CĂPITANUL RADU CALOMFIRESCU.

LEGENDA ȘI ADEVĂRUL ISTORIC

Prof.Dr.Ștefan GRIGORESCU

La mijlocul secolului al XIX-lea, când pașoptismul, de esență romantică, a

scos la iveală și a salvat, prin publicare, cele mai cunoscute balade și legende ale
românilor, epoca lui Mihai Viteazul a primit un loc de cinste. Un personaj al
acelei epoci, care a devenit subiect de legendă, a fost căpitanul Radu
Calomfirescu, al cărui nume a fost asociat mereu cu cel al mai cunoscuților frați
Buzești. În anul 1860,C.D.Aricescu a publicat, în volumul său intitulat Șoimul
Carpaților. Poesii istorice, nu mai puțin de patru poezii în care acest căpitan al
lui Mihai Viteazul apare între personaje. În prima dintre acestea, intitulată Radu
Calomfirescu și tătarii, se amintea că unul dintre vitejii lui Mihai-Vodă ,,Era
Radu Calomfiru,/ Care pentru țară sângele`și vărsa”, poezia istorică vorbind
despre răpirea soției sale de către tătari și despre salvarea acestuia de către Radu,
spaimă a tătarilor.În poezia Cei 300 eroi de la satul Putineiul, faptele de vitejie
sunt menționate prin versurile:,,Din oastea cea bravă a lui Bravu trasă/ Radu,
Stroe, Preda, cei trei frați Buzești,/ Și Stoica și Radu, frați Calomfirești,/ În
câteva ore bat oastea tătară”. Alte două poezii, intitulate Bătălia de la
Călugăreni și Triumful lui Mihai Bravul după bătălia de la Călugăreni,
amintesc și ele vitejiile lui Radu Calomfirescu împotriva turcilor.
În anul 1866, publicând prima ediție a cunoscutului său volum, intitulat
Poesii populare ale românilor (incluzând Miorițași Mănăstirea Argeșului),
Vasile Alecsandri prezenta și o baladă culeasă înainte de anul 1852, anume
Radu Calomfirescu. Era vorba despre ,,Radul din Calomfirești/ Zmeul Țării
Românești”, a cărui familie fusese luată în robie de către tătari. Căpitanul Radu
Calomfirescu și-a salvat familia și i-a învins pe tătari, dar a fost ucis de către
frații Buzești și de Căplești, sub pretextul că dorea tronul țării. Balada punea
însă epopeea ca fiind din vremurile lui Mircea cel Bătrân, voievod căruia mama
eroului îi dezvăluia că el și Radu fuseseră frați!
Un an mai târziu, Dimitrie Bolintineanu a publicat o dramă istorică, cu
titlul Mihai Viteazul condamnat la moarte, în care unul dintre personaje era
Radu Calomfirescu, care apărea iarăși împreună cu frații Buzești. Mai multe a
scris, peste un deceniu, istoricul, arheologul și etnograful Alexandru Odobescu,
cercetând trecutul județului Romanați. Culegând legendele ținutului, el a
publicat și Nota asupra cântecului poporan despre Radu Calomfirescu și frații
Buzești. Culeasă din satul Strejești, legenda vorbea despre vitejiile lui Radu
Calomfirescu, despre răpirea familiei sale de către tătari și eliberarea din robie,
precumși despre uciderea Calomfirescului, prin trădare, de către Buzești și

1
Căplești. Faptele erau însă așezate în domnia lui Mihai Viteazul, căruia, ca și în
varianta lui Alecsandri, mama celui ucis i-a dezvăluit că Radu îi fusese frate!
La sfârșitul secolului al XIX-lea, savantul Grigore G.Tocilescu a publicat
mai multe legende și balade culese din țară. Între acestea, legenda lui Radu
Calomfirescu, cu numele de Popa Farcaș, a fost culeasă din județul Olt și
reprezenta o formă denaturată a faptelor publicate în alte surse. Calomfirescu era
așezat în vremea lui Negru-Vodă. Se amintea binecunoscuta răpire a familiei
sale de către tătari, precum și vitejia lui Radu, care omorâse opt mii de păgâni.
Balada vorbea de o slugă, Nedea, care îl ajutase pe Radu Calomfirescu în faptele
sale, apoi îl ucisese și îi dusese capul, pe tipsie, popii Stoica din Fărcașa!
Radu Calomfirescu a trăit în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, fiind
originar probabil din Calomfireștii Teleormanului. Născut pe la anul 1540, era
boier de origine și se înrudea cu mari familii din părțile Oltului, între care
Buzeștii erau cei mai cunoscuți. A fost amintit în epoca marilor lupte ale lui
Mihai Viteazul, dar nu și cu vreo dregătorie care să-l fii așezat în rândul marilor
boieri ai Țării Românești. Hrisoave postume l-au amintit ca fiind al logofăt al
doilea și cumpărător de ocine în județul Teleorman, pe Vedea și pe Călmățui, la
Crângeni, Turdești și Urdești, în a doua domnie a lui Mihnea Turcitul, la leatul
7095 (1586-1587). La leatul 7098 (1589-1590), în domnia aceluiași Mihnea
Turcitul, Radu Calomfirescu era amintit ca postelnic și cumpărătorul mai multor
ocine, la Ulmuleți pe Urlui, la Zemnicele și Zimnicelele.
Cea mai veche sursă istorică care îl amintește prin faptele de vitejie este
Cronica Buzeștilor, datată pe la 1600 și inspirată din cronica oficială a curții lui
Mihai Viteazul, scrisă de marele logofăt Teodosie Rudeanu. Cronica Buzeștilor
îl amintește întâi ca viteaz căpitan, trimis alături de frații Buzești cu ,,o seamă de
oști alese” și obținând victoriile de la Putineiu (4/14 ianuarie 1595) și Stănești
(6/16 ianuarie 1595) asupra tătarilor. A doua oară l-a amintit ca sol de cinste,
Radu Calomfirescu și Stroe Buzescu fiind trimiși în luna mai 1595 la Alba-Iulia,
pentru a duce daruri și a-l reprezenta pe Mihai Viteazul la nunta aliatului său,
Sigismund Bathory, cu principesa imperială Maria-Cristina de Habsburg.
Cu ocazia bătăliei de la Călugăreni (13/23 august 1595), s-a crezut, în
mod greșit, că Radu Calomfirescu ar fi complotat alături de alți boieri și că ar fi
fost ucis din porunca lui Mihai-Vodă.Viteazul căpitan a rămas însă credincios
domnului său, iar peste câțiva ani, în primăvara anului 1600, a participat alături
de acesta la campania din Moldova. Data morții sale nu a rămas consemnată în
vreun hrisov al epocii, în vreo cronică sau pe vreo lespede de mormânt, cum a
fost cazul altor căpitani ai lui Mihai Viteazul. Mai sigur este că a murit, probabil
la începutul domniei lui Radu-Șerban, când mulți dintre foștii căpitani ai
Viteazului au continuat să aibă un rol de seamă în luptele cu turcii și cu domnii
impuși de aceștia. Vârsta pe care o avea (la vreo 60 de ani) și vreo boală a

2
vremii au concurat la moartea viteazului Radu Calomfirescu; nefiind năprasnică,
desigur că nici un hrisov sau vreo cronică nu au consemnat dispariția sa.
Mai multe au rămas consemnate despre urmașii săi, în prima jumătate a
secolului al XVII-lea. Radu Calomfirescu a avut o fiică, Calea, măritată cu un
boier din Romanați, Radu postelnic din Cepturoaia, văr al fraților Buzești. Acest
Radu a fost amintit ca postelnic între anii 1581-1592, ca vistiernic în anii 1593-
1594 și ca mare postelnic în domnia lui Mihai Viteazul, între anii 1594-1595 și
1600. Apropiat de familia Viteazului, a însoțit-o pe Doamna Stanca în pribegie,
fiind apoi alături de aceasta până la moartea sa, în anul 1603, la Râmnic. Mai
multe hrisoave din primul sfert al secolului al XVII-lea o menționează pe
,,Calea, fata Radului postelnic Calofirescul” în legătură cu judecăți sau vânzări
de moșii în Teleorman. Astfel, hrisoave din 20 ianuarie 1621, 24 ianuarie 1621
și 27 iunie 1622, amintesc judecățile avute de Calea și soțul său, Radu din
Cepturoaia, pentru moșiile Ulmuleții, Zemnicele și Zimnicelele, pe care le
moștenise de la tatăl său, Radu Calomfirescu, iar acesta le cumpărase de la un
Dragomir, fiul lui Marcea din Nanoveni. În domniile lui Radu-Mihnea, se
dovedise că moșiile fuseseră ale strămoșilor lui Ivașco postelnic din Balotești,
căruia i se înapoiau, iar Calea și soțul ei rămăseseră ,,de lege și de judecată”,
neputând dovedi prin cărți vechi drepturile asupra moșiei. Un hrisov din iunie-
august 1624 menționa că ,,jupâneasa Calea, fata Radului Calomfirescu”
vânduse, în zilele lui Alexandru Coconul Voievod, moșiile Crângeni, Turdești și
Urdești, moștenite de la tatăl său, care le cumpărase cu trei decenii mai devreme,
pentru suma de 110 400 aspri.
Fiul Caplei și al postelnicului Radu din Cepturoaia a fost Preda din
Cepturoaia și Grecii Romanaților, căruia i s-a zis mai mult ,,Floricoiul”, după
soția sa. Acest nepot de fiică al lui Radu Calomfirescu a fost căsătorit cu
Domnița Florica, fiica lui Mihai Viteazul, și prin el familia Calomfirescului s-a
încuscrit cu familia marelui domn al Țărilor Române. Preda Floricoiul a fost
atestat ca postelnic, dregătoria tatălui și a bunicului său matern, între anii 1597-
1612, apoi a fost amintit drept clucer între anii 1614-1616, iarăși postelnic în
anii 1616-1617, apoi sluger în anii 1618-1619 și mare sluger, între anii 1620-
1630. Frații lui și deci tot nepoți de fiică ai lui Radu Calomfirescu, au fost Stroe
postelnic și Radu, iar copiii lui și ai Domniței Florica, prin urmare strănepoți ai
lui Radu Calomfirescu și nepoți ai lui Mihai Viteazul, au fost Elina, Buica,
Preda și Mihai. Nepotul lui Radu Calomfirescu, devenit boier important al Țării
Românești și adversar al taberei boierilor greci, s-a alăturat pretendentului
Matei, aga din Brâncoveni (viitorul mare domn Matei Basarab) și a murit în
oastea acestuia, în bătălia de la București, din 23 august 1631.
Fără urmași de parte bărbătească, neamul lui Radu Calomfirescu a
continuat în cursul secolului al XVII-lea prin fiica sa și urmașii ei și ai boierului

3
din Cepturoaia. Peste numele viteazului Radu Calomfirescu s-a așternut uitarea,
fără ca vreun neam ori vreo ctitorie mănăstirească să-l mai pomenească. La
mijlocul secolului al XIX-lea, al marilor năzuințe naționale, Radu Calomfirescu
a fost însă redescoperit din cronici și așezat în rândul marilor căpitani ai epocii
Viteazului. La 1900, deși amintea că ,,această legendă n-are nimic istoric”,
prima enciclopedie română îl menționa pe Radu Calomfirescu drept personaj
legendar și ,,boier viteaz al lui Mihai Viteazul”, așezat la loc de frunte în istoria
acelor vremuri, alături de frații Buzești.