Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dragoş
(anii de domnie nu sunt atestaţi în izvoare)*
Primul voievod al Moldovei este prezentat în aceasta postură în toate variantele cronicilor Ţării
Moldovei, care încep cu întemeierea acesteia ca stat. Este adevărat, în aceste cronici lui Dragoş, care este
venit din Maramureş, i se atribuie rolul de descălecător al Moldovei, începutul domniei lui este plasat, de
regulă, la 1359, având o durată de doar doi ani1.
Reputatul cercetător ieşean Leon Şimanschi, într-o lucrare apărută relativ recent, a demonstrat că atât
Dragoş (şi anul 1359, ca dată de început a domniei lui), cвt şi urmaşul său, voievodul Sas, au fost înscrişi în
lista domnilor moldoveni abia la mijlocul secolului al XV-lea. Până atunci lista domnilor moldoveni începea
cu numele lui Bogdan I. Către mijlocul secolului al XV-lea, despre vânătoarea de bour, în urma căreia s-ar fi
produs descălecatul Moldovei, nu se cunoştea2. Lipsea şi indicaţia despre patria de origine a lui Dragoş, căci
în varianta primară a listei domnilor moldoveni din a doua jumătate a secolului al XIV-lea este consemnată
doar venirea lui în scaun şi domnia de doi ani, fără a se concretiza de unde a venit 3.
Aşa cum a demonstrat Leon Şimanschi, lista în cauză a fost completată prin “îmbinarea ştirilor
transmise de pomelnice (care оncepeau cu numele lui Bogdan I – n.n.) cu cele de factură orală”, de unde a
fost preluat numele lui Dragoş. Altfel spus, voievozii de până la Bogdan, inclusiv urmaşii lui Dragoş, Sas,
Balc erau cunoscuţi doar din tradiţia folclorică, în ceea ce priveşte anul 1359 – unica dată precisă înscrisă în
cronici pentru toată perioada de până la domnia lui Alexandru cel Bun (23 aprilie 1399 – 1 ianuarie 1432), el
s-a datorat identificării primului voievod moldovean din tradiţie cu maramureşeanul Dragoş din Giuleşti,
care în 1359 a condus o oaste din Regatul Ungariei, trimisă în Moldova să înăbuşe mişcarea împotriva
supremaţiei regelui Ungariei Ludovic I (1342-1382). Faptul este documentat de diploma regală din 20 martie
1360, prin care erau răsplătite meritele lui Dragoş4 din Giuleşti. Astfel, cei care au întocmit lista primilor
domni ai Moldovei, după cum conchide Leon Şimanschi, “i-au atribuit restauratorului (subl. autorului)
autorităţii maghiare” rolul care în realitate îi revenea lui Dragoş, întemeietorul adevărat al Moldovei.
Care a fost însă motivul ca, urmărindu-se identificarea primului voievod moldovean, elaboratorii listei
voievozilor Moldovei să-şi îndrepte privirea spre Maramureş? Leon Şimanschi a căutat să găsească
motivaţia acestui fapt în “relaţiile politice intense, promovate cu lumea transilvană în vremea lui Iancu de
Hunedoara”, care urmărea readucerea Moldovei în sfera politică a regatului Ungariei. Deşi acest moment şi-
a avut rostul său, mai convingătoare pare a fi o altă explicaţie a motivului identificării lui Dragoş, înte-
meietorul Moldovei, cu Dragoş, “restauratorul autorităţii maghiare” în Moldova.
Este ştiut că primii care au scris despre întemeierea Ţării Moldovei au fost nu cronicarii moldoveni, ci
cei maghiari şi, în special, Ioan de Târnave – fost notar al regelui Ungariei Ludovic I. El a scris “Cronica
Ungurilor” imediat după moartea patronului (1382). La contrapunerea textului din fragmentul consacrat înte-
meierii Moldovei din scrierea autorului ungur şi din naraţiunea desfăşurată despre descălecatul lui Dragoş,
aşa cum ne-o prezintă “Povestirea pe scurt despre domnii moldoveni de când s-a început Ţara Moldovei, în
anul 6867 (l359)”, atrage atenţia coincidenţa izbitoare în prezentarea Moldovei de până la întemeiere ca
fiind pustie, depopulată, nelocuită din cauza vecinătăţii tătarilor, precum şi repopularea ei parcă prin
strămutarea masivă a românilor din Maramureş 5. Variantele cronicăreşti se deosebesc doar prin faptul că cea
moldovenească este înfrumuseţată cu legendara vânătoare de bour şi îmbogăţită cu participarea vitejească a
românilor de la marginea Regatului Maghiar, alături de oastea ungară, la luptele cu tătarii. O deosebire
esenţială între cele două tradiţii o constituie, însă, personalităţile pe seama cărora este pusă întemeierea
Moldovei: Ioan de Târnave îi atribuie această faptă fostului voievod al Maramureşului, Bogdan, iar
cronicarii i-o atribuie lui Dragoş, prezentat şi el ca fiind parcă originar din Maramureş.
Pornind de la aceste asemănări şi deosebiri, dar fiind partizan convins al concepţiei descălecatului
maramureşean, A.D. Xenopol, autorul primei sinteze de istorie a românilor, a încercat să promoveze ideea
despre două descălecări, distanţate în timp şi cu conţinut diferit: mai întâi, cea a lui Dragoş, apoi cea a lui
Bogdan6.
Peste aproximativ jumătate de secol, un alt istoric român, Alexandru Boldur, referindu-se la
asemănările dintre tradiţia cronicărească din Moldova şi scrierea lui Ioan de Tîrnave, ţinând cont de
succesivitatea lor cronologică, a considerat pe bună dreptate că autorii cronicilor din Moldova, aflaţi în
posesia tradiţiei orale locale despre Dragoş ca prim voievod şi întemeietor al voievodatului Moldovei, nu au
putut ignora tradiţia cronicărească maghiară, pe care au împrumutat-o, supunând-o unor modificări. Astfel,
cronicarii moldoveni “au scris despre întemeierea Moldovei sub influenţa izvoarelor ungureşti”. Autorul
constată că “de la cronicari concepţia respectivă a trecut la istoricii români” 7. Prin această influenţă se
explică, fără îndoială, şi substituirea lui Dragoş, primul voievod al Moldovei din tradiţia orală, cu Dragoş din
Giuleşti, conducătorul expediţiei oastei ungare.
Adoptarea tradiţiei maghiare despre întemeierea Moldovei la realităţile cunoscute din tradiţia orală s-a
făcut foarte simplu, recurgându-se doar la o acţiune pur tehnică, dar nu şi lipsită de logică: ştiindu-se că în
tradiţia locală Bogdan era prezent ca un al treilea voievod, după Dragoş şi Sas, aşa cum este înscris şi în
cronicile ţării, şi admiţând că, dacă Moldova a putut într-adevăr să fie părăsită de locuitorii săi din cauza
vecinătăţii tătarilor, apoi această privelişte tristă, redată de cronicarul ungur, a putut să existe doar înainte de
Dragoş, şi nu înainte de Bogdan. A urmat, astfel, atribuirea afirmaţiilor lui Ioan de Târnave referitoare la
Bogdan lui Dragoş.
Că anume aşa s-au produs lucrurile ne convinge absenţa informaţiei, în cronicile moldoveneşti, despre
originea maramureşeană a lui Bogdan, deşi trecerea lui în compania feciorilor săi (şi nu a tuturor românilor
din Maramureş, cum afirmă Ioan de Târnave) este un fapt documentat şi indiscutabil. În baza celor relatate
mai sus şi a observaţiilor lui Alexandru Boldur, necontestate încă de nimeni, suntem de părere că teoria
descălecatului maramureşean al Moldovei prin voievodul Dragoş este o creaţiune cronicărească, artificială,
compusă în baza tradiţiei cronicăreşti maghiare, datorate lui Ioan de Târnave. Iată de ce considerăm lipsite
de temei căutările identităţii lui Dragoş, întemeietorul voievodatului Moldovei, printre Dragoşii de Mara-
mureş8. Pornind pe urmele cronicarilor, cercetătorii au căutat să-l identifice pe primul voievod moldovean
printre purtătorii numelui Dragoş din Maramureş, fără însă a încerca să pună în evidenţă izvoarele naraţiunii
cronicăreşti despre descălecatul Moldovei. Şi, deoarece în documentele maramureşene de până la 1350 sunt
menţionaţi trei purtători ai acestui nume, inclusiv Dragoş, fiul lui Giula din Giuleşti, implicat în expediţia
oastei ungare din Moldova în 1359, cercetătorii n-au ajuns la un numitor comun. Recent, sintetizarea
opţiunilor existente efectuată de Constantin Rezachevici i-a oferit acestui autor temei convingător pentru
concluzia că nici unul dintre Dragoşii de Maramureş menţionaţi nu poate fi identificat cu întemeietorul
voievodatului Moldovei9, în consecinţă, unii cercetători optează pentru un Dragoş neatestat de izvoare, dar
care ar fi totuşi din Maramureş, căci legenda despre descălecatul lui în Moldova se referă “cert la un
personaj istoric real”10. Că el a fost un personaj istoric real nu ne îndoim nici noi. Tradiţia descălecatului
Moldovei trezeşte prea multe întrebări, iar consecinţele logice ale cercetătorilor, bazate pe această tradiţie,
rezidă pe un fundament foarte şubred. Se invocă, de exemplu, faptul că Dragoş a pătruns atât de bine în
conştiinţa maramureşenilor încât în 1683, când Miron Costin vizitează satul Cuhea din Maramureş...,
localnicii i-au spus că acolo locuia Dragoş, fiul lui Bogdan 11 (subl. autorului). Cum s-a întâmplat, însă, că
drept moşie de baştină a lui Dragoş este indicată moşia lui Bogdan? Apoi de ce Dragoş este prezentat ca
fiind fiul lui Bogdan, în timp ce ambii reprezentau familii adverse? Iar gradul de rudenie indicat ar lăsa să se
înţeleagă că descălecatul lui Dragoş ar fi trebuit să se producă după Bogdan?
Şi încă o întrebare sugestivă pe care nu şi-o pun adepţii teoriei descălecatului lui Dragoş: se ştie cu
certitudine că voievodul românilor maramureşeni, Bogdan, a trecut din Maramureş în Moldova. Acest fapt a
fost confirmat nu numai prin scrierea lui Ioan de Târnave, ci şi de diploma regelui Ludovic I din 2 februarie
1365. De ce cronicarii moldoveni, descriind descălecatul prin Dragoş nu menţionează trecerea în Moldova a
lui Bogdan?
Ceea ce poate fi considerat o realizare indiscutabilă în istoriografia consacrată lui Dragoş este
argumentarea convingerii că domnia lui, ca şi a urmaşului său, Sas, a fost anterioară anului 1359 12. Оn
condiţiile lipsei totale de informaţii precise despre anul întemeierii voievodatului Moldovei, cât şi a absenţei
unor temeiuri pentru identificarea voievodului Dragoş cu vreunul din Dragoşii maramureşeni, unica soluţie
valabilă pentru depăşirea impasului credem că e cea propusă de A.D. Xenopol, ignorată de cercetători, şi
anume: analiza fundalului istoric pe care este proiectată naraţiunea despre descălecatul lui Dragoş din
cronica zisă moldo-rusă şi din acea a lui Grigore Ureche. Elementele principale ale acestui fundal istoric
sunt următoarele: aflarea în fruntea regatului Ungariei a unui oarecare rege pe nume Vladislav (varianta
slavonă) sau Ladislău (Laslău, varianta română); invazia masivă în Ungaria a tătarilor şi luptele înverşunate
cu ultimii a oastei ungare, la care participă şi românii din Transilvania; izgonirea tătarilor din regat, apoi şi
din Moldova, ca o acţiune premergătoare întemeierii ei ca ţară (stat). Confruntînd naraţiunea din cronicile
moldoveneşti cu evenimentele istorice reale, documentate în izvoarele istorice şi care şi-au găsit ecoul în
scrierile cronicarilor moldoveni, A.D. Xenopol a ajuns la concluzia că este vorba de domnia regelui Ladislau
al IV-lea, care a domnit оntre anii 1272 şi 1290. Evenimentele concrete s-au produs la finele aflării acestuia
în scaunul regal13. Argumentele lui A.D. Xenopol pot fi completate cu noi date documentare. Este ştiut că
Ladislau al IV-lea a fost primul dintre regii Ungariei care, urmărindu-i pe cumanii din Ungaria, a întreprins o
expediţie militară la răsărit de Carpaţi, zonă ce se găsea sub “controlul” tătarilor, adică s-a aflat în Moldova
anume în cadrul evenimentelor care au însoţit formarea voievodatului lui Dragoş 14. Şi nu e de mirare că
anume personalitatea acestui rege a prins rădăcini în memoria colectivă a moldovenilor, la fel ca per-
sonalitatea primului voievod al Moldovei, Dragoş.
Încercările de a-l identifica pe Laslău (Vladislav) în tradiţia moldovenească cu Ludovic I, care a
domnit în Ungaria de la 1342 până în 1382 şi care, în primii ani ai aflării sale în scaun, a dus şi lupte cu
tătarii, nu numai că nu sunt acceptabile, ci chiar contraindicate, în acest caz el s-ar fi afirmat în tradiţia
moldoveană cu numele de Laioş15.
Astfel, voievodatul Moldovei ar fi fost întemeiat de Dragoş pe la mijlocul deceniului 9 al secolului al
XIII-lea. Este adevărat, însă, că nominalizarea în tradiţia autohtonă a doar doi voievozi anteriori lui Bogdan I
face incredibilă posibilitatea ca o perioadă de mai bine de o jumătate de secol să fi fost acoperită doar de
două domnii. Vom vedea însă că domnia lui Sas s-a încheiat mai înainte de venirea în scaun a lui Bogdan şi
că între aceşti doi au mai domnit şi alţi voievozi, care însă nu s-au învrednicit de memoria colectivă a
supuşilor lor, rămânând în afara tradiţiei orale. Nu trebuie să ne uimească nici sărăcia flagrantă a altor
informaţii despre voievodatul Moldovei pentru întreaga perioadă de până la mijlocul secolului al XIV-lea;
ele sunt la fel de laconice pe parcursul câtorva decenii după instaurarea domniei lui Bogdan I. Prima ştire
despre voievodatul Moldovei datează cu anul 1307 sau cu 1308, ea datorându-se lui Ottocar de Stiria. În
cronica sa rimată, acesta descrie peripeţiile lui Otto de Bavaria, care s-a implicat în luptele pentru coroana
regelui Ungariei şi în consecinţă a ajuns în captivitatea voievodului Transilvaniei Ladislau Kan. Cronicarul
este informat despre trecerea lui Otto de Bavaria sub paza unui voievod valah de peste munţi, de unde a fugit
la principele rus al Haliciului 16. Conform acestei cronici, voievodul оn cauză, aflat în alianţă cu voievodul
Transilvaniei, îşi avea ţara sa situată între Carpaţi şi Rusia Roşie sau Mică, ceea ce conduce spre localizarea
în partea de nord a spaţiului carpato-nistrean.
Nu încape îndoială că de voievodatul întemeiat de Dragoş, cu centrul la Baia, ţine sigiliul acestui oraş,
consemnat cu numele Moldavia, din 1334. El are imprimată imaginea unui cerb decapitat, cu capul (en face)
aşezat deasupra trupului (în profil), fugind spre stânga 17. Aceasta ar însemna că, dacă întemeierea
voievodatului Moldovei şi-a avut într-adevăr o legendă a întemeierii sale, apoi subiectul central al ei a fost
vânătoarea de cerb, şi nu de bour, – încă o dovadă că naraţiunea cronicărească, având ca subiect vânătoarea
de bour, ţine de întemeierea nu a voievodatului Moldovei, ci a unei alte formaţiuni similare, substituirea lor
fiind o creaţiune a cronicarilor de mai târziu. Sigiliul oraşului Baia-Moldova constituie o mărturie a
existenţei voievodatului de aici, acesta fiind în aplicare, din momentul confecţionării lui, mai multă vreme.
Este important că el nu conţine nici un element heraldic care ar sugera vreo influenţă externă, adică o
oarecare formă de dependenţă a voievodatului de o anumită putere din afară.
Descendenţa maramureşeană a lui Dragoş nu este dovedită documentar şi insistenţele în acest sens nu-
şi au rostul cuvenit. Nu sesizăm nici un motiv pentru a vedea în entitatea statală întemeiată de el un nucleu
incipient al viitorului stat Ţara Moldovei, o “marcă” militară creată de regele Ungariei Ludovic I pentru a-şi
întări apărarea regatului său dinspre tătari. La vremea domniei acestuia, voievodatul Moldovei cu centrul la
Baia (sau poate deja la Siret) exista deja de ceva vreme, în ce priveşte gradul de maturitate statală a acestui
voievodat, este foarte probabil că în vremea lui Dragoş “a fost domnia ca o căpitănie”, cum scria în secolul
al XVII-lea Misail Călugărul într-una din interpolările sale la cronica lui Grigore Ureche 18. Să se reţină că
varianta slavonă a naraţiunii despre Dragoş îl prezintă pe voievod dispunând de o drujină 19.
Conform tradiţiei şi unui vechi pomelnic de la Biserica Sfintei Treimi din Siret, Dragoş a fost ctitorul acestui
sfânt locaş20. El ar mai fi construit şi o biserică de lemn la Volovăţ (Olhovăţ), aproape de Rădăuţi, unde ar fi
fost înmormântat. Ulterior, această biserică a fost strămutată, probabil de Ştefan cel Mare, la Putna 21.
Bibliografie selectivă
I. Izvoare
Bielski. Kronica polska, ed. J. Turowski, Sanok, 1856; Bogdan Damian P. Pomelnicul mănăstirii Bistriţa. Bucureşti, 1941; Călători
străini despre Ţările Române, vol. I-V. Bucureşti, 1968-1972; Costăchescu, M. Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare,
vol. I-II. Iaşi, 1931-1932; Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, ed. P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959;
Dlugosz J. Historiae poloniae libri XIII, II. Leipzig, 1713; Documenta Romaniae Historica (DRH), seria A. Moldova, vol. I.
Bucureşti, 1975; Seria D. Relaţii între Ţările Române, I. Bucureşti, 1977; Documente privind istoria României, Seria A, I. Bucureşti,
1954; Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. a II-a, de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1958.
II. Lucrări
Brătianu Gh. Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, ed. a II-a. Bucureşti, 1980; Burac C. Ţinuturile Ţării Moldovei
până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Bucureşti, 2002; Cihodaru C. Alexandru cel Bun. Iaşi, 1984; Ciobanu V. Ţirle Române şi
Polonia. Secolele XIV-XVI. Bucureşti, 1985; Gorovei Ştefan S. Muşatinii. Ed. II. Chişinău, 1991; Idem, Întemeierea Moldovei.
Probleme controversate. Iaşi, 1997; Iorga N. Istoria Românilor, vol. II. Bucureşti, 1992; vol. II. Bucureşti, 1993; Onciul D. Scrieri
alese, ed. A. Sacerdoţeanu, I. Bucureşti, 1968; Papacostea Ş. Geneza statului în evul mediu românesc, ed. II. Bucureşti, 1999;
Parasca P. La obârşia Mitropoliei Moldovei. Chişinău, 2002; Rezachevici C. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi
Moldova. 1324-1881 secolele XIV-XVI. Bucureşti, 2001; Spinei, Victor. Moldova în secolele XI-XIV. Chişinău, 1994; Ştefănescu Şt.
Istoria medie a românilor, partea a II-a. Bucureşti, 1992; Xenopol A.D. Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. II-IV, ed. IV.
Bucureşti, 1988.
* Sugestii privind anii aproximativi de domnie a lui Dragoş Vodă vezi în anexa: “Cronologia domnilor” (Nota editorului).
1. Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti,
1959, p. 14, 39, 48, 60, 69, 159-160; Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei. Ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu. Bucureşti (f.a.).
2. Şimanschi, Leon. Istoriografia româno-slavă din Moldova. Lista domnilor din a doua jumătate a secolului XIV, în Anuarul Insti-
tutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”. Iaşi, t. XXI, 1984, p. 119-134.
3. Cronicile slavo-romвne, p. 39.
4. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române. Bucureşti, vol. 1,1977, p. 77.
5. Ioannis de Thwroczi. Chronica Hungarorum. Ab origine gentis inserta simul chronica Ioannis de Kikullew II G.I. Schwandtner.
Scrip tores Rerum Hungaricarum. Pars I. Tyrnaviae, 1765, p. 317; traduceri româneşti ale fragmentului respectiv: Boldur A. Istoria
Basarabiei. Bucureşti, 1992, p. 137; Spinei, Victor. Moldova оn secolele XI-XIV. Chişinău, 1994, p. 366. Naraţiunea desfăşurată
despre “descălecatul” Moldovei: Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI, p. 159-160; Ureche, Grigore. Letopiseţul Tării Moldovei,
p. 65-66.
6. Xenopol A.D. Istoria românilor din Dacia Traiană. Ediţia a IV-a, îngrijită de Nicolae Stoicescu şi Măria Simionescu. Bucureşti,
voi. II, 1986, p. 32-41.
7. Boldur A. Istoria Basarabiei, p. 138-141.
8. Protagonist al acestor căutări poate fi considerat Dimitrie Onciul (Dragoş şi Bogdan fundatorii principatului moldovenesc, în
“Scrieri istorice”. Ediţie îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu. Vol. I. Bucureşti, 1968, p. 119-120; vezi şi p. 483-484,486 ş.a. Cău tările
iniţiate de acest istoric au fost continuate de alţi autori, pentru ca, în perioada postbelică, ele să constituie preocupările principale în
istoriografia românească a problemei formării Ţării Moldoveneşti: Cihodaru C. Tradiţia letopiseţelor şi informaţia documentară
despre luptele politice din Moldova în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D.
Xenopol”. IV. Iaşi, 1968, p. 11-42; idem. Observaţii cu privire la procesul de formare şi de consolidare a statului feudal Moldova în
sec. XI-XIV II Ibidem, t. XVII, 1980, p. 117-139; Sacerdoţeanu, Aurelian. Succesiunea domnilor Moldovei pînă la Alexandru cel
Bun. Pe baza documentelor din secolul al XIV-lea şi a cronicilor româneşti din secolul al XV-lea şi al XVI-lea scrise în limba
slavonă, în Romanoslavica, t. XI. Istorie. Bucureşti, 1965, p. 219-236; Gorovei, Ştefan S. Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei.
Bucureşti, 1973; Idem. Cu privire la cronologia primilor voievozi ai Moldovei, оn “Revista de Istorie”. Bucureşti, 1979, nr. 2, p.
335-345; Idem. Оntemeierea Moldovei. Iaşi, 1997, p. 71-93.
9. Rezachevici, Constantin. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881. Vol. I. Secolele XIV-
XVI. Bucureşti, 2001, p. 413-415.
10. Ibidem, p. 412. La p. 415 sunt menţionaţi autorii şi operele lor, care vorbesc “doar despre Dragoş din Maramureş”, fără a-
1identifica. Ibidem, р. 412.
11. Ibidem, р. 412.
12. Ibidem, р. 415.
13. Xenopol A.D. Op. cit., p. 32-41.
14. Parasca P.F., Внешнеполитические условия образования Молдавского феодального государства. Chişinău, 1981, p. 42-49,
58-60.
15. Argumente sigure în acest sens ne aduc chiar cronicile moldoveneşti. Astfel, dacă cronica zisă anonimă a Moldovei, men ţio-
nându-1 pe regele Ungariei de origine polonă Vladislav Iagellon (1490-1516), îl numeşte Laslau, apoi cronica de la Putna I,
referindu-se deja la urmaşul acestuia, Ludovic al II-lea (l516-1526), îl numeşte nu altfel decât Loiş, adică Laioş. – Cronicile slavo-
romвne din sec. XV-XVI, p. 20, 25.
16. Lăzărescu, Emil. Despre voievodul românilor din 1307-1308, amintit în cronica lui Ottonar de Styria, în “Analele Academiei
Romane. Memoriile Secţiunii Istorice”. Seria a III-a, t. XXVII. Discuţii în jurul faptului: Brătianu, Gheorghe I. Tradiţia istorică des-
pre întemeierea statelor româneşti. Ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu. Chişinău, 1991, p. 150-151.
17. Vвrtosu, Emil. Din sigilografia Moldovei şi a Ţârii Româneşti, în “Documente privind istoria României. Introducere”. Vol. II.
Bucureşti, 1952, p. 460.
18. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţârii Moldova. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu. Bucureşti, f.a.
(colecţia “Clasici români”), p. 66.
19. Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI, p. 159-160.
20. Rezachevici, Constantin. Op. cit., p. 416, 420.
21. Ibidem, p. 417.
Aşa cum prezintă cronicile Ţării Moldovei, Sas a fost cel de-al doilea voievod al Moldovei, după
Dragoş. Nu se ştie cu certitudine dacă el a fost într-adevăr feciorul lui Dragoş, deoarece în cele două variante
ale listei voievozilor moldoveni din a doua jumătate a secolului al XIV-lea el este indicat fie, pur şi simplu,
ca voievod cu o domnie de patru ani, fie că “a venit... şi a domnit patru ani” întocmai ca în cazul lui Dragoş 1.
Abia în lista perfectată din cronicile propriu-zise de mai tвrziu, în care se scrie că Dragoş ar fi venit din
Maramureş la vânătoarea de bouri, Sas este numit, fără nici o abatere, fiul lui Dragoş 2.
Sas a fost primul dintre voievozii moldoveni care s-a învrednicit de atestare documentară, postumă, în
diploma regelui Ungariei Ludovic I din februarie 1365, eliberată pe numele lui Balc, “fiul lui Sas” 3. Deşi
cronicile indigene îi plasează domnia de numai patru ani după anul 1359, în continuarea celei de doi ani a lui
Dragoş, în realitate, ca şi în cazul acestuia din urmă, ea s-a consumat cel puţin cu un deceniu mai înainte,
fără a i se cunoaşte începutul.
Оn 1359, pe valea rвului Wiari (afluent al Sanului) din Galiţia, este menţionat în calitate de martor al
tranzacţiei de vindere a unei moşii un oarecare Ştefan Românul (Voloşin), numit de polonezi Şte fan
Sosowicz, adică fiul lui Sas. La data respectivă el era stăpân al vastei moşii Ryboticze, alcătuită din patru
sate şi trei mănăstiri4. Altfel spus, Ştefan Sosowicz se prezintă ca un nobil deja aşezat în ţinutul Sanocului
din Galiţia, fapt ce denotă o durată destul de considerabilă a aflării sale în regiunea respectivă, astfel că
plecarea lui din Moldova este “apreciată” ca avвnd loc cu zece ani оnainte de data la care este atestat
documentar5. Nu vedem alte motive care l-ar fi determinat pe Ştefan, fiul lui Sas, să-şi părăsească ţara şi să
se stabilească definitiv în Galiţia sub autoritatea regelui Poloniei, decвt intervenirea în Mol dova a unui
pericol pentru viaţa sa. Aceasta a putut să se оntвmple оn urma morţii voievodului Sas şi declanşării luptei
pentru moştenirea scaunului între fiii acestuia. O atare posibilitate a desfăşurării evenimentelor este sugerată
de faptul că, atunci când Ştefan Sosowicz se prezintă deja stăpânind trainic moşia sa din Galiţia, fratele său
Balc, asistat de-ai săi trei fraţi – Drag, Dragomir şi Ştefan –, stăpânea Moldova, de unde a fost izgonit între
1359 şi 2 februarie 1365 de către fostul voievod maramureşean Bogdan, trecut într-adevăr din Maramureş în
Moldova. Faptul este documentat prin gramota lui Ludovic I de la data menţionată mai sus 6. La data
respectivă Balc deţinea deja funcţia de voievod al Maramureşului, ceea ce înseamnă că izgonirea lui şi a
fraţilor săi din Moldova s-a produs ceva mai înainte. Ceea ce ne interesează aici este faptul că Balc a fost o
perioadă voievod al Moldovei, fără ca numele lui să se fi memorizat în conştiinţa istorică moldovenească şi
fără ca izvoarele istorice să ne permită o precizare cât de cât sigură a duratei domniei lui. Prin prisma celor
оntвmplate, ne considerăm justificaţi să admitem că, în luptele declanşate după moartea lui Sas, anume Balc
a reuşit să acapareze scaunul tatălui său.
Aşa cum se lasă de înţeles din diploma menţionată a lui Ludovic I, Balc a stăpânit Moldova cu statut
de vasal al regelui Ungariei. Acest statut a fost contestat оn repetate rвnduri de către locuitorii voievodatului
Moldovei. Contemporanul evenimentelor, Ioan de Tвrnave, într-un capitol anterior naraţiunii despre
plecarea clandestină a lui Bogdan din Maramureş în Moldova, semnalează mai multe acţiuni militare ale
regelui în cauză împotriva “nesupuşilor şi răzvrătiţilor”, cel mai des ele fiind îndreptate împotriva sârbilor şi
moldovenilor (moldavos)7. Cronologic, aceste acţiuni se încadrează între anii 1352 şi 1359, ceea ce înseamnă
că suzeranitatea coroanei maghiare asupra Moldovei a fost instaurată ceva mai înainte şi ne conduce spre
acelaşi an, 1349, – anul morţii voievodului Sas.
Luptele între feciorii rivali ai voievodului Sas au fost însoţite, aşadar, de implicări din exterior. Şi dacă
Balc, învingătorul, s-a bucurat de sprijinul regelui Ungariei, plătind pentru aceasta cu trecerea ţării sub
supremaţia ungară, apoi Ştefan a căutat sprijinul regelui Poloniei, fapt ce ar explica refugiul lui în Galiţia
stăpânită de polonezi şi favorurile de care s-a bucurat aici primind titlul de nobil şi înte meind un nou herb
nobiliar, herbul Drag-Sas.
Suzeranitatea maghiară în Moldova a trecut prin cea mai grea încercare în 1359, cвnd la est de Carpaţi
a avut loc o masivă răzvrătire a băştinaşilor. Pentru înăbuşirea ei a fost trimisă oastea regală în frunte cu
nobilul român din Maramureş Dragoş, fiul lui Giula din Giuleşti, despre care am menţionat deja în capitolul
precedent. Aşa cum relata regele Ludovic I în diploma sa din 20 martie 1360, prin care erau răsplătite
meritele trimisului său în Ţara Moldovei, Dragoş a reuşit să reaşeze suzeranitatea Coroanei maghiare,
întorcând “cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statornicei credinţe ce trebuie păstrată către
Coroana regească, pe mulţi români (vlahorum) răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate” 8. Acţiunile lui
Dragoş au avut un succes parţial şi provizoriu, deoarece luptele ulterioare ale moldovenilor pentru
independenţă s-au încununat cu izgonirea din Moldova a voievodului Balc şi a celor trei fraţi ai lui ca
exponenţi ai supremaţiei străine.
Eruditul istoric polon din secolul al XV-lea Jan (Ioan) Dlugosz (mort la 1481), în baza unor informaţii
de care dispunea doar el şi care nu şi-au găsit o reflectare în alte izvoare istorice, autentice, fiind doar
preluate de cronicarii ulteriori, descrie unele evenimente care s-au produs în 1359 în Moldova, după moartea
unui oarecare voievod moldovean, Ştefan. Între fiii acestuia, Ştefan şi Petru, s-ar fi iscat lupte pentru tronul
părintelui, astfel că ultimul, deşi era mai mic, dar bucurвndu-se de simpatiile supuşilor săi şi de susţinerea
“provincialilor unguri”, a reuşit să se înscăuneze. Fratele mai mare, Ştefan, împroprietărindu-şi vistieria ţării,
a plecat la regele Poloniei Cazimir al IV-lea (1333-1370), cerвndu-i ajutor şi promiţându-i că, dacă va
recăpăta scaunul, va aduce Moldova sub obedienţa polonă. Oastea regală, pusă la dispoziţia lui Ştefan, a
nimerit, însă, într-o ambuscadă organizată de moldoveni într-un masiv păduros din Ţara Şepeniţului şi a
suferit o gravă înfrвngere9.
Informaţia cronicarului polon a fost discutată în contradictoriu în istoriografie, mai ales în privinţa
datării evenimentelor cu anul 1359. Nu este cazul să reproducem aici diversitatea de opinii şi argumente
invocate întru susţinerea lor. Datarea evenimentelor cu anul 1359 este pusă la îndoială şi respinsă doar de
adepţii descălecatului Moldovei la anul respectiv, astfel că voievodul moldovean, dintr-un voievodat încă
inexistent, n-ar fi putut realiza o aşa ispravă asupra oastei poloneze. Lipsa oricărui temei pentru a accepta
teoria descălecatului, cu atвt mai mult оn 1359, aduce, astfel, argumentul principal care alimentează
îndoielile faţă de datarea înscrisă de Jan Dlugosz.
Recent s-a încercat o altă interpretare a evenimentelor descrise de Jan Dlugosz. Răposatul voievod
Ştefan, tatăl celor doi rivali, considerat feciorul cel mare al lui Bogdan, ar fi rămas în Maramureş, unde a şi
murit, în timp ce feciorii lui, Petru şi Ştefan ar fi trecut probabil în Moldova, unde, după moartea lui Bogdan
I, s-ar fi încăierat în luptele pentru tron. Ulterior, după lupta din Ţara Şepeniţului, fraţii s-ar fi împăcat, Petru
rămânând să domnească încă vreo jumătate de an în voievodatul propriu-zis al Moldovei, iar lui Ştefan
fiindu-i dată în stăpânire partea de sud-est. Construcţia propusă se bazează pe relatările unei cronici anonime
referitoare la Tara Moldovei, scrisă în Polonia, destul de tвrziu, şi care cuprinde perioada din secolul al XIII-
lea până la 1622. Relatвnd despre Bogdan, autorul anonim al cronicii în cauză afirmă că Bogdan ar fi lăsat
un fiu numit Ştefan, care, murind către anul 1358, a lăsat şi el doi fii, Ştefan şi Petru. Aceş tia, ajungвnd să se
certe pentru domnie, Ştefan a fost alungat de Petru.
Acordвnd încredere deplină celor scrise în cronica polonă anonimă, Constantin Rezachevici vede în ea
un izvor sigur pentru o elucidare a celor relatate de Jan Dlugosz 10. În ceea ce ne priveşte, nu credem că cele
scrise în opera dată ar fi altceva decвt o reticluire cronicărească tвrzie, capabilă să ajusteze contradicţiile din
mărturiile cronicilor maghiare despre Bogdan şi naraţiunea cronicarului polon Jan Dlugosz. Un prim indiciu
în acest sens ar fi anul 1358, greu de verificat de altfel, ca dată a morţii faimosului Ştefan adică exact în
ajunul declanşării conflictului dintre fraţi, relatat de Dlugosz, şi al episodului din Ţara Şepeniţului.
Admiţând personalitatea istorică reală atвt a lui Petru cât şi a lui Ştefan, noi nu vedem nici un motiv valabil
pentru a accepta reconstituirea evenimentelor din cronica anonimă polonă. De altfel, fraţii Petru şi Ştefan nu
au putut nicidecum să-şi împartă ţara între ei, aşa cum scrie cronicarul anonim polon, din simplul motiv că
partea de sud-est a Moldovei s-a aflat sub controlul tătarilor până оn anul 1369.
Este adevărat că izvoarele interne din Moldova nu atestă alţi voievozi decвt pe Dragoş, Sas şi Bogdan
I. Ele nu-l atestă însă nici pe Balc, ceea ce ne justifică să admitem că au mai fost şi alte personalităţi politice
neatestate. Moldova îşi croia calea spre independenţă, оnfruntвnd presiunile din partea celor două regate
catolice vecine. Printre acestea au fost Petru şi Ştefan, fraţi rivali, precum şi tatăl lor, conform lui Dlugosz.
Iar coincidenţa numelor celor două persoane din naraţiunea istoricului polon cu cele ale voievozilor
moldoveni de mai tвrziu – Petru I Muşatinul şi Ştefan I – nu poate servi drept argument pentru identificarea
lor cu eroii din scrierea polonă, ştiindu-se că Ştefan I nu i-a fost frate lui Petru I şi că el a luptat pentru putere
nu cu acesta, ci cu Roman I11.
Prin izgonirea lui Balc s-a pus definitiv capăt aflării la putere în Moldova a descendenţilor lui Sas sau a
reprezentanţilor dinastiei întemeiate de Dragoş, dacă Sas a fost într-adevăr feciorul acestuia. Iar prin
zdrobirea oastei poloneze în lupta din Ţara Şepeniţului s-a realizat un prim succes în blocarea tentativelor de
implicare a Regatului Poloniei în treburile interne ale Moldovei. Astfel, stingerea dinastiei Drăgoşeştilor a
lăsat loc pentru o nouă dinastie, care avea să fie întemeiată de voievodul Bogdan, venit într-adevăr din
Maramureş.
* Sugestii privind anii de domnie a lui Sas vezi anexa: “Cronologia domnilor” (Nota editorului).
1. Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI, p. 39-40.
2. Ibidem, p. 14, 48, 60, 69, 160.
3. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române. Vol. I. Bucureşti, 1977, p. 82.
4. Wyrostek L. Rod Dragow-Sasow na Wegrzech i Ruşi Halickiej, în “Roczniki Polskiego Towaristwa Heraldicznego”. Krakow. T.
2, 1932, p. 11-16, 31-33, 73, 137-138, 144-145; Hossu Vaier. Maramureş pecete e ţara. Cluj-Napoca, 1 993, p. 70.
5. Wyrostek L. Op. cit., loc. cit., Inkin V. F. K voprosu o proishojdenii i evoliuţii voloşskogo instituia “kneazea” (kneza), în “Slavea-
no-voloşskie sveazi”. Chişinău, 1978, p. 119-120.
6. Documenta Romaniae Historica, D. Vol. I, p. 82.
7. Ioannis de Thwroczi. Chronica Hungarorum, p. 313.
8. Documenta Romaniae Historica. D. Vol. I, p. 77.
9. Dlugosz, Ioan. Historica Polonica HbriXIH, T. l. Lipiae, 1711, col. 1122-1124; Idem. Raczniki czyli Kroniki slawnego Kro-
lewstwa Polskiego. Ks. 9. Warszawa, 1975, p. 379-390. O traducere în limba română a fragmentului: Panaitescu P.P. Din istoria
luptei pentru independenţa Moldovei în veacul al XIV-lea. Primele lupte pentru independenţă ale Ţărilor Române, în ”Studii.
Revistă de Istorie”, 1956, nr. 4, p. 101-102.
10. Rezachevici, Constantin. Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova. 1324-1881. Vol. I. Secolele XIV-XVI. Bucu-
reşti, 2001, p. 439-443.
11. Vezi eseurile “Petru I Muşatinul”, “Roman I”, “Ştefan I”.
Bogdan I
<1359-1365>*
Spre deosebire de voievozii precedenţi ai Moldovei, despre Bogdan avem o informaţie mai bogată. El
este cunoscut ceva mai mult datorită, şi în acest caz, izvoarelor străine decât celor de sorginte internă. Din
cronicile moldoveneşti aflăm doar că “a domnit Bogdan voievod 4 ani şi a murit” 1 sau chiar şi mai simplu:
“a domnit Bogdan, 4 ani”2, iar cronica zisă anonimă şi acea zisă moldo-rusă îi atribuie lui Bogdan o domnie
de 6 ani, comiţând totodată o eroare vădită, plasându-i domnia între Laţcu şi Petru I 3, deşi se ştie că Laţcu a
fost feciorul lui Bogdan şi a putut să domnească numai după el.
Cum e şi firesc, caracterul vădit duşmănos al acţiunii lui Bogdan, îndreptată împotriva autorităţii
regelui Ungariei Ludovic I, nu a putut scăpa atenţiei notarului regal, Ioan de Tвrnave, care nu a întârziat să
înregistreze în cronica sa, fără însă a se îngriji de o datare sigură a celor consemnate, că în perioada domniei
patronului său, “Bogdan, voievodul românilor (olahorum) din Maramureş, adunând pe românii acelui
district, a trecut în taină în Ţara Moldovei, care era supusă Coroanei ungureşti, dar, din cauza vecinătăţii
tătarilor, de mult timp [era] părăsită de locuitori; şi deşi el a fost mereu (adeseori) combătut de oştile acestui
rege, crescând numărul românilor din această ţară, ea s-a lăţit în regat” 4. Aşa cum prezintă lucrurile cro-
nicarul unguresc, fapta lui Bogdan a constat nu dintr-o acţiune singulară, ci a fost o întreagă epopee
împotriva oastei ungare, încheiată, la un moment dat, cu victoria deplină a voievodului român din Mara-
mureş, ajuns să stăpânească Ţara Moldovei.
Deznodământul final al luptelor pentru independenţa voievodatului Moldovei este reprodus, cu
destule detalii pentru reconstituirea evenimentelor ce s-au produs, în diploma lui Ludovic I din 2 februarie
1365, prin care emitentul dăruieşte proaspătului voievod al Maramureşului, lui Balc, şi fraţilor lui, izgoniţi
din Moldova, moşia Cuhea cu apartenenţele ei, confiscată de la Bogdan, fostul voievod al Maramureşului.
Dania respectivă regele o făcea recunoscând mai multe merite ale lui Balc şi “mai cu osebire în zisa noastră
Ţară Moldovenească, (obţinute – n. n.) nu fără vărsarea sângelui său însuşi şi îndurarea de răni cumplite şi
cu moartea crudă a fraţilor (sic!) şi rudelor sale şi a multor slujitori de ai lui”. Trecând în Maramureş, Balc a
lăsat în Moldova “părinţii săi scumpi (sic!) şi foarte multe rude ca şi toată averea lui”. Moşia Cuhea şi
apartenenţele ei (sate, păşuni, păduri etc.) au fost preluate “de la voievodul Bogdan şi fiii săi, necredincioşi
învederaţi ai noştri (ai regelui – n.n.) pentru blestemata lor vină de necredinţă, din aceea că acel Bogdan şi
fiii săi, fulgeraţi de diavolul, duşmanul neamului omenesc – care, rănindu-le greu inima cu săgeţile
înveninate de viclenie şi înşelăciune, i-a îndemnat de mai multe ori (subl. n.) să se abată de la calea
adevărului şi de la statornicia credinţei datorate – plecвnd pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în sus-
pomenita noastră Ţară Moldovenească, uneltesc să o păstreze spre paguba maiestăţii noastre”. Ca urmare,
Bogdan şi feciorii săi au fost “despuiaţi” şi lipsiţi de sus-numitele moşii, actele anterioare care confirmau
drepturile lor de stăpânire asupra lor fiind nimicite, stricate şi socotite nule 5.
Astfel, diploma în cauză, totalizând cele ce s-au petrecut în Moldova prin implicarea fostului voievod
al Maramureşului Bogdan, lasă să se întrevadă un lanţ întreg de evenimente, care s-au desfăşurat pe o
anumită durată de timp. Modul în care sunt menţionate evenimentele ne permit să admitem, cu destulă
certitudine, că trecerea lui Bogdan şi a fiilor săi în Moldova nu a fost o acţiune recentă, în raport cu data la
care a fost emisă diploma regală care le relatează. Spre această concluzie conduce şi informaţia privind
aflarea lui Balc în Maramureş după izgonirea lui din Moldova. Convingerea noastră este susţinută de faptul
că la data emiterii diplomei în cauză el era deja voievod al Maramureşului, închinându-i moşia Cuhea, regele
Ludovic I lua în consideraţie atât cele întâmplate cu Balc în Moldova cât şi faptul că el a revenit sub coroana
regească. Meritele lui Balc faţă de regele ungar constau în “nemăsuratele lui slujbe, prin care acesta s-a făcut
plăcut maiestăţii noastre, în tot timpul de când s-a alăturat maiestăţii noastre, cu o dragoste atât de fierbinte”,
venind din “Ţara noastră moldovenească în regatul nostru al Ungariei... aducându-ne slujbele ce a văzut el
cu înnăscuta sa iscusinţă că sunt spre folosul sporirii cinstei şi puterii noastre” 6. Va să zică, de la venirea lui
Balc şi a fraţilor săi în Maramureş a trecut ceva timp şi aflarea lor în Regatul Ungariei avea deja o durată
destulă pentru ca şi aici ei să reuşească să aducă regelui slujbe demne de a fi răsplătite cu dărnicie. Ceea ce
se desprinde pregnant din documentul citat este nu răsplata meritelor lui Balc, ci anume sancţionarea faptei
lui Bogdan şi constatarea că în Moldova cauza regelui a fost definitiv pierdută.
Epopeea înfruntărilor dintre Bogdan, în funcţia sa de voievod al Maramureşului, şi regele Ludovic I
avea o istorie aproape tot atât de lungă ca şi aflarea acestuia din urmă pe tronul Ungariei (a ajuns rege la 21
iunie 1342, la moartea tatălui său Carol Robert). Deja la 21 octombrie 1343, Bogdan, cu calificativul de
necredincios sau infidel faţă de noul rege (“noster infedilis”), este menţionat ca “fost voievod al
Maramureşului”7, dar cauzele divergenţelor dintre el şi suveranul ungar nu se lasă întrevăzute. Cu toate că
ostilităţile dintre ei nu au fost depăşite, Bogdan a continuat să rămână în Maramureş, astfel că în 1349 el este
menţionat într-un conflict de moşie cu nobilul român Giula şi fiii lui din cauza neaderării acestora la o
acţiune a lui Bogdan, evident antiregească, fapt ce a făcut ca el să fie calificat de rege deja ca “necredincios
învederat”8. De reţinut că printre fiii lui Giula era şi Dragoş – acela care peste 10 ani avea să conducă expe -
diţia oastei ungare în Moldova, fapt relatat deja în eseul consacrat lui Dragoş. Astfel, indirect, am putea
admite că expediţia lui Dragoş din Giuleşti din anul 1359 a fost determinată de trecerea recentă a lui Bogdan
din Maramureş în Moldova. Până atunci el a continuat să rămână în Maramureş, unde este menţionat şi în
anul 1353. La 14 mai al acestui an, se făcea delimitarea moşiilor nepoţilor săi – Ştefan şi Ioan, fiii lui Iuga,
documentul specificând că ele se mărgineau “cu pământurile sau moşiile voievodului Bogdan, unchiul lor” 9.
Rezultă că, fiind destituit din funcţia de voievod al Maramureşului, lui Bogdan i s-a păstrat titlul de voievod,
ceea ce ar lăsa să se înţeleagă că el a fost moştenit de la tatăl său şi ar explica nu numai autoritatea de care
continua să se bucure Bogdan printre nobilii maramureşeni, ci şi faptul că demnitatea voievodală din
Maramureş a revenit nepoţilor săi Ioan şi Ştefan 10.
Diploma regală din 14 mai 1353 este ultimul document în care Bogdan este atestat în Maramureş. Este
adevărat că respectiva diplomă regală pe numele lui Ştefan şi Ioan, nepoţii de frate ai lui Bogdan, este
reconfirmată la 24 iunie 1360. Faptul că şi în acest document este specificată delimitarea posesiunilor celor
doi nepoţi de la moşiile voievodului Bogdan serveşte unor cercetători drept argument pentru opinia că şi la
această dată Bogdan s-ar fi aflat încă în Maramureş 11. Noi însă nu credem că documentul în cauză este
concludent în a indica prezenţa lui Bogdan la moşia sa din Maramureş la data indicată (24 iunie 1360), căci,
după câte am subliniat deja, acest document confirmă moşiile lui Ştefan şi Ioan, care fuseseră stabilite la 14
mai 1353, şi el nu putea indica un alt hotar decât pe cel stabilit anterior. De altfel, şi susţinătorul acestei
păreri admite, în baza celui de-al doilea document, că beneficiarii lui fie că au participat şi ei “la înfrângerea
răsculaţilor moldoveni”, împreună cu Dragoş din Giuleşti, fie că nu s-au solidarizat “cu infidelul lor unchi”,
ceea ce ar dovedi indirect că acesta, adică Bogdan, ar fi “avut legătură cu răsculaţii din Moldova din anul
trecut”. Ceea ce rămâne de explicat este motivul care nu l-a determinat pe regele Ludovic I să procedeze cu
Bogdan aşa cum a procedat ceva mai târziu. Se spera, poate, la o împăcare cu voievodul rebel, adică la o
revenire a lui, deja ca stăpân al Moldovei, la obligaţiunile vasalice de felul acelora care erau prestate de
feciorii voievodului Sas? Prin aceasta s-ar explica tăcerea documentelor despre cei 5 ani care au urmat
pentru reconfirmarea stăpânirilor lui Ştefan şi Ioan din mai 1360, pentru ca la 2 februarie 1365, Bogdan să
fie recunoscut ca stăpân de câtva timp al Moldovei. În eseul consacrat voievodului Sas şi descendenţilor
acestuia ne-am referit deja la expediţiile repetate ale oastei lui Ludovic împotriva răzvrătiţilor şi rebelilor, în
special sârbi şi moldoveni, încadrate cronologic între 1352 şi 1359. Cea mai răsunătoare a fost însă
confruntarea din anul 1359, despre care aflăm din cunoscuta deja diplomă a regelui Ungariei Ludovic I din
20 martie 1360. Prin ea erau răsplătite “credincioasele slujbe ale lui Dragoş, fiul lui Giula din Giuleşti”,
aduse de acesta regelui “în cele mai multe treburi şi războaie... încredinţate şi date în seama lui, şi mai cu
osebire în reaşezarea ţării noastre (a regelui – n. n.), a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a
întors cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statornicei credinţe ce trebuie păstrată către
coroana regească, pe mulţi români răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate” 12. Ţinând seama de
raporturile conflictuale dintre Bogdan şi Giula din Giuleşti, ce şi-au găsit expresia flagrantă în anul 1349,
credem că alegerea lui Dragoş, fiul lui Giula, ca superior în expediţia militară împotriva moldovenilor
răzvrătiţi din anul 1359 nu a fost întâmplătoare: el trebuia să combată, în numele regelui, un adversar
învederat al familiei sale, care, de data aceasta, se afla în Moldova, uneltind nu numai scoaterea ei de sub
supremaţia maghiară, ba poate chiar şi transformarea ei într-un cap de pod în perspectiva luptelor ulterioare
pentru recuperarea poziţiilor pierdute în Maramureş şi desprinderea şi a acestui voievodat de la Regatul
Ungariei. Astfel, nu vedem motive care ne-ar face să acceptăm o altă dată pentru începutul domniei lui
Bogdan în Moldova decât anul 1359. Data aceasta este sugerată la fel şi de sumumul duratelor domniilor
începând cu Bogdan I şi până la Alexandru cel Bun, ea fiind pusă greşit ca dată a începutului domniei lui
Dragoş. Confundându-l pe Dragoş, întemeietorul voievodatului Moldovei, cu Dragoş din Giuleşti şi
atribuindu-i celui dintâi cele ce Ioan de Târnave scria în legătură cu Bogdan, alcătuitorii listelor complete ale
domnilor Moldovei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea s-au văzut justificaţi, o dată în plus, în a
prezenta anul 1359 ca dată a “descălecatului” lui Dragoş, în realitate el marcând începutul domniei lui
Bogdan.
De altfel, casa lui Bogdan din Cuhea, aşa cum s-a demonstrat pe cale arheologică, a fost incendiată şi
refăcută în două rânduri înainte de 136013.
Este adevărat că diploma regală din 20 martie 1360 prezintă expediţia pusă în seama lui Dragoş din
Giuleşti ca fiind o reuşită. Concretizările din text însă lasă să se înţeleagă că reuşita a fost doar parţială, la
“credinţa datorată” regelui fiind readuşi doar “mulţi români răzvrătiţi”, adică nu toţi. Iar diploma regală din
2 februarie 1365 demonstrează că reuşita lui Dragoş a fost nu numai parţială, ci şi vremelnică. Luptele au
continuat şi după expediţia militară din 1359. O parte din Moldova de atunci, controlată, desigur, de Bogdan
şi aderenţii la cauza independenţei ţării, a continuat să persiste în nesupunerea sa faţă de unguri, constituind
focarul de unde ulterior a fost reluată ofensiva asupra poziţiilor lui Balc, ofensivă care s-a şi încheiat cu
victoria recunoscută chiar şi de regele Ludovic I prin diploma din 2 februarie 1365. Pare a nu fi
întâmplătoare diferenţa de doi ani din scrierile cronicăreşti indigene, menţionată deja la începutul acestui
capitol (unele cronici indicându-i o domnie de 4, iar altele de 6 ani). Ar оnsemna aceasta că doi ani Bogdan
a domnit doar peste o parte a voievodatului, iar ceilalţi patru peste toată Ţara Moldovei de atunci?
Astfel, cei şase ani de domnie a lui Bogdan s-ar încadra între 1359 şi 1365, acest voievod stingându-se
din viaţă în lunile care au urmat după diploma din 2 februarie 1365, căci, la această dată, el era în viaţă. Lui i
se datorează redobândirea independenţei Ţării Moldovei faţă de Coroana ungară. Iar dacă Bogdan a fost
implicat cumva şi în organizarea ripostei oastei polone în lupta din Ţara Şepeniţului, meritul lui se
completează esenţial. Ceea ce se impune spre constatare în legătură cu dezastrul oastei lui Cazimir al III-lea
este că, la 1359, Ţara Moldovei a crescut către acea vreme teritorial, extinzându-şi hotarul său de nord –
nord-est până la graniţa cu stăpânirile regatului Poloniei din Galiţia şi până la Nistru, în segmentul dominat
de cetatea Hotinului, care era una din cele trei cetăţi din Ţara Şepeniţului. Hotarele Ţării Moldovei de atunci
se înscriu perfect în acea porţiune a statului moldovenesc care se va numi mai târziu Ţara de Sus 14.
Numele lui Bogdan ca voievod al Moldovei a fost înveşnicit nu numai prin consemnarea lui în lista
domnilor din cronicile Ţării Moldovei. El a fost înmormântat în biserica de lemn Sf. Nicolae din Rădăuţi, pe
care, dacă nu a construit-o chiar el, cel puţin a îngrijit-o, ea devenind necropolă domnească, reconstruită în
piatră de Petru Muşatinul. Imediata ei apropiere de Suceava şi faptul că în ea au fost înmormântaţi şi alţi
domni care şi-au avut acest oraş drept capitală (Laţcu, Roman I, Ştefan I) oferă destul temei pentru a admite
că tot aici şi-a avut reşedinţa şi Bogdan. Lui i se datorează şi întemeierea unei organizări bisericeşti proprii
prin crearea episcopiei de Rădăuţi cu calităţi şi prerogative caracteristice mitropoliei 15. Este foarte probabil
ca Bogdan I să fi intervenit cu un demers la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol în vederea instituirii
unei mitropolii autonome a Moldovei sau, cel puţin, de a obţine protecţia Patriarhiei şi împăratului
bizantin16.
A fost o primă încercare de legitimare internaţională a independenţei Ţării Moldovei de atunci prin
orientarea spirituală către cel mai important centru al lumii creştine răsăritene (ortodoxe), repre zentat de
Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, opus celuilalt centru al bisericii creştine, în frunte cu Papalitatea,
care tutela ambele regate catolice vecine Moldovei – cel al Ungariei şi cel al Poloniei.
Bogdan I, aşadar, se înscrie în istoria timpurie a Ţării Moldovei nu doar prin faptul că a fost unul din
voievozii ei. El şi-a proslăvit numele prin luptele menite să asigure independenţa politică şi spirituală a ţării
sale, contribuind la consolidarea organizării ei ca stat independent.
Că Bogdan I a avut feciori nu încape îndoială, faptul fiind ilustrat chiar de diploma lui Ludovic I din 2
februarie 1365, care în două rânduri vorbeşte de Bogdan “şi fiii săi”. Dintre ei, doar unul este atestat de
izvoare (cronicile indigene) – viitorul voievod Laţcu. încercările de a-i “descoperi” şi pe alţii merită cele mai
mari încurajări, dacă, desigur, aşa ceva este posibil. Cea mai recentă tentativă, în acest sens, a fost
întreprinsă de Constantin Rezachevici, care admite că unul dintre feciorii lui Bogdan – cel mai mare – s-ar fi
numit Ştefan şi că ar fi rămas în Maramureş, unde a şi murit. El ar fi avut, la rвndu-i, doi feciori – un alt
Ştefan şi un Petru. Aceştia ar fi fost eroii naraţiunii lui Jan Dlugosz despre lupta moldovenilor cu polonezii
de la “Plonini”, din Ţara Şepeniţului. Ideea este interesantă şi ar merita cele mai favorabile aprecieri, dacă ar
fi şi demonstrată. Deocamdată, ea rămâne însă la nivelul ipotezei, care, desigur, nu este suficientă pentru a
introduce destul de categoric în şirul voievozilor moldoveni, între Bogdan şi Laţcu, pe un oarecare “Petru (I)
fiul lui Ştefan”17, deşi, aşa cum sunt prezentate lucrurile de către cronicarul polon, afară de voievozii
cunoscuţi, au mai fost, desigur, şi alţii, inclusiv acel Petru – fiul lui Ştefan şi frate al unui alt Ştefan. Istoricul
polon, însă, îl prezintă ca voievod al Moldovei la fel şi pe tatăl lui Petru. Ce ne facem cu el? Interesantă este
şi ideea autorului despre domnia fratelui lui Petru, adică a celuilalt Ştefan, numai că în părţile de sud-est.
Cum s-ar împăca însă această idee cu faptul real că teritoriile în cauză s-au aflat sub stăpânirea tătarilor până
în anul 1369, adică până mai târziu decât presupusa domnie aici a lui Ştefan, care ar fi început “după iulie
1368”?
Însăşi data presupusei domnii a acestuia, ca şi a celei a lui “Petru (I) fiul lui Ştefan” este o ipoteză rezultată
dintr-o altă ipoteză, cum că lupta de la “Plonini” care, aşa cum scrie Jan Dlugosz, s-a produs în 1359 (pe la
30 iunie), s-ar fi dat în realitate prin 1368. În favoarea acestui Ştefan s-a mai invocat şi faptul că “prima listă
de domni ai Moldovei, dinainte de Ştefan cel Mare, păstrată într-o copie sau alcătuire din secolul al XVI-lea,
menţionează, la o reluare de către un al doilea autor al listei, între Sas şi Bogdan II (sic!), pe un oarecare
Ştefan, care a dispărut, din păcate, o dată cu tăierea paginii la legarea manuscrisului” 18. Numele lui însă a
fost reconstituit în baza doar a două litere iniţiale ale unui cuvânt slavon care începea cu “ст” (st), celelalte
litere fiind dispărute în urma tăierii marginii drepte a manuscrisului. P.P. Panaitescu a crezut că ar fi fost
vorba de cuvântul Ст[ефан] (Ştefan)19. Enigma cuvântului însă a fost foarte convingător dezlegată de către
cercetătorul Leon Şimanschi, care consideră că în realitate este vorba de cuvвntul «старый» ca epitet afiliat
numelui lui Bogdan voievodul20, indicat imediat în rândul următor. Ar fi fost vorba, aşadar, nu de un
oarecare Ştefan voievod, ci de “bătrânul (старый) Bogdan voievod”. Astfel, acest Ştefan nu a existat оn
realitate, şi discuţiile în jurul lui sunt lipsite de temei. Fără a subaprecia eforturile în vederea evidenţierii şi
altor feciori ai lui Bogdan, la momentul de faţă nu vedem o altă cale care trebuie urmată, decât să ne
conformăm faptelor dovedite, fiind siguri doar că următorul voievod al Moldovei a fost Laţcu şi că el a fost
indiscutabil feciorul lui Bogdan I.
* O altă versiune de datare propusă în istoriografie: vezi anexa “Cronologia domnilor” (Nota editorului).
1. Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti,
1959, p. 48.
2. Ibideт, р. 60, 69.
3. Ibidem, p. 14, 160.
4. Ioannis de Thwroczi. Chronica Hungarorum, p. 317; Boldur A. Istoria Basarabiei. Bucureşti, 1992, p. 137; Spinei, Victor.
Moldova оn secolele XI-XIV. Chişinău, 1994, p. 366.
5. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române. Vol. I. Bucureşti, 1977, p. 82.
6. Ibidem.
7. Mihalyi I.H. Diplome maramureşene din secolele XIV-XV. Maramureş-Sighet, 1900, p. 17.
8. Ibidem, р. 26-27.
9. Ibidem, p. 30-32; Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania. Vol. X. Bucureşti, 1977, p. 215.
10. Spinei, Victor. Moldova оn secolele XI-XIV, p. 365.
11. Rezachevici, Constantin. Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881. Vol. I. Secolele XIV-XVI. Bucu-
reşti, 2001, p. 429.
12. Documenta Romaniae Historica. D. Vol. I, p. 77.
13. Popa Radu, Zdroba Mircea. Şantierul arheologic Cuhea din centrul voievodal din veacul al XIV-lea. Baia Mare, 1966, p. 7-52
(păşim). O prezentare sistematizată a informaţiilor referitoare la Bogdan şi moşia lui din Maramureş, cu citarea surselor de referinţă
vezi la Constantin Rezachevici. Op. cit., p. 427-428.
l4. Parasca, Pavel. Formarea graniţelor istorice ale Ţării Moldovei, în “ULIM. Analele ştiinţifice. Istorie”. Vol. I. Chişinău, 2000, p.
38-40.
l5. Păcurariu, Mircea. Istoria Bisericii Ortodoxe Romвne. Chişinău, 1993, p. 107-108.
16. Parasca, Pavel. La obârşia Mitropoliei Ţării Moldovei. Chişinău, 2002, p. 32-34.
17. Rezachevici, Constantin. Op. cit., p. 432-443.
19. Vezi cazul concret оn Cronicile slavo-romвne din secolele XV-XVI publicate de Ioan Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de
P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959, p. 39-40.
20. Şimanschi, Leon. Istoriografia româno-slavă din Moldova. Lista domniilor din a doua jumătate a secolului XIV, în “Anuarul
Institutului de Istorie şi Arheologie “A. D. Xenopol”, t. XXI. Iaşi, 1984, p. 125-126.
Laţcu
<1365-1373>1
Aşa cum scriu cronicile Ţării Moldovei, Laţcu, feciorul şi urmaşul în scaun al lui Bogdan I, a domnit
8 ani, adică din 1365 până în 1373*. Despre cele întâmplate în domnia lui Laţcu izvoarele interne nu
semnalează nimic, iar cele străine oferă o informaţie extrem de săracă.
Prezentarea lui Laţcu ca ajuns în scaun nu ca moştenitor al lui Bogdan I, ci preluând puterea de la
“nepotul” acestuia2, Ştefan, despre care am vorbit mai sus, îşi are pornirea dintr-o viziune menită să
demonstreze continuitatea dinastică dintre Bogdăneşti şi Muşatinii de mai târziu. Lipsa de temei pentru a
acredita ideea despre acest Ştefan ne oferă dreptul de a trece pe lângă alte discuţii inutile referitoare la acest
subiect.
Cercetarea arheologică a mormântului atribuit lui Laţcu din necropola voievodală de la Rădăuţi a pus
în evidenţă unele elemente emblematice sub forma de aplice vestimentare, care permit o reconstituire a
emblemei (stemei) dinastiei întemeiate prin domnia lui Bogdan I. Ca element central era însemnul cap de
lup, care, astfel, nu are nimic comun nici cu stema oraşului Baia cu însemnul cerb decapitat, nici cu stema
cunoscută ulterior, începând cu domnia lui Petru I Muşatinul, care avea în centru însemnul cap de bour3.
Discontinuitatea dinastică dintre Drăgoşeşti, Bogdăneşti şi Muşatini, este aşadar o realitate istorică, deşi ea
este disputată uneori. Este foarte posibil ca însemnul cap de lup din stema lui Laţcu să-şi fi avut şi el o
legendă, ecou târziu al cărei ar putea fi legenda despre căţeaua Molda, asociată în unele interpolări la cronica
lui Grigore Ureche din secolul al XVII-lea la naraţiunea despre vânătoarea de bour (zimbru) şi
“descălecarea” Moldovei4.
În istoriografie a fost deja formulată observaţia că Laţcu “n-a purtat războaie, fiindcă altfel am fi avut,
în lipsa ştirilor indigene, vreo indicaţie, în actele sau cronicile externe” 5. Observaţia pare să reflecte un
adevăr istoric, cel puţin din punctul de vedere al unor evenimente de anvergură, pe măsura celor din domnia
lui Bogdan I. Aceasta nu înseamnă însă că domnia lui Laţcu a fost ocolită de presiunile din partea
puternicelor regate vecine, în special a celui al Ungariei. Căci regele acestuia, Ludovic I, se deosebea printr-
un prozelitism pronunţat, urmărind aducerea “la unitate catolică a unor întregi popoare de confesiuni şi chiar
religii diferite”6. Mărturie a unor căutări în vederea prevenirii cuceririi ungare sub pretextul răspândirii
credinţei catolice ar fi încercarea întreprinsă de Laţcu de a-şi pune ţara sub protecţia directă a scaunului
papal şi de a accepta catolicismul.
Iniţiativa procatolică a lui Laţcu a fost lansată la sfârşitul anului 1369 – începutul anului 1370. Decizia
papei Urban al V-lea pe marginea intenţiei lui Laţcu s-a făcut cunoscută la 24 iulie 1370. Intermediari între
demersul voievodului moldovean “din ţara sau naţiunea Valahia” şi Curia papală au fost călugării minoriţi
Paul de Schwidnitz şi Nicolae Mehslak – ambii originari din Polonia, dar aflaţi ca misionari catolici în
Moldova de mai multă vreme. Din documentul emis cu această ocazie se desprinde faptul că Laţcu s-a
declarat hotărât de a-şi boteza ţara după ritul catolic şi de a ridica o episcopie catolică la Siret 7. Realizarea
proiectului a fost pusă pe seama arhiepiscopului de Praga şi episcopilor de Wroclaw şi Cra covia. Deja în
anul următor, noul Papă Grigore al XI-lea a fost informat despre consacrarea episcopului de Siret în
persoana minoritului Andrei de Cracovia. La celebrarea evenimentului au participat mai mulţi prelaţi catolici
din Vicina, Kiev şi mai multe centre din Regatul Poloniei. Lipseau însă reprezentanţii clerului din Ungaria,
ceea ce ar însemna fie că autorităţile ungare, laice şi ecleziastice au fost ocolite intenţionat, fie că ele nu
agreau proiectul aflat în realizare.
Înclinăm să credem că iniţiativa lui Laţcu urmărea prevenirea readucerii ţării sale sub supremaţia
Coroanei ungare, prin integrarea în sfera politică a lumii catolice, tutelată de Curia papală, astfel că nu găsim
temei pentru admiterea că, la vremea respectivă, voievodatul Moldovei ar fi depins de regele Ungariei 8.
Nu are şanse de a fi acreditată nici opinia cum că, prin demersul său, Laţcu ar fi făcut un prim pas spre
reconciliere cu Ludovic I şi, concomitent, spre apropierea de Polonia 9. Căci el se realiza la fel şi fără
implicarea autorităţilor laice poloneze. Este adevărat că printre prelaţii implicaţi în realizarea proiectului de
catolicizare a Moldovei erau şi reprezentanţi ai înaltului cler din Polonia. Numai că ei erau subordonaţi
autorităţilor din provincia Ordinului minoriţilor (franciscanilor), care includea nu numai Polonia, ci şi
Boemia, şi era administrată de arhiepiscopul de Praga 10. Boemia se afla atunci în stăpânirea lui Carol al IV-
1еа, împăratul Sfвntului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Este logic să se admită că în demersul său,
care urma să se realizeze sub patronatul arhiepiscopului de Praga, Laţcu miza pe autoritatea politică a lui
Carol al IV-lea, şi nu pe acea a bătrânului rege al Poloniei, Cazimir al III-lea, care curând a şi trecut în lumea
celor drepţi. Este lesne să se admită, aşadar, că la vremea iniţierii demersului, voievodul moldovean nu
depindea politic nici de Coroana polonă, nici de cea maghiară.
Coincidenţa în timp a iniţiativei lui Laţcu şi a vizitei întreprinse la Curia papală de împăratul bizantin
Ioan al V-lea Paleologul ar fi un indiciu că demersul voievodului moldovean s-ar înscrie în proiectul unirii
bisericilor creştine (ortodoxă şi catolică) sub tutela papalităţii 11. Indiscutabil însă, fapta lui Laţcu este o
mărturie a preocupărilor voievodului Moldovei de a internaţionaliza problema independenţei ţării sale,
orientându-se spre cel mai puternic centru de legitimare confesională, cum se prezenta atunci papalitatea.
Totodată, nu se poate trece pe lângă faptul că în ajunul morţii sale (1370), regele Poloniei Cazimir al III-lea
cerea în mod ultimativ şi obţinea la Patriarhia ecumenică reactivarea Mitropoliei Rusiei Mici cu centrul la
Halici. Cazimir se intitula “rege al Leahiei (Poloniei – n.n.), al Rusiei Mici şi al Valahiei” 12. Este evidentă
intenţia lui de a folosi biserica în scopul extinderii influenţei politice asupra Moldovei, ceea ce se şi va
realiza ceva mai tвrziu – оn 1387 –, când biserica de la Sucea va a fost adusă în subordinea Mitropoliei de
Halici, în timp ce voievodul moldovean de atunci, Petru Muşatinul, recunoştea suzeranitatea Coroanei
polone13. Interesul lui Laţcu de a-şi proteja ţara sa de Regatul Poloniei prin instituirea protecţiei Scaunului
papal este, aşadar, evident.
Că demersul procatolic al lui Laţcu avea menirea să-i îngrădească ţara atât în faţa regelui Ungariei, cât
şi în faţa regelui Poloniei este confirmat prin faptul abandonării proiectului imediat după moar tea lui
Cazimir al III-lea (1370), când rege al ambelor regate vecine a devenit Ludovic I. Deja în anul 1372 Papa
Grigore al XI-lea îl îndruma pe Laţcu să persevereze în catolicism şi să nu se abată de la “dreapta credinţă” 14,
îndemnul papei însă nu a fost urmat, astfel că Laţcu a murit ortodox (l 373), fiind înmormântat în necropola
domnească din biserica Sf. Nicolae de la Rădăuţi, alături de tatăl său Bogdan I. Faptul dezminte opinia
despre o readucere a Moldovei lui Laţcu sub supremaţia Coroanei ungare 15. Opinia aceasta are la bază o
prevedere din înţelegerea din 14 martie 1372 dintre Ludovic I şi Carol al I V-lea, prin care acesta din urmă
se angaja să nu-i uzurpeze stăpânirile celui dintâi “şi în chip special şi expres... anume voievo datul
Moldovei”16.
Cazul a fost interpretat contradictoriu de către mai mulţi cercetători. Nu vom insista asupra acestor
interpretări. Vom constata doar faptul că în angajamentul împăratului german se întrevede o renunţare la
apropierea ce avusese loc între el şi voievodul moldovean. Cerând protecţia Scaunului papal, acesta a contat
şi pe autoritatea lui Carol al IV-lea. În acest sens merită atenţie vastul proiect al împăratului german de a
reface Moravia Mare, care viza mai multe teritorii aflate în stăpânirea regelui Ungariei, inclusiv Slovenia,
precum şi în stăpânirea regelui Poloniei, mai ales posesiunile ei din Rusia Mică, vecină cu voievodatul lui
Laţcu17. Într-un fel sau altul, faptul denotă o apropiere dintre Laţcu şi Carol al IV-lea – rivalul politic al lui
Ludovic I. El demonstrează totodată că a avut loc o extindere substanţială a sferei de aplicare a politicii
externe a voievodatului de atunci al Moldovei. Am putea vorbi, la fel, despre o diversificare a instrumentelor
şi metodelor de promovare a acestei politici, menită să integreze ţara lui Laţcu în sistemul relaţiilor
internaţionale din Europa Centrală şi cea Occidentală, tutelată spiritual de Sfântul scaun.
Pacea din martie 1372 dintre Ludovic I şi Carol al IV-lea a îndepărtat însă terenul pentru promovarea
în continuare a politicii iniţiate de Laţcu, fapt ce l-a determinat pe voievodul moldovean să renunţe şi la
proiectul de catolicizare a ţării sale.
Aşa cum ar urma din proiectul de catolicizare a Moldovei, la vremea respectivă, capitala voievodatului se
afla la Siret. Este posibil ca proiectul să fi urmat ridicarea acestui oraş la rangul de reşedinţă domnească
anume ca viitor centru al spiritualităţii catolice spre care se aspira, în realitate, se pare, că până la realizarea
proiectului procatolic capitala voievodatului se afla la Suceava, în imediata apropiere de Rădăuţi – centrul
spiritualităţii ortodoxe. Eşecul proiectului de substituire a ortodoxei prin catolicism a lăsat intact şi statutul
Sucevei ca centru politic al voievodatului, tot aşa cum şi Rădăuţul, ca centru episcopal cu calităţi de
mitropolie autonomă, şi-a menţinut rolul său de centru al spiritualităţii ortodoxe. În ceea ce priveşte teritoriul
de atunci al voievodatului Moldovei, el se menţinea, se pare, în aceleaşi hotare ca şi în domnia lui Bogdan,
adică în limitele Ţării de Sus de mai tвrziu18.
1. Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI, publicate de Ioan Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu, Bucureşti,
1959, p. 14, 48, 60, 69, 160. Mai mulţi cercetători, iar cel mai recent Constantin Rezachevici, admit că domnia lui Bogdan ar fi
început nu în 1359, ci în 1363 şi s-ar fi încheiat prin 1367 sau 1368; în preajma disputatului episod de la “Plonini”, admit că domnia
lui Laţcu ar fi început “în cursul anului 1368 după iulie, când a avut loc bătălia din Codrii Plonini... poate chiar în toamnă, sau spre
sfârşitul anului, pentru că e greu de crezut că domnul biruitor (Petru – n.n.), împăcat şi cu fratele său (Ştefan – n.n.), fostul rival, şi-ar
fi putut pierde scaunul îndată după biruinţă” (Rezachevici, Constantin. Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova a.
1324-1881. Vol. I. Secolele XIV-XVI. Bucureşti, 2001, p. 343-344). Se invocă şi faptul că Petru Muşatinul şi-ar fi început domnia în
1375, astfel că cei 8 ani de domnie a lui Laţcu s-ar încadra parcă între 1368 şi 1375. Vom vedea însă la locul cuvenit că domnia lui
Petru Muşatinul a început ceva mai târziu – la începutul lui 1376.
* Vezi şi anexa “Cronologia domnilor” (Nota editorului).
2. Rezachevici, Constantin. Op. cit., p. 443-444.
3. Bătrâna Lia, Bătrâna Adrian. Mărturii heraldice cu privire la începuturile statului feudal independent Moldova, în “Constituirea
statelor feudale româneşti”. Bucureşti, 1980, p. 197-206. Împotriva unei atare interpretări s-a pronunţat Ştefan S. Corovei
(Оntemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 107-110,305-307), urmat de Constantin Rezachevici (Cronologia
domnilor..., vol. I, p. 445-446), care consideră că aplicele descoperite în mormântul lui Laţcu ar reprezenta pur şi simplu nişte
ornamente sau o stemă (emblemă) personală, nelegată de stema ţării. Aceste invocări însă ar fi valabile dacă s-ar fi demonstrat că
stema de mai târziu a Moldovei, cu însemnul cap de bour, cunoscută din domnia lui Petru I Muşatinul, era în vigoare încă din timpul
lui Laţcu. Aşa dovezi însă nu sunt.
4. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei. Ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu. Bucureşti (fa., colecţia Clasicii romвni), p. 60.
(Tot aici fabula căţelei Molda este consemnată în interpolarea lui Misail Călugărul.)
5. Giurescu Constantin C., Giurescu Dinu C. Istoria romвnilor. Vol. 2. Bucureşti, 1976, p. 38.
6. Papacostea, Şerban. Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei şi românii din Transilvania: un nou izvor, în “Geneza statului оn
Evul Mediu romвnesc”. Cluj-Napoca, 1988, p. 89.
7. Documente privitoare la istoria romвnilor, culese de Eudoxiu de Hurmuzaki. Vol. I. Partea a 2-a. Bucureşti, 1890, p. 160-161,
162-163.
8. Pataki J. Anjou Kiraliainik es a ket roman Vajdasag, Koloszvar, 1940, p. 52; Османская империя и страны Центральной,
Восточной и Юго-Восточной Европы в XIV-XVI веках. Moscova, 1984,
р. 50.
9. Gorovei, Ştefan S. Dragoş şi Bogdan – întemeietorii Moldovei. Bucureşti, 1973, p. 133; Papacostea, Şerban. Triumful luptei
pentru neatârnare: întemeierea Moldovei şi consolidarea statelor feudale româneşti, în “Geneza statului оn evul mediu romвnesc”,
p. 53; Spieralski Zd. Awantury moldawskie. Warszawa, 1967, p. 12.
10. Sykora, Jan. Poziţia internaţională a Moldovei în timpul lui Laţcu: lupta pentru independenţă şi afirmare pe plan extern, în “Re-
vista de Istorie”. Bucureşti, 1976, nr. 8, p. 1143-1144.
11. Gorovei, Ştefan S. Op. cit., p. 136-138; Grigoraş, Nicolae. Ţara Românească a Moldovei de la întemeierea statului pînă la Şte-
fan cel Mare, în “Moldova lui Ştefan cel Mare”. Chişinău, 1992, p. 32.
12. Monumenta Poloniae Historica. Pomniki dziejowe Polski. T. 11-1872, p. 626-628; Памятники древнерусского канонического
права, în “Русская Историческая Библиотека (РИБ)”, t. 6. Sankt-Petersburg, 1880, p. 126-128.
1З. Parasca, Раvе1. 600 de ani de la consacrarea Mitropoliei Moldovei, оn “Cugetul”. 2001, nr. 2, p. 11-12.
14. Hurmuzaki E. Documente, vol. I, part. 2, p. 197.
15. Împărtăşită de mai mulţi autori, această opinie este respinsă cu destul temei de către Ştefan S. Gorovei în “Оntemeierea Moldo-
vei”, p. 147-150.
16. Apud: Sykora J. Poziţia internaţională a Moldovei în timpul lui Laţcu: lupta pentru independenţă şi afirmare pe plan extern, în
“Revista de Istorie”. Bucureşti, 1976, nr. 8, p. 1139. Vezi şi Gorovei, Ştefan S. Оntemeierea Moldovei, p. 148-150.
17. Paulova, M. L’idee cyrillo-methodienne dans la politique de Charles IVе et la fondation du monastere slave de Prague, оn “By-
zantinoslavica”. T. XI. Praga, 1970, nr. 2, p. 174-183; Sykora, Jan. Op. cit, p. 1147-1148.
18. Parasca, Pavel. Formarea graniţelor istorice ale Ţării Moldovei, în “Analele Ştiinţifice ale Universităţii Libere Internaţionale din
Moldova. Seria Istorie”. Vol. l. Chişinău, 2000, p. 35-43.
1. Западно-русские летописи, în “Полное собрание русских летописей”, т. XVIII, Санкт-Петербург, 1907, col. 82, 100, 497. În
alte variante din această colecţie se menţionează doar că Iuri a fost ucis de către volohi, fără a se specifica că el le-ar fi fost voievod –
Ibidem, col. 171, 279, 328, 390, 454.
2. Parasca, Pavel. Romвnii din Podolia оn secolele XII-XVII, оn “Cugetul”. Chişinău, 1993, nr. 3-4; idem, Continuitatea populaţiei
româneşti din Podolia în secolele XIII-XV, în “Revista de Istorie a Moldovei”. Chişinău, 1995, nr. 2.
3. Stryjkowski, Maciej. Kronica polska, litewska, zmodzka i wszystkiej Ruşi, T. II. Warszawa, 1846, p. 7-8.
4. Хроника Быховца. Москва, 1966, p. 56.
5. Gorovei, Ştefan S. Оntemeierea Moldovei. Probleme controversate. Iaşi, 1997, p. 157-158.
6. Rezachevici, Constantin. Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, a. 1324-1881. Vol. I. Secolele XIV-XVI. Bucu-
reşti, 2001, p. 451.
7. Parasca, Pavel. Территориальное становление Молдавского феодального государства во второй половине XIV в., în
“Социально-экономическая и политическая история Юго-Восточной Европы. До середины XIX в.”. Chişinău, 1980,
р. 76-78.
8. Idem, Внешнеполитические условия образования Молдавского феодального государства. Chişinău, 1981, р. 104-107; idem,
Formarea graniţelor istorice ale Ţării Moldovei, în “Analele Ştiinţifice ale Universităţii Libere Internaţionale din Moldova. Seria
Istorie”. Vol. 1, 2000, p. 37-38.
9. Spinei, Victor. Moldova оn secolele XI-XIV. Chişinău, 1994, p. 381.
10. Акты относящиеся к истории Западной России, Т. 1, 1340-1506. Санкт-Петербург, 1846, р. 21. Vezi şi Puzina, Josef.
Korjat i Korjatowicze, оn “Atheneum Wilenskie”. Rocz. VII. Zesz. 3-4. Wilno, 1930, p. 15.
11. Stryjkowski, Maciej. Op. cit. T. II, p. 8.
12. Spinei, Victor. Op. cit., p. 381.
13. Cihodaru, Constantin. Tradiţia letopiseţelor şi informaţia documentară despre luptele politice din Moldova în a doua jumătate a
secolului al XIV-lea, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”, t. V. Iaşi, 1968, p. 27.
14. Bogdan, Damian P. Pomelnicul mănăstirii Bistriţa. Bucureşti, 1941,p. 86.
15. Documenta Romaniae Historia. A. Moldova. Vol. I. Bucureşti, 1975, p. 24.
16. Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C. Istoria romвnilor. Vol. 2. Bucureşti, 1976, p. 39-40; Papacostea, Şerban. La începu-
turile statului moldovenesc. Consideraţii pe marginea unui izvor necunoscut, în idem, “Geneza statului оn Evul Mediu romвnesc”.
Cluj-Napoca, 1988, p. 97; Cihodaru, Constantin. Observaţii cu privire la procesul deformare şi de consolidare a statului feudal
Moldova în secolele XI-XI V, partea a II, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”, t. XVII. Iaşi, 1980, p.
136-137; idem, Formarea hotarului dintre Moldova şi Ţara Românească în secolul al XV-lea, în “Stat. Societate. Naţiune. Inter-
pretări istorice”. Cluj-Napoca, 1982, p. 85, nr. 25; idem, Alexandru cel Bun. Chişinău, 1990, p. 20.
17. Papacostea, Şerban. La оnceputurile statului moldovenesc, p. 100-103,141-146.
18. Parasca, Pavel. Formarea graniţelor istorice ale Ţării Moldovei, p. 35-43.
I9 Rezachevici, Constantin. Op. cit., p. 452.
20. Jablonowski T. Sprawy woloskie za Jagiellonow, оn “Zrodla dziejowe”. T. X, Warszawa, 1878, p. 155-156; P.P. Panaitescu, Din
istoria luptei pentru independenţa Moldovei în veacul al XIV-lea. Primele lupte pentru independenţă ale Ţărilor Române, în “Studii.
Revistă de Istorie”. Bucureşti, 1956, nr. 4, p. 113.
21. Kuras, Stan. Zbior documentor malopolskih, t. IV, Wroclaw-Warszawa-Krakow, 1969, p. 191-192.
22. Papacostea, Şerban. Domni români şi regi angevini: înfruntarea finală (1370-1382), idem, Geneza statului оn Evul Mediu ro-
mвnesc. Cluj-Napoca, 1988, p. 118-120.
23. Cihodaru, Constantin. Tradiţia letopiseţelor, p. 191-192; idem, Observaţii cu privire la procesul de formare, p. 148.
Petru I Muşatinul
<c. 1375 – 1391, decembrie>
În ordinea reprodusă în cronicile moldoveneşti şi în diploma lui Alexandru cel Bun din 7 ianuarie
1403 , Petru I Muşatinul a urmat în scaunul voievodal al Moldovei după Laţcu. Cu excepţia cronicii zise
1
moldo-polone, care greşeşte evident atribuindu-i o domnie de doar 8 ani, şi a cronicii zise anonime sau de la
Bistriţa, care-i atribuie, poate nu fără oarecare temei, o domnie de 12 ani, celelalte variante ale cronicilor
indigene sunt solidare în a aprecia durata aflării lui Petru I Muşatinul în scaun la 16 ani 2. Nici un izvor istoric
însă nu menţionează data la care a început să domnească acest voievod. Despre sfârşitul domniei se ştie
doar că pe la începutul anului 1392 unii soli de-ai săi continuau să sosească “cu scrisori” la Cracovia, la re -
gele Vladislav al II-lea Jagiello, iar la 30 martie 1392 era deja оn scaun urmaşul său – Ştefan I 3. Ar însemna
că Petru I Muşatinul a început să domnească pe la începutul anului 1376, adică vreo 2-3 ani după moartea lui
Laţcu. Altfel spus, urcarea în scaun a lui Petru I Muşatinul a marcat sfârşitul perioadei de interregn intervenit
după stingerea din viaţă a feciorului lui Bogdan şi se înscrie ca un final al luptelor interne pentru scaunul
voievodal rămas vacant.
Cronicile, consemnând domnia lui Petru I Muşatinul, nu indică vreo legătură de rudenie dintre el şi
predecesorii lui, specificând doar că a fost “fiul Muşatei”. Ca urmare, majoritatea cercetătorilor au
considerat că după Laţcu în scaunul Ţării Moldovei s-a produs un schimb de dinastii – scurta dinastie a
Bogdăneştilor a fost înlocuită cu cea a Muşatinilor. Mărturie în acest sens ar fi şi materialele arheo logice
ridicate din mormântul atribuit lui Laţcu din necropola domnească de la Rădăuţi. În mod deosebit, se impun
cele şase aplice vestimentare, dintre care trei au pe ele reprezentat un cap de lup reprodus în profil, iar alte
trei – un coif cu coarne recurbate. Ştiindu-se că Laţcu a fost feciorul lui Bogdan I, de la care nu ne-a
parvenit nici o reprezentare heraldică, este logic să se conchidă că elementele emblematice în cauză ţin de
simbolul heraldic al întemeietorului scurtei dinastii a Bogdăneştilor. Din timpul domniei lui Petru I Muşa-
tinul este cunoscută însă o altă stemă a Moldovei, figura centrală a ei fiind capul de bour. Este justificată
astfel concluzia că între Laţcu şi Petru I Muşatinul nu a existat o succesiune dinastică, faptul fiind confirmat
de discontinuitatea heraldică4.
Unii cercetători neagă însă discontinuitatea dinastică şi încearcă să demonstreze că Petru I Muşatinul a
fost un continuator al dinastiei întemeiate de Bogdan I, propunând chiar extinderea sintag mei dinastia
Bogdăneştilor asupra tuturor domniilor care au urmat după Laţcu şi excluderea sintagmei dinastia
Muşatinilor. Nu este cazul să reproducem aici toate argumentele considerate ca fiind valabile pentru a-i
prezenta pe Muşatini ca fiind continuatori ai aceleiaşi dinastii întemeiate de Bogdan I5. Ne vom opri doar la
acele dintre ele, care se consideră a fi mai revelatoare.
Astfel, se face referirea la un document de la Alexandru cel Bun, din 6 iulie 1413, cunoscut după o
traducere germană de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în care emitentul documentului face o donaţie
Episcopiei de Rădăuţi cu catedrala Sfântul Nicolae, “unde sunt îngropaţi moşii noştri” 6. Chiar dacă Ştefan S.
Gorovei ar avea dreptate, traducând din germană sintagma “unsere Voreltern” prin “strămoşii noştri”7, nu
vedem în această terminologie o confirmare a apartenenţei la dinastia din care făcea parte Alexandru cel
Bun a tuturor voievozilor care i-au precedat în scaun şi care, barem, nici nu sunt nominalizaţi. Singura
concluzie care se impune este că Alexandru cel Bun se referea doar la moşii (strămoşii) săi care erau îngro-
paţi la Rădăuţi. Era un fel de a spune, căci, în caz contrar, printre moşii (strămoşii) lui Alexandru cel Bun s-
ar înţelege că a figurat şi Roman I care i-a fost de fapt tată 8. În realitate, credem că ar trebui să se înţeleagă
că Alexandru cel Bun a folosit sensul de “înaintaşii noştri” sau “predecesorii noştri”. Şi dacă autorul la care
ne referim consideră, pe bună dreptate, că “documentul din 1413 trebuie înţeles, de altminteri, în corelaţie
cu acela din 7 ianuarie 1403”9, apelăm şi noi la acest document.
Indiferent dacă ne referim la varianta transliterată în poloneză a acestui document 10, sau la originalul
slav, descoperit acum mai bine de două decenii în Biblioteca Academiei Polone de Ştiinţe şi publicat de
Dalila Aramă11, documentul în cauză nu confirmă continuitatea dinastică în Moldova pentru domniile de
până la Alexandru cel Bun. Căci, prin documentul respectiv, emitentul lui făcea o dona ţie pentru sufletul
sfântrăposaţilor (sveato pocivaih) domni de mai înainte, pentru sufletul lui Bogdan voievod şi pentru sufletul
lui Laţco voievod, şi pentru sufletul lui Petru voievod, şi pentru sufletul tatălui nostru, Roman voievod, şi
pentru sufletul lui Ştefan voievod”. Altfel spus, documentul înveşnicea memoria tuturor acelora care, prin
fapta lor, au contribuit la crearea şi consolidarea Ţării Moldovei pe care, la data respectivă, o stăpânea
emitentul documentului, indiferent de faptul dacă au existat sau nu legături de rudenie între ei.
Aceeaşi concluzie s-ar impune şi în cazul Pomelnicului de la mănăstirea Bistriţa care la fel este
folosit pentru a argumenta ideea că voievozii care l-au precedat în scaun pe Alexandru cel Bun au fost
înaintaşii acestuia “de sânge şi de coroană” 12. Dacă în acest document se şi întrevede vreun element al
pomelnicului de familie, cum оl consideră autorul, apoi doar începând cu enigmaticul voievod Costea.
În favoarea opiniei despre schimbarea, odată cu venirea în scaun a lui Petru I Muşatinul, a dinastiei
domnitoare, ar mărturisi şi faptul că noul voievod al Moldovei nu a moştenit domnia, ci a fost ales ca
voievod. O confirmare directă a faptului, este adevărat, nu există. El se lasă întrevăzut însă în scrierea lui
Ioan de Târnave – notarul regelui Ludovic I şi contemporan al celor trei voievozi ai Moldovei – Bogdan I,
Laţcu şi Petru I. Pornind de la realităţile cunoscute lui din domnia acestuia din urmă şi retrospectându-le la
fel asupra predecesorilor lui, cronicarul ungur scrie despre voievozii pe “care şi-i aleg (subl. noastră)
românii acestui regat”13, adică ai voievodatului Moldovei. Se pare chiar că alegerea lui Petru a fost
concepută doar pe durata vieţii lui, fără dreptul de a transmite scaunul prin moştenire. În acest sens ar sta
faptul că noul voievod nu şi-a menţionat nici o dată moştenitorul prezumtiv, deşi cu siguranţă a avut un fiu,
Ivaşcu, consemnat documentar ceva mai târziu – în 1400 –, aflându-se însă nu în ţară, ci la Berest, sub
ocrotirea regelui Poloniei Vladislav al II-lea Jagiello şi a marelui duce al Lituaniei, Vitold 14. Iar după
încetarea din viaţă a lui Petru, scaunul voievodal a fost disputat de fratele său Roman şi de fiul acestuia
Ştefan. Alegerea lui Petru Muşatinul ca voievod ar fi fost un compromis rezultat din luptele diverselor
grupări boiereşti pentru scaun. În aceste lupte nu au fost lipsă nici implicările din exterior, un exemplu în
acest sens constituindu-l cazul voievodului Giurgiu. Şi dacă acesta a trebuit să părăsească ţara, adăpostindu-
se în Galiţia, sub apărarea guvernatorului ei Vladislav de Oppeln, înseamnă că prin alegerea lui Petru ca
voievod au triumfat forţele orientate spre obţinerea şi apărarea independenţei voievodatului Moldovei.
Totodată, nu se poate trece cu vederea consemnarea, fie şi mult mai târzie, în scrierile lui Maciej
Stryjkowski şi Marcin Kromer a faptului că Moldova s-ar fi detaşat de Regatul Ungariei în vremea
interregnului, adică după moartea lui Ludovic I (1382), când uniunea personală ungaro-polonă s-a destrămat,
ambele regate fiind lovite şi ele de criza interregnului 15. Astfel, nu vedem temeiuri pentru a nu admite că, la
o dată posterioară alegerii lui Petru Muşatinul ca voievod, dar anterioară morţii lui Ludovic I, voievodatul
Moldovei s-a văzut nevoit să recunoască suzeranitatea lui Ludovic I. Şi acest moment şi-a găsit, se pare,
reflectarea în scrierea lui Ioan de Târnave care, generalizând şi în acest caz o situaţie cunoscută lui din
timpul lui Petru Muşatinul şi extrapolând-o la fel asupra domniilor anterioare, scria că voievozii Moldovei
depuneau omagiu vasalic regelui Ungariei, mai obligându-se să-i plătească şi tribut 16. Poate şi expulzarea
voievodului Giurgiu a fost o condiţie obligatorie a noului voievod moldovean pentru acceptarea suzeranităţii
lui Ludovic I.
În condiţiile, însă, când Ludovic I era concomitent şi posesor al coroanei polone, era greu de făcut o
deosebire netă dintre el că rege al Ungarie şi ca rege al Poloniei, creându-se o situaţie specifică de dublă
suzeranitate ungaro-polonă asupra Moldovei, astfel că, la destrămarea uniunii personale ungaro-polone
după moartea creatorului ei, apărea dilema căreia dintre cele două coroane, acum separate, urma să i se dea
preferinţă, ambele reclamându-şi dreptul de suzeran al voievodatului condus de Petru I Muşatinul. Atâta
timp cât şi un regat, şi altul erau preocupate de căutările în vederea depăşirii crizei cauzate de interregn, şi
voievodul moldovean dispunea de un răgaz propice pentru a influenţa o eventuală evoluţie defavorabilă
pentru el a evenimentelor din regatele vecine. S-a întâmplat însă că Regatul Poloniei a fost primul care a
reuşit să depăşească criza interregnului prin căsătoria, în primăvara lui 1386, a Jadwigăi – fiica minoră a lui
Ludovic I –, cu marele duce al Lituaniei, Jagiello, botezat cu numele creştin Vladislav şi încoronat rege al
Poloniei. S-a realizat pe această cale o nouă uniune personală, de data aceasta a Poloniei şi Lituaniei. Ea nu
a putut să nu atragă atenţia şi să nu trezească îngrijorarea voievodului moldovean, ca şi a altor conducători
de state vecine cu Polonia şi Lituania. Privite în contextul acestor evoluţii, par a nu fi o simplă întâmplare
informaţiile mai multor variante de cronici ruseşti despre sosirea în Moldova, pe la începutul lui 1386, a
prinţului moştenitor din Rusia Moscovită, Vasilii, fiul lui Dmitrii Donskoi. În legătură cu acest eveniment,
un interes deosebit îl prezintă precizările din cronicile respective, că prinţul moscovit a sosit “în Podolia, la
volohi (uneori: marii volohi), la Petru voievod” 17. Ceea ce se impune spre a fi observat оn mod deosebit, este
identificarea оn cronicile ruse a Podoliei cu Ţara Volohilor şi Moldova lui Petru I Muşa tinul – mărturie nu
numai a faptului că sub aspectul etnic teritoriul de dincolo de Nistru era populat preponderent de volohi
(români), ci şi a celuia că, la vremea respectivă, voievodul de la Suceava exercita controlul la fel şi asupra
Podoliei. Suntem astfel în prezenţa unor mărturii despre extinderea sferei de aplicare a politicii externe a
Moldovei în vederea consolidării sale teritorial-politice pe contul teritoriilor populate de aceeaşi populaţie
românească (volohă) ca şi voievodul Ţării de Sus. În acelaşi sens vorbesc şi mărturiile documentare datorate
solilor genovezi din Caffa, din vara anului 1386, despre care am scris deja la locul cuvenit. Căci, nu încape
îndoială că ambii voievozi nu numai că erau de acelaşi neam, dar şi se aflau în raporturi de alianţă.
Dar dacă evoluţiile în politica externă a lui Petru I Muşatinul din primii ani de după destrămarea
uniunii ungaro-polone erau determinate de evoluţiile din Regatul Poloniei şi aveau menirea să prevină
eventualele consecinţe nefaste pentru Moldova ale constituirii uniunii personale polono-lituaniene, apoi din
martie 1387 în politica externă a Moldovei reapare din nou şi factorul ungar. Căci, la acea vreme, s-a
încheiat şi criza de interregn din Regatul Ungariei, prin încoronarea ca rege a lui Sigismund de
Luxemburg18. Evenimentul s-a produs atunci când noul rege al Poloniei, realizând drepturile coroanei pe
care aceasta le avea asupra Rusiei Mici, desăvârşea reintegrarea prin forţă a acestei ţări Regatului polon,
procesul încheindu-se în luna august 1387. Pe ruinele fostei uniuni personale ungaro-polone a fost renăscută,
astfel, rivalitatea tradiţională dintre cele două regate, în sfera ei aflându-se nu numai teritoriile disputate de
părţi din Rusia Mică şi Podolia, ci şi cele dintre Carpaţii Răsăriteni şi Nistru, adică ambele voievodate (Ţara
de Sus şi Ţara de Jos), conduse respectiv de Petru I Muşatinul şi de Constantin. Situaţia se complica în mod
deosebit de faptul că fostele stăpâniri tătare, de o parte şi de alta a Nistrului, controlate după izgonirea
tătarilor de principii lituanieni din neamul Koriatovici, acum erau controlate respectiv de voievodul
Moldovei şi aliatul acestuia, voievodul Constantin. Reglarea raporturilor cu uniunea polono-lituaniană în
condiţiile reapariţiei factorului ungar se impunea la ordinea zilei fără nici o întârziere.
La mijlocul lunii septembrie 1387, Petru I Muşatinul, asistat de cinci “consilieri supremi” – boierii
Giula, Burlea, Drag, Stanciul şi Stanislav –, a sosit la Liov (Lvov) unde, timp de aproape două săptămâni, a
purtat tratative cu regele Vladislav al II-lea Jagiello. Ele s-au încheiat prin depunerea de către voievodul
moldovean a omagiului său de vasal al coroanei polone, confirmat prin două acte scrise, semnate separat,
respectiv de voievodul Petru şi boierii lui 19. Omagiul vasalic a fost confirmat printr-o carte regală a
suzeranului polon care nu s-a păstrat, dar care, de rând cu alte acte vasalice ale domnilor moldoveni de după
Petru I, au fost confirmate printr-o carte unică, semnată de acelaşi rege, la 13 decembrie 1433 20. Din textul
acestui document se desprinde observaţia că în centrul negocierilor moldo-polone s-a aflat problema
delimitării teritoriale dintre voievodatul Moldovei şi Uniunea Polono-Lituaniană 21. Ca urmare, “graniţa veş-
nică” care delimita “ţara noastră (a regelui polon – n.n.) a Rusiei şi Moldova” urma traseul pe râuleţul
Colacin, dintre Snyatin şi Şepinţi, apoi peste câmpia Bolohovului până la Nistru, în punctul marcat de satul
Potoc, şi mai departe pe Nistru în jos până la Marea Neagră 22.
Astfel, în cadrul negocierilor, Petru I Muşatinul a trebuit să renunţe la controlul asupra Podoliei Mici,
documentul stipulând că “peste ţărmul Nistrului (adică pământurile din stânga lui – n.n.) este ţara noastră (a
regelui – n.n.) a Rusiei”23. În schimb, ca aparţinând deja Ţării Moldovei, erau recunoscute fostele stăpâniri
tătare, apoi lituaniene din dreapta Nistrului, adică teritoriile voievodatului lui Constantin care nu mai este
menţionat ulterior în nici un izvor scris şi care, în componenţa Ţării Moldovei în noile ei graniţe, se
deosebea prin denumirea de Ţara de Jos.
Deşi problema teritorială a fost, după părerea noastră principalul subiect al negocierilor moldo-polone
încheiate cu depunerea actului vasalic de către voievodul moldovean, sigur că la apropierea politică dintre
Moldova lui Petru I Muşatinul şi Polonia au contribuit şi alţi factori de ordin bilateral cât şi de o rezonanţă
internaţională, determinaţi de relaţiile interstatale din zonă şi în primul rând de redeclanşarea rivalităţii
ungaro-polone şi de reactualizarea pretenţiilor noului rege al Ungariei asupra teritoriilor emancipate de sub
suzeranitatea coroanei maghiare.
Complexitatea factorilor care au determinat orientarea propolonă a lui Petru I Muşatinul nu a dus lipsă
de atenţia cercetătorilor, care au formulat şi mai multe opinii, unele mai mult sau mai puţin convingătoare,
altele mai puţin argumentate sau chiar lipsite de temei documentar. Nu pot fi susţinute, la nivelul ştiinţei
istorice actuale, afirmaţiile formulate în baza scrierilor cronicarilor poloni din Evul Mediu, cum că
suzeranitatea coroanei polone asupra Moldovei ar fi derivat din drepturile mai vechi ale Poloniei asupra
Rusiei Mici care s-ar fi întins teritorial până la Dunărea de Jos, adică şi pes te spaţiul carpato-nistrean24. Nu
încape îndoială că la apropierea dintre Moldova şi Polonia şi-au avut rostul lor şi legăturile matrimoniale
dintre voievozii moldoveni şi principii lituanieni, ajunşi acum membri ai dinastiei regale din Polonia 25.
Rămâne doar de stabilit dacă legăturile matrimoniale în cauză au precedat apropierea moldo-polonă sau au
rezultat din ea, fiind menite să-i imprime o mai mare trăinicie.
La apropierea dintre Moldova şi Polonia o importanţă departe de a fi subestimată au avut-o interesele
economice ale părţilor, legate în primul rând de drumul comercial care venea dinspre Liov spre factoriile
comerciale de pe ţărmul pontic şi invers, străbătând Moldova26. Totodată, nu poate fi trecut cu vederea
faptul, că nici actul vasalic al voievodului moldovean şi al “consilierilor supremi” ai lui, nici cartea regală
de confirmare a actelor vasalice ale domnilor moldoveni din 13 decembrie 1433 nu conţin nici măcar o
aluzie la obligaţiunea părţilor de a proteja şi facilita schimburile comerciale dintre părţi şi nici chiar comerţul
de tranzit prin Moldova. Iar primul act în acest sens a fost emis abia în 1408 de către Alexandru cel Bun,
care acorda privilegii comerciale în Moldova negustorilor lioveni, specificând la sfârşitul pactului că a “făcut
aceasta negustorilor domnului nostru, regele Poloniei, din toată Ţara Rusiei şi a Podoliei”, dar fără a lăsa,
barem, să se bănuiască că un atare privilegiu ar mai fi fost acordat de cineva dintre predecesorii acestui
domn оn scaunul Moldovei27. Apoi, dacă interesele comerciale erau reciproce şi părţile s-ar fi angajat să le
protejeze şi să le stimuleze, nu vedem motivul care l-ar fi determinat pe voievodul moldovean să accepte o
poziţie de inferioritate pentru sine, recunoscând suzeranitatea coroanei polone.
Existau, aşadar, motive mult mai importante decât încurajarea comerţului, care l-au determinat pe
Petru I Muşatinul să se declare vasal al regelui Poloniei. Anume acest interes a determinat părţile să rezolve
paşnic, fără a recurge la forţă, problema delimitării teritoriale. Împărtăşind aici şi opiniile altor cercetători ai
cauzelor care au determinat orientarea propolonă a lui Petru I Muşatinul, credem că actul din 26 septembrie
1387, care totaliza negocierile de durată moldo-polone, a fost determinat de interesul părţilor de a-şi coaliza
eforturile în condiţiile rezolvării crizei de interregn din Ungaria şi reluării de către noul rege al acesteia,
Sigismund de Luxemburg, a pretenţiilor asupra teritoriilor scoase din sfera de influenţă politică a coroanei
maghiare. Este adevărat că actul din 26 septembrie 1387 nu menţionează direct Ungaria printre acei
împotriva cărora părţile contractante se angajau să se ajute reciproc. Este evident însă interesul Moldovei de
a obţine protecţia Poloniei în uniune cu Lituania, fapt ce ar explica şi recunoaşterea de către voievodul ei a
suveranităţii coroanei polone28. Prin recunoaşterea suzeranităţii Coroanei polone Petru I Muşatinul şi-a legat
ţara “de cea mai puternică grupare de forţe din Europa Central-Răsăriteană”, ceea ce se prezintă drept
“principala garanţie împotriva oricărei încercări a Regatului Ungar de a-şi restabili dominaţia la răsărit de
Carpaţi”29.
În acelaşi interes comun de a-şi consolida forţele în faţa blocului tutelat de Regatul Ungariei s-a
produs încercarea de apropiere dintre Uniunea polono-lituaniană şi Ţara Românească, mijlocită de Petru I
Muşatinul. Negocierile în acest sens au debutat la sfârşitul anului 1389 – mărturie că, la vremea respectivă,
Ţara Moldovei a ajuns să aibă hotar comun şi cu Ţara Românească, în urma împărţirii fostului “culoar
unguresc” de la curbura Carpaţilor, pe care autorităţile ungare au continuat să-l controleze şi după
respingerea suzeranităţii coroanei maghiare în timpul lui Bogdan I. El a fost lichidat şi integrat Munteniei şi
Moldovei probabil în timpul aceleiaşi crize de interregn din Regatul Ungariei 30 – un motiv оn plus capabil să
explice nu numai orientarea propolonă a voievodului moldovean, ci şi interesul acestuia de a-l vedea pe
confratele său muntean, Mircea cel Bătrân, în acelaşi sistem de alianţe cu Uniunea polono-lituaniană. Aşa
cum este formulat în chiar primul proiect de tratat dintre Mircea cel Bătrân şi Vladislav al II-lea Jagiello,
mijlocit de Petru I, părţile manifestau o atitudine net antiungară31. Atunci însă, când domnul Ţării
Româneşti, fiind îngrijorat tot mai mult de atacurile otomane care veneau de peste Dunăre, a încercat să mo -
dereze formulele referitoare la Sigismund de Luxemburg, pe care voia să-l aibă mai degrabă aliat decât
duşman, voievodul Moldovei s-a retras de la negocierile munteano-polone, reducând eficienţa lor. Şi deşi, la
6 iulie 1391, la Liov, în speranţa probabil de a înlătura motivele care l-au făcut pe voievodul Moldovei să-şi
abandoneze rolul de mediator, tratatul munteano-polon a fost totuşi semnat în varianta lui iniţială,
menţinându-se obligaţiile părţilor semnatare faţă de regele Ungariei, Petru I Muşatinul nu şi-a schimbat
poziţia. În acest sens prezintă interes unele obligaţii pe care şi le asumau semnatarii tra tatului de la Liov,
care nu au fost observate de cercetători sau, cel puţin, nu s-au învrednicit de interpretări posibile pe marginea
lor. Astfel, semnatarul variantei muntene a tratatului din 6 iulie 1391 se obliga ca, “dacă cineva dintre noi ar
îndrăzni să întreprindă o altă acţiune şi să ni se opună sau ar încerca altceva împotriva aceluiaşi domn
Vladislav să-l oprim după cuviinţă de a ne sta împotrivă” 32.
Este lesne de înţeles că acest “cineva dintre noi” era nu altul decât Petru I Muşatinul, care, întocmai
ca şi foştii parteneri la negocieri, era conştient că fără Moldova orice înţelegere munteano-polonă rămânea
literă moartă. Nu credem că schimbarea de atitudini din partea voievodului moldovean ar fi fost determinată
de oarecare schimbări în raporturile sale cu Sigismund de Luxemburg. Din motive care nu se lasă sesizate
încă cu destulă claritate, poate din cauza sănătăţii sau vârstei avansate a voievodului de la Suceava,
divergenţele iscate nu au fost depăşite, astfel că, după cum am menţionat la chiar începutul acestui
compartiment, ultima ştire despre cel dintâi Muşatin datează cu începutul anului 1392 când oamenii lui
soseau “cu scrisori” la Cracovia, la suzeranul polon, fără a se şti conţinutul acestora şi nici scopul soliei.
Astfel, domnia lui Petru I Muşatinul a fost marcată mai întâi prin desăvârşirea procesului integrării în
hotarele politice ale Ţării Moldovei a celorlalte teritorii populate de români din spaţiul dintre Carpaţii
Răsăriteni, râul Nistru şi litoralul pontic şi formarea graniţelor istorice ale statului la originea căruia s-a aflat
vechiul voievodat din valea rвului Moldova, cu centrul la Baia.
Nu este cazul să reproducem aici discuţiile existente în istoriografie în ceea ce priveşte organizarea
administrativ-teritorială a ţării, bazată pe ţinuturi. Ne vom referi doar la cele mai recente inves tigaţii în acest
sens care denotă legătura inseparabilă dintre procesul extinderii teritoriale a ţării şi cel al creării ţinuturilor
ca unităţi administrativ-teritoriale ale ei33. Şi dacă întregirea teritorială a Ţării Moldovei în hotarele sale
istorice s-a desăvârşit în timpul domniei lui Petru I Muşatinul, nu încape îndoială că tot atunci s-a efectuat şi
împărţirea administrativ-teritorială în baza ţinuturilor, precum şi în baza celor două componente principale –
Ţara de Sus şi Ţara de Jos.
Extinderea teritorială a Ţării Moldovei, amplificarea problemelor administrative, fiscale şi de altă
natură au determinat, desigur, dezvoltarea şi diversificarea structurală a întregului aparat statal pe care se
bizuia puterea domniei: emiterea primelor acte scrise, deşi puţine, mărturiseşte un început al cancelariei
domneşti, atestarea existenţei consiliului domnesc compus din marii boieri ai vremii, emiterea primelor
monede cu numele domnului şi cu stema ţării precum şi punerea în aplicare a sigiliului voievodal sunt
mărturii ale autorităţii supreme în stat, exponent al ei fiind voievodul, ş.a.
Nu încape îndoială că Petru I Muşatinul s-a îngrijit de întărirea sistemului de apărare a ţării, bazat pe
cetăţi, precum şi de biserică ca instituţie ideologică menită să contribuie la întărirea autorităţii domniei în
interiorul ţării. Încercările, însă, de a-i atribui lui Petru I Muşatinul iniţiativa în instituirea mitropoliei ţării,
nu pot fi acreditate. Orientându-se politic spre suzeranitatea coroanei polone el nu a putut decât să aducă
biserica Moldovei în subordinea Mitropoliei Rusiei Mici cu centrul la Halici, tutelată de puterea laică a
regelui Poloniei34.
Pe plan extern, domnia lui Petru I Muşatinul s-a caracterizat prin extinderea sferei de aplicare a politicii
externe a Ţării Moldovei, implicarea mai activă a diplomaţiei moldovene în relaţiile interstatale din Europa
Central-Răsăriteană şi recunoaşterea internaţională a fiinţei sale statale, fie şi cu statut de ţară vasală
Poloniei.
1. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Vol. I. Bucureşti, 1975, p. 24 (Bogdan voievod, Laţcu voievod, Petru voievod,
Roman voievod, Ştefan voievod).
2. Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. Ed. rev. şi comp. de P.P. Panaitescu. – Bucureşti, 1959, p. 14,
48, 61, 160, 177.
3. Panaitescu P.P. Mircea cel Bătrân. Bucureşti, 1944, p. 233.
4. Bătrâna Lia şi Bătrâna Adrian. Mărturii heraldice cu privire la începuturile statului feudal independent Moldova, în “Constituirea
statelor feudale româneşti”. Bucureşti, 1980, p. 196-197 şi fig. 10, p. 203.
5. Cu interpretările şi concluziile de rigoare, argumentele autorului au fost date publicităţii încă în 1979 în articolul L’état roumain
de l’est des Carpates: la succesions et la cronologie des princes de Moldovie au XIV e siиcle, оn “Revue Roumaine d’Histoire”,
1979, Nr. 3, p. 477-478).
6. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Vol. I, p. 50.
7. Gorovei, Ştefan S. Steme şi raporturi politice: “Cazul” principilor Moldovei în veacul XIV, în “Românii în istoria universală”.
Vol. II, 1. Iaşi, 1987, p. 668.
8. Autorul a observat că această formulă pentru tatăl lui Alexandru cel Bun “era inadecvată” (Ibidem).
9. Gorovei, Ştefan S. Steme şi raporturi politice, p. 663.
10. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, p. 24.
11. Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”, t. XVIII. Iaşi, 1981, p. 676.
12. Gorovei, Ştefan S. Şteme şi raporturi politice, p. 669.
13. Ioannis de Thwrocz. Chronica Hungarorum, оn “Scriptires Rerum Hungaricarum”. Ed. G.I. Schwandtner. Pars I., Tyrnaviae,
1765, p. 317.
14. Costăchescu, Mihai. Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare. Vol. II. Iaşi, 1932, p. 618, 619-620.
15. Stryjkowski M. Kronika Polska, Litewska, Zmodzka, t. II, p. 72; Kromer M. Kronika Polski ks. XXX – Sanok, 1857, p. 724.
Aceeaşi afirmaţie şi într-o cronică moldovenească scrisă în Polonia pe la începutul sec. XVII, vezi: Rezachevici, Constantin. Ştiri
despre Ştefan cel Mate într-o cronică inedită a Moldovei (sec. XIII – începutul sec. XVII) descoperită în Polonia, în “Revista de
Istorie”, 1986, Nr. 5-6, p. 654.
16. Ioannis de Thwrocz. Chronica Hungarorum, p. 317.
17. Mai amănunţit despre aceste evenimente şi interpretările informaţiilor cronicăreşti re feritoare la ele: Parasca, Pavel. Из истории
Молдавско-русских связей, în “Известия Академии Наук Молдавской ССР. Серия общественных наук”. Chişinău, 1978, Nr. 2;
Idem. Внешнеполитические условия образования Молдавского феодального государства. Chişinău, 1981, p. 110-111.
18. Despre cele ce se produceau în Polonia şi Ungaria în perioada interregn-ului: Stachon, Boleslaw. Polityka Polski wobec Turcii i
akcji antitureckiei w wieku XV do utratu Kilii i Bialogrodu (1484). Lvov, 1930, p. 13; Nawak, Zenon. Polityka polnoczna Zygmunta
Luksiemburskiego do roku 1411, în “Rocznili Towarystwa Naukowego w Toruniu”. Rocz. 69, za rok 1964. Zesz. 1, Torun, 1964, p.
39-40; Papacostea, Şerban. Domni români şi regi angevini: înfruntarea finală (1370-1382), în “Geneza statului în evul mediu
românesc”. Cluj-Napoca, 1988, p. 125-126; Idem, Triumful luptei pentru neatârnare: întemeierea Moldovei şi consolidarea statelor
feudale româneşti, în Ibidem, p. 64.
19. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Vol. II. Iaşi, 1932, p. 600, 602.
20. Ibidem, p. 661-662.
21. Analiza documentelor în cauză cu interpretările de rigoare referitoare la subiect: Parasca, Pavel. Formarea graniţelor istorice ale
Ţării Moldovei, în “Analele Ştiinţifice ale Universităţii Libere Internaţionale din Moldova”, Seria Istorie, Vol. 1. Chişinău, 2000, p.
35-43.
22. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti, Vol. II, p. 662.
23. Ibidem.
24. Critica unor atare opinii la Panaitescu P.P. Drumul comercial al Poloniei la Marea Neagră în Evul Mediu, în “Interpretări ro-
mâneşti”, ediţ. a II-a, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely. Bucureşti, 1994, p. 90;
Gorovei, Ştefan S. Întemeierea Moldovei, Iaşi, 1997, p. 163-168.
25. Gorovei, Ştefan S. Alianţe dinastice ale domnilor Moldovei (secolele XIV-XVI), în “Românii în istoria universală”, Vol. II, 1.
Iaşi, 1987, p. 690-692.
26. Panaitescu, P.P. Drumul comercial al Poloniei la Marea Neagră, p. 89-93; Gorovei, Ştefan S. Întemeierea Moldovei, p. 165-167.
Autorii lucrărilor menţionate reproduc şi opiniile altor cercetători referitoare la factorii care au determinat actul vasalic al lui Petru I
Muşatinul, cu accentul de rigoare asupra intereselor economice ale părţilor.
27. Costăchescu, M. Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 633-636.
28. Asupra acestui moment s-au pronunţat mai mulţi istorici atât polonezi cât şi români dintre care menţionăm doar câţiva: Gorka,
Olgierd. Zagadnienie Czarnomorskie w polityce polskiego sredniowiecza. Czesc I. 1359-1450, în “Przęglad Historiczny”. Ser. II, t.
10 (30), Warszawa, 1932-1933, p. 352-363; Racoviţă C. Începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei (1387-1432), în “Re-
vista Istorică Română”. Bucureşti, 1940, t. 10, p. 326-328; O succintă trecere în revistă a opiniilor privind factorii politici, în îmbi-
nare cu factorii de altă natură vezi: Gorovei, Ştefan S. Întemeierea Moldovei, p. 163-168.
29. Papacostea, Şerban. De la Colomeea la Codrul Cosminului, în “Romanoslavica”, t. XVII. Bucureşti, 1970, p. 525; Idem, La
Moldavie Stat tributaire de l’Empire ottoman au XV e siecle: le cadre internaţional de rapports etablis en 1455-1456, în “Revue
Roumaine d’Histoire”, 1974, Nr. 3-4, p. 424-425; Vezi şi Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C. Istoria românilor, Vol. 2.
Bucureşti, 1976, p. 41; Rezachevici, Constantin. Mircea cel Bătrân şi Moldova, p. 746; Ciobanu, Veniamin. Ţările Române şi Polo-
nia. Secolele XIV-XVI. – Bucureşti, 1985, p. 18.
30. Parasca, Pavel. Formarea graniţelor istorice ale Ţării Moldovei, p. 37-38.
31. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române, Vol. I. Bucureşti, 1977, p. 122.
32. Ibidem, p. 126.
33. Caproşu I. Structuri fiscale şi administrative într-un catastif moldovenesc de vistierie din 1606, în “Anuarul Institutului de
Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”, t. XXX. Iaşi, 1993, p. 265-276; Tezaurul toponimic al României. Moldova, Vol. I. Repertoriul
istoric al unităţilor administrativ-teritoriale 1772-1988. Partea 1. A. Unităţii simple (Localităţi şi moşii). A – O. Bucureşti, 1991, p.
XI-XV (Compartimentul 1.2. Repere ale evoluţiei administrativ-teritoriale); Burac, Constantin. Ţinuturile Ţării Moldovei până la
mijlocul secolului al XVIII-lea. Editura Academică. Bucureşti, 2002.
34. Parasca, Pavel. La obârşia Mitropoliei Moldovei. Chişinău, 2002, p. 34-48.
Roman I
1392, martie 30 – 1394, <decembrie - a. ianuarie 6>
Fratele lui Petru I Muşatinul. Cronicile ţării, cu excepţia celei zise moldo-polone care greşeşte evident
atribuindu-i o domnie de 8 ani 1, menţionează aflarea lui Roman I оn scaun timp de trei ani 2. Încadrarea
cronologică a domniei lui Roman este oarecum mai clară decât acea a precedenţilor. Astfel, primul act emis
de cancelaria acestui voievod datează cu 30 martie 1392 3, adică imediat după încetarea domniei lui Petru I
Muşatinul. Este adevărat, că ultimul act de la Roman I datează cu 18 noiembrie 1393 4. Primul document,
însă, de la voievodul următor, Ştefan I a fost semnat la 6 ianuarie 1395 5. Astfel, domnia lui Roman I s-ar
plasa între începutul anului 1392 şi оnceputul anului 1395 (ante 6 ianuarie).
Încă la 27 ianuarie 1388 Roman, ca frate al lui Petru, este menţionat în scrisoarea de garanţie a regelui
Poloniei Vladislav al II-lea, dată cu ocazia unui împrumut bănesc luat de la voievodul moldovean 6. Roman
este indicat printre cei care, după moartea lui Petru, aveau dreptul să beneficieze de oraşul şi ţinutul Halici,
depuse drept gaj contra sumei împrumutate, în cazul când regele polon n-ar fi achitat-o în termenul
prevăzut. Pornind de la acest fapt, unii cercetători îl consideră pe Roman ca fiind, la vremea respectivă,
asociatul fratelui său, voievodul Petru 7. Documentul reflectă însă nu ordinea moştenirii scaunului voievodal,
ceea ce l-ar face pe Roman drept un prim moştenitor prezumtiv al lui, ci persoanele care aveau dreptul să
reclame suma împrumutată sau gajul depus contra ei. Documentul, după Petru I şi Roman, mai indică astfel,
faptul că potenţiali reclamanţi ai dreptului asupra împrumutului dat regelui Poloniei sunt şi copiii celor doi
sau cine va fi în viaţă 8. Dacă Roman ar fi fost asociatul fratelui său, nu vedem motivul care l-ar fi împie dicat
pe acesta să menţioneze faptul în documentele emise de cancelaria sa. El însă nu este menţionat nici măcar
în actul vasalic al lui Petru I către regele Vladislav al II-lea, din 26 septembrie 1387. Dacă în scrisoarea de
garanţie a acestuia din 27 ianuarie 1388 s-ar întrevedea ceva în sensul unor atribuţii ale lui Roman faţă de
soarta scaunului Moldovei după încetarea domniei lui Petru I, ar fi vorba doar de o atitudine din partea
suzeranului polon care-l concepea pe Roman ca potenţial deţinător al domniei. Altfel spus, în cazul even-
tualei încetări a domniei lui Petru, regele polon ar fi dorit să-l vadă în scaun pe Roman, care, astfel, ar fi
beneficiat de susţinerea din partea suzeranului polon. S-ar explica această atitudine din partea lui Vladislav
al II-lea Jagiello prin faptul că cei indicaţi în scrisoarea sa de garanţie pentru creditul primit erau rude
apropiate. Este adevărat că rudenia este indicată doar pentru Petru, pe care regele polon îl nu meşte cumnat.
Există însă unele date indirecte care permit cercetătorilor să deducă, fie şi ipotetic, existenţa unor legături de
rudenie a lui Roman cu familia princiară din Lituania, din care descindea şi Vladislav al II-lea Jagiello9.
Este adevărat că formulând ipoteza în sensul legăturilor dinastice moldo-lituaniene, Ştefan S. Gorovei
admite că de origine lituaniană ar fi fost soţia lui Roman, Anastasia, menţionată în Pomelnicul mănăstirii
Bistriţa şi într-un act de danie de la Alexandru cel Bun din 16 septembrie 1408 către biserica Sf. Vineri, din
vecinătatea târgului Roman, unde a fost înmormântată ea 10. Izvoarele acestea indică indiscutabil că Anastasia
a fost mama lui Alexandru cel Bun şi a fratelui acestuia Bogdan şi, deci, soţie lui Roman, ai cărui feciori
erau aceştia. Ele însă nu demonstrează că Anastasia a fost unica soţie a acestui domn, tot aşa cum şi
Alexandru, şi Bogdan nu i-au fost unicii feciori.
Este ştiut că Roman I a avut cinci feciori – Ştefan, Iuga (Iurg, Iurii), Mihail, Alexandru şi Bogdan 11.
Or, primii trei nu au fost menţionaţi niciodată în documentele tatălui lor. În schimb, de o cu totul altă atenţie
din partea lui Roman s-au bucurat în permanenţă Alexandru şi Bogdan, adică feciorii Anastasiei. În toate
cele trei acte interne cunoscute de la Roman, aceştia sunt indicaţi aproape cu statutul de asociaţi la domnie,
domnul emiţând actele în cauză nu numai în numele său, ci şi al lui Alexandru şi Bogdan 12, prezentându-i
astfel ca moştenitori prezumtivi ai tronului. De remarcat şi opinia, nu lipsită de temei, cum că Anastasia,
adică mama acestor doi, era de origine munteană, poate chiar sora lui Mircea cel Bătrân 13.
Ar însemna că primii trei feciori ai lui Roman I au fost de la o altă soţie a lui. Şi dacă numele lor
sugerează într-adevăr influenţe ruteano-lituaniene, fiind întâlnite la unii membri ai casei princiare din
Lituania (Miha(i)l Koriat, Iurii-Iurg Koriatovici ş.a.), cum constată Ştefan S. Gorovei14, ar însemna că mama
lor, adică prima soţie a lui Roman, a fost o lituaniană, descendentă din acelaşi neam princiar ca şi Vladislav
al II-lea Jagiello şi vărul acestuia Vitold.
Starea aceasta de lucruri din familia lui Roman I îşi va lăsa amprenta şi asupra politicii lui interne şi
externe, mai ales în relaţiile cu Mircea cel Bătrân şi Vladislav al II-lea Jagiello.
Unii cercetători consideră că afară de Roman I, ca frate al lui Petru I Muşatinul, a mai existat un
Roman, ca fecior al acestuia, fapt pentru care i se atribuie patronimicul Petrilovici 15. La temelia acestei
opinii stau consemnările unor cronicari poloni târzii, cum au fost Marcin Kromer şi Maciej Stryjkowski.
Primul, având acces la documentele din arhiva regală polonă, a luat cunoştinţă de actul din 25 martie 1400
(cronicarul îl prezintă cu data greşită de 2 martie 1400) emis de către Ivaşcu, feciorul lui Petru I Muşatinul,
care, aflându-se la Berest, sub protecţia lui Vladislav al II-lea şi a marelui duce lituanian Vitold, punea
chezăşie pentru un oarecare Roman, aflat în detenţie în Polonia 16. Fără explicaţiile de rigoare, Kromer l-a şi
prezentat pe acesta ca fiindu-i frate lui Ivaşcu şi, deci, fecior al lui Petru I Muşatinul şi unchi al lui
Alexandru cel Bun17. Este semnificativ însă faptul, că acest cronicar n-a scris nimic despre domnia lui
Roman I. Prezentându-l însă pe Roman, “fiul lui Petru” din actul lui Ivaşcu, ca fost şi el vasal regelui polon,
Kromer citează actul de vasalitate al lui Roman I din 5 ianuarie 1393, fără a-i indica data. Din cele scrise de
acest cronicar polon se impune o singură concluzie: drept fiu al lui Petru este prezentat în realitate fratele
acestuia, Roman I.
Că Roman Petrilovici nu este altceva decât o confuzie datorată cronicarilor poloni de mai târziu ne-o
demonstrează şi Maciej Stryjkowski care scria despre domnia lui Roman I, atribuindu-i anume lui
patronimicul Petrilovici şi considerându-l fiu şi nu frate al lui Petru I 18.
Este evident că în realitate nu a existat un alt Roman decât fratele lui Petru I Muşatinul, Roman
Petrilovici fiind rezultatul confuziei cronicarilor poloni. De altfel, nu vedem motive care l-ar fi împiedicat
pe Ivaşcu să-şi arate gradul de rudenie cu Roman, dacă el i-ar fi fost frate. Altfel se prezintă lucrurile în
cazul când Ivaşcu ar fi garantat pentru Roman, care îi era unchi şi care, ajungând în fruntea Moldovei, s-a
detaşat hotărât de acei feciori ai săi, care descindeau, întocmai ca şi Ivaşcu, dintr-o principesă de origine
lituaniană, rudă cu Vladislav al II-lea Jagiello şi Vitold. Reamintim că tatăl lui Ivaşcu, Petru I Muşatinul,
este atestat documentar ca fiind cumnat al regelui Poloniei. Ajuns în scaun, Roman I şi-a promovat copiii
născuţi de Anastasia, adică înrudiţi cu casa domnitoare din Ţara Românească, înlăturându-i pe acei care erau
înrudiţi cu casa domnitoare din Polonia şi Lituania. Declarându-se tot atunci, la 25 martie 1400, ca supus al
lui Vladislav al II-lea Jagiello şi al lui Vitold, cu ajutorul cărora intenţiona să câştige tronul Moldovei19,
Ivaşcu şi rudele sale încoronate din Polonia şi Lituania doreau să readucă pe tronul de la Suceava aripa
princiară înrudită cu dinastia polono-lituaniană. Aceste intenţii ale aripei descendente din prinţesele de
origine lituaniană, date în vileag abia în primăvara lui 1400, când domn în Moldova era deja Alexandru cel
Bun din aripa înrudită cu dinastia Basarabilor din Muntenia, s-au manifestat în practică mai înainte, la chiar
sfârşitul domniei lui Petru I Muşatinul, când s-au declanşat noi adversităţi pentru tronul Moldovei.
Este semnificativ faptul că primele două acte semnate de Roman I şi datate ambele cu anul 1392
(respectiv 30 martie şi 31 decembrie), au fost emise în “cetatea noastră, a lui Roman voievod” 20 adică nu în
Suceava. Primul document semnat de Roman I în capitala ţării datează cu 5 ianuarie 1393, şi nu este altceva
decât un act vasalic, adresat “neînvinsului Vladislav, din mila lui Dumnezeu, rege al Poloniei... domnul
nostru scump”. Semnatarul documentului făgăduia acestuia din urmă să-i slujească “cu credinţă şi dreptate
curată... slujbă credincioasă şi cu copiii noştri (nenominalizaţi – n.n.), care sunt acuma şi vor fi în viitor”. De
reţinut făgăduinţa dată de Roman să nu-şi caute nici să aibă un alt domn decвt regele Poloniei 21.
Din informaţiile de mai sus se desprind câteva observaţii esenţiale, şi anume:
Până la 31 decembrie 1392 Roman I nu stăpânea încă Suceava, avându-şi reşedinţa în cetatea cu târgul
care-i purta numele şi controlând, probabil, doar partea sudică a ţării (Ţara de Jos).
În răstimpul indicat, Roman I a căutat sau poate chiar a avut un alt suzeran decât regele Poloniei.
Pe aceeaşi durată de timp capitala ţării, Suceava, era stăpânită de un altcineva, numele căruia rămâne
deocamdată necunoscut, asupra lui urmând să revenim în compartimentul următor, consacrat lui Ştefan I.
Cel ce stăpânea Suceava şi respectiv partea de nord a Moldovei (Ţara de Sus) pe durata aceluiaşi
răstimp era vasal al regelui Poloniei. Ocuparea, între 31 decembrie 1392 şi 5 ianuarie 1393 a tronului de la
Suceava de către Roman I a generat necesitatea emiterii actului vasalic către Vladislav al II-lea prin care
noul deţinător al tronului, Roman I, îşi asuma obligaţiile vasalice ale celui alungat, drept condiţie sine qua
non a aceptării de către suzeranul polon a noii stări de lucruri intervenite în Moldova.
Angajându-se în luptele pentru tronul Moldovei, Roman I a căutat desigur să aibă aliaţi în afara ţării,
tot aşa cum cel ce stăpânea Suceava beneficia de susţinerea regelui polon în calitatea acestuia de suzeran.
Cine erau aliaţii lui Roman?
Dacă ne amintim de criza intervenită în relaţiile dintre Petru I Muşatinul şi Mircea cel Bătrân la cea
de-a doua fază a negocierilor munteano-polone şi abandonarea de către el a rolului său de mediator în
negocieri, apoi se impune a fi observat un fapt care pare nesemnificativ doar la prima vedere. La cinci luni
după semnarea, fără participarea lui Petru I Muşatinul, a tratatului dintre Mircea cel Bătrân şi Vladislav al
II-lea Jagiello de la Liov din 6 iulie 1391, în sfatul domnesc al domnului Ţării Româneşti este doar pentru o
singură dată menţionat Groza Moldoveanul care, peste câteva luni, este pomenit deja în sfatul domnesc al lui
Roman, în chiar primul act al acestuia din 30 martie 1392. Înclinăm să vedem în aceasta nu doar simple
legături ale domnului de la Argeş cu celelalte ţinuturi româneşti”22, ci un început de colaborare dintre
Mircea cel Bătrân şi Roman I încă atunci când acesta se pregătea să se lanseze în lupta pentru tronul
Moldovei. Reamintim şi opinia că soţia lui Roman, Anastasia – după părerea noastră cea de-a doua soţie a
acestui domn moldovean – mama lui Alexandru şi Bogdan, moştenitorii prezumtivi ai domniei lui Roman,
era înrudită îndeaproape cu casa domnitoare din Ţara Românească. Alianţa dinastică în cauză s-a încheiat
desigur ceva mai înainte. În condiţiile dispariţiei lui Petru I Muşatinul şi ineficienţei tratatului cu Polonia,
care nu răspundea interesului consolidării puterilor creştine în faţa atacurilor otomane, este evident interesul
lui Mircea cel Bătrân de a susţine intenţiile rudelor sale moldovene de a dobândi tronul Moldovei şi de a o
scoate din sfera de influenţă politică a Regatului Poloniei unit cu Marele Ducat al Lituaniei.
Este de admis şi o apropiere dintre Roman I şi regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, acesta
condiţionând poate susţinerea sa cu recunoaşterea de către voievodul moldovean a suzeranităţii coroanei
ungare. Lucrurile par şi mai convingătoare în contextul coaliţiei largi pe care a reuşit să o înjghebe, anume
atunci regele Ungariei, atrăgând în ea şi ordinul teutonilor, şi Cehia, fără a-l uita şi pe Vitold, adversarul lui
Vladislav Jagiello în treburile lituaniene. Scopul coaliţiei era de a-l îndepărta pe Vladislav din Polonia şi de
a dezmemba ţara, împărţind-o între participanţii la coaliţie 23. Sub presiunea circumstanţelor, Vladislav al II-
lea a căutat să şi-l câştige de partea sa pe Vitold, care se afla la teutoni, ademenindu-l în ţară prin retroceda-
rea către el a Podoliei24. Cedarea nu era întâmplătoare şi din alt punct de vedere: la vremea respectivă ea era
stăpânită de Theodor (Fiodor) Koriatovici – ultimul dintre cei patru fraţi descendenţi din Mihail (Mihal)
Koriat, cărora încă Olgierd, predecesorul lui Jagiello pe scaunul Lituaniei, le dăduse în stăpânire Podolia
după eliberarea ei de sub tătari. Theodor Koriatovici nu numai că se prezenta drept moştenitor legitim al
Podoliei, ci mai colabora şi cu adversarul lui Vladislav Jagiello, regele Ungariei Sigismund de Luxemburg,
iniţiatorul coaliţiei menţionate mai sus. Vitold, aşadar, trebuia să cucerească Podolia de la Theodor
Koriatovici, lovind astfel şi în sistemul de alianţe creat de aliatul său recent.
Este foarte posibil ca anume dificultăţile prin care trecea regele Poloniei să-i fi permis lui Roman I să
triumfe asupra adversarului său al cărui nume încă nu e locul să-l amintim. Nu încape îndoiată că şi acţiunea
lui Roman se înscrie în cadrul colaborării cu coaliţia tutelată de Sigismund de Luxemburg. Faptul este
demonstrat cel puţin de solidaritatea pe care a manifestat-o el faţă de Theodor Koriatovici atunci când
Podolia a fost atacată de Vitold, în primăvara lui 1393. Deşi, câteva luni mai înainte, Roman I, ajuns recent
în scaunul de la Suceava, a emis actul său vasalic către regele Poloniei iar acţiunea lui Vitold în Podolia a
fost întreprinsă cu încuviinţarea acestuia. Voievodul Moldovei n-a pregetat să-şi trimită oastea în ajutorul
ultimului dintre Koriatovici, manifestând prin aceasta şi o solidaritate bazată pe legăturile de rudenie, dar cu
siguranţă şi ca participant la coaliţia antipolonă, tutelată de Sigismund de Luxemburg. Căci, anume la acesta
şi-a găsit azil Theodor Koriatovici, după înfrângerea suferită în faţa lui Vitold, în timp “ce oameni vestitului
duce Hodor (Fiodor – n.n.)” au trecut în Moldova, unde sunt atestaţi documentar câţiva ani încă după
consumarea evenimentului – la 3 februarie 139725. Faptul că la 18 noiembrie 1393, Roman emitea
nestingherit un nou act domnesc aflвndu-se la Suceava26, ar însemna că nereuşita aliatului său din Podolia nu
i-a cauzat grave consecinţe nici din partea lui Vitold, nici din partea lui Vladislav al II-lea Jagiello. Se pare
că acesta s-a resemnat cu aflarea lui Roman I în scaunul Moldovei. Căci, aşa cum urmează din diploma
aceluiaşi rege din 13 decembrie 1433, actul vasalic al lui Roman a fost acceptat şi confirmat printr-o carte
regală, întocmai ca şi actul vasalic al lui Petru I Muşatinul şi a domnilor ce au urmat în scaun după Roman27.
Va să zică, anul 1393 nu i-a oferit regelui polon posibilităţi favorabile pentru a interveni în Moldova.
Situaţia s-a schimbat însă în anul următor, la finele căruia, sau în primele câteva zile ale anului 1395,
Roman şi-a pierdut tronul, fiind înlocuit de Ştefan I. În condiţiile când, pentru această durată de timp despre
Roman nu se mai află nici o informaţie în izvoarele istorice ale vremii, iar la 25 martie 1400 el este
menţionat ca deţinut într-o temniţă regală din Podolia, beneficiind de eliberare datorită chezăşiei nepotului
său de frate, Ivaşcu, nu ne rămâne decât să mai reconstituim unele evenimente ce i-au marcat soarta, la care
se face referire în actul respectiv.
Astfel Ivaşcu, împreună cu boierul (panul) Vâlcea, punând chezăşie şi răscumpărându-l din
captivitatea regelui Poloniei pe Roman, făgăduia lui Vladislav al II-lea Jagiello în numele celui eliberat că
acesta “va sluji domnului nostru, regelui Poloniei, şi Coroanei Poloniei, şi va fi credincios, fără înşelăciune
şi fără viclenie”. Dar cel mai interesant este faptul că semnatarii documentului îl asigurau pe suzeranul polon
că “despre această captivitate Roman nu va pomeni şi nici nu se va jelui nici unui om, şi nu se va jelui nici
asupra cneazului Svitrigail”. Dacă va încerca totuşi s-o facă, Ivaşcu şi boierul care-l asista se obligau să-l
părăsească “iarăşi pe acest adevărat Roman” şi să-l dea din nou “în mâinile iubitului nostru domn, regele
Poloniei”28.
Ar urma, aşadar, că Roman a nimerit în captivitate în urma unei acţiuni întreprinse împotriva lui de
Swidrygiello – fratele lui Vladislav al II-lea Jagiello –, evenimentul producându-se, după cum este logic, pe
la sfârşitul lui 1394 sau în primele zile ale anului următor. Fratelui regelui i s-ar datora astfel şi aducerea în
scaun a lui Ştefan I. În martie 1400, Roman I era eliberat din detenţie fiind pro babil bolnav sau bătrân, căci,
peste puţin timp, la 7 ianuarie 1403, el este menţionat în diploma fiului său, Alexandru cel Bun, ca fiind
trecut din viaţă, ce-i drept înaintea voievodului Ştefan I 29. Faptul că lui Roman, deşi luat în captivitate, i s-a
păstrat viaţa, precum şi stricteţea cu care era păzită taina despre cele întâmplate cu el şi despre
comportamentul fratelui regelui Poloniei, s-ar explica anume prin legăturile de rudenie mai vechi ale lui cu
casa princiară lituaniană. Luarea şi stricta lui supraveghere în captivitate îşi aveau menirea să înlăture un
obstacol din calea asigurării unei aflări mai stabile în scaunul de la Suceava a voievozilor care conveneau
intereselor statului polon. Şi dacă Ivaşcu şi boierul Vâlcea admiteau posibilitatea că Roman să se abată de la
cele promise cu ocazia eliberării sale, înseamnă că el, chiar aflându-se în detenţie, nu a abandonat gândul de
a reveni în scaunul Moldovei sau de a-i ajuta cel puţin pe cei doi feciori preferaţi ai săi să ajungă în fruntea
ţării. Vestea despre aflarea lui Roman în detenţia regală şi despre comportamentul abuziv faţă de el risca
desigur să provoace şi grave tensiuni în raporturile lui Vladislav al II-lea cu Mircea cel Bătrân şi Sigismund
de Luxemburg – foştii aliaţi ai celui de-al doilea Muşatin.
Roman a fost primul dintre deţinătorii puterii supreme din ţară care, în chiar primul său act din 30
martie 1392, s-a intitulat “Marele stăpânitor (Велики самодержавный) din mila lui Dumnezeu domn, Io
Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei de la munte până la mare 30: Prin aceasta el lăsa să se înţeleagă că
nu-şi datora domnia nimănui altuia decât lui Dumnezeu, în virtutea cărui fapt nici nu trebuia să slujească
altcuiva decât ţării sale şi lui Dumnezeu. Se întrevede în titulatura lui Roman şi o revendicare care ţine mai
mult de domeniul politic intern – hotărârea sa de a nu împărţi puterea cu nimeni şi de a-i înlătura pe cei care
optau pentru o domnie slabă, aflată la cheremul boierilor şi clanurilor în care aceştia se grupau luptând
pentru domnie. Declarându-se “singur stăpânitor” al ţării, Roman manifesta tendinţa de a afirma dreptul
suprem al domnului asupra pământului ţării (dreptul de dominium eminens) ca principala avuţie a ei. Sem-
nificativ în acest sens este faptul primelor donaţii funciare făcute unor slujitori domniei pentru “slujba lor
credincioasă” adusă domnului31. În acelaşi context programatic se înscrie şi insistenţa lui Roman de a
introduce practica moştenirii scaunului de către urmaşii săi, asociindu-i la domnie pe feciorii săi Alexandru
şi Bogdan, numele cărora sunt menţionate în antetul tuturor actelor, imediat după cel al tatălui 32.
Prin referirea la mila lui Dumnezeu se urmărea şi divinizarea puterii domnului, această tendinţă
manifestându-se însă mai ales în particula “Io” din titlul lui Roman, considerată ca fiind un împrumut din
tradiţia imperială bizantină cu sensul de “cel dorit de Dumnezeu” sau “cel ales de Dumnezeu”. Domnului i
se imprima, aşadar, un atribut teocratic şi cu scopul bine determinat – “de a ridica şi mai mult pres tigiul
domniei de drept divin”, aşa cum era concepută în dreptul feudal 33. Concluzia aceasta concordă şi cu
introducerea de către Roman a titlului de domn, adică stăpân, care, în îmbinare cu cuvântul ţară dădea nu
altceva decât dreptul suprem al purtătorului acestui titlu asupra pământului ţării.
Titlul lui Roman I, оn elementele sale principale, este identic cu cel purtat de domnii Ţării Româneşti,
care s-a afirmat definitiv pe timpul lui Mircea cel Bătrân. Ca şi în cazul domnilor munteni, şi în cazul lui
Roman titlul respectiv a fost conferit şi confirmat la Constantinopol, datorită faptului că acesta, spre
deosebire de fratele său care şi-a subordonat biserica Mitropoliei de Halici, a susţinut proiectul Patriarhiei
ecumenice de integrare a bisericii Moldovei în cadrul Mitropoliei Maurovlahiei, creată ceva mai înainte –
între 1381 şi septembrie 1386 –, cu centrul, probabil, la Cetatea Albă. Pe această cale se urmărea detaşarea
spirituală a ţării de Mitropolia Rusiei Mici, condusă de creatura regelui Poloniei, episcopul de Luţk Ioan, tot
aşa cum, pe plan politic, Roman şi aliaţii săi urmăreau înlăturarea suzeranităţii coroanei polone34.
Scurta domnie a lui Roman I s-a evidenţiat şi prin introducerea marelui sigiliu domnesc, care se
deosebea net de sigiliile boierilor nu numai prin dimensiunile sale – peste 7 cm –, ci şi prin modul de
aplicare: pe ceară verde, atârnat la act printr-un şnur de mătase roşie 35.
S-au produs şi alte schimbări care perfectau sistemul politic al statului, consolidau puterea centrală, limitau
anarhia clanurilor boiereşti şi asigurau exercitarea suveranităţii domniei atât în interiorul ţării, cât şi în
exterior. Înlăturarea lui din scaun, din cauza, mai ales, a ingerinţelor din partea regelui Poloniei, a însemnat
de fapt şi anularea realizărilor celui de-al doilea Muşatin.
1. Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI publicate de Ion Bogdan. Ediţie revizuită şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti,
1959. – P. 177.
2. Ibidem. – P. 14, 48, 61, 160.
3. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I. Bucureşti, 1975. – P. 3-11.
4. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II. – Iaşi, 1932. – P. 613–614.
6. Ibidem. – P. 605-606.
7. Cihodaru C. Alexandru cel Bun. – Chişinău, 1990. – P. 37.
8. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti, vol. II. – P. 606.
9. Gorovei, Ştefan S. Alianţe dinastice ale domnilor Moldovei (secolele XIV-XVII), în “Românii în istoria universală”. Vol. II, 1. –
Iaşi, 1987. – P. 688-689.
10. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova. Vol. I. – P. 32-33; Gorovei, Ştefan S. Alianţe dinastice. – P. 689.
11. Cronicile moldoveneşti îl prezintă pe Ştefan ca fiindu-i frate lui Roman şi, deci, şi lui Petru I. (Cronicile slavo-române din sec.
XV-XVI, p. 14, 49, 61, 160, 177). Afirmaţiile cronicăreşti contravin însă informaţiilor oferite de documente. În actul din aprilie 1387
însuşi Ştefan îşi numeşte doi fraţi de-ai săi – pe Iurie (Iuga) şi Mihail ( Documenta Romaniae Historica A., vol. I, p. 7). Actul de la
Iuga în care este menţionat ultima oară Ştefan confirmă cele de mai sus, acesta fiind numit frate al emitentului aces tui document
(Ibidem, p. 10). Tot ca fraţi ai lui Iuga sunt numiţi însă şi Alexandru şi Bogdan (Ibidem, p. 12) care sunt menţionaţi permanent în
diplomele lui Roman I ca feciori ai săi (Ibidem, p. 3, 5, 6). Înseamnă că toţi cei menţionaţi mai sus – Ştefan, Iuga, Mihail, Alexandru
şi Bogdan, erau fii ai lui Roman I.
12. Ibidem, p. 3, 5, 61.
13. Cihodaru C. Alexandru cel Bun.– P. 38.
14. Gorovei Ştefan S. Alianţe dinastice. – P. 690-691.
15. Racoviţă C. Începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei (1387-1432), în “Revista Istorică Română”, vol. X. – Bucureşti,
1940.
16. Costăchescu M., Documentele moldoveneşti, p. 618.
17. Cromer M., De origine et Redus Gestis Polonorum libri XXX, Coloniae Agrippinae, 1589. – P. 159.
18. Identificarea făcută de M. Stryjkowski este împărtăşită de Al. A. Bolşakov-Ghimpu (Cronica Ţării Moldovei până la înte-
meiere. – Bucureşti, 1979. – P. 119).
19. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti, Vol. II. – P. 619-620.
20. Documenta Romaniae Historica. A., Vol. I. – P. 4, 5.
21. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti, Vol. II. – P. 608.
22. Rezachevici, Constantin. Mircea cel Bătrân şi Moldova, în “Revista de Istorie”. – Bucureşti. – 1986. – Nr. 8. – P. 752, 753.
23. Nowak, Zenon. Polityka polnoczna Zygmunta Iuksiemburskiego do roku 1411, оn “Roczniki Towarystwa Naukowego w Toru-
niu”, roczn. 68, za rok 1964, Zesz. 1, Torun, 1964. – P. 47-60.
24. Греков И.Б. Восточная Европа и упадок Золотой Орды. – Moskva, 1978. – P. 201, 316 şi passim; Lewicki A. Powstonie
Swidrygielly. Ustep z dziejow Unii Litwy z Korona. – Krakow, 1892. – P. 51.
25. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti, Vol. II. – P. 616-617.
26. Documenta Romaniae Historica. A., Vol. I. – P. 6.
27. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti, Vol. II. – P. 661-662.
28. Ibidem. – P. 618. Editorul documentului a făcut incorect traducerea a cuvintelor slavone “на князя Швитригайл” prin cuvintele
“Cneazului Şvitrigail”. Traducerea corectă ar fi: “asupra (contra) cneazului Şvitrigail”.
29. Documenta Romaniae Historica. A., vol. I. – P. 24.
30. Ibidem. – P. 3.
31. Ibidem. – P. 3, 6. O donaţie funciară se lasă intrevăzută la fel într-un document fără dată precisă şi cunoscut doar fragmentar –
Ibidem. – P. 5.
32. Ibidem. – P. 3, 5, 6.
33. Vârtosu, Emil. Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova (până în secolul al XVI-lea),
Bucureşti, 1968. – P. 98-99, 183 si passim.
34. Parasca, Pavel. La obârşia Mitropoliei Moldovei. – Chişinău, 2002. – P. 56-65.
35. Şimanschi, Leon. Cele mai vechi sigilii domneşti şi boiereşti din Moldova, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D.
Xenopol”, t. XVII. – Iaşi, 1980. – P. 147.
Ştefan I
1394 <decembrie-ianuarie 6>* –
1399, a. noiembrie 28
Cronicile indigene, plasându-i domnia după acea a lui Roman, indică aflarea lui Ştefan I în scaun pe o
durată de 7 ani1. Dacă s-ar încerca amplasarea cronologică a domniei lui imediat după acea a lui Roman, s-ar
ajunge la concluzia că Ştefan I a încetat să fie domn tocmai pe la sfârşitul anului 1401 sau chiar la începutul
anului următor. Această supoziţie, însă, este respinsă nu numai de faptul că în anii respectivi domn era deja
Alexandru cel Bun, ci şi că în 1399 actele domneşti din Moldova erau autentificate de un alt domn, Iuga,
ceea ce impune necesitatea de a-i căuta începutul domniei lui Ştefan I în alte împrejurări, anterioare
începutului anului 1395, astfel că cei şapte ani ai domniei lui urmează a fi retrospectaţi pornind, cel puţin, de
la documentul datat cu precizie, autentificat de voievodul Iuga la 28 noiembrie 1399 2. Cele două documente
interne de care dispune cercetarea din domnia lui Ştefan, sunt cunoscute doar după nişte copii şi tălmăciri
târzii şi datează cu anii 1397 şi 1398, ultimul fiind datat cu 2 iulie 3. Între această dată şi 28 noiembrie 1399
se mai încadrează două documente, nedatate cu precizie, de la Iuga. Într-unul din ele Ştefan este menţionat,
deşi cu titlul de voievod, doar ca membru al sfatului domnesc, alături de alţi câţiva membri ai lui 4. Altfel
spus, la vremea respectivă, posterioară datei de 2 iulie 1398 dar anterioară zilei de 28 noiembrie 1399,
Ştefan, fiind încă în viaţă, şi-a pierdut calitatea de voievod al Moldovei. Retrospectând cei 7 ani cât i-a durat
domnia, ajungem la concluzia că Ştefan I a început să domnească în acelaşi an 1392, când a debutat şi
domnia lui Roman I, poate câteva luni mai târziu decât acesta.
Оn compartimentul precedent, consacrat lui Roman I, am formulat ideea că în 1392 şi poate mai multe
luni ale anului 1393, cel de-al doilea Muşatin stăpânea doar Ţara de Jos, avându-şi reşedinţa în cetatea şi
târgul Roman, şi că Ţara de Sus, cu Suceava, era controlată de altcineva, fără a-i preciza numele. În baza
analizei făcute mai sus, avem posibilitatea de a-l identifica: acesta a fost voievodul Ştefan I. Dar cine era el
şi cui îşi datora apariţia pe scena politică?
Din copia primului document cunoscut din domnia lui Ştefan I, datat cu 16 aprilie 1397, prin care el
răsplătea cu o donaţie funciară pe boierul Coscu şi pe fratele său Toader, aflăm că aceştia “au slujit întâi
părintelui nostru cu dreaptă credinţă şi acum slujeşte nouă” 5. Înseamnă că emitentul actului era fiu de domn,
fără însă ca numele acestuia să-i fie indicat. S-ar înţelege totodată că domnia lui Ştefan era o continuare a
celei a tatălui său, ceea ce ar conduce spre Roman I. Că Roman avea un fiu Ştefan am indicat deja în
compartimentul precedent6. Înseamnă că Ştefan I, care i-a contestat domnia lui Roman I şi pe care l-a izgonit
din scaun, a fost chiar feciorul acestuia. Numai că se trăgea, prin mamă necunoscută, dintr-o viţă lituaniană.
Prin acest unghi de vedere este mai lesne de înţeles cum de un fecior a putut să ridice arma împotriva tatălui
său. Frustraţi de accesul la putere şi fiind marginalizaţi de către Roman I în favoarea celorlalţi doi feciori ai
săi – Alexandru şi Bogdan, rezultaţi dintr-o alianţă matrimonială cu familia domnească din Ţara
Românească –, Ştefan, împreună cu Mihail şi poate Iuga, s-au bucurat de susţinerea rudelor lor în frunte cu
Vladislav al II-lea Jagiello, făcându-i politica acestuia şi urmărind să-i zădărnicească planurile lui Roman şi
să menţină Ţara Moldovei în sistemul politic tutelat de coroana polonă.
Învins în prima fază a înfruntărilor sale cu Roman I, către finele anului 1393, Ştefan a rămas să
controleze, se pare, Ţara Şepeniţului, la hotarul dintre Moldova şi Regatul polon, mai primind în folosinţă de
la regele acestuia şi ţinutul vecin al Pocuţiei, cu oraşele Snyatin şi Kolomeea. De aici se pregătea el să-şi ia
revanşa asupra tatălui său. La 1 iulie 1394 ofensiva, se pare, nu se declanşase încă. Căci, la acea dată, cu
numele rutenizat de Steţco, el se afla la Helm, pe teritoriul polon din Galiţia, unde primea de la Vladislav al
II-lea un dar preţios – o platoşă aurită şi un coif 7. Faptul se aseamănă dacă nu cu o învestire, apoi cel puţin
cu o încurajare şi poate fi considerat ca un semnal pentru declanşarea campaniei în direcţia Moldovei.
Cauza lui Ştefan a triumfat în primele zile ale anului 1395. La acţiune au participat şi detaşamente
puse la dispoziţia lui de suzeranul polon. Iar pentru a-l lega şi mai mult de coroana polonă, Vladislav al II-
lea Jagiello i-a dat în căsătorie lui Ştefan pe o rudă de a sa 8. Ajutorul avut din partea suzeranului trebuia
răsplătit desigur, ceea ce a şi făcut Ştefan emiţând actul său vasalic din 6 ianuarie 1395. În el noul voievod al
Moldovei recunoştea fără remuşcări că s-a aşezat în scaunul Ţării Moldovei nu numai cu ajutorul lui
Dumnezeu, ci şi “al măreţului rege, Vladislav al Poloniei… iubitul nostru domn”. Promiţând credinţă
regelui, reginei şi celor “care vor fi după dânşii regi ai coroanei polone”, inclusiv nepoţi şi strănepoţi, Ştefan
le promitea ajutor împotriva “regelui Ungariei, împotriva voievodului Basarabiei (Ţării Româneşti – n.n.),
împotriva turcilor, împotriva tătarilor, împotriva pruşilor (teutonilor – n.n.)9. Ştiindu-se de la cine a smuls
Ştefan domnia, este lesne de observat din acest document o confirmare indiscutabilă a faptului, menţionat
deja în baza altor informaţii prezentate în compartimentul precedent, că Roman I a avut, în acţiu nea sa,
ajutorul lui Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg, indicaţi aici primii din şirul acelora împotriva
cărora se obliga să lupte vasalul moldovean al suzeranului polon.
Este caracteristic faptul, că actul vasalic al lui Ştefan a fost precedat de o scrisoare a patru mari boieri
moldoveni din anturajul lui – Bratul, Stanislav, Mihail (fratele voievodului?) şi Şendrea –, care puneau
garanţie pentru voievodul lor şi-l informau pe regele Vladislav al II-lea că Ştefan este gata să depună
omagiul personal oricând suzeranul “va trimite după domnul nostru”, care “va merge la dânsul şi cu boierii,
şi cu panii, să făgăduiască şi să se supună”. Atrage atenţia că, în continuare, semnatarii scrisorii făgăduiau
“să nu se mai vorbească nici un cuvânt despre Kolomeea şi despre Snyatin şi despre Pocuţia”, în timp ce
“despre Ţeţina şi despre Hmieliov, când domnul nostru (Ştefan – n.n.) va fi la domnul său şi la regele
nostru, Vladislav al Poloniei, se va ruga despre acestea şi se va tocmi după voia regelui” 10.
Din conţinutul scrisorii celor patru semnatari ai ei se desprinde observaţia, că actul omagial al lui
Ştefan I a fost precedat de unele neînţelegeri teritoriale dintre părţi referitoare în special la Pocuţia şi la cele
două oraşe din acest ţinut – Snyatin şi Kolomeea, care s-ar explica anume prin faptul că, în cadrul pregătirii
intervenţiei în Moldova, Ştefan I le stăpânea cu titlul de provizorat, ele fiindu-i date în folosinţă de către
suzeranul polon. Triumfând la Suceava, Ştefan I nădăjduia să-şi menţină în stăpânirea şi ţinutul în cauză, în
timp ce Vladislav al II-lea cerea retrocedare lui către Coroană. Ceea ce s-a şi făcut, faptul fiind confirmat în
documentul examinat.
În ceea ce priveşte Ţeţina şi Hmieliovul – două aşezări întărite la graniţa dintre Ţara Şepeniţului şi
stăpânirile polone (acelaşi ţinut al Pocuţiei), regele nu cerea ca ele să-i fie predate, căci în cazul acesta ar fi
fost menţionată şi Ţara Şepeniţului din care ele, împreună cu cetatea Hotinului, făceau parte. Vorba ar fi fost
mai degrabă de cererea suzeranului polon ca fortificaţiile în cauză să fie distruse pentru a facilita accesul
oştii regale, în caz de nevoie, în Moldova. Faptul că rezolvarea problemei lor era amânată până la
prezentarea personală a lui Ştefan pentru a depune omagiul, ceea ce nu s-a mai întâmplat, ar demonstra că
Ţara Şepeniţului cu fortăreţele ei continua să rămână, de jure şi de facto, în posesia voievodului moldovean.
Faptul este confirmat, de altfel de actul lui Ivaşcu, feciorul lui Petru I Muşatinul, din anul 1400. Pregătindu-
se să intervină în Moldova, în speranţa de a cuceri tronul şi de a obţine ca şi Ştefan, ajutorul lui Vladislav al
II-lea şi al lui Vitold, acesta se declara decis să-i lase “domnului nostru, regele Poloniei, această Ţară a
Şepeniţului şi aceste oraşe, ce sunt în ea, după vechea graniţă” 11.
Din scrisoarea celor patru boieri ai lui Ştefan către Vladislav al II-lea se mai impune, pentru a fi
relevat, încă un moment. Semnatarii ei făgăduiau şi “pentru aceşti (boieri) ce vor rămâne acasă şi nu vor
veni cu domnul nostru Ştefan la supunere, ca atunci când domnul nostru, regele Vladislav, va trimite pe
slugile sale, panii, în ţara noastră, atunci ei vor face supunere şi vor făgădui înaintea lor, aşa precum şi noi
am făgăduit şi ne-am supus înaintea domnului nostru, regele, cu domnul nostru” 12. Ar urma, că, deşi
triumfător, Ştefan nu se bucura de o largă adeziune a supuşilor săi, în timp ce suzeranul polon dorea să-i
vadă, supunându-i-se, pe cât mai mulţi boieri. În orice caz, actul personal al lui Ştefan a fost semnat de doar
12 boieri, printre care şi fratele său Mihail. Textul semnat de boieri însă, deşi integrat într-un act unic cu cel
al voievodului, vorbeşte despre statutul greu de invidiat al lui Ştefan atât în raport cu regele Poloniei, cât şi
în raport cu boierii săi. Căci, în cazul când “domnul nostru, care este acuma sau care va fi în viitor, ar gândi
sau ar voi să pună la cale ceva împotriva domnului, regele coroanei Poloniei”, boierii se obligau să-l facă pe
voievodul lor “să se lase de acest lucru, să se retragă şi să se reţină”. “Dacă el însă nu-i va asculta, atunci
boierii se obligau să rămână “pe lângă domnul, regele Poloniei, şi pe lângă coroana Regatului Poloniei” 13.
Regele Vladislav urmărea astfel instituirea suzeranităţii sale paralele şi directe asupra voievo dului, pe de o
parte, şi asupra boierilor, pe de alta, acestora din urmă revenindu-le rolul de garanţi ai subordonării
Moldovei coroanei polone. Era lovită, aşadar, suveranitatea domniei atât în interiorul ei, cât şi în exterior.
Readucând ţara sub suzeranitatea polonă şi admiţând o creştere fără precedent a dependenţei ei de
voinţa regelui Poloniei, Ştefan I a lichidat şi autonomia bisericească a Moldovei, anihilând statutul Mit -
ropoliei Maurovlahiei, izgonindu-l pe prim-stătătorul ei, mitropolitul Ieremia, readucându-şi ţara, numită cu
un nume impropriu de Rusovlahia, în subordinea spirituală a Mitropoliei Rusiei Mici, administrată de
episcopul impostor de Luţk, Ioan, promovat de Vladislav al II-lea. Ca urmare, asupra voievodului, boierilor,
clericilor şi tuturor credincioşilor Moldovei a fost aruncată anatema, confirmată la nivelul Patriarhiei
Ecumenice de Constantinopol. Se declanşa astfel un conflict bisericesc de proporţii care se va consuma abia
în anul 140114.
Schimbarea radicală care s-a produs pe olimpul politic de la Suceava şi în reorientarea politică externă
a Moldovei a provocat reacţia imediată a lui Sigismund de Luxemburg – mărturie în plus a alianţei acestuia
cu Roman I şi a importanţei care i se atribuia statului românesc dintre Carpaţii Răsăriteni şi Nistru în
rivalitatea redeclanşată între regatele Ungariei şi Poloniei. Poate încă pe la sfârşitul anului 1394, adică atunci
când confruntarea dintre Roman I şi Ştefan I a atins punctul culminant, dar cu siguranţă la începutul anului
1395, adică atunci când se definitivau condiţiile revenirii Moldovei sub suzeranitatea lui Vladislav al II-lea
Jagiello, detaşamente de secui din Transilvania, în frunte cu comitele acestora Ştefan de Kanizsai, la ordinul
lui Sigismund de Luxemburg, au purces la spargerea întăriturilor de graniţă ale Moldovei din pasurile şi
potecile carpatine în vederea asigurării drumurilor de intervenţie a oastei ungare, care se concentra în Ţara
Bârsei, în sud-estul Transilvaniei. Data precisă a intervenţiei nu este cunoscută. Se ştie doar că deja către 3
februarie 1395 oastea ungară avansase mult în partea de sud-vest a Moldovei, ajungând la Cetatea
Neamţului, unde a fost blocată oastea lui Ştefan, iar Sigismund de Luxemburg îşi “înveşnicea” prezenţa aici,
emiţând o diplomă regală15.
Intervenţia oştii maghiare în Moldova a fost consemnată şi de cronicarii unguri – dovadă că
evenimentul nu era considerat ca ceva ordinar, fără importanţă. Conform informaţiilor consemnate de croni -
carii unguri, Sigismund de Luxemburg l-ar fi învins pe Ştefan, forţându-l să-i recunoască suzeranitatea şi să-
i plătească tribut (censu)16. În acelaşi sens se pronunţa şi Sigismund de Luxemburg în seria de acte emise pe
parcursul a mai multor ani după consumarea conflictului17. Nici cronicile ungare, nici însuşi Sigismund de
Luxemburg în actele sale nu suflă nici un cuvânt despre nefastul sfârşit al acestei campanii în Moldova. În
schimb, cronica moldovenească zisă de la Putna I, fără a relata nereuşitele voievodului Ştefan I din prima
fază a războiului, consemnează că el l-a “biruit pe Jigmont (Sigismund – n.n.) craiul unguresc la Hindov”18.
Din contrapunerea tuturor informaţiilor referitoare la subiect s-ar desprinde concluzia că, în prima fază a
războiului voievodul Ştefan I, fiind forţat de nereuşitele în faţa ofensivei oştii lui Sigismund de Luxemburg,
a cerut pace, acceptând revendicările de suzeranitate din partea regelui Ungariei. Pacea încheiată în favoarea
lui Sigismund de Luxemburg i-a oferit acestuia motivul de a considera campania încheiată şi de a dispune
retragerea din Moldova. La ieşirea din ţară însă, în localitatea indicată în cronica moldovenească, dar
neidentificată încă cu siguranţă pe teren, oastea ungară a fost atacată prin surprindere de cea a lui Ştefan I şi
a fost înfrântă, anulându-se astfel şi condiţiile păcii semnate anterior. Evenimentul final al campaniei ungare
a însemnat, aşadar, respingerea suzeranităţii de scurtă durată a coroanei maghiare şi revenirea Moldovei sub
suzeranitatea coroanei polone, în formulele fixate în actul vasalic al lui Ştefan I din 6 ianuarie 1395.
Îndeplinindu-şi obligaţiunile sale vasalice faţă de Vladislav al II-lea, Ştefan I s-a manifestat mai ales
în acţiunile împotriva “voievodului Basarabiei”, cum era numit în actul din 6 ianuarie 1395 Mircea cel
Bătrân. Urmărind îndepărtarea din scaun a lui Mircea ca fost aliat al lui Roman I, dar făcând şi jocul politic
al regelui Poloniei, interesat în scoaterea Ţării Româneşti din alianţa cu Regatul Ungariei, Ştefan şi-a adus
aportul, acţionând în deplină unitate cu suzeranul său polon, la susţinerea pretenţiei la tronul muntean din
partea lui Vlad, zis “Uzurpatorul”. Propulsat de către turci 19, acesta a observat coincidenţa de interese cu
voievodul moldovean şi regele polon în ceea ce-l privea pe Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg,
astfel că la 28 mai 1396 a recunoscut şi el suzeranitate lui Vladislav al II-lea Jagiello 20. Aliindu-se la politica
lui Vlad, voievodul Moldovei şi regele Poloniei s-au pomenit, aşadar, în rândurile acelora care, cel puţin
indirect, colaborau cu turcii fără a conştientiza pericolul expansiunii otomane la nord de Dunăre.
În curând, evoluţia lucrurilor deveni defavorabilă lui Vladislav al II-lea al Poloniei. Încă în 1395-
1396, s-au complicat din nou raporturile lui cu Vitold, care a început să se intituleze “mare cneaz al
Lituaniei şi Rusiei”, disputându-i acest titlu purtătorului coroanei polone şi urmărind detaşarea Lituaniei de
la uniunea cu Polonia. În intenţiile sale Vitold era susţinut de regele Ungariei şi magistrul Ordinului
teutonilor – ambii adversari ai lui Vladislav al II-lea Jagiello. Lui Vitold i se promitea susţinere la Curia
papală în vederea obţinerii coroanei şi titlului de “rege al Lituaniei şi Rusiei” 21. Între blocurile rivale însă,
tutelate pe de o parte de Sigismund de Luxemburg, iar de alta de Vladislav al II-lea Jagiello, a intervenit o
fază de repaus exprimată prin tratatul semnat în 1397 pe o durată de 16 ani 22. Drept consecinţă, s-a redus şi
rolul Moldovei lui Ştefan în raportul de putere între părţi, ceea ce a grăbit şi căderea acestuia.
Este caracteristic că în acelaşi an, 1397, la 3 februarie, la Suceava era invitat pentru negocieri Spytko de
Melstyn, palatinul Podoliei, în vederea depăşirii consecinţelor colaborării anterioare a lui Roman I cu
Theodor Koriatovici23. Evenimentul pare să fi fost determinat de apropierea dintre palatinul Podoliei şi
Vitold, ceea ce, implicit, ar mărturisi şi despre o reorientare politică a voievodului de la Suceava spre
colaborare cu marele cneaz al Lituaniei. Prin aceasta s-ar explica şi participarea detaşamentelor de
moldoveni (volohi) de partea lui Vitold în marea conflagraţie cu tătarii lui Timur, produsă la Worskla, la 12
august 139925. Părerea că trupele moldovene ar fi fost conduse de chiar Ştefan, care ar fi căzut pe câmpul de
luptă26, nu poate fi nici confirmată categoric, nici respinsă. Căci nominalizarea “voievodului voloh” printre
cei căzuţi la Worskla nu este decât o confuzie, în realitate vorba fiind de cneazul Volyniei Fio dor
Patrikievici. Oricum, condiţiile în care a încetat din viaţă Ştefan I nu sunt cunoscute, ştiinduse doar că şi-a
pierdut calitatea de voievod domnitor al Moldovei între 2 iulie 1398, când a fost emis ultimul act cunoscut
de la el, şi 28 noiembrie 1399 când în Moldova domnea cu siguranţă Iuga, care, la data respectivă, nu-l mai
menţiona pe Ştefan nici în componenţa sfatului său27.
* În 1392-1394 stăpânea o parte a ţării (nota editorului).
1. Cronicile slavo-române din sec. XIV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediţ. îngrij. şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959.
– P. 14, 48, 61, 160, 177.
2. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Vol. I. Bucureşti, 1975. – P. 11-12.
3. Ibidem, p. 7, 8.
4. Ibidem, p. 10.
5. Ibidem, p. 7.
6. Vezi eseul Roman I.
7. Przedziecki A. Zycie domowe Ladwigi i Jagielly z regestow skarbowych z lat 1388-1417.Wilno, 1854. – P. 54; Racovită C.
Începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei, p. 267; Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C. Istoria românilor, vol. 2.
Bucureşti, 1976. – P. 47; Gorovei, Ştefan S. Îndreptări cronologice la istoria Moldovei din veacul al XIV-lea, în “Anuarul Institu-
tului de Istorie şi Arheologie “A. D. Xenopol”, t. X. Iaşi, 1973. – P. 99-121.
8. Faptul este invocat în cadrul învinuirilor aduse regelui polon la Conciliul de la Constanţa, în 1417, de către reprezentanţii Ordi-
nului teutonic: Gorovei, Ştefan S. Alianţe dinastice. – P. 691.
9. Costăchescu, M. Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Vol. II. Iaşi, 1932, p. 613–614.
10. Ibidem, p. 610.
11. Ibidem, p. 620.
12. Ibidem, p. 610-611.
13. Ibidem, p. 614-615.
14. Parasca, Pavel. La obârşia Mitropoliei Moldovei. Chişinău, 2002, passim.
15. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române, vol. I. Bucureşti, 1977, p. 130-132. Împrejurările desfăşurarea,
încheierea şi consecinţele evenimentelor produse au fost investigate de Radu Monolescu în lucrarea sa Campania lui Sigismund de
Luxemburg în Moldova (1395), publicată în “Analele Universităţii Bucureşti. Ser. sfinte sociale. Istorie”, t. XV, 1966, p. 59-74.
16. Ioannis de Thwrocz. Chronica Hungarorum, оn “Scriptores Perum Hungaricarum”. Edit. G.I. Schwandtner, pars I, Tyrnaviae,
1765, p. 356–357.
17. Documenta Romaniae Historica. D., Vol. I, p. 130, 133, 136-137, 144, 148, 154, 159, 175-177. Detalii, nu neapărat cores-
punzătoare adevărului, se conţin mai ales în donaţia făcută patru ani mai târziu nobili lor Kanizsai în care se menţionează nu numai
acţiunile de pregătire a intervenţiei în Moldova puse pe seama secuilor, ci şi faptul că regele şi-ar fi aşezat “tabăra în zisa ţară a
Moldovei lângă sălaşul sau casa însăşi de locuit a numitului Ştefan voievod. Şi pomenital Ştefan voievodul cu tovarăşii şi cu
tovarăşii şi cu toţi românii săi, cerând mai întâi iertare şi îndurare de la înălţimea noastră pentru nesupunerea şi neascultarea sa, şi
dobândind cu bine (iertarea), s-a închinat cu smerenie, (legându-se) să împlinească necurmat şi cu credinţă, şi să plătească, la timpul
cuvenit, visteriei noastre regeşti tributul obişnuit, drept recunoaştere a noastră ca stăpân firesc al său, şi s-a silit de fapt să se supună,
întărind prin scrisoare trainică şi prin jurământul depus, şi legându-se el şi tovarăşii săi, cât mai plecat, să fie cu toată credinţa şi
supunerea faţă de maiestatea noastră, în cele de mai sus” (Ibidem, p. 159). Actul scris al lui Ştefan nu este cunoscut. Poate nu s-a
păstrat. Sau poate încă nu a fost descoperit. Sau poate că nici n-a existat, din afirmările regelui desprinzându-se doar scopurile
urmărite în cadrul acestei campanii.
18. Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, p. 48.
19. Rezachevici, Constantin. Mircea cel Bătrân şi Moldova, p. 753.
20. Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, Vol. I, part. 2, Bucureşti, 1887, p. 734.
21. Греков, И.Б. Восточная Европа и упадок Золотой Орды, p. 206-207.
22. Ibidem, p. 358-360.
23. Costăchescu, M. Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II, p. 616–617.
24. Молчановский, Н. Очерк известий о Подольской земле до 1434 г. Киев, 1885, р. 250-253.
25. Полное собрание русских летописей, t. XVII, col. 47, 97, 173, 280, 330 etc.; t. XXXII, p. 76; Хроника Быховца. Москва,
1966, p. 74.
26. Istoria României, vol. II. Bucureşti, 1962, p. 358; Gorovei, Ştefan S. Muşatinii. Bucureşti, 1976, p. 37; Grigoraş, Nicolae. Ţara
Românească a Moldovei de la întemeierea statului până la Ştefan cel Mare (1359-1457), în “Moldova lui Ştefan cel Mare”.
Chişinău, 1992, p. 60; Cihodaru, Constantin. Tradiţia letopiseţelor şi informaţia documentară despre luptele politice din Moldova în
a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”, t. V, Iaşi, 1968, p. 36.
27. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, p. 7, 12.
Iuga (Ologul)
1399, noiembrie 28* – 1400, iunie ante 29
Plasându-l între Ştefan I şi Alexandru cel Bun, cronicile ţării îi atribuie o durată a domniei de 2 ani 1,
fără a-i preciza gradul de rudenie cu voievozii precedenţi şi fără a-i indica obârşia. Alcătuitorii cronicilor nu
suflă nici un cuvânt despre cele întâmplate în scurta domnie a lui Iuga. Doar cronica zisă anonimă a
Moldovei, consemnând venirea în scaun a următorului domn al ţării, Alexandru cel Bun, la 23 aprilie 1399,
menţionează şi modul în care Iuga şi-a încheiat domnia, fiind luat la el de către Mircea cel Bătrân 2. Faptul
este reprodus în letopiseţul lui Grigore Ureche, care însă nu indică data evenimentului, făcând constatarea că
“ce să va fi lucrat într-acei doi ani a domniei lui nu să ştie”. Încetarea domniei lui Iuga nici nu este pusă de
Grigore Ureche în legătură cu venirea în scaun a lui Alexandru cel Bun, reproducând doar afirmaţiile
contradictorii dintr-un oarecare “letopiseţ al nostru”, care plasează începutul domniei lui Alexandru cel Bun
la 25 aprilie anul 1399 (6907 după era bizantină) şi un oarecare “letopiseţ leşesc” (polonez), care l-ar fi datat
cu anul 1413 (6921 după era bizantină) 3. La cele de mai sus, interpolatorul cronicii lui Grigore Ureche,
Misail Călugărul, i-a atribuit lui Iuga trimiterea unei misiuni “la patriarhia de Ahrida (Ohrida)” de unde şi-ar
fi “luat mai întâi blagoslovenie ş-au pus mitropolit” în ţară 4.
În capitolele consacrate lui Ştefan I, în baza informaţiei oferite de documentele cunoscute de la aceşti
doi voievozi, am stabilit deja că Iuga era unul dintre cei 5 feciori ai lui Roman I, probabil al doilea după
Ştefan, fiind urmat de Mihail, apoi Alexandru şi Roman. Şi dacă opinia noastră privind prima soţie a lui
Roman manifestă credibilitate, apoi Iuga, ca şi Ştefan şi Mihail, a rezultat din căsătoria dinastică a tatălui său
cu o prinţesă lituaniană, poate rudă apropiată a lui Iurii (Iurg) Koriatovici. Această rudenie a lui Iuga ar
explica şi luarea lui de către Mircea cel Bătrân cu ocazia înscăunării lui Ale xandru cel Bun. Voind să asigure
succesul copiilor rezultaţi din căsătoria lui Roman cu Anastasia, adică înrudiţi cu dinastia din Ţara
Românească, domnul acesteia l-a şi luat la sine pe Iuga pentru a le asigura reuşita lui Alexandru şi Bogdan.
Fără a precipita evenimentele, care au însoţit venirea la putere în Moldova a lui Alexandru cel Bun şi
care ar fi fost, poate, mai la locul lor în eseul următor, constatăm veridicitatea acelor informaţii cronicăreşti,
care plasează începutul domniei acestuia la 23 (variantă: 25) aprilie 1399. Data aceasta se înscrie perfect în
afirmaţiile solidare ale tuturor cronicilor Ţării Moldovei, care-i atribuie lui Alexandru cel Bun 32 de ani şi
8 luni de domnie5. Ştiindu-se că ultima diplomă domnească de la el datează cu 20 decembrie 1431, iar prima
diplomă de la fiul său, Ilieş, cu 2 ianuarie 1432 6, este logic să se admită că Alexandru cel Bun a murit în
răstimpul dintre aceste două date, poate într-adevăr la 1 ianuarie 1432, cum scrie cronica zisă anonimă,
indicând însă greşit anul 14347, оn loc de 1432.
Informaţia cronicărească contravine însă informaţiei documentare datorate cancelariei lui Iuga, care
încă înainte de 28 noiembrie 1399, apoi şi la această dată, a emis trei acte 8.
În condiţiile când ambele surse de informaţie sunt veridice, nu ne rămâne decât să admitem că,
începând cu 23 aprilie 1399 Iuga a domnit concomitent cu Alexandru cel Bun. Şi nu în cadrul unei asocieri
la domnie cum se consideră uneori 9. Ideea asocierii celor doi este respinsă de chiar documentele lui Iuga, în
care el se numeşte “domn al Ţării Moldovei”, menţionându-i, ce-i drept, şi pe fraţii săi Alexandru şi
Bogdan, dar numai în compartimentul rezervat membrilor sfatului domnesc10. Nu este, aşadar, acelaşi caz ca
şi în actele lui Roman I, când aceşti doi fii ai lui se prezintă indiscutabil ca asociaţi ai tatălui, care emitea
diplomele sale în numele său dar “şi cu fiul nostru Alexandru, şi cu fiul nostru cu Bogdan” 11. Cea mai
convingătoare ar fi concluzia că Alexandru şi Iuga stăpâneau câte o parte din Ţara Moldovei, întocmai ca
în cazul lui Roman I şi Ştefan I în prima fază a înfruntărilor pentru putere. Ţinând cont de concursul lui
Mircea cel Bătrân la îndepărtarea lui Iuga şi afirmarea în scaunul ţării a lui Alexandru cel Bun, am putea
admite că Alexandru, întocmai ca şi tatăl său, stăpânea Ţara de Jos, vecină cu Ţara Românească, în timp ce
Iuga, întocmai ca fratele său Ştefan, stăpânea Ţara de Sus, cu capitata Suceava. Primul se afla aproape de
ruda sa domnească din Ţara Românească, iar cel de-al doilea – mai aproape de rudele sale lituaniene, Vitold
şi Vladislav al II-lea Jagiello.
Acestui mod de a judeca lucrurile i s-ar opune faptul că Alexandru, împreună cu fratele său Bogdan,
sunt menţionaţi în sfatul lui Iuga, ceea ce ar indica raporturi bune, paşnice între fraţi. Ar fi avut loc, poate, o
înţelegere între ei, prin care lui Iuga i se recunoştea supremaţia puterii în schimbul recunoaşterii de către
acesta a drepturilor lui Alexandru şi Bogdan asupra Ţării de Jos. A fost, se pare, un precedent al celor ce se
vor întâmpla după moartea lui Alexandru cel Bun în cadrul luptelor pentru tron dintre feciorii acestuia Ilieş
şi Ştefan12. Statutul diferit care se lasă întrevăzut în documente pentru Iuga de o parte, şi Alexandru cu
Bogdan de altă parte, indică totuşi existenţa unei distanţe între ei în ceea ce priveşte accesul la exercitarea
puterii în stat. Era o convieţuire paşnică, dar şubredă şi provizorie, care mocnea în sine pericolul unei rupturi
cum numai vor apărea condiţii mai favorabile pentru ca ea să se producă.
Pare nu întâmplător faptul că după 28 noiembrie 1399, când datează ultimul act cunoscut de la Iuga, el
nu mai este menţionat în izvoare, soarta ulterioară a lui fiind deja cunoscută: luarea lui de către Mircea cel
Bătrân. Evenimentul s-a produs înaintea zilei de 29 iunie 1400, când datează primul act de la Alexandru cel
Bun13, dacă nu chiar mai târziu – către 30 iulie 1401. Căci doar la această dată noul domn consemna Suceava
ca loc unde el îşi autentifica diplomele sale domneşti 14, locul emiterii tuturor celorlalte patru acte anterioare
fiind necunoscut15.
Era anume vremea când autoritatea regală a lui Vladislav al II-lea Jagiello trecea printr-o gravă criză,
rezultată din moartea prematură a Jadwigăi (1399), când el riscă să piardă coroana Poloniei fără perspectiva
revenirii în scaunul Lituaniei deţinut de Vitold. Acesta din urmă trăia, la fel, cele mai nefericite zile după
dezastruoasa înfrângere în bătălia de la Worskla. În 1401, la momentul când dificultăţile prin care trecea în
Polonia Vladislav al II-lea se aplanaseră, Vitold s-a văzut nevoit să reconfirme uniunea Lituaniei cu Polonia
şi, deşi îşi păstra titlul de mare cneaz al Lituaniei, a trebuit să-i recunoască suzeranitatea vărului său,
purtătorul coroanei polone16.
Rămas fără sprijinul rudelor sale, aflate în 1399-1400 în grave dificultăţi, Iuga şi-a încheiat domnia,
nu însă şi viaţa, fiind definitiv înlocuit de Alexandru cel Bun. Către vremea când situaţia precară a lui
Vladislav al II-lea şi a lui Vitold a evoluat spre mai bine, cauza lui Iuga era definitiv pierdută.
La 7 ianuarie 1403 Iuga mai era încă în viaţă, aflându-se desigur sub supravegherea lui Mircea cel
Bătrân, căci nu este menţionat de Alexandru cel Bun printre cei trecuţi din viaţă 17. În 1407 însă, el era trecut
în lumea celor drepţi, fiind introdus în Pomelnicul mănăstirii Bistriţa 18.
Prin prisma împrejurărilor complicate în care şi-a exercitat domnia Iuga, devine mai verosimilă şi
consemnarea lui Misail Călugărul despre punerea în ţară a unui mitropolit binecuvântat de Patriarhia
“eretică” din Serbia. Voind să-şi legitimeze spiritual aflarea în scaun prin ordonarea unui mitropolit al ei,
Iuga nu putea să o facă la Constantinopol, unde era încă proaspătă amintirea despre Roman I – susţinătorul
Mitropoliei Maurovlahiei instituită de Patriarhia Ecumenică –, şi unde, desigur, de o mai mare autoritate se
bucura Mircea cel Bătrân, protectorul rudelor sale Alexandru şi Bogdan.
* Din 23 aprilie 1399 se declărase domn al Moldovei (“se ridicase domn”) şi Alexandru cel Bun, care a domnit efectiv începnd cu 29
iunie 1400 (nota editorului).
1. Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediţ. revăzută şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti 1959,
p. 14, 48, 61, 160, 177.
2, Ibidem, p. 14.
3. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei, edit. îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P. P. Panaitescu. Bucureşti
[1956], p. 68, 69.
4. Ibidem, p. 68.
5. Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI, p. 14, 48, 61, 160, 177.
6. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Vol. I. Bucureşti, 1975, p. 156, 157.
7. Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, p. 14. Veridicitatea datării venirii la domnie a lui Alexandru cel Bun la 23 aprilie 1399
a fost demonstrată cum nu se poate de convingător de Constantin Cihodaru, în lucrarea sa Alexandru cel Bun (Chişinău, 1990, p. 48-
57).
8. Documenta Romaniae Historica, A., Vol. I, p. 9, 10, 11-12.
9. Ideea unei asocieri este susţinută în mod deosebit în lucrarea menţionată mai sus (n. 7) a lui Constantin Cihodaru (p. 53-55 ş.a.).
10. Documenta Romaniae Historica. A.; Vol. I, p. 10, 12.
11. Ibidem, p. 3, 5, 6.
12. Griogoraş, Nicolae. Ţara Românească a Moldovei de la întemeierea statului până la Ştefan cel Mare (1359-1457), în “Moldova
lui Ştefan cel Mare”. Chişinău, 1992, p. 108-120 ş.a.
13. Documenta Romaniae Historica. A., Vol. I, p. 14-15.
14. Ibidem, p. 21-22.
15. Ibidem, p. 14-15, 17, 18, 19-20.
16. Rezachevici, Constantin. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în Evul Mediu. Bucureşti, 1998, p. 92.
17. Documenta Romaniae Historica. A., Vol. I, p. 25.
18. Despre posibilele legături ale lui Iuga cu patriarhia sărbească, vezi: Parasca, Pavel. La obârşia Mitropoliei Ţării Moldovei. Chi-
şinău, 2002, p. 70.