52 Carpica LII 2023

CARPICA
LII
https://biblioteca-digitala.ro
FONDATOR: IULIAN ANTONESCU
Coperta I – Cahlă descoperită la Târgu Trotuș-„Țarna Nouă”,

jud. Bacău (nr.inv. 24.523)
Design copertă: Dionis-Octavian Puşcuţă
CONSILIUL JUDEŢEAN BACĂU
COMPLEXUL MUZEAL „IULIAN ANTONESCU” BACĂU
CARPICA
LII
Publicaţie înregistrată la Central and Eastern European Online Library GmbH
RO-BC-023 – cod ISIL pentru Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău

RO-BC-023-BIB – cod ISIL pentru Biblioteca Complexului Muzeal „Iulian
Antonescu” Bacău
Editura Magic Print Oneşti

2023
CONSILIUL ŞTIINŢIFIC:
Dr. Lăcrămioara-Elena Istina – Complexul Muzeal „Iulian
Antonescu” Bacău
Prof.dr. Anton Coşa – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău
Prof. Mihaela Băiţan – Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand
I”, Filiala Bacău
Prof. Vilică Munteanu – preşedinte executiv, Fundaţia Cultural-
Ştiinţifică „Iulian Antonescu”
Dionis-Octavian Puşcuţă – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”
Bacău
Prof. Iulian Bucur – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău
COLECTIVUL DE REDACŢIE:
Redactor şef: Dr. Lăcrămioara-Elena Istina
Secretar ştiinţific: Dr. Marius-Alexandru Istina
Membri: Prof.dr. Anton Coşa
Dr. Brînduşa Elena Popovici
Marina-Mihaela Bărbieru
TEHNOREDACTARE COMPUTERIZATĂ:
Dr. Marius-Alexandru Istina
CORECTURĂ:
Dr. Dănuţ Prisecaru
Dr. Brînduşa Elena Popovici
Marina-Mihaela Bărbieru
Irina-Amalia Băcăoanu
LUCRARE FINANŢATĂ DE:

CONSILIUL JUDEŢEAN BACĂU
prin
COMPLEXUL MUZEAL „IULIAN ANTONESCU” BACĂU
ISSN: 1013-4182
CUPRINS
IN MEMORIAM NICOLAE URSULESCU
Lăcrămioara-Elena Istina, In memoriam prof.univ.dr. Nicolae Ursulescu
(2 aprilie 1943-18 iunie 2023) ....................................................................... 9
Alexandru Berzovan, Nicolae Ursulescu. Un om printre profesori,
un profesor printre oameni (2 aprilie 1943-18 iunie 2023) .......................... 21
Mihaela Băbuşanu, OAMENI care trec proba timpului: Nicolae Ursulescu ........ 25
ARHEOLOGIE
Lăcrămioara-Elena Istina, Dănuţ Prisecaru, Cercetările arheologice preventive
pentru proiectul de infrastructură Centura Bucureşti Nord, A0,
Lot 2 – Siturile 1, 2 şi 3 ................................................................................... 30
Radu Ştefan Balaur, Noi date despre cercetările din aşezarea Cucuteni A-B
de la Dâmbul Morii. Campaniile de săpături din 1977 şi 1978 .................. 61
Elena Brînduşa Popovici, Reprezentări iconografice ale zeiţei Afrodita
în Marea Neagră. Statuete din teracotă .......................................................... 82
Andreea Elena Preda, Un pieptene din corn de cerb din colecţia
Muzeului de Istorie Oneşti ................................................................................. 105
Paul-Marian Boeru, Piese identificate în colecţia Muzeului de Istorie Oneşti
(secolele VI-VII d.Chr.) ...................................................................................... 111
ISTORIE
Cozmin-Valerian Broşteanu, Vocabularul deţinătorilor puterii suverane
din timpul crizei de la mijlocul veacului al III-lea în breuiaria
istoriografice latine târzii ................................................................................... 128
Costin Clit, „Catastiful” Mitropolitului Nichifor din martie 1740 .......................... 139
Cristina Maria Cîmpianu, Evanghelia manuscrisă a Schitului Ghireasca
(judeţul Vaslui) ............................................................................................ 171
Cristina Maria Cîmpianu, Însemnări aflate pe cărţi vechi despre
schitul Gologofta (judeţul Vaslui) ..................................................................... 197
Vera Stigleţ, Două pomelnice ctitoriceşti inedite din vremea stareţului
Neonil Buzilă ................................................................................................ 208
Viorel Cruceanu, Germenii naţionalismului algerian ............................................... 225
Aurel Florin Ţuscanu, Învăţământul teologic din Episcopia Romanului
în secolul al XIX-lea .......................................................................................... 237
Angelica Calapod, Aspecte privind chestiunea evreiască în teritoriile
Româneşti de la jumătatea secolului al XIX-lea până la
Marele Război. Relaţia evrei-români .............................................................. 259
Cornelia Cucu, Sancţiuni disciplinare aplicate în şcolile băcăuane
(sfârşitul sec. XIX-începutul sec. XX) ........................................................... 287
Lavinia Dumitraşcu, Eroi uitaţi: dobrogeni căzuţi la Mărăşeşti ............................. 312
Gheorghe Ştirbăţ, De la guvernul Averescu la guvernul
Alexandru Marghiloman ............................................................................. 323
Corneliu Ciucanu, Generalul Averescu şi Liga Poporului ............................ 351
Alin Spânu, Scurta viaţă de agent acoperit a Mariei Stavilla la
Brigada de Siguranţă Bacău (1927-1928) ........................................................ 371
Emanuel Bălan, Starea de spirit a populaţiei judeţului Bacău şi a poliţiei de
reşedinţă în perioada iulie-decembrie 1941 .................................................... 376
Laurenţiu Stroe, Societatea românească în preajma Crăciunului anului 1944.
Probleme multiple, soluţii restrânse ................................................................. 387
Andrei Tudor, Atitudinea României faţă de criza cehoslovacă din 1968 ............... 404
Virgil Mihăilescu-Bîrliba, Epistole istorice (X) ........................................................... 416
HERALDICĂ, NUMISMATICĂ
Gabriel Mircea Talmaţchi, Implicarea monedelor din Istros, Callatis şi
Tomis în mediul local din Dobrogea în perioada clasică şi
elenistică (în Chora şi ex-Chora) ................................................................... 424
Anton Coşa, Heraldică monetară. Stemele de pe monedele de aur (sec. XIX)
de la Muzeul de Istorie din Bacău .................................................................... 448
Dorel Bălăiţă, Pagini din istoria cooperativelor forestiere. Jetoanele cooperativei
forestiere „Pietrosul” din Lucăceşti, Bacău .................................................... 478
NOTE ŞI RECENZII
Nicolae Ursulescu, Civilizaţia Cucuteni şi ariile culturale învecinate.
O retrospectivă bibliografică, Iaşi, 2022 (Dimitrie-Ovidiu Boldur) ................ 497
Dan Băculeţ-Crişan, Elemente de cultură materială medievală (sec. XIII-XV)
din Depresiunea Silvaniei şi zonele învecinate, Cluj-Napoca, 2020
(Adrian-Ionuţ Gîlea) ............................................................................................ 500
Pr.dr. Aurel Florin Ţuscanu, Cunoaşterea apofatică la părintele Dumitru Stăniloae,
Piatra Neamţ, 2020 (Florin Bengean) .............................................................. 503
Dr. Aurica Ichim, Drd. Alexandru Gorea, Iaşii şi încoronarea de la Alba-Iulia.
Semnificaţiile unor distincţii 1921-1922-1933, Bucureşti, 2022
(Dimitrie-Ovidiu Boldur) ..................................................................................... 508
Philippe Buton, Comunisme: une utopie en sursis? Les logiques
d’un systeme/ Comunismul: o utopie în amânare?
Logicile unui sistem, Larousse, 2001 (Angelica Calapod) ........................... 511
Abrevieri ........................................................................................................................... 515
CONTENTS/ SOMMAIRE/ INHALT
IN MEMORIAM NICOLAE URSULESCU
Lăcrămioara-Elena Istina, In memoriam prof.univ.dr. Nicolae Ursulescu
(2 avril 1943-18 juin 2023) ........................................................................... 9
Alexandru Berzovan, Un homme parmi les enseignants, un eisegnant parmi
les hommes (2 avril 1943-18 juin 2023) ........................................................ 21
Mihaela Băbuşanu, DES GENS qui résistent à l’epoque du temps.
Nicolae Ursulescu ....................................................................................... 25
ARHEOLOGY/ ARCHÉOLOGIE/ ARCHÄOLOGIE

Lăcrămioara-Elena Istina, Dănuţ Prisecaru, Les recherches archéologiques
préventives pour le projet d’infrastructure du périphérique
de Bucharest Nord, A0, Lot 2, Sites 1, 2 et 3 .................................................. 30
Radu Ştefan Balaur, New data concerning the research of the Cucuteni A-B
settlement at Dâmbul Morii. The excavation campaigns
of 1977 and 1978 .......................................................................................... 61
Elena Brînduşa Popovici, Represantations of the Goddess Aphrodite on
terracottas ............................................................................................................... 82
Andreea Elena Preda, An antler comb from the Collection from the
Oneşti History Museum ..................................................................................... 105
Paul-Marian Boeru, Artifacts identified in the Collection of
Oneşti History Museum (6th-7th centuries A.D.) ............................................. 111
HISTORY/ HISTOIRE/ GESCHICHTE

Cozmin-Valerian Broşteanu, Vocabulary of holders of soveregn power
during the mid 3th century crisis in late Latin
historographical breuriaria ................................................................................ 128
Costin Clit, The „Catastif” of Metropolitan Niceforus in march 1740 ................... 139
Cristina Maria Cîmpianu, The manuscript Gospel of the Gireasca hermitage
(Vaslui county) ............................................................................................. 171
Cristina Maria Cîmpianu, Marginal notes written on old books about
the Gologofta hermitage (Vaslui county) ........................................................ 197
Vera Stigleţ, Two new diptichs for founders from abbot
Neonil Buzilă’ s time ................................................................................... 208
Viorel Cruceanu, Les germes du nationalisme algérien ........................................... 225
Aurel Florin Ţuscanu, Theological education in the Diocese of Roman
during the XIXth century ................................................................................. 237
Angelica Calapod, Aspect concernant la question juive dans les territoires
roumains du milieu du XIXe siècle jusqu’à la Grande Guerre.
La relation juifs-roumains ............................................................................... 259
Cornelia Cucu, Disciplinary sanctions applied in Bacău schools
(end of XIXth Century-beginning of XXth Century) .................................. 287
Lavinia Dumitraşcu, Forgotten heroes. People of Dobrogea fallen
at Mărăşeşti ........................................................................................................ 312
Gheorghe Ştirbăţ, From the Averescu gouvernement to the Marghiloman
gouvernement ............................................................................................... 323
Corneliu Ciucanu, General Averescu and the League of the People ............ 351
Alin Spânu, Maria Stavilla’s Short Life as an Undercover Agent at
Bacău Safety Brigade (1927-1928) ................................................................ 371
Emanuel Bălan, The state of mind of the population of Bacău county
and the resident police in the period july-december 1941 ..................... 376
Laurenţiu Stroe, Société roumaine autour de Noël 1944. Problèmes multiples,
solutions étroites ................................................................................................... 387
Andrei Tudor, Romania’s attitude towards the Czechloslovak crisis of 1968 ....... 404
Virgil Mihăilescu-Bîrliba, Historical Letters (X) ........................................................ 416
HERALDRY, NUMISMATICS/ HERALDIQUE,

LES NUMISMATIQUE/ HERALDIK, NUMISMATIK
Gabriel Mircea Talmaţchi, The involvement of the coins of Istros, Callatis
and Tomis in the local Dobrudjan environement during
the classic and hellenistic periods (in Chora and ex-Chora) ................. 424
Anton Coşa, Monetary heraldry. The Coats of Arms on the golden coins
(19th century) from the History Museum of Bacău ........................................ 448
Dorel Bălăiţă, Pages from the history of forestry cooperatives. The tokens
of the forest cooperative „Pietrosul” from Lucăceşti, Bacău ....................... 478
NOTES AND REVIEW/ NOTES ET COMPTE-RENDUS/

NOTIZEN UND BEWERTUNGEN
Nicolae Ursulescu, Civilizaţia Cucuteni şi ariile culturale învecinate.
O retrospectivă bibliografică, Iaşi, 2022 (Dimitrie-Ovidiu Boldur) ................ 497
Dan Băculeţ-Crişan, Elemente de cultură materială medievală (sec. XIII-XV)
din Depresiunea Silvaniei şi zonele învecinate, Cluj-Napoca, 2020
(Adrian-Ionuţ Gîlea) ............................................................................................ 500
Pr.dr. Aurel Florin Ţuscanu, Cunoaşterea apofatică la părintele Dumitru Stăniloae,
Piatra Neamţ, 2020 (Florin Bengean) .............................................................. 503
Dr. Aurica Ichim, Drd. Alexandru Gorea, Iaşii şi încoronarea de la Alba-Iulia.
Semnificaţiile unor distincţii 1921-1922-1933, Bucureşti, 2022
(Dimitrie-Ovidiu Boldur) ..................................................................................... 508
Philippe Buton, Comunisme: une utopie en sursis? Les logiques
d’un systeme/ Comunismul: o utopie în amânare?
Logicile unui sistem, Larousse, 2001 (Angelica Calapod) ........................... 511
Abbreviations/ Abréviations/ Abkürzungen .............................................................. 515
IN MEMORIAM PROF.UNIV.DR. NICOLAE URSULESCU
(2 APRILIE 1943 - 18 IUNIE 2023)
În data de 18 iunie 2023 ne-a părăsit profesorul universitar dr. Nicolae

Ursulescu, eminent arheolog și istoric, specializat în preistoria și istoria
veche a României, dascăl dedicat și mentor a zeci de generații de studenți,
masteranzi și doctoranzi.
Colectivul Facultății de Istorie din Iași, Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza”, i-a organizat, în data de 31 martie 2023, o fastuoasă sărbătorire cu
ocazia împlinirii a 80 de ani, la care au fost invitați colaboratori ai domnului
profesor Nicolae Ursulescu din toate generațiile cu care magistrul s-a
întâlnit de-a lungul carierei. Au răspuns invitației foști colegi de catedră,
foști studenți, masteranzi, doctoranzi din toată țară, iar pe chipul domnului
profesor s-a citit bucuria revederii acestora.
Cu acest prilej a fost lansat volumul: Fontes perennitatis: Studia in
honorem magistri Nicolae Ursulescu octogesimum annum peragentis
(editerunt: Vasile Cotiugă, Felix Adrian Tencariu et Andrei Asăndulesei),
Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2023, 678 p. În acest volum sunt
prezentate date bibliografice semnate de dr. Vasile Cotiugă, un apropiat
colaborator al domnului profesor1, precum și o listă exhaustivă a
publicațiilor domnului profesor2, care însumează un număr de 387 de
contribuții semnate de către acesta.
Astfel, aflăm din volumul publicat în 2023 că domnul profesor a
publicat „22 de cărți (dintre care 11 ca autor unic și 11 în colaborare), 248
de studii și articole în reviste de specialitate (128) și volume colective (120),
numeroase rapoarte arheologice, recenzii, cronici, prefețe, evocări,
coordonând editarea a șapte volume de specialitate”3.
De aceea nu voi insista în rândurile ce urmează asupra datelor
1
Vasile Cotiugă, Magistrul, la ceas aniversar, în vol. Fontes perennitatis: Studia in
honorem magistri Nicolae Ursulescu octogesimum annum peragentis (editerunt: Vasile
Cotiugă, Felix Adrian Tencariu et Andrei Asăndulesei), Târgoviște, Editura Cetatea de
Scaun, 2023, p. 15-18.
2
Nicolae Ursulescu – Lista Publicațiilor (studii, articole, rezumatele comunicărilor,
rapoarte arheologice, cronici științifice, recenzii), în vol. Fontes perennitatis: Studia in
honorem magistri Nicolae Ursulescu octogesimum annum peragentis (editerunt: Vasile
Cotiugă, Felix Adrian Tencariu et Andrei Asăndulesei), Târgoviște, Editura Cetatea de
Scaun, 2023, p. 19-47.
3
Vasile Cotiugă, op.cit., p. 16.
10 Lăcrămioara-Elena Istina
biografice și bibliografice ale domnului profesor, ci voi pune accentul pe

colaborarea domnului Nicolae Ursulescu cu Muzeul de Istorie din Bacău în
ceea ce privește contribuțiile cu materiale pentru revista Carpica,
participările la Sesiunea Națională de comunicări științifice „Vasile Pârvan”,
participările la vernisaje de expoziții de arheologie, conferințe științifice sau
omagiale, precum și colaborarea mea cu domnul profesor.
L-am cunoscut pe domnul Nicolae Ursulescu în octombrie 1993, când
a pășit ca profesor în amfiteatrul II.7 al Facultății de Istorie din Iași la
primul curs de Istoria Veche a României, iar noi ca studenți eram dornici să
aflăm din cunoștințele vaste ale profesorului pentru preistoria de pe teritoriul
României. După examenul riguros și exigent de la finalul cursului domnului
profesor din primul semestru al anului I, a urmat practica de specialitate în
arheologie de la finalul anului I, desfășurată la Târgu Frumos-Baza Pătule,
jud. Iași. Cu acest prilej, domnul Ursulescu m-a convins să mă îndrept cu
lucrarea de licență către un subiect legat de preistoria României. Astfel că în
anul următor, anul II de studii, mi-a sugerat și tema lucrării de licență, pe
care de altfel am și urmat-o: Topoare-ciocan și ciocane duble în eneolitic și
epoca bronzului pe teritoriul României, susținută la sfârșitul studiilor
universitare sub coordonarea prof.univ.dr. Nicolae Ursulescu, în iunie 1997.
Pe lângă pregătirea lucrării de licență din anii II-IV, au continuat
campaniile arheologice de specialitate studențească de la Târgu Frumos-
Bază Pătule, jud. Iași, din anii 1995-1996, prilej cu care am avut ocazia să
dobândesc alături de domnul profesor principalele rigori ale cercetării
arheologice, acribia documentării științifice din teren a tuturor informațiilor
legate de elementele esențiale privind descoperirile arheologice.
Ca o dovadă a importanței șantierului-școală care a fost pentru mine
situl precucutenian de la Târgu Frumos-Baza Pătule, jud. Iași, coordonat de
domnul Nicolae Ursulescu, a fost revenirea mea în colectivul de cercetare în
campaniile din anii 2000-2003, într-un schimb de experiență ca angajat al
muzeului băcăuan, moment care, pe lângă participarea la cercetările
arheologice, mi-a prilejuit și includerea în colectivul de cercetare4.
4
Nicolae Ursulescu, Vasile Cotiugă, Dumitru Boghian, Lăcrămioara Istina; Sergiu
Haimovici, Anca Coroliuc – cercetări arheozoologice, Tg. Frumos, jud. Iaşi, Punct „Baza
Pătule”, în „Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2000”, Suceava,
2001, p. 252-254, nr. 205, pl. 68; Dumitru Boghian, Nicolae Ursulescu, Vasile Cotiugă,
Felix Tencariu, Lăcrămioara Istina, Tg. Frumos, jud. Iaşi. Punct „Baza Pătule”, în
„Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2001”, Buziaş, mai 2002, p. 314-
316, nr. 221, pl. 110, 111; Dumitru Boghian, Nicolae Ursulescu, Vasile Cotiugă, Sergiu
Haimovici, Anca Coroliuc, George Bodi, Lăcrămioara Istina, Tg. Frumos, jud. Iaşi. Punct
In memoriam prof.univ.dr. Nicolae Ursulescu 11
În anul 1995, când mi-am exprimat către domnul profesor intenția,

insistentă, de a mai participa pe perioada vacanței și pe alte șantiere
arheologice, mi-a facilitat legătura de a fi prezentă la cercetările arheologice
desfășurate în acel an de către domnul Viorel Căpitanu la Răcătău-Cetățuia,
com. Horgești, jud. Bacău (iulie-august 1995) și de către domnul dr. Dan
Monah la Poduri-Dealul Ghindaru, jud. Bacău (august-septembrie 1995).
Începând cu toamna anului 1997, când m-am angajat la Muzeul
Județean de Istorie „Iulian Antonescu” Bacău, colaborarea cu domnul
profesor nu s-a oprit, ci dimpotrivă a trecut către o altă etapă. Am fost
inițiată în cariera de muzeograf prin intermediul Cursului de Bazele
Muzeologiei predat studenților din anul IV ai Facultății de Istorie din Iași de
domnul profesor Nicolae Ursulescu (1996-1997). Pe parcursul predării
acestui curs, precum și prin seminariile organizate în toate muzeele din Iași
din acele timpuri, domnul profesor a explicat și inițiat mulți colegi în tainele
muzeologiei (prin curs), dar și ale muzeografiei (prin seminarul practic
efectuat în muzeele ieșene și în laboratoarele acestora). Susținerea
dumnealui în domeniul muzeografiei a continuat și în anii următori.
În anul 2006, când am organizat prima expoziție dedicată civilizației
Cucuteni la muzeul din Bacău: Cultura Cucuteni – un univers mereu
inedit (expoziție însoțită și de catalog), a fost unul dintre colaboratorii la
organizarea expoziției, precum și autor al unei voci la elaborarea catalogului
expozițional. Astfel, pentru organizarea expoziției a participat cu piese
recent descoperite pe șantierul de la Isaiia-Balta Popii, jud. Iași. A sprijinit
și la organizarea acestui demers care a reunit exponate din cercetările
arheologice întreprinse de universitățile din Iași și Suceava, de muzeele din
Neamț, Botoșani, Institutul de Arheologie Iași, precum și piese deținute la
acea vreme de Fundația „Cucuteni pentru mileniul III” București.
Domnul profesor Nicolae Ursulescu a organizat în anul 2007
manifestarea de la Accademia di Romania din Roma, eveniment la care a
invitat să participe și instituția noastră. Astfel, am avut ocazia să particip la
manifestarea de la Roma din data de 18 octombrie 2007, cu tema Cucuteni.
Tesori di una civiltà preistorica dei Carpazi.
Colaborările mele cu domnul profesor au urmat de-a lungul anilor prin
participarea domniei sale la Sesiunea Națională „Vasile Pârvan”, unde a
„Baza Pătule”, în „Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2002”,

Covasna, 2003, nr. 202; Dumitru Boghian, Vasile Cotiugă, Sergiu Haimovici, George Bodi,
Lăcrămioara Istina, Tg. Frumos, jud. Iaşi. Punct „Baza Pătule”, în „Cronica cercetărilor
arheologice din România. Campania 2003”, Cluj Napoca, 2004, nr. 195.
susținut conferințe, comunicări cu ultimele sale descoperiri arheologice etc.

(la aceasta activitate anuală a instituției noastre am fost în colectivul de
organizare din anul 2008). Multe dintre aceste intervenții au fost publicate în
revista instituției noastre, Carpica, încă de la începuturile carierei sale
publicistice (volumul din 1972). Primele articole și recenzii le publicase în
revistele editate de Suceava, București și Oradea în perioada anilor 1970-
1972. Astfel, pentru revista Carpica a predat spre tipărire un număr de 11
articole, care au fost publicate în numerele din următorii ani: 1972, 2002,
2003, 2004, 2005, 2009, 2010, 2018 și 2019 (revistă la care am fost cooptată
în colectivul redacțional din 1997).
O altă revistă de istorie băcăuană la care a publicat un număr 5 articole
este Zargidava, cu articole în numerele din următorii ani: 2006, 2009, 2011,
2015 și 2019. Această revistă a fost editată sub coordonarea Fundației
Cultural-Științifice „Iulian Antonescu” Bacău, redactor șef avându-l pe dr.
Ioan Mitrea.
La finalul acestor rânduri, îmi exprim recunoștința pentru tot ceea ce a
însemnat pentru mine domnul profesor Nicolae Ursulescu, pentru
îndrumarea și sprijinul pe care mi le-a acordat!
SIT TIBI TERRA LEVIS!
Lăcrămioara-Elena Istina
Imagini cu domnul Nicolae Ursulescu de la manifestarea organizată la Accademia

di Romania, Roma: Cucuteni. Tesori di una civiltà preistorica dei Carpazi
(18.10.2007)
Imagini cu domnul Nicolae Ursulescu de la Simpozionul Național „Vasile Pârvan”

(Bacău, 02-03.10.2014)

(Bacău, 02-03.10.2014)
(sus alături de Ioan Mitrea și Dumitru Boghian; jos alături de Virgil Mihăilescu-Bîrliba)

(Bacău, 06-07.10.2016)
Imagini cu domnul Nicolae Ursulescu de la Simpozionul „In Honorem Magistri

Ioan Mitrea Octogenarii” (Bacău, 04.04.2017)
Imagini cu domnul Nicolae Ursulescu de la Simpozionul „In Honorem Magistri

Ioan Mitrea Octogenarii” (Bacău, 04.04.2017)

(Bacău, 03-04.10.2019)
Imagini cu domnul Nicolae Ursulescu din excursia organizată cu ocazia

Simpozionului Național „Vasile Pârvan”, 04-06.10.2012
(sus la Mănăstirea Bogdana și jos la Mănăstirea Cașin, jud. Bacău)
NICOLAE URSULESCU. UN OM PRINTRE PROFESORI, UN
PROFESOR PRINTRE OAMENI (2 APRILIE 1943 - 18 IUNIE 2023)
De-a lungul vieții, întâlnim în calea noastră o mulțime de oameni.

Majoritatea trec pe lângă noi fără a ne lăsa decât, eventual, câteva fugare
amintiri. În urma altora, rămân lecții mai mult sau mai puțin plăcute de
învățat. Mai rari sunt însă cei care ne marchează într-un mod pozitiv destinul,
prin gândul, fapta și cuvântul lor bun. Ei bine, un astfel de om a fost pentru
mine prof. universitar dr. Nicolae Ursulescu. Din această cauză, cer iertare
cititorilor mai sensibili pentru textul cu tentă personală pe care-l voi așterne
aici, reamintindu-le doar că arheologia nu înseamnă numai săpături, rapoarte,
liste de lucrări sau cioburi. Ea a fost și este și despre oameni.
Cum am ajuns eu, un bănățean, între discipolii profesorului Ursulescu
din fosta capitală a Moldovei? La începutul verii lui 2012 participam la cel
de-al doilea Simpozion Arheoinvest, organizat în cadrul Universității
„Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Pe atunci mă apropiam de finalul celui de-al
doilea an de masterat, dar la Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, unde
studiam la vremea respectivă, nu era niciun profesor habilitat dispus să
coordoneze o teză pe cea a doua epocă a fierului. La finalul simpozionului
mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat pe unul dintre organizatori despre
posibilitatea de a urma un doctorat la Iași. Mi-a spus să iau legătura cu domnul
Ursulescu, și așa am ajuns să stăm de vorbă... Profesorul m-a întâmpinat
zâmbind, cu multă căldură și deschidere. Acest lucru mi-a inspirat de la bun
început o stare de încredere cu privire la soarta doctoratului meu.
Cum domniei sale nu i-a plăcut niciodată să piardă vremea, am trecut
repede la treabă, schițând un plan și un calendar de lucru. Veneam cu un
subiect „exotic” pentru mediul universitar ieșean, legat de a doua epocă a
fierului în zona actualului județ Arad. Totuși, domnul Ursulescu nu a avut
nicio reținere să coordoneze o teză cu o astfel de temă. Deși domnia sa s-a
consacrat ca specialist în culturile preistorice din spațiul de la răsărit de
Carpați, era bine familiarizat și cu problemele fundamentale ale arheologiei
celei de-a doua epoci a fierului, inclusiv cu descoperirile din părțile apusene
ale României.
Chiar dacă activitatea sa a vizat mai mult preistoria, dedicându-se, în
ultimele decenii, mai ales problemelor ridicate de cultura Cucuteni, domnul
Ursulescu a manifestat un constant interes științific și pentru cea de-a doua
epocă a fierului. Viziunea domniei sale asupra istoriei și arheologiei Daciei
Preromane a fost, per ansamblu, tributară unui filon de gândire destul de
22 Alexandru Berzovan
conservator. Acest lucru răzbate pregnant și în studiile – nu foarte numeroase

– pe care le-a dedicat acestei teme de-a lungul carierei sale, și care trebuiesc
înțelese și receptate în această cheie. Contrar curentelor „iconoclaste”
vehiculate astăzi de o parte a istoriografiei noastre, domnia sa era de opinia
că lucrările despre daci scrise înainte de 1989 nu și-au pierdut încă
actualitatea, că merită în continuare să ne aplecăm cu atenție asupra lor,
selectând cu atenție ideile bune de neghina vremurilor.
Totuși, în ciuda poziției tradiționaliste, domnul Ursulescu a fost departe
de a fi adeptul unor concepții rigide, arătând deschidere și spre noile direcții
istoriografice ale ultimelor două decenii, care au adus plusvaloare în
arheologia geto-dacilor, dar și spre abordările de tip interdisciplinar. În acest
sens, nu mi-a impus nicio direcție de cercetare prestabilită, oferindu-mi destul
de multă libertate în conceperea și redactarea tezei.
Ca mulți alți cercetători din „garda veche” a arheologiei românești,
profesorul Ursulescu nutrea o puternică doză de admirație pentru ceea ce am
putea numi, generic, școala arheologică germană. Era ferm convins de
necesitatea dezvoltării unor relații strânse de colaborare cu colegii din vestul
Europei, cum au existat în România perioadei de dinaintea celui de-al doilea
război mondial. Avea, de asemenea, un profund respect și pentru școala
bulgară de arheologie și realizările ei de excepție. În acest sens, cu mai multe
decenii în urmă, profesorul a întocmit o traducere integrală a celebrei Beiträge
zur Kulturgeschichte der Thraker scrisă de către Gavril Katsarov. Nu a apucat
să valorifice traducerea, în schimb mi-a pus la dispoziție spre studiu o copie
a manuscrisului.
Pe tot parcursul desfășurării doctoratului am avut o excelentă
colaborare de care-mi voi aminti mereu cu plăcere. Discuțiile erau mereu
animate de un spirit constructiv. Totuși, aș minți dacă aș spune că nu am
primit și dojeni din partea domniei sale, mai ales când se întâmpla să mai
găsească prin textele ce i le trimiteam mici erori gramaticale, față de care avea
o toleranță destul de scăzută.
După decesul tragic al mentorului meu de la Timișoara, dr. Liviu
Măruia, petrecut în primăvara anului 2013, cariera de cercetare în arheologia
bănățeană la care năzuisem atât de mult a început să capete contururi din ce
în ce mai vagi. Conștient de această situație, dar și de resorturile fine din
spatele ei, domnul profesor Ursulescu a căutat să mă direcționeze spre zona
Moldovei unde, după pensionarea unor reputați cercetători și muzeografi,
cercetarea celei de-a doua epoci a fierului căzuse într-un con de umbră. Și
așa, mulțumită în mare parte recomandărilor dumnealui, am ajuns să am o
situație profesională cu mult mai bună decât aș fi putut spera vreodată într-un
Nicolae Ursulescu. Un om printer profesori, un profesor printre oameni 23
sistem de cercetare românesc aflat de câteva decenii bune într-o profundă și

aparent interminabilă criză.
Doresc să subliniez grija deosebită pe care a arătat-o domnul Ursulescu
nu doar față de mine în particular, ci față de toți discipolii săi, străduindu-se,
în măsura posibilităților, să ne ajute pe fiecare în vederea încadrării în câmpul
muncii. Așa se face că am rămas un număr destul de mare de foști studenți și
doctoranzi de-ai domniei sale care activăm în domeniul arheologiei în muzee,
institute de cercetare sau universități. Domnul Ursulescu nu a fost un creator
de școală arheologică, nu a inventat, adus sau impus vreo metodă proprie de
cercetare în domeniu, dar a fost în schimb un foarte bun profesor și
îndrumător la a cărui umbră s-a putut, la propriu, crește. N-a împins pe nimeni
„să intre în casa înțelepciunii sale, ci mai degrabă a adus pe fiecare în parte
în pragul propriei sale înțelepciuni” (Kahlil Gibran).
Am păstrat o legătură destul de apropiată și în anii ce au urmat venirii
mele la Iași. Deși conversațiile noastre vizau mai mereu zona profesională,
dumnealui mi-a fost alături, cu un gând și o vorbă bună, la toate momentele
de împlinire din viața mea personală. Și atunci când a fost nevoie, a știut să
îmi ofere suficiente resorturi ca să trec peste deziluziile create de atitudinile
dușmănoase ale anumitor personaje și să-mi văd mai departe de drumul meu
în cercetare.
Obișnuiam să dezbatem despre diverse probleme de arheologie și istorie
veche, alteori despre personalități ale cercetării ieșene trecute în lumea celor
drepți, a căror activitate și viață m-au interesat. Profesorul Ursulescu purta un
adânc respect magiștrilor săi, vorbind întotdeauna cu o deosebită reverență
despre ei. Desigur, era la curent și cu aspectele mai puțin luminoase din
biografiile lor, dar evita pe cât posibil să le aducă în discuție. Era un om cu
un caracter nobil, căruia nu-i plăcea să bârfească sau să vorbească de rău.
Chiar și atunci când nu avea cuvinte de laudă la adresa unor anumiți colegi,
căuta să le evidențieze, pe cât posibil, puținele părți bune...
Se mai întâmpla câteodată, în numeroasele discuții avute, să nu cădem
întru totul de acord asupra unor probleme științifice, dar acest lucru nu era
motiv de supărare. Profesorul înțelegea prea bine că în domeniul nostru
stadiul cercetării se află într-o continuă evoluție, datele disponibile
nepermițând atingerea unui consens pe anumite teme. Toate conversațiile se
încheiau într-un ton pozitiv, fără să lase umbre între noi.
La cele câteva sesiuni de comunicări științifice la care s-a întâmplat să
participăm împreună, am descoperit și alte fațete ale personalității
profesorului Ursulescu. Era un om de comitet, cum se spune, care știa să
creeze o atmosferă de bună dispoziție, acest lucru fiind un alt motiv pentru
24 Alexandru Berzovan
care s-a bucurat, în general, de aprecierea colegilor de breaslă. L-a ajutat mult
și o anumită doză de modestie și un fin simț al umorului. Au rămas în
memoria multor colegi „contrele” pe care domnul Ursulescu le avea pe la
diverse conferințe cu un alt mare cercetător al culturii Cucuteni, trecut și el
de niște ani în lumea umbrelor, dar acest lucru nu i-a împiedicat în viața de zi
cu zi să aibă o relație destul de apropiată.
Ultimii ani ai vieții profesorului au fost marcați de o luptă tot mai grea
cu boala care îi măcina trupul. Optimist, nu s-a lăsat bătut și a continuat să
meargă înainte. Și poate că ar mai fi luptat, dar decesul soției sale i-a lăsat un
gol adânc în suflet.
În anul 2023, profesor Ursulescu a împlinit frumoasa vârstă de 80 de
ani. Din mai multe motive nu m-am putut învrednici să dau un studiu la
volumul omagial editat de către colegii de la Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza” din Iași. Intenționam, în schimb, realizarea unui interviu amplu cu
domnia sa pentru periodicul „Arheologia Moldovei”, unde urma să abordăm
teme diverse, legate îndeosebi de istoria arheologiei ieșene. Din păcate, acest
lucru nu avea să se mai întâmple.
Ultima dată am vorbit cu el la telefon cu o săptămână înainte de marea
trecere. Era foarte slăbit, iar în glasul său se citea resemnarea. Dar nu era o
resemnare încărcată de tristețe, ci una plină de pace... Pe data de 18.06.2023,
într-o dimineață însorită de vară, domnul profesor Nicolae Ursulescu s-a stins,
plecând spre o lume mai bună.
Realizările sale științifice vor rămâne de referință, iar amintirea sa o
vom păstra cu drag toți cei care i-am fost discipoli. Dumnezeu să te
odihnească în pace, profesore!
Alexandru Berzovan
OAMENI CARE TREC PROBA TIMPULUI:
NICOLAE URSULESCU
L-am cunoscut atunci când am păşit pentru prima dată pe holurile

Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, ca studentă, pe atunci, la
Muzeologie. Aveam să aflu foarte curând că domnia sa ne va preda materii
precum Arheologia şi Istoria universală şi faptul că este un valoros profesor
şi arheolog.
M-a impresionat, din prima clipă, deschiderea domniei sale,
disponibilitatea, zâmbetul său permanent, dar mai ales eram impresionată de
ceea ce şi cum ne comunica şi de extraordinara ţinere de minte: ţinea minte
numele tuturor, de câte ori a lipsit sau nu cineva de cursuri şi seminarii, dacă
am fost sau nu activi în tot acest timp şi, foarte important, ghicea din prima
cam cu cine are de a face, apreciind foarte mult studenţii cu bun simţ.
Dacă făceai imprudenţa să lipseşti de la cursurile domniei sale, trebuia
să tragi tare la examen pentru că din nota iniţială se scădeau puncte, în funcţie
de cât de mult ai lipsit. Şi da, era obiectiv, decis, serios aşa încât, chiar şi în
rândurile celor care au picat examenul sau examenele respective, nu putea
exista motiv de supărare. Eu, una, am avut noroc, nu am picat nici un examen
cu domnia sa. Sau poate nu a fost noroc.
Riguros, dar cald, era o plăcere să te afli în preajma domniei sale să
asculţi şi să tot asculţi. Era permanent disponibil şi îţi răspundea cu drag la
orice întrebare sau nelămurire. Nu ținea nimic doar pentru el, împărtășind cu
bucurie colaboratorilor rezultatele muncii sale şi chiar cu studenţii interesaţi.
Alături de domnia-sa şi domnul Dumitru Boghian am avut privilegiul
de participa doi ani la rând în practică arheologică la Târgu Frumos-Baza
Pătule. În primul an, în programa noastră era prevăzută practica arheologică,
dar în al doilea an figura în programă practică în arhive şi biblioteci. Însă, pe
baza unei cereri şi cu ajutorul celor extraordinari doi domni profesori, am
putut pleca şi anul următor tot în practică arheologică. Sinceră să fiu, eram
mult prea energică şi cei doi profesori îmi erau prea dragi ca să nu fac asta,
iar perspectiva de a petrece ore întregi în arhivă, ordonând documente, nu îmi
surâdea prea tare.
Şi, oricum, la vremea aceea, îmi propusesem să continui istoria la Iaşi
şi să urmez calea arheologiei, care mă atrăgea cel mai mult.
Între timp, multe elemente şi mulţi oameni m-au deturnat din drum, am
continuat istoria, dar nu la Iaşi, şi nu am mers nici pe drumul Arheologiei.
Dar am rămas cu acest drag de Arheologie. Şi de arheologi.
26 Mihaela Băbuşanu
După ce am terminat Muzeologia şi m-am angajat, prin concurs, la

Muzeul de Istorie din Bacău, după câţiva ani buni, m-am revăzut cu domnul
profesor Ursulescu care venise la Simpozionul nostru naţional „Vasile
Pârvan” . L-am salutat bucuroasă şi gata să mă prezint pentru că eram sigură
că nu mă mai ţine minte, însă, surpriză, dumnealui m-a oprit brusc din acea
tentativă şi mi-a spus „Stai! Nu spune! Tu eşti... Băbuşanu!”. Încă o dată, m-
a impresionat!
Drumurile ni s-au intersectat mai rar, dar cel puţin o dată pe an ne
revedeam cu aceeaşi bucurie la Bacău, unde dumnealui venea cu drag la
simpozionul nostru naţional din octombrie, „Vasile Pârvan”, dar şi la fiul
domniei sale.
Profesorul Nicolae Ursulescu s-a născut la 2 aprilie 1943, la Iași (tatăl,
profesor de limba română, mama, profesoară de istorie).
După ce a absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, a urmat, între
1960 și 1965, cursurile Facultății de Istorie a Universității „Alexandru Ioan
Cuza” din Iași, susținând licența sub coordonarea profesorului Mircea
Petrescu-Dîmbovița1.
După absolvirea Facultăţii a devenit preparator universitar la Institutul
Pedagogic din Suceava, Facultatea de Istorie-Geografie.
Aici a desfăşurat o frumoasă carieră universitară, ajungând asistent
universitar în 1967 și lector în 1972, carieră universitară continuată apoi la
Iași, mai întâi, între 1984 și 1989, la Institutul Politehnic „Gh. Asachi” (azi,
Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi”) și apoi, din 1989 și până în 2008,
când s-a pensionat, devenind conferențiar universitar, în 1993, și profesor
universitar, în 1999, la Facultatea de Istorie.
În anul 1983 a susținut teza de doctorat cu titlul Primele culturi neolitice
pe teritoriul Moldovei, teză care l-a consacrat ca pe un specialist al preistoriei
României2.
A urmat o impresionantă activitate didactică și de cercetare, publicând
peste 22 de cărți (dintre care 11 ca unic autor și 11 în colaborare), peste 200
de studii și articole în reviste de specialitate, volume colective, numeroase
rapoarte arheologice, recenzii, cronici, prefețe, evocări.
Din 2002 a fost conducător de doctorat în domeniul Preistorie și
Protoistorie.
1
Vasile Cotiugă, Magistrul la ceas aniversar, Iaşi, 2 aprilie 2023, https://www.cetateadescaun.ro/
produs/fontes-perennitatis-studia-in-honorem-magistri-nicolae-ursulescu-octogesimum-annum-
peragentis/
2
Ibidem.
OAMENI care trec proba timpului: Nicolae Ursulescu 27
A coordonat numeroase proiecte de cercetare în domeniul arheologiei,

atât în calitate de responsabil științific a 15 șantiere arheologice (dintre care,
cele mai importante au fost Târgu Frumos-Baza Pătule și Isaiia-Balta Popii),
cât și în calitate de responsabil a trei granturi naționale CNCSIS3. De
asemenea, a participat, ca membru în colectivele de cercetare, la numeroase
alte proiecte științifice, șantiere arheologice din țară și străinătate și granturi
de cercetare.
„Merită amintit că din octombrie 2018, Nicolae Ursulescu a devenit
cetăţean de onoare al oraşului Târgu Frumos”4.
De-a lungul timpului, profesorul Nicolae Ursulescu a fost membru în
mai multe organisme științifice naționale și internaționale: Institutul Român
de Tracologie, Societatea de Ştiinţe Istorice din România, Centrul
Internaţional de Studiere a Culturii Cucuteni, Institutul Arheologic German,
Union Internationale des Sciences Préhistoriques et Protohistoriques, The
World Archaeological Congress, Institute of Archaeomithology.
În 2009, pentru contribuțiile deosebite la cercetarea arheologică
preistorică și susținerea învățământului academic sucevean, Universitatea
„Ştefan cel Mare” din Suceava i-a acordat profesorului Nicolae Ursulescu
titlul de Doctor Honoris Causa5.
Anul acesta, la împlinirea vârstei de 80 de ani, a fost lansată la Iaşi, în
prezenţa magistrului, lucrarea dedicată prodigioasei sale activităţi în
domeniul istoriei Itinera in praehistoria. Studia in honorem magistri Nicolae
Ursulescu, volum coordonat de Vasile Cotiugă, Felix Adrian Tencariu,
George Bodi, înainte de a ne fi părăsit, în dimineaţa zilei de 18 iunie 2023.
Deşi ştiam că este bolnav, a fost o veste ca un fulger în inimile tuturor
celor care l-au cunoscut şi apreciat.
Despre biografia şi mai ales despre cariera strălucită a domniei sale s-a
scris şi se ştie destul de mult, însă îi las pe specialişti să mai scrie şi mai ales
să aducă completările şi precizările necesare. Eu am vrut să menţionez alte
aspecte, care nu fac decât să vină ca o modestă completare a părerii unanime
despre marele profesor, dar mai ales marele OM Nicolae Ursulescu.
3
Ibidem.
4
Sergiu-Constantin, Enea, 5 aprilie 2023, https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=
pfbid022h9mxCuBp3W4vh6DCyxRmhB32AtuKQZvQTg3feiMJzv4X6bKKmqTGZfGNP
LHWC5Yl&id=100000714376240
5
Vasile Cotiugă, Magistrul la ceas aniversar”, Iaşi, 2 aprilie 2023, https://www.cetateadescaun.ro/
produs/fontes-perennitatis-studia-in-honorem-magistri-nicolae-ursulescu-octogesimum-annum-
peragentis/
28 Mihaela Băbuşanu
Oameni ca Domnul Profesor se nasc rar, el rămâne în memoria

generațiilor viitoare și prin specialiştii pe care i-a format, i-a susținut și cărora
le-a aprins în suflet dragostea pentru arheologie.
Pentru mine, Nicolae Ursulescu a fost, înainte de toate, un profesor şi
un om extraordinar, de păstrat în dreptul inimii.
Mihaela Băbuşanu
Prof.univ.dr. Nicolae Ursulescu

sursa foto Sergiu-Constantin Enea
OAMENI care trec proba timpului: Nicolae Ursulescu 29
Dealul Cătălina-Cotnari – împreună cu domnul profesor Nicolae Ursulescu şi

colegii de la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava (sursa foto arhiva personală)
CERCETĂRILE ARHEOLOGICE PREVENTIVE PENTRU PROIECTUL
DE INFRASTRUCTURĂ CENTURA BUCUREȘTI NORD, A0,
LOT 2 – SITURILE 1, 2 ȘI 3
Lăcrămioara-Elena Istina, Dănuț Prisecaru

Les recherches archéologiques préventives pour le projet
d’infrastructure du périphérique de Bucharest Nord, A0,
Lot 2 – Sites 1, 2 et 3
Résumé
Les sites archéologiques qui seront présentés dans cet article ont été
découvert suite au diagnostic archéologique intrusif réalisé pour le projet
d’infrastructure routière du périphérique de Bucharest Nord, A0, Lot 2, km
20+000 – 39+000. Il a été réalisé entre septembre et octobre 2021. Grâce au
diagnostic archéologique intrusif, ont été réalisé 343 prospections archéologic et
ont été identifiés 5 sites archéologiques.
Cette démarche propose la description synthétique des recherches
archéologiques préventives sur les sites 1, 2 et 3, à présenter au cicuit scientifique.
Mots-clés: recherches archéologiques préventives, sites archéologiques,

diagnostic archéologique intrusif
Cuvinte cheie: cercetări arheologice preventive, situri arheologice,
diagnostic arheologic intruziv
Siturile arheologice care vor fi prezentate, succint, în articolul de faţă

au fost descoperite în urma diagnosticului arheologic intruziv efectuat
pentru proiectul de infrastructură rutieră: Autostrada A0 – Centura București
Nord, lot 2, km 20+000 – 39+000. Acesta a fost realizat în perioada
septembrie-octombrie 2021, în baza autorizație nr. 289/2021 emisă de
Ministerul Culturii. Colectivul de cercetare a fost compus din: Lăcrămioara-
Elena Istina – responsabil științific (Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”
Bacău) și următorii membri: Andrei Heroiu, Oana Gheorghe, Paul-Marian
Boeru, Sorin Costea (S.C. Banat Archaeosave S.R.L.); iar pentru prelucrare
de date, întocmire de documentație și realizare hărți/aplicații GIS: Florela
Vasilescu (S.C. Vanderlay Arheo S.R.L.)1.
Autostrada A0 – Centura București Nord, Lot 2, km 20+000 – 39+000
1
Mulțumim colectivului și pe această cale.
Cercetările arheologice preventive pentru Centura București Nord, A0, Lot 2 31
este un proiect finanțat prin fonduri europene nerambursabile. Beneficiarul

este Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (S.A.
CNAIR), iar Antreprenorul pentru acest lot este compania Asocierea S.C.
S.A. & PE CONSTRUCT SRL, S.C. UMB SPEDITION S.R.L., S.C.
TEHNOSTRADE S.R.L., lider de asociere fiind S.C. S.A. & PE
CONSTRUCT S.R.L. Lotul are o lungime totală de 19 km, începând de la
sud de localitatea Corbeanca și sfârșindu-se la est de localitatea Ștefăneștii
de Jos. Amplasamentul investiției se află în intravilanul și extravilanul
comunelor Corbeanca, Balotești, Tunari, Dascălu, Ștefăneștii de Jos și
Afumați, jud. Ilfov.
Astfel, în urma efectuării diagnosticului arheologic intruziv, prin care
au fost efectuate un număr de 343 de sondaje arheologice, pentru proiectul
de investiție Centura București Nord, Lot 2, km. 20+000 – 39+000 și au fost
identificate 5 situri arheologice, după cum urmează:
- Situl 1, km 22+475 - 22+660, pe raza localității Balotești, com. Balotești,
jud. Ilfov;
- Situl 2, km 24+000 - 24+150, pe raza localității Balotești, com. Balotești,
jud. Ilfov;
- Situl 3, km 28+450 - 28+600, pe raza localității Dimieni, com. Tunari,
jud. Ilfov;
- Situl 4, km 32+350 - 32+450, pe raza localității Tunari, com. Tunari, jud.
Ilfov;
- Situl 5, km 37+830 - 37+930, la granița dintre comunele Ștefăneștii de
Jos și Afumați, jud. Ilfov.
*
În continuare vom prezenta principalele descoperiri care au fost
determinate de cercetările arheologice preventive realizate pentru proiectul
de infrastructură amintit, pentru Siturile 1, 2 și 3, cercetări efectuate pe
parcursul anilor 2021-2022:
Situl 1 – Balotești, com. Balotești, jud. Ilfov – km 22+475 - 22+660
Cercetările arheologice preventive pentru acest sit s-au desfășurat în

perioada decembrie 2021-ianuarie 2022. Colectivul de cercetare a fost
compus din: Lăcrămioara-Elena Istina – responsabil științific (Complexul
Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău) și următorii membri: Dănuț Prisecaru
(Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău), Andrei Heroiu, Sebastian
Andrei Drob, Oana Gheorghe, Paul-Marian Boeru, Andreea Elena Preda,
Alin Gheorghe, Ștefan Palamiuc, Sorin Costea (S.C. Banat Archaeosave
32 Lăcrămioara-Elena Istina, Dănuţ Prisecaru
S.R.L.); iar pentru prelucrare de date, întocmire de documentație și realizare

hărți/aplicații GIS: Florela Vasilescu (S.C. Vanderlay Arheo S.R.L.).
Situl se află situat în comuna Balotești, care se află în partea nordică a
județului Ilfov, la aproximativ 20 km nord de municipiul București. Se
învecinează la nord și nord-est cu comuna Snagov, la sud cu orașul Otopeni,
la est cu comuna Moara Vlăsiei, la vest cu comuna Corbeanca, iar la nord-vest
cu comuna Periș.
Comuna Balotești se încadrează în Câmpia Româna și anume din
componența sudica a Câmpiei Vlăsiei, denumită Câmpia Bucureștilor.
Comuna este traversată de Valea Cociovaliștea, pe care sunt create cinci
bazine piscicole, iar în partea de nord trece Valea Vlăsiei. Relieful are
aspect de câmpie cvasiplană, cu o ușoară înclinare nord-sud.
Cercetarea arheologică preventivă efectuată pe suprafața afectată de
proiect a fost pe o suprafață de 7.789 m, fiind documentate doar 3 contexte
arheologice – gropi cu resturi menajere, având ca inventar foarte puține
fragmente ceramice, databile în epoca bronzului2. Este vorba despre o
margine a unei locuiri care se întindea probabil la sud de traseul actual al
autostrăzii.
Stratigrafia sitului cercetat este una foarte simplă. Astfel, după un strat
vegetal gros de maximum 0,20 m, urmează un strat destul de consistent de
pământ brun-închis, compact, cu pigmenți sporadici și puține materiale
arheologice, gros de cca. 0,40-0,70 m. Sub acest strat, urmează sterilul
arheologic – pământ gălbui-roșcat, argilos, compact.
Astfel, suprafața afectată de proiect se află probabil la limita unei
așezări de epoca bronzului, care continuă înspre sud și sud-vest față de
tronsonul autostrăzii.
Situl 2 – Balotești, com. Balotești, jud. Ilfov – km 24+000 - 24+150

perioada februarie-aprilie 2022. Colectivul de cercetare a fost compus din:
Lăcrămioara-Elena Istina – responsabil științific (Complexul Muzeal „Iulian
Antonescu” Bacău) și următorii membri: Dănuț Prisecaru (Complexul
Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău), Andrei Heroiu, Sebastian Andrei Drob,
Oana Gheorghe, Paul-Marian Boeru, Andreea Elena Preda, Alin Gheorghe,
2
Artefactele arheologice descoperite prin cercetările arheologice preventive de pe acest
proiect au ajuns în laboratoarele muzeului din Bacău, fiind restaurate de colegii noștri
restauratori Iulia Voinescu și Petru Voinescu, cărora le mulțumim și pe această cale.
Ștefan Palamiuc, Sorin Costea (S.C. Banat Archaeosave S.R.L.); iar pentru
prelucrare de date, întocmire de documentație și realizare hărți/aplicații GIS:
Florela Vasilescu (S.C. Vanderlay Arheo S.R.L.).
Situl se află situat în comuna Balotești, care se află în partea nordică a
județului Ilfov, la aproximativ 20 km nord de municipiul București. Se
învecinează la nord și nord-est cu comuna Snagov, la sud cu orașul Otopeni,
la est cu comuna Moara Vlăsiei, la vest cu comuna Corbeanca, iar la nord-
vest cu comuna Periș.
Comuna Balotești se încadrează în Câmpia Româna și anume din
componența sudica a Câmpiei Vlăsiei, denumită Câmpia Bucureștilor.
Comuna este traversată de Valea Cociovaliștea, pe care sunt create cinci
bazine piscicole, iar în partea de nord trece Valea Vlăsiei. Relieful are
aspect de câmpie cvasiplană, cu o ușoara înclinare nord-sud.
În urma cercetărilor arheologice preventive pe acest sit au fost
cercetate un număr de 83 de complexe arheologice, denumite la modul
general cu cifre, o parte dintre acestea având surprinse subunități, denumite
prin litere.
A fost decapată și cercetată o suprafață de 11.353 mp pe care se
întinde situl pe tronsonul obiectivului de infrastructură. Menționăm că a fost
surprinsă și cercetată o parte din suprafața sitului, acesta fiind periferia unei
așezări mai mari care se întinde la sud-vest față de traseul autostrăzii.
Cercetarea arheologică preventivă a urmărit să determine natura şi
distribuţia potenţialelor elemente de patrimoniu arheologic din zona direct
afectată de viitoarele lucrări de construire a Autostrăzii A0 Nord, lot 2,
folosindu-se o serie de metode, tehnici şi bune practici specifice, considerate
a fi necesare în vederea realizării scopurilor proiectului de cercetare.
Pe zona ce urmează a fi afectată de lucrările de construire, clar
delimitată topografic, a fost deschisă o unitate de săpătură arheologică),
însumând o suprafață de 11.353 mp. Decopertarea s-a realizat cu ajutorul
unui excavator cu cupă de taluz, prin benzi de decopertă orientate pe
lungimea viitoarei autostrăzi. Adâncimea până la care s-a realizat decoperta
a variat între -0,50 și -0,80 m. Îndepărtarea straturilor de sol până la nivelul
de conturare s-a făcut prin decopertări succesive de cca. -0,10-0,15 m
adâncime pe strat de decopertă și pe segmente de aproximativ 20 x 4-6 m.
După conturare, fiecare complex a fost fotografiat și marcat cu un număr de
identificare. Pentru a înregistra aspectul umpluturii, al inventarului
arheologic și eventuala succesiune a contextelor aflate în relație stratigrafică
directă, toate complexele au fost secționate, iar profilul rezultat a fost
fotografiat și desenat. Ulterior, s-a realizat cercetarea integrală a
complexelor descoperite, urmată de fotografierea finală și desenarea

planului. Datele evidențiate la fiecare dintre aceste etape au fost înregistrate
pe un tipizat special denumit fişă de complex/context arheologic. Materialul
arheologic rezultat în urma cercetării a fost prelucrat în cadrul Complexul
Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, ambalat corespunzător și etichetat.
Datele primare pentru planul general au fost înregistrate și prelucrate cu
ajutorul echipei de topografi de la SC Banat Archaeosave SRL.
Stratigrafia se prezintă astfel: după un strat vegetal gros de maximum
0,10-0,15 m, urmează un strat de pământ brun-închis, compact, argilos, cu
puțini pigmenți de cărbune și lut ars, gros de cca. 0,30-0,50 m. Sub acest
strat, urmează sterilul arheologic – pământ gălbui-roșcat, argilos, compact.
Cele 83 de complexe arheologice au fost identificate la adâncimi
cuprinse între -0,50 şi -0,80 m. Complexele cercetate pot fi definite astfel: o
locuință adâncită, o vatră de foc, 62 de gropi cu resturi menajere, 6 anexe
gospodărești și 13 gropi de extracție a lutului.
Prin cercetările arheologice efectuate au fost descoperite fragmente
ceramice, vase în stare fragmentară, piese din lut ars, fier, os, piatră, precum
și o cantitate importantă de fragmente osteologice de animal, neprelucrate.
În timpul decapării, la o adâncime de -0,70 m, a fost realizată o
descoperire izolată, fiind vorba despre o monedă de tip „Vârteju-București”3,
c. 130/120-80 î.Hr. (tip general PREDA 1973, p. 215-247, 526-532, pl.
XLII-XLVIII; PREDA 1998, p. 186-193).
Av. Capul lui Zeus foarte stilizat, văzut din profil, spre dreapta.
Fruntea este redată printr-o dungă lată, diagonală, iar părul printr-un grup de
șase linii paralele scurte, înclinate spre stânga. Nasul e reprezentat de o linie
oblică, cu o terminație perpendiculară (seamănă cu litera T răsturnată).
Ochiul, nara și gura apar sub forma unor puncte mari, paralele cu nasul.
Barba și buclele de la spate sunt redate prin două ovale suprapuse și prin
câteva linii dispuse în unghi, care încadrează ovalul superior; acesta este mai
alungit, având formă de frunză; ovalul inferior este mai mic, iar sub el se
află o linie scurtă, situată oblic.
Rv. Cal schematizat, spre stânga, în poziție de trap, cu piciorul drept
din față ridicat. Corpul este redat prin două proeminențe, cea din spate
circulară, despărțite de o linie frântă, reprezentând piciorul călărețului.
Corpul este reprezentat de trei globule dispuse în triunghi deasupra calului.
Capul calului, aplatizat, cu extremitățile rotunjite, este aplecat. Coada apare
3
Analiza și determinarea numismatică a piesei a fost realizată de numismatul dr. Lucian
Munteanu, de la Institutul de Arheologie Iași, căruia îi mulțumim și pe această cale.
ca o linie curbă cu capăt ascuțit, separată de corp. Picioarele se prezintă sub

forma unor linii, iar articulațiile și copitele sunt redate prin globule.
AR; 5,251 g; 22x23 mm; ora 12; slab conservată.
Cercetările arheologice preventive desfășurate în perioada februarie-
aprilie 2022 pe Situl 2 de pe Autostrada A0 Nord, lot 2, km 24+000 –
24+150, în localitatea Balotești, com. Balotești, jud. Ilfov, au evidențiat
prezența unui sit arheologic din perioada secolelor II-III d.Hr., cultura
Chilia-Militari.
Situl 3 – Dimieni, com. Tunari, jud. Ilfov – km 28+450 - 28+600

perioada februarie-aprilie 2022. Colectivul de cercetare a fost compus din:
Lăcrămioara-Elena Istina Istina – responsabil științific (Complexul Muzeal
„Iulian Antonescu” Bacău) și următorii membri: Dănuț Prisecaru
(Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău), Andrei Heroiu, Sebastian
Andrei Drob, Oana Gheorghe, Paul-Marian Boeru, Andreea Elena Preda,
Alin Gheorghe, Ștefan Palamiuc, Sorin Costea (S.C. Banat Archaeosave
S.R.L.); iar pentru prelucrare de date, întocmire de documentație și realizare
hărți/aplicații GIS: Florela Vasilescu (S.C. Vanderlay Arheo S.R.L.).
Situl se află pe raza localității Dimieni, com. Tunari, jud. Ilfov,
comună ce se află la o distanță de 8 km față de municipiul București, pe
șoseaua București-Pipera-Tunari-Dimieni. Comuna se învecinează la nord-
vest cu comuna Balotești, la vest cu orașul Otopeni, la sud cu orașul
Voluntari, la est cu comuna Ștefăneștii de Jos, iar la nord-est cu comuna
Dascălu și comuna Moara Vlăsiei.
Ca formă de relief predomină zona de câmpie, Câmpia Vlăsiei, având
soluri din categoria cernoziomurilor levigate, bogate în humus, de mare
fertilitate și favorabile dezvoltării agriculturii. Principala sursă de apă este
lacul de agrement Pasărea și balta Tunari.
Pentru acest sit a fost cercetată o suprafață de 8.082 mp, fiind descoperite
un număr de 164 de complexe datate în neoliticul mijlociu, cultura Boian.
Complexele au fost identificate la adâncimi cuprinse între -0,50 m și -0,80 m.
Stratigrafia surprinsă la cercetarea sitului arheologic nr. 3 este una
relativ simplă: 0 – 0,20/0,30 m – strat vegetal (pământ arabil); -0,20/0,30 –
0,40/0,50 m – pământ brun-închis, pigmentat cu cărbune și chirpici (strat de
cultură); -0,40/0,50 – 0,70/0,80 m – pământ brun-deschis, pigmentat cu
cărbune și chirpici. Cele mai multe complexe se conturează în partea
superioară a acestui strat. Sub -0,70/-0,80 m – strat steril din punct de
vedere arheologic (pământ galben-cenușiu, argilos, compact).

Cele 164 de complexele cercetate pot fi definite ca: 147 gropi cu
resturi menajere, 15 anexe gospodărești, o groapă de stâlp și un șanț
contemporan.
Cercetarea arheologică preventivă realizată pentru situl numărul 3 a
certificat prezența unei periferii a unei așezări mai mari care se întinde probabil la
nord-est de traseul autostrăzii, încadrată în neoliticul mijlociu și aparținând
culturii Boian. Pe suprafața cercetată nu au fost identificate locuințe, doar 15
structuri care pot fi denumite „anexe gospodărești”, în rest fiind vorba de gropi cu
resturi menajere și o groapă de stâlp. A fost identificat și un șant – probabil
recent, care străbate suprafața cercetată de la sud-est la nord-vest.
Materialul arheologic descoperit este în cantitate relativ mare, dar destul de
fragmentar. Au fost descoperite fragmente ceramice (cu precădere ceramică de
uz comun, dar și câteva fragmente de ceramică fină, decorată cu incizii), multe
piese de silex, piese de os, fusaiole, un fragment de statuetă antropomorfă,
precum și o amuletă confecționată din lut ars, în formă de stea.
Desigur, cantitatea generoasă a materialului arheologic nu a permis, pentru
moment, publicarea exhaustivă a acestuia, însă considerăm utilă introducerea
informațiilor prezentate în circuitul științific.
Bibliografie
• Băjenaru 2014: R. Băjenaru, Sfârșitul bronzului timpuriu în regiunea dintre
Carpați și Dunăre, Cluj-Napoca, 2014.
• Cuculea Sandu, 2009: V. Cuculea Sandu, Raport de cercetare arheologică.
Evaluare de teren, Obiectivul: Avizarea studiului de fezabilitate pentru
Autostrada de Centură București, 2009, ms.
• Măgureanu 2007: A. Măgureanu, Notă privind două loturi ceramice descoperite
în cercetările din comuna Tunari, jud. Ilfov, în „Cercetări Arheologice
București”, VII, 2007, p. 181-193.
• Mănucu-Adameșteanu et alii 2006: Gh. Mănucu-Adameșteanu, D. Pîrvulescu,
A. Cireaşă, T. Sinigalia, Tunari - Punct: str. Intrarea Bisericii nr. 2, teren aflat
pe malul sudic al râului Pasărea, lângă Biserica „Sf. Nicolae”, în: „Cronica
Cercetărilor Arheologice. Campania 2005”, București, 2006, p. 375-376, 481.
• Preda 1973: C. Preda, Monedele geto-dacilor, București, 1973.
• Preda 1998: C. Preda, Istoria monedei în Dacia preromană, București, 1998.
• Schuster 1997: C. F. Schuster, Perioada timpurie a epocii bronzului în bazinele
Argeșului și Ialomiței Superioare, București, 1997.
• Schuster et alii 2005: C. Schuster, G. Crăciunescu, C. Fântâneanu, Zur
bronzezeit in Sudrumanien drei kulturen Glina, Tei und Verbicioara, Bd. I,
Târgoviște, 2005.
• Vintilă 2013: C. M. Vintilă, Aşezările neo-eneolitice din Câmpia Bucureştiului

(cu un repertoriu al descoperirilor), în: „Buletinul Muzeului Judeţean
Teleorman. Seria Arheologie”, 5, 2013, p. 189-211.
• Zanescu 1992: I. Zanescu, Cronica cercetărilor arheologice (1981-1989), în:
„Cercetări Arheologice București”, IV, 1992, p. 363-371.
Pl. 1. Siturile arheologice (1, 2, 3, 4 și 5) identificate prin diagnosticul arheologic

efectuat pentru proiectul de infrastructură Centura București Nord - A0, lot 2, km
20+000 – 39+000 (zonele propuse pentru descărcare de sarcină arheologică)
Pl. 2. Sit arheologic nr. 1 – km. 22+475 – 22+660

(propus prin diagnosticul arheologic)


Pl. 5. Sit 1. Plan de încadrare în zonă 1:100.000
Pl. 6. Sit 1. Plan de încadrare în zonă 1: 25.000
Pl. 7. Suprafața propusă pentru descărcare de sarcină arheologică pentru Situl 1
Pl. 8. Sit 1. Secvențe profil magistral de nord și profil magistral de vest
Pl. 9. 1. Sit 1 - Cx. 5, desen plan şi profil;

2. Sit 2, km 24+000 – 24+150 - Plan de încadrare în zonă 1:50.000
Pl. 10. Sit 2 - Plan general al săpăturilor arheologice
Pl. 11. Sit 2 – Cx. 31: foto contur, secționare și final cercetare
5
6
Pl. 13. Fotografii ale celor mai reprezentative materiale arheologice descoperite pe
Situl 2: 1. Cx. 10 – fragment vas-borcan; 2. Cx. 22 – fragmente obiecte fier;
3. Cx. 32A – fragment fibulă fier; 4. Cx. 60 – vas; 5-6. Complexul Cx. 77 –
strecurătoare fragmentară
Pl. 14. 1. Monedă de tip „Vârteju-București” descoperită pe Situl 2, în timpul

decapării; 2-3. Aspecte de șantier de pe Situl 2
Pl. 15. Sit 3, Km 28+450 – 28+600, Autostrada A0, Centura București Nord, Lot 2.
Plan de încadrare în zonă 1:50.000
Pl.16. Plan general al săpăturilor arheologice Sit 3
Pl. 20. Fotografii ale celor mai reprezentative materiale arheologice descoperite pe
Situl 3: 1. Cx. 4: fragmente ceramice; 2-3. Cx. 10: unelte silex;
4-5. Cx. 10: fragmente ceramice.
1 2
•
•
4
•
•
•
Pl. 21. Fotografii ale celor mai
reprezentative materiale arheologice
descoperite pe Situl 3: 1. Cx. 59:
amuletă în formă de stea; 2-3. Cx.
131: fragmente ceramice; 4. Cx. 135:
fragment topor piatră; 5. Cx. 135:
fragmente picioare altăraș
5 •
Pl. 22. Aspecte generale de șantier pe Situl 3
Pl. 23. 1. Aspecte generale de șantier de pe Situl 3; 2. Foto realizată cu drona

pentru Situl 3 (foto Dănuț Prisecaru)
NOI DATE DESPRE CERCETĂRILE DIN AȘEZAREA CUCUTENI A-B
DE LA DÂMBUL MORII.
CAMPANIILE DE SĂPĂTURI DIN 1977 ȘI 1978
Radu Ștefan Balaur*
New data concerning the research of the Cucuteni A-B settlement at

Dâmbul Morii. The excavation campaigns of 1977 and 1978.
Abstract
The research of the settlement from Cucuteni-Dâmbul Morii (also known in

the archaeological literature as Băiceni-Dâmbul Morii) is closely related to the
excavations carried out in the eponymous site of Cucuteni-Cetățuia. The first
mention, under the name of „Settlement in the valley”, was made by the German
scientist Hubert Schmidt, the author of the first monograph dedicated to the
Cucuteni culture. This study aims to complete the data known up to now about the
Dâmbul Morii settlement. We know that at least 10 Cucuteni phase A-B dwellings
have been fully or partially investigated, seven inside the defensive ditch (1-3, 5-6,
10-11), and three (7-9) outside the same trench. We also have a partially published
plan (1961-1966 campaigns).
In carrying out this research I used the site excavation notebook and the
excavation plans, in the collection of the Archeology Seminar of the Faculty of
History of „Al.I. Cuza” University from Iasi. For the years 1977 and 1978, 25
excavation plans were identified. As a result, the number of dwelling identified
increased to 15. The archaeological inventory allows the formulation of some
hypotheses regarding the economy of the Dâmbul Morii settlement. The presence
of the high number of stone strikers identified in all the excavation campaigns, as
well as some tools with clear traces of processing, suggest that at Dâmbul Morii
we can speak of a tool processing center. Among other activities, the presence of
horn tools also suggest the practice of agricultural activities.
Key words: Dâmbul Morii, settlement, Cucuteni A-B, lithic tools,

anthropomorphic plastic
Cuvinte cheie: Dâmbul Morii, așezare, Cucuteni A-B, unelte de piatră,
plastică antropomorfă.
*
Institutul de Cercetări Interdisciplinare, Departamentul de Științe Exacte și Științe ale Naturii,
Centrul Arheoinvest, Universitatea ,,Al.I. Cuza” din Iași.
62 Radu Ştefan Balaur
Introducere
Deși a beneficiat de ample cercetări arheologice pe parcursul a cel
puțin opt campanii de săpătură, sunt întâlnite puține informații în literatura
de specialitate despre așezarea Cucuteni A-B de la Dâmbul Morii1. În mare
măsură săpăturile de aici sunt strâns legate și realizate simultan cu
cercetările din stațiunea eponimă de la Cucuteni-Cetățuia, aducând o
contribuție importantă în stabilirea periodizării fazei Cucuteni A-B, văzută
la acea vreme o fază unică și de scurtă durată2.
Prima mențiune a sitului este documentată în monografia din 1932 a
savantului german Hubert Schmidt dedicată stațiunii de la Cucuteni, sub
denumirea de „Talsiedlung – Așezarea din Vale”3. Puținele informații cu
privire la descoperirile din această așezare au fost prezentate într-o mică
monografie dedicată descoperirilor de la Cucuteni, în 19664, precum și în
volumul simpozionului național Cucuteni – 120. Valori universale5. Recent
informațiile au fost completate de o serie de studii mai ample6.
Prin studiul de față ne dorim să completăm informațiile cunoscute
până în prezent despre așezarea de la Dâmbul Morii. Din informațiile
disponibile până în prezent, știm că au fost cercetate integral sau parțial cel
puțin 10 locuințe7 din faza Cucuteni A-B, șapte în interiorul șanțului de
apărare (1-3, 5-6, 10-11 – Fig. 2), și trei (7-9) în exteriorul aceluiași șanț.
Menționăm aici și prezența unui bordei medieval (Fig. 2), identificat pe
traseul șanțului longitudinal II8. De asemenea avem un plan publicat doar
parțial (campaniile din 1961-1966).
În demersul de față, informațiile cu privire la desfășurarea cercetărilor
s-au obținut în urma consultării carnetelor de șantier9 și a planurilor de
săpătură aflate în colecția Seminarului de Arheologie al Facultății de Istorie
din cadrul Universității „Al.I. Cuza” din Iași. Pentru anii 1977 și 1978 au
1
În literatura de specialitate mai este întâlnită și sub denumirea de Băiceni-Dâmbul Morii.
2
Dinu 2006, p. 35; 2009, p. 106.
3
Schmidt 1932, p. 3, 12-13; Dinu 2006, p. 31; Petrescu-Dîmbovița, Văleanu 2004, p. 22.
4
Petrescu-Dîmbovița, 1966.
5
Dinu, 2006.
6
Asăndulesei, Cotiugă, Balaur, Tencariu 2020, p. 319-331; Balaur 2020, 169-183; 2021,
p. 375-386.
7
Pe parcursul celor opt campanii de săpătură, autorul cercetărilor folosește diferite
denumiri pentru numerotarea locuințelor, prin urmare mergem pe ultima numerotare
oferită, cu cifre arabe (Dinu 2009, 107-109; 2013, 64-67).
8
Dinu 2009, p. 106-107; Asăndulesei, Cotiugă, Balaur, Tencariu 2020, p. 324.
9
Pentru așezarea de la Dâmbul Morii dispunem de trei carnete de săpătură. Informațiile cu privire
la campaniile din 1977 și 1978 au fost descrise în cel de al treilea carnet, începând cu pagina 24.
Noi date despre cercetările din aşezarea Cucuteni A-B de la Dâmbul Morii 63
fost identificate 25 planuri de săpătură.

Materialul arheologic descoperit la Dâmbul Morii analizat se află în mare
parte în colecția Seminarului de Arheologie al Facultății de Istorie din Iași.
Amplasarea stațiunii de la Cucuteni - Dâmbul Morii
Administrativ, așezarea de la Dâmbul Morii se află pe teritoriul
comunei Cucuteni, județul Iași, în marginea sud-estică a satului Băiceni,
[coordinate GPS: X=646363.716, Y=646029.858 (STEREO 70), 47°17ʹ52ʺ
N, 26°56ʹ5.9ʺ E (WGS84)], între pâraiele Morii la vest și Recea la est (Fig.
1/1-3). Spre zona sudică are vizibilitate spre albia majoră a pârâului Recea/
Valea Oii. Situl se află pe un promontoriu cu o înălțime maximă de circa 10
m, orientat NV-SE, cu pante înclinate lejer, ceva mai abrupte spre sud-vest
(Fig. 1/4). Nu este exclusă posibilitatea ca în jurul promontoriului să fi
existat o zonă mlăștinoasă10.
Scurt istoric al cercetărilor
Cercetările de la Dâmbul Morii s-au desfășurat în etape diferite. Prima
etapă, probabil prin 1910, este marcată de sondajul de circa 31x2 m
întreprins de H. Schmidt în partea vestică a așezării. Printre informațiile
furnizate aflăm că s-au descoperit resturi ceramice și porțiuni de locuință. Pe
lângă acest șanț de control, ar mai fi realizat două casete de circa 3x6 m,
însă fără descoperiri semnificative11. Această informație este confirmată,
parțial, mai târziu de profesorul Marin Dinu12.
Etapa a doua, legată de reluarea săpăturilor în stațiunea eponimă de la
Cucuteni, s-a desfășurat între anii 1961-1964, urmată de campania din 1966.
Sub coordonarea profesorului Marin Dinu, săpăturile s-au desfășurat în două
zone diferite, separate de șanțul de apărare identificat în alveolarea
promontoriului: la sud-sud-est, sectorul A și nord-nord-vest, sectorul B13.
Amintim printre cei care au participat la săpăturile de la Dâmbul Morii și pe
profesorii Victor Spinei, Dumitru Boghian și regretații Nicolae Ursulescu și
Octavian Bounegru, la acea vreme studenți practicanți ai Facultății de Istorie
a Universității „Al.I. Cuza” din Iaşi 14. Au fost identificate cinci locuințe din
faza Cucuteni A-B (1-3, 5-6) în sectorul A (Fig. 2) și trei (7-9) în sectorul B,
10
Dinu 2006, p. 33; Nicu 2013, p. 113;Asăndulesei, Cotiugă, Tencariu, Balaur, 2020, 321.
11
Schmidt 1932, p. 13.
12
Dinu 2006, p. 31.
13
Dinu 2009, 106-107; 2013, 64-67; Inițial zona cercetată la Dâmbu Morii a fost împărțită
în trei sectoare, după cum urmează: Sectorul A, platoul întreg, până la alveolare, Sectorul
B, alveolarea menționată (sistemul defensiv), și sectorul C dincolo de această alveolare
(Dinu 2006, p. 33, 35, 43 – fig. 3).
14
Petrescu-Dîmbovița, Văleanu 2004, p. 26; Dinu 2006, 33, nota 2; Bounegru 2015, p. 373-374.
precum și șanțul de apărare15.

După o pauză de 11 ani, cercetările sunt reluate cu două campanii în
iunie-iulie 1977 și 1978. Săpăturile s-au desfășurat tot în sectorul A, de data
aceasta pe marginea NNE a dealului și a drumului de țară situat de-a lungul
acestuia (Fig. 2). Săpăturile din această campanie au crescut numărul
locuințelor cercetate, după spusele autorului descoperirilor, la 1116.
După o altă întrerupere de 11 ani, în 1989 au fost reluate cercetările în
sectorul A, mai precis în dreptul curții şi fostei locuințe Vasile Apostol şi
Gh. Burduhosu, prin trasarea unor șanțuri de control între cele două zone
săpate în campaniile din 1961-1966 și 1977-1978. Scopul principal al
acestor săpături a fost de a lămuri problema contemporaneității sau evoluției
în timp a stilurilor α, β, γ, δ, caracteristice fazei A-B17.
Recent au fost realizate de către colectivul Centrului Arheoinvest de la
Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi și o serie de investigații geofizice ce au
surprins în sectorul sud-estic o aglomerare de structuri arheologice. De
asemenea, a fost surprins șanțul de apărare, deja cercetat prin săpături,
precum şi alte două șanțuri aflate la distanțe de 12 și respectiv 27 m de
primul șanț. Dincolo de anomaliile legate de aceste șanțuri, apar altele ce pot
fi, eventual, considerate gropi şi locuințe, până la o verificare prin săpături18.
În cele ce urmează vom face o scurtă prezentare a șanțurilor și
suprafețelor cercetate în cele două campanii, precum și a complexelor
identificate pe durata cercetărilor, după cum sunt prezentate și în carnetul de
săpătură. Cercetările au fost îngreunate și de faptul că suprafața sitului a fost
afectată în mare parte de gospodăriile țărănești, lucrări agricole sau
deranjamente din al doilea război mondial.
Săpăturile realizate în timpul campaniilor din anii 1977 și 1978
Săpăturile din aceste două campanii s-au desfășurat pe marginea de
NNE a dealului și a drumului de țară. Suprafața totală investigată a fost de
circa 430 mp.
Campania din 1977 (Fig. 3,4) debutează pe data de 25 iunie și s-a
finalizat pe 19 iulie. Conform notațiilor din carnetul de săpătură, primul pas
a fost trasarea a două șanțuri în L, late de 2 m, urmate de un al treilea șanț,
perpendicular pe primul și paralel cu al doilea. Cel de al treilea șanț a
beneficiat și de două extinderi spre SE și NV, cu scopul identificării limitei
15
Dinu 2009, p. 106-107; Asăndulesei, Cotiugă, Balaur, Tencariu 2020, p. 324.
16
Dinu 2009, p. 106-107; Asăndulesei et alii 2020, p. 324.
17
Balaur 2020, p. 175; Băiceni-Dâmbul Morii, Carnet 1.
18
Asăndulesei, Cotiugă, Balaur, Tencariu, 2020.
așezării19. Șanțurile au fost trasate pe planul general de săpătură pornind de

la informațiile obținute din carnetul de săpătură și completările realizate de
autorul cercetărilor pe „Planul de situație al locului numit Dâmbul Morii –
Cucuteni-Băiceni” Scara 1:200, întocmit de ing. Ichim Dumitru și ing.
Bortica Gheorghe, la data de 10. IX 1961.
Șanțul nr. 1 (Fig. 3), notat cu litere de la A la G în carnetul de
săpătură, orientat NE-SV, a fost trasat la circa 10 m NNE de colțul casei Gh.
Burduhosu, pe o lungime de circa 14 m, până aproape de marginea estică a
platoului, și o lățime de 2 m. Nivelul de cultură a fost surprins între 0,15 și
0,28 cm. Pe traseul acestui șanț, între metrii A-C/12-14 (conform planului
până spre caroul E), au fost identificate grupuri de pietre și lipituri ce par a
proveni de la o locuință20.
Șanțul nr. 2 (Fig. 3), numerotat cu cifre de la 0 la 12, trasat
perpendicular pe primul șanț (caroul A-B) și paralel cu drumul de țară, avea
dimensiuni de 12x2 m (CS3, 26). Pe traseul acestui șanț resturi compacte de
locuire au fost surprinse la adâncime de circa 0,32-0,35 m, în special în
carourile A-B/0-5. Dispunerea compactă a resturilor de chirpici sugerează
existența unei locuințe21. Resturile acesteia vor fi cercetate în campania
următoare.
Șanțul nr. 3 (Fig. 3), a fost trasat paralel cu șanțul nr. 1, în dreptul
carourilor C-D, de asemenea cu dimensiuni de 12x2 m. Și în acest caz
materialele arheologice au apărut între 0,15 și 0,30 m adâncime. Pe traseul
șanțului, între metrii 0-7 s-a identificat o altă masă compactă de chirpici
suprapusă de fragmente ceramice ce ar proveni de la o nouă structură de
locuire, denumită locuința 1422. Din nefericire, nu putem preciza
dimensiunea și orientarea concretă a acesteia, fiind cercetată doar pe traseul
acestui șanț.
Șanțul de Control SE (Fig. 3) reprezintă extinderea spre SE a
șanțului nr. 3, cu dimensiuni de circa 14,6x2 m (metrii 0-14,60'). Pe traseul
acestui șanț, între metrii C-D/4'-12', au fost surprinse de asemenea resturile
unei locuințe.
Șanțul de Control NV (Fig. 3) reprezintă extinderea spre NV a
șanțului nr. 3, cu dimensiuni de circa 27x2 m (metrii 14-41). Săparea acestui
șanț a fost impusă de faptul că în zona carourilor C-D/12-14 aferentă
19
Cucuteni-Băiceni-Dâmbul Morii – Carnet nr. 3, p. 25.
20
Ibidem.
21
Ibidem, p. 26-28, 69-72.
22
Ibidem, p. 62-63.
șanțului 1 s-a descoperit o masă compactă de lipituri ce pare a continua și

până spre metrul 18. O altă masă compactă de chirpici ce ar suprapune
parțial locuința, identificată între metrii 18 și 24, ar proveni, în opinia
autorului săpăturilor, de la o altă locuință. Între metrii 27-33 spațiul este gol
și nu a fost surprinsă nici o locuință și foarte puține materiale ceramice23.
În acest an cercetările au vizat resturile de locuință descoperite în zona
carourilor C-D/12-14 pe direcția șanțului nr. 1, continuate și în șanțul nr. 3
(carourile C-D/9-12) și Șanțul de NV (Carourile C-D/14-16). Au fost
realizate astfel casete la NV și SE de Șanțul nr. 1 (carourile A-G/9-20).
După notele din carnetul de săpătură, zona compactă de chirpici identificată
a fost denumită locuința 1 din 1977, ulterior locuința 10 (Fig. 4).
Masa compactă de lipituri identificată în carourile 18 și 24 pe direcția
șanțului de control NV împreună cu grupul de lipituri identificat în carourile
A-C/14-18 au fost asociate în această campanie cu o posibilă structură de
locuire, denumită de noi locuința 15 (Fig. 4). Aceasta se afla la un nivel
superior față de locuința 10, imediat sub solul recent arat (CS 36-37, 63-68).
Din nefericire nu sunt oferite informații suplimentare legate de această
posibilă locuință din cauza deranjamentelor moderne.
Campania din 1978 (Fig. 3, 4), desfășurată în perioada 16.VI-18.VII
1978, continuă săpăturile începute în anul precedent, prin trasarea a șapte
casete denumite de la A la G. Casetele A (circa 6x4 m), B (circa 6x4 m), C
(circa 9,75x4 m ) și D (circa 9x4 m) au fost trasate în zona drumului de țară,
la SV de șanțul nr. 124 cercetat în campania precedentă. Caseta E (circa 6x4
m), în apropierea casetei A, reprezintă mai degrabă o extindere către NE a
șanțului nr. 1 din campania precedentă, între metrii 0 și 6, cu un martor de
0,5 m păstrat între această casetă și șanțul nr. 3 din 1977. Caseta F (circa 9x4
m) a fost trasată spre SE, în imediata apropiere a casetei E. Caseta G (circa
7,75x2,5 m) a fost trasată paralel cu laturile scurte ale casetelor D și F25.
Realizarea acestor casete a fost impusă de resturile de locuire
identificate pe șanțul nr. 2 din campania anterioară (carourile A-B/0-5).
Masa de chirpic identificată în casetele A și E și parțial D și F a fost asociată
cu locuința numerotată 1 din 197826, denumită ulterior locuința 11. Tot
acum, în casetele D și F și, parțial, G a fost identificată și locuința 2 din
23
Ibidem, p. 68.
24
În carnetul de săpătură șanțul nr. 1 din campania precedentă este denumit acum șanțul A-B.
25
Cucuteni-Băiceni-Dâmbul Morii, Carnet 3, p. 100-127.
26
Pe planul de situație al săpăturilor din 1977-1978 locuința 1 din 1978 este numerotată
locuința 2 (1 din 1978). Dinu 2006; 2009; 2013.
197827, ulterior locuința 12. Nu în ultimul rând, pe planul general al

săpăturilor din această campanie este menționată și o a treia locuință,
numerotată 3, redenumită locuința 13, cel mai probabil asociată și cu resturile
identificate anul anterior pe direcția șanțului de SE (metrii C-D/4'-12').
O situație aparte este documentată în caseta C. Aici, între metrii 22 și 24,
la adâncime de 0,15-0,20 cm, în solul cafeniu nederanjat de lucrările agricole,
s-au descoperit resturi de lipituri provenite de la un perete prăbușit peste
ceramică, precum și resturi de platformă, cu urme de pari, sau stâlpi de perete,
orientate N-S28. Din nefericire este greu de menționat dacă este vorba de o nouă
locuință sau poate fi asociată cu masa de chirpic de lângă locuința 10.
O necunoscută, din punctul de vedere al plasării pe planul general al
săpăturilor, este sondajul realizat de prof. Octavian Bounegru, la acea vreme
student practicant, sub îndrumarea profesorilor Mircea Petrescu-Dîmbovița
și Marin Dinu. Denumit șanțul nr. 1, avea dimensiuni de 36 x 1 m și era
orientat NNV-SSE (Fig. 5). Singura informație concretă este că acest șanț a
fost săpat în livada de vișini a fostului CAP, cu scopul de a surprinde limita
vestică a așezării. Materialul arheologic descoperit pe traseul acestui șanț
este foarte sărac. Se remarcă doar două complexe, identificate între metrii
24 și 25, complexul 2, și metrul 28, complexul 1, considerate de cercetători
ca fiind rituale29. Ambele complexe erau realizate pe un pat de lut bine
bătătorit. Primul complex cuprinde trei plăci de calcar, două coarne de cerb
fragmentare, printre care unul cu urme de șlefuire pe o latură, și două
fragmente ceramice mari provenite de la un castron. Al doilea complex era
compus din plăci de calcar șlefuite, oase de vită, idol feminin rupt ritualic și
fragmente de lutuială cu urme de pictură roșie. În cazul celui de al doilea
complex, patul de lut peste care s-au depus obiectele menționate a suferit o
ardere, fapt ce întărește natura ritualică a acestui complex 30. Un alt grup de
materiale arheologice (complexul 331) s-a descoperit între metrii 12-14.
Printre piesele de aici amintim două fragmente de lamă și probabil un vârf
de săgeata din silex (Fig. 6/6-8), un vas antropomorf fragmentar (Fig. 6/4),
precum și trei idoli fragmentari (Fig. 6/1-3). Nu excludem posibilitatea ca
27
Cucuteni-Băiceni-Dâmbul Morii, Carnet nr. 3, Campania 1977, p 99-149; Dinu 2006;
2009; 2013.
28
Cucuteni-Băiceni-Dâmbul Morii, Carnet nr. 3, p. 102-103.
29
Bounegru 2015, p. 373-374.
30
Ibidem, p. 374.
31
Acest complex nu a fost trecut pe planul șanțului și nici nu este menționat in carnetul
săpăturilor. Denumirea lui s-a făcut pe baza materialului analizat, aflat în colecția Seminarului
de Arheologie al Facultășii de Istorie, din cadrul Universității „Al.I. Cuza” din Iași.
din acest grup să facă parte și un fragment de la o măsuță altar, din care se
păstrează un picior și o parte din tăblie (Fig. 6/5). Materialul prezentat
sugerează că si aici ar putea fi un alt complex ritual.
Locuințele. În aceste două campanii au fost cercetate două locuințe
(Loc. 10 și 11, Fig. 2, 4) și surprinse parțial resturile altor patru locuințe
(Loc. 12-15, Fig. 2, 4). Numerotarea lor a creat confuzii deoarece în fiecare
campanie pornea de la 1. Pentru a evita acest lucru, am preluat ultima
numerotare propusă de autorul săpăturilor, cu cifre arabe32, cu completările
rezultate din consultarea planurilor și a carnetului de săpătură.
În ceea ce privește sistemul de construcție, locuințele erau de
suprafață, construite pe platformă de lemne despicate. Despre locuința 13 se
spune că ar fi fost fără platformă, fără a fi oferite alte precizări. Structura
pereților era de asemenea realizată din împletitură de nuiele, acoperită cu
lut. În ce privește dimensiunea locuințelor, este dificilă de precizat în mare
parte și datorită faptului că nu au fost cercetate integral sau erau afectate de
deranjamente moderne. Doar pentru Loc. 10 se afirmă că ar fi avut o
suprafață inițială de circa 4x10 m, dar nu este exclus ca această locuință sa fi
avut dimensiuni mai mici.
Instalații de ardere au fost identificate în locuințele 10 și 11. Astfel, în
locuința 10 sunt identificate resturile unei vetre și a două cuptoare, iar locuința
11 dispune de două vetre și un cuptor. Pentru locuința 13 se menționează
existența unui cuptor identificat pe traseul șanțului de SE. Puține informații
avem despre modul de realizare a acestor instalații de ardere. Vetrele erau
realizate pe un pat de fragmente ceramice, acoperit cu lut (vatra din Locuința 10
și vatra 2 din locuința 11) sau realizate pe un pat de pietre, acoperit cu un strat
de lut, urmat de un rând de fragmente ceramice acoperit din nou cu lut (vatra 1
din locuința 11). Vatra din locuința 10 prezintă mai multe rânduri de lipituri,
probabil refaceri. În locuințele 10 și 11 s-au identificat zone de depozitare, de
obicei în apropierea vetrelor. Se remarcă situația unui vas din locuința 11, ce
pare să fi fost îngropat parțial sub platforma locuinței.
Între locuințele 10 și 11 s-au descoperit resturi dintr-o vatră cuptor
construită pe un pat de pietre, cu unele lipituri fățuite. Lipsa zonelor
compacte de lipituri dintre cele două locuințe (Caseta B), precum și numărul
mare de materiale arheologice descoperite, au permis ipoteza că aici ar fi
vorba de o zonă de activități gospodărești în aer liber sau spațiu de
depozitare aferent celor două locuințe33.
32
Dinu 2006, p., 2009, passim.
33
Cucuteni-Băiceni-Dâmbul Morii, Carnet nr. 3, p. 120.
Inventarul arheologic descoperit în aceste două campanii este extrem

de bogat, fiind descoperite unelte din piatră, silex și os, reprezentări plastice
etc. Studierea uneltelor și armelor confecționate din diferite materii prime
reprezintă un pas important în reconstituirea modului de viață al
comunităților preistorice.
În cele ce urmează dorim să prezentăm și să clasificăm uneltele,
ustensilele și armele descoperite în aceste campanii la Dâmbul Morii. Au
fost identificate unelte și arme din roci cioplite, unelte și arme din roci
șlefuite, unelte și arme din materii dure animale (os, corn).
Unelte din os și corn. În aceste două campanii s-a descoperit un
număr considerabil de unelte, variate ca tipologie și dimensiuni. Au fost
identificate 27 piese, dintre care 10 din os și 17 din corn. Tipologic, piesele de
os sunt încadrate în categoria dăltițelor (Fig. 7/2-4) sau vârfurilor (Fig. 7/1,5).
În ce privește materialele din corn, majoritatea sunt incluse în categoria
retușoarelor (Fig. 7/9-11, 14-20), plantatoarelor (Fig 7/12-13) sau
brăzdarelor (Fig. 7/6-8). Remarcăm faptul că o parte din coarne aveau vârful
retezat (Fig. 7/11, 14, 17-20).
Unelte din piatră. Materialele descoperite în aceste două campanii
sunt încadrate în categoria uneltelor neperforate. Din totalul de 36 de piese
identificate, principala categorie este reprezentată de topoare, 17 la număr
(Fig. 8/8-10, 12, 16-17, 18-21, 24-26, 28), de diferite forme și dimensiuni,
unele cu urme de prelucrare, altele utilizate până la epuizare, păstrate integral
sau parțial. A doua categorie tipologică identificată este reprezentată de dăltițe,
11 piese, de diferite forme și dimensiuni (Fig. 8/11, 13, 14-15, 22-23, 27), și în
acest caz unele cu urme de prelucrare. Din categoria uneltelor auxiliare, s-au
descoperit șapte percutoare (Fig. 8/1-7) oval-sferice sau cvasi-cubice, cu
marginile puternic rotunjite.
Unelte de silex. Tipologic, cea mai reprezentativă categorie de piese
este reprezentată de lame, retușate sau neretușate. De cele mai multe ori au
laturile paralele, profilul curbat și mai rar drept, iar secțiunile sunt
trapezoidale sau triunghiulare. S-au descoperit un număr de 20 de piese
încadrate în această categorie (Fig. 9/1-10), în mare parte fragmentare. A
doua categorie de piese de silex este reprezentată de gratoare, realizate fie
pe un suport lamelar, 12 la număr (Fig. 9/11-20), fie pe așchii, un număr de
9 piese (Fig. 9/21-28), cu una sau ambele laturi retușate. Ultima categorie de
piese este marcată de vârfurile de săgeată, 16 la număr (Fig. 9/30-40),
confecționate din așchii și lame scurte, obținute prin cioplire și retușare.
Plastica. Manifestările complexe ale vieții spirituale sunt atestate de
plastica antropomorfă și zoomorfă. În cele două campanii s-au identificat 69
figurine antropomorfe și 3 zoomorfe, în mare de diferite dimensiuni și în

mare parte fragmentare.
În ce privește plastica antropomorfă, majoritatea pieselor erau asociate
cu reprezentări feminine, doar trei exemplare fiind reprezentări masculine
(Fig. 10/29-31). Reprezentările feminine erau modelate dintr-o pastă
omogenă, bine frământată, bine arsă, de culori diferite, de la cenușiu sau
gălbui la roșu-cărămiziu. După modelare, figurinele erau acoperite cu o
fățuială subțire de lut fin, necesară, în egală măsură, atât pentru acoperirea
porozității pastei, cât mai ales pentru pregătirea suprafeței statuetelor în
vederea aplicării decorului (Fig. 10/12). Printre piesele descoperite se
remarcă și o serie de figurine caracterizate de alungirea corpului și a
picioarelor (fig. 10/7, 13-14, 22-23), trăsături considerate a fi specifice fazei
Cucuteni A-B34. În unele cazuri partea inferioară a reprezentărilor plastice
este modelată sub forma piciorului unic, uneori separate printr-o canelură,
până spre genunchi (Fig. 10/16-18, 20, 25, 28) sau chiar până spre laba
picioarelor (Fig. 10/24, 26), terminată cu un disc sau o talpă35.
În ce privește modelarea corpului, brațele erau reprezentate sub forma
unor amorse, în continuarea umerilor, uneori dispuse lateral (Fig. 7, 10/12-
14, 21-23), alteori în poziție ridicată (Fig. 10/ 9-11). Există și cazuri când
aceste amorse sunt perforate36 (Fig. 10/8).
În ce privește criteriul ornamental, majoritatea pieselor descoperite
sunt nedecorate. Totuși nu este exclusă posibilitatea să fi avut inițial un
decor pictat. Dintre piesele descoperite doar trei dispun de pictură clară (Fig.
10/10, 12, 27). În ce privește elementele plastice, prezente pe unele piese,
sunt atestate atât la figurinele feminine, cât și la cele masculine. La cele
feminine se limitează la reprezentarea coafurilor și podoabelor, și
reprezentarea sânilor (Fig. 10/10, 14. 23), în timp ce la cele masculine se
referă la reprezentarea plastică a sexului, reprezentarea unei centuri, sau a
unei diagonale ce pornește de la umăr la șold, sau ambele (Fig. 10/29-31). În
unele cazuri aceste elemente sunt realizate prin incizii.
CONCLUZII
În mod evident la Dâmbul Morii s-a desfășurat o săpătură destul de
amplă, cu rezultate semnificative. Din nefericire, informațiile publicate sunt
puține. Prezentarea acestor campanii a fost necesară în vederea completării
34
Monah 1997, 96-98.
35
Ibidem, 97-98.
36
Idem 2012, 119-122.
informațiilor publicate până în prezent. Astfel, deși inițial M. Dinu vorbește

de cercetarea a 11 locuințe, o consultare atentă a planurilor identificate,
precum și a carnetului de săpătură aferent campaniilor din 1977-1978, crește
numărul acestora la 15. Din nefericire, este greu de făcut referiri la
dimensiuni și orientare și datorită faptului că au fost afectate de unele lucrări
moderne. Este interesantă și situația locuinței 15, despre care se spune că ar
fi situată la un nivel superior locuinței 10, fără să fi fost oferite informații
suplimentare.
Inventarul arheologic descoperit permite formularea unor ipoteze
preliminare referitoare la economia așezării de la Dâmbul Morii. Prezența
numărului ridicat de percutoare identificate în toate campaniile de săpătură,
precum și unele unelte cu urme clare de prelucrare, sugerează că la Dâmbul
Morii se poate vorbi de un centru de prelucrare a uneltelor. Printre alte
activități, uneltele de corn identificate sugerează și practicarea unor activități
agricole.
Bibliografie
1. Asăndulesei, A; Cotiugă,V; Balaur, R.S; Tencariu, F.A, Revisiting „the

settlement in the valley”. New insights from Cucuteni-Dâmbul Morii, Iași
County, în Melniciuc, A; Niculică, B.P; Ignătescu, S; Enea, S-C. (eds),
Eternitatea Arheologiei. Studii în onoarea profesorului Dumitru Boghian la
a 65-a aniversare, Cluj, Ed. Mega, 2020.
2. Balaur, R.S., The Cucuteni A-B Settlement of Băiceni-Dâmbul Morii. History
of Research, în „Studia Antiqua et Archaeologica” 26(2), Iași, 2020.
3. Balaur, R.S., Preliminary considerations on the decoration of the
anthropomorphic plastic from the Cucuteni AB settlement of Băiceni-
Dâmbul Morii (com. Cucuteni, Iași county), în „Studia Antiqua et
Archaeologica” 27(2), Iași, 2021.
4. Bounegru, O., Un sondaj arheologic în așezarea cucuteniană de la Băiceni-
Dâmbul Morii (com. Cucuteni, jud Iași), în Spinei V.; Ursulescu N.; Cotiugă
V. (eds), Orbis Praehistoriae. Mircea Petrescu-Dîmbovița – in memoriam,
Iași, Ed. Univ. „Al. I. Cuza”, 2015.
5. Dinu, M., Principalele rezultate ale cercetărilor de la Băiceni-Dâmbul
Morii, com. Cucuteni (1961-1966), în Ursulescu, N; Lazarovici, C.-M. (eds),
Cucuteni 120-Valori universale. Lucrările simpozionului național, Iași, 30
Septembrie 2004, Iași, Ed. Sedcom Libris, 2006.
6. Dinu, M, Cucuteni-Dâmbul Morii, în Lazarovici, C.M.; Lazarovici, Gh.;
Țurcanu, S (eds), Cucuteni. A Great Civilization of the Prehistoric World,
Iași, Ed. Palatului Culturii, 2009.
7. Dinu, M., Cucuteni-Dâmbul Morii, în Stratulat, L; Țurcanu, S; Solcan, L
(eds), Cultura Cucuteni. Valori regăsite ale preistoriei europene. Catalog de
expoziție, Iași, Ed. Palatului Culturii, 2013.
8. Monah, D., Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolie, Piatra
Neamț, BMA III, 1997.
9. Monah, D., Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolie, Piatra
Neamț, BMA, 2012.
10. Nicu, I.C., Analiza riscurilor geomorfologice care afectează siturile arheologice
eneolitice din bazinul hidrografic Valea Oii (Bahlui). Studiu de caz, Teză de
Doctorat, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Iași, 2013.
11. Petrescu-Dîmbovița, M., Cucuteni, București, 1966.
12. Petrescu-Dîmbovița, M; Văleanu, M.C, Cucuteni-Cetățuie. Monografie
arheologică, Piatra Neamț, BMA XIV, 2004.
13. Schmidt, H., Cucuteni in der Oberen Moldau, Rumänien. Die befestigte
Siedlung mit bemalter Keramik von der Stein kupferzeit in bis die
vollentwickelte Brozezeit, Berlin-Leipzig, 1932.
Fig. 1. Amplasarea sitului de la Cucuteni-Dâmbul Morii, județul Iași (1-2), și harta

topografică, scara 1:25000(3); fotografie aeriană oblica dinspre ENE (4)
(după Asăndulesei 2020, Fig. 1, 7)
Fig. 1. Site location from Cucuteni-Dâmbul Morii, Iași County (1-2), and on the
topographic map, Scale 1.25000(3); Oblique aerial photography from the ENE(4)
(adapted after Asăndulesei 2020, Fig. 1, 7)
Fig. 2. Cucuteni-Dâmbul Morii. Planul săpăturilor (după Dinu 2006, 43, cu completări)
Fig. 2. Cucuteni-Dâmbul Morii – Excavation plan Cucuteni
(adapted after Dinu 2006, 43, with additions )
Fig. 3. Planul general al săpăturilor din campaniile 1977-1978

Fig. 3. Excavation plan from 1977-1978 campaigns
Fig. 4. Planul general al săpăturilor din 1977-1978, cu complexele de locuire descoperite

Fig. 4. General plan of the 1977-1978 excavations, with the dwelling complexes
discovered
Fig. 5. Planul parțial al șanțului nr. 1 din campania 1978

Fig. 5. Partial plan of Trench no. 1 from the 1978 campaign
Fig. 6. Materiale din complexul 3, Șanț 1 din 1978.

Fig. 6. Materials from Complex 3, Trench no.1 from 1978.
Fig. 7 . Obiecte de os și corn descoperite la Dâmbul Morii: 2, 8, 12-14, 16, 18-19

în Loc. 10; 6, 17 în Loc. 11; 7, 15, 20 în Loc 12; 1, 4 cas. B; 9-11, passim
Fig. 7. Bone and horn objects discovered at Dâmbul Morii: 2, 8, 12-14, 16, 18-19
in Dw. 10; 6, 17 in Dw. 11; 7, 15, 20 in Dw. 12; 1, 4 Cas. B; 9-11, passim
Fig. 8. Utilajul litic șlefuit de la Dâmbul Morii: 7 11, 16-17, 20, 22-23, în Loc. 10;
4, 12-13, 25, 27 în Loc. 11; 3, 8-10, 15, 19 în Loc. 12; 21 în Loc. 13; 18 în Loc. 15;
1-2, 14 cas B; 6, 28 passim
Fig. 8. The polished lithic tools from Dâmbul Morii: 7 11, 16-17, 20, 22-23, in Dw. 10;
4, 12-13, 25, 27 in Dw. 11; 3, 8-10, 15, 19 in Dw. 12; 21 in Dw. 13; 18 in Dw. 15; 1-2,
14 cas. B; 6, 28 passim
Fig. 9. Utilaj litic cioplit de la Dâmbul Morii: 3-5, 11-13, 17-18, 22, 27, 29, 32 în
Loc. 10; 6, 10, 15-16, 19, 39 în Loc. 11; 9, 20, 23-26, 28, 30-31, 35-36 în Loc. 12; 21 în
Loc. 13; 2, 12 în Loc. 14; 14 în Loc. 15; 1, 8, 34, 38, 40 caseta B; 33, 37 passim
Fig. 9. Carved lithic tools from Dâmbul Morii: 3-5, 11-13, 17-18, 22, 27, 29, 32 in
Dw. 10; 6, 10, 15-16, 19, 39 in Dw. 11; 9, 20, 23-26, 28, 30-31, 35-36 in Dw. 12; 21 in
Dw. 13; 2, 12 in Dw. 14; 14 in Dw. 15; 1, 8, 34, 38, 40 cas. B; 33, 37 passim
Fig. 10. Plastica antropomorfă de la Dâmbul Morii: 1-29, reprezentări feminine;

30-32 reprezentări masculine; 2, 6-7, 11, 13, 16, 26, 28-31 în Loc. 10; 1, 5, 8, 12,
14 în Loc. 11; 9 în Loc. 12; 18, 20 în Loc. 14; 10, 15, în Loc. 15; 14 în caseta B; 3,
17, 19, 21, 23, 27, passim
Fig. 10. Anthropomorphic plastic from Dâmbul Morii: 1-29, female
representations; 30-32 male representations; 2, 6-7, 11, 13, 16, 26, 28-31 in Dw.
10; 1, 5, 8, 12, 14 in Dw. 11; 9 in Dw. 12; 18, 20 in Dw. 14; 10, 15, in Dw. 15; 14
in cas. B; 3, 17, 19, 21, 23, 27, passim
REPREZENTĂRI ICONOGRAFICE ALE ZEIŢEI AFRODITA
ÎN MAREA NEAGRĂ. STATUETE DIN TERACOTĂ
Elena Brîndușa Popovici

Representations of the Goddess Aphrodite on terracottas
Abstract
The present paper presents votive materials dedicated to the goddess, most
of them represent terracotta statues, that I decided to divide in ten categories based
on the types that they represent. Therefore, we find Aphrodite represented with
doves, accompanied by one or two Erotes, protomes of Aphrodite with a calathus
or a polos on her head, with her arms closed on her chest or seated on a throne,
Anadyomene, naked or half naked that underlines her power on the chthonian
world. Each category represents the meaning of the cult of Aphrodite in the Black
Sea region where she is worshipped as an oriental goddess, as protector of the sea,
a fertility and love goddess and also she is linked to the underworld.
Key words: Aphrodite, Black Sea region, Terracottas, Ancient greek colonies.
Cuvinte-cheie: Afrodita, Marea Neagră, teracote, colonii grecești antice.
De-a lungul timpului, Afroditei i-au fost dedicate numeroase opere de

artă ce au rămas până astăzi în mentalul colectiv. Iconografia zeiței a variat
în funcție de perioada, influența și de zona în care au fost alcătuite. Dintre
operele de artă, statuile reprezintă cele mai cunoscute reprezentări ale
Afroditei. Fie ridicate pentru venerare în templele zeiței, cu caracter votiv
sau pentru a înfrumuseța locurile publice sau private, pe malurile mării sau
pe culmile acropolelor, statuile Afroditei au fascinat imaginația sculptorilor.
Din perioadă arhaică și până în cea romană, cea din urmă având cele
mai multe exemplare, reprezentarea iconografică a zeiței s-a dezvoltat
considerabil, odată cu inovațiile introduse în arta grecească. Prezent în
spațiul Mării Negre încă din perioada arhaică, atunci când apar primele
apoikiai și până în secolul al III-lea, cultul Afroditei surprinde prin numărul
considerabil de statuete din teracotă cu caracter votiv. Acestea provin din
urma săpăturilor arheologice și pot fi împărțite în mai multe categorii, în
funcție de caracteristicile pe care le prezintă.
Teracotele regăsite în coloniile grecești din Marea Neagră pot fi
împărțite astfel: Afrodita cu porumbei, cu trăsături orientale, însoțită de unul
sau mai mulți Erotes. În funcție de îmbrăcămintea zeiței sau de poziția
Reprezentări iconografice ale zeiței Afrodita în Marea Neagră 83
corpului regăsim și o altă clasificare, și anume: protome ale Afroditei cu

calathus1 sau cu polos2 pe cap, având mâinile sprijinite pe piept sau așezată
pe un tron, cele mai multe teracote de acest fel provin din regatul Bosforan
și datează din secolul al V-lea î.Hr.3.
O altă categorie se referă la reprezentarea iconografică a epiclezei
Anadyomene, cele mai multe fiind din secolul al II-lea î.Hr. Pe lângă
acestea, altele fac trimitere la sfera marină a Afroditei, unde aceasta este
reprezentată pe o scoică, pe o lebădă sau la dimensiunea chtoniană (ne
referim la iconografia zeiței în apropierea unor herme, împreună sau fără
zeul Hermes), precum și la cea a fertilității, unde apare seminudă sau nudă.
Deși o parte dintre acestea au caracteristici ce pot duce la includerea
în mai multe categorii, cu toate acestea vom păstra dispunerea inițială.
Afrodita cu porumbei
Din perioada arhaică provin statuetele din teracotă ce o reprezintă pe
Afrodita ținând în mână un porumbel, pasărea sacră a acesteia. De la
Histria, de unde provin cele mai multe, observăm o reprezentare a figurii
feminine atât în poziție șezând pe un tron (Fig. 1), cât și în picioare, ținând
cu mâna stângă un porumbel, orientat spre partea dreaptă a pieptului (Fig
2). Figura feminină este îmbrăcată cu un peplos, asumând o poziție rigidă,
tipică acestei perioade, iar stilul este unul ionic4.
Statuete asemănătoare au fost identificate în zona Zeytintepe, în afara
Miletului, acolo unde regăsim un sanctuar al zeiței5. Pe baza materialului
votiv se pot face conexiuni între apoikia Histria și metropola Milet, stilul
statuetelor fiind adoptat în ambele orașe, acest lucru fiind susținut și de
prezența cultului milesian al Afroditei în colonia vest pontică.
Un alt exemplu, ce datează din secolul al IV-lea î.Hr. provine din
Kerchenitis. Materialele votive din această zonă înfățișează divinități în
poziție așezată pe tron, în picioare sau reprezentări ale unor animale.
1
Reprezintă o piesă de vestimentație, folosită în sculptură și pictură, de formă cilindrică,
similară unui coș de fructe, purtat de femei pe cap. Acest element apare de cele mai multe
în iconografia Afroditei. H.G. Liddell, R. Scott, Greek-English Lexicon, Oxford, Clarendon
Press, p. 865.
2
Reprezintă o piesă de vestimentație, similară unei coroane. Ibidem, p. 1436.
3
Yulia Ustinova, The supreme gods of the Bosporan Kingdom: Celestial Aphrodite and the
Most High God, Brill, Olanda, 1999, p. 45.
4
Dionisie M. Pippidi, Les fouilles d’Istros, în: „Bulletin de correspondence hellénique”,
vol. 82, 1958, p. 344; Maria Alexandrescu Vianu, Considérations sur le culte d’Aphrodite à
Histria, în: Il Mar Nero, Roma, Edizioni Quasar di Severino Tognon, 2013, p. 30.
5
Alan Greaves, Miletos. A History, New York, Routledge, 2002, p. 95.
84 Elena Brînduşa Popovici
Acest tip de teracote, ale Afroditei cu porumbei, se regăsește și în

cazul altor divinități similare acesteia precum Demetra, Korai și Cybele,
zeițăți ale fertilității și ale vegetației6, ceea ce face ca distincția clară între
zeițe să fie dificilă.
Din Apollonia Pontica provine o statuetă ce datează de la sfârșitul
secolului al V-lea î.Hr. unde o regăsim pe zeiță în picioare, purtând un
peplos. Brațul ei drept se sprijină pe piept și ține o pasăre, cel mai probabil
un porumbel7.
Un ultim exemplu provine de la Callatis, unde statueta datează din
secolul al III-lea î.Hr, iar de la Albești, din teritoriul cetății amintite
anterior, provin câteva fragmente de obiecte de acest tip, în care zeița apare
cu brațele îndoite din cot. Din totalul teracotelor găsite în această zonă, trei
dintre acestea sunt de tipul Afrodita cu porumbei8.
Reprezentarea Afroditei, cu pasărea sacră a acesteia, porumbelul are o
puternică caracteristică votivă. Alexandru Avram afirmă faptul că acestea ar
fi fost folosite în cadrul unor culte private9. O astfel de iconografie a zeiței
poate sublinia și rolul pe care aceasta îl are în ritualurile de trecere de la
statutul adolescentin la cel marital. Astfel, aceste teracote o pot reprezenta
iconografic pe zeiță sau pot fi exemple ale unor tinere fete, korai, ce dedică
acesteia și îi invocă protecția în schimbarea statutului social.
Un argument important în acest sens provine din Atena, unde zeița
„grădinilor” garantează această trecere. Pe de altă parte, statuetele din
teracotă pot reprezenta o parte din dedicanții cultului Afroditei, în special
femeile.
Tipul „Afrodita orientală”

De la Histria provin trei statuete de teracotă de tip Afrodita orientală,
ce datează din perioada arhaică. Statuetele prezintă trei figuri feminine, în
poziție așezată, cu brațele ținute la piept, în care se observă un obiect
6
Vadim Alexandrovitch Kutaisov, Kerkinitis, în: D.V. Grammenos; E.K. Petropoulos,
Ancient greek colonies in the Black Sea, Thessaloniki, Archaeological Institute of the
Northern Greece, Thessaloniki, 2003, vol. I, p. 589.
7
Chiekova Dobrinka, Cultes et vie religieuse de cités grecques du Pont Gauche (VII-I
siècles avant J.C.), Neuchâtel, 2002, p. 215.
8
Livia Buzoianu, Maria Bărbulescu, Motive tematice în reprezentările Afroditei în lumina
descoperirilor arheologice de la Albești, în „Revista Română de Studii Euroasiatice”, Anul
V, nr. 1-2, 2009, p. 11.
9
Alexandru Avram, Territories of of Istros and Kallatis, în: Pia Guldager Bilde; Vladimir
F. Stolba, Surveying the Greek Chora. The Black Sea Region in a Comparative Perspective,
Aarhus University Press, 2006, p. 68.
rotund. Trăsăturile feței sunt asemănătoare zonei egiptene, părul este lung și
cu striații fine verticale, chipul este rotund, ochii alungiți spre tâmple, iar
figura feminină poartă o fustă dreaptă, lungă și cu pliuri. Aceste
caracteristici orientale au fost puse în legătură, de către Maria Alexandrescu
Vianu, cu epicleza Syria Meter10, prezentă în Olbia și Berezan11 (Fig. 3).
O altă reprezentare orientală provine tot de la Histria și este vorba de
un cap de statuie feminină din teracotă, cu fața în formă de U, găsit în zona
sacră a cetății. Trăsăturile statuetelor au fost puse pe seama influenței
realizate de iconografia orientală, în special de origine siriană, provenite pe
filieră ioniană și adaptate la spațiul grecesc.
Piese asemănătoare au fost regăsite în perioada arhaică în Olbia și
Berezan, pentru zona nordică, dar și la Histria, pentru coasta de vest12.
De la Berezan provine un grup statuar, ce datează din secolul al VI-lea
î.Hr. Cuplul este format dintr-un bărbat, care poartă un chiton, un himation
și o pălărie de formă conică, iar femeia poartă un voal și un chiton lung13.
Atribuirea acestor tipuri de statuetă zeiței iubirii nu este întotdeauna sigură.
Caracteristici similare, atât din punct de vedere iconografic cât și în sfera de
influență a cultului se pot observa și în cazul altor zeițe (Fig. 4).
Principalele confuzii provin din reprezentările divinităților Cybele,
Demetra sau Persefona, toate trei având în comun cu Afrodita sfera
vegetației, a fertilității, iar fondul comun este de cele mai multe ori oriental.
Statuete în poziție așezată

Această categorie este strâns legată de cea anterioară. Este posibil ca
acestea să fi avut o origine comună. Dacă statuetele de tip „Afrodita
orientală” sunt specifice epocii arhaice, cele în poziție așezată continuă până
în perioada elenistică și în cea romană.
În urma săpăturilor arheologice au fost identificate în necropola cetății
Apollonia Pontica statuete din teracotă ce datează din a doua parte a
secolului al VI-lea î.Hr. Cele mai multe provin în special din morminte de
copii și o reprezintă fie pe Afrodita, fie alte divinități grecești precum
Demetra, Persefona, Kybele, Eros și Hermes. Statuetele de acest tip sunt
10
Maria Alexandrescu Vianu, Aphrodites orientales dans le bassin du Pont Euxin, în:
„Bulletin de corrispondance hellénique”, vol. 121, nr.1, 1997, p. 21.
11
IGDOlbia, 74, fragment ceramic de la Berezan; IGDOlbia, 73, piciorul unei cupe din firnis
negru de la Olbia; Skyphos de la Apollonia, D. Nedev, Apollonia During the Classical Period
(5th-4th centuries BC), în: D.V. Grammenos; E.K. Petropoulos, op.cit., p. 102.
12
Maria Alexandrescu Vianu, op.cit., 1997, p. 24.
13
Ibidem, p. 25.
produse de ateliere locale și sunt forme de reprezentare a credințelor

locale14.
Din Apollonia Pontica provin două statuete, datate la sfârșitul
secolului al V-lea î.Hr. Una dintre acestea o reprezintă pe Afrodita așezată
pe un scaun înalt și purtând un chiton cu mâneci scurte. Mâinile sunt
așezate pe genunchi, chipul este rotund și părul este strâns într-un coc15.
De la Callatis provin două statuete, una este fragmentară, păstrându-se
doar capul Afroditei, din ceramică. Zeița este reprezentată cu polos, părul este
strâns la spate și poartă cercei, iar fragmentul datează din secolele IV-III î.Hr.16.
(Figura 5). Cea de-a doua statuetă este fragmentară, o reprezintă pe zeiță,
fiind redată doar partea inferioară a acesteia. Este vorba despre o piesă
descoperită într-un mormânt dublu, datată în a doua jumătate a secolului al
IV-lea î.Hr. și începutul secolului al III-lea î.Hr.17
Aplice și protome
Dintre reprezentările Afroditei în ceramică, cele mai multe provin de la
Callatis și sunt aplice simple sau cu protomă, folosite îndeosebi în spațiul
funerar sau cu rol cultic. În acest sens, regăsim în cetate, încă din perioada
elenistică, un disc, posibil capac de pixidă, în care sunt reprezentați Afrodita
seminudă, sprijinită de un suport și Eros, înaripat, cu chip de copil18 (Fig. 6).
Din aceeași perioadă provin două exemplare. Prima este o aplică cu
protomă din care s-a mai păstrat doar capul zeiței, reprezentată cu polos, iar
în partea din stânga, pe umăr, este reprezentat un Eros mic, care se sprijină
de capul ei. (Fig. 7) Cea de-a doua o prezintă pe Afrodita cu stephanos
(coroană) pe cap, cu părul pe umeri și cercei19 (Fig. 8).
Din spațiul funerar provin două piese, din epocă elenistică. Prima este
un fragment de aplică din ceramică cu protomă, zeița fiind reprezentată pe o
scoică, nudă, cu capul acoperit de un hymation, părul cu suvițe, ce cad pe
umeri, iar în spate observăm relieful unei scoici. (Fig. 9).
Cea de-a doua aplică prezintă protomă și este fragmentară. Afrodita
14
K. Panayotova, The Necropolises of Apollonia Pontica, în: D.V. Grammenos, E.K. Petropoulos,
op.cit., p. 135.
15
Chiekova Dobrinka, op.cit.,p. 215.
16
Vasile Canarache, Măști și figurile Tanagra din atelierele de la Callatis-Mangalia,
Muzeul de Arheologie Constanța, 1969, p. 53.
17
Elena Bârlădeanu Zavatin, Statuete de teracotă dintr-un complex funerar descoperite la
Callatis, în „Pontica”, nr. 18, Muzeul de Istorie naturală și Arheologie, Constanța, 1985, p. 91.
18
Laurențiu Radu, Note despre cultul Afroditei la Callatis, în „Peuce”, XVII, Tulcea, 2019, p. 102.
19
Vasile Canarache, loc.cit.
este reprezentată cu un polos pe cap, părut coafat, cu suvițe ce cad pe umeri,

iar la nivelul urechilor sunt reprezentați doi Eroși mici. Obiectul este datat
în secolele IV-III20 î.Hr. (Fig. 9).
Alte două aplice circulare cu protomă, din aceeași cetate, datate în
secolele IV-III î.Hr., o redau pe Afrodita însoțită și de această dată de Eros.
Prima o prezintă pe zeiță cu un kalathos înalt, cu văl pe spate, purtând
un chiton, ce îi lasă la vedere sânul drept. În stânga se află o faclă iar în
dreapta un Eros mic cu aripi întinse. (Fig. 10). Cealaltă aplică cu protomă o
redă pe Afrodita nudă, cu brațul stâng ridică un văl, având privirea în sus,
iar la dreapta ei regăsim aripa unui Eros21 (Fig. 11).
În teritoriul callatian, la Albești, au fost identificate aplice ceramice cu
reprezentarea protomei unei divinități feminine înfășurate într-un voal larg
și cu mâinile sprijinite pe piept22. În nordul Mării Negre regăsim de
asemenea, diferite reprezentări ale zeiței pe protome.
Printre materialele votive descoperite în diferiți bothroi din cetatea
Olbia, protomele sunt reprezentate în număr mare, majoritatea datând din
perioada elenistică.
Zeița este înfățișată cu capul acoperit de către un polos și de un voal,
iar mâinile sale sunt ținute la piept. Stilul iconografic al acestor protome
prezintă influențe orientale, îndeosebi siriene23. O altă protomă, din aceeași
zonă, provine de la Chersonesos, din secolul al IV-lea î.Hr., și se referă la o
Afrodită îmbrăcată în chiton și care poartă pe braț un voal24.
Afrodita în picioare
Din nordul Mării Negre provin trei reprezentări ale Afroditei stând în
picioare25. Acestea datează din perioadă elenistică și sunt din cetatea Olbia.
Prima statuetă, fragmentară, păstrează partea stângă a trunchiului și
partea superioară a brațului stâng al unei femei identificate cu zeița. A fost
depusă la sfârșitul secolului al II-lea î.Hr. și prezintă arderi secundare. Cu
toate acestea, cercetătoarea Pia Guldager Bilde emite ipoteza că ar fi fost
produsă cu câteva secole înainte.
Cea de-a doua teracotă este o statuetă feminină reprezentată în
20
Laurențiu Radu, op.cit., p. 102.
21
Vasile Canarache, op.cit. p. 52.
22
Livia Buzoianu, Maria Bărbulescu, op.cit., p. 9.
23
Maria Alexandrescu Vianu, op.cit., 1997, p. 17.
24
Livia Buzoianu, Maria Bărbulescu, op.cit., p. 9.
25
Pia Guldager Bilde, Terracotas, în: Pia Guldager Bilde; Jacob Munk Højde; Valentina V.
Kravipina et alii, The Lower City of Olbia. In the 6th century BC to the 4th Century AD, p. 449.
picioare, partea superioară a corpului fiind nudă, iar cea inferioară acoperită
de o mantie înfășurată împrejur, sub nivelul abdomenului.
Precum cea menționată anterior, și aceasta prezintă urme de ardere
secundară și datează din perioada elenistică târzie.
Cea de-a treia este o reprezentare a unei femei seminude, cu sânul
drept dezgolit și o mantie care îi acoperă umărul stâng. Statueta datează din
perioada elenistică târzie și nu a fost păstrată complet, supraviețuind doar o
parte din trunchiul și sânul gol al unei femei. De asemenea, și aceasta
prezintă urme de ardere secundară26.
Reprezentări ale Afroditei Anadyomene

Această epicleză este legată de sfera marină și înseamnă „cea care s-a
născut din mare”. Principalele reprezentări ale zeiței provin din cetățile din
nordul Mării Negre, cele mai timpurii exemplare fiind găsite la
Phanagoria27.
La Pantikapaion, majoritatea votivelor au fost identificate în basileia,
pe acropola cetății. Această clădire se afla în partea de vest a orașului și a
funcționat de la sfârșitul secolului al IV-lea până în al doilea sfert al
secolului al II-lea î.Hr. (Fig. 12)
Majoritatea materialelor votive sunt statuete din teracotă, cea mai
spectaculoasă fiind o reprezentare a Afroditei Anadyomene (cea care răsare
din apă) împreună cu doi Erotes. În același complex au fost găsite și
teracote atribuite zeilor Dionysos și Apollo Cypharedes28.
Statuetele de la Gorgippa provin dintr-o epocă târzie, secolul al II-lea
d.Hr., și o reprezintă pe Afrodita Anadyomene pe o scoică, șezând pe un
delfin sau storcându-și părul ud29. Tot din această perioadă provin și
reprezentări ale zeiței purtând epicleza Nauarchis.
Pe coasta de vest a Mării Negre, la Callatis, regăsim o reprezentare a
zeiței Anadyomene, din secolele III-II î.Hr. Este vorba despre o statuetă în
stare fragmentară, din aceasta se mai păstrează membrele inferioare și
trunchiul corpului fără cap și mâini.
26
Ibidem, p. 450.
27
Vladimir Kuznetsov, Kepoi-Phanagoria-Taganrog, în: D.V. Grammenos, E.K. Petropoulos,
Ancient Greek colonies in the Black Sea, Thessaloniki, Archaeological Institute of the
Northern Greece, 2003, vol. II, p. 917.
28
Vladimir P. Tolstikov, Panticapaeum., în: D.V. Grammenos, E.K. Petropoulos, Ancient
Greek colonies in the Black Sea, vol. II, p. 732.
29
Yekaterina M. Alekseeva, Gorgippia, în: D.V. Grammenos, E.K. Petropoulos, Ancient
Greek colonies in the Black Sea, vol. II, p. 984.
Reprezentarea iconografică măsoară 28 de cm înălțime, este din lut și

a fost găsită împreună cu un mic altar ceramic30 (Fig. 13). Poziția corpului,
piciorul drept în față și un braț ridicat în aer a dus la ipoteza unei
reprezentări ale Afroditei Anadyomene în spațiul cultual al cetății Callatis.
Cu toate acestea, stilul acestei reprezentări poate fi combinat cu cele din
categoria seminud, iar statuete de acest tip provin și din teritoriul Callatidei,
de la Albești, așa cum a fost menționat anterior31.
Tipar cu Afrodita
Din această categorie fac parte trei exemple de la Callatis. Primul este
un tipar dedicat Afroditei cu Eroși. Zeița este reprezentată până la bust,
purtând un colier, cu pletele pe umeri, având pe fiecare din umeri un Eros
cu aripile desfăcute, iar obiectul datează din secolele IV-III î.Hr.32.
Ultimele două tipare provin din secolul al III-lea î.Hr.
Primul reprezintă doar capul zeiței (Fig. 14), iar cel de-al doilea este
fragmentar și o reprezintă pe Afrodita cu chiton, colan și medalion, pletele
zeiței revărsându-se peste umeri. În dreptul urechilor sunt reprezentați doi
Eroși mici cu aripi (Fig. 15)33.
Afrodita cu Eros
Pe lângă exemplele menționate anterior, cele mai multe statuete ce o
înfățișează pe Afrodita împreună cu unul sau mai mulți Eroși au fost găsite
în cetatea megariană Callatis, precum și în teritoriul acesteia. Majoritatea
teracotelor provin din perioada elenistică târzie, iar iconografia ce o descrie
pe zeiță împreună cu fiul acesteia, Eros, este amplu răspândită34.
Din teritoriul cetății Callatis, de la Albești, provine o reprezentare a
zeiței cu doi Eroși, din secolul al III-lea î.Hr., găsită într-o locuință, în
apropierea unei vetre, împreună cu alte piese ceramice de cult35 (Fig. 16).
Din Mesambria provin trei statuete, datate în secolul I î.Hr., prima
fiind o statuetă ceramică a Afroditei cu Eros, a doua o aplică cu zeița
30
Laurențiu Radu, Corina Radu-Iorguș, O statuetă ceramică a Afroditei descoperită la
Callatis-Mangalia, în: „Peuce”, XVI, Tulcea, 2018, p. 25.
31
Ibidem, p. 26.
32
Laurențiu Radu, op.cit., 2019, p. 108.
33
Vasile Canarache, op.cit., p. 43.
34
Barbara Breitenberger, Aphrodite and Eros. The development of Erotic Mythology in
Early Greek Poetry and Cult, New York, Routledge, 2007. p. 139.
35
Alexandru Avram, loc.cit.; Livia Buzoianu, Maria Bărbulescu, Albești. Monografie
Arheologică. I., Constanța, Biblioteca Tomitana IV, 2008, p. 105.
purtându-l pe Eros pe umărul stâng, iar ultima un tors feminin36.

Din timpul regelui Sauromates I, guvernatorul cetății Gorgippa, în
urma unui jurământ depus Afroditei, ridică din propriile sale venituri un
templu în onoarea zeiței.37 În primul secol d.Hr., cultul zeiței prezintă un
caracter strâns legat de oficialitățile orașului.
În acest sens, Afrodita apare pe monedele cetății purtând epicleza
Ourania și este reprezentată iconografic ca patroană a statului. Ea ține în
mâna dreaptă un măr, iar în cea stângă sceptrul.
Amplasat la picioarele zeiței se află și Eros, iar cu fața spre ea este
imaginea împăratului. Motivul Afroditei cu sceptru și în compania unui sau
a mai multor Erotes este întâlnit în repetate rânduri pe bijuteriile din aur sau
argint găsite în cetatea Gorgippa38.
Numeroase figurine din lut, bronz sau marmură cu reprezentări ale
Afroditei provin din această zonă, majoritatea din secolele I și II d.Hr.
Diferitele tipuri iconografice reflectă complexitatea cultului zeiței, iar în
această perioadă, cultul acesteia capătă o importanță aparte fiind legată în
permanent de factorul politic.
Afrodita Seminudă
Această tipologie este întâlnită în nordul Mării Negre, la Chersonesos
(Fig. 17), Pantikapaion39, Kepoi, Phanagoria40 și Gorgippa41. Zeița este
înfățișată cu bustul gol, iar restul corpului este acoperit de un voal pliat și
mulat. Pe coasta de vest a Pontului Euxin, la Albești și la Callatis,
majoritatea statuetelor de acest tip provin din contexte funerare, iar de la
Histria provin reprezentări ale zeiței de acest tip, produse în ateliere locale și
puse în legătură cu templul acesteia.
O primă reprezentare a Afroditei seminude datează de la finele secolul
al IV-lea sau începutul veacului al III-lea î.Hr., din Callatis sau din teritoriul
său. Este vorba despre un medalion ceramic (datat în secolul al III-lea î.Hr.),
ce o înfățișează pe zeiță seminudă pe o stâncă cu un Eros la picioare42.
Medalionul din argint de la Albești reprezintă o scenă mitologică în care
zeița apare într-o ipostază combinată: șezând pe stâncă și în prezența lui
36
Ibidem, p. 9.
37
CIRB, 1115.
38
Ibidem, p. 10.
39
Vladimir P. Tolstikov, op.cit., p. 726.
40
Vladimir Kuznetsov, op.cit., p. 917.
41
Yekaterina M. Alekseeva, op.cit., p. 984.
42
Livia Buzonianu, Maria Bărbulescu, op.cit., 2009, p. 13.
Eros43 (Fig. 18).

Tot din Callatis provine o statuie din ceramică fragmentară, corpul
zeiței fiind acoperit cu un chiton44 (Fig. 19).
O altă reprezentare a Afroditei, care datează din secolele III-II î.Hr.,
de la Callatis, este o statuetă ceramică fragmentară din care s-a păstrat
torsul, Afrodita fiind redată nudă, grațioasă, abdomenul fiind sculptat pentru
a-i fi pusă în evidență frumusețea. Pe lângă aceste reprezentări, trebuie
menționate încă o dată statuetele de la Olbia, dintre care două o înfățișează
pe Afrodita seminudă45 (Fig. 20).
În ceea ce privește această tipologie, în cetatea Histriei, Afrodita este
reprezentată seminudă, purtând un himation în jurul taliei, cu o centură sacră
peste piept și un medalion sau prezentată în mod simplu. Statuetele sunt
făcute la mână, datează de la sfârșitul perioadei elenistice și au caracter
votiv, fiind puse în legătură cu rolul sanctuarului zeiței din zona sacră.(Fig.
21 și 22).
Pe lângă statuetele din teracotă importate, Iulian Bîrzescu subliniază,
pentru această perioadă, o creștere a numărului în ceea ce privește
executarea acestora în cadrul unui atelier local ca urmare a schimbării
cererilor votive46.
Teracotă cu reprezentarea Afroditei

Din Olbia provine o teracotă, decorată cu o femeie în relief. Aceasta
este înfățișată cu o tunică scurtă, purtând krotaloi în mână, sprijinindu-se de
un pat, în fundal. În partea de sus prezintă două orificii, necesare pentru a fi
prinsă de perete. Valentina Kravipina a înaintat ipoteza unei imagini ale unei
preotese a Afroditei, surprinsă în timpul unui dans ritualic. Deși
reprezentarea nu are conexiuni și în alte zone ale Mării Negre, teracote de
acest fel au fost găsite în Grecia, în special în perioadă clasică47.
În concluzie, putem afirma faptul că Afroditei îi sunt dedicate
43
Ibidem, p. 14.
44
Vasile Canarache, op.cit., p. 54.
45
Laurențiu Radu, op.cit., 2019, p. 105.
46
Iulian Bîrzescu, Some remarks on the Hellenistic Terracotta Offerings in the Western
Pontic Sanctuaries, în: Victor Cojocaru, Altay Coşkun, Mădălina Dana, Interconnectivity in
the Mediterranean and Pontic World during the Hellenistic and Roman Periods, Cluj
Napoca, Mega, 2014, p. 272.
47
Valentina Kravipina, Home Sanctuaries in the Northern Black Sea Littoral, în: Elias
Petropoulos; Alexander Maslennikov, Ancient Sacral Monuments in the Black Sea,
Thessaloniki, 2010, p. 149.
numeroase materiale votive, dintre care cele mai multe sunt statuete din
teracotă. Acestea fie o pot reprezenta pe zeiță sub diferite forme, fie pot fi
reprezentări ale unor korai, care dedică acesteia, așa cum se întâmplă în
cazul Afroditei cu porumbei.
Dintre votivele din Marea Neagră putem stabili, pe baza
reprezentărilor, existența a 10 tipuri de categorii precum urmează: Afrodita
cu porumbei, orientală, așezată, în picioare, protome, Anadyomene, cu
Erotes, pe tipar, pe teracotă și (semi)nudă. Statuetele acoperă o perioadă de
timp importantă, din epocă arhaică și până în secolul al II-lea d.Hr., cele de
tip oriental și cu porumbei sunt caracteristice primei perioade, în timp ce
Afrodita seminudă, nudă, așezată sau în picioare, cu Erotes sau
Anadyomene aparțin perioade elenistice sau chiar romane.
Din punct de vedere geografic aria majoră de răspândire sunt zonele
de vest și cele de nord, iar votivele provin din următoarele orașe: Histria,
Callatis, Albești, Apollonia Pontica, Mesambria, Olbia, Berezan,
Pantikapaion, Chersonesos, Kepoi, Gorgippa, Myrmekion. Toate aceste
categorii și arcul temporal pe care îl trasează subliniază însemnătatea zeiței
pentru zona Mării Negre și complexitatea pe care îl are cultul în cadrul
coloniilor grecești din aceste teritorii. Cele mai multe materiale votive
dedicate Afroditei sunt reprezentate de statuetele din teracotă, pe care am le-
am împărțit în zece categorii în funcție de tipul pe care îl reprezintă.
Astfel, o regăsim pe Afrodita cu porumbei, încă din perioadă arhaică
și până în secolul al III î.Hr., la Kerkenitis, Histria, Callatis, Apollonia
Pontica.
Tot din perioadă arhaică o regăsim pe Afrodita cu trăsături orientale,
la Histria, Olbia și Berezan. Însoțită de unul sau mai mulți Erotes, în
majoritatea cetăților grecești din Marea Neagră, în special la Callatis,
Albești, Gorgippa și Mesambria, în perioada elenistică târzie și până în
secolul al II-lea d.Hr.
În funcție de îmbrăcămintea zeiței sau de poziția corpului regăsim
protome și aplici ale Afroditei cu calathus sau cu polos pe cap, având
mâinile sprijinite pe piept sau așezată pe un tron.
Cele mai multe statuete de acest fel provin din regatul Bosforan și datează
din perioada arhaică, secolul al VI-lea î.Hr. și până în secolul al III-lea î.Hr. și au
fost identificate în Apollonia Pontica, Callatis, Albești, Olbia și
Chersonesos.
Reprezentarea iconografică a epiclezei Anadyomene oferă cele mai
multe obiecte provin din epoca elenistică, în special secolul al II-lea î.Hr. și
până în secolul II d.Hr., din cetățile Phanagoria, Pantikapaion, Gorgippa, dar
și de la Callatis și Albești. Pe lângă acestea, cele care fac trimitere la

dimensiunea maritimă sau legată de fertilitate a cultului sunt cele care o
înfățișează pe zeiță seminudă sau nudă, iar cele ce o prezintă pe Afrodita în
apropierea unor herme se referă la protecția acesteia în zona chtoniană. Cele
mai multe reprezentări pentru perioada arhaică fac parte din categoriile
Afrodita cu porumbei și cea cu trăsături orientale, care continuă și în
perioadele ulterioare.
Statuetele cu porumbei prezintă o figură feminină într-o poziție rigidă,
îmbrăcată cu un lung peplos și ținând în mână sau la piept un porumbel, una
din păsările sacre ale Afroditei. Cele mai multe provin de la Histria și sunt
similare celor din metropola Milet, altele sunt din Kerchenitis (secolul al
IV-lea î.Hr.), Apollonia Pontica și Albești, în teritoriul Callatidei (secolul al
III-lea î.Hr.). Legătura acestei categorii de material votiv cu venerarea
Afroditei prezintă mai multe ipoteze. Fie este vorba de o reprezentarea a
zeiței ținând în mână pasărea sacră, fie pot fi exemple de korai ce dedică
Afroditei și invocă protecția zeiței în schimbarea statutului social, trecerea
de la perioada adolescentină la cea maritală.
Statuetele cu trăsături orientale provin de la Histria și Berezan și
datează din perioadă arhaică. Deși Maria Alexandrescu Vianu propune
pentru aceste statuete o prezență a cultului zeiței siriene, ce ar fi atestat și
prin prezența epiclezei Syrie Meter, din punctul meu de vedere ipoteza nu
poate fi susținută. Nu avem certitudinea unei Afrodite influențate de zeița
siriană Atargatis în Marea Neagră, iar prezența obiectelor de tip sirian și
egiptean poate fi explicată prin rutele comerciale complexe, din acele zone
înspre bazinul Mării Negre.
Statuetele în poziție așezată, cele pe tron, în picioare și protomele sunt
produse din perioadă arhaică și până în perioadă elenistică și romană.
Acestea se regăsesc în toată Marea Neagră și au fost identificate în
necropola Apolloniei Pontica, în așezare la Callatis, în Olbia și Chersonesos.
Afrodita este înfățișată de cele mai multe ori pe tron sau în picioare, purtând
un chiton, iar pe cap un polos sau stephanos. Reprezentarea epiclezei
Anadyomene, precum și a statuetelor de tip seminud și nud sunt tipice pentru
perioada elenistică și romană atunci când acest tip iconografic se
răspândește în toată lumea greacă. Înfățișarea astfel a zeiței se referă la
capacitatea acesteia în domeniul iubirii și a fertilității precum și în relația
acesteia cu marea, din care se naște. Statuetele dedicate Afroditei
reprezentată seminudă provin din Chersonesos, Pantikapaion, Kepoi,
Phanagoria, Gorgippa, Olbia, Callatis, Albești și Histria, datează din secolul
al IV-lea î.Hr. și până în secolul al II-lea î.Hr. Majoritatea provin din spațiul
funerar, dar și din ateliere locale, având caracter votiv și au fost puse în
conexiune directă cu sanctuarul Afroditei.
Ilustrații
Figura 1. Reprezentări din teracotă ale Afroditei șezânde cu porumbel.

Histria, Epoca Arhaică, (Alexandrescu Vianu, 2010-2011, p. 37)
Figura 2. Reprezentări din teracotă ale Afroditei cu porumbel.

Histria, Epoca Arhaică, (Alexandrescu Vianu, 2010-2011, p. 37)
Figura 3. Afroditei Syria Meter.

Histria. Epoca arhaică. (Alexandrescu Vianu, 1997, p. 20)
Figura 4. Reprezentare a unui cuplu divin. Berezan, Secolul al VI-lea î.Hr.,

(Alexandrescu Vianu, 1997, p. 18)
Figura 5. Reprezentare a Afroditei cu polos. Statuetă din teracotă.

Callatis, Epoca Elenistică, (Canarache, 1969, p. 53)
Figura 6. Reprezentare a Afroditei cu Eros pe un disc sau capac de pixidă. Callatis,

Epoca Elenistică,(Radu, 2019, p. 102)
Figura 7. Reprezentare a Afroditei cu polos. Statuetă din teracotă.

Figura 8. Reprezentare a Afroditei cu stephanos. Statuetă din teracotă.

Figura 9. Reprezentare a Afroditei. Aplice cu protomă.

Callatis, Epoca Elenistică, (Radu, 2019, p. 104)
Figura 10. Reprezentare a Afroditei cu Eros. Aplică cu protomă.

Callatis, Secolele IV-III î. Hr., (Canarache, 1969, p. 52)
Figura 11. Reprezentare a Afroditei cu Eros. Aplică cu protomă.

Callatis, Secolele IV-III î. Hr., (Canarache, 1969, p. 52)
Figura 12. Reprezentare a Afroditei Anadyomene. Statuie din teracotă.

Pantikapaion, Primul secol î. Hr., (Ustinova, 1998, p. 222).
Figura 13. Reprezentare a Afroditei Anadyomene.

Callatis, Secolele III-II î. Hr., (Radu, Radu – Iorguș, 2018, p. 25)
Figura 14. Reprezentare a Afroditei. Tipar.

Secolul al III-lea î. Hr., Callatis (Canarache, 1969, p. 30)
Figura 15. Reprezentare a Afroditei cu Eroși. Tipar.

Secolul al III-lea î. Hr., Callatis (Canarache, 1969, p. 43)
Figura 16. Reprezentare a Afroditei cu Eroși. Albești. Secolul al III-lea î. Hr.

(Buzoianu, Bărbulescu, 2009, p. 21)
Figura 17. Reprezentare a Afroditei Seminude.

Chersonesos, Secolele IV – III î.Hr., (Alekseenvo, 2013, p. 161)
Figura 18. Reprezentare a Afroditei Seminude.

Albești, Secolul al III-lea î. Hr., (Buzoianu, Bărbulescu, 2009, p. 21)
Figura 19. Reprezentare a Afroditei Seminude. Statuetă.

Callatis, Secolele IV-III î.Hr., (Canarache, 1969, p. 54)
Figura 20. Reprezentare a Afroditei Nude. Statuetă.

Callatis, Secolele III-II î.Hr., (Radu, 2019, p. 105)
Figura 21. Statuete din teracotă. Reprezentare a Afroditei Seminude.

Histria, Sfârșitul epocii elenistice, (Bîrzescu, 2014, pp. 279)
Figura 22. Statuete din teracotă. Reprezentare a Afroditei Seminude.

Histria, Sfârșitul epocii elenistice, (Bîrzescu, 2014, pp. 279)
UN PIEPTENE DIN CORN DE CERB DIN
COLECŢIA MUZEULUI DE ISTORIE ONEŞTI
Andreea Elena Preda

An antler comb from the Collection from Oneşti History Museum
Abstract
This article presents an in-depth analysis of a previously unpublished

archaeological artifact – an antler comb discovered in the Căbești village (Podu
Turcului), Bacău County, in 1963. The comb, currently housed in the permanent
collection of The History Museum of Onești, holds significant historical value as a
testament to the existence of the Sântana de Mureș-Cerneahov culture in the
region. Through meticulous examination, the article delves into the comb’s
typology, intricate decorative elements, and its implications for understanding the
cultural presence in the area. This study contributes to a broader understanding of
the Sântana de Mureș-Cerneahov culture’s geographical extent and influence.
Keywords: antler comb, Căbești-Milești, Sântana de Mureș-Cerneahov

culture, centuries III-IV AD
Cuvinte cheie: pieptene din corn, Căbești-Milești, cultura Sântana de
Mureș-Cerneahov, secolele III-IV p.Chr.
În perioada secolelor III-IV p.Chr., Sântana de Mureș-Cerneahov a

fost cultura arheologică predominantă în spațiul extracarpatic. Chiar dacă a
fost formată dintr-o populație multietnică, se poate totuși observa un
caracter uniform. Acesta este datorat, probabil, influenței romane, fapt
evidențiat de numeroasele artefacte de factură romană care datează din
această perioadă istorică. Manifestarea culturală despre care vorbim a
coincis cu perioada de expansiune teritorială a goților pe acest teritoriu,
lucru care i-a determinat pe cercetători să îi considere principalii purtători ai
culturii arheologice Sântana de Mureș-Cerneahov.
Cele mai răspândite obiective arheologice specifice culturii sunt
necropolele, ele fiind caracterizate, în special, prin biritualism. În general,
au fost practicate atât ritul inhumației, cât și cel al incinerației, iar
inventarele mormintelor sunt, de obicei, foarte bogate, fiind identificat un
număr considerabil de vase ceramice. Pe lângă acestea, inventarele
mormintelor erau compuse și din alte obiecte, ele fiind de uz casnic, de
podoabă, de toaletă sau de ofrandă. Pieptenii din corn de cerb se încadrează
106 Andreea Elena Preda
în categoria obiectelor de toaletă și reprezintă unele dintre artefactele cele

mai de seamă din arealul de locuire al populațiilor germanice, alături de
fibule și catarame.
Pieptenii de acest tip datează încă din preistorie, fiind răspândiți pe
întreg spațiul european, diferite fiind doar tehnicile de producție, în funcție
de perioada și de populația care i-a confecționat. Astfel, pieptenii puteau fi:
cu un singur rând de dinți sau cu două, denumiți și bilaterali, lucrați dintr-o
singură bucată sau din trei rânduri de plăcuțe prinse între ele cu nituri de fier
sau de bronz, cu sau fără mâner, ornamentați sau neornamentați1.
Obiectele de os au fost întrebuințate încă din preistorie, datorită
faptului că acest material putea fi procurat foarte ușor, iar prelucrarea sa era
foarte asemănătoare cu cea a lemnului2. Oasele proveneau, în general, de la
animalele domestice, dar se foloseau și oasele animalelor sălbatice, precum
cele provenite de la cerbi sau mistreți. Coarnele de cerb au fost materia
primă pentru fabricarea pieptenilor în secolele III-V și erau preferate pentru
duritatea lor excepțională în comparație cu osul3. Coarnele se colectau din
zonele împădurite la sfârșitul iernii sau primăvara, când se desprindeau în
mod natural4. În ciuda faptului că fabricarea pieptenilor era o practică
desfășurată pe tot parcursul anului, procurarea sezonieră de materii prime nu
era suficientă, fiind necesară o aprovizionare suplimentară prin vânătoare.
Pieptenele de corn de cerb este nelipsit din necropole, fiind descoperit cu
precădere în mormintele de inhumație. De regulă, erau așezați în jurul
craniului, iar uneori, în dreptul picioarelor5. Procedeul fabricării pieptenilor
era unul complex, descoperirile din ultimele decenii scoțând la lumină
câteva ateliere specializate în producerea acestor obiecte. În așezarea de la
Bârlad-Valea Seacă, situată în partea de nord-vest a orașului6, primul astfel
1
Dan Gh. Teodor, Meșteșugurile de la nordul Dunării de Jos în secolele IV-XI d.Hr., Iași,
Editura Helios, 1996, p. 45.
2
I. Barnea, Meșteșugurile în așezarea feudală de la Garvăn (sec. X-XII), în „SCIV”, Tomul
VI, nr 1-2, București, 1955, p. 110.
3
Adrian Bejan, Ovidiu C. Pădurean, Prelucrarea osului şi cornului în secolele IV-V d.Hr.
în spatiul fostei Dacii preromane. Tehnici de execuţie a obiectelor din os şi corn, în
,,Banatica”, XVII, 2005, p. 247.
4
Arthur MacGregor, Bone, antler, ivory, and horn, Totowa, New Jersey, Barnes & Noble
Books, p. 35.
5
Ion T. Dragomir, Necropola birituală Sântana de Mureș-Cerneahov, (sec III-IV e.n.) de la
Lunca, regiunea de sud a Moldovei, în „Danubius”, XIX, 2001, p. 76.
6
Vasile Palade, Unele observaţii cu privire la aspectul etnic al populaţiei din aria culturii
Sîntana de Mureş în lumina cercetarilor din aşezarile şi necropolele de la Bîrlad-Valea Seacă,
Zorleni-Fîntînele, Banca-Gara și Fălciu -Bogdăneşti, ,,Carpica”, XXIII, 1992, passim.
Un pieptene din corn de cerb din Colecţia Muzeului de Istorie Oneşti 107
de atelier a fost descoperit în anul 19607. Aici au fost identificate peste 25 de

locuințe adâncite în sol și 7 de suprafață, care au fost considerate ateliere de
producere a pieptenilor8. În cadrul acestora au fost descoperite fragmente de
corn de cerb, produse semifabricate, rebuturi, dar și produse finite9.
Prin prezenta lucrare, ne propunem să reintroducem în circuitul
științific un pieptene de os, rămas până acum inedit, aflat în colecția
permanentă a Muzeului de Istorie din Onești, având numărul de inventar
189310. În anul 1963, în satul Căbești din comuna Podu Turcului (jud. Bacău),
au fost întreprinse mai multe sondaje de informare de către Muzeul din
Onești, în colaborare cu Institutul de Arheologie al Academiei R.S.R.11,
după ce, cu un an în urmă, aici fusese descoperit întâmplător un tezaur de
monede histriene12. În punctul pe care localnicii îl numesc ,,Milești”, aflat în
partea de est a satului, au apărut vestigii arheologice care aparțin unei
așezări ce datează din epoca migrațiilor13. Aceasta a fost încadrată temporal
de cercetători în perioada secolelor III-IV p.Chr., în contextul culturii
Sântana de Mureș-Cerneahov. În partea de sud a așezării au fost descoperite
urmele a ceea ce părea a fi necropola acesteia, însă oasele umane și
fragmentele ceramice fuseseră distruse aproape în totalitate de activitățile
agricole. Prin extinderea zonei cercetate, s-au găsit 11 morminte, dintre care
unul de incinerație și 10 de inhumație14. Pieptenul pe care îl vom analiza în
cele ce urmează a fost descoperit tot cu acest prilej și este specific culturii
Sântana de Mureș-Cerneahov, găsindu-și numeroase analogii în tot arealul
de răspândire a acestei culturi. Astfel de descoperiri au fost făcute la Bârlad-
Valea Seacă15(jud. Vaslui), Barcea16, Lunca17 (jud. Galați), Mihălășeni18
7
Idem, Atelierele pentru lucrat piepteni din os din secolul al IV-lea e.n. de la Bîrlad-Valea
Seacă, în ,,Arheologia Moldovei”, IV, p. 261.
8
Sergiu Musteață, Producerea pieptenilor din corn de cerb în arealul culturii Sântana de
Mureș-Cernjachov , în ,,Acta Musei Tutovensis”, XII, 2016, p. 169.
9
Ibidem, p. 168.
10
Pe această cale dorim să ne exprimăm recunoștința față de directorul Muzeului de Istorie
din Onești, cât și față de întregul personal, pentru facilitarea accesului la pieptenul care face
subiectul acestui articol.
11
C. Buzdugan, Cimitir din epoca bronzului la Căbești (Bacău), în ,,Carpica”, I, 1968, p. 63.
12
Ioan Vasiliu, Materiale aparținând culturii Noua descoperite la Căbești-Milești (com.
Podu Turcului, jud. Bacău) în ,,Carpica”, XLII, 2013, p. 57.
13
C. Buzdugan, op.cit., p. 63.
14
Ibidem, p. 64.
15
Vasile Palade, Așezarea și necropola de la Bârlad-Valea Seacă (sfârșitul sec. al III-lea –
a doua jumătate a sec. al V-lea), București, Editura ARC 2000, 2004 p. 571- 642 ; idem,
Atelierele..., p. 261-277.
(jud. Botoșani), Târgșor19 (jud. Prahova) etc.

Contextul exact în care a fost descoperit pieptenul rămâne incert, însă
suntem de părere că acesta ar putea proveni din inventarul unuia dintre
mormintele de inhumație. Ideea noastră se bazează pe obiceiul larg
răspândit al purtătorilor culturii Sântana de Mureș-Cerneahov de a plasa
piepteni în inventarele mormintelor.
Piesa nu a fost foarte bine conservată, ea aflându-se în stare
fragmentară, dar putem distinge tipologia acesteia. Mânerul este
semicircular cu aripi laterale ridicate albiat, acest tip mai fiind denumit și
,,mâner în formă de clopot”. Pentru realizarea lui, meșterul a folosit bucăți
de la baza ramificațiilor cornului, acolo unde forma lui este mai aplatizată20.
Pentru fragmentarea coarnelor de cerb din care a fost realizat a fost folosit
probabil un fierăstrău, iar pentru despicarea cornului și producerea
plăcuțelor a fost nevoie ca fragmentele cilindrice să fie înmuiate în apă
fierbinte pentru a le atenua duritatea21. Bucățile de corn au fost apoi tăiate
transversal, din ele fiind obținute mai multe plăcuțe.
Dinții pieptenului, în număr de 25, au fost ciopliți pe patru plăcuțe,
numărul lor variind, plăcuțele având între 5-7 dinți fiecare. Aceștia nu s-au
conservat foarte bine, păstrându-se întregi numai 3. Lungimea lor maximă
atinge aproape 2 cm. După tăierea plăcuțelor în forma dorită, acestea au fost
asamblate și fixate una de cealaltă cu ajutorul unor nituri de cupru. Pentru
nituire, a fost nevoie mai întâi ca plăcuțele să fie perforate. Acest procedeu a
fost unul dificil întrucât a fost nevoie ca toate cele trei plăcuțe să fie sparte
în același loc22. Pentru obținerea perforațiilor, a fost, cel mai probabil,
folosit sfredelul, dar nu este exclusă nici teoria lui Vasile Palade, conform
căreia pentru obținerea perforațiilor a fost folosit un cui înroșit în foc23.
Niturile, din sârmă de bronz, sunt în număr de șase, cele patru de jos ajutând
la fixarea celor patru plăcuțe cu dinți, iar cele două de sus fixând fețele
16
Stela Țau, Mircea Nicu, Obiecte de toaletă. Pieptenii din necropola birituală de secol IV
d.Chr. de la Barcea, în ,,Acta Musei Tutovensis”, VI, 2011, p. 68-69.
17
Ion T. Dragomir, op.cit., p. 163.
18
Octavian Liviu Șovan, Necropola de tip Sântana de Mureș-Černjacov de la Mihălășeni
(județul Botoșani), Târgoviște, Editura Cetatea de scaun, 2009. p. 156-185.
19
Gheorghe Diaconu, Doi piepteni din os cu mâner semicircular descoperiți la Târgșor, în
,,Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie”, 3, 1972, p. 463-468.
20
Vasile Palade, Atelierele pentru lucrat piepteni din os..., p. 261.
21
Arthur MacGregor, op.cit., p. 63.
22
Sergiu Musteață, op.cit., p. 174.
23
Vasile Palade, Atelierele de..., p. 274.
Un pieptene din corn de cerb din Colecţia Muzeului de Istorie Oneşti 109
pieptenului una de cealaltă. Suprafața piesei este lucioasă, ceea ce

demonstrează faptul că pentru obținerea acestei texturi, osul din care a fost
confecționată a fost lustruit. Aripile laterale au fost distruse aproape în
totalitate, din ele păstrându-se doar un mic fragment pe una dintre fețe.
Motivul ornamental incizat este identic pe ambele fețe, el fiind compus din
trei grupuri a câte două cercuri concentrice, cu un punct la mijloc și trei
cercuri simple cu punct la mijloc. Grupurile de cercuri concentrice sunt
dispuse sub formă de triunghi cu vârful în jos, iar cercurile simple sunt
dispuse sub formă de triunghi cu vârful în sus. Triunghiul format din cercuri
simple este asimetric. Acest tip de decor se mai numește și decor în ochiuri
și a fost folosit de toate popoarele în toate epocile24. Unealta folosită pentru
realizarea acestui motiv ornamental era, probabil, compasul25. Așezarea lor
simetrică face să pară că și niturile au fost menite să facă parte din decor.
Pieptenele din corn de cerb descoperit la Căbești-Milești, aflat în
colecția Muzeului de Istorie din Onești, este important pentru cercetarea
arheologică deoarece caracteristicile sale distinctive sunt reprezentative
pentru realizările artistice și tehnologice ale culturii Sântana de Mureș-
Cerneahov. Ele sunt o mărturie puternică a bogăției culturale în perioada
secolelor III-IV p.Chr. la est de Carpați.
24
Ion Barnea, Meşteşugurile în aşezarea feudală de la Garvăn în ,,Studii și cercetări de
istorie veche și arheologie” 1-2, 1955, p. 112.
25
Călin Timoc, Producția de obiecte de os și corn din Dacia romană, în D. Benea (ed.),
Meşteşuguri şi artizani în Dacia romană, Timişoara, 2007, p. 257.
PIESE IDENTIFICATE ÎN COLECȚIA MUZEULUI DE ISTORIE
ONEȘTI (SECOLELE VI-VII D.CHR.)
Paul-Marian Boeru
Artifacts identified in the collection of the Onești History Museum

(6th-7th centuries A.D.)
Abstract
The period of the 6th-7th centuries in the area east of the Carpathian
Mountains is known to us only to a limited extent. The aim of this article is to
present and analyze some artifacts identified in the 6th-7th century settlement of
Ștefan cel Mare- Gutinaș, Bacău county, in order to try to learn more about the
human societies of this period in the Tazlău-Cașin depression.
Key words: Ștefan cel Mare-Gutinaș, Settlement, 6th-7th century, Tazlău-

Cașin depression, Colection of artifacts.
Cuvinte cheie: Ștefan cel Mare-Gutinaș, așezare, secolele VI-VII,
depresiunea Tazlău-Cașin, colecție de obiecte.
Prin acest demers ne propunem prezentarea și redarea în circuitul

științific ale unor obiecte identificate în așezarea de la Ștefan cel Mare-
Gutinaș, jud. Bacău, aparținând colecției Muzeului de Istorie Onești1. La
cercetările arheologice din acest punct au participat colectivele de cercetare
ale Muzeului de Istorie „Iulian Antonescu” din Bacău și Muzeului de Istorie
din Onești. Acestea au dus la identificarea și cercetarea, aproape în
totalitate, a unei așezări încadrate temporal între secolele VI-VII d.Chr.
Rezultatele cercetărilor de teren au fost publicate atât în articole apărute în
periodice, cât și sub forma unui volum de specialitate2. Unele piese care fac
subiectul acestei cercetări au fost amintite, în opinia noastră fiind necesară și
1
Mulțumim pe această cale domnului director și întregului colectiv al Muzeului de Istorie
Onești pentru permisiunea analizei obiectelor care fac tema acestei cercetări.
2
Periodice: Al. Artimon şi C. Eminovici, Cercetări arheologice în așezarea medievală din
comuna Ștefan cel Mare (Jud. Bacău), în „Carpica”, X, 1978, p. 271-302; I. Mitrea, C.
Eminovici și V. Momanu, Așezarea din secolele V-VII de la Ștefan cel Mare, jud. Bacău.
Săpăturile din anii 1984-1986, în „Carpica”, XVIII-XIX (1986-1987), 1987, p. 215-250.
Volum de specialitate: Ioan Mitrea, Așezarea medievală timpurie de la Ștefan cel Mare-
Gutinaș, Județul Bacău, Onești, Magic Print, 2015, 172 p.
112 Paul-Marian Boeru
utilă punerea în valoare a acestora prin mijloace moderne.

Perioada secolelor VI-VII d.Chr. este una cunoscută doar într-o
anumită măsură în întregul spațiu de la nordul Dunării de Jos, existând
schimbări majore politice, sociale și economice. Un rol important în
întregirea imaginii asupra acestor secole la nordul Dunării o au sursele
scrise bizantine contemporane cu evenimentele3. Autorii bizantini sunt, în
general, interesați de situația graniței Imperiului Bizantin și amintesc de
sclaveni, anți4 și de avarii apăruți la nordul Dunării încă din prima jumătate
a secolului al VI-lea d.Chr5. Atacurile acestora asupra teritoriilor bizantine
au reprezentat o provocare majoră pentru imperiu, barbarii reușind să
afecteze în mare măsură limesul de la Dunărea de Jos6.
Pentru studiul epocii, pe lângă sursele scrise, de mare importanță sunt
și sursele arheologice. În a doua jumătate a secolului trecut, cercetările de
teren s-au concentrat în primul rând pe aspectele care țin de formarea
poporului român7. După secolele III-V d.Chr., perioadă în care la nord de
Dunăre s-a manifestat aspectul cultural Sântana de Mureș-Cerneahov,
caracteristic goților, în acest spațiu geografic au loc anumite schimbări ale
culturii materiale8. Începând cu secolul al VI-lea, la est de Munții Carpați
sunt observabile așezări asemănătoare celei identificate la Ștefan cel Mare-
Gutinaș printre care putem aminti de cele de la Suceava-Șipot9,
3
Procopius din Caesarea, Meneandru Protector, Teofilact Simocatta sunt câțiva dintre
autorii contemporani cu evenimentele care relatează despre barbarii de la granițele
Imperiului Bizantin. Vezi R. Pallas-Brown, East Roman Perception of the Avars in the
mid- and late sixth Century, în Ethnicity and Culture in Late Antiquity, edited by Stephen
Mitchell and Geoffrey Greatrex, Classical Press of Wales, 2000, p. 309-329.
4
Termeni regăsiți în sursele scrise bizantine din secolele VI-VII d.Chr. referitor la slavii timpurii.
5
W. Pohl, Die Awaren. Ein Steppenvolk in Mitteleuropa, 567-822 n.Chr, Munchen, C.H. Beck,
1988, p. 53-62.
6
Limes = Termen folosit de autorii antici pentru a se referi la granița fortificată, limita
Imperiului Roman/ Bizantin. Sensul acestui cuvânt a fost adaptat de cercetătorii moderni.
Vezi: Hristijan Talevski, The persistence of the limes and the condition of the defensive
system as reflections of the general collapse of the state system in the Early Byzantine
Balkans, în „Bulgarian e-Journal of Archaeology Supplements”, 7, 2019, p. 285-301.
7
Alpár Doboș, Migrants versus Locals. The Concept of Migration and Migratory Peoples
in the Archaeology of post-Roman Transylvania, în Cojocaru, V., Pázsint, A. Izabella,
(eds.), Migration and Identityin Eurasia: From Ancient Times to the Middle Ages, Cluj-
Napoca, Editura Mega, 2021, p. 201-228.
8
Peter Heather, Goths and Huns, c. 320-425, în The Cambridge Ancient History, Vol. 13,
Cambridge, Cambridge University Press, 1998, p. 487-450; Ioan Mitrea, Observaţii privind
sfârşitul culturii Sântana de Mureş şi începuturile culturii Costişa-Botoşana-Hansca, în
stadiul actual al cercetărilor arheologice, în „Carpica” XXXIV, 2005, p. 131-142.
9
Dan Gh. Teodor, Șantierul arheologic Suceava-Șipot, în „MCA”, IX, 1970, p. 375-382.
Piese identificate în colecţia Muzeului de Istorie Oneşti (secolele VI-VII d.Chr.) 113
Botoșana10, Udești11 (jud. Suceava), Costișa Mănoaia12, Izvoare-Bahna13,

Davideni14 (jud. Neamț), Bacău Curtea-Domnească15 (jud. Bacău),
Dodești16 (jud. Vaslui), Crucea lui Ferenț17 (jud. Iași). Analiza ansamblului
acestor stațiuni arheologice a dus la conturarea aspectului cultural Costișa-
Botoșana-Hansca18. La sud de Munții Carpați s-a manifestat un alt orizont,
cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de Cireșanu19. După
acesta, între secolele V-VII d.Chr., este observabilă cultura arheologică
Ipotești-Cândești20. Aceasta este regăsită la sud de Munții Carpați și,
asemeni aspectului Costișa-Botoșana-Hansca de la est de teritoriul
Moldovei, are trăsături caracteristice civilizației romano-bizantine21. În
10
Idem, Civilizația romanică la est de Carpați în secolele V-VII, e.n. Așezarea de la
Botoșana-Suceava, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984, 131 p.
11
M.D. Matei și Al. Rădulescu, Șantierul arheologic de la Udești, în „St.Mat.Suceava”, III,
1973, p. 265-290.
12
Dan Gh. Teodor, V. Căpitanu, I. Mitrea, Cercetările arheologice de la Mănoaia Costișa
și contribuții la cunoașterea culturii materiale din secolele V-VI. e.n din Moldova, în
„Carpica”, I, 1968, p. 233-248.
13
Ioan Mitrea, Aşezarea prefeudală de la Izvoare-Bahna (Il). Contribuții la formarea
poporului român, în „Carpica”, X, 1978, p. 206-210; idem, Rezultatele cercetărilor
arheologice din aşezarea de la Izvoare-Bahna (secolele VI-IX e.n.), în „MCA”, XV,
Bucureşti, 1983, p. 429-433.
14
Idem, Principalele rezultate ale cercetărilor arheologice din aşezarea de la Davideni
(sec. V-VII), în „MemAntiq”, VI-VIII, 1974-1976, 1981, p. 65-89.
15
Ioan Mitrea; Al. Artimon, Descoperiri prefeudale la Curtea Domnească-Bacău, în
„Carpica”, IV, 1971, p. 225; Alexandru Artimon, Ioan Mitrea, Bacău-Reședință
Voievodală, Bacău, Muzeul Județean de Istorie Iulian Antonescu Bacău, 1996, 151 p.
16
Dan Gh. Teodor, Continuitatea populației autohtone la est de Carpați. Așezările din
secolele VI-IX e.n. de la Dodești-Vaslui, Iași, Editura Junimea, 1984, 152 p.
17
Idem, Descoperiri prefeudale de la Iași-Crucea lui Ferenț, în „Cercetări Istorice”, II,
1971, p. 118-129.
18
Idem, Conceptul de cultură Costişa-Botoşana. Consideraţii privind continuitatea
populaţiei autohtone la est de Carpaţi în secolele V-VII e.n., în „Acta Antiqua et
Archeologica”, I, laşi, 1983, p. 215-229; Ioan Mitrea, Observaţii privind sfârşitul culturii
Sântana de Mureş şi începuturile culturii Costişa-Botoşana-Hansca, în stadiul actual al
cercetărilor arheologice, op.cit., p. 131-142.
19
V. Teodorescu, Cireşanu – un aspect cultural aparţinând populaţiei daco-romane din
secolele IV-V e.n. la sud de Carpaţi, în „Anuarul Muzeului de istorie și arheologie
Prahova”, 1, Ploieşti, 1984, p. 51-100.
20
Idem, Despre cultura Ipoteşti-Cîndeşti în lumina cercetărilor arheologice din nord-estul
Munteniei, în „SCIVA”, 15, 1964, 4, p. 485-503; Suzana Dolinescu Ferche, La culture
„Ipoteşti-Cândeşti”. La situation en Valachie, în „Dacia”, N.S., 28, 1984, 1-2, p. 117-147.
21
Vezi Dan Gh. Teodor, Considerații privind unele aspecte ale etnogenezei românești, în
„Arheologia Moldovei” XXXIV, 2011, p. 180.
spațiul intracarpatic cercetările de teren au identificat așezări din aceeași

epocă, printre care putem aminti de Brătei, Țaga, Biharea, cercetarea cărora
a dus la conturarea culturii Brătei-Țaga22. Culturile arheologice amintite
reprezintă orizontul atribuit autohtonilor de la nordul Dunării. Începând cu
mijlocul secolului al VI-lea, în același spațiu geografic, cercetările
arheologice identifică influențe la nivelul ceramicii specifice culturii tip
Praga-Korgeak, orizont atribuit slavilor timpurii23. În urma cercetărilor de la
Hlincea (jud. Iași), efectuate în a doua jumătate a secolului trecut, a fost
conturat un nou aspect cultural caracteristic perioadei secolelor VII-VIII
care reflectă evoluția culturii materiale la est de Munții Carpați, numit după
locul primelor decoperiri24. Acesta a fost mai târziu redenumit Lozna în
urma cercetărilor de Lozna-Botoșani25. În următoarea perioadă, între
secolele IX-X, sunt identificate la est de Carpați fragmente ceramice
aparținând culturii Dridu26, considerată cultura protoromânească, faza
anterioară specifică secolelor VII-VIII fiind redenumită Protodridu27.
Din punct de vedere al cadrului geografic, așezarea secolelor VI-VII
d.Chr. de la Ștefan cel Mare (jud. Bacău) este situată în Depresiunea Onești,
numită și Depresiunea Tazlău-Cașin, cea mai sudică depresiune a
Subcarpaților Moldovei28. Aceasta se află în bazinul inferior al râului Trotuș
22
Ligia Bârzu, La station no.1 de Bratei, dép. de Sibiu (IV e-VIIe siècles), în „Dacia”, N.S.,
XXXVIII-XXXIX, 1994-1995, p. 239-295; Maria Comșa , Structuri socio-economice din
secolele VI-X pe teritoriul României, în „Carpica”, XXVI, vol. l, 1997, p. 195-204; D. Protase,
Ţaga. Două aşezări din perioada finală a etnogenezei românilor (sec. IV-VII şi VII-VIII),
Cluj-Napoca 2003, p. 7-51.
23
Peter Ivanič, Western Slavs in the 6th and 7th century, în „Journal of history”, 47, 2012, p. 8;
K. Godłowski, Pierwotne siedziby Słowian. Wybór pism pod redakcją M. Parczewskiego, Cracow,
2000, 436 p.; I.O. Gavritukhin, Aktualne problemy uzycheniia rannei istorii slavian i slavianskogo
rasseleniia na iug i zapad (prazhskaia kul’tura), în Derevianko, A.P., Makarov, N.A., (eds), Trudy
II (XVIII) vserossiiskogo arkheologicheskogo s’ezda v Susdale, 2, Moscow, 2008, p. 206-228.
24
Pentru șantierul de la Hlincea vezi: M. Petrescu Dâmbovița, Șantierul Hlincea-Iași, în
„SCIVA”, 4, 1953, 1-2, p. 312-334: Dan Gh. Teodor, Un centru meşteşugăresc din evul mediu
timpuriu. Cercetările arheologice de la Lozna-Botoşani, Brăila, Editura Istros, 2011, p. 12-13.
25
Idem, Teritoriul est-carpatic in veacurile V-XI e.n. Contribuţii arheologice şi istorice și
problema formării poporului român, Iaşi, Editura Demiurg, 1978, p. 88.
26
Ion Nestor, Contributions archeologiques au probleme des Proto-Roumains. La
civilization de Dridu, în „Dacia”, N.S., II, 1958, p. 371- 382; Eugenia Zaharia, Săpăturile
de Ia Dridu. Contribuţii la arheologia şi istoria perioadei de formare a poporului român,
Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967, 271 p.
27
Dan Gh. Teodor, Unele probleme privind evoluţia culturii materiale din Moldova în
secolele VI-X, în „Carpica”, II, 1969, p. 303, nota 52.; Ioan Stanciu, Slavii timpurii în
cercetarea arheologică românească, în „Ephemeris Napocensis”, 11, 2001, p. 113, nota 23.
28
Pentru o sinteză asupra aspectelor geologice, geografice, economice, istorice a habitatului
la altitudinea de 500-550 m., care ajunge în centrul depresiunii la 420-450 m.

Văile râurilor Tazlău, Cașin, Oituz și Trotuș formează terase compuse din
pietrișuri și un sol gălbui29. În depresiunea Onești au fost identificate mai
multe obiective arheologice relevante pentru perioada secolelor VI-IX.
Printre acestea putem aminti de cercetările de la Viișoara, com. Târgu
Trotuș, unde au fost identificate fragmente ceramice atribuite secolelor VI-VII,
dar și secolelor VIII-IX30. Urme materiale specifice secolelor VII-VIII au
fost identificate și în comuna Bogdănești, pe o terasă înaltă31, în
proximitatea căreia se află comuna Oituz, unde a existat o așezare între
secolele VIII-IX. Din păcate, aceasta a fost distrusă de lucrările agricole,
cercetările de teren identificând doar o parte din podeaua unei locuințe
adâncite32. În comuna Gura-Văii au fost descoperite, tot pe o terasă
inferioară a râului Trotuș, în dreptul muchiei dealului Cuciur, fragmente
ceramice atribuite secolelor VIII-IX33. Alte urme materiale specifice
secolelor VI-VII au fost identificate la sud de municipiului Onești, pe terasa
inferioară din dreapta râului Oituz34. În apropierea Trotușului, o altă așezare
din perioada prefeudală, respectiv din secolele VIII-IX, a fost identificată la
Pârâul Boghii (comuna Pârgărești)35. În depresiunea Onești au avut loc și
anumite descoperiri numismatice. Printre acestea, putem aminti de o
monedă identificată pe raza orașului Târgu Ocna al cărei loc de descoperire
a rămas încă necunoscut. Aceasta este din perioada împăratului Iustinian și a
fost emisă la Cyzic36.
În general, așezările secolelor VI-VII nu ocupau o suprafață mare de
văii Trotușului vezi: Corneliu Stoica, Valea Trotușului. Enciclopedie, Onești, Editura
Magic Print, 2006, p. 76-84.
29
N.N. Lupu, I. Văcărașu, C. Brânduș, Județul Bacău, București, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1972, p. 24-26.
30
Ioan Mitrea, Regiunea centrală a Moldovei dintre Carpați şi Siret în secolele Vl-IX e.n.,
în „Carpica”, XII, 1980, p. 136.
31
N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmbovița și Em. Zaharia, Așezări din Moldova. De la paleolitic
pînă în secolul al XVIII-lea, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
1970, p. 358-359.
32
Dan Gh. Teodor, C. Buzduganu, I. Mitrea, Descoperirile arheologice de la Oituz (jud.
Bacău), în „Carpica”, II, 1969, p. 310-324.
33
N. Zaharia, M. Petrescu- Dîmbovița și Em. Zaharia, op.cit., p. 367.
34
l. Şandru, Contribuţii geografico-economice asupra evoluţiei aşezărilor omeneşti în
depresiunea subcarpatică Oneşti, în „ASUI”, Secţiunea a II-a, VII, 1961, I, p. 221.
35
I. Mitrea, C. Eminovici, Cercetările arheologice de la Pîrîul Boghii-Pârgăreşti, în
„Carpica”, XV, 1983, pp. 153-162.
36
C. Preda, Circulația monedelor bizantine în regiunea carpato-dunăreană, în „SCIVA”,
23, 1972, 3, p. 410.
teren, având un număr mic de locuințe (20-30) pentru fazele de locuire37.

Din punct de vedere al cadrului geografic, acestea erau situate pe terase în
apropierea râurilor și a izvoarelor, în locuri bogate în materii prime,
favorabile locuirii. Cele mai întâlnite complexe domestice sunt locuințele
adâncite de dimensiuni mici, prevăzute cu instalații de încălzire. Așezarea
de la Ștefan cel Mare-Gutinaș (jud. Bacău) este situată în Subcarpații
Moldovei, la dreapta Trotușului, pe o terasă înaltă, aflată pe malul stâng al
pârâului Rădeana. Primul sondaj arheologic de informare38 în această zonă a
avut loc în 1968. Cercetări de teren au fost susținute între anii 1971-1977,
fiind reluate în 1984 până în 1990, în punctul intitulat „La Siliște”, în
proximitatea satului Gutinaș39. Ultimele cercetări arheologice au avut loc în
199540. În acest punct au fost identificate mai multe niveluri de locuire, cele
mai vechi dintre acestea datând din neoliticul târziu, etapa Cucuteni B41. Au
fost identificate și câteva fragmente ceramice care atestă o așezare din epoca
Bronzului, cultura Noua și Halstattul târziu42. Un alt nivel de locuire este
atestat de materialul ceramic specific secolelor I-II e.n. O altă așezare indică
faptul că terasa din punctul „La Siliște” a fost locuită și în secolele VI-VII
și, mai târziu, în Evul Mediu, între secolele XIV-XVIII43. Locuirea acestei
zone în repetate rânduri și în mai multe epoci istorice sugerează faptul că
aceasta oferea condiții optime de desfășurare a vieții umane44.
Exponatele care fac tema acestui demers au fost identificate în diverse
puncte ale așezării secolelor VI-VII, având analogii în complexe
contemporane în toate regiunile țării noastre45. Acestea sunt tipice pentru
perioada în cauză, fiind deosebit de utile în încadrarea temporală a
obiectivului arheologic de la Ștefan cel Mare-Gutinaș.
37
Radu Harhoiu, Daniel Spânu, Erwin Gáll, Barbari la Dunăre, Cluj-Napoca, Editura
Argonaut, 2011, pp. 52-55.
38
Al. Artimon şi C. Eminovici, op.cit., p. 271-272, nota 2.
39
I. Mitrea, C. Eminovici și V. Momanu, op.cit., p. 215.
40
Ioan Mitrea, Așezarea medievală timpurie de la Ștefan cel Mare-Gutinaș, Județul Bacău,
op.cit., p. 33.
41
I. Mitrea, C. Eminovici și V. Momanu, op.cit., p. 218-219; Anton Niţu, Formarea şi
clasificarea grupelor de stil AB şi B ale ceramicii pictate Cucuteni-Tripolie, Iaşi, 1984, p.
66-82, 123, 128-130.
42
Al. Artimon şi C. Eminovici, op.cit., p. 273, fig. 3/5, 3/4.
43
Ibidem, p. 271.
44
Vasile Cucu, Geografia populației și a așezărilor umane, ed. a II-a revizuită, București,
Editura Didactică și Pedagogică, 1981, p. 41.
45
I. Mitrea, C. Eminovici și V. Momanu, op.cit., p. 228.
Un prim obiect asupra căruia ne vom concentra atenția este unul din
fier, cu lungimea de 6.0 cm și grosimea în secțiune de 0.4 cm, care are
numărul de inventar 1473. Piesa a fost considerată un cosor46, unealtă care
era întrebuințată atât în viticultură, cât și în pomicultură. Exemple de astfel
de obiecte sunt cunoscute la est de Munții Carpați încă din perioada
antichității47. Contextul descoperirii este secțiunea I a cercetării (fig. 2), la o
adâncime de 0,30 m față de nivelul de călcare, în stratul de cultură atribuit
secolelor VI-VII. Obiectele din fier se regăsesc în contextele arheologice din
această perioadă, prelucrarea metalelor reprezentând un meșteșug de bază48.
Cele mai comune obiecte din fier identificate în complexele arheologice ale
epocii sunt cuțitele. De asemenea, au fost descoperite și unelte agricole,
obiecte folosite la prelucrarea metalelor, uneori și diferite podoabe49. Pe
lângă aceste obiecte din fier, au fost identificate și vârfuri de săgeți sau
cârlige de pescuit50. Un cosor a fost identificat în urma cercetărilor de teren
în așezări ale secolelor VI-VII de la est de Munții Carpați, la Izvoare-
Bahna51. La sud de Munții Carpați, în așezarea din București de pe str.
Chivan Nicolae, încadrată temporal în aceeași perioadă, în umplutura
locuinței nr. 10, a fost identificat un cosor cu mâner torsadat52. Acest tip de
46
La momentul înregistrării, piesa din fier din cauză a fost considerată, din motive
obiective la acea dată, drept cosor.
47
Vezi I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Civilizația fierului la daci, Cluj, Editura Dacia, 1979,
188 p.; Ioan Mitrea, Așezarea din secolele VI-IX de la Izvoare Bahna, Bibliotheca
Memoriae Antiquitatis, Piatra Neamț, 1998, p. 90.
48
Daniela Tănase, Prelucrarea metalelor în lumea barbară la Dunărea Mijlocie și
Inferioară în secolele VI-VII, Timișoara, Editura Excelsior Art, 2010, 431 p.
49
Dan Gh. Teodor, Slavii la nordul Dunării de Jos în secolele VI-VII d. H., în „Arheologia
Moldovei”, XVII, 1994, p. 233.
50
Vârfuri de săgeți au fost descoperite în Subcarpații Moldovei la Botoșana, Izvoare-Bahna și la
Davideni: Dan Gh. Teodor, Civilizaţia romanică la est de Carpaţi în secolele V-VII e.n.
Aşezarea de la Botoşana-Suceava, op.cit., p. 49-50, fig. 18/3,4; 19/12; Ioan Mitrea, Aşezarea
prefeudală de la Izvoare-Bahna (II). Contribuții la formarea poporului român, op.cit., p. 215-
218, fig. 8/1; 9/2; Idem, Principalele rezultate ale cercetărilor arheologice din așezarea de la
Davideni (sec. V-VII e.n), op.cit., p. 82. fig. 4-9/11; 15/5, 7; 16/1; Cârlige de pescuit: Sergiu
Haimovici, Studiul arheozoologic al resturilor animaliere descoperite în așezarea de la
Davideni, anexa în Ioan Mitrea (ed.), Comunități sătești la est de Carpați în epoca
migrațiilor. Așezarea de la Davideni din secolele V-VIII, op.cit., p. 208- 229.
51
Sergiu Haimovici, loc.cit., fig. 25/5, din secțiunea 37, fig. 25/6, din secțiunea 50.; Ioan
Mitrea, Aşezarea prefeudală de la Izvoare-Bahna (Il). Contribuții la formarea poporului
român, op.cit., p. 215., fig. 8/6, 9/7.
52
Vezi Maria Comșa, Structuri socio-economice din secolele VI-X pe teritoriul României,
op.cit., p. 201; Margareta Constantiniu, Elemente romano-bizantine în cultura materială a
obiect este unul mai rar întâlnit în complexele de locuire ale secolelor VI-VII,
oferind importante date asupra meșteșugurilor practicate de către societățile
umane din acea perioadă.
În opinia noastră, obiectul de fier identificat în așezarea de la Ștefan cel
Mare-Gutinaș nu poate fi cu siguranță considerat un cosor. Ne exprimăm
reticența în acest sens deoarece obiectul în cauză nu a fost încă supus procedeelor
de restaurare53. Analizele viitoare vor oferi mai multe detalii asupra obiectului de
fier identificat în secțiunea I a așezării de la Ștefan cel Mare-Gutinaș.
Cel de-al doilea obiect care face tema acestei cercetări este o fusaiolă
fragmentară. Aceste tipuri de obiecte sunt puse în legătură cu prelucrarea lânii
și a fibrelor vegetale din in sau din cânepă, oferind informații prețioase asupra
îndeletnicirilor practicate de comunitățile secolelor VI-VII d.Chr. Fusaiolele
sunt lucrate în lut ars, fiind identificate și exemplare lucrate în os sau chiar
plumb. Cercetătorii sunt de părere că acestea erau cu siguranță și din lemn dar,
din păcate, acestea nu s-au conservat. Fusaiolele din lut sunt identificate în toate
așezările cercetate sistematic54. Acestea sunt fie de formă cilindrică, unele mai
aplatizate ca altele, bitronconice, tronconice, sferice sau uneori polifațetate55.
Fusaiola fragmentară prezentată are numărul de inventar 1414 și a fost
identificată la momentul cercetării secțiunii nr. III (fig. 3), în 1973, la
adâncimea de 0.40 m, față de la nivelul de călcare. Aceasta este de formă
ovoidală. Piesa are înălțimea de 2.4 cm., în stare completă ar fi avut probabil
diametrul de 4.7 cm. Forma obiectelor de acest tip identificate în așezarea de
la Ștefan cel Mare-Gutinaș este una specifică celor regăsite în complexele
arheologice ale secolelor VI-VII56.
populaţiei autohtone din partea centrală a Munteniei, în secolele VI - VII e.n, în „SCIVA”,
17, 1966, 4, p. 668; V. Teodorescu, Centre meșteșugărești din sec. V/VI-VII e.n. în
București, în „MIM”, IX, 1972, p. 81, fig. 3/5.
53
Vezi: Elisabeta Marianciuc, Foarfece din fier – restaurare și conservare, în „Acta Musei
Porolissensis. Anuarul Muzeului Județean de Istorie și Artă din Zalău”, XXIII-2, 2004, p.
679-686; Ana Voinic, Tehnici de stabilizare chimică prin declorurare a fierului arheologic.
Teacă de sabie celtică - restaurare și conservare, în „Revista Muzeelor”, I-II, 2004, p. 52-56.
54
Exemple de fusaiole din așezări din aceeași perioadă, Botoșana (jud. Suceava): Dan Gh.
Teodor, Civilizaţia romanică la est de Carpați in secolele V-VII e.n. Aşezarea de la
Botoşana-Suceava, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984, p.
51; Izvoare Bahna (jud. Neamț): Ioan Mitrea, Așezarea din secolele VI-IX de la Izvoare-
Bahna, Biblioteca Memoriae Antiquitatis IV, Piatra Neamț, 1998, p. 40, 53, 61; Davideni
(jud. Neamț): Idem, Comunităţi săteşti la est de Carpaţi în epoca migraţiilor. Aşezarea de la
Davideni din secolele V-VIII, Piatra Neamţ, Editura „C. Mătasă”, 2001, p. 51, 72, 88, 135.
55
Dan Gh. Teodor, Meşteşugurile la nordul Dunării de Jos în sec. IV-XI d.Hr., Iaşi, Editura
Helios, 1996, p. 50.
56
Al. Artimon şi C. Eminovici, op.cit., p. 217; Ioan Mitrea, Principalele rezultate ale
Categorii de fusaiole identificate în locuințele cercetate

în așezarea de la Ștefan cel Mare-Gutinaș.
Locuința Bitronconice Ovoidală Lucrată Fragmentare

din frg.
ceramic
Nr. 1 1 1
Nr. 3 1
Nr. 5 1
Nr. 7 1
Nr. 8 1
Nr. 11 1 1
Nr. 14 1
Nr. 15 1
Nr. 17 1
Nr. 18 1
Alte obiecte specifice perioadei secolelor VI-VII d.Chr. din expoziția

permanentă a Muzeului de Istorie Onești sunt 4 vase întregite, provenite din
aceeași așezare. Acestea sunt tipice așezărilor secolelor VI-VII, din
Subcarpații Moldovei, analogii ale acestora fiind identificate în așezarea
Izvoare-Bahna57, Mănoaia Costișa58, Davideni59, Bacău-Curtea Domnească60,
Botoșana61 etc.
Odată cu secolele V-VI, producerea ceramicii lucrate la roată – care
era majoritară – este treptat înlocuită, vasele secolelor VI-VII fiind modelate
dintr-o pastă de o calitate mai proastă care conține microprundișuri. Aceasta
este cauza pentru care ceramica de acest tip are un aspect cimentos,
cercetărilor arheologice din aşezarea de la Davideni (sec. V - VII e.n.), op.cit., p. 78.
57
Ioan Mitrea, Aşezarea prefeudală de la Izvoare-Bahna (Il). Contribuții la formarea
poporului român, op.cit., p. 206-210; idem, Rezultatele cercetărilor arheologice din
aşezarea de la Izvoare-Bahna (secolele VI-IX e.n.), op.cit., p. 429-433; idem, Așezarea din
secolele VI-IX de la Izvoare-Bahna, op.cit., p. 29-46, 85-93.
58
Dan Gh. Teodor, V. Căpitanu, I. Mitrea, Cercetările arheologice de la Mănoaia Costișa și
contribuții la cunoașterea culturii material din secolele V-VI. e.n din Moldova, op.cit., p. 233-249.
59
Ioan Mitrea, Principalele rezultate ale cercetărilor arheologice din aşezarea de la
Davideni (sec. V-VII), op.cit., p. 65-92; idem, Comunităţi săteşti la est de Carpaţi în epoca
migraţiilor. Aşezarea de la Davideni din secolele V-VIII, op.cit., p. 151-157.
60
Ioan Mitrea; Al. Artimon, Descoperiri prefeudale la Curtea Domnească-Bacău, op.cit.,
p. 271-287.
61
Dan Gh.Teodor, Civilizaţia romanică la est de Carpați in secolele V-VII e.n. Aşezarea de
la Botoşana-Suceava, op.cit., p. 49-60.
zgrunțuros, cu multe imperfecțiuni62. Vasele modelate manual sunt realizate

în cadrul așezării, arse în cuptoare construite din pietre sau săpate în peretele
locuințelor. Ceramica produsă în acest mod este arsă incomplet sau
neuniform63. Pasta era, în general, una grosieră, cu cioburi pisate în
compoziție64. Ceramica lucrată la roată sau roată rapidă a fost confecționată
dintr-o pastă mai bună, având în compoziție nisip sau microprundișuri fine.
Datorită nisipului cu „bobul mare” ceramica poate avea, asemeni celei
modelate la mână, un aspect zgrunțuros. Vasele produse la roată din această
perioadă au fost puse în legătură cu populația autohtonă65.
Pentru perioada secolelor VI-VII, ceramica lucrată la roată este mai
rară decât cea modelată la mână, deoarece cea din urmă era realizată de
meșteri specializați în anumite centre de producție, mai rare în această
epocă. În așezarea de la Ștefan cel Mare-Gutinaș nu au fost identificate
cuptoare specializate pentru arderea ceramicii lucrate la roată. Deoarece
așezarea nu a fost cercetată în totalitate, ci în procent de cca. 60-70%, nu
este exclusă ipoteza ca astfel de cuptoare să fi existat în proximitate66.
Tipul de vas cel mai des întâlnit în complexele arheologice asociate
secolelor VI-VII este vasul borcan. Acesta nu este prevăzut cu torți, gâtul
formelor ceramice fiind scurt. La nivelul buzei, vasele borcan prezentau o
evazare mai mult sau mai puțin accentuată. Diametrul gurii este mai mare decât
cel al bazei, care în general era mai groasă decât pereții vasului, care sunt ușor
bombați67. Vasele întregite, pe care le vom analiza în rândurile următoare, pot fi
considerate vase borcan, îndeplinind toate criteriile amintite. Formele ceramice
pe care le vom analiza au fost identificate în sectorul A (fig. 2) al așezării.
Vasul numărul 1 cu numărul de inventar 946 a fost identificat în anul
1977. Acesta este lucrat la roată, dintr-o pastă de mai bună calitate
comparativ cu vasele lucrate manual. Ca elemente de decor, vasul este
prevăzut cu linii orizontale foarte șterse pe umerii bombați, având înălțimea
de 17,3 cm68. Acest decor a fost realizat prin incizarea cu o unealtă specială
62
Idem, Meşteşugurile la nordul Dunării de Jos în sec. IV-XI d.Hr., op.cit., p. 55.
63
Idem, Unele probleme privind evoluția culturii materiale în Moldova în secolele VI-X ,
op.cit., p. 278.
64
Teodor Eugen, Paliga Sorin, Lingvistica și arheologia slavilor timpurii: O altă vedere la
Dunărea de Jos, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2009, p. 151.
65
op.cit., p. 68-68.
66
Ibidem, p. 38, 66.
67
Ibidem, p. 68-69.
68
pe lutul ud la momentul modelării vasului69.

Cel de-al doilea vas are numărul de inventar 1544, a fost întregit din
mai puține fragmente ceramice, fiind modelat la mână. Spre deosebire de
celelalte vase analizate, buza acestuia nu se răsfrânge. Aspectul zgrunțuros
este datorat pastei grosiere, în general utilizată la producerea vaselor
modelate la mână, dar și faptului că în conținutul pastei au fost folosite
cioburi pisate și nisip cu bobul mare. Înălțimea vasului este de 17,9 cm.
Al treilea vas are numărul de inventar 945 și este lucrat la mână, fiind
identificat la adâncimea de 0,80 m., în anul 1977, contextul descoperirii
fiind locuința 3. Vasul a fost puternic fragmentat, pasta din care acesta a fost
prelucrat fiind una grosieră care conține cioburi pisate. Înălțimea acestui vas
este de de 25,8 cm.
Ultimul vas lucrat la mână prezintă urme de ardere secundară
neuniformă, unde poate fi observabilă și fragmentarea. Acesta, modelat la
mână, având umerii mai bombați, asimetrici, și o înălțime de 22,3 cm. În
opinia noastră, cauza asimetriei umerilor este fie datorată faptului că vasul
este lucrat manual, fie datorată uscării precare a lutului după modelare,
înainte de ardere70. Este mai puțin probabil ca deformarea să fi fost cauzată
de arderea secundară, pentru acest lucru fiind necesare temperaturi foarte
ridicate.
Așezarea de la Ștefan cel Mare-Gutinaș este relevantă din punct de
vedere al cercetării științifice deoarece, în zona depresiunii Onești, aceasta
este singura așezare atribuită secolelor VI-VII d.Chr. care este cercetată
aproape în totalitate. Piesele analizate din colecția Muzeului de Istorie
Onești oferă informații despre meșteșugurile și despre viața societății umane
în această epocă din depresiunea Tazlău-Cașin și din Subcarpații Moldovei.
op.cit., p. 68, fig. 32/1, 33/3.

69
Dan Gh. Teodor, Meşteşugurile la nordul Dunării de Jos în sec. IV-XI d.Hr., op.cit., p. 58.
70
Vezi: Teodor Eugen, Paliga Sorin, op.cit., p. 151.
Fig. 1. Localizarea așezării de la Ștefan cel Mare-Gutinaș jud. Bacău.
Fig. 2. Amplasarea sectoarelor cercetate în punctul „La Siliște”, așezarea de la

Ștefan cel Mare-Gutinaș jud. Bacău. (după Ioan Mitrea, Așezarea medievală
timpurie de la Ștefan cel Mare-Gutinaș, Județul Bacău, op.cit., p. 123).
Fig. 3. Secțiunile cercetate în sectorul B. (după Ioan Mitrea, Așezarea medievală

timpurie de la Ștefan cel Mare-Gutinaș, Județul Bacău, op.cit., p. 124).
Fig. 4. Obiect din fier.
Fig. 5. Fragment fusaiolă.
Vas 1 Vas 2
Vas 3. Vas 4.
Fig. 6. Vasele 1, 2, 3, 4 din Așezarea de la Ștefan cel Mare-Gutinaș.
Fig. 7. Vasele 1, 2, 3 din Așezarea de la Ștefan cel Mare-Gutinaș. (După Ioan

Mitrea, Așezarea medievală timpurie de la Ștefan cel Mare-Gutinaș, Județul
Bacău, op.cit., p. 154, Fig. 33/3, p. 156. Fig. 35/ 1, 3.).
Fig. 8. Desenul vasului nr. 4 din așezarea de la Ștefan cel Mare.
VOCABULARUL DEȚINĂTORILOR PUTERII SUVERANE DIN TIMPUL
CRIZEI DE LA MIJLOCUL VEACULUI AL III-LEA ÎN BREUIARIA
ISTORIOGRAFICE LATINE TÂRZII*
Cozmin-Valerian Broşteanu**
Vocabulary of holders of sovereign power during the mid 3rd century crisis
in late Latin historiographical breuiaria
Abstract
This study capitalizes information referring to the crisis from the middle IIIrd
century that originates from a category of Latin sources neglected by historians,
namely the Latin historiographical breuiaria written in the second half of the IVth
century: Historiae abbreuiatae (Liber de Caesaribus) by Sextus Aurelius Victor,
Breuiarium ab Urbe condita by Flavius Eutropius, Breuiarium rerum gestarum
populi Romani written by Rufius Festus, and Epitome de Caesaribus which is
attributed to an unknown author, generically called Pseudo-Aurelius Victor.
Despite the fact that they are operas with a reduced content, they painted concisely
different aspects of the Roman history, including the crisis timeline. Thus, we set
out to identify and analyze the terms used by the breviators in order to point
towards the owners of the sovereign powers during the time of the crisis. More
specifically, it is about terms such as Augustus, Caesar, imperator, princeps,
dominus and rector. Basing our efforts on a comparison between their incidence
within the period before and after the crisis, we will try to outline particular
aspects of the use of these appellations for the time of crisis.
Keywords: breuiaria, crisis of the mid IIIrd century, Augustus, Caesar,

imperator, princeps, dominus, rector.
Cuvinte-cheie: breuiaria, criza de la mijlocul veacului al III-lea, Augustus,
Caesar, imperator, princeps, dominus, rector.
*
Acest text reprezintă o variantă a unei comunicări prezentate la XI Convegno romeno-italiano
(Iași, 10-12 octombrie 2019) (cf. http://www.uaic.ro/event/colocviu-romano-italian-la-cea-de-a-
xi-a-editie/; http://history.uaic.ro/16330/10-12-octombrie-2019-al-xi-lea-colocviu-romano-
italian/; http://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2019/03/Afis-15.03.2019-Seminar-CSCC.jpg).
Abrevierile surselor sunt conforme dicționarelor de specialitate, iar cele ale revistelor sunt
conforme cu L’Année Philologique.
**
Centrul de Studii Clasice și Creștine, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza” din Iași.
Vocabularul deţinătorilor puterii suverane din timpul crizei de la mijlocul veacului al III-lea 129
În cadrul dezbaterilor istoriografice, interstițiul cronologic delimitat de

domnia lui Maximinus Thrax (235-238) și ascensiunea lui Diocletianus
(284-305) a fost caracterizat ca o perioadă critică din existența Imperiului
Roman. În ultima vreme au apărut voci care propun o nouă abordare a
subiectului, atrăgând atenția asupra faptului că statul roman s-a aflat, de
fapt, într-o perioadă de tranziție, marcată de transformări profunde a
valorilor specifice lumii romane clasice1. Cu toate acestea, tendințele
revizioniste asupra acestui fenomen istoric au fost la rândul lor contestate2.
Pentru a putea înțelege mai profund realitățile de la mijlocul secolului
al III-lea, erudiții au apelat cu preponderență la sursele contemporane
evenimentelor, scrise în limba greacă: Istoria Imperiului Roman a lui Dio
Cassius; Istoria Imperiului Roman după moartea lui Marcus Aurelius a lui
Herodian și Cronica elaborată de Dexippos. În rest, există doar fragmente
din operele nepăstrate ale unor autori eleni care surprind tangențial realități
din timpul crizei (Asinius Quadratus, Nikostratos din Trapezunt, Eusebius
din Nantes ș.a.). Dintre sursele latinești un rol important l-a avut Scriptores
Historie Augustae, dar aceasta, la rândul ei, ridică unele semne de întrebare
în privința surselor, a autorului, a momentului redactării ș.a.3.
În rândurile următoare, ne-am propus să aducem în atenție informații
referitoare la criza de la mijlocul secolului al III-lea provenite dintr-o serie
de izvoare care în general au fost neglijate sau au jucat un rol secundar în
istoriografia problemei. Este vorba despre lucrările abreviate redactate în a
doua jumătate a secolului al IV-lea și la începutul celui de-al V-lea, anume:
Liber de Caesaribus sau Historiae abbreuiatae ale lui Sextus Aurelius
Victor; Breuiarium ab Urbe condita al lui Eutropius; Breuiarium rerum
gestarum populi Romani al lui Rufius Festus; Epitome de Caesaribus atribuită
unui autor necunoscut, numit, convențional, Pseudo-Aurelius Victor.
Distanțarea istoricilor față de breviatori, din perspectiva problematicii
pe care o avem în vedere, s-a datorat faptului că operele lor sunt considerate
compilații, reduse ca întindere, cu un caracter didactic și, mai ales,
superficiale în privința crizei. Cu toate acestea, există o serie de contribuții
1
Vezi David S. Potter, Roman Empire at Bay AD 180-395, Londra, Routledge, 2004; Wolf
Liebeschuetz, Was there a Crisis of the Third Century?, în Crisis and the Roman Empire, edited
by Olivier Hekster, Gerda de Kleijn and Daniëlle Slootjes, Leiden, Brill, 2007, p. 11-20.
2
Clifford Ando, Imperial Rome AD 193 to 284. The Critical Century, Edinburgh,
Edinburgh University Press, 2012, p. 13-14.
3
Vezi întreaga discuție la Nelu Zugravu, Imperium creandique ius principis. Mecanismele
dobândirii puterii imperiale în timpul crizei în izvoarele literare latine din secolele IV-V
(I), în „C&C”, 15, 2020, p. 473-483.
130 Cozmin-Valerian Broşteanu
care surprind aspecte ce țin de concepția politică a breviatorilor4.

Unul dintre factorii esențiali care au contribuit la declanșarea crizei, la
perpetuarea și, în cele din urmă, la depășirea ei îl reprezintă împărații, adică
deținătorii puterii suverane. În cele ce urmează vom discuta termenii folosiți
de breviatori pentru a indica deținătorii puterii suverane din timpul crizei.
Aceștia utilizează următoarele lexeme: imperator, Caesar, princeps,
Augustus, rector și dominus. Incidența acestor lexeme în breuiaria, pentru
perioada crizei, în ordinea frecvenței, este următoarea:
• imperator este atestat de 26 de ori, respectiv, de câte 7 ori în Historiae
abbreuitae (Liber de Caesaribus) ale lui Victor5 și în breuiarium-ul eutropian6,
de 3 ori în cel al lui Festus7 și de 9 ori în Epitome de Caesaribus8.
• Caesar9 este menționat de 16 de ori: de 7 ori de în opera lui Aurelius
4
Idem, Princeps bonus nel Liber de Caesaribus di Aurelio Vittore, în „InvLuc”, 31, 2009,
241-253; idem, Imperator bonus la Pseudo-Aurelius Victor, în Studii de arheologie și
istorie. Omagiu Profesorului Nicolae Gudea la 70 de ani, ed. Călin Cosma, Cluj-Napoca,
2011, p. 417-426; idem, Le idee politice di un homo novus della tarda antiquità – Sesto
Aurelio Vittore, în „C&C”, 7/1, 2012, p. 249-266; idem, Idee politiche negli epitomatori
latini dei secoli IV-V. L’unità e l’unicità della storia romana, în „C&C”, 17/2, 2022, p.
617-639 (DOI: 10.47743/CetC-2022-17.2.617); idem, Studiu Introductiv, în Sextus
Aurelius Victor, Liber de Caesaribus, Carte despre împărați, editio bilinguis/ediție
bilingvă, ediția a II-a revizuită și adăugită, traducere, considerații privind limba și stilul și
notă asupra ediției de Mihaela Paraschiv, ediției îngrijită, abrevieri, studiu introductiv, ediții
de izvoare folosite, note asupra ediției, note și comentarii, apendice și indice de Nelu
Zugravu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2022, p. 81-131; Nelu
Zugravu, Mihaela Paraschiv, Le vocabulaire de la sphère du pouvoir dans l’Epitome de
Caesaribus, în „C&C”, 10, 2015, p. 389-424.
5
Aur. Vict., Caes., 28, 5: imperator Philippus; 29, 5: / Decius / imperatorem; 33, 14: Tetricum
imperatorem; 34, 5: /Claudius/ imperator; 34, 7: Constantius et Constantinus atque imperatores
nostri; 35, patres imperatorem delegerent; 36, 1; Tacitum... imperatorem creat.
6
Eutr., IX, 1: imperator esset appellatus; IX, 5: mox imperatores creati sunt Gallus, Hostilianus
et Galli filius Volusianus; IX, 7: Licinius Valerianus... ab exercitu imperator; IX, 10: Tetricus...
a militibus imperator electus; IX, 12: Quintillus... consensu militum imperator electus; IX, 14:
/Aurelianus /saevus et sanguinarius... imperator; IX, 20: Diocletianum imperator creavit.
7
Fest., 22, 2: Gallienum senatus imperatorem fecisset; 24, 1: Aureliani imperatoris; 24, 2:
Cari imperatoris.
8
Ps.-Aur. Vict., Epit. Caes., XXIX, 5: Valens Lucinianus imperator; XXX, 2: Hostilianus
Perpena, a senatu imperator creatus; XXXI, 1: Aemilianus in Moesia imperator effectus;
XXXII, 3: imperatores effecti sunt; XXXIV, 2: Claudius... imperator designatur; XXXIV, 1:
imperatorem; XXXV, 3: Septimius imperator effectus; XXXV, 7: Tetricum, qui imperator ab
exercitu in Galliis; XXXVII, 2: Proculum et Bonosum Agripinae imperatores effectos oppressit;
Nelu Zugravu, Note și comentarii, în Sextus Aurelius Victor, op.cit., p. 338, nota, 114.
9
Nelu Zugravu, Note şi comentarii, p. 417, nota 310.
Victor10, de 6 ori în cea a lui Eutropius11 și de 3 ori în Epitome de

Caesaribus12; lipsește în breuiarium-ul lui Festus.
• princeps13 apare de 11 ori: de 7 ori în Historiae abbreuiatae ale lui
Sextus Aurelius Victor14, o singură dată în Breuiarium ab Vrbe condita al
lui Eutropius15 și de trei ori în Breuiarium rerum gestarum populi Romani al
lui Festus16; nu apare în Epitome de Caesaribus.
• Augustus17 este folosit de 10 ori: de 2 ori de Sextus Aurelius
Victor18, de 7 ori de Eutropius19 și o singură dată în Epitome de
Caesaribus20; nu-l întâlnim în scrierea lui Festus.
• rector este folosit de două ori de Aurelius Victor21.
• dominus22 este întâlnit doar o singură dată în scrierea lui Aurelius
Victor23.
Comparativ cu perioada anterioară și cu cea posterioară crizei, nu sunt
întâlnite diferențe majore în terminologia utilizată de acești autori. Însă, un
10
Aur. Vict., Caes., 25, 2: Gaius Iulius Maximinus Caesar factus est; 26, 7: Clodium
Pupienum Caecilium Balbinum Caesares constituit; 29, 1: Etruscum nomine Caesarem
facit; 30. 1: Volusianum Gallo editum Caesarem decernunt; 32, 2: Gallienum senatus
Caesarem creat; 33, 3: Salonino filio, cui honorem Caesaris contulerat; 38, 1: liberis
Caesaribus Carino Numerianoque.
11
Eutr., IX, 4: Decius... filium suum Caesarem fecit; IX, 7: Gallienus quoque Romae a
senatu Caesar est appellatus; IX, 18 Carium et Numerianum filios Caesares fecit; IX, 18:
Numerianus quoque, filius eius, quem secum Caesarem ad Persas duxerat; IX, 19: interea
Carinus, quem Caesarem ad Phartos proficiscens Carus in Illyrico, Gallia, Italia
reliquerat; IX, 19: Numerianum Caesarem.
12
Ps.-Aur. Vict., Epit. Caes., XXIX, 2: Decium filium suum Caesarem fecit; XXXII, 2:
Cornelium Valerianum Caesarem; XXXVIII, 2: Carinum et Numerianum Caesares fecit.
13
Nelu Zugravu, Note și comentarii, p. 323, nota 81.
14
Aur. Vict., Caes., 26, 1: ab exercitu princeps apud Thysdri; 33, 30; 34, 4: /Claudius/
senatus omnius princeps erat; 35, 9: amisso principe; 35, 14: uirtutibus principum; 37, 3:
nostris principibus; 37, 5: ac senatui imperium creandique ius principis ereptum.
15
Eutr., IX, 2: Gordianus... princeps fuisset electus.
16
Fest, 22, 2: Gordiano principe; 23, 1: Valeriani principis; 25, 1: Diocletiano principe.
17
18
Aur. Vict., Caes., 27, 1: Augustum creauere; 31, 3: Augustum appellauissent.
19
Eutr., IX, 2: postea tres simul Augusti fuerunt, Pupienus, Balbinus, Gordianus; IX, 7:
Licinius Valerianus... Augustus est factus; IX, 8: Gallienus... factus est Augustus; IX, 11:
Claudiusque a senatu appellatus Augustus; IX, 12: Quintillus... consesu senatus appellatus
Augustus; IX, 18: Carus est factus Augustus; IX, 19: Carus Augustus.
20
Ps-Aur. Vict., Epit. Caes.,XXXII, 2: Gallienum Augustum fecit.
21
Aur. Vict., 26, 7: at senatus, metuens ne nullis rectoribus specie captae urbis atrociora
acciderent; 35, 5: ita, una rectore nullo solet.
22
23
Aur. Vict., Caes., 39, 8.
caz aparte îl reprezintă lexemul dominus folosit de breviatori pentru

perioada Principatului în cazul lui Caligula (37-41) (His elatus dominum,
dici atque insigne regni nectere capiti tentauerat24; ante principatum
omnibus carus acceptusque fuit, in principatu uero talis, ut non inmerito
uulgaretur atrociorem illo dominum non fuisse25) și Domitianus (81-96)
(Maior libidinum flagitio ac plus quam superbe utens patribus, quippe qui
se dominum deumque dici coegerit; quod confestim ab insequentibus
remotum ualidius multo posthac deinceps rettulere26; interfecit nobilissimos
e senatu. Dominum se et deum primus appellari iussit27; dehinc atrox
caedibus bonorum supplicia agere coepit ac more C. Caligulae dominum
sese deumque dici coegit, segnisque ridicule remotis omnibus muscarum
agmina persequebatur28). Intenția istoricilor noștri a fost de a accentua
comportamentul absolutist, specific Antichității târzii, a celor doi împărați.
Aurelius Victor îl folosește pentru a-l caracteriza pe Diocletianus, a cărui
domnie marchează sfârșitul crizei: namque se primus omnium Caligulam
post Domitianumque dominum palam dici passus et adorari se appellarique
uti deum29. Semnificația termenului, fără a fi uzitat în mod explicit, reiese de
la Eutropius, care oferă informații referitoare la schimbările aduse de
Diocletianus în planul ideologiei imperiale: primus regiae consuetudinis
formam magis quam Romanae libertatis inuerxerit adorarique se iussit,
cum ante eum cuncti salutarentur ornamenta gemmarum uestibus calcia-
mentisque indidit nam prius imperii insigne in chlamyde purpurea tantum
erat, reliqua communia30. Astfel, autorii noștri recunosc modificările
importante survenite în planul ideologiei politice odată cu ascensiunea la
tron a lui Diocletianus. În același timp, laudă activitatea (deligentissimus
tamen et sollertissimus princeps31) și comportamentul său paternalist
(Verum haec in Valerio obducta ceteris bonis; eoque ipso, quod dominum
dici passus, parentem egit32), care au avut un anumit rol în depășirea crizei.
Interesant este și termenul rector, întâlnit doar în Liber de Caesaribus
de trei ori, din care două atestări sunt din perioada crizei33. Acest lexem își
are originea în nomenclatura republicană, unde Cicero îl asimila cu optimus
24
25
Ps.-Aur. Vict., Epit. Caes., III, 3.
26
27
Eutr., VII, 23.
28
Ps.-Aur. Vict., Epit. Caes., XI, 6.
29
30
Eutr., IX, 26.
31
Eutr., IX, 26.
32
33
Aur. Vict., Caes., 26, 7; 35, 5; 41, 30.
ciuis. Din perspectiva ciceroniană, rector era omul politic pus în slujba
binelui comun, capabil să conducă res publica34. Fără a-i anula sensul
consacrat din timpul Republicii, Aurelius Victor apelează la această noțiune
pentru a evidenția situațiile dificile ale statului roman, cauzate de lipsa unui
suveran: at senatus, meteunes ne nullis rectoribus specie captae urbis
atrociora acciderent, primo potestatum uices35; ita, ut rectore nullo solet,
turbati ordines oppressi sunt36. În cazurile de față, acest termen este folosit
în pasajele care fac referire la perioada imediat următoare asasinării celor
doi împărați proveniți din rândul ordinului senatorial, Pupienus și Balbinus
(238) și la cea care a urmat asasinării lui Aurelianus (270-275). Cu atât mai
mult, folosirea termenului se datorează și aprecierilor față de acești suverani
ale lui Sextus Aurelius Victor. Aprecieri datorate faptului că împărații
amintiți au contribuit la redresarea statului roman.
În cele ce urmează, ne vom opri asupra celorlalți termeni care amintesc pe
deținătorii puterii supreme din perioada crizei. Astfel, prin imperator, amintit,
cum am menționat, de 26 de ori în cele patru breuiaria, sunt desemnați 17
suverani (legitimi și urzurpatori), respectiv: Tetricus (Imperiul gallic, 271-274)
(3x), Aurelianus (270-275) (3x), Valerianus (253-260) (2x), Claudius al II-lea
(268-270) (2x), Hostilianus (251) (2x), Maximinus Thrax (235-238) (1), Philipus
(244-249) (1), Aemillianus (uzurpator, 253) (1), Valens Lucinianus (uzurpator,
251) (1), Regalianus (uzurpator, 260) (1), Postumus (Imperiul gallic, 260-269)
(1), Quintillius (270) (1), Tacitus (275-276) (1), Carus (282-283) (1), Proculus
(uzurpator, 280) (1), Bonosus (uzurpator, 280) (1), Diocletianus (284-305) (1).
Numărul ridicat de împărați numiți imperator pentru această perioadă este
absolut normal, întrucât majoritatea au ajuns în fruntea statului având ca principal
factor de sprijin legiunile, așa cum rezultă din exemplele lui Maximinus Thrax
(Namque Gaius Iulius Maximinus, praesidens Trebellicae, primus e militaribus,
litterarum fere rudis, potentiam cepit suffragiis legionum37; post hunc Maximinus
ex corpore militari primus ad imperium accesit sola militum uoluntate, cum nulla
senatus intercessisset auctoritas neque ipse senator esset38), Tetricus (huic
34
Stéphane Benoist, Anne Gangloff, Culture politique impériale et pratique de la justice:
Regards croisés sur la figure du prince «injuste», în The Impact of Justice on the Roman
Empire, Proceedings of the Thirteenth Workshop of the International Network Impact of
Empire, eds. Olivier Hekster, Brill, Koenraad Verboven, 2019, p. 20-21.
35
36
37
38
Eutr., IX, 1. Datorită carierei sale esențialmente ecvestră, este considerat primul împărat-
militar (Soldatenkaiser). Vezi și Paul N. Pearson, Maximinus Thrax: From Common
successit Tetricus senator... a militus imperator electus est39) sau Quintillus

(Quintillus post eum, Claudii frater, consensu militum imperator electus
est40). Pus în corelație cu lexemul imperium care, pentru perioada crizei,
predomină în sfera apelativelor puterii suverane, se confirmă afirmația
conform căreia împărații au ajuns la tron și și-au sprijinit guvernarea pe
factorul militar41.
Caesar, întâlnit de 20 de ori, este aplicat următorilor suverani: Alexander
Severus (222-235) (3x), Carinus (283-285) și Numerianus (283-284) (3x),
Herennius Etruscus (250-251) (2x), Gallienus (253-268) (2x), Gaius Iulius
Maximinus (235-238) (1), Pupienus (238) (1), Balbinus (238) (1), Volusianus
(251-253) (1), Tetricus filius (Imperiul gallic, 273-274) (1), Valerianus (253-
260) (1) și Saloninus (258-260) (1). Folosirea excesivă a titlului Caesar se
explică prin faptul că suveranii din timpul crizei au încercat să creeze dinastii,
încercând să ofere stabilitate tronului și statului, apelativul Caesar fiind, încă de
la Augustus, acordat potențialilor succesori. O excepție este întâlnită în cazul
lui Clodius Pupienus și Caelius Balbinus, aleși după dispariția primilor doi
Gordieni (238); pentru a menține situația sub control, în februarie 238, senatorii
au pus bazele unui sistem politic aparte, care urma să concilieze tradiția
„colegialității republicane și principatul augustan”42. În acest sens, o comisie
formată din 20 de senatori i-a declarat imperatores43 și, mai apoi, Augusti pe
Pupienus și Balbinus44. Prin numirea celor doi co-împărați Caesares, și nu
Augusti, așa cum s-ar fi impus, Sextus Aurelius Victor evidențiază poziția de
egalitate a noilor suverani și modul unic de dobândire a puterii, având în vedere
că, din perspectiva autorului, puterea deținută de un Augustus este superioară
celei deținute de un Caesar: abhinc diuisa nomina Caesarum atque Augusti,
inductumque in rempublica, uti duo seu plures summae potentiae dissimiles,
cognomento ac potestate dispari sint45.
Augustus, menționat de 15 ori, este atribut lui Alexander Severus
Soldier to Emperor of Rome, Pen & Sword Military, South Yorkshire, 2016.
39
Eutr. IX, 10.
40
Eutr., IX, 12.
41
Nelu Zugravu, Mihaela Paraschiv, op.cit., p. 400-404.
42
43
SHA., Maxim., XXXII, 3; Gord., X, 1-2.
44
Herod., VII, 10; SHA., Maxim., XX, 1-2; 8; XXXII, 3; XXXIII, 3; Gord., X, 1; Max. et
Balb., I-II; VIII, 1.
45
Aur. Vict., Caes., 13, 12: „de atunci s-au separat titlurile de Caesares și Augustus și s-a
introdus în stat <obiceiul> ca două sau mai multe persoane care dețin în chip diferit puterea
supremă să nu fie egale prin titlu și autoritate”.
(235-238) (2x), Valerianus (253-260) (2x), Gallienus (253-268) (2x), Carus

(282-283) (2x), Taurinus (uzurpator, 231-232?) (1), Gordianus I (238) (1),
Pupienus (238) (1), Balbinus (238) (1), Gordianus al III-lea (238-244) (1),
Hostilianus (251) (1), Gallus (251-253) (1), Aemilianus (uzurpator, 253) (1),
Saloninus (258-260) (1) și Claudius al II-lea (268-270) (1). Apelativul
Augustus este atribuit de breviatori împăraților cu origini în vechi familii
senatoriale, precum Valerianus și Gallienus, care aveau strămoși pe
Licinii46. Tot cu titlul de Augustus sunt menționați suveranii care au
conlucrat cu Senatul, elocvente în acest sens fiind principatul lui Alexander
Severus, care a fost tutelat de un consilium principis din care făceau parte,
printre alții, Domitius Ulpianus, numit praefectus praetorio, și juristul Iulius
Paulus47, și cel al lui Gordianus al III-lea, care l-a avut pe Sabinus Aquila
Timesthius ca principal sfătuitor48. Acest titlu este folosit de Aurelius Victor
și pentru uzurpatorul Aemilius Aemilianus, recunoscut ca Augustus ca
urmare a moderației cu care și-a exercitat puterea, deși, inițial, fusese
declarat hostis49. Totodată, această titulatură amintește și de intervenția
senatorilor în procesul de numire a suveranilor.
După cum se poate observa, în conținutul operelor abreviate, Augustus
este titlul acordat doar de organul tradițional al Imperiului, Senatul, deși,
uneori, proclamarea se datorase doar armatei: Aurelio Alexandro... militibus
quoque annitentibus, Augusti potentia delata50; hinc Licinius Valerianus, in
Raetia et Norico agens, ab exercitu imperator et mox Augustus est factus51;
Claudiusque ei successit a militibus electus, a senatus appellatus Augustus52;
Quintillus post eum, Claudii frater, consensu militum imperator electus...
consensu senatus appellatus Augustus53.
Princeps este folosit de autorii noștri de 12 ori, respectiv pentru
următorii împărați: Gordianus I (238) (2x), Gordianus al III-lea (238-244)
(1), Valerianus (253-260) (1), Claudius al II-lea (268-270) (1), Aurelianus
46
Ilka Syvanne, The Reign of Emperor Gallienus, The Apogee of Roman Cavalary, South
Yorkshire, Pen & Sword Military, 2019, p. 26.
47
Aur. Vict., Caes., 24, 6; Jhon S. McHugh, Emperor Alexander Severus, Rome's Age of
Insurrection, AD 222-235, South Yorkshire, Pen & Sword Military, 2017, p. 98-101.
48
Eutr., IX, 2; SHA., Gord., XXIII, 6-7; XXIV-XXV; XXVII, 2; 4-10.
49
Aur. Vict., Caes., 31, 3: Nam Aemillianus quoque, tres menses usus modesto imperio,
morbo absumptus est, cum proceres primo hostem, denide, exstinctis superioribus pro
fortuna, uti solet, Augustum appellauissent.
50
51
Eutr., IX, 7.
52
Eutr., IX, 11.
53
Eutr., IX, 12.
(270-275) (1), Tacitus (275-276) (1), Probus (276-283) (1) și Diocletianus

(284-305) (1). Acest titlu evidențiază valoarea morală a deținătorului puterii
suverane, pentru că princeps amintește de vechea concepție senatorială,
conform căreia împăratul este un princeps inter pares, adică un membru al
Senatului. Exemple elocvente, în acest caz, sunt Claudius al II-lea, care și-a
dat viața în dar statului (devotio) din ipostaza de fruntaș al Senatului
(senatus atque omnium princeps erat)54, și Aurelianus, al cărui prestigiu,
spune Aurelius Victor, s-a datorat bunei sale morale (uir seueritate atque
incorruptis artibus)55. Așadar, ei erau, cum își doreau membrii ordinului
senatorial, niște principes boni. Lipsa acestui titlu din opera finalizată de
Pseudo-Aurelius Victor la începutul secolului al V-lea reflectă realitățile
specifice acelei perioade, în care împăratul încetase să mai fie perceput ca
un princeps, el fiind dominus, iar toți locuitorii Imperiului – subditi.
Vocabularul deținătorilor puterii suverane din breuiaria istoriografice
demonstrează faptul că acești istorici minori ai veacului al IV-lea recunosc,
și pentru perioada crizei, rolul celor două instituții „constituționale”
implicate în desemnarea conducătorului Imperiului, anume, armata, care
alegea pe împărat, și Senatul, care îl confirma. O ultimă colaborare între
cele două instituții are loc după asasinarea lui Aurelianus, când s-a instituit
un interregnum (septembrie sau octombrie 275 – sfârşitul lui noiembrie sau
începutul lui decembrie 275)56. Mai precis, este vorba de schimbul de
epistole dintre legiuni și senatori cu privire la alegerea suveranului: interea
milites, amisso principe, legatos statim Romam destinant, uti suopte ingenio
patres imperatorem delegerent. Quibus hoc ipsorum potissimum conuenire
munus respondentibus, rursum legiones ad eos reiciunt57.
În ceea ce privește „jocul” dintre factorii implicați în desemnarea
deținătorului puterii suverane, Aurelius Victor se dovedește a fi cel mai
capabil dintre breviatori, observând într-un stil propriu, autentic și gradual,
finalitatea acestei tergiversări. Alegerea lui Tacitus de către ordinul
senatorial a reprezentat pentru acesta ultimul moment de afirmare a
Senatului: igitur tandem senatus, mense circiter post Aureliani interitum
sexto, Tacitum e consularibus, mitem sane uirum imperatorem creat, cunctis
fere laetioribus, quod militari ferocia legendi ius principis proceres
54
Aur. Vict., Caes., 34, 4; Ps.-Aur. Vict., Epit. Caes., 34, 3.
55
56
Aur. Vict., Caes., 35, 12; Ps-Aur. Vict., Epit. Caes., XXXV, 10; SHA, Aur., XL, 2-4;
Nelu Zugravu, Note și comentarii, p. 602-604, cu izvoare și bibliografie.
57
Aur. Vict., Caes., 35, 9-10.
recepissent58. Totuși, el revine asupra acestui aspect în medalionul biografic

dedicat lui Probus: abhinc militaris potentia conualuit, ac senatui imperium
creandique ius principis ereptum ad nostram memoriam59. Începând cu
domnia lui Diocletianus, niciuna dintre operele abreviate nu mai atestă
implicarea Senatului în procesul de numire a suveranului; privilegiul de a
numi suveranii este deținut doar de colegiul imperial60 și de armată61.
Prin urmare, în operele abreviate, în ceea ce privește apelativele
deținătorului puterii suverane pentru perioada crizei de la mijlocul veacului
al III-lea, se observă predominarea termenului care evocă o manieră
abuzivă, violentă, ilegală, de preluare și exercitare a puterii supreme –
imperator. Or, acest fapt pare firesc într-un moment de incertitudine
politică, marcată de lipsa unei dinastii care să conducă politica Imperiului,
de numeroase uzurpări și de implicare a armatei romane în desemnarea
suveranilor62.
58
Aur. Vict., Caes., 36, 1; de asemenea, SHA, Tac., XII, 1: tantam senatus laetitiam fuisse,
quod eligendi principis cura ad ordinem amplissimum reuertisset.
59
60
Aur. Vict., Caes., 40, 8: Hoc acrior Galerius, ascito in consilium Iouio
Licinium...Augustum creat; Eutr, X, 4: Per hoc tempus a Galerio Licinius imperator est
factus; Ps.-Aur. Vict., Epit. Caes., XLII, 1: Constantius Gallum fratrem patruelem
Caesarem pronuntiat, sororem Constantinam illi coniungens.
61
Eutr., X, 17: Post hunc Iouianus, qui tunc domesticus militabat, ad obtinendum imperium
consensu exercitus electus est; Ps.-Aur. Vict., Epit Caes., XLII, 15: /Iulianus/ Hic a
militibus Gallicanis Augustus pronuntiatur.
62
Nelu Zugravu, op. cit., în „C&C”, 15, 2020, p. 473-501.
Ediții de izvoare folosite
Eutropius, Breviarium ab Urbe Condita, Ediert, übersetzt und kommentiert von

Bruno Bleckmann und Jonathan Gross, Ferdinand Schöningh, 2018.
Flavius Eutropius, Breviar de la întemeierea Romei, ediţie critică bilingvă, text
paralel latin-român, studiu introductiv, traducere, note explicative şi
comentarii de Gh. I. Şerban, Brăila, 1997.
Festus, Breuiarium rerum gestarum populi Romani. Scurtă istorie a poporului ro-
man, editio bilinguis, traducere de Marius Alexianu și Roxana Curcă, ediție
îngrijită, studiu introductiv, note și comentarii, indice de Nelu Zugravu, Iași,
2003.
Herodian, Istoria Imperiului roman după Marcu Aureliu, traducere, introducere și
note de R. Alexandrescu, București, 1960.
Histoire Auguste. Les empereurs romains des IIe et IIIe siècles, édition bilingue
latin-français, traduction du latin par A. Chastagnol, Paris, 1994.
Istoria augustă, studiu introductiv Vladimir Iliescu, partea I, traducere și note
David Popescu, partea a II-a traducere și note Constantin Drăgulescu,
București, 1971.
Sextus Aurelius Victor, Liber de Caesaribus, Carte despre împărați, editio
bilinguis/ ediție bilingvă, ediția a II-a revizuită și adăugită, traducere,
considerații privind limba și stilul și notă asupra ediției de Mihaela
Paraschiv, ediției îngrijită, abrevieri, studiu introductiv, ediții de izvoare
folosite, note asupra ediției, note și comentarii, apendice și indice de Nelu
Zugravu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2022.
Pseudo-Aurelius Victor, Epitome de Caesaribus. Epitomă despre împărați, editio
bilinguis, traducere și considerații lingvistice de Mihaela Paraschiv, ediție
îngrijită, abrevieri, studiu introductiv, note și comentarii, indice de Nelu
Zugravu, Iași, 2012.
„CATASTIFUL” MITROPOLITULUI NICHIFOR DIN MARTIE 1740
Costin Clit
The „Catastif” of Metropolitan Nicephorus in march 1740
Abstract
Church historians establish for the Phanariot century the Church of Moldavia as
„the only institution in which the Greek element could not penetrate” and the occupation
of the metropolitan seat of Iasi by a single Greek hierarch, „imposed, under exceptional
circumstances, by the Phanariot lord of that time”, to which is added a Greek bishop to
Roman.
From Metropolitan Nichifor, originating in the Peloponnese (Moreea), perhaps
born in Nauplia, a „catastif”/ inventory from March 1740 is preserved, which includes
much of the wealth of the Metropolitan Church of Iasi: villages, houses, dugouts, cellars,
places of houses, vineyards and gypsies. Metropolitan Nichifor distinguished himself by
increasing the wealth of the Metropolia, supporting the printing press and schools,
continuing the works at the assembly of the metropolitan cathedral.
Keywords: Phanariot century, Moldova, gentlemen, Greek metropolitan,

Peloponnese (Morea), catastif/ inventory, document, estates, houses, cellars, vineyards,
gypsies.
Cuvinte cheie: secol fanariot, Moldova, domni, mitropolit grec, Peloponez
(Moreea), catastif/ inventar, document, moșii, case, pivnițe, vii, țigani.
Istoricii bisericești consideră Biserica din Moldova, pentru secolul fanariot,

drept „singura instituție în care n-a putut pătrunde elementul grecesc” și
menţionează ocuparea scaunului mitropolitan de la Iași de un singur ierarh grec,
„impus, în împrejurări excepționale, de domnul fanariot de atunci”, la care se
adaugă un episcop grec la Roman1.
Cu originea în Peloponez (Moreea), născut poate în Nauplia, cu numele de
mirean Nicolae, preotul Nichifor cade în robia otomană în 1715 împreună cu
familia, ajunge dascălul fiilor domnești după răscumpărarea datorată domnului
Mihai Racoviță, de a cărui soție a fost remarcat, a fost preluat și de Grigorie al II-
lea Ghica, care contribuie la ridicarea lui la rangul de mitropolit de Sidis pe la
1724-17252 („cinstitul sachelarios al Mitropoliei din Nauplia în Peloponez,
1
Preot prof.dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, București, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, p. 340-342.
2
Ștefan S. Gorovei, Semnificația unor documente false din veacul XVIII, în „AIIAI”, XXVI, 1989,
Iași, p. 453.
140 Costin Clit
evlavios între preoți, preot chir Nicolaos. Care pentru harul arhieriei întru
Dumnezeu, și-a preschimbat după aceea numele în Nichifor <fiind> bărbat
cinstit și cucernic, sfânt și cuviincios, blând și lăudat întru cei vestiți”)3. Aflat „de
mulți ani la Curtea Domnească” din Iași, lăudat pentru înțelepciunea, moravurile
și învățătura sa4, Nichifor, își integrează membrii familiei în societate prin
căsătoria fiicei, Petra, cu boierul Lupu Anastasă, filorus, și un fiu, Andrei, atestat
ca grămătic la 15 iulie 17425 și cu titlul de boier în 1745, al căror frate, Stavru,
aflat la Constantinopol, își apăra cumnatul pentru atitudinea filorusă din timpul
războiului ruso-austro-otoman dintre 1735 și 17396.
Retragerea oștilor rusești în urma Păcii de la Belgrad și a mitropolitului
Antonie în octombrie 1739 din Moldova, care a luat cu el odoarele Mitropoliei și
părticele din moaștele Sfântului Pantelimon și a fost caterisit de Patriarhia
Ecumenică, l-au determinat pe domnul Grigorie al II-lea Ghica, aflat în a doua
domnie, la alegerea unui nou ierarh în persoana duhovnicului său, Nichifor,
mitropolit de Sidis, fără intervenția patriarhului ecumenic7. Astfel, conform
„actului sobornicesc” din 1 ianuarie 1752, emis în cadrul unui sinod, dovedit a fi
plăsmuit8, „la vreme ce au venit oștile Moschicești de au călcat pământul aceștii
țări ... Chir Antonie, lăsând Mitropolia pustie s-au dus cu Moscalii în țara lor, și
fiind trebuință a se așeza alt Mitropolit, atuncea pentru multa râvnă, și vrednică
de toată cinstea și podoaba Arhierească ce s-au găsit la un Mitropolit strein
Grec, care s-au aflat aicea în țară: anume Chir Nichifor”, cu metania la
Mănăstirea Neamțului. Soborul bisericesc și politic l-ar fi chemat păstor pe
Nichifor cu condiția ca „după dânsu altul strein să nu mai fie, apucându-se el că
v-a alege pre urma lui pre unul din Episcopii pământeni, să-l așeze la scaunul
3
Hurmuzaki-Iorga, Documente, București, 1917, vol. XIV, 2, p. 937-939, nr. DCCCCXIII;
Ruxanda Moașa, Un mitropolit grec al Moldovei în veacul XVIII: Nichifor al Sidei, în „Ioan
Neculce”. Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei (serie nouă), II-III, 1996-1997, p. 71 (cu o
traducere a documentului la p.78-89).
4
Cronica Ghiculeștilor. Istoria Moldovei între anii 1695-1754, Text grecesc însoțit de traducerea
românească cu prefață, introducere, glosar și indice, Ediție îngrijită de Nestor Camariano și
Ariadna Camariano-Cioran, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1965.
5
Ioan Caproșu, Documente privitoare la istoria orașului Iași, volumul V, Acte interne (1741-
1755), Iași, Editura „Dosoftei”, 2001, p. 154, nr. 283.
6
Ruxanda Moașa, op.cit., p. 72.
7
Petronel Zahariuc, Contribuții la istoria Mitropoliei Moldovei și a Catedralei Mitropolitane din
Iași de la mijlocul secolului al XVI-lea până la mijlocul secolului al XVIII-lea, în Petronel
Zahariuc, Pr. Mihai-Daniel Isai (coordonatori), Istoria Catedralei și a Ansamblului Mitropolitan
din Iași, Carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și
Bucovinei, Iași, Editura Doxologia, 2021, p. 162.
8
Ștefan S. Gorovei, op.cit., p. 431-463.
„Catastiful” Mitropolitului Nichifor din martie 1740 141
Mitropoliei, ca să nu se strămute obiceiul țărei” și pentru a ascunde „numele cel

de hainlâc a lui Antonie”9.
Nemulțumirea „pământenilor” și daunele provocate de oștile rusești
Bisericii sunt considerate cauzele întocmirii, în martie 1740, a unui „catastih de
toate hrisoavele și dirésele moșiilor, și a vecinilor, și a țiganilor, și a viilor și
altor trebi a Sfintei Mitropolii, care s-au aflat la Mitropolie când s-au pus sfințiia
sa părintele chir Nichifor mitropolit, în zilele mării sale, Io Grigorie Ghica
v(oe)voda”, cu unele intervenții ulterioare, prezentat sintetic recent într-o lucrare
de referință, pe care îl publicăm în paginile de față10, păstrând numerotarea
fiecărui capitol făcută de cei care s-au ocupat cu inventarierea și înregistrarea
documentului, uneori fără o lecturare atentă (a se vedea sfârșitul capitolului cu
cota CMXXXIV/7 și începutul celui cu cota CMXXXIV/8). Catastiful a făcut
parte din biblioteca mitropolitului Iosif Naniescu și a fost donat Bibliotecii
Academiei Române.
Catastiful inventariază documentele satelor Mitropoliei Moldovei pe
ținuturi. În ținutul Suceava, cu care începe, Mitropolia deține satele:
Nemerniceni, Tătărași, Areni, cu heleșteul Luciul sau Strâmbul și Ruși, fără a fi
uitate și cele ale „cărora zapise și direase s-au luat când au luat léșii pe Sf(â)ntul
Ioan și l-au dus în Țara Leșască” în 1686, odată cu mitropolitul Dosoftei11,
anume Bosanci, Uidești, Oprișeni, Mihăești, Podeni, Zaboloteni, Vericani și
Securiceni.
Numeroase documente, ale căror rezumate sunt înregistrate în catastif, au
fost publicate în colecțile consacrate, editate de specialiști sub egida Academiei
Române, cel mai înalt for științific și cultural din România: DIR. A. Moldova și
DRH. A. Moldova (până la 1648), Ioan Caproșu, Documente privitoare la istoria
orașului Iași, vol. I-X (1408-1800), primul în colaborare cu Petronel Zahariuc,
sau în altele12. Sunt însă și rezumate de documente care nu se regăsesc în
lucrările amintite și pot fi folosite de cercetători. Exemplificăm prin hrisovul de
milă a Mitropoliei, dat de către domnul Constantin Duca la 28 ianuarie 1701, prin
care o miluiește, în Suceava, cu dugheni, locurile de casă cu pivniță cumpărate de
Miron Barnovschi cu 50 de taleri de la Ionașco și femia sa, „semenție lui Iurco
Mărățan log(o)f(e)t”.
9
Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a Catedralei mitropolitane din
Iași, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1888, p. 24-25, nr. XXII.
10
Petronel Zahariuc, op.cit., p. 162-163.
11
Ibidem, p. 68-70.
12
CDM, vol. I-V (1387-1720), București, 1957-1974; CDM, Supliment I (1403-1700),
București, 1975.
142 Costin Clit
Rezumatele documentelor din catastif ne indică și cauze ale intrării în

robie. Zapisul din 25 aprilie 1727 va fi dat de rusul Fedor Dușenco ot Camenița,
„tâlhar ucigaș de oameni”, prins de domnie și „giudecând să-l pearză l-au scos
mitropolitul Gheorghi dându-s(e) și el robu Mitropoliei”. Bogdan Biata arman
dăruiește Mitropoliei la 10 martie 1736 pe Neculai țigan Slatinei, ucigașul lui
Agăpșia, fratele lui Bogdan, salvat astfel de spânzurătoare. Pentru plata datoriei
de 26 de lei de către mitropolitul Ghedeon, „Enache țig(an) s-au vândut el singur
Mitropoliei” la 29 iunie 1722. Pe lângă fărădelegile săvârșite, mai menționăm și
alte cauze ale înrobirii țiganilor: nașterea, căsătoria, actele de vânzare-cumpărare
și de schimb, daniile, foametea, războaiele și altele. Vasile Vișan țigan „s-au
vândut el singur la vrémea foameței lui Chiriiac Abăza”, care îl dăruiește
Mitropoliei la 1718-1719.
Mitropolia stăpânea la ținutul Neamțului moșiile Dracsinești, Ungurași și
Negoești, unde se găsește metohul numit Goșmani.
O lectură mai atentă a documentelor ne dezvăluie în șirul egumenilor
mănăstirii Râșca și pe Serapion, la 24 februarie 171113, iar catastiful de față pe
cel al lui Paisie la veleatul 7222 <1713 septembrie 1-1714 august 31>, ce a urmat
ieromonahului Nicanul/ Nicanor, atestat la 20 iulie 171214. Tot un rezumat
nedatat din catastif atestă și pe egumenul Gligorie Moțoc, egumen ot Râșca în
timpul mitropolitului Gheorghe (sfârșitul anului 1722-1729). Un Grigorie Moțoc,
poate viitorul egumen, vindea mitropolitului Ghedeon satul Dracsinești în
veleatul 7229 <1720 septembrie 1-1721 august 31>.
La ținutul Tecuciului, Mitropolia stăpânește metohul Dumbrăvița cu
moșiile aferente, inclusiv Dămăcenii; la Tutova are moșiile Croitori și Ștefeni
(fără niciun rezumat de document); la Vaslui moșiile Soholeț/Suhuleț, Săcăleni,
Bozieni, Cucioae și Petrești; la Bacău un loc de prisacă la Chilia în hotarul
Luncanilor pe Trebeș; la Orhei moșiile Conojeni, Furceni, Buciușca, pe malul
Nistrului; în ținutul Iașului la Cornești, Hârcești, Dumbrăvița, Tărnușea, Onțești,
Costuleni, Căuești, Românești, Liești, Țipilești, Fauri și Penișoară; la Cârligătura
moșiile Turbătești, Văcotești și Popești; la Dorohoi moșiile Liveni și Hodcăuți; în
Iași stăpânește case și pivnițe din piatră, crâșme, dugheni, locuri de casă.
Catastiful înregistrează schiturile închinate de la Dumbrăvița, Ghireasca
(Gherasa) – documentele originale ale schitului se păstrează în fondul Mănăstirii
Brazi de la Arhivele Naționale Iași, ținutul Covurlui, Pleșești, Strâmba, ținutul
Tutova, Runcu, Dobrotvor și mănăstirea Mavromol din Galați.
13
CDM, V, p. 273, nr. 1018.
14
Costin Clit, Egumenii mănăstirii Râșca de la 1542 până în prima jumătate a secolului al XIX-
lea, în „Buletinul informativ al Simpozionului Național Rolul Mănăstirii Secu în viața religioasă a
Țării Moldovei”, VIII, Piatra Neamț, Editura Cetatea Doamnei, 2022, p, 163.
Catastiful mitropolitului Nichifor inventariază viile stăpânite de Mitropolie

prin schimburi, cumpărări, danii, la Odobești, Nicorești, Greci, Huși (la Dric;
Martin ungurul, Balint și Marghita nu puteau fi decât catolici din Huși),
Drăgușeni, Vlădiceni, Copou și Miroslava.
În catastif este menționată mănăstioara lui Vicol (Sfântul Dimitrie din
Focșani), zidită înainte de 15 februarie 1692 și desființată probabil în secolul al
XVIII-lea15. Starostii de Putna dau rămas pe Crăciun Bobul pentru două pogoanii
și trei firte vie a mănăstioarei lui Vicol în veleatul 7204 <1695 septembrie 1-1696
august 31 >16. Viile se găseau la Odobești și erau la data mărturiei în proprietatea
Mitropoliei. Antioh Cantemir întărește la 15 septembrie 1697 stăpânirea
„călugărilor de la Vicol pe doao pogoani, trei cirte, vie de la Odobești”17.
Mitropolitul Nichifor s-a remarcat prin sporirea averii Mitropoliei,
susținerea tiparului și a școlilor, continuarea lucrărilor de la anasamblul catedralei
mitropolitane și diverse acte legislative ale vremii.
Nichifor obține la 23 august 1740 întărirea domnului asupra stăpânirii
moșiilor Piscani și Ștefeni, de la ținutul Tutovei, dăruite de doamna Anastasia
Duca și revendicate de monahii de la Hadâmbu. În timpul domnului Grigore
Ghica domeniul mitropolitan se extinde prin includerea moșiei Dămideni, din
ținutul Dorohoi, iar la 1 iulie 1740 obține dania unei părți din Soloneț de la
Maria, soția lui Ștefan diac18.
Catastiful înregistrează în parte și daniile obținute de Nichifor. Astfel, în
văleatul 7252 <1743 septembrie 1-1744 august 31>, Daniil Mihnea monah, ce se
remarcase și prin danii anterioare, dăruiește a patra parte din moara de la Furceni;
Elisafta călugărița, fata stolnicului Hrisoverghi, dăruiește moșia Buciușca de pe
malul Nistrului, „cu vad de moară în pârâul Horodiștii și cu loc de sednic în
Nistru și cu vad de plute”, întărită de Ioan Mavrocordat.
Sandul Alevra, Naftanail călugăr și mama lor, Alexandra, dau
mitropolitului Antonie, la 15 noiembrie 1731, o pivniță cu cârciumă pe Podul
Hagioaiei în schimbul unei părți din satul Ciocani/Cicanii (Ceuca în catastif),
ținutul Putna19, iar la 12 iulie 1742 mai dă Mitropoliei „pisti dughian(ă) și piste
15
Ieromonah Marcu-Marian Petcu, Mănăstiri și schituri din Moldova, astăzi dispărute (sec. XIV-
XIX), Carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului PIMEN Arhiepiscop al Sucevei și
Rădăuților, Biblioteca Națională a României, 2010, p. 264-265; Autorul se folosește de rezumatele
documentelor publicate în CDM, IV, nr. 1447, 1750, 1930 și CDM, V, nr. 897, 961, și 1367.
16
A se vedea și CDM, IV, p. 388, nr. 1750 (judecata lui Savin, starostele de Putna din 1
septembrie 1695).
17
A se vedea și CDM, IV, p. 431, nr. 1951.
18
Petronel Zahariuc, op.cit., p. 163, notele 1050 și 1051.
19
Ioan Caproșu, Documente privitoare la istoria orașului Iași (în continuare Documente Iași),
volumul IV (1726-1740), Acte interne (1741-1755), Iași, Editura „Dosoftei”, 2001, p. 99, nr. 136.
144 Costin Clit
pivniț(ă) trei pogoane de vii roditoare la Grozești ... și locul de casile părințești în
târgul Eșilor pe Ulița Măjilor” (conform catastifului)20.
Scriitorul catastifului comite și unele greșeli în transcrierea văleatului.
Exemplificăm prin hrisovul domnului Aron Vodă din 7106 <1597 septembrie 1-
1598 august 31>, când scaunul domnesc era ocupat de Ieremia Movilă (august
1595-mai 1600; septembrie 1600-10 iulie 1606).
Bătrânețea, boala, neputința și presiunile exercitate pentru instalarea unui al
doilea mitropolit grec au fost cauzele demisiei lui Nichifor la începutul lunii
noiembrie a anului 1750, înlocuit de la 14 noiembrie 1750 de către vrednicul
Iacov Putneanul. În catastif va fi trecut rezumatul hrisovului domnului Constantin
Racoviță din 6 decembrie 1750 „pentru toată partea bisericească să nu o giudece,
nici să o globască mirénii”.
DOCUMENT
Catastih de toate hrisoavele, și dirésele moșiilor, și a vecinilor, și a țiganilor, și a viilor și

altor trebi a Sfintei Mitropolii, care s-au aflat la Mitropolie când s-au pus sfinția sa părintele chir
Nichifor mitropolit în zilele mării sale Io Grigorie Ghica v(oe)voda.
L<1>t<o> =zsÌmi <7248/1740> mart<ye>.
La ținutul Sucevei.
Nemernicénii
Un zapis de la Neagoe Ciudin biv vtori com(is) din v(ă)l(ea)t =zsÌlq <7236/1728> mai gÆy
<13> întru care scrié cum c-au vândut giumătate de sat di Nimernicéni mitropolitului Gheorghie.
Iaste.
Un zapis de la Serafima călugărița pe care au chemat-o din mirenie Safta, fata lui
Gheorghiță Șeptelici, giupâneasa lui Silion med(elnicer) din v(ă)l(ea)t =zsÌlg <7233/1725> 6ni<e>
cÆi <28>, în caré zapis scrié la mâna mitropolitului Gheorghie cum c-au dat danié Sfintei
Mitropolii partea ei giumătate de sat din Nimerniceni partea din sus cu tot venitul. Iaste.
Un zapis de la Ilie Șeptelici stol(nic) și de la fiméia sa Iliana, și de la fii lor, Ioan, Costân,
Dumitru și Ștefan din v(ă)l(ea)t =zsÌlø <7239/1731> av<gust> gÆy <13>, în care scrié cum c-au
vândut a patra parte din Nimer(ni)ceni mitropolitului Antoni(e). Iaste.
Un hrisov de miluiré de la Gheorghie Ghica v(oe)voda din v(ă)l(ea)t =zrÌxq <7166/1658>
6ni<e> cÆv <22>, în care scrié c-au miluit pe Ilie Șeptelici vor(nic) cu un loc de braniște din hotarul
târgului Socevei, aproape de sat de Nimerniceni. Iaste.
Un zapis de la Nacul pârcălab și de la fiméia sa Nastasiia din v(ă)l(ea)t =zrÌna
<7151/1643> 6l<ye> iÆ <8>, în care scriu c-au vândut a patra parte de Nimerniceni cu tot venitul
lui Ilie și lui Gheorghie Șeptelici. Iaste.
Un zapis de la Dumitrașco Evloghie și de la fiméia lui Antimie din v(ă)l(ea)t =zrÌme
20
Ibidem, volumul V (1741-1755), p. 151-152, nr. 279; a se vedea și p. 152-153, nr. 280; p. 153,
nr. 281.
<7145/1636> sep<temvrye> eÆy <15>, în care scriu c-au făcut schimbu cu Nacul și cu Nastasie, au
dat Dumitrașco a patra parte din Nimerniceni Nacului, iar Nacul au dat lui Dumitrașco a patra parti
din Dărmănești. Iaste.
Un ispisoc de la Radul vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌlg <7133/1624> wct<omvrye> vÆ <2>, în
care dat de vornicie scriind cum Dumitrașco Evloghie au vândut a patra parti de Nimerniceni lui
Cârsteian Rotumpan treti log(o)f(e)t. Iaste.
Un zapis de la Vas(i)le, și Sava, Nicolai, alt Sava, și Cârstea, Toader, Hilip, Cozma și
Mănăilă med(elnicer) ot Săcuriceni, scriind cum au vândut ei o bucat(ă) de loc din hotarul
Nimernicénilor lui Ilie și lui Gheorghie Șeptelici, care acel loc l-au fost luat Săcuricénii de la
Nimer(ni)ceni pentru o moar(te) de om ce-au plătit, iar zapisul scrié de v(ă)l(ea)t =zrÌmi
<7148/1639 septembrie 1-1640 august 31>. Iaste.
O carte g(ospo)d de Radul vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌcq <7126/1627> wc<tomvrye> aÆy
<11>, dată de volnicie lui Vasilie Șeptelici ca să aibă a stăpâni pe Toader din Bănești și pe Gligorie
din Nemerniceni, căci s-au aflat vecini. Iaste.
Un zapis de la Ilie Șeptelici și de la surorile lui Catrina, și Măriuța, și de la cumnata lor
Anița, și de la nipotul lor Nicodim, scriind cum c-au vândut gium(ă)tate de sat lui Ciudin com(is)
cu vecini cu tot din Nimerniceni la v(ă)l(ea)t =zsÌla <7231/1723> ap<rilye> cÆg <23>. Iaste.
Un zapis de la Toader sin Gaftonei brat Evloghi ot Nimerniceni, scriind c-au vândut trii
jerebii și gium(ă)tate și pol hălășteu den gios, și din moară gium(ă)tate, și din hălășteul de sus a
treia parti ot Nimerniceni lui Vas(i)le Șeptelici și Tofanei, drept 100 taleri argint la v(ă)l(ea)t =zrÌzy
<7117/1609> gen<arye> cÆi <28>. Iaste.
Un zapis de la Vărvara, făméia lui Ilie ot Nimerniceni și de la niamurile ei, Magdalina,
Anna și Tofana, scriind cum au vândut o jirebie și un civert de sat cu parte dintr-amândoao
hălășteele lui Ilie și lui Gheorghie Șeptelici. N-are v(ă)l(ea)t. Iaste.
Un ispisoc g(ospo)d de rămas de Vas(i)le vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌme <7145/1636>
wct<rilye> qÆy <16>, când s-au pârât Ilie și cu Gheorghie Șeptelici cu Vas(i)le Roșca și cu niamul
lui pentru un vad de moară ce-i în Șomoz la Nemerniceni. Iaste.
Un ispisoc de la Irimie Moghila vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌgy <7113/1604 septembrie 1-1605
august 31>, scriind cum au vândut Toader toat(ă) partea lui din Nemerniceni frățâni-său lui
Evloghie. Iaste.
O carti de la Vas(i)le vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌnz <7157/1649> 6n<ye> zÆ <7> dat(ă) de
volnicie lui Ilie Șeptelici să-ș(i) ia vecinii din Nemerniceni unde i-ar afla de grumedze. Iasti.
O mărturie de înpărțal(ă) între răzéșii din Nimerniceni din v(ă)l(ea)t =zrÌmd <7144/1636>
6l<ye> zÆy <17>. Iaste.
Altă mărturie tij de înpărțală ei înde ei. N-are v(ă)l(ea)t. Iaste.
O carte g(ospo)d de la Vas(i)le vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌng <7153/1645> 6l<ye> vÆ <2>,
dată de volnicie Nacului să-ș(i) opriască 2 jirebii din Nimerniceni și un fânațu carele s-au înnecat în
hăleșteul Cârstenease. Iaste.
Un zapis de la Toader, scriind c-au vândut parti lui din Nimerniceni frăține-său lui Evloghie
la v(ă)l(ea)t =zrÌvy <7112/1604> ap<rilye> lÆ <30>. Iasti.
Un zapis de la Safta Silionias din v(ă)l(ea)t =zsÌlv <7232/1723> noe<m>v<rye> vÆ <2> pe a
patra parte din Nimerniceni ce-au dat danie lui Ilie Șeptelici. Iasti.
Un zapis de la Anna Cofetoae din v(ă)l(ea)t =zrÌo <7170/1661 septembrie 1-1662 august
31>, precum au vândut o jirebie din Nimerniceni lui Gheorghie Șeptelici. Iasti.
O carte g(ospo)d de la Dabijia vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌoa <7171/1663> fev<ruarye> qÆy
<16> de înpărțit bucatele și moșiile cu giupâniasa lui Gheorghiță.
O mărturie de la târgoveții din Soceav(a) din =zkÌi <7098/1590> 6n<ye> iÆ <8>, scriind
146 Costin Clit
precum au plătit Evloghie pentru frate-său Isac 17 boi, și un cal, și 2 vaci cu viței și 10 taleri bani
gata. Iasti.
2 izvoade vechi, scriși vecinii Nemernicénilor tot anumé, care li-au dat Ștefan Eni
log(o)f(e)t în mâna părintelui Antoni(e). Iaste.
Un zapis de la toți săténii din Tătărași pentru o bucat(ă) de loc den Tătăraș(i) ce-au vândut-
o ei lui Ilie Drăguțescul armaș ș-au înpreunat-o cu satul Nimernicénii. V(ă)l(ea)t =zrÌpø
<7189/1681> mart<ye> øÆÆ <9>. Iaste.
Tătărașii
Un zapis de la Mariia Miliasca sărdăroae și de la fiiul său Frangoli post(elnic) din v(ă)l(ea)t
=zsÌcg <7223/1715> ap<rilye> aÆ <1>, în care scrie c-au vândut satul Tătărașii mitropolitului
Ghedeon drept 200 lei. Iaste.
Un zapis de la Safta medelniceroae din v(ă)l(ea)t =zsÌcø <7229/1721> 6n<ye> dÆy <14>, în
care scrié c-au vândut partea ei din Tătăraș(i) mitropolitului Ghedeon cu tot venitul. Iasti.
Un zapis de la Ioan Balș vor(nic) din v(ă)l(ea)t =zsÌlv <7232/1724> av<gust> qÆy <16>, în
care scrie c-au făcut schimbu cu mitropolitul Gheorghi, dând Balș vor(nicul) Mitropoliei partea lui
din Tătărași, iar mitropolitul i-au dat o parte din satul Rusii. Iaste.
Un zapis de la un Andreiu Niculcea din v(ă)l(ea)t =zsÌcø <7229/1721> 6l<ye> cÆz <27>,
în care scrie c-au vândut și el moșiia lui ce să hotăreaște cu Tătărașii mitropolitului Ghedeon. Iaste.
Un hrisov de întăritură de la Nicolai v(oe)voda pre satul Tătărașii din v(ă)l(ea)t =zsÌcg
<7223/1714 septembrie 1-1715 august 31>. Iaste.
Un hrisov de la Antoni(e) Rusăt v(oe)vod din v(ă)l(ea)t =zrÌpe <7185/1677> mai dÆ <4>,
de întăritură lui Ioniț(ă) sin Apostol pe Tătărași. Iaste.
Un hrisov de la Dimitrie Cantacuzino vod(ă) din l(ea)t(o) =zrÌpg <7183/1674>
sep<temvrye> dÆ <4>, de întăritură lui Apostol spat(ar) pe Tătărași. Iaste.
Un hrisov de la Mihai vod(ă) di întăritură pe satul Tătărașii părintelui Ghedeon mitropolit.
L(ea)t(o) =zsÌce <7225/1717> 6l<ye> eÆy <15>.
Un hrisov de la Iliiaș vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌod <7174/1665 septembrie 1-1666 august
31>, de întăritur(ă) pe Tătăraș(i) lui Ursache vel vist(iernic), însă loc de 30 pământuri. Iaste.
Un zapis de la Danul Sasul și de la făméia lui Catrina din v(ă)l(ea)t =zrÌme <7145/1637
ap<rilye> cÆ <20>, în care scrie c-au vândut un loc al lor ce iaste pe valea Podișoarelor în hotarul
Tătărașilor lui Gligorie Bursuc pietrariu. Iaste.
O carte de la Vas(i)le vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌx <7160/1651 septembrie 1-1652 august
31>, de înpărțit locul țarinilor și a fânațelor între hotarăle Săcuricénilor, și a Rusilor, și a Răusénilor
și altor sate înpregiur. Iaste.
Arénii i hăleșteul Luciul sau Strâmbul.
Să s(e) cerce. Un zapis de la Mahmet Mersinoulu21 cu iscăliturile a mulți turci din

chirvăsărie din v(ă)l(ea)t =zsÌcd <7224/1716 gen<arye> cÆv <22>, în care scrié c-au vândut Arénii
mitropolitului Ghedeon drept 300 lei, fiind și turcului zălog pentru datorii de la Panaiotache. Iaste.
Să s(e) cerce. Un hrisov de la Mihai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌce <7225/1717 6l<ye> yÆ
<10>, de întăritură mitropolitului Ghedeon pe satul Arénii. Iasti.
Să s(e) cerce. 2 zapisă de la Ilie Șeptelici stolnic și de la Ștefan Iani log(o)f(e)t din v(ă)l(ea)t
=zsÌld <7234/1725 septembrie 1-1725 august 31>, și din v(ă)l(ea)t =zsÌlz <7237/1728 septembrie
21
Mircinoglu; a se vedea CDM, V, p. 373, nr. 1372.
1-1729 august 31>, în care scriu c-au vândut hăleșteul Strâmbul(u)i mitropolitului Gheorghi drept
150 lei.
Un hrisov de la Costantin Duca v(oe)voda din l(ea)t =zsÌy <7210/1701 septembrie 1-1702
august 31>, de întăritură lui Panaitachi vel post(elnic) pe satul Arénii. Iaste.
O mărturie de giudecat(ă) de la Misail mitropolit, și de la Lavrenti, episcopul de Roman, și
de la mulți boiari (mari) și mici din l(ea)t =zsÌy <7210/1702 gen<arye> cvÆ <22>, de întăritură lui
Panaitache post(elnic) pe Aréni cu vecini cu tot. Iasti.
O carte g(ospo)d de la Antiohie v(oe)voda din l(ea)t =zsÌey <7215/1706 septembrie 1-1707
august 31>, dată de volnicie lui Panaiti post(elnic) ca să aibă a opri și a ținé satul Arénii și hăleșteul
despre Ursul Bulaiu. Iaste.
Să s(e) cerc(e). Un zapis de la Dumitrașco Ursachi sul(ger) din v(ă)l(ea)t =zsÌø
<7209/1700 septembrie 1-1701 august 31>, în care scrie c-au vândut trei părți de sat Arénii lui Ilie
Abăza vor(nic). Iaste.
Un zapis de la Ilie Abăza din l(ea)t =zsÌy <7210/1701 septembrie 1-1702 august 31>, în
care scrie c-au vândut trei părți de satul Arénii cu vecini cu tot lui Panaitache vel post(elnic) bez
numai un om Iordache nu l-au vândut. Iaste.
Un zapis tij de la Ilie Abăza în caré scrie c-au dăruit a patra parti de Aréni cu tot venitul lui
Panaitache post(elnic). Iaste.
O carte g(ospo)d de la Costantin Duca vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌay <7211/1702 septembrie
1-1703 august 31>, de stăpânit hăleșteul de pe moșiia Arénilor. Pa(na)iait post(elnic). Iaste.
Un zapis de danié de la Dumitrașcu Ursache sul(ger) hinii sale Paraschivei, fétei lui Ilie
Abăza, a patra parti de sat de Aréni din v(ă)l(ea)t =zsÌi <7208/1700 mart<ye> eÆy <15>. Iaste.
O carte de rămas de la Vas(i)le vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌmi <7148/1639 septembrie 1-1640
august 31>, pentru o giudecat(ă) ce-au avut Pană vor(nic) cu Frangoli stolnic pentru o prisac(ă), ș-
au rămas Pană pe Frangoli stol(nic). Iaste.
Un hrisov de la Alexandru vod(ă) Iliiaș din v(ă)l(ea)t =zrÌma <7141/1632 septembrie 1-
1633 august 31> de miluirea lui Frangoli vatah pe satul Arénii și hăleșteul Luciul. Iasti.
Rusii
Un zapis de la Mariia sulgeroae și de la fiiul ei Costantin din v(ă)l(ea)t =zsÌcz <7227/1719

6n<ye> iÆ <8>, în care scrie c-au dat danie Sfintei Mitropolii giumătate de sat Rusii ce să hotăreaște
cu Bosancii și cu Uideștii. Iasti.
Un hrisov de la Mihai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌcz <7227/1719 6n<ye> aÆy <11>, de
întăritură părintelui Ghedeon și Mitropoliei pe această giumătate de sat Rusii. Iasti.
Alte moșii a Mitropoliei de la Soceav(a) al cărora zapise și dirése s-au luat când au luat léșii
pe Sf(â)ntul Ioan și l-au dus în Țara Leșască, anumé:
Bosancii, sat întreg cu vecini cu tot.
Dumbrăvénii tij sat întreg cu vecini cu tot.
Huideștii.
Opreșenii.
Mihăeștii.
Podénii.
Zapoloténii.
Vercicanii.
Săcuricénii încă au fost a Mitropoliei și acmu îi țâné vornicul Calmășul. Să să cerce.
148 Costin Clit
Orânda ot Soceav(a)
Să s(e) cer(ce). Un hrisov de milă de la Cosatantin Duca vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌø
<7209/1701 gen<arye> cÆi <28>, întru care scrié c-au miluit Sf(â)nta Mitropolie cu niște dughéni în
târgu în Soceav(a) și cu tot locul acelor cas(e) cu pivniță, care acéste cas(e) li-au fost cumpărat
răposatul Barnovschi vod(ă) în 50 taleri de la Ionașco sin boiar mare și de la făméia lui, semenție
lui Iurco Mărățan log(o)f(e)t și li-au dat danie Mitropoliei ca s(ă) fie orândă de horilcă, iar în
pivniț(ă) să s(e) vândză vinul și medul Mitropoliei, și în dughéni să fie măji de péște.
Să s(e) cer(ce). Un hrisov de milă de la Mihai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌvy <7212/1704
6n<ye> lÆ <30> tij pentru acéste dughéni de orândărie, și această orândă și pivniță scrie să aibă pace
de bezmăn de vam(ă), de camăn(ă) și de altele toate.
Să s(e) cer(ce). O carte de la Mihai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌld <7234/1725 septembrie 1-
1726 august 31>, ca s(ă) stăpâniască Mitropolie niște cas(e) a lui Neculai Șima armanul, pribegind
el în Țara Unguriască s-au dat Mitropoliei.
Un zapis de la Toderaș co ficiorul Ilincăi din let =zrÌoq <7176/1667 septembrie 1-1668
august 31, întru care scrie că au vândut 2 dughene cu pivniță de piatră și cu tot locul și cu teascu
părint(e)lui Nichiian (!) mitropolitul drept 300 lei.
Un zapis de la Ilie Șeptelici stol(nic) i Ștefan En(i) biv vÆ <2> log(o)f(e)t din v(ă)l(ea)t
=zsÌlz <7237/1728 septembrie 1-1729 august 31>, întru care scrie că au vândut hăleșteul Strâmbul
părintelui Gheorghie mitrop(olit) 150 lei vechi.
Un zapis tij de la acești boeri din velet =zsÌld <7234/1725 septembrie 1-1726 august 31>,
tot pentru heleșteul Strâmbul.
Niște zapise pe o casă de veci români și pe o casă de țigani.
Un zapis de la Fedor Dușenco ot Cameniț(a), carele au fost tâlhar ucigaș de oameni, l-au
prinsu domniia și giudecând să-l pearză l-au scos mitropolitul Gheorghi dându-s(e) și el robu
Mitropoliei cu zapis în v(ă)l(ea)t =zsÌle <7235/1727 ap<rilye> cÆe <25>. Iaste.
Carte g(ospo)d de la măria sa Grigorie Ghica vod(ă) de stăpânit Mitropolie pe acel rus
Dușenco din l(ea)t =zsÌle <7235/1727 mai vÆ <2>. Iaste.
O mărturie de la vornicii de poartă pentru pricina feciorilor lui Curnegru, anumé Miron,
Ion, Grozea, Andrei, Crav și Costantin, și nepoții lui Curnegru, Ștefan, Gheorghi și Manole, ce-au
avut Mitropolie cu Balșă vor(nic), dzicând Balșă că sint a lui vecin(i) den Rusi, iar mitropolitul
Gheorghie au dovedit cu giurători că sint drepți ai Mitropoliei din Zaboloteni și din Bosanci. La
v(ă)l(ea)t =zsÌla <7231/1723 gen<arye> qÆy <16>. Iaste.
Hrisov de la măria sa Miha vod(ă) din l(ea)t =zsÌla <7231/1722 septembrie 1-1723 august
31> de rămas pe Balșă și de întărire Mitropoliei ca să stăpâniască acești vecini. Iaste.
O mărturie de la Iordache Roset vel vor(nic) din v(ă)l(ea)t =zsÌcg <7223/1715 av<gust> aÆ
<1>, în care scrie că s-au învoit cu mitropolitul Gheorghi, dând vornicul Mitropoliei pre Lupa
țiganca cu copiii ei, iar mitropolitul au dat vornicului pre Niculai sin Dodonco țig(an) cu copiii lui.
Iaste.
Un zapis de la Nastasiia Neculias și de la fiii săi din v(ă)l(ea)t =zsÌlv <7232/1723
septembrie 1-1724 august 31>, în care scrié c-au vândut mitropolitului pre Ioana, fata Lucăi țigan
și cu o copilă a țigancei ce-au fost făcut cu alt țigan. Iaste.
Un zapis de la Sandul vatah a lui Iordach(e) Roset vor(nic) pentru o țigancă Haritona, ce-au
fost cumpărat Sandul de la Iancul Darie și i-au întorsu Ghedeon mitropolit banii la v(ă)l(ea)t =zsÌcg
<7223/1714> wc<tomvrye> cÆi <28>. Iaste.
Un zapis de la Vasilie Stămat(e) în carele scrie că s-au învoit cu mitropolit Gheorghie, dând
Vas(i)le pe Anița, fata Leului, Mitropoliei, iar mitropolitul i-au dat pe Axenie, fata Crudului, la
v(ă)l(ea)t =zsÌlz <7237/1729 ap<rilye> vÆy <12>. Iaste.
Un zapis de la Gavril țigan din v(ă)l(ea)t =zsÌci <7228/1720 mai eÆ <5>, în care scrie că s-
au dat el singur Mitropoliei de l-au scos din foamete și l-au plătit și de o datorie. Iaste.
Un zapis de la Solomon Contăș din v(ă)l(ea)t =zsÌcv <7223 septembrie 1-1714 august 31>,
în care scrié c-au vândut o țigancă a lui, anumi Alexandra, mitropolitului Ghedeon drept 20 lei.
Iaste.
O scrisoare de învoială de la Sanda logofeteasa cum s-au învoit cu mitropolitul Gheorghi,
dând logofetiasa o țigancă a ei, anumi Roxanda, Mitropoliei, iar mitropolitul i-au dat pe Măriuța,
sora Armencii. L(ea)t =zsÌlv <7232/1724 6l<ye> zÆy <17>. Iaste.
Să s(e) cer(ce). Un zapis de la Catrina Solomonias din l(ea)t =zsÌcg <7223/1714 septembrie
1-1715 august 31>, pentru Sandul sin Drenței țigan cum că l-au lăsat în partea Mitropoliei.
Un zapis pentru Zamfir țigan strein, cum s-au închinat Mitropoliei cu chizeși, luând el pre
fata lui Mazere țiganca Mitropoliei. V(ă)l(ea)t =zsÌmd <7244/1736 gen<arye> cÆa <21>. S-au luat
de Ioniț(ă) beizadea.
Un zapis de la Bogdan Biata arman pentru Neculai țigan Slatinei, carele au ucis pe
Agăpșia, fratele lui Bogdan, și vrând domnie să-l spânzure l-au dăruit Bogdan Mitropoliei. L(ea)t
=zsÌmd <7244/1736 mar<tye> yÆ <10>.
O scrisoare de înpărțală a lui Mihai Micul și a lui Ion ot Vist(erie) cu Mitropolie, luând-s(e)
în partea Mitropoliei Ion Furnic(ă) și Toader sin eg(o), și Ioana și Bejana, fétele lui Ion, și
Costantin tij a lui Ion și alți doi copii mai mici, și Vărvara, sor(a) lui Ion, cu un fecior a ei Curuțul,
iar Mihai și Ioniț(ă) au luat pe Buluță cu țiganca și cuconii lui, și pe Sandul sin Varvarei. L(ea)t
=zsÌmv <7242/1734 mar<tye> cÆg <23>.
O mărturie de înpărțala țiganilor Mitropoliei cu Ion Balșă vor(nic). În v(ă)l(ea)t =zsÌmv
<7242/1734 av<gust> øÆ <9>. Iaste.
O mărturie de înpărțala țiganilor cu feciorii lui Iamandi, partea Mitropoliei s-au venit Anița
bătrâna cu feciorii ei Pascal și Ioana și Sofronie. L(eat) =zsÌmg <7243/1735 mai lÆ <30>.
Un zapis de la Ilie Prodan Drăguțescul din v(ă)l(ea)t =zsÌmd <7244/1735 septembrie 1-
1736 august 31>, în care scrie c-au dăruit părintelui Antonié o țigancă, anumi Măriia, fata lui
Ștefan Dulful. Iaste.
Un zapis de la Enache țig(an) pe cum s-au vândut el singur Mitropoliei, plătindu-l
mitropolitul Ghedeon de niște datorii de 26 lei și încă i-au mai dat lui 1 vacă și 2 giunci. L(ea)t =zsÌl
<7230/1722 6n<ye> cÆø <29>. Iaste.
Alt zapis pentru Enachi țigan, scriind cum că l-au cumpărat mitropolitul Gheorghi de la Ilie
Prodan în 20 lei. L(ea)t =zsÌla <7231/1723 mai vÆy <12>. Iaste.
Un zapis de la Vas(i)le Vișan țigan din v(ă)l(ea)t =zsÌcz <7227 /1718 septembrie 1-1719
august 31>, cum s-au vândut el singur la vrémea foameței lui Chiriiac Abăza și apoi Chiriiac l-au
dat mitropoliei. Iaste.
Un zapis de la Chiriiac Abăza din v(ă)l(ea)t =zsÌmg <7243/1734 septembrie 1-1735 august
31>, pentru niamul acestui țigan cum l-au dat Mitropoliei, numai un copil mic Ștefan l-au oprit la
sini și apoi la moarte l-au ertat. Iaste.
O carte de la Mihai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌmv <7242/1733 septembrie 1-1734 august
31>, scriind la vornicei de Bot(o)șeni să dia o țigancă a Mitropoliei cu partea ei din copii pe care au
ținut-o un țigan g(ospo)d. Iaste.
Biblioteca Academiei Române, Documente istorice, CMXXXIV/1. Original.
150 Costin Clit
La ținutul Niamțului
Dracsinéștii, Ungurașii, Negoeștii, unde-i și metohul Mitropoliei ce să chiamă Goșmanii.
Un zapis de la Paisie, egumenul de Râșca din v(ă)l(ea)t =zsÌcv <7222/1713 septembrie 1-

1714 august 31>, în care scrie c-au vândut moșiia Ungurașii mitropolitului Ghedeon drept 150 lei.
Iaste.
Un zapis de la Gligoraș Moțoc din v(ă)l(ea)t =zsÌcd <7224/1715 septembrie 1-1716 august
31>, în caré scrie c-au vândut a sa driaptă moșie satul Dracsinéștii, ce iaste între Ungurași și între
Negoești, mitropolitului Ghedeon cu tot venitul. Iaste.
Un zapis de la Gligorie Moțoc egum(en) ot Râșca și de la toți călugării, în care scriu ei c-au
vrut să ias(ă) la Divan pentru Unguraș(i), apoi pe urmă s-au înpăcat cu mitropolitul Gheorghie,
dându-le treidzăci lei mitropolitul, și ei au dat acest zapis. Iasti.
Un zapis de la Tofan Cucul monah și de la soru-sa Nazariia din v(ă)l(ea)t =zsÌlø
<7239/1730 septembrie 2-1731 august 31> în care scrie c-au dat danié Mitropoliei toat(ă) partea
lor din Rédiul lui Bârcu cu loc de prisacă și cu pomeți, și loc de cas(ă) în seliști, și cu dzeace
pământuri la câmpu. Iasti.
Un zapis vechiu de la Stoptie din v(ă)l(ea)t =zrÌpq <7186/1677 septembrie 1-1678 august
31>, în care scrie c-au vândut parte lui din Dracsinești lui Ilie med(elnicer) drept 20 ugh(i) bani
gata. Iasti.
Un zapis vechiu de la Ionașco sin Varvara din v(ă)l(ea)t =zrÌni <7158/1649 septembrie 1-
1650 august 31>, în care scrie c-au vândut partea lui de moșie din Dracsinești lui Mihălache
Beldiman. Iasti.
Un zapis de la Nicolai biv vel sul(ger) din l(ea)t =zsÌlø <7239/1730 septembrie 1-1731
august 3>, în care scrié c-au pus zălog partea lui din ungurași la mitropolitul Antoni(e) drept 100
lei. Iasti.
Un hrisov de la Mihai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌce <7225/1729 6l<ye> eÆy <15>, de întărit și
de stăpânit satul Ungurașii mitropolitului Ghedeon. Iasti.
Un hrisov iarăș de la Mihai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌlv <7232/1723 septembrie 1-1724
august 31>, dat de stăpânit cu întăritur(ă) mitropolitului Gheorghi satul Ungurașii și Dracsinéștii și
Negoeștii, plătind Gheorghie mitropolit datoriile lui Ghedeon mitropolit ca 7 pungi bani. Iasti.
Un hrisov de la Grigorie Ghica v(oe)voda din v(ă)l(ea)t =zsÌli <7238/1729 septembrie 1-
1730 august 31>, de întăritură și de stăpânit (lui) Gheorghie mitropolit acéste mai sus numite trei
sate Ungurașii, Dracsinești, Negoești. Iasti.
Un zapis de la Gligorie Moțoc din v(ă)l(ea)t =zsÌcø <7229/1720 septembrie 1-1721 august
31>, în care scrie c-au vândut satul Negoeștii mitropolitului Ghedeon drept 50 lei bani. Iasti.
Un zapis vechiu de la Pangratie egum(en) și de la tot soborul m(ă)n(ă)stirii Soceviței din
v(ă)l(ea)t =zrÌcg <7123/1614 septembrie 1-1615 august 31>, în care scriu c-au făcut schimbu cu
Nichifor Beldiman log(o)f(e)t dând călugării logofătului satul Negoești, iar logofătul li-au dat lor
satul Rujinții pe Ciuh(u)ru și li-au mai dat și 100 ughi bani gata. Iasti.
Un hrisov de la Barnovschii vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌl <7130/1621 septembrie 1-1622
august 31>, dat de stăpânire Anii logofetias(a) lui Nichifor și fiilor ei pe satul Negoeștii, dup(ă) ce
s-au pârât d(umi)s(ale) cu călugării de Soceviță. Iasti.
Un zapis de la egumenul Pangratie și de la alți călugări din Soceviț(a), scriind cu
încredințare la mâna lui Nichifor log(o)f(e)t precum c-au luat acea 100 galben(i) deplin. =zrÌcg
<7123/1614 septembrie 1-1615 august 31>. Iasti.
Un hrisov de la Vasilie vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌmd <7144/1635 septembrie 31-1636
august 31>, de întăritur(ă) pe Negoești și pe alte moșii Mariei, fata lui Nichifor log(o)f(e)t. Iasti.
Un zapis de la Ioana, fata lui Costantin Aliciul din v(ă)l(ea)t =zsÌmv <7242/1733
septembrie 1-1734 august 31>, în care scrie c-au dăruit părintelui Antoni(e) parte ei din Unguraș
din gios de m(ă)n(ă)stirea lui Cârlig, un bătrân întreg. Iasti.
Ținutul Tecuciului
Metohul Dumbrăvița cu moșiile ei
Un zapis din v(ă)l(ea)t =zsÌm <7240/1731 wc<tomvrye> cÆ <20> de la Iosaf Rusul,

egumenul și ctitorul măn(ă)stirii Dumbrăviței, în care scrie că de bună voia lui au închinat
Dumbrăvița cu toati moșiile ei să fié metoh Sfintei Mitropolii la părintele Antoni(e) mitropolit.
Iasti.
O hotarnică cu iscălitura lui Miron Dima și a lui Gavril Pilat vor(nic), precum au hotărât ș-
au ales satul Dumbrăvița și Sinéștii despre alți răzéși din v(ă)l(ea)t =zsÌmg <7243/1734 septembrie
1-1735 august 31>. Iasti.
Cartea Dimii și a lui Pilat ce scriu la Costant(in) vod(ă) precum au hotărât Dumbrăvița și
Sinéștii. V(ă)l(ea)t tij. Iasti.
O mărturie de la Iosaf Rusul din v(ă)l(ea)t =zsÌmd <7244/1735 septembrie 1-1736 august
31>, în care mărturiséști c-ar fi învoit Dima și cu Pilat răzéșilor și n-au hotărât drept în partea
m(ă)n(ă)stirii. Iaste.
Un hrisov de la Vas(i)le vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌmz <7147/1638 septembrie 1-1639
august 31>, de întăritură și de stăpânire lui Ștefan căp(i)t(an) satul Sinéștii și Dumbrăvița.
Un hrisov de la Gheorghie Ghica vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌxz <7167/1658 septembrie 1-
1659 august 31>, de întăritură lui Gheorghi sin Ștefan căp(i)t(an) tij pe Sinești și pe Dumbrăviță.
Un zapis de danie de la Martha, fata lui Ștefan căp(i)t(an) din v(ă)l(ea)t =zrÌke <7195/1687
septembrie 1-1687 august 31>, cum au dat toat(ă) partea ei din moșie și din mori m(ă)n(ă)stirii
Dumbriviței cu limbă de moarti la darea sufletului său precum singur Drăgan, fratele ei,
mărturiséște.
Un hrisov de la Costantin vod(ă) v(ă)l(ea)t =zrÌxe <7165/1686 septembrie 1-1687 august
31>, în care scrie c-au mărturisit de stăpânit și de întăritur(ă) lui Nichifor egum(en) ot
Dumbrăviț(a) pe satul Sinéștii și Dumbrăvița, partea Marthei, fétei lui Ștefan căp(i)t(an) ce-au dat
danie.
Un zapis de la Chirila și de la făméia lui Ghiniia și de la niamul lor din v(ă)l(ea)t =zrÌpd
<7184/1675 septembrie 1-1676 august 31>, în care scrie c-au vândut ei toat(ă) parte lor din Sinești
lui Tofan de la m(ă)n(ă)stire(a) Dumbrăvița.
O carte de la Vas(i)le vod(ă) la Dumitru chihae de Dumbrăviț(a) din v(ă)l(ea)t =zrÌmi
<7148/1639 septembrie 1-1640 august 31> de hotărât Dumbrăvița.
O carte de la Costantin vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌkø <7199/1690 septembrie 1-1691 august
31> de apăraré lui Nichifor egum(en) ot Dumbrăviți(i) despre Rusul sin Stratului.
O carte de la Costantin vod(ă) din v(ă)l(ea)t tij precum au rămas călugării de Dumbrăviță
pe Rusul sin Stratul că n-are triabă în moșiile Dumbrăviței.
O carte de la Costantin vod(ă) din l(ea)t =zrÌke <7195/1686 septembrie 1-1687 august 31>
la pârcălabii de Tecuci ca să ia sama Rusului sin Stratul cu Nichifor egum(en) pentru părțile
Rusului din Dumbrăviță.
Un zapis de la Drăgan călugăr sin Ștefan căp(i)t(an) din l(ea)t =zrÌkd <7194/1685
septembrie 1-1686 august 31>, în care scrie c-au dat danie m(ă)n(ă)stirii Dumbrăviței părțile lui din
152 Costin Clit
vadurile morilor.
Un zapis de la Rusul sin Stratul din v(ă)l(ea)t =zrÌkd <7194/1685 septembrie 1-1686 august
31>, în care scrie c-au vândut și el partea lui din mori egumenului Nichifor.
O carte de la Costantin Duca vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌø <7209/1700 septembrie 1-1701
august 31> la Ion Tălăbăscul staroste de Putna și la Ivan vel căp(i)t(an) să hotărască moșiile și
părțile m(ă)n(ă)stirii Dumbrăviței.
Un zapis de la Stoica și de la sora lui Antimie din v(ă)l(ea)t =zrÌmz <7147/1638 septembrie
1-1639 august 31> în care scrie c-au vândut părțile lor din Dumbrăviță lui Ștefan căp(i)t(an)
denaintea tuturor săténilor, sluj(i)torilor.
Un zapis de la Mușa și de la fiiu-său Marco din v(ă)l(ea)t =zrÌne <7155/1646 septembrie 1-
1647 august 31> în care scrie c-au vândut partea lor din Dumbrăviț(a) lui Ștefan căp(i)t(an)
denainte(a) slujitorilor de acolo.
Un zapis de la Tofana, făméia lui Pătrășcan și de la fiii ei din v(ă)l(ea)t =zrÌmø <7149/1640
septembrie 1-1641 august 31> în care scrie c-au vândut partea lor din Dumbrăviț(a) lui Ștefan
căp(i)t(an) denainte(a) tuturor slujitorilor.
Un zapis de la Hăr(ă)bor cel bătrân din l(ea)t =zrÌdy <7114/1605 septembrie 1-1606 august
31> în care (scrie) c-au dăruit toat(ă) partea lui din Dumbrăviță lui Gheorghi sin Ștefan căp(i)t(an).
O mărturie de la Drăgan călugăr, și de la Io(a)niche, și de la Ilarion, din v(ă)l(ea)t =zrÌkd
<7194/1685 septembrie 1-1686 august 31> în care mărturisesc cu sufletele lor c-au vândut Rusul
toat(ă) partea lui lui Nichifor egum(en).
O carte de la Antioh vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌq <7206/1697 septembrie 1-1698 august 31>
la Vas(i)le Balșă, și la Guțul pâr(călab), și la Ivan căp(i)t(an), ca să ia sama lui Serafim egum(en) ot
Dumbrăviță cu Rusul, nepot lui Ștefan, și cu vérii lui, pentru moșiia Dumbrăvița.
Un zapis de la Tofan stareț, ctitor Dumbrăviței, din v(ă)l(ea)t =zrÌpg <7183/1674 septembrie
1-1675 august 31> în care scrie că agiungând la bătrânéți au priimit pe Mihail fiu sufletesc și i-au
dat m(ă)n(ă)stirea cu toate moșiile și altele ce mai sint în sama lui.
O hotarnică véchi din v(ă)l(ea)t =zsÌøy <7219/1710 septembrie 1-1711 august 31> pe
Dumbrăviță, și pe Sinești, și pe Dămăceni, cini cât parti i s-au venit din răzéși.
Un hrisov de la Vas(i)le vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌmq <7146/1637 septembrie 1-1638 august
31> de stăpânire și de întăritură lui Ștefan căp(i)t(an) și niamurilor lui pe Dămăceani și de rămas pe
Vas(i)le Roșca vor(nic) glotnii.
O carte de la Duca vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌoø <7179/1670 septembrie 1-1671 august 31>
de hotărât și de ales părțile Chirilei ot Tecuci den Sinești și din Dumbrăviț(a).
Un zapis de la Mușia din Bilăești din v(ă)l(ea)t =zrÌle <7135/1626 septembrie 1-1627
august 31> în care scrie c-au vândut partea ei din Dumbrăviț(a) și din Dămăceani lui Toader Crav.
Un zapis de la Grosul cum au dăruit un pământ de șease paș(i) căpitanului Ștefan partea lui.
N-are v(ă)l(ea)t.
O carte de la Antioh vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌe <7205/1696 septembrie 1-1697 august 31>
de hotărât moșiili Dumbrăviței.
Un hrisov de la Costantin Duca vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌg <7203/1695 mart<ye> zÆy <17>
de ținut și de stăpânit pe Pădure țigan și pe feciorii lui, Bârliga și Stamati, carii i-au dat danie
mănăstirii Dumbrăviții Tofan călugăr, starețul și ctitorul m(ă)n(ă)stirii.
Un hrisov de la Vas(i)le vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌnz <7157/1648 septembrie 1-1649 august
31> de stăpânire lui Ștefan căp(i)t(an) pe toată partea Stoicăi și a Negolceoae.
Dămăcénii tij a Dumbrăviței
O mărturie de giudecat(ă) a lui Ivan căp(i)t(a)n precum s-au aflat 105 lei dator Alexandru
Adam lui Io(a)niche Rus(ul) egum(en) Dumbrăviței și neavând cu ce plini pe poronca g(ospo)d, i-
au plinit cu partea lor din Dămăceani. L(ea)t =zsÌcg <7223/1714 w<c>t<omvrye> zÆy <17> .
O carte g(ospo)d de la Nicolai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌcv <7222/1713 septembrie 1-1714
august 31> dat(ă) lui Io(a)nichi Rusul să aibă a opri și a stăpâni partea Adămeștilor din Dămăceani
de la Vadul Roșcăi.
O carti de la Mihai vodă din v(ă)l(ea)t =zsÌcq <7226/1717 septembrie 1-1718 august 31> de
stăpânit parte Adămeștilor din Dămăceani lui Io(a)niche Rus(ul) egum(en) Dumbrăviței.
O carte de la Grigorie Ghica v(oe)vod din v(ă)l(ea)t =zsÌm <7240/1731 septembrie 1-1732
august 31> de oprit și de stăpânit partea Adămeștilor din Dămăceani tij.
Răvașul lui Alexandru Adam la Rusul ca să-i facă bine cu 20 lei, încăpând la datorie
turcească.
Un zapis de la Iorest egum(en) ot Adam la mâna lui Iosaf Rusul egum(en) Dumbrăviții
pentru o rasă ce i-au dat Rusul lui Iorest, de nu-i va aduce-o după ce a veni de la Eș să fie volnic
egum(enul) Rusul a-i popri lui Iorest podul de la Vadul Roșcăi. Anastas ermonah, și Andrei
monah, marturi. Stănislav au scris. L(ea)t =zsÌli <7238/1730 6n<ye> iÆy <18>.
Un zapis de la popa Vasilachi din Purcelești din v(ă)l(ea)t =zsÌgy <7213/1704 septembrie
1-1705 august 31> în care scrie c-au făcut schimbu cu Coste log(o)f(e)t, și cu Dabijia, și cu
Movila, dându-le popa Vas(i)lache un vad de doaă roati în gârla de sus la Văcărești, iar Adămeștii
au dat popii un vad de doaă roate în gârla de gios. S-au dat (la) mâna lui Iorest Movila fiind a lui.
O carti de la Antiohi vod(ă) v(ă)l(ea)t =zsÌd <7204/1695 septembrie 1-1696 august 31> de
stăpâni(r)e Adămeștilor a-ș(i) opri vadul morii ce-i pe gârla Putnii la Purcelești. S-au dat la mâna
lui Iorestu Movila .
O carte de giudecat(ă) de la Antioh vod(ă) din l(ea)t =zsÌgy <7213/1704 septembrie 1-1705
august 31> ca s(ă) aibă Leonti egum(en) ot Adam a-ș(i) stăpâni vadul morii de pe gârla Putnei de
la Purcelești, iar Niculai Ranite să fié rămas. S-au dat la mâna lui Iorest Movila fiind a lui.
Tutova
Croitorii
Un zapis de la Varlaam monah și de la fiiu-seu Ion în care scrie c-au dat danié Mitropoliei
o moșie, anumé Croitorii, partea din sus, cu vatră de sat și cu loc de țarini și de prisăci, și cu loc de
hăleșteu pe pârâul Croitorilor. Iasti.
O carte de la Grigorie vod(ă) v(ă)l(ea)t =zsÌm <7240/1731 septembrie 1-1732 august 31>
dat de volnicie părintelui Antoni ca să stăpâniască Croitorii. Iasti.
Moșiia Ștefenii
Vasluiul
Suhulețul, Săcălénii, Bozienii i Cucioae
Un zapis de la Ioana, fata fata lui Nicoar(ă) și a Țigancei din v(ă)l(ea)t =zrÌkv <7192/1683
septembrie 1-1684 august 31> în care scrie c-au dat danie Mitropoliei toat(ă) parti ei din sat din
Suhuleț, cu tot locul și cu tot venitul. Iaste.
154 Costin Clit
Un zapis de la Vasiliț(ă) sin Nacul în care scrie c-au dat danie Mitropoliei moșie din sat din
Cucioae toat(ă) partea lui cât să va alege cu tot locul și cu tot venitul. N-are v(ă)l(ea)t. Iasti.
O carte g(ospo)d de la Grigorie G(hica) vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌm <7240/1731 septembrie
1-1732 august 31> dat de stăpânire părintelui Antoni(e) ca să fie 86 pământuri din Săcăléni pe apa
Bârlăzelului. Iaste.
O mărturie de la Vas(i)le Rojniță vor(nic) glotnii și de la toți săténii din Săcăléni pe 86
pământuri din Săcăléni, care au fost mersu să hotărască și hot(ă)rându au aflat așia. V(ă)l(ea)t
=zsÌmi =zsÌc <7220/1711 septembrie 1-1712 august 31>. Iasti.
O carte de la Grigorie vodă din v(ă)l(ea)t =zsÌm <7240/1731 septembrie 1-1732 august 31>
dat de stăpâni(r)e părintilui Antoni(e) pe 20 pământuri din Bozieni și pe 14 pământuri din
Săcăleani. Iasti.
O carte de la Costantin vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌkz <7197/1688 septembrie 1-1789 august
31> dat de stăpâni(r)e lui Calistru episcopul de Huși, epitropul Mitropoliei tij pe acéle 20
pământuri din Bozieni și pe 14 pământuri din Săcăleani. Iasti.
O carti de Grigorie G(hica) vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌm <7240/1731 septembrie 1-1732
august 31> dat de stăpâni(r)e părintelui Antoni(e) pe o parte de ocini din Cucioae. Iasti.
O carte g(ospo)d de la Grigorie vod(ă) de stăpânit o parte de ocină de Suhuleț, partea
Ioanei, fata lui Nicoară din l(ea)t =zsÌm <7240/1731 septembrie 1-1732 august 31>. Iasti.
Un zapis de la Calistru monah ot Soceveni din v(ă)l(ea)t =zsÌme <7245/1736 septembrie 1-
1737 august 31> în caré s-au dat danie Mitropoliei un loc de prisac(ă) cu pomăt cu tot în Soceveni.
Să s(e) cerce.
Un zapis de la Ifrim ig(u)m(en) și de la tot săborul de la măn(ă)stiri Săcul din v(ă)l(ea)t
=zrÌkd <7194/1685 septembrie 1-1686 august 31> pentru Săcăléni.
2 zapise ce s-au luat de la Episcopiia Romanului tij pentru Săcăléni.
Un zapis de la Răzmiriță, ficiorul Condrii Săcurin din let =zrÌxe <7165/1656 septembrie 1-
1657 august 31> pe parti lui din Petrești.
Bacăul
Un zapis de la Vasilie Luncanul din v(ă)l(ea)t =zrÌka <7191/1682 septembrie 1-1683

august 31> în care scrie c-au dat danie Mitropoliei un loc de prisacă în hotarul Luncanilor la Chiliia
pe apa Trebeșului. Iasti.
Carte g(ospo)d de la Grigorie vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌm <7140/1731 septembrie 1-1732
august 31>, dat de stăpânit părintelui Antoni(e) pe acest loc de prisacă. Iasti.
Orheiu22
Un zapis de la Vasile și de la surorile lui, ficiorii Irinii din Criuléni den l(ea)t =zrÌcq
<7126/1617 septembrie 1-1618 august 31>, întru care scrie c-au dat partea lor din Criuléni lui
Neculai Donici cluce(r).
Un zapis de la Ichim și de la frati-său Ștefan, ficiorii lui Andreuș din Criuléni din l(ea)t
=zrÌpz <7187/1678 septembrie 1-1679 august 31>, întru care scrie că au dăruit parti lor lui Donici
cluce(r).
Un zapis de la Focșe și fii-său Gligoraș din Criuléni din let tij în care scrie că au vândut
22
Altă cerneală.
parti lor din Criuleni tij lui Neculai Donici.

Un zapis de la Potolac sân Ivan din Criuléni din let tij întru care scrie c-au vândut partea lor
tij lui Donici.
Orheiul
+ Un zapis de la Daniil Mihnea monah din v(ă)l(ea)t =zsÌmq <7246/1737 septembrie 1-

1738 august 31>, în care scrie precum călugărindu-s(e) s-au închinat Sfintei Mitropolii cu moșii, cu
țigani, ce i s-a veni parti lui în toate. Iasti.
+ Un zapis de la Mereuță, și de la Ianache, și Agapie, din v(ă)l(ea)t =zsÌz <7207/1698
septembrie 1-1699 august 31>, în caré scrie c-au vândut căpitanului Mihnei gium(ă)tate de sat din
Conojeni drept 35 lei, care bani au plătit ei pe fratele lor Andrian dintr-o urgie ce încăpus(e) la
temniță, care moșie iaste pe Cogâlnic în ținutul Lăpușnei. Iaste.
+ Un zapis de la Ion Rus biv med(elnicer) în care scrié c-au vândut cumnată-său Mihnei
căp(i)t(an) un țigan, anumé Vas(i)le, feciorul Niamțului drept 75 lei. N-are v(ă)l(ea)t. Iasti.
+ Altu zapis23 de la Daniil Mihnea pentru a patra parte din moară din Furcéni, l(ea)t =zsÌnv
<7252/1743 septembrie 1-1744 august 31>.
O diiata de la Elisafta călugărița, fata lui Hrisoverghi stol(nic) din v(ă)l(ea)t =zsÌnv
<7252/1743 septembrie 1-1744 august 31>, întru care scrie că au dăruit Sfintei Mitropolii moșiia
Buciușca, ce-i în malul Nistrului, cu vad de moară în pârâul Horodiștii și cu loc de sednic în Nistru
și cu vad de plute tij.
Cart(e) de la Ioan Neculai v(oe)v(o)d de întăritură tij pe această moșie.
Un zapis de la Ștefan Curcă, ginerele lui Alecsa Scorbu hat(man) din l(ea)t =zrÌpe (?)
<7185/1676 septembrie 1-1677 august 31>, întru care scrie că au dăruit partea lui tij lui Donici.
Un zapis de la Ștefana, nepoata lui Hrilhur în care scrie că au vândut partea lui din Criuléni
tij lui Neculai Donici.
Un zapis de la Iliana, fata Anii din Criuleni în care scrie că au dat parti ei danie lui
Necul(ai) cluce(r). Făr(ă) let.
Ținut Iașului
Părțile Lucăi, feciorul Alexandrei, ce s-au dat Mitropoliei.
Un zapis de la popa Ilie Paciuli, și de la fiiu-seu Cârstea, și de la ginere-său popa Ioan, din
v(ă)l(ea)t =zsÌmd <7244/1735 septembrie 1-1736 august 31>, în care scriu ei că fiind Luca, vărul
popii lui Ilie, dator lui Mihuleț căp(i)t(an) cu 25 lei încă din domniia lui Mihaiu vod(ă) și dându
giudecata ca să ia Mihuleț părțile de ocină a Lucăi din Cornești, și din Hărcești, și din Dumbrăviță,
și din Ternușia, și Mihuleț fiind dator părintelui Antoni(e), li-au dat pentru datoriia sa. Deci și
preoții vădzând că mergu la Mitropolie, au priimit ș-au făcut zapis.
Carte de la Mihai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌl <7230/1731 septembrie 1-1732 august 31>,
dat(ă) lui Mihuleț să opriască și să stăpâniască părțile Lucăi sin Alexandrei din Cornești, din
Hărcești, din Dumbrăviț(a) și din Ternușia pentru datoriia Lucăi, ce-au fost dator lui Mihuleț.
O carte de la Costantin vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌmg <7243/1734 septembrie 1-1735 august
31>, dată la mâna lui Mihuleț să aibă a popri aceste părți ce scriu mai sus.
Zapisul Lucăi sin Alexandrei la mâna lui Mihuleț precum i-au vândut o cas(ă) din Târgul
23
Altă cerneală.
156 Costin Clit
Făinii drept 30 lei și pe urmă pribegind Mihuleț din țară au luat casele alți datornici a Lucăi și li-au
vândut. Apoi după ce-au venit Mihuleț, au dat Divanul să ia părțile moșiilor. L(ea)t =zsÌa
O mărturie de la Vârlan și de la Stăvin24, cumnații Lucăi de veri primari, în care
mărturisesc c-au fost și ei la negoț când au vândut Luca casele lui Mihuleț. L(ea)t =zsÌcz
Partea Elénei călugăriței, fata lui Andrieș Bulboacă din Hărcești.
Un zapis de la Eléna călugărița și de la maica ei Tudosca din l(ea)t =zsÌme <7245/1736

septembrie 1-1737 august 31>, în care scriu c-au dat danie Mitropoliei a patra parte din Hărcești,
partea lui Gheorghie Bulboacă, cu vad de moar(ă) în Ichil (?) și cu tot locul.
Un hrisov de la Aron vod(ă) din l(ea)t =zrÌq <7106/1597 septembrie 1-1598 august 31>, în
care scrie c-au întărit lui Gheorghie Bolbocel să stăpâniască partea lui Biribace din Hărcești că s-au
aflat vândută.
O carte de la Irimie vod(ă) din l(ea)t =zrÌay <7111/1602 septembrie 1-1603 august 31>, dat
de volnicie lui Gheorghie vel vătav de Iaș(i) ca s(ă) aibă a stăpâni partea lui din Hărcești și de pe
aiurea.
O carte de soroc de la Costantin vodă din l(ea)t =zsÌmg <7243/1734 septembrie 1-1735
august 31>, ca s(ă) aibă a veni toți răzéșii din Hărcești să stia faț(ă) cu Tudosca Bulboceasă.
Onțeștii la Răzina
O scrisoare de mărturie de la toți săténii din Răzina din v(ă)l(ea)t =zsÌm <7240/1731
septembrie 1-1732 august 31>, în caré scrie cum șteu unii din străm(o)șii că partea lui Percenco din
Onțești au dat Percenco danie Mitropolie(i) încă la mitropolitul Ghedeon, iar unii mai tineri tot așia
mărturisesc c-au auzit.
O carti de la Grigorie v(oe)v(o)d din v(ă)l(ea)t =zsÌm <7240/1731 septembrie 1-1732
august 31>, dat(ă) de volnicie părintelui Antoni(e) să aibă a stăpâni parte(a) lui Percenco din
Onțești. Iasti.
Altă carte tij de la Grigorie vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌmq <7246/1737 septembrie 1-1738
august 31>, dat(ă) de volnicie tij părintilui Antoni(e) să aibă a lua dijmă din Onțești. Iaste.
Un hrisov de giudecat(ă) de la Iliiaș vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌoq <7176/1667 septembrie 1-
1668 august 31>, dat ficiorilor lui Ionașco Percenco să ție din a treia parte de sat Onțeștii giumătate
parte lui Alivan vatah.
Un hrisov de la Ieremie vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌy <7110/1601 septembrie 1-1602 august
31>, dat de stăpânire lui Toader Alivan văt(ah) pe giumătate de parte den Oncești25 din a treia
parte.
Un hrisov de la Duca vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌoø <7179/1670 septembrie 1-1671 august
31>, de giudecat(ă) și de întăritur(ă) feciorilor lui Percenco din a treia parte de Oncești giumătate.
O carte de la Duca vodă dij26 v(ă)l(ea)t tij, dat(ă) lui Tudosi Dubău vtori log(o)f(et) ca să
m(e)argă să hotărască partea lui Percenco.
Un hrisov de la Ilieș Alexandru vod(ă) din let =zrÌoq <7176/1667 septembrie 1-1668
24
Stăvir/Stăvăr.
25
Conform textului.
26
Tij.
august 31> pe Onțești.
Costulénii i Căuiaștii i Româneștii
O carti de la Mihai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌld <7234/1725 septembrie 1-1726 august 31>
dată de volnicie mitropolitului Gheorghie a ține și a stăpâni acéste trei sate cu loc cu tot Costulénii i
Căuiaștii de peste Prut și Româneștii dincoace. Iaste.
Hotarnica lui Vas(i)le Rojniț(ă) vor(nic) glot(nii) și a lui Axentie uricar cu iscăliturile
tuturor înpregiurașilor precum au hotărât aceste moșii tot din în sémni în sémni cu poronca lui
Mihai vod(ă) la v(ă)l(ea)t =zsÌqy <7216/1707 septembrie 1-1708 august 31>. Iasti.
Un hrisov de la Mihai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌqy <7216/1707 septembrie 1-1708 august
31> de întăritură pe aceste moșii Sfintei Mitropolii, scriind și hotărârea lor anumi din semne în
sémni ca și în hotarnică. Iasti.
Lieștii i Țipeleștii i Faurii cu alti părți ce-or mai fi
Un zapis de la Ilinca hătmăneasa lui Dumitrașco hat(man) din v(ă)l(ea)t =zsÌma

<7241/1732 septembrie 1-1733 august 31>, danie Mitropoliei moșiia Lieștii, partea lui Ștefan
Clatea pe Jijie. Iasti.
Un zapis de la Adam Luca biv sul(ger) din v(ă)l(ea)t =zsÌmv <7242/1733 septembrie 1-
1734 august 31>, în care scrié la mâna părintelui Antoni(e) cum c-au vândut Mitropoliei satul
Țipeleștii pe Jijiia drept 300 lei, înpreună și cu o bucat(ă) de loc ce să chiam(ă) Corba, și niște părți
din Bănceni, ce-au fost cumpărătură soacri-sa Tofanei cămănăroae. Să s(e) cer(ce).
Un zapis de la Anița bănărița, fata Lupului vist(iernic), în care scrie c-au pus zălog moșiia
din Fauri cu tot locul și venitul părintelui Antoni(e) drept 50 lei, în 6 luni nedând banii să rămâie
moșiia a Mitropoliei, din v(ă)l(ea)t =zsÌmd <7244/1735> dec<emvrye> øÆ <9>. Să s(e) cerce.
Un hrisov de la Mihai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌlg <7233/1724 septembrie 1-1725 august
31> de întăritură hatmanului Dumitrașco pe moșiia Lieștii, partea Clatei. Iasti.
Hotarnica moșiei Lieștilor anumi din sémni în sémni din v(ă)l(ea)t =zsÌl <7230/1721
septembrie 1-1722 august 31> de la Vas(i)le Popa uricar și Gligoraș Cucoran vornici de poartă. Să
s(e) cerce.
Un zapis de la Nastasiia stolniceasa și de la fiiul ei Iordache din =zsÌz <7207/1698
septembrie 1-1699 august 31>, în care scrie c-au vândut ei moșiia Lieștii lui Ifrim Clatea și fiiu-său
lui Ștefan, drept 60 lei. Iasti.
Un zapis de la Irina și Anița și de la feciorii lor din v(ă)l(ea)t =zrÌkg <7193/1684 septembrie
1-1685 august 31>, în care scrie c-au dat danie moșiia Lieștii lui Costantin stolnic și giupânesei
sale Nastasiei. Iasti.
Un zapis de la Ștefan Clatea și de la făméia lui Irina și de la feciorii lor din v(ă)l(ea)t =zsÌlv
<7232/1723 septembrie 1-1724 august 31>, în care scrie c-au dat danié moșiia Lieștii hatmanului
Dumitrașco. Iaste.
Un zapis de la Ștefan Boul vor(nic), și de la David, și Savin Hermezeu, și Toader
Hermezău, și Petrea Droni, și de la Isac Vaipan, niamul Ciogoléștilor din v(ă)l(ea)t =zrÌoa
<7171/1662 septembrie 1-1663 august 31>, în care scrie c-au vândut ei partea lor din Epureni lui
Costașco Moțoc. Să s(e) cer(ce).
O carte de la Dabijia vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌoa <7171/1662 septembrie 1-1663 august
31>, dat(ă) lui Costașco Moțoc, ca să aibă a stăpâni moșiia den Epureani. Să s(e) cer(ce).
O mărturie de la Stati cluce(r) la mâna Alexandrei, fat(a) lui Andreo, precum partea ei nu
158 Costin Clit
s-au vândut aflat din Epureani. Să s(e) cer(ce).
O bucat(ă) de loc pe Căcaina la Penișoară daniei Mitropoliei de la Gurbetoae
Un zapis de la Anisiia călugărița, făméa lui Gurbet armaș din v(ă)l(ea)t =zsÌøy <7219/1710
septembrie 1-1711 august 31>, în care scrié c-au dat danie Mitropoliei moșiia de la Penișoară de
pre Căcăina. Iaste.
Un hrisov de la Alexandru beizadea sin Antoni Roset v(oe)voda din v(ă)l(ea)t =zrÌpq
<7186/1677 septembrie 1-1678 august 31>, în care scrié c-au miluit cu această moșie Penișoara pe
a sa slugă Gurbet armaș, fiind această moșie a lui beizadea. Iasti.
Un hrisov de la Dimitrie Cantimir vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌøy <7219/1710 septembrie 1-
1711 august 31>, de întăritur(ă) mitropolitului Ghedeon pe această moșie de la Penișoară. Iasti.
Un hrisov de la Costantin Duca vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌa <7201/1692 septembrie 1-1693
august 31>, de întăritură lui Gurbet armaș pe moșiia de la Penișoar(ă) și pe alte moșii. Iasti.
Un hrisov de la Stefan Pătru vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌpv <7182/1673 septembrie 1-1674
august 31>, de miluirea lui Alexandru Dracul sul(ger) pe această moșie de la Penișoară în care
scrié și tot hotarul ei anumé. Iasti.
O carte de la Grigorie Ghica v(oe)vod din v(ă)l(ea)t =zsÌle <7235/1726 septembrie 1-1727
august 31>, dat(ă) de volnicie mitropolitului Gheorghi ca să-i aibă a scoate pre niște oameni ce
șéde cu odăi pe această moșie a Mitropoliei de la Penișoară. Iasti.
Cârligătura
Turbăteștii
Un zapis de la Catrina logofetias(a) răposatului Costantin log(o)f(e)t din =zsÌme

<7245/1736 septembrie 1-1737 august 31>, în care scrie c-au dat danié Mitropoliei satul
Turbăteștii cu 2 hălăștée și cu o prisac(ă) cu 50 matce, care moșie au fost menit încă logofătul să
dea și murind n-au apucat a face zapis.
Un zapis de la Nectarie arhimandrit de la Galata din v(ă)l(ea)t =zsÌmg <7243/1734
septembrie 1-1735 august 31>, în care scrie c-au vândut gium(ă)tate de sat den Turbătești părintilui
Antonié drept 150 lei.
Un zapis de la Ștefan Bârcă și de la făméia sa Safta din v(ă)l(ea)t =zsÌlv <7232/1723
septembrie 1-1724 august 31>, în care scrie că li-au întorsu Costantin log(o)f(e)t 200 lei cu
giudecat(ă) pentru Turbătești și pentru ezitura iazului.
Un zapis de la Sandul Sturdzea vor(nic) din v(ă)l(ea)t =zsÌlv <7232/1723 septembrie 1-
1724 august 31>, în care scrie c-au dăruit o parte de moșie din Cornești ce-i lângă Turbătești
log(o)f(e)t(ului) Costantin Costache parte(a) lui Bucium.
O carti de la arhierei și de la toți boerii cei mari din v(ă)l(ea)t =zsÌlv <7232/1723
septembrie 1-1724 august 31>, de rămas pe Ștefan Bârcă să-i întoarcă Costantin log(o)f(e)t banii și
să stăpâniască Turbăteștii, carele i-au și întorsu.
Un hrisov de la Dumitrașco Cant(acuzino) vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌkg <7193/1684
septembrie 1-1685 august 31>, de întăritură lui Vas(i)le Damiian treti log(o)f(e)t pe părțile lui
Pascal Corlat uricar din Turbătești din partea din sus.
Un hrisov de la Vas(i)le vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌne <7155/1646 septembrie 1-1647 august
31>, de întăritură lui Mihăilă vătah de cărăuș(i) și niamurile lui pe partea lor din Turbătești din
gium(ă)tati de sat gium(ă)tati în parte den gios.

O carte de la Vas(i)lie vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌmø <7149/1640 septembrie 1-1641 august
31>, de întăritur(ă) lui Vas(i)le Corlat de iasti pe părțile lui Vas(i)le, și a Savei, și a lui Costantin, și
a Urâtei, și a Nastasiei, feciorii și nipoții lui Gheorghie Duralău din Turbătești din partea den sus.
O carte de la Iliiaș vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌoq <7176/1667 septembrie 1-1668 august 31>,
de hotărât părțile lui Pascal și a lui Gligorie Corlat din Turbătești.
Un zapis de la Gligori și de la Dumitrașco din v(ă)l(ea)t =zrÌnz <7157/1648 septembrie 1-
1649 august 31>, în care scrie c-au vândut partea lor din Turbătești lui Corlat uricar.
Un zapis de la Toader Echim din v(ă)l(ea)t =zrÌn <7150/1641 septembrie 1-1642 august
31>, în care scrie c-au vândut partea lui de pe unchiu-seu Marco ce-l va alege din Turbătești din
partea din sus lui Corlat căm(ă)raș. Așijderea și béserica din Turbătești încăși o au dat pre sama lui
Corlat căm(ăraș).
O hotarnică de la Poiană uricar și de la Simeon și de la mulți oameni buni din v(ă)l(ea)t
=zrÌoq <7176/1667 septembrie 1-1668 august 31>, precum au hotărât părțile lui Corlat și a lui
Gligorie sin Corlat în Turbătești cu poronca g(ospo)d.
O carte de la Radul vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌcq <7126/1617 septembrie 1-1618 august
31>, în care scrie c-au schimbat Sofroni stolnicel cu popa Vas(i)le, dând Sofroni popii din a patra
parte din Turbătești a șése parte, iar popa Vas(i)le au dat lui Sofroni un loc de prisacă în hotarul
Budeștilor pe pârăul Glodea.
Un hrisov de la Duca vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌod <7174/1665 septembrie 1-1666 august
31>, de întăritur(ă) lui Gligorie sin lui Vas(i)le uricar(u)l Corlat pe toate părțile din Tutbătești.
O carte de la Vas(i)le vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌng <7153/1644 septembrie 1-1645 august
31>, în care scrie c-au vândut Vas(i)le, și Sava, și Costantin, feciorii Duralei, o vié cu pomăt și cu o
prisac(ă), și cu Pohrib, lui Vas(i)le Corlat căm(ă)raș.
Un zapis de la Aftiniia, fata Grebencii, din v(ă)l(ea)t =zrÌoø <7179/1670 septembrie 1-
1671 august 31>, în care scrie că ș-au vândut partea éi din Turbătești lui Pascal și lui Gligorie,
feciorii lui Corlat.
Un hrisov de la Ștefan vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌxø <7169/1660 septembrie 1-1661 august
31>, de întăritură lui Corlat uricar pe părțile lui Lucoci și a niamului său ot Turbătești.
Un zapis de la Ilie Iordachi din v(ă)l(ea)t =zrÌkz <7197/1688 septembrie 1-1689 august
31> la mâna lui Vas(i)le log(o)f(et), în care scrie c-au avut giudecat(ă) pentru Turbătești și i-au dat
Vas(i)le log(o)f(et) 90 lei pân(ă) ș(i)-a aduce zapisele céle de cumpărătur(ă) a tătâne-său lui Toader
Iordache vist(iernic).
Un zapis de la Pascal Corlat căm. din v(ă)l(ea)t =zrÌoø <7179/1670 septembrie 1-1671
august 31>, în care scrie c-au dăruit lui Ștefan Cerchéz com(is) un loc de prisacă în Turbătești.
Un hrisov de la Mihai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌlv <7232/1723 septembrie 1-1724 august
31> de întăritură și de stăpânie lui Costantin Costachi vel spat(ar) pe satul Turbăteștii.
O carti de Dabijia vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌo <7170/1661 septembrie 1-1662 august 31>,
dat lui Eni post(elnic) și călugărilor de la m(ă)n(ă)stirea din Dialul Mare, ca s(ă) aibă a stăpâni
părțile Oancei din Turbătești.
Un hrisov de la Dabijia vod(ă) v(ă)l(ea)t =zrÌoa <7171/1662 septembrie 1-1663 august
31>, tij de întăritur(ă) călugărilor de la Dialul Mare pe părțile Oancei în Turbătești.
O carte de giudecat(ă) de la Sava mitropolit și de la toți boerii mari din v(ă)l(ea)t tij iar de
întăritur(ă) călugărilor pe părțile Oancei.
Doao zapis(e) de la Titiiana Onceoae și de la feciorii ei din v(ă)l(ea)t tij, în care scrié c-au
dat danié m(ă)n(ă)stirii din Dialul Mare toati părțile lor de moșié din sat din Turbătești.
Un zapis de la Ion și de la făméia lui Ștefăniia din v(ă)l(ea)t =zrÌog <7173/1664 septembrie
160 Costin Clit
1-1665 august 31>, în care scrie c-au dat danie m(ă)n(ă)stirii din Dialul Mare partea lor din
Turbătești din sus și din gios până în Stavnic.
Un zapis de la Nastasiia, sora Grebencioae, din v(ă)l(ea)t =zrÌoa <7171/1662 septembrie 1-
1663 august 31>, în care scrié c-au dăruit și éa toat(ă) partea ei din Turbătești m(ă)n(ă)stirii den
Dialul Mare.
Un zapis tij de la Tatiiana Onceoae și de la feciorii ei din v(ă)l(ea)t =zrÌo <7170/1661
septembrie 1-1662 august 31>, în care scrie c-au dat părțile lor din Turbătești m(ă)n(ă)stirii din
Dialul Mare.
O carte de la Costantin vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌkq <7196/1687 septembrie 1-1688 august
31>, dat de volnicie lui Vas(i)le Dămiian log(o)f(e)t ca să aibă oprit giumătati de sat din Turbătești.
Un zapis de la Toader, nepot lui Marco, în care scrie c-au dat și el partea unchiu-său lui
Marco din Turbătești m(ă)n(ă)stirii din Dialul Mare. N-are v(ă)l(ea)t.
Un hrisov de la Vas(i)le vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌnz <7157/1648 septembrie 1-1649 august
31>, de întăritur(ă) Tatiianei și niamului ei pre toate părțile lor din Turbătești.
Un zapis de la Nastasiia, fata lui Gheorghi Duralei, și de la frații ei, și de la nepoatele lui
Marco, în care scriu c-au vândut partea lor din Turbătești lui Oancea și Titiianei. N-are v(ă)l(ea)t.
O carti de la Ștefan vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌxø <7169/1660 septembrie 1-1661 august
31>, dat(ă) de volnicie Oancei ca s(ă) stăpâniască toat(ă) partea de moșie a socru-său lui Iachim din
Turbătești.
Un zapis de la Vas(i)le, și Măricuța, și Chireana, nepoții Căzăcoae, în care scrie c-au
vândut partea lor din Turbătești, Oancei.
Un zapis de la Pascal uricar Corlat din v(ă)l(ea)t =zrÌkg <7193/1684 septembrie 1-1685
august 31>, în care scrie c-au dat danie toati părțile lor de moșii în Turbătești lui Vas(i)le Dămiian
tret(i) log(o)f(e)t.
O carti de la Vas(i)le vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌnv <7152/1643 septembrie 1-1644 august
31> de stăpânie lui Oancea și de rămas pe Vasilie Corlat uricar.
Un zapis de la Dumitrașco și de la făméia lui Uliiana, fata Oancei, de învoială cu călugării
de Hadâmbul pentru niște locuri de prisăci. L(ea)t =zrÌog <7173/1664 septembrie 1-1665 august
31>.
Un zapis de la Paisie arhimandrit de la Galata din v(ă)l(ea)t =zsÌlv <7232/1723 septembrie
1-1724 august 31>, în care scrie c-au vândut parte de ocină din Turbătești ce-au fost a m(ă)n(ă)stirii
Hadâmbului, lui Costantin Costache vel spat(ar), drept un armăsar bun, și pe urmă iarăș au dat-o
spat(arul) m(ă)n(ă)stirii danie. Și aceasta apoi au vândut-o Nectarie arhimandritul Sfintei Mitropolii
drept 150 lei.
Văcoteștii
Un zapis de la Anastasie sin Savin Corlat uricar cu iscălitura frățâne-său lui Ion pentru
giumătati de sat de Văcotești, precum au dat-o încăș părintele lor danie Mitropoliei, apoi au au fost
schimbat-o Ghedeon mitropolit pe 50 matce iarăș cu dânșii. Deci pe urmă iarăș au dat-o
Mitropoliei. N-are v(ă)l(ea)t.
Cartea lui Ghedeon mitropolit ce-au fost făcut schimbu cu Savin uricar dându moșiia
Văcoteștii pe stup(i), și pe urmă feciorii lui au dat-o iarăș la Mitropolie. L(ea)t =zsÌcg <7223/1714
septembrie 1-1715 august 31>.
Un hrisov vechi de la Barnovschii vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌlz <7137/1628 septembrie 1-
1629 august 31>, de întăritur(ă) lui Ionașco Mânjia și niamul lui tuturor Mânjeștilor pe sat pe
Văcotești, și de rămas pe călugării de la Galata de Sus.
Un hrisov de la Vas(i)le vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌmg <7143/1634 septembrie 1-1635

august 31>, de întăritur(ă) tij lui Ionașco Mânjia și niamului său pe Văcotești.
Un zapis de la Dochița, sor(a) Mânjii, din v(ă)l(ea)t =zrÌne <7155/1646 septembrie 1-1647
august 31>, în care scrie c-au dat la moartea ei toat(ă) partea ei din Văcotești nănașă-său lui Corlat
uricar s-o grijască pe obicéiul creștinesc.
O carte de la Vas(i)le vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌni <7158/1649 septembrie 1-1650 august
31>, în care scrie că s-au pârât Vas(i)le Corlat uricar cu Verga căp(i)t(an) pentru o parti de ocin(ă)
din Văcotești, ce-au fost cumpărat Verga de la Toader zet Mânje, fără știre lui Corlat, și i-au întorsu
Corlat Vergăi banii.
Hotarnica Văcoteștilor cu iscăliturile a mulți înpregiurași ce-au hotărât despre Mânjeștii
Galatei. L(ea)t =zrÌlø <7139/1630 septembrie 1-1631 august 31>.
O carti de la Dabijă vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌoa <7171/1662 septembrie 1-1663 august
31>, în care scrie că iar s-au pârât Ștefan sin Vergăi cu Vas(i)le Corlat, și li s-au curmat să ție
Corlat trei părți din Văcotești, iar Ștefan Verga a patra parti.
O carte de la Barnovschii vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌlz <7137/1628 septembrie 1-1629
august 31>, de hotărât Văcotești(i) despre călugării de Galata.
O carte de la Barnovschii vod(ă) din l(ea)t =zrÌlz <7137/1628 septembrie 1-1629 august
31>, dat(ă) de stăpânie și de apărătur(ă) despre călugării de Galata lui Ionașco Mânjia.
O carte g(ospo)d de aprod de la Duca vod(ă) ca să aibă a aduce pe egum(enul) de Râșca să
să giudece cu Corlat uricar pentru Văcotești. L(ea)t =zrÌoz <7177/1668 septembrie 1-1669 august
31>.
Un zapis de la Pascal sin Vas(i)le Corlat uricar și de la făméia lui Anița, fata lui Costantin,
din l(ea)t =zrÌkg <7193/1684 septembrie 1-1685 august 31>, în care scrie c-au dat danie
Mitropoliei giumătati de sat Văcoteștii.
Părțile ot Popești
Un zapis de la Elisafta Cujboae călugărița din l(ea)t =zsÌmq <7246/1737 septembrie 1-1738
august 31>, în care scrie c-au dăruit danie părintelui Antonii partea ei din Popeștii de Sus, partea
Cotorcii.
Un zapis de la Ghenad(ie) Chișcă monah din l(ea)t =zsÌmq <7246/1737 septembrie 1-1738
august 31>, în care scrie c-au dat danie părintelui Antoni(e) partea lui din Popeștii de Sus ce
chiema mai demult Veleșenii, partea lui Pavăl Chișcă.
Un zapis de la Partheni er(o)monah din l(ea)t =zsÌmq <7246/1737 septembrie 1-1738
august 31>, în care scrie c-au dat danie părintelui Antoni(e) partea lui din Popeștii de Sus ce să
chema mai demult Veleșénii, partea popei lui Bejan.
O mărturie de la Gligori Cucoran vor(nic) de poartă și de la Axenti uricar din l(ea)t =zsÌci
<7228/1719 septembrie 1-1720 august 31>, în care adeveresc ei că hotărând moșie Saftii Costinése
căpităniț(a), au venit și Iftinca Cujboae și cercându-s(e) nu s-au aflat părțile ei vândute în dirésele
Costinése(i), adec(ă) partea Cotorcii și a lui Goian.
O carti de la Costantin vod din l(ea)t =zsÌma <7241/1732 septembrie 1-1733 august 31>,
dat(ă) de volnicie lui Tudos(e) Curălar, tatăl lui Partheni, ca s(ă) fie volnic a lua dejmă din
Veleșeni și dintr-alte moșii a lor.
162 Costin Clit
Dorohoiul
Livénii i Hodcăuții
Un zapis de la pop(a) Ioan și de la frate-seu Mih(a)lache, nepoți popii lui Vas(i)le, și de la

niamul lor din v(ă)l(ea)t =zsÌmg <7243/1734 septembrie 1-1735 august 31>, în care scriu c-au
vândut giumătati sat moșiia Livénii și Hodcauții părintelui Antoni(e) drept 160 lei. Iaste.
Un zapis de la Simion din Hodcăuț(i) în care scrie c-au vândut a sa moșie den Hodcăuți
popii lui Vas(i)le din Ștefănești. N-are v(ă)l(ea)t. Iaste.
Un zapis de la Vas(i)le, nepot Zurei, în caré scrie c-au vândut a sa moșie din Livéni lui
Hincul sin popei lui Vas(i)le. N-are v(ă)l(ea)t. Iaste.
Un hrisov vechi de la Pătru vodă din v(ă)l(ea)t =zrÌkg <7193/1684 septembrie 1-1685
august 31>, tot pre această moșie. Iaste.
O carti de la Vas(i)le vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌng <7153/1644 septembrie 1-1645 august
31>, de stăpânit popei lui Vas(i)le această moșie. Iaste.
O carte de la Ilieș vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌoe <7175/1666 septembrie 1-1667 august 31>,
tij de stăpânit popa Vas(i)le. Iaste.
O carte de la Mihai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌlv <7232/1723 septembrie 1-1724 august 31>,
de stăpânit acesti moșii popei lui Dumitrașcu sin pop(a) Vas(i)le. Iaste.
Târgul Iașului
Un zapis de la Safta vorniceasa, și de la Safta Hăbășasca, și de la Măricuța cluceroae, și de

la toți feciorii și niamurile lor din v(ă)l(ea)t =zrÌka <7191/1682 septembrie 1-1683 august 31>, în
care scrie c-au vândut un loc de casă cu pivniț(ă) de piatră gata lângă Besérica Albă drept 300 lei
doamnei Anastasiei a Ducăi vodă. Iaste.
Un zapis de la Alexandra spătăroae din v(ă)l(ea)t =zrÌkv <7192/1683 septembrie 1-1684
august 31>, de un loc de casă lângă Mitropolie, ce-au vândut doamnii Anastasiei. Iaste.
Un zapis de la Ursache vist(iernic) din v(ă)l(ea)t =zrÌkv <7192/1683 septembrie 1-1684
august 31>, în care scrie c-au dăruit Sfintei Mitropolii a șeasa parti din casele céle de piatră, și din
pivniț(ă), și din locul caselor care au fost a Iorgăi postelnicul. Iaste.
O mărturie de la Neculai Racoviț(ă) log(o)f(e)t și de la Toader Paladi vel spat(ar) din
v(ă)l(ea)t =zrÌkv <7192/1683 septembrie 1-1684 august 31>, pentru locul caselor ce sint între
Mitropoliia véchi și între casele Prăjescului, ce-au cumpărat doamna Anastasiia. Iaste.
O mărturie de la arhiereii și boerii cei mare a țării din v(ă)l(ea)t =zrÌka <7191/1682
septembrie 1-1683 august 31>, în care scrie c-au făcut schimbu doamna Nastasiia cu Anița
logofetiasa lui Solomon Bârlădianul, dând logofetiasa doamnei niște locuri de cas(ă) a ei ce sint pe
lângă Mitropolie, iar doamna au dat logofetesei o cas(ă) gata cu loc cu tot ce i-au fost
cumpărătur(ă) de la Cârstina cluceroae. Iasti.
Un zapis de la Anița log(o)f(eteasa) din v(ă)l(ea)t =zrÌka <7191/1682 septembrie 1-1683
august 31>, pentru schimbul ce-au făcut cu doamna Nastasiia. Iaste.
Un hrisov de la doamna Nastasiia a Ducăi vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌg <7203/1694
septembrie 1-1695 august 31>, în care scrié pentru zidirea și râdicarea Sfintei Mitropolii și pentru
înpodobirea cu ce-au înpodobit-o, și pentru toati locuri de țintirim și de ogradă ce i-au dat.
Așijderea mai scrié c-au miluit-o cu un sat Piscanii în ținutul Tutovei pe apa Nogei, cu loc de
hălășteu, și pomături, și cu loc de țarini, și cu casă. Așijdere scrie c-au mai dat un sat Ștefénii, ce
iaste iarăș în ținut(ul) Tutovei, pe apa Bârladului, cu vad de moar(ă) în Bârlad, și cu tot locul.
Așijderea și cu o parti de moșie din Pietrești la ținutul Vasluiului. Așijderea și cu un loc de

prisac(ă) cu pomăți la Cârligătură în hotarul Podobiților, lângă drumul mare ce merge la Buda.
Așijdere și alt loc de prisac(ă) la sat la Muntenești. Așijderea și altu loc de prisac(ă) la sat la
Cordelești. Iaste.
O mărturie de la boerii cei mari din v(ă)l(ea)t =zrÌn <7150/1641 septembrie 1-1642 august
31>, în care scrie c-au vândut Solomonias(a) log(o)f(eteasa) casele sale lui Toader vornicul cel
mare drept 100 lei. Așijderea mai scrie c-au vândut și Filip Crav casele lui care sint tot lângă casele
Solomoneasei tij vornicului Toderașcu drept 30 ughi. Iasti.
Un zapis de la Gheorghie, și de la soru-sa Irina, și de la niamul lor, nepoții lui Filip
vist(iernic), din v(ă)l(ea)t =zrÌxa <7161/1652 septembrie 1-1653 august 31>, în care scrie c-au
vândut un loc de cas(ă) cu pivniț(ă) de piatră pe Ulița Mare, Iorgăi stol(nic). Iaste.
Un hrisov de la Dabije vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌov <7172/1663 septembrie 1-1664 august
31> de întăritură lui Miron Costân com(is) pe casele, și cu pivniț(ă) de piatră, ce-au cumpărat
comisul de la Andreiaș șăt(rar) sin Toderașco log(o)f(e)t. Iaste.
Un zapis de la Toderașco sin Iorgăi stol(nic) din v(ă)l(ea)t =zrÌn <7150/1641 septembrie 1-
1642 august 31>, în care scrie c-au vândut un loc de cas(ă) a lui, ce-i între Mitropolie véche și între
casele lui Solomon log(o)f(et), lui Solomon log(o)f(e)t. Iasti.
Un zapis de la Giurgia Butnar din v(ă)l(ea)t =zrÌx <7160/1651 septembrie 1-1652 august
31>, în care scrie c-au vândut un loc de cas(ă) al său ce-i pre Ulița Ciobotăriasc(ă) lui Solomon
cluce(r). Iasti.
Un zapis de la Eléna, fata Lupului cupar, din v(ă)l(ea)t =zrÌog <7173/1664 septembrie 1-
1665 august 31>, în care scrie c-au dat un loc de cas(ă) părințe(a)scă lui Solomon vor(nic) pentru o
datorie părințască a frăține-său lui Ionașco pârcălabul. Iaste.
Un zapis de la Gavril Neaniul vtori log(o)f(e)t din v(ă)l(ea)t =zrÌk <7190/1681 septembrie
1-1682 august 31>, în care scrie c-au vândut casele sale de pe Ulița Mare lui Eni vist(iernic). Iasti.
Un zapis de la Alexandra stolniceasa din v(ă)l(ea)t =zrÌoe <7175/1666 septembrie 1-1667
august 31>, în care scrie c-au vândut locul caselor de pe Ulița Mare cu pivniț(ă) de piatră și cu
beciuri de piatră lui Solomon Bârlădian. Iasti.
Un zapis de la Gheorghie Roșca ce-au fost vist(iernic) din v(ă)l(ea)t =zrÌod <7174/1665
septembrie 1-1666 august 31>, în care scrie c-au vândut un loc de cas(ă) lui Solomon vornicul.
Iasti.
Un hrisov de la Vas(i)le vodă din v(ă)l(ea)t =zrÌna <7151/1642 septembrie 1-1643 august
31>, de întăritur(ă) lui Toaderașco vor(nic) pre casele cu pivniță de piatră ce-au cumpărat de la
Nastasiia Solomoniasă. Iast(e).
Un zapis de la Nastasiia Solomonias(ă) din v(ă)l(ea)t =zrÌmz <7147/1638 septembrie 1-
1639 august 31>, în care scrie c-au vândut casele lui Toderașco vor(nic). Să s(e) cerce.
Un zapis de la Anița, log(o)f(eteasa) lui Solomon Bârlădian, din v(ă)l(ea)t =zrÌpe
<7185/1676 septembrie 1-1677 august 31>, în care scrie c-au vândut casele sale lui Ilie Sturdzea
vor(nic). Iasti.
O mărturie de la boerii cei mari din v(ă)l(ea)t =zrÌo <7170/1661 septembrie 1-1662 august
31>, pentru casele din Iaș(i) ce-au fost a lui Gavril hat(man). Să s(e) cerce.
Un zapis grecesc s-au aflat întru aceasta dirése. Acéste sint toate pentru locul cât ține
ograda Mitropoliei acmu și cât loc iasti după Mitropolie véche din ograda Mitropoliei pân(ă)
pân(ă) în Ulița mare, și pân(ă) în Mitropolie véche și denaintea ei. Să s(e) cerce.
164 Costin Clit
Alte case și locuri în Iaș(i)
Un zapis de la Sandul sin Tomii Alivra cupeț, și de la maica sa Alexandra, și de la fratele

său Nathanail călugăr din v(ă)l(ea)t =zsÌm <7240/1731 > noe<m>vri<e> eÆy <15>, în care scrie c-au
făcut schimbu cu părintele Antoni(e), dând Sandul Mitropoliei o crâșmă cu pivniț(ă) de piatră și cu
dughiană gat ape podul Hagioae(i).
Iar părintele Antoni(e) au dat Sandului o moșie anumé Cecanii, ce-i la ținutul Putnei pe
Milcov, care moșie au fost danié Mitropoliei de Gligoraș Eșanul, unchiul Sandului.
Un zapis de la Anghelușia Niagului din v(ă)l(ea)t =zsÌme <7245/1736 septembrie 1-1737

august 31 >, în care scrie c-au dat danie Mitropoliei un loc o casă gata cu pivniț(ă) și cu tot locul
casei, cari-i în Ulița Fânului27.
Un zapis de la Sanda și de la feciorul ei Ioniț(ă), bărbatul Anghelușei, din v(ă)l(ea)t tij în
care scrie că au vândut părintelui Antonié această cas(ă) drept 25 lei, având și ei parte la casa
aceasta28.
Un zapis de la Gavril armaș și de la cumnații lui, feciorii lui Iani Leondescul din v(ă)l(ea)t
=zsÌmg <7243/1734 septembrie 1-1735 august 31 >, în care scrie c-au vândut ei această casă lui
Ioniț(ă) diacul și fămeii lui, Anghelușei29.
Un zapis véchiu din v(ă)l(ea)t =zrÌov <7172/1663 septembrie 1-1664 august 31 >, de la
Proca cupeț la mâna lui Miron, pe cum i-au vândut această casă30.
1812
Schiturile ce sint închinati supt Mitropolie
Un zapis de la Grigoraș beizadea, feciorul lui Costantin Duca vodă, din v(ă)l(ea)t =zsÌmg
<7243/1734 septembrie 1-1735 august 31 >, în care scrie c-au închinat m(ă)n(ă)stirea Mavromolul
să fie metoh Sfintei Mitropolii din Iaș(i) cu toate ale ei, și cu moșii și cu altele toate. Iaste.
Un zapis de la Solomon Farcaș din v(ă)l(ea)t =zrÌpi <7188/1679 septembrie 1-1680 august
31 >, în care scrie c-au închinat Sfintei Mitropoliei schitul său ce-i la ținutul Covorluiului la
Gheras(c)a, să fie metoh Mitropoliei cu tot locul ce-i prin pregiurul schitului.
O carte de la Grigorie vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌm <7240/1731 septembrie 1-1732 august 31
>, dat de volnicie părintelui Antoni(e), ca să aibă a stăpâni acest metoh a lui Farcaș.
Un zapis de la popa Ignat și cu Vas(i)le vor(nic) din v(ă)l(ea)t =zrÌkø <7199/1680
septembrie 1-1681 august 31 >, în care scrie c-au închinat schitul lor ce să chiamă Pleșeștii pe
Pereschiv, în ținutul Tutovei, să fie metoh Mitropoliei.
O carti de la Grigorie vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌm <7240/1731 septembrie 1-1732 august 31
>, dat de volnicie părintelui Antoni(e) ca să aibă a stăpâni acest metoh la Pleșești.
27
Anulat, tăiat.
28
Anulat, tăiat.
29
Anulat, tăiat.
30
Anulat, tăiat.
Un zapis de la Ioan Gheuca spat(ar) din v(ă)l(ea)t =zsÌma <7241/1732 septembrie 1-1733
august 31 >, în care scrié c-au închinat m(ă)n(ă)stirea Strâmba de la ținutul Tutovei, să fie metoh
Sfintei Mitropolii din Iaș(i). S-au dat la Neamț.
Un zapis de la Ionașco Isăcescul și de la făméia sa Alexandra din v(ă)l(ea)t =zsÌø
<7209/1700 septembrie 1-1701 august 31 >, în care scrie c-au închinat m(ă)n(ă)stioara Runcul, ce-
i la ținutul Niamțului, să fie metoh Mitropoliei.
O carte de la Grigorie vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌm <7240/1731 septembrie 1-1732 august 31
>, de volnicie părintelui Antonié ca să stăpâniască acest schit Roncul.
Un zapis de la Beldiman călugăr și de la frate-său Manolache din v(ă)l(ea)t =zsÌmd
<7244/1735 septembrie 1-1736 august 31 >, în care scrie c-au închinat schitul Dobrotvorul să fie
metoh Mitropoliei.
Un zapis de Sandul Alevra și de la maică-sa Alexandra, și de la frate-său Nafthanail din
l(ea)t =zsÌm <7240/1731 septembrie 1-1732 august 31 >, întru care scrie că au făcut schimbu cu
părintile Antonie mitropolit, dându ei Mitropolii o pivniț(ă) de piatră cu dughian(ă) deasupra pe
Podul Hagioai, iar mitropolitul le-au dat lor moșiia Ceuca de la ținutul Putnii, pe Milcov.
Altu zapis tij de la Sandul Alevra tij de această schimbătură din l(ea)t =zsÌn <7250/1741
septembrie 1-1742 august 31 >, întru care scrie că au mai dat Mitropolii pisti dughian(ă) și piste
pivniț(ă) trei pogoane de vii roditoare la Grozești. Așijderea și locul de casile părințești în târgul
Eșilor pe Ulița Măjilor.
Hotarnică de la Gavril Pilat vor(nic) și de la Mihai protopopul și alți înpregiuraș(i) precum
au hotărât mai sus numit locul casilor, dij31 dintr-acestu let32.
Altă hotarnică de la aceștii mai sus numiț(i), precum au hotărât pivniții din dos, dintr-acestu
let.
Trei zapise vechi pe locul acestor case de la vânzători ce au vândut Tomii lui Alevra.
O scrisoare de la Pilat vor(nic) cu pecéte porții g(ospo)d, întru care scrie că au prețuit casa
Marthii călugărița, ce iaste pe locul Mitropolii, drept 20 lei, care bani i-au dat părintilui Nichifor
mitropolit.
Hrisoave și cărți g(ospo)d de milă ce are Mitropolie
Un hrisov de milă de la măria sa Grigorie vod(ă) din l(ea)t (…)33 de 44 liud(i) poslușnici,
anumé 12 lemnari, 12 dărvari, un ciobotar, 12 viiari, 2 hergheligii, 2 văcari, 2 păscari și un apariu.
Iaste.
Un hrisov de la măria sa Grigorie vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌme <7245/1736 septembrie 1-
1737 august 31 >, să aibă a scuti Mitropoliia 300 vaci cu boi de văcărit, 150 cai cu (i)epi, 1000 oi
de goștină, 1000 stupi de deseatină și pe tot anul să aibă a lua 100 lei din vama g(ospo)d, giumătati
la Paști, giumătate la Crăciun.
Un hrisov de la Costantin vod(ă) din v(ă)l(ea)t (…)34 în care scrie pe câte vite ar avea
Mitropolie să aibă a le scuti toati, vaci, cai, oi, stupi și pe an să ia din vam(ă) câte 160 lei. Iasti.
Un hrisov de la Grigorie vod(ă) din l(ea)t =zsÌma <7241/1732 septembrie 1-1733 august
31
tij.
32
12 iulie 1742.
33
Lipsă.
34
Lipsă.
166 Costin Clit
33 > pentru Costuléni, și Rédiu, și Sinéștii, ca să aibă a da pe an de om câte 3 ughi ruptă, după cum
dau și satele Sf(â)ntului Mormânt.
Un hrisov de la Grigorie vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌmq <7246/1737 septembrie 1-1738
august 31 >, pentru câte vii or fi pe moșiia Sfintei Mitropolii la Vlădiceni să ia Mitropoliia vedritul.
Iasti.
O carti g(ospo)d de la Grigorie vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌlq <7236/1727 septembrie 1-1728
august 31 >, pentru pivnița Mitropoliei din Iași să fie în pace de camănă, de bezmăn, de cepărit, de
buor, de braniște, de loc agesc și de toate angăriile.
O carte de la Costantin vod(ă) din l(ea)t (…)35 tij pentru pivniță.
Un hrisov de la Grigorie vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌma <7241/1732 septembrie 1-1733
august 31 >, pentru o roată de moară de la podul g(ospo)d din Bahluiu să fie a Mitropoliei.
Viile Mitropoliei care pre unde sint
Odobeștii
Un zapis de la Lupul Chirco din v(ă)l(ea)t =zsÌla <7231/1722 septembrie 1-1723 august 31
>, în care scrie c-au făcut schimbu cu mitropolitul Ghedeon, dând mitropolitul Lupului un pogon
de loc sterpu în seliște în Bolotești, alăturea cu hotarul din gios, iar Lupul au dat mitropolitului 2
pogoani de pădure tij în Bolotești din margine la dial, alăturea cu Cârpală. Iasti.
Un zapis de la Gheorghie com(is) din v(ă)l(ea)t =zsÌcg <7223/1712 septembrie 1-1713
august 31 >, în care scrie c-au vândut mitropolitului Ghedeon trei pogoani de vie roditoare. Iaste.
Un zapis de la Gheorghiț(ă) cupeț din Iași din v(ă)l(ea)t =zsÌlø <7239/1720 septembrie 1-
1721 august 31 >, în care (scrie) c-au dat danie Mitropoliei un pogon pol de vie loc sterpu la
Odobești peste drum, drept poarta viilor Mitropoliei. Iasti.
Un zapis de la Mariia Donciloae din l(ea)t =zsÌmz <7247/1738 septembrie 1-1739 august
31 >, în care scrie c-au dat danie Mitropoliei un pogon pol de vie la Odobești.
Un zapis de la Ion sin Ștefan din l(ea)t =zsÌi <7208/1699 septembrie 1-1700 august 31 >,
în care scrié c-au vândut pol pogon de vie în dial la Odobești, Tomii sin Alevra cupeț. Iaste.
O mărturie de la starostii de Putna din l(ea)t =zsÌd <7204/1695 septembrie 1-1696 august
31 >, în care dau rămas pe Crăciun Bobul pentru 2 pogoanii și trei firte vie a m(ă)n(ă)stioarei lui
Vicol, ce iasti în dial la Odobești, unde sint acmu a Mitropoliei. Iaste.
Un zapis de la Ion sin lui Vas(i)le Corni din l(ea)t =zrÌkd <7194/1685 septembrie 1-1686
august 31 >, în care scrie c-au vândut un pogon fără o prăjină vie lui Gheorghie Alevra la Odobești.
Iasti.
Un zapis de la Nistor și de la făméia lui Ștefana din v(ă)l(ea)t =zrÌkø <7199/1690
septembrie 1-1691 august 31 >, în care scrie că au vândut lui Ionașco 3 ciovârți de vie la Odobești.
Iasti.
O carti de la Antiohi vod(ă) din l(ea)t =zsÌq <7206/1697 septembrie 1-1698 august 31 > de
stăpânie călugărilor de la Vicol pe doao pogoani, trei cirte, vie de la Odobești. Iasti.
O mărturie de giudecat(ă) de la starostei de Putna din l(ea)t =zsÌcd <7224/1715 septembrie
1-1716 august 31 >, în care dă rămas pe Mariia, fata lui Ionașco, pentru 3 ciovârți de vie, și să le ție
Safta, sora lui Ionașco. Iaste.
35
Lipsă.
Un zapis de la Ursa Moțoceas(a) din v(ă)l(ea)t =zsÌg <7203/1694 septembrie 1-1695 august
31 >, în care scrie c-au dat danie acéste 3 firte de vie Măriuțăi, copilei Chiricăi. Iaste.
Un zapis de la Ion zet Robe și de la făméia lui Sora din v(ă)l(ea)t =zrÌpi <7188/1679
septembrie 1-1680 august 31 >, în care scrié c-au vândut un pogon de vie la Odobești lui Ștefan sin
Petrei Hecăi. Iasti.
Un zapis de la Toader sin Alivra din v(ă)l(ea)t =zsÌgy <7213/1704 septembrie 1-1705
august 31 >, în care (scrie) c-au vândut cinci pogoani de vie căpitanului Gheorghie. Iasti.
Un zapis de la Dumitrașco și de la făméia lui Măriuța din v(ă)l(ea)t =zsÌcd <7224/1715
septembrie 1-1716 august 31 >, în care scrié c-au vândut trei cioverți de vie mitropolitului
Ghedeon în dial la Odobești. Iasti.
Un zapis de la Alexandra Cărăușița din l(ea)t =zsÌcø <7229/1720 septembrie 1-1721
august 31 >, în care scrie c-au vândut giumătate pogon de vie ce-i în ograda Mitropoliei lui Ioil
monah, și acesta au rămas Mitropoliei. Iasti.
Un zapis de la Grigoraș și Ursul, feciorii Onceoae din l(ea)t =zsÌcz <7227/1718 septembrie
1-1719 august 31 >, în care scrie c-au zălojit un pogol36 pol vie la Ștefan Doncilea pentru doao sute
vedre vin, nedându-l în toamnă, să rămâe viia a lui Doncilă. Iasti.
Un zapis de la Prohir hânsar și de la făméia sa Mărie din v(ă)l(ea)t =zsÌø <7209/1700
septembrie 1-1701 august 31 >, în care scriu c-au vândut trei pogoani vie Sandului băcal din Iaș(i).
Nicoreștii
Un zapis de la Ion ot Vamă și de la făméia sa Măriuța din v(ă)l(ea)t =zsÌmv <7242/1733

septembrie 1-1734 august 31 >, în care scrie c-au dat danie Mitropoliei 2 pogoani de vié la
Nicorești. Iaste.
Grecii
Un zapis de la Anița vorniceasa Mitrii din l(ea)t =zsÌla <7231/1722 septembrie 1-1723
august 31 >, în care (scrie) c-au vândut șease pogoani pol de vie la Grecii mitropolitului Gheorghie.
Iasti.
Un zapis de la Costantin Roset hat(man) și de la giupâneasa lui Anița din v(ă)l(ea)t =zsÌmg
<7243/1734 septembrie 1-1735 august 31 >, în care scrie c-au dat danie Mitropoliei patru pogoani
de vii la Greci. Iasti.
Hușii
Un zapis de la Martin ungur și de la făméia lui Anna din l(ea)t =zsÌmg <7243/1734
septembrie 1-1735 august 31 >, în care scrie c-au vândut trei pogoani de vii în Dric părintelui
Antoni(e) drept 88 lei. Iasti.
Zapis de la Anna, făméia lui Balint, și de la fétele ei din l(ea)t =zsÌce <7225/1716
septembrie 1-1717 august 31 >, în care scrie c-au vândut o falce de vie lui Martin ungurul. Iasti.
Un zapis de la Giurge Martonoschi și de la fămânia lui Marghita din l(ea)t =zsÌci
<7228/1719 septembrie 1-1720 august 31 >, în care scrie c-au vândut o falce de vie în Dric lui
Martin ungur. Iasti.
Drăgușenii
Un zapis de la monah(ul) Ghedeon sin Istrati din v(ă)l(ea)t =zsÌla <7231/1722 septembrie
1-1723 august 31 >, în care (scrie) c-au dat danie mitropolitului Gheorghi doao pogoani pol în sat
în Drăgușeni.
36
pogon.
168 Costin Clit
Vlădiceanii
Un zapis de la Agafiia Necșoae și de la feciorii ei în care scrie c-au vândut viia lor ce iasti
în sat în Vlădiceani lângă viia Mitropoliei lui Ștefan Muntian și făméii lui Măriuțăi. N-are v(ă)leat.
Iasti.
Un zapis de la Ștefan Muntean din l(ea)t =zrÌkø <7199/1690 septembrie 1-1691
august 31 >.
O carti de la Mihai vod(ă) din l(ea)t =zsÌlv <7232/1723 septembrie 1-1724 august 31 >,
dată de volnicie mitropolitului Gheorghi ca s(ă) fie pentru oamenii ce-or avia livezi la Vlădiceni și
n-ar lucra viile să le ia pomeții și locul viilor și să le dia cui li-ar lucra.
Un zapis de la Ileana a lui Ion Buhuș hat(man) din velet =zsÌm <7240/1731 septembrie 1-
1732 august 31 >, precum au dat 2 fălci de vie păragină danie Mitropolii ot Socola.
Copoul
Un zapis de la Iliana, giupâneasa răposatului Ion Buhuș hat(man) din l(ea)t =zsÌcd
<7224/1715 septembrie 1-1716 august 31 >, în care scrie c-au dat danie Sfintei Mitropolii 5 falci
de vie lucrate la Copou, care li-au fost cumpărătură de la Cozma egum(en) de Ocnă. Iasti.
Un zapis de la Gheorghiț(ă) și Toader, feciorii lui Ilie meserciul din v(ă)l(ea)t =zsÌi
<7208/1699 septembrie 1-1700 august 31 >, în care scrie c-au dăruit viia lor de la Copou
egum(enului) Cozmei de Ocnă. Iasti.
Un zapis de la Costantin și de la făméia lui Mariia din v(ă)l(ea)t =zsÌø <7209/1700
septembrie 1-1701 august 31 >, în care scrié c-au vândut o falce de vié paragină și cu loc sterpu din
dial și din vale egumenului Cozmei ot Ocnă. Iasti.
Miroslava
Un zapis de la Mihail călugăr din v(ă)l(ea)t =zrÌka <7191/1682 septembrie 1-1683 august
31 >, în care scrié c-au dat danié Mitropoliei o vié lucrată gata, care iasti în Miroslava.
Hrisoave g(ospo)d pentru obiceaele Țărâi
Un hrisov de la Grigorie Ghica vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌm <7240/1731 septembrie 1-1732
august 31 >, pentru goștina țăranilor să plătiască de dzeace bucate un leu, întărit cu blăstăm. Iasti.
Un hrisov de la Nicolai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌcg <7223/1714 septembrie 1-1715 august
31 >, pentru vedritul vinului cine cum ar da. Iasti.
Un hrisov de la Nicolai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌcv <7222/1713 septembrie 1-1714 august
31 >, întărit cu mare blăstăm de patriarhul și de arhierei Țârâi, ca să numai scoat(ă) domnii
pogonărit. Iasti.
Un hrisov de la Grigorie vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌlz <7237/1728 septembrie 1-1729 august
31 >, pentru gloaba morții de om cine cum a lua. Să s(e) cer(ce).
Un hrisov de la Necolai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌcg <7223/1714 septembrie 1-1715 august
31 >, pentru m(ă)n(ă)stiri și ep(i)scopii ca să numai dia dajde. Iasti.
Un hrisov de la Grigorie vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌma <7241/1732 septembrie 1-1733
august 31 >, pentru m(ă)n(ă)stiri ca s(ă) aibă a nu da vedrit pe 200 vedre vin. Iasti.
Un hrisov de la Antiohi vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌdy <7214/1705 septembrie 1-1706 august
31 >, precum au așăzat m(ă)n(ă)sterile cu rupta. Iasti.

Un hrisov de la Grigorie vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌli <7238/1729 septembrie 1-1730 august
31 >, pentru rândul părții besăricești a preoți, a călugări, a călugăriț(e), cu feciorii lor, cu fétele lor,
cu argații, cu argati, cu a țircovnicilor tij, ca s(ă) nu aibă a-i giudeca giudețele mirenești fără numai
arhierei. Iasti.
Un hrisov de la Costantin Duca vod(ă) din l(ea)t =zsÌay <7211/1702 septembrie 1-1703
august 31 >, pentru văcărit să nu mai scoaț(ă). Iasti.
O carte de afurisanie de la Grigorie mitropolit Ohridei, și de la Misail mitropolitul
Moldavei, și Lavrentie ep(i)scopul Romanschii, și Ghedeon ep(i)scopul Radăuți, și de la Varlaam
ep(i)scopul Hușschii, și de la tot soborul beséricesc, ca să nu s(e) mai scoață văcărit. Iasti. L(ea)t
=zsÌay <7211/1702 septembrie 1-1703 august 31 >. Iasti.
Un hrisov de la Costantin vod(ă) din l(ea)t =zsÌv <7202/1693 septembrie 1-1694 august 31
>, pentru toat(ă) partea beséricească ca să nu o giudece, nici s-o globască giudețele mirenești. Iasti.
Un hrisov de la Anteoh vod(ă) din l(ea)t =zsÌi <7208/1699 septembrie 1-1700 august 31 >,
dat de volnicie Mitropoliei ca să aibă a stăpâni toati m(ă)n(ă)sterile și schiturile. Iasti.
Un hrisov de la Mihai vod(ă) din l(ea)t =zsÌlv <7232/1723 septembrie 1-1724 august 31 >,
pentru toat(ă) partea besérceasc(ă) ca să nu o giudece, nici s-o globască giudețele mirenești. Iasti.
Un hrisov de la Mihai vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌvy <7212/1703 septembrie 1-1704 august
31 >, pentru beséricile din ținutul Socevei, ce ținé Ep(i)scopiia Radăuților. Iasti.
Un hrisov de la Costantin Duca vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌg <7203/1694 septembrie 1-1695
august 31 >, întărit cu blăstăm pentru țigani ca să nu dia dajde. Iasti.
Un hrisov de la Necolai vod(ă) din l(ea)t =zsÌcv <7222/1713 septembrie 1-1714 august 31
> cu mare blăstăm ca să nu s(e) scoață pe țigani dajde. Iasti.
Un hrisov de la Mihai vod(ă) din l(ea)t =zsÌld <7234/1725 septembrie 1-1726 august 31 >
cu blăstăm ca s(ă) nu dia țiganii bir. Iasti.
Un hrisov de la Antioh vod(ă) din l(ea)t =zsÌe <7205/1696 septembrie 1-1697 august 31 >,
tij pentru țigani să nu de(a) bir. Iasti.
Un hrisov de la Grigorie vod(ă) din v(ă)l(ea)t =zsÌlq <7236/1727 septembrie 1-1728 august
31 >, pentru deseatina de stupi și de mascuri, cine cum or plăti și până la cât or scuti, și cum s-or
osebi unii de alții.
Un hrisov de la Costand(in) Mihail Răc(oviță) din velet =zsÌnø <7259/1750> dec<emvrye>
qÆ <6>, pentru toată partea bisericească să nu o giudece, nici să o globască mirénii.
Trei zapis(e) a lui Panaite cupeț pentru cumpărătura pivniței lui Hilip ot Târgul Făinei.
O carte g(ospo)d de la Grigorie vod(ă) dat(ă) părintelui Antoni(e) de oprit pivnița aceasta
pentru 70 lei ce-au rămas Filip dator din niște vin a Mitropoliei ce-au vândut și s-o dia cu chirie
pân(ă) ș-a plini banii.
Doao hrisoave domnești pe moșiia Covasna ce-au pus zălog Linardi stol(nic) la părintele
Antoni(e) drept 115 lei pân(ă) în patru luni cu zapis, nedând banii la dzi să rămâé moșiia a
Mitropoliei. Din l(ea)t =zsÌme <7245/1736 septembrie 1-1737 august 31 >.
Zapisul lui Linardi stolnic cu iscălitura lui la mâna părintelui Antoni(e).
170 Costin Clit
Prima filă a Catastifului din martie 1740
EVANGHELIA MANUSCRISĂ A SCHITULUI GHIREASCA
(JUDEŢUL VASLUI)
Cristina Maria Cîmpianu

The manuscript Gospel of the Ghireasca hermitage (Vaslui county)
Abstract
The church of the former Ghireasca hermitage, dedicated to Saint George

the Great Martyr, is located in the North-Eastern part of Ghireasca village, which
is part of Mălușteni commune, Vaslui county. The nowadays church was built of
wood and brick, in 1808, and a beautiful manuscript Gospel is inherited from the
older church. This, without a doubt, is perhaps the adornment of this church. The
artistic Gospel was written in 1754 by the boyard Ilie Costache.
Although the source of his inspiration were other older printed books, by the
art with which it is written, with the frontispieces and gilded initials wonderfully
interwoven as by the artistic skill with which the faces of the holy evangelists are
executed, the gospel is undoubtedly a masterpiece of 18th century illuminated
books.
Keywords: gospiel, manuscript, miniature, Gghireasca church, boyard Ilie

Costachi
Cuvinte cheie: evanghelie, manuscris, miniatură, biserica Ghireasca,
stolnicul Ilie Costachi.
Schitului Ghireasca a fost de multe ori în atenția cercetătorilor1. Istoria

schitului este una destul de neclară. Unii autori consideră că schitul
Ghireasca, cu hramul Sf. Marelui Mucenic Gheorghe, a luat ființă înainte de
anul 16802 când, prin frumoasa și bogată vale a Horincii, situată în nordul

Doctorand, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava; expert restaurator carte,
document, Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Email: mmcc78@yahoo.co.uk.
1
Ștefan Bujoreanu, Schitul Ghireasca (Covurlui), în „Revista Arhivelor”, vol. 1, București,
1944, p. 137-139; Cornelia-Magda Istrate, Un evangheliar manuscris de la jumătatea
secolului al XVIII-lea, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Anul LIV (1978), nr. 3-4
(mart.-apr.), p. 377-381; Costin Clit, Contribuții la istoricul schitului Ghireasca, în „Acta
Moldaviae Meridionalis”, XXVIII-XXIX, 2007-2008, vol. 1, p. 290-350.
2
Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din
Moldova, București, Direcţia patrimoniului cultural național, Biblioteca monumentelor
istorice din România, 1974, p 326.
172 Cristina Maria Cîmpianu
județului Covurlui (astăzi comuna Mălușteni, județul Vaslui), apare ca

stăpânitor al satului și moșiei Ghireasca stolnicul Solomon Farcaș. Nu știm
cum a ajuns proprietarul acestor locuri, se spune că acest Farcaș, atras de
frumusețea și liniștea locului, ridică aici un schit, ce va fi locuit de călugări,
pe care îl dăruiește cu toate cele necesare, închinându-l mai apoi Sfintei
Mitropolii a Sucevii, făcându-l metoh, în anul 16803. Solomon Farcaş „ce-am
fost stolnic, scriu și mărturisesc cu această adevărată a mea scrisoare,
precum am dat și am închinat un schiţişor al meu, făcut de mine, l-am dat
Svi(n)tei Mitropolii de Suceava și Svinții sale părintelui mitropolitului
Dosotei și l-am dat de bună voia mia cu loc ce are prin pregiur și schitul
acela iaste la Gerasa la ținutul Covurluiului, să fie mitoc Svi(n)tei
mitropolii și pentru mai mare credință am iscălit. Așijderea și după moartea
mea să n-aibă tr(ea)bă nime din ruda mea”4. Schitul pe care-l construiește
Solomon Farcaș, și care astăzi nu mai există, se înălța pe dreapta Horincii,
cam la 100 m de biserica actuală. Este probabil ca acest Solomon Farcaș să
fi fost un membru al familiei boierilor Costăchești, în sprijinul acestei
ipoteze venind faptul că, în anul 1754, biv vel stolnicul Ilie Costachi
dăruiește schitului Ghireasca o evanghelie manuscris scrisă chiar de acesta5.
Această evanghelie, care a intrat de mult în atenția cercetătorilor, este
fără doar și poate podoaba cea mai de preț ce a aparținut bisericii lui
Solomon Farcaș, care în prezent se găsește la Muzeul Județean „Ștefan cel
Mare” din Vaslui (nr.inv. 28). Frumosul exemplar este opera lui Ilie
Costache, biv vel stolnic, despre care aflăm chiar din pagina de titlu (Fig. 1)
că a fost scrisă chiar de acesta în anul 1754 fiind dania lui către biserica din
Ghireasca: ,,Această/ sfântă și dumnezeiască/evanghelie/ am scris-o eu cu
mâna mea mult păcăto/sul, robul lui Dumnezeu, Ilie Costa/che biv-vel
stolnic, și am dat-o la/ sfânta bisearică unde se chiamă Ghireasca,/ la care
iaste hramul/ sfântul Marele Mucenic Gheorghe/ și am dat-o ca să fie
pentru pomenire noastră, a/ robilor lui Dumnezeu, Ilie, Anița și/ fii lor,
Mihălache, Maria./ Și s-au scris această Sfântă Evanghelie, când u/mbla
veleatul dela zidire lumii./ 7262 (1754) în luna lui/Martie 26”. La sfârșitul
evangheliei autorul indică izvoarele urmate în alcătuirea acesteia și, de
asemenea, scrie obișuita cerere de iertare pentru eventualele greșeli ce se vor
fi strecurat în carte: ,,Cu plecăciune mă rog tuturor celor ce vă veți întâmpla
a ceti: Orice greșală veți afla îndreptați cu duhul blândeților nepunându-ne
3
Ștefan Bujoreanu, op.cit., p. 137.
4
Costin Clit, op.cit., p. 292-293.
5
Cornelia-Magda Istrate, op.cit., p. 378.
Evanghelia manuscrisă a Schitului Ghireasca 173
în ponos. Că precum iaste cu neputință omului a nu păcătui întraceastași

chip și scriitorul a rămânea fără de greșeală. Și aceasta iarăși să știi, o
iubitoriule de Hristos cetitoriu: că de vei potrivi această sfântă Evanghelie
cu niscari izvoade grecești sau și rumânești tipărite mai de nainte, să știi pe
multe locuri nu să va potrivi la cuvinte pentru că eu am urmat tălmăciturii
izvodului părintelui Damaschin Episcopul, dascălul cel Mare, alcătuit după
tălcuiala lui Theophilact și până n-au cetit tâlcul n-au așăzat fiește care
cuvânt.
Precum cei streini doresc moșia să-și vază/ Când sânt într-altă țară
de nu pot să șază./Și ca cei ce-s pre mare bântuiți de furtună/ Și roagă pre
Dumnezeu de liniște bună./ Așa și scriitoriul de a cărții sfârșire/ Laudă
neîncetat dă și mulțumire”(Fig. 4).
Dar cine este Ilie Costachi, autorul acestui manuscris atât de frumos
împodobit? Este, așa cum indică numele de familie, unul din membrii
cunoscutei familii Costachi, originară din părțile ținutului Tutovei, una
dintre cele mai influente familii din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
și începutul secolului al XIX-lea. Din ramura care s-a numit Negel se trage
mitropolitul Veniamin Costachi, personalitate recunoscută a Bisericii și
culturii din Moldova. Fratele său, vornicul Șerban, a fost căsătorit cu o
membră a familiei Văcărescu, care era sora soției domnitorului Constantin
Ipsilanti. Dintr-o altă ramură a familiei Costachi se trage Manolachi
Costachi Epureanu, șeful partidului conservator și prim ministru în vremea
lui Alexandru Ioan Cuza6.
Ilie Costachi, cel ce scrie și împodobește Evanghelia de la Ghireasca,
este fiul banului Gavril Costachi, căsătorit cu fata lui Chiriac, cupeț, cu care
are doi copii, pe Ilie și pe Lupul Talpan, ajuns vornic. Ilie Costachi a fost
căsătorit cu Anița, fiica vornicului Mihail Sturza, cu care are doi copii,
Mihalache și Maria7, așa cum rezultă și din pagina de titlu a Evangheliei
scrisă de el. Ilie are un urcuș favorabil pe scara socială, făcând parte și el,
prin alianța cu soția sa, dintr-o familie numeroasă și influentă. În 1742 era
doar biv vel armaș, iar doi ani mai târziu, când scrie Evanghelia, era deja
biv vel stolnic, pentru ca un an mai târziu, în 1755, să fie vel paharnic,
făcând parte din sfatul domnesc. În 1762 era biv vel ban, iar în 1763 a
îmbrăcat caftanul de vel spătar. După câțiva ani petrecuți în acest rang, prin
1766, este ispravnic al ținutului Dorohoi, unde avea moșia Hudești. Un an
mai târziu, în 1767, îl găsim ca vornic, ajungând astfel pe una din ultimile
6
Ibidem.
7
Ibidem.
trepte ale rangurilor boierești. Alte mențiuni despre Ilie Costachi nu mai sunt de
acum încolo, el stingându-se din viață probabil până prin anul 1773, când este
menționat ca proprietar al moșiei Hudești fiul său Mihalache, al doilea spătar8.
Dacă în privința ascensiunii pe scara rangurilor boierești a lui Ilie
Costachi avem informații, despre viața sa personală, înclinația spre viața
artistică și culturală nu știm nimic. Singurul fapt care ne duce la ideea că
acesta a fost un artist este acest Evangheliar scris în anul 1754. Calitățile
artistice ale acestuia sunt de necontestat, execuția portretelor evangheliștilor
care împodobesc manuscrisul nu sunt lucrarea unui începător în ale lucrului
cu penița și pensonul, ci ale unui artist destul de experimentat. Așadar, se
ridică întrebări fără răspuns pentru moment: unde a învățat Ilie arta
caligrafiei și a minierii? Cine i-au fost maeștrii? A fost un autodidact? Cert
este că rezultatul artistic al lucrului său, măiestria cu care sunt executate
chipurile evangheliștilor, chenarele și inițialele aurite minunat împletite, ne
determină să afirmăm că această Evanghelie este o capodoperă a
miniaturilor secolului al XVIII-lea.
Evanghelia manuscris cuprinde 139 file, primele trei și ultima filă
fiind nenumerotate, este scrisă pe hârtie manuală cu filigrane, legată în piele
de culoare maro, cusută pe 5 binduri profilate din sfoară. Scoarțele sunt
confecționate din lemn. Cotorul din piele prezintă pierderi de suport la cap
și picior. Coperta inferioară are, de asemeni, pierderi de material în dreptul
celor două încuietori metalice (Fig. 2). Aceasta mai prezintă decolorări,
zgârieturi și rosături pe toată suprafața, atât a coperții superioare, cât și a
celei inferioare. Ambele coperți prezintă chenare decorative realizate prin
presare, cea superioară folosește aurul pentru decorare în timp ce coperta
inferioară folosește argintul. Ambele prezintă central medalioane ce
reprezintă scena Răstignirii încadrată de cei patru Evangheliști. Starea de
conservare a blocului de carte este relativ bună. Ambele forzațuri prezintă
însemnări manuscris cu creionul, cu cerneală albastră și cu pix. Pe pagina de
titlu, anul este transcris din scrierea chirilică în cea cu cifre arabe, cu
cerneală albastră. Foile prezintă pete de ceară și de ulei, însemnări
manuscris cu creion, pix sau cerneală și halouri de apă. Pe forzațul superior
mobil (față) se găsește o schiță realizată în creion a hotarului bisericii
Ghireasca realizată în 1940, fiind arătat locul unui brad, probabil secular
după importanța arătată, despre care aflăm tot aici că a fost doborât de
furtună în primele zile ale lui octombrie 1968 (Fig. 3). Pe forzațul inferior
8
Ibidem, p. 378-379.
mobil (față) găsim o altă însemnare din anul 1939, când se face concentrare
de trupe, fiind menționați preoții ce deservesc această biserică, și anume
„economul Savin Filiuță, primul preot de mir la sfânta mănăstire Ghireasca
și economul I.S. Filiuță – timp de 56 ani” (Fig. 4). Nota este făcută probabil
pentru că la 6 septembrie 1939 sosește o circulară către Muzeul de Artă
Religioasă prin care se solicită verificarea situației militare a tuturor
funcționarilor (Fig. 19).
În ce privește sursa inspirației pentru scrierea acestei Evanghelii,
Cornelia-Magda Istrate consideră că sursa principală ar fi fost Evanghelia
tipărită de Antim Ivireanu la Snagov în anul 1697, precum și Evanghelia
greco-română tipărită la București în 1693, sau cea de la Râmnic din 1705,
scoasă tot de Antim Ivireanu, ori Evangheliile de la București din 1743 și
17539. Cu siguranță că atunci când a luat hotărârea de a întreprinde o astfel
de lucrare de mare responsabilitate, stolnicul Ilie Costachi va fi consultat
multe evanghelii ce apăruseră până la acea dată. Se pare că Evanghelia
greco-română se găsea în biblioteca familiei sale, fiind primită în dar de
bunicul său Lupu Costachi în timpul pribegiei sale prin Ţara Românească de
la Constantin Cantacuzino stolnicul însuși, la 24 mai 1694, cartea fiind de
curând scoasă de sub teascurile tipografiei10. Este posibil ca acest exemplar
să se afle în prezent tot la Muzeul Județean din Vaslui, însemnarea autograf
a stolnicului Cantacuzino a fost în schimb ruptă, aflându-se probabil pe
pagina de titlu în partea superioară a acesteia. Când Ilie Costachi afirmă în
textul de sfârșit al Evangheliei că pentru alcătuirea acesteia „eu am urmat
tălmăciturii izvodului părintelui Damaschin Episcopul, dascălul cel Mare,
alcătuit după tălcuiala lui Theophilact și până n-au cetit tâlcul n-au așăzat
fiește care cuvânt”, este mai greu să credem că acesta a studiat opera lui
Teofilact în original. Este posibil să fi făcut această afirmație pentru a da
mai multă greutate lucrării sale. El avertizează totodată cititorul „că de vei
potrivi această sfântă Evanghelie cu niscari izvoade grecești sau și
rumânești tipărite mai de nainte, să știi pe multe locuri nu să va potrivi la
cuvinte”. Dar tocmai cu aceste izvoade grecești sau românești se potriveşte
lucrarea sa. Textul de la sfârșitul Evangheliei lui Ilie Costachi: „Cu
plecăciune mă rog tuturor celor ce vă veți întâmpla a ceti: Orice greșală
veți afla îndreptați cu duhul blândeților nepunându-ne în ponos. Că
precum iaste cu neputință omului a nu păcătui întraceastași chip și
9
Ibidem, p. 379.
10
C.A. Stoide, Izvodul Costăchesc, în „Studii și articole de istorie” VI, București, 1964, p. 14.
scriitorul a rămânea fără de greșeală (s.n.)” este asemănător cu cel al

Evangheliei de la Snagov din 1697 „Iară cei ce va veți întâmpla a citi
bucurați-vă în Domnulu și vă rugați pentru mine, și ce greșala veți afla
îndreptați cu Duhulu blandețeloru nepuindu-ne în ponosu, că precum
iaste cu neputință omului a nu păcatui, într-acestaș chipu și tipografului a
rămâne fără de greșeală (s.n.)”. Și din nou, cuvintele de încheiere din
Evanghelia lui Ilie Costachi sunt aproape identice cu cele ale Evangheliei
lui Antim Ivireanu din 1697:
„Precum cei streini doresc moșia să-și vază
Când sânt într-altă țarăde nu pot să șază.
Și ca cei ce-s pre mare bântuiți (s.n.) de furtună
Și roagă pre Dumnezeu de liniște bună.
Așa și scriitoriul (s.n.) de a cărții sfârșire
Laudă neîncetat dă și mulțumire”.
„Precumu cei streini dorescu moșia șă-ș vază,

Când sântu într-altă țară de nu potu să șază.
Și ca cei ce-su pre mare bătuți (s.n.) de furtună
Și roagă pre Dumnezău de liniște bună.
Așa și tipografulu (s.n.) de-a cărții sfârșire,
Laudă ne ncetată dă și mulțumire”.
Cât despre partea grafică a cărții, putem afirma că cei patru evangheliști
realizați în plină pagină, ce debutează la începutul fiecărei evanghelii
corespunzătoare, au ca sursă de inspirație tot Evanghelia tipărită la Snagov în
1697. Ilie Costachi redă placa xilografică prin folosirea tușului negru, folosind
cu multă măiestrie artistică tehnica laviului. Astfel, colorează monocrom
desenul realizat în tuș al evangheliștilor, redând volumul personajelor și al
obiectelor desenate cu tente din tuș diluat, obținând foarte subtil efectele de
umbră și lumină și trecerile la nuanțe diferite. Acesta stăpânește foarte bine
tehnica laviului, care constă în diluarea tușului negru, obținând efectul de
transparență, slăbind tonurile prin cantitatea de apă cu care este îmbibată
pensula. Știind că această tehnică a laviului este folosită în Europa încă din
secolul al XV-lea, acest fapt ne întărește convingerea că stolnicul Ilie Costachi
avea o cultură artistică destul de solidă. Din imaginile alăturate se poate face o
comparație a portretelor realizate de către acestea și cele ale lui Antim
Ivireanul, sursa inspiarției sale (Fig. 5-12).
Pagina manuscrisului este de asemeni structurată ca și cea a
Evangheliei de la Snagov, textul fiind încadrat într-un chenar liniar împărțit
pe două coloane, cu 37 de rânduri pe pagină (Evanghelia de la Snagov are
doar 35 de rânduri pe pagină). Textul este scris cu cerneală neagră și roșie,

iar frontispiciile și literele ornate sunt realizate cu auriu (Fig. 15, 16).
Vignetele sunt scrise cu cerneală neagră și roșie, iar unele pagini de sfârșit
de capitol, pentru a nu fi lăsate goale, sunt ornate cu un joc decorativ de
vignete roșii și negre încadrate în chenarul liniar folosit pe tot parcursul
cărții (Fig. 13, 14).
Vechea biserică a stolnicului Solomon Farcaș nu se mai păstrează
astăzi, biserica actuală de la Ghireasca este zidită în anul 1808; aici viețuiau
în anul 1809 trei călugări moldoveni și unul rus: monahul Daniil, moldovan;
monahul Vasian, moldovan; monahul Ioanichie, moldovan și monahul
Anasaasie, rus11. Datorită aspectului său cu turnul în formă de bulb, aceasta
amintește de stilul bisericilor rusești. Tradiția locală pomenește de un
general rus, care ar fi ajutat mult la ridicarea bisericii din cărămidă, pe
temelie de piatră12. Pe lângă cărțile aduse aici de la vechea bisericuță a lui
Solomon Farcaș, se găsesc și un număr însemnat de cărți rusești, printre care
și o frumoasă evanghelie rusească cu sființii Evangheliști în email, toate
venind să întărească această ipoteză a ctitorului rus. În clopotnița nouă se
păstra un clopot, căruia localnicii îi atribuiau puterea de a opri grindina și
furtunile distrugătoare, turnat în anul 1799 ,,pentru hramul sfintei Mănăstiri
Ghireasca, al Marelui Mucenic Gheorghe, de către egumenul Chirilă”. Pe
lângă toate acestea, a mai existat și un pomelnic din 1816, din lemn, în
formă de triptic, prost conservat, pe care se putea citi cu greutate:
ieromonahul Ghenadie, ieromonahul Gherasim, Solomon Farcaș, Hristina
Presbitera, Pafnutie ieromonah iar, la urmă, Mihul Medelnicerul. Pomenirea
lui Mihu, despre care se crede că este primul stăpânitor al moșiei și satului
Ghireasca, alături de Solomon Farcaș și de alți ieromonahi, stareți, ctitori și
purtători de grijă ai bisericii, ar putea ridica ipoteza că Solomon Farcaș și-a
clădit schitul său pe locul unui alt schit mai vechi, construit poate de Mihu sau
de urmașii săi, legenda locală făcându-l pe Mihu ctitorul unei mănăstiri13.
Biserica a avut un fond de carte destul de însemnat, catagrafia
schitului Ghireasca alcătuită în august 1850 arată că aceasta avea „treizeci și
nouă cărţi bisăricești din care patru sânt sporiu: trei Evangelii din care una
este rusască ferecată cu madem, două Liturghii, un Apostol, două Octoihe
11
Const. N. Tomescu, Ştiri catagrafice din Biserica Moldovei în 1809, în „Arhivele
Basarabiei”, an III, nr. 2, aprilie-iunie, 1931, p. 83.
12
Institutul Național al Patrimoniului (în continuare: INP), fond Arhiva Monumente Istorice
(în continuare: AMI), dosar nr. 2253/1921-1945, f. 24.
13
Ștefan Bujoreanu, op.cit., p. 138.
însă unul mai mic, un Minei pe un an dou(ă) tomuri, un Trestior, două

Ceasloave, un Chiriacodromion, un Tâlcu(l) Evangheliei, un Molitbenic, o
Panahidă, un Tipic, un Sf(ântul) Ioan Scărariu(l), 16 cărţi vechi rusăşti, un
Penticostar și două Cântări a lui Moise”14.
Fiind într-o stare proastă de conservare, la 15 martie 1928 este
înaintată o cerere de restaurare a bisericii Ghireasca, care era clasată „între
monumentele istorice”, din partea Episcopiei Dunării de Jos către
Comisiunea Monumentelor Istorice. Răspunsul întârzie să apară, iar atunci
când apare, la 26 noiembrie 1928, este unul total nefavorabil. Arhitectul care
s-a deplasat la Ghireasca pentru a constata starea bisericii afirmă că
informațiile oferite de Episcopia Dunării de Jos sun eronate, biserica
neavând pictură murală interioară așa cum se menționase și nu prezenta nici
un fel de interes, numai data dându-i calitatea de monument istoric,
„permisiunea reparațiilor putând fi acordată fără frică de a se strica
armonia monumentului, ea fiind absentă” (Fig. 18). În lipsa unor plăci
fotografice acesta adaugă un „croqius al acestui monument așa de puțin
interesant pentru istoria arhitecturii noastre”15 (Fig. 17). Biserica va fi
restaurată abia în 1945, după ce a mai trecut și printr-un cutremur în anul
1941, care a lăsat-o aproape complet ruinată.
Așadar, Evanghelia manuscris a lui Ilie Costachi de la biserica
Ghireasca este o realizare excepțională și un bun de patrimoniu de valoare
aflat pe teritoriul județului Vaslui, studii aprofundate pot fi efectuate în
continuare pe acest exemplar pentru a afla, spre exemplu, compoziția
materialelor folosite, cerneluri, pielea folosită la legătura cărții sau
proveniența hârtiei.
14
Costin Clit, op.cit., p. 54.
15
INP, fond AMI, dosar 2253/1921-1945, f. 30.
Fig. 1. Pagina de titlu a Evangheliei de la Ghireasca, 1754

(nr.inv. 28, Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” din Vaslui)
Fig. 2. Coperta inferioară a Evangheliei de la Ghireasca, 1754

Fig. 3. Forzațul superior mobil al Evangheliei de la Ghireasca, 1754

Fig. 4. Ultima pagină și forzațul inferior mobil al Evangheliei de la Ghireasca, 1754

(nr. inv. 28, Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” din Vaslui)
Fig. 5. Sfîntul evanghelist Ioan, Evanghelia de la Ghireasca, 1754

Fig. 6. Sfîntul evanghelist Ioan, Evanghelia de la Snagov, 1697

(nr.inv. 2793, Muzeul Eparhial Huși)
Fig. 7. Sfântul evanghelist Luca, Evanghelia de la Ghireasca, 1754

Fig. 8. Sfântul evanghelist Luca, Evanghelia de la Snagov, 1697

Fig. 9. Sfântul evanghelist Marcu, Evanghelia de la Ghireasca, 1754

Fig. 10. Sfântul evanghelist Marcu, Evanghelia de la Snagov, 1697

(nr. inv. 2793, Muzeul Eparhial Huși)
Fig. 11. Sfântul evanghelist Matei, Evanghelia de la Ghireasca, 1754

Fig. 12. Sfântul evanghelist Matei, Evanghelia de la Snagov, 1697

Fig. 13. Pagină ornată cu vignete Evanghelia de la Ghireasca, 1754

Fig. 14. Pagină ornată cu vignete, Evanghelia de la Snagov, 1697

Fig. 15. Frontispiciu aurit, Evanghelia de la Ghireasca, 1754

Fig. 16. Frontispicii, vignetă și literă ornată, Evanghelia de la Ghireasca, 1754

Fig. 17. Schitul Ghireasca (schiță), INP, fond AMI, dosar nr. 2253/1921-1945.
Fig. 18. Răspunsul Comisiunii Monumentelor la cererea de restaurare a bisericii

Ghireasca, INP, fond AMI, dosar nr. 2253/1921-1945.
Fig. 19. Circulară adresată Muzeului de Artă Religioasă, INP, fond AMI, dosar nr.
2253/1921-1945.
ÎNSEMNĂRI AFLATE PE CĂRŢI VECHI DESPRE
SCHITUL GOLOGOFTA (JUDEŢUL VASLUI)
Cristina Maria Cîmpianu

Marginal notes written on old books about the Gologofta hermitage
(Vaslui county)
Abstract
The church of the Gologofta hermitage dedicated to Saint Nicholas, located

in the village of the same name, is located in the western part of Ivăneşti commune,
Vaslui county. The hermitage dates back to the 17th century. From the inscription
made above the beam at the entrance „7282 (1774)”, we deduce that the wooden
church was built on this date, and on another beam located behind the church, the
name of the founder is found, and again the year: „Ghenadie Cazimir 1774”.
Several researchers question this starting date of the hermitage, wondering
if it is possible that there was an older monastery, founded by the Huşanu family.
The Monograph of the church of Hârşova, Vaslui county made by Ecaterina
Lavric, a teacher at the Fundătura-Hârşova primary school, compiled in 1945, it
follows that the wooden church dedicated to the Assumption of the Virgin Mary is,
according to the village elders, brought here in 1772 from the village Gologofta-
Ivăneşti, during the Sion boyar.
The existence of a church older than the one from 1774 is supported by the
presence of some notes on a Pentecostal, printed in Iasi in 1756, which mentions
the year 1760 in which the book was purchased for the church of Gologofta. Also
dated from the same year, a list of the books in the church is shown, which proves
that it was already functioning for some time.
Keywords: Gologofta hermitage, marginal notes, Husi Diocesan Museum,

old Romanian book, wooden church.
Cuvinte cheie: schitul Gologofta, note marginale, Muzeul Eparhial Huşi,
cărţi vechi româneşti, biserică de lemn.
Despre schitul Gologofta/ Golgotha, cunoscut sub denumirile Huşeni

sau Balica, mai exact despre vechimea acestuia, s-a mai scris, părerile celor
ce au studiat istoria acestui sfânt lăcaș fiind împărțite1. Cei mai mulți autori

Doctorand, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava; expert restaurator carte,
document, Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Email: mmcc78@yahoo.co.uk.
1
Pentru mai multe detalii vezi: Veniamin Pocitan, Schitul de maici Golgota (Vaslui), în
sunt de părere că biserica a fost construită în anul 1774 de către ieromonahul

Ghenadie Cazimir.
Potrivit lui Dorinel Ichim, schitul Gologofta datează din a doua
jumătate a secolului al XVII-lea, cea mai veche menţiune a schitului
Gologofta fiind din 1681, mai 142. La acea dată schitul avea o altă biserică,
de asemenea din lemn, procurat de pe plan local, construită mai la răsărit.
Tradiţia spune că această primă biserică a fost construită de un cioban.
Autorul susține că existența unei biserici anterioare celei actuale rezultă din
însemnarea de pe un Apostol tipărit în anul 1756: „Să știi când s-a slujitu la
biserica noastră Hușăni la Gologofta cu preoți hra(mul) sfeti Neculai 7269
(1761) dec. 11”3.
Ipoteza existenței unei biserici anterioare celei actuale o susținem și
noi printr-o serie de însemnări găsite pe alte cărți ce au aparținut bisericii și
care atestă vechimea acesteia. Pe un Antologhion, tipărit la Iași în anul 1726
(nr.inv. 3407, Muzeul Eparhial Huși), găsim următoarea însemnare: „Acestu
carte ce-s che(a)m(ă) Minei l-am cumpărat eu Andrăian Hușanul dreptu
optu lei p(o)l ban(i) noi în zilel(e) mării sal(e) Ion Gligorie Ghica voevod.
Let 7237 (1729) mart(ie) 31”4. Acest Andrăian/ Andrii Hușanul5, pe care-l
găsim într-un document de la 1766, este probabil unul dintre fiii lui Vasile
Hușanu, primul dintre Hușenii al cărui nume este legat de aceste locuri.
Prima mențiune documentară a lui Vasili Hușanul „aprodul de târgu”
este din anul 1694 aprilie 21, când apare într-un document de la Costantin
Duca voievod în care acesta îi scrie lui Pilat, vornic de poartă, și lui Vasili
Hușanul, aprodul de târgu: „căci s-au jăluit rugătoriul domnii sale Sârghii
și cu tot săborul de la mănăstiri de la Florești, zâcând că le înpresoară
târgul Vasluiului o bucată de loc din săliște(a) lor din Ferești asupra căruia
loc au arătat de întăritură dresă de la răpoosații domni, anumi de la Ştefan
„Buletinul Episcopiei Hușilor”, anul IX, nr. 12, decembrie 1933, p. 90-93; Dorinel Ichim,
Biserici de lemn din Eparhia Huşilor, Huşi, Editată de Episcopia Huşilor, 2001, p 52-61;
Lucian-Valeriu Lefler, Schitul Gol(o)gofta din ținutul Vaslui, în anii de dinaintea
secularizării averilor mănăstirești, în „Monumentul”, XI, Partea 1, laşi, 2010, p. 99-128;
Costin Clit, Documente inedite privind istoria schitului Gologofta și a moşiilor din jur, în
„Acta Moldaviae Meridionalis”, XXXIII, 2012, p. 40-99; idem, Testamentul ieromonahului
Drăghici, nacealnicul schitului Golgofta și alte documente inedite, în „Acta Moldaviae
Meridionalis”, XXXVII, 2017, p. 166-189.
2
Dorinel Ichim, op.cit, p. 54.
3
Ibidem.
4
Costin Clit, Însemnări de pe cărți (III), în „Prutul”, Anul V (XIV), nr. 1 (55) / 2015 p. 107.
5
Idem, Documente privitoare la mănăstirea Florești, Județul Vaslui, Iași, Editura PIM
2020 p. 125.
Însemnări aflate pe cărţi vechi despre schitul Gologofta (jud. Vaslui) 199
v(oie)vod un ispisoc, și de la Vasili vodă două, scriind tot în sămni anumi;

pentru aceia dacă vor vide(a) carte(a) domnii sale să m(e)argă la săliște(a)
Fereștii și să strângă oamini buni din sus și din gios, megieși de pin
pregiur, și pre toți orășănii din târg din Vasluiu, și să socotiască pe dresul
rugătorilor domnii sale ci au arătat, să le aliagă locul precum le scrie
dresul și să-l stâlp(e)ască, și precum vor afla mai dreptul, să facă și o
mărturii încredințată, să aibă știre”6.
Alături de Andrii Hușanul, despre care credem că era unul dintre fii
lui Vasile Hușanu, îl găsim pe Toader/ Toderașcu Hușanu, răzeș, un alt fiu
al lui Vasile Hușanu, tatăl lui Constantin Hușanu7 și a lui Ion/ Ioniță
Hușanu8. Numele lui Ioniță Hușanu apare în mai multe mențiuni, ca fiind
legat de biserica de la Gologofta.
În anul 1767, decembrie 14, o anume Tofana, „sora lui Vasăle
Moşiimultă, nepoată Gligorcii ot Stângacii, strănepoată lui Gindar”, face
danie părţile sale de moşie din Luceşti, Stângacii de Sus, Vlădeşti, Broşteni,
Stoieneşti și Ivăneşti lui Ioniţă Huşanul, fiul lui Toader Huşanu, condiția pe
care o pune acestei donații este „ca să-m(i) poarte dumn(e)alui de grij(ă),
pănă la moarte(a) me(a), iar după moarte(a) me(a) să aibă şi dumn(ea)lui a
mă pune la pomelnic la sfânta bisărică”9. Motivul pentru care face această
danie „fiind eu fămei(e) bătrână şi neputincioasă, fiind lipsită şi de lumina
ochilor şi neprimindu-mă nepoţii mei, toţi mă da(u) afară şi mă hăscăe”10.
Că această biserică, la care dorea să fie pomenită bătrâna Tofana, exista deja
este confirmat și de faptul că la anul 1774, decembrie 5, „Calistru monah
Huşanul” dăruieşte mănăstirii vărului său, Ioniţă Huşanul, patru stupi şi
părţile de moşie din Stângacii de Jos, Vlădeşti, Dezjugaţi, Ivăneşti, Poieneşti
şi Broşteni pentru un păcat al tatălui său Vasălachi Huşanul: „Adică eu,
Calistru, monah Huşanul, dat-am adivărat scrisori, precum să s(e) ştie că
am da(t) danie 4 stupi şi moşie ci ave di toati hotar(e)le, anumi din Stângaci
de Jos, ci avem cumpărătru(ă) di pri tatul nostru Vasălachi Huşanul, şi de
Vlădeşti, şi din Dizgiugaţ(i), şi din Ivăneşti, şi din Poi(e)neşti, şi din
Broşteni, acest(ea) toate de mai sus arătati le am dat sfintei mon(a)stir(i) a
vărului Ioniţ(ă) Huşanu ca s(ă) intrăm noi ctitori la sfânta măn(ă)stir(e),
după cum au fostu şi părinţii noştri (s.n.), fiindcă noi sântem încărcaţi şi
6
Ibidem, p. 107.
7
Ibidem, p. 61.
8
Ibidem, p. 71.
9
Idem, Documente inedite privind istoria schitului Gologofta ..., p. 61.
10
Ibidem.
cu un păcat vechiu de tatăl nostru la o vremi de săr(ă)cie a creştea nişte vite

de la sfân(ta) măn(ăs)tir(e) ce(a) vechi şi poate că dintr-acee(a) n-am mai
avut nici o par(te) de pricopsală nici noi şi tatăl esti încărcat cu acestu
păcat. Deci (...) că şi eu am dat ca s(ă) facă milostivul Dumnezău o milă cu
noi cu toţi. Iar cine di(n) fraţi(i) mii, sau di(n) verii mii, ar da supărar(e) cât
de puţăn Sfint(e)i mă(nă)stir(i), unii ca (a)cei să fie suptu blăstămul lui
H(risto)s şi al Cin(stitei) Preciste, fi(in)dcă eu altă bogăţie sau bani n-am
avut să întărescu cu ci am avu(t) am întărit şi ne-(a)m pus pe toţ(i) la
pomelnic, vii şi morţi.
Eu Calistru monah Huşanul, Nastasie
7283 dec(embrie) 5
Iliana, Safta, Ion, Marie
Morţi
Vasilachi, Safta, Mihălachi, Luca, Gligoraş
Şi că(n)d a face pomelnic să aibă a ne pune la pomelnicul cel nou de
vărul Ioniţă, să nu ne uiți”11.
Fără doar și poate familia Hușanu este cea care a ctitorit această
biserică/ schit încă din vechime, existând o continuitate a familiei la schitul
Gologofta. Dacă acest monah Calistru este văr cu Ioniță, atunci tatăl său,
Vasilache Hușanul trebuie să fi fost frate cu Toderașcu și Andrii Hușanu, fiii
bătrânului Vasile Hușanu, întemeietorul familiei Hușanu și al schitului
Gologofta. Toderașcu Hușanu a fost probabil căsătorit cu Ilinca Hușănița cu
care a avut cel puțin doi copii, pe Ioniță și pe Constantin12. Recent am
descoperit pe un Penticostar, tipărit la Iași în 1756, ce se găsește la Muzeul
Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui (nr. inv. 97), mai multe însemnări ce vin
să confirme și să întărească existența schitului Gologofta înainte de
presupusa ctitorire a lui Ghenadie Cazimir. O însemnare destul de ilizibilă
dă mărturie despre cumpărarea cărții în anul 1761 de către familia Hușanu,
cu mențiunea numelui Ilincăi Hușănița: „Acestu Apostol cumpărat (...) şi
Ilinca Huşăniţa (s.n.) la bisărica de la Gologofta undi esti hram sfeti
Neculai să fii pentru sufletul lor iar cine s-ar tâmpla să o fure să fie afurisit
şi anaftima şă aibă parte cu Iuda lt. 7269 (1761)”. O altă însemnare
semnalează decesul lui Constantin/ Costin Hușanu în anul 1781: „.. ştie de
când au răposat Costin Huşan (s.n.) în zilele măriei sale (...)tandin
Dimitrie Moruz voevod oc. 20 leat 7290 (1781)”.
Însemnarea următoare este cea care ne demonstrează fără echivoc
11
Ibidem, p. 62.
12
Idem, Documente privitoare la mănăstirea Florești ..., p. 61, 62.
vechimea schitului Gologofta. Vorbim despre o listă a cărților existente în

anul 1760 la această biserică, un număr impresionant de 17 cărți de slujbă în
limba română și „sârbească”, vechi și noi, ceea ce ne demonstrează că
biserica, pe lângă faptul că era una înstărită (cărțile aveau un preț ridicat
după cum se știe), avea și o vechime considerabilă, timp în care și-a format
un stoc de carte deloc de neglijat (Fig. 2).
„Să se ştie câte cărţi suntu la biserica noastră al Huşeni(lo)r la
Gologofta (s.n.) undi este hramul sfeti Naculai lt. 7269 (1760) dec. 4
1 Evanghelie românească de Bucureşti
1 Evanghelie sârbească vechi tiparnică
1 Apostol românesc mai ponosit de Bucureşti
1 Apostol acesta tipărit în Eşi tip. (Probabil Apostolul tipărit în 1756)
1 Triodu posnic românescu
1 Menei rumânescu (Probabil Antologhionul tipărit la Iași în 1726)
1 Minei tip pe sârbi cu căzănii şi apostol românesc şi (...) anume ohtoih
1 Penticostar românescu nou (Probabil Penticostarul tipărit la Iași în
1756)
1 Leturghie românească nou în de la Iacob mitopo
1 Leturghie ba cu be(...) una ruptă de ni(...) ot (...)
1 Pravilă pe înţăl
2 Psaltiri vechi sârbe şi
1 Leturgie tip. românească
1 Molibtenicu vechi sârbescu
1 Tâcuiri a leturghiei
1 Psaltire
1 cruci argintu
1 (...)u toți SS”
Actuala biserică despre care se știe că este construită (refăcută, zicem
noi) în anul 1774 este ,,din lemn de stejar tăet de pe loc, căci pe acea vreme
erau păduri mari pe aici”13. Numele de Golgotha/ Gologofta vine probabil
de la amintirea locului patimilor Mântuitorului, pârâul ce trece pe lângă
biserică şi se varsă în dreapta Racovei poartă același nume.
Așadar, actuala biserică este ctitoria lui Ghenadie Cazimir (Fig. 1).
Dar cine este acest Ghenadie Cazimir, care în anul 1828 noiembrie 18 își
scrie testamentul? Ghenadie (nu știm care este numele real de botez,
Ghenadie fiind probabil cel de călugărie!) Cazimir a fost fiul lui Iordache
Cazimir şi al Mariei, fiica lui Gavriil Huşanul. Iordache Cazimir era frate cu
Grigoraş Cazimir, tatăl spătarilor Panaite și Petrachi Cazimir, verişorii
13
Idem, Documente inedite privind istoria schitului Gologofta ..., p. 44.
ieromonahului Ghenadie Cazimir. Bunicul lui Ghenadie a fost Gavriil

Huşanul, probabil fiul lui Constantin Hușanu, mort în 1781, unchiul lui
Ioniță Hușanu. Gavriil Hușanu a avut trei copii: pe Maria, căsătorită cu
Iordachi Cazimir, o fiică măritată cu medelnicerul Ilie Herescu și pe Vasile/
Vasilică Hușanu. Schitul este ridicat pe partea de moșie a Mariei Hușanu și
a lui Ilie Herescu de către familia Cazimir, lucrările fiind supravegheate de
monahul Iorest Hușanu, unchiul Mariei Hușanu. Finalizarea lucrărilor
coincide cu moartea ctitorilor, viitorul ieromonah Ghenadie fiind
„nevârstnicu” moștenitor al moșiei lăsate de mama sa și de Ilie Herescu.
Mai mult și frații săi vor muri înainte de căsătorie, iar sora sa măritată va
muri de asemenea fără a lăsa moștenitori.
Tunderea în monahism a lui Ghenadie este descrisă de acesta în
testamentul său scris la 18 noiembrie 1828: „Și așa în vârstă desăvârșită
viind (s.n.), din D(umne)zeiasca îndemânare ce au răsăritu în sufletul meu
și cu bună priimirea și învoierea d(umnea)lor bo(i)erilor Cazemirești,
având și îndatorire părintească, m-am dăruit lui D(umne)zeu a-i sluji în
chipul monahicescu pentru că la anul 1798 prin blagoslovenia
Preosfinţitului Veniamin, mitropolitul Moldavei, iară întru acea vreme
episcop Romanului, m-am tuns monah. Aşijderea la alt an 1799, tot de
preosf(inţia) sa am fost hirotonisit preot”14.
Ghenadie scrie acest testament cu inserţii biografice la 30 de ani după
momentul intrării sale în monahism, când avea probabil cel puţin 50 de ani,
presupunând că s-a călugărit în jurul vârstei de 20 ani, când „aşa în vârstă
desăvârşit viind” a primit aprobarea de a se călugări. Pe un Octoih tipărit la
București în 1774 (nr. inv. 1429, Muzeul Eparhial Huși) găsim însemnări scrise
de Ghenadie. Prima este din anul 1786, incompletă, dar ce atrage atenția este că
semnează cu numele de Ghenadie Cazimir: „(...) de când au răposat părintele
(...)eastă Huşi(ă)n(i) în zilile măriei sale Alixandru Mavrocordat 7294 (1786)
iulie 8 Ghenad Cazimir (s.n.)”. Este posibil să fi fost scrisă mai târziu, în
amintirea acelui eveniment, din moment ce semnează cu numele de Ghenadie,
la anul 1786 nefiind încă intrat în monahism? A doua însemnare este mai
interesantă, întrucât ne oferă date concrete legate de momentul intrării în
monahism a lui Ghenadie, nu este clar dacă actul a avut loc la mănăstirea
Florești sau doar preotul era de la Florești: „Să se ştie de când m-am călugărit
eu Ghenadii şi m-au călugărit sfinţie sa părinte Io(a)saf arhimandrit15 în sfânta
14
Idem, Testamentul ieromonahului Drăghici ..., p. 168.
15
Iosaf arhimandritul și egumen Sfintei Mănăstiri Florești este cel ce construiește pe la anul
1800 zidul ce înconjoară mănăstirea.
mănăstirea Floreaştii fiind sfinţie sa egumen şi m-au călugărit în sfânta şi

marea Joi la carili s-au întâmplat şi blagovişteniile în sfânta şi mare joi leat
1798 mart. 25 Ghenadie monah”. Din testamentul său deducem că a fost
călugărit, iar la distanță de un an preoțit de însuși „Preosfinţitului Veniamin,
mitropolitul Moldavei, iară întru acea vreme episcop Romanului”. Nu știm
de ce după 30 de ani Ghenadie modifică ușor adevărul, probabil pentru a da
mai multă greutate evenimentului legat de intrarea sa în monahism. Dacă
însuși episcopul ar fi fost prezent la tunderea sa în monahism ar fi făcut cu
siguranță această mențiune în însemnarea sa din 1798.
În anul 1780 a venit un nou preot și un dascăl la Gologofta, perioadă
ce coincide cu intervalul de timp dintre momentul ridicării noii biserici în
1774 și timpul călugăriei/ preoției lui Ghenadie în 1798/1799. „Să se ştie de
când am venit noi aici la Huşeni şi s-au tocmit preotul Arsenie (s.n.) la
biserică. let 7288 (1780). ss Antohi Dascăl (s.n.)” (Penticostar, Iași, 1753,
nr.inv. 96, Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui). Se ridică întrebarea:
cum poate fi Ghenadie ctitorul noii biserici ridicată în 1774, dacă la
călugăria lui din 1798 ajunsese abia la o vârstă la care să poată fi acceptat în
monahism? Și chiar dacă presupunem că s-a călugărit în jurul vârstei de 30
de ani, tot nu putea fi numit ctitor la vârsta de nici 10 ani.
Dar ce s-a întâmplat cu vechea biserică a Hușenilor? A ars, s-a
distrus? Bănuim că a fost dăruită unui alt sat, nu foarte departe, celui de la
Hârșova (Fig. 3).
Ecaterina Lavric, învăţătoare la școala primară Fundătura-Hârşova,
alcătuiește în anul 1945 o monografie pentru obţinerea gradului didactic I în
învăţământul preuniversitar, Monografia bisericii din parohia Hârşova,
judeţul Vaslui. Aceasta menționează că biserica satului este cu o vechime şi
un trecut ce merită cercetat, fiind construită din bârne groase de stejar, stil
bizantin cu cupola rotundă. Are felurite sculpturi în lemn, ce se văd pe
peretele de la intrarea în biserică precum şi pe peretele din pridvor. Din
modul de așezare a lemnelor de stejar la construcția din partea de sus a
bisericii, care prezintă tăieturi și dăltuiri fără rost, reiese, după părerea
autoarei, că biserica a fost adusă aici în anul 1772 din altă parte. Autoarea
spune că biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului este, potrivit
spuselor bătrânilor satului, adusă aici în anul 1772 din satul Gologofta-
Ivăneşti, în timpul boierului Sion16. Dintr-un studiu realizat de specialiștii
Consiliului Județean Vaslui rezultă că biserica de lemn din Hârşova a
16
Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), fond Ministerul Culturii
Naționale și al Cultelor (în continuare: MCNC), dosar 2865/1945.
aparţinut schitului cu acelaşi nume, cunoscut şi sub numele de Hârşoviţa sau

schitul lui Găluşcă. În anuarul din 1809 se menţionează că biserica de lemn
s-a făcut între anii 1772-177317, pe site-ul parohiei se spune că biserica a
aparținut schitului cu același nume, fiind datată ante 1669 și reconstruită de
Ștefan Gălușcă în anul 1772.
Cert este că anul reconstruirii bisericii de la Hârșova, 1772, coincide
cu intervalul de timp în care se reface biserica de la Gologofta, la doi ani
apare aici o biserică nouă, în 1774. Ipoteza aducerii bisericii de la Gologofta
nu este exagerată, după toate datele referitoare la biserica de lemn, schitul
Hârșova datează de la sfârșitul secolul al XVII-lea, iar la reparația din anul
1772 i s-a schimbat hramul vechi „Sfântul Nicolae”, care coincidea și cu
hramul biserii Gologofta, cu hramul nou „Adormirea Maicii Domnului”, pe
care îl are și astăzi. Este posibil ca un timp biserica să fi figurat cu ambele
hramuri, de vreme ce în anul 1809 se menționa că în „schitul Horsova”, cu
hramul Sf. Nicolae, al eparhiei metoh al mănăstirii Floreștilor se găseau trei
viețuitori: ieromonahul Partenie, nacialnic, grec; ieromonahul Teoctist,
moldovan și monahul Martorie, rus18.
Maria Popa este de părere că biserica se remarcă prin raritatea planului
dreptunghiular cu absida altarului heptagonală, decroșată și pridvor pe vest,
sprijinit pe stâlpi crestați în partea superioară în acoladă, fiind după părerea
acesteia singura biserică de acest fel din Eparhia Hușilor19.
Viața și activitatea lui Ghenadie Cazimir și a schitului Gologofta este
destul de cunoscută, mai ales după publicarea testamentului acestuia de către
Lucian Lefter și Costin Clit. În catagrafia din 1809 este consemnat faptul că în
schitul Golgota, cu hramul sf. Nicolae, viețuiau 6 monahi: ieromonahul
Ghenadie, nacialnic, moldovean; monahul Teodosie, moldovean; monahul
Chirii, moldovean; monahul Silvestru, moldovean; monahul Tarasie,
moldovean și monahul Veniamin, de asemenea moldovean20.
O însemnare din anul 1821 de pe Mineiul lunii lui decembrie, tipărit la
Buda în 1805, ce provine de la Muzeul Eparhial Huşi, ne arată latura
înclinată spre meditație a monahului Teodosie (unul din cei șase viețuitori ai
schitului în anul 1809), ajuns acum ieromonah, pentru care „nu esti nici un
17
https://cjvs.eu/_Biserici_de_lemn/Rute_biserici_de_lemn.pdf, accesat la 9.08.2023.
18
Const. N. Tomescu, Ştiri catagrafice din Biserica Moldovei în 1809, în „Arhivele
Basarabiei”, an III, nr. 2, aprilie-iunie, 1931, p. 86.
19
Maria Popa, Monumente istorice din județul Vaslui. Biserici și mănăstiri din Eparhia
Hușilor, Iași, Editura Kalos, 2008, p. 137.
20
Const. N. Tomescu op.cit., p. 86.
lucru pre lumi mai folositor decât învățătura”: „O, cât este învățătura de
folositoare la cel ce o are de vreme ce ste fără de prețu că nimene nu o
poate vinde pe bani, faptele cele bune și învățătura sânt blagoslovenie vieții
noastre. (1)821 decemv(rie) 21. Smeritul ieromonah Teodosăie”21.
Din păcate viața călugărului este curmată violent câteva luni mai
târziu când tâlharii atacă schitul Gologofta omorând trei monahi și un vătav,
doi dintre monahi fiind menționați în catagrafia din 1809, monahul Teodosie
și monahul Veniamin; „1822 april(ie) 27, au ucis tălharii la schitu Huşănii,
ocolu Racovii, trii monahi şi un vătav, însă: 1, Theodosii; 2, Gherasim
(Dumnezău să-i iarti); 3, Veniamin; 4, Iordachi Măriian vătav, sau
Ichim”22. Așadar, credem că monahul Veniamin ce apare într-o însemnare
cu slove chirilice pe o bârnă situată pe peretele dinspre nord „Ermonah
Veniamin. 1830 Ghenar 5” nu poate fi același cu călugărul din catagrafia
din anul 1809, așa cum crede Dorinel Ichim23.
Istoria bisericii schitului Gologofta începe de pe la sfârșitul secolului
al XVII-lea și urcă în timp până în zilele noastre. Cu siguranță vor mai
apărea în viitor informații noi ascunse în vechi însemnări de pe cărțile ce au
aparținut bisericii sau prin documente de arhivă încă nedescoperite de
cercetători ce să aducă noi date despre acest locaș de cult.
21
Costin Clit, Însemnări de pe cărți (V), în „Prutul”, Anul VI (XV), nr. 1 (57) / 2016, p. 173.
22
Ioan Caproşu, Elena Chiaburu (editori), Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din
Țara Moldovei, Volumul IV, 1829-1859, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009, p. 492.
23
Prof.dr. Dorinel Ichim, op.cit, 54.
Fig. 1. Biserica de lemn a fostului schit Gologofta-Hușenii-Balica,

https://www.informatii-romania.ro/listing/biserica-de-lemn-sfantul-nicolae-
fostului-schit-gologofta-husenii-balica/ (accesat la 21.06.2023)
Fig. 2. Penticostar tipărit la Iași în 1756

(nr.inv. 97, MuzeulJudețean „Ștefan cel Mare” Vaslui)
Fig. 3. Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Hârșova

https://protoieriavaslui.ro/parohii-manastiri/parohia-harsova-manastirea-adormirea-
maicii-domnului/, accesat la 9.08.2023.
DOUĂ POMELNICE CTITORICEŞTI INEDITE DIN VREMEA
STAREŢULUI NEONIL BUZILĂ
Vera Stigleț*
Two new diptichs for founders from abbot Neonil Buzilă’s time
Abstract
From an ecclesiastical perspective, we associate the history of the Neamț

Monastery in the 19th century with the prominent figure of the archimandrite
Neonil Buzilă, a three-time abbot (1834-1835; 1838-1839;1843-1853). He is
known mainly for his philanthropic endeavours (e.g., he built hospitals, schools,
and ecclesiastical establishments) – several written records, which I will discuss in
this paper, mention all these benefactions.
This study focuses on the diptychs for founders within the collection of the
„Sfântul Ierarh Nicolae” Church in Humulești (1835) and the Vovidenia Skete (1874).
The diptychs feature the names of monks and benefactors of the place of worship, who
contributed to the construction of the building while Neonil was abbot.
Concerning the writing, the diptychs are drafted in Romanian with Cyrillic
characters. Considering the liturgical significance of the diptychs, each place of
worship lists the benefactors remembered during the religious service. These unique
items belong to the category of founder – specific objects (comprising people who
are either alive or dead, accompanied by the formula „and their entire kin”).
In conclusion to these preliminary data, in this research stage, I aim to
present the deeds and people contributing to the construction of various places of
worship that are very significant even today.
Keywords: Abbot Neonil Buzilă, „Sfântul Ierarh Nicolae” Church in

Humulești, Vovidenia Skete, diptychs for founders, triptych.
Cuvinte cheie: stareţul Neonil Buzilă, Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din
Humuleşti, Schitul Vovidenia, pomelnice bisericeşti, triptic
Introducere
Pomelnicele ctitorești, alături de alte valori bibliofile au avut menirea
de a consemna numele unor fondatori, reflectând evlavia creștinilor
ortodocși din ținutul Neamţ, în veacul al XIX-lea. Informațiile din rândurile
*
Doctorand, Universitatea ,,Ștefan cel Mare” Suceava; Complexul Muzeal Naţional Neamţ,
Muzeul Cetatea Neamţ.
Două pomelnice ctitoriceşti inedite din vremea stareţului Neonil Buzilă 209
de mai jos au un caracter inedit și au fost adunate din colecția Bisericii

,,Sfântul Nicolae” din Humulești și Schitul Vovidenia ce aparţine de
Mănăstirea Neamț. Cu binecuvântarea și permisiunea preotului Lucian
Plugaru, parohul bisericii ,,Sf. Nicolae” din Humulești, ne-am bucurat de
sprijin și de ajutor în vederea cercetării unui triptic din colecția edificiului.
Al doilea pomelnic a intrat sub cercetare în primăvara anului 2022, când
arhimandritul Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia, ne-a pus la
dispoziție un pomelnic ctitoresc din proscomediar și ne-a acordat aprobarea
de a publica însemnarea din edificiu.
În demersul nostru ne propunem să subliniem importanța
consemnărilor de pe actele ctitorești, în special la reconstituirea activității
părintelui arhimandrit Neonil Buzilă, mare slujitor și filantrop al Mănăstirii
Neamț (1834-1835; 1838-1839; 1843-1853)1. În ultimele decenii cercetarea
pomelnicelor tipărite în vremea starețului și arhimandritului Neonil a
constituit o preocupare a distinșilor cercetători Dionisie Udișteanu2, Olimpia
Mitric3, Costin Clit4 şi Cosmin Niță5.
În elaborarea cercetării am urmărit două obiective majore: în primul
rând, de a transcrie pomelnicele ctitorești și, în al doilea rând, de a prezenta
o serie de elemente din conținutul acestora. În următoarea etapă a
demersului nostru, vom aduce în discuție cele două pomelnice intitulate
Pomelnicu ctitorilor satului Humuleşti, ci s-au făcut din nou biserică cu
hramul S(fântului) Erarh Necolai spre pomenire vecinica lor și Pomelnic
ctitoresc a schitului Vovidenia.
Pomelnicul bisericii ,,Sf. Nicolae” din Humulești

Biserica cu hramul ,,Sf. Nicolae”, situată în Humulești, a fost ridicată
pentru prima dată în anul 1766, din lemn pe temelie din piatră. Între anii
1
Ioan Ivan, Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neamţ, Iaşi, Tipografia Centrului Mitropolitan,
1981, p. 288.
2
Dionisie Udișteanu, Graiul evlaviei străbune. Inscriptii şi însemnări de la Secu, Vol. I,
Seminarul Monahal Cernica, Ilfov, 1939, p. 22-28.
3
Olimpia Mitric, Manuscrise românești din Moldova: catalog, Iași, Editura Junimea, 2006, p. 276.
4
Costin Clit, Pomelnicul Mănăstirii Secu din 1845, în „Buletin informativ al Simpozionului
Național Rolul Mănăstirii Secu în viața religioasă a Țării Moldovei”, Vol. III, Piatra Neamț,
Editura Cetatea Doamnei, 2017, p. 199-260. Idem, Biblioteci ecleziastice și rolul însemnărilor
de pe cartea veche în descifrarea istoriei locale, în Silviu-Constantin Nedelcu, Cartea
românească veche (sec. XVII-XVII), București, Editura EIKON, 2020, p. 88.
5
Cosmin Niță, Două pomelnice ale mănăstirii Secu din secolul XIX, în „Buletin informativ
al Simpozionului Național Rolul Mănăstirii Secu în viața religioasă a Țării Moldovei”, vol.
III, Piatra Neamț, Editura Cetatea Doamnei, 2017, p. 181-198.
210 Vera Stigleţ
1832-1835, au loc noi lucrări de renovare a edificiului ecleziastic cu

sprijinul material dat de Mănăstirea Neamț și fondurile adunate de la
oamenii din parohie6. Despre acest moment al ridicării sale nu se cunoaște
detaliat și din acest motiv există și astăzi lacune ale istoriei. Conform actului
emis de Sinodicul bisericii din satul Humulești din anul 1872, consemnăm
următoarele: „Biserica s-a început a se zidi din nou din lemn la anul 1766,
când s-au sfințit de mitropolitul Moldovei, Gavril Calimah; atuncea era
trupul, altariul și clopotnița tot în trupul bisericii. Costul ei numai din lemn
este 3.700 lei vechi. Catapiteazma și alte lucruri, făcute de atuncea, tot de
acei ctitori. Din timp în timp, biserica ruinându-se, s-au reânoit prin
osârdia și sârguința servitorilor bisericii de atuncea, sachelariul Gavril și
preotul Ion Iordăchescu și alți ctitori. Lemnul bisericii s-au dat de M-rea
Neamț. Reînoirea bisericii au fost la anul 1832, și la anul 1835 s-au sfințit
din ordinul mitropolitului, de protoiereul Grigore Butescu, de atuncea”7.
Monografia publicată de către Cosma C. Nicolae, în anul 1977,
menționează acest pomelnic8. Consultând această operă am observat că
autorul menţionează câteva aspecte legate de donațiile unor credincioși.
Printre paginile lucrării se remarcă starețul Domițian9, Ioan Boitan și
Neculai Boia, care au dăruit bisericii o catapeteasmă din lemn.
Arhimandritul Domițian contribuie cu tot materialul lemnos necesar
construcției edificiului și îl înzestrează cu cărți religioase întrebuințate în
oficierea slujbelor10.
Martorii oculari susțin că temelia a fost pusă din piatră, iar zidurile din
exterior au fost îmbrăcate cu scânduri bătute și un acoperiș cu draniță11.
6
Emanuel Bălan, Târgu-Neamț. File de istorie, Iași, Editura Pim, 2020, p. 144.
7
Gheorghe Ungureanu, Ion Creangă. Documente, Bucureşti, Editura Pentru Literatură,
1964, p. 223.
8
Cosma C. Nicolae, Istoria vieții bisericești a orașului Tg. Neamț, Teza de licență, Sibiu,
1977, p. 102.
9
A fost stareț al Mănăstirii Neamț între anii 1823-1834. S-a îngrijit de reînnoirea ansamblului
monahal și a dezvoltat tipografia reușind să distribuie cărți de cult atât în Moldova, cât și
parohiilor din Transilvania. Apud. Ioan Ivan, Scarlat Porcescu, op.cit, p. 287.
10
Însemnarea din 25 martie 1872 a preotului paroh, Teofan Focșa, redă faptul că biserica
humuleșteană a fost înzestrată cu o catapeteasmă din lemn dăruită de Ioan Boitan și Neculai
Boia. Printre ctitori bisericii se numără preotul Teofan, preotul Petru și Costache Câmpianu,
care au făcut o mare danie cu obiecte de cult: un policandru de alamă, un sfeșnic de alamă,
o candelă de argint la icoana Maicii Domnului etc. Șirul binefăcătorilor este încheiat de
Nicolae Popovici, urmat de Anton Adăscăliței, cel care a contribuit cu două sfeșnice de
alamă. Apud. Cosma C. Nicolae, op.cit, p. 101.
11
Ibidem, p. 99-104.
Interesant este că așezământul avea planul treflat cu trei turnuri, iar zidurile
din interior nu au fost zugrăvite sau tencuite. Sursa documentară evidențiază
faptul că sfințirea lăcașului s-a realizat conform directivelor mitropolitului
Veniamin Costachi, în anul 1835, iar slujitorul acestuia a fost numit preotul
Grigore Butescu. Ulterior, biserica de lemn construită în vremea starețului
Domițian și Neonil a fost strămutată în localitatea Șoimărești12.
În lăcașul de la Humulești am identificat două pomelnice ctitorești
realizate din lemn, un triptic datând din anul 1835 și altul, nedatat, unde sunt
menționați 18 ctitori, fără a indica numele unui stareț, dregător sau domnitor
(Fig. 1). Putem sublinia faptul că numărul atât de mic al ctitorilor atestă că
populația localității deținea resurse financiare destul de reduse în perioada
respectivă.
Despre tripticul din 1835 face scurte referiri Gh. Ghibănescu în
articolul său Biserica din Humulești: note și impresii (Fig. 2)13. Lucrarea
publicată de cercetător face o expunere asupra vizitei de la Casa
povestitorului Ion Creangă din Humulești și la biserica „Sf. Nicolae” din sat.
Autorul semnalează că în colecția edificiului se află un important triptic din
lemn, unde figurează peste 50 de nume14. Pornind de la această trimitere
bibliografică, ne propunem să continuăm demersul inițiat de Gh. Ghibănescu,
de cercetare a pomelnicului păstrat în patrimoniul bisericii și publicăm lista
de nume ale binefăcătorilor comunității respective, care au rămas
necunoscuți istoriografiei noastre.
Pomelnicul ctitoresc, în predoslovie, ne arată că edificiul a fost refăcut
prin grija Mănăstirii Neamț: 1835, Ghenar 3, Pomelnicu ctitorilor satului
Humuleşti, ci s-au făcut din nou biserică cu hramul S(fântului) Erarh
Necolai spre pomenire vecinica lor (Fig. 3). Parcurgându-l, am constat
imediat o realitate interesantă și anume faptul că debutează cu un titlu, care
conține informații privitoare la numele hramului, așezarea geografică, data,
luna și anul redactării lui.
Textul pomelnicului este scris cu cerneală aurie, pe fond negru, fiind
împărțit în 4 coloane dreptunghiulare: două sub frontispiciu și câte una sub
fiecare tăbliță-copertă. Redactorul a împărțit pomelnicul în două părți
distincte: vii, partea stângă, și morți, partea dreaptă. Registrul principal, de
12
Emanuel Bălan, op.cit, p. 144.
13
Tripticul se păstrează în colecția bisericii din Humulești alături de un alt pomelnic
ctitoresc nedatat.
14
Gheorghe Ghibănescu, Biserica din Humulești: note și impresii, în „Buletinul Muzeului
Municipal din Iași”, nr. 3, 1923, p. 292.
212 Vera Stigleţ
formă dreptunghiulară are următoarele dimensiuni: L = 57 cm, l = 40 cm.

În al doilea registru din partea stângă (L = 50 cm, l = 19 cm) sunt
cuprinse listele monahilor și donatorilor în viață, acesta fiind continuat în al
treilea registru cu morți (L = 50,5 cm, l = 20 cm). În ceea ce privește
scrierea, pomelnicul este redactat în limba română, cu grafie chirilică, pe
suport de lemn și legat cu balamale de piele. Aspectul tripticului este strict
legat de posibilitatea de a se închide ca o carte, tocmai pentru a proteja
textul. Analiza acestui bun de patrimoniu spiritual relevă faptul că obiectul
datează din 3 ianuarie 1835, în momentul conducerii Mănăstirii Neamț de
către starețul și arhimandritul Neonil Buzilă (20 octombrie 1834-12
noiembrie 1835)15.
Registrul principal cuprinde numele egumenului Domițian, precum și
o parte din reprezentanții de seamă din diverse trepte ierarhice bisericești –
ieromonahi, schimonahi, ierodiaconi. Ieroschimonahul Varlam și
erodiaconul Andrei sunt amintiți în pomelnicul bisericii, alături de alți
binefăcători ai edificiului Schimonahie Martha, Monahei Parthene, Monah
Avram, Erei Ioan, I(e)rodeacon Maftei, Monahie Marina, Erie Petre, Erie
Chiatac, Monah Sarafim. Pe registrul principal au fost înscriși și cei patru
preoți în viață Erom(onah) Ioan, Ieromonah Petre, Erei Gligori și Erei Ioan,
care nu s-au bucurat de o atenție deosebită din partea cercetătorilor. Fără nici o
notiță marginală ajutătoare, toți acești donatori sunt imposibil de identificat.
Al doilea registru din partea stângă, vii, cuprinde numele monahului
Gudiil și Theofan, ierodiaconul Andrei, preotul Constantin, Ioan și Neculai. Cel
mai interesant aspect al tripticului, atât pentru istoria edificiului ecleziastic, cât
și pentru cel al localității. este reprezenta de consemnarea unor reprezentanți ai
obștii humuleștene, care au contribuit financiar pentru ridicarea bisericii.
În localitatea Humulești sunt răspândite, în tiparele tradiționale, câteva
nume, lucru explicabil prin influența religiei asupra mentalului colectiv și prin
prezența centrelor ecleziastice din zonă16. Numele de persoane feminine au
cunoscut o formă uluitoare în arealul humuleștean, printre cele mai uzuale
amintim din pomelnic: Maria, Marie, Ecaterina, Catrina, Safta, Smaranda,
Măranda, Elena, Ilena, Ileana, Ilinca, Irina, Ioana, Paraschiva, Ana, Ancuța,
15
Această etapă a numirii sale la conducerea Mănăstirii Neamţ şi Secu a fost determinată
de restabilirea situaţiei economice, construcţia unui spital pentru membrii comunităţii,
continuarea lucrărilor la biserica Sf. Ioan Bogoslovul şi reconstruirea Mănăstirii Secu după
incendiul din anul 1835. Apud. Nicolae Iorga, Contribuţii la istoria bisericii noastre, în
„Analele Academiei Române”, Seria II, Vol. XXXIV, 1911, p. 474.
16
Mircea Ispir, Humulești-Ion Creangă. Monografie, manuscris, Humulești-București,
1936-1966, p. 297.
Anghelia, Iftimia, Frăsina, Varvara. Onomastica este reflectată în diverse forme

spirituale ale vieții sociale perpetuată de localnici prin tradiții, petreceri de
familie, pomelnice, participarea la oficierea botezului sau a nunții17.
Circulația numelor masculine se leagă de alegerea onomasticii din
calendarul ortodox și sunt urmate cu rigurozitate de familie prin tradiție: Neculae,
Nicula, Neculai, Ioan, Zaharie, Petre, Petru, Simion, Toma, Vasile, Gavril,
Gheorghi, Andrei, Ștefan, Luca, Matei, Sava, Dumitru, Theodor, Thodor,
Toader, Mina, Constantin, Costică, Costache, David, Grigorie, etc. Constatăm că
cele mai uzuale nume masculine identificate în pomelnicul ctitoresc sunt Ion,
Teodor și Constantin, drept rezultat al formării diminutivelor18.
Cel de-al treilea registru, rezervat celor decedați la momentul
redactării pomelnicului, este pe cât de abundent în nume, pe atât de lipsit de
informații privitoare la genealogia acestor familii. Acest registru este
alcătuit din 12 nume înscrise în cinul monahal: monahi, ieromonahi,
schimonahi. Redactorul a adăugat numele altor donatori, printre care se
remarcă un personaj Apostu. Trebuie făcută precizarea că răposatul este
pomenit la sfânta liturghie în calitate de ctitor și binefăcător al lăcașului de
la Vovidenia19.
Printre numele feminine pomenite într-o veche variantă identificăm în
registru principal pe morții: Acsinia, Voica, Anghelina, Dochița, Irina,
Sofia, Smaranda, Voica, Iliana, Bălaşa, Zamfira, Todâsia, Aniţa, Evlampia,
Mărgărita. Aceste interesante onomastici feminine sunt amintite în veritabila
monografie a povestitorului Ion Creangă, Amintiri din copilărie.
Tripticul bisericii ,, Sf. Nicolae” din localitatea Humulești, jud.
Neamț, nu a mai fost publicat niciodată. Acest tip de izvor istoric cuprinde
cele mai importante acte de generozitate ale comunității humuleștene sau a
reprezentanților clerului monahal de la Mănăstirea Neamț. Numele
starețului Neonil Buzilă este trecut în pomelnicul ctitoresc, alături de
starețul Domețian. În perioada îndelungatei sale conduceri, prin care acesta
își propunea să reformeze edificiile religioase din lemn cu cele de piatră,
vrednicul stareț Neonil a ridicat sau a finanțat construcția bisericilor din
Topolița, Preutești, Vovidenia și a celor din urbea Târgu Neamț.
Contribuțiile istoriografice publicate de-a lungul vremii nu au creionat
aportul realizat de personalitatea arhimandritului Neonil în zidirea lăcașului
de la Humulești. Așadar, ne propunem să includem în circuitul istoriografic
17
Ibidem, p. 297-301.
18
Ibidem, p. 277.
19
Olimpia Mitric, op.cit, p. 277.
214 Vera Stigleţ
acest pomelnic pentru a onora numele starețului Neonil și a celor ce au

contribuit la înfăptuirea edificiului din anul 1835.
Pomelnicul ctitoresc al Schitului Vovidenia

Schitul Vovidenia este situat în apropiere de vestita lavră a
monahismului ortodox, Mănăstirea Neamț (Fig. 4). Un lăcaș de rugăciune
cu hramul ,,Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” sau popular
,,Vovidenia” a existat înainte de secolul al XVII-lea, pe locul schitului
numit „Slătiorul”, fiind construit însă din lemn.
Imaginile oferite de arhimandritul Mihail Daniliuc, egumenul
Schitului Vovidenia, ne-au stârnit în mod special interesul de a încerca să
descoperim principalii protagoniști ai acestui tip de izvor istoric, intitulat
Pomelnic ctitoresc a schitului Vovidenia (Fig. 5). Conform însemnării din
inscripția de piatră, pomelnicul datează din 9 februarie 1874.
La Schitul Vovidenia au mai existat încă două pomelnice, amintite de
diaconul Ioan Ivan20, în studiile dedicate acestui veritabil edificiu
ecleziastic. Autorul face cunoscut, în lucrarea Două pomelnice triptice
ctitoricești din secolul al XVIII-lea, chestiuni legate de identitatea unor
domnitori, dregători, membri ai clerului de la Schitul Vovidenia și Pocrov.
Aflăm, în continuare, că a reprodus integral elemente privitoare la datarea
ambelor acte ctitorești dintre anii 1754-1790. Din păcate, nu se cunoaște
locul în care se află astăzi tripticul de la Vovidenia cunoscut de Ioan Ivan.
Același diacon Ioan Ivan și Scarlat Porcescu ne-au făcut cunoscută
monografia Mănăstirii Neamț, în care întâlnim numeroase informații inedite
despre însemnările de pe cărți și manuscrise. Deosebit de importantă și
valoroasă este pisania Schitului Vovidenia așezată deasupra ușii de intrare în
pronaos, cu caractere chirilice21. În această însemnare este menţionat
stareţul Neonil, ca unul dintre ctitori, alături de alte personalităţi
emblematice care au contribuit la valorificare edificiului. Schitul Vovidenia
a fost reconstruit din piatră în anul 1849, la porunca domnitorului Grigorie
Alexandru Ghica, mitropolitului Sofronie Miclescu şi cu cheltuiala
stareţului Neonil Buzilă (Fig. 6). Construcția edificiului a durat între anii
1849-1857, fiind zidit în stilul neoclasic. Acest eveniment este consemnat în
pomelnicul ctitoresc al bisericii, unde se remarcă câțiva viețuitori ai
20
Ioan Ivan, Două pomelnice triptice ctitoricești din secolul al XVIII-lea, în „MMS”, XLIII, nr.
7-8, 1967, p. 542-543. Idem, Manuscrise din Biblioteca Mănăstirii Neamț, scrise cu caractere
chirilice în românește, Mănăstirea Neamț, vol. I, manuscris autograf, 1975, f. 24-28.
21
Ivan Ioan, Porcescu Scarlat, op.cit, p. 254.
ansamblului monahal22.
Revenind la pomelnicul păstrat și astăzi la schitul Vovidenia, care se
găsește în Sfântul Altar, identificăm o înșiruire de nume ale dregătorilor, a
domnului Moldovei împreună cu familia, a stareților și credincioșilor ce au
contribuit la ridicarea ansamblului monahal. Izvorul documentar este
redactat în limba română, cu caractere chirilice. Acesta a fost realizat de
către o persoană având scrisul cursiv și ușor de descifrat. Textul inscripției
completează unele nume ale ctitorilor: Grigori și Agatanghel. În continuare,
numele celor înscriși au fost așezate în următoarea ordine: domnitorul cu
soția sa, episcopii, ieroschimonahii – stareții, ieromonahii, ierodiaconii,
schimonahii, monahii și credincioșii. Titlul acestui Pomelnic ctitoresc a
schitului Vovidenia se apropie, ca formă, de pisaniile unor așezăminte
monahale. Se înregistrează o structură succintă, fără menționarea unei scurte
istorii a bisericii, precizarea tuturor numelor de familie, a rangului și a
legăturilor de rudenie dintre ctitori.
Prima referință din pomelnic amintește drept ctitor principal pe
voievodul Constantin V.D., Soltana, D.I. și fii lor, deoarece datorită lui
edificiul s-a bucurat de unele privilegii speciale. Din această formulare
reiese că domnitorul Constantin Racoviță dobândise drepturile de ctitor prin
statutul nobiliar și prin acordarea unui ajutor financiar consistent pentru
construcția schitului.
Un nume de Ioanichie, episcopul Romanului, este menționat printre
primele rânduri ale pomelnicului, drept unul dintre ctitorii principali, alături
22
Pisania așezată deasupra ușii de intrare în pronaos de la Schitul Vovidenia: „În anul 1746,
egumenind pe M(ă)n(ă)s(tirea) Neamțul ieromonahul Ioanichie, în domnia lui Grigorie Ghica
și a mitropolitului Nechifor. În 1747 acest Ioanichie s-au pus episcop Romanului și în 1749 s-
au făcut de el biserica de lemn a schitului Vovidenia lângă cea veche sfințindu-o însuși. În
1751 domnind Constantin Cehan Racoviță și mitropolit Iacov Putneanul au închinat schitul
cu totul M(ă)n(ăstirii) Neamțul. În 1790 s-au făcut tot de lemn de banul Athanasie Gosan,
care au pus și hramul Sfânt Ierarh Spiridon. În 1849 domnind Grigorie Alexandru Ghica,
mitropolit D.D. Sofronie Miclescu cu metania din Măn(ăstirea) Săcul și starețu Chir Neonil
începând a să zidi de piatră cu ajutoriul părinților din Sobor puși în pomealnicul bisericii. În
1857 era stareț Măn(ăstirii) Chir Gherasim Miron, mitropolitul Sofronie prin arhiereul
Marchian Stihie cu metania din Măn(ăstirea) Neamțul au sfințit biserica aceasta. Iară în
1873 fiind domn Principatelor Unite Carol I, mitropolit Moldaviei D.D. Calinic Miclescul cu
metania din Măn(ăstirea) Slatina, stareț Măn(ăstirii) Chir Timotheiu sau scris această
inscripție de ieroshimonahul Arsănie Ghibănescu unul din ctitori, egumen schitului spre
știință în viitoriu. În 1873, octomv(rie) 11 s-au sfârșit aceasta. Apud. Constantin Tomescu,
Scurtă povestire istorică despre Sfânta Mănăstire Neamţu şi despre aşezările monahale
supuse ei (Mănăstirea Secu şi schiturile Vovidenia, Pocrov, Sihăstria, Sihla şi Icoana), Vol.
XXII, Editura şi Tiparul Sfintei Mănăstiri Neamţu, 1942, p. 125-127.
216 Vera Stigleţ
de episcopul Ioanichentie. Episcopul Ioanichie a mai fost în atenția

cercetătorilor, fiind cel care și-a început viața călugărească, în primii ani ai
veacului al XVIII-lea, la Schitul Slătiorul. Din pomelnicul ctitoresc de la
Vovidenia23, publicat de Ioan Ivan, reținem numele ctitorului, Ioanichie al
Romanului. Opisurile vremii arată că Episcopul Ioanichie Hasan al
Romanului a refăcut ansamblul monahal, câteva chilii și anexe pe lângă cele
existente. De altfel, ctitorul sfințește lăcașul închinat hramului ,,Intrării în
biserică a Maicii Domnului” în ziua de 21 noiembrie 174924.
Examinând cu atenție înșiruirea de nume, observăm că pomelnicul
amintește reprezentanții de seamă ai Mănăstirii Neamț: „stareț Paisie,
Elarie25, Domitian26, Neonil. Conform altui pomelnic, Ms. 188, Pomelnicul
ctitoresc al făcătorilor de bine.... Schitul Vovidenia”27, 1850, numele
23
Tripticul ctitoresc al Schitului Vovidenia este compartimentat în trei părți: un panou central cu
un frontispiciu și câte un registru lateral. Registrul principal conține următoarea însemnare:
„1754 Septembrie 2. S-au făcut schitul cel vechiu, de Măria Sa Constantin Racovițî Voevod, și
de Preosfinția sa Chirio Chir Ioanichie, Episcopul Romanului. Episcop Ioanichie, Ierei Ursu,
Lința, ieromonah Nicolae Tarasie, ieromonah Ioan, Vartolomei și tot neamul lor... Ioan
Constandin Racovițî Voevod, Sultana Doamna. Starițul Paisie, ierei Ioan, Iuliana monahia și tot
neamul lor. Starițul Sofronie...”. În registul de sus al panoului central sunt cuprinse listele
părinților ctitori: „1790 S-au înoit al doilea din temelie Beserica în zilele sfinției sale starițul
Sofronie de sfinția sa chir Isaia ieromonahul și de Dum: Arhon Stolnic Atanasie Gosan și de
Sfinția sa Chir Ioanichie egumen de Bogdana. Isaia ieromonah, Vasile, monahia Elisaveta,
monah Dositei, Iutinca și tot neamul lor. Atanasie, Ana, Atanasie, Zmaranda, Ilie, Ștefan,
Ecaterina, Costantin, Ioan, Erei Atanasie, Maria și tot neamul lor. Ieromonahul Ioanichie,
ieromonah Dositei, monahia Sofia, monah Daniil, Ioana, Safta și tot neamul lor. Venedict
ieroschimonah”. Al doilea registru din stânga conține următoarele nume: „Neamul paharnicului
Tomei Cozmii: Toma, Ecaterina, Vasile, Desna, Niculai, Catrina, Enăcache, Ileana, Nastasia și
tot neamul lor. Monah Conon, ierei Ioan, Stana, Stoica, Voica și tot neamul lor”. A treia parte
laterală a rămas necompletată. Apud Ioan Ivan, Două pomelnice triptice ctitoricești din secolul
al XVIII-lea, în „MMS”, XLIII, nr. 7-8, 1967, p. 542-543.
24
25
Arhimandritul Ilarie a condus Mănăstirea Neamț între anii 1818-1823. Acesta reface
Mănăstirea Secu după evenimentele perindate din anul 1821, construiește o bolniță pentru
călugării și alte așezăminte din incinta Mănăstirii Neamț. În anul 1823 starețul este înmormântat
în pridvorul Mănăstirii Neamț. Apud. Biblioteca Mănăstirii Neamț, Ms. 8034, Partenie Apetrei,
Viața și activitatea arhimandritului Neonil Buzilă, Teză de licență, București, 1959, p. 7-8.
26
Arhimandritul Domițian a condus obștea Mănăstirii Neamț timp de unsprezece ani în perioada
1823-1834. Acest venerabil stareț a continuat opera de înnoire a activității tipografice, printre
care se remarcă Scrisoarea Moldovei de Dimitrie Cantemir (1825). Starețul transilvănean a
distribuit gratuit cărți de cult pentru bisericile, mănăstirile din regiunile sărace ale Transilvaniei
și Maramureșului. Apud. Ioan Ivan, Scarlat Porcescu, op.cit, p. 287.
27
Autorul ne semnalează conținutul unui manuscris care, se pare că nu a aparținut Schitului
starețului Neonil Buzilă nu este menționat, fiind considerat doar un inițiator

al edificiului. Cu toate acestea sunt amintite alte fețe bisericești cum ar fi
arhiereul Nectarie, Ghenadie Placa, Arsenie28.
Alte surse istoriografice indică construcția schitului de către starețul
Neonil, alături de alte personalități emblematice ce au contribuit la
valorificarea edificiului. La realizarea schitului Vovidenia, ctitorie a
arhimandritului Neonil Buzilă, s-a lucrat între anii 1849-1857. Stareţul
demolează vechiul lăcaş de cult29 şi inițiază zidirea noului edificiu în stilul
neoclasic30. La moartea starețului Neonil zidăria și acoperișul bisericii erau
finisate31. Construcţia arhitecturală are un plan dreptunghiular cu cinci turle,
cuprinde un pridvor închis, un pronaos și naos compus dintr-o singură
încăpere. Numele starețului Neonil este consemnat în acest pomelnic
ctitoresc, după arhimandriții Paisie, Ilarie și Domețian32.
Pomelnicul din proscomediar amintește pe ieromonahul Isaia și Robii
lui Dumnezău Athanasi, Anna. Banul Athanasi Gosan, căsătorit cu Anna33,
fiica lui Toader Nacul, a ajutat din averea familiei mai multe lăcașuri de
cult, având o grijă specială pentru Schitul Vovidenia. Însemnările asupra
pomelnicului ale prof. Ioan Ivan ne dau mărturie că biserica a fost reînnoită
din temelie, tot din lemn, în timpul starețului Sofronie, prin contribuția
ieromonahului Isaia, stolnicului Atanasie Gosan și egumenul Ioanichie de la
Mănăstirea Bogdana în anul 1790-179934.
Pomelnicul ctitoresc păstrat la Schitul Vovidenia continuă cu alți
donatori: Ieromonahi Ghenadi, Shimonahii ... Elena, Apostu, Necolaiu,
Vovidenia: „Pomelnicul ctitoresc al făcătorilor de bine, carii au ajutat la zidirea din nou a
bisericii cu hramul Întrării în Biserică a Prea Sf(i)ntei Stăpânei noastre Născătoarei de
D(u)mnezău și pururea Fecioarei Mariei, din schitul sf(i)ntei Monastiri Neamțul, numit
Vovedenia, prin osirdia și ajutoriul a mai multor părinț(i) din acest sobor a monastirii
Neamțului și alț(i) miluitori și făcători de bine, înainte însămnaț(i), anul 1850”. Apud.
28
Ioan Ivan, Scarlat Porcescu, op.cit, p. 252.
29
Vechiul lăcaș din lemn este demontat și donat locuitorilor din satul Lunca, comuna
Vânători-Neamț. Vrednicul stareț a înzestrat parohia din Lunca cu odoare bisericești și cărți
de cult pentru a oficia slujbele. Apud. Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al
localităților și monumentelor medievale din Moldova, București, Editura Direcţia
Patrimoniului Cultural Naţional, 1974, p. 600.
30
Ștefan Balş, Corina Nicolescu, Mănăstirea Neamţ, Bucureşti, Editura Tehnică, 1958, p. 100.
31
Biblioteca Mănăstirii Neamț, Ms nr. 8034, Partenie M. Apetrei, op.cit, f. 57.
32
Ibidem, f. 57-59.
33
Constantin Bobulescu, Banul Tănasă Gosan (1769-1831 iunie 17), București, Editura
Lupta, 1928, p. 22.
34
Ioan Ivan, Două pomelnice., p. 543.
218 Vera Stigleţ
Costanthi. În volumul Manuscrise românești din Moldova: catalog, din anul

2006, cercetătoarea Olimpia Mitric ne semnalează câteva însemnări dintr-un
manuscris referitoare la donațiile făcute schitului. În prima rubrică a unui
pomelnic similar se invocă și numele ieromonahului „Ghenadie, Elena,
shimonahiia, Apostu, Nicolai, Constantin”. În cea de-a doua rubrică ne-a
făcut cunoscută o altă însemnare importantă: „Sf(i)nțenie sa d(u)hovnicul
Ghenadie Placa au cheltuit la zidirea bisericii, din temelie până la săvărșirea
și sf(i)nțirea ei, pe lângă ajutoriul ce l-au dat ceilalți făcători de bine, care să
arată anume întru acest Pomelnic”35.
Despre alți ctitori și donatori amintiți mai jos, pomelnicele din secolul
al XVIII-XIX- lea ale Schitului Vovidenia nu mai amintesc nimic, căzând în
uitare. Alți donatori, menționați în text, nu au putut fi identificați deloc.
Formula de încheiere a pomelnicului ctitoresc: „Și tot neamul lor, 1874:
febr. 9”, fiind consemnată datarea textului.
Concluzie
Din cele prezentate mai sus, observăm că acest tip de izvoare din
patrimoniul ecleziastic al bisericii ,,Sf. Nicolae” din Humulești și a schitului
Vovidenia completează tabloul privind existența unor personaje din familii
de rang nobiliar, numele de fețe bisericești și alți donatori ai comunității
locale. Simpla listă de prenume oglindește păstrarea memoriei slujitorilor
lăcașului, a cărui principală clauză poate fi considerată pomenirea
donatorului cât va exista monumentul eclesiastic.
Pe temeiul acestor izvoare documentare privitoare la edificiile
bisericești menționate mai sus, am încercat să reconstituim unele aspecte din
istoria locală și să scoatem în evidență informații privitoare la activitatea
arhimandritului Neonil.
În încheiere, datorăm cele mai respectuoase mulțumiri arhimandritului
Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia și preotului Lucian Plugaru,
parohul Bisericii ,,Sfântul Nicolae” din Humulești, care ne-au aprobat
cercetarea pomelnicelor ctitorești ale edificiilor mai sus menționate.
35
Olimpia Mitric, op. cit, p. 277.
ANEXA 1
1835, Ghenar 3
Pomelnicu ctitorilor satului Humuleşti, ci s-au făcut din nou biserică cu hramul
S(fântului) Erarh Necolai spre pomenire vecinica lor.
VII MORȚI
Arhimandrit şi stareţ Neonil, Gavril, Arhimandrit şi stareţ Domințian,
(…)chidar, Marie, Prez(biter) Erei Gligori, Eroshimona(h) Varlam, Varvara, Pre(ot)
Ecaterina, Prez(bitera) Maria, Necolai, Erei Gheorghi, Anastase, Prez(biter)
Mărgărita, (…)36, Ioan, Marie, Zaharie, Ermonah Ironim, Ioana, Prez(biter) Vasile,
Marie, Gligori, Ecaterina, Ioan, Anastasie, Ecaterina, Ştefan, Vasile, Simion, Dosoftei,
(…)37, Ioan, Marie, Ghenadie, Ieromonah Ilinca Stati, Voica Smaranda, Erei Ştefan,
Petre, Safta Chiriac, Ioana, Safta, Ioan, Marei, Prez(bitera) Dochiţa, Prez(biter)
Maria, Zoiţa, David, Ecaterina, Necolai, Sfetcu: Schimonahie Martha, Ivanciu,
Marie, Vasile, (…)38, (…)39, Safta, Thodor, Monahei Parthenei, Monah Avram, Ana,
(…)40, Safta, Simioan, Marie, Necolai, Ecaterina, Ioan, Erei Ioan, Gregori,
Marie, Vasile, Paraschiva, Chiriac, Safta, Dochiţa, Thoma, Ştefan, Dumitru, Ioan,
Gheorghi, Vasili, Marie, Toma, Todosie, Pavel, Cozma, Vasile Marei, Ştefan, David,
Frăsăna, Ioan, Smăranda, Tudora Duca: Ioana, Paraschiva, Ioan, Gheorghi, Safta,
(…)41, Andrii, Ecaterina, (…), Ecaterina, Theodor, Onofrei, Gahina, Mona. Pahomi,
Vasili, Varvara, Marie, Iochim, Ioana, Luca, Marie, Monahia Th(e)odora, Timofei,
Smaranda, Ioana, Ioan, Paraschiva, Andrei, Marie, Theodor, Ioachim, Ilena, Marei,
Marie, Gavril, Safta, Nicolai, Ioana, Iftimi, Ana, Costantin, Ecaterina, Ipati, Monahia
Marie, Erei Ioan, Marie, Prez(bitera) Ilena, Paraschiva, Ştefan, Ioan, Gavril,
Costantin, Marie, Marie, Prez(biter) I(e)rodeacon Maftei, Tudura, Gheorghi,
Theodor, Ştefan, Smaranda, Ilinca, Chiriec Vasălca, Costantin, Vasili,
Grigori(e), Erom(onah) Ioan, Petru, Mina, Monahie Marina, Safta, Vasile, Apostol,
Marie , Ioan, Nastasăe, Ioan, David, Nicula, Safta, Erie Petre, Erie Chiatac, Ioan,
Ileana, Petra, Marie, Matei, Ana, Petre, Palaghie, Ştefan, Ioana, Marie, Timofte,
Mar(ie), Vasile, Marie, Ioan, Paraschiva, Paraschiva, Dimitrie, Anastasie, Monah
Marie, Theodor, Marie, Maftei Ileana, Ioan, Sarafim, Monahie Marina, Vasile,
Casandra: Ioan, Măranda, Constantin, Paraschiva, Ana, Ghiorghi, Anastasie,
Marie. Vasile: Maria.
VII
Mo(na)h Gudiil42, Erii Ioan, Zanfira, Prez(biter) Constantin, Gheorghi, Ancuța, Vasile,
36
Ilizibil.
37
Ilizibil.
38
Ilizibil.
39
Ilizibil.
40
Deteriorat.
41
Deteriorat.
42
Monahului Gudiil i se datorează ajutorul financiar oferit către Mănăstirea Neamț: „Acesta
220 Vera Stigleţ
Marie, Andrei, Marie, Nicolae, Ana, Erodiacon Andrei, Monah Theofan, Nastasă, Maria,
Smaranda, Maria Chiriac, Anghelia, Elena, Andrei, Maria, Gavril, Simion, Irina,
Costantin, Maria, Sava, Ana, Vasile, Smaranda, Ioan, Ioan, Smaranda, Ioan, Anastasia,
Vasile, Icatirina, Grigori, Ecaterina, Marie, Ioan, Marie, Gavril, Smaranda, Vasilie,
Marie, Eleana Shimonahia, Necolae, Costandin, Marie, Dumitru, Smaranda, Neculai,
Catrina, Paraschiva, Prez(biter) Neculai, Bălaşa, Vasilie, Marie, Anton, Ana, Ioan, Ana,
Frăsina, Ştefan, Smaranda43, Ştefan, Iftimia, Gavril, Maria, Ioan, Vasilie, Paraschiva,
Antonie, Ana, Vasile, Maria, Ioan, Safta, Gheorghi, Elena, Ion, Iona, Ion, Smaranda,
Costantin, Ecaterina, Gavril, Tudura, Nastasie, Simion, Ilena, Zaharie, Parachi.
MORȚI
Ioan, Costantin, Monah Ghelasi, Ioana, Alecsandru, Stefănie, Gavril, Ioan, Anastasie, Dumitru,
Iftimia, Teodor, Paraschiva, Ana, Mathei, Ioana, Gheorghi, Shimonahie Vărvara, Petre, Acsini,
Catrina, Luca, Ioana Ana, Pavel, Iustin, Iermonah Sarafim, Shimonah Ioil, Shimonah Andrie,
Dochiţa Apostu, Bălaşa, Gheorghi Leftăr, Simoan Iftimie, Vasile, Paraschiva Iftimi, Ioana,
Smaranda, Pre(o)t Saft, Pre(ot) Shimonah Calinic, Shimonahia Calinica Ancuţa, Zamfira, Ioan,
Grigori, Ana, Marie, Gheorghi, Anastasie, Alecsandru, Erei Simioan, Ioan, Monahia Elesaveta,
Theodor, Aniţa, Aneste, Marie, Mathia, Simioan, Ilie, Iftimie, Monah Iralion, Ioniți, Todâsia,
Gheorghi, Shimonahia Ilisaveta, Iaon, Grigore, An(a)stasia, Vasile, Shimonah Simioan, Iaona,
Ioan Gavril, Todosca, Isachi, Anastasia, Sandu, Antimia, Simioan, Shimo(na)hia Evlampia,
Maria, Irimia Ecaterina, Co(n)sta(n)ti(n), Co(n)sta(n)ti(n), Maria, Nicolae, Mari(a), Maria,
Soltana, Fteodora, Mărgărita, Savin, An(i)sinia, Irina, Mari(a), Zahria, Sanda, Simion, Iona,
Gheorghi: Nastas; Marie: Ilena, Gligorie, Ecaterina.
ANEXA 2
Pomelnic ctitoresc a schitului Vovidenia44
Constantin V.D., Soltana, D.I. și fii lor. Episcopii: Ioanichie și Ioanichentie. Părinții
noștri Ieroshimonah și stareț Paisie, Elarie, Domitian, Neonil. Ieroshimonahi și
au dat 62 = 20 parale la cumpăratu(l) marmurii”. Apud. Costin Clit, op.cit, p. 63.

43
La parcurgerea listelor celor înscriși în pomelnic îi găsim pe Ștefan și Smaranda,
probabil, părinții povestitorului Ion Creangă. Dintr-un act de mai târziu, aflăm că părinții
Ștefan Ciubotaru și Smaranda au botezat pe fiul Ioan la 20 iunie 1839 în biserica cu hramul
Sf. Ierarh Nicolai, având nași de botez pe Ioan Cojocaru din satul Humulești. Astfel,
identificarea tripticului în biserica de la Humulești arată contribuția ctitoricească și
apropierea de biserică a familiei povestitorului humuleștean. Apud Gheorghe Ungureanu,
Ion Creangă. Documente, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1964, p. 31-32. În Amintiri
din copilărie marele povestitor, Ion Creangă relatează câteva aspecte privitoare la vizitele
de la biserică: ,, iești acum la ceaslov și mâne poimâne ai să treci la psaltire, care ieste cheia
tuturor învățăturilor și mai știi cum vine vremea, poate că te faci și popă aici la Biserica
Sfântului Nicolaiu, că ieu pentru voi mă străduiesc”. Apud. Ioan Creangă, Amintiri din
copilărie și anecdote, Iassy, Editura Librăriei Școalelor Frații Șaraga, 1892, p. 7.
44
Pomelnicul ctitoresc se află la Schitul Vovidenia, jud. Neamț.
Ieromonahi Ghenadi, Necolaiu, Arsăni, Isaia, Haralampie, Petru, Filip, Dosofteiu,

Chesari, Gurie, Cleopa, Visarion, Iustin, Gheorghie Ieroshidiacon, Shimonahi și monahi
Ierodeiu, Athanasi, Isidor, Ioil, Antonie, Nicandru, Simioan, Sărafim, Ioil, Dalmat, Vasilie.
Shimonahii și monahii Eupraxia, Elena, Elpidia, Elisabeta, Dionisia, Iustina, Natalia, Erei
Simeoan, Diaconu Vasilie. Robii lui Dumnezău Athanasi, Anna, Ioan, Parascheva, Antusa,
Acsinia, Apostu, Necolaiu, Costanthi, Gheorghie, Ursachi, Trandafira, Gheorghie,
Iordachi, Elena, Grigori, Agatanghel, Ilarion Shimonah, Vichentie Ieromonah, Ioan, Ioana,
Anastasia, Elisaveta, Theodosia, Niți, Necolaiu, Ioan.
Și tot neamul lor, 1874: febr. 9.
Fig. 1. Pomelnic ctitoresc nedatat al bisericii Sf. Nicolae din Humulești. Fotografie
din colecția personală.
222 Vera Stigleţ
Fig. 2. Biserica și școala din Humulești. Apud, Ionel Crețu, Marele voevod Mihai
în Moldova voivodală, vizitează Cetatea Neamțului și Humuleștii lui Creangă, în
România - Provincie, Anul 2, nr. 382, iunie 1939, p. 13.
Fig. 3. Pomelnic ctitoresc al Bisericii Sfântul Nicolae din Humulești, jud.

Neamț (1835). Fotografie din colecția personală.
Fig. 4. Vedere generală cu Schitul Vovidenia din anul 1929. Fotograf L.

Herșcovici. Colecţia personală Stigleț Dumitru-Ionuţ.
Fig. 5. Pomelnic ctitoresc al Schitului Vovidenia din anul 1874. Imagine

preluată de la arhimandritul Mihail Daniliuc, starețul Schitului Vovidenia.
224 Vera Stigleţ
Fig. 6. Biserica Schitului Vovidenia. Apud. Biblioteca Mănăstirii Neamț,

Ms. nr. 8034, Partenie M. Apetrei, Viaţa şi activitatea Arhimandritului Neonil
Buzilă, Stareţul Mănăstirii Neamţu (1853), Teză de licență, București, 30 iunie
1959, f. 56.
GERMENII NAŢIONALISMULUI ALGERIAN
Viorel Cruceanu
Les germes du nationalisme algérien
Resumé
Les racines du mouvement national algérien se retrouvent dans l’aparition

de l’organisation des „Jeunes Algériens”, au tournant des XIX-XX siècles. Sous
l’influence de la politique coloniale française de l’époque, certains d’entre eux
optent pour „l’assimilation”, d’autres pour „l’association” (à l’instar de l’émir
Khaled, le petit-fils du célèbre combattant Abd el-Kader). Pendant l’entre-deux-
guerres, l’esprit national a gagné en cohérence. Ainsi, en 1926, „l’Étoile Nord-
Africaine” est créée à Paris. Sous l’empreinte de Messali Hadj, elle s’éloigne des
influences communistes et aquiert un caractère national prononcé, mais avec des
références arabo-islamiques évidentes. Un tel programme n’était pas du goût des
Français et l’interdiction de l’ENA (1929) annoncerait l’impossibilité d’une voie
de dialogue pour mener à la décolonisation pacifique de l’Algérie.
Mots-clés: Jeunes Algériens, l’émir Khaled, Étoile Nord-Africaine, Messali

Hadj, décolonisation
Cuvinte cheie: Tinerii Algerieni, emirul Khaled, Steaua Nord-Africană,
Messali Hadj, decolonizare
Problematica apariţiei celor dintîi forme de manifestare a

sentimentului naţional, la algerieni, este una destul de complexă. Unul dintre
cei mai valoroşi specialişti în domeniu, istoricul francez Charles-Robert
Ageron, susţine că „înainte de cucerirea franceză, locuitorii Algeriei nu se
simţeau algerieni”1. Prin urmare, decenii la rând, localnicii aveau doar
sentimentul apartenenţei la „comunitatea mahomedană”2, aşteptând un
mântuitor („Mahdi”), care să-i elibereze de „necredincioşii instalaţi pe
pământurile strămoşilor”3. Aşadar, continuă Ch.R. Ageron, algerienilor „le-a
trebuit un secol, de dominaţie colonială pentru a ajunge la dobândirea
conştiinţei [naţionale]”4.
1
Ch.R. Ageron, Naissance d’une nation, în „L’Histoire. Les Collections”, no. 55, avril-juin
2012, p. 46.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
226 Viorel Cruceanu
În ciuda acestor observaţii, aparent pertinente, trebuie să scoatem în

evidenţă că, de la începuturile prezenţei franceze, algerienii au promovat o
tradiţie a rezistenţei la intruziunea externă. Este vorba, în primul rând, de lupta
epopeică dusă, în perioada 1832-1847, de Abd el-Kader (pe care un istoric
italian îl considera drept un „Garibaldi algerian”5). În acelaşi registru putem
încadra şi răscoala lui Mokrani, din 1870-1871, imitată, periodic, de alte revolte
mai mici. Însă, la fel de adevărat este că, după ascensiunea celei de-a III-a
Republici (1870-1940), ordinea colonială părea instalată durabil. Această epocă
a „triumfului colonial”6 a fost, indiscutabil, în lumini şi umbre, cu aspecte
negative, dar și cu aspecte pozitive. Un aspect pozitiv al colonizării l-a
reprezentat interesul metropolei pentru știința de carte. Astfel, dacă în 1882,
doar 3.000 de copii musulmani urmau şcoala primară, ponderea lor avea să
crească rapid, ajungând la 11.000 elevi (1890) şi chiar 24.000, un deceniu mai
târziu7. Prin urmare, la începutul secolului al XX-lea, numărul lor depăşise pe
acela al copiilor evrei – 14.800 (totuşi, populaţie minoritară), însă rămânea de
patru ori mai mic decât al şcolarilor europeni (97.000)8.
Promovarea învăţământului a avut efecte benefice: acesta a stat la
baza apariţiei unei subţiri elite culte locale, ai cărei membri erau redaţi prin
termenul de „evoluaţi”. În mod firesc, la nivelul acestor proaspeţi
intelectuali locali vor apărea și cele dintâi semne ale dorinţei de emancipare
naţională. Într-o primă fază, privirile „evoluaţilor”, impregnate încă de
influenţa învăţăturii coranice, aveau să se îndrepte spre Orient. Mai precis,
către Imperiul Otoman aflat în plină epocă a Tanzimatului (un vast program
de reforme, iniţiat încă din 1839 de sultanul Abdul Medjid I). Aşa cum bine
s-a spus, „ideile educaţionale ale Tanzimatului”9 şi-au găsit corespondentul
politic în apariţia grupării reformiste a „Junilor Turci”. La 23 decembrie
1876, această formaţiune a reuşit să impună, teribilului sultan Abdul Hamid al
II-lea (1876-1909), o constituţie liberală (suprimată doi ani mai târziu, după
dezastrul din războiul cu Rusia). Lupta lor pentru înnoire a continuat şi, trei
decenii mai târziu, „Junii Turci” aveau să-l detroneze pe „sultanul roşu”,
preluând puterea10. Cum era de aşteptat, spiritul liberal promovat de „tinerii”
5
R. Luraghi, Europenii caută Eldorado, Bucureşti, Edit. Politică, 1971, p. 246.
6
R. Delpard, Ils ont vecu dans l’Algérie en guerre, Paris, Édit. Retrouvées, 2014, p. 79.
7
The Cambridge History of Africa, vol. 6, From 1870 to 1905, Cambridge Histories
Online©Cambridge University Press, 2008, p. 167.
8
Ibidem.
9
Lord Kinross, Istoria Imperiului Otoman. Mărirea şi decăderea Imperiului Turc,
Bucureşti, Edit Orizonturi, 2019, p. 453.
10
Vezi amănunte în Ibidem, p. 484-491.
Germenii naţionalismului algerian 227
din Constantinopol a găsit ecou şi în teritoriile din nordul Africii. Prin

urmare, asemenea grupări au apărut şi aici: „Junii Tunisieni”, „Junii
Marocani” şi, bineînţeles, „Junii Algerieni”. De altfel, încă din 1892, fostul
premier Jules Ferry („campionul” ocupării Tunisiei în 1881, devenită
protectorat francez în 1883), aflat în Algeria în fruntea unei comisii
senatoriale de anchetă, nota în „carnetele sale personale” că, la Alger, i-a
întâlnit pe cei “ce fac parte din partidul Junilor”11. Apoi, în 1901, doi
profesori francezi ce-şi desfăşurau activitatea la Tlemcen, E. Doutté şi W.
Marçais, pomeneau de „apariţia unei mişcări a tinerilor musulmani
algerieni”12, pe care o numeau «Junii Turci (sic!) »13. De altfel, aceşti primi
reprezentanţi ai mişcării naţionale, mai degrabă orientalizaţi, aveau să fie
desemnaţi ulterior, cu o însemnată doză de ironie, cu expresia de «vechile
turbane»14. Către sfârşitul primului deceniu al secolului al XX-lea s-a produs
schimbarea: conducerea mişcării a fost preluată de „tineri musulmani
franţuziţi şi laicizaţi”15, precum avocatul Omar Bouderba, medicul
Benthami Belkacem, medicul Tamzali ş.a. Apariţia noii generaţii, care a
impus şi denumirea de „Junii Algerieni”, nu era întâmplătoare: „ea a ţâşnit
la suprafaţă într-un moment de căutări interne, menite să explice cauzele
întârzierii lumii musulmane în dezvoltarea societăţii”16. Depăşind modelul
oriental, aceşti tineri, educaţi la şcolile ocupantului, căutau să „valorizeze o
serie de noi concepte, precum cele de constituţie, drept pozitivist, libertate,
justiţie şi republică”17. Impulsionaţi de idei novatoare, care să fie adaptate
specificului local, ei îşi propuneau «să trezească pe indigenii algerieni din
apatia lor»18 şi să-i «lămurească de binefacerile civilizaţiei»19. În acest scop,
„Junii Algerieni” au întocmit un set de cereri rezonabile”20: „libertăţi
fundamentale, recunoaşterea egalităţii cu francezii din Algeria, suprimarea
codului indigenului, impozite echitabile, o mai largă reprezentare în
11
fr.wikipedia.org/wiki/Jeunes-Algériens
12
Ibidem.
13
Ibidem.
14
R. Delpard, op.cit., p. 66.
15
Ch.R. Ageron, Naissance...., p. 46; vezi şi idem, Enquête sur les origines du nationalisme
algérien. L’émir Khaled, petit-fils d’Abd el-Kader, fut-il le premier nationaliste algérien?,
în „Revue des mondes musulmans et de la Méditerranée”, no. 2, 1966, p. 14.
16
fr.wikipedia.org/wiki/Jeunes-Algériens
17
Ibidem.
18
Ch.R. Ageron, Naissance..., p. 46.
19
Ibidem.
20
V. Cruceanu, Unele aspecte ale mişcării de emancipare naţională din Algeria, Maroc şi
Tunisia, în anii interbelici, în „Carpica” XXIX, Edit. Documentis-Iaşi, 2000, p. 320.
228 Viorel Cruceanu
adunările locale”21. Este vizibil faptul că, în aceste cerinţe, „Tinerii

Algerieni” «nu făceau trimiteri la cultura arabă şi, cu atât mai puţin, la
civilizaţia islamică; din contră, ei se revendicau din valorile civilizaţiei
franceze»22. Deci, «deşi îşi doreau, în mod firesc, emanciparea propriului
popor»23, ei vedeau această emancipare «în cadrul naţiunii franceze, alături
de francezi»24.
Mişcarea a câştigat în consistenţă din 1913, când i s-a alăturat emirul
Khaled, nepotul legendarului Abd el-Kader. Născut în Siria (20 februarie
1875), pe tărâmul de exil al bunicului său, Khaled şi-a cunoscut patria abia
la 17 ani. În scurt timp, el a luat calea Parisului unde a făcut liceul, după
care s-a înscris la prestigioasa Şcoală militară de la Saint-Cyr. Devenit
sublocotenent, a servit ani la rând în diferite regimente franceze. În anul
1907, pe fondul creşterii instabilităţii politice din Maroc (vecinul occidental
al Algeriei), dublată de o sporire a reacţiilor xenofobe antifranceze 25,
unitatea sa a fost trimisă în regatul şerifian. Aici, tânărul Khaled s-a
remarcat prin bravură, motiv pentru care, în 1908 a fost avansat căpitan, „cel
mai înalt grad la care putea aspira, atunci, un ofiţer algerian”26. Atitudinea
nonconformistă, manifestată adesea, i-a adus neplăceri din partea ierarhiei
militare şi, prin urmare, în 1910, s-a văzut nevoit să demisioneze din armată.
Revenit în ţară, emirul s-a afirmat „ca una dintre notabilităţile de frunte ale
Junilor Algerieni”27. În această calitate el s-a detaşat prin „refuzul politicii
de asimilare”28 (susţinută de ceilalţi „tineri” colegi ai săi), dovedindu-se
adeptul «unei autentice politici de asociere»29. În acest sens, emirul Khaled
cerea, atât conaţionalilor algerieni cât şi metropolei: «să trudim pentru
asocierea celor două rase, cu respectul cuvenit fiecăreia dintre ele»30.
Pornind de la premisa că „Junii Algerieni” reprezintă „adevărata opinie
21
Ibidem; Ch.R. Ageron, Naissance..., p. 46; vezi şi R. Gauthier, 1912-1919; premier
«dérapage» de la politique algérienne, în „Manière de voir/ Le Monde diplomatique”, no.
86, avril-mai 2006, p. 36.
22
Cf. R. Delpard, op.cit., p. 68.
23
Ibidem.
24
Ibidem.
25
Vezi amănunte în V. Cruceanu, Africa de Nord: veacul încercărilor (1815-1914), vol. 2,
Maroc, Bucureşti, Edit. Total Publishing, 2019, p. 93-95.
26
Ch.R. Ageron, Enquête..., p. 11.
27
Ibidem, p. 14; R. Delpard, op.cit., p. 81.
28
Ph. Tourel, Le refus de l’assimilation, în „Afrique Asie”, no. 128-129, juillet-août 2016,
p. 58.
29
30
Ibidem, p. 26.
publică indigenă”31, Khaled a organizat, la sfârşitul anului 1913, un turneu

de conferinţe în Franţa. Scopul: prezentarea speranţelor şi doleanţelor
poporului, profund, al Algeriei. Pornind de la realităţile istoriei, emirul ţinea
să reliefeze: «suntem fiii unei rase care are un trecut al său, o grandoare a sa,
şi care nu este o rasă inferioară»32. De asemenea, el evidenţia că problemele
spinoase dintre cele două părţi se datorau «prea puţinei instruiri consimţite
[musulmanilor]»33 şi «regimului de excepţie»34 impus acestora, în existenţa
lor cotidiană. Iată de ce, Khaled propunea încheierea unui «pact organic»35
între algerieni şi francezi, văzut ca un parteneriat benefic ambelor părţi:
«Instruiţi-ne! Ajutaţi-ne cum puteţi mai bine! Asociaţi-ne la prosperitatea
voastră în mod cât mai echitabil! Şi atunci, vom fi alături de voi, în
momentul în care pericolul vă va da târcoale»36.
Aceste cuvinte, profetice, au fost rostite de nepotul lui Abd el-Kader
cu mai puţin de un an înainte de izbucnirea „Marelui Război” (1914-1918).
Iar evenimentele ce au urmat aveau să probeze că „la Mère Patrie” se putea
bizui pe coloniile sale.
Într-adevăr, dintre toate piesele vastului imperiu colonial francez,
Algeria a furnizat cele mai substanţiale contingente umane, venite în
sprijinul forţelor metropolitane. Este vorba atât de coloniştii de origine
europeană, cât şi de localnici. Astfel, coloniştii au trimis pe front 155.000 de
oameni, din rândul cărora 22.000 au căzut în luptă. La rândul lor, indigenii
musulmani, „înrolaţi cu forţa sau angajaţi voluntar”37, au contribuit la
efortul de război al Franţei cu efective cuprinse între 170.000 şi 180.000 de
oameni. Şi aceştia au plătit un greu tribut de sânge: 25.000 de morţi,
majoritatea lor pieriţi pe râul Somme sau în carnagiul de la Verdun38.
Printre luptătorii algerieni citaţi prin „ordin de zi”, pentru bravura lor,
s-a aflat, în mai multe rânduri, şi emirul Khaled care, în 1914, s-a reangajat,
31
Ibidem, p. 16.
32
Ibidem, p. 15.
33
Ibidem.
34
Ibidem.
35
Ibidem.
36
Ibidem; vezi şi idem, Naissance..., p. 46.
37
„Jeune Afrique”, no. 2790, du 29 juin au 15 juillet 2014, p. 42.
38
V. Cruceanu, Africa de Nord şi Primul Război Mondial, în “Historia”, nr. 157, febr.
2015, p. 51; idem, Africa şi primul război mondial,, în „Dosarele Istoriei”, nr. 6 (94), iun.
2004, p. 54; vezi şi 1914-1918: au coeur de la Grande Guerre, pe www.jeuneafrique.com/
Articleimp_JA2763p.160.xlm1_; „Jeune Afrique”, no. 2790/2014, p. 43; „Afrique Asie”,
no. 80-81, juillet-août 2012, p. 39; fr.wikipedia.org/wiki/ Algérie/française; vezi și A
Ghouati, op.cit., p. 71.
230 Viorel Cruceanu
ca voluntar, în armata franceză. Pentru curajul arătat în luptă, ce amintea de

cel al bunicului său, a primit „Crucea războiului”, una dintre cele mai înalte
distincţii franceze. Mai mult, în 1915, pentru spiritul de sacrificiu
manifestat, a fost făcut „Ofiţer al Legiunii de Onoare”39. Se punea în relief,
o dată în plus, percepţia paradoxală, ambivalentă, în ce priveşte personajul.
Astfel, în timp ce coloniştii şi administraţia franceză din Algeria (care aveau
agenţi ce-l spionau pe Khaled chiar pe front) îl considerau a fi «campion al
naţionalismului musulman»40, în sferele puterii de la Paris era perceput, în
mod just, ca „un personaj independent, dar loial”41. De altfel, chiar emirul
constatase, din propria experienţă, că „este mai uşor să te înţelegi cu
francezii din Franţa”42, decât cu cei implantaţi în ţara sa. De aceea, el
considera, şi pe bună dreptate, că, «dacă există în continuare o problemă
indigenă, ea se datorează francezilor din Algeria»43, animaţi de un irepresibil
sentiment de superioritate.
Sfârşitul războiului a adus o nouă atmosferă în cadrul relaţiilor
internaţionale din epocă. Faptul se datora spiritului înnoitor promovat de
„Cele 14 puncte” ale preşedintelui american Woodrow Wilson. Susţinând
principiul autodeterminării popoarelor, programul a generat o reală
efervescenţă la nivelul elitelor din teritoriile coloniale. Aşa s-a întâmplat şi
în cazul Maghrebului. Astfel, încă din timpul războiului, la iniţiativa
tunisianului Ali Bach Bamba, o cunoştinţă a noastră mai veche44, s-a
constituit „Comitetul algero-tunisian”. La 18 ianuarie 1919, chiar în ziua
începerii Conferinţei de pace de la Paris, Comitetul a adresat un memoriu
„Consiliului celor patru”, alcătuit din liderii marilor puteri victorioase:
preşedintele Woodrow Wilson (SUA), respectiv premierii David Lloyd
George (Marea Britanie), Georges Clemenceau (Franţa) şi Vittorio Orlando
(Italia). Documentul preciza că „aduce revendicările sale legitime la
cunoştinţa conferinţei de pace, care se întruneşte (...) pentru a schimba harta
lumii şi a elabora noi principii, care să garanteze drepturile omului şi ale
popoarelor”45. Nemulţumiţi de faptul că popoarele Maghrebului, care „au
39
40
Ibidem, p. 26.
41
Ibidem, p. 16.
42
Ibidem, p. 15.
43
Ibidem.
44
Vezi amănunte în V. Cruceanu, Africa de Nord: veacul încercărilor (1815-1914), vol. 1,
Tunisia-Egipt, Bucureşti, Edit. Total Publishing, 2018, p. 113-115.
45
Vezi Memorandum-ul trimis Conferinţei de pace de la Paris de către Comitetul algero-
tunisian, în Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. I (1917-1939), Bucureşti, Edit.
Didactică şi Pedagogică, 1974, p. 34.
contribuit la eliberarea Franţei şi [a] Belgiei”46, nu au fost admise la

areopagul reunit la Paris, semnatarii reaminteau că țările nord-africane „au
luat parte la războiul mondial din primele zile”47, şi, prin urmare, „ele au
dreptul să ia parte şi la pace”48. Apoi, invocând „Cele 14 puncte”, prin care
„popoarele capătă dreptul de a-şi hotărî soarta”49, autorii memoriului
conchideau că „poporul algeriano-tunisian cere independenţa totală, la care
niciodată nu a renunţat”50. Însă, aşa cum a păţit şi egipteanul Saad Zaghlul,
care în fruntea unei „delegaţii” (wafd, în limba arabă)51 chiar s-a deplasat în
capitala Franţei, nici cerinţele „Comitetului algero-tunisian” nu au fost luate
în considerare. Totuşi, existenţa acestui memoriu ne dovedeşte că se poate
vorbi de o evoluţie a conştiinţei naţionale la nivelul elitei nord-africane. În
cazul Algeriei, această evoluţie s-a încadrat în tiparele a trei registre diferite,
dar complementare.
Cel dintâi registru se raporta, cum este şi firesc, la „Junii Algerieni”.
Dacă emirul Khaled reprezenta curentul ce preconiza asocierea, după 1918 şi-a
făcut loc, din nou, tot mai viguros, conceptul favorabil asimilării. Apologetul
acestei orientări era un produs al sistemului de învăţământ adus de europeni:
farmacistul din Sétif (fiu de caïd, deci o rotiţă locală în cadrul administraţiei
coloniale), Ferhat Abbas, „un intelectual impregnat de cultură franceză”52, care
milita „pentru o Algerie strâns legată de Franţa”53. Sensibil la nedreptăţile
suportate de poporul său, el avertiza: «fără emanciparea indigenilor nu va exista
o Algerie franceză durabilă [subl.ns.]»54. Tânărul Ferhat Abbas şi-a făcut
cunoscute opiniile în coloanele ziarului „Ikdam” („Temerarul”), cu apariţii
săptămânale, scos în martie 1919 de către emirul Khaled. El se prezenta ca „un
franco-musulman”55, ce milita pentru un tratament comun, în care obligaţiile şi
drepturile să fie repartizate în mod egal. Mai mult, Abbas năzuia că, în «Algeria
franceză durabilă», să se instituie „cetăţenia algeriană», corelată cu acordarea
votului universal. Solicitarea lui Ferhat Abbas „se dovedea extrem de subtilă:
pe de o parte, ea punea în dilemă pe coloniştii de origine europeană născuţi în
46
Ibidem, p. 33.
47
Ibidem, p. 34.
48
Ibidem.
49
Ibidem.
50
Ibidem; vezi şi „Afrique Asie”, no. 54, mai 2010, p. 47.
51
Vezi amănunte în V. Cruceanu, Africa de Nord..., vol 1, p. 260-262.
52
R. Luraghi, op.cit., p. 318.
53
54
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, L’Afrique au XXe siècle, Paris, Sirey, 1966, p.
153; R. Delpard, op.cit., p. 84.
55
Cf. R. Delpard, op.cit., p. 82.
232 Viorel Cruceanu
Algeria (care ar fi devenit „algerieni” şi nu „francezi”), iar pe de altă parte, se

crea posibilitatea ca localnicii să-şi regăsească drepturile uzurpate în timp şi,
mai ales, să poată beneficia de legile sociale metropolitane”56.
Al doilea registru al mişcării naţionale interbelice se evidenţia prin
ineditul său: manifestarea unui curent comunist. Puţinii comunişti din Algeria
(în special francezi de origine evreiască) doreau transformarea coloniei într-o
„republică socialistă independentă”57. Ei se bucurau de sprijinul necondiţionat
al Partidului Comunist Francez (PCF) care, la rândul său, se pronunţase, încă
din 1922, pentru „independenţa Algeriei [şi] alegerea unui Parlament prin vot
universal”58. Istoricul Ch.R. Ageron consideră că aceşti marxişti de pe sol
nord-african, deşi reprezentau o „sectă minusculă”59, „au marcat considerabil
ideologia naţionalistă”60, mai ales prin modul specific de organizare, bazat pe
„centralismul democratic”61 şi „cultul şefului”62 (model preluat, ulterior, de
Frontul de Eliberare Naţională – FLN, conducătorul luptei armate pentru
independenţă, declanşată la 1 noiembrie 1954).
Partidul Comunist Francez, dorind să-şi lărgească baza de sprijin în
Algeria, a încercat să-şi apropie şi pe acei membri ai „Junilor Algerieni”
care priveau cu reticenţă ideile asimilaţioniste. Prin urmare, PCF l-a curtat
asiduu pe emirul Khaled, a cărui fire nonconformistă era frecvent elogiată
de ziarul „L’Humanité”. Deşi destul de reticent faţă de aceste avansuri,
nepotul lui Abd el-Kader a devenit victima unei deşănţate campanii de
presă, provocată de ziarele franceze din colonie. Acestea îl acuzau, pe
nedrept, ca fiind un „agent comunist”63, aflat în solda „bolşevicilor de la
Moscova”64. Specialiştii în problemele algeriene s-au pus de acord că
respectiva campanie a reprezentat, pentru Khaled, picătura ce a umplut
paharul: exasperat de hărţuielile la care era supus, de mai bine de un
deceniu, el a decis să părăsească Algeria (30 iulie 1923), stabilindu-se în
Egipt65 (ce dobândise o independenţă formală, în 1922). Totuşi, chiar şi de
la poalele Piramidelor, el scruta cu atenţie situaţia din ţara sa.
56
V. Cruceanu, Unele aspecte…, p. 320.
57
58
Cf. „L’Histoire”, no. 140, janvier 1991, p. 88.
59
Ibidem.
60
Ibidem.
61
62
Ibidem.
63
Idem, Enquête..., p. 38.
64
Ibidem.
65
Ibidem, p. 40.
Un eveniment important, din perspectiva lui Khaled, s-a produs în

Franţa prin formarea guvernului Édouard Herriot, o coaliţie între socialişti şi
radicali (în ciuda numelui, aceştia erau liberali), ce a funcţionat în perioada
14 iunie 1924-10 aprilie 1925. Înainte de a deveni premier, Herriot se
remarcase prin „sentimentele sale pozitive faţă de Junii Algerieni” 66, pe
care-i considera, paternalist, drept «acei oameni tineri, puţin înţeleşi, din
Algeria»67. Apoi, ca prim-ministru, el îşi afirma determinarea de «a pune în
valoare coloniile noastre, aplicând indigenilor binefacerile civilizaţiei,
indigeni pe care Franţa îi consideră nu supuşii, ci fiii săi»68. Încurajat de o
asemenea atitudine, emirul Khaled i-a transmis lui Herriot, pe 14 iunie
1924, un memoriu în care cerea: „suprimarea legilor şi măsurilor de
excepţie, reprezentarea localnicilor în Parlamentul de la Paris, amnistie
politică generală, libertatea învăţământului şi sarcini militare egale”69.
Emirul îşi punea toate speranţele în «spiritul vostru liberal»70, după cum îi
scria el lui Herriot, şi năzuia că, acceptarea cerinţelor sale, va deschide «o
eră nouă pentru indigeni»71.
Animat de acelaşi optimism, o lună mai târziu, Khaled s-a deplasat din
Egipt în Franţa, susţinând o altă serie de conferinţe despre situaţia din
Algeria. Din nou, întreaga logistică i-a fost asigurată de partidele de stânga:
PCF şi SFIO (abrevierea din acea vreme a denumirii Partidului Socialist –
Section Française de l’Internationale Ouvrière). Substanţa conferinţelor
sale o reprezenta setul de revendicări din memoriul trimis lui Herriot.
Totuşi, el a formulat acum două noi revendicări: respectarea libertăţii presei
şi acordarea de legi sociale pentru localnici. De asemenea, emirul aducea o
serie de clarificări şi în privinţa reprezentării băştinaşilor: alegerea, prin vot
universal, a şase deputaţi şi a trei senatori, ca purtători de cuvânt, în
Adunarea franceză, a celor «cinci milioane»72 de algerieni. Se poate
constata, din această înşiruire, că la întrunirile emirului nu s-a formulat
„nicio revendicare naţionalistă”73. Numai că, suspiciunea autorităţilor era
mare. Iată de ce, „compromisul” cu stânga din Hexagon a determinat o
reacţie virulentă a premierului. Vădit deranjat, Herriot, care nu răspunsese
66
Ibidem, p. 41-42.
67
Ibidem, p. 42 (subsol).
68
Ibidem.
69
Ibidem, p. 42.
70
Ibidem.
71
Ibidem.
72
Ibidem, p. 43.
73
Ibidem, p. 44.
234 Viorel Cruceanu
nici scrisorii din 14 iunie, declara că nu poate accepta «această coliziune

bizară şi monstruoasă, de comunism şi naţionalism»74. Mai mult, ziarele din
metropolă au pornit, la rândul lor, o campanie de defăimare la adresa
emirului Khaled. Umilit şi dezamăgit, el s-a întors la Alexandria,
cufundându-se într-un anonimat total până la sfârşitul vieţii75.
Al treilea registru al mişcării naţionale interbelice a fost reprezentat de
curentul arabo-islamic, „cel mai activ şi mai popular”76. El s-a afirmat din
1925 sub impulsul liderului oulema, Abdelhamid Ben Bâdis. Ziarele pe care
învăţatul religios le-a fondat, „Al-Muntaquid” şi apoi „Al-Chihab”, au
reprezentat o adevărată „tribună a arabismului”77. În faza iniţială a
militantismului său, „această personalitate fără egal”78 cerea doar ca islamul
să fie recunoscut ca „religie de stat şi religie a poporului”79. Apoi,
respectând cadrul legal, Ben Bâdis a creat o vastă „reţea educativă şi
culturală”80, bazată pe asociaţii de binefacere, cluburi sportive, trupe de
teatru, şcoli coranice, dar şi ziare (în limba arabă şi chiar franceză). Era o
manieră proprie de promovare a sentimentului naţional şi a descoperirii, de
către mase, a istoriei Algeriei. De altfel, chiar Ben Bâdis declara,
semnificativ, în 1930: «Am căutat în trecut şi în prezent. Am înţeles, astfel,
că naţiunea algeriană s-a format şi există, la fel cum s-au format şi există
toate naţiunile pământului. Această naţiune are istoria sa, probată de
nenumărate fapte; are unitatea sa religioasă şi lingvistică; are propria sa
cultură, dar şi propriile sale tradiţii şi moravuri»81. După care puncta:
«această naţiune algeriană musulmană nu este Franţa»82 şi, prin urmare, «nu
are nevoie de nicio asimilare»83. Asemenea constatări l-au îndemnat pe Ben
Bâdis să formuleze, pentru sine, dar şi pentru compatrioţii săi, un adevărat
credo: «Islamul este religia mea. Araba este limba mea. Algeria este patria
74
Ibidem.
75
Timp de mai bine de un deceniu, practic, nu a mai fost reperat. Abia în ianuarie 1936,
presa musulmană din colonie anunţa: «Algeria este în doliu; emirul Khaled a murit». Avea
doar 61 de ani. S-a stins din viaţă pe locurile unde a văzut lumina zilei: în Siria, la Damasc
(sau, undeva, în împrejurimile Damascului). Pentru meritele sale, memoria colectivă l-a
reţinut ca fiind „primul naţionalist algerian” (cf. Ch.R. Ageron, Naissance..., p. 48).
76
V. Cruceanu, Unele aspecte..., p. 231.
77
Cf. Ch.R. Ageron. Naissance..., p. 49.
78
Ibidem.
79
Ibidem.
80
Ibidem.
81
A. Ghouati, op.cit., p. 74.
82
83
Ibidem.
mea»84. Foarte repede, acest credo s-a transformat într-un filon naţionalist
ce s-a răspândit „de la toate regiunile algeriene, până la muncitorii emigranţi
din Franţa”85.
În metropolă, aşa cum am văzut mai sus, militantismul maghrebian se
putea bizui pe sprijinul PCF. De altfel, partidul lui Maurice Thorez încuraja
„revoluţia anticolonialistă”, pe care mentorii săi de la Kremlin o vedeau ca o
parte a viitoarei „revoluţii proletare mondiale”. Aşa se face că, la iniţiativa
PCF, pe 20 iunie 1926, s-a creat, la una din periferiile Parisului, „L’Étoile
nord-africaine” (ENA) – „Steaua nord-africană”. Condusă la început de
tunisianul Chadli Kheirallah, ea se adresa tuturor maghrebienilor, având ca
obiectiv principal «apărarea intereselor materiale, morale şi sociale ale
populaţiilor nord-africane»86. În 1928, conducerea ENA a fost preluată de un
migrant algerian din Tlemcen (unde se născuse în 1898), Ahmad Messali,
intrat în istorie ca Messali Hadj. Din acest moment, ea căpăta un caracter
preponderent algerian. Sub impulsul lui Messali, care participase la război,
ENA s-a distanţat de PCF, preferând „referirile la arabismul cultural” 87 şi
promovând „un discurs mai degrabă naţionalist decât comunist”88. De altfel,
Messali repeta adesea că «algerienii doresc independenţa şi nu tutela
comunistă»89. Succesul său, în mediile emigraţiei algeriene, poate fi explicat
de faptul că era „puţin cultivat”90 (deci accesibil oamenilor obişnuiţi), dar şi
de faptul că era „dotat cu un talent oratoric remarcabil, în ambele limbi –
arabă şi franceză”91. Galvanizaţi de discursurile sale, aderenţii ENA (în
număr de 4.000 de oameni) se considerau „islamo-naţionalişti” şi nicidecum
„marxişti”. „Refuzând asimilarea şi propovăduind suveranitatea
poporului”92, Messali avea curajul să declare, oarecum sfidător: «Algerienii
ridică astăzi capul. Ei vor să lupte împotriva imperialismului francez. Ei vor
independenţa”93! Însă, un asemenea discurs nu era pe placul politicienilor
metropolitani. Prin urmare, pe 20 noiembrie 1929, ENA a fost dizolvată de
guvernul André Tardieu (3 noiembrie 1929-17 februarie 1930 şi 2 martie-4
decembrie 1930). Mai mult, în anii care au urmat, Messali s-a văzut
84
Ibidem.
85
Ibidem.
86
https://books.openedition.org/editionscnrs/22695, p. 2/4
87
Cf. Ch.R. Ageron, Naissance.., p. 50.
88
Ibidem.
89
Ibidem.
90
Cf. „Le Nouvel Afrique Asie”, no. 154-155, juillet-août 2002, p. 51.
91
Ibidem.
92
93
A. Ghouati, op.cit., p. 73.
236 Viorel Cruceanu
ostracizat, fiind „de mai multe ori condamnat şi exilat”94. Cu toate acestea,
impactul a fost major: ENA a fost considerată drept „matricea sau creuzetul
naţionalismului algerian”95, în timp ce Messali Hadj şi-a dobândit reputaţia
de „principală figură a naţionalismului algerian, până la începutul anilor
1950”96. Ulterior, lucrurile s-au complicat și mai mult, perspectivele unei
decolonizări pașnice a Algeriei devenind iluzorii.
94
95
Cf. „Le Nouvel Afrique Asie”, no. 154-155/2002, p. 54; vezi şi Ph. Tourel, Le refus..., p. 59.
96
ÎNVĂŢĂMÂNTUL TEOLOGIC DIN EPISCOPIA ROMANULUI
ÎN SECOLUL AL XIX-LEA
Aurel Florin Țuscanu*
Theological education in the Diocese of Roman during
the XIXth century
Abstract
Non organized schooling was available for clergy education in Moldavia

before the beginning of the XIXth century. A few schools could be attended under
the guidance of Church scholars within Monasteries and Churches.
During the reign of Grigorie Alexandru Ghica, in Moldavia there were three
diocesan schools and another 23 around the country. However, the first public
school in Moldavia for higher clergy education, excellently managed at that time
and the most important in all Romanian Principalities, was the Seminar
„Veniamin” of the Socola Monastery, founded by Metropolitan Veniamin
Costachi. The overall trend in education was favouring innovation and
modernization toward the mid XIXth century, when old, traditional educational
fashions coexisted with the new, modern ones.
Thus, in 1839, at Roman, three cathechist schools existed, by private
initiative. Also by private initiative, there ran a school for parish clerks and
chanters, founded in 1846 by Dignitary Grigore Done at the Saint George Church,
whose cells would foster 50 pupils (5 grades), completely free of charge. The
school closed in 1856.
In the years 1845 and 1846, no less than 12 catechist schools were opened in
Moldavia, five of them within the Diocese of Roman: Tecuci, Bârlad, Roman,
Bacău and Focșani, coordinated by 12 young clerics educated at the Seminar in
Iași. The catechist schools continued running past the year 1858 (the opening of
the Diocesan Seminar of Roman), up until November 25th 1864, when they were
ordered to close by the law of public education.
The Diocesan Theological Seminar of Roman was founded September 1st
1858, by the ardour of the Moldavian Minister for Religion and Public Education
Dimitrie A. Cantacuzino, with the blessing of Bishop Nectarie Hermeziu. Fr. Dimitrie
Matcaș was appointed director of the Seminar. A man of outstanding spirit and
demeanor, he had founded and was still heading the catechist school of Roman.
From its opening till September 1860, the Seminar of Roman had 4 grades and 4
professors, and its activity was in accordance with the provisions of the law of 1857.
In September 1860, Mihail Kogălniceanu reorganized the Seminars, extending the
*
Preot dr., Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului
238 Aurel Florin Ţuscanu
duration of the studies to 7 years. The education of the clergy was provided in this
manner until a new structure was implemented by the „Law of the Seminars and
Lay Clergy” of May 29th 1893. From 1893, there were intended to run three
inferior Seminars (with programmes of 3 grades) in Roman, Curtea de Argeș and
Rîmnicu Vîlcea, and 2 superior Seminars, in Iași and București, with a duration of
the studies of 5 years.
In 1884, by the ardour of the great Bishop Melchisedec Ștefănescu, a new
location was acquired for the Seminar of Roman, in close proximity to the diocesan
cathedral, with two double storey wings for bedrooms, classrooms and canteen.
This school may be regarded as a subsidiary of the Socola Seminar, being,
together with the Seminar of Huși, the lower level (or inferior course) to the
Superior Seminar of Iași.
Located in the very middle of Moldavia and part of a Diocese of illustrious
history, the Seminar of Roman has felicitously fulfilled its mission, molding
generations of accomplished clerics, clerks and teachers, some of who became
great ministers and hierarchs of the Romanian Orthodox Church.
Keywords: Romanian theological education, catechist schools, regional

schools, Theological Seminar of Roman, the Diocese of Roman.
Cuvinte cheie: Învățământul teologic românesc, școli catehetice, școli
ținutale (regionale), Seminarul teologic din Roman, Episcopia Romanului.
I. Preliminarii. Începuturile învățământului teologic în Moldova
Pentru pregătirea clerului din Moldova nu au existat până la începutul

secolului al XIX-lea școli organizate, în sensul accepțiunii actuale a unei
astfel de instituții.
Există însă nenumărate mărturii că în vremurile îndepărtate, pe lângă
mănăstiri, sau pe lângă unii bărbați luminați, erau unele „școli” care să
asigure necesitățile cancelariilor domnești, ispăvniciilor, sau vămilor, în care
vor fi învățat și unii viitori clerici. Aceste „școli” însă, erau organizate
anume pentru a învăța să citești și să scrii, tot ce se cerea pe atunci pentru a
te numi „om învățat”1.
Și în Eparhia Romanului, până la înființarea școlilor catehetice, nu
existau școli organizate, de aceea, cultura preoților se reducea la citirea și
cântarea în biserică, dobândite din practica mai mult sau mai puțin
îndelungată, făcută pe lângă câte un dascăl, preot sau monah, practică
1
Pr. Nicolae K. Dragomir, Pregătirea preoților în Eparhia Romanului, în „Anuarul
Eparhiei Romanului”, București, Institutul de Arte Grafice „Marvan”, 1936, p. 379.
Învăţământul teologic din Episcopia Romanului în secolul al XIX-lea 239
desăvârșită apoi prin trecerea de către candidații la preoție a unor trepte

ierarhice, care au variat în timp.
Despre organizarea și modul de funcționare a acestor școli din ținutul
Romanului știm foarte puține lucruri din vechime, singurele semnalări
primite în timp fiind unele însemnări făcute fie pe cărțile bisericești, fie
rezultând din unele documente ale vremii.
Astfel, prima însemnare despre existența unei școli la Episcopia de
Roman datează din anul 1716 și este făcută pe ultima filă a manuscrisului
intitulat Faptele și Epistolele Apostolilor în limbile slavonă și română,
lucrare aflată în Biblioteca Academiei Române, Manuscrisul nr. 69:„Acest
izvod de praxiu iaste a sfintei Mănăstiri Bisericanilor și s-au adus aici la
Episcopie la Roman la școală pentru treaba învățăturii pe cine ar alege
Dumnezeu episcop și ar popri-o sau ar făgădui-o la Mănăstire la
Bisericani, să fie afurisit și neiertat în veci. Leat. 7224 Febr.10 (1716).
În zilele Sfinției sale părintelui nostru Kir Sava Episcopul Romanului”2.
Iată așadar prima atestare a unei școli ce activa pe lângă Episcopia din
Roman, la anul 1716.
Constantin Vodă Mavrocordat, Domnul Moldovei, s-a remarcat ca
sprijinitor al culturii românești și al pregătirii clerului. În anul 1742, în
cursul celei de a doua domnii, el a emis un hrisov prin care – între altele –
orânduiește ca viitorii slujitori ai altarului să fie examinați pentru a se vedea
de cunosc cele ale preoției 3 . „Candidații la preoție, mai întâi să se
examineze, dacă posedă cunoștințele necesare preoției, apoi să se introducă
în preoție treptat, începând de la treptele servitorilor inferiori: citeț,
ipodiacon, diacon. De preoție să se învrednicească numai aceia care vor
avea râvnă și se vor sili cu învățătura, ca să poată deveni preoți iscusiți și
demni de chemarea lor”4.
Celor necorespunzători urma să li se ridice scutirile de biruri de care
beneficiau în calitate de slujitori ai Bisericii, astfel că mulți dintre ei s-au
apucat la bătrânețe să învețe carte. Urmare poruncii domnești, preoții în
funcție au fost obligați să se prezinte episcopului care-i punea la o practică
bisericească, ce varia în jurul a 40 de zile – după fiecare caz în parte, pentru
a se exersa în oficierea și înțelegerea serviciilor bisericești. După acestă
perioadă urma o examinare, iar cei „vrednici” erau trimiși pe la bisericile lor
2
Pr. Alexandru Cristea, Episcopia Romanului, 1901, p. 65.
3
Episcop Melchisedec Ștefănescu, Chronica Romanului și a Episcopiei de Roman, Ediția a
II-a, îngrijită de Prof.univ.dr. Tudor Ghideanu, Roman, Editura Mușatinia, 2008, p. 340.
4
Ibidem.
având „considerațiune de preoți demni; iar cei negrijitori să se canonisească”5.

La 25 decembrie 1747, Episcopul Romanului, Ioanichie, subscrie
împreună cu alți prelați ai Moldovei: mitropolitul Nichifor, Iacov episcopul de
Rădăuți, și Ierotei episcopul Hușilor, „Așezământul pentru școale” întocmit de
Grigorie Ghica, care hotăra înființarea unei școli publice pentru limbile română
și slavonă, pe lângă cele trei Episcopii, după modelul Școlii centrale din Iași:
„Însă socotindu-se că unele ținuturi, fiind depărtate, nu pot ajunge toți
locuitorii cu copiii lor la școlile de la Iași, și mai vârtos cei săraci fără
putință, și pentru ca să cuprindă, să se împărtășească toți de acestă milă, s-au
socotit la trei Episcopii a țării să se mai așeze trei școli slavonească și
românească, la trei Episcopii, la Roman și la Rădăuți și la Huși. Pentru
care să aibă purtare de grijă sfințiile sale Episcopii a găsit dascălii învățați
la slavonească ori și la română, ori din cei trei dascăli de la acele trei școli,
să fie datori a se sili cu învățătura copiilor, atât cu Sîrbia și cu România, și
leafa lor s-au rânduit cîte 80 lei de dascăl pe an, care bani să-i ia pe
jumătate la Sfântul Gheorghe, și pe jumătate la Sfântul Dimitrie.
Însă sfinția sa părintele Mitropolitul să dea acei bani din banii
părinților, ce arată mai sus, la mâna Episcopilor, și Episcopii să plătească
dascălilor, și acei dascăli să aibă și scuteala de birul isteriei, niciun ban să
nu dea, numai să păzească slujba lor grijindu-se de învățătura copiilor. Și
iarăși sfințiile sale Episcopii să facă necontenită cercetare școalelor, adese
luându-le sama, cum invață copii și la ce se sporesc, ca și la dascălii să se
silească. Și copii să se procopsească cu învățătura lor”6.
Acest hrisov este, de asemenea, important pentru ținutul Romanului
deoarece prin el s-a înființat prima școală publică din orașul Roman, pentru
limbile română și slavonă. Credem că această școală publică a fost
frecventată și de mulți tineri ce doreau să se facă preoți, cu toate că nici de
astă dată nu se dădea o pregătire specială pentru cler, deși școala era sub
patronajul Episcopiei.
Potrivit unei cărți arhierești de hirotonie, emisă de episcopul Romanului,
Ioanichie (publicată de Melchisedec), pe la anul 1764, hirotoniile se făceau în
urma cererii cu multă smerenie a candidatului și după o recomandare cu
răspundere a părintelui său duhovnicesc la care acesta făcea o oarecare practică
în cele bisericești. Episcopul, înainte de hirotonie, îl cerceta cu de-amănuntul
pentru a se convinge dacă are deprindere în cele ale preoției7.
5
Ibidem, p. 341-342.
6
Ibidem, p. 345.
7
Ibidem, p. 383-384.
Dar acest sistem de a hirotoni un candidat la preoție, numai în urma

unei simple examinări, dădea loc și la dese abuzuri, deoarece se întâmpla a
se hirotoni preoți și diaconi nu pentru trebuințele Bisericii, ci pentru alte
considerente particulare. Astfel unii locuitori, dintre care mulţi fără chemare
şi nu arareori chiar fără ştiinţă de carte, pentru a scăpa de birurile de care
clerul era scutit, cereau să fie făcuţi ipodiaconi în schimbul unor servicii
aduse Episcopiei.
Dintre ei se numeau citeţi şi cântăreţi dacă ştiau carte, iar de nu, erau
puşi să lucreze viile şi pământul Episcopiei. Pentru aceste carenţe,
ipodiaconii au început să fie desconsideraţi de popor până la ridiculizare şi
drept urmare Regulamentul Organic din 1 mai 1831 a dispus desfiinţarea cu
totul din clerul Bisericii a ipodiaconilor, deşi ei erau prevăzuţi prin canoane
în instituţia ierarhiei bisericeşti 8 . Astfel se desfiinţează această treaptă
bisericească, a cărei slujitori se înmulţiseră îngrijorător.
Sub Grigorie Alexandru Ghica funcţionau trei şcoli eparhiale
„moldoveneşti”, pe lângă cele 3 episcopii, precum şi alte 23 de școli în
ţinuturi. În ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea se înmulţesc foarte
mult şcolile din ţară, şcoli care stăteau sub patronajul şi îngrijirea specială a
mitropolitului şi a episcopilor, purtând o amprentă puternic bisericească.
Aceste şcoli funcţionau, în genere, în casele preoţilor sau dascălilor
bisericilor din sate, din metocuri, mănăstiri sau târguri.
Limba română se păstra în biserici şi chiar în unele mănăstiri, iar
şcoala în limba română activa prin câte un astfel de om mai luminat şi
înclinat să se dedice operei de ridicare a noilor vlăstare, adunând copii la el,
sau la biserică şi învăţându-i „buchiile” (alfabetul), Ceaslovul, Psaltirea,
cântările şi scrierea în limba română, acestea toate în ciuda faptului că
şcoala grecească domnea peste tot.
În astfel de şcoli, despre care nu ştim prea multe lucruri, s-au pregătit
de bună seamă şi candidaţii la preoţie. Din numeroasele însemnări din
respectiva perioadă, am putea cita una făcută pe o foaie a unei cărți de cult,
Apostolului (sec. al-XVIII-lea) păstrat în Biblioteca Episcopiei de Roman:
„Să se știe de când am învăţat eu Constantin la dascăl la Procopi(e)
la anii 1777, iulie 6”9.
Existenţa unor astfel de şcoli se deduce şi din aceea că prin anul 1778
îl găsim pe profesorul de la Mănăstirea Putna, Arhimandritul Vartolomei
8
Ibidem.
9
Pr. Sc. Porcescu, Preotul Constantin Nazarie, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,
XLVIII (1972), nr. 3-4, p. 201.
Măzăreanul, ca „îndreptător al şcoalelor domneşti, episcopeşti şi

mănăstireşti ale Moldovei”10.
Domnitorul Alexandru Cosntantin Moruzi, în prima sa domnie din
Moldova (1792-1793), înfiinţează pe lângă Episcopiile de Roman şi Huşi
câte o „şcoală de limbile elinească şi moldovenească”, pe care le întăreşte
cu hrisovul general al şcoalelor din 24 mai 1803, dat în timpul celei de a
doua domnii (1802-1806)11.
Dar prima şcoală publică pentru pregătirea clerului din Moldova, bine
organizată în acele timpuri şi cea mai însemnată din Ţările Române, a fost
Seminarul de la Mănăstirea Socola, întemeiat în anul 1803 de către
Mitropolitul Veniamin Costachi 12.
Episcopia Romanului, care oferea substanțiale ajutoare băneşti
Seminarului Socola 13 , trimitea constant tineri la învăţătură, care după ce
absolveau şcoala erau numiţi în cele mai alese biserici de la oraşe şi în
posturi administrative bisericeşti, iar mai târziu dintre ei întâlnim pe
conducătorii şcolilor catehetice din Eparhia Romanului.
Trebuinţa de a avea un cler luminat se vede în Moldova încă de la
începutul veacului al XlX-lea. Regulamentul Organic, în capitolul DC,
articolul 415, consfințește următoarele:
„Este cu înadins oprit de a se mai primi în tagma preoţească alţi
candidaţi decât pe aceia ce vor fi deplinit cursul învăţăturilor teologhiceşti
în seminaria Socolei, unde vor lăcui, să vor hrăni, să vor încălzi, lumina şi
se vor îmbrăca până la număr de două sute clerici...”14.
Această lege, faţă de spiritul manifestat de multe veacuri în urmă, se
aplică greu şi cu mult mai târziu. Seminarul de la Socola era prea departe
pentru partea de jos a Moldovei, iar absolvenţii erau prea puţini faţă de
10
Ibidem.
11
Pr. Nicolae K. Dragomir, Prima şcoală primară publică din Roman, în „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, XXXDI (1957), nr. 8-9, p. 692.
12
Pr. Sc. Porcescu, Două documente privitoare la istoria Seminarului Veniamin Costachi
din Iaşi, în „Cronica Romanului”, XXII, (1946), nr. 6-7, p. 117.
13
Gheorhe Adamescu în Istoria Seminarului „Veniamin”, arată că acestuia i se asigura
existenţa din veniturile Mitropoliei şi a Episcopiilor de Roman şi Huşi, în urma încheierii
chiriarhilor Moldovei de la 31 ian. 1837 pentru bugetul Seminarului Socola, potrivit
Regulamentului Organic. Episcopia Romanului era obligată, ca, de la 1 ianuarie 1832, să
dea Seminarului de la Socola, anual, 23.000 (douăzeci şi trei mii) lei, iar Obşteasca
Adunare prin adresa către Domnitorul Mihail Sturdza cu privire la situaţia Seminarului şi a
preoţilor, din 8 martie 1841, în care semnează şi Episcopul Romanului, Meletie, arată că a
hotărât ca de la 1 ianuarie 1842, această subvenţie să fie de 40.000 (patruzeci mii) lei pe an.
14
Pr. Nicolae K. Dragomir, Pregătirea preoților în Eparhia Romanului, p. 381.
numărul mare de locuri vacante la parohii. Elevii veneau la seminar de cele

mai multe ori fără nici o pregătire. Pentru aceste motive, Epitropia
Seminarului din Iaşi a luat hotărârea de a se înfiinţa prin oraşele de
reşedinţă, câte o şcoală bisericească sub numele de „şcoală catihetică” sau
„şcoli bisericeşti de prin ţinuturi”, promulgând reguli cu privire la
obligativitatea cursurilor pentru candidaţii la preoţie.
II. Școlile catehetice și școlile ținutale din Eparhia Romanului în

secolul al XIX-lea.
După cele arătate anterior vedem că tendința generală a

învățământului din Moldova mergea spre înnoire, spre o modernizare şi spre
catehizare, către mijlocul secolului al XIX-lea putem descoperi coexistând
atât formele vechi, tradiţionale, cât şi formele noi, moderne ale
învăţământului pregătitor.
Astfel, în anul 1839, la Roman, vedem fiinţând, datorită iniţiativei
particulare, trei şcoli catehetice: una era a dascălului de la biserica Sf. Neculai,
anume Constantin Dornescu, la care învăţau 20 elevi, alta a lui Neculai, fiul
preotului Neculai „clisiarh” la biserica de mai sus, cu 10 elevi şi, în fine, alta, a
psaltului de la Precista Mare, cu 8 elevi15; în timp ce încă la 2 noiembrie 1832
se deschisese prima şcoală primară publică din ţinutul Romanului cu 56 elevi şi
avându-1 de învăţător pe Ion Nanu, venit din părţile Neamţului16.
Tot iniţiativei particulare îi revenea sarcina – ca întotdeauna când
administraţia avea unele lacune – să se îngrijească de şcoli unde să poată
învăţa cei care doreau să îmbrăţişeze tagma cântăreţilor bisericeşti. Pentru
aceştia, Vornicul Grigore Done înfiinţase în anul 1846 o şcoală în chiliile
bisericii Sf. Gheorghe din Roman, unde viitorii ajutători ai preoţilor să poată
deprinde cele necesare. Aici erau întreţinuţi gratuit 50 elevi, care în curs de
5 ani urmau să înveţe scrierea, aritmetica, dogmele şi catehismul. Această
şcoală a durat până în 1856, neputând supraveţui ctitorului şi animatorului
ei, decedat în acelaşi an17.
Epitropia seminarului din Iaşi, care se compunea din Mitropolitul Meletie
(fost episcop al Romanului între anii 1826-1844) şi Vornicul departamentului
averilor bisericeşti, văzând cât de nepregătiţi se prezintă candidaţii seminarişti,
15
Prof. Neculai Gr. Steţcu, Un boier romaşcan, Vornicul Grigore Done, Roman, 1942, p. 18.
16
Silviu N. Dragomir, Începutul şcolilor publice în oraşul nostru. File din Istoria
Romanului, în Ziarul „Steaua Roşie” din 2 septembrie 1962.
17
Prof. Neculai Gr. Steţcu, op.cit.
obţine încă de la 6 decembrie 1843 aprobarea Domnitorului Mihail Grigore

Sturdza să înfiinţeze prin districte şcoli începătoare bisericeşti, conduse de
preoţi absolvenţi ai Seminarului Veniamin18. În felul acesta se spera că elevii ce
doreau să urmeze seminarul îşi vor însuşi o oarecare pregătire, după cum şi
Academia de la Iaşi avea în ţinuturi şcoli de unde îşi completa clasele.
Drept urmare, au fost pregătiţi în seminarul de la Iaşi 12 tineri clerici
care să ocupe catedrele celor 12 şcoli catihetice care urmau să fie înfiinţate
în Moldova. La 23 noiembrie 1845 candidaţii – tineri absolvenţi ai clasei a
V-a care urmau să ocupe aceste posturi – au depus în sala Mitropoliei un
examen public în faţa unei numeroase asistenţe, la care au participat şi mai
marii vremii, în frunte cu Domnul Moldovei.
În anii 1845-1846 s-au înfiinţat toate cele 12 şcoli catihetice propuse,
dintre care în Eparhia Romanului s-au deschis în total cinci şcoli şi anume:
Tecuci, Bârlad, la reşedinţa Episcopiei Romanului, Bacău (după ce mai întâi
aceeaşi şcoală funcţionase la Tg.Ocna) şi Focşani.
Episcopia Romanului cuprindea 7 judeţe, dar la 23 februarie 1851,
judeţele Tutova şi Covurului au fost trecute de la Eparhia Romanului, la
Eparhia Huşilor.
Cu adresa nr. 46, din 23 februarie 1845, Mitropolitul Moldovei
Meletie trimite episcopului Veniamin Roset (care a păstorit Eparhia
Romanului între anii 1844-1851), pe Gheorghe Dimitriu cu însărcinarea de a
conduce şcoala catihetică din Tecuci19.
La Bârlad (care până la 23 februarie 1851, împreună cu ţinutul
Covurluiului aparţinuse de Eparhia Romanului) este numit, prin adresa nr.
39 din 7 martie 1846, catihetul Gheorghe Budescu20.
Pentru reşedinţa Episcopiei Romanului, Mitropolitul îl recomandă prin
adresa nr. 48, din 14 martie 1846 „pe cliricul Dimitrie Matcaş ce are a se
orândui catihet la târgul Romanului spre a-1 hirotoni preot”.21 După ce la
18
Gheorghe Adamescu, op.cit., p. 83.
19
Gheorghe Dimitriu absolvise 5 clase la Seminarul din Socola, unde se înscrisese în anul
1834, fiind coleg cu Mihail Ştefanescu (viitorul Episcop Melchisedec). „Epitropia
Veniamină ceru Departamentului averilor bisericeşti cu adresa nr. 94 din anul 1845 să se
plătească leafa de 1000 lei pe an începând cu 1 aprilie 1845. Deoarece vornicul P. Balş
refuză plata, Mitropolitul interveni la Domnitor astfel că P. Balş nemaiavând încotro,
promite că va plăti leafa catihetului de la Tecuci, după ce va satisface celelalte cheltuieli”.
(V.A Urechea, Istoria şcoalilor, vol. H, Bucureşti 1892, p. 289).
20
În 1850 la Bârlad îl găsim pe iereul Dimitrie Focşa cu 18 elevi.
21
Pr. Nicolae K. Dragomir, Un preot la Roman, luptător pentru unirea Ţărilor Române, în
„Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1/1959, p. 53.
26 martie acelaşi an a fost hirotonit preot, Dimitrie Matcaş primeşte numirea

de catehet, prin Decretul nr. 9322.
La 26 aprilie 1846, prin adresa nr.697, Mitropolitul Meletie îl numeşte
pe sachelarul Ioan Halunga catihet la Tg.Ocna. Mai târziu şcoala se mută la
Bacău23.
Cu adresa nr. 281 din 17 octombrie 1846, semnată de Mitropolit, la
Focşani este numit catihet preotul Ioan Miloş. Învăţăturile ce se predau în
acel timp la şcolile catihetice erau următoarele :
Catehismul mic; Istoria Sfintei Scripturi pe scurt; Patru speţe
aritmetice (cele patru lucrări aritmetice) ; Rânduiala Bisericei; Gramatica
română; Cetirea şi scrierea.
Prin „Legiuirea pentru organizarea învăţăturilor Bisericeşti în
Moldova” votată de Divanul Obştesc şi întărită de Domnitorul Grigore A.
Ghica în 7 iulie 1851, cursurile şcolilor catihetice au fost fixate la doi ani cu
următoarele materii:
1) Catehismul (clasa I);
2) Istoria Sfântă (clasa II);
3) Tâlcuirea rânduielilor Bisericeşti-sau Liturgica (clasa II );
4) Aritmetica până la proporţii inclusive (clasa I şi II);
5) Cântările şi Tipicul pe scurtu (clasa II);
6) Cetirea şi scrisoarea după gramatică (clasa I şi II)24.
Înfiinţarea şi funcţionarea acestor şcoli pregătitoare – deşi foarte
necesare – era normal să stârnească unele opoziţii din partea unor cercuri,
fie, în principiu, conservatoare, fie lovite în anumite prerogative şi interese
deja obţinute prin tradiţie.
Noua şi moderna organizare a învăţământului clerical, trebuia atent şi
bine pregătită. La 12 martie 1846, Mitropolitul Moldovei trimite episcopului
Veniamin Roset al Romanului următoarea adresă:
„Fiindcă de la 1 a viitoarei luni aprilie, au a să orândui Catiheţi pe la
ţinuturi; Apoi noi din partea Epitropiei Seminariei poftim pe Frăţia ta să
binevoieşti a încuviinţa pe Protoiereii ţinuturilor din Eparhia acei
22
O scurtă biografie a economului Dimitrie Matcaş a scris Ic. Constantin Nazarie, profesor
la Facultatea de Teologie din Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1904.
23
În 1850 găsim şcoala catihetică din Bacău condusă tot de sachelarul Ioan Halunga şi
având 26 elevi. După moartea lui, cu adresa nr. 7 din 27 ianuarie 1852, este numit la Bacău,
iereul (preotul) Vasile Ştefanescu (mai târziu Arhiereul Valerian), fratele Episcopului
Melchisedek pe care-1 găsim şi la 1 aprilie 1860 împreună cu diaconul Ioan Turtureanu
numit supleant prin decretul nr. 150 din 28 septembrie 1854.
24
Conform anexei „B” (iscălită de Logofătul Nicolai Contacuzino a Legiurii din 1851).
Episcopii, ca şi ei să facă cunoscut Preoţilor, Diaconilor, şi Dascălilor din

cuprinsul ţinuturilor lor ca fieştecare să-şi dea pe fii lor la Şcoala
Catihetului din acel ţinut (iar acei ce pentru ţinutul lor nu li s-au rânduit
încă Catiheţi din deosebite împrejurări, să-i dea la Şcoala Catihetului
ţinutului megieş) mai înainte de ai căsători, spre a nu se îngreuia la vremea
trebuitoare de hirotonie de îndoite griji precum de ale familiei şi de ale
învăţăturei, căci căsătoriţi între candidaţi pentru Preoţie se vor primi numai
pe o vreme şi în atâta numai după vreo neapărată şi grabnică trebuinţă ce
ar urma la vreun loc de preoţi. Meletie Mitropolit Moldovei”25.
În acelaşi an, la 24 martie 1846, epitropia seminarului din Iaşi face în
foaia sătească următoarea publicaţie: „ca fiecare sat să aibă de cu vreme la
vedere a trimite la vreuna din şcolile acestor catiheţi, cel puţin câte trei copii
de a feţelor bisericeşti de preoţi, diaconi sau dascăli, şi aceasta îndată după
înfiinţarea acelor şcoli, căci în urmă nu vor avea dreptate a se tângui că rămân
fără preoţi satele lor şi la asemenea întâmplări răspunderea sufletească va
cădea asupra lor, când s-ar întâmpla ca lipsindu-se de preot să nu aibă nici un
tânăr cu pregătirile de învăţătură cerute spre a se putea hirotonisi”26.
Episcopul Veniamin Roset al Romanului a sprijinit, în principiu,
aceste şcoli, dar în Eparhia sa se practică în continuare hirotonia şi a celor
care nu absolviseră şcolile pregătitoare, contravenind măsurilor luate de
cârmuitorii Moldovei. Aceste practici i-au cauzat episcopului de Roman
mari nemulţumiri, murmure şi defăimări. Vlădica, motivat de prea multe
cereri şi de lipsa de absolvenţi ai şcolilor catihetice, a hirotonit totuşi mai
departe candidaţii la preoţie care nu aveau la bază atestatul de absolvent, dând
astfel ocazie să fie acuzat de simonie. În adevăr, în acea vreme, din iniţiativa
unor directori de cancelarie eparhială, se formează un fel de emisari ai
Episcopiei care umblau din sat în sat pentru a găsi candidaţi la preoţie cu care
se tocmeau asupra sumei ce urmau să o depună cancelariei eparhiale. Acest
scandalos obicei a dispărut în momentul când s-a luat hotărârea definitivă de a
nu mai admite hirotonia candidaţilor ce nu erau absolvenţi de seminar.
La întoarcerea lui Veniamin Roset de la Mănăstirea Soveja, unde
fusese exilat de Domnitorul Mihail Sturdza, acesta a hirotonit pentru eparhia
sa un număr de 118 preoţi care nu aveau pregătirea corespunzătoare. Pentru
a nu mai da ocazie la acuzaţiile din trecut, episcopul ceru noului domnitor
Grigore A. Ghica aprobarea hirotoniilor făcute.
Motivarea anaforei arăta că este cu neputinţă să se completeze locurile
25
Dosar Corespondență, Sf. Episcopie a Romanului, nr. 18/1844, f. 209.
26
Episcopul Melchisedec Ștefănescu, „Chronica Romanului…”, vol. II, p. 209.
vacante la parohii numai cu candidaţii care absolveau singurul seminar de la Iaşi,

sau cele câteva şcoli catihetice din Eparhia Romanului. Domnul a trimis cererea
Sfatului Cârmuitor care o respinge ca ilegală, hotărând să se menţină legile şi
dispoziţiile relative la învăţământul bisericesc. Sfatul Cârmuitor arată, totodată,
domnitorului că numărul mic de elevi ai şcolilor catihetice din Eparhia
Romanului se datoreşte faptului că se hirotonesc candidaţi la preoţie şi din acei
care nu au şcoală, iar tinerii ce vor să urmeze şcoala catihetică găsesc de prisos să
se supună învăţământului, când şi fără şcolarizare pot ajunge la scopul propus27.
Rezoluţia Sfatului Cârmuitor din 10 aprilie 1850, aprobată de
domnitor, constituie un serios eşec atât pentru Episcopul Veniamin Roset al
Romanului, cât şi pentru toţi acei care erau refractari la organizarea
învăţământului bisericesc după lege.
Problemele puse la aceste şcoli pregătitoare erau foarte multe şi grele.
Deşi în astfel de aşezăminte erau primiţi, în general, numai fiii de preoţi,
diaconi şi cântăreţi bisericeşti, totuşi elevii proveneau şi din alte medii
sociale, ba chiar unii erau în vârstă, căsătoriţi şi aveau copii.
La Roman, în anul 1854, abia poate fi găsit un internat pentru treizeci
de elevi, într-o clădire luată cu chirie şi care fusese zidită drept han, iar nu
şcoală. Preotul Dimitrie Matcaş, catehetul şcolii, plătea din salariul său de
3.000 lei pe an, chiria, încălzirea, mobilierul şi leafa rândaşului. În anul
1854, este numit ca „supleant” iconomul Gheorghe Stamatin28, calitate în
care îl găsim până în anul când este trecut catehet în locul lui D. Matcaş,
care a fost numit protoiereu al Județului Roman. Din anul 1857 supleant al
şcolii catihetice a fost numit diaconul Dimitrie Andreiescu29.
În acel timp, şcoala catihetică din Roman funcţiona în nişte încăperi
necorespunzătoare din curtea Episcopiei. Urmare a raportului serdarului
Gheorghe Radu Melidon, care arăta că şcoala funcţiona într-un local nepotrivit
scopului, Ministrul Cultelor, D.A. Cantacuzino, decide, în anul 1858, mutarea ei
la şcoala publică; apoi se revine şi se dispune mutarea în chiliile de la biserica Sf.
Gheorghe. Dispoziţia este executată tot în anul 1858, dar după multe tergiversări
şi după multe greutăţi, aceste chilii având prin danie altă destinaţie30.
În chiliile de la biserica Sfântul Gheorghe din Roman, şcoala
27
Ibidem.
28
Iconomul Gheorghe Stamatin era absolvent al seminarului, având atestatul nr. 222, din 15
septembrie 1854. Este numit catihet prin decretul nr. 89 din anul 1856.
29
Diaconul Dimitrie Andreiescu era absolvent al seminarului, având atestatul nr. 90 din 21
iulie 1857. Este numit supleant la 27 august 1857 prin decretul nr. 30.
30
Prof. Neculai Gr. Steţcu, op.cit. p. 18.
funcţionează până în anul 1859 când se desfiinţează. Pe data de 14

noiembrie acelaşi an, şcoala catihetică a fost încorporată la Şcoala primară
publică, cu 2 profesori, 43 elevi şi tot inventarul.
Elevii cateheţi au fost examinaţi şi trecuţi în clasele respective,
conform cu gradul cunoştinţelor avute. Această trecere la şcoala primara
publică nu este decât o confirmare a evoluţiei în timp a şcolilor catihetice
care, din şcoli pregătitoare de clerici, s-au transformat într-un fel de şcoli
primare.
Dar greutăţi erau şi la şcolile catehetice din celelalte oraşe ale
Episcopiei Romanului. Salariile cateheţilor erau mici, iar cheltuielile
administrative erau ignorate, ele trebuind a fi suportate – aşa cum am mai
arătat – de însuşi personalul şcolii. Până la înfiinţarea Seminarului din
Roman, şcolile catihetice care se aflau în cuprinsul acestei Eparhii depindeau
de Epitropia Seminarului Central din Socola, iar de la 1 septembrie 1858, când
a fost înființat Seminarul eparhial, acestea depindeau de Epitropia Seminarului
din Roman, dar mai ales şi direct de comitetul profesorilor seminarului.
Salariul fiecăruia dintre cateheţi era după lege de 3000 lei pe an şi a
fiecăruia dintre supleanţii care ajutau pe catehet, la predarea studiilor, era de
800 lei pe an. De la 1 ianuarie 1858 salariile se măresc la 3600 lei pe an
pentru cateheţi şi la 1200 lei pe an pentru supleanţi. Cheltuiala
administrativă a şcolilor catehetice este preluată, de asemenea, de Seminarul
din Roman, care patronează şi mişcările de personal.
La Tecuci, după Gheorghe Dumitriu a fost numit catehet Anastasie
Ştefănescu şi de la 1 septembrie 1858 Mihail Ioan. La Focşani după 1859 îl
găsim catehet pe Iconomul Vasile Bocancea, sub a cărui conducere însă,
şcoala a suferit mult.
Şcolile catehetice care au mai rămas şi după anul 1858, când se
înfiinţează Seminarul eparhial din Roman, au fost desfiinţate prin legea
instrucţiunii publice, promulgată la 25 noiembrie 1864, ministru al Cultelor şi
Instucțiunilor fiind N. Kretzulescu, legea fiind în aplicare până în anul 1865.
Roadele obţinute prin şcolile catehetice nu le cunoaştem îndeajuns, dar
nici o clipă nu ne putem îndoi că au dat şi preoţi buni, cu toate că pregătirea fără
metode, care dura până la trei ani, era, în general, insuficientă, încât uneori
ieşeau şi absolvenţi care nu ştiau să scrie şi să citească bine.
III. Seminarul „Sfântul Gheorghe” din Roman
Seminarul eparhial din Roman a fost înfiinţat la data de 1 septembrie

1858, prin osârdia ministrului Cultelor şi al Instrucţiunii Publice din
Principatul Moldovei, Dimitrie A. Cantacuzino. În acea vreme la Roman era

locotenentul de episcop Nectarie Hermeziu (1856-1864), iar mitropolit al
Moldovei Sofronie Miclescu (1851-1860).
Seminarul trebuia să ia fiinţă încă din 1851, potrivit legii din acel an31,
însă atât ministrul de resort, cât şi episcopul locului au așteptat momentul
potrivit pentru înfiinţarea unei astfel de şcoli.
Prin legea din 1851, care este opera arhimandritului Filaret Scriban, se
organizează învăţătura bisericească în Moldova, prevăzându-se în articolul
2: „Pentru a se putea şi pe viitorime înlesni ţara cu asemenea feţă şi a se
pregăti din bună vreme în Seminaria Socolei, se va urma de acum deplin
cursu a învăţăturilor teologhiceşti în două secţii, cea întâia pentru clirosul
mai de geosu în Eparhia Mitropoliei pe unu cursu de patru ani şi ce de a
doua pentru clirosul mai înaltu din toată ţara, pe un cursu iarăşi de patru
ani: iară pe la celelalte două Eparhii, Roman şi Huşi, se va înfiinţa numai
secţia întâia pentru clirosul mai de giosu”.
Înfiinţarea Seminarului din Roman este vădită de telegramele (nr. 2008
din 31.III/12.IV.1858, adresată iconomului Dimitrie Matcaş, şi nr. 2009, tot
din aceeaşi zi, adresată locotenentului de episcop al Romanului), prin care
ministrul D.A. Cantacuzino îşi exprimă dorinţa de a vedea înfiinţat cât mai
curând Seminarul eparhial, pentru care a însărcinat pe iconomul Dimitrie
Matcaş, directorul şcolii catehetice, ca împreună cu „Teofilia Sa”, să caute o
casă conform trebuinţei unui seminar şi să răspundă la cele constatate.
Cu raportul nr. 2358 al Directorului Departamentului Cultelor (din 12
aprilie 1858) se cere şi aprobarea caimacamului pentru organizarea
Seminarului din Roman.
Rector a fost numit – şi întărit de Caimacamul N.C. Vogoridi –
Iconomul Dimitrie Matcaş, bărbat de seamă şi luminat, care întemeiase şi
acum conducea şcoala catihetică din Roman. Acesta a fost deputat în
Divanul Ad-Hoc şi membru în Comisiunea regulamentară a averilor
mănăstireşti, un om muncitor, darnic şi foarte prietenos; iar ca director şi
profesor era mai aspru, neînduplecat şi fără părtinire. Marea sa influenţa şi
distinsa sa personalitate au contribuit, în largă măsură, la înfiinţarea
seminarului, al cărui director a fost, neîntrerupt, 24 de ani şi pe care l-a
condus cu mult tact şi cu multă dragoste, „ca pe un copil crescut de el”.
Pentru seminar s-au închiriat, cu contract, casele căminarului
Gheorghe Petrovici din „mahalaua bisericii Sf. Nicolae lângă şosă”, pe
31
Legiuire pentru organizarea învăţăturilor bisericeşti în Moldova. Votată de Divanul
obştescu şi întărită de prea înălţatul Domn, Grigorie A Ghika V.V.D. 21 septembrie 1851.
timp de trei ani, începând de la 23 aprilie 1858, cu preţul de 200 de galbeni,

sau 7400 lei pe an. Casa era nouă, solidă, avea 13 camere cu sobe, iar locul
ţinea de la şosea până la apa Moldovei32.
Cu raportul nr. 1 din 12 august 1858, „rectorul Seminariei” face
cunoscut Epitropiei că este chemat la Iaşi, la Comitetul Seminarului Central,
pentru a asista la alegerea profesorilor prin concurs. Concursul a avut loc la
16 august 1858 şi drept urmare au fost aleşi ca vrednici următorii profesori:
Ierodiaconul Policarp Popescu, ca inspector (sub-director) şi profesor
de limba elină, latină şi gramatică română; Georgie Sagmescu, pentru postul
de econom şi profesor de istorie, geografie şi matematică; Nicolae Nica,
pentru postul de şef pedagog şi profesor de „Tălcuirea noului aşezământ”,
tipic şi muzica bisericească.
Urmare transferării acestui corp didactic, conducerea Seminarului
Veniamin arăta prin referatul nr. 216 din 5 octombrie 1858, că „s-au trimis
dintre profesorii sei vechi pe unii la celelalte Seminarii eparhiale din Huşi
şi pe alţii la Roman”33.
În completare, pentru postul de casier şi secretar al Seminarului,
rectorul îl recomandă pe ieromonahul Atanasie Ghiţescu, recunoscut de
Minister cu adresa nr. 9207, din 6 septembrie 1858.
Seminarul din Roman s-a deschis la 1 septembrie 185834 în prezenţa
delegatului ministerului, D. Cristodulo-Cerkez, care la aceeaşi dată a întocmit
și un raport scris35, în care se menționează:
„Astăzi la 10 ore dimineaţa, s-au făcut inauguraţia Seminarului din
Roman în fiinţa tuturor boierilor din oraş, a întregului cliros şi a unui
numeros popor. Apa s-a sfinţit de către Prea Sfinţia Sa Locotenent de
Episcop, carele după citirea sfintelor rugăciuni, au adresat Prea cucerniciei
sale Iconomului Dimitrie Matcaş un discurs, la care prea cucernicia sa au
răspuns prin alt discurs”.
În anul şcolar, 1858-1859, au funcţionat două clase: clasa I – 56 elevi;
clasa II – 20 elevi; Total = 76 elevi, din care 22 interni.
32
Pr. Nicolae K. Dragomir, Pregătirea preoților în Eparhia Romanului, p. 385.
33
C. Erbiceanu, Istoricul Seminarului Veniamin din Mănăstirea Socola, Iaşi, 1885, p. 106.
34
Înfiinţarea seminariilor din Moldova şi Muntenia a avut loc, în ordine cronologică, astfel:
1803, Seminarul din Socola; 1836, februarie 2, Seminarul Central Bucureşti; 1836, august
14, Seminarul Buzău; 1836, Seminarul Curtea de Argeş; 1837, noiembrie 8, Seminarul
Rîmnicu Vâlcea, 1851, Seminarul Huşi; 1856, Seminarul din Mănăstirea Neamţ; 1858,
septembrie 1, Seminarul din Roman; 1856, Seminarul Galaţi, funcţionând până în anul
1879 la Ismail.
35
În original la Arhivele Statului din Bucureşti.
În anul şcolar următor, 1859-1860, au funcţionat trei clase cu 96 elevi

repartizaţi astfel:
Clasa I – 48 elevi din care 2 interni; Clasa II – 35 elevi din care 19
interni; Clasa III – 13 elevi din care 10 interni; Total = 96 elevi, din care 31
interni.
Noaptea în internat se ardeau lumânări de seu, care erau trecute la
bugetul statului. Localul însă nu era corespunzător şi asta se poate constata
şi din memoriul din 1859, al rectorului Seminarului Veniamin36 care „face
un memoar despre starea culturală a clerului şi mijloacele materiale de
care este lipsit mai cu totul. Acest memoar cuprinde 6 capitole prin care
dovedeşte că profesorii sînt foarte împovăraţi cu obiecte şi că salariile sînt
prea mici faţă de îndatoririle ce au... că din cauza aceasta nu intră în cler
decât cei mai cu uşoară învăţătură; iar cei din cursul superior îşi caută
viaţa lor în servicii civile, care sunt mai bine plătite... După aceasta, arată
că Seminarul de la Socola este rău situate, de asemenea şi starea
Seminariilor din Huşi şi Roman trebuiesc îmbunătăţite”.
Seminarul din Roman, de la înfiinţare și până în septembrie 1860,
avea 4 clase, cu 4 profesori, urmând programul potrivit legii din 1857, plus
alte 5 obiecte adăugate de ministrul D. Cantacuzino. Începând din
septembrie 1860, Mihail Kogălniceanu reorganizează seminariile,
cuprinzându-1 şi pe cel din Roman, cu programa cursurilor de 7 ani, pe care
însă nu-1 poate completa şi cu toţi profesorii trebuitori cursului inferior.
IV. Programa de învățământ și primele manuale şcolare la

Seminarul romașcan
Pentru Seminarul din Roman era prevăzut, în anul 1860, în bugetul

şcolilor suma de 100.710 lei. Toţi internii aveau gratuitatea asigurată total.
Erau prevăzuţi pentru acel an 6 profesori din care unul pentru clasa IV, ce
urma să se deschidă de la 1 septembrie 1860. Bugetul a fost întocmit de
V.A. Urechia, ministru fiind M. Kogălniceanu 37.
Programa statornicită cu domneasca ordonanţă nr. 10188, primită la
28 septembrie 1860 şi aplicată în anii şcolari 1860-1861 şi 1861-1862 este
următoarea:
 Clasa I: Istoria Vechiului Aşezământ, Limbile latină şi română,
Istoria românilor, Aritmetica, Istoria naturală, Limba franceză,Caligrafia,
36
C. Erbiceanu, op.cit., p. 107.
37
V.A Ureche, Istoria Şcoalelor, vol. III, Bucureşti, 1894, p. 165.
Muzica vocală, Cîntările bisericeşti;

 Clasa II: Catehismul dogmatic, Istoria Noului Aşezământ, Limbile
latină şi română, Istoria românilor, Matematica, Istoria naturală, Limba
franceză, Desenul, Muzica vocală,Cântările bisericeşti;
 Clasa III: Catehismul creştin, Tipicul bisericesc, Limbile latină şi
română Istoria generală, Matematica, Istoria naturală, Limba franceză,
Limba greacă, Desenul, Muzica vocală, Cântările bisericeşti;
 Clasa IV: Morala bisericească, Explicarea rînduielilor bisericeşti, Limbile
Latină şi română, Limba greacă, Istoria mondială, Matematica, Introducerea în
Sf.Scriptură, Limba franceză, Muzica vocală, Cîntările bisericeşti.
Din lucrarea Relaţiunea statistică de starea şcoalelor în Moldova
(Iaşi, 1862, p. 61) de George Radu Melidon (capul secţiunii şcoalelor în
cancelaria ministrului de Culte şi Instrucţiune Publică) aflăm profesorii în
funcţiune, la data de 1 ianuarie 1862, la Seminarul din Roman:
 Ic. D. Matcaş (Seminarul Socola) – rector;
 Pr. I. Ştefanescu (Seminarul Socola) – Religie;
 G. Saginescu (Seminarul Socola) – Istorie, Geografie, Statistică;
 P.G. Popescu (Gimnaziul Arad şi Legile la Pesta) – Latina şi Română;
 P.D. Matiescu (Seminarul local şi Litere Halki) – Elina;
 D.N. Nica (Seminarul Socola) -Matematici (provizoriu);
 Dr. Scrob (Medicina Visburg) – Istoria Naturală (provizoriu);
 T. Zăhereanu (Seminarul Socola) – Caligrafia şi Desen;
 D.M. Didier (Cursul de la Bourdonne le Bon) – Franceza;
 N. Spacoviciu (Seminarul Chişinău) – Muzica vocală.
Patru ani (începând cu 1860 şi până în anul 1864), au fost 5 clase cu
un program în care se cuprindeau toate ştiinţele predate în gimnazii şi în
plus cele clericale, având menirea ca elevii absolvenţi care doreau să meargă
mai departe, pentru continuarea studiilor, să poată intra atât în cursul
superior de liceu, cât şi în cel superior de seminar (Seminarul se mai numea
şi Gimnaziul clerical).
De la 1 septembrie 1864, sub ministrul Nicolae A. Kretzulescu,
seminarul a urmat programul de 4 ani, elaborat de Consiliul Superior de
Instrucţie Publică38, până în 1872, când generalul Christian Tell, ministrul
38
Prin legea privitoare la organizarea învăţământului, publicată în „Monitorul Oficial”, nr.
272 din 5/17 decembrie 1874. Acum se diferenţiază precis două grade de seminarii:
seminarii de gradul I cu patru clase funcţionând pe lângă episcopii, iar seminariile de gradul
II cu şapte clase funcţionând pe lângă mitropoliile de Iaşi şi Bucureşti. Toate seminariile
Instrucţiunii, sub motiv că absolvenţii de seminar nu intră în cler, deoarece

au o programă completă, a suprimat Franceza, Elina, Muzica vocală şi a
redus studiul Matematicii, punând în loc Morala, Medicina populară şi
Muzica bisericească.
Astfel, s-a continuat educația clerului până la noua organizare, prin
Legea clerului mirean şi a seminariilor, din 29 mai 1893, când s-a stabilit că
„instrucţiunea şi educaţiunea clerului se dă în Seminarii şi la Facultatea de
Teologie”. Seminariile teologice rămân în continuare şcoli speciale, cu un
curs complet de 8 ani. Din anul 1893, urma să funcţioneze în ţară un număr
de trei Seminarii inferioare: la Roman, Curtea de Argeş şi Rîmnicu Vîlcea,
cu 3 clase, și Seminariile de la Iaşi şi Bucureşti, fiind declarate Seminarii
superioare, care aveau 5 clase.
La început, autoritatea cea mai înaltă a Seminarului din Roman era
„Epitropia Seminariei”, ce se compunea din persoana episcopului eparhiot (în
speţă locotenentul de episcop, Nectarie Hereziu), şi a ministrului Cultelor şi
Instrucţiunii Publice (reprezentant prin delegatul său, serdarul George Radu
Melidon39, şeful secţiei I la Despărţământul Ministerului Învăţământului).
Această Epitropie a condus seminarul până la 29 octombrie 1859,
când Ministerul Cultelor, prin adresa nr. 9406, face cunoscut locotenentului
de episcop al Romanului că „Măria Sa Principele Domnitor” a aprobat
desfiinţarea Epitropiei, urmând ca seminariile să stea sub „nemijlocita
administrare a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii”. Toate atribuţiunile
Epitropiei au trecut în seama rectorului Seminarului și toată averea
Seminarului se administrează de acum de către Minister.
Raportul dintre Episcopie şi Seminar se reduce tot mai mult, aceasta
având urmări negative pentru pregătirea clerului. Astfel, dispare
supravegherea competentă a episcopului, absolvenţii fug de preoţie
îndreptându-se spre alte profesii. În acele vremuri, fiind încă puţine
Seminarii în ţară, absolvenţii se îndreptau spre alte cariere care erau plătite
sunt direct dependente de Ministerul Cultelor şi Instrucțiunii, atât mitropoliţii, cât şi
episcopii pot doar priveghea mersul lor, putând (eventual) să aducă la cunoştinţa
ministerului neregularităţile ce le-ar constata, fără a interveni în mod direct Absolvenţii
seminarului de gradul I urmează să aibă dreptul să fie numiţi preoţi sau învăţători, numai în
mediul rural, iar în mediul urban doar secretari la protoierii.
39
George Radu Melidon este numit în Episcopie cu adresa nr. 2687, din 14 aprilie 1858. El
era originar din oraşul Roman, unde Biblioteca Municipală și o stradă din cartierul Sf.
Gheorghe îi poartă astăzi numele. Era un bărbat de o cultură deosebită şi care a avut un rol
însemnat în şcoală, fiind şi un bun publicist. A donat la 1 aprilie 1885 Primăriei Roman o
frumoasă bibliotecă, având 228 volume şi care valorau pe atunci 4140 lei.
de stat, având în vedere că preoţii abia în anul 1893, prin străduinţa

memorabilă a lui Take Ionescu, au fost cuprinşi în bugetul statului.
Văzându-se că satele rămân fără preoţi, credincioşii fără păstori
sufleteşti, guvernul a hotărât în Consiliul de Miniştri, la 21 august 1871, ca
toţi absolvenţii Seminarului care nu au intrat în cler să restituie statului
sumele cheltuite cu ei în timpul şcolarizării. Cu timpul, atribuţiunile
episcopului sunt restabilite, cel puţin în partea morală, Ministerul
consultându-1 pe ierarhul locului la numirile de profesori sau în cazul
pedagogilor șefi.
În urma cererii consiliului profesoral se stabileşte ca întregul corp
profesoral, împreună cu elevii seminarişti, să asiste la slujbă la biserica Sfântul
Nicolae Roman, iar la Episcopie să asiste numai la praznice, sau sărbători
naţionale. Când Seminarul se mută în vecinătatea Bisericii Precista Mică,
aceasta devine şi biserica-capelă pentru seminariști.
S-a dotat Seminarul – încă de la 25 septembrie 1858 – cu o frumoasă
şi valoroasă bibliotecă, cuprinzând 224 tomuri,legate în 219 cărţi, ce
aparţinuseră Episcopiei40.
De la înfiinţare şi până în anul 1884, Seminarul din Roman nu a
dispus de un local propriu, funcţionând numai în case închiriate. După
expirarea celor trei ani, cât a fost găzduit în casele căminarului Gheorghe
Petrovici, Seminarul s-a mutat în casele din nordul Bisericii Precista Mică
(clădirile fiind cunoscute drept Colțul Galben), proprietatea lui Nicolae
Bogza şi a Mariei Ghiţescu, unde a funcţionat timp de 22 ani. Aceste case
erau improprii unei școli teologice, fiind construite pentru prăvălii şi han,
cuprinzând 19 camere şi câteva acareturi.
Iconomul Ioan Ştefănescu-Flor, cel de-al doilea director al
Seminarului (1882-1897), într-un raport către Minister, spunea la 25
noiembrie 1882 cu tristețe: „Sunt 20 ani şi mai bine de când Seminarul din
Roman s-a instalat într-un local făcut şi menit pentru crâşmă...”41.
În anul 1884, prin osârdia marelui episcop Melchisedec Ștefănescu și
a directorului Seminarului Pr. iconom Ioan Ștefănescu-Flor (viitorul
arhiereu Ioanichie Băcăoanul), a fost cumpărat un nou local pentru Seminar,
în imediata vecinătate a Episcopiei, clădirile și terenul fiind cumpărate de la
fostul spătar Gheorghe Mardari, adăugându-se două corpuri noi (două aripi)
cu etaj, pentru dormitoare, săli de clasă, cantină; toate acestea au costat
29.760 lei şi lucrarea a fost recepţionată la 10 septembrie 1885 de Costache
40
Dosarul de Corespondență, Episcopia Romanului, nr. 304/1858, p. 117
41
Pr. Nicolae K. Dragomir, op.cit., p. 386.
Morţun, prefectul judeţului Roman şi Ioan Ştefănescu-Flor, directorul

Seminarului, fiind ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice Petre Aurelian42.
În anul 1886, D.A. Sturza, ministru al Cultelor și Instrucțiunii,
vizitând Seminarul, s-a interesat dacă ar putea încăpea în Seminarul din
Roman până la 150 elevi, având în proiect să reducă numărul seminariilor
din ţară la 4, dar toate cu câte 7 clase. Directorul răspunzându-i că localul nu
e făcut decât pentru 60 elevi, ministrul a întocmit un comitet de construcţie
format din Episcopul Melchisedec ca preşedinte, directorul Ioan Ştefanescu-
Flor ca supraveghetor şi arhitectul Gavrilescu, pentru a adăuga la
construcţiile din 1884 şi 1885 un număr de alte încăperi, astfel ca localul să
fie suficient pentru 150 elevi.
La 18 iunie 1887 s-a pus piatra fundamentală a noii clădiri din faţă,
construită din cărămidă aparentă şi avînd o frumoasă boltă de acces,
impunând întregii construcţii un stil arhitectonic deosebit de frumos.
Această adăugire completează localul Seminarului cu 4 săli de clasă la
parter şi 2 mari dormitoare la etaj.
În anul 1893 s-au mai făcut unele modificări ale localului, dărâmându-
se unii pereţi şi ridicându-se alţii, sub îndrumarea arhitectului Golligher,
oferindu-le elevilor condiţii bune de studiu.
Seminarul nu a avut de la început un patron, denumirea de „Sfântul
Gheorghe” i-a dat-o în anul 1884 episcopul Melchisedec, când ministrul
Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Petre Aurelian, l-a rugat telegrafic 43 pe
Episcopul Melchisedec să-i comunice numele patronului seminarului,
deoarece trebuia să-l pună în documentul din fundaţia noului local.
Episcopul a răspuns imediat că seminarul din Roman nu are patron şi roagă
pe ministru să-l denumească „Sfântul Gheorghe”, fiind ziua inaugurării
edificiului, care nume – după cuvenita aprobare de la Minister – a fost trecut
la temelia noului local, în ziua de 23 aprilie 1884.
Această şcoală poate fi socotită drept o filială a Seminarului de la
Socola fiind, împreună cu Seminarul din Huşi, prima treaptă sau cursul
inferior al Seminarului superior, complet de la Iași.
Plasat în mijlocul Moldovei, aparţinând de o Eparhie cu un trecut
glorios, Seminarul din Roman şi-a îndeplinit cu succes menirea sa44.
42
Ibidem, p. 385.
43
Telegrama este înregistrată în Arhiva Episcopiei din Roman, Dosar Corespondență, Nr.
256/ 20 aprilie 1884.
44
Pentru aceasta ar fi suficient să vedem o analiză făcută în Istoria Seminarielor Preoţeşti
de Al.T. Dumitrescu şi G.M. Ionescu, Bucureşti, 1906, p. 18.
Cu ordinul nr. 6479/ din 17 mai 1883, ministrul face cunoscut că în

Consiliul de miniştri s-a aprobat cumpărarea pe veci în seama statului a
caselor cu tot locul lor, proprietatea moştenitorilor Gheorghe Turbure, pe
preţ de 48.000 lei integral, însărcinând pe avocatul public Grigore Roiu cu
întocmirea actelor. Aceste case fuseseră proprietatea unui bun gospodar, fost
spătar, iar mai târziu (prin anul 1852) agă, Gheorghe Mardari.
Spaţiul fiind totuşi impropriu pentru funcţionarea unei şcoli, în august
1883 se formează un comitet de construcţie compus din: P.S. Episcop
Melchisedec, preşedinte şi supraveghetor; Iconomul Ioan Ştefănescu-Flor,
directorul seminarului; Preacuviosul Valerian Ştefănescu, arhimandrit de
scaun; Vasile Mandinescu, directorul cancelariei eparhiale; Ioan Gheorghiu
Pioneanu, profesor de religie.
Comitetul, cu suma de 132.000 lei, a construit în anul 1884 două aripi
noi, cu un etaj spre răsărit, de o parte şi de alta a clădirii vechi. A fost
reparată tot atunci şi vechea clădire, facându-se îmbunătăţirile cerute de o
bună funcţionare a unui seminar, asigurându-se încăperile trebuitoare pentru
60 elevi, câţi se cereau pentru Eparhia Romanului. Lucrarea s-a terminat în
acelaşi an, instalându-se pe zidul vechii clădiri o placă comemorativă cu
următorul cuprins: „Arhipăstorind Prea Sfinţitul Melchisedec, Episcopul
Romanului, /fiind ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice Petre
Aurelian/ s-a zidit acest Seminar în anul 1884./ A costat 172.000 lei noi,
împreună cu localul şi casele vechi / Arhitect Alexandru Orăscu45 – senator.
Ostenitor Iconomul Ioan Flor, Directorul Seminarului”.
Un an mai târziu, în iunie 1885, s-a încheiat un contract cu arhitectul
Iosif Grisberg pentru executarea unui local de baie, a unor atenanse pentru
trebuinţele gospodăreşti şi a împrejmuirii.
Învățământul seminarial de la înființare și până în toamna anului 1860 a
urmat după programa întocmită pentru patru ani de studiu, potrivit legii din 1851,
la care s-au adăugat câteva obiecte adăugate de ministrul D. Cantacuzino, iar de
la acest an până în 1865, după un program de cinci ani, în care se cuprindeau
toate obiectele de gimnaziu, plus cele teologice, specifice clerului, având menirea
ca elevii absolvenți care doreau să meargă mai departe, spre continuarea studiilor,
să poată intra în cursul superior de liceu, cât și în cel seminarial46.
Astfel a continuat până la noua organizare bazată pe legea clerului
mirean și seminariilor din 29 mai 1893, când s-a stabilit că „instrucțiunea și
educația clerului se dă în seminarii și la facultatea de teologie. Seminariile
45
Arhitectul localului vechii Universităţi din Bucureşti.
46
Pr. Nicolae K. Dragomir, op.cit., p. 386.
rămân școli speciale și cuprind un curs complet de 8 ani”47.

După directoratul arhiereului Ioanichie Flor, prin stăruința căruia
Seminarul din Roman nu a fost desființat în anul 1893, atunci cand s-au
desființat trei seminarii din țară, urmează la direcțiunea școlii Iconomul
Constantin Nazarie, din 1897 până la 1 decembrie 1898, apoi arhimandritul
Chesarie Ștefano (1898-1900).
La 20 august 1901, pe când era director arhimandritul Gherasim
Miron, iar episcop al Romanului P.S. Gherasim Safirin, Seminarul din
Roman a fost desființat. Motivele care au dus la desființarea acestei școli
teologice, împreună cu alte două seminarii din țară, au fost: criza economică
prin care trecea țara, dar mai ales concluzia Ministerului Cultelor și
Instrucțiunii, potrivit căreia seminariile inferioare, cele cu trei clase, nu sunt
practice, având în vedere că Seminariile superioare începeau cu clasa a IV-a,
iar prin desființarea celor inferioare se întregeau cursurile Seminariilor
superioare, care în loc de opt ani de studii, rămâneau cu șapte ani, dar
începeau cu clasa I-a.
Concluzii
Din anul 1901, de la desființarea Seminarului din Roman, până în

1919 când acesta a fost reînființat, tinerii candidați la preoție din Eparhia
Romanului au urmat cursurile seminariilor din Iași, București și Galați.
Majoritatea absolvenților seminarului au îmbrățișat misiunea preoțească.
Ierarhii Romanului s-au implicat în bunul mers al școlii, susținând
programul educațional și practica liturgică a elevilor, îngrijindu-se
îndeaproape de bunul mers al lucrurilor, de educația și propășirea
sufletească a elevilor, spre progresul Bisericii și al patriei.
Seminariile au avut o misiune foarte importantă în formarea și
pregătirea viitorilor slujitori ai altarelor, iar faptul că Episcopia Romanului a
purtat de grijă pentru cele trebuincioase școlii, urmărind îndeaproape
programul didactic și practica liturgică care se făcea la Catedrala Episcopală
în prezența ierahilor de atunci: Melchisedec Ștefănescu (1879-1892);
Inochentie Moisiu (1892-1894); Ieronim Ionescu (1895-1896); Ioanichie Flor
(1896-1899); Conon Arămescu (1899-1900) și Gherasim Safirin (1900-1901),
toate acestea au dat un plus de valoare învățământului teologic romașcan.
Dintre absolvenții Seminarului teologic de la Roman, care au făcut
cinste acestei școli ajungând în poziții înalte în ierarhia noastră bisericească,
amintesc pe Constantin Nazarie (șeful clerului militar din Armata română în
47
Ibidem.
primul război mondial), Constantin Matasă (istoric, protopop, director al

Muzeului de Istorie Piatra Neamț), Ilarion Mircea Băcăoanul (arhiereu vicar
al Episcopiei Romanului), Melchisedec Dimitriu (stareț al Mănăstirii
Neamț) și Visarion Puiu (mitropolit al Bucovinei).
Acesta din urmă a consemnat în lucrarea autobiografică intitulată:
Însemnări din viața mea câteva amintiri elocvente, din anii petrecuți la
Seminar: „Spre deosebire de localurile celorlalte seminarii din țară, cel din
Roman, construcție nouă, făcută prin străduința episcopului Melchisedec
Ștefănescu, era încăpător atât pentru clase, cât și pentru dormitoare, apoi,
avea repetitoare pentru învățarea lecțiilor, seara și dimineața, și o largă
sufragerie. O grădină cu pomi în spate, unde învățam, plimbându-ne,
lecțiile înaintea examenelor, și un spațiu îndestulător în față, ce ne ferea de
colb și de zgomotul trăsurilor. Iar corpul profesoral era împestrițat de
mireni, trimiși de minister în toate părțile țării, ca la celelalte școli ale
statului. Desigur, încercările făcute de episcopul Melchisedec de a da
acestei școli organizarea specifică unui institut teologic, măcar în felul
celor văzute de dânsul în Rusia, au rămas zadarnice.
Toată vremea celor trei ani de studii făcute în acest seminar, am avut
ca director pe arhiereul Ioanichie Flor Băcăuanul, un chip luminous de
preot, bun cântăreț și distins slujitor (…). Îmi aduc aminte cu multă duioșie
de profesorii noștri și-I pomenesc în rugăciuni, ca pe unii care, pe temelia
zidirii mele sufletești… am adăugat primele straturi de cultură (…). Ca
seminarist, luam parte la slujbele zilnice ale catedralei episcopale, spre a
învăța cât mai bine citirile și cântările bisericești (…). În zilele trecerii mele
prin seminar, Episcopia Romanului se bucura de mult respect obștesc, iar
înăuntrul ei se desfășura o viață călugărească rară, datorită rânduielilor
impuse de vlădica Melchisedec (…).
Figura acestui vlădică era copleșitoare, nu numai prin înalta sa
poziție în Biserică, ci și prin tot ce gravita în jurul său, impunându-l ca pe
cineva superior prin sine însuși (…). Iată câteva din considerentele pentru
care, după ce am văzut mai târziu și celelalte episcopii din țară, când m-am
hotărât să intru în viața monahală, mi-am ales drept metanie Episcopia
Romanului. Îmi amintesc de asemenea, de nenumărate figuri boierești din
acea vreme, moldoveni și armeni, oameni de treabă și buni gospodari, și
îndeosebi de frumoasa așezare a orașului Roman, pe colina dintre râurile
Moldova și Siret, cu casele ascunse în grădini de flori și pomi roditori și cu
aer de stațiune climaterică, în care locuitorii duceau o viață patriarhală,
ferită de frământările aspre ale zilelor noastre de acum”48.
48
Mitropolit Visarion Puiu, Însemnări din viața mea, Editura Trinitas, Iași, 2004, p. 25-29.
ASPECTE PRIVIND CHESTIUNEA EVREIASCĂ ÎN TERITORIILE
ROMÂNEȘTI DE LA JUMĂTATEA SECOLULUI AL XIX-LEA PÂNĂ
LA MARELE RĂZBOI. RELAȚIA EVREI-ROMÂNI
Angelica Calapod
Aspects concernant la question juive dans le terrtoires roumains

du milieu du XIXe siècle jusqu’à la Grande Guerre.
La relation juifs-roumains
Résumé
Le thème énoncé dans le titre sous lequel nous présentons ce document

répond au besoin d’identifier et d’organiser des informations historiographiques
afin de rappeler la question juive de la Première Guerre mondiale et des périodes
antérieures, symptomatiques, que nous avons choisies. Nous nous sommes axés sur
les années 50 du XIXème siècle, marquées par l’Union des Principautés, sur le
début du règne du Prince Charles I, dont l’ambition en matière de politique
étrangère fut, avant tout, l’autonomie totale des Principautés par rapport à la
Sublime Porte, ainsi que sur l’année 1915 lorsque la Roumanie prépara son entrée
en guerre. Nous avons examiné – à l’aide des données historiographiques utilisées
– les moments politiques nationaux et internationaux de référence précédant la
Première Guerre mondiale et en lien avec notre sujet. La situation des Juifs et
leurs relations avec la population majoritaire à la veille et pendant la guerre
s’inscrivent dans une continuité dialectique avec les mesures de politique
intérieure prises après l’arrivée au pouvoir du Cabinet Brătianu: la juridiction
consulaire – dont l’application intéressa notamment les Juifs –, et les efforts pour
l'annuler; la politique intérieure et étrangère de Brătianu, désavouée par la
France, avec les circulaires à la Constitution de 1866 qui visèrent à expulser les
Juifs des territoires roumains et à placer le groupe ethnique juif dans une situation
de paria, par le refus d’accès aux droits civiques, y compris après l’indépendance
vis-à-vis de l’Empire ottoman. Notre sélection historiographique rappelle des
sources publiées moins utilisées, ainsi que des sources inédites traitant de ce sujet
(au moins du point de vue de la diplomatie occidentale, en l’occurrence française)
qui n’a pas été abordé après la chute du régime dictatorial de Ceaușescu. L’article
est organisé selon les problèmes identifiés – conformément au parcours proposé –
qui suivent un enchaînement pas nécessairement chronologique, mais révélant des
liens cause-effet, chacun de ces problèmes étant présenté et analysé dans des
courts chapitres dont les titres sont les suivants: Le statut juridique des Juifs
pendant la période précédant la Grande Guerre; La question juive durant les
premières années du règne du Prince Charles I; La juridiction consulaire, cause
260 Angelica Calapod
principale de lantipathie, de l’envie et des mesures prises par le Gouvernement

roumain contre les Juifs; La question juive en 1915: l’intérêt de participer à la
guerre ; Les dilemmes de la vie juive entre les confrontations avec l’antisémitisme
officiel stéréotypé et l’effort de guerre afin d’obtenir l’égalité civique avec la
population majoritaire; La réaction des Juifs face à l’antisémitisme allant des
sentiments négatifs revanchards à 1 Sous le règne du Prince Alexandru Ioan Cuza.
2 En défaveur des Juifs. 3 À la suite de la Guerre de 1877-1878 à laquelle
participèrent aussi les Juifs. 2/3 l’organisation et aux programmes vindicatifs;
Qu’est-ce que le capital de vies humaines et de privations, investi dans la Grande
Guerre, a apporté aux Juifs roumains?; La tradition des intrigues et des rumeurs
dénigrantes ou diabolisantes à l’égard des Juifs; Journaux juifs de langue
roumaine et journaux antijuifs fournissant des informations sur la situation des
Juifs pendant la Première Guerre mondiale; De l’effort de guerre – matériel et
financier – des Juifs sur le front intérieur; Actes de bravoure entrés dans la
légende; La première victime de la lutte pour la réunification nationale. Toutes ces
sections sont, malheureusement, liées par le fil rouge de l’antisémitisme. La
question juive durant les premières années du règne du Prince Charles I et La
juridiction consulaire, cause principale de l’antipathie, de l’envie et des mesures
prises par le Gouvernement roumain contre les Juifs constituent un découpage
historique qui, par observation et analyse, fournit la clé de la relation Juif-Chrétien
dans les Principautés, ensuite dans le Royaume et, plus tard, en Roumanie, après la
Conférence de la Paix de Paris de 1919. Ce découpage comprend les accents
symptomatiques de l’approche de la question juive, étant basé – du point de vue de
la documentation – sur les informations présentées dans la thèse de doctorat de
Ana-Maria Vele, intitulée Relațiile româno-franceze (1866-1914) et soutenue en
2010 (directeurs de thèse: Nicolae Bocșan et Jean-Pierre Bois, Professeurs des
universités; rapporteur de thèse: Ioan Bolovan, Professeur des universités). Nous
avons encadré la question juive dans la période, selon les faits d’histoire révélés
par les rapports diplomatiques des agents français qui se sont succédé en mission
aux territoires roumains. Ce cadrage historique était surtout lié – «dans l'ère des
empires» - à Napoléon III et à la France qui, en appliquant le principe du prince
étranger, installèrent Charles sur le trône des Principautés et ensuite surveillèrent
constamment l’activité du Gouvernement roumain par l’intermédiaire de la
diplomatie française. Les rapports diplomatiques français étaient l’expression à la
fois des relations internationales de la Roumanie avec la France, la Russie,
l’Empire ottoman or l’Autriche et de l’évolution de la question juive, avec des
implications internationales; également, ces rapports visaient à mettre fin aux abus
et aux décisions arbitraires relatives au groupe ethnique. L’année 1915 et la
période suivant l’entrée en guerre de la Roumanie, en 1916, sont comprises, pour
l’essentiel, dans le livre de Marius Mircu intitulé: Ce s-a întâmplat cu evreii în și
din România. Vol. 1: Câte ceva despre masacrarea lor morală și fizică, Bat Yam ;
Holon, Israël, Ed. Glob: Ed. Papyrus, 1996; le volume a le mérite d’offrir un
Aspecte privind chestiunea evreiască în teritoriile româneşti 261
tableau documenté de la période, à la suite de la consultation des archives et des

statistiques, étant complété par le talent littéraire de l’auteur. 3/3 Quant à la
guerre au sein de l’imaginaire, en littérature, dans le contexte de la Grande
Guerre et des manifestations antisémitiques, en temps de guerre et sur le front,
nous avons analysé les nouvelles des trois écrivains roumains de grand talent, à
savoir: Emil Dorian, De vorbă cu Bălanul meu, București, Editura Cultura
Națională, 1925, Liviu Rebreanu, Ițic Ștrul, dezertor, București, Editura Cartea
Românească, 1919 et Alexandru Sahia, Execuția din primăvară, București,
Editura pentru Literatură, colecția „Biblioteca pentru toți”, 1962. Par la force de
leur talent, ils offrent un tableau de la déshumanisation de ceux qui furent du même
côté de la ligne de front, phénomène qui alla de l’humiliation de l’autre se trouvant
dans l’impossibilité de se défendre au meurtre pour la faute d’être différent, en passant
par la terreur psychique non freinée par aucune lueur d'humanité.
Statutul juridic al evreilor în perioada de până la Marele Război

În secolul al XIX-lea românii s-au întâlnit cu 3 imperii: Țarist, Otoman
și Austro-Ungar, iar luptele și demersurile diplomatice pentru redobândirea
teritoriilor românești s-au continuat și în secolul al XX-lea, aceasta însemnând
nu numai participarea la războaie, ci și confruntarea cu toate ravagiile și
crimele năvălitorilor și ocupanților străini, deplasări de populație, familii
distruse, persecuții, foamete și molimi. Tot așa și evreii au fost și ei părtași cu
populația majoritară la toate, adăugând calvarului și antisemitismul exprimat
deschis, tolerat și încurajat, în Transilvania, Regatul Ungariei, însuși, fiind un
discriminator față de români ca și față de evrei.
Pe de altă parte, Impăratul Iosif al II lea, avea să îmbunătățească
statutul evreilor prin edictul de toleranţă în 17821 pentru religia mozaică,
„De même il accorde aux Juifs des droits essentiels”. Dă pământ evreilor, la
șes şi la munte, obligându-i să-l lucreze. Majoritatea, însă, preferă mediul
urban. Relațiile interumane sunt de o calitate superioară sau, cel puțin, fără
conflicte interetnice menţionate cu populaţia majoritară, fără antisemitism2.
Perioada de până la Primul Război Mondial a fost jalonată de
1
Alain Lottin, Un «Modèle»: Joseph II et le Joséphinisme 1780-1790, în volumul Eglise, vie
religieuse et révolution, dans la France du Nord , în cadrul Publications de l’Institut de recherches
historiques du Septentrion (I.R.H.I.S.), 1990, Lille și în https://books.openedition.org/irhis/986,
Alain Lottin, op.cit., paragraf 6, (De asemenea el acordă evreilor drepturi esențiale).
2
Edictele iozefine de toleranță religioasă au fost reglementările prin care Iosif al II-lea a
recunoscut cultelor protestante, creștin-ortodoxe și mozaice dreptul de a funcționa
nestingherit în țările ereditare ale Habsburgilor (Imperiul Austro-Ungar de mai târziu).
Patenta imperială din 13 octombrie 1781 a acordat libertate religioasă protestanților și
ortodocșilor, iar cea din 1782, celor de religie mozaică.
evenimente istorice care aveau să ducă la constituirea statului modern român

și formarea națiunii române, în care s-au implicat atât elitele politice, cât și
cele culturale și intelectuale, revendicând ca model Franța și cultura
franceză, nu și idealurile franceze3. Surprinde faptul că modelul pe care îl
oferea Franța, anticipat de Împăratul Iosif al II lea, privitor la evrei, a fost
ignorat. Cetățenia care era legată de demnitatea omului liber a fost oferită
evreilor din Franța de către Revoluția franceză, drept care „a radicalement
transformé la relation de l’homme chrétien du 18ème siècle face au Juif. De
paria qu’il était, le Juif accède grace à la Révolution française à la dignité de
l’homme libre”4.
La noi, orientarea era spre antisemitism și restricții5 legate de locurile
unde evreii se puteau stabili, de posibilitățile de a-și câștiga mijloacele de
trai, până la expulzarea fizică, însoțite de limbajul extremist, introdus la
mijlocul secolului al XIX-lea și folosit și în deceniile care au urmat, până la,
în timpul, și chiar după Holocaust.
Statutul juridic al evreilor în perioada de până la Marele Război s-a
concretizat într-o negație continuă, un refuz al drepturilor civile. La toate
evenimentele care ne apropiau de idealurile naționale, drepturile civile ale
evreilor, devenite o preocupare internațională, erau recomandate, formulate,
cerute, formau condiția pe care marile puteri ne-o prezentau pentru a accede
la unirea Principatelor și la independență. După războiul din Crimeea, când
Principatele se aflau sub tutelă europeană, marile puteri au început să insiste
tot mai mult asupra acestei probleme.
Doar Principele Alexandru Ioan Cuza a făcut pași importanți în
această direcție, în timpul domniei sale de numai șapte ani, prin
promulgarea Legii obștești și a Codului civil. Articolul 26 din Legea
obștească dă anumite drepturi evreilor, inclusiv dreptul de a vota la alegerile
municipale, pentru anumite categorii de evrei care îndeplineau condițiile
3
În Transilvania, discursurile politice sunt adaptate luptei românilor transilvăneni pentru
drepturi politice. Viziunea naționalistă a elitelor românești era țărănimea, ca fondatoare a „rasei
românești...”, model luat de la revoluționarii de la 1848: „Toată ideologia românească de
dinainte de război s-a plasat pe acest teren, avem de construit un stat național”. (Octavian Goga,
1935, discurs parlamentar, publicat ca pamflet antisemit, România a românilor)
4
Renée Neher-Bernheim, Les Juifs en France sous la Révolution française et
l’Empire, sur le site Judaïsme d’Alsace et de Lorraine: judaïsme.sdv.fr/ histoire/
historiq/consisto/meher.htm, accesat pe data de 18. 04. 2023, 19 h, (a transformat
radical relația omului creștin din secolul al 18 lea față cu evreul. Din paria ce era, evreul
accede, grație Revoluției franceze, la demnitatea omului liber).
5
În 1867, ca ministru de Interne, Ion Brătianu emite o serie de circulare către prefecturile
din țară care ordonau aplicarea unor măsuri de excludere a evreilor.
necesare. Codul civil propus de domnitor în 1864 și aplicat în 1865,

permitea acordarea cetățeniei evreilor, în condiții extrem de limitate. Niciun
evreu, însă, nu a primit cetățenia, în timpul domniei sale. În schimb,
îmbunătățirile aduse situației evreilor au făcut să crească opoziția elitei
culturale și politice și au grăbit lovitura de stat care l-a îndepărtat pe Cuza de
la putere, la începutul anului 1866.
Discuțiile pentru modificarea Constituției din 1866 au implicat
dezbaterile lărgite privitoare la acceptarea sau respingerea cererii inclusă în
Tratatul de la Berlin (1878, articolele 43 și 44)6, care garanta independența
României, cu condiția ca evreii să primească drepturi civile. Liderii
conservatori și liberali, scandalizați de cerere, au modificat fraza formulată
inițial „Religia nu poate fi o piedică în dobândirea calității de cetățean”,
adăugând: „În ce privește pe evreii stabiliți mai înainte în România, o lege
specială va reglementa admiterea lor treptată la naturalizare”. În final,
formularea pentru obținerea treptată de către evrei a naturalizării avea să fie
respinsă, însă, de Ion Brătianu7.
A fost introdus, la Articolul 7 al noii Constituții, un text revizuit care
specifica excluderea evreilor de la atribuirea cetățeniei române. „Calitatea
de român se dobândește, se păstrează și se pierde în conformitate cu regulile
enunțate prin legile civile. Numai străinii de rit creștin pot dobândi calitatea
de român”.
Liderii români au început să-i prezinte pe evrei ca fiind principalul
obstacol în calea independenței, prosperității și culturii în România. Aceste
opinii s-au radicalizat pe măsura ce insistențele externe în favoarea evreilor
au continuat. Statutul juridic al evreilor, care reflecta un antisemitism
înverșunat, nu a mai cunoscut modificări. În 1910, Iorga se alătură lui A.C.
Cuza pentru a pune bazele Partidului Național Democrat, primul partid
declarat antisemit din România.
Într-un discurs ținut la Camera Deputaților, publicat mai târziu sub
forma unui pamflet intitulat Naționaliștii și Problema Jidovească, Iorga
6
Tratatul de pace de la Berlin – prevederi referitoare la România (1878): „În România,
deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un
motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi
politice, admiterea în sarcini publice funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor
profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi”.
7
Ion C. Brătianu (n. 1821, Țara Românească – d. 1891) a fost un om politic român,
ministru cu diferite portofolii în varii guverne, cel de-al paisprezecelea premier al
României, fratele lui Dumitru C. Brătianu și tatăl lui Ion I.C. Brătianu. A fost membru de
onoare (din 1888) al Academiei Române.
reacționa la cerințele evreilor pentru drepturi cetățenești, acuzând că „evreii

de pretutindenea, din jidovimea întreagăˮ s-au aliniat împotriva României.
Chestiunea evreiască în primii ani de domnie ai lui Carol

Cauzele chestiunii evreiești în perioada la care ne referim beneficiază
de o prezentare în conexiune cu evenimentele perioadei istorice, naționale și
internaționale, în teza de doctorat Relațiile româno- franceze(1866-1914),
semnată de Ana-Maria Vele. Interesantă și aducătoare de clarificări este
prezentarea unor personalități politice de anvergură, dar și controversate,
precum Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti sau, opusul lor, P.P.Carp, prin linia
politică urmată și vizavi de chestiunea evreiască.
Perioada este anticipată de Unirea Principatelor Române sub Alexandru
Ioan Cuza, prin implicarea lui Napoleon al III-lea, devenit celebru datorită
principiului naționalităților legitimate în Europa (le sentiment national
constitue l’une de principale force politiques de la période 1851 à 1914)8 și a
sa filleule, Mme Cornu (fină, fr.) și continuă cu domnia lui Carol. Este
exemplificat consistent și convingător atașamentul francez față de România,
între anii 1859-1866, anii de început ai emancipării României cu susținere
franceză, cât și la sfârșitul primei conflagrații mondiale, când Franța
recunoaște România Mare. Fluctuante, privitor la găsirea unui consens, dar
niciodată întrerupte, relațiile diplomatice simptomatice prin rapoartele
diplomatice ale reprezentanților francezi vor însoți evoluția României.
Raporturile româno-franceze s-au manifestat și în domeniul economic și
cultural, rămânând, însă, de primă importanță, raporturile politice și
diplomatice, agenții francezi primind instrucțiuni de consiliere a domnului, fie
pentru susținere morală, fie pentru presiune. Omologii reprezentantului
francez, bunăoară, sunt sfătuiți să fie alături de Cuza.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost necesar, în mod
special, sprijinul francez, respectiv al lui Napoleon al III-lea, pentru
recunoașterea europeană a domnitorului pe tronul Principatelor, care aplicau
pentru întâia oară principiul prințului străin. A fost o perioadă de acomodare
între domn și țară, cu momente de oboseală și descurajare pentru Carol, care
pierde din control și autoritate, în fața unei personalități politice puternice,
care a fost Brătianu, și de eforturi susținute din partea elitelor politice pentru
recunoașterea dreptului de reprezentare între popoarele europene, prin
8
Ana-Maria Vele, Relațiile româno- franceze (1866-1914), teză de doctorat, 2010, Cluj
(sentimentul național constituie una din principalele forțe politice ale perioadei dintre 1851
și 1914).
dovedirea unei autorități reale asupra teritoriului și a cetățenilor. Atenția și

străduința au fost focalizate spre îndeplinirea dezideratului de unitate și
independență și pentru consolidarea lor, care peste câțiva ani aveau să fie
consfințite prin utilizarea în rapoartele diplomatice a titulaturii de „Româniaˮ.
Problematicile interne, care sunt corelate cu cele externe, cărora li se
acordă o atenție deosebită în rapoartele diplomaților francezi, acreditați în
Principatele Române, sunt jurisdicția consulară, motiv de frustrări pentru
partea română, și în legătură și cu chestiunea evreiască, ca și cea a bandelor
(grupuri) bulgare. Doleanța esențială a Franței în această perioadă era
stabilitatea zonei și integritatea Imperiului Otoman, care asigura un echilibru
în vederea confruntării decisive cu Prusia, din considerente de supremație.
Instabilitatea zonei, care îngrijora Franța, în primii ani de domnie a lui
Carol, este dată de vecina românilor, din proximitatea sudică, Bulgaria, unde au
loc lupte de guerilă pentru idealuri naționale. Sunt sprijiniți de Rusia, având și
sprijinul tacit al românilor. O opinie, care merge de la circumspecție până la
opoziție, este a lui Rosetti, exprimată în ziarul Românul, asupra opțiunii pro ruse,
fiind identificată cu căderea sub „le joug slaveˮ, ce va urma jugul otoman. În
același context, ziarul dezvăluie și mentalitatea vremii vizavi de ruși, exprimată
în clișeele populațiilor Imperiului: „Je crains les Russes même quand ils
m’apportentla libertéˮ9. Cu o opinie contrară ziarului Românul, despre acest
subiect, este ziarul Trompeta Carpaților al lui Cezar Bolliac, care laudă bulgarii
pentru determinarea lor în îndeplinirea idealului național. Îl cităm și pentru
articolele care exprimau o poziție cât se poate de vehementă față de evrei.
Enunțurile virulente, formulate la adresa evreilor, erau prezentate de către agenții
francezi ca reprezentative pentru atitudinea (n.red. antisemită) românilor.
În anul 1867, agenții francezi semnalează încercările de formare a unei
alianțe balcanice odată cu venirea la guvernare a lui Brătianu. Cel care avea
să submineze autoritatea lui Carol, numind și destituind miniștri, luând
decizii fără a informa domnitorul, bănuit și de un complot pentru a-l înlătura
de la tron, își începe guvernarea substituind agentul român de la Belgrad
(Ion Cantacuzino) cu un fidel al liberalilor, Radu Ionescu, ceea ce întărește
presupunerea de organizare a alianței balcanice de către Brătianu. Franța,
însă, nu va susține acțiuni susceptibile de a dezmembra Imperiul Otoman.
Simptomatic pentru caracterul duplicitar al politicianului liberal este
manevra de a acuza adversarii politici și de idei, exact de tactici pe care el însuși
le folosește. Acuză opoziția conservatoare de detractările la care a fost supus
guvernul său în fața Franței, în același timp acuzând politica franceză – în această
9
(Mă tem de ruși și când îmi aduc libertatea), Ana-Maria Vele, op.cit.
parte a Europei și față de România – de o linie obscură, ce ascunde dezinteresul

faţă de România. Boyard, agentul francez, dezminte, explicând că țara sa se
conduce după aceleași precepte, anume sprijinirea morală și consolidarea oricărui
guvern român, doar cu condiția de a nu se hazarda într-o politică aventuroasă10.
O răceală a Franței se explică prin menținerea la putere a lui Brătianu,
neagreat de Napoleon al III-lea, pentru direcțiile aventuriere ale politicii
externe (scenariul de mărire a țării, imaginat de Brătianu printr-o coaliție de
state cu interese diferite : români, sârbi, bulgari, greci, împotriva Imperiului
Otoman slăbit, și cel al unei republici Daco-române, care să includă și
românii din Austria, în urma destituirii lui Carol), ca și pentru caracterul ei
rusofil, imprimat de ministrul român. Franța era pentru o politică realistă, cu
realizarea de reforme interne, care ar fi adus stabilitate și securitate țării.
Un oponent al liberalului era P.P. Carp, care după înlăturarea sa de
către Brătianu din postul de secretar în cadrul agenției române de la Paris,
deținut încă din timpul lui Cuza, ajuns în opoziție, interpelează guvernul în
chestiunea bulgară, intervenind și pentru chestiunea evreiască, care era
preocupantă în acei ani, dat fiind circularele prohibitive ale lui Brătianu, în
completarea art. 7 din Constituție. Carp ripostează la expulzările familiilor
de evrei din Bacău. Este susținut de Franța și Occident, care imputau
României dispozițiile privitoare la problema bulgară, România furnizând
arme bulgarilor cu știrea și organizarea lui Brătianu, aventurismul
proiectelor politice și tratamentul abuziv aplicat evreilor.
Reacția părții române intrigă prin minimalizare și neasumare a
responsabilității. Ne referim la Ministrul afacerilor externe, Nicolae Golescu,
care se pronunță evaziv și extrapolând problema evreiască printre considerații
teoretice generale, în nota trimisă consulului general al Austriei la București,
Eder, care o transmite omologului francez Mellinet. Se subliniază că situația a
fost greșit apreciată: „elle a été mal appréciée, jugée par des uns, avec
passion, exploitée par d’autres dans des intérêts particuliers. Au fond ce n’est
pas une question réligieuseˮ11. Evenimentele din Moldova, abuzurile asupra
unor familii întregi de evrei sunt prezentate ca fapte izolate, ministrul român
aplicând tactica obișnuită a diminuării pagubelor12.
În același timp, prezența Rusiei era pe urmele francezilor și apare într-un
10
D.A.N.I.C., Colecța Microfilme Franța, Rola 14, 17 martie 1868, București, Golescu
către d’Avril, cadrele 89-90.
11
Ana-Maria Vele, op.cit. (Ea a fost rău interpretată, judecată de unii cu pasiune, exploatată
de alții în interes particular. În fond, nu este o chestiune religioasă).
12
Ibidem.
număr semnificativ de rapoarte diplomatice. Din 1866, conform diplomației

franceze, politica rusă se orienta spre o maximă reducere a oricăror influențe
europene, exploatând ambiția lui Carol de a-și extinde autonomia prin
independența totală față de Imperiul Otoman.
În acest context, guvernul Brătianu primeşte un vot de blam (i se
imputau dezordinea din interiorul țării, dusă până la anarhie, presiunile
externe, în principal, din partea Franței, tendințele politicii sale externe),
care îl constrânge să demisioneze, domnitorul acceptându-i demisia, numai
că fiind influent și capabil, va reveni curând.
Jurisdicția consulară – cauza principală a antipatiei, invidiei și a

măsurilor luate de guvernul român împotriva evreilor
Complicațiile interne, în principal, chestiunea bulgară și cea evreiască, cu
implicații externe au provocat nemulțumiri la nivelul jurisdicției consulare, pe
care guvrnul român o vroia abolită, pe motiv că, de fapt, crează complicații atât
pentru români, cât și pentru subiecții străini. Disensiunile dintre autoritățile
române și corpul consular al agenților străini, porneau de la capitulațiile
încheiate de Poartă cu țările creștine, în virtutea cărora, pe teritoriile Imperiului
Otoman, acestea aveau putere de jurisdicție asupra propriilor subiecți.
Astfel că reprezentanții diplomatici erau în drept de a-și apăra supușii
acuzați de abuzuri sau implicați în procese. Problema jurisdicției consulare se
manifestă în toată plenitudinea ei, în primii ani de domnie a lui Carol, mai
ales în chestiunea evreiască. Existau două teze, cea românească, care imputa
marilor puteri periclitarea suveranității țării, prin lezările de autoritate, și cea a
agenților străini, care aduceau ca argument în această dispută cu autoritățile
române reglementările capitulațiilor semnate cu Poarta Otomană. Jurisdicția
consulară nu se răsfrângea numai asupra diplomaților acreditați în diferite țări,
ci și asupra creștinilor stabiliți sau aflați în trecere pe teritoriul țărilor
musulmane sau în Barbarie/ Côte de Barbaresque13. Această urmare a
capitulațiilor încheiate de către suveranii creștini cu Imperiul Otoman.
Capitulațiile făceau ca ambasadorii să aibă drept de jurisdicție asupra
supușilor lor, cu reședință pe teritoriile musulmane.
Cât privește Țările Române, în secolele XIV, XV, XVI, acestea au
primit, prin capitulațiile cu Poarta, drepturi extinse asupra supușilor lor,
pentru care s-au angajat să plătească un tribut Porții. La schimb, otomanii se
obligau să asigure protecția Țărilor Române împotriva dușmanilor externi,
13
Coasta magrebiană a continentului african unde pirați musulmani făceau comerț cu
sclavi; erau cunoscuți ca „pirates et corsaires barbaresques”.
iar angajamentul cel mai important fiind de a le da libertate de administrare

internă, deși plasate sub autoritatea lor. În 19 august 1858, Convenția de la
Paris, urmare a războiului Crimeii, reconfirmă autonomia Principatelor, așa
cum fusese formulat în capitulații. De aici, nemulțumirea românilor, care se
consideră nedreptățiți de jurisdicția consulară ce dădea drepturi agenților
diplomatici asupra supușilor lor14.
Abuzurile epocii fanariote, fără un precedent în analele Orientului, au
impus stabilirea, la București și la Iași, de consulate, prin care marile puteri
își ocroteau supușii stabiliți în Țările Române și limitau umilințele de tot
felul la care erau supuși. Din rapoartele consulare franceze aflăm de o altă
fațetă a acestei realități, prin exercitarea abuzivă de către Austria a acestui
drept, cu un deceniu înainte de venirea lui Carol. Așadar, era vorba despre o
nemulțumire veche a autorităților române provocate de aplicarea
capitulațiunilor de către agenții diplomatici. În contextul Unificării
Principatelor, jurisdicția consulară devine un impediment pentru unitatea și
suveranitatea statului, făcând ca autoritățile române să antameze negocieri
pe lângă cabinetele europene pentru abrogarea jurisdicției.
Aplicarea abuzivă a jurisdicției s-a manifestat în domenii precum cel
comercial, financiar și juridic. Desconsiderând autoritatea română, consulul
austriac trece peste normele de subordonare față de țara gazdă, cerând,
pentru procesele cu subiecți austrieci, remiterea dosarelor de procedură
pentru a reiniția procesul și a da un verdict contrar celui inițial.
Financiar, poziția consulilor austrieci este de a excepta de la plata
oricăror obligații pe conaționalii lor cu rezidență în Principate. „Astfel, orice
individ aflat sub protecția Austriei și care deținea o afacere în domeniul
comercial, financiar sau artizanal nu plătea o cotă parte din venituri, nici
statului, nici autorităților locale. Era o situație anacronică, împotriva căreia
politicienii români pledau cu fervoare. Se poate interpreta și ca un element
simptomatic de rezistență împotriva evreilor, ale căror activități erau
exercitate cu predilecție în aceste domenii”15. Pe fundalul evenimentelor din
România, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, evreii preferă să-și
asigure familia și bunurile prin protecțiile străine, mai ales austriacă.
Aceasta este, totodată, și o modalitate relativ facilă de intrare pe teritoriul
României, „consulul Prusiei și cel al Angliei le vând fără zăbavă protecția”16;
consulul general austriac de la București recunoștea ca având sub jurisdicție,
14
Ana-Maria Vele, op.cit.
15
Ibidem.
16
Ibidem.
în anul 1868, 60.000 de subiecți17.

Jurisdicția consulară, în anul 1868, nu se mai aplică stricto sensu, iar
consulii austrieci nu mai au pretenția să schimbe pentru supușii lor
sentințele date de tribunalele românești, după cum constată agentul
Consulatului General al Franței la București, Boyard. Românii făcuseră
progrese în domeniul legislativ, fapt confirmat de consulul francez de la
Iași, Ph. Delaporte, dar nefiind convins de aplicarea corectă a legilor.
Brătianu și funcționarii desemnați de el în teritoriu erau unanim
detestați în Franța, afirma Delaporte, care avea un discurs, uneori,
caracterizat prin subiectivism. Antipatia franceză se datora și cupidității și
lipsei de scrupule ale acestora: „Il n’y à avoir dans les fonctionnaires
roumains aucune garantie réelle d’integrité et d’indépendanceˮ18.
În același document, apare explicația, dată tot de Delaporte, ostilității
românilor pentru străini, în general. Referința, însă, este la evrei, pentru care
elementul autohton avea animozitate. Românii nu inspirau încredere și
credibilitate nici în domeniul comercial, nici în cel industrial. Ca și în domeniul
financiar, către evrei se îndreptau încrederea și preferințele: „Il s’en suit que les
capitaux du pays vont se placer plus volontiers entre les mains des Juifs et
qu’auqune affaire ne peut se conclure que par leur intérmédiaireˮ19.
Tot consulul francez de la Iași, Ph. Delaporte, arată că jurisdicția
consulară rămâne necesară în gestionarea și reglarea falimentelor,
lichidărilor și succesiunilor, ca și pentru respectarea principiului
inviolabilității persoanei și a domiciliului unui subiect. Cât priveste
procesele ce priveau subiecții străini, consulul explică că jurisdicția
consulară răspundea nevoii de a înlătura arbitrariul și sentințele abuzive,
care, însă, genera ostilitatea românilor pentru străini, în general20.
Problematica jurisdicției consulare a cunoscut două direcții de
abordare, fiind legată mai ales de chestiunea evreiască, așa cum apare mereu
pe parcursul celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Direcția
franceză, umanitară și de dreptate, deoarece francezii nu aveau mulți
protejați. Cea de a doua, de influență, direcția austriacă, cu numeroși
protejați. Ministrul Golescu sublinia că jurisdicția consulară reprezenta drept
17
Ibidem.
18
Ibidem. (Nu există în cazul funcționarilor români nicio garanție reală de integritate și
independență).
19
Ibidem. (Capitalurile țării urmează a se plasa cu bunăvoință în mâinile evreilor, și nicio
afacere nu poate fi încheiată decât prin intermediul lor).
20
Ibidem.
consecință unul din principalele impedimente pentru emanciparea evreilor,

de aceea acesta pleda în fața puterilor pentru abrogare. De aici un discurs în
care ministrul făcea puterile răspunzătoare, parțial, pentru măsurile la care
erau supuși evreii21.
Documentele conduc la concluzia că prin jurisdicția consulară puteau
fi protejați străinii care nu aveau consuli, iar evreii erau de multe ori subiecți
ruși sau austro-ungari. O altă informație o completează pe aceasta, relevând
modul subiectiv în care se putea întâmpla să se aplice protecția. Exemplul îl
oferă consulul francez de la Galați, care nu se aliază altor membri ai
corpului diplomatic și nu-și arogă dreptul de a include ca membri ai micii
comunități franceze protejați evrei. Este explicată decizia prin aceea că cel
care reclamă calitatea de francez trebuie să-și asume și responsabilități nu
numai avantaje și sustragerea de la plata impozitului, aserțiune ce este
urmată de o alta și mai dură: „Mieux vaut une petite colonie française dont
les fils obéissent à l’appel du drapeau , qu’une longue liste de forbans sans
nationalité qui ne se cachent derière ce drapeau que pour mieux déserter
celui auquel ils se devraient comme défenseurs naturelsˮ22.
Problema evreiască în anul 1915: interesul de a participa la

război. Dilemele vieții evreiești între confruntările cu steriotipia unui
antisemitism oficial și efortul de război pentru obținerea egalității civice
cu populația majoritară
Idealurile evreilor erau cele de inspirație pașoptistă, cu aceleași
revendicări politico-sociale în Primul Război Mondial, ca și la cele
anterioare, Războiul româno-ruso-turc din 1877 și Războaiele balcanice
1912, 1913; ei participă la războaie, din motive pragmatice, în principal,
pentru revendicări politico-sociale, după exemplul românilor, pentru
drepturi cetățenești, care urmau să facă posibilă emanciparea, fapt notat de
ziarele vremii ca și de către conducătorii evreilor: „Românii vor dezrobirea
lor economică, evreii vor dezrobirea lor politică”23. O politică liberală, de
sorginte franceză (urmare a Revoluției de la 1789 și apoi pașoptistă), se
manifestă în Principate față de evrei, prin toleranța religioasă, dovadă faptul
că garnizoana are un rabin pentru nevoile religioase ale evreilor; practicanți
21
Ibidem.
22
Ibidem. (Mai bine o colonie franceză mică în care fiii se supun apelului sub drapel, decât
o lungă listă de bandiți fără naționalitate, care se ascund în spatele acestui drapel pentru a
dezerta mai bine în fața celui pe care ar fi trebuit să-l apere în mod natural).
23
Marius Mircu, op.cit., p. 274.
ai credinței, evreii nu sunt pedepsiţi cu interdicția cultului. Privitor la

instituțiile confesionale, acestea aveau o dublă jurisdicție, din motive
pragmatice, supuse comunităților, dar și statului, comunitățile neputând să
asigure întotdeauna plata serviciilor, un alt motiv de aservire a minorității.
Regina Maria se face cunoscută prin actele filantropice, ajutând evreii
în situație precară din pricina războiului. Există un cult al Reginei Maria
preluat și de către evrei, cu ecouri în memoria Marelui Război și care
amintește de cultul lui Francisc Iosif sau al Mariei Tereza, în Transilvania,
fiind și un liant între români și evrei. Ca pregătire în vederea războiului,
Regina Maria a făcut un turneu prin țară. Este consemnat de ziarul
„Dimineața”, 14 iunie 1916, cum că în orașele de provincie pe care le-a
vizitat Majestatea Sa, în mai 1916, „a împărtășit și pe săracii evrei cu darul
ei generosˮ, dându-se în ziare numele celor la care a fost Regina.
Evreilor din Regat, românii nu le-au interzis limba și religia, nu au fost
amenințați de o politică de asimilare, la care sunt supuși românii din
Transilvania, mergându-se până la a fi declarați maghiari, membri ai patriei
maghiare și odată cu ei și evreii, care renunță să-și mai declare religia și limba.
În condiții speciale de război, însă ,din motive lesne de înțeles, apar
situații când se interzice a vorbi idiș. Astfel, comandantul C. Prezan al
Armatei de Nord, în intervalul 26 aug. 1916-13 dec. 1916, în cele două
operații militare strategice de ofensivă în Transilvania, și de control al
trecătorilor din Carpați, emite ordinul: „Nimeni, dar absolut nimeni sub
niciun cuvânt și nicăieri, nici în case, nici în public, nu mai are voie să
vorbească și să scrie altă limbă decât cea românească”.
Un astfel de ordin se va aplica cu exces de zel, fiind un nou prilej de a
răstălmăci rasial un ordin de război și de a persecuta evreii: „Câte drame,
câte tragedii cunosc numai la Bacău, cu bătrâni evrei prinși că vorbeau
idiș”24. Alte exemple dovedesc că și rușinosul război antievreiesc continuă
odată cu cel mondial „tot atât de mondial numai că nu primul”25.
Antrepozitele bucureștene din Calea Rahovei și Obor vând lemne
populației, exceptând evreii. La hală un gardist îi gonește pe evrei de la
carne: „Întâi românii și dacă mai rămâne”. Societatea Națională de Cruce
Roșie, str. I.C. Brătianu, 23, anunță că e în căutare de bucătari pentru
spitalele sale mobile: „Să fie români”26.
Chestiunea evreiască la acel moment se identifică cu faptul că evreii
24
Ibidem.
25
Ibidem, p. 278-279.
26
Ibidem.
nu sunt chemați în război în Regat, iar în Transilvania, nu este recunoscută

existența lor, nu sunt incluși în statistici, se preferă includerea la națiunea
dominantă, lucru care făcea să ridice în documentele oficiale ponderea
elementului maghiar, fiind facilă o astfel de înregistrare, deoarece evreii
transilvăneni erau vorbitori și de maghiară, ferindu-se să vorbească idiș, alte
limbi decât maghiara erau interzise de a fi folosite în public.
Gratulați „Bunii români” sau „Cruzii dușmani”27, ca replică a celor
discriminați, românii s-au străduit să-i compromită, creând o opinie
nefavorabilă la adresa neamului evreiesc, ceea ce face o parte din ziare,
pentru a-i împiedica să ia parte la război. Deja organizați, însă, evreii
protestează prin Uniunea Evreilor Pământeni, care îi reprezintă în ziare de
limba română, finanțate de evrei, mijloc publicistic păstrat și între cele două
războaie mondiale, care le susțin cauza, („Egalitatea”, „Dimineața”,
„Adevărul”). Remarcăm că numele ziarelor, ca și ale organizațiilor notate
mai sus și evocate pe tot parcursul acestei prezentări, trimit elocvent la
revendicări, argumentându-le chiar din titlu.
Participarea evreilor la războaie, solidar cu românii și, în principal, la
Marele Război, era însoțită nu doar de aspirația la acordarea drepturilor
cetățenești, ci și de dorința de a li se recunoaște dreptul la demnitate, punând
o stavilă antisemitismului.
Pentru acest deziderat, participarea la Război, evreii luptă organizat,
dezbaterea subiectului fiind în centrul celui de al VII-lea Congres al Evreilor
pământeni, din 6-7 ianuarie 1916, când Adolf Solomon, vicepreședinte al
Uniunii îndeamnă: „Să luptăm toți uniți, pe un singur front. Trebuie să fim
cu toate partidele și să nu cerem plată pentru serviciile noastre, pentru
contribuția la armată, la front, noi nu avem sânge de vânzare. Și noi, evreii,
am contribuit la biruința în războiul din 1913, dar am rămas fără drepturi.
Românii vor dezrobirea lor economică, evreii vor dezrobirea lor politică28.
În sfârșit, după multă zarvă, „Să intre sau să nu intre și jidanii –
pardon, evreii – alături de noi, românii?” – notează cu aceeași ironie idiș,
Marius Mircu. La 14 august, Consiliul de Coroană a hotărât ca România să
participe la război „pentru scuturarea jugului secular al dominației ungare
într-o parte insemnată a țării”29. Vestea că România intră în război a fost
primită cu entuziasm – scriau toate ziarele – și de populația evreiască.
Tedeumuri în toată țara, în toate sinagogile, pentru izbânda României.
27
Ibidem.
28
Ibidem, p. 274-275.
29
Ibidem, p. 278-279.
O discuție în paralel, pe regiuni, Principate și Transilvania, având în atenție

evreii și românii, putem face și referitor la loialism ca principiu, ce are drept
consecință imediată patriotismul și, corelat, subiectul dezertării de pe front.
Evreii sunt conduși de convingerea că sacrificiul, însoțit de fidelitatea
obligatorie și firească, sunt vitale pentru un viitor mai sigur și mai bun. Opinia
publică, nefavorabilă, face ca situația lor civică să fie ambiguă, nesigură,
controversată, în raport cu națiunea română a cărei formare nu a fost încheiată
și care încă își caută identitatea, prin adoptarea naționalismului și
românismului, în oaza lor de latinitate, de unde și acest exces antisemit.
Naționalismul rimează cu antisemitismul, deja la două decenii de după
1848 apăruse problema evreiască la scriitorii români, foștii revoluționari. El
se „înnobilează” prin scrisul unor intelectuali de prestigiu, devine un bun al
culturii naţionale30.
În acest context până și moartea unuia dintre ai lor, un inocent, Haim
Silberstein31, este privită pragmatic. Moartea fără vină a lui Haim, o tragedie
pentru familie, pentru comunitate, este o fericire, un prilej de a revendica
drepturile care le-ar schimba statutul și soarta. Înaintea loialismului și a
patriotismului, pentru evrei a fost problema dreptului de a participa, numai
așa li se putea deschide calea pentru emancipare, pentru drepturi cetățenești,
pentru care existase doar o scurtă perioadă datătoare de speranță, cea a
domniei Principelui Cuza32, cu o spulberare a acelei schimbări în bine, prin
Constituția de la 1866.
Asumarea idealului național românesc devine pur și simplu patriotism,
atât prin jertfe de vieți, cât și prin ajutorul material: bani, alimente,
îmbrăcăminte, oferit de evrei, solidar cu populația majoritară. Discuția
despre loialism și patriotism are și un aspect principial-educațional, aflat la
baza funcționării lumii de atunci33, o lume a valorilor clare, soldatul ca și
ofițerul, precum și civilul, socoteau ca sfinte onoarea, eroismul, patria.
Există un mecanism psihologic al loialității, aceasta devenind o mentalitate.
Cât privește dezertarea, nu se cunosc cazuri și face subiect de analiză
aparte pentru evrei, la scriitorul român de geniu care este Liviu Rebreanu.
30
Y. Obidin, Naționalismul și antisemitismul intelectualilor români.I Apariția problemei
evreiești, 2016 https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com
31
V. Drumaru, rezumat al articolului Haim Silberstein, din 14 octombrie 1915,
„Dimineața”, București.
32
Lya Benjamin, Evreii din România de la respingerea cetățeniei la încetățenire 1866;
1919, nota 34.
33
Ion Cârja, Națiunile Europei Centrale între loialitate dinastică și identitate națională
(sec.XVIII-XX), curs, anul universitar 2022-2023.
După ce se inspiră dintr-un caz real, nenorocirea din propria familie,

condamnarea fratelui Emil Rebreanu la moarte prin spânzurare, pentru
dezertare, în romanul Pădurea Spânzuraților (cu acțiunea plasată într-o
perioadă când loialismul se prăbușea), face din acest subiect un pretext
pentru a adânci analiza implicațiilor antisemitismului în imaginar.
El adăugă la tragismul nedreptăților suportate de evrei pentru rasa semită
cărora aparțin, una și mai mare decat toate , cea a dezertării impuse, echivalentă
cu crima, deoarece Ițic Ștrul rămâne fără nicio alternativă de supraviețuire,
dezertarea fiind și de neconceput de evreul tipic al acelor vremi.
Soldatul evreu devine erou fără voie – era disperat să trăiască pentru a
se întoarce acasă, „la copilași” – și victimă inocentă a antisemitismului, în
ficțiunea din nuvela Ițic Ștrul dezertor34. El va respinge fuga de la datorie, ca
și trădarea. Locotenentul antisemit și laș dăduse ordin caporalului să-l omoare
pe evreu, caporalul nu are tăria să săvârșească crima și îl părăsește, iar Ițic
este blocat între drumul înainte, ce ducea la moarte, și drumul la dușman. Se
va sinucide, spânzurându-se, singura demnitate la care poate accede.
Rămânem, încă, în sfera literaturii, la scriitori care au fost inspirați de
Marele Război și manifestările antisemitismului și pe front. În proza
autobiografică în versuri De vorba cu bălanul meu – 1925, Editura Cultura
Nationala, scriitorul evreu Emil Dorian (n. Emil Lustig; 16 februarie 1893–1956)
dă măsura întregului său talent literar. Luat în război când încă nu avea
cetățenia română, face echipă cu un cal alb, adoptat de medic și ridicat la
rangul de „sanitarˮ, și ordonanța Brehoi, „familiaˮ din timp de război.
Pentru cât a durat omorul, ofițerul i se adresează cu tandrețe căluțului, ca
prieten necuvâtător, dezvăluind prin dialogul imaginar cotidianul de război.
Viața de trudă infernală a lui Bălan, alternând cu ceasuri de răgaz, viața dintre
două atacuri, de huzur și dezmăț a ofițerilor, în decorul satelor mizere, pustiite
de foame, de război și de tifos, aceștia ducând în derizoriu până și moartea.
În același sens al vieții și morții desconsiderate, prin decizii
iresponsabile, în cazul ce ni se relatează, se adaugă scena execuției a zece
tineri soldați, care încercaseră să fugă de moarte, împușcându-se în mână
pentru a fi trecuți la vatră. Între ei, moare și soldatul-erou, Ion Clăvac, cel
care se distingea în frunte la atac, din pricina grațierii ajunsă cu întârziere.
Frontul cald, în confruntări și dintre confruntări, este zugrăvit prin
talentul compozițional de excepție, într-o suită de tablouri animate în
noaptea de Crăciun 1916. Episoadele de proză în versuri, cu scene de viață
34
Liviu Rebreanu, Ițic Ștrul dezertor, 1919, în Revista „Sburătorul”, București; 1922, la
Editura Cartea Românească, București.
și reușite portrete se derulează sub titluri de capitole.

Viața de război a doctorului e în contrast izbitor cu cea a ofițerilor; căsuța
unde locuiește, împreună cu ordonanța, e și infirmerie frigorifică unde sunt
adăpostite și cadavrele neridicate, înghețate; singurătatea, frigurile, lipsurile,
sunt împărtășite lui Bălan, bătrân deja, zăcând nehrănit, în grajd.
Cei trei, un cal, un vistavoi și-un ofițer, primesc ordinul de transfer la alt
regiment. Traseul pare a fi fără sfârșit ca spațiu-timp. După un drum prin
pădure, poposesc într-un sat, în casa evreului cojocar, Natan, drumul prin
Moldova, de la Frumușica la Hârlău, este urmat de 3 zile de închisoare la
Deleni, pentru infamia de a nu ajunge la timp în fața noului șef pentru
prezentare. Grupul statuar, încremenit prin încăpățânarea lui Bălan de a mai
înainta, provoacă furia ofițerului șef care îl insultă pe evreu, identificându-l cu
Iisus de odinioară și pedepsindu-l încă o dată, în această lume, cu închisoare.
Derularea vieții celor trei, singuri, izolați într-o lume coșmărească
atemporală, pregătește prin acumulare de tensiune dezvăluirea secretului
medicului, prietenului Bălan, în capitolul Taina. El spune, în sfârșit, taina
sufocantă a apartenenței semitice, urmare a unui ritual religios (n.red. – și
care este și la originea autoizolării, a tendinței pentru ghetoizare și la acest
evreu, ce stă retras de trupă). Particularitatea fizică, ce îl deosebește de
creștini este numită pe rând „defect”, „cusur fundamental”, „un furt fizic”,
devine motiv de ură, căci este percepută ca urmată de un defect moral.
Ofițerul, alegând drept confident, nu pe ordonanța Brehoi, ci calul Alb,
exprimă adâncimea traumatismului de nevindecat, prin neîncrederea și teama de
celălalt, care e chiar și fața de ființa necuvâtătoare: „Știi taina mea. Răspunde-mi
dar cinstit/ Dai cu piciorul fostului tovarăș,/ Sau poate tu… nu ești antisemit”?
Născut cu 6 ani înaintea Primului Război Mondial, în 1908, un alt
mare talent al literaturii române, Alexandru Sahia, în scurta viață de 29 de
ani, a realizat, în schițele și nuvelele sale, imaginea unei epoci cu
problemele ei. Îl inspiră viața țărănească, nedreptățile războiului, fascismul,
ca și marea țară a socialismului, URSS, înainte ca gravele derapaje sociale și
politice să marcheze viața generațiilor unei părți a lumii, aproape un secol.
Soldatul lui Sahia, Isidor Abramovici, este pregătit pentru Execuția din
primăvară35 printr-o tactică a terorii aplicată cu determinarea îndărătnică ce o
dă judecata întunecată de ură a colonelului Maximovici, „străin primăverii”,
cum ne spune naratorul. Simulacrul de anchetă, cu toate piesele inventate –
trădătorul nu există, martorii nu-l cunosc pe cel incriminat, vina nu i se
35
Al. Sahia, Execuția din primăvară, în Alexandru Sahia, Execuția din primăvară, nuvele,
schițe, articole și reportaje, București, Biblioteca pentru toți, Editura pentru literatură, 1962.
comunică niciodată – împrăștie panică până la abrutizarea simțurilor, în

rândul a trei soldați, camarazi ai lui Isidor – doi dintre ei nu îl cunosc pe
camaradul de arme ce avea să moară – aleși ca martori de către colonel,
pentru a dovedi că evreul este trădător. Spre deosebire de ceilalți doi evrei,
din scrierile anterioare, Isidor Abramovici se revoltă și se defulează
imaginându-și scenarii violente, în care ar putea să-l lovească pe călău cu
bocancii sărind pe birou său să-l ia în spate cu tot cu birou și să-l prăbușească.
În această scriere apare și relația creștin-evreu, în condiții de egalitate, în
lumea celor umili, relație de o caldă omenie, cea dintre soldați. Soldatul Rață,
dogar în viața civilă, împarte cu Abramovici, funcționar contabil la o fabrică de
spirt, un adăpost din crengi și o prelată ce-i feresc de ploaia pe timp de noapte,
într-o pădure, pe front. Fumează amândoi, până se luminează, tutunul din cutia
de tablă a evreului. Pentru împlinirea ultimei dorințe a condamnatului
Abramovici, aflat în fața plutonului de execuție, Rață se desprinde din pluton și
vine să ia cutia cu tutun, ce legase o prietenie. Isidor o dă soldatului creștin, al
cărui plânset de țăran îi face ultima legătură cu viața.
Aceste trei exemplificări conving pentru ce a fost, ce este și ce poate fi
războiul, la trei scriitori diferiți, cu vocație scriitoricească certă, ceea ce
implică o minte deschisă cunoașterii realităților sociale, ce diferențiază
oamenii, și cunoașterii personalităților umane, observarea detaliilor vieții și
înțelegerea semnificațiilor lor. Este acea imagine a războiului, pe măsura
grozăviilor lui, din realitățile vieții de război, care șterge amintirea vieții
normale de dinainte, ca și a entuziasmului de început, din ziarele
beligeranților, ce vorbesc de elanul tinerilor patrioți, în drum spre front.
Antisemitismul, ca explicație la decizia de a pune capăt unor vieți,
adaugă la dezumanizarea celor ce nu sunt pe frontul dușman, ci de aceeași parte
a baricadei, dar nu și frați, și oferă o reușită imagine a infernului creat de om.
După ce evocă sângerosul an 1915, cu grozăviile războiului îndurate
de evreii din Galiția și Bucovina, Moses Shwarzefeld revine la subiectul
antisemitismului de război, în editorialul ziarului „Egalitatea”, din ianuarie
1916: „Mai e un stat, în afară de Rusia, în care situația evreilor e nenorocită:
România. Noi măsuri împotriva evreilor: legea pentru controlul străinilor,
adică al evreilor, găsirea evreilor din apropierea granițelor, regim de
excepție în armată, adică rușinoase discriminări”36.
Cum au rezistat evreii antisemitismului este o bună întrebare. Au rezistat
prin integrare, prin concesii și temporizare. Ca și românii, evreii au în familiile
lor povești cu războaiele de pe teritoriile românești, la care au participat
bunicul, tatăl și nepotul sau transmise de la un străbun îndepărtat37.
36
Marius Mircu, op.cit., p.278-279.
37
Aurel Vainer, Amintirile unui evreu ashkenaze, manuscris, București, septembrie 2020,
Pe de altă parte, opțiunea sionistă pentru evrei a fost constant un sprijin

moral, indiferent de tulburările veacului, îmbrăcând și o formă creștină, în
anume perioade38. Sprijinul a venit mai ales de la religiozitatea evreului, Tora,
patria purtătoare („la synagogue et la famille sont devenues le centre de la vie
juive pour un peuple sans patrie ni Temple. Le Torah a été la patrie portative
des Juifs pendant leur long séjour en exil”)39, a continuat a se transmite
neîntrerupt în familie, în locuințele evreiești, întreținând speranța.
Reacția evreilor în fața antisemitismului, de la sentimente negative

revanșarde, la organizare și programe revendicative
„Antisemitismul – în perioada prezentată – e mai mult decît o opinie în
România, e o pasiune în care se întîlnesc oameni politici din toate partidele,
reprezentanţi ai ortodoxiei şi, se poate adăuga, toţi ţăranii valahi şi moldoveni”40.
Până la urmă, tot acel coșmar al războiului, ucideri, ură, penurie de
alimente, gospodării distruse, orfani, morți pierduți pe front și regăsiți peste
ani sau niciodată, peste care se așează problemele etniei – generează ura,
comportamentul conflictual, gesturi de afront, dovadă articolele și tonul lor și
ironia dușmănoasă a evreilor, ce sunt mereu ținta atacurilor.
Presa şi literatura participă intens, de la începuturile antisemitismului românesc,
la crearea şi fixarea stereotipului antisemit la nivelul culturii, iar antisemitismul
modern se reînnoieşte cu elemente noi, este justificat şi adaptat la noile împrejurări.
Agenția Evreiască, noua formă a Mișcării Sioniste Mondiale, este socotită stat în stat
și instrument de supunere a omenirii, evreilor.
După informațiile din ziare și studiile semnate de evrei, remarcăm evoluţiile
intervenite și în viaţa comunităţii evreieşti, în aceste confruntări, apariţia primelor
forme de organizare social-politică şi culturală, cu programe revendicative şi organe
de presă în limba română, cum exemplificăm aici, cu interesul constant pentru
Palestina, sionismul, care este sprijinul moral al evreilor, prezenţa numeroasă a
evreilor în mişcarea socialistă. Şi iarăși atmosfera impregnată de animozitate, invidie
și ură, cu replicile antisemite şi apariţia unor noi capete de acuzare în campaniile
împotriva acordării de drepturi civile evreilor.
38
Laurence Oliphant, ziarist creștin (1829-1888),în Les souvenirs de Margot Asquit, în „Revue
des Deux Mondes”, t. 1 ,1921, p. 201-212, scrie și militează pentru reinstalarea evreilor în Israel.
39
Théophane Chary, Les prophètes et le culte à partir de l’Exil:autour du second temple,
l’ideal cultuel des prophètes exiliens et postexiliens, în Angela, Scarlat, Un oraş românesc
cu evrei în secolul al XIX..., București Editura Academiei Române, 2021, p. 12,
40
Tradiția intrigilor și a zvonurilor denigratoare sau diabolizante la

adresa evreilor
O femeie evreică, despre care scriu ziarele din 1914, spune o poveste din
1848, ce se petrece în ghetoul Frankfurt pe Mein, pe care o știa de la mama ei;
„În celălalt război mare”, (n.red. posibil Războiul Crimeii, 1853-1856 ), rușii
neavând ce mânca, au mâncat copii și au zis apoi că evreii au făcut asta.
În ziarul „Dimineața”, din 14 iunie 1916 (același ziar și aceeași dată în
care este lăudată Regina Maria pentru generozitatea față de familiile sărace
ale evreilor ce pătimesc de pe urma războiului), pe prima pagină, „cu un
titlu mare și lat, Senzație: din nou un omor ritual”, ne informează,
exasperat, jurnalistul Marius Micu. La Brăila, sublocotenentul Ion
Nicolescu, din regimentul 3 artilerie, primește o scrisoare anonimă, după
dispariția copilului său, de 11 ani, care îl informa „l-au furat evreii și l-au
ucisˮ. Cadavrul va fi găsit câteva zile mai târziu, la Brăilița, în fundul unui
puț. Criminalul era o rudă a celui care trimisese anonima.
În „Eclair des Balkans”, revistă româno-franceză, scriitorul Al. Caïon
duce în derizoriu moartea tânărului evreu Haim Silberstein, de 18 ani, prima
victimă a Războiului pentru Întregirea Neamului. Una din consecințele
acestei publicități sunt și sinuciderile de evrei, care cedau psihic la diversele
prigoniri, înregistrate și acestea de ziare41.
Ziare evreiești de limbă română și ziare anti-evreiești, cu

informații asupra situației evreilor în Primul Război Mondial
Gazeta „Egalitatea”, scoasă de Moses Schwarzfeld42, al cărei titlu
sugerează un ideal pașoptist inspirat de principiile egalitare ale Revoluției
franceze din 1789, de primă necesitate pentru emanciparea evreilor. În
primul editorial din 1916, gazeta se ocupă de suferințele evreimii în anul
1915. „Încă un an de sânge, grozăviile războiului s-au răsfrânt într-o mare
măsură asupra nenorociților evrei”. Referirea este, mai ales, la evreii din
Galiția și Bucovina, în timpul năvălirii si dominației rusești, în special. Pe
front se aflau 600 de mii de evrei ruși. Suferințe și mai grozave îndură cei de
acasă: „Fug bieții oameni lăsându-și avutul în prada incendiilor și lăcomiei.
Mor mulți, femeile și fetele sunt dezonorate, jaful este o regulă, mulți
fruntași evrei și rabini sunt târâți ostatici în Rusiaˮ.
41
Marius Mircu, op.cit., p. 274-275.
42
Moses Schwarzfeld, n. 1857, Iași, Moldova – d. 1943, București, România, a fost un istoric,
folclorist, publicist, editor de ziare evreu român și secretar al Societății Istorice „Iuliu Barasch”,
unchiul poetului-filozof Benjamin Fundoianu. El a fondat săptămânalul „Egalitatea”din București.
Ei luptă din 1914, din primele zile ale războiului, sunt pe front și după
retragerea Rusiei, în 1917, și în armata română, din 1916, „evreii luptă în
rândurile armatei engleze, austro-ungare, belgiene, bulgare, franțuze,
germane, italiene, turce” (Moses Schwarzfeld, „Egalitatea”, nr. 1, 1916).
În perioada pregătitoare, evreii români, care erau conștienți de
avantajele participării la război, au contribuit cu importante sume de bani la
Circumscripția Națională pentru înzestrarea armatei: „Am văzut în ziar lista
de colecte din Bacău, am văzut acolo toată Strada Mare și tot Centrul, unde
firmele evreiești mișunauˮ (Moses Schwarzfeld, „Egalitatea”, nr. 1. 1916).
În același număr, de început de an, sunt date exemple de nedreptăți,
minciuni, sesizări ridicole, precum cea de la Iași despre „grupul brâul alb de
spioni jidani”, arestați, cercetați și eliberați toți de către Siguranța locală și
Generală din București. Se dau ordine discriminatorii și umilitoare ce țintesc
evreii, de către regimente sau corpuri de armată, pentru ca la cancelarie și la
magazie și în gardă să nu fie decât români.
Un număr ulterior al gazetei „Egalitatea”, din 28 mai 1916, publică o
replică la acuzațiile de spionaj, legate de stereotipul antisemit. Cîrciumarul evreu
Johan Stern din Burdujeni, concentrat la Fălticeni, atrage în cursă un spion
austriac, prefăcându-se că îi procură planuri de teren contra sumei de 15 mii de
lei, în momentul întâlnirii pentru realizarea tranzacției, apare și un ofițer de stat-
major și un comisar, găsindu-se, astfel, la spion o corespondență interesantă.
Numărul din 18 martie, 1916 al ziarului „Egalitatea”, relevă interesul și
implicarea evreilor români în realizarea Sionismului, chiar și în condițiile de
maximă agitație, de lipsuri și pierderi de vieți omenești. Sunt inserate știrile
din Țara Sfântă, cu apeluri la ajutoare pentru evreii sioniști din Palestina, unde
era foamete. Apare și știrea că administrația turcească a cedat, gratuit,
coloniei Richon Le Zion, terenurile nisipoase de de-a lungul coloniei.
Conaționalii noștri au avut, așadar, și un drum doar al lor, drumul
Palestinei, idealul sionist. A fost susținut și de români. Marius Mircu redă
opinia profesorului I. Găvănescu, „cunoscut antisemitˮ, referitor la viitorul
evreilor, exprimată la Universitate, la 1 februarie 1916, numit „cel mai
sionist moment”: „Eu cred că în urma acestui uriaș război, popoarele vor da
evreilor înapoi vechea lor patrie spre binele lor și al omenirii”. Sala aplaudă,
fără a fi, însă, vreun evreu. „Iată un vizionar, iată, totodată, un antievreu
care a vrut binele evreilor”(n.red. Iarăși ironie mușcătoare)43.
Ziarul „Dimineața”, director Constantin Mille44, din 14 iunie 1916, pe
43
44
Constantin Mille a fost ziarist, poet, nuvelist si militant socialist. A fost considerat
pagina 3, dedicată Reginei Maria, care în preajma războiului aduce alinare

victimelor de război, nominalizează evrei sărmani, cazuri concrete: văduva
Hana Haim cu 6 copii , din care unul înrolat, din Vaslui, infirmul de război,
Ioan Grigoriu, cu un fecior în armată. Regina Maria adaugă la vorbele de
alinare și câte 600 de lei.
În locul cuvîntului evreu, devenise uzual sinonimul său popular jidan, care avea
de pe atunci, mai ales în limba scrisă, o mare încărcătură semantică peiorativă. Se
adaugă minimalizarea și disprețuirea sacrificiului suprem, ca și la Ion Minulescu, care
semnează cu pseudonimul Koh-Y-Noor, articolul Victima, din „Românul”,
organ național liberal, din 15 octombrie 1915. Ambele ziare reprezintă
direcția națională și „românismul”.
„Eclair des Balkans”, 14 oct,1915, articolul Le petit Haim, semnat
Caïon45, în care autorul batjocorește moartea tragică a lui Haim Silberstein,
de 18 ani, care fusese străpuns de baionete, pe când se afla într-o coloană de
manifestanți împreună cu fratele mai mare (ce urma să se înroleze) pentru
intrarea României în război alături de țările Antantei și nu de partea
Puterilor Centrale. Caion spune că tocmai îl văzuse viu, intrând în sala
Dacia, pe Haim „jidănașul cu nasul coroiat”46.
Articolul este elocvent pentru limbajul epocii în spiritul tradițional
antisemit, fixat în cultura românească de către scriitorii de la jumătatea
secolului al XIX, începând cu Vasile Alecsandri, care crează prototipul
evreului polonez. Înfăţişarea lui (cu perciuni şi caftan, vorbind un jargon stîlcit),
asociată cu trăsăturile „tipice” (înşelător, fără scrupule, avid de cîştig, cămătar,
exploatator şi „otrăvitor” al ţăranului) va deveni, într-o lungă serie literară şi
propagandistică, imaginea prototip a evreului47.
„Neamul Românesc” al lui Nicolae Iorga48 are trista glorie de a fi
părintele ziaristicii române moderne; n. 1861, Iaşi – d. 1927, București.
45
Constantin Al. Ionescu-Caïon(1882-1918) a fost un jurnalist și poet român, în principal
cunoscut pentru diferendul juridic cu scriitorul Ion Luca Caragiale. Era un simbolist și un
discipol al lui Alexandru Macedonski.
46
47
Despre imaginea evreului în opera lui Alecsandri: B.P. Hasdeu, Trei ovrei: jupînul Shylok,
domnul Gobsek al lui Balzac şi jupînul Moise al lui Alecsandri (Buc., 1865); G. Călinescu,
Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (Buc., 1941), p. 253, 279-280; Carol
Iancu, Les Juifs en Roumanie(1866-1919). De l’exclusion a l’emancipation (Universite de
Provence, 1978), p. 211. Despre „Ost-jude”, ca simbol antisemit, în literatura germană şi
austriacă: Steven E. Aschheim, Caftan and Cravat: The Ostjude as a Cultural Symbol in the
Development of German Anti-Semitism, în Politicai Sytnbolism in Modem Europe. Essays in
honor of G. L. Mosse (New Jersey, 1982).
48
Nicolae Iorga (n. 1871-d. 27 noiembrie 1940) a fost un istoric, critic literar, documentarist,
rămas în arhivele evreiești ca fiind „în fruntea propagandei antievreiești”;

Numărul din 19 ian, 1916 scrie despre evreii din armată: „sunt degenerați,
neapți, chiulangii, prostesc armata, mai mult, sunt un element corupător,
dizolvant în armatăˮ49.
Din efortul material și financiar de război al evreilor de pe frontul de

acasă
Vom vedea cât de îndreptățite au fost „temerile bunilor români”,
notează cu amărăciune Marius Micu, pledând în apărarea memoriei
neamului său. Vestea că România intră în război a fost primită cu entuziasm,
scriau toate ziarele, și de populația evreiască.
În toate localitățile, listele de subscripție pentru Crucea Roșie, pentru
Automobilele Regina Maria, pentru organizația Familia Luptătorilor, cuprind și
evrei, care – scrie gazeta „Egalitatea” – fac o adevărată întrecere. Și instituțiile
evreiești deschid cantine pentru familiile celor mobilizați, fără nicio deosebire.
Evreii își dau bunuri: hoteluri, stațiuni, bănci sau bunuri ale
comunităților, anume spitale evreiești, școli și azile de bătrâni, pentru spitale
militare. Frații Zissman, Băile Eforie, firma Marmorosh Blank, din str. Paris
(Doamnei, azi), Spitalul Caritas, Spitalul pentru copii Barascheum, la
Ploiești, Spitalul Comunității evreiești, Spitalele israelite din Iași, Botoșani,
Fălticeni, Bacău, Roman, Piatra. La Râmnicul Sărat, Moise Schvartz oferă
Hotelul Central pentru spital și cantină, servind chiar el și familia50.
Comunitatea sefardă din București se oferă să acopere toate nevoile
pentru familiile celor mobilizați și pentru refugiați. Industriașul Mauriciu
Blank, scrie „Dimineața” , din 21 august 191551, oferă un premiu de 1.000 lei
celui care va doborî primul aeroplan sau zepelin care va ataca Bucureștiul. O
știre din ziare arăta că dintre victimile aeroplanelor germane și bulgare la
București, au fost înmormântaţi în jur de 45 evrei, iar la cimitirul sefard, 4.
dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, cel de-al 34-lea prim-
ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist,
bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. George Călinescu aprecia că
Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.
49
Y. Obidin, Naționalismul și antisemitismul intelectualilor români, în Apariția problemei
evreiești, 2016. „În contextul puternicelor agitaţii antisemite şi ţinînd seama de noua configuraţie a
minorităţilor din România după război, Iorga deduce din doctrina naţionalistă şi atitudinea faţă de evrei,
fără a-i numi însă direct (formularea e foarte prudentă şi diplomatică). Opţiunea e constructivă,
conciliantă, în vădit contrast cu orientarea sa mai veche”.
50
51
Ibidem.
Acțiuni vitejești intrate în legendă

Tinichigiul Marcu Solomon din Tg. Jiu, după ce orașul rămăsese fără
sprijinul armatei, retrasă potrivit ordinelor, observă coborând de pe munte
mai mulți dușmani. Convinge mai mulți evrei și milițieni să ia arme și să
meargă la pod să îl apere. „S-au dositˮ să nu fie văzuți și cum apărea un
dușman îl doborau. Între timp a sosit și armata, care fusese anunțată, astfel
că resping împreună pe năvălitori.
Soldații Zalman Arnold și Aurel Kiula se disting împreună cu 5
soldați creștini la stingerea incendiului de la Pirotehnică, unde, în magazia
lipită de clădirea incendiată, erau depozitate materiale de război ce puteau
exploda în orice clipă. În urma unui referat întocmit de către ministrul de
Interne, li se conferă medalia Bărbăție și Credință52. Se recrutează cercetași
din rândul tinerilor nemobilizați încă, nefiind admiși, însă, cercetași evrei.
Totuși , elevul evreu Ralian Kislinger, ciclist într-o cohortă, este evidențiat
pentru transmiterea unor ordine urgente pe front53.
Evreii nu dezertează și nu trădează interesele românești în război, nu
fac spionaj în favoarea dușmanului, în ciuda bănuielilor fără niciun
fundament, formulate în perioada de pregătire, anul 1915.
Prima victimă în lupta pentru întregirea națională

Opiniile diferite privitoare la intrarea României în Război, fie de partea
Antantei, fie de partea Puterilor Centrale, au fost exprimate și în mitinguri și
manifestări patriotice de stradă ale maselor care cereau încorporarea
Transilvaniei alături de Principate, la România Mare. Într-un astfel de cadru,
după o întrunire în favoarea intrării în război împotriva Puterilor Centrale,
convocată de Federația Unionistă, în sala Dacia, din București, la 11 oct. 1915
(în frunte cu Nicolae Filipescu și Take Ionescu), când manifestanții ajung în
fața Teatrului Național, sunt opriți de un cordon militar care șarjează. Este
străpuns cu baioneta și moare în drum spre spital, tânărul de 18 ani, Haim
Silberstein, care manifesta împreună cu fratele mai mare, care urma a se înrola.
„..Jertfa acestui evreu. Acest neam are un noroc ca o binecuvântare să
verse sânge mult de martir, dar din acest sânge să răsară biruința cauzei
căreia se jertfise. A strigat și el Trăiască România Mare! A strigat poate
fiindcă știa că România Mare va fi democratizată și astfel va răsări un soare
priincios pentru ai lui sau a strigat fiindcă îl sfătuia pornirea rasei acesteia cu
însușiri care ating două extremități, pornirea pătimașă în altruismul de a lua
52
Ibidem.
53
Ibidem.
apărarea dreptății și umanitarismului” (V. Drumaru, Haim Silberstein, în

„Dimineața”, București, 14 octombrie 1915).
În România, prima victimă în Primul Război Mondial a fost un evreu,
„bietul Haimˮ, fiul lui Meier (Beer) din Iași, așa cum, participând la Revoluția
de la 1848, pictorul evreu Constantin Daniel Rosenthal (n. Pesta, în Austro-
Ungaria 1820-d. Pesta, 1851, autorul picturii România Revoluționară), este
singurul martir al Revoluției. El moare la Budapesta, asasinat prin tortură,
refuzând să divulge numele prietenilor revoluționari valahi.
Reacția populaței majoritare la tragedie s-a făcut simțită în toate
ziarele francofone sau germanofile, în care se cerea încorporarea
Transilvaniei.
Ce a adus evreilor români capitalul de vieți omenești și privațiuni, învestit

în Marele Război
Compensația pentru numeroasele națiuni din cele trei imperii a fost
statele naționale. Evreii au ieșit din război cu o schimbare radicală,
reparatorie, a destinului, notată în lucrările Conferinței de Pace de la Paris,
urmată de Tratatul Minorităților, Versailles 1919, care introduce ca literă de
lege, noua sintagmă, nefolosită până atunci, „drepturile minoritățilorˮ54.
Prevederile se vor respecta, însă, abia cu noua Constituție din 1923 – care
atrage și drepturile implicite, economice, care vor aduce un plus de
siguranță vieții lor.
Reconcilierea nu va veni nici acuma. Primii ani, după încheierea Primului
Război Mondial, au fost hotărîtori pentru evoluţia antisemitismului în România şi a
ideilor sociale şi politice în această direcţie. Violenţele de imediat de după Război,
urmare a Tratatului Minorităților, sunt caracterizate de presa vremii ca o reacţie
îndreptăţită de apărare.
Iată percepția evenimentului (Tratatul Minorităților), la Octavian
Goga, intelectual român, ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor în
1919, apoi ministru de stat (1920-1921): „E adevărat că în România se
găsesc astăzi două tabere militante puse faţă în faţă. În ultimii ani o
prăpastie s-a deschis între ele. Românismul cu impulsurile unei istorii
milenare, e pe o baricadă şi pe alta sunt cetăţenii proaspeţi ai tratatului de
54
Accord n TRA19190025 – Traité entre les États-Unis d’Amérique, l’empire britannique, la
France, l’Italie et le Japon, principales puissances alliées et associées, d’une part, et la Roumanie,
d’autre part concernant la protection des minorités, adopté(e) le 09/12/1919, Versailles, Articolul 7:
„România se angajează să recunoască ca cetățeni români, cu drept deplin și fără nicio formalitate,
evreii care locuiesc pe toate teritoriile României și care nu se pot prevala de altă naționalitate”.
pace, veselii profitori ai războiului. Două concepţii de viaţă deosebite s-au

angajat în luptă. Vorbeşte pămîntul cu firul de praf adus de vînturiˮ.
Concluzii
Situația materială a unei părții importante a evreilor din Principate,
nivelul de viață, așa cum apare din ajutoarele de război ce le oferă afaceriștii
evrei, potrivit surselor istoriografice, semnifică o stare departe de
precaritate. Concluzia care se desprinde este capacitatea evreilor de a
gestiona situația, capacitatea lor cunoscută, de adaptare, dar explicația
trebuie căutată și în acele Edicte josefiniene. Acestea dau un semnal de
toleranță, pentru situația civilă ambiguă a evreilor veniți din Galiția și din
Bucovina, care suplinesc absența cetățeniei și imprimând o linie favorabilă
supușilor de religie mozaică și afacerilor evreiești (v. p. 7-10, Jurisdicția
consulară), nu doar în Transilvania, se transferă tacit și în Principate, situație
neoficială, dar care se prelungește. Constituția din 1923 abia va aplica
drepturile minorităților, respectiv angajamentul semnat de comisia română
în decembrie 1919, la Paris (comisie din care va lipsi Brătianu, umilit de
impunerea puterilor în decizii ce priveau noul stat România, între care și
aceea, percepută ca înjositoare, a acceptării de drepturi cetățenești evreilor
români, printr-un nou Articol 7 ce îl schimba radical pe cel din Constituția
din 1866), în cadrul Tratatului Minorităților.
Implicarea în război se face ferm, cu determinare, evreii participă la
elanul general din anul premergător Primului Război Mondial, solidari cu
populația majoritară pe frontul cald, ca și pe cel de acasă (v. p. 10-21) la
sacrificiile materiale, la rechiziționarea de materiale și imobile ce capătă
destinații de război, precum spitale și căzărmi. Statisticile înregistrează
numărul evreilor care mor pentru idealurile naționale, iar localitățile
românești au fiecare și câte un monument ce cinstește eroii evrei, ridicat pe
cheltuiala comunităților evreiești. Sunt recuperate trupurile evreilor căzuți
pe front și așezate pentru odihnă veșnică, în cimitirele evreiești de pe
teritoriul României. Desigur, ceea ce îi stimulează până la sacrificiul suprem
este dorința de schimbare a statutului de străin în cel de evreu pământean și
odată cu aceasta și drepturi la o viață bună, acceptați de către populația
majoritară, sperând la dispariția antisemitismului. Aceasta cu atât mai mult
cu cât există un precedent încurajator. Congresul de Pace de la Berlin, de
după Războiul de Independență (1877-1878), recunoaște independența
Principatelor condiționat, cu referire la corectarea Art. 7 al Constituției,
pentru a da dreptul la cetățenie tuturor locuitorilor, indiferent de etnie și
religie. Sacrificiul lor va fi astfel răsplătit, chiar dacă nu după așteptări,
totuși un număr de 880 de evrei, participanți la război, primesc cetățenia în

bloc. Concluzia care se desprinde este că evreii erau dornici de a obține
drepturi la o viață stabilă pe meleaguri românești, identificându-se cu
idealurile naționale românești, ca Lecție de convețuire.
Statisticile arată că erau 266 de mii de evreii la sfîrşitul secolului al XIX-lea,
adică 4,5% din populația majoritară, se înregistrează în această perioadă câteva
„valuri” de imigranţi din Galiţia şi Rusia, proporţia lor fiind umflată fabulos şi
ameninţător în textele antisemite55. După un comunicat oficial au fost mobilizați în
Primul Război Mondial 35 de mii de evrei, au murit în război 533, au fost răniți 740,
iar 825 au fost decorați: 661 pentru eroism în lupte, 164 din serviciile auxiliare.Toate
orașele din vechiul regat român au câte un monument al eroilor evrei din primul
război, ridicat de evrei56. „Mult mai mulți evrei au fost propuși de comandanții lor de
regiment pentru decorare, dar prea erau mulți, ar fi depășit procentajul generalˮ57.
Relația cu populația majoritară. Nedreptățile, acuzațiile și injuriile,
agresivitatea antisemitismului au drept revers aversiunea evreilor față de
„dușmanii români”, exprimată în organele de presă evreiești, în limba
română, ca și, ulterior, peste decenii, în activitatea de cercetare și recuperare
a adevărurilor privitoare la comunitățile evreilor români. Ziarele epocii sunt
pline de un limbaj insultător, în care predomină peiorativul jidan, copiat la
nivel general de populație, după folosirea cuvântului de politicienii din
fruntea românilor și de către intelectualii, scriitori și ziariști ce dau tonul
aversiunii antisemite... Deși de la acele timpuri a trecut mai mult, sunt
vehiculate acuzații stranii, de asasinate rituale, care incită la ură (v. Tradiția
intirigilor.., p. 17). Există, însă, la omul simplu, ca și la o parte din
intelectuali şi la mari scriitori români și o atitudine de solidaritate și
compasiune pentru nedreptățile ce le suportă evreii și de revoltă față de
brutalitatea si neomenia călăilor. Sunt subliniate trăsături frumoase de
caracter ale evreilor, ofițeri sau soldați, care nu trădează, nici nu dezertează
ca și mari prietenii ce se leagă pe front între evrei și creștini, atitudinea
demnă a evreului, care are puterea de a nu trăda și de a nu dezerta (v.
Problema evreiască.., p. 10-16).
Orientarea politică. Se remarcă la conaționalii noștri din acele timpuri
respingerea firească a naționalismului, a românismului, care coincide cu
antisemitismul. În anii Primului Război Mondial, orientarea lor este spre
mișcarea sindicală, există și o prezenţa numeroasă a evreilor în mişcarea socialistă, ca
55
Marius Mircu, ,op.cit., p.278-279.
56
Ibidem.
57
Ibidem.
și constanta implicării în mișcarea sionistă. În povestea tragică a lui Haim Silberstein,

cei care intervin sunt sindicaliștii din București, între ei se află și evrei. În cadrul unei
reuniuni publice votează o moțiune, făcând răspunzători Federația Unionistă și
guvernul de acest asasinat, cer o severă anchetă și pedepsirea celor care au ordonat
atacul fără cele trei somații legale. Organele de presă care publică referiri la pregătirea
de război a evreilor, ca și drame din viața lor, sunt evreiești, dar în paginile acestora
apar nu numai evrei. Uneori chiar nume de referință în viața politico-socială semnează
articole sau se fac referiri la realitățile timpului58.
Revenind la problema evreiască ce a stat în atenția evreilor români în
perioada Marelui Război, încheiem cu aceeași notă din introducerea acestui
articol: Evreii au făcut din participarea la Război un capital pentru
schimbarea radicală a statutului lor, obținerea cetățeniei.
58
Ibidem, p. 284-285
SANCŢIUNI DISCIPLINARE APLICATE ÎN ŞCOLILE BĂCĂUANE
(SFÂRŞITUL SEC. XIX-ÎNCEPUTUL SEC. XX)
Cornelia Cucu
Disciplinary sanctions applied in Bacău schools
(end of XIXth Century - beginning of XXth Century)
Abstract
The development of disciplined behavior skills is a fundamental objective of

education, which requires the correct understanding of the rules of coexistence and
the formation of appropriate behavior to these rules. Educating students in the
spirit of discipline ensures school progress, but also the formation of people
capable of integrating into society. This study presents the efforts of teachers to
impose the requirements of the school regulations in Bacău education from the end
of the 19th century and the beginning of the 20th century. Simultaneously with the
sanctioning of those who violated school discipline, we note the efforts made for
the formation of behaviors capable of respecting the norms of social coexistence.
Keywords: sanctions, discipline, students, teachers, Bacău county

Cuvinte cheie: sancţiuni, disciplină, elevi, profesori, judeţul Bacău
Formarea deprinderilor de comportare disciplinată, în şcoală şi în

societate, reprezintă un scop al educaţiei care presupune înţelegerea corectă
a regulilor de convieţuire şi formarea unui comportament corespunzător
acestor reguli. Din această perspectivă, disciplina şcolară este un ansamblu
de norme de conduită care asigură buna coabitare în mediul şcolar şi are ca
scop desfăşurarea procesului instructiv-educativ în condiţii optime.
Legislaţia şcolară
Conform DEX, disciplină înseamnă: „totalitatea regulilor de comportare
şi de ordine obligatorii pentru membrii unei colectivităţi; supunerea liber-
consimţită a membrilor unei colectivităţi faţă de dispoziţiile luate de organele
superioare în scopul asigurării unei comportări şi ordini corespunzătoare”1.
Şcoala, ca oricare alt domeniu de activitate, presupune organizare,
ordine, îndeplinirea exactă și conștiincioasă a unor cerințe pentru
1
Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1975, p. 269.
288 Cornelia Cucu
desfăşurarea procesului instructiv-educativ, în bune condiţii. Disciplina

şcolară include un întreg sistem de reguli și cerințe obligatorii, pentru
comportamentul și activitățile elevilor, precum: conştiinciozitate în
pregătirea temelor, frecvenţă regulată, punctualitate, grijă pentru manuale şi
rechizite şcolare, protejarea bunurilor școlii, comportare civilizată faţă de
cadrele didactice, adulți și colegi, ţinută decentă etc. Formarea disciplinei
conștiente, şi implicit a simțului responsabilității, reprezintă un obiectiv
fundamental al procesului educaţional şi presupune cunoașterea, înţelegerea
şi fixarea regulilor de ordine şi conduită în comportamentul copiilor.
Conţinutul disciplinei şcolare, în perioada studiată, era cuprins în
regulamente care cereau elevilor să frecventeze regulat cursurile, să înveţe
conştiincios, să-şi facă temele, să respecte dascălii şi să execute îndrumările
date de aceştia, să aibă grijă de bunurile şcolii, ale colegilor şi ale lor
proprii, să manifeste respect faţă de părinţi şi vârstnici şi să se poarte
civilizat atât în şcoală, cât şi în afara şcolii.
Primul act normativ ce reglementează disciplina în şcoala românescă
este Legea asupra instrucţiunii publice, din 1864, care în capitolul Despre
admisiunea şcolarilor, disciplină şi examene prevedea următoarele sancţiuni
pentru elevii din învăţământul secundar (gimnazii şi licee): „a. mustrarea în
clasă; b. cenzura; c. închiderea în şcoală, cel mult şase ore; d. gonirea
provizorie sau definitivă din şcoală; e. gonirea din toate şcoalele ţării”.
Gonirea definitivă (exmatricularea) se aplica şi elevilor care „repetau doi ani
aceeaşi clasă, fără să se facă capabili de a trece într-o clasă superioară”2.
Prevederile din Legea asupra instrucţiunii publice, care reglementau
disciplina şcolară, au stat la baza Regulamentului de ordine şi disciplină
pentru licee şi gimnazii, din octombrie 1866, adoptat cu Decretul nr. 1.553.
Acesta cuprindea atât îndatoririle elevilor, cât şi principalele sancţiuni
aplicate în cazul încălcării acestora. Pentru buna desfăşurare a cursurilor,
elevii erau obligaţi „să vină la şcoală curați, spălați şi pieptănați, să-şi aducă
cărțile, caietele, hârtia și cele necesare pentru învățătură, pe care le vor
păstra curate, nerupte, nemânjite și în bună stare”. În timpul lecțiilor,
trebuiau „să păzească cea mai adâncă tăcere și să fie cu mare atențiune la
explicațiile sau întrebările profesorului, zgomotul, șoptirea sau orice altă
dezordine fiind oprite”. La sfârşitul programului, elevii erau „datori să
părăsească şcoala în ordine, să meargă liniştiţi pe stradă, să nu fie
zgomotoşi, brutali şi să nu folosească expresiuni necuviincioase şi vulgare”.
2
Gh. Bunescu, Antologia legilor învăţământului din România, Bucureşti, 2004, p. 31-32.
Sancţiuni disciplinare aplicate în şcolile băcăuane 289
Timpul petrecut acasă „trebuia folosit pentru îndeplinirea datoriilor școlare,

precum învățarea lecțiilor, lucrări scripturistice (versuri, teme, compoziții,
alte ocupații privitoare la studiile clasei) și cu cetirea cărților recomandate”.
Între faptele care constituiau încălcări ale disciplinei, „cea mai gravă culpă”
era „dispreţul faţă de profesori, încercarea de a-i înşela prin minciuni şi a-i
vorbi de rău, nesupunerea şi încercarea de a îndupleca şi pe alţii la
nesupunere şi revoltă contra lor”. De asemenea, era „strict interzis de a scrie
sau a desena pe pereții, ușile, ferestrele și mobilele școalei”, vinovaţii fiind
obligaţi la plata reparației, „și după împrejurări și la altă pedeapsă”, iar
atunci când nu era găsit „culpabilul stricător, toată clasa era solidară”.
Interdicţie constituia şi „umblatul cu arme de foc, cuţite, şişuri şi bastoane”.
Alte prevederi interziceau „hainele extravagante, vizitarea balurilor publice,
cafenelelor şi tavernelor, practicarea jocurilor de cărți, biliard sau orice alt
joc de hazard, fumatul în locurile publice, acasă, şcoală şi împrejurul
școalei”. Unele activităţi se puteau realiza doar în prezenţa părinţilor şi a
pedagogului şcolii, precum „mersul la teatru, vizitarea grădinilor publice şi
promenadele”. După gravitatea faptelor, se aplicau următoarele „puniţiuni şi
pedepse”: „admonițiunea sau mustrarea, arestul, gonirea provizorie sau
definitivă din şcoală, gonirea din toate şcoalele țării”. Reţinerea la şcoală
(arestul sau închisoarea) putea fi între 1-24 ore, timp în care elevul trebuia
„să copie dintr-o carte un număr determinat de pagini, neîndeplinirea acestei
impuneri ducând la prelungirea arestului”. Pedeapsa se aplica în timpul zilei
iar arestatul „nu avea permis a i se aduce de mâncare”3.
Reglementarea conduitei şcolare în învăţământul primar a fost
realizată prin Regulamentul de ordine şi disciplină pentru şcoalele primare
de ambele sexe, din 10 octombrie 1870, adoptat prin Decretul nr. 1.414.
Deoarece prevederile privind îndatoririle elevilor erau aproximativ aceleaşi
cu cele din învăţământul secundar, vom insista pe cerinţele care se adresau
doar şcolilor primare. Astfel, pentru a asigura punctualitatea la cursuri,
directorul era obligat „să înalţe, în curtea şcoalei, un clopot ce se va trage cu
o jumătate de oră înaintea timpului şcoalei, spre a da ştire elevilor”. Odată
intrat în clasă, şcolarul era obligat „să se aşeze în bancă la locul ce i s-a
însemnat și pe care nu-l putea schimba fără voia învățătorului”. Încălcarea
prevederilor acestui act normativ se sancţiona cu: „1. admonițiunea sau
mustrarea; 2. şederea în picioare, într-un loc izolat, între un sfert de oră şi o
oră și jumătate; 3. oprirea de a merge acasă la prânz; 4. notă rea la purtare;
3
Ioan M. Bujoreanu, Colecţiune de legiuirile României vechi şi noi câte s-au promulgat
până la finele anului 1870, Bucureşti, 1873, p. 1858-1864.
290 Cornelia Cucu
5. arestarea între 1-3 ore, dar nu pe timpul nopţii, timp în care şcolarul
trebuie să copie sau să memoreze un pasaj dintr-o carte; 6. înștiințarea
părinților; 7. gonirea provizorie, de la o săptămână la trei luni; 8. gonirea
definitivă când şcolarul nu dă semne de îndreptare sau repetă clasa trei ani
fără a dovedi diligență și progres”.
Pe parcursul timpului, cele două regulamente de ordine şi conduită
şcolară au suferit mai multe îmbunătăţiri impuse de evoluţia învăţământului
românesc. Pe 15 decembrie 1879, s-a publicat Regulamentul de ordine şi
disciplină pentru şcolile primare rurale, care-l corecta şi completa pe cel
din 1870. Acest act normativ conţinea un capitol nou privitor la conduita
elevilor faţă de Dumnezeu (stabilirea rugăciunilor; obligaţia de a frecventa
biserica, duminica şi în zilele de sărbătoare; mărturisirea la preot cel puţin o
dată pe an, la Paşte). Alte prevederi se refereau la datoriile copiilor faţă de
părinţi („să-i iubească, să-i asculte şi să nu-i supere”) dar şi la respectul
datorat şcolii: „să se ridice în picioare la intrarea învăţătorului în clasă, să-l
asculte, să nu-l vorbească de rău, să nu-l mintă, să nu scrie pe mese şi pereţi,
să nu-şi poreclească colegii şi să nu se certe cu ei”. Săptămânal, dascălul
trebuia „să citească elevilor tot ce era necesar pentru conduita lor, în clasă şi
afară, spre a-şi cunoaşte datoriile lor”4. În 1894, pentru „păzirea moralităţii”
în şcolile rurale, care de regulă erau mixte, ministerul a decis: „1. când se
cer băieţii afară, pentru trebuinţă, să nu se dea voie în timpul acela la nici o
fată şi viceversa; 2. la terminarea cursurilor, fetele să fie liberate înaintea
băieţilor ca pe drum să nu fie împreună; 3. în recreaţie se va evita şederea
împreună a fetelor cu băieţii”5. În 1897, ministerul decide ca eliminarea unui
elev din şcoală să se aplice doar „pentru greşeli grave, care ar compromite
disciplina clasei paralizând progresul didactic”6, iar începând cu anul 1898,
sancţionarea elevilor cu reţinerea la şcoală (carcera, arestul) „nu putea
depăşi 4 ore pe zi şi nu se aplica imediat ci începând cu ziua următoare,
duminicile sau sărbătorile”7. Regulamentul pentru administraţiunea
interioară a şcoalelor primare, din 1904, stabilea, ca sancţiuni, următoarele
„pedepse ce pot fi aplicate elevilor”: „dojana; starea în picioare la lecţiune;
oprirea de la jocurile în comun de prin recreaţii; izolarea într-un loc separat
în clasă; oprirea în şcoală cel mult o oră pe zi; comunicarea scrisă către
părinţi; permutarea la altă şcoală din localitate”8. Pentru a evita „lăţirea
4
https://www.rasfoiesc.com, Şcoala din Peretu între anii 1865-1924.
5
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Lipova, d. 2/1893, f. 34.
6
Idem, fond Şcoala Generală Berbinceni, d. 1/1896, f. 14.
7
Idem, fond Liceul „G. Bacovia” Bacău, d. 1/1892, f. 40.
8
„Buletinul Oficial al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice”, anul IX, vol. XI, nr.
228/15 mai 1904, Bucureşti, p. 4262-4301.
pasiunii degradatoare a jocurilor de noroc, în tinerimea cea fragedă, şi a opri

un adevărat dezastru moral”, Spiru Haret cerea dascălilor, în 1908, să
folosească „toate mijloacele de convingere şi de constrângere spre a-i
dezbăra de această patimă ruşinoasă, altfel vor fi daţi în judecată spre a-şi
primi pedeapsa meritată”9.
Deşi Regulamentul de ordine şi disciplină pentru şcoalele primare,
din 1884, „oprea cu desăvârşire pedepsele corporale degradante, precum
punerea în genunchi, tragerea de păr, pălmuirea, bătaia cu nuiele şi altele”,
ele făceau parte, în continuare, din sistemul educativ10. De altfel, pedagogia
modernă de la începutul secolului al XX-lea considera „bătaia ca un
remediu indispensabil în situaţii precum rezistenţa, minciuna, maltrarea
animalelor, leziunile intenţionate, distrugerea de arbori sau plantaţii”11.
Chiar dacă dascălii cunoşteau noile teorii privitoare la educarea inteligentă a
copiilor, metodele folosite rămâneau tributare concepţiei de educaţie-dresaj.
Aplicând asemenea pedepse, dascălul oscila între încălcarea legislaţiei şi
convingerea că sancţiunile aplicate erau eficiente, iar elevul pedepsit era
situat, astfel, între regulamentul şcolar şi legea nescrisă. Treptat, metodele
dure din educaţie au fost înlocuite cu tehnici pedagogice noi, bazate pe
afectivitate şi înţelegere, iar relaţia de autoritate a devenit o relaţie de
colaborare. Chiar dacă pedepsele fizice se menţin, ca vestigii ale unui sistem
pedagogic anacronic, ele sunt înlocuite cu sancţiuni mai blânde
(avertisment, discuţii cu părinţii, note), iar disciplina îşi deplasează, treptat,
ţinta dinspre corpul copilului către sufletul acestuia12.
Pe lângă prevederile referitoare la îndatoririle elevilor, legislaţia
9
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Bogdana, d. 1/1907, f. 38.
10
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Bacău, d. 1/1904, f. 109.
11
https://adevarul.ro, S. Nicoară, Cum erau pedepsiţi elevii în sec. al XIX-lea, 26 mai 2018.
12
G. Aslan, Disciplina şi pedeapsa şcolară, în „Revista Generală a Învăţământului”, anul
III, nr. 8/1 martie 1908, p. 596, 597. „Disciplina e necesară în şcoală, atât pentru bunul mers
al studiului, cât şi pentru a deprinde şcolarul cu atenţia, ordinea şi exactitatea, acestea
fiindu-i de mare folos în viaţă. Şcoala are misiunea nu numai de a învăţa, ci mai ales de a
disciplina. Disciplina cea mai bună e aceea care se impune de la sine, care nu-i silită. Ar fi o
greşeală să concepem disciplina şcolară după tipul militar. Disciplina şcolară nu poate fi
decât raţională. Ea trebuie înţeleasă, acceptată şi iubită de şcolar căci scopul ei nu este de a
obţine doar acte de disciplină ci, mai ales, de a forma spiritul de disciplină. Aceste
consideraţii sunt de ajuns pentru a condamna mijloacele mecanice şi brutale, precum
loviturile, injuriile şi ameninţările, întrucât acesta e dresaj, nu-i educaţie. În educaţie se face
apel doar la sentimente şi facultăţi specifice omeneşti. Educaţia înalţă, nu face să tremure.
Ea consideră copilul ca un scop în sine, ca o persoană nu ca o maşina, şi caută să-l aducă în
stare să-şi facă singur educaţia”.
292 Cornelia Cucu
şcolară din această perioadă, respectiv Legea asupra învăţământului primar

şi normal-primar (1893, 1896) şi Legea asupra învăţământului secundar
(1898, 1900), stabilea şi o serie de obligaţii pentru cadrele didactice
(învăţători, institutori, profesori), precum: frecventarea regulată a şcolii,
punctualitate, aplicarea legilor şi regulamentelor, respectarea principiilor
didactice şi a programelor şcolare, comportare exemplară în societate. De
remarcat că respectiva legislaţie este surprinzător de actuală şi avea ca scop
o educaţie orientată spre respectarea ordinii de drept, a drepturilor omului,
dar şi cultivarea unei atitudini de toleranţă care să prevină discriminările
sociale (xenofobie, şovinism etc.): „Prima datorie a şcoalei este de a forma
buni cetăţeni, însufleţiţi de cea mai neţărmurită iubire pentru ţară, de respect
pentru legile şi instituţiile ei, de iubire şi încredere către concetăţenii lor. De
aceea este interzis profesorilor, în modul cel mai absolut, ca prin vorbele sau
aluziile lor în prezenţa şcolarilor, în şcoală sau în afară de şcoală, să caute a
le inspira ură sau dispreţ pentru unele categorii de cetăţeni sau de simpli
locuitori ai ţării; ură sau dispreţ pentru cutare sau cutare instituţie a ţării;
nesupunere la legi, la autorităţi, lipsă de respect pentru conducătorii ţării şi
pentru oamenii care, sub orice formă ar fi, au adus sau aduc servicii ţării”13.
Pentru asigurarea prestigiului dascălilor, care trebuiau să fie modele de
comportament, ministerul „interzicea darurile şi plocoanele de la elevi, cu
ocaziuni diverse, cei constataţi că practică acest rău obicei având a suferi
riguroase măsuri”14. Cu acelaşi scop, era interzis cadrelor didactice „să facă
operaţiuni de împrumuturi, cu avutul lor, care din cauza dobânzilor puteau fi
considerate drept cămătărie, profesiune incompatibilă cu demnitatea lor”15.
Sancţiunile aplicate dascălilor erau: 1. avertisment; 2. cenzură cu
pierderea retribuţiei pe 5-30 zile; 3. amendă cu pierderea retribuţiei pe 1-15
zile; 4. suspendare pe 2-6 luni; 5. transferarea în aceeaşi/ altă localitate; 6.
întârzierea termenului de gradaţie cu un an; 7. amânarea acordării titlului
definitiv timp de un an; 8. excluderea temporară până la 2 ani; 9. excluderea
definitivă. Ultima sancţiune se aplica celor care fuseseră condamnaţi pentru
„crime, fals, furt, înşelăciune, abuz de încredere, mărturie mincinoasă,
atentat la bunele moravuri, vagabondaj, abuz de putere, delapidare din bani
publici, mituire, percepere de taxe ilegale şi sustragere de acte”16.
În concluzie, legislaţia şcolară adoptată în această perioadă prevedea
13
C. Ştefan, Spiru Haret şi învăţătorii, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 2014, p. 37.
14
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Nr. 19 Bacău, d. 1/1891, f. 59.
15
16
Gh. Bunescu, op.cit., p. 48, 59, 69, 70, 80, 121, 135.
sancţionarea aspră a celor indisciplinaţi, elevi sau dascăli, orice abatere de la

îndatoririle impuse fiind pedepsită, în funcţie de gravitatea faptei.
Abateri disciplinare întâlnite în şcolile băcăuane

Abordând această temă, nu intenţionăm să sugerăm preponderenţa
indisciplinei, ci să cunoaştem mai în profunzime situaţia învăţământului
băcăuan, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Încercăm, astfel, să adăugăm la aprecierile pozitive, consemnate în
documente, şi unele aspecte referitoare la starea disciplinei şi măsurile
folosite pentru respectarea regulamentelor şcolare. Vom remarca „rigoarea
cu care erau impuse şi asumate regulile de conduită, dar şi inerente
asemănări şi deosebiri, în timp, între generaţia acelor ani şi aceea a elevilor
ce frecventează azi şcolile băcăuane, între abaterile cu toleranţă zero din
acele vremi şi abaterile cu toleranţă zero din zilele noastre”17. Întrucât
perioada respectivă este dominată de evenimente perturbatoare ale activităţii
normale dintr-o şcoală (condiţii materiale improprii, lipsa de cadre didactice
şi insuficienta lor pregătire, conflicte militare), „rigoarea în respectarea
regulilor nu trebuie privită astăzi ca excesivă, absurdă, ca o dovadă de
cruzime, ci ca o severitate, o exigenţă oportună, desigur nu fără legătură şi
cu anumite mentalităţi ale timpului”18.
a. Sancţiuni disciplinare aplicate elevilor
Între abaterile disciplinare consemnate de documente, enumerăm:
atitudinea necorespunzătoare faţă de dascăli, agresarea colegilor, distrugerea
bunurilor publice, absenteismul, încălcarea interdicţiei de frecventare a unor
locuri publice, fumatul, jocurile de noroc etc. Sancţiunile aplicate erau
consemnate în catalogul clasei, foaia matricolă şi diploma de absolvire.
Cea mai drastică sancţiune era eliminarea (gonirea) definitivă cu/ fără
drept de înscriere într-o altă şcoală, care se decidea după eşuarea celorlalte
pedepse regulamentare (mustrare, avertisment, cenzură, arest, eliminare
temporară). Între cauzele care au generat această sancţiune, menţionăm:
încălcarea repetată a disciplinei, atitudinea necorespunzătoare faţă de
dascăli, distrugerea documentelor şcolare şi a bunurilor publice, influenţa
negativă asupra colegilor etc. Astfel, în 1870, Rosemberg M., de la Şcoala
de Băieţi Nr. 2 din Bacău (astăzi, Şcoala Gimnazială „Al.I. Cuza”), era
„îndepărtat din şcoală pentru rea conduită faţă de institutor servindu-se de
17
Mihai Murariu, Măsuri disciplinare în Şcoala Normală „Ştefan cel Mare” din Bacău
între anii 1934-1946, în „Zargidava”, VIII, 2009, p. 260.
18
Ibidem.
294 Cornelia Cucu
insulte neiertate de lege”19. În 1886, Botezatu Gh., de la Buhoci, fiind „un

exemplu negativ şi făcând ca răul să se înrădăcineze iar prestigiul
învăţătorului şi al şcoalei să scadă, a fost gonit definitiv pierzând dreptul de
a urma vreo şcoală publică din ţară”20. În 1884, Talianu T., de la Gimnaziul
de Băieţi din Bacău (astăzi, Colegiul Naţional „Ferdinand I”), „a fost exclus
definitiv pentru complicitate într-un complot contra profesorului I. Cireş
întrucât a procurat un revolver fostului elev Frunză M., pe care l-a îndemnat
să tragă asupra profesorului”21. Elevii Tudorache N. şi Tudorache Gh., de la
Mănăstirea Caşin, „au fost depărtaţi definitiv din şcoală, în 1890, pentru
fapte dăunătoare instrucţiunii”, precum: „1. insultarea şi ameninţarea
învăţătorului cu un pistol, îndemnând şi pe copii să-l maltrateze cu
ciomegele; 2. insubordonare şi obrăznicie, în clasă, refuzând să citească, să
scrie şi deranjând pe ceilalţi şcolari; 3. insultarea şi lovirea colegilor” 22.
Situaţii similare întâlnim şi la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău
(astăzi, Colegiul Naţional „Ferdinand I”) unde, în 1907, elevii Morariu Gh.,
Grinea Gh. şi Ciosu Al. au fost eliminaţi definitiv din toate şcolile din ţară,
„pentru sustragerea şi distrugerea documentelor şcolare prin ardere şi
aruncare în latrina şcoalei”, iar C. Văgăunescu, în 1911, a fost exmatriculat,
cu drept de înscriere în altă şcoală publică, „pentru distrugeri provocate la
internatul Şcolii Normale din Galaţi, în timpul unei excursii”23.
Urmează, ca importanţă, eliminarea (gonirea) temporară,
documentele menţionând situaţii în care elevii „au fost goniţi provizoriu de
la 3 zile şi până la 3 luni”. Principalele abateri, pentru care s-a aplicat
această sancţiune au fost: absenteism, atitudine necorespunzătoare faţă de
dascăli, violenţă faţă de colegi, distrugerea bunurilor şcolii, falsificarea
semnăturii dirigintelului şi a părinţilor, furt, practicarea jocurilor de noroc,
fumat etc. Ne vom opri asupra unor situaţii întâlnite în şcolile din oraşul
Bacău: 1878 – Talianu D., Ciuchi C., Trofor I., Vasian Gh., Vasian I.,
Romano T. şi Neculau P. (Gimnaziul de Băieţi) au fost eliminaţi între 1-3
săptămâni, în funcţie de implicarea fiecăruia, pentru „asociaţiune la revoltă
faţă de profesorul I. Pandele, pe care l-au insultat, ameninţat, vorbit de rău şi
s-au arătat insubordonaţi faţă de acesta”; 1885 – Talianu T. (Gimnaziul de
Băieţi) a fost eliminat timp de 3 luni întrucât „nu şi-a îndeplinit îndatoririle
şcolare, fiind printre cei mai slabi elevi, a introdus în şcoală jocul de cărţi şi
19
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Nr. 19 Bacău, d. 1/1868, f. 67.
20
Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d. 1/1885, f. 18, 19, 23, 31.
21
22
Idem, fond Şcoala Generală Caşin, d. 1/1891, f. 10, 11, 13.
23
Idem, fond Liceul „G. Bacovia” Bacău, d. 2/1907, f. 191, 192, 204; d. 3/1911, f. 202.
alte jocuri de hazard, pe care le-a exercitat în timpul arestului pentru alte
fapte”24; 1887 – Ţober I. (Şcoala de Băieţi Nr. 2) a fost eliminat o lună
pentru „violenţă faţă de colegi, distrugerea bunurilor şcolii şi insubordonare
faţă de institutori”25; 1914 – C. Popa (Liceul „Principele Ferdinand”) a fost
eliminat deoarece „a adresat Ministerului Instrucţiunii mai multe reclamaţii,
făcute în numele părintelui său, acuzând nereguli la examenul de corijare, şi
l-a ameninţat pe profesorul N. Cernescu care l-a lăsat corigent”26.
Eliminarea (gonirea) temporară sau definitivă, considerată ca fiind cea
mai gravă pedeapsă, a fost precedată de sancţiuni mai uşoare care trebuiau
să corijeze elevul, precum: mustrarea, avertismentul, arestul, cenzura,
scăderea notei la purtare, afişarea pe tabloul de disciplină, consemnarea în
registrul pedepsiţilor, amânarea examenelor şi reţinerea diplomelor de
absolvire. În anul 1873, elevii Iliescu C., Manoliu Gr., Sion Gh. şi
Constantiniu D., de la Gimnaziul de Băieţi din Bacău, au fost sancţionaţi cu
arestul în şcoală, între 6-24 de ore, pentru „maltratarea unui elev, fumat şi
producerea unui incendiu în dosul hambarului din ograda şcoalei”. Pentru
„dezordini în timpul lecţiunilor, părăsirea orelor, tăinuirea vinovaţilor care
au deteriorat mobilierul şi devastat grădinile din curţile vecine cu şcoala”,
Erich E., de la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău, a suferit, în 1905,
mai multe afişări pe tabloul de disciplină. În acelaşi an, elevilor Steinheld L.
şi Floareş C., de la aceeaşi şcoală, „le-a fost amânat examenul de sfârşit de
an pentru purtare rea, violenţă faţă de colegi, falsificarea documentelor
şcolare, umblat noaptea pe străzi şi în locuri nepermise, propagarea
indisciplinei printre colegi şi purtarea uniformei în timpul eliminării”. Mai
mulţi elevi ai liceului din Bacău au fost pedepsiţi, în anul 1911, cu reţinerea
diplomelor de absolvire, timp de trei sesiuni, „pentru purtare dezonorantă la
internatul Şcolii Normale din Galaţi, unde fuseseră cazaţi în timpul excursiei
finale, deoarece au probat indisciplină şi lipsă de bună creştere prin
distrugerea dormitorului, lăsarea apei să curgă, scandal şi adresarea de vorbe
murdare directorului”27.
b. Sancţiuni disciplinare aplicate cadrelor didactice
Majoritatea cadrelor didactice s-au implicat, cu dăruire profesională,
în realizarea scopului propus – formarea unor oameni capabili să răspundă
cerinţelor societăţii româneşti. Au existat, însă, şi dascăli care, din neştiinţă
sau rea-voinţă, au săvârşit fapte care contraveneau legislaţiei şcolare,
precum: deficienţe în procesul de predare, dezinteres pentru perfecţionare,
24
Idem, d. 1/1877, f. 136; d. 1/1886, f. 59.
25
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 19 Bacău, d. 1/1880, f. 76-77.
26
27
Idem, d. 1/1872, f. 147; d. 5/1904, f. 157; d. 18/1904, f. 10; d. 3/1911, f. 194, 202, 203.
296 Cornelia Cucu
nerespectarea programului şcolar, neglijenţă şi abuzuri în completarea şi

păstrarea documentelor şcolare, manifestări violente, alcoolism etc.
Cele mai multe abateri, consemnate în documente, se referă la
neglijenţă şi abuzuri în completarea şi păstrarea documentelor şcolare. În
iunie 1871, directorul Şcolii de Băieţi Nr. 2 din Bacău, I. Broşteanu,
semnala Ministerului Instrucţiunii faptele reprobabile ale institutorului D.
Andriescu care, cu sprijinul autorităţii locale, falsificase situaţia şcolară a
fiului său. Acesta absolvise clasa a II-a fără a frecventa clasa I-a primind, în
mod abuziv, premiul I cu cunună, în locul premiantului de drept. Cu acest
prilej, directorul condamna amestecul consiliului comunal, care îndeplinea
şi funcţia de consiliu şcolar, „în afacerile şcoalei întrucât s-au luat drepturile
şcolarilor regulaţi care au fost descurajaţi, această procedură fiind în dauna
instrucţiunii”28. La examenul de limba germană de la Liceul „Principele
Ferdinand” din Bacău, din 16 iunie 1905, profesorul I. Galin, în mod abuziv,
a corectat greşelile din lucrările mai multor elevi, „abatere în urma căreia a
fost înlocuit spre a nu plana bănuieli de părtinire asupra comisiunii”. În
1908, ministerul a sancţionat consiliul şcolar de la liceul din Bacău „pentru
atitudinea profesorilor Gr. Roşu, care a mărit notele unor elevi spre a putea
promova, şi I. Manolescu, care nu a anunţat la timp motivarea absenţelor”29.
În 1913, revizoratul era sesizat asupra unor nereguli comise de învăţătorul
M. Vasiliu, de la Moineşti, care „falsificase numele elevilor străini spre a-i
scuti de taxa şcolară şi săvârşise greşeli în documentele şcolare”30.
O altă abatere întâlnită în rândul dascălilor băcăuani se referă la
violenţa manifestată faţă de şcolari şi cadre didactice. Deşi pedepsele
corporale erau interzise, ele se regăsesc în arsenalul de sancţiuni aplicate
elevilor indisciplinaţi. Pentru „a evita scandalurile şi nenorocirile ce pot
avea loc întrucât institutorul V. Gervescu are alte ocupaţiuni în ore, bate şi
elimină elevii după bunul plac şi se ceartă cu institutorii zicându-le vorbe
injurioase”, I. Broşteanu, directorul Şcolii de Băieţi Nr. 2 din Bacău,
propunea, în 1891, îndepărtarea acestuia din şcoală31. O situaţie încordată
întâlnim şi la Moineşti unde, în 1905, învăţătorii I. Mircea şi M. Vasiliu „se
certau, în faţă elevilor, datorită neînţelegerilor în privinţa lucrului manual”32.
O situaţie neplăcută întâlnim şi la Şcoala de Fete Nr. 2 din Bacău (azi,
Şcoala Gimnazială „C. Platon”) unde, în 1906, institutoarea M. Orescovici a
28
29
Idem, fond Liceul „G. Bacovia” Bacău, d. 5/1904, f. 138; d. 1/1908, f. 106, 107.
30
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Moineşti, d. 1/1913, f. 79.
31
32
„maltratat şi bruscat, în multe ocazii, pe eleva Soare Kiajna iar la examen a

înapoiat-o la clasificaţie, faţă de colegele ei, deşi ar fi meritat şi coroană”33.
Pentru a opri manifestările violente ale dascălilor asupra şcolarilor,
ministerul avertiza corpul didactic, în 1907, cu „chemarea în judecată a
celor vinovaţi de violenţe înjosind, astfel, demnitatea copiilor şi prestigiul
şcoalei”34. Întrucât „mulţi învăţători erau chemaţi la Parchet pentru violenţe
faţă de elevi şi înjosirea şcoalei”, revizorul I. Grigoriu avertiza dascălii, în
1911, că „va fi foarte aspru cu cei care comit asemenea barbarii”35.
Neîndeplinirea obligaţiilor şcolare este semnalată în procesele-
verbale încheiate de revizorii şi inspectorii şcolari, cu ocazia controalelor
efectuate. Exemplificăm cu câteva cazuri întâlnite la Şcoala de Băieţi Nr. 1
din Bacău (astăzi, Şcoala Gimnazială „C. Platon”): „Cu toate că semnează
în condica de prezenţă, diaconul Pavel Şuţescu, institutorul clasei I-a,
lipseşte sâmbăta lăsând elevii cu un monitor din clasa a IV-a” (2 mai 1892,
revizor D. Scurei); „Fiindcă institutorul de la clasa I-a a venit nepregătit, am făcut
eu însumi o lecţie de probă. Deoarece caietele pentru exerciţii gramaticale, de la
clasa a IV-a, sunt pline de erori, invit pe domnul institutor a le priveghea mai bine
întrucât lucrările scrise oglindesc, în mare parte, activitatea elevului şi a
institutorului” (30 octombrie 1892, inspector I. Neniţescu); „Doamna E. Klein
lipseşte sistematic iar în clasă sunt progrese slabe. Să pună mai mult interes
pentru şcoală, altfel având a suferi consecinţele” (13 septembrie 1902, revizor
I. Grigoriu)36. Cazuri similare întâlnim şi în şcolile din mediul rural. Pe 28
octombrie 1903, revizorul P.E. Stoica consemna cu ocazia inspecţiei de la
Blăgeşti: „Domnul C. Pipa nu a început lucrul manual şi nici registrul-inventar
nu există. Zestrea didactică lasă de dorit, tablourile fiind deteriorate din cauza
neglijenţei învăţătorului”37. Nereguli au fost semnalate şi la Letea Veche unde,
pe 17 martie 1911, revizorul I. Grigoriu nota: „Constat rezultate slabe la
învăţătură întrucât învăţătorul C. Şenchea se ocupă puţin de şcoală şi mai mult
de afaceri care strică şcoalei. În cancelarie, sunt doar registre relative la banca
populară şi nu actele pentru aplicarea obligativităţii. În privinţa administraţiei,
şcoala e condusă rău fiind praf şi murdărie peste tot”38.
Au existat şi cazuri anchetate şi sancţionate de revizorat şi minister.
33
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Bacău, d. 1/1906, f. 75, 89, 90.
34
35
Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d. 1/1910, f. 58.
36
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Bacău, d. 1/1885, f. 20, 22; d. 1/1894, f. 32.
37
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Blăgeşti, d. 3/1893, f. 19.
38
Idem, fond Şcoala Generală Letea Veche, d. 3/1893, f. 52, 94.
298 Cornelia Cucu
Datorită absentării la conferinţele didactice, din 1875, învăţătorii I. Pâslaru

(Caşin)39 şi D. Pătu (Berzunţi)40 au fost pedepsiţi cu reţineri salariale şi
avertisment. În 1904, pentru „puţinul progres făcut şi încălcarea dispoziţiilor
privind punerea notelor în catalog”, M. Alexandrescu, de la Băseşti, a primit
avertisment41. O situaţie asemănătoare întâlnim şi la Liceul „Principele
Ferdinand” din Bacău unde, în acelaşi an, directorul Lascăr Veniamin era
„averizat că, din neglijenţă, mai multe note au fost trecute greşit în
cataloage”42. După ce, în 1909, ministerul avertizase directorii asupra
„răului obicei de a face lucrările de cancelarie în orele de clasă, scurtându-şi
lecţiile”43, în 1910, aplica „cenzura la doi învăţători din judeţ, cu reţinerea
salariului pe 10 zile, întrucât la examenul de clasa a V-a au dat rezultate
slabe”44. Tot în 1910, M. Orescovici, de la Şcoala de Fete Nr. 2 din Bacău, a
fost mutată disciplinar la Şcoala de Băieţi Nr. 1 pentru „maltratarea elevelor,
neglijenţă faţă de documentele şcolare, ostilitate faţă de direcţiune şi
întreţinerea unei pronunţate animozităţi”45. Pentru „neglijenţă şi reaua
întreţinere a şcoalei, datorită întinderii în multe activităţi extraşcolare”,
învăţătorul C. Bobârnac, de la Răcăciuni, era pedepsit, în 1912, cu reţinerea
salariului pe 5 zile46. În 1913, revizorul I. Grigoriu propunea sancţionarea
lui V. Coadă, de la Lespezi, pentru: „lipsa manualelor, deteriorarea
materialului didactic, rezultate slabe la învăţătură şi anchetarea acestuia de
către Parchet, în urma reclamaţiei sătenilor”47. În acelaşi an, M. Vasiliu, de
la Moineşti, era avertizat întrucât „primise bani pentru promovarea unor
elevi, falsificase documentele şcolare şi întârziase, repetat, de la program”48.
O preocupare remarcabilă a lui Spiru Haret a constat în prevenirea şi
combaterea alcoolismului, dascălii trebuind să acţioneze pentru eradicarea
acestui viciu care afecta mai ales lumea satelor. Drept urmare, alcoolismul
era combătut cu vehemenţă atunci când apărea în rândul cadrelor didactice
care trebuiau să constituie modele de moralitate. În 1904, la propunerea
dirigintelui şcolii din Dămieneşti, I. Dimitriu, ministerul a decis transferarea
39
Idem, fond Şcoala Generală Caşin, d. 1/1875, f. 18.
40
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Berzunţi, d. 1/1875, f. 16.
41
Idem, fond Şcoala Generală Băseşti, d. 1/1900, f. 210, 211.
42
43
44
45
Idem, d. 1/1909, f. 31.
46
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Răcăciuni, d. 1/1912, f. 73.
47
Idem, fond Şcoala Generală Lespezi, d. 2/1907, f. 17.
48
maestrei de lucru de mână, Maria Bârgăoanu, întrucât „pe lângă inactivitate,

întârzieri şi absentări de la ore, consumă băuturi alcoolice la cârciumele din
localitate, vine ameţită în faţa elevelor pe care le pedepseşte pentru cea mai
mică vină, producând nemulţumirea părinţilor care au reclamat-o iscând
numeroase scandaluri şi anchete”49. Învăţătorul C. Botez, de la Dofteana, a
fost sancţionat cu avertisment deoarece „la solemnitatea de sfârşit de an
şcolar, din 24 iunie 1908, la care participau autorităţile comunale şi un
numeros public, a părăsit serbarea pentru a merge la cârciumă”50.
În concluzie, o listă întreagă de acuzaţii (falsificarea documentelor
şcolare, violenţă, generarea unor stări conflictuale, imoralitate, alcoolism
etc.) erau imputate unor cadre didactice care, în mentalul colectiv, erau
considerate exemple dăunătoare pentru comunitate. Prin comparaţie cu
acestea, se contura modelul dascălului ideal, demn de statutul său, care era
asociat cu un părinte, un educator pentru copii şi întreaga comunitate, un
luminător al poporului, exigent şi iertător, legat sufleteşte de semenii săi, un
exemplu de virtute şi bună purtare. Documentele menţionează multe cadre
didactice care, cu dăruire şi profesionalism, au reuşit să rezolve problemele
de disciplină în şcolile în care îşi desfăşurau activitatea. Pe 5 martie 1908,
inspectorul I.I. Teodoru consemna, cu ocazia vizitei efectuate la Mândrişca:
„Domnul T. Dragomir se sileşte mult pentru a forma caracterul copiilor
combătând cu putere viciile, arătându-le elementele vătămătoare pentru
viaţă şi stăruind a pune în lumină părţile unde se laudă virtutea”51. Procesul-
verbal încheiat de revizorul D. Bejenaru cu ocazia inspecţiei efectuate la
Drăgeşti, pe 17 martie 1916, menţiona: „Învăţătorul V. Maftei vine exact la
şcoală. Tratează pe şcolari cu blândeţe. Nu aplică pedepse corporale. Citeşte
cărţi literare, ştiinţifice şi pedagogice. Relaţiile cu colegii, preotul şi
autorităţile comunale sunt bune şi se bucură de prestigiu printre săteni. Se
duce cu elevii la biserică când se face serviciul, aici, în localitate”52.
Prevenirea şi combaterea actelor de indisciplină şcolară

Popularizarea legislaţiei care reglementa disciplina şcolară, în vederea
cunoaşterii şi respectării acesteia de către elevi şi cadre didactice, a
reprezentat o preocupare permanentă a Revizoratului Şcolar Bacău. La puţin
timp după adoptarea Regulamentului de ordine şi disciplină pentru licee şi
49
Idem, fond Şcoala Generală Dămieneşti, d. 1/1903, f. 57.
50
Idem, fond Şcoala Generală Dofteana, d. 1/1907, f. 72.
51
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Valea Seacă, d. 2/1903, f. 12.
52
Idem, fond Şcoala Generală Drăgeşti, d. 3/1909, f. 7.
300 Cornelia Cucu
gimnazii, din 1866, revizorul George Radu Melidon informa învăţătorii

asupra obligaţiilor pe care le aveau, conform legislaţiei în vigoare: „1. Să fie
exemple de onestitate, moralitate şi bună purtare, să respecte legile şi
autorităţile; 2. Să ţină şcoala în deplină regulă şi curăţenie, ca o instituţiune
menită a fi model de ordine şi regularitate; 3. În cazuri de indisciplină sau
nesârguinţă la elevi, să folosească modul blând de mustrare şi îndemnare, iar
penalităţile aspre să le folosească în cazurile grave; 4. În timpul liber, să se
înzestreze, prin lectură şi studiu, cu orice cunoştinţe nu posedă suficient”. Pe
28 februarie 1871, revizorul Sterii Dimitrescu reamintea învăţătorilor
obligaţiile pe care le aveau potrivit Regulamentului de ordine şi disciplină
pentru şcoalele primare, din 10 octombrie 1870: „1. Să nu ocupe o altă
funcţiune decât cea de învăţător; 2. Să nu folosească suplinitori la clasă care
să le ţină locul; 3. Să nu lipsească de la ore şi să ţină cursuri în toate zilele
de lucru, indiferent de numărul elevilor veniţi la şcoală; 4. Să respecte
programa şcolară şi să folosească doar cărţile didactice aprobate de minister;
5. Să însoţească elevii la biserică, duminicile şi în zilele de sărbătoare; 6. Să
manifeste grijă pentru întocmirea şi întreţinerea documentelor şcolare”53.
Pentru „a curma neînţelegerile şi obiecţiunile care s-ar ridica la inspecţiuni”,
revizorul M. Petrescu cerea directorilor, pe 5 noiembrie 1876, „observarea
punctuală şi paza dispoziţiunilor Regulamentului din 1870 referitoare la
frecventarea şcoalei, conduita şi curăţenia elevilor, păstrarea cărţilor şi
caietelor, observarea datoriilor religioase şi purtarea lor în societate”.
Deoarece disciplina era „sufletul instrucţiunii şi trebuia aplicată cu raţiune şi
severitate spre a produce oameni care să preţuiască ordinea”, dascălii erau
invitaţi „să fie cu mare priveghere ca acest factor al moralităţii să se menţină cu
toată rigoarea pentru a dezvolta la copii atât facultăţi intelectuale, cât şi
dispoziţiuni morale”54. Întrucât Regulamentul pentru administraţia interioară a
şcoalelor primare „nu mai era observat, cu stricteţe”, revizorul P.E. Stoica
atrăgea atenţia directorilor asupra următoarelor obligaţii: 1. informarea lunară
„asupra absenţelor şi întârzierilor făcute de învăţători”; 2. supravegherea
dascălilor „spre îndeplinirea datoriilor impuse – sosirea la şcoală cu cel
puţin 5 minute înaintea lecţiunilor, semnarea condicii de prezenţă şi
respectarea orarului”; 3. „privegherea copiilor în recreaţiuni şi la ieşirea din
şcoală, la finele programului, consemnând neregulile în condica de
prezenţă”; 4. deprinderea elevilor cu ordinea şi disciplina; 5. rigoare în
completarea şi păstrarea documentelor şcolare55.
Pentru a preveni încălcarea disciplinei, unii directori de şcoli au
53
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Berzunţi, d. 1/1867, f. 16; d. 1/1870, f. 62.
54
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 19 Bacău, d. 1/1876, f. 23, 24.
55
elaborat regulamente de ordine interioară proprii care puneau în aplicare, cu

rigurozitate, prevederile legislaţiei şcolare în vigoare. Vom exemplifica cu
regulamentul elaborat de învăţătorul Gh. Toderiţă, pe 15 martie 1886, pentru
elevii şcolii din Buhoci care urmau să fie „aspru pedepsiţi dacă călcau
următoarele dispoziţii, pe lângă cele prevăzute în Regulamentul de ordine şi
disciplină, din 1870: 1. Este oprit de a intra în celelalte odăi din şcoală, afară
de cea a clasei; 2. Este interzis a tropăi pe prispă şi în tinda şcoalei; 3. Este
oprită ieşirea din şcoală, înainte de terminarea cursului, fiecare elev având
voie a ieşi afară, doar 5 minute, când se sună clopoţelul al doilea; 4. După
venirea la şcoală, în timpul când cursul nu s-a început, este oprit zgomotul,
umblatul prin clasă şi schimbarea locului din bancă, elevul fiind dator a se
ocupa cu lucrări în scris, cu învăţarea lecţiunilor şi cu alte lucrări cerute de
şcoală; 5. Este interzis elevilor, când ies afară, să umble prin ograda şcoalei,
fără nici o treabă, şi să privească pe ferestre sau pe drum; 6. Când elevul
este oprit de a merge acasă, se va ocupa de lecţia pentru care a fost oprit, iar
de a fost oprit pentru obrăznicii se va ocupa cu pocăinţele sau ocupaţiile ce i
s-au dat şi mai apoi cu lecţiunile ce urmează; 7. La plecarea din şcoală, pe
drumul spre casă, va merge fără a se opri undeva, fără a face vreo necuviinţă
şi zgomot care ar pricinui neplăceri altor persoane şi fără a se atinge de
lucrurile şi animalele întâlnite în cale”56. Legislaţia şcolară în vigoare a fost
îmbunătăţită şi adaptată, la condiţiile locale, şi la Liceul „Principele
Ferdinand” din Bacău prin decizii, precum: „1. Interzicerea preumblării pe
stradă a elevilor în grupuri mai mari de trei precum şi staţionarea pe bănci,
preumblarea şi staţionarea în sala şi pe peronul gării, fără necesitate
dovedită; 2. Interzicerea circulării pe stradă seara, afară de cazurile de vădită
trebuinţă; 3. Permisiunea de a merge la teatru sau alte spectacole şi a circula
prin oraş împreună cu părinţii, seara după ora 9, doar pe baza biletelor de
voie semnate de director, secretar, diriginte şi parafate cu sigiliul şcoalei”57.
Un aspect asupra căruia trebuie insistat este acela al implicării tuturor
factorilor educaţionali în prevenirea şi corijarea actelor de indisciplină
şcolară, respectiv şcoala, familia şi autorităţile locale.
Începând cu 1872, pentru „exercitarea unui control serios asupra
diligenţei şi conduitei elevilor”, directorii trebuiau „să libereze, lunar, bilete
în care să fie trecute notele obţinute la fiecare studiu în parte, cât şi conduita,
obligându-i a le prezenta părinţilor spre a se stabili, între profesori şi părinţi,
un control de acord asupra elevilor pentru îndeplinirea datoriilor lor”58.
O bună colaborare a şcolii cu familia s-a realizat şi prin intermediul
56
57
58
Idem, d. 1/1872, f. 54, 61, 66, 76.
302 Cornelia Cucu
libretului personal, folosit şi astăzi sub numele de carnet de elev sau carnet
de note59. Pornind de la ideea că „mulţi părinţi, preocupaţi de interesele lor
zilnice, nu se interesau de frecventarea şi silinţa la învăţătură a copiilor lor
decât la sfârşitul anului şcolar, când orice măsură pentru îndreptarea răului
era tardivă”, Spiru Haret a decis ca, începând cu 1 septembrie 1903, fiecare
elev să aibă, în mod obligatoriu, „un libret personal pe care îl va purta
totdeauna cu sine şi îl va prezenta la orice cerere a directorului, profesorului
sau învăţătorului”. În acest libret, care devenea un mijloc practic prin care
familia putea controla „modul cum copiii urmează la şcoală”, erau trecute
„toate observaţiunile asupra purtării sau învăţăturii şcolarului, notele
obţinute la materiile de studiu, pedepsele, recompensele, absenţele iar
părinţii sau tutorii semnau de vedere”. Libretele personale, valabile un an
şcolar, erau procurate de la Casa Şcoalelor cu un preţ care varia între 0,20-0,50
lei. Elevii foarte săraci primeau aceste carnete în mod gratuit60. Pentru anul
şcolar 1903-1904, judeţul Bacău a primit 13.000 de librete pentru „a se
distribui la toţi elevii, venitul realizat fiind destinat şcoalelor elementare de
meserii şi agricultură”61. Au răspuns acestui demers educaţional toate şcolile
băcăuane dar încetineală unor dascăli, în procurarea libretelor, „a dus la o aspră
pedepsire a lor întrucât o astfel de procedură era în paguba învăţământului şi o
foarte gravă abatere de la ordinele date”62. La iniţiativa revizoratului şcolar, în
programul cercurilor culturale, din anul şcolar 1905-1906, a fost inclusă tema
Importanţa libretului personal, când „s-a discutat despre necesitatea
libretelor pentru stabilirea unui raport mai intim între şcoală şi familie
precum şi mijloacele pentru ajungerea acestui scop”63.
De asemenea, „spre a aduce armonie între factorii educativi şi a
garanta împlinirea măsurilor privind îmbunătăţirea colaborării şcoalei cu
familia”, ministerul a pus la dispoziţia şcolilor cinci tipuri de formulare de
corespondenţă cu părinţii elevilor care vizau următoarele aspecte: „1. absenţele
şi întârzierile; 2. studiile la care a luat note rele; 3. chemarea părinţilor la
consfătuiri relative la dezvoltarea elevilor; 4. chemarea părinţilor pentru a lua
notă de observaţiile şi sfaturile date elevilor; 5. anunţarea că elevul este
59
G. Aslan, Disciplina şi pedeapsa şcolară, în „Revista Generală a Învăţământului”, anul
III, nr. 8/1 martie 1908, p. 601. „Acest libret ar aduce multe foloase studiului şi disciplinei
elevului. Mai întâi ar aduce aminte unor părinţi că au un fiu la şcoală şi le-ar deştepta
interesul pentru mersul lui. Apoi, ar servi ca mijloc de scurtă corespondenţă între profesori
şi părinţi deoarece, într-o anumită rubrică, ar nota observaţiile lor pedagogice asupra
aptitudinii, silinţei şi conduitei elevului cerând, la nevoie, părinţilor să ia oarecare măsuri”.
60
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Caşin, d. 1/1903, f. 2, 28.
61
Asemenea şcoli erau la Bogdăneşti (şcoală de agricultură) şi Scorţeni (şcoală de meserii).
62
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Nr. 6 Moineşti, d. 1/1903, f. 52.
63
Idem, fond Şcoala Generală Grigoreni, d. 39/1905, f. 68.
incorgibil şi va fi eliminat”64. Concluziile acestui demers didactic s-au

finalizat, în anii 1909 şi 1910, într-un studiu privind „eficienţa măsurilor
luate prin corespondenţa şcoală – părinţi în rezolvarea problemelor de
disciplină, frecventare şi învăţătură”65.
Pentru remedierea derapajelor de la disciplina şcolară, familiile
elevilor cu probleme de conduită erau informate, periodic, asupra situaţiei la
învăţătură, disciplină şi frecvenţă. Apelând la cooperarea acestora, în
adoptarea şi aplicarea măsurilor disciplinare, se încerca responsabilizarea
părinţilor în acţiunea de îndreptare a comportamentului incorect al copiilor.
Prezentăm două asemenea avize trimise de conducerea Şcolii de Băieţi Nr. 2
din Bacău: „Şcolarul Resinştain L. nu-şi dă cea mai mică silinţă pentru
învăţătură, are o conduită contrară regulilor şcolare, este tulburător în
recreaţie şi în timpul prelegerilor şi un rău exemplu pentru colegii săi, cu
toate măsurile luate şi aplicarea pedepselor regulamentare” (29 noiembrie
1877); „Elevul Negel I. frecventează neregulat, absentează la finele
săptămânii pentru a nu lua biletul care arată progresul şcolar, este nesupus
faţă de pedepsele aplicate, îi tulbură pe colegi în timpul clasului, nu face nici
o activitate, nu are caietele şi cele necesare în regulă” (1 decembrie 1881)66.
De remarcat că, în intervalul 15 noiembrie 1907-15 ianuarie 1908, peste 40
de familii ale unor elevi de la Liceul „Principele Ferdinand”, din Bacău, au
fost invitate „a lua puţină osteneală şi a vă prezenta la şcoală spre a lua
informaţiuni de abaterile de la disciplină ale fiului şi a lua măsuri de
îndreptare, conform regulamentului disciplinar”67. De asemenea, deciziile
pronunţate de şcoală erau comunicate „părinţilor celor pedepsiţi spre a lua
măsurile necesare pentru îndreptarea conduitei”. Exemplificăm cu situaţiile
întâlnite la Şcoala de Băieţi Nr. 2 din Bacău: „Elevul Mancaş Al. este gonit
o săptămână din şcoală, pentru nesupunere faţă de institutori şi călcarea
disciplinei, fiind un rău exemplu pentru colegi” (11 mai 1878); „Oximberg
I. a fost îndepărtat din şcoală, două luni, pentru rea conduită” (28 august
1882); „Talianu T. a primit a şasea pedeapsă regulamentară după care
urmează gonirea provizorie şi definitivă, dacă nu-şi va îndrepta conduita” (5
octombrie 1883); „Manoliu D. este îndepărtat din şcoală timp de 15 zile
întrucât a scris cuvinte murdare şi necuviincioase pe hărţi” (28 mai 1890)68.
64
„Revista Generală a Învăţământului”, anul III, nr. 4/1 noiembrie 1907, p. 296.
65
Arhivele Naţionale Bacău, fond Liceul „G. Bacovia” Bacău, d. 1/1909, f. 92.
66
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 19 Bacău, d. 1/1868, f. 141; d. 1/1880, f. 13.
67
Idem, fond Liceul „G. Bacovia” Bacău, d. 18/1904, f. 127-129.
68
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 19 Bacău, d. 1/1868, f. 144; d. 1/1880, f. 21, 30, 135.
304 Cornelia Cucu
Nu putem trece cu vederea implicarea autorităţile locale (prefectură,

primărie, poliţie, tribunal) în prevenirea şi rezolvarea unor probleme de
disciplină şcolară. Edificatoare, în acest sens, sunt următoarele informări
trimise de Poliţia Bacău către conducerea Liceului „Principele Ferdinand”:
„Elevul Atanasiu D. a fost găsit, noaptea, pe străzile oraşului dar a refuzat să
prezinte carnetul de recunoaştere sau biletul de voie purtându-se
necuviincios” (14 decembrie 1903); „Elevii Gavrilovici, Ohal şi Brasad au
venit, noaptea, pe câmpul unde se construieşte clădirea pentru depozitarea
materialului de tir şi au stricat două vagonete. Aduceţi la cunoştinţă elevilor
să nu mai circule, noaptea, pe câmpul de tir, întrucât santinelele au ordin a
uza de arme atunci când un individ s-ar apropia fără a se declara
recunoscut” (8 iunie 1904)69. De asemenea, trebuie remarcată activitatea
Primăriei Oraşului Bacău în această direcţie. Exemplificăm cu două sesizări
trimise conducerii aceleaşi unităţi de învăţământ: „Elevii liceului se strâng
în grădina publică şi fac stricăciuni rupând crengile copacilor, călcând
florile, murdărind şi stricând mesele, băncile şi pereţii pavilionului. La
observaţiile făcute, răspund obraznic provocând scandaluri. Să interziceţi
elevilor accesul în grădina publică, ziua şi seara, spre a nu face stricăciuni şi a
nu expune comuna la pagube” (30 aprilie 1907); „Unii elevi sparg cu pietre
globurile de la stâlpii electrici, geamurile de la rezervorul de apă, pun pietre la
hidranţii de la gurile canalului, pe care le astupă, deschid cişmelele-hidrant şi
jupesc coaja copacilor plantaţi pe străzile oraşului” (16 martie 1914)70. În
aceeaşi direcţie au acţionat şi reprezentanţii Tribunalului Bacău, edificatoare
fiind informarea trimisă liceului din Bacău, pe 25 septembrie 1911, de
procurorul P. Rădulescu: „Am intervenit la poliţie spre a lua măsuri contra
elevilor care cauzează tulburări ordinii publice şi atingerea bunelor
moravuri. Am semnalat, deseori, vociferări, insulte şi expresiuni înjositoare
între elevii de liceu care, în mod obişnuit, frecventează localul jocurilor de
popice din str. Ioniţă Sturza. Să puneţi în vedere elevilor să nu mai dea loc
la asemenea constatări spre a nu lua măsuri represive ce ar îndritui şi alte
pedepse prescrise de legile Ministerului Instrucţiunii”71.
Întrucât eficienţa colaborării cu forţele de ordine depindea de tactul şi
înţelepciunea cu care se intervenea, acestea erau informate, periodic, asupra
specificului legislaţiei şcolare care reglementa conduita elevilor. Pe 4
noiembrie 1906, Gh. Manoliu, directorul liceului din Bacău, înainta poliţiei
69
Idem, fond Liceul „G. Bacovia” Bacău, d. 1/1903, f. 236; d. 6/1904, f. 82.
70
Idem, d. 2/1907, f. 84; d. 1/1913, f. 238.
71
Idem, d. 4/1911, f. 62, 63.
„câteva dispoziţiuni referitoare la disciplina elevilor”, cerând forţelor de

ordine să se limiteze la „a nota şi comunica, zilnic, elevii care contravin
regulamentului şcolar, şi doar când sunt găsiţi în cârciume sau taverne, care
influenţează în rău pe elevi, trebuie scoşi imediat şi trimişi acasă”72.
Decizia ministerului, din 1899, de introducere a uniformei în şcolile
secundare a constituit o modalitate eficientă „de a priveghea disciplina
printre elevi, în şcoală şi afară din şcoală, pentru ca ordinea cea mai deplină
să domnească peste tot”. Drept urmare, „elevii erau datori, fără excepţiune,
să poarte uniformă, în tot timpul şi în tot locul, având cusut pe guler un
număr de ordine, orice încercare de sustragere urmând a fi sever
pedepsită”73. Începând cu 1906, prin adoptarea Legii pentru introducerea
instrucţiunei militare obligatorie în şcoalele primare, secundare şi
profesionale de băieţi, uniforma elevilor de liceu a fost completată cu o
serie de semne distinctive pe manşetele tunicii/mantalei fiind, astfel, mai
uşor de identificat: galoane albastre (cl. I-IV), galbene şi albe (cl. V-VIII)74.
Cei care refuzau să se conformeze erau pedepsiţi „cu îndoită severitate,
precum abaterile pentru minciună, fraudă, înşelăciune, căci a umbla în civil,
în loc de uniformă, şi a nu purta numărul dat de direcţiune era o încercare de
a înşela”75. Eficienţa acestei măsuri este confirmată şi de informarea trimisă
de Poliţia Oraşului Bacău, pe 11 octombrie 1904, conducerii liceului din
localitate: „Mulţi elevi staţionau pe scările Teatrului Municipal impiedicând
intrarea publicului. La somaţia agentului de poliţie, elevii s-au retras afară
de cei cu nr. 282 (Reiu E.) şi 336 (Şiadbei L.), care l-au insultat auzind
deciziile primăriei relativ la paza regulilor în sala teatrului”. De asemenea,
cei care continuau să poarte uniforma şcolară, atunci când erau eliminaţi,
riscau să piardă „dreptul de a se prezenta la examenul de sfârşit de an
şcolar”, conform Ordinului Ministerului Instrucţiunii nr. 11.996, din 27
noiembrie 1903, care „ridica dreptul de a purta uniforma şcoalei elevilor
retraşi sau eliminaţi”. Un exemplu concludent îl reprezintă elevul David M.,
de la aceeaşi unitate şcolară care fiind eliminat, în 1905, „umbla noaptea pe
străzi şi prin localuri nepermise purtând în mod compromiţător uniforma
şcoalei şi propagând, astfel, demoralizarea şi indisciplina printre elevi”76.
72
Idem, d. 16/1906, f. 64.
73
Idem, d. 1/1901, f. 4-8.
74
C. Hamangiu, Codul general al României, Ediţiunea a II-a, vol. III, Legi uzuale,
Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, p. 3917-3949.
75
Arhivele Naţionale Bacău, fond Liceul „G. Bacovia” Bacău, d. 1/1912, f. 184.
76
Idem, d. 5/1904, f. 53, 127, 267.
306 Cornelia Cucu
Pentru prevenirea actelor de violenţă, Ministerul Instrucţiunii a

sprijinit activităţile Societăţii pentru Protecţiunea Animalelor, organizate
sub deviza Fiţi miloşi, buni şi drepţi! Aflată sub patronajul Casei Regale,
societate avea ca scop „dezvoltarea sentimentelor de blândeţe şi dreptate,
stăpânirea pornirilor sălbatice, mânioase şi brutale, îndulcirea moravurilor
poporului şi deşteptarea interesului copiilor pentru protecţiunea animalelor,
prin propagarea de idei umanitare”77. Pe lângă înfiinţarea de asociaţii
şcolare pentru protecţia animalelor, s-a instituit şi un concurs, anual, între
şcolile primare cu o tematică adecvată precum: Rolul animalelor în basmele
românilor, Necesitatea protecţiunii animalelor, Educaţia copiilor în spiritul
dragostei pentru animale. Cu acelaşi scop, ministerul sfătuia părinţii să nu
lase copiii să taie păsări sau să asiste la sacrificarea animalelor, pentru
hrană, întrucât „aceştia vor fi deprinşi la cruzime şi înăsprirea firii, dându-se
o educaţie greşită cu urmări grave pentru viitor”78.
Activitatea de îndrumare şi control

Situaţia disciplinei şcolare era permanent monitorizată de Ministerul
Instrucţiunii prin intermediul Revizoratului Şcolar Bacău. Primul document
care prevede controlul disciplinei şcolare în învăţământul românesc este
Regulamentul pentru serviciu de inspecţiune şcolară, din 1862, care, la art.
16, menţiona: „În privinţa moralităţii şi disciplinei şcolarilor, inspectorii nu
vor pierde din vedere că unul din avantajele principale ale învăţământului
public este şi disciplina la care se deprind elevii de tineri şi care aplicată cu
raţiune, dar şi cu severitate, este menită de a produce societăţii oameni care
să ţie de ordine atât în treburile lor private, cât şi în treburile Statului. Însă,
adunătura mare de elevi de diferite educaţiuni şi moravuri poate aduce, în
lipsa unei privegheri serioase şi a unei măsuri severe din partea
învăţătorului, moravuri rele şi imoralitate în şcoli care, pe urmă, paralizează
tot folosul instrucţiunei. De aceea, inspectorii vor pune deosebită atenţiune
ca profesorii să se bucure pururea între elevi de autoritatea ce li se cuvine, să
menţină disciplina scolastică în toată vigoarea ei şi să ia măsurile cele mai
energice şi preventive pentru menţinerea moralităţii şi ordinei în şcoale”79.
Conform Regulamentului pentru administraţiunea interioară a
şcoalelor primare, situaţia disciplinei era consemnată în raportul general de
activitate, încheiat la sfârşitul anului şcolar, într-un capitol intitulat „Starea
77
Idem, fond Şcoala Generală Tg. Trotuş, d. 1/1909, f. 28; d. 1/1912, f. 4.
78
79
Ioan M. Bujoreanu, op. cit., p. 1818-1822.
morală a şcoalei” care cuprindea: 1. notele la purtare; 2. elevii sancţionaţi şi

motivul; 3. situaţia frecvenţei; 4. prezenţa elevilor la biserică; 5. respectarea
programului şcolar; 6. tulburarea liniştii din şcoală. Vom exemplifica cu
Raportul general încheiat la Şcoala de Băieţi Nr. 2 din Bacău, la sfârşitul
anului şcolar 1889-1890: „La conduită s-au acordat 122 note bune (8, 9, 10),
12 note mediocre (5, 6, 7) şi nicio notă rea (1, 2, 3, 4). Au fost pedepsiţi
elevii Edelştain A. (corupţiune), Manoliu D. (deterioarea hărţilor), Vaisman
I., Petrovici C., Comănescu I., Caiserliu C. (nesubordonare), Crapfel A.
(lovirea unui coleg) şi Taber I. (dezordine). Elevii au fost duşi duminica la
biserică. Frecventarea a fost regulată. Institutorii au absentat 25 de zile din
cauză de boală şi 123 de zile din alte împrejurări. S-a păzit cu stricteţe ora
intrării şi ieşirii institutorilor din clasă. Şcoala nu a suferit nici o
agresiune”80. Semnificative sunt şi raportele încheiate la Liceul „Principele
Ferdinand” din Bacău, precum cele din anii şcolari 1885-1886 şi 1905-1906:
„Disciplina s-a menţinut bine şi pedepsele au fost restrânse, ca număr şi
gravitate. Datorită lipsei de local şi de supraveghere, arestul elevilor se face
într-o sală de clasă, iar directorul este obligat să stea la arest, împreună cu
aceştia, întrucât lăsaţi singuri fac dezordini, deteriorează localul şi
mobilierul. Disciplina în afara şcoalei lasă de dorit datorită imposibilităţii
unui control eficace deoarece elevii se feresc de localurile publice din
centrul oraşului, unde riscă să fie observaţi de vreun profesor. Răul cel mare
se află, însă, în localurile publice din mahalale, adevărate focare de
destrăbălare şi imoralitate, unde elevii sunt siguri că nu vor fi observaţi.
Obstacole, în succesul disciplinei, au fost: 1. indiferenţa familiei faţă de
creşterea copiilor; 2. relele exemple în cercul în care elevii petrec acasă; 3. lipsa
de pedagogi care să se ocupe de disciplina şi ordinea elevilor la şcoală.
Pentru a avea rezultate în educaţia elevilor, propunem înfiinţarea unui post
de supraveghetor de ordine şi disciplină, în şcoală şi în afara şcoalei, investit
cu unele atribuţiuni poliţieneşti care să suplinească profesorii ce absentează
şi să-i inspecteze pe elevi acasă, precum şi în diferite localuri publice”81.
Şcolile deţineau un registru special, numit „registru de pedepsiţi”,
unde erau consemnate deciziile consiliului şcolar în cazurile de indisciplină
şi care erau afişate în locuri vizibile, spre a fi cunoscute de toţi elevii. Pentru
exemplificare, folosim Registrul de pedepsiţi de la Şcoala de Fete Nr. 2 din
Bacău, pe anul şcolar 1909-1910, trimestrul I82:
80
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Nr. 19 Bacău, d. 1/1890, f. 36-38.
81
Idem, fond Liceul „G. Bacovia” Bacău, d. 1/1886, f. 25-26; d. 16/1906, f. 44-45.
82
308 Cornelia Cucu
Data Numele şi prenumele Clasa Felul pedepsei

elevei
Sept. Grigoriu C. II Scoatere la perete.
Bibiri M. II Dojenire în particular şi în faţa clasei;
punere în picioare în timpul lecţiunii; izolare
într-un loc separat în clasă; oprire de la
jocurile din recreaţie; reţinere ½ de oră la
şcoală.
Popescu M., Balan III Copiere şi reţinere de la masă.
S., Radu E.,
Braşoveanu E.
Oct. Bibiri M. IIComunicare scrisă către părinţi.
Dec. Andone A. IIEliminare timp de 3 zile.
Bibiri M. IIPermutare la Şcoala de Fete Nr. 1 pentru:
pedepsele aplicate au rămas fără rezultat;
furt; mijloc de corupţiune pentru colege.
Institutoarele care propun pedeapsa: M. Orescovici – cl. a II-a şi A. Savel – cl. a III-a.
Întrucât disciplina era o condiţie esenţială pentru progresul şcolar,

starea acesteia era verificată şi cu prilejul inspecţiilor, procesele-verbale
încheiate consemnând multe aspecte negative pentru care dascălii primeau
observaţii şi avertismente. Dacă după două-trei inspecţii (revizuiri) situaţia
rămânea aceeaşi, revizorii informau ministerul. Gr. Crăescu Coledinschi
nota, pe 11 decembrie 1882, la şcoala din Buhoci: ,,Învăţătorul C. Marcu nu
era în clasă deşi trecuse mult timp de la începerea cursului. Pentru această
abatere i se pune în vedere, prin severe observaţiuni, că se vor lua măsurile
cuvenite, în caz de recidivă. Deoarece elevii nu sunt bine preparaţi, trebuie
să depună stăruinţă pentru un progres satisfăctor”83. Cu ocazia inspecţiei
efectuate la Şcoala de Băieţi Nr. 1 din Bacău, pe 3 mai 1893, D. Scurei
relata: „Institutorii trebuie să păzească şi să ţină din scurt elevii deoarece au
apucături rele de acasă. Şcoala are ca primă datorie educaţiunea copiilor.
Învăţătura fără virtute şi ordine de viaţă e mai mult rău, decât un bine” 84. În
procesul-verbal încheiat la şcoala din Răcăciuni, pe 6 aprilie 1910, Toma
Tăbuş consemna: ,,Învăţătorul era absent de la datorie fiind plecat pentru a
arenda o pădure, la Pânceşti, iar şcolarii, fără ocupaţiune, erau călare pe
fereastră. Când învăţătorii se întind în multe activităţi extraşcolare, lipsa de
83
Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d. 2/1877, f. 3-4.
84
la cursuri duce la destrăbălarea elevilor şi acolo progres nu poate fi”85.
În loc de concluzie
În anul 2016, a intrat în vigoare Statutul elevului unde sancţionarea
şcolarilor reprezintă un capitol distinct. În acest context, credem că ar fi
interesant de ştiut cum au evoluat, de-a lungul timpului, regulile care prevăd
drepturile şi obligaţiile elevilor, conform regulamentelor şcolare, în
contextul evoluţiei sistemului românesc de educaţie.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, se
pun bazele învăţământului românesc modern iar educaţia devine o prioritate
naţională. În această perioadă, trei din patru români de la sate nu ştiau să
scrie şi să citească. Conform recensământului din 1899, doar 22% dintre
români erau ştiutori de carte. Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii între 1897-
1899, 1901-1904 şi 1907-1910, a redus analfabetismul cu aproape 20%
astfel că, în 1909, 40% din populaţia ţării putea să scrie şi să citească. La
vremea respectivă, conform legislaţiei şcolare, elevii aveau ca principală
datorie „să vină la şcoală curat îmbrăcați și bine spălați iar cărțile și cele
necesare pentru învățătură să fie în bună stare”. De asemenea, trebuiau să
manifeste „respect şi supunere faţă de profesori, să le asculte sfaturile şi
poveţele” iar în timpul lecțiilor „să păzească cea mai adâncă tăcere și să fie
cu cea mai mare atențiune la explicațiile făcute”. O altă obligaţie era aceea
de a avea o purtare vrednică de iubirea părinţilor şi de stima celor din jur.
Alte prevederi vizau interdicţia de „a vizita, nici cu părinţii lor, cafenelele,
balurile publice, tavernele şi alte stabilimente de distracţiuni”. Sancţiunile
aplicate şcolarilor erau: „mustrarea în particular sau în faţa clasei, cenzura,
arestul, gonirea provizorie sau definitivă din şcoală, gonirea din toate
şcoalele țării”86. Deşi par exagerat de exigente, aceste interdicţii şi sancţiuni
sunt expresia responsabilităţii dascălilor care doreau să dea societăţii oameni
disciplinaţi, învăţaţi să respecte legile statului, regulile de convieţuire
socială şi hotărârile luate de colectivul din care făceau parte.
Învăţământul actual se caracterizează prin „încercări eşuate de a opera
reformă după reformă, după chipul şi asemănarea miniştrilor care s-au
perindat, rezultatul fiind 42% din elevii claselor I-VIII sunt analfabeţi
funcţional. Adică scriu, citesc, dar nu înţeleg ce citesc şi nu corelează
informaţiile”87. Raportul BRIO, platforma care foloseşte un sistem de testare
85
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Răcăciuni, d. 4/1894, f. 45.
86
Ioan M. Bujoreanu, op. cit., p. 1875-1880.
87
http://www.informatia-zilei.ro, Vasile Nechita, Şcoala, drepturile şi obligaţiile elevilor
310 Cornelia Cucu
standardizată, precizează: „Copiii intră nefuncţionali în şcoală şi ies

nefuncţionali din şcoală. Ies cu multe cunoştinţe, dar nu şi cu capacitatea de
a înţelege textele citite. Analfabetismul funcţional nu dispare la ieşirea
copilului din şcoală, e o umbră care merge cu el toată viaţa, împiedicându-l
să progreseze ca individ. Aceasta este o problemă naţională şi nu una a
copiilor, ci a întregului sistem şi a noastră ca societate”88.
Statutul elevului din anul 2016, cu modificările din 2023, stabileşte
atât drepturile, cât şi îndatoririle şcolarilor. Potrivit acestuia, elevii trebuie să
aibă o ţinută decentă şi să nu manifeste comportamente indecente, violente,
jignitoare, de intimidare şi discriminare. Pentru găsirea celor mai eficiente
metode didactice, şcolarii au dreptul să ofere feedback dascălilor, prin
intermediul unor fişe/chestionare anonime securizate. Au dreptul să solicite
comunicarea rezultatelor de la evaluările scrise, în maximum 30 de zile, în
caz contrar pot cere anularea respectivei evaluări. De asemenea, notele din
catalog nu pot fi consemnate de profesori înainte ca elevul să fie informat cu
privire la acestea. „În scop educaţional”, elevii pot utiliza telefoanele mobile
în timpul orelor şi au dreptul la acţiuni de protest, fără a perturba programul
şcolar. Pentru încălcarea disciplinei se pot aplica următoarele sancţiuni:
observaţia individuală, mustrarea scrisă, retragerea temporară/definitivă a
bursei, mutarea disciplinară la o clasă paralelă din aceeaşi şcoală, preavizul
de exmatriculare şi exmatricularea. Ultimele două sancţiuni se pot aplica
doar în învăţământul postliceal, iar mutarea disciplinară nu se poate realiza
în clasele primare. De menţionat că, elevii nu pot fi mustraţi în faţa clasei şi
nu vor avea nota scăzută la purtare dacă îşi corectează comportamentul. În
contextul dreptului la respectarea imaginii, demnităţii, onoarei, vieţii
particulare şi protecţiei datelor personale, constatăm o lărgire a drepturilor
concomitent cu restrângerea şi îmblânzirea sancţiunilor.
Pe parcursul istoriei, şcoala românească a fost un important factor
social şi educaţional. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
al XX-lea, învăţământul „avea un scop nobil, adică formarea unor oameni
instruiţi, disciplinaţi, iubitori de patrie, cu credinţă şi morali din punct de
vedere social”. Având şi conducători de excepţie, precum Spiru Haret,
corpul didactic se bucura de un statut aparte în societate, fiind respectat de
cei din jur, datorită rolului pe care şcoala îl avea în modernizarea societăţii
româneşti. Dacă astăzi vorbim de învăţământul centrat pe elev, atunci putem
spune că, pentru reuşita reformelor sale, „marele ministru” a pus bazele unui
învăţământ centrat pe învăţător care se bucura de un rol social aparte, ca
români în diferite perioade istorice, 24 noiembrie 2018.
88
https://adevarul. ro, Lorena Mihăilă, Alfabetizarea României, 30 aprilie 2023.
„luminător al satului”. Consolidarea statutului social al dascălului se realiza

prin formarea lui din punct de vedere profesional, concomitent cu crearea
unei imagini publice de recunoaştere şi respect din partea comunităţii.
Vorbind despre modelul de dascăl, ca reper de profesionalism şi moralitate,
Spiru Haret menţiona: „Învăţătorul veşnic smerit, cu capul plecat şi cu
spinarea încovoiată, nu este idealul meu de învăţător. Fiind chemat să facă
educaţia copiilor, el trebuie să-i înveţe nu numai aritmetică şi gramatică ci şi
simţământul de demnitate omenească”89.
Virtuţile care, în trecut, erau fundamentul procesului educaţional –
patriotismul, credinţa în Dumnezeu, moralitatea şi corectitudinea – îşi
găsesc tot mai puţin locul, astăzi, deoarece şcoala actuală nu îşi mai
îndeplineşte scopul iniţial, iar cadrele didactice responsabile şi bine pregătite
sunt tot mai puţine. Astfel că, „pe măsură ce notele cresc, elevii sunt tot mai
puţin pregătiţi pentru viaţă, pe măsură ce profesorii devin tot mai experţi,
învăţătura la clasă este tot mai subţire, pe măsură ce şcoala e tot mai expusă
în media, e tot mai puţin respectată, iar în vreme ce grupurile de elevi,
părinţi, ONG-uri devin voci tot mai puternice în educaţie, vocea profesorilor
e tot mai mică şi mai neclară”90.
Drept urmare, şcoala trebuie să-şi adapteze politicile şi strategiile la
noile realităţi economice, sociale şi culturale pentru a face faţă provocărilor
şi, în acest fel, pentru a-şi asigura utilitatea. Deoarece instrucţia şi educaţia
reprezintă fundaţia viitorului adult iar societatea poate fi sănătoasă doar dacă
este educată şi bine pregătită, se impune colaborarea tuturor factorilor
interesaţi în redresarea învăţământului românesc – şcoală, familie, biserică,
organe judiciare şi de ordine publică, organizaţii neguvernamentale etc. În
acest fel, educarea elevilor în spiritul respectării normelor de convieţuire
socială va asigura progresul şcolar, formarea unor oameni capabili să se
adapteze schimbărilor permanente iar cadrele didactice îşi vor redobândi
locul pe care îl merită în societate.
89
C. Ştefan, op.cit, p. 35.
90
https://portal.revistatimpului.ro, Monica Coţofan, Cugetările pesimiste ale unui profesor
optimist, 7 august 2022.
EROI UITAŢI: DOBROGENI CĂZUŢI LA MĂRĂŞEŞTI
Lavinia Dumitrașcu*
Forgotten heroes. People of Dobrogea fallen at Mărăşeşti

Abstract
The present article presents ten heroes from Dobrogea, without high military
ranks, who fell in the battles of Mărășești.
Starting from a column of the Constanta newspaper „Dobrogea Jună” from
1919 and 1920, Pentru Patrie, I tried to sample and compile information about our
heroes. It has been quite a success, but the research will continue. It is important to
not let the names of these soldiers be forgotten, as they gave their lives for our
country at a momentous turn in history. Among them: Aristotel N. Diamandopol,
Constantin Puric, Eugen Tanta, Gheorghe Sasu, Ioan Jipa, Luciu Ștefănescu,
Nicolae Boncotă, Ticu Mihăilescu, Vasile Tul(r)bure, Constantin Petrescu.
Keywords: First World War, Mărășești, heroes,, Dobrogea.

Cuvinte cheie: Primul Război Mondial, Mărăşeşti, eroi, Dobrogea.
Era momentul în care România putea să dispară de pe hartă.

Autoritățile, armata și o parte bună a populației se retrăsese în Moldova.
Frig, foamete, boli… România încă trăia prin Moldova. Restul era ocupat.
Soldații erau împuținați, obosiți. Mulți luptaseră pentru apărarea
teritoriilor românești pierdute. Și, totuși, au avut puterea dată de iubirea de
pământul lor, de familiile lor, de soarta țării, să renască și să ofere exemple
de vitejie și sacrificiu, la care niciuna dintre marile puteri nu se aşteptaseră.
Pe frontul Moldovei au murit mulți români. Dintre ei, mulți
dobrogeni. Nu știm numărul lor exact. Cu atât mai puțin toate numele.
Soldați fără grade înalte sunt trecuți în uitare și nu în memoria istoriei
naționale, așa cum merită. Mulți dintre ei nu au numele înscris nici pe
monumentele dedicate eroilor.
Ziarul constănțean „Dobrogea Jună” din anii 1919 și 1920 prezintă o
rubrică dedicată acestor eroi, intitulată, simplu, Pentru Patrie. Vitejii
dobrogeni. Nu am găsit toate numerele periodicului care conțin această
rubrică, dar, chiar și așa, pot prezenta în acest articol zece „viteji” dobrogeni
căzuți în luptele de la Mărășești. Articolele sunt scrise de oameni care i-au
*
Cercetător științific III, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța.
Eroi uitaţi: dobrogeni căzuţi la Mărăşeşti 313
cunoscut și, astfel, putem afla amănunte și despre viața lor din „civilie”.
Puține informații, totuși. Am încercat să găsesc și alte referiri la ei, măcar,
dar oamenii care i-au cunoscut au „plecat” în altă lume, istoriografia nu s-a
oprit și la acești soldați și, astfel, uitarea s-a așternut asupra lor.
Avocatul și omul politic Traian Ulpiu I. Berberianu îl prezintă pe

eroul sublocotenent Aristotel N. Diamandopol.
Încă de pe vremea liceului, acesta „știuse ca prin bunătatea lui de
suflet, să câștige dragostea și admirația celor ce pășeau, cu atâta timiditate,
pragul acestei școli.
…Absolvent de liceu, pleacă la Anvers1, unde își complectează studiile
comerciale, pentru a se întoarce în țară stăpân peste cunoștințele cari îl
atrăseseră mai mult.
Sublocotenent de administrație în rezervă la Corpul 5 Armată, el a
fost mutat la Reg. 34 Inf. în aceeași calitate și aici se găsea detașat atunci,
când patria l-a chemat la datorie.
Fără nici o ezitare, Aristotel A. Diamandopol nu numai că s-a
prezentat imediat la corp, dar prin raport personal a cerut imediata lui
mutare la o formațiune de front unde, credea el, că putea fi mai de folos
patriei la nevoe. Cererea sa a fost imediat satisfăcută și faptul citat prin
ordin de zi. Urmează pretutindeni regimentul, dând cele mai strălucite
dovezi de vitejie, pentru cari i-a fost foarte ușor să câștige dragostea și
stima camarazilor săi de arme.
La Mărășești însă, acolo unde armata română a scris o pagină atât de
glorioasă din istoria ei, Aristotel N. Diamandopol a trebuit să însemneze o
jertfă pe altarul victoriei noastre, ce nu avea să întârzie prea mult.
Acolo a căzut vitejește, lovit la piept…”2.
Locotenentul Aristotel Diamandopol, absolvent al Liceului „Mircea
cel Bătrân”, devenit ofiţer de administraţie, a cerut să fie trecut ofiţer
combatant, mort pe front3.
Numele lui este înscris pe placa de bronz, operă a sculptorului Ion
1
Informaţie confirmată şi de Constantin Cheramidoglu, Grecii Constanței vechi, București,
UER Press, 1922, p. 235.
2
Traian Ulpiu I. Berberianu, Pentru Patrie. Vitejii dobrogeni, în „Dobrogea Jună”, XIV, nr. 76,
30 octombrie 1920, p. 1.
3
Remus Macovei, De la Turtucaia la Budapesta. Prinosul de sânge al militarilor constănțeni
în campania 1916-1919, Constanța, Editura Next book, 2017, p. 93; Lavinia Dumitraşcu,
Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa şi „mirciştii” în Primul Război Mondial, în
Dobrogea și Marea Unire la Centenar, Iași, Editura Tipo Moldova, 2018, p. 59.
314 Lavinia Dumitraşcu
Jalea – și el rămas fără o mână la Marășești –, în amintirea colegilor și

camarazilor lui mirciști, cercetași căzuți în marea bătălie care a salvat
România4.
Constantin (Costică) Puric, „funcționar prin vocație și de carieră”,

este prezentat de directorul ziarului „Dobrogea Jună”, Constantin Sarry.
„Fecior al unui perceptor rural vara își petrecea vacanțele la țară, la
Topraisar, făcând pe agentul tatălui său, pentru a-și termina liceul așa cum
numai cei săraci și meritoși știu să-l absolve. Înscris la facultatea de drept,
el, pentru a se putea întreține, ia și o funcțiune în Administrația financiară,
unde se distinge. E avansat perceptor la Hârșova, este adus în aceeași
slujbă în comuna Constanța, unde în cele din urmă i se încredințează
conducerea serviciului contabilității.
Cu toată enervarea ce produc cifrele și mai ales o situație financiară
inextricabilă ca aceea a comunei Constanța, Purice știa să lase orice lucru
deoparte ca să îndatoreze un prieten, sau să-și deschidă propria pungă, ca
să ajute un nenorocit, care abia apela la fondul epuizat al «milelor».
Războiul l-a găsit în această funcțiune, cu o soție iubitoare, cu un
copilaș drăguț și cu o căsuță, din care dușmanii n-au lăsat decât
dărâmăturile…
A murit ca mulți alți Dobrogeni, lovit în frunte de un glonț inamic la
Mărășești, pe când conducea unitatea la izbânda, cu care se împopoțonează
și trag foloase persoane astăzi, atâția mișei și nemernici”5.
Purice Constantin din Constanța era căsătorit și avea un copil. Locotenent
în Regimentul 34 Infanterie, căzut, pe 28 iunie 1917, la Mărășești6.
Avocatul și omul politic Radu Roșculeț îl prezintă pe Eugen(iu) Tanta:

„Iată poveste: tânăr, cu putere de muncă, cu tărie sufletească și
dragoste, Eugen Tanta era singurul sprijin al familiei. Intrat în Școala
Militară s-a distins în așa fel în cât după declararea războiului a fost
chemat ca instructor în aceeași școală militară la Botoșani. Iar în timp ce
Moldova tremura în frigurile iernei din 1917, el muncea cu elevii ce-i erau
încredințați, muncea toată ziua și totuși nu putea scăpa de «plictiseala
refacerei». Numai atunci când a fost trecut la regimentul lui, 34 Constanța,
4
Lavinia Dumitraşcu, op.cit., p. 59.
5
Const. N. Sarry, Pentru Patrie. Vitejii dobrogeni, în „Dobrogea Jună”, XIII, nr. 46, 23
octombrie 1919, p. 1.
6
Remus Macovei, op.cit., p. 253.
și când în ziua de 7 Iunie s-a văzut pe front, și-a potolit dorul, căci lupta era
pe aproape și luptă vrea el.
Iar la 27 Iulie a intrat în «hora» de la Mărășești. Aici era de el. Și-a
trântit casca pe-o ureche și a prins pușca în mână și vârtej a pornit la foc.
Dar vălul morții se cobora încet, mare, deasupra chiotelor și durerei,
se cobora, cuprindea sufletele unul câte unul, le strângea la pânza lui
neagră și făcea din toate un soare luminos și puternic – soarele iszbândei.
Așa s-a stins Eugen Tanta”7.
Sublocotenent, Regimentul 34 Infanterie, mort pe câmpiile
Mărăşeştilor. N.T. Negulescu, directorul Liceului „Mircea cel Bătrân” şi
comandantul Cohortei de cercetaşi „Ovidiu”, mărturisește că a fost în
același regiment cu ceilalți elevi ai săi, cercetași, și că, plin de răni, Eugen
Tanta și-a dat sfârșitul în brațele sale8.
Numele lui este înscris pe placa de bronz realizată de Ion Jalea,
dedicată cercetașilor de la Liceul „Mircea cel Bătrân” căzuți în Primul
Război Mondial9. O stradă din Constanța îi poartă numele.
Gheorghe Sasu este prezentat de Octavian M. Văleanu, coleg de

școală și camarad în armată.
Sublocotenent, „ofițer de administrație la declararea războiului, a fost
unul dintre aceia care nu a privit cu indiferență dezastrul ce l-am suferit,
fiind siliți să ne îngrămădim în mica Moldovă de dușmanul care și-a jurat
să ne șteargă de pe pământ, căci de abia scăpat de această retragere
nenorocită și instalat la centrul Ghidigeni, primul lui gând a fost să
părăsească serviciul ce-l avea ca ofițer de administrație și să intre între
luptătorii din linia întâi.
Azi, păstrez ca cea mai de preț amintire de la un coleg de școală, de
la un camarad de arme, telegrama prin care mă întreba, dacă plecăm pe
front din refacerea dela Vaslui: «Răspunde-mi imediat când plecați, doresc
să reviu în regiment în cazul în care intrați în foc».
Ardea de dorința să plece cât mai repede, să-și îndeplinească
îndatoririle, căci avea multe: Să-și elibereze Ardealul în care s-a născut, să-
și scoată părinții din încătușarea nemțească, să-și curețe Dobrogea de
păgâni. Invidia pe colegii care erau mai aproape de concertul sgomotos al
7
Radu Roșculeț, Pentru Patrie. Vitejii dobrogeni, în „Dobrogea Jună”, XIII, nr. 41, 11
septembrie 1919, p. 1.
8
Lavinia Dumitraşcu, op.cit., p. 58.
9
Ibidem.
tunului și al grenadelor, pe aceia cari contribuiau mai mult ca oricine la

salvarea și mărirea țării, și de aceea a plecat.
Dorea să revie în regimentul în care-și făcuse stagiul de teterist, în
mijlocul Dobrogenilor și în special sub comanda domnului Maior Mihail, în
al cărui batalion a luptat mai apoi în tranșeele de lângă Nămoloasa,
puținele zile cât a mai stat dela venirea sa, părea mai liniștit, cu toate că nu
era mulțumit numai cu câteva bombardamente pe zi. Voia «să treacă unu-n
țeapă». Dorința nu i-a fost în zadar, căci iată-ne plecați în bătălia ce de
mult o aștepta, la Mărășești, Și-a condus plutonul cu multă pricepere, cu
mult avânt, și-a încurajat soldații în fruntea cărora era veșnic, disprețuind
cel dintâi moartea…
Înalt, voinic, bine făcut, nu se putea să nu moară. 27 iulie 1917, ziua
jertfei pentru regimentul 34, nu l-a cruțat nici pe el. Alături de Tanta,
Dumitrescu, Turbure, Chițu, Miulescu, Jipa și mulți alții, a pus stavilă cu
trupul rece înaintării barbarilor. Și i-a oprit.
Ne închinăm în fața unui asemenea suflet, care a uitat de el însuși, a
uitat de tată și de mamă, de frați și surori, de tot ce-i era drag pe pământ și
n-a cunoscut, când țara era în grea încercare, decât datoria față de cauză,
sacrificiul până la sfârșit”10.
Elev al Liceului „Mircea cel Bătrân”, a fost cercetaș în Cohorta
„Ovidiu” Constanța, iar numele lui se află pe placa de bronz, memorială,
realizată de Ion Jalea11.
Numele lui a fost dat unei străzi din orașul Constanța.
Ioan Jipa este prezentat de Octavian M. Văleanu:

„…sacrificiile sufletelor omenești, e netăgăduit lucru, l-au făcut pe
scară mai întinsă Dobrogenii, căci diviziile cari au stat neclintite, în timpul
loviturilor de distrugere ce nemții ni le dădeau, au fost a 9-a și a 15-a,
ambele dobrogene.
Prima dintre ele a început paginile glorioase ale istoriei celei mai
mărețe lupte a neamului - «Mărășești» – cea de a doua a ajutat-o încheind
această carte și aplicându-i sigiliile victoriei.
(…) Sublocotenentul Ioan Jipa mărește cu unul numărul celor, cari le-au
fost mai dragă izbânda de cât viața.
10
Octavian M. Văleanu, Pentru Patrie. Vitejii dobrogeni, în „Dobrogea Jună”, XIII, nr. 50,
20 noiembrie 1919, p. 1.
11
Ion Faiter, Monografia Colegiului „Mircea cel Bătrân” Constanța, Constanța, Editura
Muntenia, 2004, p. 373; Lavinia Dumitraşcu, op.cit., p. 59.
Cu multă pasiune el a căutat ca toate loviturile tunului său să cadă în

plin. Nici un obuz să nu explodeze până nu s-a înfipt mai întâi adânc în
tranșea betonată, nici un șrapnel să nu verse foc, până nu ajungea mai întâi
deasupra capetelor a mai puțin de un pluton de bavarezi.
Dezinteresat cu totul de ceea ce putea să i se întâmple, cu ochii
îmbulbucați de grija sarcinei însemnate ce avea, căci știa că artileria e
sprijinul pedeștrilor din tranșee, formate din camarazi – din colegii lui de
școală – a uitat, apărând pe alții, că pentru apărarea proprie îi trebuie
cască în cap și surprins de luptă cu chipul numai, a prețuit ca mai folositor
timpul lângă tun decât schimbându-și ținuta; a tras înainte, până când
schija sfâșietoare l-a lovit tocmai în cap, închețându-i pe veci sângele în
vine.
Așa a înțeles Jipa datoria, așa a și îndeplinit-o”12.
Născut în comuna Carol I13, judeţul Constanţa, în 189414, Ioan Jipa a
fost absolvent al Liceului „Mircea cel Bătrân”, promoția 191515, și cercetaș
în Cohorta „Ovidiu”, Constanța, dovadă stând și numele său înscris pe placa
de onoare realizată de Ion Jalea16. Sublocotenent Ioan Jipa, din Regimentul
34 Infanterie, a căzut în luptele de la Mărășești, în 1917, unde a și fost
înmormântat17.
Pe sublocotenentul Luciu Gh. Ștefănescu îl prezintă chiar mama sa

vitregă, Ioana Gh. Ștefănescu, „vrednica și nenorocita soție a bătrânului
Ghiță Ștefănescu, gospodar fruntaș și fost ani dea rândul primar al comunei
Mamutcuius, azi Peștera”, printr-o scrisoare trimisă pe adresa redacției
ziarului „Dobrogea Jună”.
În august 1916, Luciu a fost mobilizat în regimentul 34 Infanterie
Constanța, care pornea spre București. „Ne-am dus și i-am întâlnit pe
drumul dinspre Caciamac, Cocargea. Obosiți, sărmanii copii ai României
Mari de azi, abia își mai țineau sufletul!
Mulți căzuseră pe drum, din cauza marșului forțat ce-l făcuseră din
Constanța la Cocargea. La cei căzuți le-am luat ranițele și armele, și pe
12
Octavian M. Văleanu, Pentru Patrie. Vitejii dobrogeni, în „Dobrogea Jună”, XIV, nr. 1,
17 decembrie 1919, p. 1.
13
Azi, Nicolae Bălcescu.
14
Lavinia Dumitraşcu, op.cit., p. 59, 105; Florian Tucă, Cristache Gheorghe, Nicolae Ionescu,
Triunghiul de foc. Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, București, Editura Sylvi, 1997, p. 153.
15
Remus Macovei, op.cit., p. 92.
16
Ion Faiter, op.cit., p. 373.
17
https://veteraniiromaniei.mapn.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/nume_eroi_razboi.pdf
Luciu și un soldat ce căzuse, i-am luat în gabrioleta noastră și așa am intrat

în sat. Dar plăcerea și nevoia de a ne spune multe, fiind contra disciplinei
militare, i-a atras observații aspre de la superiori.
În fine, a intervenit tatăl său și s-a aplanat această neregulă. Stând
câteva ore s-au odihnit și pe o ploaie torențială au pornit spre Arabagi
Molceova. Despărțirea de noi a fost sfîșietoare; presimția sărmanul că
sărutarea și îmbrățișare acela era ultima pe care o da bătrânului și
scumpului lui părinte.
De mine iar cu mare greutate tatăl lui l-a despărțit. În naivitatea lui
de copil zicea că nu se teme de lupte, că se duce cu drag să se bată pentru
țară, și să-și câștige galoanele dorite, dar e trist că nu sunt eu să-l îngrijesc
de va cădea bolnav sau rănit”.
După apropierea frontului, s-a dat ordin de evacuare. Atunci au primit
vestea că „Luciu s-a înecat la Turtucaia la Dunăre – versiune, ce n-a fost
adevărată, dar care l-a zdrobit pe sărmanul lui tată. Eu nu am dat crezare,
și am avut dreptate”.
Ruperea frontului i-a determinat pe părinți să plece în băjenie, ca pe
mulți dintre dobrogeni. Pe 9 octombrie 1916, tatăl a murit și a fost
înmormântat la Tașbunar, curând și mama s-a îmbolnăvit și, pe 26
octombrie, când a intrat în Brăila, aceasta a aflat că Luciu e grav bolnav la
Buzău. Vânzând tot ce-i mai rămăsese, aceasta a luat primul tren spre
București și a doua zi a plecat la Buzău, „unde l-am găsit la spitalul
«Liceului internat». Era rănit de un glonț în regiunea ficatului.
Revederea dintre noi a fost sfâșietoare. Văzându-mă bolnavă, săracă și în
mare doliu, a înțeles sărmanul copil dintr-o privire că a rămas orfan, sărac și
neavând altă ființă pe lume decât pe mine cum mi-a spus: «Mamă dragă,
îngrijește-te să trăiești, că nu mai am pe nimeni, iar eu voi face tot posibilul să te
asigur, să nu rămâi săracă la bătrânețe». Am stat trei zile cu dânsul și rana
mergea spre bine. Când am plecat, cu lăcrămi m-a rugat să interviu la
persoanele pe care le cunosc mai bine să aranjez să-l duc la București să-l
îngrijesc eu”. Mama nu a reușit demersul, pentru că toți se retrăgeau în Moldova.
„Pe el l-au evacuat la Brăila și a eșit din spital, a scris un testament în favoarea
mea și unde lasă 27 ha de pământ la văduvele sărace de război și la orfani…”.
Mama a rămas la București, fiind prea bolnavă să plece în băjenie. „În
anul 1918 August am aflat dela un camarad a lui Luciu că el a căzut la
Mărășești comandând plutonul”18.
Luciu P. Ștefănescu s-a născut în comuna Peștera, județul Constanța.
A rămas, de mic, orfan de mamă, iar tatăl s-a recăsătorit cu Ioana, devenită
18
Vitejii dobrogeni, în „Dobrogea Jună”, XIV, nr. 22, 6 mai 1920, p. 1
nu doar Ioana G. Ștefănescu, ci și o adevărată mamă pentru Luciu.

Rănit fiind și internat în spital, acesta își scrie testamentul, privitor la
moștenirea rămasă de la tatăl săi, decedat între timp.
„Testamentul meu. Astăzi, 19 noiembrie 1916, făcut la Brăila.
Subscrisul sergent Luciu P. Ştefănescu din Regimentul Constanţa nr. 34,
reîntorcându-mă de pe front, rănit şi vindecat, aflând că în timpul refugiului
din comuna Peştera, judeţul Constanţa, tatăl meu, Ghiţă S. Ştefănescu, a
încetat din viaţă în comuna Taşpunar, iar de pe urma lui nu am mai rămas
decât eu şi mama vitregă, Ioana G. Ştefănescu, şi că averea rămasă,
compusă din 87 (optzeci şi şapte) hectare pământ, situată pe teritoriul
comunei Peştera şi Cobadin, judeţul Constanţa, şi pentru că urmează a
merge iar pe front, şi cum mama mea vitregă m-a crescut cu toată
dragostea, ca recunoştinţă, las ca averea să fie împărţită după cum
urmează: trei sferturi, adică 60 (şaizeci hectare), în caz că voi cădea pe
câmpul de luptă, să fie întrebuinţată la ajutorarea văduvelor sărace rămase
de pe urma războiului în comuna Peştera. Aceasta este dorinţa mea şi
nimeni altul nu va putea să se atingă de nimic pentru care semnez s.s. Luciu
G. Ştefănescu”.
Procesul de aplicare a testamentului a fost susținut de avocatul I.N.
Roman. Cele 27 ha ce constituiau partea mamei sale vitrege a fost donat
Ligii văduvelor de război filiala Medgidia, iar restul a intrat în administrarea
Primăriei Hârșova pentru ajutorarea femeilor care și-au pierdut soții în
război. Liga văduvelor de război va vinde pământul, iar banii vor fi folosiți
pentru finalizarea Cimitirului de Onoare militară de la Mircea Vodă19.
Sergentul Nicolae Boncotă este prezentat de Octavian Văleanu,

comandant al plutonului în care era încadrat sergentul.
Acesta era din Cogealac și a fost sergent în Regimentul 34 Constanța.
„L-am avut în ploton sub comanda mea, de aceea l-am cunoscut bine.
Omul cumpătat, cu carte puțină, multă chibzuință, blând din fire,
zâmbitor camarazilor și bun povățuitor soldaților săi, ascultător și
conștiincios până la ultima expresie a scrupulozității, înflăcărat când era
vorba de țara lui, iată calitățile care făceau din Boncotă un om, un
camarad, un ostaș, un bun român.
Scăpat de noroc la Turtucaia, în refacere la Bășteni (Vaslui) bolnav
19
Aurelia Lăpușan, Testamentul sergentului, cf. https://www.ziuaconstanta.ro/in-
constanta/constanta-de-odinioara-in-imagini/constanta-de-odinioara-testamentul-sergentului-
612116.html
de tifos, deși slăbit, totuși a continuat să-și îndeplinească serviciul cu

deplină conștiință și dreptate față de soldații săi, pentru care și-a atras
simpatia șefilor și stima inferiorilor lui.
Pe frontul dela Nămoloasa, câtva timp comandant de ploton în lipsa
unui ofițer, am fost nu fără părere de rău despărțiți, dar fiind înlocuit și-a
reluat comanda secției I din plotonul meu.
La Mărășești însă ne-am despărțit pe veci.
În timpul unui contra-atac eu fiind rănit, prima grijă a fost sa-mi las
înlocuitor, la mod aproape reflex am strigat: «Sergentul Boncotă, ia
comand plotonului!». L-a mai condus încă zece pași și Boncotă se clătină,
se răsturnă, lovit în frunte de un glonț nemțesc.
Nici n-a suflat. Soldații si-au continuat înaintarea cu alți comandanți
înlocuiți…”20.
Avocatul Traian Ulpiu I. Berberianu îi face o prezentare

sublocotenentului Constantin (Ticu) Mihăilescu, „fiul d-rului Stelian
Mihăilescu-Brăila, fost pe vremuri medic primar al județului Constanța, nu
a așteptat prea multă vreme după decretarea mobilizărei, pentru a
îmbrățișa cariera militară. Scopul ca într-un timp cât se poate de scurt să
ajungă pe câmpul de luptă, unde să ajute cu brațele lui la apărarea țărei
noastre, se putea cu ușurință înțelege din avântul cu care Ticu Mihăilescu
își părăsise pe ai săi pentru a se duce la școala militară.
La 19 ani, în regimentul al treilea de vânători, sublocotenentul Ticu
Mihăilescu făcea minuni de vitejie în lupta cu vrăjmașul, atrăgându-și
foarte curând dragostea superiorilor și stima și oarba ascultare a celor de
sub ordinele lui”.
Ia parte la lupta de la Mărășești, unde din nefericire, la 28 iulie 1917,
cade grav rănit. Este imediat internat într-un spital din Tecuci, „unde-și închide
ochii mulțumit de victoria trupelor din cari făcuse și el parte. Osemintele
acestui viteaz au fost îngropate în cimitirul militar din Tecuci…”21.
Vasile (Vasilică) Turbure (apare şi sub forma Tulbure)

„Figura luminoasă, veșnic zâmbitoare a lui Vasilică Turbure…liniștit,
blând și întotdeauna el era în mijlocul nostru prietenul tuturor. Emoțiile lui
Vasilică Turbure câte o dată în fața tablei probelor de elev conștiincios și
20
Octavian Văleanu, Vitejii dobrogeni, în „Dobrogea Jună”, XIV, nr. 18, 8 aprilie 1920, p. 1.
21
Traian Ulpiu I. Berberianu, Pentru Patrie. Vitejii dobrogeni, în „Dobrogea Jună” XIV,
nr. 37, 8 septembrie 1920, p. 1.
mereu îngrijorat ne făceau adesea să luăm parte cu el împreună la

încercările la care era supus. Și atât de impresionabil, atât de susceptibil
tuturor cuvintelor, tuturor gesturilor, ce lui i se păreau nepotrivite.
L-am revăzut mai târziu, atunci când Divizia noastră se pregătea la
Nămoloasa de ofensiva cea mare. Cu gândul mereu la ai lui, la Constanța
noastră, îmi destăinuia adesea teama, de ceeace va să vie. Era sigur de
sfârșitul în bine al lucrurilor. Dar se îngrijea…
Cu drept cuvânt. Ne mutaseră dela Nămoloasa la Mărășești.
Regimentul lui, al tuturor Dobrogenilor inimoși și vajnici, se prăbușește în
puține zile în șanțurile dușmănoase de pe câmpia Siretului. Vasilică Tulbure
cade într-o zi – după cum se spune – străpuns de o baionetă bavareză, la
atac, în fruntea plutonului său. A închis ochii sărmanul, fără să știe ce a
lăsat în urmă. Nu mult după aceea, îi moare tatăl, se prăpădește și sora lui
dragă…”22.
Născut în 1894, la Constanța, sublocotenent Vasile Tulbure, din
Regimentul 34 Infanterie, șef al promoției 1915 al Liceului „Mircea cel
Bătrân”, a căzut la Mărășești, în 1917. Numele lui este înscris pe placa de
bronz realizată de Ion Jalea în memoria colegilor de liceu și camarazilor lui,
morți în Primul Război Mondial23.
Constantin Petrescu, învățător, locotenent în Regimentul 40

Călugăreni, mort pe câmpul de luptă de la Mărășești, la 23 de ani, este
prezentat de Nicu Petrescu Dobrogeanu (din Canlia).
Născut în Pogoanele de Buzău, a urmat 3 clase de liceu la Bacău, „dar
din cauza nestrămutatei dorinți a tatălui său care voia ca fiu-i să-i fie un
îndrumător direct al copilașilor de la țară, trece la Școala Normală din
același oraș, începând de la clasa I. Fu unul dinte cei mai buni școlari și
terminând își îndeplini dorința ce-o avea încă din școală, aceea de a fi
printre Dobrogeni. Ocupă postul I-iu al școlii din comuna Canlia, unde
singura-i fericire o avea atunci când era în curtea școlii, în mijlocul micilor
săi elevi. Repede fu iubit de elevi și consăteni, căci cuvântul lui era
totdeauna spre binele și folosul lor. Era gata să servească pe oricine, mai
ales în sat unde majoritatea locuitorilor fiind streini, nu toți știau să scrie
bine românește.
Dar iată, că această stare de fericire fu tulburată de războiul cel
22
H.P.Gr., Pentru Patrie. Vitejii dobrogeni, în „Dobrogea Jună”, XIII, nr. 49, 13 noiembrie
1919, p. 1.
23
Lavinia Dumitrașcu, op.cit., p. 58; Remus Macovei, op.cit., p. 92.
nemilos și printre primii plecați fu și el. Era sublocotenent. Când l-am văzut
plecând, plângeam la gândul trist că poate nu se va mai întoarce, poate că
nu voiu mai putea auzi școlarii cântând cu atâta foc acompaniați din vioară
de învățătorul lor «Ardealul, Ardealul…» și s-a dus.
A intrat în foc la Bazargic și a luptat mereu fiind ușor rănit până la
Topraisar-Amzacea, unde căzu rănit de moarte de un glonț ce-i pătrunsese
în abdomen. După îngrijirile date acasă de surorile sale, putu înainte de
părăsirea Bucureștilor să intre din nou în luptă. Ajuns în Moldova, îndură
cu curaj mizeriile iernei și ale foamei, totdeauna cu zâmbetul pe buze
gândindu-se că face aceasta pentru binele scumpei sale Românii, pentru
realizarea visului: «Din Carpați până la Mare, de la Tisa-n Răsărit…».
Medaliat și avansat locotenent, după refacere, intră din nou în foc, luând
comanda unui companii în acelaș regiment. După spusele D-lui Arhitect
Trandafirescu din București, fost ofițer în acelaș regiment, înainte de a
porni la atac, Costică ceru cu insistență ca să fie trimes în frunte cu
compania sa; și s-a dus… a mers înainte, urmat de vitejii săi soldați, a gonit
pe dușman, dar nu s-a mai înapoiat! Nu s-a mai înapoiat, căci un glonţ l-a
izbit drept în inimă, iar moartea i-a fost fulgerătoare. A murit zicând cu
dragoste «Am învins… Dobrogea!...» Atât a putut să zică, căci închise ochii
pentru totdeaună.
«Fu plâns de camarazi, soldați și ofițeri, plâns de surori, plâns de
oricine l-a cunoscut, mai ales aici în sat de elevi și săteni care perdeau un
frate, un povățuitor de bine. Sărmanul! Înainte de a intra în luptă pentru
ultima dată, spusese fratelui meu V. Popescu, astăzi preot în jud. Ialomița,
atunci militar pe front: Dacă ași trăi să văd România Mare și atunci să mor
fericit; iar surioarei mele Paulina să-i spuneți să nu mă plângă de voiu peri,
căci noi de aici nu suntem de plâns, ci de plâns sunt acei ce nu și-au făcut
datoria»”24.
„Eroii nu mor niciodată”. Dacă sunt cunoscuți și pomeniți. Cercetarea

continuă. E o datorie de suflet.
24
Nicu Petrescu Dobrogeanu (Canlia), Pentru Patrie. Vitejii dobrogeni, în „Dobrogea
Jună”, XIV, nr. 21, 29 aprilie 1920, p. 1
DE LA GUVERNUL AVERESCU LA GUVERNUL
ALEXANDRU MARGHILOMAN
Gheorghe Știrbăț
From the Averescu government to the Marghiloman governement
Abstract
Iorga’s appreciation of Averescu’s political qualities were confirmed during

his government. Averescu’s mission was to make peace with the Central Powers,
although he believed he was entrusted with a mission to renew Romania. The
Averescu government proved to be, as Iorga stated, ,,the bad weather mantle that
would take all the blows and conclude a very tough peace”.
The terms of peace imposed by the Central Powers were analyzed, as is
known, in three Crown Councils.
Key words: general Alexandru Averescu, governement, peace negotiations,

Nicolae Iorga
Cuvinte cheie: generalul Alexandru Averescu, guvern, negocieri de pace,
Nicolae Iorga
Condițiile impuse României de ministrul de externe al Austro-Ungariei,

Czernin, la Răcăciuni, regelui Ferdinand în ziua de 14 februarie 1918, erau foarte
dure, „cu neputință de acceptat”, comenta regina Maria în Memoriile sale1.
În urma discuțiilor avute de rege cu Czernin a reieșit faptul că, dacă
„nu ne învoim cu ele, după părerea lor o să fim șterși de pe fața
pământului”. Țara noastră trebuia să dispară și să fie împărțită între Austria,
Germania, Bulgaria și Turcia. De asemenea, i s-a comunicat regelui că „îl
vor urmări cu o dușmănie neînduplecată și nu vor mai ridica mâna ca să-l
ocrotească pe el sau pe un alt membru al familiei sale”2.
Regina nu a fost de acord cu ideea ca regele să se întâlnească cu șeful
diplomației austro-ungare: „Mi s-a părut o faptă umilitoare, dar Nando simte
că trebuie să facă orice pentru țara lui, chiar lucruri care-l umilesc pe el
însuși”3. Această părere i-a fost comunicată de regină lui Nicolae Iorga în
1
Memoriile Reginei Maria a României. Povestea vieții mele, vol. XII, p. 30, București, ERC
PRESS, 2012.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
324 Gheorghe Ştirbăţ
cadrul unei vizite, la invitația acesteia, în ziua de 19 februarie 1918, în

prezența prințului Carol4.
Nicolae Iorga a expus în fața reginei părerea sa, după care ministrul de
externe austro-ungar „putea fi primit mai curând la Iași”, dar aceasta i-a
precizat că regelui i s-a arătat o scrisoare a împăratului Austriei la care
Czernin a adăugat că, dacă pretențiile expuse nu sunt primite, „cei doi
împărați vor părăsi pe rege și întreaga lui dinastie, soarta lor”5.
Barbu Ștefănescu Delavrancea i-a comunicat marelui savant, în după-
amiaza zilei de 19 februarie, că la Răcăciuni „s-ar fi pus în perspectivă
împărțirea țării între bulgari și unguri”6.
Evenimentele s-au desfășurat cu repeziciune. La 16 februarie, Puterile
Centrale somează Guvernul român că vor denunța armistițiul, la 17
februarie orele 12, dacă România nu va accepta ca bază a discuțiilor
propunerile făcute lui Averescu și regelui Ferdinand în cadrul negocierilor
de la Buftea și Răcăciuni7.
Guvernul român a răspuns somației Puterilor Centrale, arătând că
primește bazele tratativelor „însă nu condițiuni sine qua non”. 8 Puterile
Centrale au considerat răspunsul ca nesatisfăcător, amenințând că, în cazul
în care nu se dă un răspuns categoric, necondiționat, până în ziua următoare,
orele 12, armistițiul va fi denunțat9.
„Ceasul hotărâtor sosise”, declara Constantin Argetoianu, ministrul de
justiție în cabinetul Averescu, care l-a însoțit pe primul-ministru la
negocierile de la București, fără a asista la ele10.
Misiunea generalului Averescu a fost extrem de dificilă, în contextul în
care i s-au impus României condiții extrem de grave: cedarea Dobrogei,
modificarea frontierei de-a lungul Carpaților, demobilizarea armatei,
importante concesiuni economice. Averescu a cerut regelui, în audiența din
15 februarie, convocarea unui Consiliu de Coroană pentru a pune în discuție
condițiile impuse de dubla monarhie și sondarea părerile partidelor politice11.
4
N. Iorga, Memorii, vol. I, 1, 1917-1918. Războiul nostru național. Lupta pentru o nouă
viață politică, București, Paul Editions, 2018, p. 209.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
Alexandru Averescu, Notițe zilnice din război, vol. II, Războiul nostru, București, Editura
Militară, 1992, p. 254.
8
Ibidem.
9
Ibidem.
10
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, București,
Editura Humanitas, 1993 (ediție, indice și note: Stelian Neagoe), p. 175.
11
Ibidem, p. 174-175.
De la guvernul Averescu la guvernul Alexandru Marghiloman 325
Chestiunile legate de atitudinea guvernului român față de pretențiile

Puterilor Centrale au format obiectul a trei Consilii de Coroană care s-au
desfășurat în zilele de 17-19 februarie/ 2-4 martie 1918. Pentru analiza
conținutului dezbaterilor celor trei Consilii de Coroană și a hotărârilor
adoptate la finalul lor, există la „dispoziție însemnările (procesele-verbale) a
doi protagoniști”, mai întâi ale lui Averescu, care purta toată răspunderea, și
ale lui Constantin Argetoianu „scrise cu nerv și cu patimă”12.
La însemnările lui Averescu și ale lui Constantin Argetoianu privind
desfășurarea și conținutul discuțiilor din Consiliul de Coroană se adăuga
cererea generalului Iancovescu, publicată într-o lucrare dedicată numai
regelui Ferdinand13.
Generalul Iancovescu a făcut propunerea să se ia notă la dezbaterile din
Consiliul de Coroană, Brătianu însă a refuzat. Cu toate acestea, notele s-au
realizat. I.G. Duca, apropiat al primului-ministru Brătianu și ministru al
educației în guvernul liberal, a confirmat că aceste note s-au făcut de către
Alecu Constantinescu, au fost revăzute de I.I.C. Brătianu și aprobate de regele
Ferdinand. Ionel Brătianu a dorit să fie cunoscute, totuși, discuțiile din Consiliul
de Coroană și să constituie, mai ales în fața aliaților, pentru ziua păcii generale,
o dovadă indiscutabilă a atitudinii lui față de problemele discutate14.
Notele Consiliilor de Coroană au fost date publicității pentru prima
dată de I. Rusu Abrudeanu, cu mențiunea că „mi-au fost puse confidențial la
dispoziție de regretatul fost ministru Alexandru Constantinescu” și au fost
revăzute de nu mai puțin regretatul Take Ionescu15.
Nicolae Iorga, la rubrica Acte privitoare la istoria Marelui Război, a
publicat aceste procese-verbale în „Revista Istorică”, făcând următoarea
mențiune: „Am copia acestor acte de la I.I.C. Brătianu. Nu e prea devreme
publicarea lor. Ea fixează meritele și responsabilitățile care trebuie știute”16.
Constantin Argetoianu și Alexandru Averescu au negat valoarea
istorică a acestor procese-verbale, afirmând că s-au pus în discuție „relațiuni
asupra Consiliului de Coroană”, dar toate acestea erau „niște relațiuni ad
uzum delphini. Nu au nicio valoare istorică, decât aceea de a fi dovadă mai
mult decât moravurile politice din acea vreme”17.
12
Ion Mamina, Consilii de Coroană, București, 1997, p. 192.
13
Ibidem.
14
I.G. Duca, Amintiri politice, vol. III, p. 71. Duca a inclus notele dezbaterilor Consiliilor
de Coroană în vol. IV al Amintirilor politice, p. 243 și urm.
15
Ion Mamina, op cit., p. 92.
16
Apud Ibidem.
17
Alexandru Averescu, op.cit., p. 254. „La începutul ședinței primului Consiliu de
Argetoianu preciza, în memoriile sale, că procesele-verbale publicate de

Iorga, „darea de seamă Iorga”, cum le eticheta el, „toate cuvântările sunt
aranjate de Brătianu în interesul politicii sale și mai ales al prestigiului său”18.
Analizând conținutul proceselor-verbale ale Consiliilor de Coroană
publicate de Nicolae Iorga cu celelalte procese-verbale se poate constata că
ele redau esența convorbirilor, atitudinea protagoniștilor față de problemele
discutate și hotărârile adoptate. Versatul ministru al justiției din cabinetul
Averescu a obiectat că „deși rezumatul celor spuse de Brătianu și Averescu
erau mai aproape de adevăr, nu se reda ritmul discuțiunii, nici replica finală,
covârșitor de importantă, a generalului”19.
Constantin Argetoianu a intuit, din primul moment, că guvernul
generalului Averescu „era un guvern de tranziție către guvernul
Marghiloman20, era mantaua de vreme rea care să primească ploaia în
spinare și să facă față nevoilor cât timp ne vor sili împrejurările”21.
Consacrându-și întreaga activitate politică luptei pentru eliberarea
teritoriilor locuite de români aflate sub stăpânirea străină și unirea lor cu
patria mamă, Nicolae Iorga a fost atent la orice schimbare de guvern care
putea influența politică pentru care România a intrat în acest război.
Opinia lui Constantin Argetoianu despre rolul și misiunea guvernului
Averescu era apropiată de cea a marelui istoric. Diferența consta doar în ce
Coroană, generalul Iancovescu a voit să ia note după cuvântările care urmau să se țină.
Brătianu a spus că după Consiliile de Coroană nu se încheie procese-verbale și nu este
nevoie de a se lua note pe timpul ședințelor. Mai târziu a pus în circulație relațiuni ale
Consiliului de Coroană. Mi-a intrat și mie un exemplar în mână, revăzut și corectat de
însuși I. Brătianu. Erau niște relațiuni ad usum delphini”. În Constantin Argetoianu, Pentru
cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. IV, Partea a V-a, 1917-1918, p. 177.
18
Constantin Argetoianu, op.cit., p. 177. Argetoianu considera că, deși Mișu Cantacuzino
nu avea talent, vorbea cu ușurință și „era atât de «plin» de subiectul său, încât vorbele i se
îngrămădeau pe buze, prindeau aripi”. Argetoianu considera că acesta ar fi dat soluția
„rezistenței cu orice preț” și nu Take Ionescu, cu sau fără succes, fără plecarea în Rusia –
rezistența până la ultima posibilitate, până la înfrângerea totală, chiar pierdem tot „afară de
onoare”. Important era, în concepția lui Cantacuzino, „să nu primim rușinea de frica unei
înfrângeri pe care nu am încercat-o”. În: Ibidem, p. 178. Matei Cantacuzino, „conuʼ Matei”,
a vorbit ca întotdeauna „ca un adevărat artist al cuvântului”. El a criticat intrarea noastră în
război „la o dată greșit aleasă, fără armată” și fără organizare de rezistență. El susținea o
pace imediată, deoarece războiul nu ne va mai putea da nimic, „să așteptăm totul de la
pace”. În concluzie, „conuʼ Matei” a spus: „Am ratat războiul, să-i punem cruce. Datoria
noastră e să nu ratăm pacea”. În: Ibidem, p. 178.
19
Ibidem, p. 177.
20
Ibidem, p. 127.
21
Ibidem, p. 126.
scop se făceau aceste aprecieri.

Nicolae Iorga a înțeles că I.I.C Brătianu, „în jocul său politic mai dibaciu
decât frumos”, și văzând că „orice lumină din cer părea că s-a stins și pentru
totdeauna, el s-a grăbit să treacă în mâna altora puterea, pentru moment”22.
„Mâna” căreia i s-a încredințat această putere temporară era aceea a
generalului Averescu, care „avea misiunea să facă un singur lucru: să-și ia
asupră-și greaua răspundere a unui act umilitor, iar când s-ar cere, pentru a
se ajunge la capătul acestor trecătoare lucruri impuse”, să treacă puterea
conservatorilor de la București, ai lui Alexandru Marghiloman, care se
bucurau de încrederea Centralelor23.
Pornind de la aceste realități, Argetoianu, cu experiența sa politică, era
conștient că, fiind membrul unui astfel de guvern, care avea ca misiune, în
viziunea celor care l-au impus, încheierea păcii, „luându-și asupra lui toată
răspunderea care putea să ducă la înrobirea României și-ar compromite
cariera politică”24.
În memoriile sale, ministrul justiției în ministerul Averescu arăta că,
fără a-și „sacrifica viitorul”, a încercat prin prezența sa, prin diligențele sale,
prin inteligență, să-l împiedice pe Averescu „să pună picioarele în multe
străchini, și fără să dau toate gândurile mele pe față, să împing mașinăria
statului pe calea cea bună”25.
Totodată, Argetoianu mărturisește că, dacă Averescu ar face prea multe
boacăne, „aș avea întotdeauna și prilejul și timpul să mă despart de el”26.
Prin aprecierile sale, „scrise cu nerv și cu patimă”, asupra proceselor-
verbale publicate de Nicolae Iorga, Argetoianu a dorit să demonstreze că
poziția lui Averescu și a guvernului său la tratativele cu puterile Centrale și
în timpul celor trei Consilii de Coroană a fost una justă, rezultatul unor
analize lucide, obiective a situației grele în care se găseau țara și armata,
moștenire a vechiului guvern Brătianu27.
Argetoianu nu a pierdut niciun moment să-și protejeze cariera politică
și să profite de prestigiul de care se bucura Averescu după război, în
guvernul căruia el a ocupat ministerul justiției.
Nicolae Iorga a arătat că mareșalul Averescu nu l-a uitat pe fostul său
22
Nicolae Iorga, O viață de om așa cum a fost, vol. II, Chișinău, Universitas, p. 292.
23
Ibidem, p. 293.
24
Constantin Argetoianu, op.cit., p. 128-129.
25
Ibidem, p. 128.
26
Ibidem, p. 128-129.
27
Ibidem.
ministru, a cărui activitate a apreciat-o și, printr-o scrisoare, l-a înștiințat pe el

și pe Mihai Cantacuzino că la 1 aprilie 1918 „ar primi conducerea unei «Ligi
a Poporului» care și-ar propune trei obiective: constituționalizarea vieții
publice, fixarea responsabilităților și în al treilea rând, vag, oricare reforme”28.
Primul Consiliu de Coroană are loc în ziua de 17 februarie, ora 10
dimineața, la Iași. Pentru convocare nu erau norme stabilite, decât
precedentele din anii 1914-191629. Au fost convocate doar partidele care au
guvernat: PNL și Partidul Conservator Democrat, „și spre marea lor
supărare” nu au fost invitați reprezentanții Partidului Muncii și nici partidele
lui Nicolae Iorga și A.C. Cuza, deși interesele guvernului erau să fie
reprezentate cât mai multe curente și de față cât mai multe experiențe,
comenta Constantin Argetoianu30.
Au fost convocați membrii guvernului Averescu, președintele
Senatului – Emil Porumbaru, președintele Camerei – V.G. Morțun,
reprezentanți ai PNL-ului – I.I.C. Brătianu, M. Pherechide și Alecu
Constantinescu, iar din partea Partidului Conservator Democrat, Take
Ionescu, Mihai Cantacuzino și Dimitrie Greceanu31. Principele moștenitor
Carol a fost absent, nefiind la momentul deschiderii Consiliului la Iași 32.
Același Constantin Argetoianu se întreba, nu fără iz de ironie: „Nu
știu pentru ce motive nu s-a găsit măcar un strapontin de favoare pentru
fenomenul Iorga”33.
Dincolo de ironie, Constantin Argetoianu nu putea să nege rolul major
pe care Iorga l-a avut în susținerea efortului național pentru eliberarea
teritoriilor românești aflate sub stăpânirea străină. Nicolae Iorga a fost, în
momentele grele ale războiului de reîntregire națională, cel mai important
formator de opinie publică34.
În septembrie 1916, savantul a suspendat activitatea Partidului
Naționalist Democrat deoarece, în acel momente grele pentru țară, era
necesară îndreptarea efortului întregii națiuni către susținerea războiului de
întregire națională. El considera că lupta pentru partidele politice trebuie
28
Nicolae Iorga, Memorii, vol. I, p. 233.
29
Pe larg, în Ion Mamina, Consiliile de Coroană, București, 1997; I.G. Duca, Memorii, vol.
IV, Partea a II-a, p. 243-254; 87-88; Constantin Kirițescu, Istoria Războiului pentru
Întregirea României, vol. II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988, p. 317-319.
30
Constantin Argetoianu, op.cit., p. 175-176.
31
Ibidem, p. 175.
32
Ibidem.
33
Ibidem.
34
Petre Țurlea, Nicolae Iorga, București, Editura Enciclopedică, 2016, p. 172.
înlocuită cu solidaritatea tuturor forțelor politice, pentru realizarea

dezideratului unirii tuturor românilor35. Prin suspendarea activității
partidului său naționalist democrat el a riscat, fără șovăire, să-și compromită
cariera politică. De asemenea, marele savant a suprimat calificativul de ziar
de partid de pe frontispiciul ziarului său, „Neamul Românesc”, canalizându-și
efortul pentru susținerea cu toate mijloacele de care dispunea a efortului
general spre desăvârșirea unității politice românești36.
Toate aceste succesive suspendări și suprimări ale partidului său și de
transformare a ziarului „Neamul Românesc” „în organul de căpetenie al
rezistenței morale fără de care ar fi fost mai puțin utile și imensele suferințe
ale celor de pe front”37, Nicolae Iorga le-a făcut din convingerea că „a face
politică de surpare mi se părea în asemenea momente o crimă, și n-am
reprezentat un singur moment în acei doi ani și jumătate de încercare un
punct de vedere divergent față de limitele care se cheltuiau într-o ultimă și
disperată apărare”38.
Discuțiile din cadrul Consiliului de Coroană au fost aprinse, dar într-un
spirit de maximă responsabilitate, iar părerile bărbaților de stat întruniți au
fost împărțite39. Primul a luat cuvântul regele Ferdinand, care a vorbit
despre întâlnirea cu ministrul austro-ungar Czernin, de la Răcăciuni, care a
transmis dorința împăratului țării sale de a face pace cu România, dar cu
condiția sine qua non „cedarea întregii Dobroge cu mângâierea unui
nedefinit condominium, chestiunea frontierei de nord rămânând nedeslușită,
fără a se fi pus insistență acestui punct pe care, de fapt, îl reclamau ungurii”,
menționa Nicolae Iorga40.
Czernin i-a vorbit regelui și de alte cesiuni teritoriale prin rectificări de
graniță înspre Austro-Ungaria, „fără a le preciza și fără a pune multă
insistență, ceea ce l-a făcut să vadă aceasta că ar putea face obiect de
discuțiune”41. Regele a considerat cererile lui Czernin ca fiind inacceptabile
și nu sunt de natură a restabili adevăratele legături de prietenie între cele
35
Ibidem.
36
Ibidem; Nicolae Iorga, O viață de om, vol. II, p. 251.
37
Nicolae Iorga, O viață de om, vol. II, p. 264-265.
38
Ibidem, p. 248.
39
I. Mamina, Consiliile de Coroană, p. 89; Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. X, p.
399-403; I.G. Duca, op.cit., p. 88-89; Constantin Kirițescu, op.cit., p. 317-318.
40
Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. X, p. 308.
41
Ibidem; I. Mamina, op.cit., p. 93; I.G. Duca, op.cit., p. 243. Regele a concluzionat că,
„oricât de dureroasă este această cerință a dușmanilor, trimiterea delegațiilor și începutul
tratărilor nu va să zică că pacea e încheiată”. În Ibidem.
două state, conform sentimentelor exprimate de cancelarul german în

Reichstag; de asemenea, ele nu sunt conforme nici cu declarația ministrului
de externe austriac, care dorește o pace fără anexiune. Regele a precizat că
Czernin a făcut din chestiunea Dobrogei o chestiune prejudiciabilă, care
trebuia adusă înainte de trimiterea delegațiilor pentru discutarea celorlalte
condiții de pace42.
În cuvântul său, primul-ministru Averescu face o trecere în revistă a
demersurilor în perioada pregătitoare negocierilor, pentru a lua pulsul
autorităților de ocupație, apoi prezintă conținutul discuțiilor cu Mackensen și
cele de la Buftea cu cei doi miniștri de externe, ai Germaniei și Austro-
Ungariei. La Buftea, premierul român a fost întâmpinat cu aroganță de Czernin,
în contrast cu atitudinea mai moderată a lui Kühlman. Ministrul de externe al
Austro-Ungariei a cerut în termeni imperativi cedarea „întregii Dobroge
împătritei alianțe” ca o condiție sine qua non de începere a tratativelor de pace
și rectificarea de graniță înspre Austro-Ungaria, fără precizări, „lăsându-i
impresia că nu se pune prea multă insistență asupră-i”43. Referitor la armată,
Kühlman și Czernin nu i-au comunicat altceva primului-ministru care ar fi
schimbat ce-i spusese feldmareșalul Mackensen.
Averescu a obiectat că aceste condiții nu corespundeau cu cele
afirmate în parlamentele de la Viena și Berlin și nici cu declarația lui
Czernin, făcută lumii întregi, că dorește o pace „fără anexiuni teritoriale”.
Înainte de a se despărți, Czernin a cerut o audiență la regele Ferdinand
pentru a-i face o comunicare din partea regelui Austro-Ungariei. La
întoarcere a comunicat cele discutate, dar și dorința lui Czernin de a se
întâlni cu regele Ferdinand din partea monarhului austro-ungar în ziua de 14
februarie, la Răcăciuni. De asemenea, ministrul austro-ungar de externe a
cerut lui Averescu ca răspunsul guvernului român să fie dat până în ziua de
17 februarie, orele 12.
Averescu a comunicat la București, încă din 16 februarie, că guvernul
român dă răspunsul la aceste solicitări pe 17 februarie, orele 12, după Consiliul
de Coroană. El a arătat, la finalul cuvântării sale, că aceste condiții trebuie
acceptate, pentru că armata nu mai poate opune decât o scurtă rezistență44.
Luând cuvântul, I.I.C. Brătianu a afirmat că, după părerea sa, ar exista
două soluții la rezolvarea chestiunii puse în discuție: rezistența cu armele în
semn de protestare, ori acceptarea condițiilor de dușman. Rezistența, însă,
42
I. Mamina, op.cit., p. 93; I.G. Duca, op.cit., p. 244.
43
I.G. Duca, op.cit., p. 244.
44
Ibidem.
nu este posibilă în condițiile în care ambele partide, liberal și conservator-

democrat, nu sunt de acord cu aceste păreri.
Rezistența, considera fostul prim-ministru, se impune „ca singura
protestare energică” și, „deși învinși până în cele din urmă, scăpăm onoarea,
necedând fără vărsare de sânge, când ni se cere trup din țară, chiar și plămânii ei”.
În cazul în care se dorește rezistența armată, guvernul poate conta pe
concursul solitar al PNL-ului.
Dacă însă Averescu persistă în părerea sa, soluția rezistenței cade și nu
ne rămâne decât încheierea păcii în care PNL-ul nu-i poate da niciun
concurs, dar se crede dator de a nu pune nicio piedică guvernului. În
legătură cu încheierea păcii, Brătianu își permite să dea două sfaturi
guvernului: pentru a obține condiții mai bune, să cheme pe cei de dincolo,
de la București, sau pe alții, să trateze45.
Nicolae Iorga a analizat cuvântarea primului-ministru și a
concluzionat că acceptarea condițiilor era rezultatul negocierilor de la
Buftea cu cei doi miniștri de externe, german și austriac, când el nu a
discutat cu adversarii săi ferm, „cu sabia pe masă, ca un militar,
demonstrând astfel că nu este dispus să cedeze ușor la presiunile acestora”.
Averescu a declarat că, „neizbutind în misiunea sa”, este dispus să
lase locul de șef al guvernului unei alte persoane46. Apelul la cei din
București, în concepția lui Brătianu, ar avea avantajul de a obține condiții
mai bune și „ar lipsi critica ce le rămâne celor din București, spunând că ar
obține condiții mai bune”. Fostul prim-ministru, cu puterea sa de anticipație
și analiză, a indicat și soluția în cazul „când guvernul Averescu ar persista în
persoana sa de a trata el pacea”, atunci cedarea Dobrogei, ca o condiție sine
qua non care trebuie acceptată înainte de începerea tratativelor, deoarece
„nicio condiție ce s-ar pune nu va putea fi mai dureroasă când cea mai
inacceptabilă din condiții se primește”. Atunci să se ceară inamicului „toate
condițiile și a le accepta în bloc, fără discuție, arătându-se astfel că nu e
vorba de o pace convenită și definitivă”. Și prin această protestare morală
față de omenirea întreagă se pune sub adevărata lumină caracterul de
violență și de provizorat al operei acelora care au afirmat că Puterile
Centrale vor face pacea fără anexiuni47.
45
Ibidem.
46
47
I. Mamina, Consilii de Coroană, p. 101-102; I.G. Duca, Memorii, vol. IV, Partea a doua,
1917-1919, p. 246-247; Constantin Kirițescu, Războiul pentru Întregirea României, vol. II,
p. 317; Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol.
IV, Partea a V-a, p. 177-178.
Fostul prim-ministru Brătianu a arătat că vor urma și alte cerințe „în

chestiunea Dunării, petrolului, cerealelor”, dar ele „nu vor putea întrece
luarea Dobrogei”. În concluzie, Brătianu arată că, în raport cu situația de
față, „rezistența cu armele în mână, ea constituie cea mai demnă protestare,
dacă guvernul și Partidul Conservator Democrat își dau acordul”48.
Analizând poziția lui Brătianu la primul Consiliu de Coroană, I.G. Duca,
fostul ministru al educației în guvernul național, considera că „după felul
subtil”, cum s-a exprimat, era limpede că era de acord cu încheierea
negocierilor de pace, dar căuta mai mult „să rezerve pentru pacea generală
poziția sa față de aliați”49. Pentru înțelegerea clară a ideilor expuse de fostul
prim-ministrul, el recomanda citirea declarației acestuia din procesele-verbale
„printre rânduri”50.
Nicolae Iorga a urmărit cu atenție dezbaterile din primul Consiliu de
Coroană, atât din punct de vedere al istoricului, dar și al omului politic. El a
apreciat soluțiile propuse de Brătianu, pentru care „rezistența cu armele, ca
singura protestare puternică, când chiar învinși fiind scăpăm onoarea
necedând fără luptă când ni se cere să cedăm trup din țară, chiar și plămânii
ei”51. Marele istoric a fost împotriva încheierii păcii cu Puterile Centrale, a
susținut rezistența până la capăt care menținea România alături de Antantă și
nu își va compromite șansele ei de susținere a obiectivelor pentru care a
intrat în acest război.
Experimentatul prim-ministru liberal a propus, în cazul în care soluția
rezistenței ar fi respinsă de guvern, să se apeleze la cei din București, la
Alexandru Marghiloman și susținătorii săi, care ar putea obține condiții mai
bune pentru România, fie să accepte în bloc toate condițiile inamicului „în
semn de protestare”, demonstrând că pacea impusă de Puterile Centrale este
neagreată și neacceptată52.
48
Ibidem.
49
Ibidem.
50
I.G. Duca, Memorii, vol. IV, Partea a doua, 1917-1919, p. 88-89. „Recitind procesele-
verbale cuvânt cu cuvânt și veți vedea mereu că una spune și alta se citește printre rânduri”.
Duca recomanda să se analizeze cuvântarea lui Brătianu în lumina preocupărilor generale
pentru viitoarea conferință de pace, astfel se vor evita „unele confuziuni, unele
contradicțiuni, unele reticențe care par ciudate dacă nu sunt privite în lumina acestor
preocupări. Singura inovație de astă dată era chemarea lui Alexandru Marghiloman,
motivată de faptul că acesta ar putea obține o pace mai favorabilă pentru România, date
fiind relațiile cu autoritățile de ocupație”. În: Ibidem.
51
I. Mamina, Consilii de Coroană, p. 93-94; I.G. Duca, Memorii,p. 245-246.
52
I.G. Duca, Memorii, passim.
Iorga a apreciat ca „dibace intervenția lui Brătianu”53 după care guvernul

să nu facă nicio discuție, precum a procedat generalul bulgar Torșev la Pacea de
la București din 1913, să ceară inamicilor și să le „semneze în bloc, fără
discuții, ca o protestare morală față de omenirea întreagă”54.
Fostul prim-ministru Brătianu, prin prestația sa în aceste momente
grele, avea în vedere pacea generală, moment pe care el îl pregătea ca un
inginer „care își pregătea în mod calculat proiectul său”. Procedând astfel,
Aliații vor ține seama de tot efortul făcut de România, aprecia Pherechide,
„și își vor păstra la pace angajamentele”55.
Nicolae Iorga a apreciat soluțiile propuse de Brătianu și spunea că
„Nu se putea vorbi mai onest și mai nobil”56.
Take Ionescu, președintele Partidului Conservator Democrat, a
declarat că partidul său nu este pentru o pace separată și tocmai în momentul
când au început tratativele de pace a hotărât să se retragă din guvern.
Analizând condițiile impuse de inamic, Take Ionescu arăta că „nu se
miră că astfel de condiții sunt așa de grele”. El a arătat în plenul Consiliului
de Coroană că este partizanul rezistenței, dar nu al unei rezistențe „care să
ducă mai târziu tot la încheierea păcii”.
Take Ionescu a respins în numele partidului său „pacea legală”,
fiindcă voia să păstreze intacte drepturile față de Aliați. Singura atitudine
care mai poate salva ființa statului legal „este retragerea Regelui, a
guvernului, parlamentului și o parte din armată spre Rusia sudică”57.
Nicolae Iorga a analizat discursul liderului conservator democrat în
Consiliu, în care „în numele său repetă propunerea trecerii în sudul Rusiei,
cu Rege și guvern, cu scop de a putea scăpa ființa statului”, dar, subliniază
Iorga, „cu timiditatea lui obișnuită, Take Ionescu recunoaște că, dacă
guvernul nu e de acord cu aceasta, nu se poate urma acest drum și nu
rămâne decât calea tratativelor de pace”58.
Marele savant nu a fost niciun moment de acord ca Regele să
părăsească Țara împreună cu guvernul său și o parte a armatei sale, ceea ce
ar crea o prăpastie de netrecut între Ferdinand și țară. Această idee
exprimată de Take Ionescu și adepții săi „ar preface România într-o armată
53
Nicolae Iorga, Supt trei regi, p. 269.
54
Ibidem.
55
Ibidem.
56
Idem, Istoria Românilor, vol. X, p. 399.
57
Pe larg în: I. Mamina, op.cit., p. 102-103; I.G. Duca, op.cit., p. 246; N. Iorga, Istoria
Românilor, vol. X, p. 399.
58
N. Iorga, Istoria Românilor, vol. X, p. 399.
ambulantă ca a prizonierilor ceho-slovaci mergând prin stepele Serbiei către

frontul de vest”59.
Consiliul de Coroană nu a luat nicio hotărâre în plenul său. Brătianu a
intervenit și a arătat că „în aceste condiții nu rămâne decât o singură
concluzie pentru Rege și anume aceea a Guvernului său”60.
Regele Ferdinand a răspuns, la sfârșitul Consiliului, că va aștepta
hotărârea guvernului său61.
În după-amiaza zilei de 17 februarie, Averescu are o lungă discuție cu
Regina Maria, la invitația acesteia. Primul-ministru a crezut că „o va găsi
mai împăcată cu ideea pe care o întrupa el”, dar ea „era atât de nenorocită și
de disperată, ca ultima oară când ne întâlnisem”62.
Regina nu a acceptat niciunul din argumentele sale, spunându-i: „Eu
sunt englezoaică, sunt dintr-un neam ce nu știe să se dea bătut”63.
Condițiile impuse României de Puterile Centrale i se păreau reginei
insuportabile, fapt ce a determinat-o să acționeze dur față de Averescu.
Afirmația lui Averescu, după care singura cale de a depăși cumplita situație
în care se găsește România era încheierea păcii, i se părea reginei nedemnă
pentru un șef de guvern român. Regina Maria a afirmat cu durere că această
pace „pune sfârșit oricărei speranțe… Sfârșitul vieții noastre ca țară
liberă”64. De asemenea, regina, complet dezlănțuită, atacă cu toate
mijloacele, încearcă să mobilizeze energiile oamenilor politici români.
Generalului Averescu i se reproșa acceptarea păcii, spunându-i că îi este
rușine să se afle în aceeași încăpere „cu un bărbat, cu atât mai mult cu un
general, care e în stare să accepte calm asemenea condiții din partea
dușmanului, fără să protesteze, fără să ridice un deget”65.
La primul Consiliu de Coroană, din 17 februarie, Maria, Regina României,
îl trimite pe generalul Baliff la fostul prim-ministru Brătianu cu următoarea
rugăminte: „Să-i spui în numele meu că eu, regina lui, îl implor să nu-i îngăduie
regelui să-și pună numele pe un act care l-ar dezonora pe el sau țara lui, că-l
implor să lupte cu toate puterile împotriva unei astfel de încheieri”66.
În aceste momente grele pentru destinul statului român au fost și
59
Idem, Supt trei regi, p. 274.
60
I. Mamina, op.cit., p. 101-102.
61
Ibidem.
62
Alexandru Averescu, Notițe zilnice din război, vol. 2, p. 255.
63
Maria Regina României, op.cit., p. 439.
64
Apud Ion Bulei, Maria, o regină în război, București, Litera, 2019, p. 125.
65
Ibidem.
66
Ibidem.
oameni care nu au precupețit niciun efort în susținerea rezistenței noastre

până la capătul războiului și care nu au ținut cont nici de starea lor de
sănătate și de lipsurile în care se zbăteau. Unul dintre aceștia a fost Nicolae
Iorga. Doctorul Ion Cantacuzino, în jurnalul său, arăta că în acele momente
o întâlnire cu savantul, dar și cu omul politic Iorga, „era binevenită”, atât din
puncte de vedere moral, cât și intelectual.
Iorga, „acest formidabil om”, cum preciza doctorul Cantacuzino, era
chinuit în iarna anului 1917-1918, de „dureri nevralgice în regiunea lombară
și de o slăbiciune internă”67. Surmenat de atâta muncă, preciza savantul
medic, istoricul nu stătea o clipă, redacta singur „Neamul Românesc”, scria
cărți, pregătea și ținea conferințe asupra istoriei Rusiei, refuza orice odihnă68.
Impresionat de puterea extraordinară de muncă a lui Iorga, pe care o
cunoștea, în jurnalul său69, doctorul I. Cantacuzino scria: „E frumos să-l
vezi pe acest monument în singurătatea sa de luptător, cu talia sa înaltă, cu
ochii săi nebuni, cu barba sa fluturând și cu energia prodigioasă”.
În timpul vizitei pe care doctorul Cantacuzino o face marelui istoric,
acesta îi vorbește despre „artificialitatea Ucrainei”, inventată în întregime în
Austria pentru nevoile războiului70. Iorga a vorbit și despre ziarul său,
despre rolul pe care „Neamul Românesc” îl avea în acea perioadă grea a
războiului, unde „scrie fără nicio frică, cu o vitalitate clocotitoare”71.
Iorga era prototipul de om politic de care avea nevoie România în acea
perioadă, din această cauză figura sa „apare Mariei înnobilată în acel
moment de cumpănă din istoria Românilor”72.
Guvernul a înștiințat Puterile Centrale că acceptă începerea tratativelor de
pace cu acea condiție impusă sine qua non, renunțarea la întreaga Dobroge.
Această decizie, „contra căreia protesta față de primul-ministru regina”,
consemna Nicolae Iorga, impunea convocarea unui nou Consiliu de Coroană73.
Decizia luată de guvern trebuia, „după părerea regelui «constituțional»,
să se mai treacă odată înaintea unui Consiliu de Coroană”, la care moștenitorul
tronului, prințul Carol, a cerut să fie prezent. Cererea prințului moștenitor era
întemeiată pentru că el luase parte la acțiuni militare, aprecia Nicolae Iorga74.
67
Apud Ibidem, p. 118.
68
Ibidem, p. 119.
69
Ibidem.
70
Ibidem.
71
Ibidem.
72
Ibidem.
73
74
Ibidem.
În noaptea de 17 spre 18 februarie s-a trimis convocarea pentru al

doilea Consiliu de Coroană, cu participarea membrilor guvernului, a
reprezentanților PNL, ai Partidului Conservator Democrat, dar și a alteței
sale regale, prințul moștenitor Carol75.
La început, regele a arătat că precedentul Consiliu l-a pus înaintea
unei singure soluții posibile, aceea a guvernului, de a începe tratativele de
pace sub condiția sine qua non propusă de inamic. Condițiile impuse de
inamic sunt foarte dure, dar regele Ferdinand „are nădejdea unui viitor mai
bun pentru popor, care s-a luptat vitejește și a dat dovezi de însușirile cele
mai nobile”. Averescu a luat în Consiliul de Coroană hotărârea de a
comunica regelui că acceptă tratativele de pace cu renunțarea la întreaga
Dobroge și că va trimite o delegație să trateze și celelalte condiții de pace.
Brătianu, președintele PNL-ului, a declarat că, întrucât guvernul nu se
solidarizează cu soluția rezistenței armate propuse de partidele politice în
precedentul Consiliu de Coroană, a comunicat regelui părerea sa exprimată
și anume să se adreseze bărbaților politici din teritoriul ocupat, „care ar
obține condiții mai puțin dezastruoase” de la un inamic care practic am
dezarmat sau acceptarea în bloc a celor impuse de ocupant fără discuție,
dând astfel, în lipsa unei rezistențe armate „un caracter hotărât de protestare
morală contra unei politici impuse cu cuțitul la gât”.
Alexandru Averescu, președintele Consiliului de Miniștri, nu sfătuiește
chemarea lui Marghiloman sau a altora din București pentru încheierea păcii,
pentru că el are cunoștință „că toți prietenii lui sunt contra dinastiei”. El
considera că se impune încheierea păcii în orice condiții, pentru că nu se putea
realiza rezistența armată în care suntem încercuiți de inamic și care a trecut în
nordul Moldovei cu două divizii de infanterie și una de cavalerie. O rezistență,
spunea Averescu, ar compromite și chestiunea Basarabiei.
Atent la tot ce putea compromite orice șansă a României al viitoarei
Conferință de Pace, Ionel Brătianu arăta că, în condițiile în care guvernul
respinge orice rezistență armată la care partidele politice nu se pot
solidariza, „este o datorie patriotică a fiecărui român” de a nu pune nicio
piedică „care poate îngreuna soluția pusă de guvern”. În condițiile în care se
respinge ideea de protestare, în favoarea celei de a trata, Brătianu insistă din
nou să se facă apel la oamenii politici de la București unde, constata
experimentatul lider liberal, „nu toți cei de acolo au o atitudine antidinastică
și nu toți care au luat-o o vor menține în noile împrejurări”. Apelul la
75
I. Mamina, Consilii de Coroană, p. 102-103.
rezerva de la București, preciza Brătianu, este în interesul Dinastiei, să nu se

zică mai târziu că, dacă s-ar fi apelat la cei din capitala ocupată de inamic,
„condițiile păcii ar fi fost altele”.
România, prin guvernul său, trebuie să demonstreze că, deși renunță la
orice rezistență militară, „manifestă clar intenția în fața inamicului că ceea
ce îi cedează este hotărâtă să-i reia la prima împrejurare priincioasă și a te
tocmi ca condițiile în care te lasă până la acele împrejurări să fie cât se poate
mai favorabile”.
Take Ionescu, șeful Partidului Conservator Democrat, este împotriva
chemării la guvern a celor din București, fie a lui Marghiloman sau oricare
altul, deoarece lucrul este tardiv, întrucât germanii și-au formulat condițiile
lor iar guvernul român le-a acceptat76.
În jurul orelor 12, când urma să se încheie ședința celui de-al doilea
Consiliu de Coroană, i se înmânează lui Averescu o telegramă în limba
germană, pe care o înaintează apoi regelui și pe care, după citire, o
înmânează din nou primului-ministru. Averescu prezintă conținutul
telegramei cu noile condiții impuse de inamic și pe care le dorește acceptate,
în scris, înainte de începerea tratativelor. Răspunsul trebuia dat până pe data
de 20 februarie, orele 12, iar acceptarea acestor condiții este o condiție sine
qua non a trimiterii delegațiilor pentru a discuta celelalte condiții de pace.
Noile condiții impuse de inamic se refereau, pe lângă cedarea
teritoriului dintre Dunăre și Mare al Dobrogei, rectificări de graniță cu
Austro-Ungaria care se vor preciza în cadrul discuțiilor dintre delegați;
demobilizarea „îndată” a 8 divizii din armată, restul armatei va servi ca
trupă de poliție la granița dinspre Rusia și a se permite trecerea de trupe
austro-ungare prin Moldova și Bucovina, pentru a merge în Ucraina, ofițerii
înțelegerii să părăsească România cu asigurarea condițiilor repatrierii.
Averescu aprecia condițiile impuse ca fiind „contrare care i s-au făcut
că nu se vor atinge de armată și nu vor cere demobilizare”. Condițiile sunt
inacceptabile și pun în discuție întreaga chestiune.
I.I.C. Brătianu nu a fost surprins de noile condiții, dar „cele mai
dureroase sunt rectificările de fruntarii”, al căror „principiu din nenorocire a
fost admis prin cedarea Dobrogei”.
Fostul prim-ministru Brătianu era convins că inamicul va mai formula
și alte condiții. Față de poziția guvernului Averescu, care exclude rezistența
76
Pe larg în: I. Mamina, Consilii de Coroană, p. 104-108; I.G. Duca, op.cit., p. 248-250;
Constantin Kirițescu, op.cit., p. 318; Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. X, p. 400-401; Ion
Bulei, Maria – o regină în război, p. 123; Alexandru Averescu, op.cit., p. 255-256.
armată și chemarea celor din București, Brătianu arată că ar fi bine a se cere

inamicului să-și formuleze de la început toate condițiile și să le accepte fără
discuție „ca cea mai energică protestare morală, singura care se mai poate
face în fața unui dușman brutal și răzbunător”. PNL va da „tot concursul”
guvernului pentru rezistența armată.
Take Ionescu arăta că noile condiții cerute de Puterile Centrale nu
schimbă cu nimic „fondul situației” și trebuia să ne așteptăm la ele. El
considera că era imposibil ca austriecii să lase armata română mobilizată
fără a-și lua „așa-zise garanții împotriva noastră”. Cu siguranță, comenta
Take Ionescu, inamicul va formula și alte condiții, cum ar fi păstrarea de
garnizoane ale Puterilor Centrale în țară.
Pentru ieșirea din această situație, el insista pe cele formulate în
primul Consiliu: „plecarea din țară a Regelui, guvernului, parlamentului și a
armatei în urma unei lupte, ori acceptarea tuturor condițiilor impuse de
inamic ca modalitate de protestare. Situația s-a înrăutățit după acceptarea
cedării Dobrogei și a trecătorilor din Carpați” și „s-ar părea curios să ne
hotărâm pentru continuarea războiului din cauza condițiilor care ni se
impun”, astfel „ne putem bate pentru integritatea teritorială după ce am
pierdut lupta pentru unitate națională”.
Averescu, considerând condițiile atât de grave, se roagă a nu se lua
nicio hotărâre „mai ales asupra unicei condițiuni ce se impune de inamic
drept condiție sine qua non”.
Guvernul cere ținerea unui nou Consiliu de Coroană, pe care regele îl
aprobă pentru ziua de 19 februarie, orele 1077.
Constantin Argetoianu a comentat atitudinea lui Brătianu și Take Ionescu
de pe poziția sa de membru al guvernului Averescu, dar și de apărare a imaginii
sale nealterate pentru cariera politică. El se întreba de ce mai fusese convocat
un al doilea Consiliu, în condițiile în care „emoțiile primelor întâlniri în fața
dezastrului se disipase”78. Oamenii politici care aveau ceva de spus au spus,
„iar în noile condiții nu puteau decât să le repete”79.
Constantin Argetoianu considera că, de fapt, Consiliile de Coroană aveau
menirea să-l încurce pe Averescu – lipsit de experiență politică – „să-l îndemne
să spună prostii” sau lucruri care, comentate și trase de păr ulterior, să-l
compromită în fața opiniei publice „încă nepregătită destul să înghită pe
Marghiloman”80.
77
Alexandru Averescu, op.cit., p. 255-256.
78
Constantin Argetoianu, op.cit., p. 181.
79
Ibidem, p. 182.
80
Ibidem, p. 181.
Pentru Take Ionescu, aducerea lui Marghiloman în fruntea guvernului

„îl înnebunea”. Liderul conservatorilor democrați, preciza același Argetoianu,
îi ura pe nemți, dar această ură „nu era nimic pe lângă aceea pe care o nutrea
împotriva lui Marghiloman”81.
Ministrul justiției, experimentatul Argetoianu din guvernul Averescu,
arăta că Take Ionescu nu putea să accepte ca Marghiloman „să-i râdă în nas, să-i
vorbească de sus și cu milă”, să-l dojenească pentru „ușurința politicii sale”82.
Take Ionescu a combătut ideea aducerii la guvern a lui Marghiloman
în cuvântarea din fața Consiliului de Coroană, în care „și-a adunat toată
elocința lui”, făcând apel „la toate resursele dibăciei sale” și a demonstrat
„imoralitatea unui apel la serviciile unui om care pierduse dreptul de a sluji
țara și dinastia”83.
Argetoianu arată că această luare de cuvânt a lui T. Ionescu, prin care
combătea aducerea lui Marghiloman la guvern, lipsește din procesele-
verbale pe care Brătianu le-a înmânat lui Nicolae Iorga84.
Demobilizarea armatei l-a mâhnit cel mai mult pe generalul Averescu,
l-a atins „în coardele lui cele mai sensibile”85. Primul-ministru s-a bazat pe
asigurarea pe care i-a dat-o Mackensen la București, cu prilejul întâlnirii
dintre cei doi militari. El considera asigurarea lui Mackensen „ca pe un
succes obținut de la general la general”86. Demobilizarea l-a afectat mai
mult decât cedarea Dobrogei.
Alexandru Averescu menționa în memoriile sale, Notițe zilnice din
război, că această telegramă a fost rezultatul faptului că nu s-a dat la termen
răspunsul la ultimatumul inamicului și armistițiul a fost întrerupt: „Iată unde ne-
a adus tactica balcanică a tergiversărilor”87. Față de condițiile continuu
crescânde ale inamicului, Averescu propune ca întreaga problemă să fie
rediscutată într-un nou Consiliu, iar Brătianu îi cere să accepte toate condițiile
în bloc, ca protestare față de condițiile inumane impuse României. Practic,
Brătianu îl îndemna pe Averescu să continue până la sfârșit și să încheie pacea.
Realitatea demonstrează, preciza Argetoianu, că atât unul, cât și
celălalt, doreau pacea. Averescu „făcea mutre că nu voia să semneze nimic”,
81
Ibidem, p. 182.
82
Ibidem.
83
Ibidem.
84
„Așa s-au petrecut lucrurile, nu după cum povestește domnul Iorga, după amintirile lui
Brătianu puse la punct în vederea posterității”. În: Ibidem.
85
Ibidem.
86
Ibidem, p. 184.
87
Al. Averescu, op.cit., p. 256.
iar Brătianu îl conjura să accepte condițiile. Brătianu era conștient că

Averescu, refuzând să încheie pacea și aceasta să fie semnată de
Marghiloman, „ar fi fost un dezastru care i-ar fi încurcat socotelile”88.
Nicolae Iorga s-a interesat de mersul discuțiilor din Consiliu, le-a
analizat din punctul de vedere al istoricului, dar și al omului politic. El a
apreciat propunerile lui Brătianu ca fiind singurele în stare să mențină în
continuare relațiile României cu Aliații din Antanta și speranța acestuia că
țara noastră va fi sprijinită la viitoarea Conferință de pace pentru realizarea
obiectivelor pentru care am intrat în acel război.
Aprecierile exprimate de Iorga față de ideile exprimate de șeful PNL-ului,
în primul și în al doilea Consiliu de Coroană, dovedesc puterea acestuia de a
trece peste animozitățile care existau între ei și amplificate în ultimele 6 luni
de zile, când interesul lui Brătianu, după retragerea de la guvernare, față de
marele savant scăzuse în mod semnificativ89.
Iorga a reușit să separe chestiunile personale care vizau relațiile sale cu
primul-ministru liberal și să-l intereseze doar problemele care vizau interesul
general al țării, în prezent și în perspectiva viitoarei conferințe de pace. De
asemenea, marele istoric a analizat și utilitatea învestirii lui Marghiloman ca șef
al guvernului, calitate în care va participa la tratativele de pace cu Puterile
Centrale, prin care se spera obținerea unor condiții mai favorabile pentru țară.
Iorga era bine informat și de atitudinea oamenilor politici rămași în
București sub regimul de ocupație, la propunerea regelui și a lui I.I.C.
Brătianu, șeful guvernului90.
Din informațiile pe care le deținea Iorga, reieșea că Alexandru
Marghiloman și amicii săi politici nu erau împotriva monarhiei și a regelui
Ferdinand91.
Împotriva regelui și a monarhiei române era grupul carpist din jurul
lui P.P. Carp, alcătuit, printre alții, de Lupu Costake, C.C. Arion, Alexandru
Beldiman. Carpiștii erau pentru alungarea monarhiei și aducerea în fruntea
României a fiului împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea92.
Marele istoric a apreciat atitudinea demnă a octogenarului Theodor
Rosetti, care a refuzat orice demnitate politică primită de la inamic, arătând
că, la cei 83 de ani ai săi, orice prigonire îi este indiferentă93.
88
Constantin Argetoianu, op.cit., p. 184 și urm.
89
90
Idem, Istoria Românilor, vol. X, p. 400 și urm.
91
Ibidem.
92
Ibidem.
93
Ibidem; idem, Memorii, vol. I, p. 117.
Dușmănia dintre Take Ionescu și Alexandru Marghiloman era mai

veche, de la începuturile activității politice a liderului conservator democrat,
când a refuzat un post de ministru în cabinetul lui Carp, în 1900, cabinet în
care, printre miniștri, era și actualul lider al conservatorilor din București,
Alexandru Marghiloman. Atitudinea lui Take Ionescu l-a supărat profund pe
regele Carol I care, în tot timpul vieții, nu l-a invitat pe Take Ionescu să
formeze un guvern conform dorinței sale94.
În după-amiaza zilei de 18 februarie are loc o ședință a Consiliului de
Miniștri, la care au participat generalii Prezan – șeful M.St.M., Grigorescu,
Văitoianu și intendentul Zaharia95, „pentru luminarea Consiliului asupra
posibilităților și rezultatului reluării operațiunilor militare”. S-a constatat,
din discuții, că rezistența ar fi posibilă, dar de durată limitată, care s-ar putea
încheia cu nimicirea armatei. Averescu preciza că armata ar putea scăpa „de
acest sfârșit fatal” dacă inamicul „nu ar voi sau nu ar putea să ne atace” sau
„dacă s-ar produce în timpul rezistenței care ar schimba fața lucrurilor pe
teatrul general de război”96.
Al treilea Consiliu de Coroană s-a desfășurat în ziua de 19 februarie
1918, orele 10, cu participarea acelorași persoane care luaseră parte la
Consiliul precedent, mai puțin ministrul Agriculturii și Domeniilor –
Constantin C. Garoflid și generalii Prezan, Grigorescu și Văitoianu97.
Iorga a arătat că lipsa lui Garoflid de la acest Consiliu s-a datorat
faptului că acesta „era pentru o altă legătură externă”, fapt ce l-a determinat
pe Averescu să supună demisia sa regelui98.
Referitor la prezența generalilor Prezan, Grigorescu și Văitoianu,
Nicolae Iorga arăta că „cei dintâi doi erau inamici personali ai primului-
ministru”, care-și arătaseră părerea în cadrul Consiliului de Miniștri în după-
94
C. Bacalbașa, Bucureștii de altă dată, vol. II, 1885-1901, București, Editura Ziarului
„Universul”, S.C. Anonimă, 1928, p. 291-293.
95
Alexandru Averescu, op.cit., p. 256.
96
Ibidem. În cadrul Consiliului, generalul Prezan a făcut o expunere „ca de obicei foarte
grandilocventă”, constituind mai mult din considerațiuni strategice; generalul Grigorescu,
dezmințind, arată că poate rezista și să învingă, rămânând consecvent cu angajamentele
luate față de Aliați, iar generalul Văitoianu a spus că el poate să apere frontul său, deși are
14 kilometri de divizie! Intendentul Zaharia a expus documentat situația, arătând că, din
punct de vedere al subzistențelor, rezistența este o utopie. Averescu arată că acest Consiliu
a fost pentru el o dureroasă decepție. În Ibidem.
97
Pe larg, în I. Mamina, Consiliile de Coroană, p. 108-114; I.G. Duca, Memorii, vol. 4,
Partea a doua, p. 251-253; Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. X, p. 402; idem, Memorii,
vol. I, p. 207; Constantin Kirițescu, op.cit., p. 318.
98
amiaza zilei de 18 februarie99.

Alexandru Averescu100 a menționat în memoriile sale de război că
prezența celor trei generali s-a făcut fără știrea guvernului: „O adevărată
anomalie. Joacă șoarecii pe masă, deși biata pisică este acasă”.
În primul Consiliu de Coroană, I.I.C. Brătianu și-a exprimat părerea
că, ținând cont de problemele care s-au discutat, ar fi trebuit invitat și șeful
M.St.M. al armatei, care poate exprima cel mai bine potențialul armatei de a
încerca încă o rezistență în fața dușmanului101. Această observație, făcută în
primul Consiliu de Coroană, l-a determinat pe Averescu să se întrebe dacă
nu cumva „Brătianu guvernează și când este în afară de guvern”102.
Regele comunica Consiliului că guvernul i-a făcut cunoscut faptul că
primește toate condițiile impuse de inamic și, în seara zilei de 19 februarie,
va trimite la București delegația pentru începerea tratativelor de pace. Iorga
consemnează că regele, cu ochii plini de lacrimi, a spus că, în noaptea
dinaintea celui de-al treilea Consiliu, „sufletul său a încercat cea mai mare
suferință morală din viața sa, dar totuși speră că din cenușa de astăzi, pentru
vrednicul său popor va răsări mâine o floare demnă de el”103.
Averescu anunță Consiliul că guvernul a discutat condițiile impuse de
inamic, le-a acceptat în totalitate și trimite delegația pentru începerea
negocierilor cu Puterile Centrale, întrucât menirea lui era să încheie pacea
„pentru care a venit la guvern” și „fiindcă în ea vede scăparea Dinastiei și
asigurarea Basarabiei”. Mărturisește că contele Czernin, ministrul de externe
al Austro-Ungariei, i-a declarat că va ajuta „diplomaticește România în
această chestiune”104. Brătianu spune că s-a ajuns la această situație
deoarece de la început s-a plecat pe drumul cesiunilor teritoriale, care sunt
cele mai dureroase, și va trebui să se aștepte și la altele mai mari. De
asemenea, șeful PNL amintește că guvernul prezidat de el s-a retras pentru
că membrii Partidului Conservator Democrat erau pentru a respinge
începerea tratativelor și a reîncepe conflictul armat. Membrii PNL nu puteau
semna „în niciun caz ei pacea”. Pentru a se câștiga timp, în care evenimente
mai favorabile s-ar putea ivi, se impuneau tratative mai largi care să arate
adevăratele intenții ale inamicului. La sfârșitul negocierilor se putea hotărî o
99
Ibidem.
100
101
I. Mamina, op.cit., p. 101-102; I.G. Duca, op.cit., p. 247.
102
103
Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. X, p. 401; I.G. Duca, op.cit., p. 251.
104
rezistență armată. Partidul Conservator Democrat nu a căzut la niciun acord

cu PNL-ul, guvernul național și-a dat demisia deoarece liberalii singuri nu
puteau să asigure „maximum de durată a acestor negocieri”. Conservatorii
democrați nu au acceptat să formeze un guvern de rezistență. Brătianu a
declarat că el singur nu va semna niciodată o pace separată și în niciun caz
nu ar sfătui pe nimeni la încheierea unei păci care nu respectă cele trei
condiții esențiale: Regele și Dinastia, integritatea teritoriului statului român,
admițând cedarea numai pentru partea Dobrogei, dobândită în 1913;
independența și onoarea armatei.
În urma discuțiilor pe care Brătianu le-a avut cu generalul Averescu,
acesta a asigurat că împărtășește aceste convingeri, precum și hotărârea de a
menține legăturile cu Aliații, considerând negocierile și eventual pacea
separată ca necesități dureroase ce se vor repara la viitoarea Conferință de
pace. Pornind de la aceste considerații, Brătianu l-a sfătuit pe Rege să
desemneze pe Averescu cu formarea noului guvern, în scopul de a începe
tratativele „în condițiile admise de domnia sa”. În timpul tratativelor cu
Puterile Centrale să se urmărească respectarea celor trei condiții, fără de
care nu se putea încheia o pace separată.
Fostul prim-ministru Brătianu i-a comunicat lui Averescu că el dispune
de trei avantaje: nu-și va colora Ministerul cu militanți politici și nu va avea o
luptă cu patimi de ordin interior, fiind mai puțin colorat politic în ochii
dușmanului, va putea prelungi mai mult negocierile; și, fiind general, va da clar
impresia „că pacea nu se va admite în orice condiții”. El l-a sfătuit „textual” pe
Averescu „să nu-și lase sabia în anticameră pentru asemenea negocieri”.
În condițiile în care i s-au comunicat inamicului că s-a acceptat cedarea
Dobrogei ca o „condiție prejudiciabilă”, vor veni și altele mai grele. Alternativa
care a mai rămas – preciza Brătianu – ar fi „negocieri cu concursul celor de la
București care, prin încrederea ce-i inspiră dușmanului, vor obține condiții „mai
ușoare”, sau renunțarea la orice discuție și acceptarea tuturor condițiilor
inamicului „în bloc, ca cea mai energică protestare morală”.
Alexandru Averescu arată în cadrul Consiliului că Argetoianu, enervat de
tot ce vedea și de tot ce începuse să simtă și să se puie la cale împotriva lui, a
replicat lui Brătianu, spunându-i: „Îi cedase locul ca să încheie pacea”105.
I.I.C. Brătianu – comenta în continuare Argetoianu – „cu rea credință
demnă de Bizanț, prins în propriile sale abilități, a început să taie fire de păr
în patru”, să arate că era pentru pace, dar o pace fără nicio cesiune teritorială
și fără nicio atingere de dinastie și armată106.
105
106
Ibidem, p. 186-187.
Replica lui Brătianu, după care nu va semna niciodată o pace separată

– spunea Argetoianu – seamănă cu metoda preconizată de Take Ionescu:
„Înainte de Crăciun, pacea era în sac. De ce nu ne-am ridicat împotriva ei?
Ea tot se va face, de ce nu ne-am lepădat de ea?”107.
Take Ionescu – preciza același Argetoianu – „și de data aceasta a fost
foarte scurt și precis”, a spus că, odată ce guvernul merge pe calea cedărilor,
nu va mai mira pe nimeni „de tot ce i se mai cere”. El era conștient că noile
condiții impuse României erau urmarea firească a cedărilor anterioare ale
guvernului român, care dădeau încrederea inamicului să impună altele noi.
În aceste condiții, gândea Take Ionescu, chemarea la guvern a lui Alexandru
Marghiloman și a amicilor săi politici era „inutilă și periculoasă”, deoarece
„condițiile vor rămâne aproximativ aceleași” și „va trece de partea
vrăjmașilor de astăzi”. România, concluziona Take Ionescu, are doi
vrăjmași, iar după ce s-a închinat „înaintea celui din afară, de ce să se
închină și celui dinlăuntru?”108.
La sfârșitul ședinței, prințul moștenitor Carol, care în timpul
desfășurării Consiliului a stat liniștit lângă rege, „foarte emoționat”, a
intervenit în discuție și cu „o voce tare” a spus: „Faptul că-l săvârșesc știu
bine că nu este constituțional, totuși cred că este bine în această zi să se mai
audă un glas”. Pentru a glăsui în cadrul ședinței, tânărul prinț a fost rugat, în
numele Reginei și a femeilor române unite, în același gând cu ostașii și care
formează astăzi aproape totalitatea națională, „să protesteze împotriva unei
hotărâri luate astăzi”, spunând „că în această țară se va găsi un om care va
ajuta pe rege să nu iscălească o pace înjositoare”109.
După intervenția neașteptată a prințului, regele nu a spus nimic „și cu
un gest de mână spre piciorul fiului său a avut aerul de a fi înțeles durerea
fără a-l aproba”, aprecia I.G. Duca110.
Același Duca considera că intervenția moștenitorului tronului izvora
„dintr-un gest explicabil și care-i făcea onoare”, dar prin naivitatea cum a
fost rostit „i-a răpit orice autoritate demersului său”111.
Gestul prințului Carol, făcut la îndemnul mamei sale, Regina Maria,
„al femeilor române”, a fost interpretat de cei prezenți „ca o activitate de
107
Ibidem, p. 187.
108
Pe larg, în: I. Mamina, Consilii de Coroană, p. 110 și urm.
109
I.G. Duca, op.cit., p. 90, 253; I. Mamina, op.cit., p. 111; Mareșal Alexandru Averescu,
op.cit., p. 257; C. Argetoianu, op.cit., p. 186-188.
110
I.G. Duca, op.cit., p. 90.
111
Ibidem.
dezavuare în public a regelui” prin fiul ei și moștenitorul tronului112.

Ridicarea tânărului prinț împotriva „unei hotărâri atât de grave și într-
un moment atât de dramatic”, preciza Duca, „nu o făcea în numele lui sau al
oștirii dornice să se bată, ci al… femeilor române”113.
În concluzie, ministrul liberal al Instrucțiunii Publice în guvernul
național condus de Brătianu socotea că intervenția lui Carol a fost „o ieșire
necugetată, aproape comică, în mijlocul unei tragedii”114 care se desfășura în
Palatul regal din strada Lăpușneanu din Iași.
Alexandru Averescu, mai aproape probabil de locul în care era așezat
regele cu fiul său, Carol, a scris în memoriile sale că „regele l-a mângâiat și
i-a spus câteva cuvinte pe care nu le-am înțeles”115.
Vina pentru intervenția „necugetată și comică” aparținea Reginei,
credea Duca, „care nu a fost pusă la curent de rege și de Barbu Știrbei cu
adevăratele scopuri urmărite de Brătianu”. Regina înțelegea „ce se petrecea
în realitate, dar nu se putea împăca cu ideea unei păci separate”116.
Nicolae Iorga a încercat să deslușească adâncurile intervenției
prințului Carol și a arătat că „intervenția sa permise reginei însăși de a vorbi
în numele femeilor române, crezând că în această țară se va găsi un om care
va ajuta pe rege să nu încheie o pace înjositoare”117.
În timpul vizitei pe care Iorga a făcut-o la invitația reginei, a aflat
pentru prima dată că în Consiliul de Coroană care s-a ținut pe 19 februarie
prințul Carol, vorbind „în numele mamei sale, dar pentru formă, a spus «în
numele femeilor României»”. De asemenea, i s-a spus cu acest prilej că
regele nu a răspuns la intervenția moștenitorului tronului, „ci l-a atins
părintește pe mână”118.
Intervenția lui Carol a nemulțumit pe Averescu, care și-a strâns într-un
112
Ibidem.
113
Ibidem.
114
Ibidem.
115
116
I.G. Duca, op.cit., p. 90. Regina, „impulsivă cum era”, se afla într-o stare de agitație de
nedescris, „spumega” și, neavând voie să vină la Consiliul de Coroană, să-și exprime
indignarea față de ce se considera slăbiciunea soțului ei și lipsa de curaj și lașitatea
oamenilor politici, l-a chemat pe fiul ei, Carol, și l-a convins de necesitatea protestării sale.
Prințul Carol, care „era în aceeași stare de spirit cu mama lui, consimte să ia cuvântul fără a
se gândi îndeajuns la ce formă ce trebuie intervenției lui”. În Ibidem, p. 90; a se vedea, în
acest sens, și I. Bulei, op.cit., p. 123-124.
117
118
Idem, Memorii, vol. I, p. 209. „De aiurea mi se spune că regele n-a răspuns, ci l-a atins
părintește pe mână.” În Ibidem.
colț miniștrii, anunțându-i că trebuie să demisioneze. Primul-ministru l-a

anunțat pe rege că, „în urma declarației prințului Carol, noi nu mai putem
sta la guvern, găsindu-ne între două politici”119. La intervenția lui Averescu,
că în urma discursului lui Carol își va depune demisia, regele ar fi exclamat
foarte consternat: „Mă părăsești și dumneata? Lăsați toată răspunderea
asupra mea?”120
Nicolae Iorga, în urma cererii lui Averescu de a-și da demisia ca
urmare a discursului prințului moștenitor în Consiliul de Coroană, nota că
Brătianu ar fi fost gata „a primi succesiunea”, dar cu Averescu în minister,
ori să intre el însuși în guvernul Averescu121. Primul-ministru „a refuzat și
una și alta”, iar regele i-a respins demisia lui Averescu122.
Constantin Argetoianu, referindu-se la refuzul regelui de a primi
demisia primului-ministru, a arătat că „Pentru a doua oară Averescu a făcut
greșeala să nu persiste în demisia sa. Opt zile mai târziu era dat afară cu un
picior în spate”123.
Nicolae Iorga a încercat, în urma informațiilor primite și mai ales în
urma corectării proceselor-verbale încheiate cu ocazia desfășurării celor trei
Consilii de Coroană aduse istoricului de Ion Brătianu, să analizeze reacția
regelui. Constantin Argetoianu susține că regele era jenat de intervenția
fiului și cu „mâna tapta genunchiul fiului său și, aplecându-se spre dânsul, i-a
mormăit ceva la ureche”124.
Nicolae Iorga susținea, în legătură cu reacția regelui la prestația fiului
în Consiliul de Coroană, că ar exista două variante. Prima variantă era cea
oferită de Averescu, care la sfârșitul ședinței de Consiliu a intrat la rege
depunându-și demisia ca urmare a declarației lui Carol în Consiliul de
Coroană, unde a afirmat: „Noi nu putem sta la guvern găsindu-ne între două
politici.” Regele, consternat de demisia lui Averescu, care ar fi lăsat toată
răspunderea asupra lui, a insistat ca generalul să rămână la guvern și să nu ia
în seamă declarația lui Carol: „Da, dar nu luați în seamă avântul tinereții”125.
A doua variantă susține că Ferdinand nu a răspuns în legătură cu conținutul
intervenției fiului moștenitor al tronului, dar că l-a atins părintește pe mână126.
119
120
Ibidem, p. 258.
121
122
Ibidem.
123
124
Ibidem, p. 187.
125
Al. Averescu, op.cit., p. 257 și urm.
126
Ședința celui de-al treilea Consiliu de Coroană s-a încheiat în jurul

orelor 13 a datei de 19 februarie. Regele a refuzat demisia generalului
Averescu, iar guvernul a dat pentru presă în acea seară un comunicat,
arătând hotărârea sa de a trata pacea cu condiția sine qua non telegrafiată
inamicului încă în după-amiaza zilei de 18 februarie127.
Nicolae Iorga a fost un susținător al rezistenței armate iar, în cazul
epuizării acestei posibilități, a unor tratative prelungite, tărăgănate până la
sosirea momentului favorabil care să nu pericliteze integritatea teritorială a
statului român și să nu afecteze relația cu aliații noștri din Antanta.
Marele istoric a înțeles, de la numire, ce rol va trebui să îndeplinească
guvernul generalului Averescu128. El considera că un guvern condus de un
general de talia lui Averescu, care nu era „colorat politic”, ar putea, în ciuda
lipsei de experiență politică, să se impună, cel puțin pe moment, pe plan
intern, dar mai ales în fața inamicului. Acesta – inamicul – trebuia să vadă în
el brațul înarmat al României, care nu va ceda prea ușor în fața pretențiilor
mereu sporite ale acestuia. În cadrul tratativelor preliminare cu Puterile
Centrale el nu a respectat sfaturile de a trata cu inamicul cu multă fermitate,
fără să lase sabia în anticameră129.
Oamenii politici din fostul guvern, cu experiența lor politică, erau
convinși că, în ciuda declarațiilor ademenitoare pentru a începe tratativele
de pace, făcute de Puterile Centrale, ele vor trata fără milă România.
Generalul Averescu nu a urmat sfaturile primite, și-a făcut iluzii
asupra intenției Germaniei, s-a grăbit să încheie pacea, crezând astfel că va
inaugura o politică de apropiere și colaborare cu Puterile Centrale.
Concepția lui Nicolae Iorga era, în această privință, apropiată de cea a
liderului PNL, I.I.C. Brătianu. Nicolae Iorga, analizând însă situația grea
internă din Germania și Imperiul Austro-Ungar din punct de vedere
economic, social, precum și preocuparea cu pregătirea ultimelor lovituri în
Apus, se întreba dacă puterile Centrale ar fi avut cu adevărat intenția și
posibilitatea de a reîncepe războiul pe frontul românesc130.
Nicolae Iorga a fost informat despre maniera și rezultatele negocierilor
127
Pe larg despre Consiliul al treilea de Coroană în I. Mamina, op.cit., p. 108-114; I.G. Duca,
op.cit., p. 251-253; N. Iorga, Istoria Românilor, vol. X, p. 401; Istoria Românilor, vol. VII,
Tom 2, București, Editura Enciclopedică, 2015, p. 748; Al. Averescu, op.cit., p. 256-258;
C. Argetoianu, op.cit., p. 185-188.
128
Nicolae Iorga, Memorii, vol. I, p. 26. Iorga considera că guvernul Averescu reprezintă
mantaua de vreme rea în această perioadă.
129
I.G. Duca, op.cit., p. 81, 253; I. Mamina, op.cit., p. 111.
130
guvernului Averescu cu Puterile Centrale. El era îngrijorat de faptul că

rezultatele tratativelor puteau afecta relațiile României cu Antanta și
aduceau atingere integrității teritoriale a statului român.
Opinia publică cunoștea atitudinea lui Nicolae Iorga față de rezultatele
tratativelor guvernului Averescu cu Puterile Centrale. Cei nemulțumiți de
condițiile extrem de dure impuse României se adresau marelui istoric pentru
a întreprinde ceva în vederea respingerii lor, cunoscându-se influența și
relațiile lui cu factorii de decizie ai statului român.
În dimineața zilei de 19 februarie 1918, înaintea deschiderii celui de-al
treilea Consiliu de Coroană, Iorga a fost vizitat de doamna Procopiu,
doamnă de onoare, însoțită de fiica cea mare a lui Delavrancea, pentru a-i
comunica condițiile grele impuse României, prin ultimatumul din 18
februarie, de Puterile Centrale, care se refereau la dezarmarea armatei (8
divizii), rectificări de frontieră de la Broșteni, Moinești, Valea Jiului, la
Severin, Baia de Aramă, la granița cu Austro-Ungaria, „părăsirea Dunării de
condominium în Dobrogea, de trecere de noi trupe spre Odesa”, condiții pe
care Averescu le primise131.
Cele două doamne se îndoiau de motivele invocate de Averescu
pentru a justifica acceptarea condițiilor impuse de inamic și îl rugau pe Iorga
să facă „ceva”132.
Marele savant a înțeles îngrijorarea lor și le-a explicat că singura cale
de rediscutare a condițiilor impuse de inamic era calea parlamentară, dar în
actualul Parlament „Brătianu are majoritatea”133. El a precizat, de asemenea,
că singura cale pentru a limpezi situația era ca doamna Procopiu să meargă
personal să discute cu șeful PNL-ului, deoarece relațiile sale cu Brătianu se
răciseră considerabil după retragerea de la guvern, când persoana lui Iorga
nu mai prezenta niciun interes pentru fostul șef al guvernului național:
„După atitudinea lui în ultimele 7 luni, nu pot să reîncep relațiile politice cu
un om care și-a ascuns de mine toată acțiunea politică”134.
Nicolae Iorga, ca „un umil în zile grele ale Majestății Sale și al
Dinastiei”, se adresează regelui Ferdinand printr-o scrisoare pentru a-i da
„un sfat sincer, care nu i s-a cerut”135, solicitându-i să se opună amputării
hotarelor țării.
131
Ibidem; idem, Memorii, vol. I, p. 207.
132
Memorii, vol. I, p.207.
133
Ibidem.
134
Ibidem.
135
Ibidem, p. 208.
Momentele grele în care se găsea țara, „fără putința unui ajutor din
partea prietenilor” și în fața „amenințării unui dușman care nu voiește să ne
cruțe”, ridica factorilor de conducere răspunderi sporite față de poporul
român, „față de acest admirabil popor al tuturor sacrificiilor și răbdător”, dar
și față de judecătorii urmașilor, care vor întreba: „Ce-am făcut cu moștenirea
urmașilor noștri?”136
Tradițiile de libertate ale poporului român nu îngăduiau „condiții de
pace rușinoase”. Într-o asemenea situație, strămoșii noștri ar fi preferat
moartea, decât să accepte aceste umilințe. Primirea condițiilor umilitoare nu
ne va permite „să ne îndreptăm fața către cei care vor urma după noi”.
Pornind de la aceste considerente, Iorga solicita Majestății Sale, Regelui,
să respingă, „orice s-ar întâmpla”, condițiile care ni se impuneau prin
ultimatumul Puterilor Centrale din 18 februarie, „mai ales a acelei care privește
sfâșierea, fie și numai provizorie în gândul nostru, a pământului țării”137.
Iorga arăta regelui că sunt atâția generali, comandanți ai armatei, care
nu împărtășesc ideea acceptării condițiilor impuse de dușman fără luptă,
idee respinsă totuși de primul-ministru Averescu, „acela din care Majestatea
Voastră a făcut principalul sfetnic”138.
Pentru Nicolae Iorga, monarhia a rămas singura instituție credibilă,
capabilă să mențină în acele momente dramatice solidaritatea națională și să
garanteze integritatea teritorială a statului român.
Apelul marelui savant la regele Ferdinand în momentele decisive
pentru existența statului român, ca la un domnitor, ca la un depozitar al
„puterilor care se pot găsi în mâna unui cârmuitor de țară”139, nu însemna
abandonarea partidelor politice și susținerea unei conduceri personale, în
locul conducerii pluraliste, democratice.
În condițiile ocupației Puterilor Centrale și ale divizării teritoriului
României, când „majoritatea națiunii fie s-a adăpostit în sudul Rusiei, iar
alții fiind sub steaguri”, nu mai exista posibilitatea convocării
Parlamentului, „singura posibilitate de sensibilizare și mobilizare a clasei
politice era apelul la pasiunile populare”140.
Nicolae Iorga nu era „un om al comploturilor și al apelurilor la
pasiunile populare care, odată pornite, nu se mai pot stăpâni”141.
136
Ibidem.
137
Ibidem.
138
Ibidem.
139
Ibidem, p. 312 și urm.
140
Ibidem, p. 208.
141
Ibidem.
Monarhia, în concepția savantului și omului politic Nicolae Iorga,

făcea parte din „totalitatea lucrurilor prețioase pe care ni le-a lăsat Roma, ca
noțiunile de drept, de rânduială, de lege, de dreptate, care toate vin de la
Roma”142. Poporul român a dovedit de-a lungul istoriei sale că nu există
altul ca el, „care să aibă o formă de instinct mai solidă a acestor lucruri”143.
Nicolae Iorga se adresa regelui ca ultimei redute a rezistenței
naționale, în calitatea sa de domn (domnitor), care „înseamnă noțiunea
guvernării integrale”144. Domnul înseamnă „totalitatea puterilor care se pot
găsi în mâna unui cârmuitor de țară”145.
Acestea au fost motivele pentru care marele savant a ales calea
petiționară „pentru a face să pătrundă ceva” la rege „din sufletul chinuit al
României”, care aștepta de la domnul ei „ca, după pagina de suferință și
glorie, să ni se strecoare una care le-ar întuneca”146.
Nicolae Iorga nu era adeptul transformărilor bruște, revoluționare,
deoarece „revoluția dărâmă înainte de a ști ce creează”147. El susținea
evoluția înceată, culturală, care „tot ce câștigă acumulează”148. Revoluțiile,
în concepția marelui savant, nu duc decât la „o dureroasă ruptură a
solidarității naționale”149.
142
Idem, Hotare și spații naționale. Afirmarea vitalității românești, studiu introductiv de
Mihai Ungheanu și postfață de Sever Ardeleanu, Galați, Editura Porto Franco 1996, p. 312.
143
Ibidem.
144
Ibidem.
145
Ibidem, p. 312 și urm.
146
Ibidem.
147
Idem, Doctrina naționalistă. Nouăsprezece prelegeri ținute la Institutul Național
Român, București, Editura Cultura Națională, p. 11.
148
Ibidem.
149
Ibidem, p. 9.
GENERALUL AVERESCU ŞI LIGA POPORULUI
Corneliu Ciucanu
General Averescu and the League of the People
Abstract
General of the Romanian Army, advanced to the rank of marshal, together

with general Constantin Prezan on the 25th of october 1930, by king Charles the
Second of Romania, Alexandru Averescu remains in history as an accomplished
tactician and strategist, gifted with an outstanding analytical sense of the imposed
realities in different situations of conflict. Also, in the operative context of the front,
general Averescu stood out thanks to his acute intuition in revealing the offensive
or defensive maneuvers of the enemy, followed by the capability to mention the real
intentions of the adversary and by localizing his precise hit.
Politically, taking into account the fame that he had won on the battle field,
general Averescu formed a sacrifice government due to the difficult conditions that
existed at the beginning of 1918 and lauched the League of the People. By not
participating in the elections that took place at the end of 1919 and because he had
formed two governments from 1920 to 1921 and from 1926 to 1927, general
Averescu didn't rise to the levels of expectations and sympathies triggered,
although there were some remarcable achievements and to this regard er mention
the adoption of the Agrarian Law from the 17th of July 1921. Memorialists,
interwar journalists and also historians concluded, somehow unfairly, that
Averescu, as a political representative didn't match the level and the amplitude of
Averescu as a military.
Key words: Alexandru Averescu, League of the People, the interwar in

Romania, Romanian Government
Cuvinte cheie: Alexandru Averescu, Liga Poporului, perioada interbelică în
România, guvernul român
„S-ar putea crede că temperamentul moldovenesc n-ar putea să dea

naştere unui ostaş cu acea energică ţinută, cu acel viu dinamism şi cu acea
asprime pe care o cer crudele imperative ale războiului. Şi totuşi, Moldova
a reuşit să dea cel mai mare general al neamului de la Mihai Viteazu până
astăzi”1, spunea Mihail Manoilescu, confirmând părerea unanim acceptată atât
1
Mihail Manoilescu, Tragica predestinare a geniului moldovenesc, Iaşi, Ed. Moldova,
1993, p. 91.
352 Corneliu Ciucanu
de contemporanii săi, cât şi ai noştri, despre calităţile deosebite de militar şi

tactician al viitorului mareşal Averescu. Unii dintre partizanii săi considerau
chiar că Averescu este o rară excepţie, ce îmbină reuşitele militare cu cele
diplomatice. Din acest motiv trebuie pus faţă în faţă eroul de la Mărăşti şi
primul-ministru al României întregite în perioada 1920-1921 şi 1926-1927.
Comparând aceste două ipostaze, observăm că omul politic Averescu
este cu mult depăşit de cealaltă latură a personalităţii sale, aceea de soldat.
Caracterizat drept „proprietar de latifundii sufleteşti”, „idol al tranşeelor,
dar şi al căsuţelor de la ţară”2, Averescu îşi transferă calităţile de fost
militar, dar şi prestigiul şi popularitatea atrase de acestea, în plan politic.
Chiar şi cei mai mari adversari politici ai generalului, cum ar fi N. Iorga, îi
recunosc marea contribuţie avută de acesta la câştigarea războiului pentru
întregire, considerând chiar că situaţia ce i s-a creat nu era potrivită cu
calităţile-i de „rece stăpânitor de oameni”, cu ideile sale „ce lipseau cu
desăvârşire celorlalţi” şi a căror înverşunată susţinere i-a pus sub semnul
întrebării chiar reputaţia sa militară3. Odată însă ajuns în prim-planul vieţii
politice româneşti, Averescu este catalogat de Iorga ca dezinteresat de soarta
aceleiaşi armate care l-a propulsat aici, iar guvernarea sa este considerată
una din cele mai rele guvernări pe care le-a avut această ţară4.
Provenit dintr-o familie de condiţie materială modestă, tânărul
Averescu s-a născut la1859 şi a avut de înfruntat de timpuriu o întreagă serie
de privaţiuni şi prejudecăţi. Deşi tatăl său, boiernaş basarabean, fusese ofiţer
în armata rusă, refugiat dincoace de Prut din cauza participării la o
conspiraţie antiţaristă, deşi la Iaşi fostul ofiţer este „boierit” – primeşte
rangul de sluger şi este numit institutor, familia Averescu este un exemplu
concludent de familie „scăpătată”, model „atât de răspândit în societatea
veacului al XIX-lea”, după cum observa Manoilescu5. Chiar dacă era fiu de
ofiţer şi intelectual, Averescu şi-a făcut studiile într-o şcoală de meserii şi s-
a angajat în armată ca soldat, iar în 1877 s-a înscris voluntar pentru a
participa la Războiul de Independenţă6. Urmează toate treptele militare, iar
în 1881 reuşeşte primul la concursul organizat de Marele Stat Major pentru
trimiterea la specializare în Italia, la Şcoala Superioară de Război de la
2
Octavian Goga, ...aceeaşi luptă: Budapesta – Bucureşti, Bucureşti, Ed. ziarului
„Universul”, 1930, p. 24.
3
Nicolae Iorga, Supt trei regi, Bucureşti, 1932, p. 137.
4
Idem, Partidele politice în faţa ţării – Discurs la Mesajul ţinut în şedinţa Camerei
Deputaţilor din 16 decembrie 1922, Bucureşti, 1922, p. 36.
5
Mihail Manoilescu,op.cit., p. 92.
6
Ibidem, p. 93.
Generalul Averescu şi Liga Poporului 353
Torino7. A absolvit cursurile de la Torino cu rezultate excepţionale apoi, în

ţară, a iniţiat şi editat câteva reviste de istorie şi teorie militară.
În contextul anului 1907, Averescu este numit personal de către regele
Carol I ministru de război în cabinetul liberal al lui D.A. Sturdza şi I.I.C.
Brătianu. M. Manoilescu remarcă diversiunea regizată de Ionel Brătianu cu
scopul de a-l responsabiliza şi culpabiliza pe General în ceea ce priveşte
represiunea răscoalei, evocând scenariul pus la cale de bătrânul Ion C.
Brătianu la 1877, când Kogălniceanu a fost scos „ţap ispăşitor” pentru
cedarea Basarabiei, deşi aceasta fusese „restituită”, se pare, de „Vizir” la
Livadia8. Devenit incomod, i se cere demisia, provocând căderea cabinetului
Sturdza, dar evenimentele din Balcani reclamă încă odată rechemarea
generalului Averescu la cârma oştirii ca şef al Marelui Stat Major, de unde a
planificat şi condus excelent campania din Bulgaria în anul 1913. Izbucnirea
marelui război prilejuieşte o nouă probă de încredere din partea suveranului,
întrucât Carol insista în faţa primului-ministru Brătianu pentru numirea
urgentă a lui Averescu în fruntea oştirii. Moartea regelui Carol prelungeşte
perioada de dizgraţie care fusese impusă generalului şi îi permite lui Ionel
Brătianu, pe toată durata neutralităţii, experienţe politice neprofesioniste,
dovedite nefaste, atât la Ministerul de Război şi la Marele Stat Major 9, cât şi
la alte ministere strategice. Intrarea României în conflict a demonstrat
imediat proasta pregătire a armatei, dezorganizarea serviciilor adiacente.
Insuccesele şi dezastrele militare au condus la retragerea întregii armate, a
administraţiei şi a familiei regale în Moldova, devenită „bastion al
rezistenţei româneşti”. După refacerea armatei române, a urmat eroica
epopee românească de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. Victoria Armatei a II-a
la Mărăşti se datorează modului strălucit cu care a fost condusă de către
generalul Averescu. Deşi Averescu deţinea iniţiativa şi supremaţia
strategică, ofensiva a fost sistată din cauza contraofensivei germane de la
Mărăşeşti şi Oituz, dar şi din raţiuni tactice, avându-se în vedere iminenta
ofensivă a Puterilor Centrale dinspre Galiţia şi Bucovina.
Semnarea păcii separate de la Brest-Litovsk a lăsat România singură
împotriva armatelor germano-austro-ungare şi a determinat reorientarea
politică în funcţie de noua situaţie. În cadrul negocierilor germano-sovietice,
generalul Mackensen a somat guvernul român pentru ca acesta să-şi
precizeze poziţia politico-militară. Şedinţa Consiliului de Miniştri din 25
7
Ibidem.
8
Ibidem, p. 26-30 şi p. 94.
9
Ibidem, p. 95-96.
ianuarie 1918 a relevat oportunitatea punctului de vedere susţinut de

Averescu, care a lansat şi insistat pentru formula „păcii separate” cu
Puterile Centrale. Situaţia deosebit de grea indica regelui o soluţie de mână
forte, iar pentru Brătianu o variantă ministerială uşor de înlăturat la
momentul potrivit. Pe de altă parte, încheierea păcii separate punea în
postură incomodă, chiar compromiţătoare, pe semnatar. Astfel, la 29
ianuarie/11februarie 1918 a fost insituit guvernul „de armistiţiu”, condus de
Averescu, la „recomandarea” expresă a lui Brătianu. Ca prim-ministru
Generalul s-a opus ieşirilor patriotarde ale reginei Maria, s-a opus plecării în
Rusia a Suveranilor, a combătut varianta „rezistenţei până la capăt”, atunci
când tratativele cu germanii intraseră în impas, după cum combătuse dur
ideea franceză a operaţiunii armate pentru salvarea Bucureştiului, cât şi teza
„triunghiului morţii”, concepţii inoperante ale generalului Berthelot, care,
evident, urmărea existenţa unui puternic teatru de operaţiuni în est în
vederea decongestionării şi limitării presiunii germane pe frontul de vest.
Tot în calitate de premier, Averescu a iniţiat discuţiile cu Racovski, în jurul
cărora s-au produs o serie de interpretări confuze şi eronate, exploatate mai
târziu de inamicii politici ai generalului. La fel de discret părăseşte puterea
în favoarea conservatorilor lui Al. Marghiloman, după cum o acceptase cu
puţin timp înainte într-o situaţie limită, nicidecum de invidiat. Demisionat
din armată cu scopul declarat de a intra în viaţa politică; generalul Averescu
a primit încă o mostră de ingratitudine cu prilejul reîntoarcerii victorioase în
Bucureşti a armatei române, în frunte cu regele Ferdinand şi cu regina
Maria. Din cortegiul biruitor lipsea chiar generalul Averescu, eroul de la
Mărăşti şi simbolul rezistenţei româneşti din vremuri de restrişte.
„Ridicat pe scut la o popularitate ce nu se mai întâlnise şi nici nu se
va mai întâlni vreodată în istoria României”10, purtat de „Nilul averescan”11 –
formulare cuprinzătoare a dimensiunilor popularităţii pe care generalul o căpătase
la sfârşitul războiului – Averescu intră în viaţa politică, ale cărei frământări îi erau
deja cunoscute12. Altfel spus, acesta s-a considerat dator a îndeplini, în noua sa
calitate de om politic, promisiunile făcute soldaţilor în timpul campaniei din 1917
şi a le răsplăti, aşa cum li s-a făgăduit, marile lor jertfe13.
Motivaţia intrării în politică o va face el însuşi mai târziu, în 1927, în
cadrul unui discurs în Parlament: „ca să aduc toată energia mea, priceperea
10
Ibidem, p. 103.
11
„Viitorul” din 23 XI 1924, p. 1.
12
G.A. Protopopescu. Mari comandanţi români în primul război mondial, Bucureşti, 1934, p. 10.
13
Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război, Bucureşti, Ed. Militară, 1992, p. 288; vezi
şi Petre Otu, Mareşalul Averescu, militarul, omul politic, legenda, Bucureşti, Ed. Militară,
2005, p. 138.
şi activitatea mea în serviciul acelora care au luptat pentru ţară; din dorinţa
de a face bine ţării, adică acelora care luptaseră sub ordinele mele, aproape
întreaga armată; pentru a servi ţara în mod cinstit şi dezinteresat”14. Astfel
îşi defineşte viitorul mareşal crezul său politic, de la care uneori însă, ca
majoritatea oamenilor politici, s-a abătut.
Marele său atu, pe care s-a şi bazat de altfel la începutul noii cariere, a
fost imensa popularitate de care se bucura în urma participării, în calitate de
comandant al Armatei a II-a la războiul de reîntregire15. Dimensiunile
acestei popularităţi le surprinde M. Manoilescu, atunci când spune că
Averescu a ieşit din război cu o îndoită aureolă: „de erou comandant de oşti
şi de milos apărător al maselor populare. Un nimb împletit din vitejie şi
cuminţenie a fost cununa pe care i-a dăruit-o sufletul popular”16.
Bazându-se pe acest val de simpatie, ce mergea până la adoraţie, şi
care nu cuprinsese numai Moldova, ci şi întreaga ţară, Averescu trece la
constituirea Ligii Poporului, concepută iniţial nu ca un partid politic, ci ca o
„unanimă protestare împotriva stării de lucruri la care ne-a adus viaţa
noastră politică de până acum”17. Ideea constituirii unei astfel de formaţiuni
este mai veche, mulţi intelectuali considerând că îndreptarea situaţiei din
ţară se poate face numai prin organizarea unor partide politice noi, cu
oameni noi18. El însuşi îşi manifesta în vara anului 1917 intenţia de a crea
un partid politic care, după P.P. Negulescu, trebuie să „stăvilească
izbucnirea violentă a nemulţumirilor obşteşti”19, atât de frecvente în situaţia
în care se afla România după încheierea războiului. Viitorul prim-ministru
considera că aceste nemulţumiri izvorăsc din dorinţa tuturor păturilor sociale
de a rupe cu trecutul, dar ele trebuie canalizate pe căi legale prin acte politice şi
nu prin manifestări anarhice, care ar putea primejdui însăşi existenţa statului20.
Aceasta este, după părerea viitorului său şef, misiunea Ligii Poporului. Dar
scopul constituirii sale, de îndreptare a situaţiei în care se găsea România
14
Alexandru Averescu, Criza politică şi cauzele ei, Bucureşti, Ed. Societăţii anonime
„Îndreptarea”, 1927, p. 3.
15
Petre Otu, op.cit., p. 132-135.
16
Mihail Manoilescu, op.cit., p. 102; vezi şi P. Otu, op.cit., p. 138.
17
Alexandru Averescu, Actul constitutiv al Ligii Poporului, Iaşi, Institutul de arte grafice
Ecoul, 1918, p. 1.
18
Gh. Florescu, Partidul Poporului în viaţa politică a României (1918-1938), Iaşi, 1975, p. 4.
19
P.P. Negulescu, Partidele politice, în „Cultura Naţională”, Bucureşti 1926, p. 86. Un
studiu asupra problemei şi în I. Agrigoroaiei, Emilian Bold, Partidele politice burgheze din
România (1918-1938), Iaşi, Univ. „Al.I. Cuza”, 1977.
20
„Îndreptarea”, anul II (1919), nr. 358 din 29 decembrie, p. 1.
postbelică, este completat de acesta de a aduna încrederea populaţiei, mai ales a

celei ţărăneşti, în condiţiile situaţiei dificile prin care treceau vechile partide21,
împotriva cărora se manifesta un oarecare curent de respingere.
Călăuzit de aceste două idei, P.P. Negulescu, viitorul doctrinar al
Partidului Poporului, îşi expune părerea în cadrul unei întruniri a
Parlamentului la Odessa, în aprilie 1917, prilej cu care propunea aducerea la
putere a unei formaţiuni politice noi, care să rupă întregul regim politic vechi şi
să inspire prin scopurile sale încrederea maselor. Cu acest prilej, P.P. Negulescu
trimite, prin intermediul lui C. Argetoianu, o scrisoare lui D. Gusti, în care
justifică necesitatea creării unei astfel de formaţiuni, adresându-i totodată
rugămintea să înceapă propaganda în rândul tinerilor „neînregimentaţi încă în
partide politice”22. Cu propaganda printre conservatori a fost însărcinat
Constantin Argetoianu, cel care avea să noteze mai târziu în Memoriile sale, că
el nu a văzut în Ligă decât „un instrument menit să aşeze popularitatea
generalului pe baze solide” şi să-l ajute să instaureze un regim dictatorial23, deşi
Argetoianu a fost, până la desprinderea sa din Partidul Poporului, unul dintre
fruntaşii acestuia.
În toamna lui 1917 are loc, tot la Odessa, o nouă întrunire prezidată de
G. Crăiniceanu24, şi el unul din fruntaşii viitoarei Ligi, cu care prilej a fost
adoptat un apel intitulat „Către toţi românii”, ce cuprindea ţelul viitoarei
organizări, dar şi liniile programatice ale acesteia. Creată din „setea pentru
legalitate”, Liga îşi propunea să fie un instrument al revoltei „împotriva
bunului plac”, care a caracterizat atmosfera politică românească, redusă
astfel la „frământări şi lupte cu scopul de a lua puterea şi a o deţine cât mai
mult în propriul interes, prin orice mijloc şi orice procedare îngăduită”.
Rezultatele acestei stări de lucruri au fost „ruina în afară şi ruina
înăuntru”25. Ca urmare, la 19 noiembrie 1917, la Iaşi, are loc o nouă
întrunire, prilej cu care este adoptat un program redactat de P.P. Negulescu
şi care a purtat 45 de semnături26. Ca „ales plebiscitat al sufletului
românesc”, confundându-se atunci cu însuşi neamul căruia îi punea în
21
Eufrosinia Popescu, Crearea Ligii Poporului şi activitatea ei până în martie 1920, în
„Studii”, tomul 21, nr. 2, , Bucureşti, Ed. Academiei 1968, p. 3.
22
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine – amintiri din vremea celor de ieri, vol. IV,
Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991, p. 40.
23
Ibidem, p. 45.
24
Gh. Florescu, op.cit., p. 5.
25
Alexandru Averescu, Actul constitutiv…, p. 2.
26
Gh. Florescu, op.cit., p. 6.
evidenţă marile constante ale etosului său27, Averescu apărea ca singura

personalitate capabilă să răspundă nevoilor şi aşteptărilor românilor.
Propunându-i-se, în ianuarie 1918, şefia Ligii, acceptă printr-o scrisoare
adresată lui Argetoianu şi Matei Cantacuzino la 7 martie 1918, moment ce
marchează data constituirii Ligii Poporului, dar şi data intrării generalului
Averescu în politică28.
Reacţiile faţă de apariţia noii formaţiuni au fost diferite în epocă. Astfel,
N. Iorga o vede ca pe „copila nelegiuită născută din împerecherea celor mai
negustoreşti socoteli de reabilitare politică a unora pe pojghiţa popularităţii
unui brav general”29. De pe poziţii total diferite, P.P. Negulescu o vedea ca pe
rezultatul consultărilor unor oameni politici mai clarvăzători, care s-au
gândit să înfiinţeze un nou partid spre a dispersa nemulţumirile maselor
populare şi a le da „putinţa să-şi caute satisfacţie pe căi legale, în cadrul
organizării politice şi sociale în fiinţă”30. Trebuie amintit şi ceea ce nota
ziarul „Îndreptarea”, care va deveni oficiosul partidului, la 14 aprilie 1918:
„Liga Poporului murmură de unanimă protestare împotriva stării de
lucruri la care ne-a adus viaţa noastră politică de până acum. Îndreptarea
dorită se mai poate obţine fără zguduire, fără zbuciumare, pe căile
consfinţite de puterea legilor”31.
Primul act politic al fostului militar (întrucât demisionase din armată)
este publicarea Răspunderilor care fuseseră întocmite încă din timpul
războiului, Averescu exprimându-si în Notiţele sale zilnice speranţa că
cineva va fi odată tras la răspundere pentru dezastrul în care se află ţara.
Astfel, motivându-şi gestul sau prin datoria pe care o avea faţă de Patrie,
aceea de a iniţia o îndrumare spre îndreptare reclamată de sentimentul celor
mulţi, Averescu încearcă să găsească vinovaţii de greşelile din timpul
războiului. „România a intrat în război, spunea el, în completă
necunoştinţă, şi a situaţiei generale în Europa şi a propriei sale situaţii
militare”32. Prin aplicarea doctrinei din constituţia engleză „Regele nu poate
greşi”, vinovaţi de această situaţie sunt consilierii regali, deşi regele a
semnat actul de intrare în război, deoarece hotărârea a luat-o împreună cu
aceştia. De asemenea, felul cum România a purtat şi sfârşit războiul a fost
27
Mihail Manoilescu, op.cit., p. 102.
28
„Îndreptarea” 13, 1923.
29
Nicolae Iorga, Memorii, vol. III, Bucureşti 1939, p. 102.
30
P.P. Negulescu, op.cit., p. 100-102.
31
„Îndreptarea”, an I nr. 110 din 14 aprilie, p. 1.
32
Alexandru Averescu, Notiţe..., p. 320.
un dezastru, care e cu atât mai zguduitor cu cât, considera viitorul prim-ministru,

„el a fost voit de noi, început când am voit noi şi îndrumat cum am voit noi.
L-am început şi l-am îndrumat convinşi sau fascinaţi de imaginea
victoriei”33. Lipsa de realism a celor răspunzători de felul cum România a
purtat războiul însemna, de fapt, respingerea soluţiilor propuse de generalul
Averescu. Despre această situaţie vorbeşte N. Iorga când arată că, în timpul
războiului, „nu căpătase o situaţie potrivită cu meritele sale dovedite, cu
calităţile sale, deşi lansa idei ce lipseau cu desăvârşire celorlalţi şi
transformase nişte pâraie răzleţe într-o armată capabilă de o mare bătălie”34.
O altă greşeală pentru care cei vinovaţi trebuiau traşi la răspundere a fost
încălcarea articolului 122 din Constituţie, atunci când, după încheierea
armistiţiului, trupe ruseşti au trecut pe teritoriul nostru. De asemenea,
guvernanţii trebuiau pedepsiţi şi pentru „starea haotică” în care se găsea armata
română, ceea ce însemna încălcarea legii de organizare a acesteia. Protestând
faţă de starea de lucru existentă, generalul Averescu înaintase un memoriu
primului-ministru, al cărui răspuns a fost: „Armata noastră nu va mai avea de
luptat cu trupe mai bine organizate”35. În aceste condiţii, ce dovedeau, după
părerea sa, un total dezinteres faţă de soarta ţării, Averescu cere pedepsirea
celor răspunzători. Aceasta trebuie să o facă atât legile, întrucât faptele lor sunt
nelegale şi încalcă nu doar Constituţia, ci şi celelalte legi, dar ei trebuie să
suporte şi sancţiunea morală din partea opiniei publice şi istoriei, întrucât
hotărârile luate au fost greşite şi nimic nu a împiedicat aplicarea lor36.
Gestul de lansare a răspunderilor a fost şi el perceput diferit în epocă.
Astfel, apreciate de unii drept un act nu doar de dreptate, ci şi de înalt
patriotism, au fost interpretate de alţii drept mijlocul folosit de Averescu să-l
înfrângă pe Brătianu, să-l înfricoşeze pe rege pentru a-l chema la guvernare37.
Reunind politicieni desprinşi din Partidul Conservator (C. Argetoianu,
M. Cantacuzino, Gh. Filipescu, Al. Oteteleşanu), personalităţi militare ca
generalul G. Văleanu, Gr. Crăiniceanu, C. Coandă, dar şi ofiţeri în rezervă ce se
alăturau unor intelectuali de marcă ai epocii: P.P. Negulescu, D. Zamfirescu,
Petrovici, V.M. Kogălniceanu38, Liga Poporului trăieşte deci, prin
33
Idem, Răspunderile, Iaşi, Ed. Ligii Poporului, 1918, p. 12.
34
Nicolae Iorga, Supt trei regi, p. 222.
35
Alexandru Averescu, Răspunderile..., p. 18.
36
Ibidem, p. 14.
37
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Viaţa politică în România 1918-1921, Bucureşti, Ed. Politică,
1971, p. 208.
38
Gh. Florescu, Despre împrejurările aducerii la putere a guvernului Al. Averescu (martie
1920), Iaşi, Ed. Academiei, 1969, p. 3.
personalităţile diferite ale acestora. Astfel C. Drăghicescu spunea că „centrul

de atracţie a fost prestigiul militar al generalului Averescu. Puterea de
coeziune a fost impulsivitatea şi brutalitatea cinică a d-lui Argetoianu. Nivelul
de moralitate şi de patriotism i l-au dat poeţii şi scriitorii D. Zamfirescu şi
O. Tăslăoanu, iar doctrina, I. Petrovici şi P.P. Negulescu”39.
Şedinţa de constituire a Ligii este dominată de personalitatea
generalului, pe care un martor ocular îl prezintă ca pe „un bărbat înalt,
uscăţiv, cu privirea sticloasă şi rece, cu gesturile sobre, cu fizionomie care
aminteşte de portretul lui Filip al II-lea de Tiţian şi care totuşi comanda
simpatia şi impunea respectul”40. Cu acelaşi prilej, în casa profesorului
universitar M. Cantacuzino din Iaşi, se întocmeşte actul de constituire a
Ligii Poporului, care cuprindea ţelurile programatice ale acesteia: intrarea în
viaţa constituţională prin aplicarea nefăţarnică a articolului 31 din
Constituţie, stabilirea răspunderilor pentru abuzurile comise în conducerea
intereselor statului; reforma agrară care să conste în trecerea pământului în
stăpânire efectivă şi imediată a sătenilor prin obşti săteşti şi reforma electorală
prin vot universal, direct, secret şi obligatoriu, cu reprezentarea minorităţilor.
Înfiinţată în scopul instituirii domniei legilor şi a reformelor, având
drept obiect al preocupărilor sale pătura poporului, Liga se prezintă la
începuturile ei ca o reuniune de grupări independente, neexistând obligaţia
pentru membrii ei de a nu se înscrie în alte partide41. În ceea ce priveşte
componenţa, ziarul „Îndreptarea” scria că pot pătrunde persoane indiferent
de clasă socială şi apartenenţă politică, iar conducătorul grupării sublinia, în
acelaşi ziar, faptul că Liga nu este un partid politic, nu este constituită cu
scopul de a se adăuga celor deja existente42. Ea trebuie să fie ceva cu totul
diferit de vechile partide politice şi anume o stavilă împotriva actualelor
metode de guvernare, dar şi împotriva adierilor unui curent de stânga ce se
manifesta destul de puternic şi trebuia combătut din interiorul formaţiunilor
democratice43. Preluând vechea expresie junimistă „intră cine vrea, rămâne
cine poate” şi bazându-se pe imensa popularitate a generalului, Liga Poporului
ajunge să numere, la trei luni de la formarea sa, 10.000 de membri, dintre care
cei mai mulţi ţărani, fiind şi prima grupare cu filiale în Transilvania44. Toate
39
Dumitru Drăghicescu, Partide politice şi clase sociale, Bucureşti, 1922, p. 62.
40
Şt.M. Cioroiu, op.cit., p. 235.
41
Al. Averescu, Actul constitutiv..., p. 3.
42
„Îndreptarea”, an II din 27 octombrie, p. 3.
43
C. Argetoianu, op.cit., p.
44
„Îndreptarea”, an I nr. 160 din 23 iunie, p. 1.
acestea sunt puse de unii exclusiv pe seama prestigiului lui Averescu,

explicabil atât prin poziţia adoptată de acesta în timpul războiului, când
apreciază drept „nerealizabilă” strategia Marelui Stat Major, cât şi de
cererea exprimată de el la încheierea păcii separate ca ţara să fie
reprezentată de un guvern care să exprime voinţa liberală45. Imaginea sa de
„bătrân patriarh”46, cu care îşi face intrarea în viaţa politică este
determinată şi de originea modestă de la care străbate prin forţe proprii
etapele unei cariere prodigioase. De la voluntarul din Ismail, la învingătorul
de la Mărăşti şi Oituz, prezenţa sa în fruntea armatei este reconfortantă
pentru moralul acesteia, datorită temperamentului său de militar înnăscut, cu
însuşiri de mare comandant47.
Pe această „popularitate debordantă” se sprijină la început forţa Ligii
Poporului şi nu pe prevederile programatice ale acesteia, unii învinuind-o
chiar de lipsa lor totală. Astfel, N. Iorga spunea că programul Ligii pluteşte
încă vag în aer, fiind mai mult demagogic şi conservator şi bazându-se pe
agenţi bine plătiţi pentru a împrăştia legenda generalului făcător de
minuni48. Acestor învinuiri, Averescu le răspunde că era suficient pentru
început crezul cunoscut prin deviza „muncă, cinste, libertate”, ce constituia
axa programatică în jurul căreia se mai înscriau şi alte prevederi. Acestea
erau fie sub forma unor declaraţii în Parlament, fie prin articole publicate în
„Îndreptarea”, ca cel apărut sub titlul Punctul nostru de vedere49.
De asemenea, generalul consideră că permanentele învinuiri aduse
Ligii, în numele intereselor de stat, au determinat compromiterea acestora, cu
atât mai mult cu cât ar fi trebuit acum apărate de ameninţările noilor curente
extremiste. Acestea erau, după părerea lui Averescu, comunismul
revoluţionar la oraşe şi ţărănismul de clasă la sate. Împotriva lor trebuia luptat
deci, întrucât o astfel de atitudine ar fi însemnat distrugerea ordinii interne50.
Nu doar lipsa unui program bine precizat constituia cauza
inconsistenţei poziţiei Ligii, ci şi diversitatea punctelor de vedere şi a
opţiunilor politice ale conducătorilor ei. Această imagine a vârfurilor este
surprinsă de N. Iorga atunci când spune că „tata Averescu”, acelaşi care a
comandat represiunea la 1907, era flancat de d-l Argetoianu, de finul orator
45
Şt.M. Cioroiu, op cit., p 195-197.
46
Nicolae Iorga, Supt trei regi..., p. 318.
47
Petru I. Ghiaţă, Oameni şi fapte, Bucureşti, Ed. Ideea, 1938, p. 63.
48
49
„Îndreptarea”, an I nr. 222 din 26 septembrie 1918.
50
Mircea C. Vlădescu, op.cit., p. 184.
M. Cantacuzino, de d-l Gr. Filipescu şi alţii nu prea mulţi, pentru că

popularitatea sa, aşa de larg răspândită jos, nu se suia prea mult în sus51.
Altora însa li se părea ciudată prezenţa între fruntaşii Ligii şi a unor
elemente cu „concepţii într-adevăr înaintate”, alături de cele reacţionare52.
Toate acestea au determinat o lipsă de coeziune a conducerii viitorului partid şi
o permanentă fluctuaţie la vârf. Astfel, despre Argetoianu şi M. Cantacuzino,
Averescu a spus încă de la început că nu sunt „indispensabili”, iar A.C. Cuza
părăseşte Liga la sfârşitul lui 1918, deşi fusese unul din membrii săi fondatori.
Partidul Naţionalist Democrat va colabora totuşi cu gruparea lui Averescu.
Plecarea lui A.C. Cuza se datorează aproprierii Ligii de Take Ionescu,
motivată oficial prin necesitatea înfăptuirii reformelor53. Oficiosul liberal
„Viitorul” o califică însă drept o încercare de a împăca pe toată lumea,
eşuată însă prin nemulţumirea tuturor54. Tendinţa generalului de a-şi apropia
personalităţi continuă prin atragerea membrilor fostului Partid al Muncii,
Trancu-Iaşi, N.D. Protopopescu, N.D. Micescu, I. Condeescu, I. Giuglea,
fraţii Otetelişanu, Al. Popovici-Taşcă, dar şi personalităţi transilvănene, Th.
Mihaly, Mocioni, O. Tăslăoanu şi bucovinene, I. Flondor55. Iniţiază chiar
contacte cu socialiştii, purtate de Argetoianu în vara anului 1917 la Odessa,
unde se întâlneşte cu reprezentanţii acestora, Bujor şi Rakovski.
Analiza acestei situaţii în care se află Liga Poporului la începuturile
sale ne permite să tragem concluzia că diversitatea mediilor politice din care
proveneau membrii, dar mai ales conducătorii săi, dar şi diversitatea
ambiţiilor şi aspiraţiilor lor politice, ale mijloacelor folosite de ei pentru a-şi
îndeplini ţelurile, nu puteau permite menţinerea unei unităţi şi coeziuni
permanente a tinerei formaţiuni.
Faptul că transferul calităţilor militare s-a realizat în politică o dovedeşte
intransigenţa generalului, hotărât să menţină coeziunea Ligii. Aceasta atitudine
este explicată de partizanii săi politici prin faptul că orice general gândeşte prin
mintea unui dictator, urmărind un ordin şi nu o cuvântare56. În spiritul acestei
formaţii, îl înlătură pe Gr. Filipescu din comitetul de conducere, datorită
intenţiilor lui de a constitui o organizaţie proprie în interesul Ligii57.
51
52
Alexandru Marghiloman, Note politice, 1897-1924, vol IV, Bucureşti, Ed. Machiavelli,
1994, p. 100-101.
53
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op.cit., p. 245.
54
„Viitorul” din 21 decembrie 1918.
55
„Îndreptarea”, an II, nr. 207 din 16 XI 1919, p. 3.
56
. Şt.M. Cioroiu, op.cit., p. 101-102.
57
Al. Marghiloman, op.cit., p. 101-102.
Programul formaţiunii a fost în permanenţă completat prin prevederi

publicate în „Îndreptarea”, ce se adăugau celor din actul constitutiv şi din
apelul lansat către români. Între aceste puncte trebuie menţionate:
înzestrarea împroprietăriţilor cu mijloacele necesare exploatării loturilor
primite, reforma administrativă, „o gospodărire agrară înţeleaptă prin
folosinţa şi a celorlalte bogăţii ce le produce solul nostru”, „asigurarea
unei stări satisfăcătoare şi clasei muncitorimii”, „încurajarea industriei, a
acţiunii băncilor, iar profiturile acestora să fie revărsate asupra tuturor,
dările către stat”, „să nu apese clasele de jos decât în măsura îngăduită de
care se bucură ele”; „ridicarea nivelului cultural al maselor prin
organizarea unui sistem judicios de învăţământ”, respectarea „simţământului
religios al fiecăruia şi al familiei, ca temelie a întregului edificiu naţional,
social”. Pentru realizarea tuturor acestor deziderate, impulsul şi pilda trebuie
să pornească de la cei de sus, astfel se va obţine rezultatul urmărit, de
îmbunătăţire morală şi materială a întregii mase a naţiunii58.
Pentru îndeplinirea acestor deziderate, Averescu va spune mai târziu
că omul politic trebuie să pună în serviciul ţării pricepere, energie, timp şi la
trebuinţă chiar şi avutul său59.
Clarificarea scopurilor programatice ale Ligii Poporului se va face
odată cu publicarea de către şeful acesteia, în paginile ziarului
„Îndreptarea”, a Manifestului Ligii Poporului în vederea alegerilor
generale, realizat odată cu fuziunea cu gruparea lui Take Ionescu. Înscriind
necesitatea înfăptuirii reformelor constituţională, agrară, administrativă,
financiară, industrială, sanitară, a învăţământului, luând în discuţie şi
problema feministă, noul program a contribuit la extinderea şi consolidarea
influenţei, atât a viitorului mareşal, cât şi a formaţiunii pe care acesta o
conducea. El este reflectarea bazei sociale a Ligii. Astfel, referitor la
problema agrară înscria: „înfăptuirea împroprietăririi pe baza Constituţiei
modificate în 1917, lărgind-o la nevoie pentru ca toate familiile rurale să
aibă o proprietate de 5 ha”. În acelaşi sens se prevedea exproprierea de
către stat a proprietăţilor mai mici de 500 ha şi a celor mai mari de 2,5 ha,
ceea ce ar fi însemnat socializarea pământului60. Încă din iulie 1918
Averescu spunea că nesocotirea modificărilor necesare aduse Constituţiei
58
„Îndreptarea” an I, nr. 10 din 17 V, p. 1.
59
Alexandru Averescu, Dare de seamă a consfătuirii politice din 22 aprilie 1937, ţinută în
sala Liedertafel în urma invitării D-lui Mareşal Averescu, Bucureşti, Ed. Tipografia
„Apollo”, 1937, p. 1.
60
„Îndreptarea” din 14 IX 1918, p. 2.
referitor la problema agrară, nu este altceva decât „o lovitură de stat”, iar

această modificare trebuie să se facă în scopul lărgirii reformei, iar
nicidecum de a restrânge ceea ce s-a acordat deja61. Nu de aceeaşi părere
este însă C. Argetoianu care, deşi colaborator apropiat al lui Averescu,
considera „votul universal absurd în teorie, iar reforma agrară absurdă în
practică”, motivându-şi această poziţie prin necesitatea de a pune la
dispoziţia micului cultivator utilaje, maşini unelte specializate, credite, ceea
ce, considera el, era imposibil. Soluţia pe care o întrevedea era realizarea
împroprietăririi, dar nu prin exproprierea marilor proprietari, ci prin
cumpărarea de către obştile ţărăneşti a moşiilor pe care proprietarul le punea
în vânzare62. Aceasta diferenţă de opinii între conducătorii Ligii a
determinat aprecieri dure. Astfel, unii o vedeau drept confuză, fără o
ideologie proprie, pentru că n-a avut legătură cu realitatea concretă.
Alte prevederi programatice cuprinse în manifestul lansat în
decembrie 1918 erau naţionalizarea solului, a mijloacelor de producţie şi de
transport, organizarea de către stat a exportului de cereale, înfiinţarea unui
Minister al Muncii, a unor comisii de arbitraj între patroni şi muncitori
pentru prevenirea grevelor, deschiderea porţilor capitalului străin, apreciată
ca o încercare de reabilitare în ochii Antantei după tratatul din 191863.
Ţinând seama de interesele grupărilor politice de la conducerea Ligii, noul
program a fost apreciat ca o „reformă a ambiţiilor acestora, în timp ce
autorii lui îl calificau drept capabil să armonizeze şi să satisfacă interesele
tuturor claselor”64. Pentru creşterea influenţei în mase a Ligii, conducătorii
acesteia au organizat la sediile judeţene câte un birou de informaţii, unde
ţăranii primeau lămuriri despre sistemul de împroprietărire preconizat de
actualii guvernanţi cu posibilitatea de adresare Biroului central de informaţii
din Bucureşti65. În acest timp, liberalii contestau însăşi existenţa Ligii, care
n-ar răspunde cerinţelor „evidenţiate de starea de fapt”66. Alţii văd în Ligă
un refugiu al vechilor politicieni, un mixtum compositum format din
elemente plecate de la liberali şi conservatori67.
Completarea şi detalierea programului adoptat în decembrie 1918 se
va face odată cu desfăşurarea primului congres al Ligii Poporului, în
61
Idem din 22 VI 1918.
62
Idem din 31 I 1919.
63
Mircea Musat, Ion Ardeleanu. op.cit., p. 214.
64
Ibidem, p. 215.
65
„Îndreptarea” (i), 1918, nr. 175, 6 VI, p. 1.
66
„Democraţia”, VII, 1919, nr. 1, p. 56.
67
. P.I. Ghiaţă, op.cit., p. 65.
octombrie în 1919, la Eforie. Noul program înscria, sub semnul devizei

„muncă, cinste, legalitate”, 11 puncte între care şi reforma constituţională,
prin revizuirea constituţiei, prin democratizarea ţării şi înfiinţarea unui
consiliu de stat, care să se ocupe de apărarea legii fundamentale, de
controlul gestiunii ministerelor, a guvernului şi de evitarea abuzurilor de
putere. Membrii acestuia, în număr de 3-5, trebuie să fie oameni „cinstiţi şi
nepărtinitori, cu întinse cunoştinţe în ale dreptului şi finanţelor”. Celelalte
prevederi coincideau cu cele din programele anterioare68.
Perioada cuprinsă între data oficială a înfiinţării Ligii şi aceea a
alegerilor din noiembrie 1919 se caracterizează, sub aspectul acţiunii
politice, prin încercări electorale de a spori, în rândul ţărănimii mai ales,
popularitatea generalului şi a formaţiunii pe care o conducea. Această
intenţie este surprinsă de N. Iorga cu o totală desconsiderare faţă de omul
politic Al. Averescu: „Medalii cu chipul lui înzeit se împărţeau cu miile şi
oamenii le purtau cu mândrie ca o decoraţie a războiului. Cântece îi
slăveau faptele... acestui bătrân patriarh de la care noul şef de partid n-avea
decât vârsta şi părul alb”69.
Deşi lipsită de experienţa confruntărilor electorale, Liga Poporului se
angajează în vâltoarea acestora prin organizarea, la 8 decembrie 1918, a
comitetelor electorale şi a unui comitet central pentru coordonarea luptei
electorale, condus de C. Argetoianu70. Acesta va mărturisi mai târziu că în
1919 nu-l preocupau alegerile pentru că, prin colaborarea cu Averescu,
conta ca prin prestigiul şi popularitatea acestuia să impună „un regim de
dictatură” ca „singura cale practică pentru atingerea ţelurilor urmărite”71.
Această afirmaţie a lui Argetoianu o vom mai întâlni în memoriile acestuia,
atunci când în preajma venirii la putere îşi califica partidul drept unul „de
dictatură”72. Ea porneşte de la preferinţa lui Averescu pentru un guvern de
mână forte, care nu ar fi putut fi realizat decât de un astfel de partid. Cu
toate acestea, susţine totuşi constituirea unui parlament, deşi ştie că
dezbaterile lui nu angajează ţara, în timp ce cuvintele unui dictator se
înregistrează pe fişa tuturor cabinetelor europene73. Învinuirilor pe care le
primeşte în legătură cu înclinarea sa spre dictatură, Averescu le va răspunde
68
I. Agrigoroaiei, E. Bold, op.cit., p. 116.
69
N. Iorga. Supt trei regi..., p. 318.
70
Gh. Florescu, Partidele politice în alegerile parlamentare din 1919, Iaşi, Ed. Academiei,
1972, p. 3.
71
C. Argetoianu, op.cit., p. 176.
72
Ibidem, p. 13.
73
Şt.M. Cioroiu, op.cit., p. 275.
mai târziu în cadrul unui discurs parlamentar: „Dacă pot să mă mândresc cu

ceva nu este cu binele pe care am putut să-l fac ţării mele, ci cu răul pe care
puteam să-l fac şi nu am gândit niciodată să-l fac... oamenii se judecă după
trecutul lor, nu după zvonuri, în orice moment al vieţii mele nu mi-a lipsit
iubirea de ţară, nu cred că în trecutul meu se poate vedea cea mai mică
urmă de tendinţă de aventură”.
Cu acelaşi prilej vorbeşte şi despre importanţa pe care au dat-o el şi
colaboratorii săi desfăşurării campaniei electorale, prin întărirea organizaţiilor
de club, extinderea în celelalte provincii ale ţării, înlocuirea regulamentului de
funcţionare74. Liga capătă astfel tot mai mult un caracter de partid, deşi
titulatura ei rămâne aceeaşi75. O altă caracteristică a luptei electorale
desfăşurată de formaţiunea averescană a fost susţinerea unei îndârjite campanii
împotriva liberalilor, care la rândul lor foloseau orice mijloace pentru
compromiterea Ligii. Ca urmare a acestui fapt, Averescu este prezentat de presa
ce nu-i era aliată drept un agitator fără scrupule, un Boulanger indigen76, în
timp ce alţii îi caracterizează campania electorală ca fiind un total fiasco77.
Existau şi păreri contrare însă, când liderul Ligii este comparat cu Leon von
Caprivi, succesorul lui Bismark, care lua de oriunde ce era mai bun78.
Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra modului în care a fost
prezentată campania electorală din 1918-1919 trebuie analizate alianţele
politice ale Ligii Poporului. Cel mai sigur aliat al său, care nu a fost însă
exploatat la maxim, a fost imensa popularitate a şefului acesteia, care se
arăta un mare adept al democraţiei parlamentare şi un aprig reformator, mai
ales în folosul ţăranilor. Astfel, Averescu se întâlnea în mod frecvent cu
reprezentanţii acestora, ascultându-le păsurile şi promiţându-le înfăptuirea
împroprietăririi.
Popularitatea era aşa de mare încât Argetoianu nota mai târziu că
„psihoza averescană” a reuşit să împiedice transformarea României într-o
ţară socialistă79. Un alt semn al acestei imense popularităţi este depunerea,
în noiembrie 1918, de către un grup de cetăţeni din Ilfov a candidaturii
generalului, înainte ca noua lege electorală să fie făcută cunoscută80.
74
Al. Averescu, Criza politică şi cauzele ei, Bucureşti, Ed. societăţii anonime „Îndreptarea”
1927, p. 2.
75
Eufrosina Popescu, op.cit., p. 12.
76
Şt.M. Cioroiu, op.cit., p 302.
77
Gh. Florescu, Partidul Poporului..., p. 19.
78
Al. Marghiloman, op.cit., p. 244.
79
80
Gh. Florescu, Partidele politice..., p. 3.
În cadrul alianţelor în vederea alegerilor se înscrie fuziunea cu Liga

Poporului a Partidului basarabean în frunte cu Sergiu Niţă, Liga stabilind şi
legături cu gruparea lui Vladimir de Herţa, reprezentantul proprietarilor
basarabeni. Încheie, de asemenea, un tratat cu Partidul Naţional al Unirii din
Bucovina, condus de Iancu Flondor, profitând de neînţelegerile acestuia cu
Partidul Liberal şi căutând să neutralizeze influenţa lui I. Nistor 81. Pentru a
încheia trecerea în revistă a legăturilor reuşite de Liga Poporului cu
provinciile recent alipite României, să ne oprim şi asupra Transilvaniei,
dominată de Partidul Naţional. Acestuia, Averescu, urmărind în final o
fuziune, îi propune un cartel electoral, deşi fruntaşii transilvăneni se arătau
dispuşi spre o apropiere de liberali82. Tendinţa apropierii de Partidul
Naţional din Transilvania este deci nereuşită. Averescu reuşeşte însă o
apropiere de Partidul Conservator al lui Take Ionescu şi de fostul Partid al
Muncii, ca o contrapondere a atacurilor liberalilor faţă de apropierea de
conservatori. Se cerea, într-o platformă comună, ridicarea stării de asediu, a
cenzurii cu două luni înainte de data ţinerii alegerilor, încredinţarea
eliberării cărţilor de alegator instanţelor judecătoreşti şi interzicerea
amestecului autorităţilor administrative în propaganda electorală.
Nerespectarea acestor condiţii ar însemna că viitorul parlament va fi ilegal83.
În continuarea testării spectrului politic existent, Averescu încearcă o
apropiere de conservatorii lui Marghiloman, prin intermediul lui Duiliu
Zamfirescu84, dar şi de Partidul Ţărănesc. Cu acesta din urmă se încearcă
chiar realizarea unei fuziuni în noiembrie 1919, când unii fruntaşi ţărănişti,
ca I. Răducanu, V. Madgearu, P. Bujor, participă la întrunirile Ligii
Poporului, acceptând propunerile de fuziune cu condiţia recunoaşterii de
către averescani a Parlamentului ce va rezulta în urma alegerilor, iar
reprezentanţii ţărănişti din cadrul acestuia să fie consideraţi ca aparţinând
Partidului Poporului. I se propunea chiar lui Averescu şefia Partidului
Ţărănesc85. Liga Poporului încearcă, încheind astfel parcurgerea întregii axe
politice româneşti, o apropiere de Partidul Socialist, prin lansarea acuzaţiei
la adresa liberalilor, vinovaţi de moartea lui I.C. Frimu86. Se iniţiază chiar o
apropiere de N. Iorga, nerealizată însă din cauza unor aversiuni reciproce
81
82
83
Gh. Florescu, Partidele politice..., p 5.
84
„Îndreptarea”, nr. 183 din 4 VIII 1918.
85
86
între cei doi lideri de partid87.

Desfăşurând o campanie electorală activă, făcându-şi simţită prezenţa
în viaţa politică românească, Averescu ajunge să fie considerat ca unul
dintre candidaţii serioşi la conducerea viitorului guvern. Astfel, Argetoianu
nota: „Sperăm că vom putea să ne atingem ţelurile în înţelegere deplină cu
regele. Bunul simţ îi dicta nu numai să încerce singura forţă politică
organizată în afară de partidul liberal, dar mai ales să o opună
propagandei comuniste... împotriva căreia partidul liberal nu mai
reprezenta un stăvilar suficient”88.
Urmărind crearea unei atmosfere propice desfăşurării alegerilor,
Averescu prezintă, împreună cu M. Cantacuzino, în cadrul unei întruniri a
Ligii, o declaraţie în care cerea ridicarea stării de asediu şi a cenzurii,
reluarea vieţii parlamentare. O astfel de moţiune este prezentată la 22 iunie
1919 şi regelui, răspunsul acestuia fiind că nu actualul guvern va organiza
alegerile şi că acestea vor fi libere89.
În aceste condiţii, la constituirea guvernului Văitoianu, însărcinat cu
organizarea alegerilor, considerând că acesta nu reprezintă decât o reeditare
militară a guvernării liberalilor şi deci că regele nu-şi ţinuse promisiunea,
Liga Poporului hotărăşte abţinerea de la alegeri. Averescu îşi justifică
hotărârea ca fiind forma protestului său faţă de nerespectarea libertăţii
alegerilor, spunând că el nu se gândea la un succes de moment, ci la o
îndrumare către o „viaţă nouă”; alegerile nu mai erau libere, fiind dominate
de teroare, violenţă, fraudă. Lăsa deplina libertate celorlalţi membri ai Ligii90.
Aceeaşi hotărâre o adoptă şi a doua latură a opoziţiei unite, adică
Partidul Conservator al lui Take Ionescu, liderul Ligii căutând să
demonstreze prin gestul său influenţa pe care o putea exercita asupra opiniei
publice91. El îşi continuă în acest sens acţiunile pentru convingerea cât mai
multor forţe politice să se abţină de la alegeri. Are întrevederi secrete cu
liderii socialişti, în timpul cărora aduce chiar în discuţie problema răsturnării
monarhiei şi instaurării unui guvern democratic. Deşi apropierea nu s-a
realizat, socialiştii hotărăsc şi ei abţinerea de la vot92. În acelaşi scop, al
zădărniciei alegerilor, Liga încearcă să convingă şi Partidul Naţional să se
abţină, dar nu va obţine acest lucru, reuşind totuşi să-l convingă pe
87
88
C. Argetoianu, op.cit., p. 158-159.
89
„Îndreptarea”, nr 35, din februarie 1919.
90
Idem, din 14 IX 1919, p. 1.
91
92
N. Iorga, Istoria românilor, vol. X, Bucureşti, 1939, p. 466.
Marghiloman să-şi retragă listele de candidaţi. Aceasta trebuia să se facă în

schimbul realizării unui bloc al celor două forţe politice, al constituirii unui
guvern comun în cazul în care regele i-ar cere-o93. Acesta este momentul în
care respinge şi propunerile de colaborare ale ţărăniştilor, cerând înscrierea
lor individuală în Liga Poporului.
Deşi în aparenţă hotărârea a fost adoptata de toţi liderii Ligii, în
realitate au existat păreri contrare care au fost chiar majoritare. Astfel,
împotrivă s-au pronunţat D. Zamfirescu şi C. Argetoianu, care spunea că
pericolul vine din faptul că „ţăranii pot pune pecetea oriunde şi mai ales pe
semnul electoral al ţărăniştilor”94. Cu toate acestea, declaraţia oficială a sa,
publicată în „Îndreptarea”, a fost că „Liga nu mai depunea candidaturi
deoarece cu o lună înainte de alegeri era menţinut regimul stării de asediu,
al cenzurii, dar abţinerea nu trebuia considerată o politică de pasivitate”95.
Au aprobat hotărârea T. Ionescu, I. Flondor şi Th. Mihaly96.
Cu toate că Liga s-a abţinut de la alegeri, numele i-a fost uzitat în
timpul desfăşurării lor, atât de disidenţi ai acesteia, cât şi de independenţi de
nuanţă averescană. Ca urmare, Liga obţine 7 mandate în Adunarea
Deputaţilor şi 4 în Senat97. În urma alegerilor din 1919 nici un partid politic
nu obţine majoritatea parlamentară. Se instituie un guvern condus de Vaida-
Voievod, ce reprezenta „Blocul parlamentar”, pe a cărui listă este prezent şi
numele generalului Averescu la ministerul de interne98. Motivaţia acestuia
faţă de noua situaţie este cuprinsă într-o scrisoare adresată organizaţiei Ligii
din Bihor, în care scrie că geneza intrării sale în guvernul nou format a fost
determinată de condiţia pusă de dânsul şi acceptată de partea adversă de a
realiza fuziunea Ligii cu partidul naţional pentru a forma un partid unic99. În
timp ce O. Goga îl considera un chezaş al ordinii interne în noua postură,
Iorga s-a pronunţat împotriva numirii, datorită tendinţelor dictatoriale ale
generalului100. Părerea lui Iorga este contrazisă de unul din partizanii lui
Averescu, văzut de acesta ca adversar al loviturilor de stat şi al metodelor
violente, prea filosof pentru a fi ispitit de succesele răsunătoare ale unei
93
Al. Marghiloman, op.cit., p. 397.
94
C. Argetoianu, op.cit., p. 246.
95
„Îndreptarea”, nr. 203 din 14 XI 1919, p. 1.
96
97
N.S. Ionescu, Statistica electoratului. Alegerile parlamentare din noiembrie 1919. Prima
aplicaţiune a votului obştesc în România, în „Buletinul statistic al României”, seria a IV-a,
vol. XV(1920), p. 24-30.
98
99
O. Goga, …aceeaşi luptă…, p. 104.
100
„Adevărul”, din 18 XI 1918, p. 3.
dictaturi vremelnice şi prea iubitor de ţară ca să impună noi sacrificii101.

Cum însă şi ţărăniştii erau pe aceeaşi poziţie anti-averescană, primul
ministru îi cere lui Averescu să recunoască drept constituţional noul
parlament, în schimbul promisiunii de a se proceda curând la o nouă consultare
a corpului electoral, de astă dată cu participarea Ligii Poporului102.
Încercând o reabilitare faţă de Anglia şi Franţa, cât şi faţă de cei
nemulţumiţi de neparticiparea la alegeri, Averescu trebuia să se preocupe de
fapt, şi de o refacere a poziţiei şi influenţei sale în rândul ţărănimii,
dezamăgită în parte de neparticiparea Ligii la vot. Ca urmare, la 13
decembrie 1919, Averescu demisiona din funcţie, provocând prima criză a
guvernului „Blocului parlamentar”, pe care-l considera nu doar lipsit de
coeziune, ci chiar o „simplă ficţiune”. El îşi motivează demisia prin
neîndeplinirea de către guvernul Vaida-Voievod a condiţiei de guvern tare,
compus din oameni experimentaţi şi sprijiniţi pe o majoritate compactă,
omogenă, fără elemente dizolvante103. Cu totul diferită este motivaţia
demisiei generalului surprinsă de N. Iorga: „noul prim-ministru ţine o
cuvântare în care prevenea asupra piedicilor pe care le va întâlni din partea
noastră orice tendinţă dictatorială. Supărat, generalul demisiona imediat”104.
Atitudinea sa are un puternic ecou în rândul ţărănimii, care îl vedea ca pe
un exclus din guvern „fiindcă era prietenul şi apărătorul nostru”105. Urmarea
acestui fapt este că la alegerile parţiale desfăşurate în februarie 1920, pentru
Senat, Liga obţine un strălucit succes, ocupând toate locurile vacante.
Imediat după demisia sa, Averescu îşi intensifică acţiunile pentru a
grăbi aducerea Ligii Poporului la guvernare. Astfel, la 25 ianuarie 1920 este
organizată, la Iaşi, o impresionantă manifestare antiguvernamentală ce
protesta şi faţă de neacordarea şefului Ligii a sarcinii guvernării. Alte astfel
de acţiuni sunt organizate şi la Piteşti şi Bârlad, pentru a sublinia amploarea
curentului proaverescan şi antiguvernamental din teritoriu. Cereri de
dizolvare a parlamentului şi restaurare a unei vieţi constituţionale, condiţii
ce nu puteau fi îndeplinite prin menţinerea actualului guvern, au fost
înaintate şi regelui106.
Dacă hotărârea de neparticipare la alegeri şi apoi participarea la
101
M.C. Vlădescu, op.cit., p. 192.
102
103
Şt.M. Cioroiu. op.cit., p. 302.
104
N. Iorga, Supt trei regi…, p. 334.
105
Săptămâna politică (editorial) în „Fapta” din 28 decembrie 1919, p. 576.
106
Gh. Florescu, Partidul Poporului…, p. 23.
guvernarea Vaida-Voievod, pot fi considerate greşeli politice, o şi mai mare

dovadă că omul politic nu se ridica la înălţimea militarului Averescu este
aceea a acceptării tratativelor cu liberalii. I.I.C. Brătianu urmărea ca printr-o
guvernare Averescu să lovească în „Blocul parlamentar”, iar pe şeful Ligii
să-l înlăture imediat ce situaţia lor ar fi fost consolidată. Deci, scopul lor era
acela de a-şi definitiva şi clarifica situaţia în spatele unei guvernări
Averescu, folosită ca paravan. O altă motivaţie a preferinţei lui Brătianu
pentru general a fost ca, prin popularitatea şi autoritatea sa în armată, să facă
faţă pericolului şi să restabilească ordinea internă, deci aducerea Ligii la
putere nu este văzută ca o manevră liberală. Ca urmare, la începutul lui 1920
se încheie între cele două forţe politice un armistiţiu ce prevedea aducerea
generalului Averescu la guvernare. Se impunea acum adoptarea unui nou
program ce va aparţine însă unui nou partid politic – Partidul Poporului.
Averescu considera ca cea mai îndreptăţită aducerea formaţiunii sale la
putere, întrucât situaţia ţării noastre după alegerile care „nu exprimaseră
voinţa şi conştiinţa naţională”, era aceea a situării în pragul unei catastrofe,
în plin haos, iar situaţia materială şi morală era fără ieşire107. Singura
soluţie, după părerea sa şi a partizanilor săi, era aducerea unui guvern
Averescu.
107
Mircea C. Vlădescu, op.cit., p. 190-195.
SCURTA VIAȚĂ DE AGENT ACOPERIT A MARIEI STAVILLA LA
BRIGADA DE SIGURANȚĂ BACĂU (1927-1928)
Alin Spânu*
Maria Stavilla’s Short Life as an Undercover Agent at
Bacău Safety Brigade (1927-1928)
Abstract
Maria Stavilla was a beautiful young woman with native qualities, so she
was employed at the Bacău Safety Brigade. First, she was an auxiliary employee,
then she became a special agent undercover class IV. Her activity was appreciated,
but after a while, it no longer gave the expected output. Maybe she got bored or
maybe she reoriented herself to another profession. Maria Stavilla is one of the
first women to become a safety agent, even if her activity was short-lived.
Keywords: Bacău, police, Maria Stavilla, undercover agent

Cuvinte cheie: Bacău, poliție, Maria Stavilla, agent secret
Implicarea femeilor în acțiuni informative/ contrainformative este

atestată încă de la facerea lumii (Eva și șarpele), menționată în mituri și
legende, apoi dovedită în evenimente istorice. Războaiele, din cele mai
vechi timpuri până astăzi, au implicat femei care, din dragoste de patrie, din
sentimente sau din cointeresare materială, au acționat pentru una din
taberele aflate în conflict. Utilitatea, necesitatea și succesul femeilor au fost
observate de șefii serviciilor de informații, care au acționat în consecință.
Desigur, Marile Puteri, care aveau interese globale, au recrutat/ cointeresat
inclusiv femei pentru atingerea obiectivelor politice, economice sau militare.
Acestea proveneau din diverse medii și și-au asumat sarcini informative mai
mari sau mai mici, dar extrem de utile angajatorilor1. Unele au avut succes și
*
Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti
1
Pentru mai multe detalii, a se consulta: Vasile Dumitru Fulger, Secția amazoanelor. File
din istoria spionajului horthyst pe teritoriul României, București, Editura Aldo Press, 2006;
Jacques Picard, Edit von Coler agentă nazistă la București, București, Editura Corint, 2010;
Wilhelm Dietl, Femei spion, Chișinău, Editura Litera, 2010; Wiliam Stevenson, Vera
Atkins. Povestea celei mai importante agente secrete originare din România din al Doilea
Război Mondial, Iași, Editura Polirom, 2014; Vladimir Fedorovski, O lume secretă. Mari
spioane din secolul al XX-lea, București, Editura Corint, 2015; Paulo Coelho, Spioana,
București, Editura Humanitas, 2016; Al Cimino, Seducția spioanelor naziste. Povești reale
despre seducție, viclenie și secrete de stat, București, Editura Prestige, 2021.
372 Alin Spânu
au fost omagiate încă din timpul vieții, altele au avut ghinion și au fost arestate,
judecate și condamnate la moarte. Indiferent de succesul sau eșecul profesional,
posteritatea le-a perpetuat figurile în literatură, dramaturgie sau cinematografie.
Ulterior, după deschiderea arhivelor, au ieșit la iveală documente despre
activitățile întreprinse și viața personală, transpuse în volume biografice.
În spațiul românesc sunt cunoscute câteva femei care au activat în favoarea
interesului național. Una dintre ele este Ecaterina Vogoride (n. Conachi), soția
caimacamului Moldovei, Nicolae Vogoride, care a falsificat alegerile din
1857. Ecaterina a furat documentele compromițătoare și le-a înmânat
unioniștilor, între care se numărau Alexandru Ioan Cuza, Grigore Alevra și
Costache Negri. Aceștia le-au publicat în Belgia și Franța, alegerile au fost
reluate și, în ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a devenit domnitorul
Principatelor Unite. Despre Elena Văcărescu, Martha Bibescu și regina Maria
s-a scris mult, dar și jurnalele lor editate postum arată implicarea în diverse
acțiuni de influență sau informative în perioada Primului Război Mondial.
Maria Bălan este, probabil, cea mai cunoscută agentă română, însă
celebritatea ei datorează presei franceze, întrucât în arhivele naționale nu s-a
descoperit până acum nici un document legat de persoana ei.
După Primul Război Mondial s-a pus și în România problema
angajării cu acte în regulă a femeilor în structurile informative. Prin Legea și
Statutul Funcționarilor Publici s-a creat posibilitatea angajării atât ca
personal administrativ (secretare, dactilografe etc.), cât și ca agent de
siguranță. Calitățile native și dorința unei activități aventuroase au fost,
probabil, primele criterii în angajarea tinerelor. Lipsa unor cursuri de
specialitate și specializare au făcut ca unele dintre ele să nu poată rezista
mult în branșă. Altele au avut mai mult succes profesional și noroc personal,
activând perioade mai îndelungate.
La începutul anului 1927 Brigada de Siguranță Bacău a înaintat un raport
către Inspectoratul de Poliție și Siguranță Iași în care a propus angajarea ca
impiegat auxiliar cl. I-a a Mariei Stavilla. Motivele erau, pe de o parte, întrunirea
condițiilor din Statutul Funcționarilor Publici, iar pe de altă parte, postul era
vacant prin avansarea lui C. Platon ca subcomisar și mutarea la Poliția gării
Vasile Lupu. Maria Stavilla era născută la 1 mai 1907 în Moinești, județul Bacău,
avea absolvite 6 clase secundare (10 clase de astăzi) la Liceul de fete din
Constanța (1926) și cunoștea limbile franceză și germană. După liceu s-a angajat
în calitate de casieră la Banca „Steagul Dobrogei”, în perioada ianuarie-
noiembrie 1926. Brigada a constatat că domnișoara cunoștea „perfect”2 mașina
2
Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), fond Direcția Generală a
Poliției-Inspectoratele Regionale de Poliție (în continuare: DGP-IRP), dosar 686, f. 43.
Scurta viață de agent acoperit a Mariei Stavilla la Brigada de Siguranță Bacău 373
de scris care, la rândul ei, fusese primită „prin bunăvoința Primăriei

Bacău”3. La data respectivă Brigada avea două locuri de impiegat auxiliar,
ambele neocupate din lipsă de candidați. Tânăra își începe activitatea și a
făcut o impresie foarte bună colegilor și șefilor prin implicare și muncă
asiduă.
În iulie 1927 Inspectoratul de Poliție și Siguranță Iași raportează la
Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale că Denisa Voiculescu, agent
special acoperit cl. IV-a la Brigada de Siguranță Bacău, „lipsește nemotivat
de la serviciu și activitatea sa de la numirea în funcția actuală nu a produs
nimic până în prezent, fiind cu totul inutilă instituției”4. Prin urmare,
Brigada Bacău a solicitat „lăsarea în disponibilitate”5 a Denisei Voiculescu,
iar în locul acesteia să fie numită Maria Stavilla, care avea recomandări
foarte bune. De remarcat că Maria Stavilla funcționa ca dactilografă la
Brigada Bacău din 15 februarie 1927, „fără a primi vreun salariu, în vedere
că va fi numită în postul de impiegată auxiliară cl. I-a”6. Primul pas a fost
aprobarea propunerii Inspectoratului de Poliție și Siguranță Iași, astfel că
Denisa Voiculescu a fost trecută, din 15 iulie 1927, în disponibilitate.
În ciuda faptului că Brigada de Siguranță Bacău a raportat eșaloanelor
superioare de mai multe ori că are lipsă de personal și nu poate să-și
desfășoare activitatea la parametrii optimi, măsurile concrete au întârziat.
Din cauza lipsei resursei umane, Brigada nu avea nici un funcționar de birou
și a insistat pe numirea domnișoarei Stavilla ca dactilografă. În fine,
Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale, Biroul Personalului de
Siguranță, a emis Decizia nr. 45.878 în 18 iulie 1927, prin care Maria
Stavilla a fost numită „în funcțiunea de agent special cl. IV-a acoperit la
Brigada Bacău”7, pe baza art. 5 din Legea și Statutul Funcționarilor Publici
și a examenului susținut (și reușit). Începutul e promițător și Maria este
lăudată de șefii săi pentru activitatea depusă. Dar lucrurile nu merg în
direcția bună prea mult timp. Poate domnișoara Stavilla s-a plictisit de
munca de teren, poate salarizarea nu i se (mai) pare atractivă, astfel că
începe să nu se mai implice profesional. În decembrie 1927 a fost amendată
cu „pierderea salariului pe o zi”8, motivația fiind neglijența în serviciu.
La jumătatea anului 1928 tânăra agentă acoperită a solicitat un
3
Ibidem.
4
Ibidem, f. 3.
5
Ibidem.
6
Ibidem, f. 4.
7
Ibidem, f. 6.
8
Ibidem, f. 12.
374 Alin Spânu
concediu de 30 de zile, „fiindu-mi necesar pentru căutarea sănătății”9, pe

care superiorii îl avizează favorabil. În ziua de 7 octombrie 1928, șeful
Inspectoratului de Poliție și Siguranță Iași, Vintilă Ionescu10, a raportat la
Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale că Maria Stavilla „lipsește
nemotivat de la serviciu de la 1 septembrie 1928”11. Tot potrivit legii, s-a
alcătuit o comisie care a constatat lipsa angajatei de la serviciu și a propus
renunțarea la serviciile ei. Prin Decizia nr. 64.024 din 18 octombrie 1928,
semnată de subsecretarul de Stat la Ministerul de Interne, Gheorghe
Tătărescu12, agenta Maria Stavilla a fost considerată demisionată din data de
1 septembrie 1928 „pentru neprezentare la post în termen legal”13.
Dar povestea tinerei agente nu se termină aici. La începutul anului
1929 se face o cercetare a fondurilor din care au fost plătiți angajații
Brigăzii de Siguranță Bacău în perioada anterioară. Cu acest prilej, au fost
solicitate date și acte cu privire la fondurile din care a fost plătită Maria
Stavilla în perioada februarie-iulie 1927 (cca. 2700 lei/lună), când a activat
9
Ibidem, f. 15.
10
Vintilă Ionescu (n. 13 iulie 1884, București-d. 20 aprilie 1944, București) funcționar de
carieră în Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale/Direcția Generală a Poliției. Comisar
(1907), subinspector general (1921) şi inspector general de siguranță (1931), a condus
diferite brigăzi de siguranță, Brigada Mobilă, Inspectoratul de Siguranță București,
Inspectoratul de Poliție și Siguranță Iași şi Inspectoratul Brigăzilor Centrale (1925-1931)
înainte de a fi numit în fruntea Inspectoratului Corpului Detectivilor (1931-1938). A trecut
pe post de atașat tactic în Serviciul Secret de Informații (1938-1939) și a revenit ca șef al
Serviciului de Informații din Prefectura Poliției Capitalei (1939-1940).
11
ANIC, fond DGP-IRP, dosar 686, f. 18.
12
Gheorghe Tătărescu (n. 2 noiembrie 1886, Poiana, Gorj-d. 28 martie 1957, București) a urmat
studii de drept la București și Paris, finalizate cu un doctorat în științe juridice (1912). Se înscrie
în Partidul Național Liberal/PNL (1912), participă la Al Doilea Război Balcanic (1913) și
Războiul de Întregire (1916-1919); la primele alegeri libere este ales deputat de Gorj (1919).
Este numit subsecretar de stat la Ministerul de Interne (octombrie 1922-noiembrie 1928), apoi
este ales secretar general al PNL. Este numit prim-ministru (ianuarie 1934-decembrie 1937 și
noiembrie 1939-iulie 1940), între timp fiind ambasador la Paris (august 1938-septembrie 1939).
Devine vicepremier și ministru de externe în guvernul Petru Groza (6 martie 1945-4 noiembrie
1947), el semnând Tratatul de la Paris (februarie 1947) care a pus capăt celui de-Al Doilea
Război Mondial. Arestat de regimul comunist (mai 1950-1955), a acceptat apoi să colaboreze cu
acesta. Pentru mai multe detalii: Narcis Dorin Ion, Gheorghe Tătărescu și Partidul Național
Liberal (1944-1948), București, Editura Tritonic, 2003; Stelian Neagoe, Cazul Gheorghe
Tătărescu – Plata și răsplata „tovarășilor de drum”, București, Editura Machiavelli, 2003;
Aurelian Chistol, România în anii guvernării liberale Gheorghe Tătărescu (1934-1937),
Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2007.
13
ANIC, fond DGP-IRP, dosar 686, f. 22.
Scurta viață de agent acoperit a Mariei Stavilla la Brigada de Siguranță Bacău 375
ca dactilografă. Solicitarea a fost adresată comisarului Victor Popovici, șeful

Poliției Portului Brăila, fost șef al Brigăzii Bacău, întrucât „în scriptele
acestei brigăzi nu se găsește nici o decizie de numire ca impiegată” 14. Din
motive care nu sunt clare, comisarul Popovici răspunde într-un stil extrem
de dur solicitării. Mai exact, afirmă că documentele în cauză au fost predate
arhivei Brigăzii pentru un eventual și viitor control, „nicidecum de a mă
justifica față de d-nii Cacip, Rădulescu, Stavilla, Popovici etc., care cred că
au ieșit din cadrul atribuțiunilor lor și chiar a bunului simț cu asemenea
rapoarte și întrebări”15. Maria Stavilla a fost plătită, a recunoscut fostul ei
șef, însă fondul din care proveneau banii „privește numai pe subsemnatul”16.
La un asemenea răspuns, comisarul Ioan Ath. Cacip, șeful Brigăzii Bacău, s-a
adresat Inspectoratului de Poliție și Siguranță Iași cu un raport în care, între
altele, a menționat că răspunsul comisarului Popovici nici măcar nu a fost
înregistrat la secretariat, deoarece „credem că a ieșit din cadrul bunei
cuviințe și, în loc de a ne da relațiunile solicitate, ne aduce ofense”17. Pe
acest raport, șeful Inspectoratului Iași, Vintilă Ionescu, a adnotat: „În
original la Direcțiunea Siguranței Generale spre a dispune” 18. Așadar,
Ionescu s-a spălat pe mâini de această încurcătură și a trimis problema la
București, să o rezolve cei de acolo cum or ști. Cei de la București au dat
dreptate ambilor comisari: Popovici a plătit-o legal pe Maria Stavilla (dintr-un
fond aflat la dispoziția sa și nu foarte transparent), iar Cacip avea dreptate să
facă un control financiar intern, dar să pună mai presus interesele instituției,
nu rigurozitatea birocratică.
În final, Maria Stavilla s-a angajat în Brigada de Siguranță Bacău ca
dactilografă, a făcut o impresie bună și, pe fondul lipsei de personal, a
avansat pe funcția de agent acoperit. Poate că nu era făcută pentru o
asemenea meserie sau poate au intervenit alte elemente personale – s-a
îndrăgostit, a primit o ofertă financiară mai bună etc. –, care au convins-o să
abandoneze meseria de agent. Au urmat și alte tinere angajate în Poliție,
apoi și în Serviciul Secret de Informații. Alte cariere, alte povești, care
așteaptă să fie aduse la lumină din străfundurile arhivelor.
14
Ibidem, f. 25.
15
Ibidem, f. 27.
16
Ibidem.
17
Ibidem, f. 25.
18
Ibidem.
STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI JUDEŢULUI BACĂU ŞI A
POLIŢIEI DE REŞEDINŢĂ ÎN PERIOADA IULIE-DECEMBRIE 1941
Emanuel Bălan
The state of mind of the population of Bacău county and the resident
police in the period july-december 1941
Abstract
This study presents the state of mind of the population of Bacău county
during the first months of the campaign in the east, respectively July-December
1941. In the context of the outbreak of the Second World War, a series of state
institutions, the Prosecutor's Office, the Gendarmerie and the Police drew up
reports monthly reports on the state of mind of the population of the county in
which the elements regarding order and national security, both social and
political, religious, ethnic and economic, were presented and analyzed.
Keywords: state of mind, Bacău county, Bacău police, Worl War II,
documents.
Cuvinte cheie: starea de spirit, județul Bacău, poliția Bacău, al Doilea
Război Mondial, documente.
Studiul de față prezintă starea de spirit a populației din județul Bacău

în primele luni ale campaniei din est, respectiv iulie-decembrie 1941. În
contextul izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial, o serie de instituții
ale statului, Parchet, Jandarmerie și Poliție, întocmeau rapoarte lunare
privind starea de spirit a populație județului în care era prezentate și
analizate elementele privind ordinea și siguranța națională, atât de ordin
social, cât și politic, religios, etnic și economic.
Raportul pentru perioada iulie-august 1941 arată că, starea de spirit a
populației era în general bună, lipsurile fiind „suportate cu calm și răbdare
în speranța unei epoci de prosperitate după război”1. Existau totuși
nemulțumiri în rândul populației ca urmare a scumpirilor de pe piață și, în
special, a lipsei cerealelor, în zona de munte a județului, sătenii aveau un
„trai plin de privațiuni”2.
În privința minorităților, raportul arată că evreii se găseau concentrați
1
ACNSAS, fond Documentar, dosar 0011743, vol. 22, f. 50.
2
Ibidem.
Starea de spirit a populaţiei judeţului Bacău în perioada iulie-decembrie 1941 377
în capitala județului, după evacuarea tuturor evreilor de pe teritoriul acestuia,

la Bacău, unde se găseau peste 13.000 de evreii. Ca urmare a măsurilor luate
împotriva acestora, starea lor de spirit era „deprimantă”, fără a se manifesta în
vreun fel. Cealaltă minoritate, a ceangăilor, nu desfășura nici un fel de activitate
contrară intereselor statului, aceștia fiind „cetățeni loiali”3.
Cum județul era un important centru economic prin industriile din Bacău
și de pe valea Trotușului, activitatea muncitorească constituia o prioritate pentru
organele statului. În cursul aceste luni nu au fost înregistrate conflicte de muncă
sau acțiuni subversive, starea muncitorilor fiind de nemulțumire față de salariile
prea mici comparativ cu nivelul prețurilor.
Activitatea partidelor era și ea urmărită. Dacă la nivelul fostelor
partide istorice nu era înregistrată nici o activitate, în rândul mișcării
legionare se înregistra o oarecare activitate, prin organizarea unor întâlniri a
vechilor membri, cei mai activi fiind Vasile Stoian, fost prefect al județului,
Neculai Grebenea, fost primar la Slănic-Moldova, ambii „aparent
nepericuloși și moderați”4, Constantin Neculcea, directorul internatului
Liceului de Băieți „Regele Ferdinand” din Bacău și Gheorghe Vasiliu,
secretar la același liceu. Era anchetat Nicolae Ciupercă, mecanic la Uzina
din Bacău, denunțat chiar de soție, sătulă de numeroasele certuri conjugale,
că ar fi spus că „Antonescu va fi înlocuit de un guvern legionar printr-o
nouă rebeliune”5. În privința mișcării comuniste, organele Siguranței nu au
descoperit nimic demn de semnalat.
Problema religioasă se afla în atenție prin cea a sectelor religioase, a
Adventiștilor de ziua a 7-a și a Creștinilor după Evanghelie. Bacăul era sediul
Regionalei Moldova de nord și Bucovina a adventiștilor de ziua a 7-a, conduși
de către predicatorul Vasile Zamfir, ajutat de către Emilian Niculescu,
Constantin Munteanu și Vasile Șchiopoaia. În oraș se aflau două case de
rugăciune, numărul membrilor fiind de 158, din care 106 din Bacău, restul fiind
din comunele limitrofe6. La Moinești cei 40 de membri nu aveau o casă de
rugăciune, cea existentă fiind închisă de către Armata a 3-a. În tot județul erau
500 de adventiști „bine organizați și dispunând de fonduri”, activitatea acestora
desfășurându-se în cadrul permis de către autorități. În privința Creștinilor după
Evanghelie, la Bacău se aflau 5 membri ai acestui cult7.
Situația agriculturii era mulțumitoare, chiar dacă mai mult de jumătate
3
Ibidem.
4
Ibidem, f. 51.
5
Ibidem.
6
Ibidem, f. 52.
7
Ibidem.
378 Emanuel Bălan
din suprafața județului este zonă de deal și munte. Producția medie la hectar
a fost la grâu – 900 kg; orz – 1300 kg; ovăz – 900-1110 kg; mazăre – 1150 kg
și linte – 500 kg, recolta de porumb se anunța bună8. Situația industriei, în
schimb, era una precară din cauza lipsei materiilor prime, a mijloacelor de
transport și a comenzilor. Comerțul avea și el de suferit, ca urmare a
lipsurilor unor produse alimentare, iar cel din Moinești și Târgu-Ocna era
paralizat din cauza evacuării evreilor la Bacău, „înlocuirile cu români se fac
greu și necesită timp îndelungat”9. Românizarea comerțului și a industriei se
realiza greoi din lipsa specialiștilor români mobilizați. Activitatea bancară se
desfășura normal, activitatea fiind mai redusă, nici o bancă nu s-a închis în
cursul lunii august. În privința Împrumutului Reîntregirii, acesta a fost
„primit cu entuziasm apreciabil” de către români, care au subscris până la 23
august suma de 2 milioane de lei, 1,3 milioane fiind subscrise de către
comercianți și industriași10.
Aprovizionarea cu alimente a populație reprezenta o prioritate pentru
Siguranță, întrucât nemulțumirile puteau provoca dezordine socială. Dacă
pâine distribuită pe cartelă, câte una pe zi de membru de familie, nu
reprezenta o problemă, carnea distribuită de două ori pe săptămână era
insuficientă. Alte produse, precum untul, uleiul, untura, dar și majoritatea
bunurilor alimentare se găseau greu și la suprapreț, fiind astfel inaccesibile
majorității populației. Lipsa pâinii și a mălaiului a fost reclamată la
Prefectură și Primărie de către soțiile militarilor aflaţi pe front, în timp ce
specula, spune raportul, „nu poate fi stăvilită, comercianții găsind justificări
la prețurile aplicate unor produse”11.
În perioada 23 iulie-23 august prin orașul Bacău au trecut miniștrii
Afacerilor Interne (general Dumitru I. Popescu – n.a.) și al Educației
Naționale (Ion Petrovici – n.a.) și Maria Antonescu12.
Raportul pentru perioada septembrie-octombrie aduce câteva noutăți
În privința stării de spirit a românilor era remarcat că de la începutul
războiului „niciodată entuziasmul, bucuria și mândria, nu (au) fost mai mari
ca în ziua de 16 octombrie a.c. când s-a anunțat cucerirea cetății Odessa”13.
Cei mai numeroși minoritari, evreii, „bine organizați, au deținut și
8
Ibidem, f. 53.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Ibidem.
12
Ibidem, f. 53.
13
Ibidem, f. 393.
dețin încă majoritatea industriei și a comerțului”, procesul de românizare

mergând lent din cauza lipsei capitalului și a specialiștilor români mobilizați
pe front. Dacă în cursul lunii precedente evreii afișau un oarecare optimism,
aceștia erau îngrijorați de o posibilă deportare în Ucraina sau Polonia, zvon
care circula în rândurile acestora. Raportul menționa că până la 19
octombrie 1941 au fost expropriate de la evrei 1356 de imobile, iar în
privința muncii de folos obștesc aceștia erau repartizați la: Gara Bacău – 450;
Serviciul Drumuri – 266; Serviciul Tehnic – 200; Primăria Bacău – 80;
Întreprinderile comunale – 25; Misiunea germană – 25; Serviciul Baracamente –
80; Serviciul sanitar al orașului – 5 și Camera agricolă – 4. Raportul atrăgea
atenția că unii dintre aceștia lucrau la birouri, intrând în contact cu unele
informații sensibile14. Nici în această perioadă nu au fost înregistrate
conflicte de muncă, fiind stins conflictul de la fabrica de cherestea de la
Agăș prin mărirea salariului cu 20%, la fel procedându-se de către patronat
și la fabrica „S. Filderman”, unde salariile au fost majorate cu 15-20%15. În
concluzie starea de spirit a muncitorilor era legată de salariile prea mici în
comparație cu prețurile prea mari.
În privința mișcării legionare situația era neschimbată, membrii
păstrând legătura prin întâlniri în diverse spații publice, pentru a „menține
trează conștiința legionară”, având convingerea că vor fi readuși la putere de
către germani. Printre cei mai activi era profesorul Lungu Dumitru, a cărei
soție era etnică germană, declarând că vor ajunge la putere cât de curând.
Totuși, organele de siguranță au derulat o serie de anchete astfel: în ziua de
24 septembrie au fost identificați în parcul orașului, în timp ce discutau,
Constantin Oprișan, fost membru marcant FDC, și elevii de clasa a VIII-a,
Gheorghe Hudic, Claudin Petraru și Petre Cunescu, toți de la Liceul
Ferdinand, aceștia fiind trimiși în judecată pentru propagandă și întâlnire
legionară16. Pe 2 octombrie, în timpul unei perchiziții, s-a găsit asupra
elevului Ion Mihăilă o broșură legionară, acesta fiind trimis în judecată17.
Religios erau amintiți în raport stiliștii de la Moinești și sectele
religioase. Dacă în privința adventiștilor de ziua a 7-a nu intervenise nici o
schimbare, cultul creștinilor după Evanghelie avea 19 adepți la Bacău, iar la
Moinești se găsea o familie de baptiști18.
14
Ibidem.
15
Ibidem, f. 394.
16
Ibidem, f. 395.
17
Ibidem.
18
Ibidem, f. 396.
380 Emanuel Bălan
Recolta agricolă era mulțumitoare, conform raportului. Dacă recoltatul

secarei și orzului se încheiase, la grâu și ovăz continua, iar la porumb,
floarea soarelui și sfeclă de zahar de abia începuse. Recolta de porumb nu
acoperea nevoile județului, în timp ce cea de fasole și cartof era
mulțumitoare. Producția de struguri și fructe era slabă din cauza timpului
prea rece. Erau demarate și arăturile de toamnă, 23% din proprietățile mari
și 10% din cele mici erau arate19. Însămânțările de toamnă, deși începute, se
desfășurau lent din cauza lipsei utilajelor agricole, a animalelor și forței de
muncă20. Industria județului era reprezentată de 252 de firme românești și 56
evreiești, acestea din urmă toate în orașul Bacău. Industria suferea din lipsă de
materie primă, în special piele brută, fire de lână, produse chimicale, dar și a
mijloacelor de transport, produsele fiind „de proastă calitate și foarte
scumpe”21.
Comerțul se realiza prin intermediul celor 1472 de firme românești și
554 evreiești, acestea desfășurându-și activitatea în Bacău, românizarea
fiind lentă din cauza lipsei de capital și a specialiștilor români. În orașele
Slănic și Moinești comerțul era aproape inexistent, cei câțiva negustori
olteni aduși de către autorități nu făceau altceva decât să vândă mărfurile
luate de la evreii evacuați, existând suspiciunea ca, după ce vând toată
marfa, să plece. Și situația comerțului era destul de proastă deoarece multe
articole nu se găseau, cele care se găseau erau de proastă calitate și foarte
scumpe22.
Activitatea bancară se desfășura normal, din cele șase bănci din
Bacău, două erau în curs de lichidare. Două bănci populare funcționau la
Moinești, în timp ce la Târgu Ocna singura banca populară desfășura mici
operațiuni, ocupându-se cu aprovizionarea locuitorilor cu bunuri agricole de
strictă necesitate23.
În ceea ce privește Împrumutul Reîntregirii, până la mijlocul lunii
octombrie au fost depuse la Administrația financiară Bacău 27 de milioane
de lei, din care opt milioane de către evrei, la Banca Națională 3,4 milioane,
iar Banca „Oituzul” 1,8 milioane, din care 10.000 de lei de către evrei,
depunerile evreilor fiind sub suma preconizată de către autorități24.
Situația alimentară se înrăutățea de la o lună la alta. Raportul atrăgea
19
Ibidem, f. 397.
20
Ibidem.
21
Ibidem.
22
Ibidem.
23
Ibidem, f. 398.
24
Ibidem.
atenția asupra lipsurilor tot mai mari și a creșterii galopante a prețurilor, în

timp ce fiecare căuta să se „aprovizioneze cu tot felul de alimente, fiind
dispuși să plătească cu mult peste prețurile maximale”25. Cei care cumpărau
la suprapreț erau evreii, care contribuiau astfel la „lipsa de alimente”,
menționa raportul. Carnea se distribuia o singură dată pe săptămână, fiind
insuficientă, uleiul pe cartelă, 200 gr pe lună de persoană, iar pâinea câte un
sfert de persoană pe zi. Lipseau de pe piață untul, grăsimea, brânzeturile,
cartofii, ceaiul și săpunul de rufe26. Specula nu putea fi stăvilită, iar măsura
autorităților de a fixa prețuri maximale la produsele alimentare avea ca efect
dispariția acestora de pe piață. O altă problemă menționată în raport era
aprovizionarea populației cu lemne de foc pentru iarnă, până la acea dată
(19 octombrie n.n.) doar 20% din populație și-a putut procura lemnele de
foc, cauza fiind lipsa mijloacelor de transport.
În intervalul 19 septembrie-19 octombrie orașul Bacău a fost vizitat
doar de către subsecretarul de stat Negel27, băcăuan de loc. Raportul
consemna și incendiile izbucnite astfel: la 22 septembrie a avut loc un
incendiu la depozitul de benzină al societății „Distribuția”, provocat din
cauza neglijenței, pagubele fiind estimate la 30.000 de lei; un alt incendiu,
tot din cauza neglijenței, a avut loc la 2 octombrie la brutăria Nanu din str.
Domnească, nr. 48, pagubele fiind evaluate la 50.000 de lei, iar la 8
octombrie din aceeași cauza a izbucnit un incendiu la Școala normală de
băieți, valoarea pagubei fiind de 10.000 de lei28.
Starea de spirit a populației, în intervalul 20 octombrie-19 noiembrie
1941, continuă să fie mulțumitoare și favorabilă războiului, dar „salariații
publici și pensionarii se plâng că nu mai pot face față necesităților celor mai
25
Ibidem.
26
Ibidem.
27
Dimitrie Negel, născut în 1890, a îndeplinit mai multe funcții ministeriale. În perioada
26 mai-17 noiembrie 1941, a fost subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naționale
pentru Aprovizionare, iar în perioada 22 iulie 1942 și 4 ianuarie 1948 a fost administrator al
Domeniilor Coroanei. A deținut și funcția de Mareșal al Palatului Regal în perioada
noiembrie 1944-30 decembrie 1947. După 23 august 1944, a fost ministru al Agriculturii și
Domeniilor (23 august-4 noiembrie 1944) și ministru interimar al Justiției (4 octombrie-4
noiembrie 1944) în guvernul Constantin Sănătescu. A plecat din țară la 4 ianuarie 1948,
împreună cu regele Mihai, și a fost condamnat în contumacie la 10 ani închisoare. A
decedat în 1969 (Vișan-Miu Tudor, Mareșalii palatului. Demnitari ai Curții regilor
României, 1866–1947, București, Corint Books, 2022, p. 273-274; Nicolae Şt. Noica,
Ştefan Petrescu, Domeniul Coroanei, instituție model a lui Carol I, după 130 de ani,
București, Editura Vremea, 2014, p. 150.
28
382 Emanuel Bălan
elementare”29. Lipsa pâinii și a lemnelor de foc reprezentau probleme reale

pentru populație, în privința lemnelor se spera în ajutorul armatei pentru
aprovizionarea populației. În rândul evreilor domnea o stare de îngrijorare,
mulți „își vând mobilierul pentru a putea supraviețui”30. Obligația evreilor
de a contribui cu îmbrăcăminte, încălțăminte și lenjerie se realiza greu, cei
mai mulți fiind în imposibilitatea de a contribui.
Problemele muncitorești priveau aceleași nemulțumiri legate de
salarii, în această perioadă fiind declanșate două conflicte care au vizat
creșterea salariilor, primul la fosta moară „Calmanovici” și al doilea la
fabrica de ciorapi „Idealul”31.
Mișcarea legionară a continuat să fie inactivă, dar în cursul perioadei
raportate, pe 8 noiembrie, a fost arestat studentul Vasile Cotta, asupra căruia
s-au găsit broșuri legionare32.
În privința sectelor religioase, raportul menționa prezența unei familii
de baptiști, a doi stiliști și a unui milenist la Moinești33.
Anul agricol se încheia prost, după cum concluziona raportul, fiind
arate 12.929 de ha, înghețul afectând activitatea agricolă, din acestea doar
5.229 de ha fiind însămânțate cu: grâu – 4989 ha, rapiță de toamnă, orz,
secară și borceag – 240 ha. Recolta de porumb era slabă, mai puțin cu 614
vagoane, iar cea de sfeclă de zahar cu 25% mai mică34.
În acest interval județul a fost vizitat, la 20 octombrie, de către
ministrul de interne, fiind semnalat și incendiul puternic de la Târgu Ocna
din noaptea de 31 octombrie/1 noiembrie care a mistuit patru locuințe, focul
pornind de la fosta locuință a evreicei Lora Veis. Cauza a fost neglijența,
pagubele fiind estimate la 2,5 milioane de lei35.
Pentru perioada 20 noiembrie-19 decembrie raportul menționează
admirația românilor față de succesele armatei japoneze în Extremul Orient,
și „simpatie și admirație „față de germani”36.
Lipsa alimentelor și a articolelor de strictă necesitate menține
populația „într-o permanentă stare de frământare și îngrijorare”37. Acest fapt
29
30
Ibidem.
31
Ibidem, f. 34.
32
Ibidem, f. 35.
33
Ibidem, f. 36.
34
Ibidem, f. 37.
35
Ibidem, f. 39.
36
Ibidem, f. 496.
37
Ibidem.
a produs îngrijorare, după cum semnala Poliția Slănic, că unii țărani pleacă
„câte 1-2 săptămâni umblând prin alte părți în căutare de porumb și
mălai”38, produse care lipseau în județ. Salariile foarte mici în comparație cu
prețurile a determinat pe unii funcționari publici să se îndrepte spre comerț
sau industrie. Cei mai nemulțumiți erau polițiștii și funcționarii fiscali,
polițiștii cerând salarii și drepturi ca ale militarilor39.
Starea de spirit a evreilor era în continuare de îngrijorare, tendința
acestora fiind de emigrare.
Muncitorii manifestau simpatii naționaliste, principala lor
nemulțumire fiind cea salarială. Au izbucnit și în această perioadă noi
conflicte de muncă, cele mai numeroase raportate la perioada analizată,
precum cele de la fabricile de stofe „Isvoreanu” și „Filderman” din 25
noiembrie, de la fabrica de postav „Singer”, din 26 noiembrie, de la fabricile
de talpă „Abramovici”, „Leon Klein” și „Brill” din 27-28 noiembrie,
respectiv 10 decembrie și de la Societatea Petroșani din Dărmănești din 2
decembrie. Muncitorii nu cereau doar creșterea salariului cu 100%, ci și
unele avantaje ca: locuințe sau indemnizații de chirie, ajutoare lunare pentru
copii sau cumpărare de marfă cu preț redus sau chiar gratuit40.
Activitatea legionară deși inexistentă, a continuat cea a frățiilor de
cruce prin întâlniri, astfel că a fost cercetată activitatea FDC 47 Bacău care
grupa toate școlile secundare de băieți și fete din oraș. În urma cercetării au
fost arestați 13 membrii acuzați de participare la rebeliunea legionară și
continuarea activității legionare41.
Sectele religioase legale erau reprezentate de către cei 100 de adventiști
de ziua a 7-a din Bacău și 33 din Moinești și 18 membri ai cultului Creștini
după Evanghelie. Cele interzise însemnau o familie de mileniști cu 7 membri și
două familii de stiliști cu 13 membri, ambele în Moinești42.
În agricultură, ca urmare a vremii prielnice, au fost însămânțate alte
400 de ha cu grâu de toamnă.
La rubrica alte evenimente raportul menționează cazul de delapidare a
șefului serviciu din cadrul Prefecturii Bacău, Vasile Clapon, care și-a însușit
suma de 240.000 de lei din fondul destinat ajutorării refugiaților. Autorul a
fost arestat și trimis în judecată. La data de 19 decembrie a avut un accident
38
Ibidem.
39
Ibidem.
40
Ibidem.
41
Ibidem, f, 497.
42
Ibidem.
384 Emanuel Bălan
mortal, în urma căruia a decedat evreul Marcu Aba zis Marcovici, accidentat
de către un autoturism al Regimentului 12 Călărași Roman43.
Referitor la starea de spirit, moralul, pregătirea și problemele
profesionale ale personalului polițienesc, interesant este raportul din 12
septembrie 1941 semnat de către șeful poliției Bacău, V. Popescu, și adresat
lui B. Giosanu, inspector regional de poliției din cadrul Inspectoratului
Regional de Poliție Iași. Raportul este structurat pe mai multe problematici.
La începutul acestuia sunt expuse problemele de ordin general. Principalul
element în activitatea organelor de poliție era dat de pregătirea personalului
care trebuia să se bazeze pe cinste, prestigiu și muncă până la sacrificiu.
Însă, la o parte din personalul polițienesc aceste elemente lipseau, cauza
principală fiind „lipsa de încredere în viitor”, fapt ce i-a determinat pe unii
comisari și ajutori de comisari cu studii în drept să se îndrepte spre posturi
de pretori sau în magistratură44. Raportul sublinia nevoia de reformare a
serviciului de informații prin recrutarea unui număr cât mai mare de
informatori care să fie înfiltrați „în rândul tuturor claselor sociale”, cu
precădere în mediile de dreapta și de stânga. Era nevoie ca, pentru maximul
randament informațional, recrutarea agenților acoperiți să se facă după
vechile practici, întrucât agenții existenți sunt cunoscuți, iar „aportul lor
informațional este redus”45. Raportul arată că mișcarea legionară, infiltrată
cu comuniști, caută să speculeze anumite situații precum convingerea
soldaților răniți ca după vindecare să nu se mai întoarcă pe front și
propaganda pentru oprirea trupelor române pe Nistru, aceiași propagandă
fiind dusă și de către comuniști și evrei46.
În privința Împrumutului Reîntregirii, se arăta slaba contribuție a celor
înstăriți care nu răspund „la această chemare decât cu sume foarte mici în
aport cu veniturile lor”47.
Analiza recomanda ca, pe lângă problema legionară și comunistă, să
fie urmărită îndeaproape și populația lipovenească, în special cei din
Basarabia care, sub ocupația sovietică, au fost în masă aderenți ai regimului
sovietic. Pentru o eficiență maximă a supravegherii informative era nevoie
de un corp de agenți care să fie școliți „cel puțin 6 luni de zile” și trimiși
unităților de poliție, fiind cunoscut doar de către șeful poliției și cel al
43
Ibidem, f. 498.
44
45
Ibidem.
46
Ibidem, f. 191.
47
Ibidem.
biroului de Siguranță. Pentru o cât mai bună acoperire informativă era

nevoie de agenți și de informatori în toate mediile sociale și economice.
Raportul enumera și problemele de ordin administrativ pe care le
desfășura atât legal, cât și informativ, controlul și supravegherea caselor de
toleranță, a prostituatelor, cerșetorilor, servitorilor și localurilor publice48.
Polițiștii băcăuani se ocupau și de controlul infractorilor și a delincvenților
de drept comun49.
La 23 septembrie Poliția Bacău revine cu un nou raport, refăcut, al
problemelor muncii de poliție și siguranță. În această nouă versiune a
raportului erau prezentate greutățile întâmpinate de către lucrătorii de
poliție, precum: problemele complexe de soluționat, lipsa de organizare în
sistemul de lucru și lipsa unui personal suficient pentru a acoperi toate
sectoarele de activitate50.
Dacă colaborarea era foarte bună cu toate instituțiile și autoritățile
statului, cerințele acestora bloca activitatea de poliție, personalul devenind
birocrat, întârziind rezolvarea problemelor de stat și cetățenești. În relația cu
cetățenii, șeful poliției arăta că a impus lucrătorilor din subordine deviza
„funcționarul polițienesc este la dispoziția cetățeanului și nu cetățeanul
ordonat la discreția polițistului”51, pentru a contribui la încrederea
cetățeanului în autoritatea poliției. Această încredere trebuia să se bazeze pe
demnitate, bunăvoință, omenie, cinste și corectitudine, fără părtinire și
favoritisme, pentru ca cetățeanul să se simtă apărat și protejat 52. Deoarece
unii polițiști au recurs la obținerea unor foloase materiale, opinia publică
„evită constant organele polițienești”, se arată în raport, cetățenii încercând
să-și rezolve problemele pe alte căi, însă, în urma măsurilor luate de
destituire a acestora, s-au luat și măsuri pentru refacerea încrederii
populației53.
O problemă raportată era cea a imobilelor unde își desfășurau
activitatea polițiile din județ, spații improprii, cu mobilier uzat și deteriorat.
O soluție propusă spre rezolvare: obținerea unor imobile evreiești trecute în
proprietatea statului și amenajarea acestora. Fondurile alocate pentru
întreținerea imobilelor erau insuficiente, acoperind doar 20% din nevoi, iar
48
Ibidem, f. 192.
49
Ibidem, f. 193.
50
Ibidem, f. 196.
51
Ibidem, f. 197
52
Ibidem.
53
Ibidem, f. 198.
386 Emanuel Bălan
imprimatele și rechizitele de birou lipseau, fiind cumpărate de către

funcționari sau primite cu titlul de donație de la alte instituții ale statului54.
Combustibilul era și acesta greu asigurat, din buget, fiind suportat doar 60%
din prețul acestuia, instituția fiind nevoită să apeleze la Primărie sau
Prefectură care în situația războiului erau în imposibilitatea satisfacerii
solicitărilor.
În încheiere raportul arăta că toate aceste probleme își pot găsi
rezolvarea la nivel ministerial doar dacă se arată înțelegere față de nevoile
reale ale „serviciilor polițienești”55.
Putem afirma, în încheiere că, starea de spirit în cea de a doua
jumătate a anului 1941 la nivelul județului Bacău era una în general
pozitivă, dată și de victoriile de pe front, în ciuda lipsei celor necesare
traiului, a scăderii nivelului de trai și a eforturilor de război.
54
Ibidem, f. 201.
55
Ibidem.
SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN PREAJMA CRĂCIUNULUI
ANULUI 1944. PROBLEME MULTIPLE, SOLUȚII RESTRÂNSE
Laurențiu Stroe
Société roumaine autour de Noël 1944.
Problèmes multiples, solutions étroites
Résumé
Le général Virgil Stănescu, sous-secrétaire d’État à la Sûreté de l’État, a

attiré l’attention des membres du gouvernement avec la présentation d’un rapport
«concernant la question de l’arrestation des criminels de guerre». Dès le début de
l’exposé, le général a précisé que, dans „l’exécution des clauses de la convention
d’armistice, la police et la sécurité sont responsables de l’article qui fait référence
aux criminels de guerre”. Stănescu avait trouvé une situation compliquée lorsqu’il
a pris ses fonctions. Il s’agissait de „personnalités civiles et militaires arrêtées..., à
l’égard desquelles aucune disposition de la loi n’a été trouvée justifiant leur
arrestation”.
Mots-clés: le coup d’état, coalition, diplomatie soviétique, problèmes,

solutions, crimes de guerre.
Cuvinte cheie: lovitură de stat, coaliție, diplomație sovietică, probleme,
soluții, crime de război.
După lovitura de stat de la 23 august 1944, ,,pe măsură ce se încerca o

anumită normalizare a vieții de stat, lupta pentru putere devenea trăsătura
fundamentală a vieții politice din România. Stânga comunistă, secondată pas
cu pas de armata și diplomația sovietică, începea asaltul spre guvernare, prin
constituirea, la sfârșitul lunii septembrie și începutul lunii octombrie 1944, a
Frontului Național Democratic”1.
În urma acțiunilor acestei coaliții, care au culminat cu părăsirea
guvernului de către reprezentantul PCR și cel al PSD, la care se adăuga
presiunea sovieticilor ,,care, prin generalul V.P. Vinogradov, își arătau
nemulțumirea față de «mersul cu totul nesatisfăcător al aplicării Convenției
de Armistițiu», cerând guvernului Sănătescu «să curme această politică de
1
D.D. Rusu, Încercări de reinstaurare a regimului democratic în România, în vol. Istoria
românilor. Epoca contemporană, Chișinău-Galați, ,,S.C. Porto-Franco”, Editură și
Imprimerie S.A. Galați, , 1992, p. 140.
388 Laurenţiu Stroe
tărăgănare»”2, la 4 noiembrie 1944 s-a constituit ,,un nou guvern, condus de

același premier (g-ral Constantin Sănătescu – n.a.), dar cu un câștig
substanțial pentru FND, care deținea o treime din totalul departamentelor
(șase ministere și trei subsecretariate de stat)”3.
A urmat, într-un context dominat de intensificarea imixtiunilor
sovietice și accederea unor elemente comuniste la conducerea unor
prefecturi și primării, o manevră politică a prim-ministrului Sănătescu.
Acesta, ,,în consens cu PNȚ și PNL, depune mandatul guvernului la 2
decembrie 1944, sperând să poată reveni la o guvernare reprezentativă,
bazată predominant pe specialiști, nu pe oameni politici”4.
Acest calcul politic s-a dovedit eronat, în condițiile în care ,,noul
guvern, numit la 6 decembrie 1944, condus de generalul Nicolae Rădescu,
păstra... vechea structură, cu excepția preluării, de către premier, și a
portofoliului Internelor, deținut anterior de Nicolae Penescu”5.
Guvernul prezidat de generalul Rădescu a ținut prima ședință joi, 14
decembrie 1944, trecând în revistă principalele probleme cu care se confrunta
țara, în preajma Crăciunului, și analizând variante de soluționare ale acestora.
Prim-ministrul a intervenit, chiar la debutul ședinței de Consiliu,
anunțând miniștrii prezenți că le va aduce la cunoștință ,,anumite lucruri, a
căror soluționare trebuia să aibă loc imediat, întrucât erau chestiuni foarte
grave”6. Generalul a informat, pentru început, că primise o notă telefonică
de la Târgoviște, în care poliția locală îi semnala că, ,,la 14 decembrie, un
grup de lucrători, veniți cu două camioane, au ocupat localul Primăriei; din
informațiile pe care le-a cules poliția rezulta că nemulțumirea muncitorilor a
fost provocată de faptul că n-au primit salariile”7.
Rădescu a reamintit miniștrilor FND că exista o înțelegere privind
adoptarea unor măsuri care să evite ajungerea la asemenea conflicte, iar
dezacordurile să fie rezolvate ,,prin bună înțelegere”8.
Situația era complicată, muncitorii trebuiau determinați ,,să aibă
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem, p. 141.
5
Ibidem.
6
Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea generalului Nicolae
Rădescu (6 decembrie 1944- 28 februarie 1945). Ediție de documente întocmită de Marcel-
Dumitru Ciucă, București, Editura SAECULUM I.O., 2013, p. 14 (în continuare,
Stenograme.... Rădescu).
7
Ibidem.
8
Ibidem.
Societatea românească în preajma Crăciunului anului 1944 389
răbdare, până când organele competente rezolvau nemulțumirile, pentru că,

altminteri, nu se putea lucra”9. Producția se micșorase, ,,din cauza
neregulilor din fabrici și a agitațiilor”10, nici jumătate din necesarul
producției de muniții necesare frontului nu era asigurat, existând pericolul
,,să nu mai putem face față cererilor stipulate în Convenția de Armistițiu”11.
Prim-ministrul primise, din județul Tutova, un alt raport, ,,în care se
arăta că prefectul județului Tutova a hotărât expropierea moșiilor, din
cuprinsul județului”12. Prim-ministrul atrăgea atenția că, în urma
negocierilor purtate cu partidele din arcul guvernamental, în programul de
guvernare figura ,,reforma agrară, dar în timp, nu imediat și, în orice caz, nu
se face de către prefect, ci de către noi”13. Generalul atenționa că trebuia
normalizată situația. Prefecții nu trebuiau lăsați să facă tot le trecea prin cap.
Unii dintre ei dăduseră circulare, ,,prin care se luau de la locuitori averi care
se ridică la milioane, (motivația fiind că – n.a.) sunt bani care trebuie dați
Sovietelor, arătându-se că, de la Centru, nu se primesc bani”14. Trecându-se
la dezbaterea problemelor de pe ordinea de zi, Rădescu a anunțat membrii
guvernului că primise o delegație de la Timișoara, ,,cu dl. Sever Bocu în
frunte, ca să mă roage să admitem înființarea unei Universități de Vest, în
Timișoara; organele locale se angajează să cedeze localul și să pună la
dispoziție toate sumele necesare, încât să nu fie nevoie ca statul să facă
cheltuieli, pentru această universitate”15. Profesorul Vlădescu-Răcoasa,
ministrul Naționalităților Minoritare, și-a exprimat opinia potrivit căreia ,,nu
este cazul să se facă acum o universitate la Timișoara, când nu se poate
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Ibidem.
12
Ibidem.,,Iată ce spune ordonanța prefectului de Tutova: «Art. 1 - Toate moșiile, cu o
suprafață mai mare de 50 ha, vor fi trecute în folosința țăranilor...; Art. 2 - Moșiile ai căror
proprietari s-au refugiat la 23 august și care nu s-au reîntors nici până astăzi, vor fi împărțite
la țărani în întregime...; Art. 4 - Bunurile imobile de pe moșiile boierești... vor trece de
asemenea în proprietatea comitetelor sătești...; Art. 6 - Comitetele sătești, împreună cu
organele administrative comunale, vor lua de îndată măsuri de a întocmi tabele cu cei
îndreptățiți a li se atribui pământ..., în ordinea de preferință: a) soldații care au luptat și
luptă pe frontul actual împotriva fascismului german, care n-au deloc pământ sau care au
pământ puțin; b) văduvele de război, orfanii și invalizii de război, fără pământ sau cu
pământ puțin; c) sătenii lipsiți de pământ; d) sătenii cu pământ puțin, care au capacitate de
lucru»”, cf. Ibidem, p. 14-15.
13
Ibidem, p. 15.
14
Ibidem.
15
Ibidem.
restabili Universitatea de la Cluj, nici cea de la Iași”16.

Doctorul Daniel Danielopol, ministrul Sănătății și Asistenței Sociale, a
intervenit cu precizarea că în programul guvernului se găsea măsura de a
înființa ,,două noi facultăți de medicină... Una o înființăm la Timișoara,
unde am sondat autoritățile locale, care sunt de acord să ne pună la
dispoziție toate localurile și tot ce avem nevoie... Eu sunt, afirma
Danielopol, pentru înființarea la Timișoara nu numai a unei facultăți de
medicină, ci a unei universități întregi. Este acolo o regiune românească
foarte importantă, care trebuie ajutată, din acest punct de vedere”17.
Subsecretarul de Stat la Ministerul Educației Naționale, prof. Victor
Papacostea, a cerut permisiunea prim-ministrului să adauge ,,un ultim
argument, în favoarea creării Universității de la Timișoara: la Pecs ungurii
au creat o universitate orientată spre sud-vest, în tendința de a spori puterea
academică a Ungariei, atrăgând elemente din regiunea aceasta, foarte
polietnică. Noi am găsit că, din acest punct de vedere, Timișoara răspunde
momentului general european, în care România trebuie să se încadreze,
creând în Timișoara un centru mare academic, larg deschis, între Occident și
Orient”18.
Generalul Rădescu a reluat solicitarea ca miniștrii să admită înființarea
Universității de la Timișoara, în principiu, iar detalierea proiectului să se
facă ulterior. Premierul era interesat să cunoască motivațiile miniștrilor care,
exceptând pe cei care, deja, își exprimaseră punctele de vedere, se opuneau
înființării Universității de Vest. Atunci ministrul Educației Naționale, Ștefan
Voitec, a anunțat în ședința de Consiliu că își asuma aprofundarea
16
Ibidem, p. 16.
17
Ibidem. Părerile privind oportunitatea înființării Universității de Vest la Timișoara erau împărțite:
,,G-ral N. Rădescu: (prim-ministrul – n.a.) ... Vă rog să admiteți să satisfacem această cerere.
S. Mănuilă (subsecretar de Stat, la Președinția Consiliului – n.a.): Proiectul de lege a fost
distribuit și aprobat de dl. ministru al Educației Naționale.
L. Pătrășcanu (ministrul Justiției – n.a.): Noi vedem astăzi pentru prima dată acest proiect.
Ștefan Voitec (ministrul Educației Naționale – n.a.): Sunt de părere să se dea acestui
proiect o aprobare principială, deoarece textul trebuie refăcut.
Prof. Victor Papacostea (subsecretar de Stat, la Ministerul Educației Naționale – n.a.):
Modificările pe care le propunem nu schimbă economia generală a proiectului.
Ing. Gh. Nicolau (ministrul Asigurărilor Sociale – n.a.): Dar avem nevoie acolo de
facultăți de litere, filosofie și drept? Pentru medicină ne asociem imediat.
Prof. dr. Daniel Danielopol (ministrul Sănătății și Asistenței Sociale – n.a.): Apoi, o
universitate nu trebuie să conțină în mod obligatoriu toate facultățile.
M. Romniceanu (ministrul Finanțelor – n.a.): ... Când se va întocmi proiectul definitiv, să
se arate prin ce mijloace va trăi...”, cf. Ibidem, p. 15-16.
18
Ibidem, p. 17.
proiectului, redactarea lui în formă definitivă și prezentarea lui urmând să o

facă într-o altă ședință a Consiliului de Miniștri.
A urmat, la propunerea ministrului Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu,
dezbaterea proiectului de lege ,,privitor la abrogarea legislației rasiale”19.
Forma finală a proiectului, conform afirmațiilor ministrului, fusese ,,rezultatul
unei munci colective a Comisiunii Interministeriale, la care au participat domnii
profesori Fotino, reprezentând pe domnii miniștrii liberali, și Ghilezan, care mi
s-a spus că a fost de acord cu domnii miniștri național-țărăniști...; la redactarea
acestui proiect de lege au participat toate elementele reprezentate în guvern,
pentru că proiectul în această formă a primit, atunci când a fost alcătuit
definitiv, și agrementul miniștrilor FND”20.
Intervenind în această etapă a dezbaterii, Emil Ghilezan, subsecretar
de Stat la Ministerul Finanțelor, l-a susținut pe Pătrășcanu, confirmând că
proiectul ,,a obținut aprobarea, aproape totală, din parte dlui profesor Fotino
și a mea, noi doi reprezentând Partidul Liberal și Partidul Național
Țărănesc”21. Scopul elaborării proiectului, după spusele lui Ghilezan, ar fi
fost de a lichida, ,,cu un ceas mai devreme”22, toate ,,agitațiunile în jurul
restituirii bunurilor evreiești” și restabilirea drepturilor de care evreii
fuseseră deposedați. După cum a subliniat subsecretarul de Stat Ghilezan,
rămăseseră patru puncte asupra cărora el și Fotino au avut anumite rezerve,
în timpul lucrărilor Comisiunii Interministeriale și la ședințele Comisiunii
de Redactare, de la Ministerul Justiției. Referitor la acestea, Ghilezan
susținea că ,,interesează însăși populația evreiască să fie altfel redactate..., să
se înlăture orice posibilități de agitație și de frecare dintre populația
românească și cea evreiască”23. Prima rezervă privea art. 9, în care se
preciza că ,,funcționarii particulari evrei, îndepărtați din funcțiunile lor, pe
baza unor măsuri rasiale, care n-au putut fi reprimiți în serviciul
întreprinderii din care au fost îndepărtați, vor putea fi numiți la orice
întreprindere similară, fixându-se un salariu corespunzător, de către
Ministerul Muncii”24. O asemenea măsură se considera ,,o imixtiune în
treburile interne ale unei societăți, care n-avea nimic comun cu înlăturarea
funcționarilor evrei”25. Se propunea ,,să se asigure un drept de apel în
19
Ibidem, p. 18.
20
Ibidem, p. 19.
21
Ibidem.
22
Ibidem.
23
Ibidem.
24
Ibidem, p. 20.
25
Ibidem.
justiție întreprinderii, care considera că nu poate să-l primească pe

funcționarul evreu, numit la această întreprindere”26.
A doua rezervă avea în vedere prevederile art. 22, care nu făceau
distincție ,,între bunurile expropriate de la evrei și bunurile care n-au fost
expropiate; proprietarul evreu, în virtutea unor dispozițiuni legale anterioare,
era obligat ca, în termen de 3-6 luni, să-și vândă imobilul”27. În categoria
bunurilor pe care evreii fuseseră obligați să le vândă figurau case, terenuri de
cel mult 2.000 mp în vatra satului și bunuri succesorale, ,,dobândite ulterior
legilor rasiale”28. Se prevedea ca vânzările efectuate să fie declarate nule, evreii
urmau să returneze sumele plătite și să primească, ,,fără nicio altă formalitate,
imobilele”29. Fotino și Ghilezan se puseseră de acord că era necesară o
departajare între ,,ceea ce s-a expropiat și ceea ce evreul a vândut”30. Ceea ce se
expropriase trebuia restituit ,,fără nicio discuțiune”31, iar ceea ce evreii
vânduseră, chiar fiind obligați de lege să se încadreze într-un anumit termen, nu
putea să se anuleze decât ,,în cazul când nu s-a plătit valoarea reală, din
momentul vânzării”32. Dacă cel care achiziționase un imobil, din această
categorie, plătise ,,valoarea lui reală, nu poate fi silit ca astăzi să primească
banii, care s-au depreciat între timp și să restituie un bun cumpărat cu bună
credință, pentru care a plătit prețul real”33. Penultima obiecție se referea la
prevederea cu privire la ,,bunurile mișcătoare, confiscate sau expropiate de la
evrei, (care – n.a,) se vor restitui acestora, din mâinile oricui s-ar găsi”34.
Aceste bunuri, care se aflau în ,,posesiunea Statului, sau a persoanelor care le-
au cumpărat direct de la Stat (urmau – n.a) să se restituie imediat, pentru că
Statul și cei care au cumpărat de la Stat un bun, expropiat de la evrei, pot
fi considerați de rea-credință, căci nu se pot prevala de nicio regulă de
drept care guvernează materia judiciară de mii de ani” 35. Exista și situația
în care ,,bunurile mișcătoare au precut prin cinci-șase mâini, iar cel care le
deține astăzi nici nu știe că sunt bunuri de proveniență evreiască, nu se poate
admite să le restituie, căci deținătorul actual este de bună-credință; dacă am
26
Ibidem.
27
Ibidem.
28
Ibidem.
29
Ibidem.
30
Ibidem.
31
Ibidem.
32
Ibidem.
33
Ibidem.
34
Ibidem.
35
Ibidem.
admite restituirea, am da loc la procese, care nu sunt în interesul populației

evreiești”36. Ultima obiecție privea art. 41. Acesta preciza că ,,bunurile
imobile, casele evreilor se restituie imediat, iar contractele de închiriere,
făcute de Centrul Național de Românizare, pentru locuințele în care au
locuit înainte evreii, proprietari sau chiriași evrei, se pot anula și evreii pot
cere să li se pună la dispoziție aceste imobile”37. Erau menționate anumite
excepții pentru funcționarii publici, militari, autorități publice, văduve și
orfani. Fotino și Ghilezan au propus extinderea excepției și pentru
,,evacuații și refugiații din provinciile celelalte, pentru că socotim că acești
oameni nu pot fi astăzi puși pe stradă, în prag de iarnă, deoarece evreul are
astăzi locuință”38.
Rezervele exprimate și propunerile de completare a prevederilor
proiectului legislativ urmau să fie analizate într-o ședința de guvern
ulterioară. Emil Ghilezan a concluzionat că ,,rămâne ca dv. să dispuneți
dacă rezervele noastre sunt acceptabile, dacă nu, proiectul poate trece, așa
cum este prezentat”39.
Ministrul Finanțelor, Mihail Romniceanu, a început prezentarea
,,proiectului de jurnal pentru mărirea salariilor funcționarilor publici”40,
subliniind că reprezentanții ministerului au purtat, ,,mai mult timp”41, discuții
cu reprezentanții funcționarilor și, ,,în linii mari, am ajuns să ne înțelegem”42.
Au existat unele dezacorduri, privind situația ,,salariilor foarte mici”43. În
36
Ibidem.
37
Ibidem.
38
Ibidem, p. 20-21. ,,E. Ghilezan: Dar evreii, astăzi, locuiesc undeva. Acum, iarna, să
scoatem din case pe refugiați și pe evacuați?
L. Rădăceanu (ministrul Muncii – n.a.): Să facă schimb de locuințe, cu evreii.
L Pătrășcanu: Aceasta am prevăzut-o, sunt cazuri individuale, nu sunt cazuri de masă, care
să atingă, într-adevăr, economia legii.
Petru Groza (vicepreședintele Consiliului – n.a.): Evacuații și refugiații pot face schimburi
de locuințe, cu evreii.
E. Ghilezan: Acesta este principiul, dar el nu poate fi pus în practică în timpul iernii, pe
frig, pe vânt. Nu pot fi scoși oamenii, cu copii cu tot, iarna, din case...”, cf. Ibidem, p. 23.
39
Ibidem, p. 21. ,,L. Pătrășcanu: Rugămintea este ca legea să rămână așa cum este. Noi
vom lua în cercetare obiecțiunile făcute și vă rugăm să lăsați ca acest proiect de lege, asupra
căruia stau cu ochii ațintiți echipele de ziariști englezi și americani veniți aici, să vadă cu un
ceas mai devreme lumina, în «Monitorul Oficial». Dat fiind că obiecțiunile făcute nu ating
economia legii și ținând seama de declarațiunea pe care am făcut-o, că noi vom ține seama
de ele, vă rog să binevoiți a aproba acest proiect de lege, așa cum e redactat”, cf. Ibidem.
40
Ibidem, p. 24.
41
Ibidem.
42
Ibidem.
43
Ibidem.
această problemă, din expunerea ministrului a rezultat că ,,s-a ajuns la

aplicarea unui spor de 130% pentru salariile mici,..., (iar – n.a.) între
propunerile Ministerului de Finanțe și ale reprezentanților muncitorilor n-au
fost aici (se referea la sporurile aplicate salariilor mai mari – n.a.)
diferențe mai mari de 2.000 pe lună”44.
Romniceanu recunoștea că a existat o anumită tensiune privind
salariile mici, atunci când s-a solicitat ca ,,minimum de salariu să fie de
25.000 lei lunar, indiferent de slujba executată, ultima treaptă fiind aceea de
cantonier, clasa a doua”45. Situația era complicată pe ansamblu, în contextul
în care ,,sporul de salarii reprezenta 6,5 miliarde pe lună în plus față de
sumele pe care le plăteam până acum”46.
Ministerul elaborase și ,,două proiecte de legi de impuneri”47, unul pe
,,beneficiile de război excepționale”48, altul cu impunere pe ,,venitul global,
de la o anumită cifră”49.
S-ar fi realizat sporuri de intrare la buget, dar ele nu ar fi venit
,,imediat, pentru că, pe lângă timpul necesar pentru a fi așezate, trebuia și
timpul necesar pentru a fi încasate”50, deoarece urmau să se aplice la
,,câștiguri investite și se cerea timp pentru realizarea lor”51.
Reprezentanții salariaților au fost mulțumiți, după părerea ministrului,
când ,,ajutorul pentru copil”52, de la 1.500 lei pe lună, s-a mărit, indiferent
de salariat, la 6.000 de lei lunar pentru București și la 4.500 lei pentru restul
orașelor, iar la sate fiind de 3.000 de lei. În ceea ce privea recalcularea
pensiilor, aceasta a adus o creștere cu 15%, ceea ce reprezenta pentru
bugetul de stat ,,o cheltuială în plus de peste 300 milioane anual, care,
adăugate la sporurile salariale și la rectificări, au ridicat cifra noilor
cheltuieli la peste 7 miliarde”53.
Chiar dacă sporurile acordate micilor funcționari păreau ,,minime în
aparență, din cauza numărului foarte mare al funcționarilor din această
categorie reprezentau un spor de 2 miliarde anual”54. Romniceanu a explicat
44
Ibidem.
45
Ibidem.
46
Ibidem.
47
Ibidem.
48
Ibidem.
49
Ibidem.
50
Ibidem.
51
Ibidem.
52
Ibidem.
53
Ibidem, p. 25.
54
Ibidem.
celorlați membri ai guvernului că a încercat să taie ,,de la cei mari, ca să dea

la cei mici”55, dar numărul funcționarilor mari s-a redus continuu. De aceea,
sumele obținute în finalul operațiunii s-au dovedit ,,total neînsemnate, față
de ceea ce trebuia dat celor mici”56.
Ministrul Justiției care, cel puțin aparent, recunoștea ,,opera pozitivă,
făcută de dl. ministru al Finanțelor”57, a intervenit, solicitând ca sporurile
acordate pentru salariile mici ,,să fie mai mari..., această categorie...
formează marea masă consumatoare”58. Pătrășcanu a insistat ca ministrul
Romniceanu ,,să vadă dacă nu este cu putință să se mărească (mai mult –
n.a.) salariile (mici – n.a.); ar fi o satisfacție care s-ar da la zeci și zeci de
mii de oameni”59. Ministrul Finanțelor, chiar dacă se declara ,,absolut de
acord, în partea de echitate”, cu apelul lui Pătrășcanu, a precizat că exista un
oponent puternic, ,,cineva care nu e de acord cu mine, cifrele pe care le-am
întors de atâtea ori pe dos; nu mai găsesc parale (s.a.)”60.
De aceea, Romniceanu își ruga colegii ,,să nu-i ceară sporuri imposibil de
acordat”61, angajându-se ca, la întocmirea ,,noului buget, în momentul când voi
fi mai stabilizat, voi reexamina această problemă, cu o largă solicitudine”62.
O analiză minuțioasă a făcut-o C. Brătianu, ministrul Producției de
Război, pornind de la ,,dificultățile întâmpinate în producție, din cauza
micșorării randamentului mâinii de lucru și situația stabilimentelor și
industriilor, prevăzute în planul de mobilizare al Ministerului Producției de
Război, în urma mișcărilor muncitorești”63. Încercând să explice colegilor de
guvern ,,de ce lucrurile n-au mers de o lună și jumătate încoace”64, C. Brătianu
55
Ibidem.
56
Ibidem.
57
Ibidem.
58
Ibidem.
59
Ibidem, p. 26.
60
Ibidem.,,M. Romniceanu: Am încheiat luna noiembrie..., într-un mod cu totul
satisfăcător, numai cu un împrumut de un miliard, de la Banca Națională, exceptând
obligațiunile către URSS. Știu însă că în decembrie va fi altfel, voi fi obligat ca în primele
zile să iau 6-7 miliarde lei, de la Banca Națională. Nu pot să fac altfel, având în vedere ceea
ce se cere și pentru URSS. Împrumutul, pentru care vă voi cere adeziunea, mă va pune,
probabil, la adăpost de nevoile pentru Rusia. Trebuie însă să mă pun la adăpost, în viitor, și
pentru români. Nu pot să mă duc mereu la Banca Națională, din lună în lună, ca să dau
funcționarilor bani, care se devalorizează”, cf. Ibidem.
61
Ibidem.
62
Ibidem. În contextul descris, la cererea ministrului, ,,Jurnalul Consiliului de Miniștri, referitor
la sporirea salariilor funcționarilor publici, s-a aprobat nemodificat”, cf. ibidem,p. 27.
63
Ibidem.
64
Ibidem, p. 28.
a susținut că scăzuse ,,randamentul fabricației... (datorită – n.a.)

neînțelegerii revendicărilor muncitorești, neînțelegerii între conduceri și
muncitorime; nevoile muncitorilor de multe ori au fost rău înțelese, de multe
ori au fost nesocotite”65. Ministrul a enumerat și alte cauze, cum ar fi: ,,lipsa
de materii prime și lipsa de transporturi, scăderea randamentului mâinii de
lucru, micșorarea orarului de muncă în întreprinderi”66, atenționând că ,,cea
mai importantă cauză este în legătură cu mișcările muncitorești (s.a.)”67.
Inclusiv în ceea ce privea echipamentul muncitorilor existau goluri mari,
înregistrate în primul rând la ,,fabricile care au avut de suferit, de pe urma
războiului”68. În ceea ce privea ,,latura socială sau social-politică, conflictele
dintre conduceri și comitetele muncitorești”, Brătianu aprecia că se ajunsese
la ,,un simplu armistițiu”69. De aceea, în opinia ministrului, se impunea,
pentru început, ,,să apară acea lege misterioasă, Legea Sindicatelor”70. În
absența legii, situația era ,,provizorie, un fel de armistițiu, comandat de la
Centru, prin telefon: Stați liniștiți. Atâta tot, dar cât va dăinui această
situație, nu se știe”71. Brătianu și-a continuat analiza, trecând la ,,chestiunea
transporturilor; chiar rușii se plângeau și ne acuzau că nu știm să
întrebuințăm cele 100.000 de vagoane ce ni se dau zilnic, fiind o lipsă totală
de coordonare și distribuție a vagoanelor”72.
Ministrul Producției de Război a propus constituirea unei comisii
65
Ibidem.
66
Ibidem.
67
Ibidem.
68
Ibidem.
69
Ibidem.
70
Ibidem. ,,C. Brătianu: Este misterioasă fiindcă s-a creat un fel de mister în jurul ei. Nu
apare de nicăieri, orișicât am rugat pe domnii colegi, din Frontul Democratic, să
binevoiască a veni cu acest proiect, pentru a statua cât mai grabnic asupra acestor raporturi,
care nu fac decât să întrețină o atmosferă de înveninare continuă, o atmosferă de
neîncredere, în raporturile dintre muncitori și patronii din întreprinderi”, cf. Ibidem.
71
Ibidem.
72
Ibidem, p. 29. ,,C. Brătianu: În ce privește transporturile, ele devin mult mai sensibile,
atunci când este vorba de combustibil. Am făcut unele eforturi foarte mari, s-au dus la
Petroșani dl. Gheorghiu-Dej (ministrul Comunicațiilor – n.a.), cu dl. Maurer, secretarul
general al ministerului domniei sale. Credeam că după această vizită producția are să
crească, dar producția de cărbuni nu numai că n-a crescut, ci a scăzut. Acolo mi se pare că
se face o experiență politico-socială (s.a.). După plecarea dlui Gheorghiu-Dej, cu toate
cuvintele domniei sale de liniștire, decapitările au început și fiecare cap care cade se
traduce, în planul de muncă, cu o scădere foarte mare a producției. Munca a scăzut de la 7
ore la 5 ore jumătate pe zi”, cf. Ibidem.
mixte, cu reprezentanți de la ministerul pe care îl conducea, Ministerul

Comunicațiilor și cel al Economiei Naționale, care să coordoneze ,,mișcarea
acestor vagoane”73. Era necesar, considera Brătianu, ca ,,dl. Gheorghiu-Dej
să dea concursul d-sale pentru această coordonare, să nu lase totul numai pe
capul d-lui secretar general Maurer”74. O altă comisie, cu specialiști de la
ministerele Comunicațiilor și Economiei Naționale, urma să asigure
,,repartiția rațională a combustibilului. Altminteri, în primul rând se
paralizează economia noastră de război, nu mai pot fi îndeplinite clauzele de
Armistițiu”75.
Armata avea nevoie de oțeluri speciale, oțel moale, celofibră și diferite
alte materiale, ,,care se găsesc în străinătate și trebuie importate”76. Sursa
legăturilor, în problema importului, ,,trebuia căutată prin
77
Constantinopole” , de aceea comisia mixtă, de la Comunicații și Ministerul
Economiei Naționale, care urma să fie trimisă la Istanbul, ,,să nu uite că
suntem și noi aici; am ruga de aceea comisia să se preocupe și de comenzile
noastre”78.
La finalul prezentării sale, C. Brătianu avertiza guvernul că, dacă nu
se vor lua măsuri urgente, fabricile urmau să fie închise complet, în două
luni79. Se punea în pericol ,,misiunea armatei noastre de operații, căci Statul
73
Ibidem.
74
Ibidem.
75
Ibidem, p. 30.
76
Ibidem.
77
Ibidem.
78
Ibidem.
79
,,A. Leucuția (ministrul Economiei Naționale – n.a.): Dacă dl Prim-ministru ar avea
puțin timp liber și ar putea să ia la cunoștință, prin prezența domniei sale, despre situația
detaliată a industriilor noastre, cred că ar fi foarte bine, fiindcă, dacă nu se iau măsuri
urgente, în scurtă vreme se opresc fabricile și se creează și o situație socială grea.
Lothar Rădăceanu (ministrul Muncii – n.a.): Exagerați.
C. Brătianu: Vă rog să nu credeți că am exagerat, în ce privește industria de război.
A. Leucuția: Sunt industrii care stau și ai căror muncitori sunt plătiți din bani împrumutați.
Nu mai merge așa, fiindcă alfel muncitorii riscă să ajungă fără lucru, pe stradă. Aceasta
privește chestiunea transportului și a importului de materii prime. În ceea ce privește latura
de ordine publică, conducerile au fost înlăturate și în locul lor au fost puse alte conduceri,
ad-hoc. Cred că această problemă poate fi rezolvată și înainte de aducerea Legii
Sindicatelor, care va reglementa drepturile muncitorilor. Muncitorii astăzi sunt în
necunoștință de cauză, ei merg până la conducere... Situația de astăzi este complet ilegală.
Aceste conduceri noi, care s-au instalat la unele fabrici, fac acte de dispoziție și mânuiesc
sume mari de bani, fără niciun fel de răspundere sau fără niciun fel de drept în această
materie (s.a.). Vă previn, s-ar putea întâmpla ca pentru aceste acte de dispoziție acești
Major m-a prevenit că, dincolo de 30 ianuarie, nu mai poate face nevoilor,
cu stocurile pe care le are”80. În ceea ce privește îndeplinirea clauzelor
Armistițiului, ,,nu vom fi în stare să predăm comenzile făcute de ruși, la
fabricile noastre”81.
Ministrul Sănătății și al Asistenței Sociale, dr. Daniel Danielopol, era
preocupat de situația sanitară din regiunea Moldovei. Acolo, medicii trimiși
de minister fie nu erau primiți, fie așteptau ,,câte o lună, până să le vină
rândul de a trece prin comisie (era vorba despre o Comisie de triaj,
constituită pe plan local – n.a.)”82. În teritoriu se răspândise zvonul că
medicii repartizați de minister urmau să înlocuiască medicii numiți de
prefecți. O delegație a acestora s-a întâlnit cu dr. Danielopol, care a declarat
,,că nu-i scoate din funcțiune, întrucât va fi nevoie de foarte mulți medici”83.
În afară de medicii trimiși în primul eșalon, ministerul de resort intenționa
să mai trimită ,,încă 100 de absolvenți de medicină”84, tot în zona Moldovei.
Îngrijorarea ministrului, cu privire la epidemia de tifos exantematic, era
determinată de faptul că ,,epidemia de astăzi a urmat o altă curbă, decât în
iarna anului 1917; a ajuns la maximum astăzi, mult mai repede decât în
1917, aceasta datorită lipsei complete de competență a medicilor de acum, care
sunt acolo”85. Danielopol era revoltat de situația în care ministerul a trimis
,,oameni competenți în această materie, (dar – n.a.) aceștia nu sunt primiți”86,
fiind refuzați, deși ei nu vin să-i înlocuiască pe medicii ,,care se găsesc
acolo, din locurile lor, ci ca să stea alături de ei, să le dea indicațiuni”87.
Principalul obstacol în calea adoptării unor măsuri radicale, pentru
conducători să ajungă chiar la Parchet, pentru că oamenii aceștia nu cunosc rulajul acestor
lucrări. Mai mult decât atât, sunt întreprinderi sub administrația statului..., (cum – n.a.) este
cazul de la «Adesgo», unde actualul conducător este un fost chelner, care nu este nici măcar
muncitor; foștii directori au fost dați afară, omul acesta face acte de dispoziție și manipulează
sume de bani importante. Cine răspunde pentru acestea?”, cf. Ibidem, p. 32-33.
80
Ibidem, p. 31.
81
Ibidem.
82
Ibidem, p. 33.
83
Ibidem.
84
Ibidem.
85
Ibidem, p. 34.
86
Ibidem.
87
Ibidem. ,,D. Danielopol: Când oamenii aceștia competenți, trimiși de noi, sunt ținuți câte
20-30 de zile în fața Comisiei de epurație, ilegală, pe care ei totuși o primesc, a nu-i primi
acolo echivalează cu o crimă. Eu îi socot, pe cei care îi împiedică pe medicii noștri să
lucreze, la fața locului, îi socotesc drept criminali, este datoria ministrului Sănătății să vă
aducă la cunoștință aceste fapte”, cf. Ibidem.
rezolvarea situației, era ,,lipsa de posibilități de transport”88. În urma unor

consultări cu ministrul Comunicațiilor, acesta a decis ,,să facă trenuri-
navetă, între București și Moldova”89. S-a pus în discuție în ședința de
guvern și atitudinea nedreaptă a unor prefecți față de medici și vânzarea, pe
străzile unor localități din Moldova, a unor medicamente, trimise de
minister. Guvernul a fost informat despre situațiile în care ,,s-au
comercializat spitalele, s-au încasat taxe ilegale, fără să se dea socoteală;
bolnavii n-au fost primiți în spitale, fiindcă n-au dat destule parale”90.
Danielopol a susținut că a ajuns să se înțeleagă ,,perfect de bine” 91 cu
Sindicatul Medicilor, chiar dacă acesta era condus de oameni implicați
politic, care activau în Uniunea Patriotică. Ministrul dădea asigurări că era
sprijinit de toți medicii, inclusiv de ,,cele mai mari somități medicale din
țară”92 și nu admitea ca ,,un funcționar, de la prefectura din Iași, să-i spună
că nu-l primește acolo pe secretarul său personal, profesorul dr. Bălteanu,
una dintre cele mai mari somități medicale”93. Pentru a debloca situația,
ministrul a susținut, în ședința de guvern, că ,,va trece cu vederea și va
acoperi tot ce s-a petrecut până acum, deși sunt unele lucruri foarte grave, pe
care nu le-aș fi acoperit niciodată, dar cer să se liniștească lucrurile”94.
Trebuiau luate măsuri administrative, urmate fie de confirmarea, fie de
,,schimbarea actualilor prefecți”95, altfel ,,epidemia tifosului exantematic nu
ar putea fi combătută”96. Danielopol își asigura colegii de guvern că, în cazul în
88
Ibidem.
89
Ibidem. ,,D. Danielopol: Vom începe transporturile chiar cu autovehiculele, dar nu pot
ca, odată cu materialele acestea, pe care le trimitem acolo, să nu trimit și medici. Aceasta
este o datorie din partea mea. Cei de acolo n-au decât să-i refuze. Dacă nu i-aș trimite, aș fi
și eu criminal”, cf. Ibidem.
90
Ibidem. ,,D. Danielopol: Când reprezentanții de la Iași au venit în fața Comisiei de
epidemii, le-am spus că întreg acest dosar (mită, corupție, abuzuri, alte ilegalități, unele
instrumentate de Parchet – n.a.), care este foarte mare, îl arunc în foc, dacă vă potoliți. Până
acolo merg, să acopăr crimele și furturile, dacă de aici înainte oamenii aceștia dovedesc că
sunt animați de același spirit conciliant ca și mine, ținând seama de măsurile pe care le-am
luat. Am făcut, domnilor, ca farmaciștii evrei și farmaciștii creștini să ajungă la o înțelegere
perfectă, în același sens în care a ajuns și dl. Pătrășcanu în privința Legii pentru abrogarea
textelor de legi rasiale, fără ca statul să dea vreun ban despăgubire”, cf. Ibidem, p. 35.
91
Ibidem.
92
Ibidem.
93
Ibidem.
94
Ibidem.
95
Ibidem.
96
Ibidem.
care s-ar ajunge la o înțelegere cu ,,administrația actuală din Moldova, foarte

repede putem ajunge să restabilim lucrurile”97. Ministerul Sănătății nu putea fi
acuzat de ,,extensiunea, așa de grabnică și absolut excepțională, a tifosului
exantematic în Moldova”98, în condițiile în care ,,noi nu ne-am putut trimite
corpul nostru medical în Moldova, iar medicii numiți acolo de prefecți sunt
necompetenți și nu cunosc chestiunile de higienă”99.
În ultima parte a ședinței de guvern, generalul Virgil Stănescu,
subsecretar de Stat pentru Siguranța Statului, a reținut atenția membrilor
guvernului cu prezentarea unui raport, ,,referitor la problema arestării
criminalilor de război”100. Chiar de la începutul expunerii, generalul a
precizat că, în ,,executarea clauzelor din Convenția de Armistițiu, în sarcina
Poliției și Siguranței este articolul care se referă la criminalii de război”101.
Stănescu găsise o situație complicată, când preluase funcția. Erau
,,personalități civile și militare arestate, cu privire la care nu s-a găsit o
dispoziție de lege, care să justifice arestarea lor”102. Generalul susținea că
,,în aplicarea dispozițiunilor art. 14, din Convenția de Armistițiu, acest
Subsecretariat de Stat primise ordine, unele scrise, altele verbale, de la
Președinția Consiliului de Miniștri, pentru arestarea și deținerea unor foști
demnitari, din regimul înlăturat la 23 august 1944, și a unei categorii de foști
97
Ibidem. ,,D. Danielopol: Totul este să restabilim legătura între prefecturile de acolo și
Ministerul de Interne, de aici. Veți vedea că sunt prefecți care pot fi confirmați, după cum a
spus chiar profesorul Bălteanu, imediat, fiindcă au fost excelenți. Trebuie să știți că a fost la
Botoșani un prefect, ales de popor, numit Băldescu, care a fost foarte bun. A venit la mine
săptămâna trecută și i-am spus: «Îți dau pe mână toată sănătatea publică din județul
Botoșani!». A fost înlocuit, acum trei zile”, cf. Ibidem, p. 35-36.
98
Ibidem, p. 36.
99
Ibidem. ,,D. Danielopol: Dacă se trimit acum medici și material, nu admit ca personalul
trimis de mine să nu fie primit, nu se poate ca acolo comisii de triere a medicilor, nelegale,
să țină pe medici 20-30 de zile, fără să-i trieze...
G-ral N. Rădescu:... Ceea ce s-a spus este perfect adevărat, informațiile de la Iași sunt
exacte. Cei de la Iași, în special chestorul, sunt doi bandiți (unul prefectul, celălalt
chestorul? – n.a.), vă rog să-mi iertați cuvântul. Rog pe domnii miniștri din FND să nu-mi
facă nicio dificultate în această privință, fiindcă sunt doi sau trei prefecți din Moldova, care
sunt o nenorocire, pentru provincie. Le-am dat ordin să vină la București... Dacă nu vor
veni, îi voi destitui, cu consimțământul dvs. și vom alege alții în locul lor. Altfel, noi
suntem vinovați”, cf. Ibidem.
100
Ibidem, p. 37.
101
Ibidem.
102
Ibidem. ,,G-ral Virgil Stănescu: N-am găsit nicio definiție a noțiunii ce este acela
criminal de război... În rapoartele pe care le-am făcut, am cerut clarificarea acestei situații”,
cf. Ibidem.
funcționari superiori, din Guvernământul Transnistriei”103. Printr-un proces-

verbal, din 11 octombrie 1944, încheiat la o ședință de guvern, se hotărâse
arestarea generalilor Ilie Șteflea, C. Voiculescu, C. Calotescu, Vasile
Ionescu, a colonelului Marinescu, a foștilor miniștri Ion C. Marinescu,
Gigurtu, Mihail Manoilescu și Valer Pop. Generalul Stănescu a precizat că,
pe același document, ,,se mai afla, scris de mână, cu creion colorat (numele
– n.a.) «Ovid Vlădescu», fost secretar general și apoi subsecretar de Stat, la
Președinția Consiliului de Miniștri (alt fost demnitar care – n.a.) este arestat
la Prefectura Poliției Capitalei”104. Un nou document menționat de general,
ca fiind ,,lista criminalilor de război care trebuiau arestați”105, redactat ,,în
limba română, cunoscut și sub numele de «lista nr. 1», cuprindea un număr
de 47 persoane, în frunte cu generalul Potopeanu, fost guvernator militar al
Transnistriei”106 și se încheia cu generalul Tobescu, ,,fost Inspector al
Jandarmeriei”107. Lista nu era datată și, după cum pretindea Stănescu, avea o
rezoluție semnată de general-adjutant C. Sănătescu, cu privire la faptul că
,,se vor lansa mandate de arestare, de la nr. 5 în jos”108. Stănescu a prezentat
în ședința de guvern și conțintul ordinului nr. 16.238, din 29 august 1944, al
Subsecretariatului de Stat al Siguranței, către Direcția Generală a Poliției,
Prefectura Poliției Capitalei, Inspectoratul General al Jandarmeriei, prin care
se solicita efectuarea unor cercetări, pentru a se afla ,,unde se găsesc
Alexeanu, Cercavski, Râmniceanu (se pare că era vorba despre
Romniceanu Aurel, așa cum indică nota 22, p. 39, din Stenograme...
Rădescu – n.a.), Verenca și Gherman Pântea și a fi aduși la București, unde
urmează a fi ținuți sub supraveghere polițienească, pentru a fi la dispoziția
autorităților. Pe baza actelor de mai sus, au fost arestate persoanele
prevăzute în tabelul înaintat dvs., cu raportul nostru nr. 22.734, din 7
103
Ibidem, p. 38.
104
Ibidem.
105
Ibidem.
106
Ibidem.
107
Ibidem.
108
Ibidem. ,,G-ral Virgil Stănescu: (Era și – n.a.) o listă în limba rusă, înregistrată la
Președinția Consiliului de Miniștri, sub numărul 659 Cabinet, din 19 0ctombrie 1944, primită la
acest Subsecretariat de Stat cu Ordinul Nr. 659 Cabinet, din 19 octombrie a.c., cuprinzând un
număr de 45 de persoane și având următoarea rezoluție, a d-lui general-adjutant C. Sănătescu:
«Siguranța Generală să raporteze urgent fiecare arestare făcută»... Din traducerea acestei liste, se
constată că prima persoană înscrisă este generalul C.Z. Vasiliu, «înlocuitorul ministrului
Afacerilor Interne al României și șeful Jandarmeriei, șeful așa-numitei Comisii de trofee, care au
fost furate din instituțiile de cultură ale orașului Odessa, (iar – n.a.) ultima persoană înscrisă este
generalul de divizie Trestioreanu”, cf. Ibidem.
decembrie a.c.”109. Unii dintre cei arestați, ,,sub învinuirea de crime de

război”110, au făcut demersuri scrise la Președinția Consiliului de Miniștri, la
Ministerul Justiției și la Subsecretariatul de Stat pentru Siguranța Statului,
cerând să fie eliberați, deoarece nu erau vinovați de dezastrul țării. Nu exista
,,o învinuire precisă, pe care să o recunoască, nu au fost cercetați de nicio
autoritate, pentru învinuirile care li se aduc și nu s-au emis mandate de
arestare, sau acte care să țină loc acestora”111. Atunci, Prefectura Poliției
Capitalei a solicitat Parchetului Tribunalului Ilfov mandate de arestare,
conform Legii nr. 488/11.10.1944. Replica Parchetului a fost tăioasă. Din
punctul de vedere al acestei instituții, legea invocată ,,nu prevedea
competența Parchetului în această materie și procesul-verbal, al domnilor
membri ai guvernului ținea loc de mandat de arestare”112. Până la elaborarea
unei legi complete a răspunderii politice, civile, penale ,,a foștilor
conducători, vinovați de dezastrul țării”113, generalul Stănescu propunea ,,să
se dea un Jurnal al Consiliului de Miniștri, în conformitate cu art. 1, din
Legea 488, din 11 octombrie a.c., care să ratifice arestările și deținerile”114
celor acuzați de crime de război. Generalul a precizat că operațiunile, de
arestare și deținere, fuseseră efectuate de Poliție și Jandarmerie. Jurnalul
urma să țină locul mandatelor de arestare, cerute de procedura penală și
prevăzute în Codul Justiției Militare. Până la elaborarea Legii răspunderilor
politice, civile și penale, generalul Stănescu cerea ca ,,guvernul să dea
instrucțiuni scrise, asupra regimului și tratamentului la care să fie supuse
persoanele reținute preventiv, sub învinuirea de crime de război”115.
109
Ibidem, p. 38-39.
110
Ibidem, p. 39.
111
Ibidem.
112
Ibidem. ,,G-ral Virgil Stănescu: În textul art. 1, din Legea nr. 488, din 11 octombrie,
a.c., privitoare la măsurile privative de libertate împotriva celor vinovați de dezastrul țării,
publicat în «Monitorul Oficial» nr. 235, se prevede: «Consiliul de Miniștri va putea dispune
luarea oricăror măsuri privative de libertate, în vederea stabilirii responsabilității politice,
civile și penale, împotriva autorilor și complicilor morali și materiali ai dezastrului țării, în
special în legătură cu războiul, purtat alături de Germania hitleristă, împotriva Națiunilor
Unite»”, cf. Ibidem.
113
Ibidem.
114
Ibidem.
115
Ibidem. ,,G-ral Virgil Stănescu: Mie îmi trebuie o acoperire legală, care să justifice
ridicarea și deținerea acestor oameni. Îmi trebuie un Jurnal al Consiliului de Miniștri,
deocamdată, până când facem legea.
V. Solomon (ministrul Lucrărilor Publice și Refacerii – n.a.): Suntem vinovați că am
amânat arestarea criminalilor de război. Motivele pentru care s-a întârziat nu contează.
Prim-ministrul și-a prezentat poziția, la încheierea ședinței, cu o

declarație de intenție motivată astfel: ,,... până la Crăciun, să fie terminată
chestiunea epurației și a arestării criminalilor de război, fiindcă iarăși am
primit o adresă categorică, de la Comisia Aliată de Armistițiu, în care se
spune, la sfârșit, că «dacă nu se ia această măsură, se dovedește
incapacitatea guvernului (s.a.)»”116.
Trebuie, astăzi, să nu plecăm de aici, fără a da posibilitate Ministerului Internelor să aplice

textul și spiritul articolului, din Armistițiu...
Ing. T. Ionescu (subsecretar de Stat, la Ministerul Economiei Naționale): Trebuie arestate
toate persoanele care, în trecutul guvern al lui Antonescu, au deținut funcțiuni politice. Nu
este vorba de funcționarii de carieră, ci de cei care au deținut funcțiuni politice. Toți trebuie
arestați și apoi triați miniștrii, cu anexele lor, prefecții etc.”, cf. Ibidem, p. 40-41.
116
Ibidem, p. 41. ,,G-ral N. Rădescu: Atunci am hotărât arestarea întregului guvern
Gigurtu și a întregului guvern Antonescu, rămânând ca, pe urmă, să facem formele legale.
În același timp am dat tuturor ministerelor o circulară prin care am rugat ca epurația să fie
terminată până pe 23 decembrie. Nu vreau ca, după sărbători, să mai rămână un singur om
care ar trebui epurat și despre care să se spună că îl acoperim noi”, cf. Ibidem.
ATITUDINEA ROMÂNIEI FAȚĂ DE CRIZA CEHOSLOVACĂ DIN 1968
Andrei Tudor
Romania’s attitude towards the Czechoslovak crisis of 1968

Abstract
Romania’s policy of distancing itself from the Soviet Union, launched at the
beginning of the 60s, received a moment of international recognition with the
Czechoslovakian crisis in 1968. By condemning the Soviet invasion of
Czechoslovakia by Nicolae Ceaușescu on August 21, Romania was recognized by
The West, the status of „autonomous state” within the communist bloc. The skilful
game played by Ceaușescu in the context of the Cold War, brought many benefits to
Romania, especially in the external sphere.
Keywords: România, Ceaușescu, Dubcek, Czechoslovak Crisis, Soviet Union

Cuvinte cheie: România, Ceaușescu, Dubcek, criza cehoslovaxă, Uniunea
Sovietică
În primăvara anului 1968, în Cehoslovacia se aplica sistemul de

reforme, cunoscut şi sub denumirea de „Primăvara de la Praga”, menit să
reformeze sistemul comunist existent. Față de acest proces, România va
manifesta o atitudine de încurajare și simpatie, dublată de o frondă în cadrul
Organizației Tratatului de la Varșovia (O.T.V.).
La 6 martie 1968 are loc, la Sofia, Ședința Comitetului Politic
consultativ al O.T.V. Aici s-a observat reușita lui N. Ceaușescu în încercarea
de a transfera decizia de la nivelul Comitetului Politic Consultativ la al
forurilor decizionale din ţară. Acest fapt a încurajat membrii cu înclinații
naționale din organismele militare din Cehoslovacia și, într-o măsură mai
mică, Polonia și Ungaria. La întâlnirea „grupului de lucru” de la Dresda, în
ziua de 23 martie, România nu a fost invitată să participe, putându-se astfel
să se clarifice situația internă din Cehoslovacia, fără ca aceasta să fie
sprijinită de țara noastră. Asupra acestui aspect putem spune că regimul
Dubček, în primele luni, a respins unele inițiative românești, nu a dat curs
invitației adresate de P.C.R. lui Alexander Dubček de a vizita România și a
creditat în continuare C.A.E.R. și O.T.V. Foarte târziu, Alexander Dubček s-
a orientat către România și Iugoslavia.
Într-o notă a postului „Europa Liberă” referitoare la România se
Atitudinea României faţă de criza cehoslovacă din 1968 405
spunea că „absenţa de la Dresda a crescut gradul ei de izolare în blocul

sovietic, dar a adus-o, în ceea ce îndeobște este numit flancul de sud, mult
mai aproape de poziția Iugoslaviei”1.
Factorii decizionali ai armatei române nu făceau însă eforturi pentru a
intra în rând. Mặsura din cadrul Plenarei C.C. al P.C.R. (aprilie 1968) pentru
crearea industriei de război și pentru ridicarea capacității operative fusese
primită în mod pozitiv de toți militarii. Pe acest fond de acceptare a izolării
şi întărire a armatei naționale are loc, la 21 mai 1968, convorbirea dintre lon
Gheorghe (şeful Marelui Stat Major) și generalul Romanov, reprezentantul
U.R.S.S la comandamentul Forțelor Armate Unite. În această discuție, la
afirmația generalului sovietic că „e regretabil sa asistăm cum Cehoslovacia
se desprinde din lagărul nostru”, șeful Marelui Stat Major român a replicat:
„Numai o minte bolnavă poate concepe așa ceva”2.
Obiectivul Partidului Comunist Cehoslovac nu era abolirea sistemului
existent ci, mai degrabă, să-l modernizeze și să-l facă să funcționeze.
„Programul de Acțiune” adoptat de Comitetul Central în aprilie 1968, deşi
păstra ataşamentul comuniștilor cehoslovaci față de marxism-leninism,
accentua hotărârea lor de a se angaja la o democratizare a sistemului
existent. Cum reformele din Cehoslovacia au neliniștit grav Uniunea
Sovietică, a cărei atitudine potrivnică putea să le pună în primejdie, regimul
de la Praga vedea în România un potențial aliat. La rândul său, N.
Ceaușescu găsea în Partidul Comunist din Cehoslovacia un partener extern
în poziția sa de „frondă” față de hegemonia sovietică. Politica
„socialismului cu chip uman”, promovată de noua conducere cehoslovacă, îl
atrăgea pe N. Ceauşescu prea puțin pentru conținutul ei politic intern cât,
mai ales, ca manifestare a dreptului fiecărui partid de a-și stabili orientările.
În iulie 1968 are loc, la Varșovia, consfătuirea celor cinci țări
socialiste, la care România nu participă. În aceeaşi zi, Ceaușescu declara la
un miting la Galați:
„Poporul nostru, P.C.R. nu împărtășește părerea celor care manifestă
îngrijorare față de ceea ce se întâmplă în Cehoslovacia și care considerằm că
trebuie să se intervină în procesele de perfecționare a societăți socialiste”3.
Ideea solidarității cu Cehoslovacia este reiterată, la 16 iulie, la adunarea
populară de la Brăila. Totodată el previne: „Nici un moment nu am conceput
1
M. Retegan, 1968 din primăvară până în toamnă, Bucureşti, Editura RAO, 1998.
2
P. Otu, Stimăm mult și prețuim sprijinul dvs., în „Dosarele Istoriei”, nr.5/1998, p. 40.
3
Apud P. Niculescu Mizil, România și Primăvara de la Praga, în „Dosarele Istoriei” nr. 5/1998,
p. 50.
406 Andrei Tudor
Tratatul de la Varşovia ca un motiv de a justifica un amestec în treburile

interne ale altor state”4.
În cuvântările sale, N. Ceauşescu a expus pe larg poziţia românească
față de evenimentele din Cehoslovacia. La o conferinţă de presă s-a referit la
fenomene antisocialiste. El spunea că aceste fenomene sunt recunoscte de
Dubček. Apoi, apreciază: „Nu sunt decât manifestări izolate, nu pot pune în
pericol cuceririle socialiste ale poporului cehoslovac”5. El a reiterat
încrederea noastră în partidul cehoslovac și conducerea lui. La fel ca și
Dubček, a declarat că „socialismul se află în mâini sigure”.
Apropierea româno-cehoslovacă, dublată de strânsele legături dintre
Bucureşti și Belgrad, a îngrijorat conducerea sovietică. La 9 iulie, premierul
Kosîghin a spus în şedința Biroului Politic: „Ei (cehoslovacii – n.n) s-au
orientat dintr-o dată, după cum vedem, spre România și Iugoslavia, pentru a
arăta că «acum nu suntem unul, ci trei»”6.
La 19 iulie, în acelaşi cadru, Brejnev atrăgea atenția că „acum la
Praga, este așteptată sosirea lui Ceaușescu și a lui Tito, se poartă discuții
despre o cârdăşie dunăreană”7.
Anul 1968 era pentru România şi cel al reînnoirii tratatelor bilaterale cu
statele din blocul sovietic. În decembrie 1967 a fost negociat tratatul cu
Ungaria și urmau să înceapă negocierile pentru cel cu Bulgaria, însă ambele
tratate nu au fost semnate. În februarie 1968 trebuia semnat tratatul româno-
sovietic. Negocierile au început în ianuarie, mai precis între 4 și 12ianuarie.
Acestea s-au desfăşurat la Bucureşti. În timpul tratativelor au apărut puncte
divergente; conform lui M. Retegan deosebirile au vizat următoarele aspecte8:
- Atitudinea părților faţă de tratatul din 1948.
- Angajamentul privind respectarea „neabătută” a obligaților din
Tratatul de la Varşovia.
- Colaborarea economică. Românii respingeau intenţia părții sovietice
de a dezvolta relațiile de colaborare economică pe baza principiului
diviziuni internaționale socialiste a muncii.
- Securitatea europeană. România aborda această chestiune în cadrul
larg al eforturilor pentru promovarea cooperării și a relațiilor de bună
vecinătate între statele europene, arătându-se că o premisă esențială a
menținerii securității este inviolabilitatea frontierelor, în timp ce proiectul
4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 51.
6
Apud F. Constantiniu, op.cit., p. 338.
7
M. Retegan, op.cit., p. 58.
8
Ibidem.
sovietic prevedea numai angajamentul părţilor de a contracara forțele

militarismului ce tind la modificarea brutală a granițelor.
- Asistenţa mutuală. Proiectul românesc prevedea ca aceasta să se
acorde în cazul unui atac armat din partea unui stat imperialist, iar punctul
de vedere sovietic se referea la un atac din partea unui stat. Cu o asemenea
„încărcătură” de contradicții, nu este de mirare că Uniunea Sovietică
manifesta îndoieli asupra potențialului de aliat al României, mai ales că
aceasta își multiplica inițiativele de politică externă într-un ritm deosebit.
Chestiunile militare începuseră să constituie un nod gordian în relațiile
Bucureşti-Moscova. Totul trebuie văzut în contextul procesului de
„autonomizare” a poziției României în interiorul blocului sovietic, a politicii ei
economice și militare (interne și externe). Orientarea politicii externe româneşti
este combătută în mod public la Consfătuirea consultativă de la Budapesta din
26 februarie 1968. La sugestia Moscovei, Bagdaş, şeful Partidului Comunist
Sirian, îi critică pe români reprezentaţi de P. Niculescu Mizil.
Bagdaş „a pus direct problema poziției noastre referitor la Orientul
apropiat, că noi n-am luat poziție față de agresiunea israeliană și că asta
înseamnă lipsă de solidaritate...”9. Față de această reacţie, delegația română
a părăsit lucrările „Consfătuirii de la Budapesta”.
Dacă cu celelalte țări socialiste România nu semnase reînnoirea
tratatelor, în ceea privește Cehoslovacia există o excepție. Negocierile
bilaterale s-au desfășurat între 16-21 mai, la Bucureşti. Scopul lor consta în
definitivarea textului Tratatului de prietenie, colaborare și asistenţă mutuală
între Republica Socialistă România și Republica Socialistă Cehoslovacă.
Delegații români au insistat pentru includerea principiului
„suveranității naționale”, care lipsea din textul ceh, dar nu au primit decât o
jumătate de masură: introducerea principiului suveranităţii. Toate diligenţele
pentru alăturarea adjectivului „național” au fost sortite eşecului.
Prezidiul Permanent al C.C. al P.C.R., întrunit în şedință în ziua de 27
mai 1968, a aprobat textul tratatului negociat de cele două delegații.Ca o
nouă dovadă a sprijinului pe care România îl acorda Cehoslovaciei, angajată
în noul curs de reforme, a fost vizita oficială pe care Ceaușescu, însoțit de o
delegație, a făcut-o în această ţară între 15-17 august 1968. Liderul român
găsea în Cehoslovacia un corespondent al politicii sale de „comunism
național” (termen nepotrivit pentru acel timp), potrivit căruia fiecare regim
comunist avea dreptul să-și hotărască propria sa politică fără amestec din
9
Apud M. Retegan, op.cit., p. 73.
408 Andrei Tudor
afară. Acesta era principiul fundamental la care adera N. Ceauşescu și mai

puțin măsurile de liberalizare economică și politică pe care nu le agrea de fel.
Ceauşescu se va întâlni şi va purta convorbiri cu preşedintele
Cehoslovaciei, Ludvik Svoboda și cu şeful P.C. Cehoslovac, Alexander
Dubček. În discursurile ținute cu acest prilej, cei doi lideri cehoslovaci au
ținut să evoce „noul curs”.
Svoboda aprecia că „procesul de renaștere este în deplină concordanță
cu principiile internațional socialiste si este strâns legat de hotărârea noastră
de a întări şi pe mai departe legăturile de prietenie, alianță și colaborare cu
țările comunității socialiste”10.
A Dubček critica nivelul scăzut al eficienţei economice în cadrul
C.A.E.R., căutând justificări pentru reforma economică. „Nu ascundem,
firește, că stadiul actual al colaborării economice al țărilor socialiste nu
corespunde imaginii pe care o au despre ea majoritatea țărilor socialiste. [...]
trebuie să căutăm în C.A.E.R., cất și în tratatele bilaterale pe care le
încheiem cu țările socialiste, o rezolvare a problemei amintite”11.
La 16 august 1968, România și Cehoslovacia semnau „Tratatul de
prietenie, colaborare și asistență mutuală”. Ulterior, la conferința de presă,
Ceauşescu răspundea la o serie de întrebări. „Nu credeți că în cadrul
Tratatului de la Varșovia trebuie să se lămurească când e necesar să se vină
în ajutorul unor țări?”
N. Ceaușescu: „Tratatul este foarte clar în această privință și nu e
nevoie de nicio lămurire. El este creat pentru a face față unui atac din afară
al unei țări imperialiste împotriva unui stat membru al tratatului”12.
Iar în ceea ce priveşte „Mica Antantă Socialistă”, destul de des
pomenită de mediile de informare, Ceauşescu replica: „În Europa există
nouă state socialiste care au aceeaşi concepție despre dezvoltarea relațiilor
dintre ele. Există anumite deosebiri în felul în care să fie înfăptuite mai bine
principiile respective. România nu este partizana unei consfătuiri în trei sau
patru, considerând că elaborarea și aplicarea în practică a principiului
relațiilor dintre toate statele socialiste din Europa trebuie să fie rezultatul
activității comune a acestora”13.
Aceste două răspunsuri aveau o destinație foarte clară: Moscova. Cei
de acolo trebuiau să ştie că România nu agreează o intervenție militară în
10
„Scnteia”, 16 aug. 1968.
11
Ibidem.
12
„Scînteia”, 17 aug. 1968.
13
Apud M. Retegan, op.cit.
Cehoslovacia, dar că nici nu există o întelegere specială româno-

cehoslovacă.
În discuțiile purtate cu interlocutori cehoslovaci, Ceuşescu s-a ocupat
de aspectele relaţiilor internaţionale ale României, în special cu celelalte
state socialiste, trei fiind punctele de interes:
- Chestiunea unui centru conducător al mișcării comuniste la ale cărui
decizii trebuie să te supui, altminteri „ai încălcat principiul internațional
proletar”.
- C.A.E.R. De câțiva ani buni, spune Ceauşescu, „se fac eforturi
serioase pentru crearea unor organisme supranaționale, ignorându-se cele
interne și afectându-se, astfel, relațiile dintre statele socialiste”.
- Modelul sovietic. După o analiză profundă, P.C.R. a ajuns la
concluzia că este neapărat nevoie să depășim sentimentalismul și că era
neapărat să adoptăm poziții care să corespundă nevoilor vitale ale României.
Abia întors din Cehoslovacia, N. Ceauşescu avea să afle despre
invadarea acestei țări de către U.R.S.S. și sateliții ei în noaptea de 20-21
august 1968.
Imediat P. Niculescu Mizil i-a telefonat lui N. Ceauşescu, care abia
revenise de la Pitești. A fost convocat Prezidiul Permanent care a discutat situația
creată, iar la 6:30 a început ședința Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.
În deschiderea ședinței, a luat cuvântul N. Ceauşescu: „Iată, tovarăși,
scopul acestei şedințe de Comitet Executiv așa de dimineață. Azi noapte,
după cum am fost informați din Praga – de altfel a fost și un comunicat
oficial al Agenției Tass – trupe socialiste au ocupat Cehoslovacia”.
„La ora 3 noaptea, un funcționar de la Ambasada sovietică din
București a adus o notă nesemnată pe care a lăsat-o la Cancelaria
Comitetului nostru Central în care se arată istoria evenimentelor din
Cehoslovacia...14.
Într-o convorbire cu un secretar al Comitetului Central al Partidului
Comunist din Cehoslovacia, însărcinat de Dubček, acesta ne-a informat că cei
cinci nu au luat nicio legătură cu Comitetul Central al Partidului Comunist din
Cehoslovacia, că toată această acțiune este făcută peste capul Comitetului
Central, peste capul guvernului Cehoslovaciei, că ei nu intenționează să se
adreseze celor cinci în această situație și consideră că ar fi bine ca România,
care este și membră a Tratatului de la Varșovia, să facă ceva”15.
În continuare, N. Ceauşescu propunea „Comitetului Central să ne
14
Ibidem, p. 278
15
Ibidem.
410 Andrei Tudor
adresăm imediat celor cinci partide şi să ne exprimăm surprinderea noastră,

îngrijorarea noastră pentru această acțiune care constituie o gravă încălcare a
principilor pe care se bazează relațiile între țările socialiste, între partidele
comuniste, o gravă încălcare a prevederilor Tratatului de la Varşovia,
declarând în același timp că noi am constatat că în Cehoslovacia conducerea
partidului era stăpână pe situație și că nu împărtășim punctul lor de vedere
că acolo există elemente contra-revoluționare și considerăm că este o gravă
greșeală intervenția militară în Cehoslovacia.
A doua problemă, să ne adresăm și să arătăm poziția noastră tuturor
țărilor socialiste. Să ne adresăm, de asemenea, tuturor partidelor comuniste
muncitorești cam în același sens, exprimând îngrijorarea noastră față de
situația grea care se creează pentru țările socialiste, pentru partidele
comuniste, din întreaga mișcare comunistă, că această acțiune este o gravă
lovitură dată mişcări, că se creează o situație grea ş.a.m.d.
Să pregatim o declarație a partidului și guvernului român în legătură cu
situația creată după ocuparea Cehoslovaciei și necesitatea de a lua toate
măsurile pentru asigurarea securității României, în care să exprimăm poziția
partidului nostru că nimeni, în nici un fel, nu poate să-și aroge dreptul să se
amestece în treburile altor state, că nu are nici un fel de justificare, să se
adreseze vreun grup, că numai guvernul, partidul si organele alese și oficiale
poartă răspunderea, că Comitetul Central și guvernul cheamă întregul popor la
apărarea integrității teritoriale a României, să nu se admită nici un fel de
amestec în treburile interne ale ţării noastre. Să ne gândim ca această declarație
s-o aducem și la cunoştința membrilor Organizației Națiunilor Unite”16.
La ședinta Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. s-au dezbătut și
aprobat următoarele hotărâri:
- „Guvernul R.S.R. să adreseze o notă guvernelor celor cinci partide
din țările socialiste ale căror trupe au trecut la ocuparea Cehoslovaciei, în
care să-și exprime îngrijorarea și dezaprobarea față de această acţiune.
- Totodată să li se comunice că P.C.R. consideră intervenţia militară în
Cehoslovacia drept o încălcare flagrantă a suveranităţii naționale a unui stat
socialist frăţesc...
- Să se expună convingerile partidului şi guvernului nostru că singura
cale pentru lichidarea consecinţelor grave create de invervenţia armată în
Cehoslovacia este retragerea grabnică a trupelor celor cinci ţări...
- Să fie convocată sesiunea extraordinară a M.A.N. în ziua de 22
16
Ibidem, p. 279
august pentru a dezbate situația creată în urma intervenției militare în

Cehoslovacia și pentru adoptarea unei declarații privind principiile de bază
ale politicii externe a României
- Să se treacă de urgenţă la reînființarea gărzilor patriotice înarmate,
alcătuite din muncitori, țărani și intelectuali.
Documentul va fi aprobat de M.A.N. şi trimis «guvernelor și
parlamentelor lumii»”.17
La 21 august 1968, în Piața Palatului s-a desfășurat una dintre cele
mai mari manifestări ale populaţiei Bucureştiului. Ea a fost, ca toate
manifestările de acest fel „aranjată”, dar numărul celor prezenți a depăşit
aşteptările organizatorilor. Discursul lui N. Ceauşescu a fost fulminant. El a
condamnat în termeni energici invazia Tratatului de la Varşovia în
Cehoslovacia. În cuvântarea pe care a ținut-o, el arată că „nu există nici o
justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipă
numai, ideea intervenției militare în treburile unui stat socialist frățesc”18.
După ce decreta constituirea gărzilor patriotice şi făcea un apel către
poporul român pentru „mobilizarea tuturor forțelor”, Ceauşescu trimitea şi o
avertizare Moscovei: „S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul contra-
revoluționar; se vor găsi poate mâine unii care să spună ca și aici, în aceasta
adunare, se manifestă tendințe contra-revoluționare. Răspundem tuturor:
întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei
noastre”19.
Discursul său fulminant s-a bucurat de adeziune și simpatie din partea
românilor, hotărâți să-și apere patria. F. Constantiniu consideră că atunci a
fost „his finest hour”20.
Poziția lui Ceauşescu pare a fi fost considerată de ceilalți membri ai
conducerii ca prea îndrăzneaţă, față de mijloacele de apărare ale României.
I.Gh. Maurer, în memorile sale, relata convingerea sa despre poziţia lui N.
Ceauşescu din acele zile: „Nu era nevoie de acea cuvântare, spunea el, mai
ales ca era pur și simplu gratuită. Ceauşescu nu avea cum să fie de partea
măsurilor de liberalizare, întreprinse de cehoslovaci. El nu voia nici
democrație, nici economie liberală”21. Maurer justifică poziția lui Ceauşescu
17
Document: Protocolul nr.32 al Şediței Comitetului Executiv al C.C al P.C.R. din 21
august 1968, în „Dosarele Istoriei”, nr.8/1998, p. 39.
18
„Scînteia”, 22 aug. 1968.
19
Ibidem
20
F. Constantiniu, op.cit., p. 339.
21
L. Betea, Maurer și lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Arad, Fund.
culturală I. Slavici, 1995, p.154.
412 Andrei Tudor
drept „o atitudine menită să-i apere propriile interese politice”.

A. Bârlădeanu, în memorile sale, aminteşte si el de momentul acesta,
că pe Ceauşescu „înflăcărat de discursul său” „l-a luat limba pe dinainte”,
„uitând de cele discutate anterior cu membrii conducerii”22.
După 22 august 1968, s-au observat la frontierele României cu
Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria concentrări de trupe care executau
diversiune și intimidare. Marele Stat Major român observa, după cele
discutate anterior cu membrii conducerii, că sunt concentrate sau în curs de
concentrare 10-12 mari unităţi sovietice, 4-5 mari unități bulgare și 2-3 mari
unităţi maghiare. Atașatul militar al Elveției a confirmat, adăugând că
acţiunile aveau scopul, după tipul de desfăşurare, de aversiune și intimidare:
pe Prut, la Albiţa si Reni, se executau recunoaşteri și exerciții de dare la apă
a pontoanelor în vederea extinderii unui pod peste Prut. Aceleaşi actiuni le
desfăşurau și bulgarii între Giurgiu şi Oinacu, iar ungurii executau acțiuni pe
direcţia punctelor de trecere a frontierei la Borș şi Petea.
Gravitatea situației create l-a determinat pe N. Ceauşescu să-şi
domolească tonul discursului şi să întreprindă o întâlnire cu Tito la Vârşeţ
(lugoslavia) în 24 august 1968. La discuții au luat parte J.B. Tito, N.
Ceauşescu și E .Bodnăraş. Din stenograma întâlnirii rezultă hotărârea lui
Ceauşescu „de a respinge cu armele orice încercare de pătrundere pe
teritoriul ţării noastre”.
Liderul român dorea sprijinul lui Tito, pentru o eventuală rezistenţă
română în faţa sovieticilor. A fost evocată eventualitatea retragerii armatei
române în Iugoslavia. Liderul iugoslav este de acord, dar cu o condiție:
militarii români vor fi dezarmaţi. El dorea acest lucru din motivul că:
„sovieticii nu trebuie provocați”23.
Repoziționarea lui Ceauşescu față de criza cehoslovacă se face simțită
în cadrul şedintei Comitetului Executiv din ziua de 25 august în care s-a
discutat evoluţia situaţiei din blocul est-european după invazie și măsurile
întreprinse de România.
Se punea o întrebare firească: a intenționat Uniunea Sovietică să
invadeze și România? Trebuie notat mai întâi că, oricât ar fi fost de
spectaculoase gesturile de independenţă ale lui Ceauşescu față de Kremlin,
el era mai puțin primejdios pentru Moscova decât experimentul de la Praga.
Defectorul sovietic Victor Suvorov, fost ofițer al G.R.U., scrie că în
22
Idem, A. Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu, București, Ed. Evenimentul
Românesc, 1997.
23
Stenograma întâlnirilor dintre Ceaușescu și Tito, în „Magazin Istoric”, nr. 2/1998.
unitatea sa militarii considerau că România trebuie „eliberată”, altfel spus

invadată. Motivele de nemulţumire erau numeroase: participarea modestă la
activitățile Pactului de la Varşovia, refuzul de a permite specialiştilor
sovietici să inspecteze elicopterele franceze cumpărate de România, bunele
relații cu China, furnizarea de piese de schimb Israelului pentru tancurile
sovietice capturate de la egipteni în Peninsula Sinai.
Secretarul de Stat al Foreign Office-ului, Michael Stewart, a declarat,
în cadrul unei conferințe de presă, ca răspuns la o întrebare legată de
posibilitatea atacări României, că „aceasta nu este inevitabilă, dar nici o țara
din regiunea respectivă nu se poate simţi în completă siguranţă. Repetarea
situației ar fi vorba tot de o chestiune internă a Tratatului de la Varşovia și că
nu s-ar pune problema unui amestec din afară”24.
Secretarul de Stat Dean Rusk îl avertiza pe A. Dobrânin, ambasadorul
U.RS.S. la Washinghton, că „nu trebuie întreprinsă o acțiune sovietică
contra României. S.UA. au înțeles că, fără a fi interesate vital in România,
vor suferi o gravă pierdere de prestigiu dacă o a doua ţară din Est va fi
victima politicii de forţă a Kremlinului, fără ca Washingtonul să
reacționeze”. În consecintă, la 30 august, în timp ce pe canale diplomatice
S.UA. au transmis Kremlinului: „nu ştim ce se va întâmpla în cazul unei invazii
sovietice în România”, preşedintele Johnson, a ţinut o cuvântare în faţa unei
conferinţe a producătorilor de lapte de la San Antonio (Texas), în care a spus că
nu trebuie să se permită nimănui să dea drumul „câinilor războiului”25.
A doua zi Moscova a dezmințit., pe canale diplomatice, că ar avea
intenţia să invadeze România.
Sfidarea Uniunii Sovietice de către Ceauşescu pare cu atât mai
remarcabilă, dacă ar fi să dăm crezare spuselor servicilor de informaţii
militare române (D.M.S.M.), potrivit cărora la întâlnirea şefilor de state
membre ale Tratatului de la Varşovia ce a avut loc în luna iulie în Crimeea,
la care Ceuşescu şi Dubček nu au fost invitaţi, s-a luat hotărârea de invadare
a României, precum și a Cehoslovaciei, la 22 august.
Seriozitatea cu care a fost privită de către N. Ceauşescu amenințarea cu o
invazie din partea Pactului de la Varşovia poate fi evaluată din două decizii:
- Anunțarea de către el, la 21 august, a constituirii Gărzilor Patriotice;
- Elaborarea unui plan de salvare de către Consiliul Securităţii Statului.
Generalul L. Ioniţă, în discuţia cu ambasadorul R. Devis, cerea din
partea S.UA. armament antiaerian și antitanc, declarându-i că în cazul
24
Apud M. Retegan, op.cit., p. 219.
25
Apud F. Constantiniu, op.cit., p. 339.
414 Andrei Tudor
trecerii frontierei de către armatele sovietice „vom deschide focul”26.

Discuțiile sovieto-cehoslovace de la Moscova și începutul
„normalizări” în Cehoslovacia au atenuat încordarea din relațiile româno-
sovietice.
Treptat, dispărea și zelul „războinic” al şefului de stat român. La
şedinta Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din 25 august 1968, Nicolae
Ceauşescu se pronunţa pentru normalizarea relaţiilor cu Uniunea Sovietică:
„ceea ce aş dori să spun este faptul că partidul, atât Comitetul, cât si Marea
Adunare Națională, a afimat hotărarea sa de a face totul pentru dezvoltarea
relaţiilor cu Uniunea Sovietică și cu țările socialiste, fidelitatea sa față de
alianţele existente. Deci, a da putere de lege, ca să spun aşa, punând în fața
Marii Adunări Naționale orientarea politică a partidului şi poporului nostru,
am făcut aceasta pentru a exclude orice speculație din partea cercurilor
imperialiste”27.
Tot pe 25 august, N. Ceauşescu are o convorbire cu A.V. Basov,
ambasadorul sovietic la Bucureşti. Despre această discuție dictatorul român
relata: „nu ştiu dacă tov. Basov a putut constata că tocmai în perioada
aceasta de frământări și de încordare, deşi într-un şir de probleme avem
păreri deosebite, inclusiv în problema cehoslovacă, am căutat să punem un
accent deosebit tocmai pe relațiile de prietenie cu Uniunea Sovietică și să
subliniem şi în cuvântările mele şi ale tov. Maurer, și în documentele de la
Marea Adunare Naţională. Am făcut aceasta tocmai pentru a nu lăsa nici un
moment impresia în rândul poporului faptul că în unele probleme aveam
păreri deosebite și că trebuie pusă în discuție prietenia dintre Partidul
Comunist Român și sovietic. Sigur, nu reuşesc să citesc toată puzderia de
ziare, dar nu cred să fi apărut vreun articol în care să pună în discuţie
Uniunea Sovietică şi conducerea sa”28.
N. Ceauşescu informa că i-a declarat lui A.V. Basov despre
convingerea sa și a conducerii române care consideră că deosebirile „de
păreri sunt vremelnice și dorim să fie lichidate cât mai repede. Noi am
declarat nu o dată, am declarat acest lucru și la Marea Adunare Naţională, că
dacă un stat socialist este atacat de imperialişti, România este gata să-şi facă
datoria și şi-o va face. Dar pentru asta, trebuie să ne întâlnim şi să vedem
26
Apud D. Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundația Academia Civilă,
1997, p. 138.
27
M. Retegan, op.cit., p. 302, Stenograma şedinței Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.
din ziua de 25 aug. 1968, orele 11,30.
28
Ibidem.
lucrurile”29.
Abordând problema Cehoslovaciei, N. Ceauşescu spunea: „Suntem de
acord şi am spus să se ajungă la o înțelegere cu organele conducătoare”30.
Atitudinea promovată de N. Ceauşescu de-a lungul crizei cehoslovace
va aduce o nesperată consacrare internațională şi o apreciabilă popularitate
internă. Dictatorul român „poza” în apărătorul cauzei drepte a
comunismului, reprezentând liberalizarea politică și „autonomia” faţă de
Moscova. Apărea ca un energic apărător al independenţei ţării sale, care
începuse să devină o piesa importantă a relațiilor internaționale.
După acest eveniment, României „i s-a recunoscut” de către Occident
statutul de „autonomie” faţă de Blocul Sovietic. România a câştigat sprijinul
Occidentului și mai ales al Statelor Unite, al căror preşedinte, R. Nixon, va
şi sosi la Bucureşti în 1969. Era primul preşedinte american care sosea în
Romania şi respectiv într-o ţară comunistă.
În anii 70 politica externă românească se va bucura de succes, dar
bazată pe imaginea creată în 1968.
29
Ibidem.
30
Ibidem.
EPISTOLE ISTORICE (X)
Virgil Mihăilescu-Bîrliba*
Historical Letters (X)

Abstract
A part of the correspondence between the author and the well-known

archaeologist Sever Dumitrașcu is presented. Prof. Univ. Dr. Sever Dumitrașcu
researched western Dacia, between the rivers Someș and Mureș, for over half a
century with outstanding results (Clit, Medieșul Aurit, Biharea and so on). In the
letters of the two, aspects of the activity of Romanian archaeologists from the last
decades are revealed.
Key words: correspondence, ancient history and archaeology, Sever Dumitrașcu

Cuvinte cheie: corespondență, istorie antică și arheologie, Sever Dumitrașcu
Prin rândurile de față continuăm publicarea corespondenței – chiar

dacă este parțială –, purtată de către autorul acestor rânduri cu unii istorici
români și străini (Bucur Mitrea, Géza Alföldy, Franco Sartori, Nicolae
Gostar, Alexandru Andronic, Gheorghe Poenaru Bordea, Julien Guey,
Dumitru Tudor, Mircea Rusu, Liviu Mărghitan, Mircea Petrescu-Dîmbovița
și Peter Robert Franke („Zargidava”, X-XV, 2011-2016; „Acta Musei
Tutovensis”, XIII-XV, 2017-2019). Așa cum subliniam în prima
consemnare de acest fel din revista muzeului din Bârlad1, am păstrat
consecvent de la bun început aceleași principii de editare. Pe de altă parte,
fără a reitera toate considerentele care ne-au condus la acest demers
istoriografic, țin să insist asupra consecințelor dispariției schimbului de
misive pe suport de hârtie. De altfel, și această corespondență este văduvită
în mare parte de expedierea răspunsului olograf – în cazul când în mod
excepţional acesta nu era dactilografiat. Așa încât socot că cea mai bună
cale de a se păstra pentru viitorime această sursă istoriografică ar fi
înmagazinarea ei pe diverse forme electronice pe le poate îmbrăca astăzi
transmiterea scrisorilor.
*
Institutul de Arheologie din Iași al Academiei Române. Email: vmbinst@yahoo.com.
1
V. Mihailescu-Bîrliba, Epistole istorice (VII), în „AMT”, XII. 2017, 275.
Epistole istorice (X) 417
X. SEVER DUMITRAȘCU (6 IUNIE 1937 – 2 OCTOMBRIE 2022)
A văzut lumina zile în Rapoltea Mare (jud. Hunedoara), situată între

Hațeg și Deva, ceea ce îl îndrituia cu mândrie pe bună dreptate să se
considere neam de moți. A terminat liceul „Decebal” din Deva și a urmat în
mod firesc – vezi înlănțuirea poate predestinată Hațeg – Decebal –
Facultatea de Istorie-Filosofie a universității clujene (1957-1962). După
încheierea strălucită a studiilor a fost imediat încadrat la Institutul Pedagogic
din Cluj, de unde, apoi, în anul 1964 a fost transferat la noua instituție
similară înființată la Oradea. Din momentul acela viața și cariera lui Sever
devin împletite până în ultimele clipe. La această ultimă instituție de
învăţământ superior va lucra până la desființarea acesteia (1977), și la care
va reveni după reînființarea sa în 1990 (Universitatea Oradea), ocupând
postul de conferențiar și, ulterior, de profesor universitar (1994). În
continuare, atribuțiile sale vor fi tot mai ample (1999 – conducător de
doctorat; 1998-2004, șef de catedră la Facultatea de Istorie-Geografie).
În completarea celor de mai sus, nu se poate omite că în 1972 a fost
numit director al Muzeului Ţării Crişurilor, post pe care l-a ocupat – după
cum reiese din acele anterior spuse – până în 1990.
Dotat cu o energie ieșită din comun, o inteligență pe măsură și o iubire
pătimașă de neam și țară – în afara obligațiilor didactice, editoriale (revistele
„Crisia”, „Biharea”, „Analele Universității din Oradea”, s. Istorie-
Arheologie ș.a,) și administrative, preocuparea sa de căpetenie a constituit-o
majoritar cercetarea Daciei de vest, dintre Tisa Superioară și Mureș.
Arheologul orădean a descoperit și studiat peste 30 de situri cu o mare
diversitate culturală, dintre care amintim pe cele de la Moroda, Clit și
Comănești (toate din jud. Arad), Medieșul Aurit, Dumbrava (toate din jud.
Satu Mare), Voievozi, Nucet, Talpe, Biharea, Șuncuiuș, Tășad, Oradea
(toate din jud. Bihor) ș.a. De fapt, teza de sa doctorat (Teritoriul dacilor
liberi din vestul și nord-vestul României în vremea Daciei romane –
publicată în 1993 sub titlul Dacia Apuseană) este edificată chiar pe acest
solid demers științific. Drept urmare, în vol. II al Tratatului de Istoria
Românilor, publicat sub egida Academiei Române, este autor al
importantelor capitole Dacia vestică şi nord-vestică (sec. II-IV) şi Dacia
vestică şi nord-vestică în secolele IV-VI (București, 2010).
418 Virgil Mihăilescu-Bîrliba
1.
Oradea, 20 martie 1990
Dragă Virgil,
Îți răspund la frumoasa și tonica ta scrisoare pentru că m-a bucurat
mult. Îți mulțumesc din suflet. Cea mai mare bucurie e Institutul de
Arheologie Iași2. Vă doresc multă bucurie și noroc. Îi voi scrie – dacă îmi
permiți – și dlui Dan Gh. Teodor, pentru a-l felicita.
În prezent prelucrez materialul dacic de la Tășad, împreună cu Doina
[Ignat]3, pentru celelalte materiale (preistorice). Deci lucrez. Îmi rezerv
totuși dreptul ca în viitor, pentru a nu fi oportunist, să-ți mai scriu câteva
mici întâmplări de genul R. Popa4 și vei vedea că destăinuirile mele ar putea
să aibă un tâlc, pe care îți voi cere și ție să-l deslușești – pentru mine – și
atât. Nu te teme, nu-s fricos. Dar nici obida nu poate fi uitată. Nu, nu pentru
răzbunare sau alte povești de genul acesta, ci pentru ca lucrurile să rămână
știute, să nu ne creadă lumea proști cu totul.
Știi ce se spunea despre strămoșii mei moți în secolul XVIII – că
ținem minte. Atât, deci Virgile că ținem minte, nu pentru altceva. Cât de
curând îți voi scrie două mici întâmplări pe această temă – pentru
amuzament!
Bucuria mea e mare pentru Iașul vostru și al nostru, pentru Moldova
copilăriei mele. Știi că mi-am petrecut – ca refugiat din nordul Ardealului –
copilăria și am făcut prima clasă primară pe Rebricea, în satul Scânteia
(atunci j. Vaslui, azi, j. Iași). Vezi sunt consătean cu E. Condurachi5!!!
Înțelege că mă bucur și de asta îți scriu lăbărțat. Iartă-mă! Te îmbrățișez.
/ss/ Sever
2.
Oradea, 7 aprilie 1992
Dragă Virgile,
Ți-am primit scrisoarea și mă bucur că nu m-ai uitat. În legătură cu
volumul D. Protase, situația e astfel: 1. Termenul de predare 1 iunie 1992
2
La 3 martie 1990, Secția de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Romane a aprobat
ca Secția de Arheologie a Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol” să devină
INSTITUT DE ARHEOLOGIE, sub egida Filialei Iași a Academiei Române. Primul
director al noii instituții de cercetare a fost dr. Dan Gh. Teodor (între 1990 și 2004).
3
Dr. Doina Floare Ignat, cunoscut arheolog orădean.
4
Dr. Radu Popa, cercetător la Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan” București.
5
Acad. Emil Condurachi (1912-1987), director al Institutului de Arheologie „Vasile
Pârvan” București între 1956 și 1970.
(de fapt 30 iunie 1992, deoarece au cerut păsuire câțiva arheologi și istorici
străini!). Deci, pentru tine: 30 iunie 1992. 2. Poți da un studiu în l. străină. E
chiar mai bine. 3. Studiul poate avea 20-25 p. + note6.
Vreau să vin la Iași. Dacă va trebui să merg cu studenții în Munții
Orăștiei la cetățile dacice (cine să-i ducă?) și nu pot amâna practica lor de
teren, te rog următoarele: ajută-mă să primesc autorizația pentru săpăturile
de la Tășad, Șuncuiuș, Sânnicolau[l] Român. Mai ales pentru Tășad, unde
voi săpa cu studenții în practică. Am trimis toate adresele și Dnei Stoica7 și
Dlui Preda8. Te rog deci, e o rugăminte moțească, te rog respectuos stai de
veghe să-mi dea aprobare în Comisie. Roagă-l și pe M. Babeș9. Mă bizui pe
bunăvoința și prietenia ta. Te îmbrățișez, /ss/ Sever
NB: SĂRBĂTORI FERICITE ȚIE ȘI ALOR TĂI!
3.
Oradea, 4 ianuarie 1999
Dragă Virgile,
Permite-mi în primul rând să-ți doresc ție și familiei tale Mulți Ani,
fericire, bucurie și multă sănătate. Să vă dea Domnul Dumnezeu numai bine
și bucurie. Îți mulțumesc pentru extras și acum mă pregătesc să-l citesc pe
îndelete și cu mare bucurie, cum citesc tot ce scrii.
Dragă Virgile – câteva treburi „administrative” – țin Revista până îmi
trimiți studiul10, deci nu te grăbi, dar nici nu tărăgăna. Știu că ești un
adevărat neamț în această privință. Mă bucur că ai acceptat să stai alături de
– Crișenii – în această, poate, ultimă încercare de a aduna și struni, pe aici,
pe Crișuri, obștea noastră arheologicească. Mulțumesc. Îți mulțumesc pentru
prietenia și dragostea ta frățească.
Am și o rugăminte, și, cu greu mă decid să-ți cer ce îți cer, dar e din
pricina prostiei mele. Nu am cartea lui Dan Gh. Teodor, Meșteșugurile la
nordul Dunării de Jos în secolele IV-XI d. Hr., [Ed. Helios,] Iași, 1996 și te
rog fă-mi rost de un exemplar. Te rog (contra ramburs, alte cărți, cere-mi
6
V. Mihailescu-Bîrliba, About the new treatise on the history of Romania (volume I), în C.
Gaiu, C. Găzdac (eds.), Fontes Historiae. Stvdia in honorem Demetrii Protase, Bistriţa –
Cluj-Napoca, Ed. Accent, 2006, p. 1029-1037 (=1. Despre volumul I al noului tratat de
istorie a românilor, în „AM”, XXIX, 2006 (2007), p. 171-178.
7
Dr. Georgeta Stoica, inspector la Direcția Muzeelor din Ministerul Culturii.
8
Prof.Dr. Constantin Preda, președintele Comisiei Naționale de Arheologie.
9
Prof.Dr. Mircea Babeș, renumit arheolog, membru al Comisiei Naționale de Arheologie.
10
V. Mihailescu-Bîrliba, Bani şi armată într-o provincie romană imperială de graniţă.
Cazul Daciei Porolissensis, în Crişana Antiqua et Mediaevalia, 1, Oradea, 2000, p. 18-27.
orice în acest sens!) și mai ales iartă-mi obrăznicia. Te îmbrățișez, /ss/ Sever
4.
[2018?]
Dragă Virgil,
Îți scriu cu bucurie mulțumindu-ți pentru Arheologia Moldovei, volum
exceptional și de o ținută impecabilă. Mă refer și la volumul tău omagial11,
în primul rând. Ați fost întotdeauna cei mai buni dintre [istoricii] români, de
la Iorga și Pârvan, încoace. Vă felicit pe toți ieșenii și vă doresc multă,
multă sănătate, că e mai bună decât toate! Eu învăț mereu de la voi, dar sunt
un elev mai slab! Asta e!
Îți trimit desenul, sper să fie bun. Aseară, când am vorbit cu tine, mi-a
părut rău că nu ți l-am pregătit mai repede. Desenatoarea, o fată cunoscută,
abia a venit din concediu, Și a mai fost ceva: tot patrimoniul Muzeului Țării
Crișurilor (patru secții!) e în lăzi. Se va muta în curând într-o fostă cazarmă
de cadeți austrieci (sfârșitul sec. XIX). Tot e ceva.
Nu în ultimul rând îți doresc cele Bune, Ție și familiei tale. Am citit
tot despre Domnul Lucrețiu12 și îl felicit, cu respect. Te îmbrățișez! Cu drag,
/ss/ Sever
P.S. Când pot, dacă pot, mai scriu. Anul trecut, în octombrie, și eu era
să mă duc spre alte lumi sau altă lume!
11
V. Spinei, L. Munteanu (eds.), Miscellanea numismatica Antiquitatis. In honorem
septagenarii magistri Virgilii Mihailescu-Bîrliba oblata, Honoraria 4, București, Ed.
Academiei Române, 2008.
12
Prof.Univ.Dr. Lucreţiu Mihailescu-Bîrliba.
FIG. 1. Scrisoarea din 20.05.1989 a Prof. Sever Dumitrașcu către V. Mihailescu-Bîrliba/

A letter from Prof Sever Dumitraşcu to Virgil Mihailescu-Bîrliba.

The letter of 2.03.1990 from Prof. Sever Dumitrașcu to V. Mihailescu-Bîrliba.

The letter of 5.03.2002 from Prof. Sever Dumitrașcu to V. Mihailescu-Bîrliba.
THE INVOLVEMENT OF THE COINS OF ISTROS, CALLATIS AND
TOMIS IN THE LOCAL DOBRUDJAN ENVIRONEMENT DURING
THE CLASSIC AND HELLENISTIC PERIODS
(IN CHORA AND EX-CHORA)*
Gabriel Mircea Talmațchi**
Implicarea monedelor din Istros, Callatis şi Tomis în mediul local din

Dobrogea în perioada clasică şi elenistică (în Chora şi ex-Chora)
Rezumat
Descoperirile monetare pot avea o contribuție semnificativă la studierea

legăturilor dintre lumea greacă și populațiile barbare. Dacă ne raportăm la
caracteristici, semnificația și rolul lor. Pornind de la evidența numismatică, sunt
identificate căile de pătrundere ale monedelor grecești emise de coloniile de pe
coasta vestică a Mării Negre (Istros, Callatis și Tomis) în mediile locale. Astfel,
sunt supuse analizei de specialitate situaţiile identificate in chora si in alte spații
aflate nu departe de spaţiul de influență economică. În majoritatea cazurilor
constatate în spațiul dobrogean (delimitat la nord și la vest de Dunăre și spre est
de Marea Neagră), căile de pătrundere ale monedelor pontice sunt specifce
fluxului economico-comercial (pentru perioada timpurie), de cele mai multe ori
însoțind mărfuri. Ele sunt aduse de comercianții centrelor producătoare sau care
se manifestă ca intermediare. De asemenea, sunt însoțite de monedele bătute în
alte centre ale lumii grecești (din spațiile vest-pontic, interior-pontic etc.). O altă
modalitate, dar noncomercială, este cea aleatorie, legată de prezența pieselor de
valoare redusă transportate de persoane care în diferite condiții au călătorit spre
și dinspre aceste polis-uri. Din aceeași categorie noncomercială mai poate fi
enumerată (pentru perioada târzie) calea unor cadouri sau plata unor servicii
militare pe care le asumă aristocrația militară specifică populației locale.
Funcțiile care definesc în general moneda în perioada greacă nu sunt
*
This article, in the form of a communication with the title Path and ways of manifestation
of the Greek autonomous coins from Histria, Callatis and Tomis in chora and the fortified
settlements of the autochonomous population from the Dobrudjan space, was presented at
the Conference „Money on the Margins. Coinage, Forms and Strategies of Intercultural
Commerce on the Black Sea Shore in the Classical and Hellenistic Eras”, International
Workshop, 18-22 June, 2017, Zichron Yaakov, Israel.
**
Senior researcher, The Museum of National History and Archaeology Constanța;
gtalmatchi@yahoo.com.
The involmement of the coins of Istros, Callatisand Tomis 425
îndeplinite complet în zona analizată. Foarte rar, în teritoriul vest-pontic,

monedele supuse analizei sunt documentate și în contextul arheologic al unor
practici religioase ale populației autohtone. Indiferent dacă sunt comerciale sau
noncomerciale, căile de pătrundere, semnificația și rolul avut în mediul autohton
dobrogean de monedele grecești vest-pontice atestă prezența unor legături clare
între populația grecească și cea negreacă, în cadrul realităţilor cotidiene specifice
societăţii secolelor analizate.
Key words: coins, Istros, Callatis, Tomis, Dobrudja, 5th-1st centuries BC.
Cuvinte cheie: monede, Istros, Callatis, Tomis, Dobrogea, secolele 5-1 a.Chr.
Greek colonization, which took place on the Dobrudjan coast of

Pontus Euxinus, led to the gradual attraction of local communities in the
economic system of the Greek world, where one of the fundamental
elements for its proper functioning was currency. It was created to serve,
among others, as means of exchange for conducting commercial
transactions in a conducive socio-economic framework.
Founding of the three Greek colonies, Istros, Callatis and Tomis in the
7th-6th centuries BC. (closely spaced chronologically) allowed gradual
installation of an advanced civilization in many aspects. First issues appear
at Istros in the 5th century BC., at Callatis in the 4th century BC. and at
Tomis in the middle 3rd century BC.1 The presence of a monetary workshop
in the Greek cities was necessary in the economic and political context and
the monetary activity was overseen and organized by the official authority.
The issues of the three cities during the autonomous period represent,
considering the relationship between money and art, between money and
symbol and between money and circulation, numismatic sources regarding
research of artistic, religious, economic and commercial life, typical for the
5th-1st centuries BC. (with several relevant periods of time) in the Pontic
territory2.
This Greek civilization found in the native world, near the coast and
inland, a partner and a good receiver3. The colonization phenomenon of the
west coast of Pontos Euxeinos (Istro-Pontic space) required the
1
For Istros: ILIESCU 1967, 11; ILIESCU 1976, 88-93; POENARU BORDEA 1978, 3;
POENARU BORDEA 2001, 32; ILIESCU 2002, 51-52; POENARU BORDEA 2004, 30-31;
for Callatis: POENARU BORDEA 1978, 15; POENARU BORDEA 1997, 60-61; PREDA
1998, 74; for Tomis: POENARU BORDEA 1978, 14; PREDA 1998, 83; ILIESCU 2001, 52.
2
TALMAȚCHI 2014, 7.
3
BUZOIANU 2001, 300.
426 Gabriel Mircea Talmaţchi
establishment of direct political and trade relations between the Greek and local
communities, which presented the two well-known forms of approach, Ionic
(pacifist, of collaboration and exchange) and Doric (warrior, imposed by
violence and brutal control). The nature and means of expression of these
relationships varied depending on the chronological time, from their debut and
subsequent manifestations. In the evolution of these relations we can identify
three main areas: the search for collaboration and to initiate exchange-archaic
period: Greek-native partnership (generally in Classical period and early
Hellenistic period) and Getae military supremacy and harassment (second part
of Hellenistic period until the arrival of Roman power in the area)4.
The establishment of a monetary workshop at Istros in the middle of
th
5 century and the emergence of currency is a higher stage of development
of the Greek polis, satisfying some requirements resulting from the need for
cooperation with local people (as a crucial auxiliary for trade) and the
affirmation of the centre’s autonomy, “a quantification of statutes and civil
rights”; they replaced the traditional semi-monetary trade models with
capacities likely to be quantified5. During this period, at Istros appears the
silver type with the two heads reversed which can be attributed after recent
research, by associating data, to Apollo and the coin printing of a wheel
with four spokes for commercial purposes (as a means of communication,
customized, in the local exchange)6. The 4th century BC. was defined by us
as a period of a complex Greek-native partnership, created on solid
foundations, not only in immediate surroundings or chora. Istros becomes
the most important provider of goods for the Getae in Wallachia and
Moldavia and even on greater distances, access being made along the
Danube River and the main rivers7. Also, it had major economic influence
throughout the north-western coast of Pontos Euxeinos8. It is the most
flourishing period of the city economically and it became the main
economic center for western Pontic Greek world; some of the products are
for the domestic market, the rest (majority) being exported. Now it is also
when the most numerous series of silver coins are minted (in terms of
quantity and quality). They are considered, given the style, the most
4
RUSCU 2002, 13-22.
5
PETRE 2003-2005, 45.
6
For recent research about presence of Apollo on silver coins see PANAIT-BÎRZESCU
2003-2005, 218; TALMAȚCHI 2011a, 91.
7
CONOVICI 1980, 50; TEODOR 1999, 93-94.
8
ALEXANDRESCU 1974, 215.
beautiful pieces of istrian series9. Such copies are for transactions concluded
with the native population (Scythian, Getae and Thracian) and are not used
on the town market or its immediate surroundings, as evidenced by our
findings. Moreover, most of them are found in hoards of tens or hundreds of
copies in the local environment. We add to this the minting of various monetary
types made in bronze, during the entire Hellenistic era (River God, Apollo,
Dionysos, Helios, Hermes, Demetra, Athena and Apollo on omphalos)10.
Silver monetary issues of Istros (from the 3rd and 4th group) dominate
quantitatively all other West-Pontic monetary issues, fact explained by the
long duration of minting11 (Fig. 1, no. 1). Most of them are concentrated in
Dobrudja. More than a quarter of Dobrudjan isolated discoveries were found
in the istrian chora, being overtaken, by little, by the similar values
calculated for Getae settlements (20 sites with 31.1 % from the total of
isolated discoveries)12.
It is thought that the generalized spread of silver istrian coins from these
last two groups was made beginning with the second half of the 4th century and
early 5th century. The same spatial and chronological features seem to
characterize the pieces located south of this area, in north-eastern Bulgaria. For
the territory of Dobrudja there are two areas where the istrian silver deposits are
merged, one in northern part (with 11 hoards) and the other one, in its south-
western part (with 11 hoards)13. Few coins from the colonies within Pontos
Euxeinos basin were so valued by the local populations as istrian didrachmas
and drachmas, being accepted voluntarily based on the prestige of the city and,
probably, based on the fact that the locals aspired to a model with the value of a
status symbol. Dobrudjan discoveries (istrian bronzes) cover the entire
Hellenistic period. There are, with reference to discoveries, concentrations of
parts as follows: massive on the city's market, relevant in the chora and
increasingly dissipated to the Danube (towards southwest, west and northwest).
We have catalogued 20 possible Getae settlements, which contain a small part
of this small change category (around 5 %)14.
With the classical period and the beginning of the Hellenistic period
9
TALMAȚCHI 2011a, 42.
10
TALMAȚCHI 2009b, 66.
11
MIHĂILESCU-BÎRLIBA 1990, 48; TALMAȚCHI 2010b, 403-404; TALMAȚCHI
2011a, 340; TALMAȚCHI 2011d, 489; MUNTEANU 2013, 359.
12
MUNTEANU 2013, 359; similar calculations for the Dobrudjan monetary discoveries of
this kind were made by TALMAȚCHI 2006, 38-39.
13
MUNTEANU 2013, 359.
14
MUNTEANU 2013, 361.
we can talk about the gradual opening of other Greek mints on the
Dobrudjan coast of Pontus, such as the ones in Callatis (middle or the
second part of the 4th century B.C.) and Tomis (middle of 3rd century B.C.).
The workshop in Callatis issues first silver coins of Herakles type and then,
in the 3rd century and until the 1st century B.C., it started minting bronze
pieces of various monetary types (Apollo, Dionysos with wreath or panther,
Artemis, Heracles, Athena and Demetra)15 (Fig. 2, no. 1-17). The Dorian
colony experienced a period of economic prosperity in the 3rd century B.C.
and in the first half of 2nd century B.C.16. Regarding the economy of
Callatis, a central role was played by cereals, which probably ensured the
development of an extensive trade based on this highly sought product since
the 4th century B.C.17 The Callatian mint has beaten silver and bronze coins
at the time (the latter being the quasi-majority among the Dobrudjan
discoveries). It was, by the quantity of coin issued one of the most important
autonomous period mints in the west of the Pontos Euxeinos, and, as
recently observed, ”the city and its territory contribute with more than a
third (36,5 %) of all Dobrudjan isolated finds, claiming instead, a
considerable share of the common metal accumulations, while indigenous
settlements (11 sites) ensure a quarter of this amount (24,4 %)”18. Also, we
notice a possible trade route between Callatis and the south-western corner
of Dobrudja, attested by isolated finds and monetary deposits (besides the
bronzes that represent the majority, we also find silver pieces, Heracles
type), near Durostorum, an accessible Danube crossing point, very
important since the Hellenistic period. Two areas with a relative
concentration could be identified in the northeast and in the south-western
part of Dobrudja (with the archaeological context of the pieces belongs to
the 2nd-1st centuries BC.19
Despite an early foundation (in the second half of the 6th century)20,
Tomis remains until the middle of the 3rd century BC. to the stage of an
emporium21. Perhaps, only after 260 BC., the city acquires the status of
15
TALMAȚCHI 2011a, 434-435; TALMAȚCHI 2016, 439-440.
16
See all the bibliography at TALMAȚCHI 2016, 445, note 46.
17
PIPPIDI, BERCIU 1965, 190-191.
18
See the latest statistical analysis at MUNTEANU 2013, 363.
19
TALMAȚCHI 2002-2003, 396; TALMAȚCHI 2009a, 193-5; TALMAȚCHI 2011c, 19;
MUNTEANU 2013, 363; TALMAȚCHI 2017, 541-545 (deposits of callatian bronze coins
from Adamclisi, Ispanaru and Șipote).
20
BĂRBULESCU, BUZOIANU 1995, 61; BUZOIANU, BĂRBULESCU 2007, 290.
21
STOIAN 1962, 18; MATEI 1995, 183.
polis, becoming a stable political entity, economically and commercially

prosperous, becoming a warehouse of goods, with the approach of the
Roman era. In middle of 3rd century, the city started minting coins, a clear
expression of its economic and financial independence and left the monetary
sphere of interest of Istros22. This activity, of great importance in the life of
the city, continued throughout the autonomous period, until the 1st century
BC. (types of Apollo, Great God (Fig. 1, no. 2 and 3), Demetra, Dioscurs,
Zeus and Hermes)23.
Most of the Tomitan monetary findings isolated from the colony
appear as a result of archaeological research and fortuity findings inside the
ancient city (50.9 %)24. From the Tomitan coins we have repertories for five
deposits, of which one it’s funerary25. Almost all present in composition
only Tomitan coins, their common factor as type being the “Great God”.
The deposits, with one exception, represent small amounts (of 4, 5, 8, 11
pieces), for or as a result of local payments (with the exception of the
funeral one which has a different significance). What draws our attention
it’s their counter-marking (in some cases repetitive), fact that suggests a
much later dating then the moment of the issue of the respective monetary
type. The second important component of studying the monetary circulation
it’s represented by the situation observed in the chora26. Surprisingly, we
remark a relatively small amount of Tomitan coins, discovered by chance in
an overwarming proportion; the contribution of settlements in the territory
remains insignificant27. Last but not least, outside of the economic and
political territory of influence, we retain very few discoveries that would
account for 10-11% of the total repertory. This indicates a very low impact
on the tomitan mint products at medium and large distances. Especially
within the autochthonous communities, maybe with the exception of the
south-western area of Dobrudja28.
Given the strong domination of the istrian coin, followed by the
Callatian one in the territory, issues of some cities from the Pontic basin
appear in the North (Olbia, Tyras, Gorgippia, Phanagoria, Panticapeum,
22
A change of status and of its economic situation can be observed, with the mid-3rd
century, with the so-called „war of Tomis” according AVRAM 1999, 26-32 and no. 116.
23
TALMAȚCHI 2011a, 437-441.
24
This last percentage appears at MUNTEANU 2013, 364.
25
26
About Tomitan chora see at IRIMIA 2003, 56.
27
AVRAM, POENARU BORDEA 2001, 569.
28
MUNTEANU 2013, 364.
Tauric Chersonese), West (Dionysopolis, Odessos, Messembria, Apollonia

Pontica), South (Byzantion, Perinth, Amastris, Amissos, Heraclea Pontica,
Sinope)29. Moreover, some centres seem to become intermediary for others,
in a more or less coordinated economic „game”. Also other areas of the
Greek world are present in the monetary circulation of the time, as we may
notice for Argos, Pharsalos, Thebes, Athens, Aegina, Aigion, Histiea,
Abdera, south of Italy (Syracuse, Metapontum), western Asia Minor (Cyzic,
Miletus) etc.30 In terms of percentage, of the total foreign currencies, the
situation is distributed as follows: we notice the presence of about 29 % in
the isolated discoveries of the mints in the northwest of Pontos Euxeinos, 53
% of the ones in the west and southwest of Pontus, 8 % in the south, 10 %
others. Some monetary discoveries are highlighted within the discoveries. A
first category is represented by coins from Lagid Egypt (Fig. 3). They
penetrate in the middle or late 3rd century B.C. and their occurrence is
casual, being involved in the monetary flow of other issues, especially
Macedonian, their association being frequent in hoards at long distances
from the discovery site (but maybe also representing clues of some
commercial directions conducted between the south-Mediterranean space
and the port of Tomis31. In the area of the west coast are suggested to be
present a series of relationships or cultural influences between the Ptolemaic
Egypt and the west Pontic coast (Greek-Egyptian syncretism etc.)32. Also, it
has been proposed based on a number of economic and political factors, the
existence of a political, economic and cultural „koinè in the Pontic basin of
the Ptolemy era”33. However, by means of some characters (either sailors or
merchants, or mercenaries), these coins were mainly used on the local
Tomitan monetary market. They remain at Tomis, for whatever reason, and
do not return to the place of production.
Geographically speaking, the analysis must take into account the
situation of the poleis, the chora and, last but not least, the situation of more
remote areas, inhabited by indigenous populations, organized in tribes or
tribal unions. They owned major fortified centres, with various forms of
trade involving, more or less, (we refer to the role of currency) monetary
29
TALMAȚCHI 2007, 14-25, 37; CUSTUREA, TALMAȚCHI 2013, 196.
30
TALMAȚCHI 2007, 24, 26-9, 37; TALMAȚCHI 2008a, 3; CUSTUREA, TALMAȚCHI
2013, 196.
31
OCHEȘEANU 1974, 202.
32
RUSCU 2002, 229-230.
33
LUNGU 2007, 149.
issues. In the evolution of local society in the second half of the first
millennium, we can trace the transformations occurring in different stages of
development of their material and spiritual culture, the organization and
differences from a micro-area to another. Changes occurring over time, from
the social and economic point of view amid the increasingly important
influence of Greek civilization, create within the indigenous Dobrudjan
society the possibility to attract (high quality) import products and the
possibility of using coins for the primary purpose for which they were
issued; all these influences have come directly or indirectly from different
colonial areas. Currency was claimed by the development of agricultural
and handicraft production and by the commercial exchange again34.
A very important role for maintaining close contacts between local
and Greek communities was played by the roads which followed the courses
of the larger or smaller waters (especially the Danube line), but also by
those located along the coastline or in the central-Dobrudjan area. All three
colonies were the creators in the chora and users of a main and secondary
road system, ways of communications that ensured the consistent
penetration of Greek products and coins to the receivers. From this point of
view, we have the most clear image at Istros, where roads are
archaeologically documented to go to the interior of the rural territory and then
to the Black Sea shore, to the north and west, along the coast to Olbia area35.
Native population civilization (probably Getae) in Dobrudja has
experienced constantly, in the second Iron Age, a significant economic,
political and military presence, both in the Greek environment (polis/chora)
and in the local one (settlements, fortifications, and so on). We mention in
this regard some important local settlements from the south-west of the
Dobrudjan territory as Adâncata-Floriile, Izvoarele, Satu Nou and Dunăreni-
point Muzait36. Those settlements, based on Hellenistic archaeological
findings (varied and impressive quantitatively), seem to have played the role
of exchange centres, including with Getae settlements located on the left
bank of the Danube or with other similar settlements in the area37. Danube
was in pre-Roman times the main economic and commercial means of
communication, for both Getae population and for economic representatives
of West-Pontic colonies. This is characteristic mainly to the economic and
34
35
DORUȚIU-BOILĂ 1971, 41.
36
A short discussion about this subject see at TALMAȚCHI 2012, 7, 16.
37
TALMAȚCHI 1995, 23-35; TALMAȚCHI 2004-2005, 119-120.
trade situation typical for the 4th-3rd B.C. centuries; in the 2nd-1st centuries
BC the economic reality and implicitly the commercial one showed signs of
a deep crisis38. The situation in the Danubian area is not very different from
that of the coastal area, but here, the economic and trade issues seem to be
more difficult to resolve (as scale and dynamic).
From the monetary point of view, in over half of the settlements
identified as belonging to the Getae, coins were discovered, but in very few
cases are supported by archaeological data. Regarding silver issues (for
instance, istrian), some of the pieces, which were considered imitations, are
likely to have been produced in moving „workshops” brought inside some
getic settlements by itinerary craftsmen of Greek origin.39 Their presence
can be noticed at least by the large quantity of Greek pottery, luxury and
common, as it is in the centres from Floriile (point Adâncata) and Satu
Nou40, although we cannot exclude also other centres from the northern half
of the Dobrudjan territory.41 However, the ability to copy an original coin
by the autochthonous environment denotes the presence of an important part
of Hellenization. Nevertheless, what is to be remembered is the practice of
making barbaric imitations that reproduce relatively the iconography of a
currency type well-known in the trade markets of the analysed world. These
pieces were produced to be used by persons outside the Greek world and
they give certain clues regarding some practices specific to the trade and
social world from the chronological moment considered.
Of the few large settlements catalogued that are specific to the native
population, there is the one from Floriile, point Adâncata (Constanța
County). Little known in archaeological and numismatic research, the
complex of settlements has rarely aroused interest commensurate with the
importance of the discoveries made here, even if only by chance. The
settlements were indicated in specialized works with various archaeological
materials collected repeatedly following occasional surface research. The 4th
century and early 3rd seem to experience a period of maximum prosperity, a
peak in the economic, commercial and overall development of the fortified
settlement. Its evolution continues also in the 2nd-1st centuries B.C., but at
38
39
40
For the archaeological finds from Satu Nou see IRIMIA 1993, 170-173; IRIMIA,
CONOVICI 1989, 115-154; IRIMIA, CONOVICI 1990, 81-96; IRIMIA, CONOVICI,
GANCIU 2007, 81-119.
41
For the archaeological finds in North Dobrudja see IRIMIA 1993, 157-8, 161, 170.
very low standards. This settlement was considered an important residential

centre, fortified with earth waves (generally preserved at a small height of
under 1m) and adjacent ditches, which has experienced stages of evolution
and development.42 Its upper part (we are considering its layout in relation
to the relief) coincides with a possible acropolis (in the south-western part
of the plateau), with quadrilateral sides of 150 x 150 m (Fig. 4, no. 1-2; Fig.
5). Its extent is absolutely remarkable, on several tens of hectares. In its
vicinity there are several tumular tombs (Fig. 6), one of which being large.43
From a monetary point of view, the data is rich. Therefore, we
mention as isolated discoveries almost 200 arrowheads-monetary signs, an
Olbian dolphin, five drachmas and three istrian subdivisions of Apollo type,
87 silver and bronze coins from Istros, Callatis, Tomis, Odessos,
Messembria, Macedonia (a single stater minted for Alexander the Great),
Geto-Dacian imitations etc.44 At the end of the enumeration, we review a
series of treasures and monetary deposits as follows: a small deposit
consisting of 29 bronze coins of the wheel type45; a monetary hoard
consisting around of 82 drachmas and istrian subdivisions46; a hoard
consisting of Macedonian bronze coins (a few dozens of bronze pieces
minted by Philip the 2nd and Alexander the 3rd)47; a small monetary hoard
consisting of 10 drachmas of the type Alexander the 3rd and a istrian
drachma from the fourth series.48 These hoards probably highlight either
direct commercial payments or, more likely, payments for military
mercenary services, namely amounts paid occasionally (φόρος)49 for the
redemption of a fortress, or military protection under the agreements with
local populations (see in this respect the general relationship with
Zalmodegikos50, respectively with Rhemaxos and his son51).
After the discoveries from Floriile, the ones from Satu Nou and
Izvoarele are especially interesting. At Satu Nou (com. Oltina, county
Constanța) a first fortified settlement (with a rampart and defense ditch) was
42
IRIMIA 2010, 94-95.
43
IRIMIA 2004, 177-92; IRIMIA 2004-2005, 320; TALMAȚCHI 2013, 7-19.
44
TALMAȚCHI 2005, 19-20; TALMAȚCHI 2008c, 212-213; TALMAȚCHI 2011b, 57.
45
46
TALMAȚCHI 2011b, 56; DIMA 2014, 64-66.
47
48
TALMAȚCHI 2011b, 56-57.
49
PIPPIDI 1967, 208; ȘTEFAN 1984, 333; AVRAM 1989, 86; RUSCU 2002, 272-273.
50
PIPPIDI 1967, 173-80; PIPPIDI 1983, 8; AVRAM 1989, 85.
51
PIPPIDI 1983, 15; a dating of this document around 190 BC. see at COJOCARU 2004, 386.
discovered, at the point of ”Voicu valley”, on the right bank of the Danube,
on a promontory, today in much eroded. Archaeological research has
identified two phases of evolution, the first belonging to the interval
between 280 and the end of the last quarter of the 3rd century BC. (more
precisely the years 220-210), and the second (after a hiatus of a century),
with three component levels, is dated between the 1st century BC. and the
first decades of the 1st century BC (Fig. 7, no. 1/1 and 2). The hiatus is
explained by the community moving from here to a distance of
approximately 800 m, in the point called "Vadu Vacilor", in a fortified
settlement (for the entire period of the 2nd century BC) (Fig. 7, no. 1/2)52.
Another very important point through the existing discoveries is the
one near the town of Izvoarele (Lipniţa commune, Constanța county). The
current locality is positioned next to one of the most important ancient fords
from Dobrudja to Wallachia. The surface investigations have recovered pre-
Roman vestiges attesting to the existence of a Getic settlement (a dava) at
the "La Tablă" point (dated to the 6th-1st century BC). The variety and
richness of the discovered archaeological material would indicate, on the
one hand, an important economic center with close commercial ties with the
Greek communities in the west of the Pontos Euxeinos (directly or as an
intermediary for products coming from other corners of the Greek world).
On the other hand, due to its position, the center also had political and
military importance. Also, from the approximately 500-600 m beach located
on the bank of the Danube, at the „Kala Gherghi” point (approximately 2.5
km east of the village, where the ruins of the Roman-Byzantine Sucidava
fortification are also preserved), there have been foundnumerous ceramic
fragments and metal pieces (ornaments, coins and other materials)53.
Conclusions
Most likely, the use of coin as an exchange instrument in the local
environment (outside the economic and political territory of
influence/chora) was made punctually, being rather a monetary penetration
(depending also on the size and importance of the settlement of the local
population: the residence of aristocratic authority/fortified or simple/open).
Unfortunately, these materials come, like other archaeological pieces, from
52
IRIMIA, CONOVICI 1989, 115-154; CONOVICI, IRIMIA 1999, 196-211; IRIMIA,
CONOVICI, GANCIU 2011, passim.
53
Despre toate informațiile arheologice și monetare publicate de-a lungul timpului în zona
Izvoarele vezi la TALMAȚCHI 2018, 328-330.
random discoveries made by the specialists on field surveys or, are the result
of some acquisitions, or some donations made by the amateur detectors.
Perhaps, most of the time, undoubtedly very intense and rich trade
with Greek partners, as proven by archaeological discoveries, was based on
the actual exchange of goods. Pieces made of precious metal represented the
category of personal goods, of individual wealth. At the moment of
penetrating the barbaric environment, the functions of the coin change as a
consequence of the distance from the guaranteeing authority (the Pontic
city) and the absence of a convention on its local use. Through the metal
contained, it often preserves only the function of value guarantee, to which
are added new attributes related to the field of social, political or magical-
religious manifestations. It is also documented the use of Pontic coins in the
religious practices of the autochthonous, with coins of small, almost
symbolic value (in most cases being for a long time out of „circulation”). In
connection to the offerings, Dobrudjan west-Pontic monetary pieces were
buried together with other goods in funerary context. They were
intentionally deposited as „coin of Charon”, both in incineration graves and
burial grounds.54
Regarding the discoveries from the choras of Istros, Callatis and
Tomis (and especially on the coast), the density of small cash finds, isolated
or in small hoards and their considerable volume prove here the existence of
monetary circulation (in certain favourable chronological periods and in
some commercial points)55.
Greek coins issued by different other poleis, located closer or further
away from the analysed geographic area, were mapped in the west-Pontic
territory in a relevant number of points with discoveries, both hoards and
isolated finds. In fact, these discoveries were made in an overwhelming
proportion in the Dobrudjan Greek cities from the coastline and in the getic
settlements (mostly in the centre of the region or on the Danube), the real
centres of autochthonous power. From the discoveries we notice that these
coins, through their number are a privileged presence inside the West-Pontic
Greek centres, a sign of the links between the Dobrudjan coast and the
Orient, either directly on sea or through intermediaries. We don’t believe
that they reflect direct links with the issuing city, but rather mediated56.
54
55
TALMAȚCHI 2004, 177; TALMAȚCHI 2008a, 19; TALMAȚCHI 2008b, 506-7;
TALMAȚCHI 2010b, 402; TALMAȚCHI TALMAȚCHI 2011c, 18; TALMAȚCHI 2011d,
451-453.
56
PREDA, NUBAR 1973, 48; PREDA 1998, 93.
Probably that the apparition of “foreign” Greek coins enrols in local

contexts and monetary and commercial conditions, being brought by sailors
and merchants. They remain of a particular documentary importance,
proving a special mobility based on mutual interest regarding commercial
activities.
The economic transformation from the markets of Dobrudja’s cities
have led to the strengthening of the commercial relations, to the establishing
of contacts with various centres of the age, domestics or Greeks. In
Dobrudja, an important number of emissions belonging to different Greek
centres have been disseminated, due to the markets and to the evolved
monetary mechanisms, thus indicating a dynamic commercial penetration,
primarily during the 4th century B.C. The discovery of all these coins in the
Danubian-Pontic territory proves the active participation of Dobrudja in the
exchanges of material and spiritual goods that have taken place in the Black
Sea basin, offering, with an acceptable probability index, some suggestions
regarding the zones towards which these exchanges were headed and the
political relations (their extent and their dynamics), or, sometimes, only
geographical directions.
Bibliography
ALEXANDRESCU 1974 - Alexandrescu P., Însemnări arheologice, Studii și Cercetări de

Istorie Veche și Arheologie, 25/2, 1974, p. 209-16.
AVRAM 1989 - Avram Al., Pentru o fenomenologie a raporturilor dintre geţi și greci,
Symposia Thracologica, 7, 1989, p. 70-93.
AVRAM 1999 - Avram Al., Inscriptions grecques et latines de Scythie Mineure, volume
III. Callatis et son territoire, Enciclopedică/Diffusion de Boccard, Bucarest/Paris.
1999.
AVRAM, POENARU BORDEA 2001 – Avram Al., Poenaru Bordea Gh., Coloniile
grecești din Dobrogea, e. Emisiunile monetare, in M. Petrescu-Dîmbovița, Al.
Vulpe (eds.), Istoria românilor. I. Moștenirea timpurilor îndepărtate, Enciclopedică,
București, 2001, p. 557-571.
BĂRBULESCU, BUZOAINU 1995 - Bărbulescu M., Buzoianu L., Tomisul în lumina
izvoarelor literare antice, in S. Dumitraşcu, V. Moga, A. Chiriac, S. Şipoş (eds.),
Din Istoria Europei Romane, Omagiu Dumitru Protase la împlinirea a 70 de ani,
Universitatea Oradea, Oradea, 1995, p. 61-68.
BUZOIANU 2001 - Buzoianu L., Civilizaţia greacă în zona vest-pontică şi impactul ei
asupra lumii autohtone (sec. VII-IV a.Chr.), Ovidius University Press, Constanţa,
2001.
BUZOIANU, BĂRBULESCU 2007 - Buzoianu L., Bărbulescu M., Tomis, in V. D.
Grammenos, K. E. Petropoulos (eds.), Ancient Greek Colonies in the Black Sea 2,
vol. I, BAR International Series 1675, British Archaeological Reports British Series,
Oxford, 2007, p. 287-336.
COJOCARU 2004 - Cojocaru V., Populaţia zonei nordice şi nord-vestice a Pontului Euxin
în secolele VI-I a.Chr. pe baza izvoarelor epigrafice, Universitatea ”Alexandru Ioan
Cuza” Iași, Iași, 2004.
CONOVICI 1980 - Conovici N., Les relations entre les Gètes des deux rives du Bas-
Danube à la lumière des données archéologiques et numismatiques (IV-II siècles av.
n. é.), in Actes du IIe Congrès International de Thracologie, Histoire et Archéologie,
Bucarest, 4-10 septembre 1976, vol. II, Academia Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1980, p. 43-54.
CONOVICI, IRIMIA 1999 – Conovici N., Irimia M., Sistemul defensiv al davei getice de
la Satu Nou- Valea lui Voicu, in T. Arnăut, A. Zanoci, S. Matveev (eds.), Studia in
honorem ion Niculiță, , Omagiu cu prilejul împlinirii a 60 de ani, Cartdidact,
Chișinău, 1999, p. 196-211.
CUSTUREA, TALMAȚCHI 2013 - Custurea G., Talmațchi G., Liens entre la Dobroudja
et la Mer Noire reflétés par la Numismatique, in J. P. Saint Martin (ed.), Recherches
croisees en Dobrogea, Amanda Edit, Bucarest, 2013, p. 195-202.
DIMA 2014 - Dima M., The Silver Coinage of Istros during the Hellenistic period,
Collection Moneta 179, Wetteren, 2014.
DORUȚIU-BOILĂ 1971 - Doruţiu-Boilă E., Observaţii aerofotografice în teritoriul rural
al Histriei, Peuce, 2, 1971, p. 36-46.
ILIESCU 1967 - Iliescu O., Cel mai vechi sistem monetar adoptat pe teritoriul de azi al
României, Viaţa economică, V/4/180, 1967, p. 11.
ILIESCU 1976 - Iliescu O., Le système monétaire et pondéral à Histria, Callatis et Tomis
aux Ve-IIe siècles av. notre ère, in H. Cahn, G. Le Rider (eds.), Actes du 8ème
Congrès International de Numismatique, New York-Washington, septembre 1973,
Association internationale des numismates professionnels, Paris/Bâle, 1976, p. 85-
98.
ILIESCU 2002 - Iliescu O., Istoria monetei în România (c. 1500 î.e.n.-2000), Cronologie-
Bibliografie-Glosar, Enciclopedică, Bucureşti, 2002.
IRIMIA 1993 - Irimia M., Geţii din Dobrogea în a doua jumătate a mileniului I a.Chr. şi
legăturile lor cu alte populaţii, in Colegiul Pedagogic „Constantin Brătescu”.
Valori ale civilizaţiei româneşti în Dobrogea, dedicat Centenarului Şcolii Normale
„Constantin Brătescu” din Constanţa şi aniversării a 115 ani de la reintegrarea
Dobrogei la Statul Român, Colegiul „Constantin Brătescu” din Constanţa/Asociația
cultural-istorică dobrogeană ”România de la mare”, Constanţa, 1993, p. 156-176.
IRIMIA 2003 - Irimia M., Consideraţii privind teritoriul rural al Tomisului în perioada
elenistică, in Studii Istorice Dobrogene, Universitatea „Ovidius” Constanţa,
Facultatea de Istorie, Centrul de Studii şi Cercetări ale Istoriei şi Civilizaţiei zonei
Mării Negre (secolele XIX-XXI), Ovidius University Press, Constanţa, 2003, p. 37-
56.
IRIMIA 2004 - Irimia M., Die getische Befestigung von Adâncata (Gem. Aliman, Kr.
Constanţa) und einige Fragen über die Beziehungen zwischen der autochtonen
Zivilisation und der griechisch-hellenistischen Wel, in A. Rusu-Pescaru, I. V.
Ferencz (eds.), Daco-geţii. 80 de ani de cercetări arheologice sistematice la cetăţile
dacice din Munţii Orăştiei, Bibliotheca Musei Devensis, Deva, 2004, p. 177-192.
IRIMIA 2004-2005 - Irimia M., Descoperiri getice în zona Adâncata (com. Aliman, jud.
Constanța), Pontica, 37-38, 2004-2005, p. 319-384.
IRIMIA 2010 - Irimia M., Centre de pouvoir gètes préromains au sud-ouest de la
Dobroudja. Réalitiés archéologiques et certaines considérations historiques,
Pontica, 43, 2010, p. 83-128.
IRIMIA, CONOVICI 1989 - Irimia M., Conovici N., Aşezarea getică fortificată de la Satu
Nou-„Valea lui Voicu” (com. Oltina, jud. Constanţa). Raport preliminar, Thraco-
Dacica, 10, 1989, p. 115-154.
IRIMIA, CONOVICI 1990 - Irimia M., Conovici N., Săpăturile arheologice în aşezarea
fortificată de la Satu Nou, com. Oltina, jud. Constanţa, Pontica, 23, 1990, p. 81-96.
IRIMIA, CONOVICI, GANCU 2007 - Irimia M., Conovici N., Gancu A., Le site gétique
de Satu Nou (Comm ď Oltina, dép. de Constanţa), le lieu dit „Vadu Vacilor”.
Observations préliminaires, Istros, 14, 2007, p. 81-118.
IRIMIA, CONOVICI, GANCIU 2011 - Irimia M., Conovici N., Ganciu A., Sondajul
arheologic de la Satu Nou-Vadul Vacilor (com. Oltina, jud. Constanța, Ex Ponto,
Constanța, 2011.
LUNGU 2007 - Lungu V., Égypte lagide et les cités grecques du Pont Nord, in A. Bresson,
A. Ivantchik, J-L. Ferrary (éds.), Une Koinè pontique. Citès grecques, sociétés
indigènes et empires mondiaux sur le littoral nord de la Mer Noire (VIIe s. a. C.-IIIe
s. p. C.), Diffusion De Boccard, Bordeaux, 2007, p. 149-163.
MATEI 1995 - Matei C., Notes of the activity in the port of ancient Tomis, Cultură și
Civilizație la Dunărea de Jos, 13-14, 1995, p. 183-91.
MIHĂILESCU-BÎRLIBA 1990 - Mihăilescu-Bîrliba V., Dacia răsăriteană în secolele VI-I
î.e.n. Economie și monedă , Junimea, Iași, 1990.
MUNTEANU 2013 - Munteanu L., Legăturile oraşelor greceşti vest-pontice cu populaţiile
„barbare“ în epoca elenistică. Evidenţa numismatică, in F. Panait-Bîrzescu, I.
Bîrzescu, F. Matei-Popescu, A. Robu (eds.), Poleis în Marea Neagră, Relații
interpontice și producții locale, Humanitas, București, 2013, p. 358-431.
OCHEȘEANU 1974 - Ocheșeanu R., Cîteva monede ptolemaice şi alexandrine descoperite
în Dobrogea, Pontica, 7, 1974, p. 199-203.
PANAIT-BÎRZESCU 2003-2005 - Panait-Bîrzescu F., Cele mai timpurii monede histriene
de argint. Consideraţii stilistice şi iconografice, SCIVA, 54-56, 2003-2005, p. 211-
219.
PETRE 2003-2005 - Petre Z, Histria. Spaţiu şi organizare politică în sec. VII-V a.Chr.,
SCIVA, 54-56, 2003-2005, p. 33-53.
PIPPIDI 1967 - Pippidi D. M., Contribuții la istoria veche a României2, Științifică,
București, 1967.
PIPPIDI 1983 - Pippidi D. M., Inscripţiile din Scythia Minor greceşti şi latine I. Histria şi
împrejurimile, Academia Republicii Socialiste România, București, 1983.
PIPPIDI, BERCIU 1965 - Pippidi D. M., Berciu D., Din istoria Dobrogei. Geţi şi greci la
Dunărea de Jos din cele mai vechi timpuri pînă la cucerirea romană, Academia
Republicii Populare Române, București, 1965.
POENARU BORDEA 1978 - Poenaru Bordea Gh., Viaţa economică în Pontul Stâng în
epoca elenistică în lumina izvoarelor arheologice şi numismatice, unpublished

abstract Ph. D. thesis, University of Bucharest, 1978.
POENARU BORDEA 1997 - Poenaru Bordea Gh., Emisiunile monetare din atelierele
greceşti de pe litoralul românesc al Mării Negre (sec. VI î. Hr.-III). Un stadiu al
problemei, in 130 de ani de la crearea sistemului monetar românesc modern,
Enciclopedică, București, 1997, p. 56-70.
POENARU BORDEA 2001 - Poenaru Bordea Gh., Atelierul monetar al cetăţi Istros în
perioada autonomiei, in Simpozion de Numismatică, Comunicări, studii şi note,
dedicat împlinirii a patru secole de la prima unire a românilor sub Mihai Voievod
Viteazul, Chișinău, 28-30 mai 2000, Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 9-33.
POENARU BORDEA 2014 - Poenaru Bordea Gh., La diffusion des monnaies ďIstros,
Callatis et Tomi du VIe au Ier siècle av. J.-C dans leurs territoires, zones ďinfluence
et ailleurs, in V. Marrazzo, D. Romagnoli, A. Stazio, M. Taliercio (eds.), Presenza e
funzioni della moneta nelle chorai delle colonie greche dall`Iberia al Mar Nero, Atti
del XII Convegno organizzato dall`Università „Frederico II” e dal centro
internazionale di studi numismatici Napoli, 16-17 giugno 2000, Istituto italiano di
numismatica, Roma, 2004, p. 27-70.
PREDA 1998 - Preda C., Istoria monedei în Dacia preromană, Enciclopedică, Bucureşti,
1998.
PREDA, NUBAR 1973 - Preda C., Nubar H., Histria III. Descoperiri monetare 1914-1970,
Academia Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1973.
RUSCU 2002 - Ruscu L., Relaţiile externe ale oraşelor greceşti de pe litoralul românesc al
Mării Negre, Presa Universitară Clujană/Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca,
2002.
RUSCU 2013- L., Relațiile apoikiilor vest-pontice cu vecinii lor greci și barbari în epocile
elenistică și romană, in F. Panait-Bîrzescu, I. Bîrzescu, F. Matei-Popescu, A. Robu
(eds.), Poleis în Marea Neagră, Relații interpontice și producții locale, Humanitas,
Bucureşti, 2013, p. 11-44.
STOIAN 1962 - Stoian I., Tomitana. Contribuţii epigrafice la istoria cetăţii Tomis, Ed.
Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962.
ȘTEFAN 1984 - Ștefan A., Relations étrangères des cités du Pont Gauche à l'époque
hellénistique, in J. Harmatta (éd.), Actes du VIIe Congrès de la Fédération
Internationale des Associations d'Études Classiques, Proceedings of the VIIth
Congress of the International Federation of the Societies of Classical Studies, vol. I,
Akadémiai Kiadó, Budapest, 1984, p. 329-338.
TALMAȚCHI 1995 - Talmaţchi G., Circulaţia monedelor greceşti în Dobrogea şi în zona
extracarpatică (secolele V-I a.Chr.), Crisia, 25, 1995, p. 23-35.
TALMAȚCHI 2002-2003 - Talmațchi G., Scurtă privire asupra ariei de difuzare a
monedelor autonome emise de Callatis și Tomis, Pontica, 35-36, 2002-2003, p. 395-
408.
TALMAȚCHI 2004 - Talmațchi G., Aspecte privind circulaţia monedelor în spaţiul
extracarpatic dintre Dunăre și Nistru emise de coloniile grecești vest-dobrogene
(sec. V-I a.Chr.), in I. Cândea, V. Sîrbu, M. Neagu (eds.), Prinos lui Petre Diaconu
la 80 de ani, Ed. Istros, Brăila/Călărași, 2004, p. 175-182.
TALMAȚCHI 2005 - Talmaţchi G., Monede autonome grecești și macedonene descoperite
în așezarea greco-autohtonă de la Adâncata-Floriile (com. Aliman, jud. Constanţa),
Cercetări Numismatice, 9-11, 2005, p. 19-24.
TALMAȚCHI 2004-2005 - Talmațchi G., Aspects of the circulation of the greek coin
(other than the west-pontic dobrudjan ones) between the Danube and the Euxine
Sea, during the autonomous period, Studia Antiqva et Archaeologica, 10-11, 2004-
2005, p. 115-122.
TALMAȚCHI 2006 - Talmaţchi G., Les monnaies autonomes ďIstros, Callatis et Tomis.
Circulation et contexte, Collection Moneta 51, Wetteren, 2006.
TALMAȚCHI 2007 - Talmațchi G., The Mints` issues from the Black Sea coast and other
areas of Dobrudja the Pre-Roman and early Roman periods (6th Century BC-1st
Century AD), series ”Coins from roman sites and collections of roman coins from
Romania”, Mega Press, Cluj-Napoca, 2007.
TALMAȚCHI 2008a - Talmațchi G., Politici monetare în contextul realităţilor politico-
militare şi comerciale-economice din Dobrogea preromană. Evidenţa numismatică,
Apulum, 45, 2008, p. 1-27.
TALMAȚCHI 2008b - Talmaţchi G., Aspecte ale prezenței monedelor geto-dacice în
teritoriul pontic prin prisma noilor descoperiri, Pontica, 41, 2008, p. 473-532.
TALMAȚCHI 2008c - Talmațchi G., Views on the presence of monetary signs, of Greek
and Macedonian coins in the Greek-Autochthonous environment in Dobrudja, in the
perspective of the discoveries in Floriile (commune of Aliman, Constanța county), in
V. Spinei, L. Munteanu (eds.), Miscellanea Numismatica Antiquitatis, In honorem
septagenarii magistri Virgilii Mihăilescu-Bîrliba oblate, Academia Română,
București, 2008, p. 211-219.
TALMAȚCHI 2009a - Talmațchi G., Un lot de monede callatiene autonome descoperite la
Adamclisi, jud. Constanța, BSNR, 98-103, 2004-2009, 2009, p. 193-195.
TALMAȚCHI 2009b - Talmațchi G., Despre activitatea monetăriilor vest-pontice
dobrogene în perioada preromană (secolele V-I a.Chr.). Un stadiu al problemei,
Cercetări Numismatice, 15, 2009, p. 57-72.
TALMAȚCHI 2010a - Talmațchi G., Opinions regarding the counterfeits of the silver
histrian Apollon type coins, in M. V. Angelescu, I. Achim, A. Bâltâc, V. Rusu-
Bolindeț, V. C. Bottez (eds.), Antiquitas Istro-Pontica, Melanges ďarcheologie et
ďhistoire ancienne offerts a Alexandru Suceveanu, Mega Press, Cluj Napoca, 2010,
p. 575-586.
TALMAȚCHI 2010b - Talmațchi G., About a small hoard including histrian silver coins of
Apollon type discovered in Dobruja, Pontica, 43, 2010, p. 399-406.
TALMAȚCHI 2011a - Talmaţchi G., Monetăriile orașelor vest-pontice Histria, Callatis și
Tomis în epoca autonomă. Iconografi e, legendă, metrologie, cronologie și
contramarcare, Mega Press, Cluj-Napoca, 2011.
TALMAȚCHI 2011b - Talmațchi G., Despre cronologia complexului de așezări de la

Floriile (com. Alimanu, jud. Constanța) prin prisma datelor arheologice și
numismatice, in Gh. Mănucu-Adameșteanu (ed.), O jumătate de veac în slujba
istoriei Bucureștilor, vol. II, Omagiu profesorului Panait I. Panait la 80 de ani,
Semne, București, 2011, p. 45-65.
TALMAȚCHI 2011c - Talmațchi G., Date noi privind realitățile monetare din Dobrogea
preromană, Studia Universitatis Cibiniensis. Series Historica, 8, 2011, p. 9-26.
TALMAȚCHI 2011d - Talmațchi G., Despre magistraţii monetari şi cronologia
monetăriilor greceşti dobrogene în perioada preromană, Peuce, 9, 2011, p. 483-
500.
TALMAȚCHI 2012 - Talmațchi G., Despre un tezaur elenistic descoperit în sud-vestul
Dobrogei, Studii şi Cercetări de Numismatică, 3/15, 2012, p. 7-18.
TALMAȚCHI 2013 - Talmațchi G., About the chronology of the complex of settlements
from Floriile (com. Aliman, Constanta district) in the context of local societies from
the south-west area of Dobrudja, in S. A. Luca (editor), Monedă și Comerț în Sud-
Estul Europei, 5, 2013, p. 7-19.
TALMAȚCHI 2014 - Talmațchi G., The Relations between Dobrudja and the
Mediterranean World as reflected in the Numismatic Evidence, Analele Universității
Dimitrie Cantemir, 5/1-2, 2014, p. 6-22.
TALMAȚCHI 2016 - Talmațchi G., The Coinage of Callatis in the Hellenistic Period
revisited, in A. Robu, I. Bîrzescu (eds.), Mégarika. Nouvelles recherches sur
Mégare, les cités de la Propontide et du Pont-Euxin, Archéologie, épigraphie,
histoire, Actes du colloque de Mangalia, 8-12 juillet 2012, Éditions de Boccard,
Paris, 2016), p. 439-450.
TALMAȚCHI 2017a - Talmațchi G., Pentru o restitutio in integrum - despre câteva
descoperiri elenistice din jurul mijlocului secolului XX, Revista de Cercetări
Arheologice și Numismatice, 3, 2017, p. 275-305.
TALMAȚCHI 2017b - Talmațchi G., Despre comunitățile greco-autohtone din zona
centrală și sud-vestică a Dobrogei în perioadă elenistică. Evidențele arheologice și
monetare, Pontica, 50, 2017, p. 525-62.
TALMAȚCHI 2018 – Talmațchi G., Noi descoperiri monetare elenistice în spațiul istro-
pontic, Peuce, 16, 2018, p. 325-334.
TEODOR 1999 - Teodor S., Regiunile est-carpatice ale României în secolele V-II î. de Hr.,
Institutul Român de Tracologie, Biblioteca tracologica, XXVI, Bucureşti, 1999.
Fig. 1: Drachm of the Apollo type struck at Istria (1) and two bronze coins of the Great God
type struck at Tomis (2-3).
Fig. 1: Drahmă din tipul Apollo bătută la Istria (1) și două monede de bronz din tipul
Marele Zeu bătute la Tomis (2-3).
Fig. 2: Silver and bronze monetary issues minted at Callatis in the pre-Roman period (1-17).
Fig. 2: Emisiuni monetare de argint și bronz bătute la Callatis în epocă preromană (1-17).
Fig. 3: Monetary issues specific to Lagid Egypt discovered in Dobrudja.

Fig. 3: Emisiuni monetare specifice Egiptului Lagid descoperite în Dobrogea.
Fig. 4: Aerial views with the location of the settlements at Floriile (Adâncata points I and II).
Fig. 4: Vederi aeriene cu localizarea așezărilor de la Floriile (punctele Adâncata I și II).
Fig. 5: Location of the acropolis at Floriile from different positions in the surrounding area.
Fig. 5: Localizarea acropolei de la Floriile din poziții diferite din arealul înconjurător.
Fig. 6: Aerial views of some tumular grave near the Floriile settlements.
Fig. 6: Vederi aeriene ale unor tumuli din apropierea așezărilor de la Floriile.
Fig. 7: Aerial views of the settlements from Satu Nou: Valea lui Voicu point (1/1; 2) and
Vadul Vacilor point (1/2).
Fig. 7: Vederi aeriene ale așezărilor de la Satu Nou: punctul Valea lui Voicu (1/1; 2) și
punctul Vadul Vacilor (1/2).
HERALDICĂ MONETARĂ.
STEMELE DE PE MONEDELE DE AUR (SEC. XIX)
DE LA MUZEUL DE ISTORIE DIN BACĂU
Anton Coşa
Monetary heraldry.
The Coat of Arms on the golden coins (19th century)
from the History Museum of Bacău
Abstract
Within the pages of the present article we present the Coat of Arms on the
reverse of the golden coins (from the 19th century) that recently have entered in the
patrimony of the History Museum of Bacău. The coins are from the British Empire
(1 pound/ sovereign – issued in 1873), from the Russian Empire (5 ruble – issued
in 1835, 1839, 1863, 1864, 1876, 1877), Austrian Empire (1 ducat – issued during
the years 1837 – 1878). I found relevant, besides the proper analysis of the Coat of
Arms on the golden coins from the History Museum of Bacău, to add a series of
images of the heraldic insignia, as they have circulated throughout history, being
published in different armorials, atlases, encyclopedias, maps from the medieval
and modern times.
Keywords: heraldry, numismatics, gold coins, monetary treasure, museum,

Bacău, Romania
Cuvinte-cheie: heraldică, numismatică, monede de aur, tezaur monetar,
muzeu, Bacău, România
Analizăm în paginile acestui material (pregătit și prezentat în prealabil, sub

forma unei comunicări1 în cadrul Comisiei Naţionale de Heraldică, Genealogie şi
Sigilografie a Academiei Române – Filiala Iaşi) stemele de pe monedele de aur
din secolul XIX (din cadrul tezaurului monetar de aur2 descoperit întâmplător, în
anul 2019, în județul Bacău) inventariate (la începutul anului 20203) în
1
Anton Coșa, Heraldică monetară. Steme pe monedele de aur (sec. XIX) de la Muzeul de
Istorie din Bacău, comunicare prezentată în şedinţa din 11 octombrie 2022 a Comisiei
Naţionale de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române (filiala Iaşi).
2
Anton Coșa, Un tezaur monetar de aur din secolul al XIX-lea descoperit în județul Bacău,
în „Cercetări istorice”, serie nouă, XXXVIII, Iași, 2019, p. 259-288.
3
Monedele de aur au intrat efectiv în patrimoniul muzeului pe data de 28 ianuarie 2020,
prin decizia Comisiei de achiziții și evaluare din cadrul Complexului Muzeal „Iulian
Stemele de pe monedele de aur (sec. XIX) de la Muzeul de Istorie din Bacău 449
patrimoniul Muzeului de Istorie din Bacău4.

Aceste steme sunt vizibile pe reversul unei monede din Imperiul
Britanic (Regatul Unit), pe 10 monede din Imperiul Rus și 191 de monede
din Imperiul Austriac respectiv Imperiul Austro-Ungar.
Armeriile Regatului Unit5 (Fig. 2), gravate pe reversul monedei de 1 liră
(„sovereign”) din anul 1873 (Fig. 1), sunt compuse6 dintr-un scut scartelat,
primul și al patrulea cartier roșii, având fiecare câte trei lei aurii, suprapuși,
trecând și privind, armați și limbați albastru; al doilea cartier de aur, cu un leu
rampant roșu, armat și limbat albastru, într-o dublă bordură izolată micșorată
flory counter-flory7 roșie, al treilea cartier de azur, încărcat cu o harpă de aur
având coardele de argint. Scutul este timbrat de o coroană regală. Cartierele 1 și
4 reprezintă armele Angliei8 (Fig. 3a), cartierul 2 reprezintă armele Scoției9
(Fig. 3b), iar cartierul 3 reprezintă armele Irlandei10 (Fig. 3c).
Am considerat oportun să inserăm și câteva imagini cu stemele
Angliei, Scoției, Irlandei, Regatului Unit, așa cum au circulat ele în decursul
timpului, publicate fiind într-o istorie a englezilor (între anii 1070-1253),
scrisă de Matthaeus Parisiensis în perioada 1250-125511 [stema Regatului
Scoției12 (Fig. 4); stema Regatului Angliei (Fig. 513)]; un armorial german din
secolul al XV-lea14 [(stema Regatului Angliei15 (Fig. 6a), stema Regatului
Antonescu” Bacău, fiind inventariate la nr. inv. 37182-37415.
4
Anton Coșa, Tezaurul monetar de aur (sec. XIX) din colecția Muzeului de Istorie Bacău,
Onești, Editura Magic Print, 2020, p. 6.
5
Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Royal_coat_of_arms_of_the_United_Kingdom.
6
Anton Coșa, loc.cit., p. 260-261; idem, op.cit., p. 9.
7
Arthur Charles Fox-Davies, Complete Guide to Heraldry, London, Wordsworth Editions,
1996, p. 92, p. 95, p. 142.
8
Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Royal_coat_of_arms_of_the_United_Kingdom#/media/
File: Royal_Arms_of_England.svg.
9
Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Royal_coat_of_arms_of_the_United_Kingdom#/media/
File:Royal_Arms_of_the_Kingdom_of_Scotland.svg.
10
Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Armorial_of_Ireland#/media/File:Arms_of_Ireland_
(historical).svg.
11
Matthaeus Parisiensis, Historia Anglorum, Propria Manu Exarata, British Museum,
Royal MS 14 C VII, fol. 10r., fol. 146v. și fol. 150r. Manuscrisul poate fi consultat și pe
http://www.bl.uk/manuscripts/Viewer.aspx?ref=royal_ms_14_c_vii_f008v.
12
Ibidem, fol. 146v.
13
Ibidem, fol. 10r.
14
Wernigeroder (Schaffhausensches) Wappenbuch (Süddeutschland, 4. Viertel 15. Jh.),
Bayerische Staatsbibliothek, München, Cod.icon. 308 n.
15
Ibidem (https://api.digitale-sammlungen.de/iiif/image/v2/bsb00043104_00026/full/
full/0/default.jpg).
450 Anton Coșa
Scoției16( Fig. 6b)]; un armorial portughez din secolul al XVI-lea (stema

Regatului Scoției17 – Fig. 7a); o hartă maritimă din anul 1702, întocmită de
Samuel Thornton18 (stema Angliei – Fig. 8a, stema Scoției – Fig. 8b și
stema Irlandei – Fig. 8c19); un atlas heraldic din 1899 (stema Irlandei – Fig.
7b20); o enciclopedie heraldică din 1904 (stema Irlandei – Fig. 7b21, stema
Regatului Unit – Fig. 922).
Stema Imperiului Rus este gravată pe cele 10 monede de 5 ruble în
două variante: una vizibilă pe exemplarele din anii 1835 (Fig. 10a) și 1839
(Fig. 10b), cealaltă pe exemplarele23 din anii 1863 (Fig. 11a), 1864, 1876 și
1877 (Fig. 11b).
Prima variantă24 ne arată un vultur bicefal, cu zborul în sus, dublu
încoronat și limbat, între capete cu coroana imperială închisă cu glob
crucifer, având un sceptru în gheara dreaptă și un glob cruciger în gheara
stângă, purtând pe piept un scut reprezentând stema Moscovei, înconjurat
de colanul Ordinului „Sfântul Andrei”; pe aripa din dreapta sunt plasate
trei scuturi reprezentând stema guberniilor Kazan, Astrahan și Siberia, iar pe
aripa din stânga sunt plasate alte trei scuturi reprezentând stemele Regatului
Poloniei, Guberniei Taurida și Marelui Ducat al Finlandei (Fig. 12).
Cea de a doua variantă25 ne arată26 un vultur bicefal, cu zborul în sus,
dublu încoronat și limbat, surmontat de o coroană imperială închisă cu glob
16
Ibidem (https://bildsuche.digitale-sammlungen.de/index.html?c=viewer&l=de&bandnummer=
bsb00043104&pimage=00046&v=100&nav=).
17
João do Cró, Livro do Armerio-Mor, Lisboa, 1509, fol. 14v.
(https://digitarq.arquivos.pt/viewer?id=4162406).
18
A New and Correct Chart of the Sea Coast of England, Scotland & Ireland, by Sam Thornton,
Hidrographer, at the England, Scotland and Ireland in the Minories, London, 1720.
19
Cf. https://digitalcollections.nypl.org/items/510d47e4-688e-a3d9-e040-e00a18064a99#;
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:A_new_and_correct_chart_of_the_sea_coast_of_
ENGLAND,_SCOTLAND_and_IRELAND_(NYPL_b13909432-1640559).jpg.
20
H.G. Ströhl, Heraldischer Atlas, Stuttgart, Verlag von Julius Hoffmann, 1899, tafel LI,
fig. 4.
21
The Art of Heraldry an Encyclopedia of Armory, by Arthur Charles Fox-Davies, London,
T.C. & E.C. Jack, 1904, plate CXV, fig. 4.
22
Ibidem, plate CXIV. Imaginea alb-negru este disponibilă și pe https://archive.org/
details/artofheraldryenc00foxd/page/356/mode/1up.
23
Anton Coșa, loc. cit., p. 262; idem, op. cit., p. 14.
24
Imaginea este disponibilă pe https://www.kindpng.com/downpng/iJowohT_coat-of-arms-
of-the-russian-empire-1828/.
25
Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Rus#/media/Fișier:Lesser_Coat_of_Arms_of_
Russian_Empire.svg.
26
Anton Coșa, loc.cit., p. 262; idem, op.cit., p. 14.
cruciger (din care curg două panglici), având un sceptru în gheara dreaptă și
un glob crucifer în gheara stângă, purtând pe piept un scut reprezentând
stema Moscovei, înconjurat de colanul Ordinului „Sfântul Andrei”; pe aripa
din dreapta sunt plasate patru scuturi reprezentând stemele Guberniei Kazan,
Regatului Poloniei, Guberniei Taurida și stema comună a Kievului,
Vladimirului și Novgorodului, iar pe aripa din stânga sunt plasate alte patru
scuturi reprezentând stemele guberniilor Astrahan, Siberia, Georgia și
Marelui Ducat al Finlandei (Fig. 13).
Adăugăm și aici o serie de imagini reprezentative privind evoluția în
timp a diferitelor însemne heraldice care compun stema Imperiului Rus:
stema Guberniei Astrahan (Fig. 14a27, Fig. 14b28, Fig. 14c29, Fig. 14d30);
stema Guberniei Kazan (Fig. 15a31, Fig. 15b32, Fig. 15c33, Fig. 15d34);
stema Guberniei Taurida (Fig. 16a35, Fig. 16b36, Fig. 16c37, Fig. 16d38);
stema Kievului (Fig. 17a39, Fig. 17b40, Fig. 17c41, Fig. 17d42); stema
27
Знамённый гербовник, 1729-1730, с последующими дополнениями, aвтор: сост. Б.К.
Миних, худ. А. Баранов, fila 11 (https://library.geraldika.ru/text.php?id=769).
28
Cf. http://www.heraldicum.ru/russia/index.htm.
29
Гербы губерний и областей Российской Империи. Отпечатано по распоряжению
министра внутренних дел. Санкт-Петербург: Картографическое заведение А.А.
Ильина и типография Министерства путей сообщения (А. Бенке), 1880, fila 2
(https://library.geraldika.ru/text.php?id=467).
30
Cf. http://leeuwerck.blogspot.com/2011/09/double-headed-eagle-of-third-rome.html.
31
Знамённый гербовник, fila 10 (https://library.geraldika.ru/text.php?id=769).
32
Г.А. Фафурин, Цветные литографии гербов городов Российской империи (к 1-му
тому ПСЗ РИ, 1843), fila 38 (https://library.geraldika.ru/images/GONRI-1843/
pages/full/038.jpg).
33
Гербы губерний и областей Российской Империи, 1880, fila 18.
(https://library.geraldika.ru/text.php?id=468).
34
35
Г.А. Фафурин, op. cit., fila 3 (https://library.geraldika.ru/images/GONRI-
1843/pages/full/090.jpg).
36
Полное собрание законов Российской империи. Книга чертежей и рисунков (Рисунки
гербов городов, 1845), В Санкт-Петербурге, 1845 (https://library.geraldika.ru/text.php?id=540).
37
Гербы губерний и областей Российской Империи, 1880, fila 56 (https://library.
geraldika.ru/text.php?id=471).
38
39
40
Г.А. Фафурин, op.cit., fila 29 (https://library.geraldika.ru/images/GONRI-1843/pages
/full/029.jpg).
41
Полное собрание законов Российской империи, 1845 (https://library.geraldika.ru/
text.php?id=533).
42
Гербы губерний и областей Российской Империи, 1880, fila 21 (https://library. geraldika.
ru/text.php?id=468).
452 Anton Coșa
Vladimirului (Fig. 18a43, Fig. 18b44, Fig. 18c45, 18d46); stema Novgorodului
(Fig. 19a47, Fig. 19b48, Fig. 19c49, Fig. 19d50); stema unită a Kievului,
Vladimirului și Novgorodului (Fig. 2051); stema Guberniei Georgia (Fig. 2152);
stema Guberniei Siberia (Fig. 22a53, Fig. 22b54, Fig. 22c55); stema Moscovei
(Fig. 23a56, Fig. 23b57, Fig. 23c58, Fig. 23d59); stema Marelui Ducat al
Finlandei în cadrul Imperiului Rus (Fig. 2460); stema Regatului Poloniei în
cadrul Imperiului Rus (Fig. 2561).
Stema Imperiului Austriac (Fig. 2662) este gravată identic63 pe
43
44
Г.А. Фафурин, op.cit., fila 10 (https://library.geraldika.ru/images/GONRI-1843/
45
46
Гербы городов, губерний, областей и посадов Российской Империи, внесенные в
полное собрание законов с 1649 по 1900 г., сост. П. П. фон Винклер, С Санкт -
Петербург, (1900), p. 178 (https://library.geraldika.ru/text.php?id=723).
47
48
text.php?id=543).
49
50
Гербовник Всероссийского дворянства, составиль В. Дурасовь, Ггaдь СВ. Пeтрa,
1906 , planșa intitulată Гербь княжества Новгородского.
51
52
Ibidem.
53
Семён Ульянович Ремезов, Хорографическая книга Сибири, 1697-1711, fol. 8. A se
vedea stema publicată pe adresa http://www.heraldicum.ru/russia/index.htm și manuscrisul
publicat pe https://iiif.lib.harvard.edu/manifests/view/drs:18273155$15i.
54
55
56
57
58
text.php?id=561).
59
60
61
Гербовник Всероссийского дворянства, 1906, planșa intitulată Гербь королевства
Польского.
62
Hugo Gerard Ströhl, Oesterreichisch-Ungarische Wappenrolle, Wien, Verlag von Anton
Schroll & Co, 1890, tafel XII. A se vedea și imaginea de pe https://austria-
forum.org/af/Wissenssammlungen/Symbole/Wappenrolle_Ströhl_1890.
63
Anton Coșa, loc.cit., p. 265; idem, op. cit., p. 32.
reversul tuturor monedelor de aur (191 buc.) de 1 ducat (emise în intervalul

1837-1878) astfel: vultur bicefal, cu zborul în sus, dublu încoronat și limbat,
surmontat de o coroană imperială închisă cu glob cruciger (din care curg
două panglici), având un sceptru și o sabie în gheara dreaptă și un glob
crucifer în gheara stângă, purtând pe piept un scut tripartit în pal (înconjurat
de colanul Ordinului „Lâna de Aur”), primul cartier, de aur, cu un leu
rampant roșu, limbat și încoronat albastru; al doilea cartier roșu, cu o fascie
de argint; al treilea cartier de aur, cu o bandă roșie, încărcată cu trei acvilițe,
de argint (Fig. 27abcd).
Însemnul heraldic imperial reprezintă, de fapt, blazonul Casei de
Habsburg-Lorena (cunoscută și sub denumirea de Casa de Austria). Cartierul 1
reprezintă armele Casei de Habsburg (Fig. 28a64, Fig. 28b65), cartierul 2
reprezintă armele Arhiducatului Austriei (Fig. 29a66, 29b67), iar cartierul 3
reprezintă armele Casei de Lorena (Fig. 30a68, Fig. 30b69).
64
https://www.heraldry-wiki.com/heraldrywiki/wiki/File:Principality_of_Habsburg1530.jpg.
65
Hugo Gerard Ströhl, op.cit., 1890, tafel II. A se vedea și imaginea publicată pe
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6d/Familienwappen_Habsburg-Stroehl.jpg.
66
Scheiblerʼsches Wappenbuch, Bayerische Staatsbibliothek Cod.icon. 312 c 1450-1480
(https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/24/Österreich-Scheibler.1ps.jpg).
67
Hugo Gerard Ströhl, op.cit., 1890, tafel II. A se vedea și https://austria-forum.org/af/
Wissenssammlungen/Symbole/Wappenrolle_Ströhl_1890.
68
Scheiblerʼsches Wappenbuch, Bayerische Staatsbibliothek Cod.icon. 312 c 1450-1480
(https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/54/Herzog_von_Lothringen-
Scheibler8ps.jpg).
69
Hugo Gerard Ströhl, op.cit., 1890, tafel II. A se vedea și https://austria-forum.org/af/
Wissenssammlungen/Symbole/Wappenrolle_Ströhl_1890.
454 Anton Coșa
Fig. 1
Stema Regatului Unit
pe reversul monedei de 1 liră din 1872
Fig. 2 – Stema Regatului Unit
Fig. 3a Fig. 3b
Stema Angliei Stema Scoției
Fig. 3c
Stema Irlandei
456 Anton Coșa
Fig. 4 Fig. 5
Stema Regatului Scoției Stema Regatului Angliei
(sec. XIII) (sec. XIII)
Fig. 6a Fig. 6b
Stema Regatului Angliei Stema Regatului Scoției
(1475) (1475)
Fig. 7a Fig. 7b
Stema Regatului Scoției Stema Irlandei
(1509) (1899)
Fig. 8a Fig. 8b Fig. 8c

Stema Angliei Stema Scoției Stema Irlandei
(1702) (1702) (1702)
458 Anton Coșa
Fig. 9
Stema Regatului Unit
(1904)
Fig. 10a – Stema Rusiei imperiale

pe reversul monedei de 5 ruble din 1835
Fig. 10b – Stema Rusiei imperiale

460 Anton Coșa
Fig. 11a – Stema Rusiei imperiale

Fig. 11b – Stema Rusiei imperiale

Fig. 12 – Stema Imperiului Rus

(sec. XIX)
462 Anton Coșa
Fig. 13 – Stema Imperiului Rus

(sec. XIX)
Fig. 14a Fig. 14b

Stema Guberniei Astrahan Stema Guberniei Astrahan
(1729-1730) (1794)
Fig. 14c Fig. 14d

Stema Guberniei Astrahan Stema Guberniei Astrahan
(1856) (sec. XIX)
464 Anton Coșa
Fig. 15a Fig. 15b

Stema Guberniei Kazan Stema Guberniei Kazan
(1729-1730) (1843)
Fig. 15c Fig. 15d

Stema Guberniei Kazan Stema Guberniei Kazan
(1856) (sec. XIX)
Fig. 16a Fig. 16b

Stema Guberniei Taurida Stema Guberniei Taurida
(1843) (1845)
Fig. 16c Fig. 16d

Stema Guberniei Taurida Stema Guberniei Taurida
(1856) (sec. XIX)
466 Anton Coșa
Fig. 17a Fig. 17b

Stema Guberniei Kiev Stema Guberniei Kiev
(1729-1730) (1843)
Fig. 17c Fig. 17d

Stema Guberniei Kiev Stema Guberniei Kiev
(1845) (1856)
Fig. 18a Fig. 18b

Stema Guberniei Vladimir Stema Guberniei Vladimir
(1729-1730) (1843)
Fig. 18c Fig. 18d

Stema Guberniei Vladimir Stema Guberniei Vladimir
(1856) (1856)
468 Anton Coșa
Fig. 19a Fig. 19b

Stema Guberniei Novgorod Stema Guberniei Novgorod
(1729-1730) (1845)
Fig. 19c Fig. 19d

Stema Guberniei Novgorod Stema Guberniei Novgorod
(1856) (1906)
Fig. 20
Stema unită a Kievului, Vladimirului și Novgorodului
(sec. XIX)
Fig. 21
Stema Guberniei Georgia
(sec. XIX)
470 Anton Coșa
Fig. 22a
Stema Guberniei Siberia
(1697-1711)
Fig. 22b Fig. 22c

Stema Guberniei Siberia Stema Guberniei Siberia
(1729-1730) (sec. XIX)
Fig. 23a Fig. 23b

Stema Guberniei Moscova Stema Guberniei Moscova
(1729-1730) (1843)
Fig. 23c Fig. 23d

Stema Guberniei Moscova Stema Guberniei Moscova
(1845) (1856)
472 Anton Coșa
Fig. 24
Stema Marelui Ducat al Finlandei în cadrul Imperiului Rus
(1843)
Fig. 25
Stema Regatului Poloniei în cadrul Imperiului Rus
(1906)
Fig. 26
Stema Imperiului Austriac
(sec. XIX)
474 Anton Coșa
Fig. 27a – Stema Austriei imperiale

pe reversul monedei de 1 ducat din 1837
Fig. 27b – Stema Austriei imperiale

Fig. 27c – Stema Austriei imperiale

Fig. 27d – Stema Austriei imperiale

476 Anton Coșa
Fig. 28a – Blazonul Casei de Habsburg (1530)
Fig. 28b – Blazonul Casei de Habsburg (1890)
Fig. 29a Fig. 29b

Stema Arhiducatului Austriei Stema Arhiducatului Austriei
(sec. XV) (sec. XIX)
Fig. 30a Fig. 30b

Blazonul Casei de Lorena Blazonul Casei de Lorena
(sec. XV) (sec. XIX)
PAGINI DIN ISTORIA COOPERATIVELOR FORESTIERE.
JETOANELE COOPERATIVEI FORESTIERE „PIETROSUL”
DIN LUCĂCEŞTI, BACĂU
Dorel Bălăiţă
Pages from the history of forestry cooperatives.
The tokens of the forest cooperative „Pietrosul” from Lucăceşti, Bacău
Abstract
The author presents two unique uncatalogued tokens issued by the forestry
cooperative „Pietrosul” from Lucăceşti commune, today a district of Moineşti
municipality, Bacău county. The pieces were discovered in the Cinod village,
Harghita county, by an authorized detectorist from Siculeni (Harghita county). The
tokens with nominal values of 1 leu and 5 lei were used at a forest canteen for the
purchase of food, tools and other materials necessary for work and living in forest
exploitations.
The author presents a brief history of the establishment of forestry
cooperatives in Romania and especially of the cooperative issuing the presented
tokens. The forestry cooperative „Pietrosul” was founded in 1907 by a group of
farmers from Lucăceşti.
Keywords: forestry cooperative, Pietrosul, Lucăceşti, Bacău, Moineşti,

token, forest canteen
Cuvinte cheie: cooperativă forestrieră, Pietrosul, Lucăceşti, Bacău,
Moineşti, jeton, cantină forestieră
Cele două piese pe care vi le prezentăm sunt jetoane inedite aparţinând

aceluiaşi emitent, nefiind înregistrate în catalogul Schäffer din 20121 sau în
volumul Valea Trotuşului. Jetoane2 din 2021, dar nici în celelalte câteva
articole publicate în anuarul „Cercetări Numismatice”3 şi care prezentau
câteva sute de jetoane inedite necatalogate. Cele două jetoane au fost emise
1
Erwin Schäffer, România, jetoane, semne valorice şi mărci. Tokens, tags and chips, f.e.,
Guttenbrun, 2012.
2
Dorel Bălăiţă, Valea Trotuşului. Jetoane, Oneşti, Ed. Karta.ro, 2021, în continuare Bălăiţă 2021.
3
Laurenţiu Popescu, Jetoane româneşti inedite sau mai puţin cunoscute (VIII), în „Cercetări
Numismatice”, 21-22/2015-2016, MNIR, Bucureşti, 2019, p. 127-155; E. Schäffer, Jetoane
româneşti inedite ori mai puţin cunoscute (IX), în „Cercetări Numismatice”, 25, 2019,
MNIR, Bucureşti, p. 175-199.
Jetoanele Cooperativei forestiere „Pietrosul” din Lucăceşti, Bacău 479
de Cooperativa Forestieră „Pietrosul” din localitatea Lucăceşti, astăzi cartier

al municipiului Moineşti, judeţul Bacău. Jetoanele au fost descoperite de
detectoristul amator autorizat Levente Lenhàrdt4 din Siculeni, judeţul
Harghita, în vara anului 2022, în zona localităţii Cinod din judeţul Harghita,
la distanţă de câţiva metri unul de celălalt.
Aversul este identic la ambele piese. Astfel, într-un cerc perlat exterior
pe cinci rânduri este inscripţionat: COOP./ PIETROSUL/ ˗•˗ /
LUCĂCEŞTI/ BACĂU. Pe revers este trecută valoarea nominală, tot în
interiorul unui cerc perlat exterior: 1 LEU şi 5 LEI. Piesa de 1 Leu este din
cupru şi are diametrul de 20 mm, iar jetonul cu valoarea de 5 Lei este din
bronz şi are diametrul de 25,5mm. Cu siguranţă aceste jetoane au funcţionat
ca înlocuitori de monedă şi erau primite, de obicei, în avans, de muncitorii
forestieri ca parte din remuneraţia cuvenită muncii depuse. Ele puteau fi
utilizate la o cantină forestieră din zona localităţii Lucăceşti, pentru
achiziţionarea de alimente (mălai, brânză, slănină, dulciuri, roşcove etc.),
obiecte de îmbrăcăminte sau unelte (beschii, topoare etc.) dar şi unele materiale
(de exemplu, păcură pentru uns osiile căruţelor) necesare lucrului la pădure.
Cantina de pădure era mai degrabă o prăvălie decât ceea ce astăzi înţelegem
prin cantină, adică locul unde angajaţii unei întreprinderi pot servi masa.
Pentru muncitorii forestieri aceste cantine erau foarte utile, chiar dacă
preţurile practicate erau, de obicei, mai ridicate decât în localităţile din
apropiere. Pentru emitenţii acestor pseudomonede utilizarea acestor fise
metalice cu valoare (fise de credit) era o modalitate de a întoarce în visteria
proprie o parte din cheltuielile salariale. În plus, folosirea acestor jetoane
reducea practic cantitatea de bani lichizi necesari plăţilor salariale.
Utilizarea unor astfel de jetoane la începutul secolului XX, la fabricile
de cherestea sau exploatările de păduri de pe valea Trotuşului, şi nu numai5,
era o practică destul de răspândită. Astfel, de pe valea Trotuşului se cunosc
4
Ţinem să-i mulţumim în mod deosebit dlui Levente Lenhàrdt pentru gestul admirabil prin
care ne-a donat cele două piese permiţând astfel publicarea acestora.
5
Dorel Bălăiţă, Arheologie industrială cu ajutorul jetoanelor, Oneşti, Ed. Karta.ro, 2022,
p.18-73; Bălăiţă 2021; idem, Jetoanele Chiojdeni, în „Colecţionarul Român” nr.5/2009. p.
9-12; idem, Jetoanele Societăţii anonime pentru exploatarea pădurilor „Arif” Argeş, în
„Studii şi comunicări”, Muzeul Curtea de Argeş, vol. VI, 2019, f.e., p. 42-56; idem, Pagini
din istoria cooperativelor forestiere. Jetoanele cooperativei forestiere „Albina” Tarcău, în
„Cercetări Numismatice” 25, 2019, MNIR, Bucureşti , p. 159-168; idem, Pagini din istoria
exploatării lemnului de rezonanţă de pe domeniul coroanei Mălini. Un jeton al cantinei
fabricii „Gustav Eichler” de la Găineşti, în „Suceava”, 47/2020, Anuarul Muzeului
Naţional al Bucovinei, Ed. Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, 2021, p. 125-135.
480 Dorel Bălăiţă
jetoane de la fabricile de cherestea de la Agăş6, Asău7, Bălăneasa8,

Caminca9, Ciughieş10, Dărmăneşti11, Dofteana12, Schitu Frumoasa13.
Fig. 1. Jeton cu valoarea de „1 Leu”.
În trecut, peste 90% din suprafaţa bazinului Trotuşului era ocupată de

pădure14, fiind printre cele mai împădurite zone din ţară. Ortensia Racoviţă nota
la sfârşitul secolului XIX: „Toţi munţii din partea vestică a judeţului sunt
îmbrăcaţi cu păduri seculare de arbori, parte răşinoşi, adică cu esenţe ca bradul,
moliftul şi pinul şi parte foioşi ca stejari, fagi, arini şi mesteacăni”15. Pe atunci,
pădurile ocupau în întreg judeţul o suprafaţă de circa 250.000 hectare16.
În a doua jumătate a secolului XIX, domeniul Ghica, care deţinea o
suprafaţă întinsă din bazinul Trotuşului17, a concesionat bună parte din
pădurile deţinute unor societăţi străine. Acestea au instalat zeci de gatere şi
mai multe fabrici de cherestea şi au exploatat neraţional fondul forestier,
6
Bălăiţă 2021, p. 32-39.
7
Schäffer 2012, p. 285; Bălăiţă 2021, p. 40-48.
8
Bălăiţă 2021, p. 52-58.
9
Ibidem, p. 59-60.
10
Schäffer 2012, p. 135; Bălăiţă 2021, p. 71-79;
11
Dorel Bălăiţă, Monedele dienermanice, în „Suceava”, 42, Anuarul Muzeului Bucovinei,
Ed. Universităţii „Ştefan cel Mare din Suceava”, 2015, p.119-124; Bălăiţă 2021, p. 80-90.
12
Bălăiţă 2021, p. 91-96.
13
Schäffer 2012, p. 190; Bălăiţă 2021, p.110-116.
14
Iulia Văcăraşu, Valea Trotuşului, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1980, p. 56.
15
Ortensia Racoviţă, Dicţionar geografic al judeţului Bacău, Bucureşti, Stabilimentul
Grafic I.V. Socec, 1895, p. 28.
16
Ibidem, p. 29.
17
Conform datelor Ortensiei Racoviţă, la sfârşitul secolului XIX, moşia fraţilor Ghica se
întindea pe o suprafaţă de aproximativ 80.000 de fălci, adică peste 114.500 hectare,
(Ortensia Racoviţă, op.cit.,p. 30).
scoţând din zonă şi din ţară zeci de mii de metri cubi de cherestea pe an 18, la
preţuri derizorii, ducând la pustiirea regiunii de cea mai mare bogaţie şi
contribuind la pauperizarea a mii de muncitori forestieri. După primul
război mondial, necesitatea refacerii regiunilor distruse s-a manifestat printr-
o cerere mare de cherestea. În perioada 1922-1927, industria forestieră din
România a cunoscut o dezvoltare fără precedent. Piaţa a absorbit cantităţi uriaşe
de cherestea la preţuri din ce în ce mai mari. Astfel, s-au înfiinţat multe
fabrici de cherestea în general în acele regiuni unde nu erau necesare
investiţii prea mari şi care ofereau cele mai rapide şi mai rentabile
posibilităţi de exploatare a pădurilor. Văile Carpaţilor răsăriteni: valea
Mureşului, a Trotuşului, a Bistriţei, bogate în păduri de răşinoase, având căi
ferate, şosele şi ape plutabile, au fost împânzite cu exploatări forestiere şi
fabrici de cherestea.
Fig. 2. Jeton cu valoarea de „5 Lei”
18
Într-un studiu agricol şi economic din 1889 se estima că numai în plasa Tazlăul de sus,
unde sunt instalate „în condiţii moderne, ferăstraie pe Doftiana, pe Uz, pe Asău şi pe Trotuş
pentru exploatarea pădurilor”, aproape „75.000 mc lemn prelucrat se trimite în ţară, în
fiecare an”. (S.P. Radianu, Judeţul Bacău. Studiu agricol şi economic, Bucureşti,
Tipografia Românul, Vintilă C.A. Rosetti, 1889, p. 494). În Indicatorul fabricilor de
cherestea din România, publicat în 1936 în „Anuarul forestier pentru industria şi comerţul
lemnului din România”, sunt înregistrate pe Valea Trotuşului 12 fabrici de cherestea cu 22
gatere funcţionale şi o capacitate de exploatare anuală totală de cca 90.000mc cherestea
răşinoase şi foioase (op.cit. p. 242-245).
O estimare, întocmită de un inginer inspector silvic, ne arată că în

1925 pe Valea Trotuşului, între localităţile Lunca de Sus şi Ştefan-Vodă
(Dofteana), existau în funcţiune „85 de gatere mecanice şi 31 pânze joagăre
de apă”19, pe o distanţă de 62 km, adică 14 gatere şi 5 joagăre la 10 km.
Inginerul silvic a calculat şi cantitatea de lemn tăiată în aceste instalaţii:
peste 554.500 mc răşinoase în 250 zile lucrătoare într-un an, adică a zecea
parte din producţia anuală a pădurilor de răşinoase din România20.
Concluzia specialistului forestier era foarte îngrijorătoare: „Din acest volum
marea majoritate e acoperit de trustul Foresta Goetz, aşa că se explică
îndeajuns falimentul forestier ce se pregăteşte în curând şi pădurilor de pe
Valea Trotuşului”21.
Aglomerarea anarhică a industriei forestiere în Carpaţii orientali (392
întreprinderi faţă de 76 în Carpaţii de sud22) a dus la secătuirea rezervelor de
lemn. A apărut astfel o criză de aprovizionare şi de folosire incompletă a
capacităţilor de producţie a întreprinderilor forestiere coroborată şi cu
scăderea investiţiilor în construcţii atât din ţară, cât şi din străinătate.
În anii crizei economice mondiale din 1929-1933, majoritatea
fabricilor de cherestea din Valea Trotuşului şi Bistriţei au fost închise, iar
muncitorii au fost disponibilizaţi23. Fabricile „Foresta” din Scutaru,
Comăneşti şi Agăş, care lucrau cu 2.615 salariaţi în ianuarie 1930, după o
serie succesivă de disponibilizări îi concediază pe toţi salariaţii în
decembrie, menţinând doar personalul strict necesar24. Dacă în 1925 în
industria forestieră din întreaga ţară lucrau circa 60.638 de angajaţi (47.000
în fabrici de cherestea), în 1932 numărul acestora ajunge, ca urmare a
disponibilizărilor, la 24.000 angajaţi25.
Comercianţii de lemne au impus introducerea bonurilor ce se
distribuiau lucrătorilor din sectoarele de exploatare şi transportul lemnului
în locul banilor. „Bonul era valabil la un anumit negustor de cereale de la
19
M.P. Florescu, Pădurile din Valea Trotuşului în pericol, în „Revista Pădurilor”, an
XXXVII, nr.5/mai 1925, p. 453.
20
Ibidem.
21
Ibidem.
22
Simon Fuchs, Situaţia industriei forestiere şi a luptelor muncitorilor forestieri la
începutul crizei economice din 1929, în „Studii şi materiale de istorie contemporană”, vol. I,
Ed. Academiei RSR, 1956, p. 119.
23
Ionel Marin, Condiţiile de viaţă şi muncă ale maselor muncitoare din judeţul Neamţ între
anii 1900-1940, în „Memoria Antiquitatis”. Acta Mussei Petrodavensis, 15-17 (1983-1985),
p. 175-190.
24
Simon Fuchs, op.cit., p. 127.
25
Ibidem p. 126.
care muncitorul era silit să cumpere alimente de cele mai multe ori de
calitate inferioară”26.
Fig.3. Tăietor de lemne de pe Valea Trotuşului la început de secol XX27
În 1938, în judeţul Bacău mai funcţionau doar 19 fabrici de cherestea:

3 la Comăneşti, 3 la Dărmăneşti, 2 la Grozeşti, 2 la Agăş şi câte una la
Moineşti, Brusturoasa, Pipirig, Lucăceşti, Oneşti, Ştefan-Vodă, Hârja,
Căiuţi şi Asău-Paltiniş28. În „Anuarul forestier pentru industria şi comerţul
lemnului din România” din 1936 este menţionată o singură fabrică de
cherestea la Agăş, fabrica Sugura, având două gatere în funcţiune cu o
capacitate anuală de tăiere de cca 3.000 mc cherestea de fag29.
În preajma celui de-al doilea război mondial, judeţul Bacău era regiunea
cea mai industrializată din Moldova, iar industria forestieră şi de prelucrare a
lemnului deţinea 81,52% din capitalul investit şi peste o treime din forţa de
muncă activă (5.672 lucrători din 16.000 în total)30. „În timpul războiului şi
26
Ionel Marin, op.cit., p. 180.
27
Carte poştala vândută la licitaţie pe www.delcampe.net (accesat la 19.07.2017).
28
Enciclopedia României, 1938, vol. II, p. 43.
29
„Anuarul forestier pentru industria şi comerţul lemnului din România”, Editura Scrisul
românesc, 1936, p. 243.
30
Iulia Văcăraşu, Consideraţii geografice asupra economiei forestiere din judeţul Bacău,
„Lucrările Seminarului Geografic «Dimitrie Cantemir»”, Nr. 5, 1985, pe
http://www.seminarcantemir.uaic.ro/index.php/cantemir/issue/view/9 (accesat la 13.08.2018).
imediat după acesta, economia industrială a judeţului Bacău, şi respectiv

industria lemnului, înregistrează un regres important. O serie de unităţi de
producţie sunt evacuate, distruse de război sau incendiate, altele, cu o uzură
fizică şi morală avansată, îşi diminuiază foarte mult producţia, sau cum a fost
cazul unui număr foarte mare de ferăstraie, din diverse motive au încetat să mai
funcţioneze”31.
Utilizarea acestor jetoane elimina posibilitatea ca persoane străine,
care nu erau angajate în cadrul societăţii „Pietrosul” să beneficieze de
avantajele cantinei forestiere.
În general, fabricile de cherestea erau în zone izolate, iar
aprovizionarea cu cele necesare traiului lucrătorilor şi familiilor acestora era
mai dificilă, aşa că aceste cantine erau binevenite.
La începutul secolului XX în jurul acestor fabrici de cherestea de pe
valea Trotuşului s-au înfiinţat prăvălii şi cantine pentru aprovizionarea
personalului angajat cu alimente, haine şi unelte adecvate muncii, iar în
exploatările forestiere s-au organizat cantine de pădure. „Au funcţionat
cantinele Racu la Bărzăuţa, cantina Panianopol la Izvorul Alb, cantina
Groza, cantina de la Crăcurele, cantina Paer de la Coporaia, cantina Hârjaba
din Joseni şi altele. Deşi se numeau cantine de pădure, ele nu serveau
mâncare pregatită, nu erau decât nişte depozite pentru aprovizionarea
forestierilor, care trăiau cel puţin o săptămână la parchete în pădure sau la
fabrică, cu făină de porumb, brânză, slănină, salam, scule pentru exploatări
forestiere, topoare de diferite mărimi, beschii, fierăstraie, horoage, uneori şi
haine pentru forestieri, fasonatori sau cărăuşi”32.
Cooperativele forestiere erau o formă de asociere a ţăranilor din
zonele muntoase, apărute, la începutul secolului XX, ca o „reacţie contra
industriei forestiere capitaliste care specula nevoile de materiale lemnoase
ale gospodăriilor ţărăneşti şi munca sătenilor din regiunile respective”33.
„Prima cooperativa forestieră, «Norocul», a fost creată în 1905 în comuna
Boroaia, judeţul Suceava”34. Trei ani mai târziu, în 1908, existau 30 de
cooperative forestiere, cu 1.189 membri şi 225.000 lei capital social vărsat,
numărul unităţilor reprezentând atunci aproape 50% din numărul total al
31
Ibidem.
32
Vasile Alexa ş.a., Monografii dărmăneştene, vol. X, Comerţ, Cooperaţie şi turism la
Dărmăneşti-Bacău, Bacău, Editura Grafit, 2009, p. 104.
33
Dumitru Şandru, Cooperaţia forestieră în România interbelică, în „Acta Moldaviae
Meridionalis”, 7-8, 1985-1986, Vaslui, p. 285.
34
Ştefan I. Macri, Mişcarea cooperatistă din România, în „Societatea de mâine”, an VII, 1-15
iulie 1930, nr. 13-14, Cluj, p. 270.
cooperativelor de producţie, al membrilor 50,2%, iar capitalul 71,1% din

capitalul social vărsat35. Ele s-au dezvoltat, în special, după promulgarea
legii din 12 februarie 1910, care autoriza statul să dea în exploatare
cooperativelor forestiere mici parcele de păduri cu valoare mai mare de
10.000 lei fiecare, astfel că în 1910 funcţionau 86 de asociaţii cu 4.382 de
membri şi un capital global de 601 000 lei; în 1912 erau 149 cooperative, cu
8.405 membri, 1.010.114 lei capital, şi 136.262 fonduri de rezervă, numărul
lor sporind continuu, până la 1915, la 221 unităţi cu 12.286 membri, după
care an, până la sfârşitul războiului, modificările survenite în numărul lor şi
al societarilor au rămas nesemnificative”36.
La început, cooperativele forestiere se ocupau cu tăierea pădurilor,
fasonarea lemnului şi vânzarea acestuia şi mai ales a lemnului brut pentru
foc pe piaţa internă37. Au înfiinţat ateliere şi fabrici pentru prelucrarea
lemnului, şi au construit depozite pentru desfacerea lemnului. Membrii
cooperativelor doreau să-şi îmbunătăţească starea materială şi să aibă
posibilitatea de a se aproviziona cu lemn de foc şi de construcţii la preţuri
reduse. Organele administrative ale acestor societăţi erau: adunarea
generală, consiliul de administraţie şi cenzorii.
La 23 noiembrie 1918 s-a emis un decret lege prin care se permitea
statului să concesioneze cooperativelor forestiere păduri în suprafeţe şi la
valori nelimitate, măsura fiind văzută ca o compensaţie pentru ţărănimea de
la munte care nu putea beneficia de avantajele legii agrare. Această
prevedere legală a dus la sporirea numărului de cooperative forestiere, astfel
că în 1928 funcţionau circa 492 cooperative38. După 1926 cooperaţia
forestieră intră într-un declin (datorită scăderii cererilor de material lemnos),
care s-a accentuat în perioada crizei economice din 1929-1933. În 1933 mai
erau în funcţiune 171 cooperative forestiere39.
Din punct de vedere al numărului de membri şi al puterii financiare,
majoritatea cooperativelor forestiere create în perioada interbelică erau
asociaţii mici şi mijlocii şi care nu reuşeau să obţină dreptul de exploatare a
pădurilor decât în anumiţi ani, astfel că activitatea lor era sporadică.
Cooperativele forestiere din zonele montane împădurite au fost
35
Enciclopedia României, vol. IV, Economia națională. Circulație, distribuție și consum,
1938, p. 662.
36
Dumitru Şandru, op.cit., p. 285.
37
Ibidem.
38
Ibidem, p. 287.
39
Ibidem, p. 291.
singurele unităţi viabile, care au continuat să se dezvolte combinând

exploatarea pădurilor cu prelucrarea şi industrializarea lemnului. Au fost
sprijinite financiar de Centrala Băncilor Populare şi Centrala Cooperativelor
de Producţie şi Consum40. În 1926 cooperativele forestiere pentru
prelucrarea şi industrializarea lemnului deţineau 133 km de cale ferată
forestieră, 22 locomotive, 286 vagoane şi diverse alte maşini şi instalaţii cu
o forţă motrice de 42.230 H.P.41.
Legea cooperaţiei din 27 martie 1935 prevedea obligaţia statului de a
vinde cooperativelor forestiere parchetele ce urmau a se tăia din pădurile
avute în proprietate, ceea ce a dat un nou imbold dezvoltării unităţilor
cooperative42. La bilanţul de la sfârşitul anului 1938, existau 448
cooperative forestiere, dar numai 247 încheiaseră şi depuseseră bilanţul
contabil, iar alte 101 unităţi erau în stare de lichidare43. Numărul mare de
unităţi fără bilanţ sau în stare de lichidare arată caracterul temporar al
acestora, înfiinţate cu un scop limitat, pentru a exploata doar o anumită
parcelă de pădure, dar şi situaţia dificilă a acestei ramuri a cooperaţiei.
Cele mai importante cooperative forestiere erau „Stejarul”, din Barca,
judeţul Dolj, „Pietrosul” şi „Ardealul”, din judeţul Bacău, „Tarcău”,
„Tazlăul”, „I.G. Duca” şi „Albina”44 din judeţul Neamţ, ultima fiind, în
1926, cea mai mare dintre ele45.
Cooperaţia forestieră a fost în perioada interbelică una din ramurile
cele mai active şi mai viabile ale cooperaţiei săteşti de producţie46.
Cooperativele forestiere au contribuit la o îmbunătăţire a stării materiale a
membrilor lor şi au alocat sume importante pentru acţiuni social-culturale,
construind şcoli, biserici, poduri, drumuri, fântâni, cămine culturale47 şi
sprijinind educaţia unor fii de ţărani prin bursele oferite.
Cooperativa forestieră „Pietrosul” din Lucăceşti, emitentul acestor
40
Ibidem, p. 287.
41
Ibidem, p. 288.
42
Ibidem, p. 291.
43
Ibidem, p. 293.
44
Dorel Bălăiţă, Pagini din istoria cooperativelor forestiere. Jetoanele cooperativei forestiere
„Albina” Tarcău, în „Cercetări Numismatice”, 25/2019, MNIR, Bucureşti , p.159-168.
45
Dumitru Şandru, op.cit., p. 288.
46
Ibidem, p. 294.
47
Cooperativa „Malul Roşu” din Lipia Bojdani (Ilfov) a dat un milion de lei pentru
construirea unei biserici, unei şcoli şi un pod peste Ialomiţa. Râul-Târgului (Câmpu-Lung
Muscel) a dat 750.000 lei pentru reconstruirea unei şcoli. Mihaieşti-Pipirig Neamţ, donează
600.000 lei pentru trei şcoli din comună. Albina-Tarcău, Halanca-Boboieşti-Pipierig,
Cetăţuia-Doamna, Floriile-Vadu, din judeţul Neamţ, pentru câte o şcoală din comuna lor”.
(Ştefan I. Macri, op.cit., p. 271).
jetoane, a luat fiinţă în 190748, din iniţiativa fostului învăţător din Lucăceşti,
Ioan Susanu49, precum şi a unui număr de 2350 locuitori din comună şi cu
555 lei capital”51.
La sfârşitul secolului XIX, localitatea Lucăceşti, sau Titeşti, aparţinea
de plasa Muntele52 şi era reşedinţa comunei Valea-Arinilor53, fiind situată pe
48
Alexandru Antohi, Monografia parohiei şi comunei Lucăceşti, 1939, apud Vasile
Anghel, Moineşti-565 de ani de la prima atestare documentară. Compendiu de geografie şi
istorie locală, 2002, p. 169.
49
Mihaela Chelaru, Un adevărat „ţăran cărturar” învăţătorul Ioan Susanu, în „Acta
Bacoviensia”, Ed. Magic Print Oneşti, 7, 2012, p. 207-214. „Ioan Susanu, unul din cei trei
fii ai lui Iorgu şi Ilincăi, s-a născut la 28 noiembrie 1883, în satul Negoieşti din comuna
Căiuţi, judeţul Bacău. Tatăl său provenea dintr-o familie numeroasă de ţărani săraci,
pripăşiţi prin aceste locuri de undeva de prin Transilvania şi muncea din greu la calea
ferată, recent construită pe Valea Trotuşului, pentru a-şi întreţine familia” (Ibidem, p. 207-
208). A fost învăţător la şcoala din Lucăceşti timp de trei ani, între 1906 şi 1908. „În aceşti
trei ani de activitate la catedră, tânărul învăţător se abonează la multe ziare şi reviste. A
devenit membru al «Ligii Culturale», condusă de Nicolae Iorga şi corespondent voluntar la
revistele «Semănătorul» şi «Neamul românesc», unde i se publicau poezii, scurte articole şi
unele consemnări legate de evenimentele petrecute în mediul rural” (Ibidem, p. 208-209). În
1908 se întoarce ca învăţător la şcoala din satul natal, Negoieşti. A condus şcoala din
Negoieşti până în toamna anului 1941, când s-a pensionat. „În întreaga sa carieră
profesională a primit mai multe distincţii: recompensa Ministerului Instrucţiunii Publice şi
Casei Şcoalelor «Vii mulţumiri» pentru donaţia unui teren cu pomi, pe care s-a construit
şcoala din Negoieşti, obţinută în anul 1927, «Crucea Comemorativă a Războiului din 1916-
1918», acordată la 20 mai 1920, «Coroana României» în grad de cavaler - acordată prin
Decret Regal în anul 1932, «Răsplata Muncii pentru 25 de ani în serviciul statului» -
acordată prin Decret Regal în anul 1937. Ioan Susanu s-a remarcat şi prin activităţi
extraşcolare. A contribuit la înfiinţarea Cooperativei Forestiere «Pietrosul» din Lucăceşti,
făcând parte din Comitetul de conducere (1907), a condus Obştea de Păduri «Cozmina» din
Negoieşti (1909-1931), Banca Populară Negoieşti (1910-1921), Obştea de Arendare
Bogdana, Comitetul Şcolar, Cercul Cultural «Vasile Alecsandri» din Negoieşti, a organizat
multe activităţi culturale, şezători, cursuri cu adulţi şi conferinţe cu soldaţii prizonieri etc.”
(Ibidem, p. 211). Autoritatile comuniste l-au declarat chiabur, iar în 1952 l-au întemniţat la
Penitenciarul Bacău. Decedează la 4 februarie 1953 şi este înmormântat în Cimitirul central
din Bacău. (Ibidem, p. 213-214).
50
„Pietrosul” cooperativa sătească forestieră, comuna Lucăceşti (Bacău), în „Dimineaţa”,
an 21, nr. 6734/19.08.1925, p. 1.
51
Ibidem.
52
Plasa Muntele era numită astfel fiindcă cuprinde partea cea mai muntosă a judetului
Bacău. „Ea se întinde de la graniţă spre Ardeal, pe ambele maluri ale Trotuşului, până mai
jos de Dărmăneşti, cuprinzând tot colţul N.V. al judeţului, basinurile Ciugheş, Sulţa,
Ciobănaşul şi Uz, precum şi ghebosităţile muntoase dintre Camenca şi Asău, Tazlăul-Sărat
şi Trotuş, până dincolo de malul stîng al Tazlăului-Sărat. Teritoriul plăşii se mărgineşte la
N.-V. şi V. cu Transilvania, de la isvoarele pîrîului Nemira pâna la N. de muntele
partea dreaptă a Tazlăului-Sărat, „pe deal şi aproape de drumul ce duce de la

Bacău la Moineşti. Are o şcolă mixtă la care în 1891 au urmat, din acest
cătun 14 băieţi din 76 copii în vîrstă de şcoală. O biserică ortodoxă, clădită
în anul 1857 de locuitori cu 1 preot şi 2 cântăreţi. Cârciumi 6. Casele toate
sunt curate şi bine rânduite. Capi de familie sunt 160, suflete 636. Animale
se numără: 15 cai, 343 vite cornute, 81 porci şi 113 capre54”. Pădurea
Lucăceşti, populată de răşinoase, era a statului şi acoperea o suprafaţă de
aproape 12 mii de hectare. În trecut aparţinuse de mânăstirea Bistriţa din
judeţul Neamţ, iar la sfârşitul secolului XIX o parte din ea avea plan de
exploatare55.
Fig. 4.Învăţătorul Ioan Susanu – iniţiatorul înfiinţării cooperativei Pietrosul56
Ciudomir, din virful N.-V. al judeţului; la N. cu judeţul Roman de la Ciudomir până la

isvoarele pîrîului Coman; la E. cu comunele: Schitul-Frumosa, Băhnăşenii, Solonţu,
Leontineşti şi Bucşeşti, din pl. Tazlăul-de-sus, şi cu comunele: Berzunţu şi Bârsăneşti, din
pl. Tazlău-de-jos; la S.-E. şi S. se mărgineşte cu C. Dofteana din pl. Trotuş”. (Ortensia
Racoviţă, op.cit., p. 375).
53
Comuna Valea Arinilor era alcătuită din 6 cătune: Lucăceşti, Valea Arinilor, Tazlău,
Chiliile, Asău şi Gârlele. „Pământul din acestă comună este foarte bogat în păcură; sunt 25
puţuri a căror adâncime variază între 20 şi 79 metri. Se găsesc 14 fabrici de petroliu, o
fabrică de aburi pentru cherestele şi 16 ferestrae de apă”. (Ibidem, p. 575-576).
54
Ibidem, p.344.
55
Ibidem, p.343-344.
56
Mihaela Chelaru, op.cit., p. 209.
Cea mai veche mențiune despre existența și exploatarea petrolului în

România se referă la localitatea Lucăcești, astăzi parte componentă a
orașului Moinești.
Comuna Lucăceşti s-a înfiinţat la 1 iulie 1908, când s-a pus în aplicare
noua lege de organizare a comunelor rurale. Această comună cuprindea
următoarele sate: Lucăceşti, Tazlău şi Valea Arinilor, precum şi cătunele
Chilii şi Găzăriei. În 1931, în urma regrupării comunelor rurale, comuna
Lucăceşti avea în componenţă satele: Bolătău, Chiliile de jos, Chiliile de
sus, Gârlele Găzăriei, Lucăceşti, Modârzău, Tazlăul de Jos, Tazlăul de Sus
şi Valea Arinilor57.
În 1964, comuna Lucăcești a fost desființată, satul Lucăceşti devenind
cartier al oraşului Moineşti.
Fig. 5. Băile minerale Cooperativa „Pietrosul” – fotografie 1927

57
Tablou de regrupare a comunelor rurale întocmit conform legii pentru modificarea unor
dispoziţiuni din legea pentru organizarea administraţiunii locale (publicată în monitorul
oficial nr. 161 din 15 iulie 1931), cu un supliment de tablou de municipiile, comunele
urbane reşedintă, nereşedintă şi suburbane din întreaga tară, Bucureşti, Monitorul Oficial
şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centrală, 1931, p. 32.
În 1925, pe prima pagina a ziarului „Dimineaţa”58, apare un material

despre înfiinţarea şi realizările cooperativei „Pietrosul”. „Azi cooperativa
forestieră Pietrosul are 576 membri şi un capital social vărsat de lei 926.801.
Mersul ascendent al cooperativei se poate vedea din înşirarea următoarelor
date, urmând anii succesivi înfiinţării sale, după 1907. Numărul de
membrilor creşte astfel: 36, 45, 79, 82, 90, 93, 96 până la războiu; după
1918 avem: 145, 222, 247, 338, 454, 560 şi 576. Capitalul până la războiu
are următorul curs: 10.700; 15.760; 18.460; 25.906; 30.760; 31.790; 32.520
şi 33.150 lei; După 1918 cifrele urcă: 61.750, 99.603, 132.993, 187.324,
256.050, 512.402 şi 926.801 lei. În timpul războiului fabrica de cherestea a
lucrat cherestea pentru barăcile sanitare. În 1917 această fabrică a fost din
nenorocire incendiată de armatele ruse şi astfel în 1918 a trebuit să fie
reclădită cu ajutorul membrilor săi”59. Cooperativa a ajutat cu materiale şi
bani refacerea mai multor şcoli din regiune, de la Moineşti, Tazlău,
Lucăceşti, Măgireşti, Poduri, dar şi a unor biserici: Tazlău-Lucăceşti,
Măgireşti, Valea Arinilor, Moineşti60. Prin depozitul din Călăraşi a ajutat cu
cherestea în valoare de 3 milioane lei locuitorii Bărăganului pentru a-şi
construi locuinţe. În acelaşi ziar se preciza că „Pietrosul intenţionează să-şi
extindă operaţiunile prin înfiinţarea altor depozite şi prin a unei intense
exploatare în domeniile păduroase. În acelaşi timp vor beneficia tot mai
mulţi săteni, fie prin participarea la această tovărăşie, folosindu-se de
norocul ei şi luând-o ca cel mai evident îndemn pentru alte întovărăşiri de
exploatare forestieră”61.
La început, societatea Cooperativa „Pietrosul” cumpăra brazi de la stat,
„pe care îi împărţea între ei neţinând nici o contabilitate regulată, ceea ce a dus
societatea aproape de lichidare din lipsa de oameni pricepuţi în conducere;
schimbându-se personalul de conducere, s’a cumpărat şi instalat de asociaţi o
mică fabrică pe locul Statului dela cătunul Bolătău, teritoriul comunei Schitu-
Frumoasa; această fabrică a ars în timpul războiului din 1917; după terminarea
războiului din iniţiativa şi prin stăruinţa noului conducător, d-l Gheorghe
Dimitriu, ales Preşedinte de Consiliu s’a refăcut şi reparat această fabrică, care
a început a funcţiona mulţumitor, graţie energiei noului Preşedinte”62.
58
„Pietrosul” cooperativa sătească forestieră, comuna Lucăceşti (Bacău), în „Dimineaţa”,
an 21, nr.6734/19.08.1925, p. 1.
59
Ibidem.
60
Ibidem.
61
Ibidem.
62
Alexandru Antohi, Monografia parohiei şi comunei Lucăceşti, 1939, apud http://zemes-
La fabrica de cherestea a cooperativei „Pietrosul” de la Bolătău se

producea numai cherestea de brad. „Locului numit Balătău, unde este
fabrica cooperativei «Petrosul», i s’a dat numirea dela locul ce se formase în
acea localitate din cauza unirei malurilor apei Tazlău, care erau locuri
mlăştinoase, şi care a oprit cursul apei mai mult timp până s’a umplut golul
din urma apei, în suprafaţă de 2 hectare aproximativ şi o înălţime de 8-10
metri, făcându-se un loc pe care locuitorii l’au numit Balătău. Aceasta s’a
întâmplat cu aproximaţie de 20 ani, înainte de 1871, când o ploae mare
provocată prin rupere de nouri, a rupt digul format de maluri, dând liber
cursului apei, şi care venind la vale cu o înălţime până la 2 metri, a luat tot
ce a găsit în cale: case, ferăsaele de apă, butuci din pădure şi din bătăturile
fereseilor, căruţi cu boi încărcate cu cherestea şi lemnării, împreună cu
oameni care mânau boii şi care s’a înecat făcând pagube necalculabile”63.
Capitalul subscris, al cooperativei „Pietrosul” la 31 decembrie 1910
era de 10.980 lei, iar cooperativa avea ca membri 86 de plugari 64. În lista
firmelor sociale înmatriculate la Camera de comert şi industrie Bacău apare,
înregistrată sub nr. 159 din 7 decembrie 1931, firma socială: „Cooperativa
forestieră Pietrosul, societate cooperativă, pentru prelucrarea lemnului în
cherestea şi exploatare de păduri; sediul: jud. Bacău, com. Lucăceşti; capital
subscris, deplin vărsat lei: 2.156.751; data înfiinţării: 1907, durata
nelimitată; reprezentată prin: Gheorghe Dimitriu, preşedinte şi Oh.
Chirnoagă, vice-preşedinte; firmă înscrisă în reg. de coop.”65. Câţiva ani mai
tarziu, în „Anuarul Cooperaţiei Romane pe anii 1928-1933”, apărut în 1935,
este precizat numărul membrilor ca fiind 586, capitalul social peste 2,26
milioane lei, iar profitul realizat de 444.350 lei66.
În 1923, fabricii de cherestea de la Bolătău îi este aprobată solicitarea
de acordare a avantajelor legii pentru încurajarea industriei naţionale67. Din
dorinţa de a ajuta „colonizarea cu element românesc a Cadrilaterului”,
începând din 1930 mai multe cooperative forestiere au livrat Oficiului
Naţional al Colonizării, pe credit, materialele lemnoase şi tâmplăria
bacau.blogspot.com/p/zemes-date-generale.html?m=1 (accesat la 28.08.2022).
63
Ibidem.
64
„Anuarul băncilor populare şi cooperativelor săteşti din România pe anul 1910”,
Institutul de arte grafice Universala, Iancu Ionescu, Bucureşti, 1912, p. 346-347.
65
Buletinul Oficial al Camerei de Comerţ şi Industrie, Circumscripţia Bacău, conţinînd şi
înmatriculările firmelor în Registrul Comerţului, Tipografia Gutenberg- D. Rosenberg, 1931.
66
„Anuarul Cooperaţiei Române pe anii 1928-1933”, Monitorul Oficial şi Imprimeriile
Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1935, p.156.
67
Industrii avantajate, în „Argus”, nr.3069/16.07.1923, p. 6.
necesară construirii a peste 4.000 de case68. Cooperativele forestiere au

plătit din fondurile proprii şi transportul acestor materiale până la destinaţie.
„Cu scopul de a ajuta pe mai departe pe colonişti, în domeniul cultural”,
Cooperativa forestieră „Pietrosul” a donat Centralei Caselor Naţionale suma
de 100.000 lei cu „destinaţia precisă de a servi ca prim fond la ridicarea în
satul de colonişti Frăsari-Durostor a unei Case Naţionale”69.
În 1930, „Almanachul special al Ţărei Româneşti pentru industrie şi
comerţ” menţionează existenţa a cinci gatere la cooperativa forestiera
„Pietrosul”70.
Fig. 6. Cooperativa „Pietrosul” – Băile minerale, extras carte poştală cca 193071
În 1938, preşedintele cooperativei era N. Dârlău72, iar în 1944

Gheorghe Dimitriu73. Cooperativa a închiriat, prin 192074, pentru o perioadă
68
„Viitorul”, an 26, nr.7917/14.06.1934, p. 2.
69
Ibidem.
70
„Almanachul special al Ţărei Româneşti pentru industrie şi comerţ, Regat I. Industria şi
comerţul de lemne şi industria de construcţii”, Craiova, Scrisul Românesc S.A., 1930, p. 7.
71
Corneliu Stoica, Valea Trotuşului de odinioară în cărţi poştale ilustrate, 1899-1939,
Oneşti, Ed. Magic Print, 2014, p. 118.
72
Vasile Anghel, Moineşti-565 de ani de la prima atestare documentară. Compendiu de
geografie şi istorie locală, 2002, p. 169.
73
Sfinţirea monumentului eroilor şi redeschiderea bisericii din Tazlău-Lucăceşti (jud.
Bacău), în „Universul-Provincie”, an 61, nr. 215/6.08.1944, p. 6.
74
George Găman, Turism și dezvoltare policentrică Studiu de caz: Moinești, Târgu Ocna și
de timp, terenul cu izvoarele minerale din Moineşti, Parcul Băi, exploatând

băile minerale de aici, care erau frecventate de localnici, în general, şi a
căror imagine s-a păstrat pe câteva cărţi poştale şi fotografii. Băile se făceau
numai vara.
Viaţa muncitorilor forestieri nu era uşoară. Aceştia lucrau de
dimineaţă şi până seara, câte 11-12 ore, cu o scurtă pauză la prânz. Cei care
erau cantonaţi în pădure locuiau într-un fel de adăposturi numite „surle”,
care erau un fel de corturi acoperite cu coajă de brad. În mijlocul lor se făcea
focul unde fierbeau oalele de lut cu mâncare supravegheate de cel mai tânăr
dintre ei care era de „jurnă”. Paturile erau din cetină de brad aşezate direct
pe pământ. Lucrătorii munceau câte 1-2 săptămâni în pădure apoi se
întorceau pentru scurt timp la familiile lor pentru a-şi lua provizii şi se
reintorceau la muncă.
Nici angajaţii de la fabricile de cherestea, numite „ocnele moderne ale
munţilor noştri”75, nu o duceau mai bine. „Starea mizeră a muncitorilor de la
fabrica Goetz în acest an era foarte grea. Societatea, care îşi întindea
exploatarea şi în pădurile particulare şi publice ale Bacăului, din Păltiniş,
Comăneşti, Valea Trotuşului şi Asău, nu se îngrijea deloc de locuinţele
muncitorilor. Ei locuiau pe vremea aceea în nişte corturi de scânduri,
dormind pe jos sau pe laviţele goale, care de altfel, constituie în mai toate
fabricile noastre patria lucrătorilor”76.
Exploatarea lemnului se facea cu unelte tradiţionale şi procedee
specifice locului. Iată cum este povestită de un lucrător77, din zona Poiana
Sărată, localitate de pe valea Oituzului, afluent al Trotuşului. „Copacul se
tăia cu ferăstrăul mare78, cât era de gros, aşa se tăia de înalt79. Întâi se făcea
talpă80 în partea în care trebuia să cadă copacul. Se alegea locul în care
trebuia să cadă: să nu fie pe loc groapă, că trebuia să fie cepuit81 şi făcut
Slănic Moldova, Cluj‐Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2019, p. 95.
75
Constantin C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi,
Bucureşti, Ed. Ceres, 1976, p.150.
76
Gheorghe Gh. Albu, Monografia comunei Asău-judeţul Bacău, în „Cronica”, 1996, p. 93-94.
77
Dorinel Ichim, Poiana Sarata de la Oituz. Tragedia unui sat, Bacău, Ed. Casa
Scriitorilor, 2007, p. 88-89.
78
Ferăstrău mare, denumire locală pentru joagăr.
79
Se referă la faptul ca tăietură se făcea la o înălţime deasupra solului egală cu diametrul
grosimii copacului.
80
Talpă, tăietura făcută cu toporul în trunchiul copacului ce urma să fie doborât, marcând
direcţia căderii acestuia.
81
Cepuit, tăiatul crengilor la lemnul doborat în pădure, înainte de a fi tras la vale.
butuci. Lemnul care se căra la vale trebuia făcut şpronţ82. Înainte de 1916
veneau italienii şi tăiau pădurea. Se marca lemnul în parchet şi îi alegea pe
cei strâmbi, bolnavi, iar pe cei prea deşi îi rărea. Se tăia şi ras, adică tot,
adică tăietură rasă83. Când se clătina copacul şi da să plece la vale şi să cadă,
se striga: Varda la vale!84 şi cei din jur se fereau. Tăiam 10 molizi pe zi,
unde se tăia de tot; bradul se cojea cu cojitorul, fagul nu. Se trăgeau lemne
cu tânjala85 trasă de boi sau de cai, cu cioflinte86.
Fig. 7. Căratul butucilor cu tânjala trasă de cai-Valea Uzului87,

prima jumătate a secolului XX
Lemnele mai mici se cărau câte 2-3 odată; se bătea câte o cioflintă la
fiecare lemn tras şi le agăţa cu căluşul88 de veriga tânjalei. Când era coasta
mare şi nu se putea umbla cu vitele, lemnul se corhănea, adică îl trăgea cu
ţapinele. Un butuc era corhănit de o echipă de 6 oameni; lemnul care se
corhănea se făcea cu şpraiţul mare, ca să nu crape. Alta metodă de coborâre era
82
Făcut şpronţ, adică cioplitul marginii copacului acolo unde a fost tăiat pentru a nu se
înfige în pământ când era tras la vale.
83
Tăietură rasă, tăietură prin care se doborau toţi copacii din parchet.
84
Varda la vale, atenţie la vale, (Dorinel Ichim, op.cit., p. 181).
85
Tânjală, lemn gros, prins de jug, care se foloseşte la trasul buştenilor în pădure.
86
Cioflintă, unealtă din fier sub forma unui mic lanţ cu verigi prevăzut la capăt cu o pană
mare ascuţită şi la celălalt cu o verigă groasă.
87
Carte poştală, www.delcampe.net, accesat la 31.05.2016.
88
Căluş, verigă specială din fier cu care se agaţa cioflintă de tânjală.
canalul pentru butuci şi canalul pentru metri steri89. Canalul de butuci era din
bârne, câte 4 pe fund şi câte 1-2 pe lateral; butucii daţi pe canal erau cu şpraiţ.
Canalul se făcea acolo unde nu se putea corhăni şi nici trage cu vitele. Erau
canale de la 200 m la 500 m lungime. Pentru construirea canalului de butuci se
folosea bradul. Când se dădea lemnul pe canal, se striga: Varda la vale! Canalul
de metri steri era făcut din scândură groasă de fag, pentru a aluneca mai bine, şi
fagu-i mai rezistent. Se ungea cu parafină canalul de metri. Lemnele se adunau
de pe canal în «ploţ» sau tason90, de unde se cărau cu căruţa”.
„Oamenii care lucrau la pădure dormeau în colibă rotundă, cu foc în
miijloc. Fumul ieşea prin gura de sus, largă cât gura unei fântâni. Coliba era
din lemne rotunde, circulară şi învelită cu cetină de brad. Era coliba de 20,
10, 8 oameni, cât o echipă. În echipă era şi jurnă91 care făcea de serviciu pe
timp de zi. Se făcea pat din crengi de cetină, iar focul ardea toată noaptea la
picioare. Era şi un loc de uşă. Coliba se făcea în marginea pârâului.
Dormeau îmbrăcaţi cu iţari, bătrânii. Eu aveam pantaloni de zeghe92”.
„Când se lucra mai pe aproape de sat, se venea acasă în fiecare seară, dar
când lucrau la pădure pe Valea Uzului, se venea acasă la trei luni.
Alimentaţia lor de bază se compunea din brânză, slănină, fasole şi cartofi,
iar leafa nu era totdeauna pe măsură să răsplătească efortul depus. Pentru
transportul lemnelor s-a folosit goanga93, o instalaţie rudimentară care avea
două componente: un terasament de grinzi de lemn pe care alunecau
vagonete fără roţi, pline de lemne. Pentru o mai bună alunecare, grinzile se
ungeau, în permanenţă, cu ţiţei. Cu ajutorul acestei instalaţii se transportau
lemnele pe distanţe ce ajungeau pană la 4 km94”.
Pe o hartă a Moineştiului95, elaborată de Institutul Geografic Militar în
1943, am descoperit o localizare a sediului Cooperativei „Pietrosul”, situat
pe partea stângă a căii ferate ce duce la Comăneşti, în continuarea fostei
89
Metru ster, unitate de măsură pentru volume egală cu un metru cub, întrebuinţată la
măsuratul lemnelor aşezate în stivă.
90
Tason, punct de concentrare a materialului lemnos în exploatările forestiere, apropiat de
căile de transport.
91
Jurnă, persoană care este de serviciu pe timp de zi, având ca sarcină de a aduce apă, a
pregăti masa şi a face curăţenie.
92
Dorinel Ichim, op.cit., p. 89.
93
Goangă, instalaţie rudimentară folosită pentru transportul lemnelor, compusă dintr-o
platformă de scândură pe care alunecă vagonete cu lemne.
94
Dorinel Ichim, op.cit., p. 89.
95
Harta are dimensiunile 43x34cm şi a fost scoasă la vânzare pe siteul www.delcampe.net
(accesat la 4.01.2023).
străzi ing. Gheorghe Lascăr (astăzi o parte din strada Atelierelor), având în
apropiere fosta Rafinărie Steaua Română.
Jetoanele prezentate credem că au fost puse în circulaţie după primul
război mondial, după refacerea fabricii de cherestea de la Bolătău, probabil
după 1920, atunci când numărul membrilor cooperatori crescuse, la fel şi
numărul angajaţilor şi cifra de afaceri. Ţinând cont şi de valoarea nominală
a jetoanelor (jetoanele de până în primul război mondial aveau de obicei
valori subunitare leului) credem că acestea pseudomonede s-au pus în uz după
1924 şi probabil au circulat până cel mult în preajma debutului celui de-al
doilea război mondial. Criza economică de supraproducţie din perioada 1929-
1933 a dus la scăderea dramatică a activităţii multor exploatări de păduri şi
fabrici de cherestea de pe valea Trotuşului şi este mult mai probabil ca jetoanele
să-şi fi încetat circulaţia după această criză. Nu excludem existenţa şi a altor
valori nominale, posibil mai mari decât cele prezentate.
Fig. 8. Harta Moineşti cu localizarea Cooperativei Pietrosul, 194396.
96
Pe hartă pârâul Moineşti este de fapt pârâul Gâzului (n.n.).
NICOLAE URSULESCU, CIVILIZAȚIA CUCUTENI ȘI ARIILE
CULTURALE ÎNVECINATE. O RETROSPECTIVĂ BIBLIOGRAFICĂ (ED.
TRILINGVĂ), BIBLIOTHECA ARCHAELOGICA MOLDAVIAE
XXIX, ED. UNIVERSITĂȚII „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI,
IAȘI, 2022, 591 P., CONȚINE BIBLIOGRAFIE ȘI INDEX,
ISBN 978-606-714-691-2
Zilele Omului sunt numărate... „Anii
noștri s-au socotit ca pânza unui paianjen;
zilele anilor noștri sunt șaptezeci de ani/ Iar
de vor fi în putere, optzeci de ani, și ce este
mai mult decât aceștia, osteneală și durere/
Căci trece viața noastră și ne vom duce”
(Psalmi, 89/10-12). Este, pur și simplu,
contrastul dintre Timpul Omului și Veșnicia
lui Dumnezeu, care nu exclude bucuria,
atunci când prezența lui Dumnezeu
luminează zilele pe care le îngăduie fiecărui
Om, în trecerea sa efemeră prin viață...
Important este ca, în domeniul pe care
Cel de Sus ți l-a hărăzit spre a-ți manifesta
deplina putere de creație, să lași un semn
care, peste ani, să fie punctul de plecare, în viitor, pentru alți și alți căutători
ai destinului care le-a fost menit... Un semn ne-a lăsat și Emeritul Profesor
Universitar Nicolae Ursulescu, pentru întreaga perioadă cuprinsă între a
doua jumătate a secolului al XIX-lea – primul sfert al secolului al XXI-lea,
prin publicarea, în anul 2022, a magistralei retrospective bibliografice
trilingve, cu titlul de mai sus.
Așadar, nimic nu este întâmplător, cu puțin înainte de a trece „bariera”
celor optzeci de ani! Căci, nu-i așa?... trece viața noastră și ne vom duce...
O apariție editorială remarcabilă, dedicată tuturor „celor care au ales
sau vor alege să-și îndrepte eforturile spre studierea și înțelegerea acestei
fascinante civilizații a Preistoriei europene și universale (civilizația
Cucuteni – s.n.)” și publicată sub ochii vigilenți ai referenților științifici
Acad.prof. Victor Spinei (Academia Română) și Conf.univ.dr. Vasile
Cotiugă (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași).
498 Dimitrie-Ovidiu Boldur
În Cuvânt înainte/Foreword/Avant-propos (p. 9-14) se subliniază

utilitatea „elaborării unei ample bibliografii” asupra civilizației care „a
marcat, pentru circa un mileniu și jumătate [...] evoluția perioadei
eneolitice din partea estică și central-estică a Europei”, cu toate că „această
culegere bibliografică are și multe scăpări (Profesorul era un perfecționist
în toate lucrările publicate – s.n.), datorită unor posibilități limitate de
informare, ca și a unor opțiuni subiective de selecție utilizate de autor”.
Civilizația cucuteniană – aspecte principale/The Cucuteni Civilization –
Main Aspects/Civilisation Cucuteni – aspects principaux (p. 15-68) începe,
pentru textul în limba română (ca, de altfel, și pentru textele în engleză și
franceză), cu o scurtă Introducere (p. 15), urmată de Arealul și denumirea (p.
15-16), Originea (p. 16-17), Periodizarea și cronologia (p. 17-19), Așezările
(p. 19-21), Construcțiile (p. 21-22), Ocupațiile și modul de viață (p. 22-25),
Viața spirituală (p. 25-29), Relații cu alte arii culturale (p. 29-30), precum și
Considerații finale (p. 30-31).
În Lămuriri editoriale/Editorial Clarifications/Eclaircissement sur
l’édition (p. 69-74) autorul menționează că atenția sa, în conceperea lucrării,
s-a concentrat pe abordarea punctelor de vedere tematic, cronologic, al
redactării și al grafiei.
Lămuririle editoriale deschid calea prezentării Bibliografiei
civilizației Cucuteni (p. 75-489), bibliografie ordonată alfabetic (după autor)
și în ordinea cronologică a apariției lucrărilor, în încercarea Profesorului de
a insera atât lucrările referitoare la arealul Cucuteni, a celor cu caracter
general, a celor despre fenomenele culturale învecinate, cât și a lucrărilor de
sinteză.
Retrospectiva bibliografică are înscrisă, în cuprinsul său, un Indice
onomastic/Name index/Index onomastique (p. 491-518), un Indice
toponimic/Toponymical index/Index toponymique (p. 519-551) și un Indice
tematic/Thematic index/Index thématique (p. 553-571). De asemenea,
lucrarea nu putea să se încheie fără o listă a Abrevierilor/ Abbreviations/
Abréviations (p. 573-578) și prezentarea a 11 Planșe/ Plates/ Planches (p.
579-591), cu detalierea imagistică a principalilor cercetători ai culturii
Cucuteni, a lucrărilor despre Cultura Cucuteni, a frumuseții ceramicii,
plasticii sau ansamblurilor de cult precucuteniene, precum și prezentarea
grafică a principalelor situri ale complexului cultural Cucuteni-Trypillia și a
ariilor învecinate.
O lucrare inestimabilă despre civilizația care i-a marcat viața
Magistrului, cel care a lăsat un semn prin toată opera Sa, cu un remarcabil
profesionalism, evidențiat, de altfel, și în rândurile: „la numeroasele
Recenzie 499
probleme pe care le ridică încă istoria populației cucuteniene (cu tainele

sale și cu o lume de simboluri dificil de explicat) se impune, de la sine,
continuarea asiduă a cercetărilor în domeniul acestei mari civilizații, iar
prezenta retrospectivă bibliografică se dorește un instrument de lucru în
acest demers științific”.
Dimitrie-Ovidiu Boldur
DAN BĂCUEȚ-CRIȘAN, ELEMENTE DE CULTURĂ MATERIALĂ
MEDIEVALĂ (SEC. XIII-XV) DIN DEPRESIUNEA SILVANIEI ȘI
ZONELE ÎNVECINATE, CLUJ-NAPOCA, EDITURILE MEGA ȘI
POROLISSUM, 2020.
În Moldova și Țara Românească, cunoașterea mai amănunțită a Evului
Mediu a fost posibilă abia din secolul al XIV-lea, lipsa de documente fiind
un impediment serios în studierea acestei perioade. În schimb, în
Transilvania, mărturiile documentare apar mai devreme, pe măsură ce
teritoriul intră în sfera de influență a regilor Ungariei. Documentele și
cronicile care au supraviețuit timpului ne dezvăluie anumite detalii despre
politica vremii, despre elite sau modul de organizare al societății, însă nu pot
construi o imagine detaliată a acelor vremuri. Astfel, pentru aflarea cât mai
amănunțită a trecutului trebuie să apelăm la cercetarea arheologică.
Lucrarea de față se înscrie în această temă, a arheologiei, fiind o sinteză a
mai multor situri de epocă medievală descoperite în Depresiunea Silvaniei și
zonele învecinate. Din punct de vedere structural, aceasta cuprinde un total de
107 pagini și este împărțită în 6 capitole, după cum urmează: I. Motivație.
Repere geografice (p. 9-12); II. Vestigii medievale descoperite la Cristur-
Crișeni (com. Crișeni, jud. Sălaj). Cercetări arheologice preventive efectuate în
zona de protecție a Bisericii Reformate din localitate (p. 13-34); III. O așezare
medievală identificată în apropierea cetății Aranyos și a ruinelor bisericii
(Mănăstire Benedictină?) de la Cheud (com. Năpradea, jud. Sălaj). Cercetările
arheologice de la Cheud Sub Hij (p. 35-64); IV. Ceramica medievală caolinică.
Câteva descoperiri din Sălaj (p. 65-78); V. Modă și vestimentație în Zilach.
Componente ale unei garnituri medievale de curea descoperite la Zalău, str.
Unirii, nr. 13 (p. 79-92); VI. Un cavaler medieval pasionat de jocul cu zaruri.
Pintenul ornamentat cu „zaruri” descoperit la Aghireș Sub Pășune (p. 93-
102). La finalul lucrării găsim un rezumat în limba engleză a fiecărui capitol
prezentat, traducere realizată de către Ágota Ábrán.
Cât despre autor, Dan Băcueț-Crișan face parte din colectivul de
arheologi al Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău. Domeniul său de
interes este istoria și arheologia Evului Mediu, fiind un specialist în studiul
ceramicii medievale. Autor al mai multor studii și lucrări, printre care
amintim: Așezările medievale timpurii de la Popeni-„Pe Pogor” și Cuceu-
„Valea Bochii” (Județul Sălaj); Contribuții arheologice privind Nord-
Vestul României în secolele VII-XI sau Așezările din secolele VII-IX de pe
Recenzie 501
cursul superior și mijlociu al râurilor Barcău și Crasna, putem considera că

Dan Băcueț-Crișan are o vastă experiență în domeniu.
Revenind la lucrare, în cadrul primului capitol, Motivație. Repere
geografice, autorul prezintă câteva date generale cu privire la perioada
abordată, face cunoscut cadrul geografic al zonei studiate și anunță
obiectivele lucrării. Însă, nu își propune să facă o analiză a perioadei, ci mai
degrabă una a obiectivelor și obiectelor arheologice descoperite, prin această
contribuție completând imaginea descoperirilor arheologice anterioare și
constituind baza unor cercetări viitoare mult mai detaliate.
Capitolul al II-lea, Vestigii medievale descoperite la Cristur-Crișeni
(com. Crișeni, jud. Sălaj). Cercetări arheologice preventive efectuate în zona
de protecție a bisericii reformate în localitate, se referă, așa cum spune și
numele, la săpăturile realizate în perimetrul bisericii din localitatea Cristur-
Crișeni, jud. Sălaj. Capitolul este împărțit în mai multe subpuncte notate cu
litere de la A la E și abordează, într-o primă etapă, istoricul cercetărilor din
localitate, după care se axează asupra săpăturii efectuate, prezentând
complexele și inventarul descoperit. Știind că autorul este un specialist în ceea
ce privește ceramica perioadei medievale, observăm că acesta face o scurtă
analiză a fragmentelor descoperite și creează o statistică în care arată
amestecul sau tehnica predominantă (pastă zgrunțuroasă, pastă fină, modelare
la roată înceată/rapidă). Pe baza ceramicii și a altor obiecte descoperite,
autorul face o încadrare cronologică a complexelor arheologice, însă
cronologia nu o stabilește ținând cont doar de materialul găsit în acest sit, ci
face analogii cu alte descoperiri care au proprietăți și contexte similare.
În cadrul capitolului se regăsesc hărți, pentru identificarea sitului, imagini
din timpul lucrărilor și plane de profil ale complexelor cercetate. Pentru a ușura
înțelegerea și a arăta cât mai exact posibil anumite conglomerări, stratigrafia
solului sau poziția în care au fost descoperite anumite fragmente ceramice sau
obiecte, autorul a realizat desene ale acestora.
Capitolul al III-lea, O așezare medievală identificată în apropierea
cetății Aranyos și a ruinelor bisericii (mănăstire benedictină?) de la Cheud
(com. Năpradea, jud. Sălaj). Cercetările arheologice preventive de la
Cheud Sub Hij, prezintă două săpături preventive realizate de către autor în
apropierea cetății Aranyos și a ruinelor bisericii de la Cheud.
Structura este asemănătoare cu cea a capitolelor anterioare, siturile și
descoperirile fiind prezentate în aceeași manieră cronologică (istoricul
cercetărilor, modul în care s-au derulat săpăturile, rezultate etc.). Tot în
cadrul acestui capitol regăsim câteva grafice care prezintă tipul de ceramică
predominant sau modul în care a fost realizată. Spre sfârșit, autorul face
502 Adrian-Ionuț Gîlea
analogii cu alte descoperiri similare, în urma cărora propune o încadrare

cronologică a sitului și obiectelor găsite.
Având în vedere că autorul este un specialist în ceramica medievală,
nu putea lipsi un capitol care să trateze acest lucru. Astfel, capitolul al IV-
lea, Ceramica medievală caolinică. Câteva descoperiri din Sălaj, abordează
o categorie mai aparte a ceramicii, care este mai rar întâlnită pe teritoriul
țării noastre în perioada avută în vedere.
Însă, în acest capitol, Dan Băcueț-Crișan nu și-a propus să clarifice
problematica acestui tip de ceramică sau să realizeze o analiză minuțioasă a
acesteia, ci mai degrabă să atragă atenția asupra acestor descoperiri care pot
reprezenta baza unui studiu mai atent asupra răspândirii ceramicii caolinice.
De asemenea, au fost realizate desene ale fragmentelor ceramice, ale
complexelor și profilelor, iar la sfârșit găsim o listă bibliografică, ca de
altfel, la toate capitolele.
În ultimele două capitole ale lucrării, Modă și vestimentație în Zilach.
Componente ale unei garnituri medievale de curea descoperite la Zalău str.
Unirii, nr. 13, respectiv, Un cavaler medieval pasionat de jocul cu zaruri.
Pintenul ornamentat cu „zaruri” descoperit la Aghireș Sub pășune, sunt
prezentate și analizate două piese descoperite în săpături realizate în județul
Sălaj.
Asemenea capitolelor anterioare, structura este păstrată. Autorul face
localizarea siturilor și atașează atât hărți satelitare, cât și imagini din locurile
respective. A fost prezentat, în linii generale, contextul arheologic, iar complexele
în care s-a găsit materialul au fost prezentate mai detaliat, propunându-se o
încadrare cronologică a pieselor descoperite. În încercarea de a încadra
cronologic pintenul ornamentat sau garnitura de curea, Dan Băcueț-Crișan nu
ține cont doar de analogiile cu piese similare, ci analizează și materialul ceramic
descoperit, pentru ca încadrarea să fie cât mai exactă cu putință.
În concluzie, lucrarea de față o putem considera o sinteză a mai multor
situri de epocă medievală. Săpăturile arheologice întreprinse, precum și
bunurile descoperite vin să completeze imaginea societății în secolele XIII-XV.
Lucrarea, așa cum mărturisește chiar autorul, nu-și propune să efectueze o
analiză minuțioasă asupra siturilor, obiectelor sau a societății medievale, ci
mai degrabă să atragă atenția asupra descoperirilor care pot reprezenta baza
unor cercetări viitoare mai detaliate.
Adrian-Ionuţ Gîlea*
*
Adrian-Ionuț Gîlea, Muzeul „Vasile Pârvan” Bârlad, gilea_adrian@yahoo.com
PR.DR. AUREL FLORIN ȚUSCANU, CUNOAŞTEREA APOFATICĂ LA
PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE, PIATRA NEAMŢ, EDITURA
CETATEA DOAMNEI, 2020, 395 P.
Ajuns la o vârstă frumoasă de

maturitate şi înţelepciune, împodobită cu
atâtea realizări, de la înălţimea cărora poate
privi cu deplină bucurie spre anii cei mulţi în
care a trudit cu maximă osârdie în ogorul
Bisericii lui Hristos, a neamului românesc şi a
culturii române, cu siguranţă, Părintele Dr.
Aurel Florin Țuscanu se înscrie, fără îndoială
şi pe bună dreptate, în galeria acelor „preoţi
cu crucea-n frunte” şi totodată în rândul
preoţilor cărturari pentru profundul
profesionalism al sfinţiei sale, precum şi
pentru seriozitatea pe care o arată şi o
demonstrează în tot ceea întreprinde.
Personalitate reprezentativă, Părintele Aurel
Florin Țuscanu se integrează în constelaţia
culturii române prin formaţia sa de preot extrem de devotat slujirii Bisericii
lui Hristos, dar şi prin aceea de cărturar cercetător, care i-a adus deja un
nume de mare prestigiu. Activitatea profesională desfăşurată de-a lungul
timpului este una extrem de vastă şi de intensă, iar realizările sale sunt dintre
cele mai remarcabile.
Ne reţin atenţia preocupările cărturăreşti ale sfinţiei sale, care au
existat dintotdeauna întruchipate în personalitatea sa. Prin această nouă
lucrare a sa, intitulată Cunoașterea apofatică la părintele Dumitru
Stăniloae, apărută în anul 2020 la Editura Cetatea Doamnei din Piatra
Neamț, Părintele Țuscanu ne propune o lucrare extrem de vastă şi bine
documentată. Această lucrare a fost prezentată ca teză de doctorat, într-o
formă mai vastă, în cadrul Facultății de Filosofie a Universității „Alexandru
Ioan Cuza” din Iași, fiind rodul unei munci asidue.
Avem în faţa noastră o carte deosebit de importantă. O lucrare de
înaltă ţinută ştiinţifică, o lucrare profundă de teologie a părintelui doctor
Aurel Florin Țuscanu de la Roman. Lucrarea domniei sale reprezintă un
studiu extrem de important despre marele teolog român, părintele profesor
504 Florin Bengean
Dumitru Stăniloae.
Într-un răstimp de peste şase decenii, Părintele Profesor Stăniloae este
autorul unei opere publicistice-fluviu: cărţi, traduceri, monografii, studii şi
articole, recenzii şi note critice, în toate periodicele bisericeşti din ţară şi în
multe reviste de peste hotare, în care abordează toate subiectele cheie ale
învăţăturii ortodoxe în confruntarea ei cu teologiile occidentale şi în acelaşi
timp în deschidere ecumenică, pe drumul unităţii creştine ecleziale.
Prin toate acestea Părintele Profesor Stăniloae este şi autorul unei
gândiri teologice personale, de mare adâncime şi fineţe în acelaşi timp,
articulată în învăţătura şi lucrarea Bisericii Ortodoxe, susţinând, pe plan
extern, dialogul teologic ecumenic bilateral şi multilateral în care este
angajată Biserica noastră, de la intrarea ei ca membră în Consiliul Ecumenic
al Bisericilor.
Contribuţia remarcabilă a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae îşi
aşteaptă cercetătorii care s-o prezinte şi să o evalueze în studii sistematice şi
de profundă analiză teologică, îndeosebi dintre teologii care au ceva comun
cu însăşi viziunea teologică a acestuia. Filosofii teişti, de asemenea, vor
beneficia de aprofundările inedite date de Părintele Stăniloae persoanei
umane plecând de la adevărul că Dumnezeu este Unul şi în acelaşi timp Trei
Persoane – Sfânta Treime.
Bogata activitate teologică a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae
pusă în slujba Bisericii Ortodoxe în genere şi a celei româneşti în special,
dar şi a unităţii creştine, a fost unanim apreciată nu numai în ţară, ci şi în
afara hotarelor ei. Dovadă sunt numeroasele titluri onorifice şi distincţii care
i s-au acordat. În 1990 a fost ales membru corespondent al Academiei
Române, iar în 1992 membru activ. Tot în 1992 Universitatea din Bucureşti
i-a conferit titlul de ,,doctor honoris causa”. Din decembrie 1989, numărul
volumelor publicate a sporit în chip vertiginos.
Iată cum îl caracterizează unul din ,,ucenicii” săi, părintele Ioanichie
Bălan: ,,Înconjurat de cărţi şi manuscrise, aşezat la aceeaşi modestă masă
de lucru, sub icoana Prea Sfintei Treimi şi a Maicii Domnului, cărora le-a
închinat viaţa şi munca, Părintele profesor scrie mereu. Scrie din iubire
pentru Dumnezeu, scrie din râvnă pentru Biserică, din respect pentru
Ortodoxie, din recunoştinţă pentru ţara în care s-a născut şi s-a format, şi
dintr-o datorie de conştiinţă pentru credincioşi, pentru toţi oamenii de
pretutindeni, dornici de o călăuză spre Hristos şi lipsiţi de cuvânt şi de
hrană duhovnicească. Camera sa de lucru este mai degrabă o chilie
călugărească, simplă, tăcută, plină de cărţi; iar Părintele Dumitru, ca un
sihastru neobosit şi luminat de har, caută să-şi facă datoria de preot al lui
Recenzie 505
Hristos, de teolog şi părinte duhovnicesc, până în ultimul ceas”.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae va avea un loc de cinste în
panteonul marilor teologi ai neamului nostru. Şi dacă în istoria Bisericii
noastre româneşti se vorbeşte despre o ,,epocă” a lui Antim Ivireanul, a lui
Veniamin Costachi ori a lui Andrei Şaguna, va trebui să se vorbească şi de o
,,epocă Dumitru Stăniloae” în teologia românească.
Opera şi întreaga gândire teologică a Părintelui Profesor Dr.
Academician Dumitru Stăniloae sunt o împlinire de excepţie a teologiei
româneşti, cu valenţe multiple şi foarte semnificative pe plan panortodox şi
ecumenic în general. Suflul nou patristic şi ecumenic adus teologiei
româneşti, precum şi reflexiunea teologică doctrinară de substanţă şi de
mare elevaţie duhovnicească, dau majorităţii operelor Părintelui
Academician Profesor D. Stăniloae caracterul de lucrări de referinţă încă
pentru multe generaţii de teologi de azi înainte.
Lucrarea de față se deschide cu un Cuvânt înainte semnat de autor,
prin care face o introducere în abordarea acestei vaste teme de teologie
profundă. Lucrarea părintelui dr. Țuscanu este structurată pe cinci capitole
foarte importante. Bibliografia folosită de autor la elaborarea acestei lucrări
este impresionantă: lucrări în volum; traduceri în volum și în reviste;
articole, note, însemnări și comentarii ecumenice; recenzii și monografii;
publicistica de la „Gândirea”; prefețe.
În primul capitol, intitulat Cunoaștere și înțelegere, experiere și vedere,
părintele dr. Aurel Florin Țuscanu prezintă aspecte precum: Cunoaștere și Trăire
(Erlebnis), Cunoașterea imediată – premisă a cunoașterii apofatice, Logos și eros în
spiritualitatea ortodoxă, Propriul iubirii creștine, Cunoaștere imediată și cunoaștere
apofatică.
În cel de-al doilea capitol, care se referă la Cunoașterea apofatică vs.
Cunoașterea luciferică, autorul a analizat teme precum: Apofaza sau cunoașterea
prin negație a Trinității, Trei moduri ale cunoașterii lui Dumnezeu, Tradiția
patristică despre cunoașterea lui Dumnezeu rezumată de Părintele Stăniloae,
Cunoaștere apofatică versus Cunoaștere luciferică, Stăniloae – critic al poziției
filosofice a lui Blaga, Unirea cu Dumnezeu – un progres nesfârșit.
În capitolul al treilea, intitulat Logica lui Dionisie Areopagitul: Apofaticul
paulinic, Părintele Țuscanu a prezentat temele: Areopagitul și Sfântul Pavel,
Ontologia apofatică și Supraființa în Numirile Dumnezeiești și în Teologia mistică,
Metoda catafatică și metoda apofatică, Transparență și Perihoreză.
În capitolul al patrulea, care se referă la Apofaticul lui Maxim Mărturisitorul,
părintele a prezentat aspectele: De la Cuvântul ascetic la Ambigua, Despre
diferite locuri grele în Sfânta Scriptură, De la capete gnostice la Mistagogia,
506 Florin Bengean
Maxim Mărturisitorul. Cuvânt înainte la Scholiile așezate în urma

Răspunsurilor.
În al cincilea capitol, care este intitulat Vederea lui Dumnezeu și Lumina,
autorul a prezentat teme precum: Vederea lui Dumnezeu la Sfinții Părinți ai
Bisericii, Vederea lui Dumnezeu la Simeon Noul Teolog, Lumina și vederea lui
Dumnezeu, Grigorie Palama.
Capitolul de încheiere este intitulat atât de sugestiv Fenomenologia trăirii
și iubirii, în care autorul aduce completările de rigoare, dar și concluzionează
anumite aspecte ale cărții. Urmează apoi Postfața lucrării semnată de
Prof.univ.dr. Tudor Ghideanu, apoi o listă de abrevieri, bibliografia selectivă și
CV-ul autorului, din care reiese vasta personalitate a acestuia, precum și
activitatea sa remarcabilă și realizările deosebite.
Putem să afirmăm că lucrarea părintelui doctor Aurel Florin Țuscanu
este una de referinţă, o lucrare de marcă despre o mare personalitate a
teologiei româneşti. Părintele Dumitru Stăniloae rămâne una dintre cele mai
proeminente figuri ale teologiei româneşti şi în acelaşi timp unul dintre cei
mai mari teologi ai întregii Ortodoxii de pretutindeni.
Cartea aceasta, a extrem de harnicului şi sârguinciosului slujitor al
altarului străbun Părintele Aurel Florin Țuscanu, se individualizează în
teologia și istoriografia românească prin originalitatea sa, prin mesajul pe
care îl transmite. Cartea sa este unică prin ceea ce îşi propune să
evidenţieze. Această carte este o antologie, un adevărat tratat de teologie, ce
cuprinde o serie de elemente care, prin măiestria condeiului Părintelui
Florin, văd lumina tiparului şi vin să contureze imaginea clară şi profundă a
ceea ce reprezintă Părintele profesor Dumitru Stăniloae în peisajul cultural
românesc, în special în cultura teologică.
Lucrarea aceasta are o caracteristică aparte. Se distinge net de alte
lucrări. Este un volum care trebuie analizat şi mai ales studiat cu seriozitate
şi profunzime. Este un volum care trebuie cercetat cu de-amănuntul. Este o
antologie teologică, cum foarte rar se poate vedea în teologia românească
contemporană.
Acest volum reprezintă o lucrare fundamentală, o lucrare extrem de
importantă atât pentru mediul teologic, cât şi pentru întreaga istoriografie
românească contemporană, care scoate la lumină o serie de elemente inedite
şi interesante referitoare la Părintele Dumitru Stăniloae.
Părintele Aurel Florin Țuscanu este un profesionist în adevăratul sens
al cuvântului. Pe lângă înalta calitate de slujitor al lui Dumnezeu şi al
oamenilor, iată Sfinţia Sa se dovedeşte a fi şi un distins şi harnic cercetător
al teologiei românești. Sfinţia Sa îşi îndeplineşte misiunea cu acribie şi
Recenzie 507
devotament desăvârşit. Om de înaltă ţinută ştiinţifică, Părintele Aurel Florin

Țuscanu îşi desfăşoară întreaga activitate sub spectrul seriozităţii şi al
înaltului profesionalism de care a dat şi dă în continuare dovadă. Lucrările,
studiile sfinţiei sale se dovedesc a fi de înaltă ţinută ştiinţifică şi de
asemenea de un real folos pentru ceilalţi cercetători ai teologiei și istoriei.
Sfinţia Sa se distinge prin profunzimea şi clarviziunea de care dă dovadă în
elaborarea lucrărilor ştiinţifice. Rămâne un model demn de urmat pentru toţi
cei care se apropie de studiul teologiei și al istoriei.
Cartea aceasta este rodul muncii şi cercetărilor asidue ale Părintelui
Aurel Florin Țuscanu desfăşurate pe parcursul mai multor ani, pentru a
evidenţia învățături teologice profunde. Considerăm că această lucrare
reprezintă o contribuţie extrem de importantă la cunoaşterea teologiei
Părintelui Dumitru Stăniloae. Această carte este una de referinţă, este o
lucrare care trebuie să fie nelipsită din casele oamenilor, în special a
preoților și a celor pasionați de învățătură teologică. Trebuie să fie studiată
şi analizată cu mare atenţie şi seriozitate, este o carte de înaltă ținută
științifică. Valoarea acestei cărţi este incontestabilă şi este cu atât mai mare
cu cât ea dă mărturie despre valențe reprezentative din opera unuia dintre cei
mai mari teologi români.
Îl felicit din adâncul nestrămutat al sufletului pe Părintele Aurel Florin
Țuscanu pentru această nouă şi minunată lucrare a sa, îi urez mult spor pe
viitor în activitatea sfinţiei sale atât pastoral-misionară cât şi cărturărească şi
totodată îl asigur de statornica mea prietenie şi de cele mai alese şi nobile
sentimente de dragoste, respect, preţuire şi admiraţie pentru întreaga
activitate desfăşurată de Sfinţia Sa de-a lungul timpului, atât în ogorul
Bisericii lui Hristos, în slujba neamului nostru românesc, cât şi în sfera
cultural-intelectuală.
Florin Bengean*
*
Prof.dr., Director, Biblioteca Municipală „Petru Maior” Reghin.
DR. AURICA ICHIM, DRD. ALEXANDRU GOREA, IAȘII ȘI
ÎNCORONAREA DE LA ALBA-IULIA. SEMNIFICAȚIILE UNOR DISTINCȚII
1921-1922-1933 (ED. BILINGVĂ), BUCUREȘTI, GRUP EDITORIAL
DAR PUBLISHING, 2022, 208 P., ISBN 978-3-948670-02-3
În anul 2022, pe lângă lucrările/ albumele
cu titlurile Darul Iașilor și Maria – Portret de
Regină (reeditare a ediției apărute în anul
2020), autorii au publicat și acest remarcabil
album de colecție, ca o continuare firească a
mai vechii colaborări pe care Doamna
monumentelor istorice și a istoriografiei
românești contemporane, Aurica Ichim, a avut-o
cu regretatul cercetător Sorin Iftimi (a se
vedea lucrarea cu titlul Familia Regală la Iași:
1916-1918, publicată în anul 2019).
Un excelent album, finanțat de Primăria
Municipiului Iași, prin primarul Mihai Chirica,
pentru „rememorarea unor împliniri” și consacrarea Iașului ca „leagăn al
idealurilor de unitate”, inclusiv prin decorarea acestui oraș de către
„reprezentații Italiei și Franței, cu medalia «Meritul de război» (1921),
ordinul «Crucea de război» (1922) [...] și, în anul 1933, distincția «Virtutea
Militară» din partea regelui Carol al II-lea”.
În Argument (p. 8-11), autorii menționează că își propun să aducă „în
actualitate câteva momente faste din trecut, desfășurate în primele două
decenii de după încheierea Marelui Război”. Astfel, „albumul reprezintă un
instrument de popularizare a unor fapte istorice care s-au aflat mai puțin în
atenția specialiștilor”, iar „conținutul său decriptează sensul fiecărei
distincții pe care Iașul a primit-o (în anii menționați – s. n.)” (p. 8).
În Decorarea orașului Iași 1921, 1922, 1933 – istorie, semnificații
simboluri/Décoration de la ville Iași en 1921, 1922 et 1933 – historie,
significations, symboles (p. 12-41), Aurica Ichim prezintă momentele
semnificative ale decorării orașelor asupra „cărora consecințele
confruntărilor militare s-au răsfrânt puternic: Iașii, Bucureștii și Galații”,
marcate de vizita în România a Misiunii Italiene (21-30 mai 1921) și, cu
precădere, a primirii acestei misiuni, pe data de 26 mai 1921, în capitala
Moldovei. Momentul este analizat de pana măiastră a Auricăi Ichim (p. 14-20),
Recenzie 509
atât din punct de vedere organizatoric (înștiințarea/apelul către populație

pentru a participa la eveniment; „muzicile care au dat onorurile cuvenite”;
amenajarea tribunelor din Piața Unirii; imprimarea biletelor, invitațiilor,
programelor și a „cărților-vizită”; închiderea școlilor și implicarea elevilor
în realizarea unor momente artistice; întâmpinarea delegației italiene pe
peronul Gării din Iași, precum și la Palatul Comunal (sediul Primăriei – s.n.)
sau vizita misiunii la Mitropolie, biserici, licee și Universitate), cât și din
punct de vedere simbolico-oratoric (momentul culminant al decorării
orașului cu medalia „Meritul de război” – prin primarul Mihai Negruzzi și
discursul acestuia, precum și celelalte discursuri susținute la Universitate
sau în sala de Recepție a Palatului Comunal) – toate reflectate în documente
de arhivă (text și imagini) sau în presa vremii (p. 42-65).
În câteva file de poveste bine documentate (p. 20-25), autoarea ne
detaliază și impactul pe care l-a avut vizita Generalului Berthelot, în data de
20 octombrie 1922, la Iași (moment marcat prin distribuirea de manifeste
referitoare la preconizata sosire a delegației franceze; pregătirile în vederea
primirii acesteia; deplasarea la Mitropolie; discursul Generalului și
remiterea ordinului „Crucii de război” orașului Iași – prin primarul
Constantin Toma, în Sala de Ședințe a Consiliului Comunal (sediul
Primăriei – s.n.); discursul edilului și banchetul de la Primărie) – detalii
precizate în aceleași documente de arhivă sau în presa vremii (p. 66-97).
Dar, nu lipsită de importanță, pentru Cetatea de pe malurile
Bahluiului, este și toamna anului 1933 – momentul decorării orașului, cu
medalia „Virtutea Militară” (p. 25-27), de către regele Carol al II-lea, „în
semn de recunoștință profundă și de recunoaștere a rolului decisiv pe care
Iașul l-a avut în înfăptuirea Unirii” (p. 25). Prezent la deschiderea cursurilor
Universității ieșene, regele va primi și numeroase semnale negative din
partea societății civile (nemulțumiri legate de activitatea economică, socială,
culturală ș.a.), evident după o perioadă de criză care a afectat nu numai zona
Moldovei, ci și întreg Regatul României Mari. Modul cum această medalie a
fost acordată orașului – prin primarul Petru Bogdan, precum și toate
celelalte evenimente legate de această deplasare a regelui la Iași – sunt
analizate și reflectate de către autoare, cu toată finețea istoriografică de care
poate da dovadă un istoric pe deplin format (p. 98-121). Așa cum apreciază
însăși autoarea, în paginile albumului se întrevede faptul că recunoașterea
„acestor merite ale orașului, prin decorațiile ce i-au fost oferite în anii
1921-1922, a potențat și a stimulat perpetuarea imaginii de oraș-simbol și
de a doua capitală a țării”, iar „recunoașterea internă, marcată de gestul
regelui Carol al II-lea de a decora orașul Iași, avea aceeași menire:
510 Dimitrie-Ovidiu Boldur
afirmarea cu vehemență a statutului orașului de centru al rezistenței și

rememorarea paginilor din trecutul Marelui Război scrise la Iași” (p. 27).
Partea a doua a albumului de colecție conține un capitol cu titlul Un
centenar de la încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria/ Un centenaire
depuis le couronnement du Roi Ferdinand et la Reine Marie (p. 124-157), care
aparține lui Alexandru Gorea. Așa după cum este precizat și în Argument (p. 8),
capitolul este „dedicat Încoronării regelui Ferdinand și a reginei Maria”, iar prin
apelul la surse inedite, autorul a reușit „să redea nu doar o imagine a serbărilor
petrecute la București și Alba-Iulia în luna octombrie a anului 1922, ci să
reliefeze și modul în care ieșenii au venit în întâmpinarea marelui eveniment”.
Utilizarea informațiilor și a ecourilor din presă, a publicațiilor profesionale
(învățători, preoți ș.a.), a periodicelor, a memorialisticii, dar și a informațiilor
publicate în format electronic – ne determină să afirmăm, alături de autor, că
există un „întreg vocabular circumscris încoronării”, iar „evenimentul a prilejuit
reflecții adânci asupra însemnătății și definirii faptului istoric petrecut în toamna
anului 1922” (p. 125) – aspect, de altfel, reflectat și în paginile 158-207 ale
merituosului album.
O carte de colecție care nu trebuie să lipsească din vreo bibliotecă, fie
ea publică sau privată, spre lauda autorilor și a editorilor care ne încântă
sufletul, inima și ochiul cu astfel de publicații.
Dimitrie-Ovidiu Boldur
PHILIPPE BUTON1, COMMUNISME: UNE UTOPIE2 EN SURSIS? LES
LOGIQUES D’UN SYSTEME/ COMUNISMUL: O UTOPIE ÎN AMÂNARE?
LOGICILE UNUI SISTEM, LAROUSSE, 2001
Abordarea filozofică sugerată, din titlul formulat interogativ, exprimă

o probabilitate și nu o certitudine3, Logicile unui sistem, a doua parte a
titlului lucrării, o construcție apozitivă în raport cu prima parte,tinzând tot
spre negație, exprimă posibilitatea unor logici ale utopiei precum adevărul
universal, sesizat încă în urmă cu cinci secole, nevoia omului de a crea o
realitate ideală perfectă, care e sortită, însă, să devină contra-utopia sau
distopia 4. Această parte a titlului induce și o altă posibilitate de abordare și
citire a comunismului, anume existența unor temeiuri logice pentru
adoptarea acestei noi ordini politico-sociale la scară mondială, ca și pentru
fiecare eveniment. Este abordarea pe care autorul o aplică în lucrarea sa.
Astfel, scriitorul utilizează descrierea clară și precisă a etapelor
comunismului mondial, de la 1917 la 1989, cu o reflecție asupra logicelor lor
interne, apoi prezintă personaje, ce au jucat un rol radical în instalarea și evoluția
comunismului, și încheie printr-o serie de dezbateri care analizează teme care
sunt și au mai fost în atenție, prezentate în continuarea acestui expozeu.
Cartea are trei capitole: Evenimente, Figuri și mituri, Bilanțuri și
dezbateri, în care autorul ia în calcul toate dimensiunile comunismului:
comunismul luptelor sociale, cel al Rezistenței, precum și comunismul
gulagului și al spionajului. Între comunismul ca discurs al revoltei și cel al
opresiunii totalitare este falia dintre comunismul de opoziție și cel al puterii.
Ambiția declarată a autorului, în această carte, este de a servi la
«digerarea istorică» a comunismului în dimensiunea sa de prefacere totală a
realității, la scară mondială, și de a face accesibil fenomenul și
nespecialiștilor. Legat de remarca asupra caracterului reprobabil al
1
Philippe Buton, n. 15 novembre 1956. Domeniile sale de specializare sunt istoria
contemporană, istoria politică și socio-culturală, istoria internațională a comunismului și de
exrtremă stângă, ca și istoria vieții politice franceze.
²Thomas More, Utopia, publicată în anul 1551, vine din grecul οὐ-τοπος, „în niciun locˮ,
este deci o realitate ideală, fără niciun defect, un loc fericit și inexistent.
3
Karl Popper (Logica cercetării, 1934, Viena) dezvoltă „Teoria falsificării” drept condiție
fundamentală a cercetării științifice.
4
Nathalie Labrousse (cu o diplomă în filozofie), în cartea Pourquoi des dystopies?, 2013,
Paris, Editura M-Editer, inducând aceeași teză, a falsicabilității. Autoarea ia în calcul
pluralitatea lumilor și la ce duce alteritatea radicală.
comunismului, autorul citează pe parcurs pe filozoful francez Claude Lefort (21

av. 1924, Paris-3 oct. 2010, Paris), cunoscut pentru gândirea sa asupra
totalitarismului și a democrației și co-fondator al organizației revoluționare
Socialism sau Barbarie 5. Barbaria, ca ideologie, are cutume, concepte și
precepte care justifică, pentru persoana care vorbește despre acest subiect, jaful,
înstrăinarea, comportamentul irațional, nedreptățile sau crimele de masă, excese
care dau caracterul periculos sau reprobabil obiectului de cercetare.
Starea anxiolitică ce însoțește lumea comunistă, de la începutul său,
este activată la semnalul puternic din discursul lui Hrușciov din 19566,
analizat în cartea lui Buton, la subcapitolul Hrușciov atacă Stalin. Astfel
„unitatea monoliticăˮ (expresie ce face parte din instrumentele menținerii
ecosistemul comunist, vocabularul specific), în jurul partidului, în fapt în
jurul unui dictator, înregistrează scurtcircuite în anii ’50, care odată începute
se vor repeta. Experimentul celor două utopii, naționalist-socialist şi
socialist-democrat, cu componentele lor dictatoriale, torționare si criminale
aduc omenirii Holocaustul evreimii si Gulagul sovietic, realități coșmărești
si nu ficțiuni literare sau filozofice, dar percepute diferit7.
Volumul lui Philippe Buton Comunismul: o utopie în amânare/
suspendare? Logicile unui sistem include cele trei capitole, cu subcapitole,
5
În 1946, se constituie în cadrul PCI grupul Socialisme ou Barbarie. În 1949 grupul începe
să editeze revista de orientare marxist-antistalinistă Socialisme ou Barbarie, care durează
până în 1965 (Archives. Numéros 1 à 40 au format pdf, sur Fragments d’Histoire de la
gauche radicale, 18 novembre 2013).
6
În noaptea de 24 spre 25 fev. 1956, cu ușile închise, se prezinta un nou raport al lui
Hrușciov special consacrat „luptei impotriva cultului personalităţiiˮ, pentru critica lui
Stalin. Nikita Hrusciov (1894- 1971), fostul prim secretar în Ucraina, succede lui Stalin ,
dupa ce elimină fizic pe Beria apoi, politic, pe Malenkov. Se adauga alte critici: Stalin „sef
de razboiˮ, Stalin „epuratorulˮ. Amintește că dintre cei 139 membri ai CC, aleși în 1934, 98
au fost împușcați și, la acelasi congres 1108 delegaţi au fost închişi. Însă liderul sovietic
este indignat foarte selectiv, doar comuniștii arestaţi îl interesează, în timp ce enorma
majoritate a victimelor represiunii staliniene nu era niciuna membră de partid.
7
Raymond Aron (1905, Paris-1983, Paris), jurnalist, sociolog, profesor, politolog, filozof,
scriitor. Apropiat de Generalul de Gaulle, după înfrângerea Franței în Al Doilea Război, se
refugiază la Londra, unde devine cronicar al Franței Libere. Se va abține a critica URSS în
articolele sale deoarece aceasta intră, de la 22 iunie 1941, în câmpul Aliaților. A avut, însă,
ocazia de a asculta polonezii din Londra, vorbind despre masacrele de la Katyn. și le dă
crezare. Dezaprobă comportamentul regretabil al intelectualilor prin fascinația nesănătoasă
pentru marxism și anticomunismul său se manifestă mai ales în primii ani stalinişti ai
Războiului Rece. Aron face o distincție foarte netă între comunism și fascism;
«Comunismul manifestă uneori același cinism realist ca fascismul, dar este transpunerea
caricaturală unei religii a mântuirii, fasciștii nu mai cunosc Umanitatea».
Recenzie 513
un total cu o mare arie de cuprindere. Le dăm aici pentru concizia, precizia

și/sau pentru inspirata alegere a semnificațiilor titlurilor: I. Evenimente
(1917, Rev. din Oct.; 1919, Internaţionala Comunistă; 1920 Partidul
adepților lui Jaurès îl alege pe Lenin;1918-1920 Războiul civil si teroarea;
1924 Moartea și succesiunea lui Lenin; 1929, „Marea schimbareˮ/tournant
al stalinismului; 1936 Frontul Popular;1939 Alianța Stalin-Hitler;1941-1944
Eliberare sau Revoluţie?;1947-1948 Formarea Kominform si excluderea lui
Tito; 1949 Un alt comunism? Alternativa chinezeasca; 1950-1960
Comunismul războiului rece; 1950-1953 Războiul din Coreea; 1956
Hrusciov denunță pe Stalin; 1966 Revoluția culturală chinezească; 1975-1978
Teroare în Cambogia; 1968 Hrusciov proclamă „suveranitatea limitatăˮ a
țărilor comuniste; 1986 Eliberarea lui Andrei Saharov si victoria
dizidenței;1989- 1991 Căderea Zidului și sfârșitul unei lumi); II .Figuri și
mituri (Lenin în tradiția populismului rus, Roza Luxemburg: Destinul tragic
al unei extremiste democrate; Stalin:alchimia realismului și a cinismului;
Trotski: revolutionarul cu multiple vieți; Maurice Thorez: un executant fidel
al directivelor staliniene; Eugen Fried: eminența gri a mișcării roșii; Soții
Rosenberg: victime ale confruntarii Est-Vest; Che Guevara: sinuciderea
revoluției; Celula: un instrument de promoție si de control, Uzina: locul
ideal al proiectului comunist, Strada: marea miza comunistă/ enjeu, Colonia/
campus: ultimul loc al totalitarismului); III. Bilanţuri si dezbateri (Marx,
Lenin, Stalin: aceeaşi luptă?; Franţa, fiica cea mare a Bisericii comuniste?;
Comunismul nu este decât o utopie ucigașă?; Comunismul, un opiu nou pentru
popor?; Adevarul se afla în arhivele de la Moscova?; Comunismul a murit?).
Din toate subiectele numite mai sus, care își dispută întâietatea pe
scena comunismului mondial, chiar și prin conotația falsificabilă, indicată
de semnul interogativ, exemplu „utopie ucigașă?ˮ, unele au un plus de
celebritate, prin amprenta ce și-au pus-o și în țările cu comunism de stat,
comunismul opresiunii totalitare, ca și în cele în care ideologia s -a instalat
în anti-societăți comuniste.
Andrei Jdanov (1896-1948) a creat „jdanismulˮ, adică realismul
socialist, care anulează vitalitatea creației artistice, de până în 1946. Leon
Trotsky, cu numele adevărat Lev Davidovici Bronstein,n. 1879 și asasinat la
21 august 1940 în Mexic, este și azi imaginea unui comunism cu față umană
și cel care a provocat primele unde ale cutremurului care va răsturna cultul
și statuile lui Stalin, opunându-se Marilor Epurări. „Le complot des blouses
blanches/ Complotul halatelor albeˮ, din ianuarie 1953, care a stârnit o vie
emoție pe plan mondial, a fost îndreptat împotriva a nouă medici sovietici,
toți evrei, afacere inclusă tot în acțiunea marilor epurări, montată de NKVD,
Poliția Politică din Rusia/ Narodniï komissariat vnoutrennikh diel sau

Commissariat du peuple aux Affaires intérieures, condusă de Malenkov și
Beria, și abandonată la două luni după moartea lui Stalin.
Le communisme de la Guerre Froide/ Comunismul războiului rece
1950-1960 a fost marcat pe de o parte de încercarea eșuată a lui Guy Mollet8
de a opri prăbușirea puterii coloniale occidentale, respectiv a Franței, și prin
cele două orientări din Est, realismul socialist și prin „lisenkismˮ9, ştiinţa
proletariatului, care fac să dispară caracterul rezonabil al comunismului,
ceea ce duce la primele confruntări cu forțele de ordine.
Înainte să devină comunismul un „loc răuˮ, distopic, au fost Trente
Glorieuse/ Treizeci Glorioși/ 1945-1975. Apogeul contra-societăților
comuniste, perioadă de puternică dezvoltare economică și de ameliorare a
condițiilor de viață prin Planul Marshall10, perioadă bună și în Est,
reconcilierea cu Tito, care fusese disprețuit si insultat pe nedrept, și apoi, la
al XX-le a Congres, Hrușciov atacă Stalin , rupând lanțul de certitudini care
formau atât de ermetica şi solida identitate comunistă.
Când răul depășește orice limită și utopia devine distopie, L’Espoir se
lève a l’Est/ Speranța se ridică în Est. În 1956, Ungaria și Polonia se
confruntă cu forțele de ordine ale Pactului de la Varșovia, adică cu sovieticii
și aliații, din același bloc cu cei ce se revoltă, bilanțul însumează mii de
morți și sute de mii de arestări.
De aici încolo , odată ce mitul infaibilității partidului se prăbușește, în
anii ’80, comunismul va sucomba și în fapt în toate țările centurii de
siguranță a Patriei Socialismului. „Comunismul a murit?” este ultima
abordare interogativă a autorului acestei lucrări.
Angelica Calapod
8
Între octombrie și noiembrie 1956, Guy Mollet (n. 1905-d. 1975, prim ministru și Secretar
general al Secției franceze a Internaționalei muncitorești din 1946 până în 1969) asociază
Franța la Marea Britanie și la Israel, contra Egiptului într-o expediție ce a urmat naționalizării
Companiei universale a Canalului de Suez de către Nasser. Această manevră a fost un eșec
răsunător prin opoziția URSS, apoi a Statelor Unite, eșec ce consacra declinul vechilor puteri
coloniale față cu cele două superputeri și cu lumea a III-a ce se afirma, în care Generalul
Nasser era unul dintre cei mai emblematici conducători. În martie 1957, miniștrii Christian
Pineau și Maurice Faure semnează tratatul care insinua Comunitatea Economică Europeană
(CEE). După ce afost pus în minoritate de către Adunarea națională, Cabinetul Mollet, care
deține recordul longevității în cea de a IV-a Republică, cade în mai 1957
9
Trofim Lyssenko, „țăran genialˮ, conduce Academia Lenin de ştiinte agricole și face
trecerea de la agricultura de subzistenţă din timpul lui Lenin, la aplicarea acelei metode care
dă rezultate marginale si sporadice şi accentuează foametea.
10
General George Marshall, în cursul celui de- Al Doilea Război Mondial, Premiul Nobel pentru
Pace, Secretar al Apărării și Secretar de Stat al SUA. Strateg și consilier al Președintelui Roosvelt.
ABREVIERI
AMT Acta Musei Tutovensis, Ed. Demiurg, Iași-Bârlad.
AIIAI Analele Institutului de Istorie și Arheologie Iași, Iași
AMT Acta Musei Tutoviensis, Bârlad
ArhMold/ AM Arheologia Moldovei, Iași
AȘUI Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi
BMA Bibliotheca Memoriae Antiquitatis, Piatra Neamţ
CA Cercetări Arheologice, București
Carpica Carpica, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău
CDM Catalogul Documentelor Moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a
Statului, Bucureşti
Dacia Dacia. Recherches et Découvertes Archéologiques en Roumanie,
Bucureşti
Dacia, NS Dacia. Revue d’Archéologie et d’Histoire Ancienne, Nouvelle
Séries, Bucureşti
DJAN/SJAN Direcția Județeană a Arhivelor Naționale/ Serviciul Județean al
Arhivelor Naționale
DRH Documenta Romaniae Historica, București
IDR(E) Inscriptiones Daciae Romanae. (Inscriptiones extra fines Daciae
repertae), București
Materiale/ MCA Materiale şi Cercetări Arheologice, Bucureşti
MemAntiq Memoria Antiqvitatis. Acta Musei Petrodavensis, Piatra Neamț
MCA- „Materiale şi cercetări arheologice”.
MIM- Materiale de Istorie și Muzeografie”
SCIV(A) Studii şi Cercetări de Istorie Veche (şi Arheologie), Bucureşti
Zargidava Zargidava. Revistă de Istorie, Bacău AM -
Arheologia Moldovei, Ed. Academiei Române, București.
Orice corespondenţă se va adresa Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, str. 9 Mai, nr. 7, Bacău,
judeţul Bacău, cod 600037: cmiabc@cmiabc.ro
Toute corespondance sera envoé a l’adresse: Complexul

Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, str. 9 Mai, nr. 7, Bacău, judeţul Bacău, cod 600037: cmiabc@cmiabc.ro
Please send any mail to the following address: Complexul

Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, str. 9 Mai, nr. 7, Bacău, judeţul Bacău, cod 600037: : cmiabc@cmiabc.ro
Ricten Sie bitte jedwelche Korrespondez an die Adresse: Complexul

Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, str. 9 Mai, nr. 7, Bacău, judeţul Bacău, cod 600037: : cmiabc@cmiabc.ro
În atenţia colaboratorilor:
Carpica acceptă spre publicare studii, articole, recenzii şi note

bibliogafice (maxim 30 de pagini, format A5). În cazul studiilor ce depăşesc 30
pagini, autorii sunt rugaţi să procedeze la împărţirea textului astfel încât să
poată fi publicat în numere consecutive ale revistei.
Toate materialele vor fi prezentate pe suport electronic, în Times New
Roman, 12, notele la subsol, în Time New Roman, 10, introduse automat.
Eventualele ilustraţii vor fi trimise în format jpg/jpeg fără a fi intercalate în text.
Textele vor fi însoţite de un rezumat într-o limbă de largă circulaţie şi vor
respecta normele de publicare ale Academiei Române.
Redacţia îşi rezervă dreptul de a accepta publicarea materialului şi de a
planifica apariţia acestuia. Materialele nepublicate nu vor fi returnate autorului.
Termenul limită de predare a materialelor este 15 august, pentru a putea fi
publicate în volumul respectiv.
Redacţia nu răspunde pentru opiniile exprimate de autorii studiilor sau
articolelor, întreaga responsabilitate revenind acestora.
CARPICA
Publicaţie a Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău
CARPICA
Revue du Complexe de Musée „Iulian Antonescu” de Bacău

52 Carpica LII 2023

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

52 Carpica LII 2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CARPICA

Coperta I – Cahlă descoperită la Târgu Trotuș-„Țarna Nouă”,

Design copertă: Dionis-Octavian Puşcuţă

Publicaţie înregistrată la Central and Eastern European Online Library GmbH

RO-BC-023 – cod ISIL pentru Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău

Editura Magic Print Oneşti

LUCRARE FINANŢATĂ DE:

Abrevieri ........................................................................................................................... 515

ARHEOLOGY/ ARCHÉOLOGIE/ ARCHÄOLOGIE

HISTORY/ HISTOIRE/ GESCHICHTE

HERALDRY, NUMISMATICS/ HERALDIQUE,

NOTES AND REVIEW/ NOTES ET COMPTE-RENDUS/

În data de 18 iunie 2023 ne-a părăsit profesorul universitar dr. Nicolae

biografice și bibliografice ale domnului profesor, ci voi pune accentul pe

În anul 1995, când mi-am exprimat către domnul profesor intenția,

„Baza Pătule”, în „Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2002”,

susținut conferințe, comunicări cu ultimele sale descoperiri arheologice etc.

Imagini cu domnul Nicolae Ursulescu de la manifestarea organizată la Accademia

Imagini cu domnul Nicolae Ursulescu de la Simpozionul Național „Vasile Pârvan”

Imagini cu domnul Nicolae Ursulescu de la Simpozionul Național „Vasile Pârvan”

Imagini cu domnul Nicolae Ursulescu de la Simpozionul Național „Vasile Pârvan”

Imagini cu domnul Nicolae Ursulescu de la Simpozionul „In Honorem Magistri

Imagini cu domnul Nicolae Ursulescu de la Simpozionul „In Honorem Magistri

Imagini cu domnul Nicolae Ursulescu de la Simpozionul Național „Vasile Pârvan”

Imagini cu domnul Nicolae Ursulescu din excursia organizată cu ocazia

De-a lungul vieții, întâlnim în calea noastră o mulțime de oameni.

conservator. Acest lucru răzbate pregnant și în studiile – nu foarte numeroase

sistem de cercetare românesc aflat de câteva decenii bune într-o profundă și

L-am cunoscut atunci când am păşit pentru prima dată pe holurile

După ce am terminat Muzeologia şi m-am angajat, prin concurs, la

A coordonat numeroase proiecte de cercetare în domeniul arheologiei,

Oameni ca Domnul Profesor se nasc rar, el rămâne în memoria

Prof.univ.dr. Nicolae Ursulescu

Dealul Cătălina-Cotnari – împreună cu domnul profesor Nicolae Ursulescu şi

Lăcrămioara-Elena Istina, Dănuț Prisecaru

Mots-clés: recherches archéologiques préventives, sites archéologiques,

Siturile arheologice care vor fi prezentate, succint, în articolul de faţă

este un proiect finanțat prin fonduri europene nerambursabile. Beneficiarul

Situl 1 – Balotești, com. Balotești, jud. Ilfov – km 22+475 - 22+660

Cercetările arheologice preventive pentru acest sit s-au desfășurat în

S.R.L.); iar pentru prelucrare de date, întocmire de documentație și realizare

Situl 2 – Balotești, com. Balotești, jud. Ilfov – km 24+000 - 24+150

Cercetările arheologice preventive pentru acest sit s-au desfășurat în

complexelor descoperite, urmată de fotografierea finală și desenarea

ca o linie curbă cu capăt ascuțit, separată de corp. Picioarele se prezintă sub

Situl 3 – Dimieni, com. Tunari, jud. Ilfov – km 28+450 - 28+600

Cercetările arheologice preventive pentru acest sit s-au desfășurat în

vedere arheologic (pământ galben-cenușiu, argilos, compact).

• Vintilă 2013: C. M. Vintilă, Aşezările neo-eneolitice din Câmpia Bucureştiului

Pl. 1. Siturile arheologice (1, 2, 3, 4 și 5) identificate prin diagnosticul arheologic

Pl. 2. Sit arheologic nr. 1 – km. 22+475 – 22+660

Pl. 3. Sit arheologic nr. 2 – km. 24+000 – 24+150

Pl. 4. Sit arheologic nr. 3 – km. 28+450 – 28+600

Pl. 5. Sit 1. Plan de încadrare în zonă 1:100.000

Pl. 6. Sit 1. Plan de încadrare în zonă 1: 25.000

Pl. 7. Suprafața propusă pentru descărcare de sarcină arheologică pentru Situl 1

Pl. 8. Sit 1. Secvențe profil magistral de nord și profil magistral de vest

Pl. 9. 1. Sit 1 - Cx. 5, desen plan şi profil;

Pl. 10. Sit 2 - Plan general al săpăturilor arheologice

Pl. 14. 1. Monedă de tip „Vârteju-București” descoperită pe Situl 2, în timpul

Pl.16. Plan general al săpăturilor arheologice Sit 3

Pl. 22. Aspecte generale de șantier pe Situl 3

Pl. 23. 1. Aspecte generale de șantier de pe Situl 3; 2. Foto realizată cu drona