«Blachii ac pastores Romanorum»:

din nou despre destinul latinei în Răsărit

Dr. Iosif Camară

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Introduction
Acum mai bine de 50 de ani, profesorul Alf Lombard a inut la Academia Regală de Litere
un discurs emo ionant intitulat Les destinées du latin à l’Est. Atrăgând aten ia asupra
necesită ii de a cunoaşte condi iile istorice în care se dezvoltă o limbă (altfel spus, istoria
externă a sa), savantul suedez subliniază dificultă ile cu care se confruntă cercetătorul ce se
apleacă asupra destinului romanită ii orientale: pe de o parte, romanizarea de scurtă durată a
Daciei şi apoi distrugerea civiliza iei romane ca urmare a migra iilor este urmată de tăcerea
izvoarelor istorice timp de un mileniu; pe de altă parte, prezen a azi a unui popor de limbă
romanică exact în vechile teritorii ale Daciei romane. În consecin ă, Alf Lombard nu ezită să
vorbească despre „miracolul românesc”, făcând trimitere la vorbele istoricului francez
Ferdinand Lot: „un miracle historique: le peuple roumain”.
Ne-am propus, în comunicarea de fa ă, să reluăm câteva din problemele pe care le pune
studierea condi iilor istorice în care s-a născut limba română. În demersul nostru am pornit de
la teoria privind caracterul preponderent pastoral al romanită ii orientale, sus inută la
începutul secolului trecut de lingvistul Ovid Densusianu. Cercetările pe care le-am întreprins
pentru identificarea urmelor lingvistice româneşti din Carpa ii Apuseni (Polonia, Cehia şi
Slovacia), unde colonizările româneşti au avut un caracter pastoral evident, ne-au întărit
convingerea că studierea păstoritului poate face lumină în trecutul romanită ii orientale:
continuitatea elementului latin în spa iul nord-dunărean şi configura ia dialectală a limbii
române.

O romanitate păstorească
Potrivit defini iei genealogice date de lingvistul Alexandru Rosetti, „Le roumain est le
latin parlé sans interruption dans la partie orientale de l’Empire Romain - à savoir les
provinces danubiennes romanisées (Dacie, Pannonie du sud, Dardanie, Mésie supérieure et

1
inférieure) - dépuis l’époque de la pénétration du latin dans ces provinces et jusqu’à nos
jours”. Grani a ipotetică care separa zonele de influen ă ale limbilor latină şi greacă a fost
trasată de istoricul Konstantin Jireček şi corectată de al i specialişti de-a lungul timpului, pe
baza inscrip iilor de limbă latină sau greacă descoperite în Balcani. După Ivănescu (1980, 44-
77), teritoriul de limbă latină din sud-estul Europei avea următoarele limite: linia Jireček la
sud, „lacuna de romanizare” din care s-a născut poporul albanez la vest, ărmul Mării Negre
(mai pu in oraşele greceşti) la răsărit şi limitele provinciei romane Dacia la nord-est.
Primele men iuni ale prezen ei româneşti în teritoriile bizantine îi descrie pe aceştia ca
păstori. În câteva sute de ani, etnonimul vlah, pe care popula ia romanică din Balcani îl
primea de la străini, a ajuns să semnifice ‘păstor’. Caracterul păstoresc al romanită ii orientale
este surprins şi într-un cunoscut pasaj din Gesta Hungarorum: cronicarul anonim al regelui
maghiar Béla al III-lea (1173-1196), vorbind despre locuitorii Pannoniei la venirea ungurilor,
foloseşte sintagma: „Slavi, Bulgari et Blachii ac pastores Romanorum”. Desigur, pasajul nu
este lipsit de controverse, din cauza dublului în eles al conjunc iei ac: este ea folosită aici cu
rol explicativ sau copulativ? În opinia noastră, aceasta este o falsă problemă, căci
argumentele istorice pledează pentru interpretarea cu rol explicativ a conjunc iei: pasajul din
cronică nu trebuie citit ca „vlahii şi păstorii romanilor”, ci ca „vlahii, adică păstorii
romanilor”. În primul rând, vlahii apar în scrierile bizantine ca păstori şi urmaşi ai romanilor.
În al doilea rând, Pannonia este identificată drept pascua Romanorum şi în alte scrieri
medievale, iar descoperirile arheologice dovedesc practicarea transhuman ei acolo încă din
epoca preromană. Lucrul acesta este dovedit şi de numele lacului Balaton din Ungaria:
hidronimul Balaton, a cărui sursă este slavul blato (v. Drăganu 1933, 129), nu poate fi separat
de românescul baltă. Precum se ştie, prin baltă au fost desemnate mereu locurile de iernat ale
oierilor.
Unul dintre aspectele care individualizează romanitatea orientală este caracterul arhaic al
limbii. Ea a fost determinată de întreruperea legăturilor latinită ii dunărene cu latinitatea
occidentală. O altă cauză este însă şi rusticizarea vie ii din Dacia. Această rusticizare a vie ii
a fost pusă pe seama migra iilor, care au distrus oraşele în teritoriul abandonat de autorită ile
romane. O lumină nouă asupra acestei probleme aruncă datele arheologice, de unde rezultă că
Dacia romanitatea nu putea fi altfel decât rurală, lucru care a contribuit la înrădăcinarea
elementului latin şi a favorizat romanizarea popula iei autohtone. Arheologul Vasile Pârvan
se exprima astfel în legătură cu rusticizarea vie ii romane de la Dunăre: „Romanii n-au putut
prinde rădăcini decât acolo unde au putut deveni ărani. Bazinul Dunării este o regiune
clasică a agriculturii încă din neolitic. Dar civiliza ia ărănească a Italiei şi în general a lumii
2
romane era aproape identică din punct de vedere material cu civiliza ia ărănească din bazinul
Dunării în epoca Latène. [...] Aici to i oamenii s-au făcut ărani şi to i ăranii s-au făcut
romani” (Pârvan 1937, 185).
Ruralizarea vie ii din Dacia a fost de multă vreme dovedită nu doar arheologic, ci şi
lingvistic. Cuvinte referitoare la via a orăşenească au fost aplicate la realită i cu totul
deosebite, o serie de termeni cu sens concret şi abstract păstrându-l numai pe primul, potrivit
realită ilor rustice (v. Ivănescu 1980, 247-249). Dăm, după Gheorghe Ivănescu, câteva
exemple de schimbări în con inut pe care le-au suferit unele expresii latineşti:
- conventus ‘adunare’ > cuvânt;
- excapitare ‘a pierde din capital’ > scăpăta;
- lat. pop. *frimbia ‘marginea unui veşmânt’ > roum. frânghie ‘1. frânghie, 2. (dialectal)
sfoara care serveşte pentru legatul unei haine’;
- luminaria ‘1. lumină naturală de astru sau artificială; 2. lampă’ > lumânare;
- monumentum ‘1. monument; 2. mormânt’ > mormânt;
- pons ‘pod’ > punte;
- ruga ‘stradă, drum mărginit de case’ (cf. fr. rue) > arom. arugă ‘locul pe unde intră oile
în strungă ca să fie mulse’;
- subtilis ‘1. subtil; 2. sub ire’ > subţire.

În condi iile predominan ei păstoritului la români, unele schimbări semantice din româna
preliterară sunt explicabile prin această ocupa ie. Aceste fapte de limbă au fost relevate de
Ovid Densusianu, I. A. Candrea, Sextil Puşcariu şi Gheorghe Ivănescu (1980, 361-362), iar
mai recent de Emanuela Dima (2014).
- animal ‘vie uitoare, fiin ă; animal’ > nămaie ‘(dial.) oaie’;
- annotinus ‘recolta agricolă dintr-un an’ > noaten ‘miel de un an’;
- fetus (pecorum) ‘puiul unui animal, în special al oii’ > făt ‘copil’;
- fructus ‘produs, fruct’ > frupt ‘carne, lapte, produs de origine animală’;
- meridio, -are ‘odihna omului din vremea amiezii’ > meriza ‘odihna oilor din vremea
amiezii’.
Unele deriva ii pe teren românesc se explică prin ocupa ia păstorească: cuvântul a înţărca
însemna la început „a da la arc (mielul, ca să nu mai sugă)”. Cuvântul s-a extins apoi şi la
oameni. Verbul a se întrema ‘a se însănătoşi’ e împrumutat de la păstorit, căci se folosea
numai pentru animale: ‘a se pune pe picioare’.

3
 Lingvistul Sextil Puşcariu (1940, 120) a arătat faptul important că frazeologia românească
este puternic marcată de păstorit (cf. Ivănescu, 362). Astfel, avem:
- a închega un gând;
- a se îmbulzi;
- a se băga pe sub pielea cuiva: originea expresiei se află în obiceiul căpuşelor (tiques) de
a se înfige în pielea oilor pentru a le suge sângele;
- a făgădui marea cu sarea: expresia are o importantă valoare documentară. În alte limbi,
termenul de compara ie este albastrul cerului, un munte de aur etc., deci lucruri foarte rare
sau inaccesibile. Expresia, spune Sextil Puşcariu, nu s-a putut naşte decât într-o comunitate
exclusiv păstorească, căci la stână sarea este de mare trebuin ă pentru prepararea şi
conservarea brânzei.
Tot în legătură cu influen a păstoritului asupra limbii, Grigore Brâncuş (2009, 158-159)
arată că structura numeralului românesc de la 11 la 19, compus cu super (ex. unus super
decem), porneşte de la sistemul crestării pe răboj cunoscut la popula iile pastorale, iar în
latina dunăreană se explică prin substratul daco-moesic.
Caracterul păstoresc al comunită ilor româneşti medievale a fost prilejul unor erori, din
cauza necunoaşterii realită ilor păstoreşti. Etnologul Romulus Vuia dedică o lucrare
păstoritului românesc, identificând patru tipuri de păstorit: 1. păstoritul agricol local; 2.
păstoritul agricol cu stâna la munte; 3. păstoritul din zona fâne elor; 4. păstoritul bazat pe
păşunea alpină şi iernat în câmpie. Eroarea fundamentală pe care au făcut-o oamenii de ştiin ă
a fost identificarea păstoritului cu tipul al patrulea, adică au văzut în păstorit doar practicarea
transhuman ei la mare distan ă. Mai mult, acest tip de păstorit a fost în mod greşit identificat
cu nomadismul de stepă. O singură ramură de aromâni practică nomadismul propriu-zis:
fărşero ii.

Continuitatea
Problema continuită ii daco-romanilor la nordul Dunării după abandonarea provinciei
Dacia de către Imperiu a ajuns între preocupările de bază ale oamenilor de ştiin ă începând cu
secolul al XIX-lea, având atunci şi o motiva ie politică semnificativă. Albanologul maghiar
István Schütz (2008, 94) dezaprobă, într-un articol recent, importan a pe care o acordă
lingviştii români problemei continuită ii, văzută drept o simplă presupunere (cu referire la
Istoria limbii române din 1980). Dar lingvistul Gheorghe Ivănescu (1980, 47) motivează
convingător importan a rezolvării acestei probleme: „Cine vrea să scrie istoria limbii române
trebuie să plece numai de la acele graiuri latineşti care s-au transformat cu vremea în română.
4
Prima datorie a celui care vrea să facă istoria limbii române este deci aceea de a determina
teritoriul de limbă latină pe care s-au născut mai târziu limba română şi poporul român.
Suntem aşadar obliga i să rezolvăm problema teritoriului de forma ie a românei înainte de a
discuta însăşi formarea limbii române”. Alf Lombard, în lucrarea pomenită, a acordat un
spa iu larg problemei continuită ii românilor în teritoriul vechii Dacii, ca o consecin ă a
necesită ii de a cunoaşte condi iile în care se dezvoltă o limbă.
Unii cercetătorii sunt de acord cu privire la absen a men iunilor istorice despre români. W.
Tomaschek: „Dacoromânii sunt daci şi ge i romaniza i, n-au părăsit Dacia niciodată. În
timpul emigrării popoarelor au stăpânit în vechile ări sarma i, vandali, go i, gepizi, sloveni,
bulgari, pecenegi, cumani. Când se întâmplă ca istoricii să vorbească de aceste regiuni, e
natural să vorbească numai de na iunile dominatoare, care se manifestau în mod activ, iar nu
despre popula ia pasivă, deşi mai numeroasă, a păstorilor şi muntenilor de neam românesc,
care stăpânise fără întrerupere vechiul teritoriu” (v. Russu, 1981, 160). W. v. Wartburg (1937,
98) adaugă controversata teorie a retragerii la munte: „Romanii dunăreni şi balcanici părăsiră
mai târziu, dinaintea cetelor de barbari ce năvăleau mereu, numai şesurile bogate şi roditoare,
retrăgându-se în văile împădurite şi prin păşunile neumblate din mun i. Ei deveniră păstori, în
vecinică mişcare, trăind după produsul turmelor lor... şi ducând o via ă aspră, nesigură şi
plină de priva iuni, dar lipsită şi de orice moliciune... Lipsa urmelor arheologice este de la
sine în eleasă la un popor de păstori”. Interesant este faptul că acest argument a fost avansat
şi pentru teritoriile locuite de păstorii vlahi în Carpa ii Apuseni: K. Dobrowolski, care plasa
venirea românilor în Carpa ii Nordici cel pu in în sec. al XIII-lea, atrăgea aten ia că românii
au început să fie men iona i în izvoarele istorice abia când marii proprietari de pământ s-au
interesat de ei. Acest argument a fost reiterat în ultimii ani de profesorul Ioan Aurel Pop, când
vorbeşte despre absen a românilor transilvăneni în documentele maghiare: „masa ărănească,
adică majoritatea covârşitoare a popula iei, nu vorbea prin documente (decât accidental),
pentru simplul motiv că era obiect, şi nu subiect istoric; cu alte cuvinte, nu era factor politic”
(Pop 2011, 44).
Din parcurgerea bibliografiei impresionante în această problemă se constată că în
polemica privind soarta romanită ii nord-dunărene păstoritul joacă un rol central: el este
afirmat de adep ii teoriei migra iei şi negat de sus inătorii teoriei continuită ii. În lumina
cercetărilor etnografice, putem constata azi că ambele tabere se află în eroare. Adep ii teoriei
migra iei au invocat transhuman a ca argument al mobilită ii românilor, confundând
seminomadismul montan cu nomadismul de stepă sau au considerat predominant la români
seminomadismul montan. Este şi cazul istoricului german Gottfried Schramm, care vorbeşte
5
despre dominanta păstorească în romanitatea răsăriteană şi o numeşte balkanische
Hirtenromania (romanité pastorale balkanique), explicând apoi întinderea teritorială a
acestor comunită i făcând apel la transhuman ă. Se poate constata că unii sus inători ai teoriei
migra iei nu erau familiariza i cu realită ile păstoreşti. În sus inerea acestei idei, profesorul
Condrea Drăgănescu aduce argumente din zootehnie: Roesler însuşi a greşit crezând că
ciobanii români mergeau cu oile până în Macedonia şi Grecia, plecând din Carpa i şi
traversând Mun ii Balcani. În realitate, în drumul către iernat nu se traversează mai multe
lan uri montane, transhuman a însemnând deplasarea de la munte la câmpie. În aceeaşi ordine
de idei, din cele patru rase de oi autohtone din România, numai rasa urcană rezistă celui de-
al patrulea tip de păstorit (cu stâna la munte şi iernatul la câmpie). Pe de altă parte, pentru
adep ii teoriei continuită ii, păstoritul a fost „călcâiul lui Ahile”. Henri Stahl (1983, 63) arată
că problema caracterului pastoral sau agrar al românilor a fost pusă pe o bază falsă, căci un
popor poate fi simultan agrar şi pastoral, iar pe de altă parte, „pastoral” nu înseamnă neapărat
„nomadism”.
O viziune echilibrată are romanistul Alexandru Niculescu în legătură cu permanen a
elementului românesc. Domnia sa (1999, 41-57) a introdus sintagma continuitate mobilă
pentru a desemna permanen a elementului latin în regiunile abandonate de imperiu. Exista o
mobilitate a popula iei în func ie de necesită i, ceea ce permitea circula ia elementului
etnolingvistic. Consecin a a fost aceea că, prin deplasare, elementul latin era întărit sau slăbit:
„Circula ia directă şi neîntreruptă a reuşit să lege zonele apar inînd de Romania antiqua cu
cele din Romania nova şi să le salveze existen a”. Continuitate mobilă ar fi, aşadar,
pendularea popula iei într-un teritoriu restrâns, pe care nu l-a abandonat în perioada
migra iilor, ci l-a utilizat succesiv, revenind apoi în vatră.
Datele arheologice recente - de care sus inătorii teoriei imigra ioniste încă nu au inut cont
- arată că azi continuitatea popula iei dacoromane nu mai poate fi contestată: descoperirea de
vestigii ceramice lucrate la roata rapidă în secolele VIII-X atestă prezen a romanită ii în
Transilvania, căci numai urmaşii daco-romanilor au conservat acest meşteşug. Continuitatea
popula iei în spa iul dintre Prut şi Nistru între sec. V-XI e confirmată în 50-70% din aşezările
inventariate. Aceste aşezări se află în zonele de deal şi vale (Postică, 368-371). În Moldova
dintre Carpa i şi Prut, Dan Teodor remarcă o mobilitate a comunită ilor rurale, din motive
economice (scădea randamentul terenului agricol) sau politice (migra iile), revenind apoi în
vechea vatră. Chiar contactele româno-slave îi împart pe oamenii de ştiin ă în două tabere:
prezen a slavilor în spa iul carpatic începe în secolul al VI-lea, dar influen a slavă asupra
limbii române începe târziu, în secolul al IX-lea. În Moldova contactele româno-slave par a fi
6
fost paşnice, în timp ce în Muntenia ele au fost distrugătoare: ferocitatea primului val de
năvălitori a determinat popula ia autohtonă să se retragă în regiuni mai ferite. Aşa explică
Dragoş Moldovanu (1986-1987, 301-308) dispari ia hidronimului antic Naparis, substituit cu
Ialomiţa < sl. com. *ILAVǏNIKA ‘argileuse’, acesta fiind şi singurul element slav prezent în
hidronimia majoră românească. Deplasarea popula iei româneşti către locuri mai retrase,
urmată de o revenire în zonele joase (pe parcursul secolului al VIII-lea) a fost sus inută cu
dovezi arheologice (v. Madgearu 1997, 194).
Dar sedentarismul daco-romanilor este dovedit şi lingvistic. Păstrarea numelor vechi de
plante alpine, moştenite din latină, se putea face doar în condi iile unei continuită i în spa iul
carpatic: e.g. afină < lat. DAPHNE; cf. calabr. áfina ‘laur’; jneapăn < lat. vulg. JENIPERUS;

albumeală < lat. ALBUMEN, cf. it. albume (v. DER, Mihăescu 1993), ferigă < lat. FILIX.

Păstoritul carpatic şi cel balcanic se desfăşoară în condi ii climatic diferite. Un termen care
poate proba continuitatea românilor în spa iul nord-dunărean este fân. P. Papahagi (1925, 9) ,
explică absen a termenului fân în dialectele sud-dunărene prin faptul că aromânii nu au avut
nevoie niciodată să adune acest nutre , ei iernând turmele în zone călduroase cu iarbă verde
tot timpul anului.
Din punctul nostru de vedere, păstoritul - în cele patru forme ale sale - explică atât
sedentarismul, cât şi mobilitatea romanită ii orientale. Cum dovedesc mărturiile arheologice,
orice generalizare privind teritoriul în care s-a născut romanitatea orientală conduce către
concluzii greşite. Păstoritul agricol local sau cel din zona fâne elor nu are nevoie de
transhuman ă. Din acest punct de vedere, probabil nu greşea cu totul Ernst Gamillscheg
admi ând câteva nuclee de romanitate la nordul Dunării. Pe de altă parte, transhuman a şi
colonizările sunt o realitate istorică. În lumina dovezilor arheologice, lingvistice şi
etnografice trebuie aşadar să admitem că romanitatea orientală s-a născut la nordul şi la sudul
Dunării, între Carpa i şi Balcani, concluzionând cu Alf Lombard: „Coresponden ele dintre
antichitate şi contemporaneitate sunt mult prea izbitoare pentru a putea respinge ideea unei
existen e continue a limbii latine la nord de Dunăre, în vechea Dacie”.

Configuraţia dialectală
Limba română, ca moştenitoare a latinită ii orientale, cuprinde patru dialecte istorice:
dialectul dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân. În ultimii ani, dialectele sud-
dunărene tind să fie socotite drept limbi deosebite. Pentru prezentarea de fa ă, care are în
vedere raporturile genealogice ale limbii române literare cu dialectele sud-dunărene,
problema aceasta nu prezintă niciun interes: dialectul este un sistem lingvistic sintopic în
7
cadrul limbii istorice, în aceeaşi măsură în care limba istorică poate fi considerat „dialect” în
clasa sa genealogică (v. Coşeriu 1996, 16).
Dacoromânii sunt urmaşii romanită ii nord-dunărene şi sunt singurii care au o limbă
literară. În secolul trecut, Sextil Puşcariu făcea o constatare importantă pentru cunoaşterea
rela iei dacoromânei cu dialectele sud-dunărene: „Tot ceea ce deosebeşte limba română, pe
de o parte, de limba latină şi, pe de alta, de celelalte limbi romanice e comun celor patru
dialecte”.
Aromânii sunt continuatorii popula iei romanizate din sudul Peninsulei Balcanice.
Toponimia dovedeşte autohtonia lor în zona Pindului (Săruna, Bitola etc.). Potrivit
scriitorului bizantin Kekaumenos (sec. al XI-lea) aromânii provin din inuturile Dunării şi
Savei. Afirma ia poate fi însă în eleasă cu referire la unele grupuri de vlahi, nu la to i vlahii,
lucru dovedit şi lingvistic: între graiurile aromâne, cel fărşerot este mai apropiat de
dacoromână.
Meglenoromânii sunt continuatorii românilor din Bulgaria medievală, atesta i în sec. al
XII-lea în Mun ii Balcani (teorie sus inută de Gustav Weigand, Theodor Capidan şi Ion
Ghe ie). (Ghe ie 1994, 56). Ion Ghe ie (1994, 58) arată cu argumente că limba lor e de fapt
prelungirea peste Dunăre a unui grai muntenesc, transplantat apoi în zona Meglen, unde a
suferit o influen ă aromână puternică.
Istroromânii sunt urmaşii românilor din Serbia medievală, deplasa i până pe litoralul
Adriaticii începând cu secolul al XIII-lea (Puşcariu, Dragomir, Ghe ie). Limba istroromânilor
prezintă numeroase concordan e cu graiul bănă ean.
Diversitate dialectală. Conturarea celor patru dialecte ale limbii române este, după
Ivănescu (1980, 220), o consecin ă a migra iilor din Evul Mediu. Aceste migra ii sunt puse
mai mult pe seama păstoritului şi mai pu in pe seama unor evenimente istorice. Chiar dacă nu
o spune explicit, Gheorghe Ivănescu are aici în vedere „continuitatea mobilă” despre care
vorbeşte Alexandru Niculescu: migra iile păstoreşti nu au însemnat o extindere a spa iului
locuit de români şi nici crearea unei rupturi între comunită ile de vorbitori, ci o reconfigurare
a dialectelor limbii române. Așa s-ar explica, bunăoară, prezen a lui i epentetic în cuvinte ca
pâine, câine (cu forma etimologică pâne, câne), fenomen adus de meglenoromâni în graiurile
dacoromâneşti sudice şi răspândit, după secolul al XVI-lea, în graiurile nordice. Îmbogă irea
lexicului unor graiuri dacoromâne cu termeni aromâneşti, constatată în cele mai vechi texte
româneşti, are aceeaşi cauză. Constatăm, aşadar, că diversitatea dialectală a limbii române se
poate explica prin migra ii păstoreşti.

8
 Unitate dialectală. Insistând acum asupra dialectului dacoromân, putem vorbi despre o
unitate dialectală surprinzătoare pentru un spa iu atât de întins, având obstacole de ordin
geografic (lan ul carpatic) şi istoric (graiurile româneşti s-au dezvoltat sute de ani în
forma iuni statale diferite). Cum a fost dovedit prin cercetările din trecut, unitatea limbii
române nu se explică printr-un leagăn comun limitat teritorial, ci prin „omogenitatea
teritorială şi contactul nivelator dus la distan e mari de păstorii migratori” (Puşcariu, 322; v.
şi paragr. 110-111). Potrivit lui Nicolae Iorga, păstoritului i se datorează şi conştiin a unită ii
românilor: „Nu există un cioban ardelean, ci numai un cioban român, fiindcă ciobanul stă o
parte din cursul anului sus la munte, altă parte la şes, la Dunăre …, plecând din Mun ii
Ardealului” şi ajungând până la Ialomi a, până în Dobrogea sau în Delta Dunării, fără a
pierde însă niciodată legătura cu satul originar, care continua să rămână elementul său de
statornicie (Iorga 1933, 14).
G. Weigand şi Sextil Puşcariu constată că mun ii nu i-au împiedicat pe români să
comunice unii cu al ii, căci păstorii coborau la iernat la şesurile Moldovei şi ale ării
Româneşti. După expresia lui Puşcariu, Carpa ii reprezintă coloana vertebrală a popula iei
românofone. Aceleaşi constatări s-au făcut şi pentru zona Alpilor (Puşcariu, 1940, 215). Din
Atlasul lingvistic al Moldovei, publicat anul trecut, reiese că grani a dintre graiurile
ardeleneşti şi cele moldoveneşti nu este pe Carpa i, cum se credea, ci pe Siret. Explica ia stă
în faptul că zona dintre Carpa i şi Siret a fost colonizată masiv de transilvăneni în ultimele
secole. Desigur, ştim astăzi că alături de păstorit au existat şi alte cauze ale migra iilor (de
exemplu deplasările din motive economice şi sociale). În ce priveşte unitatea dialectală a
românei literare, aşa cum apare în textele din secolul al XVIII-lea, ea se datorează activită ii
tipografice a lui Antim Ivireanul.

Concluzii
În stadiul actual al cercetărilor, concluziile nu pot fi decât par iale. În caracterul
preponderent păstoresc al romanită ii orientale, fie el sedentar, transhumant sau nomad, găsim
explica ia pentru întinderea spa ială a „păstorilor romanilor” şi pentru unitatea limbii române.
Întâietatea pe care o acorda Alf Lombard lingvisticii în studierea istoriei romanită ii orientale
se justifică prin absen a surselor istorice. Chiar dacă în ultimii ani arheologia a făcut progrese
enorme, dovezile de locuire în zonele înalte sunt încă firave, din cauză că în această parte a
Europei nu s-a dezvoltat din păcate arheologia montană.
Importan a păstoritului pentru limbile şi culturile romanice a fost semnalată deja de un
secol, prin câteva lucrări introductive, urmărind şi concordan e lingvistice păstoreşti între
9
Carpa i, Alpi şi Pirinei. Lipsesc încă lucrările fundamentale în domeniu, care să ofere o
imagine generală asupra păstoritului românesc şi romanic. Recent au apărut în România
primele lucrări ştiin ifice despre terminologia păstorească şi este pe cale să fie finalizat un
atlas lingvistic păstoresc, iar demersuri similare există în spa iul occidental. Cunoaşterea
păstoritului romanic deschide perspective noi în cercetarea romanită ii în general, căci această
activitate economică nu a modelat doar limba comunită ii păstoreşti şi crea iile sale literare, ci
a determinat însuşi felul său de a fi.

10