41 Carpica XLI PDF

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.
ro
CARPICA
XLI
http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro
FONDATOR: IULIAN ANTONESCU
CONSILIUL JUDEŢEAN BACĂU
COMPLEXUL MUZEAL „IULIAN ANTONESCU” BACĂU
CARPICA
XLI
Editura
2012
Coperta I – Capac cucutenian, descoperit în aşezarea de la Fulgeriş,
com. Pânceşti, jud. Bacău (foto Lăcrămioara-Elena Istina)
LUCRARE FINANŢATĂ DE:

CONSILIUL JUDEŢEAN BACĂU
ISSN: 1013-4182
CONSILIUL ŞTIINŢIFIC:
Prof.univ.dr. Victor Spinei / membru corespondent al Academiei
Române
Prof.univ.dr. Nicolae Ursulescu – Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
Prof.dr. Ioan Mitrea – preşedinte Filiala Bacău a S.S.I. din România
Prof.dr. Gheorghe Dumitroaia – director, Complexul Muzeal Neamţ
Prof. Vilică Munteanu – director Serviciul Judeţean Bacău al
Arhivelor Naţionale
Lăcrămioara Elena Istina – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”
Bacău
COLECTIVUL REDACŢIONAL:
Redactor şef: Mariana Popa
Membri: dr. Marius-Alexandru Istina
dr. Anton Coşa
Andra-Iuliana Ciocârlan
TEHNOREDACTARE COMPUTERIZATĂ:
dr. Marius-Alexandru Istina
CUPRINS
ANIVERSĂRI
Vasile Pârvan – 130 de ani de la naştere.

Perenitatea modelului pârvanian (Ioan Mitrea) .............................. 9
Iulian Antonescu (1932-1991).Un spirit ales al culturii româneşti
(Ioan Mitrea) ......................................................................................... 16
Viorel Căpitanu la 80 de ani (Mihaela Băbuşanu Amalanci) .......................... 23
Profesorul dr. Ioan Mitrea la 75 de ani. Portret aniversar
(Livia Liliana Sibişteanu) ....................................................................... 29
Muzeograful Elena Artimon la împlinirea unei frumoase vârste
(Dimitrie-Ovidiu Boldur) ............................................................................... 55
ARHEOLOGIE ŞI ISTORIE
Ioan Vasiliu,Locuirea din epoca bronzului de la Pătrăşcani-Silişte

(com. Gura Văii, jud. Bacău) ................................................................ 58
Ioan Vasiliu, Materiale aparţinând bronzului târziu descoperite
în localitatea Pătrăşcani (com. Gura Văii, jud. Bacău) ......................... 86
Gheorghe-Florin Ştirbăţ, „Partidul liberalilor moderaţi” din Iaşi la 1878.
Unele consideraţii .................................................................................101
Jean Ciută, Unitatea statală – deziderat obiectiv şi necesar ............................ 129
Gheorghe A Ştirbăţ, N. Iorga şi Marea Unire (IV) ........................................... 133
Anca Elena Rusu, Universitarii ieşeni şi mediile academice europene
în anii ’20 .............................................................................................. 172
Laurenţiu Stroe, România în timpul regimului politic Ion Antonescu.
Guvernarea cu legionarii (II). Agenda guvernamentală
în prima decadă a lunii octombrie 1940 ................................................ 193
Ioan Ungureanu, Unele aspecte desprinse din documentele de arhivă
privitoare la consecinţele ocupaţiei şi instaurării regimului sovietic,
în plan economico-social şi cultural ..................................................... 211
Paul Nistor, Relaţiile româno-americane la finalul
perioadei staliniste (1952) ..................................................................... 231
PAGINI DE ISTORIE LOCALĂ
Anton Coşa, Lăcrămioara-Elena Istina, Parohia ortodoxă Boşoteni ........... 241

Laurenţiu Chiriac, Mănăstirea Răchitoasa ................................................. 262
Anton Coşa, Istoria satului Somuşca ........................................................... 266
Steliana Băltuţă, Destinul unei case de secol XVIII, de patrimoniu,
din Botoşani, casa „Manolachi Iorga”,
cumpărată de familia Saint-Georges şi devenită
Muzeu Etnografic între anii 1989-2007 ............................................... 288
Feodosia Rotaru, Date istorice privind dezvoltarea meşteşugurilor
din judeţul Bacău (sec. XVIII-XX) ..............................................................300
Cornelia Cucu, Şcolile primare de fete din Bacău
până la primul război mondial .......................................................... 313
Ştefania-Otilia Chiţac, Dumitru Harabulă,Dimitrie-Ovidiu Boldur, Curtea
boierească a familiei Franc – o fortificaţie a sfârşitului de secol XIX ........ 332
Elena Ungureanu, Înfiinţarea primelor grădiniţe de copii în mediul rural,
în judeţul Bacău ….......................................................................................... 340
Liliana Adochiţei, Bacăul în frontul luptei pentru
desăvârşirea unităţii naţionale ...................................................................... 353
VARIA
Radu-Gabriel Furnică, Reconstituirea paleomediului comunităţilor

cucuteniene din Câmpia Moldovei, pe baza dovezilor arheozoologice ............372
Dimitrie-Ovidiu Boldur, O presupusă piesă medalistică străină din
Colecţia preotului Vasile Heisu ............................................................. 395
Lenuţa-Gabriela Ocneanu, Despre Eudoxiu de Hurmuzaki şi
colecţia de Documente privitoare la Istoria Românilor ........................... 398
Dimitrie-Ovidiu Boldur, Medalii străine din Colecţia Vasile Heisu ............... 407
RECENZII ŞI NOTE
Vasile Diaconu, Depresiunea Neamţ. Contribuţii arheologice

(George Dan Hânceanu) ........................................................................ 409
Ilie Săvescu, În luptă cu Zimbrul: povestiri istorice (Florentina Mănăilă) ......... 415
Costin Croitoru, Roman discoveries in the East Carpathian Barbaricum
(1stcentury B.C. – 5stcentury A.D.) (George Dan Hânceanu) ................. 416
IN MEMORIAM
Un om model al culturii şi al vieţii sociale la Răcăciuni,

preotul Vasile Heisu (1911-1971) (Nicolae Mitrofan) ....................... 420
In Memoriam Ioan Murariu (1937-2011) (Ioan Mitrea) ............................ 425
Abrevieri ........................................................................................................ 429
CONTENTS/ SOMMAIRE
ANNIVERSARY/ ANNIVERSAIRES
Vasile Pârvan – 130 years of his born. The perenity of his model
(Ioan Mitrea) ....................................................................................... 9
Iulian Antonescu (1932-1991). A remarkable spirit of Romanian Culture
in the East of the Carpathians (Ioan Mitrea) ................................... 16
Viorel Căpitanu at the age of 80 years old (Mihaela Băbuşanu Amalanci) ........ 23
The teacher dr. Ioan Mitrea to 75 years. Anniversary portrait
(Livia Liliana Sibişteanu) ....................................................................... 29
Elena Artimon – the museograph in the flower of her age
(Dimitrie-Ovidiu Boldur)..................................................................... 55
THE ARCHAEOLOGY AND THE HISTORY/

ARCHEOLOGIE ET L'HISTOIRE
Ioan Vasiliu, Bronz age habitation from Pătrăşcani-Silişte

(locality Gura Văii, Bacău County) ...................................................... 58
Ioan Vasiliu, Materials belonging to the Late Bronze Age discovered
in the village Pătrăşcani (locality Gura Văii, Bacău County) .......................... 86
Gheorghe-Florin Ştirbăţ, „The Moderate Liberal Party” of Iasi in 1878.
Some considerations ............................................................................. 101
Jean Ciută, State Unity – objective and necessary goal ................................... 129
Gheorghe A. Ştirbăţ, N. Iorga and the Great Union ......................................... 133
Anca Elena Rusu, Universitaires des Iassy et européens
dans les années ‘20 ............................................................................... 172
Laurenţiu Stroe, La Roumanie pendant le Régime Politique Ion Antonescu.
Le Gouvernement avec les légionnaires (II). Programme
du gouvernement dans la première décade d’Octobre 1940 ................. 193
Ioan Ungureanu, Some aspects are taken from the archives,
with regard to the consequences of the occupation and instauration
of the Soviet regime on the economic, social and cultural levels ........... 211
Paul Nistor, The romanian-american interrelationship
at the ending of the Stalinist era ............................................................231
LOCAL HISTORY PAGES/ PAGES D’HISTOIRE LOCALE
Anton P. Coşa, Lăcrămioara-Elena Istina, Paroisse orthodoxe de Boşoteni ....... 241

Laurenţiu Chiriac, Monastère de Răchitoasa ................................................262
Anton Coşa, Somuşca village history ........................................................... 266
Steliana Băltuţă, The destiny of a house from the XVI century,
the house of „Manolachi Iorga”, bought by Saint-Georges family,
that became an Ethnographic Museum ................................................ 299
Feodosia Rotaru, Historical data concerning the development
of the workmanship in Bacău area .............................................................. 300
Cornelia Cucu, The Primary Schools for Girls in Bacau City
until The First World War ............................................................................313
Ştefania-Otilia Chiţac, Dumitru Harabulă,Dimitrie-Ovidiu Boldur,
Boyar Court of the Franc Family – An Fortification
of the End of the 19th Century ....................................................................... 332
Elena Ungureanu, The first nursery schools founded in the countryside
in the county of Bacău .................................................................................... 340
Liliana Adochiţei, Bacău dans la lutte pour achever l’unite nationale .............. 353
VARIA
Radu-Gabriel Furnică, The reconstruction of the Paleomedium

of the Cucutenian Comunities from the Moldavien Plain,
according to the archaeological findings ............................................... 372
Dimitrie-Ovidiu Boldur, A supposed foreign medal from the collection
of priest Vasile Heisu ............................................................................ 395
Lenuţa-Gabriela Ocneanu, About Eudoxiu Hurmuzaki and
The Document Collection concerning The Romanians’ History ................ 398
Dimitrie-Ovidiu Boldur, Vasile Heisu collection’s foreign medals ................... 407
REVIEWS AND NOTES/ COMPTE-RENDUS ET NOTES
Vasile Diaconu, Depresiunea Neamţ. Contribuţii arheologice

(George Dan Hânceanu) ........................................................................ 409
Ilie Săvescu, În luptă cu Zimbrul: povestiri istorice
(Florentina Mănăilă) ............................................................................ 415
Costin Croitoru, Roman discoveries in the East Carpathian Barbaricum
(1stcentury B.C. – 5stcentury A.D.) (George Dan Hânceanu) ................. 416
IN MEMORIAM
A model of the culture and the social life of Racaciuni,

the priest Vasile Heisu (1911-1971) (Nicolae Mitrofan) ..................... 420
In Memoriam Ioan Murariu (1937-2011) (Ioan Mitrea) ................................425
Abbreviations/Abreviations .......................................................................... 429
VASILE PÂRVAN – 130 DE ANI DE LA NAŞTERE.
PERENITATEA MODELULUI PÂRVANIAN
Vasile Pârvan – 130 years of his born. The perenity of his model
Abstract
Vasile Pârvan (28.09.1882-26.06.1927) has returned in his country in 1909 after

brilliant studies in Bucharest and Germany (Berlin in Breslau) and had a fascinating career as
a university professor, head of the National Museum of Antiquities and as the initiator of
program for archaeological researches starting Histria. He also was the creator of the modern
school of archaeology in Romania and the founder of an institutions and publications of
national and international notoriety, the author of fundamental works such as Getica, was
corresponding member first and then member of the Romanian Academy, the vice-president
and general secretary of the Academy with an extraordinary scientific activity both in
Romania and aboard. He was international scholar and researcher and his model proves his
perenity.
Key Words: Pârvan, archaeologist, Histria, Getica, Memoriale, academician

Cuvinte cheie: Pârvan, arheolog, Histria, Getica, Memoriale, academician
Unul dintre cei mai marcanţi savanţi

români, din domeniul ştiinţei şi culturii umaniste,
având contribuţii esenţiale în istorie, arheologie
şi filosofie, Vasile Pârvan a venit pe lume, cu
130 de ani în urmă, la 28 septembrie 1882, în
sătucul Perchiu, comuna Huruieşti, azi în judeţul
Bacău, în familia modestului învăţător de ţară, la
prima generaţie de intelectuali, Andrei Pârvan cu
„ascendenţă răzăşească transpruteană” [8], şcolit
la Bârlad, la Şcoala Normală, de învăţători, cu
urmaşi până în zilele noastre în Republica
Moldova [1] şi a Aristiţei Pârvan, născută în
familia de răzeşi a lui Ion Chiriac, din Dobrenii
Neamţului, înrudită îndeaproape, în linie
maternă, cu filosoful Vasile Conta, născut în
Vasile Pârvan apropiere la Ghindăoani – Neamţ, deci în aceeaşi
(28.09.1882 – 26.06.1927) legendară zonă a „Moldovei de sub munte”[2].
Noului născut i s-a dat, la botez, prenumele
Vasile purtat de eminentul său unchi, filosoful Vasile Conta, trecut la cele veşnice în
anul naşterii lui V. Pârvan.
După cum se ştie, despre Vasile Pârvan s-a scris relativ mult în cei 85 de ani
10 Ioan Mitrea
de la trecerea savantului în lumea umbrelor. Un adevărat monument al cunoaşterii

savantului îl datorăm celui mai bun, până acum, biograf şi exeget al operei marelui
înaintaş, distinsului istoric, acad. Al. Zub. [8-11] Dar oricât s-a scris nu este
îndeajuns. În fapt, orice revenire la V. Pârvan, ca de altfel la opera oricărui alt savant,
înseamnă noi desluşiri şi noi înţelegeri, adică un pas înainte pentru fiecare dintre noi.
Pentru istorici, arheologi, filosofi etc., a reveni la Pârvan înseamnă a-i continua opera,
a-l face contemporanul nostru.
Modestele rânduri care urmează nu înseamnă o reiterare a tuturor laturilor
privind viaţa şi opera lui V.Pârvan, devenit de mult şi pentru mulţi un model, ci doar
o reîmprospătare a liniilor directoare ale acţiunii, faptelor şi gândurilor sale, o
evidenţiere a actualităţii şi prospeţimii ideilor sale, în fapt urmărim să reliefăm
perenitatea modelului pârvanian.
Viitorul savant Vasile Pârvan s-a ataşat mai mult de carte în ultimele două
clase ale şcolii primare. Apoi, a fost un elev strălucit al vestitului Liceu „Gh. Roşca
Codreanu” din Bârlad, impumându-se în faţa colegilor şi profesorilor şi prin
obţinerea, în doi ani succesivi, a premiului „Tinerimea română” pentru istorie.
Între 1900-1904 a fost un strălucit student al Facultăţii de Litere şi Filosofie
din Bucureşti, alegându-şi ca specialitate istoria şi filologia clasică, unde a avut ca
profesori pe Grigore Tocilescu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Nicolae Iorga, Simion
Mehedinţi, Titu Maiorescu, Dimitrie Evolceanu şi C. Rădulescu-Motru. Ca student,
Pârvan a fost fascinat de „triada critică”: N. Iorga, I. Bogdan şi D. Onciul. Încă din
vara anului 1900 a publicat în Noua revistă română, pentru ca în anii studenţiei să-şi
extindă aria colaborărilor la alte periodice, realizând şi câteva studii pe teme de
istorie[ 8,2 ].
În 1904 tânărul Pârvan şi-a luat licenţa cu „Magna cum laude”, iar după
examenul de capacitate a fost numit profesor la Liceul „Principele Ferdinand” (azi
Colegiul Naţional „Ferdinand I”) din Bacău, unde a depus jurământul de credinţă,
după un an, la 5 septembrie 1905. Nu a profesat efectiv la Bacău întrucât imediat
după terminarea facultăţii a câştigat bursa instituită de Universitatea din Bucureşti
pentru „studii de istorie antică” în Germania, unde a şi plecat în decembrie 1904,
primul popas fiind la Universitatea din Jena. Aproape ignorat la început, de către
proaspeţii colegi, în scurt timp Pârvan s-a impus, devenind pentru colegii săi germani
der kleine Mommsen. Comparaţia cu marele învăţat german, de notorietate mondială,
laureat al premiului Nobel, era „un omagiu nesperat şi un semn că raporturile cu
colegii din ţara gazdă se shimbaseră esenţial” [10]. De la Jena, Pârvan a trecut la
Universitatea din Berlin, considerată o „Athenă a Germaniei” [11], apoi la Breslau
unde şi-a definitivat şi susţinut teza de doctorat cu tema „Die Nationalität der
Kaufleute im Römischen Kaiserreiche”, apreciată cu „Magna cum laude”, sub
conducerea cunoscutului profesor Conrad Cichorius, savantul care „descifrase”
semnificaţiile scenelor de pe columna lui Traian din Roma şi scrisese despre
monumentul de la Adamclisi [8,2].
Vasile Pârvan – 130 de ani de la naştere. perenitatea modelului pârvanian 11
Teza lui Pârvan, despre naţionalitatea negustorilor din Imperiul Roman,

publicată la începutul anului 1909, a fost bine primită în lumea specialiştilor [8],
păstrându-şi şi azi importanţa ştiinţifică.
Întors în ţară, la sfârşitul lui august 1909, V Pârvan a avut o carieră fascinantă:
profesor universitar din toamna anului 1909, la facultatea în care s-a format; director
al Muzeului Naţional de Antichităţi din 1910; membru corespondent din 1911 şi
titular din 1913 al Academiei, îndeplinind rosturi importante în înaltul for ştiinţific,
precum vicepreşedinte din 1920, secretar general din 1923 şi preşedinte al secţiei de
istorie din iunie 1927, ultima lună a vieţii sale. Pârvan a fost fondator alături de
Nicolae Iorga şi G.M. Murgoci, al Institutului Sud-Est European în 1913, membru în
Comitetul Ligii Culturale din 1914 şi membru al Institutului Arheologic German din
acelaşi an; sprijinitor activ al înfiinţării Universităţii Daciei Superioare „Ferdinand I”
din Cluj, unde la 2 noiembrie 1919 a rostit lecţia inaugurală, Datoria vieţii noastre,
şi a predat un an, venind de la Bucureşti, cursul de istorie antică, a sprijinit înfiinţarea
la Cluj a unui institut de antichităţi şi studii clasice, precum şi a Muzeului Arheologic
(azi importantul Muzeu Naţional de Istorie a Transilvaniei); iniţiator al unui vast
program de cercetări arheologice şi a unui institut de profil în capitala ţării, fondator
şi director al Şcolii Române din Roma din 1920, iniţiator al unor reviste de
specialitate, de notorietate internaţională, precum Dacia, Ephemeris Dacoromana şi
Diplomatarium Italicum, autor al unor lucrări fundamentale pentru cultura română
între care celebra Getica, participant activ la manifestări ştiinţifice şi în conducerea
unor organisme de specialitate din ţară şi din străinătate şi nu în ultimul rând, ca un
corolar, a fost fondatorul şcolii moderne de arheologie din România, numărând, în
prima generaţie de discipoli, pe: Vladimir Dumitrescu, Ion Nestor, D.M Pippidi,
Dorin Popescu, Gh. Ştefan, Radu Vulpe şi primele femei care s-au ocupat, la noi în
ţară, de arheologie: Ecaterina Dunăreanu Vulpe şi Hortensia Dumitrescu [8,11,2].
De tânăr, Pârvan a fost un om al cetăţii, participant activ la opera de îndrumare
şi regenerare a societăţii româneşti, la mişcarea de reformă de după război alături de
D.Gusti şi Virgil Madgearu; strălucit pedagog, desoperitor şi stimulator de vocaţii, a
avut o influenţă covărşitoare asupra tineretului; bucurându-se de un mare prestigiu,
dovadă că i s-au propus şi alte importante funcţii, precum candidatura la primatul
Ungrovlahiei cu perspectiva de a deveni primul patriarh al României, precum şi şefia
unui mare partid politic cu rol important în viaţa politică a ţării. Şi toate acestea au
fost realizate în mai puţin de două decenii. Pe bună dreptate, G. Călinescu, discipol al
savantului evocat, spunea curând după dispariţia fulgerătoare a mentorului său, că
„istoria ridicării lui Pârvan înflăcărează ca o viaţă plutarchiană” [8].
Şcoala modernă de arhelogie din ţara noastră, întemeiată de V. Pârvan, a
însemnat, în primul rând, conlucrarea simultană şi benefică a unui fascicol de factori
cum ar fi: activitatea, tenace şi riguros programată, sub conducerea directă a
Magistrului, în cadrul Seminarului de istorie antică şi epigrafie, de la universitate,
munca la Muzeul Naţional de Antichităţi şi pe şantierele arheologice, îndeosebi la
12 Ioan Mitrea
Histria unde cercetările au început în 1914 şi au continuat şi după dispariţia

iniţiatorului până în zilele noastre cu rezultate impresionante, dovadă că recent
Histria, în fapt cel mai vechi oraş de pe teritoriul României, a fost declarat monument
cultural european. La toate acestea se adaugă şi activitatea de îndrumare a muzeelor
din ţară în curs de organizare, la vremea lui Pârvan şi nu în ultimuul rând
specializarea tinerilor discipoli la Şcoala Română din Roma. Aşa a format Pârvan o
„cohortă” de arheologi, în fapt un autentic „Collegium Archeologicum
Dacoromanorum” [11], adică şcoala modernă de arheologie din România [2].
Ceea ce l-a impus pe V. Pârvan, în lumea ştiinţifică din ţară şi din Europa, a
fost opera sa bogată şi de largă respiraţie spirituală mergând de la arheologie,
epigrafie şi istorie la filosofie, artă, literatură şi reflecţii privind regenerarea şi
modernizarea instituţiilor cultural-ştiinţifice ale ţării, precum şi a ansamblului
structurilor societăţii româneşti.
Deşi considerăm restrânsa bibliografie selectivă ce însoţeşte textul de faţă ca
insuficientă, apreciem că nu este locul aici şi acum să menţionăm totalitatea lucrărilor
lui Pârvan şi a referinţelor la opera sa, întrucât spaţiul nu ne permite şi, mai ales că a
făcut-o, în mod exemplar, distinsul exeget al operei savantului, istoricul Al. Zub, în
lucrările sale din 1975 [9] şi din 2002 [11]. În ultimii zece ani s-au mai adăugat şi alte
comentarii la opera pârvaniană, dovadă a perenităţii ideilor sale. Privind în ansamblu,
suntem în total acord cu aprecierea lui Al. Zub care, cu trei decenii în urmă, scria că
„Pârvan nu e nicăieri întreg: nici în Memoriale, nici în Getica, nici în studiile
speciale scrise de-a lungul anilor, nici în atât de puţin înţelesele Idei şi forme
istorice, ci în totalitatea demersurilor sale. Faţă de el, nu putem avea decât atitudinea
ce se recomandă în cazul lui Hasdeu, Iorga şi alte mari figuri, care nu se exprimă
printr-o carte anume, ci prin ansamblul operei” [10].
Din ansamblul operei lui Pârvan se detaşează totuşi Getica: o protoistorie a
Daciei (care reprezinta primul volum dintr-o proiectată trilogie ce trebuia să mai
cuprindă Dacia romană şi Protoistoria slavilor), apărută la sfârşitul anului 1926,
lucrare menită a lumina „misterul originii poporului român” [5], prin care am
dobândit cunoaşterea a peste un mileniu din istoria noastră dinaintea cuceririi
romane, operă considerată de la apariţie până azi „o formidabilă lucrare de sinteză,
dar şi de genială îndrăzneală” (I. Andrieşescu), „o deschizătoare de drum în acelaşi
timp” (N.Iorga), „una din cărţile cele mai influente din cultura noastră” (Radu Vulpe)
[2], o „lucrare care rămâne exemplară prin caracterul sistematic al concepţiei
structurale, prin rigoarea metodei şi prin atitudinea deschisă a autorului în raport cu
faptele. Este marea lecţie a savantului Pârvan, spunea Al.Zub, ce invită la meditaţie
asupra metodei ca act de gândire” [11].
Deşi nu a mai apucat să realizeze celelalte două părţi ale trilogiei proiectate,
idei importante privind Dacia romană, romanizarea şi încheierea etnogenezei
românilor, găsim în alte lucrări ale lui V. Pârvan, îndeosebi în Începuturile vieţii
romane la gurile Dunării, apărută în 1923 şi în Dacia. Civilizaţiile străvechi din
regiunile carpato-dunărene, apărută postum la Cambridge în 1928, şi în limba

română, într-o primă ediţie în 1937.
Pentru V. Pârvan încheierea războaielor daco-romane, începutul stăpânirii
romane şi al convieţuirii dacilor cu romanii, însemna, în fapt, începutul etnogenezei
românilor. Din această perspectivă, Columna lui Traian simboliza începutul acestui
proces, devenind un autentic certificat de naştere al unui nou popor. „Priviţi pe alba
columnă din Roma povestea cea tristă a căderii Daciei. Sunt chipuri cioplite, în
marmoră rece, a marelui foc care a topit două popoare într-unul” [3]. Punctând doar
câteva aspecte ale vieţuirii daco-romane, în cele aproape două secole de administraţie
romană asupra unor părţi din Dacia, V. Pârvan remarca faptul că „romanii n-au putut
prinde rădăcini decât acolo unde au putut deveni ţărani”, a vorbit despre ţăranii daco-
romani şi de „romanizarea prin agricultură” [6]. V. Pârvan a explicat convingător
cum s-a ajuns ca „romanitatea răsăriteană, reprezentată de Dacia, în loc să rămănă o
peninsulă a romanităţii europene, a devenit o insulă de latinitate”[6].
Vorbind despre urmările pătrunderii slavilor în ţinuturile Daciei, V. Pârvan
spunea că aceştia n-au dislocat efectiv daco-romanitatea şi românitatea deja
constituite. Slavii, în fapt, câţi au rămas şi s-au sedentarizat în aceste regiuni, s-au
asimilat treptat în „daco-romanitate”, cât şi în „românitatea nord-dunăreană” [4].
Alogenii, atât cei dinaintea slavilor, cât şi cei de după, n-au distrus sămânţa romană,
în cazul nostru sămânţa a rodit prin daco-romanitate şi românitate [2]. Susţinând
originea daco-romană a poporului român, V. Pârvan a supus unei analize
multilaterale, cea mai pătrunzătoare de la A.D. Xenopol încoace, teoria roesleriană,
demonstrând netemeinicia acestei teorii [4].
Alte numeroase idei se găsesc în ansamblul operei pârvaniene [9]. Omul
Pârvan rămâne un model, un model dintre acelea care ne provoacă mereu şi ne
mobilizează. Este un adevăr axiomatic faptul că spiritul ştiinţific pârvanian, stilul său
unic de viaţă, de muncă şi de acţiune, trage şi azi după el cultura românească. Mulţi
din cei care slujesc în templul lui Clio, se revendică a veni de sub „mantaua lui
Pârvan”. Dar, aşa cum spunea G. Călinescu, „nu stilul, nu preocupările lui Pârvan
sunt de imitat, ele fiind elementele personale unice şi nereproductibile; ci forma
acţiunii sale, acea religie a construcţiei, acea înverşunare a gândului ce nu se dă
bătut… El nu vrea să judece ci să construiască, ştiind că desăvârşirea nu vine dintr-un
examen continuu, ci dintr-un elan nestins” [2].
Pârvan rămâne o permanenţă a culturii româneşti, orice revenire asupra operei
savantului este benefică, plină de învăţăminte şi sugestii. „Recitită astăzi, în oricare
dintre registrele ei, opera pârvaniană se recomandă prin vastul ei orizont şi nu mai
puţin prin acel suflu de temeinicie care asigură îndeobşte durata” [11].
V. Pârvan a fost un înnoitor în oricare din domeniile abordate, cu rezultate
remarcabile şi trainice, un om de o modestie desăvârşită, un Magistru şi un model
academic. A fost unul dintre cei mai activi membrii ai Academiei, în vremea cât a
fost secretar general era considerat „stâlpul de beton” al acestui înalt for ştiinţific [2].
14 Ioan Mitrea
S-a impus în forurile şi reuniunile ştiinţifice internaţionale lăsând mereu o impresie

puternică. S-a spus că „judecând după autoritatea lui ai fi putut crede că aparţinea
unei mari puteri” [11]. A fost un mare european şi ambasador spiritual al ţării noastre
de cea mai bună calitate.
Mare erudit şi gânditor, cu un orizont larg interdisciplinar, dincolo de
importanta operă scrisă lăsată de savantul V. Pârvan, suntem moştenitorii uni spirit
caracteristic pârvanian, un spirit de muncă tenace şi rigoare internă, de respect pentru
valorile create de înaintaşi şi contemporani, un spirit de solidaritate continuă cu
factorii creaţiei şi a unei capacităţi extraordinare de a se dărui: „Când semenii tăi te
urcă în vârful piramidei sociale, trebuie să arzi tot sufletul tău pentru a rămâne acolo;
nu pentru tine, că tu eşti un om trecător, dar pentru oameni, pentru idealul lor, pe care
tu nu trebuie să îl laşi să decadă, pentru sublimul pe care trebuie să îl faci să
înflorească în inima contemporanilor tăi, chiar de-ar fi să-l creşti cu tot sângele vieţii
tale pe care numai o dată o ai” [11].
De la V. Pârvan învăţăm mereu, învăţăm ce înseamnă cultul muncii, al muncii
fără preget în slujba semenilor tăi. „Munca e ritmul vieţii – spunea Pârvan în
Memoriale. Ea dă, ca şi libertatea, tărie şi frumuseţe şi caracter propriu fiinţei
noastre” [3]. Tot de la Pârvan învăţăm cultul amintirii, înţeles nu doar ca o atitudine
sentimentală, cum se întâmplă îndeobşte, ci ca o receptare activă, integratoare a
moştenirii celor ce s-au adăugat definitiv la strămoşi, o modaliate de selecţie şi de
propulsie a valorilor care să asigure progresul. Şi tot de la Pârvan învăţăm ce
înseamnă, cu adevărat cultul prieteniei, menit să întreţină solidaritatea întru realizarea
înaltelor idealuri [11].
Dar cel mai de seamă îndemn pârvanian rămâne însăşi propria viaţă a
savantului, mereu încordată de gândul desăvârşirii.
Trecut în lumea umbrelor la 45 de ani neîmpliniţi, la 26 iunie 1927, V. Pârvan
ne-a lăsat o moştenire spirituală bogată, trainică şi de actualitate. Deşi foarte scurtă,
viaţa lui Pârvan a fost o „continuă revărsare în profitul comunităţii româneşti, căreia a
ştiut să îi descifreze începuturile, evoluţia, destinul istoric” [8]. Aşa se explică
interesul permanent pentru acest mare înaintaş. Pe drept cuvânt s-a apreciat că „o
personaliate de anvengura lui Pârvan e sortită să menţină mereu treaz interesul
public” [10]. Modelul pârvanian îşi dovedeşte pe deplin perenitatea [2].
Ioan Mitrea
Bibliografie selectivă
[1] Mitrea, I., V. Pârvan – permanenţă a spiritualităţii româneşti, în Cugetul. Revistă de

istorie şi ştiinţe umaniste, Chişinău, 4, 1992, p. 13-24.
[2] Mitrea, I., În descendenţa lui Pârvan, Bacău, Ed. Babel, 2012, 340 p.
[3] Pârvan, V., Memoriale, Bucureşti, 1923, 227 p.
[4] Pârvan, V., Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, Bucureşti, 1923, 247 p.
[5] Pârvan, V., Getica: o încercare de protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926, 851 p.; Cf. şi
ediţia îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982.
[6] Pârvan, V., Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene, ed. a IV-a, îngrijită
de Radu Vulpe, Bucureşti, 1967, 271 p.
[7] Vulpe, Radu, Prefaţă ( p.5-9 ) la volumul Vasile Pârvan, Scrieri, text stabilit, studiu
introductiv şi note de Al. Zub, Bucureşti, 1981, 690 p.
[8] Zub, Al., Vasile Pârvan: efigia cărturarului, Iaşi, 1974, 492 p.
[9] Zub, Al., Vasile Pârvan – biobibliografie, Bucureşti, 1975, LXXXIV + 492 p.
[10] Zub, Al., Pe urmele lui Vasile Pârvan, Bucureşti, 1983, 384 p. + 36 pl.
[11] Zub, Al., Vasile Pârvan: dilemele unui istoric, Iaşi, 2002, 180 p.
IULIAN ANTONESCU (1932-1991).
UN SPIRIT ALES AL CULTURII ROMÂNEŞTI
Iulian Antonescu (1932-1991). A remarkable spirit of Romanian Culture

Abstract
Iulian Antonescu (1932-1991) is a name

representative of Romanian culture in the second half of the
20th century. Exceptional museographer, 15 museums
networks , from the region of Bacau, archaeologist, history,
professor, great speaker, good translator by medieval poetry
and national director of the museums. He remains a model
man gifted in all domains that he was involved.
Key words: Iulian Antonescu, muzeograph,

archaeolog, Bacău
Cuvinte cheie: Iulian Antonescu, muzeograf,
arheolog, Bacău
Născut la 26 iulie 1932, la Piatra Neamţ, Iulian Antonescu, dacă ar fi trăit, ar fi

împlinit în 2012, 80 de ani. Dar Moire s-a grăbit tăindu-i firul vieţii, pe neaşteptate, la
24 ianuarie 1991.
După decembrie 1989 a rămas la Bucureşti, în Ministerul Culturii (fostul
Consiliu al Culturii, unde l-au găsit, în funcţia de Director al Muzeelor, evenimentele
din decembrie 1989), trăind zile amare, fiind marginalizat chiar de unii dintre cei pe
care, mai înainte, i-a sprijinit şi apărat deseori (PANAIT 2008, p. 33; ZUB 2008, p. 15).
Avea planuri mari de revitalizare a muzeografiei româneşti, în noile condiţii
istorice, se putea manifesta pe deplin, la nivelul capacităţilor sale, în planul culturii
româneşti, putea fi un bun ministru al culturii, un mare ambasador al culturii
româneşti, un distins profesor universitar… Dar împrejurările nu i-au fost favorabile.
Nemulţumit şi dezgustat, de ceea ce vedea şi simţea în jurul său, tot mai bolnav, s-a
grăbit parcă să ajungă într-o lume cu zări mai calde, o lume mai blândă şi prietenoasă,
acolo unde „viaţa veşnică” este probabil mai dreaptă.
Deşi a trecut în lumea umbrelor înainte de a împlini şase decenii de viaţă
pământeană, alăturându-se părinţilor, magiştrilor săi şi altor înaintaşi pe care i-a
venerat mereu cu harul său oratoric, Iulian Antonescu ne-a lăsat o moştenire spirituală
bogată, rămâne un spirit ales al culturii româneşti, un model de viaţă spirituală, de
muncă tenace şi dăruire totală în folosul semenilor săi.
Datoria noastră nu este doar de a-i păstra o vie amintire, ci de a-i recepta activ
preocupările, ideile, realizările, modul său unic de acţiune, pentru împlinirea
obiectivelor superioare urmărite, ci de a i le continua făcându-l astfel contemporanul
Iulian Antonescu (1932-1991). Un spirit ales al culturii româneşti 17
nostru.
Născut, cum spuneam, la Piatra Neamţ, în plină vară, în ziua de 26 iulie
1932, Iulian Antonescu a rămas pentru toată viaţa un om cald, prietenos. A crescut
si s-a format într-o familie cu tradiţii intelectuale, mama – Eugenia Antonescu –
profesoară, tatăl – Gheorghe Antonescu – o fiţer în armata regală română, ajuns la
final de carieră colonel. Iulian Antonescu a urmat primele clase primare la
Chişinău, unde tatăl era ofiţer în Regimentul 30 Artilerie, apoi la Piatra Neamţ,
clasele secundare începute la Piatra Neamţ au fost continuate la Chişinău, Craiova,
încheindu-le tot la Piatra Neamţ, la vestitul liceu „Petru Rareş”. La sfârşitul fiecarui
an şcolar a fost premiantul clasei. (ANTONESCU, DRĂGOTESCU, MITREA
2001, p. 37-40; MITREA 2008, p. 17-19).
Ca elev de liceu superioritatea intelectuală a lui Iulian Antonescu era evidentă,
nu numai la orele de clasă, la disciplinele de învăţământ, dar şi în cadrul cenaclului
literar „Slovă nouă”, care îşi desfăşura activitatea în cadrul Liceului „Petru Rareş” din
Piatra Neamţ, unde a prezentat câteva texte de inspiraţie istorică renascentistă, „dând
senzaţia de vigoare, noutate şi îndrăzneală”, într-un cenaclu dominat de „poeţi care
cântau pe întrecute electrificarea şi planul de stat” (CAZIMIR 2002, p. 23-24).
Unul dintre distinşii profesori de liceu la Piatra Neamţ, Dumitru Almaş,
ajuns apoi profesor universitar la Bucureşti, mărturisea că Iulian Antonescu, între
elevii claselor sale, era „cel mai cult, mai prietenos, mai simpatic prin umorul pe
care-l degaja, prin vorba de spirit îndrăzneaţă, care scânteia şi binedispunea pe
oricine... Şi-a format, încă din adolescenţă, un stil de viaţă: să spună adevărul
glumind. Horaţiana formulă „ridendo dicere verum” era temeiul vieţii lui spirituale
(ALMAŞ 2002, p. 83-84).
Părinţii şi rudele apropiate l-ar fi dorit student la medicină, pentru a deveni un
medic bun la Piatra Neamţ, unde familia începuse şi amenajarea cabinetului
„domnului doctor”.
Deşi a obţinut la examenul de admitere una din primele medii, a fost respins din
cauza „dosarului” blestemat, de fiu al colonelului Gheorghe Antonescu, care a slujit în
armata condusă de generalul/mareşalul Ion Antonescu (MITREA 2007, p. 211).
În toamna anului 1951, devenit student la Faculatea de Istorie, a Universităţii
Bucureşti, Iulian Antonescu a fost remarcat din primul an de către toţi profesorii săi.
S-a bucurat de îndrumarea unor profesori remarcabili, fiind impresionat de
„triada” Emil Condurachi, Ion Nestor şi D.M. Pippidi. Toţi profesorii l-au îndrăgit şi
apreciat, fiind uimiţi de largul său orizont în domeniul istoriei, de inteligenţa şi
talentul său de a vorbi, impresionând la fiecare examen sau sesiune ştiinţifică. Treptat
Iulian Antonescu a devenit o emblemă a promoţiei sale, în fapt a Facultăţii de Istorie
(MITREA 2007, p.211-212; 2008, p. 20).
Regretatul istoric Florin Constantiniu, trecut în rândul celor drepţi în sâmbăta
Sfintelor Paşti, a anului 2012, fost coleg de grupă cu Iulian Antonescu, spunea: „Cred
că nu voi nedreptăţi pe nimeni, spunând că în promoţia noastră Iulian Antonescu a
18 Ioan Mitrea
avut orizontul cel mai larg, că a venit în facultate cu o cultură enciplopedică”

(CONSTANTINIU 1997, p. 40-41).
Acelaşi mare istoric ne mărturisea că Iulian Antonescu a fost cel mai cult
student din promoţia lor,... „era de o rară generozitate” (CONSTANTINIU 2008,
p. 9-10).
Cât priveşte nivelul intelectual la care se prezenta Iulian Antonescu la
examene, avem o mărturisire, a fostului său profesor universitar, Dumitru Almaş, care
consemna că în expunerea subiectelor, studentul său preferat, dovedea o erudiţie de
invidiat, un exemplu rar de stăpânire a unei bogate bibliografii, realizând o sclipitoare
analiză a temei. La sfârşitul unui asemenea răspuns, unul dintre profesorii comisiei
examinatoare ar fi spus: „acest student merită să stea dincoace de catedră şi noi în
locul lui” (ALMAŞ 1997, p.22).
În anii studenţiei Iulian Antonescu a citit mult, nu numai din „producţia”
editorială curentă, recomandată la bibliografia obligatorie, dar îndeosebi din lucrările
înaintaşilor, din literatura de specialitate străină. A avut un mare noroc, acela de a
avea acces la biblioteca personală a profesorului savant D.M. Pippidi, bibliotecă care
îngloba, prin moştenire, şi o parte însemnată a tezaurului bibliotecii ce aparţinuse
marelui istoric Nicolae Iorga (MITREA 2007, p.212; 2008, p.20).
Nivelul intelectual, profesional-ştiinţific, al tânărului Iulian Antonescu s-a
reflectat plenar în lucrarea sa de licenţă Liberţii în sociatatea română a secolelor
I-II, elaborată sub îndrumarea ştiinţifică a profesorului D.M. Pippidi şi publicată
postum, prin grija colegului său, regretatul arheolog şi istoric Adrian Rădulescu
(MITREA 2007, p. 213).
Deşi a absolvit facultatea cu „Diplomă de merit”, în iunie 1956, într-o
promoţie de excepţie, în care se numărau şi Florin Constantiniu, Adrian Rădulescu şi
Panait. I. Panait, nume de rezonanţă în arheologia şi istoriografia ultimei jumătăţi de
secol, Iulian Antonescu a fost repartizat la o şcoală dintr-un sat de pe malul drept al
Prutului, tot din cauza aceluiaşi „dosar” nefavorabil, din care se „degaja” originea sa
„nesănătoasă” (MITREA 2007, p. 213).
După un an de „şomaj” neoficial, în epoca comunistă nu se vorbea de
„şomeri”, la 15 aprilie 1957 Iulian Antonescu a fost numit, având şi susţinerea unor
oameni care îl cunoşteau cât de cât, director al Muzeului Regional Bacău, unitate
muzeistică înfiinţată doar cu două săptămâni mai înainte. Iulian Antonescu devenea
conducător al unui muzeu fără sediu, fără patrimoniu şi la început având doar doi
angajaţi. De aici a început munca lui Iulian Antonescu de a realiza nu doar un muzeu
la Bacău, ci o reţea de muzee în fosta regiune Bacău. Singurul muzeu, existent atunci
în regiunea Bacău, era cel al preotului-arheolog Constantin Matasă din Piatra Neamţ.
Povestea reţelei muzeistice băcăuane, a demarării cercetărilor arheologice şi
valoficării muzeistice şi ştiinţifice a acestor cercetări, munca de culturalizare şi de
atragere a publicului spre muzeu etc., reprezintă povestea fascinantă a muzeografului,
arheologului, istoricului, universitarului şi în general a Omului de mare orizont
cultural şi neîntrecut orator al epocii sale IULIAN ANTONESCU. (Cf. Bibliografia

anexată şi mai nou MITREA 2012, p. 181-222).
Convins fiind că un muzeu nu poate exista nu numai fără sediu adecvat, fără
un colectiv, cât de mic, de muzeografi şi laboratoare, dar în primul rând fără
patrimoniu, Iulian Antonescu a iniţiat încă din primul an de directorat, un vast
program de cercetare arheologică modernă. (MITREA 2007, p.209-224), mergând în
acest sens, pe urmele lui Vasile Pârvan (MITREA 2012, p. 36-45). Să nu uităm că
Iulian Antonescu a fost studentul unui strălucit discipol al lui V. Pârvan, este vorba de
profesorul-arheolog Ion Nestor (MITREA 2012, p.115-130), aşa încât putem spune
că şi Iulian Antonescu venea de sub mantaua lui Pârvan (MITREA 2012, p. 181-222).
Iulian Antonescu a iniţiat cercetări pe mai multe şantiere arheologice, fiind un
deschizător de drumuri (MITREA 2007, p.209-224), legându-şi numele de şantierele
de la Gabăra-Porceşti (azi Moldoveni, jud. Neamţ) şi Curtea Domnească-Bacău,
reşedinţă voievodală în vremea lui Ştefan cel Mare, dar, lucru foarte important, şi-a
lărgit treptat grupul colegilor arheologi, formând de fapt „o grupare de arheologi
băcăuani”.
La nivelul arheologiei româneşti nu trebuie uitat că Iulian Antonescu a sprijinit
efectiv, cu fonduri de la Bacău, cercetările de pe câteva mari situri arheologice, cum
ar fi Ripiceni-Botoşani, Bratei-Sibiu, Barboşi-Galaţi şi Budureasca-Prahova
(MITREA 2002, p. 91-98; 2008, p. 24-25). În activitatea de cercetare arheologică din
regiunea Bacău a atras colaboratori şi din alte centre academice ale ţării, îndeosebi din
Bucureşti şi Iaşi. Pentru unii întâlnirea cu Iulian Antonescu a fost chiar providenţială
(ZUB 2008, p. 13).
După un deceniu de activitate muzeografică şi de cercetare arheologică,
urmărind şi valorificarea ştiinţifică a rezulatelor obţinute, introducerea lor în circuitul
ştiinţific, naţional şi internaţional, înfruntând rezervele unora şi neîncrederea altora, în
1968 Iulian Antonescu a iniţiat tipărirea revistei CARPICA, cu un nume excelent ales,
invidiat de unii, devenind o emblemă a revistelor de specialitate din ţară şi ajunsă azi
la numărul XLI. În primul număr al revistei Carpica, într-un editorial, cu rost de
bilanţ, Iulian Antonescu, cu satisfacţia şi bucuria unor importante realizări, pe care nu
şi le asuma individual deşi le merita cu prisosinţă, nota: „Răspunzând unor stringente
necesităţi de valorificare creatoare a unui nesecat filon de tradiţii şi frumuseţi naturale,
centrul Moldovei şi-a organizat între 1957-1968 o variată şi reprezentativă reţea
muzeistică. Ca urmare a acestui proces, patrimoniul muzeal a cunoscut o
impresionantă creştere numerică şi calitativă, putând înregistra, de la un muzeu
organizat în 1934 la Piatra Neamţ, alte 15 muzee”. Da, după un deceniu de muncă
tenace, benedictină, cu antrenarea unor modeşti şi tineri colaboratori, dăruiţi însă total
muncii lor, cu o pasiune exemplară, Iulian Antonescu a îmbogăţit harta muzeistică a
Moldovei, şi în fapt a ţării, cu un impresionant număr de unităţi care se înşirau,
precum perlele unui şirag, de la Adjud la Bicaz şi de la Tg. Ocna şi Oneşti la Roman
şi Tărgu Neamţ (MITREA 2008, p. 26).
20 Ioan Mitrea
Revista Carpica a atras, în cele peste patru decenii de la apariţie, pe lângă

colaboratori locali, zeci şi zeci de nume de prestigioşi colaboratori, arheologi şi
istorici de mare prestigiu, mulţi dintre ei cunoscuţi nu numai în ţară ci şi în străinătate
(MITREA 2007, p. 217-218; 2008, p. 26-27).
S-a spus că Iulian Antonescu a scris şi publicat puţin. Faptul este doar parţial
adevărat. Puţini ştiu însă că Iulian Antonescu nu era dispus să respecte cerinţele
regimului împuse prin cenzură. El îşi dorea să ajungă să scrie şi publice fără cenzură
şi restricţii tematice şi ideologice. Dar şi mai puţini ştiu că Iulian Antonescu a semnat
doar ceea ce a fost scris de el şi a învăţat asta de la profesorii săi, în primul rând de la
Ion Nestor. Nu a acceptat să semneze rapoartele de cercetare arheologică la care nu a
fost efectiv pe teren, cum se întampla în epocă şi îndeosebi se practică în zilele
noastre, când directori de muzeu apar coautori la rapoarte privind şantiere arheologice
la care, eventual au fost doar în vizită.
Opera sa ştiinţifică se regăseşte, în mare măsură, şi în lucrările colaboratorilor
săi pe care i-a îndrumat şi sprijinit.
Avea o mare satisfacţie să creeze condiţii pentru ca alţii să poată lucra, să poată
cerceta şi publica. Multe din ideile sale expuse la colocvii, sesiuni ştiinţifice,
conferinţe academice au fost preluate, adâncite şi dezvoltate de cei care îl ascultau. Şi
azi auzim spunându-se: „Iulian Antonescu zicea... Iulian Antonescu
afirma...”(MITREA 2008, p. 28).
S-a spus, pe drept, că Iulian Antonescu „a fost un mare oral...”
(THEODORESCU 2002, p. 11). Opera sa a fost mai mult vorbită şi mai puţin scrisă.
Iată de ce considerăm că Iulian Antonescu rămâne un model socratic în istoriografia
românească (MITREA 2002, p.10; 2008, p.29).
Cât timp a fost la Bacău a activat şi în învăţământul superior (MITREA 1997,
p. 47-50). Era un strălucit profesor, bine documentat, informat, cu o memorie
impresionantă, dând citate din autori antici sau cronicari medievali, îndeosebi din cei
francezi, vorbind o excelentă franceză medievală a lui Froissart (THEODORESCU
2002, p. 13). Dar dincolo de toate calităţile amintite expunerile sale libere, orale,
fascinau printr-o frumoasă limbă română.
S-a spus încă din vremea sa, că vorbea cea mai frumoasă limbă românească
după Sadoveanu (THEODORESCU 2002, p. 12).
Frumuseţea inegalabilă a limbii vorbite de Iulian Antonescu, strălucirea
cuvântului şlefuit măiestru, într-o epocă a limbii de lemn, fascina auditoriul (ILISEI
2008, p. 59).
„Retorica sa era uimitoare, ca fluenţă, ca accente, ca diversitate de registre
vocale” (BUŞULENGA 2002, p. 17). S-a spus deseori că a fost unul din marii oratori
ai vremii sale, a doua jumătate a secolului al XX-lea, un orator antologic (ILISEI
2008, p. 57-59), un iscusit bijutier al cuvântului rostit. L-am ascultat de câteva sute de
ori, săptămânal, doi ani universitari la Bacău, asistându-l la cursurile de Istorie antică
universală, disciplină la care eu conduceam seminariile, l-am ascultat de zeci de ori la
colocviile, simpozioanele şi sesiunile ştiinţifice academice de la Bacău, Iaşi,

Bucureşti, i-am ascultat nenumărate conferinţe publice şi mărturisesc că nu am audiat
în timpul vieţii mele, un orator mai fascinant. Cred că nu exagerăm dacă afirmăm că
numele lui Iulian Antonescu stă cu cinste, cu demnitate şi îndreptăţire, alături de marii
corifei ai elocinţei româneşti, din rândurile cărora amintim acum doar pe N. Iorga,
V. Pârvan, N. Titulescu, G. Călinescu şi Emil Condurachi (MITREA 2007, p. 220).
A plecat din Bacău în 1971 fiind numit Director al Muzeelor din Consiliul
Culturii. Elita spirituală din capitala României l-a adoptat în scurt timp, l-a stimat şi
iubit, văzând în Iulian Antonescu un spirit ales al unei epoci destul de întunecate.
În fapt la Bucureşti continua, la scară naţională şi pe o treaptă mai înaltă a
exigenţelor, ceea ce făcuse la Bacău între 1957-1971.
Ca Director al Muzeelor din România, aflat în Consiliul Culturii, Iulian
Antonescu s-a manifestat şi s-a dovedit un muzeograf de excepţie. Pe lângă
experienţa de la Bacău şi-a îmbogăţit palmaresul prin contribuţia directă la
reorganizarea expoziţiilor permanente din numeroase centre din ţară, de la Constanţa
la Oradea, de la Iaşi, Suceava şi Botoşani la Târgu Mureş, Craiova şi Timişoara. Avea
ca nimeni altul ştiinţa şi intuiţia punerii în valoare a exponatelor, a valorificării
muzeografice a fiecărui obiect muzeistic.
Şi-a asumat răspunderea şi riscul de a prezenta în muzee harta României Mari
din 1918, într-o vreme în care a vorbi de Basarabia, nordul Bucovonei şi Ţinutul
Herţa, ca aparţinând spaţiului românesc, însemna o adevărată sinucidere (MITREA
2007, p. 221).
În calitate de preşedinte al Comitetului Naţional I.C.O.M. Iulian Antonescu a
prezentat strălucit istoria şi muzeografia românească la întâlnirile internaţionale din
Europa şi până în S.U.A. şi Mexic, a fost un autentic european şi un ales ambasador al
culturii româneşte (THEODORESCU 2002, p.12).
De câte ori a avut ocazia a pledat pentru păstrarea şi conservarea
monumentelor istorice, a fost un apărător al zonei vechi a Bucureştilor şi a
monumentelor istorice din această zonă (PANAIT 2007, p. 15-18).
În cei 33 de ani de viaţă activă, de muncă rodnică pentru semenii săi, de la
angajarea ca director de muzeu la Bacău din 15 aprilie 1957 şi până la trecerea în
lumea celor drepţi, la 24 ianuarie 1991, Iulian Antonescu s-a manifestat, dăruindu-se
total, ca un om de frunte al cetăţii, un Om de o probitate profesională şi morală
exemplară, de o bunătate în raporturile interumane cum rar întâlniţi, un îndrumător
pentru cei tineri, un autentic Magistru, un constructor tenace al culturii româneşti din
a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Aşa se explică admiraţia şi respectul de care numele său, realizările sale,
exemplul său devenit un viabil model, se bucură în posteritate. Aşa se explică, în
acelaşi timp, hotărârea celor care l-au cunoscut, care au lucrat alături de el, de a-i
continua opera. Aceasta este, în fapt, omagiul permanent şi de preţ pe care i-l putem
aduce, azi şi întotdeauna.
22 Ioan Mitrea
Bibliografie
ALMAŞ, Dumitru, 1997 (Iulian Antonescu). Eminent student al Facultăţii de Istorie-Universitatea

Bucureşti, în vol. Iulian Antonescu:o viaţă dăruită istoriei şi muzeografiei, Bucureşti, p. 21-
26.
ALMAŞ, Dumitru, 2002, In memoriam (Iulian Antonescu), în vol. Iulian Antonescu şi dreptul la
neuitare, Bucureşti, p. 83-86.
ANTONESCU, Eugenia, DRĂGOTESCU, Marcel, MITREA, Ioan, 2001, Iulian Antonescu-spirit
universal, Vaslui.
BUSULENGA-DUMITRESCU, Zoe, 2002, Câteva cuvinte despre un om ales: Iulian Antonescu, în
vol. Iulian Antonescu şi dreptul la neuitare,Bucureşti, p. 15-18.
CAZIMIR, Ştefan, 2002, Amintiri despre Iulian Antonescu, în vol. Iulian Antonescu şi dreptul la
neuitare, Bucureşti, p. 23-26.
CONSTANTINIU, Florin, 1997, Câteva din lecturile de student ale lui Iulian Antonescu, în vol. Iulian
Antonescu: o viaţă dăruită istoriei şi muzeografiei, Bucureşti, p.39-42.
CONSTANTINIU, Florin, 2008, Mulţumescu-ŢI, Doamne, că l-am cunoscut, în vol. Studii şi evocări
despre Iulian Antonescu, Bacău, p. 9-10.
ILISEI, Grigore, 2008, Un orator antologic, în vol. Studii şi evocări despre Iulian Antonescu, Bacău, p.
57-59.
MITREA, Ioan, 1997, Iulian Antonescu-universitarul, în vol. Iulian Antonescu: o viaţă dăruită
istoriei şi muzeografiei, Bucureşti, p. 47-50.
MITREA, Ioan, 2002, Iulian Antonescu – reprezentant de frunte al istoriografiei şi muzeologiei
româneşti, în Carpica, XXXI, p. 7-12.
MITREA, Ioan, 2002a, Iulian Antonescu şi arheologia românească, în vol. Iulian Antonescu şi
dreptul la neuitare, Bucureşti, p. 91-98.
MITREA, Ioan, 2007, Iulian Antonescu deschizător de drumuri în muzeografia şi arheologia
băcăuană, în Carpica, XXXVI, p. 209-224.
MITREA, Bacău, 2008, Iulian Antonescu-un model socratic în istoriografia românească, în vol.
Studii şi evocări despre Iulian Antonescu, Bacău, p.17-32.
MITREA, Ioan, 2008, În descendenţa lui Pârvan, Bacău.
PANAIT, I. Panait, 2007, Prof. Iulian Antonescu printre intelectualii români discutând remodelarea
Bucureştilor, în vol. Iulian Antonescu – 70 de ani de la naştere, Bacău, p. 15-18.
PANAIT, I. Panait, 2008, Gânduri pentru Iulian Antonescu, în vol. Studii şi evocări despre Iulian
Antonescu, Bacău, p. 33-35.
THEODORESCU, Răzvan, 2002, Un european autentic care nu a uitat nicodată de unde vine, în vol.
Iulian Antonescu şi dreptul la neuitare, Bucureşti, p. 11-14.
ZUB, Alexandru, 2008, Iulian Antonescu – în amintire, în vol. Studii şi evocări despre Iulian
Antonescu, Bacău, p. 11-15.
VIOREL CĂPITANU LA 80 DE ANI
Profesorul Viorel Căpitanu, care a fost şi
unul dintre directorii muzeului nostru, a aniversat,
la începutul lunii octombrie 2012, opt decenii de
viaţă, prilej pentru noi de a-i aduce un omagiu
sincer de respect şi preţuire.
Fără îndoială că nu sînt singura care îi
poartă un respect deosebit Profesorului Viorel
Căpitanu, care s-a dăruit cu multă însufleţire
meseriei şi iniţierii tinerilor istorici sau angajaţi ai
instituţiei.
S-a născut la 7 octombrie 1932 în Tanacu,
judeţul Vaslui. Şcoala primară o urmează în satul
natal, gimnaziul la Şcoala Normală „Vasile
Lupu” din Iaşi şi Liceul la „Mihail Kogălniceanu”
în Vaslui.
Între anii 1953-1957 urmează cursurile Facultăţii de Istorie Iaşi, fiind declarat
diplomat universitar. Aici i-a avut profesori, printre alţii, pe C.S Nicolăescu-Plopşor,
acad. M. Petrescu-Dîmboviţa, D. Berlescu, Ilie Grămadă, D. Ciuhodaru.
Începând cu 1 septembrie 1957 este încadrat, ca muzeograf, la Muzeul
Regional Bacău, cum se numea la acea dată instituţia noastră (mai apoi judeţean), prin
repartiţie de la Universitatea din Iaşi, mai apoi devine şef de secţie până la 1
septembrie 1971, când a fost numit director al Muzeului de Istorie şi Artă Bacău ca
urmare a plecării lui Iulian Antonescu ca director la Direcţia Muzeelor din cadrul
Ministerului Culturii.
În anul 1974 a revenit pe postul de muzeograf principal, iar din 1 aprilie 1990,
după dizolvarea şi reorganizarea Complexului Muzeal Bacău, a fost numit director al
Muzeului Judeţean de Istorie, funcţie pe care a ocupat-o până în martie 1998, cînd a
ieşit la pensie.
În domeniul cercetărilor arheologice a efectuat săpături sistematice în
aşezările paleolitice de la Buda şi Lespezi, judeţul Bacău, în compania profesorului
C.S. Nicolaescu-Plopşor şi Maria Bitiri, în aşezările neolitice şi ale bronzului, în
colaborare cu Institutul de Arheologie din Iaşi, prin Marilena şi Adrian Florescu,
precum şi în mai multe aşezări din zona colinelor Tutovei, pe Valea Siretului,
Zeletinului, Berheciului, Găiceana, Ţigăneşti, Lichitişeni, Bărboasa, Onceşti,
Tăvădărăşti etc.
Pentru civilizaţia geto-dacă şi carpică a condus şi efectuat cercetări la
Bărboasa, Sohodor, Săuceşti şi Poiana Negri iar începând cu anul 1968 şi-a
concentrat activitatea în aşezarea dacică de la Răcătău, unde a şi fost identificată o
24 Mihaela Băbuşanu Amalanci
nouă davă, Tamasidava. Concomitent cu cercetările arheologice efectuate în cetăţile

dacice de la Răcătău, Moineşti şi Târgu Ocna, a întreprins cercetări de suprafaţă pe
întreg teritoriul judeţului Bacău, mai ales în anii în care s-a trecut la amenajarea
teritoriului pentru îmbunătăţiri funciare.
A participat efectiv la organizarea expoziţiilor permanente ale muzeului de-a
lungul existenţei sale, în perioadele 1959-1991, cu menţiunea că sediul a fost
schimbat de cel puţin 5 ori în 35 de ani de funcţionare, pînă în anul 1996, cînd muzeul
s-a mutat într-o locaţie nouă şi generoasă din punct de vedere al spaţiului aferent.
Domnul Viorel Căpitanu are şi un număr impresionant de studii şi articole
publicate, comunicări sau recenzii şi numeroase descoperiri arheologice.
1. Cercetările şi săpăturile arheologice de la Buda, în Materiale, VII, 1961, p. 21-28 (în

colaborare)
2. Săpăturile de la Buda, în Materiale, VIII, 1962 (în colaborare)
3. Prezenţa lui Mastodon Arvenensis Croizet et Jobert, în terasa de 160 m a Bistriţei, în
AŞUI, 1964 (în colaborare)
4. Prezenţa lui Elephas meridionalis Nesti în terasa a adoua a Bistriţei (Racova-Buhuşi),
în AŞUI, 1964 (în colaborare)
5. Topoare de aramă şi bronz descoperite la Găiceana, în ArhMold, II-III, 1964, p. 445-452
1964 (în colaborare)
6. Noi date cu privire la prezenţa culturii swideriene în regiunea Bacău, în Ateneu, nr.
8, 1966
7. Necropola carpo-dacică de incineraţie de la Gălăneşti-Bărboasa, în Carpica, I, 1968,
p. 199-208
8. Cercetări arheologice de suprafaţă în judeţul Bacău, în ArhMold, VI, 1969, p. 213-275
9. Câteva consideraţii privind sfârşitul epocii bronzului şi începutul Hallstattului în
lumina cercetărilor din regiunea Bacău, în RevMuz, V, 1965, p. 422-423
10.Descoperiri arheologice în raionul Adjud, aşezarea neolitică de la Ţigăneşti, com.
Vultureni, în RevMuz, VI, 1966, p. 546
11. O nouă aşezarec swideriană în Carpaţii Orientali, în SCIV, 1, 1967 (în colaborare)
12. Aşezarea paleolitică de la Buda, com. Blăgeşti, în RevMuz, 3, 1967, p. 267-271
13. Descoperiri paleolitice în Bazinul Bistriţei, în Carpica, I, 1968, p. 9-16
14. Câteva observaţii privitoare la sfârşitul epocii bronzului în lumina săpăturilor
arheologice efectuate de Muzeul din Bacău, în Carpica, I, 1968, p. 35-48 (în colaborare)
15. Descoperiri recente de obiecte de aramă şi de bronz în Moldova, în Carpica, I, 1968,
p. 49-62 (în colaborare)
16. Un mormânt hallstattian descoperit la Cimbala, în Carpica, I, 1968, p. 68-72
17. Cercetările arheologice de la Mănoaia-Costişa şi contribuţia lor la cunoaşterea
culturii materiale locale din secolele V-VI în Moldova, în Carpica, I, 1968, p. 233-248 (în
colaborare)
18. Descoperiri paleolitice în judeţele Neamţ şi Vaslui, în Carpica, II, 1969, p. 7-16
19. Aşezarea din epoca bronzului de la Podu Morii-Bărboasa, com Onceşti, în Carpica, II,
1969, p. 49-80 (în colaborare)
20. Cercetările arheologice de la Dealul Morii-Bărboasa, com Onceşti, în Carpica, II,
Viorel Căpitanu la 80 de ani 25

21. O nouă cetăţuie dacică pe Valea Siretului, în Carpica, II, 1969, p. 93-130 (în colaborare)
22. Un tezaur de monede republicane romane descoperit la Cornii de Sus, în Carpica, II,
23. Tezaurul de denari romani de la Ardeoani, în Carpica, II, 1969, p 179-192
24. Un tezaur de monede turceşti din secolul XVIII descoperit la Copăceşti, în Carpica, II,
25. Un vârf de lance de silex descoperit la Luncani, în MemAntiq, I, 1969, p 305-310
26. Două topoare cu braţele în cruce descoperite în judeţul Bacău, în MemAntiq, II, 1971,
p. 435-440
27. Un tombe isole de l’epoque de La Tene a Racatau, dep. de Bacău, în Apulum, IX, 1971,
28. Cercetările arheologice de la Dădeşti, judeţul Bacău, în Carpica, IV, 1971, p. 119-128
(în colaborare)
29. Două celturi descoperite în Moldova, în Carpica, IV; 1971, p. 113-119
30. Săpăturile de salvare de la Vultureni, în Carpica, IV, 1971, p. 137-158 (în colaborare)
31. Două tezaure de denari romani republicani şi imperiali descoperite la Răcătău şi
Pânceşti (jud.Bacău), în Carpica, IV, 1971, p. 167-196 (în colaborare)
32. Tezaurul de monede bizantine descoperit la Horgeşti (jud.Bacău), în Carpica, IV,
1971, p. 253-270
33. Descoperiri de monede bizantine, în Carpica, IV, 1971, p. 287-298
34. Descoperiri geto-dacice în judeţul Bacău, în Crisia, 1972, p. 97-114 (în colaborare)
35. Necropola daco-carpică de incineraţie de la Gălăneşti-Bărboasa, judeţul Bacău, în
Carpica, VII, 1975, p. 63-116
36. Cercetările arheologice ale Muzeului Bacău, Bacău, 1973
37. Tezaurul de monede feudale descoperit la Tanacu, jud. Vaslui, în Carpica, VI, 1973,
p. 77-100
38. Aşezarea paleolitică de la Lespezi, în Carpica, V, 1972, p. 39-68 (în colaborare)
39. Noi descoperiri de monede antice în judeţul Bacău, în Carpica, VII, 1975, p. 45-58 (în
colaborare)
40. Necropola daco-carpică de la Bărboasa-Bacău, în Carpica, I, 1968, p. 199-208 (în
colaborare)
41. Necropola daco-carpică de la Bărboasa, com Onceşti, jud. Bacău, în Carpica, VII,
1975, p. 63-116
42. Noi descoperiri de topoare de aramă şi bronz, în Carpica, VIII, 1976, p. 31-36
43. Descoperiri arheologice în com. Tanacu şi Dragomireşti, jud.Vaslui, în ActaMM, I,
1979, p. 223-239
44. Principalele rezultate ale săpăturilor arheologice în aşezarea geto-dacă de la Răcătău,
în Carpica, VIII, 1976, p. 49-120
45. Necropola de la Săuceşti, în Carpica, VIII, 1976, p. 151-182
46. Tezaurul de denari romani imperiali de la Dealul Perjului, comuna Onceşti, jud.
Bacău, în Carpica, X, 1978, p. 195-204
47. Descoperiri arheologice aparţinând epocii bronzului, în Carpica, XI, 1979, p. 135-148
48. Un vas tracic de tip Cozia-Brad, descoperit la Răcătău, jud. Bacău, în Carpica, XIV,
1982, p. 51-56
49. Un nou lot de denari romani imperiali din tezaurul de la Blăgeşti, jud. Bacău, în
Carpica, XIV, 1982, p. 81-86
50. Cercetări arheologice de suprafaţă pe teritoriul judeţului Bacău (II), în Carpica, XIV,
1982, p. 139-158
51. Figurine antropomorfe geto-dacice, descoperite la Răcătău, com.Horgeşti, în Carpica,
XV, 1983, p. 141-152
52. O spadă de tip akinaches descoperită la Găiceana, în Carpica, XVI, 1984, p. 51-54
53. Fibule de tip La Tene descoperite la Răcătău, în Carpica, XVI, 1984, p. 61-84
54. Unelte şi arme de fier descoperite în aşezarea geto-dacă de la Răcătău, în Carpica,
XVII, 1985, p. 41-74
55. Amfore cu inscripţii descoperite în dava de la Răcătău, în Carpica, XVII, 1985, p. 75-80
(în colaborare)
56. Contribuţia lui Vasile Pârvan privind localizarea davelor de pe Siret, în Carpica,
XVII, 1985, p. 197-202
57. Cetatea dacică de la Moineşti, în Carpica, XVII-XIX, 1986-1987, p. 53-70
58. Obiecte cu semnificaţie cultuală descoperite la Răcătău, în Carpica, XVIII-XIX,
1986-1987, p. 71-102
59. Ceramica geto-dacă de la Răcătău, în Carpica, XVIII-XIX; 1986-1987, p. 103-214
60. Câteva observaţii privind sfârşitul epocii bronzului şi începutul Hallstattului în
lumina cercetărilor din judeţele Bacău şi Vrancea, în Sesiunea Muzeelor de Istorie,
decembrie 1964, I, 1971
61. Brad und Răcătău zwei getisch-dakische befestigte Siedlungen (kreis Bacău), în
Thraco-Dacica, I; 1976, p. 271-277 (în colaborare)
62. Sabia de la Marvila, în MemAntiq, IX-XI, 1977-1979, p. 497-502 (în colaborare)
63. Topoare de bronz descoperite în jud. Bacău, în ArhMold, II-III, 1964, p. 445-452 (în
colaborare)
64. Contribuţii la cunoaşterea populaţiei autohtone în sec. II-III în jud. Bacău, în MuzNaţ,
II, 1975, p. 293-334
65. Necropola birituală daco-carpică de la Săuceşti, jud. Bacău, în MuzNaţ, III, 1976,
p. 165-180
66. Raport privind săpăturile arheologice de la Răcătău, jud. Bacău, în Materiale, XIII,
Oradea, 1979, p. 139-142
67. Cercetări arheologice în aşezarea geto-dacă de la Răcătău, jud.Bacău, în Materiale,
XVI, Vaslui, 1982, p. 109-121
68. Contribuţii la cunoaşterea civilizaţiei geto-dacice în bazinul Siretului. Dava de la
Răcătău, jud. Bacău, în SympThrac, I, Craiova, 1983, p. 57-58
69. Contribuţii la cunoaşterea ritului de înmormântare la geto-dacii din Dava de la
Răcătău, în SympThrac, II, Turnu Severin, 1984
70. Inscripţii pe amforele de la Răcătău, în SympThrac, III, Constanţa, 1985
71. Reprezentări antropomorfe şi zoomorfe descoperite în dava de la Răcătău, jud.
Bacău, în SympThrac, IV, Oradea, 1986
72. Obiecte de podoabă descoperite în dava de la Răcătău, în SympThrac, V, Miercurea
Ciuc, 1987, p. 39-42
73. Cetatea de la Moineşti, în SympThrac, VI, Piatra Neamţ, 1988 (în colaborare)
74. Noi descoperiri montare antice intrate în colecţiile Muzeului din Bacău, în SympThrac,
Viorel Căpitanu la 80 de ani 27
VI, Piatra Neamţ, 1988

75. Importurile elenistice şi romane în dava de la Răcătău, jud. Bacău, în SympThrac,
VII, 1989
76. Obiecte de podoabă şi piese vestimentare descoperite în dava de la Răcătău, în
Carpica, XX, 1989, p. 97-106
77. Depozitul de bronzuri de la Gioseni, com. Tamaşi, jud. Bacău, în Carpica, XX, 1989,
78. Obiecte de podoabă şi piese vestimentare descoperite în dava de la Răcătău, judeţul
Bacău, în Carpica, XX, 1989, p. 97-124
79. Tezaurul de monede romane imperiale de la Călugăreni, comuna Dămieneşti, judeţul
Bacău, în Carpica, XX, 1989, p. 137-148
80. Noi descoperiri de monede antice şi bizantine intrate în colecţiile Muzeului din Bacău,
în Carpica, XX, 1989, p. 193-202
81. Depozitul de bronzuri de la Gioseni, com. Tamaşi, jud. Bacău, în SympThrac, VIII,
Piatra Neamţ, 1990
82. O lucernă romană descoperită în dava de la Răcătău, jud. Bacău, în SympThrac, VIII,
Piatra Neamţ, 1990
83. Paleoliticul din sectorul subcarpatic al Bistriţei în lumina cercetărilor de la Lespezi-
Bacău, în Carpica, XX, 1991, p. 7-52 (în colaborare)
84. Ceştile dacice ornamentate de la Răcătău, jud. Bacău, în Carpica, XXV, 1994, p. 45-72
85. Noi contribuţii la cunoaşterea civilizaţiei geto-dacice în bazinul Siretului Mijlociu,
cetatea dacică de la Răcătău (antica Tamasidava), în Carpica, XXIII/1, 1992, p. 131-192
86. Obiecte din arta geto-dacă descoperite în dava de la Răcătău, jud. Bacău, în Carpica,
XXV, 1994, p. 123-140
87. O lucernă romană descoperită în dava de la Răcătău, jud. Bacău, în Mousaios, IV/I,
Buzău, 1994, p. 91-93
88. Objets a signification culturelle exceptionelle decouvertes dans la dava de Răcătău, în
vol. Relations thraco-ilyro-helleniques, Bucureşti, 1994, p. 335-343
89. Cercetările arheologice în dava de la Răcătău-Tamasidava între anii 1992-1996, în
Carpica, XXVI/1, 1997, p. 50-118
90. Descoperiri arheologice din partea de N-E a judeţului Vrancea, în Carpica, XXVI/1,
1997, p. 36-42
91. O groapă rituală descoperită la Răcătău, jud. Bacău, în Lucrările Colocviului
Internaţional, septembrie 1993, Tulcea, 1997, p. 113-117
Ghiduri şi cataloage
92. Ghidul Monumentelor istorice din jud. Bacău şi Neamţ, Bacău, 1971 (în colaborare)
93. Iliri şi Daci, 1972 (în colaborare)
94. De Klassieke beschaving van de daco-Geten, Amsterdam, februarie 1980
95. I. Daci, Roma, dec 1979-ian. 1980
96. Tresors des DACES, Paris, 20 oct-30 nov. 1980
97. The Dacians, Nillingham Art Galery, 1980
98. Die Daker, Archaeologie in Romania, Historische Musen der Stadt Koln, 1980
99. Die Daker, Viena, 1980
100. Tivilizaţiata na Dako-getite prez klasiceskia nepiot, Bulgaria. 1980
101. Expoziţia Civilizaţia daco-geţilor în perioada clasică, 1976

102. Expoziţia Civilizaţia daco-geţilor din bazinul Siretului, 1977
103. Expoziţia Civilizaţia traco-geto-dacică şi continuitatea sa în epoca formării
poporului român, Bacău, 1980.
Sociabil, bun coleg, respectuos, stimând omul, oferind tot timpul cu

generozitate din experienţa sa celor care i-au fost aproape sau au fost interesaţi, s-a
bucurat de respectul foştilor colegi sau subalterni.
Şi-a iubit foarte mult meseria, a împărţit în jurul său doar vorba bună, salutul
politicos şi sfatul bun, a ştiut să aprecieze, să stimeze şi să susţină angajaţii care
prezentau potenţial şi să facă evaluari doar în funcţie de calităţile profesionale.
Şi eu mă număr printre acei angajaţi prin concurs în timpul când director al
instituţiei era domnul Viorel Căpitanu şi pot spune că am beneficiat de toată
susţinerea şi îndrumarea dumnealui ca şi proaspăt absolventă mai apoi angajată a
Muzeului de Istorie şi vreau să îi mulţumesc încă o dată şi pe această cale.
SĂ NE TRĂIŢI DOMNULE VIOREL CĂPITANU!
Mihaela Băbuşanu Amalanci
PROFESORUL DR. IOAN MITREA LA 75 DE ANI.
PORTRET ANIVERSAR
Rar mi-a fost dat să întâlnesc o persoană ca

domnul profesor dr. Ioan Mitrea, plină de vitalitate,
încărcată cu energie constructivă şi înzestrată cu o
înaltă conştiinţă profesională. O viaţă întreagă, a fost
şi a rămas intransigent, a găsit întotdeauna să mai facă
ceva, neuitând să-i atragă în activităţile sale şi pe cei
din jur.
La vârsta de 75 de ani, domnul profesor
contrazice prejudecata că oamenii aşteaptă ieşirea la
pensie ca o perioadă de odihnă binemeritată după ani
de muncă, perioadă dedicată lor şi familiei,
călătoriilor, construindu-şi clipe de tihnă şi bucurie.
Ne arată tuturor, prin ceea ce face, că poţi să fii în
mijlocul familiei, tratându-i pe membrii acesteia cu
multă dragoste, să fii un bun soţ, tată şi bunic, dar că poţi să te odihneşti, muncind,
pentru că dumnealui consideră că nu oboseşti, când prin muncă duci mai departe ceea
ce ai început şi faci ceea ce îţi place. A reuşit să le facă pe toate acestea datorită
educaţiei şi autoeducaţiei permanente, unei activităţi continue, fără întreruperi, în
diferite domenii: învăţământ universitar şi preuniversitar, cercetare în domeniul
arheologiei şi management muzeistic.
Domnul profesor dr. Ioan Mitrea s-a născut la 4 aprilie 1937, în comuna
Căciuleşti (astăzi Girov), judeţul Neamţ. A început studiile în comuna natală,
continuându-le la Piatra Neamţ unde a absolvit prestigiosul Colegiu Naţional „Petru
Rareş”, pe vremea aceea numit Şcoala Medie Nr. 1. În anul 1963, a absolvit, ca şef de
promoţie, în cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie-
Filosofie, specialitatea Istoria Românilor, fiind repartizat direct în învăţământul
superior. A fost asistent şi lector universitar la institutele pedagogice din Iaşi şi din
Bacău, iar la Institutul Pedagogic din Bacău, a fost între anii 1971 şi 1975 decan al
Facultăţii de Istorie-Geografie. După desfiinţarea abuzivă a facultăţii, a fost
muzeograf principal şi director între anii 1976 şi 1982 al Muzeului Judeţean de Istorie
şi Artă Bacău. În această perioadă, şi-a definitivat lucrarea de doctorat intitulată
„Regiunea Centrală a Moldovei între Carpaţi şi Siret în secolele VI-IX”, avându-i ca
profesori coordonatori pe I.Nestor şi apoi pe Kurt Horedt, pe care a susţinut-o în anul
1979 la Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca. A contribuit la scoaterea a
opt numere din revista muzeului, Carpica, fiind la cinci numere redactor responsabil.
Activitatea profesională şi-a încheiat-o la catedră, ca profesor titular la Colegiul
Naţional „Ferdinand I” Bacău, de unde a ieşit la pensie. Pe parcursul carierei didactice
30 Livia Liliana Sibişteanu
în învăţământul preuniversitar a pregătit elevi care au participat la olimpiadele şcolare

de istorie, unde au luat premii şi a reuşit să le insufle unora dintre aceştia dragostea
pentru studiul istoriei, mândrindu-se astăzi cu profesori şi cercetători în domeniul
istoriei, care i-au fost elevi. În paralel cu activitatea didactică din învăţământul
preuniversitar, a continuat să activeze ca profesor asociat la Universitatea Bacău,
Universitatea „Spiru Haret” – Filiala Bacău, Universitatea „Mihai Eminescu” – Filiala
Bacău. Între anii 1970 şi 2011 a fost preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice din
România – Filiala Bacău (în prezent este preşedinte de onoare), contribuind la apariţia
volumului Comunicări de Filologie şi Istorie şi la câteva numere din Studii şi
Cercetări Ştiinţifice (Seria Istorie-Filologie). Alături de alţi intelectuali de marcă ai
urbei, este membru fondator al Fundaţiei „Iulian Antonescu” şi al Asociaţiei Culturale
„Ştefan cel Mare şi Sfânt”. De asemenea, este fondatorul şi redactorul şef al Revistei
de Istorie Zargidava, care se află la al XI-lea număr, distinsă cu Premiul „Gh.I.
Brătianu” şi Premiul „A.D. Xenopol”, acordate de Societatea de Ştiinţe Istorice din
România; organizator şi participant la numeroase simpozioane, congrese şi sesiuni
ştiinţifice locale, naţionale şi internaţionale. A coordonat peste 15 şantiere arheologice
din judeţele Vrancea, Vaslui, Neamţ şi Bacău, rezultatele cercetărilor sale fiind
concretizate în cele peste 350 de studii şi articole publicate în revistele de istorie din
ţară şi din străinătate şi în cele peste 270 de comunicări ştiinţifice prezentate atât în
ţară cât şi în străinătate. Este autor, coautor sau conducător-editor a douăzeci de cărţi,
din care opt au fost scrise de când este pensionar: Comunităţi săteşti la est de
Carpaţi în epoca migraţiilor. Aşezarea de la Davideni din sec. V-VIII (2001),
Iulian Antonescu, spirit universal (coautor, 2001), Enciclopedia judeţului Bacău
(coautor, 2007), Membrii Academiei Române din judeţul Bacău” (coautor, 2008),
Studii şi cercetări despre Iulian Antonescu (coautor, 2008), Membrii Academiei
Române din judeţul Neamţ (coautor, 2009). În acest an, a publicat două cărţi: Din
arheologia şi istoria Moldovei în primul mileniu creştin în care prezintă
concluziile la care a ajuns, în urma cercetărilor arheologice pe care le-a efectuat,
pentru această perioadă, în spaţiul moldav şi În descendenţa lui Pârvan, care este un
omagiu adus marelui istoric, întemeietorul şcolii moderne de arheologie din România,
dar şi continuatorilor săi.
În ultimii ani, meritele sale ştiinţifice au fost recunoscute, acordându-i-se mai
multe distincţii, între care: Ordinul Naţional pentru Merit în grad de Cavaler (2000),
Premiul „Eudoxiu Hurmuzachi” al Academiei Române (2003, pentru monografia
„Davideni”, tipărită în 2001), Premiul „A.D. Xenopol” (2008). De asemenea, a fost
ales Membru de Onoare al Institutului de Arheologie din Iaşi, al Academiei Române
(2007), Membru de Onoare al Consiliului profesoral al Colegiului Naţional
„Ferdinand I” (2007); Membru Asociat (2009) şi Membru Titular (2012) al Diviziei
de Istorie a Ştiinţei a Academiei Române; Membru Asociat al Academiei Oamenilor
de Ştiinţe din România (2011) şi a fost făcut Cetăţean de Onoare al comunei natale,
Girov, în anul 2006, iar în anul 2008 al Municipiului Bacău, ca recunoştinţă a
Profesorul dr. Ioan Mitrea la 75 de ani. Portret aniversar 31
comunităţii locale pentru contribuţia pe care şi-a adus-o la dezvoltarea şi la creşterea

prestigiului învăţământului preuniversitar şi universitar băcăuan. În acest an, la
împlinirea a 75 de ani de viaţă, a primit mai multe distincţii, între care: Diploma de
Excelenţă acordată de Societatea de Ştiinţe Istorice din România pentru activitatea
desfăşurată în slujba istoriei şi Diploma de Membru de Onoare „pentru rezultatele
obţinute în cei 40 de ani în cursul cărora a condus filiala Bacău a Societăţii de Ştiinţe
Istorice din România (1970-2011); Diploma de Excelenţă şi Premiul de Excelenţă
acordate de Consiliul Judeţean Bacău „pentru însemnata contribuţie adusă în
domeniul cultural-ştiinţific şi la promovarea imaginii judeţului Bacău în ţară şi
străinătate”.
Domnul profesor Ioan Mitrea reprezintă un exemplu pentru toţi profesorii
activi dar şi pentru profesorii pensionari, pentru cercetătorii mai tineri şi pentru cei
care se pregătesc să iasă la pensie. Ne demonstrează în continuare, că pasiunea pentru
ştiinţa pe care te-ai angajat să o slujeşti în anii tinereţii, nu încetează odată cu ieşirea la
pensie. A fost şi rămâne un militant al apărării valorilor naţionale, crede cu
înverşunare că naţiunea română nu şi-a încetat misiunea istorică şi face tot posibilul,
prin intervenţiile sale, să ţină trează conştiinţa naţională a românilor. Pentru toate
acestea, merită respectul nostru!
Domnule profesor, „La mulţi ani”!
Livia Liliana Sibişteanu

Prof. dr. IOAN MITREA – Lista de lucrări publicate
I. Cărţi
1. Tezaurul de la Măgura, Bibliotheca Carpicae, I, Bacău, 1977, 80 p. text + XXVI planşe
(în colaborare cu Virgil Mihăilescu-Bîrliba).
2. Regiunea centrală a Moldovei dintre Carpaţi şi Siret în secolele VI-IX e.n., în
Carpica, XII, 1980, p. 55-190 şi separat, acelaşi text, Bacău, 1980, 136 p.
3. Bacău – monografie, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1980, 280 p. (coautor la capitolul
Istorie – partea privind istoria străveche, veche şi medievală).
4. Bacău reşedinţă voievodală, Bacău, 1996, 100 p. text + 51 fig. (în colaborare cu
Alexandru Artimon).
5. Judeţul Bacău – monografie, Bacău, 1996 (coautor pentru partea privind istoria
străveche şi veche).
6. Aşezarea din secolele VI-IX de la Izvoare-Bahna. Realităţi arheologice şi concluzii
istorice, Piatra Neamţ, Editura Nona, 1998, 173 p.
7. Bahna-Neamţ, străveche aşezare de răzeşi, Bucureşti, Editura Diacon Coresi, 1999,
168 p. (în colaborare cu Jean Ciută).
8. Comunităţi săteşti la est de Carpaţi în epoca migraţiilor. Aşezarea de la Davideni din
secolele V-VIII, Piatra Neamţ, Editura Constantin Matasă, 2001, 400 p.
9. Iulian Antonescu spirit universal, Editura Cutia Pandorei, Vaslui, 2001, 256 p.
(coordonare şi redactare împreună cu Eugenia Antonescu şi Marcel Drăgotescu).
10. Ştefan cel Mare şi Sfânt în memoria băcăuanilor, Bacău, Editura Conexiuni, 2004, 272
p. (coautor; coordonator al lucrării cu Al. Artimon).
11. Statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Bacău, 2004, 18 p.; ibidem, ediţia a II-a,
revizuită şi adăugită, Bacău, Editura Conexiuni, 2006, 20 p.
12. Enciclopedia judeţului Bacău, coordonator Emilian Drehuţă, Bacău, Editura Agora,
2007 (autor a peste 50 de „voci”); idem, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bacău, Editura
Agora, 2008 (autor a 72 de „voci”)
13. Iulian Antonescu – 70 de ani de la naştere, Bacău, Editura Corgal Press, 2007, 154 p.,
coordonatori: Eugenia Antonescu, Ioan Mitrea (coautor).
14. Târgu-Jiu 600, coordonator dr. Gheorghe Nichifor, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2007
(coautor).
15. Membrii Academiei Române din judeţul Bacău, Editura Vicovia, Bacău, 2008, 192 p.
(coautor).
16. Studii şi evocări despre Iulian Antonescu, Editura Corgal Press, Bacău, 2008, 157 p.
(editor şi coautor).
17. Membrii Academiei Române din judeţul Neamţ, Editura Constantin Matasă, Piatra
Neamţ, 2009, 199 p. (coautor).
18. În descendenţa lui Pârvan, Editura Babel, Bacău, 2012, 340 p.
19. Din arheologia şi istoria Moldovei în primul mileniu creştin, Editura Babel, Bacău,
2012, 276 p.
II. Articole, studii şi rapoarte arheologice
1. Cercetări arheologice în aşezarea prefeudală de la Lozna-Dorohoi, în Arheologia

Moldovei, IV, 1966, p. 279-292 (în colaborare cu Dan Gh. Teodor).
2. Descoperiri prefeudale din regiunea central-estică a Carpaţilor Orientali şi din zona
de contact cu Podişul Moldovei, în Carpica, I, 1968, p. 249-260.
3. Cercetările arheologice de la Mănoaia-Costişa şi contribuţia lor la cunoaşterea
culturii materiale locale din sec. V-VI e.n. din Moldova, în Carpica, I, 1968, p. 233-248 (în
colaborare cu Dan Gh. Teodor şi V. Căpitanu).
4. Date referitoare la populaţia autohtonă de la răsărit de Carpaţi în sec. V-VI e.n., în
Studii şi articole de istorie, XIV, 1969, p. 185-193.
5. Un pumnal scitic descoperit la Ghindăoani (com. Bălţăteşti, jud. Neamţ), în SCIV,
t. 20, 1969, 3, p. 453-456.
6. Necropola din sec. al IV-lea e.n. de la Obârşeni-Voineşti, în Carpica, II, 1969, p.
219-232.
7. Descoperirile arheologice de la Oituz (jud. Bacău), în Carpica, II, 1969, p. 309-324 (în
colaborare cu Dan Gh. Teodor şi C. Buzdugan).
8. Un sceptru din piatră descoperit la Voineşti (jud. Vaslui), în Memoria Antiquitatis, I,
1969, p. 311-317.
9. O descoperire din Hallstattul târziu în nordul Colinelor Tutovei (jud. Vaslui), în
Studii şi cercetări ştiinţifice, Bacău, 1970, p. 210-217
10. Contribuţii la cunoaşterea populaţiei locale dintre Carpaţi şi Siret în sec. V-VI e.n.,
în Memoria Antiquitatis, II, 1970, p. 345-369.
11. Un nou depozit monetar antic descoperit lângă Zimnicea, în Memoria Antiquitatis, II,
1970, p. 491-498 (în colaborare cu Virgil Mihăilescu-Bîrliba).

12. Un akinakes descoperit la Năneşti (com. Parincea, jud. Bacău), în SCIV, t. 22, 1971, 3,
p. 491-494.
13. Depozitul de bronzuri de la Heleşteni, în Memoria Antiquitatis, III, 1971, p. 183-192.
14. Descoperiri prefeudale la Curtea domnească – Bacău, în Carpica, IV, 1971, p. 225-
252 (în colaborare cu Al. Artimon).
15. Aşezarea prefeudală de la Onceşti (jud. Bacău), în Carpica, IV, 1971, p. 271-286.
16. Cercetări arheologice în nordul colinelor Tutovei, în Studii şi cercetări ştiinţifice,
Bacău, 1972, p. 131-148.
17. Un nou tezaur de tetradrahme thasiene şi podoabe dacice de argint descoperit în
Moldova, în SCIV, t. 23, 1972, 3, p. 641-646.
18. Contribuţii la cunoaşterea culturii Dridu din regiunea dintre Carpaţi şi Siret a
Moldovei, în Carpica, V, 1972, p. 115-132.
19. Contribuţia cercetărilor arheologice de la Curtea domnească din Bacău şi Davideni-
Neamţ, la cunoaşterea epocii secolelor VI-VII e.n. din Moldova, în Studii şi cercetări
ştiinţifice, Bacău, 1972, p. 5-22.
20. Cercetări arheologice în aşezările prefeudale de la Bereşti-Bistriţa şi Izvoare-Bahna,
în Studii şi cercetări ştiinţifice, Bacău, 1972, p. 33-46.
21. Câteva fibule romano-bizantine descoperite în Moldova, în SCIV, t. 24, 1973, 4,
p. 663-666.
22. Principalele rezultate ale cercetărilor din anii 1947-1972, privind situaţia din
Moldova în epoca formării poporului român, în Comunicări de istorie şi filologie, Bacău,
1973, p. 47-59.
23. Aşezarea prefeudală de la Izvoare-Bahna, în Carpica, VI, 1973-1974, p. 55-76.
24. Cercetări arheologice în aşezarea de la Câmpineanca, în Studii şi cercetări ştiinţifice,
Bacău, 1974, p. 61-86 (în colaborare cu Victor Nămoloşanu).
25. Concepţia lui Dimitrie Cantemir despre romanitatea, continuitatea şi unitatea
poporului român, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Bacău, 1974, p. 7-14.
26. Noi descoperiri arheologice din Moldova aparţinând culturii Dridu, în Crisia, IV,
1974, p. 73-87.
27. Un mormânt sarmatic descoperit la Ghermăneşti, jud. Vaslui, în Carpica, VII, 1975,
p. 59-62.
28. Tezaurul de denari romani imperial descoperit la Hertioana de Jos (com. Traian,
jud. Bacău), în Carpica, VII, 1975, p. 15-29 (în colaborare cu Virgil Mihăilescu-Bîrliba).
29. Săpăturile de salvare din aşezarea prefeudală de la Lespezi-Homocea, în Carpica,
VIII, 1976, p. 183-190.
30. Depozitul de bronzuri de la Rozavlea (jud. Maramureş), în SCIV, t. 27, 1976, 4,
p. 537-548 (în colaborare cu Carol Kacso).
31. Aşezarea medievală din secolele XIV-XV de la Curtea domnească – Bacău, în
Carpica, VIII, 1976, p. 191-224 (în colaborare cu Al. Artimon).
32. Teritoriul de formare al poporului român, vatră a luptei seculare pentru unitate şi
independenţă, în Carpica, IX, 1977, p. 35-39.
33. Tezaurul de vase romane de la Muncelul de Sus, în Carpica, X, 1978, p. 163-177 + 7
planşe (în colaborare cu Virgil Mihăilescu-Bîrliba).
34. Aşezarea prefeudală de la Izvoare-Bahna (II). Contribuţii la arheologia epocii de
formare a poporului român, în Carpica, X, 1978, p. 205-252.

35. Cercetări arheologice privind secolele IV-XI în judeţul Vrancea, în Vrancea – Studii
şi Comunicări, I, 1978, p. 45-80.
36. Le trésor de vases romains de Muncelul de Sus, în Dacia, N.S., XXII, 1978, p. 201-212
(în colaborare cu Virgil Mihăilescu-Bîrliba).
37. Elemente şi influenţe bizantine în regiunea subcarpatică a Moldovei, în secolele VI-IX,
în SCIVA, t. 30, 1979, 2, p. 145-162.
38. Un tezaur monetar din secolele XV-XVI, descoperit la Budeşti-Plopana, jud. Bacău,
în Carpica, XI, 1979, p. 231-246 (în colaborare cu Al. Artimon).
39. Dovezi ale prezenţei creştinismului în secolul al VI-lea în Moldova, în MMS, 55, 1979,
3-6, p. 400-403.
40. Descoperiri arheologice din secolul al IV-lea în comuna Dămieneşti, jud. Bacău, în
Carpica, XI, 1979, p. 171-180.
41. Şantierul arheologic Izvoare-Bahna, în Materiale şi cercetări arheologice, XIV, Tulcea,
1980, p. 432-449.
42. Dovezi arheologice privind prelucrarea metalelor în secolele VI-IX, în regiunea
subcarpatică a Moldovei, în SCICP, 2, Sibiu, 1981, p. 13-18.
43. Principalele rezultate ale cercetărilor arheologice din aşezarea de la Davideni
(sec. V-VII e.n.), în Memoria Antiquitatis (1971-1976), VI-VIII, 1981, p. 65-92.
44. Necropola carpică de Dămieneşti, jud. Bacău, în Carpica, XIV, 1982, p. 45-79.
45. Al V-lea Simpozion Naţional de Tracologie, în Carpica, XIV, 1982, p. 315-331.
46. Etnogeneza românilor în opera lui Vasile Pârvan, în Suceava, X, 1983, p. 847-851.
47. Sceptrul de piatră de la Mogoşeşti-Siret, judeţul Iaşi, în Carpica, XV, 1983, p. 71-95
(în colaborare cu Ann Dodd-Opriţescu).
48. Contribuţia noilor cercetări arheologice la cunoaşterea situaţiei istorice din Moldova
în epoca încheierii etnogenezei românilor, în Studii şi comunicări ştiinţifice (Ştiinţe
umaniste), Bacău, 1983, p. 97-102.
49. Două morminte din secolele VI-V î.e.n., descoperite la Mileştii de Sus, jud. Bacău, în
Studia antiqua et archaeologica, I, Iaşi, 1983, p. 59-64.
50. Le sceptre de pierre de Mogoşeşti-Siret, dép. d’Iaşi, Roumanie. Problèmes d’origine
et de datation, în Thraco-Dacica, IV, 1983, I-2, p. 5-11 (în colaborare cu Ann Dodd-
Opriţescu).
51. Deux tombes des VIe-Ve siècles de a.n.è. découvertes à Mileştii de Sus, département
de Bacău, în Carpica, XV, 1983, p. 117-124.
52. Descoperirile geto-dacice din sec. I î.e.n. – I e.n. de la Floreşti, jud. Bacău, în Carpica,
XV, 1983, p. 131-136.
53. Rezultatele cercetărilor arheologice din aşezarea de la Izvoare-Bahna (secolele
VI-IX e.n.), în Materiale şi cercetări arheologice, Braşov, 1981, XV, Bucureşti, 1983,
p. 429-434.
54. Cercetările arheologice de la Pârâul Boghii-Pârgăreşti, în Carpica, XV, 1983, p.
153-162.
55. La începutul sec. III stipendii romane pentru dacii liberi, în Magazin istoric, nr. 2,
1983, p. 13 (în colaborare cu Virgil Mihăilescu-Bîrliba).
56. Milenii de locuire în vatra oraşului Bacău şi împrejurimilor, până la prima
menţiune documentară a localităţii, în Carpica, XVI, 1984, p. 23-50.
57. Unele consideraţii privind originea, cronologia şi semnificaţia etno-culturală a

cuţitelor cu volute descoperite pe teritoriul României, în Carpica, XVI, 1984, p. 85-94.
58. Remarcabile rezultate ale cercetărilor arheologice în ultimele două decenii privind
etnogeneza şi continuitatea românilor la est de Carpaţi, în Carpica, XVII, 1985, p. 17-26.
59. Încă o necropolă daco-carpică descoperită pe teritoriul comunei Onceşti, jud. Bacău,
în Carpica, XVII, 1985, p. 81-92.
60. Cercetări arheologice în aşezarea din secolele II-V e.n. de la Cârligi, com. Filipeşti, jud.
Bacău, în Materiale şi cercetări arheologice, XVI (Vaslui, 1982), Bucureşti, 1986, p. 135-144.
61. Contribuţia cercetărilor arheologice de la Ştefan cel Mare, jud. Bacău la cunoaşterea
epocii sec. V-VII din Moldova, în Symposia Thracologica, IV, Oradea, 1986, p. 121-122.
62. Elemente comune în cultura materială şi spirituală din spaţiul est-carpatic şi sud-
estul Transilvaniei în secolele VI-IX, expresie a unităţii etnice de pe ambele versante ale
Carpaţilor, în Symposia Thracologica, 5, Miercurea Ciuc, 1987, p. 103-104.
63. Ignorarea şi mistificare realităţilor arheologice din secolele IV-IX, din spaţiul est-
carpatic al României, premise ale unor false concluzii istorice, în Studii şi comunicări
ştiinţifice (Ştiinţe umaniste), Bacău, 1987, p. 369-374.
64. Aşezarea din sec. V-VII de la Ştefan cel Mare, jud. Bacău, în Carpica, XVIII-XIX
(1986-1987), p. 215-250 (în colaborare cu C. Eminovici şi V. Momanu).
65. O fibulă digitată descoperită la Neguleşti, jud. Bacău, în Carpica, XVIII-XIX
(1986-1987), p. 261-264.
66. Contribuţia cercetărilor arheologice din judeţul Neamţ, privind secolele IV-X, la
cunoaşterea originii şi continuităţii românilor, în Symposia Thracologica, VI, Piatra Neamţ,
1988, p. 185-186.
67. Un complex funerar descoperit în necropola carpică de la Dămieneşti, jud. Bacău, în
SCIVA, 39, 1988, 4, p. 369-381.
68. Découvertes archéologiques de facture slave dans les établissements de la Moldavie
Centrale aux VIe-VIIe siècles, în vol. Trudi V Mejdunarodnogo Kongressa arheologov-
slavistov, t. 4, Kiev, 1988, p. 161-165 (lucrările celui de-al V-lea Congres internaţional de
arheologie slavă, Kiev, 18-25 septembrie 1985).
69. Unitatea culturii materiale şi spirituale din spaţiul carpato-danubiano-pontic în
secolele VI-VII – fundament al unităţii etno-culturale vechi româneşti, în Symposia
Thracologica, 7, Tulcea, 1989, p. 416-417.
70. Noi contribuţii arheologice la cunoaşterea istoriei şi civilizaţiei dacilor liberi de la est
de Carpaţi în sec. II-III, în Carpica, XX, 1989, p. 149-192.
71. Estimări paleodemografice privind spaţiul est-carpatic al României în sec. VI-X, în
Carpica, XX, 1989, p. 315-338.
72. Sceptre din epoca bronzului descoperite la Voineşti, jud. Vaslui, în Acta Moldaviae
Meridionalis, IX-XI, 1987-1989, Vaslui, 1989, p. 27-32.
73. Noi date privind civilizaţia dacilor liberi la est de Carpaţi în lumina cercetărilor
arheologice din judeţul Bacău, în Symposia Thracologica, VIII, Satu Mare, 1990, p. 194-195.
74. Rădăcinile Marii Unirii din 1918, în Carpica, XXI, 1990, p. 95-102.
75. Realităţi arheologice şi etnoculturale în spaţiul carpato-nistrean în secolele VI-VII, în
Lucrările conferinţei interuniversitare, organizată la Chişinău, de Universitatea de stat din
Republica Moldova în zilele de 27-30 XI 1991, p. 54-57.
76. Elemente de cultură materială şi spirituală din regiunea central-sud-vestică a
Moldovei şi sud-estul Transilvaniei în secolele VI-X, expresie a unităţii etnice pe ambele

versante ale Carpaţilor, în Vrancea – Studii şi Comunicări, VIII-X, Focşani, 1991, p. 81-108.
77. Noi descoperiri arheologice în aşezarea din secolele V-VII e.n. de la Davideni, jud.
Neamţ, în Memoria Antiquitatis, XVIII, 1992, p. 203-232.
78. Al XI-lea simpozion naţional de tracologie, în Memoria Antiquitatis, XVIII, 1992, p.
299-306.
79. Realităţi arheologice şi etno-culturale în spaţiul carpato-nistrean în secolele VI-VII,
în Carpica, XXIII, 1992, p. 209-222.
80. Realităţi arheologice şi etno-culturale în spaţiul carpato-nistrean în secolele VI-VII,
în Anuarul Liceului „George Bacovia” – Bacău, 1992, p. 101-110.
81. Din nou despre tezaurul de la Sîmbureşti (jud. Olt), în BSNR, 80-85 (1986-1991),
134-139, 1992, p. 75-87 (în colaborare cu Virgil Mihăilescu-Bîrliba).
82. Imaginea vieţii rurale din secolele VI-VII d.H. în spaţiul carpato-nistrean, pe baza
cercetărilor arheologice de la Davideni, în vol. Al XII-lea Simpozion naţional de istorie şi
retrologie agrară a României, Deva, 1992, p. 237-238.
83. Aşezările de la Cârligi-Filipeşti (sec. IV-V e.n.) şi Izvoare-Bahna (sec. VIII-IX e.n.), în
Materiale şi Cercetări Arheologice, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, p. 335-346.
84. Aşezarea din secolele V-VII de la Davideni, jud. Neamţ. Cercetările arheologice din
anii 1988-1991, în Memoria Antiquitatis, XIX, 1994, p. 279-332.
85. Locul şi rolul îndeletnicirilor agricole în viaţa comunităţilor autohtone din spaţiul
carpato-nistrean în secolele VI-X, în vol. Al XIV-lea Simpozion Naţional de istorie şi
retrologie agrară a României, Bacău, 1994, p. 23-24.
86. Davideni – un sat din epoca etnogenezei românilor, în Anuarul Liceului „George
Bacovia” – Bacău, Seria nouă, II, Bacău, 1995, p. 95-108.
87. Fibule descoperite în aşezarea de la Davideni-Neamţ (sec. V-VII d.H.), în Memoria
Antiquitatis, XX, 1995, p. 123-132.
88. Elemente slave în cultura secolelor VIII-X din spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Cuţitele cu volute şi semnificaţia lor, în vol. Din istoria Europei romane, Oradea, 1995, p.
295-300.
89. Deux fibules “digitées” trouvées le site de Davideni, dép. de Neamţ (VIe-VIIe siècles),
în Dacia, N.S., XXXVIII-XXXIX, 1994-1995, p. 445-447.
90. Davideni – aşezarea din secolele V-VII, în Cronica cercetărilor arheologice – campania
1995, Brăila, 1996, p. 37-38.
91. Comunităţi creştine din secolele V-VII în regiunea subcarpatică a Moldovei, în
Pontica, XXXVIII-XXXIX, 1995-1996, p.227-231.
92. Onceşti – necropola din secolele II-III d.Hr., în Cronica cercetărilor arheologice
1983-1992, Bucureşti, 1997, p. 63-64.
93. Dămieneşti – necropola din sec. III d.Hr., în Cronica cercetărilor arheologice 1983-1992,
Bucureşti, 1997, p. 28-30.
94. Şantierul arheologic Borşeni, în Cronica cercetărilor arheologice – campania 1996,
Bucureşti, 1997, p. 5-6 (în colaborare cu Gh. Dumitroaia şi Elena Ciubotaru).
95. Davideni – aşezarea din secolele V-VII, în Cronica cercetărilor arheologice 1983-1992,
Bucureşti, 1997, p. 30-31.
96. Davideni – aşezarea din secolele V-VII, în Cronica cercetărilor arheologice – campania
1996, Bucureşti, 1997, p. 16-17.
97. Cercetările arheologice de la Borşeni-Neamţ, în Memoria Antiquitatis, XXI, 1997,

p. 131-193 (în colaborare cu Gh. Dumitroaia şi Elena Ciubotaru).
98. Autohtoni şi slavi în secolele VI-VII în aşezarea de la Davideni, în Carpica, XXVI/1,
1997, p. 174-194.
99. Iulian Antonescu – universitarul, în vol. Iulian Antonescu – o viaţă dăruită istoriei şi
muzeografiei, Bucureşti, Editura Orion, 1997, p. 47-50.
100. De când începe istoria românilor?, în Acta Moldaviae Meridionalis, XV-XX/1,
1993-1998, p. 7-11.
101. L’habitat médiéval ancien de Davideni-Neamţ. Précisions chronologiques et
considérations ethno-culturelles, în Studia antiqua et archaelogica, VII, 2000, p. 439-454.
102. Secolul al VI-lea în istoria creştinismului la est de Carpaţi. Date arheologice şi
concluzii istorice, în Carpica, XXIX, 2000, p. 27-38.
103. Începuturile şi generalizarea creştinismului în spaţiul carpato-nistrean, în Cronica
Episcopiei Huşilor, VI, Huşi, 2000, p. 139-162.
104. Noi date privind creştinismul în Moldova în secolul al VI-lea, în Cronica Episcopiei
Huşilor, VI, Huşi, 2000, p. 329-342.
105. Consideraţii asupra sceptrelor tronconice din piatră descoperite pe teritoriul
României, în Suceava, XXVI-XXVIII, 1999-2001, p. 159-171 (în colaborare cu Emil Ursu).
106. Consideraţii privind etnicitatea şi spiritualitatea la est de Carpaţi în secolul al VI-lea
pe baza surselor arheologice, în vol. Adevărul omeneşte posibil pentru rânduirea binelui,
dedicat Profesorului Sever Dumitraşcu, Oradea, 2001, p. 299-306.
107. Cel mai vechi portret al lui Hristos din spaţiul est-carpatic al vechii Dacii, în
Mousaios, VI, Buzău, 2001, p. 61-64.
108. Iulian Antonescu – reprezentant de frunte al istoriografiei şi muzeologiei româneşti,
în Carpica, XXXI, 2002, p. 7-12.
109. Romanitate şi creştinism în secolele V-VI în lumea satelor din spaţiul carpato-
nistrean, în Zargidava, I, 2002, p. 17-44.
110. Iulian Antonescu şi arheologia românească, în vol. Iulian Antonescu şi dreptul la
neuitare, Bucureşti, Editura Maiko, 2002, p. 91-98.
111. Perenitatea ideilor lui Vasile Pârvan privind istoria geto-dacilor şi etnogeneza
românilor, în Zargidava, II, 2003, p. 13-24.
112. V. Pârvan – un militant al cauzei naţionale împlinite la 1918, în Carpica, XXXII,
2003, p. 173-178.
113. Generalul Vasile Mitrea autor de manuale pentru învăţământul militar, în Buletinul
Muzeului Militar Naţional, I, nr. 2, Bucureşti, 2003, p. 371-376.
114. Ştefan cel Mare în memoria băcăuanilor, în Zargidava, III, 2004, p. 24-56.
115. Ion Nestor (1905-1974) creator de şcoală în arheologia românească, în Zargidava, IV,
2005, p. 25-36.
116. Academicianul Mircea Petrescu-Dîmboviţa la 90 de ani, în Zargidava, IV, 2005,
p. 13-20.
117. Prof.univ.dr. docent Vladimir Hanga la 85 de ani, în Zargidava, IV, 2005, p. 21-24
(coautor cu Ioana Mitrea)
118. Observaţii privind sfârşitul culturii Sântana de Mureş şi începuturile culturii
Costişa-Botoşana-Hansca în stadiul actual al cercetărilor arheologice, în Carpica,
XXXIV, 2005, p. 131-142.
119. Valori ale civilizaţiei romane în lumea dacilor liberi din regiunile est-carpatice, în
Zargidava, IV, 2005, p. 37-50.
120. Prof.univ.dr. Dumitru Protase la 80 de ani, în Zargidava, V, 2006, p. 30-38.
121. Vasile Pârvan – iniţiatorul programului de cercetare modernă în arheologia
românească, în Carpica, XXXV, 2006, p. 5-11.
122. Contribuţia cercetărilor arheologice de la Bârlad-Valea Seacă, la cunoaşterea
culturii Sântana de Mureş, în Acta Musei Tutovensis, II, 2007, p. 7-11.
123. Cercetări arheologice ale Muzeului din Bacău privind epoca secolelor II-X, în
Carpica, XXXVI, 2007, p. 128-145.
124. Iulian Antonescu deschizător de drumuri în muzeografia şi arheologia băcăuană, în
Carpica, XXXVI, 2007, p. 209-294.
125. Vasile Pârvan. O mare personalitate a culturii române, în Mousaios, XII, Buzău,
2007, p. 189-192.
126. Daco-romanitatea şi românitatea în opera lui V. Pârvan, în Zargidava, VII, Bacău,
2008, p. 33-39.
127. Prof.univ.dr. Dan Gh. Teodor la 75 de ani, în Zargidava, VII, 2008, p. 5-14.
128. Bacău 600. De la sat la oraş la confluenţa Bistriţei cu Siretul, în Carpica, XXXVII,
Bacău, 2008, p. 12-22.
129. Generalii Nicolae Dăscălescu şi Vasile Mitrea – consăteni, colegi de generaţie,
carieră militară şi destin, în Buletinul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, nr. 6,
2008, p. 253-261.
130. Prof.univ.dr. Victor Spinei la 65 de ani, în Zargidava, VIII, Bacău, 2009, p. 7-18.
131. V. Pârvan – căuzaş al realizării şi consolidării Marii Uniri, în Zargidava, VIII, Bacău,
2009, p. 114-121.
132. In memoriam Alexandru Artimon, în Arheologia Moldovei, XXXII, 2009, p. 431-433.
133. Generalii N. Dăscălescu şi V. Mitrea – 125 de ani de la naştere, în Zargidava, VIII,
Bacău, 2009, p. 158-171.
134. In honorem: Academicianul Alexandru Zub la 75 de ani, în Carpica, XXXVIII,
2009, p. 400-412.
135. Dacian-Romanity and The Romanians in V. Pârvan’s Works, în Studia Antiqua et
Medievalia. Miscellanea, in honorem annos LXXV peragentis Professoris Dan Gh. Teodor
oblata, Edit Dan Aparaschivei, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009, p. 311-318.
136. O venerabilă aniversare în arheologia românească: Profesorul Mircea Petrescu-
Dîmboviţa la 95 de ani, în Zargidava, IX, 2010, p. 7-10.
137. Importanţa cercetărilor în arheositurile din Valea Budureasca-Prahova, pentru
încadrarea cronologică şi atribuirea etno-culturală a realităţilor arheologice de la est de
Carpaţi (sec. V-VII), în Zargidava, IX, 2010, p. 43-52.
138. Răzvan Theodorescu-istoric al artei medievale româneşti în context sud-est
european, în Carpica, XXXIX, 2010, p. 11-18.
139. Profesorul Ioan Scurtu la 70 de ani!, în Memoria Antiquitatis, XXVII, 2011, p. 7-36.
140. In honorem: Magistrul Ioan Scurtu la 70 de ani, în Zargidava, X, 2011, p. 7-16.
141. Iulian Antonescu-20 de ani de postumitate, în Zargidava, X, 2011, p. 159-173.
142. Observaţii privind începutul, sfârşitul şi etapele de evoluţie ale culturii Costişa-
Botoşana-Hansca (sec. V-VII), în Acta Musei Tutovensis, V, 2011, p. 150-156.
143. In memoriam: Profesorul Liviu Mărghitan, în Studii şi comunicări/Divizia de Istoria
Ştiinţei, vol. IV/2011, p. 415-419; idem, în Carpica, XL, 2011, p. 355-358.

144. Elemente de viaţă protourbană şi urbană în vatra oraşului Bacău şi împrejurimilor
până la jumătatea secolului al XV-lea, în vol. Conferinţa naţională de antropologie
urbană, ed. a-II-a, Roman, 8-9 octombrie 2010, Roman, Editura Muşatinia, 2011, p. 12-18.
III. Recenzii şi note bibliografice
1. D. Onciul, Scrieri istorice, I-II, Bucureşti, 1968 (ediţia Aurelian Sacerdoţianu), în

Ceahlăul, Piatra Neamţ, nr. 193, din 30 octombrie 1968, p. 6.
2. Mihail Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969, în Ateneu, Anul 6, nr. 10,
octombrie, 1969, p. 15.
3. Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970, în Ateneu,
Anul 8, nr. 1, ianuarie 1971, p. 15.
4. E.A. Rikman, I.A. Rafailovici, I.G. Hâncu, Ocerki istorii culturî Moldavii (II-XIV vv),
Chişinău, Editura Ştiinţa, 1971, în Carpica, V, 1972, p. 288-291 (în colaborare cu Al. Andronic).
5. Al. Zub, Vasile Pârvan – efigia cărturarului, Iaşi, Editura Junimea, 1974, în Ateneu,
Anul 12, nr. 2, iunie, 1975, p. 15.
6. M. Petrescu-Dîmboviţa, Depozitele de bronzuri din România, Bucureşti, 1977, în
Ateneu, Anul 14, nr. 4, decembrie, 1977, p. 15.
7. Eugenia Zaharia, Populaţia românească în Transilvania în secolele VII-VIII,
Bucureşti, 1977, în Ateneu, Anul 15, nr. 1, martie, 1978, p. 15.
8. Paul Mackendric, Pietrele dacilor vorbesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1978, în Steagul Roşu, Bacău, din 2 septembrie 1978, p. 7.
9. Dan Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e.n. Contribuţii arheologice
şi istorice la problema formării poporului român, Iaşi, Editura Junimea, 1978, în Scânteia,
nr. 11319, din 12 ianuarie 1979, p. 4.
10. Dan Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e.n. Contribuţii arheologice
şi istorice la problema formării poporului român, Iaşi, Editura Junimea, 1978, în Carpica,
XI, 1979, p. 327-329.
11. Mioara Turcu, Geto-dacii din Câmpia Munteniei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1979, în Carpica, XI, 1979, p. 341-344.
12. Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1980, în Ateneu, Anul 18, nr. 148, 1981, p. 15.
13. Silviu Sanie, Civilizaţia romană la est de Carpaţi şi romanitatea pe teritoriul
Moldovei (sec. II î.e.n. – III e.n.), Iaşi, Editura Junimea, 1981, în Ateneu, Anul 18, nr. 148,
1981, p. 15.
14. Ioan Glodariu, Aşezări dacice şi daco-romane la Slimnic. Contribuţii la continuitatea
dacilor în Dacia romană, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, în Ateneu, Anul 19, nr. 149,
1982, p. 13.
15. Dan Gh. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI e.n.,
Iaşi, Editura Junimea, 1981, în Scînteia, nr. 12402, din 8 iulie 1982, p. 4.
16. Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1982, în Scînteia, nr. 12517, din 20 noiembrie 1982, p. 4.
17. Dan Gh. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI e.n.,
Iaşi, Editura Junimea, 1981, în Carpica, XIV, 1982, p. 347-350.
18. Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1982, în Carpica, XIV, 1982, p. 351-356.
19. Ştefan Pascu, Ce este Transilvania? Civilizaţia transilvană în cadrul civilizaţiei
româneşti, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983, în Steagul Roşu, Bacău, din 5 noiembrie 1983,
p. 3.
20. V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1982 (ediţie
Radu Florescu), în Ateneu, Anul 20, nr. 3 martie 1983, p. 11.
21. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, în Ateneu, Anul 20, nr. 168, 1983, p. 8.
22. Al. Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1983, în
Carpica, XVI, 1984, p. 225-228.
23. I.H. Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, Editura Albatros, 1986, în Ateneu,
Anul 23, nr. 204, 1986, p. 4.
24. Dan Gh. Teodor, Civilizaţia romanică la est de Carpaţi în secolele V-VII e.n.
Aşezarea de la Botoşana-Suceava, Bucureşti, Editura Academiei, 1984, şi Continuitatea
populaţiei autohtone la est de Carpaţi. Aşezările din secolele VI-XI e.n. de la Dodeşti-
Vaslui, Iaşi, Editura Junimea, 1984, în Arheologia Moldovei, XI, 1987, p. 282-284.
25. Dan Gh. Teodor, Creştinismul la est de Carpaţi de la origini şi până în secolul al
XIV-lea, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1991, în Memoria Antiquitatis,
XVIII, 1992, p. 339-341; idem, în Ateneu, anul 29, nr. 3, martie, 1992, p. 5.
26. Al XI-lea simpozion naţional de tracologie, în Memoria Antiquitatis, XVIII, 1992, p.
299-306.
27. Al. Zub, În orizontul istoriei, Iaşi, 1994, în Sinteze – literare-critice-sociale, Bacău, nr.
165, din 30 septembrie 1994, p. 5 şi 7.
28. Corneliu Stoica, Istoria oraşului Târgu Ocna din cele mai vechi timpuri până la 1918,
Tg. Ocna, 1995, în Sinteze – literare-critice-sociale, Bacău, nr. 185, din 17 februarie 1995, p. 8.
29. Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I (A-C), coordonator
C. Preda, Bucureşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, în Sinteze – literare-critice-
sociale, Bacău, nr. 92, din 7 aprilie 1995, p. 8.
30. Gheorghe Postică, Românii din codrii Moldovei în evul mediu timpuriu, Chişinău,
Editura Universitas, 1994, în Sinteze – literare-critice-sociale, Bacău, nr. 195, din 28 aprilie
1995, p. 8.
31. Emilian Popescu, Christianitas Daco-Romana. Florilegium Studiorum, Bucureşti,
Editura Academiei, 1995, în Sinteze – literare-critice-sociale, Bacău, nr. 21, din 26 mai 1995,
p. 8.
32. Valeriu Sârbu, Dava getică de la Grădiştea, Brăila, Editura Istros, 1996, în Ateneu, Anul
35, nr. 322, 1996, p. 5.
33. D. Protase, Orizonturi daco-romane, Cluj-Napoca, Editura Carpatica, 1995, în
Monitorul de Bacău, nr. 185, din 28 mai 1996, p. 6A.
34. Vasile Ursachi, Zargidava. Cetatea dacică de la Brad, Bibliotheca Thracologica, X,
Bucureşti, 1995, în Ateneu, Anul 33, nr. 1 (314), 1996, p. 5.
35. Georges Duby, Anul 1000, Iaşi, Editura Polirom, 1996, în Ateneu, Anul 33, nr. 11 (326),
noiembrie 1996, p. 5.
36. Dan Gh. Teodor, Meşteşugurile la nordul Dunării de Jos în secolele IV-XI d.Hr., Iaşi,
Editura Helios, 1996, în Memoria Antiquitatis, XXI, 1997, p. 496-498; idem, în Ateneu, Anul
34, nr. 8, august 1997, p. 5.

37. Nelu Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, Bibliotheca Thracologica,
XVIII, Bucureşti, 1997, în Carpica, XXVII, 1998, p. 311-314.
38. Ştefan Pascu (1914-1998) (necrolog), în Carpica, XXVII, 1998, p. 315-319.
39. Eugen-Marius Constantinescu, Memoria pământului dintre Carpaţi şi Dunăre. Nord-
estul Munteniei în veacurile IV-XI d.Hr., Bucureşti, Editura Fiat Lux, 1999, în Carpica,
XXIX, 2000, p. 323-328.
40. Mircea Ignat, Dacii liberi din Moldova. Contribuţii arheologice. Necropolele de la
Podeni şi Zvorâştea, Iaşi, Editura Helios, 1999, în Carpica, XXIX, 2000, p. 329-330.
41. Ştefan Olteanu, Societatea carpato-danubiano-pontică în secolele IV-XI. Structuri
demo-economice şi social-politice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 1997, în
Memoria Antiquitatis, XXII, 2001, p. 563-564.
42. Iulian Antonescu, Liberţii în societatea romană a secolelor I-II, Constanţa, Editura Ex
Ponto, 2000, 80 p., în Carpica, XXX, 2001, p. 241-242.
43. C. Prangati, Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ, Piatra Neamţ, 1999, în
Ateneu, Anul 37, nr. 2, februarie 2000, p. 13.
44. D. Protase, Autohtonii în Dacia, vol. II. Dacia postromană până la slavi, Cluj-Napoca,
Editura Risoprint, 2000, 388 p., în Carpica, XXX, 2001, p. 243-246.
45. Ioan Murariu, Istoria satelor Cristineşti, Dămileni şi Dragalina (Judeţul Botoşani),
Bacău, Editura Plumb, 2001, 220 p. + 23 p. ilustraţii, în Carpica, XXX, 2001, p. 247-248.
46. Livia Liliana Sibişteanu, Alogeni în spaţiul getic (sec. III î.e.n.-II e.n.). Credinţe şi culte
religioase, Bacău, Editura Conexiuni, 2000, în Zargidava, I, Bacău, 2002, p. 155-156.
47. Doina Ciobanu, Exploatarea sării în perioada marilor migraţii (sec. I-XII e.n.) în
spaţiul carpato-dunărean, Biblioteca Mousaios, 3, Buzău, Editura Alpha, 2002, în
Zargidava, III, Bacău, 2004, p. 149-152.
48. D. Protase, Obreja. Aşezarea şi cimitirul daco-roman, secolele II-IV. Dovezi ale
continuităţii în Dacia, Cluj-Napoca, Editura Nereamia Napocae, 2002, în Zargidava, III,
Bacău, 2004, p. 153-158.
49. D. Protase, Ţaga. Două aşezări din perioada finală a etnogenezei românilor (sec. IV-VI
şi sec. VII-VIII), Cluj-Napoca, 2003, 110 p., în Carpica, XXXII, 2003, p. 249-250.
50. D. Protase, Orizonturi daco-romane, vol. II, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2005, în
Zargidava, V, Bacău, 2006, p. 246-248.
51. Vasile Marinoiu, Romanitatea în nordul Olteniei, Craiova, Editura Rhabon, 2004, în
Zargidava, V, Bacău, 2006, p. 249-251.
52. Sever Dumitraşcu, Florin Sfrengeu, Constantin Daicoviciu: o biografie, Oradea, 2008,
144 p., în Zargidava, VIII, Bacău, 2009, p. 283-285.
53. V. Ursachi, Episcopia Romanului. Cercetări arheologice, Roman, Editura Filocalia,
2008, 250 p., în Zargidava, VIII, Bacău, 2009, p. 295-297.
54. Nicolae Ursulescu, Ecouri în epocă ale monografiei lui Hubert Schmidt, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2009, 166 p., în Carpica, XXXVIII, 2009, p. 425-427.
55. Marin Rotaru, Antichităţile Elanului, Bârlad, Editura Sfera, 2009, 318 p., în Carpica,
XXXIX, 2010, p. 347-348.
56. Alis Niculică, Din istoria vieţii culturale a Bucovinei: teatrul şi muzica (1775-1940),
Bucureşti, Casa Editorială Floare Albastră, 2009, 344 p. + 34 planşe, în Carpica, XXXIX,
2010, p. 363-364.
57. D. Protase, Orizonturi daco-romane, vol. III, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2011,
399 p., în Carpica, XL , Bacău, 2011, p. 344-345.
IV. Articole în reviste de cultură, almanahuri şi presa cotidiană (listă selectivă);

interviuri
1. Epoca feudalismului timpuriu pe teritoriul regiunii Bacău, în Ateneu, Anul 2, nr. 1,

ianuarie 1965, p. 15 (în colaborare cu Dan Gh. Teodor).
2. Istoria patriei în revista Convorbiri literare, în Ateneu, Anul 4, nr. 3, martie 1967, p. 9.
3. Moldova în epoca formării poporului român, în Ateneu, Anul 7, nr. 6, iunie 1970,
p. 12, 15.
4. Formarea poporului român în lumina ultimelor rezultate ale cercetărilor
arheologice, în Ateneu, Anul 9, nr. 2, februarie 1972, p. 12.
5. Cercetarea arheologică la Muzeul de Istorie din Bacău, în Ateneu, Anul 21, nr.8,
august 1984, p. 10.
6. Un sat din epoca formării poporului român, în Ateneu, Anul 12, nr. 122, 1975, p. 6.
7. Contribuţii la cunoaşterea epocii de formare a poporului român, în Ateneu, Anul 13,
nr. 125, 1976, p. 13.
8. Bacăul în acte şi documente (I), în Ateneu, anul 13, nr. 127, 1976, p. 4; idem (II), în
Ateneu, nr. 128, 1976, p. 13; idem (III), în Ateneu, Anul 14, nr. 129, 1977, p. 13; idem (IV), în
Ateneu, Anul 14, nr. 130, 1977, p. 13; idem (V), în Ateneu, Anul 14, nr. 131, 1977, p. 13; idem
(VI), în Ateneu, Anul 14, nr. 132, 1977, p. 14; idem (VII), în Ateneu, Anul 15, nr. 133, 1978, p.
14; idem (VIII), în Ateneu, Anul 15, nr. 134, 1978, p. 14; idem (IX), în Ateneu, Anul 15, nr.
135, 1978, p. 14; idem (X), în Ateneu, Anul 15, nr. 136, 1978, p. 14; idem (XI), în Ateneu,
Anul 16, nr. 137, 1979, p. 13; idem (XII), Anul 16, nr. 138, 1979, p. 13; idem (XIII), în Ateneu,
Anul 16, nr. 139, 1979, p. 14; idem (XIV), în Ateneu, Anul 16, nr. 140, 1979, p. 13; idem
(XV), în Ateneu, Anul 17, nr. 141, 1980, p. 14.
9. Tezaurul de vase romane de la Muncelul de Sus, în Ateneu, Anul 15, nr. 136, 1978, p. 8.
10. Decebal regele-erou al geto-dacilor, în Steagul Roşu, Bacău, din 8 aprilie 1978, p. 7.
11. Romanitatea românilor, în Steagul Roşu, Bacău, din 16 septembrie 1978, p. 6.
12. Expoziţia „I Dacii. Mostra della civilità daco-getica in epoca clasica” – un eveniment
cultural şi ştiinţific deosebit la Roma (interviu acordat doamnei Măndica Mardare), în
Ateneu, Anul 17, nr. 141, 1980, p. 3.
13. Continuitatea şi cercetarea arheologică microzonală, în Ateneu, Anul 19, nr. 151,
1982, p. 11.
14. Autohtonie şi romanitate, în Ateneu, Anul 19, nr. 156, 1982, p. 2-3.
15. „Getica” – reeditarea unei lucrări fundamentale a istoriografiei româneşti (cu
prilejul apariţiei în 1982, la Editura Meridiane, a ediţiei îngrijite de Radu Florescu), în Scînteia,
nr. 12677, din 27 mai 1983, p. 4.
16. Al. Zub – medalion (cu prilejul acordării Premiului „Vasile Pârvan” al Revistei Ateneu
pe 1984, „pentru activitate în domeniul istoriei patriei şi valorificării moştenirii culturale”), în
Ateneu, Anul 21,, nr. 12 (181), decembrie 1984, p. 7.
17. Vasile Pârvan, în Almanahul Ateneu, Bacău, 1986, p. 20-21.
18. Cel mai mare tezaur de monede romane din Moldova, în Almanahul Ateneu, Bacău,
1986, p. 33-34.
19. Decebal – marele rege al geto-dacilor, în Ateneu, Anul 24, nr. 213, 1987, p. 6.
20. 1900 de ani de la urcarea lui Decebal pe tronul statului dac, în Almanahul Ateneu,
Bacău, 1987, p. 16-18.
21. Cel mai vechi atestat de limbă română, în Almanahul Ateneu, Bacău, 1987, p. 16-18.
22. Etnogeneza şi continuitatea românilor, în Ateneu, Anul 25, nr. 223, 1988, p. 3 şi 6.
23. La început a fost... arheologia, în Almanahul Ateneu, Bacău, 1988, p. 213-215.
24. Columna lui Traian – după 1875 de ani, în Almanahul Ateneu, Bacău, 1988, p. 169-172.
25. Simpozionul Naţional de Tracologie (prezentarea celui de al XII-lea Simpozion
Naţional de Tracologie-Tulcea, 28 sept.-1 oct. 1989), în Ateneu, Anul 26, nr. 241, decembrie
1989, p. 5.
26. Aproape invulnerabil Ahile în pământ traco-getic, în Almanahul Ateneu, Bacău, 1989,
p. 56-58.
27. Nero – un cântăreţ pe tronul Romei, în Magazin T, Bacău, nr. 3, 1990, p. 2.
28. Iulian Antonescu (1932-1991), în Ateneu, Anul 28, nr. 2, februarie, 1991, p. 2.
29. Vasile Pârvan – permanenţă a spiritualităţii româneşti, în Cugetul – revistă de istorie
şi ştiinţe umaniste, 4, 1992, Chişinău, p. 28-33.
30. A.D. Xenopol după 75 de ani, în Sinteze – literar-critice-sociale, Bacău, nr. 189, din 17
martie 1995, p. 8.
31. Manualele de istorie în liceu (I), în Monitorul de Bacău, nr. 12, din 6 noiembrie 1995, p.
6; idem (II), în Monitorul de Bacău, nr. 13, din 7 noiembrie 1995, p. 6; idem (III), în Monitorul
de Bacău, nr. 14, din 8 noiembrie 1995, p. 6; idem (IV), în Monitorul de Bacău, nr. 15, din 9
noiembrie 1995, p. 6; idem (V), în Monitorul de Bacău, nr. 16, din 10 noiembrie 1995, p. 6.
32. Despre începuturile creştinismului (pe marginea Sesiunii ştiinţifice Pontica ’95, cu tema
De la credinţele politeiste la monoteismul creştin în spaţiul Dunării de Jos), în Monitorul
de Bacău, nr. 26, din 21 noiembrie 1995, p. 6.
33. Primele comunităţi creştine din Moldova, în Monitorul de Bacău, nr. 32, din 28
noiembrie 1995, p. 6.
34. Regi daci de după Decebal, în Monitorul de Bacău, nr. 45, din 12 decembrie 1995, p. 6.
35. Arhivele şi arheologia, în Monitorul de Bacău, nr. 52, din 19 decembrie 1995, p. 6.
36. (I. Mitrea – Interviu) în vol. Sever Dumitraşcu, Arheologia română la sfârşit şi
început de mileniu, Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 1995, p. 372-376.
37. Problema continuităţii (D. Protase, la împlinirea a 70 de ani de viaţă), în Monitorul de
Bacău, nr. 4, marţi, 30 ianuarie 1996, p. 6.
38. Lingvistica şi continuitatea românilor, în Monitorul de Bacău, nr. 53, marţi, 5 martie,
1996, p. 6.
39. Basarabia, străvechi pământ românesc, în Monitorul de Bacău, nr. 129, din 26 martie,
1996, p. 6.
40. Din nou despre „Decebalus per Scorilo”, în Monitorul de Bacău, nr. 141, din 9 aprilie,
1996, p. 6.
41. De când începe istoria românilor? (I), Monitorul de Bacău, nr. 148, din 16 aprilie, 1996,
p. 6A; idem (II), în Monitorul de Bacău, nr. 149, din 17 aprilie, 1996, p. 6A.
42. Revistele muzeelor azi, în Monitorul de Bacău, nr. 154, din 23 aprilie, 1996, p. 6.
43. Eterna fascinaţie a lumii greceşti (prezentarea lucrării Istoria grecilor, de Indro
Montanelli, Bucureşti, Editura Artemis, 1996), în Monitorul de Bacău, nr. 178, din 2 mai,
1996, p. 6A.
44. Bilanţ în arheologia românească (cu prilejul cele de-a XXX-a Sesiuni naţionale de
rapoarte arheologice – campania 1995), în Monitorul de Bacău, nr. 172, din 14 mai, 1996, p. 6A.
45. La orizont, noul „Tratat de Istoria Românilor”, în Monitorul de Bacău, nr. 207, din 12
iunie, 1996, p. 6A.
46. O premieră muzeologică, în Deşteptarea, nr. 198, din 6 decembrie 1996, p. 8.
47. Nevoia de monografii istorice, în Sinteze – literar-critice-sociale, în Deşteptarea, nr.
207, din 31 ianuarie 1997, p. 7.
48. Etnogeneza românilor nu mai este „o enigmă şi un miracol istoric” (interviu acordat
de I. Mitrea domnului prof. Gh. Dumitroaia), în Ateneu, Anul 34, nr. 3 (330), Bacău, martie
1997, p. 8.
49. Arheologia încotro?, în Sinteze – literare-critice-sociale, în Deşteptarea, nr. 226, din 20
iunie 1997, p. 7.
50. Noi lumini asupra „mileniului întunecat”, în Sinteze – literare-critice-sociale, în
Deşteptarea, nr. 230, din 18 iulie 1997, p. 7.
51. Când s-a încheiat etnogeneza românilor?, în Buletin ştiinţific, editat de Colegiul
„Ferdinand I” Bacău, I, Bacău, 1997, p. 11-16.
52. Istoriografia românească între 1989-1994 (Bibliografia istorică a României, vol.
VIII), în Sinteze – literare-critice-sociale, în Deşteptarea, nr. 263, din 20 martie 1998, p. 7.
53. Pericolul „bulgarizării” în arheologia românească, în Sinteze – literare-critice-sociale,
în Deşteptarea, nr. 274, din 5 iunie 1998, p. 7.
54. In memoriam Traian Cantemir. Un om de mare nobleţe, Sinteze – literare-critice-
sociale, anul IX, nr. 32 (284), Bacău, 14 august 1998, p. 9.
55. Mai este actual recursul la istorie? (interviu acordat ziaristului Mihai Buznea), în
Imparţial, săptămânal, Bacău, Anul I, nr. 12 (20-26 mai 1999), p. 23.
56. Recursul la istorie. Conţinutul manualelor şcolare (interviu acordat ziaristului Mihai
Buznea), în Imparţial, săptămânal, Bacău, Anul I, nr. 13 (27 mai-2 iunie 1999), p. 19.
57. Prima reprezentare a chipului lui Hristos din lumea satului românesc, în Buletin
ştiinţific, SIRAR – Filiala Bacău, nr. 3, Bacău, 2001, p. 11-14.
58. Aniversare 70. Iulian Antonescu, în Ateneu, Anul 39, nr. 6 (393), iunie 2002, p. 10-11.
59. Iulian Antonescu – istoric al lumii romane, în Cartea. Periodic de atitudine culturală,
Bacău, Anul 2, nr. 3 (13), martie 2002, p. 10.
60. „Vasile Pârvan s-a dovedit un autentic spirit european şi nu poate fi ascuns în rafturi
prăfuite”, interviu cu Prof.dr. Ioan Mitrea, consemnat de Ioan Enache şi Viorel Savin, în
Cartea. Periodic de atitudine culturală, Bacău, Anul 2, nr. 9-10 (19-20) septembrie-octombrie
2002, p. 3-5.
61. Vladimir Hanga – un ferdinandist de excepţie, autentic model pentru generaţiile de
elevi de azi şi de mâine, în Anuarul Colegiului Naţional „Ferdinand I” Bacău, serie nouă, IV,
2005, p. 106-110 (în colaborare cu Ioana Mitrea).
62. De la demitizarea lui Ştefan cel Mare la intoxicarea cititorului, în Zargidava, IV,
Bacău, 2005, p. 51-58.
63. Consideraţii privind valoarea tradiţiei şi nevoia înnoirii în educaţia şi dezvoltarea
rurală, în Zargidava, IV, Bacău, 2005, p. 193-196.
64. Sesiunea de comunicări ştiinţifice „Arheologia mileniului I p.Chr.”, organizată de
Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova (ediţia I – 2002, a II-a – 2003, ediţia a III-a –
2004, ediţia a IV-a – 2005), în Zargidava, IV, 2005, p. 225-230.
65. Prof.univ.dr. Dumitru Protase în dialog cu Ioan Mitrea, interviu, în Zargidava, V,

Bacău, 2006, p. 39-49. Într-o formă prescurtată interviul a apărut şi în Ateneu, Anul 43, nr. 2
(438), februarie 2006, p. 3.
66. Şcoala românească în derivă, în Ateneu, Anul 43, nr. 3 (439), martie 2006, p. 12.
67. Acad. Mircea Petrescu-Dîmboviţa în dialog cu Ioan Mitrea, interviu, în Ateneu, Anul
43, nr. 5 (441), mai 2006, p. 12-13.
68. V. Pârvan iniţiatorul modernizării în arheologia românească, în Ateneu, Anul 43
(serie nouă), nr. 11-12 (447-448), noiembrie-decembrie, 2006, p. 24.
69. Muzeul Civilizaţiei Cucuteni – un unicat, la standarde europene, în muzeistica
românească, în Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu”
Bacău, Anul XV, nr. 7-8 (26), decembrie 2006, p. 33.
70. Un model socratic în istoriografia românească – Iulian Antonescu, în Vitraliu.
Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XV, nr. 3-4 (28),
august 2007, p. 4-5.
71. Iulian Antonescu – 75 de ani de la naştere. Un tenace constructor al culturii
româneşti din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în Ateneu – revistă de cultură, anul 44,
nr. 7 (455), iulie 2007, p. 12-13.
72. Daco-romanitatea şi românitatea în opera lui Vasile Pârvan, în Vitraliu. Periodic al
Centrului Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XV, nr. 5-6 (29), noiembrie
2007, p. 23-24.
73. Civilizaţie şi istorie multimilenară în regiunea de geneză a oraşului Bacău, în Vitraliu.
Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XVI, nr. 1-2 (30),
aprilie 2008, p. 3-4.
74. Prof.univ.dr. Dan Gh. Teodor în dialog cu Ioan Mitrea, interviu, în Ateneu – revistă
de cultură, Anul 45, nr. 9 (469), septembrie 2008, p. 12-13.
75. Savantul Ion Simionescu – primul băcăuan preşedinte al Academiei Române, în
Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XVI, nr.
3-4 (31), septembrie 2008, p. 12.
76. Băcăuani - membrii ai Academiei Române, în Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural
Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XVI, nr. 3-4 (31), septembrie 2008, p. 13-14.
77. Prof.univ.dr. Victor Spinei în dialog cu Ioan Mitrea, interviu, în Ateneu – revistă de
cultură, anul 45, nr. 10 (470), octombrie 2008, p. 10-11.
78. Centenarul naşterii marelui silvicultor Ion Popescu-Zeletin, în Buletin Ştiinţific, V,
editat de SIRAR – Filiala Bacău, Editura Magic Print, Oneşti, 2008, p. 92-97.
79. O excelentă monografie cu valoare ştiinţifică deosebită, în Cronica Romanului. Buletin
Oficial al Episcopiei Romanului, anul II (IX), nr. 1-2, ianuarie-februarie 2009, p. 33.
80. In memoriam Alexandru Artimon, în Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural
Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XVII, nr. 1-2 (32), iunie 2009, p. 31.
81. Istoricul Al. Zub – un reper moral şi profesional, în Vitraliu. Periodic al Centrului
Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XVII, nr. 3-4 (33), noiembrie 2009, p. 27.
82. Profesorul Mircea Petrescu-Dîmboviţa la 95 de ani, în Vitraliu. Periodic al Centrului
Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XVIII, nr. 1-2 (34), aprilie 2010, p. 24.
83. Răzvan Theodorescu-un boier al spiritului, în Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural
Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XVIII, nr. 3-4 (35), noiembrie 2010, p. 20-21.
84. Lumini în arheologia basarabeană privind „mileniul întunecat”, în Vitraliu. Periodic
al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XIX, nr. 1-2 (36), aprilie
2011, p.16.
***Mai sus au fost reţinute, cu precădere, articolele de popularizare privind istoria

străveche, veche şi medievală; interviuri etc. Alte câteva zeci de articole se referă la evenimente
din istoria modernă şi contemporană, precum revoluţia din 1848, unirea din 1859, cucerirea
independenţei, Mare Unire din 1918 etc. La cele scrise se adaugă câteva sute de conferinţe pe
teme arheologie şi istorie, precum şi câteva zeci de emisiuni la radio şi tv.
V. Referinţe (despre principalele cărţi şi autor)
A. Tezaurul de la Măgura:
1. I. Winkler, în Cercetări numismatice, 3, 1980, p. 236-237.
2. G. Hochstrasser, în Geldgeschichtlicte Nachrichten, Frankfurt am Main, 15, 1980, 79,
p. 286.
B. Bacău – reşedinţă voievodală:
1. Cătălin Hriban, în Historia Urbana, Tom. V, 1997, nr. 1, p. 149-150.
2. Corneliu Stoica, în Carpica, XXVI/2, 1997, p. 185-187.
3. Viorel Cruceanu, în Acta Moldavie Meridionalis, XV-XX, 1993-1998, II, p. 393-395.
4. Iuliana Ciobanu, în Analele Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Seria Istorie, nr.
2, 1998, p. 244-245.
5. Anton Coşa, în Arheologia Moldovei, XX, 1999, p. 238.
C. Aşezarea din secolele VI-IX de la Izvoare Bahna. Realităţi arheologice
şi concluzii istorice:
1. Dan Gh. Teodor, în Sinteze – literare-crisitice-sociale, Supliment în Deşteptarea, Bacău,
Anul IX, nr. 51 (303), miercuri, 23 decembrie 1998; idem, în Ateneu, Anul 36, martie 1999, p.
5.
2. Liliana Trofin, în Analele Universităţii Creştine „D. Cantemir”, Seria Istorie, nr. 2/1998,
p. 339-340.
3. Florin Sfrengeu, în Analele Universităţii din Oradea, Istorie-Arheologie, Tom VIII-IX,
1998-1999, p. 223-227.
4. Nelu Zugravu, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi,
XXXVI, 1999, p. p. 227-228.
5. Lăcrămioara Elena Istina, în Carpica, XXVIII, 1999, p. 309-312.
6. Diana Pipoş, în Opţiuni istoriografice. Buletinul Asociaţiei tinerilor istorici ieşeni, Iaşi, nr.
1, 2000, p. 177-178.
7. Eugen-Marius Constantinescu, în Mousaios, VI, 2001, p. 607-609.
8. Mugur Andronic, în Suceava. Anuarul Muzeului Naţional al Bucovinei, XXIV-XXV,
1997-1998, p. 491-492.
9. Dan Aparaschivei, în Arheologia Moldovei, XXII (1999), Bucureşti, 2002, p. 297-299.
D. Comunităţi săteşti la est de Carpaţi în epoca migraţiilor. Aşezarea de la
Davideni din secolele V-VIII:
1. Dan Gh. Teodor, în Ateneu, Anul 38, nr. 3 (378), 2001, p. 9.
2. Elena Ciubotaru, în Acţiunea, săptămânal independent, de atitudine şi informaţie, Piatra
Neamţ, nr. 659 (15-21 martie), 2001, p. 2.
3. Relu Leoveanu, în Viaţa băcăuană, săptămânal, nr. 259 (31.III-6.IV), 2001, p. 5.

4. Constantin Prangati, în Telegraful, nr. 562 (26.IV-2.V), 2001, p. 5.
5. Marcel Drăgotescu, în Asachi – revistă de cultură, Piatra Neamţ, nr. 147, mai, 2001, p. 8.
6. Constantin Călin, în Monitorul de Bacău, nr. 209, 10 septembrie 2001, p. 2B.
7. Florin Sfrengeu, în Analele Universităţii din Oradea. Istorie-Arheologie, X (2000), 2001,
p. 207-211.
8. Daniel Flaut, în Pontica, XXXIII-XXXIV, 2000-2001, p. 681-684.
9. Ştefan Olteanu, în Zargidava, I, 2002, p. 157-158; idem, în Cartea. Periodic de atitudine
culturală, Bacău, Anul 2, nr. 5 (15), mai 2002, p. 16; idem, în Ateneu, Anul 40, nr. 1 (412),
ianurie 2004, p. 3.
10. Florin Curta, în Archaeologia Bulgarica, VI, 2002, 2, Sofia, p. 87-97.
11. Dan Gh. Teodor, în Cartea. Periodic de atitudine culturală, Bacău, Anul 2, nr. 5 (15), mai
2002, p. 16; idem, în Ateneu, Anul 40, nr. 1 (412), ianuarie 2004, p. 3.
12. D. Protase, în Cartea. Periodic de atitudine culturală, Bacău, Anul 2, nr. 5 (15), 2002, p.
16; idem, în Ateneu, Anul 40, nr. 1 (412), ianuarie 2004, p. 3.
13. Gh. Dumitroaia, în Cartea. Periodic de atitudine culturală, Bacău, Anul 2, nr. 5 (15), mai
2002, p. 16.
14. Pavel Petrea, în Arheologia Moldovei, XXVII (2004), Bucureşti, 2005, p. 342-343.
E. Referinţe despre autor
1. Prof.dr. Ioan Mitrea – medalion, în Anuarul Liceului „George Bacovia” Bacău, serie
nouă, I, Bacău, 1992, p. 27.
2. Ioan Mitrea – interviu luat de Sever Dumitraşcu, în vol. Arheologia română la sfârşit
şi început de mileniu, Oradea, 1995, p. 372-376.
3. Viorel Cruceanu, Un om al cetăţii (Ioan Mitrea la 60 de ani), în Sinteze – literare-
critice-sociale, Bacău, Anul VIII, nr. 93 (216), din 4 aprilie 1997, p. 7.
4. Prof.dr. Ioan Mitrea – medalion, în Anuarul Colegiului Naţional „Ferdinand I” Bacău,
serie nouă, III, 1997, p. 45.
5. Prof.dr. Ioan Mitrea, în C. Prangati, Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul
Neamţ, Piatra Neamţ, Editura Crigarux, 1999, p. 164-165.
6. Prof.dr. Ioan Mitrea 65: „Arheologii au încă mari datorii faţă de istoriografia
românească” – interviu consemnat de dr. V. Sporici, în Ateneu, Anul 39, nr. 3 (390), martie,
2002, p. 3.
7. Viorel Cruceanu, Profesorul Ioan Mitrea la a 65-a aniversare, în Zargidava, I, Bacău,
2002, p. 165-182.
8. Ioan Mitrea – medalion, în revista Cartea. Periodic de atitudine culturală, Anul 3, nr. 1
(23), ianuarie 2003, p. 16. (Cu prilejul acordării Premiului pentru istorie pe 2002, al revistei
Cartea).
9. Prof.dr. Ioan Mitrea, laureat al Premiului Academiei Române – interviu consemnat de
dr. V. Sporici, în Ateneu, Anul 40, nr. 1 (412), ianurie, 2004, p. 3.
10. Prof.dr. Ioan Mitrea – medalion, în Anuarul Colegiului Naţional „Ferdinand I”, Bacău,
2005, p. 51-52.
11. Vilică Munteanu, Ioan Mitrea – medalion, în Enciclopedia Judeţului Bacău, Bacău,
Editura Agora, 2007, p. 298.
12. Prof.dr. Ioan Mitrea – medalion, în vol. Personalităţi, instituţii şi societăţi în relaţie cu
istoria şi retrologia agrară a judeţului Bacău, Oneşti, Editura Magic Print, 2007, p. 39-42.
13. Dimitrie-Ovidiu Boldur, Profesorul dr. Ioan Mitrea la 70 de ani, în Zargidava, VI,
2007, p. 5-30.
14. Ioan Mitrea – 70. Interviu acordat gazetarului Cornel Galben, în Ateneu, anul 44, nr.
3 (451), martie 2007, p. 3.
15. Eugen Verman, Personalităţi băcăuane. Un om al cetăţii (Ioan Mitrea), în Ziarul de
Bacău, vineri, 13 aprilie 2007, p. 6. Text reluat în vol. Eugen Verman, Liliacul alb. Zborul
numărul 3, Bacău, Editura Corgal Press, 2007, p. 48-50.
16. Cornel Galben, Personalităţi băcăuane – Ioan Mitrea, în Ateneu, anul 44, nr. 4 (452),
aprilie 2007, p. 14.
17. Lăcrămioara Elena Istina, Ioan Mitrea – arheolog şi profesor al meleagurilor
băcăuane, în Carpica, XXXVI, 2007, p. 234-253.
18. Gh. Dumitroaia, Dr. Ioan Mitrea la 70 de ani!, în Memoria Antiquitatis, XXIV,
2007, p. 7-16.
19. Silviu Sanie, Ioan Mitrea, membru de onoare al Institutului de Arheologie din Iaşi,
în Arheologia Moldovei, XXX-2007, Bucureşti, 2008, p. 461-463.
20. Dan Gh. Teodor, Ioan Mitrea: repere ale activităţii ştiinţifice, în Arheologia Moldovei,
XXX-2007, Bucureşti, 2008, p. 463-465.
21. Vilică Munteanu, Ioan Mitrea – medalion, în Enciclopedia Judeţului Bacău, ediţia a
II-a revăzută şi adăugită, Editura Agora, Bacău, 2008, p. 532.
22. Lăcrămioara Elena Istina, Prof. dr. Ioan Mitrea la 70 de ani, în Zargidava, VII,
2008, p. 271-277.
23. Livia Liliana Sibişteanu, O lecţie cu Ioan Mitrea, în Vitraliu. Periodic al Centrului
Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XVI, nr. 1-2 (30), aprilie 2008, p. 30;
idem, în Zargidava, VIII, Bacău, 2009, p. 277-282.
24. Sever Dumitraşcu, „Sinuciderea” Europei. Destine şi idealuri româneşti, Oradea,
Editura Europrint, 2010 (medalion Ioan Mitrea, p. 66-67).
25. Cornel Galben, Personalităţi băcăuane, IV, Bacău, Ed. Corgal Press, 2010 (medalion
Ioan Mitrea istoric, p. 128-133).
26. Livia Liliana Sibişteanu, La ceas aniversar (I. Mitrea), în Deşteptarea, Bacău, miercuri
4 aprilie 2012, p. 8.
27. Cornel Galben, Gânduri la ceas aniversar (I. Mitrea), în Ateneu, anul 49, nr. 4 (512),
aprilie 2012, p. 19.
28. Dan. Gh. Teodor, Dr. Ioan Mitrea la 75 de ani, în ArhMold, XXXV, 2012, p. 384-385.
29. Dimitrie-Ovidiu-Boldur, In Honorem unui slujitor al muzei Clio. Prof.dr. Ioan Mitrea
la 75 de ani, în Zargidava, XI, 2012, p. 7-38.
Imagini de la manifestarea dedicată prof.dr. Ioan Mitrea la aniversarea a 75 de ani

(Centrul Internaţional de Cultură „George Apostu” Bacău”)
MUZEOGRAFUL ELENA ARTIMON LA ÎMPLINIREA UNEI
FRUMOASE VÂRSTE
Muzeograful Elena Artimon a aniversat, în primăvara acestui an, o frumoasă

vârstă. A fost, fără doar şi poate, o clipă emoţionantă din viaţa şi activitatea unui om
care s-a dăruit, peste patru decenii din existenţa noastră efemeră, culturii băcăuane şi
naţionale.
Născută la 18 martie 1947, pe meleaguri botoşănene, în satul Costeşti, comuna
Răchiţi – Elena Artimon a absolvit Liceul „A.T. Laurian” din Botoşani. Este
absolventă a Facultăţii de Istorie-Geografie de la Institutul Pedagogic de 3 ani din
Suceava (1969). Perseverând, a urmat şi cursurile prestigioasei Facultăţi de Istorie-
Filosofie (specializarea Istorie) de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, fiind
absolventă, cu diplomă de stat, a promoţiei 1974.
După ce a funcţionat o scurtă perioadă de timp ca profesor în învăţământul
gimnazial la Şcoala din Zvoriştea, judeţul Suceava – din luna ianuarie a anului 1970
activează la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Bacău, azi Complexul Muzeal „Iulian
Antonescu” Bacău, îndeplinind, pe rând, funcţiile de îndrumător, muzeograf,
muzeograf principal şi şef-secţie istorie (februarie 1984-mai 1990). Revine, apoi, la
statutul de muzeograf, până la pensionare, în vara anului 2011.
A urmat cursuri de specializare muzeistică şi de evidenţă în sistem informatizat
a patrimoniului cultural naţional, iar din 2004 este expert acreditat de Ministerul
Culturii şi Patrimoniului, în domeniului bunurilor arheologice şi istorico-
documentare, specializările numismatică-medalistică.
Mulţi dintre contemporanii noştri consideră instituţiile muzeale ca adevărate
„cenuşărese”, în care totul este prăfuit şi se plafonează la un anumit nivel. Depăşind
încă din primii ani de muzeografie aceste niveluri şi standarde de cotare ştiinţifică şi
umană, în tainiţele profesiei de muzeograf, Elena Artimon a avut, şi are, preocupări
dintre cele mai diverse.
Colecţionarea (prin achiziţie sau donaţie) a pieselor de patrimoniu, preocuparea
permanentă pentru valorificarea ştiinţifică a colecţiilor muzeale – prin organizarea de
expoziţii (temporare sau permanente) cu caracter local, regional sau naţional, dar şi
minuţiozitatea cercetărilor de teren – nu sunt decât o mică trecere în revistă a
activităţii zilnice a Muzeografului aflat sub faldurile Muzei Clio. Dacă adăugăm atât
participările la sesiunile ştiinţifice de comunicări din ţară, cât şi contribuţiile cu
caracter ştiinţific sau de popularizare din lucrările de specialitate, periodice, volume
cu mai mulţi autori – putem spune, cu certitudine, că am scos în evidenţă, doar într-o
mică măsură, acea conştiinţă mereu tânără care este Muzeograful Elena Artimon.
Implicarea cu trup şi suflet în organizarea expoziţiilor de bază ale muzeului
băcăuan, precum: Lupta poporului român pentru unitate statală şi independenţă
naţională, Tezaur arheologic şi istoric din zona centrală şi sud-vestică a
56 Dimitrie-Ovidiu Boldur
Moldovei (2000), Expoziţiile memoriale „Iulian Antonescu”, „Vasile Pârvan”

sau „Ion Ionescu de la Brad”, dar şi în conceperea expoziţiilor temporare, etalate în
cei peste 40 de ani de activitate, cu titluri sugestive cum ar fi: Basarabia şi Bucovina
– străvechi provincii româneşti (1990), Ctitorii medievale reflectate în
medalistică (1991), Elena Cuza – prima doamnă a României (1994), Monumente
şi edificii în medalistica românească (1994), Monede şi medalii din timpul lui
Ştefan cel Mare (1996), Grigore Gafencu – omul politic şi diplomatul (1997),
Armament alb şi de foc din dotarea armatei moderne române (1998), Arme în
colecţiile muzeale din Moldova (1999), 1 Decembrie – Ziua Marii Uniri – Ziua
Naţională a României (2000), Mareşalii reîntregirii (2001), Aspecte ale culturii
materiale şi spirituale din epoca lui Ştefan cel Mare (2002), Aviaţia română în
primul război mondial (2007), 50 de ani de muzeografie băcăuană (2007) – fac
parte componentă din personalitatea Istoricului, Muzeografului şi Pedagogului
muzeal Elena Artimon.
Nu lipsite de importanţă sunt şi lucrările unde colega noastră semnează, fie ca
şi colaborator (volumul Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 1992; volumele consacrate
Simpozioanelor naţionale de Istorie şi Retrologie Agrară, din anii 1993-2008;
Judeţul Bacău – monografie, Bacău, 1996; 2000 de ani de creştinism (catalog),
Bârlad, 2000; volumele Ştefan cel Mare şi Sfânt – 500. Evocări băcăuane, Bacău,
2004, Educaţie şi dezvoltare rurală, Bucureşti, 2005, Satul românesc în context
european, Bacău, 2007, Enciclopedia judeţului Bacău, Bacău, ed. I, 2007 şi ed. a II-a,
2008 şi Studii şi evocări despre Iulian Antonescu, Bacău, 2008), fie coautor (Arme
din colecţia Muzeului de Istorie Bacău. Secolele X-XX – catalog, semnează alături
de dr. Lăcrămioara Stratulat), Iaşi, 2005; Ghidul Complexului Muzeal „Iulian
Antonescu” Bacău (semnează alături de coordonatorul dr. Lăcrămioara Stratulat şi
de Georgeta Barbu, Silvia Iacobescu, Lăcrămioara Elena Istina, dr. Marius Alexandru
Istina şi Feodosia Rotaru), Iaşi, 2006).
Multitudinea de studii şi articole sunt publicate în periodice de prestigiu,
precum: Carpica. Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, Acta Bacoviensia
(Bacău), Acta Moldaviae Meridionalis (Vaslui), Buletinul Ştiinţific al S.I.R.A.R.
(Bacău), Mousaios (Buzău), Revista Muzeelor (Bucureşti), Buletinul Muzeului Militar
Naţional (Bucureşti), Zargidava. Revistă de istorie (Bacău) ş.a., cu titluri ca: Un
document de la Mihail Grigore Sturdza, domnul Moldovei (Carpica, VII/1975);
Procopie Strat – combatant din primul război mondial (Carpica, XIV/1982);
Armament cu valoare istorică şi muzeistică în colecţiile băcăuane (Revista
Muzeelor, 1991); Gheorghe Glod – erou al primului război mondial (Carpica,
XXIV/1993); Ordine, medalii şi decoraţii din timpul primului război mondial
aflate în colecţiile Muzeului de Istorie din Bacău (Carpica, XXIV/1993); Câteva
aspecte privind contribuţia locuitorilor meleagurilor Văii Trotuşului la Războiul
de independenţă (Acta Moldaviae Meridionalis, XV-XX/II, 1993-1998); Eroi
băcăuani din primul război mondial, cavaleri ai ordinului „Mihai Viteazul”
Muzeograful Elena Artimon la împlinirea unei frumoase vârste 57
(Carpica, XXVII/1998); Judeţul Bacău în primul război mondial. Contribuţia

economică şi militară (Mousaios, 2001); Mărturii documentare aflate în colecţiile
Muzeului de Istorie Bacău aparţinând colonelului Procopie Strat şi
sublocotenentului Gheorghe Glod, cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul”
(coautor alături de dr. Lăcrămioara Stratulat) (Buletinul Muzeului Militar Naţional,
1/2003); George Enescu în posteritate (Zargidava. Revistă de istorie, IV/2005);
Iulian Antonescu – 15 ani de posteritate (coautor alături de dr. Lăcrămioara
Stratulat) (Mousaios, 2006), Muzeul băcăuan şi colecţiile de istorie modernă şi
contemporană (Carpica, XXXVI/2007), Expoziţiile de agricultură oglindite în
medalii aflate în colecţiile băcăuane (Buletinul Ştiinţific al S.I.R.A.R. – filiala
Bacău, VI/2009) sau Sigilii din secolele XIX-XX păstrate în colecţiile Arhivelor
Naţionale Bacău şi Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău (coautor
alături de Cristina Tănase – Acta Bacoviensia, V/2010).
Semnalăm şi apariţia, sub semnătură proprie, a unor recenzii bine
documentate, cu predilecţie asupra unor personalităţi şi instituţii din perioadele
modernă şi contemporană: N. Mischie, Vasile Lascăr reformator în administraţia
de stat (recenzie publicată în Carpica, XXX/2001); N. Adăniloaie, Învăţătorii –
luminători ai satelor (1848-1918) (în Zargidava. Revistă de istorie, II/2003);
Anuarul Colegiului Naţional „Ferdinand I” din Bacău (în Zargidava. Revistă de
istorie, V/2006); Iulian Antonescu – 75 de ani de la naştere (în Zargidava. Revistă
de istorie, VII/2008) sau L. Mărghitan, I. Mitrea, Membrii Academiei Române din
judeţul Bacău (în Zargidava. Revistă de istorie, VIII/2009).
Prin contactul direct cu furcile caudine ale învăţământului preuniversitar
românesc, Elena Artimon a susţinut şi o prodigioasă viaţă consacrată activităţilor
didactice, prin prelegerile ca profesor asociat la fostele Licee „George Bacovia” – azi
Colegiul Naţional „Ferdinand I” Bacău (1992-1998) şi „Anghel Saligny” – azi
Colegiul Tehnic „Anghel Saligny” Bacău (1996-2000), sau la Liceul particular
„Grigore Moisil” Bacău (2003-2005).
Începând cu anul 1992 este membru activ al Filialei Bacău a SIRAR, prin
participarea cu comunicări publice la simpozioanele naţionale iniţiate de această
societate.
Aşadar, o activitate importantă pe tărâmul muzeografiei, istoriografiei şi
didacticii româneşti. Nu-i putem dori, acestei Doamne a culturii băcăuane, decât ani
îndelungaţi cu sănătate şi alte realizări deosebite.
LA MULŢI ANI, DOAMNĂ MUZEOGRAF ARTIMON!!!
Dimitrie-Ovidiu Boldur
LOCUIREA DIN EPOCA BRONZULUI DE LA PĂTRĂŞCANI-SILIŞTE
(COM. GURA VĂII, JUD. BACĂU)
Ioan Vasiliu
Bronz age habitation from Pătrăşcani-Silişte (locality Gura Văii, Bacău County)
Abstract
This article focuses on the study of the archaeological investigations performed in

1962, 1965, 1969-1971 in the settlement at Pătrăşcani-Silişte. Analysis of the artefacts
discovered in archaeological research shows that the settlement was inhabited in the Early
Bronze Age and in the Ic3 and Ic2 phases of the evolution of Monteoru culture.
Key words: Moldova, Pătrăşcani, Early Bronze Age, Middle Bronze Age, Monteoru
culture.
Cuvinte cheie: Moldova, Pătrăşcani, Bronz timpuriu, Bronz mijlociu, cultura
Monteoru.
Pe un promontoriu de pe terasa inferioară a Trotuşului, situat în fostul sat

Pătrăşcani, la circa 100 m NV de aşezarea neolitică aparţinând culturii Cucuteni1, se
afla şi aşezarea din Epoca bronzului, distrusă în cea mai mare parte de lucrările
agricole şi de cimitirul comunal.
Cercetarea arheologică sistematică a fost începută în anul 1969, spaţiul
neafectat de distrugere, exceptând sondajele din anii 1962 şi 1965, fiind investigat şi
în campaniile din 1970 şi 1971, prin intermediul a trei secţiuni având lungimile de 10,
28, 30 m şi lăţimea de 1,50 m, distanţa dintre ele fiind de 35, respectiv 14 m.
Din păcate, nu am putut intra în posesia înregistrărilor grafice ale cercetărilor.
Marcajul fragmentelor ceramice indică faptul că în sondajul din 1962 au fost
descoperite mai multe complexe reprezentate prin gropi menajere.
Cu toate bulversările pricinuite de locuirile din epocile următoare, aşezarea de
la Pătrăşcani-Silişte oferă totuşi posibilitatea unei analize amănunţite a materialului
arheologic aparţinând Bronzului timpuriu şi mijlociu.
Bronz timpuriu
Ceramica. Din punct de vedere tehnologic, perioada de început a Epocii
bronzului este reprezentată printr-un număr restrâns de fragmente ceramice provenind
de la borcane şi castroane modelate din două categorii de pastă: fină şi intermediară.
1
A. Niţu, C. Buzdugan, C. Eminovici, Descoperirile arheologice de la Gura Văii (municipiul
Gh. Gheorghiu-Dej), în Carpica, 4, 1971, p. 31-80.
Locuirea din epoca bronzului de la Pătrăşcani-Silişte 59
A. Borcane – formă ceramică des întâlnită în aşezările din Bronzul timpuriu.

Starea fragmentară a recipientelor ne permite să afirmăm doar faptul că ele erau de
dimensiuni medii, fără a putea da indicii privind forma.
B. Castroane – o altă formă ceramică identificată în aşezarea de la Pătrăşcani,
se află şi ea în stare fragmentară, recipientele având gura largă, buza răsfrântă la
exterior şi gâtul marcat.
Ornamentica. Pe borcane este reprezentată de „X”-uri plasate în şir orizontal
pe umăr (Pl. I/2-3), şi de împunsături succesive sau crestături aplicate pe marginea
bazei (Pl. I/1), pe castroane constând din brâie decorate cu alveole aplicat pe buză şi
pe gât (Pl. I/2).
Pentru decorul de incizii în „X” plasat în şir orizontal pe umăr, cu antecedente
în mediile culturale Folteşti II2, Cernavoda II3 şi Coţofeni4, cele mai apropiate
analogii le găsim, atât în Moldova, în descoperirile de la Bogdăneşti5, Cârligi-Aldeşti6
şi Valea Lupului7, cât şi în spaţiul intracarpatic, în manifestările de tip Livezile-Baia8.
Şi decorul aplicat pe baza vaselor are antecedente în mediul cultural Folteşti9,
în medii culturale contemporane fiind atestat în descoperirile făcute în Dobrogea10, în
aria culturii Jigodin11 şi în cea a manifestărilor de tip Livezile12.
2
M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Dinu, Nouvelles fouilles archéologiques à Folteşti (dép. de Galaţi), în
Dacia, N.S., XVIII, 1974, p. 56, 60, fig. 21/8-10; 39/9-10.
3
S. Morintz, P. Roman, Aspekte des Ausgangs des Äneolithikums und der Übergangsstufe zur
Bronzezeit in Raum der Niederdonau, în Dacia, N.S., XII, 1968, p. 110-111, fig. 47/1; 49/3; 50/4; 53/5,
13; D. Berciu, S. Morintz, P. Roman, Cultura Cernavoda II. Aşezarea din sectorul B de la Cernavodă,
în SCIV, 24, 1973, 3, pl. 7/2; 13/12.
4
P. Roman, Cultura Coţofeni, Bucureşti 1976, p. 42, 44, 49, pl. 70/18; 82/7; 99/2; 197/3; 108/10;
H. Ciugudean, Eneoliticul final în Transilvania şi Banat: cultura Coţofeni, Bibliotheca Historica et
Archaeologica Banatica, XXVI, 2000, pl. 112/3; 114/1-2, 7.
5
M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea din epoca bronzului de la Bogdăneşti (jud. Bacău ). Raport
amplu asupra cercetărilor arheologice efectuate în anii 1959-1962, în ArhMold, 7, 1972, fig. 14/8.
6
P. Roman, Perioada timpurie a epocii bronzului pe teritoriul României, în SCIVA, 37, 1986, 1,
p. 49, fig. 4/7; Gh. Dumitroaia, Comunităţi preistorice din nord-estul României. De la cultura
Cucuteni până în Bronzul mijlociu, BMA, 7, 2000, fig. 86/2; Fl. Burtănescu, Epoca timpurie a
bronzului între Carpaţi şi Prut cu unele contribuţii la problemele perioadei premergătoare
epocii bronzului în Moldova, Bibliotheca Thracologica, XXXVII, 2002, p. 143, 187, pl. XXIV/3;
XXV/4-6; LII/1.
7
M. Dinu, Şantierul arheologic de la Valea Lupului, în MCA, VI, 1959, p. 205-206, fig. 4; Fl. Burtănescu,
Epoca timpurie...., p. 138, pl. LVI/4.
8
H. Ciugudean, Epoca timpurie a bronzului în centrul şi sud-vestul Transilvaniei, Bibliotheca
Thracologica, XIII, 1996, p. 90, fig. 6/4; 10/3; 11/5; 12/2-3; 16/1-2, 6-7.
9
M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Dinu, Nouvelles fouilles..., p. 55, fig. 13/4.
10
I. Vasiliu, Noi informaţii privind epoca bronzului în nordul Dobrogei, în Peuce, S.N., V, 2007,
p. 120, fig. 3/1.
11
P. Roman, J. Pál, H. Csába, Cultura Jigodin. O cultură cu ceramică şnurată din estul Transilvaniei,
în SCIV, 24, 4, 1973, p. 562, pl. 1/2; P. Roman, A. Dood-Opriţescu, J. Pál, Beitrage, zur Problematic der
schnurverzierten Keramik Sudosteuropas, în Heidelberger Akademie der Weiseenschaften.
Monografien, III, Mainz am Rhein 1992, pl. 81/2.
60 Ioan Vasiliu
Castroanele pot fi atribuite tipului c după clasificarea întocmită de către Florin

Burtănescu13 şi îşi găsesc cele mai apropiate analogii în descoperirile făcute în
aşezarea de la Bogdăneşti14.
*
Bronz mijlociu
Etapa Monteoru Ic 3
Ceramica – de la început trebuie remarcat faptul că din această etapă a
evoluţiei culturii Monteoru deţinem doar fragmente de dimensiuni mai mari sau mai
mici, lucrate din toate cele trei categorii de pastă, preponderente fiind cele din pastă
intermediară, urmate de cele din pastă fină şi grosieră. Deşi materialul ceramic este
fragmentar, au putut fi identificate următoarele categorii de vase:
A. Ceaşca – utilizată la consumul lichidelor, este reprezentată de un număr de
exemplare, modelate din pastă fină şi intermediară, aparţinând fie tipului având gâtul
înalt, distinct faţă de corpul semisferic, fie celor având corpul scund, globular.
B. Castronul – recipient folosit la consumul hranei, lucrat doar din pastă
intermediară, are corpul tronconic, buza fiind tăiată orizontal, evazată ori teşită la
interior.
C. Paharul – modelat din două categorii de pastă: fină şi intermediară, este
reprezentat prin două exemplare având buza dreaptă cu marginea rotunjită şi pereţii
aproape drepţi, recipientele căpătând formă cilindrică, unul dintre ele fiind prevăzut
cu o toartă perforată orizontal.
D. Borcanul – formă de vas des întâlnită în aşezările culturii Monteoru, este
ilustrat de recipiente modelate, în majoritatea cazurilor, din pastă grosieră. S-a
constatat că unele exemplare au pereţii aproape drepţi sau profil uşor reliefat.
E. Pixida – formă rar întâlnită în aşezările de tip Monteoru, făcând parte din
categoria vaselor de mici dimensiuni prevăzute cu capac, este reprezentată de un
singur exemplar fragmentar, având corp cilindric şi baza inelară.
F. Vase miniaturale – sunt prezente printr-un castron tronconic şi trei ceşcuţe
fragmentare, ce imită recipientele având corp scund, globular.
Ornamentica – diversele combinaţii de motive decorative de pe ceramica din
etapa Ic 3 găsită la Pătrăşcani, au fost realizate cu ajutorul inciziei şi al ornamentelor
în relief.
a1. Incizia simplă, decorează recipientele sub diverse modalităţi :
- grupe de două – trei incizii simple, orizontale, continui, plasate pe linia de
demarcaţie dintre gâtul şi corpul ceştilor. Pl. III / 1 - 2; VI / 2 -3.
- grupe de două – trei incizii simple, orizontale, continui, plasate pe corp. Pl. II/1;
VII/1, 4; VIII/6.
12
H. Ciugudean, Epoca timpurie..., p. 83, fig. 6/11; idem, Cercetări privind epoca bronzului şi prima
vârstă a fierului în Transilvania, Bibliotheca Mvsei Apvlensis VII, 1997, p.12, fig.6/11.
13
Fl. Burtănescu, Epoca timpurie...., p. 196.
14
M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea..., fig.20/5; Fl. Burtănescu, Epoca timpurie..., p. 196, pl. XXIX/1.
- grupe de două – trei incizii simple, orizontale, continui, plasate sub buza
recipientelor. Pl. VII/5.
- grupe de două incizii simple, orizontale, continui, plasate pe corp, dedesubtul cărora
apare un şir de alveole circulare15. Pl. VI/4.
- incizia simplă, orizontală, plasată în zona ce departajează gâtul de corpul
recipientului, deasupra căreia apare un şir de împunsături rotunde. Pl. VI/3.
- grupe de linii incizate dispuse vertical pe corpul vaselor. Pl. VIII/1a, 4.
- grupă de incizii scurte, verticale, executate pe buza recipientului. Pl. VIII/1b.
- grupă de incizii scurte, orizontale, executate pe toartele ceştilor. Pl. VI/5.
- bandă orizontală din incizii oblice, paralele, cu spaţiile umplute cu linii scurte,
incizate perpendicular pe primele. Pl. X/1.
- triunghiul având câmpul umplut cu împunsături. Pl. VI/3.
- cercul compus din incizii circulare, concentrice, executate destul de neglijent,
mărginit de un cerc exterior din împunsături succesive16. Pl. II/4; V/3, 5.
mărginit de un cerc exterior din împunsături succesive având plasată în centru o
alveolă circulară. Pl. IV/6.
mărginit de un cerc exterior din împunsături succesive având dispus pe rază un şir de
alveole circulare17. Pl. IV/1, 3.
mărginit de un cerc exterior din împunsături succesive împărţit în patru prin linii
incizate obţinute din alveole circulare. Pl. IV/4-5.
- crestături oblice executate pe marginea buzei. Pl. VII/5; VIII/2.
- crestături executate pe gâtul ceştilor. Pl. III/3.
- alveole aplicate pe marginea buzei. Pl. VIII/5.
- alveole aplicate pe corpul recipientelor. Pl. II/5.
- grupe de alveole circulare executate pe corp. Pl. II/2.
- grupe de alveole mărginite de incizii circulare, cu rolul de a departaja gâtul de corpul
recipientului18. Pl. III/4.
a2. Incizia obţinută din împunsături succesive este întâlnită pe corpul vaselor în
următoarele variante:
- o incizie continuă, plasată pe linia de demarcaţie a gâtului de corp. Pl. V/3.
- grupe de două incizii, orizontale, continui, plasate pe linia de demarcaţie a gâtului de
corp. Pl. II/2, 4-5; III/6.
- grupe de două incizii, orizontale, continui, plasate pe linia de demarcaţie a gâtului de
15
R. Munteanu, Începutul bronzului mijlociu în depresiunile marginale ale Carpaţilor Orientali,
BMA, XXIV, 2010, p. 131, fig.33/20, în locul alveolelor fiind executate împunsături rotunde.
16
R. Munteanu, Începutul bronzului mijlociu..., p. 130, fig. 33/2.
17
Ibidem, p. 130, fig. 33/3.
18
Ibidem, p. 131, fig. 33/18, în locul alveolelor fiind executate împunsături succesive.
62 Ioan Vasiliu
corp, întrerupte de mici butoni conici. Pl. II/3.

- grupe de incizii verticale, ce împart corpul în mai multe metope. Pl. III/6.
- incizii verticale dispuse în zig-zag, ce împart corpul în mai multe metope. Pl. II/2.
- incizie în zig-zag dispusă orizontal pe corp. Pl. VI/6.
- incizie în zig-zag, dispusă vertical pe gâtul ceştilor. Pl. V/1.
- incizii scurte verticale, terminate la capete cu alveole circulare, plasate pe corpul
ceştilor, de o parte şi de alta a toartelor. Pl. II/6.
- incizii scurte verticale, terminate la capete cu alveole circulare, plasate pe corpul
ceştilor. Pl. II/3.
- un cerc din incizii circulare, concentrice, având în centru o alveolă circulară. Pl. II/6.
- un cerc exterior din împunsături succesive, împărţit în patru prin linii incizate,
realizate din alveole circulare. Pl. IV/2.
- arce de cerc, dispuse pe corpul ceştilor de o parte şi de alta a toartelor. Pl. II/5.
- „dinţi de lup” dispuşi simetric în oglindă, de-a lungul unei incizii verticale şi plasaţi
pe corpul recipientului până la bază19. Pl. V/6.
b. Ornamentele în relief – constau din:
- brâu crestat plasat pe buză. Pl. IX/2, 4; X/3-6.
- brâie crestate, unul dispus pe buză, celălalt la câţiva centimetri sub aceasta. Pl. IX/3, 5-6.
- nervura simplă cu rol de a departaja gătul de corpul recipientului. Pl.VI/1.
- nervura decorată cu împunsături circulare. Pl. V/2.
- butoni cilindrici plasaţi pe maximum de arcuire a toartelor. Pl. II/2, 5.
- butoni conici amplasaţi pe linia ce departajează gâtul de corp. Pl. II/3.
Analogii pentru ceştile Monteoru Ic 3, în privinţa formelor, a ornamentelor şi a
modalităţilor de realizare ale acestora găsim în descoperirile de la Bogdăneşti20,
Tg.Ocna-Podei21, Poduri-Dealul Ghindaru22, Pietroasa Mică-Gruiu Dării23,
Mândrişca24, Costişa-Dealul Stanciului25, Cândeşti26, Dealul Morii27, Luizi-
19
Ibidem, p. 132, fig. 33/46.
20
M. Florescu, C. Buzdugan, Săpăturile din aşezarea din epoca bronzului (cultura Monteoru) de la
Bogdăneşti (r. Tg.Ocna, reg. Bacău ), în MCA, VIII, 1962, p. 303-304, fig. 2/1, 3, 6-7; 3/1; iidem,
Aşezarea..., p. 165, fig. 12/17; 21/6, 10-11; 22/2, 8-9; 23/13; 25/9-10, 12; 28/4; 29/4; M. Florescu,
Contribuţii la cunoaşterea etapelor timpurii ale culturii Monteoru în Moldova, în ArhMold, IV,
1966, p. 62, 70, 72, fig. 10/3-4; 15/4; 20/4, 7-8, 19; 22/3; 24/1-2, 5; eadem, Quelques problèmes
concernant le début de la civilization de Monteoru de Moldavie ( à la lumière des recherches du
sud-oust de la Moldavie), în Dacia, N.S., IX, 1965, fig. 2/5.
21
C. Matasă, Aşezarea eneolitică Cucuteni B de la Tg.Ocna-Podei (raionul Tg. Ocna, reg. Bacău), în
ArhMold, II-III, 1964, p. 54, fig. 34/8; 37/2, 6-7, 12; R. Munteanu, Începutul Bronzului mijlociu..., p. 37,
fig. 39/1-2, 4; 47/1, 3-4, 7-8.
22
Gh. Dumitroaia et alii, Poduri-Dealul Ghindaru. Cercetările arheologice din Caseta C 2005-2009,
BMA, XXII, 2009, p. 68, cat. 10; R. Munteanu, Începutul Bronzului mijlociu..., p. 34-35, fig. 42/8-10.
23
V. Sîrbu et alii, Pietroasa Mică-Gruiu Dării, judeţul Buzău. Descoperirile din epocile eneolitică şi a
Bronzului (III), Monografii Arheologice, III, Biblioteca Mousaios, 2011, p. 58, 60, 67, 81, fig. 47/8-9;
50/4-5; 61/7, 62/5; 64/5.
24
Gh. Bichir, E. Dogan, Săpături arheologice la Mândrişca (r. Adjud, reg. Bacău), în MCA, VIII,
1962, p. 297, fig. 7/6-7; 8/2, 8; M. Florescu, Contribuţii..., fig. 11/7.
Călugăra28, Scărişoara29, Tercheşti30.

Vasele borcan îşi găsesc analogii în privinţa formei, motivelor decorative şi a
modalităţii de execuţie a acestora, la Bogdăneşti-Todoscanu31, Tg.Ocna-Podei32,
Pietroasa Mică-Gruiu Dării33, Cârlomăneşti34, Bodeşti35, Gura Văii-Poiana
Mirăuţă36, Răcăciuni37 şi Mândrişca38.
Castroane, oarecum asemănătoare ca formă cu unele exemplare de la
Pătrăşcani-Silişte, sunt documentate în aşezarea de la Bogdăneşti39, decorul alcătuit
din crestături executate pe marginea buzei, incizii simple, realizate pe buză şi incizii
concentrice plasate pe corp, fiind întâlnit pe recipientele de la Gura Văii-Poiana
Mirăuţă40 şi Vităneşti41.
Ca formă, nu şi ca decor, paharele de la Pătrăşcani-Silişte îşi găsesc
corespondenţe în aşezarea de la Bogdăneşti, unde recipiente de acest tip, descoperite
în complexe aparţinând etapelor I-II, din evoluţia fazei Monteoru Ic3, sunt încadrate
în tipul b42.
În aria culturii Monteoru, în etapa Ic3, pixida este atestată atât în aşezări43, cât
şi în descoperiri funerare44, decorul exemplarului fragmentar de la Pătrăşcani-Silişte
25
R. Munteanu, Începutul bronzului mijlociu..., p. 45, fig. 36/11-12, 14.
26
V. Bobi, Descoperiri arheologice din epoca bronzului în judeţul Vrancea, în Vrancea, IV, 1981, p. 51,
fig. 7/1.
27
M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetările arheologice de la Dealul Morii, în Carpica II, 1969, p. 57.
28
Iidem, Cercetări arheologice de suprafaţă în judeţul Bacău, în ArhMold VI, 1969, p. 225, 227,
fig, 16/11.
29
Ibidem, p. 241, fig. 17/10.
30
M. Florescu, Contribuţii..., p. 75, fig. 16/17-18; 17/4.
31
M. Florescu, C. Buzdugan Aşezarea..., p. 168-169, fig. 18/2-4, 13; 20/3, 5.
32
C. Mătasă, Aşezarea..., p. 49, 53, fig. 35/5, 9, 11; 36/2, 14-15; R. Munteanu, Începutul bronzului
mijlociu..., fig. 40/4-12.
33
V. Sîrbu et alii, Pietroasa Mică-Gruiu Dării..., p. 60, fig. 50/4-5.
34
A. Oancea, V. Drâmbocianu, Noi descoperiri din epoca bronzului în judeţul Buzău. Observaţii
asupra cronologiei culturii Monteoru, în SCIVA, 28, 4, 1977, p. 516-517, fig. 2/4; 5/2-4; 8/13; 9/1-2.
35
E. Zaharia et alii, Aşezarea din epoca bronzului de la Bodeşti-Vrancea, în Vrancea. Studii şi
Comunicări, V-VIII, 1987, p. 8, fig. 2/1-10.
36
I. Vasiliu, Noi consideraţii privind locuirea Monteoru de la Gura Văii-Poiana Mirăuţă, în Carpica,
XL, 2011, p. 15-16, pl. VII; VIII; IX/1-2, 4.
37
Al. Vulpe, Descoperiri arheologice pe cursul mijlociu al Siretului, în ArhMold, I, 1961, p. 76, fig.
3/4, 13, 16; M. Florescu, Contribuţii…, fig. 25/3, 5-6, 9-11.
38
Al. Vulpe, Descoperiri arheologice..., p. 68, fig. 5/2-5, 11, 13-14.
39
M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea..., p. 168, fig. 12/1, 6, 8.
40
I. Vasiliu, Noi consideraţii..., p. 15, pl. VI/1a-1b, 3, 6.
41
N. Harţuche, Contribuţii la repertoriul arheologic al judeţului Vrancea, în Vrancea, II, 1979, p. 10,
fig. 1/2.
42
M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea..., p. 167.
43
E. Zaharia, La culture de Monteoru. Sa deuxième étape de developpment à la lumière des fouilles
de Sărata Monteoru (dep. de Buzău), în Dacia, N.S., XXXIV, 1990, p. 41; M. Babeş et alii,
Cârlomăneşti, în CCA-campania 2009, Suceava, 2010, p. 51; V.Sîrbu et alii, Târcov, în CCA-campania
2010, Sibiu, 2011, p. 142.
44
M. Florescu, A.C. Florescu, Cercetările arheologice de la Cândeşti-Coasta Banului, com.
64 Ioan Vasiliu
fiind întâlnit în descoperirile de la Poduri-Dealul Ghindaru45, Răcăuţi46, Jevreni47 şi

Gura Văii-Poiana Mirăuţă48.
Etapa Monteoru Ic 2
Ceramica – redusă din punct de vedere numeric, în raport cu perioada
anterioară, este ilustrată de următoarele forme:
A. Ceaşca – modelată ca şi cea din etapa Monteoru Ic3 din pastă intermediară,
aparţine tipului având corpul globular, prevăzut cu una sau două toarte.
B. Castronul - lucrat din pastă intermediară este ilustrat prin două exemplare
având gura largă, buza evazată, corp tronconic.
C. Borcanul – este reprezentat printr-un număr redus de recipiente, modelate
din pastă intermediară sau grosieră, având gura largă cu marginea rotunjită la exterior.
D. Vasul de „ofrandă” – rar întâlnit în descoperirile aparţinând etapei Ic2, este
ilustrat prin intermediul a două exemplare fragmentare.
Ornamentica ceramicii din etapa Monteoru Ic 2 este alcătuită din incizie şi
ornamente în relief.
a. Incizia apare pe corpul recipientelor sub formă de:
- crestături aplicate pe marginea buzei. Pl. XII/6.
- alveole aplicate pe marginea buzei. Pl. XII/1.
b. Ornamentele în relief cuprind:
- nervuri simple, orizontale, continui, plasate în grupe de câte două-trei, pe linia de
demarcaţie a gâtului. Pl. XI/3-4; XII/1-5; XIII/5.
- grupe de câte două nervuri dispuse vertical. Pl. XIII/6.
- nervuri dispuse în zig-zag pe corpul vaselor, cu unghiurile mai mult sau mai puţin
ascuţite. Pl. XIII/1, 4.
- şir de butoni conici plasaţi pe ceşti, în zona de departajare a gâtului de corp. Pl. XI/1.
- grupe de doi-trei sau şase butoni conici fixaţi pe corpul recipientelor. Pl. XI/4; XII/3.
- grupe de pastile circulare. Pl. XIII/2-3.
În aşezarea monteoreană de la Bogdăneşti-Todoscanu, ceştile având gâtul
marcat şi corpul scund aparţin tipului a49, cele cu o singură toartă din bandă lată, fără
demarcaţie între gât şi corp, sunt încadrate în tipul c50, iar recipientele la care decorul
constă dintr-o bandă de nervuri simple, plasate pe linia de demarcaţie a gâtului, sunt
Dumbrăveni (jud. Vrancea), în perioada 1976-1980 (necropola aparţinând purtătorilor culturii

Monteoru, aşezarea de la sfârşitul epocii bronzului – cultura Noua şi resturi de locuire
Hallstattiene), în MCA, 15, 1983, p. 117.
45
R. Munteanu, Începutul bronzului mijlociu..., p. 34, fig. 41/1-2, 4; 43/1, 3.
46
M. Florescu, Contribuţii…, p. 70, fig. 9/5; 12/9; eadem, Quelques problèmes…, fig. 1/2; R.
Munteanu, Începutul bronzului mijlociu..., p. 35, fig. 36/5.
47
M. Florescu, Contribuţii…, p. 70, fig. 12/7; eadem, Quelques problèmes…, fig. 1/5.
48
I. Vasiliu, Noi consideraţii..., p. 16, pl. X/1-3.
49
M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea..., p. 170-171.
50
Ibidem, p. 171, fig. 12/7.
atribuite tipului b51, exemplare asemănătoare fiind semnalate şi în descoperirile de

Tercheşti-Chitita 52, Bărboasa53, Ungureni54 şi Gura Văii-Poiana Mirăuţă55. Şirul de
butoni conici plasat cu rolul de a departaja gâtul de corpul recipientelor este
deocamdată singular în repertoriul decorului specific fazei Monteoru Ic2, combinaţia
dintre butonii conici plasaţi în şir orizontal sub banda de nervuri simple, având
analogii în descoperirile făcute la Sărata Monteoru56 şi Tercheşti-Chitita57.
Castroanele decorate cu crestături aplicate pe buză sau cu nervuri simple,
uneori combinate cu un şir de butoni dispus orizontal, au analogii în descoperirile de
la Bogdăneşti58, Bordeşti59, Bărboasa60, Scărişoara61, Vităneşti şi Satu Nou62
Motive decorative asemănătoare cu cele de pe vasele-borcan descoperite la
Pătrăşcani-Silişte se întâlnesc la Sărata-Monteoru63, Bordeşti64, Bogdăneşti65, Gura
Văii-Poiana Mirăuţă66.
Despre vasul de „ofrandă” – Spendegefäß – urmaşul vasului bitronconic,
având corpul bombat, umăr şi pântec marcate prin intermediul pragurilor, cu toarte
tubulare la partea inferioară şi gura trompetiformă, specific nivelelor Zn.Ia-Ib – Zn.
IIa-II b67, apărut probabil în olăria Monteoru în faza Ic4-368, se afirmă că, a fost creat
şi utilizat aproape în exclusivitate în ritualurile funerare69.
În aşezarea de la Bogdăneşti-Todoscanu, în etapa I-a din evoluţia fazei Ic3,
51
Ibidem, p. 170-171.
52
M. Florescu, Contribuţii…, fig. 35/6.
53
M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări arheologice de suprafaţă în judeţul Bacău, în ArhMold, VI,
1969, p. 254, fig. 17/3; 18/7; 20/1.
54
Ibidem, p. 231, fig. 17/3.
55
I. Vasiliu, Noi consideraţii..., p. 18, pl. V/2-4, 6.
56
E. Zaharia, La culture de Monteoru. La IIIe étape M Ic2. Les fouilles de Sărata Monteoru (dép. de
Buzău), în Dacia, N.S., XXXV, 1991, p. 64, fig. 12/10.
57
M. Florescu, Contribuţii…, fig. 35/12.
58
M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea..., p. 172, 188, fig. 32/11; 33/15; M. Florescu, Contribuţii…, p.
84, 90, fig. 36/4, 7; 37/4.
59
E. Zaharia et alii, Aşezarea..., p. 9, fig. 4/8.
60
M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări…, p. 254, fig. 18/2.
61
Iidem, p. 241, fig. 17/8.
62
N. Harţuche, Contribuţii..., p. 10, 12, fig. 2/4-5; 3/9.
63
E. Zaharia, La culture de Monteoru. La IIIe étape M Ic2…, fig. 15/4-5, 7; 17/14; 21/8, 10.
64
E. Zaharia et alii, Aşezarea..., p. 9, fig. 4/10, 15.
65
M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea..., p. 172-173, 188, fig. 32/13; 33/13.
66
I. Vasiliu, Noi consideraţii..., p. 19, pl. IX/3; XII/3.
67
I. Motzoi-Chicideanu, Câteva observaţii asupra culturii Monteoru, în Mousaios, VIII, 2003, p. 41;
Idem, Câteva observaţii asupra culturii Monteoru, în European Archaeology-online, April, 2003, p. 4.
68
E. Zaharia, La culture de Monteoru. L’étape des débuts à la lumière des fouilles de Sărata
Monteoru, în Dacia, N.S., XXXI, 1987, p. 28-29. fig. 11.
69
M. Florescu, Vase cu character antropomorf din staţiunea Monteoru de la Cândeşti, jud.Vrancea,
în Scripta praehistorica. Miscellanea in honorem nonagenarii Mircea Petrescu-Dâmboviţa oblate,
Edidit V. Spinei, Cornelia-Magda Lazarovici, D. Monah, Iaşi 2005, p.460-461.
66 Ioan Vasiliu
vasul de „ofrandă” apare sub forma unor miniaturi70, în cea de a doua etapă fiind
prezente recipiente având corpul în trei etaje şi gura în formă de pâlnie71.
Prezent în necropolele de la Cândeşti – unde era aşezat deasupra unor
morminte din fazele Ic3-Ic2, în poziţie verticală, fie în poziţie orizontală72 – şi
Cârlomăneşti-La Arman73, vasul de „ofrandă” este atestat, în faza Ic2, în aşezările de
la Bogdăneşti74, Costişa75, Vârteşcoiu76 şi Bordeşti77
Artefacte de tip Costişa
Puţine din punct de vedere numeric, ilustrate prin câteva fragmente al căror
principal motiv decorativ este reprezentat de incizie.
Primele două fragmente, provenind probabil de la o ceaşcă având corp
globular, sunt decorate cu incizii dispuse vertical, mărginite la partea superioară de o
grupă din trei incizii orizontale; motivul decorativ al inciziilor dispuse vertical acoperă
corpul recipientului până aproape de baza uşor albiată. Pl. XIV/2a-2b.
Pe cel de al doilea fragment, triunghiul, trasat cu vârful în jos, se combină cu
banda verticală de triunghiuri, demarcaţia dintre umărul şi corpul recipientului fiind
realizată din linii circulare incizate, întregul motiv fiind realizat din împunsături
succesive. Pl. XIV/1.
Decorul ce acoperă corpul ceştii fragmentare, poate fi asemuit cu motivul 40
din clasificarea întocmită de către R. Munteanu, pe cel de al doilea fragment apărând
o combinaţie între motivele 35 şi 37 din clasificarea mai sus menţionată78.
În privinţa decorului, analogii pentru ceaşca fragmentară de la Pătrăşcani-
Silişte, găsim în descoperirile de la Gura Văii-Poiana Mirăuţă79 şi dintr-un alt punct
din aria culturii Costişa80, deosebirea constând în faptul că pe ultimele două recipiente
70
M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea..., fig. 12/12; M.Florescu, Vase cu caracter..., p. 464.
71
M. Florescu, Vase cu caracter..., p. 464.
72
M. Florescu, A.C. Floreacu, Cercetările arheologice…, p.117, 188; V.Bobi, Descoperiri
arheologice…, p. 51, fig. 9/3; M. Florescu, Vase cu caracter..., 465-466.
73
I. Motzoi-Chicideanu et alii, Cimitirul din epoca bronzului de la Cârlomăneşti-La Arman
(Campania 2003), în Mousaios, IX, 2004, p. 19, fig. 6/2; iidem, Cimitirul din epoca bronzului de la
Cârlomăneşti-La Arman. Câteva date noi privind standardul funerar în cadrul culturii Monteoru,
în European Archaeology-online, March, 2007, p. 4, fig. 7/3b; I. Motzoi Chicideanu, M. Chicideanu-
Şandor, Cimitirul din Epoca Bronzului de la Cârlomăneşti-La Arman. Campaniile 2003-2007, în
MCA, S.N., VI, 2010, p. 25, pl. 8/3b.
74
M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea..., p. 173, fig. 13/10; 32/14, 15; M. Florescu, Contribuţii..., p. 93,
fig. 36/6.
75
Al.Vulpe, M. Zamoşteanu, Săpăturile de la Costişa (r. Buhuşi, reg. Bacău), în MCA, VIII, 1962, p.
314, fig. 3/4; A. Popescu, R. Băjenaru, Cercetările arheologice de la Costişa, jud. Neamţ, din anii
2001-2002, în MemAntiq, XXIII, 2004, p. 285, fig. 8/6-7, 9.
76
E. Zaharia, Cultura Monteoru, în Comori ale epocii bronzului din România, Bucureşti 1995, p. 190-
191, cat. 60.
77
E. Zaharia et alii, Aşezarea..., p. 9, fig. 4/3, 9, 15-16.
78
R. Munteanu, Începutul bronzului mijlociu..., p. 141, fig. 50/35, 37, 40.
79
I. Vasiliu, Noi consideraţii..., p. 20, pl. XV/2.
80
R. Munteanu, Începutul bronzului mijlociu..., p. 141, nota 67.
inciziile sunt dispuse oblic şi acoperă corpul doar în zona dintre umăr şi diametrul
maxim.
Concluzii
Analiza ceramicii descoperită în urma săpăturilor de la Pătrăşcani-Silişte, în
special a motivelor ornamentale şi a modului în care acestea sunt dispuse pe corpul
recipientelor arată că, promontoriul a fost locuit atât în Bronzul timpuriu cât şi de-a
lungul fazelor Ic3 şi Ic2 din evoluţia culturii Monteoru, caracterul oarecum restrâns al
cercetărilor împiedicându-ne să facem aprecieri atât în privinţa tipului de aşezare cât
şi a intensităţii cu care aceasta a fost locuită, prezenţa celor câteva fragmente ceramice
de tip Costişa ilustrând circulaţia mărfurilor în perioada mijlocie a Epocii bronzului.
*
Catalogul selectiv al descoperirilor
Etapa Monteoru Ic3
Ceaşcă – Ptr./65, S. I, 4, -0,30 m, inv. 2.380. Pl. II/6.
Material: pastă fină, compactă, cu nisip şi granule fine de calcar în compoziţie, ardere
reducătoare, suprafaţa exterioară lustruită având culoarea bej cu pete cenuşii, cea interioară
fiind gri.
Descriere: fragmentară, buza dreaptă cu marginea rotunjită, gât înalt, distinct faţă de corpul
semisferic; toartă din bandă lată, trasă din buză, prevăzută cu un buton cilindric amplasat la
partea superioară.
Decor: linie incizată cu rolul de a departaja gâtul de corpul recipientului; de o parte şi de alta a
toartei au fost executate incizii scurte, dispuse vertical, terminate la capete cu alveole circulare;
pe corp a fost amplasat un cerc din incizii circulare, concentrice având în centru o alveolă
circulară; întregul motiv decorativ a fost realizat din împunsături succesive.

Material: pastă fină, compactă, cu nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având
culoare cărămizie.
Descriere: fragmentară, buza dreaptă cu marginea rotunjită, corpul globular.
Decor: grupă de două linii din împunsături succesive cu rolul de a departaja gâtul de corpul
recipientului; pe corp au fost amplasate cercuri din incizii circulare, concentrice, mărginite de
un cerc exterior din împunsături succesive.

Material: pastă fină, compactă, cu nisip în compoziţie, ardere reducătoare, ambele suprafeţe
având culoarea gri-cenuşie; exteriorul vasului a fost lustruit.
Descriere: fragmentară, buza dreaptă cu marginea rotunjită, toartă din bandă lată, trasă din
buză, prevăzută cu un buton cilindric, amplasat la partea superioară.
Decor: grupă de două linii incizate cu rolul de a departaja gâtul de corpul recipientului, împărţit
în metope prin incizii în zig-zag dispuse vertical; în interiorul metopelor au fost executate grupe
de alveole; întregul motiv decorativ a fost realizat din împunsături succesive.

Material: pastă intermediară, cu nisip în compoziţie, ardere reducătoare, suprafaţa exterioară
având cenuşie, interiorul fiind gri; pe exterior urme slabe de lustru.
Descriere: fragmentară, buza dreaptă cu marginea rotunjită, corpul globular.
68 Ioan Vasiliu
Decor: grupă de două linii incizate, întrerupte de mici butoni conici, cu rolul de a departaja
gâtul de corpul recipientului, împărţit în metope prin incizii dispuse vertical; în interiorul
metopelor au fost executate incizii verticale, scurte, terminate la capete cu alveole; întregul
motiv decorativ a fost realizat din împunsături succesive.

Material: pastă intermediară, cu nisip şi cioburi pisate în compoziţie, ardere reducătoare,
ambele suprafeţe lustruite având culoarea gri cu pete cenuşii.
buză, supraînălţată, departajarea dintre gât şi corp fiind inexistentă.
Decor: grupă de trei linii incizate plasată pe corpul recipientului.

Material: pastă intermediară, cu nisip şi cioburi pisate în compoziţie, ardere oxidantă, ambele
suprafeţe având culoarea cărămizie.
buză, prevăzută cu un buton cilindric, amplasat la partea superioară.
Decor: grupă de două linii incizate cu rolul de a departaja gâtul de corpul recipientului; de o
parte şi de alta a toatei au fost executate arce de cerc având în interior câte o alveolă; întregul
motiv decorativ a fost realizat din împunsături succesive.
Ceaşcă – Ptr./71, S. IV B, 26, -0,80 m, inv. 6.631. Pl. VI/3.

Material: pastă intermediară, cu nisip în compoziţie, ardere inoxidantă, suprafaţa exterioară
beneficiind de lustruire.
Descriere: miniaturală, fragmentară, buza dreaptă cu marginea rotunjită, gât marcat, corp
globular.
Decor: grupă de două linii incizate cu rolul de a departaja gâtul de corpul recipientului,
dedesubtul cărora a fost executat un şir de alveole circulare.
Ceaşcă – Ptr./71, S. IIB, 30, -1,30 m, inv. 6.630. Pl. VI/1.
Material: pastă intermediară, cu nisip în compoziţie, ardere inoxidantă, suprafaţa exterioară
beneficiind de lustruire.
Descriere: miniaturală, fragmentară, buza dreaptă cu marginea rotunjită, gât marcat, corp
globular, toartă din bandă lată, ruptă din vechime.
Decor: nervură simplă cu rolul de a departaja gâtul de corpul recipientului.
Ceaşcă – Ptr./65, S. I, 14, -0,20 m, f. inv. Pl. VI/3.

Material: pastă intermediară, cu nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având
culoare gri - cenuşie.
Descriere: fragmentară, se păstrează o mică porţiune din pansă.
Decor: reprezintă o posibilă combinaţie între motivele 21 şi 37 din clasificarea întocmită de
către R. Munteanu81: incizie circulară cu rolul de a departaja gâtul de corpul recipientului,
deasupra căreia apare un şir de împunsături rotunde; pe corp au fost executate triunghiuri
incizate cu vârful în sus având câmpul umplut cu împunsături.
Castron – Ptr./71, S. IVB, 14, -1,00 m, inv. 2.638. Pl. VII/5.
81
Ibidem, p. 131, fig. 33/21, 37.
suprafeţe având culoarea bej-maronie; atât exteriorul cât şi interiorul recipientului au fost
lustruite.
Descriere: fragmentar, buza evazată cu marginea tăiată drept, corp tronconic.
Decor: pe buză au fost aplicate crestături dispuse oblic, iar pe corp o grupă compusă din două
incizii circulare.
Castron – Ptr./71, S. IIB, 16, -1,30 m, inv. 2.404. Pl. VIII/1a-1b. Pl. VIII/1a-1b.
Material: pastă intermediară, cu nisip şi cioburi pisate în compoziţie, ardere oxidantă,
suprafeţele având culoarea bej-maronie; exteriorul cât şi interiorul recipientului au fost
lustruite.
Descriere: fragmentar, buza evazată cu marginea rotunjită, corp tronconic.
Decor: pe buză a fost executată o grupă de cinci incizii scurte, verticale, acelaşi decor, alcătuit
însă dintr-o grupă de trei incizii, fiind aplicat pe corp.
Castron – Ptr./71, S. IIB, 14, -0,30 m, inv. 2.406. Pl. VIII/5.

suprafeţe având culoarea neagră - cenuşie; atât exteriorul cât şi interiorul recipientului au fost
lustruite.
Descriere: fragmentar, buza evazată cu marginea tăiată drept, corp tronconic.
Decor: alveole aplicate pe marginea buzei.
Castron – Ptr./65, S. I, 16, -0,10 m, inv. 2.375. Pl. VII/2.

suprafeţe având culoarea neagră-cenuşie.
Descriere: miniatural, fragmentar, buza dreaptă cu marginea tăiată orizontal, corp tronconic,
baza plată.
Castron – Ptr./65, passim, inv. 6.609. Pl. VII/3.

Material: pastă intermediară, cu nisip, cioburi pisate şi granule minuscule de calcar în
compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoarea neagră-cenuşie.
Descriere: miniatural, fragmentar, buza evazată cu marginea rotunjită, corp tronconic, baza
plată.
Pahar – Ptr./71, S. IVB, 10, -0,80 m, inv. 2.638. Pl. VIII/4.

compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoarea bej-cenuşie; atât exteriorul cât şi
interiorul recipientului au fost lustruite.
Descriere: fragmentar, buza dreaptă cu marginea rotunjită, profil aproape drept.
Decor: pe corp a fost aplicată o grupă compusă din trei incizii dispuse vertical începând imediat
de sub buză.
Pahar – Ptr./69, S. IIIA, 2-4, -0,80 m, inv. 2.638. Pl. VIII/6.

Material: pastă fină, cu nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoarea
cărămizie.
Descriere: fragmentar, buza dreaptă cu marginea rotunjită, profil aproape drept; prevăzut cu
toartă perforată orizontal.
Decor: pe corp a fost aplicată o grupă compusă din două incizii concentrice.
70 Ioan Vasiliu
Borcan – Ptr./65, passim, inv. 6.592. Pl. IX/5.

Material: pastă grosieră cu cioburi pisate, nisip şi paiete de mica în compoziţie, ardere
oxidantă, ambele suprafeţe având culoare bej-cenuşie; pe suprafaţa exterioară urme evidente de
ardere secundară.
Descriere: fragmentar, buza dreaptă cu marginea tăiată orizontal, profil aproape drept.
Decor: pe buză a fost aplicat un brâu crestat, acelaşi motiv decorativ fiind plasat pe corpul
recipientului, la câţiva centimetri sub buză.
Pixidă – Ptr./65, S. I, 18, -0,50 m, inv. 6.638. Pl. X/1.

Material: pastă intermediară cu cioburi pisate în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe
având culoarea cenuşie; pe suprafaţa exterioară urme evidente de lustruire.
Descriere: fragmentară, corp cilindric, baza inelară.
Decor: pe corp a fost aplicată o bandă orizontală din incizii oblice, paralele, cu spaţiile umplute
cu linii scurte, incizate perpendicular pe primele, delimitată de grupe alcătuite din două incizii
circulare.
Etapa Monteoru Ic2
Ceaşcă – Ptr./69, passim, inv. 6.608. Pl. XI/1.
Material: pastă intermediară, compactă, cu nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele
suprafeţe având culoare neagră-cenuşie.
Descriere: fragmentară, gura largă, buza dreaptă cu marginea rotunjită, gât scund, corp
globular.
Decor: pe buză au fost executate crestături fine, zona de demarcaţie dintre gât şi corp fiind
realizată printr-un şir de butoni conici.
Ceaşcă – Ptr./69, passim, inv. 6.586. Pl. XI/3.

Material: pastă intermediară, compactă, cu nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele
suprafeţe având culoare neagră-cenuşie.
Descriere: fragmentară, gât înalt, cilindric, corp globular.
Decor: zona de demarcaţie dintre gât şi corp a fost realizată prin intermediul unei grupe de trei
nervuri concentrice sub care a fost executată o grupă de trei butoni conici.
Ceaşcă – Ptr./69, S. IIA, 13, -1,50 m, inv. 1.226. Pl. XI/5.

Material: pastă intermediară, compactă, cu nisip şi granule fine de calcar în compoziţie, ardere
oxidantă, ambele suprafeţe având culoarea bej, cea exterioară cu pete cenuşii datorită arderii
secundare.
Descriere: gura largă, buza cu marginea răsfrântă la exterior, gât scund, cilindric, corp globular,
baza plată; era prevăzută cu două toarte, probabil supraînălţate.
Castron – Ptr./69, S. IIA, 4, -2,00 m, inv. 1.696. Pl. XII/5.

compoziţie, ardere oxidantă, suprafeţele având culoarea bej-maronie; exteriorul cât şi interiorul
recipientului au fost lustruite.
Descriere: gura largă, buza evazată cu marginea rotunjită, umăr marcat, corp tronconic, baza
plată.
Decor: în regiunea diametrului maxim, dispuse simetric, au fost aplicate grupe alcătuite din
câte doi butoni conici.
Castron – Ptr./71, S. IVB, 16, -1,00 m, f. inv. Pl. XII/3.

Material: pastă intermediară, cu nisip în compoziţie, ardere reducătoare, suprafaţa exterioară

având culoarea gri-cenuşie, interiorul fiind negru; atât exteriorul cât şi interiorul recipientului
au fost lustruite.
Descriere: fragmentar, se păstrează o mică porţiune din pansă.
Decor: imediat sub buză a fost executată o grupă de trei nervuri concentrice, sub aceata fiind
aplicaţi şase butoni cilindrici.
Borcan – Ptr./69, S. IIIA, 2-4, -2,00 m, inv. 6.611. Pl. XII/6.

Material: pastă intermediară cu cioburi pisate şi nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele
suprafeţe având culoare cărămizie; pe suprafaţa exterioară urme de ardere secundară.
Descriere: fragmentar, buza evazată cu marginea rotunjită, profil aproape drept.
Decor: pe buză au fost aplicate crestături, iar cu rolul de a departaja gâtul de corp o grupă
alcătuită din două nervuri concentrice.
Vas de ofrandă – Ptr./71, S. IIIB, 20, -0,80 m, inv. 2.615. Pl. XIII/5.
suprafeţe având culoare bej-cenuşie; suprafaţa exterioară a beneficiat de lustruire.
Descriere: fragmentar, gâtul bine dezvoltat, corp bitronconic.
Decor: demarcaţia dintre registrele tectonice este făcută prin intermediul nervurii sau grupelor
de nervuri orizontale, continui.
72 Ioan Vasiliu
74 Ioan Vasiliu
76 Ioan Vasiliu
78 Ioan Vasiliu
80 Ioan Vasiliu
82 Ioan Vasiliu
84 Ioan Vasiliu
MATERIALE APARŢINÂND BRONZULUI TÂRZIU DESCOPERITE ÎN
LOCALITATEA PĂTRĂŞCANI (COM. GURA VĂII, JUD. BACĂU)
Ioan Vasiliu
Materials belonging to the Late Bronze Age discovered in the village Pătrăşcani
(locality Gura Văii, Bacău County)
Abstract
This article presents the results of the archaeological researches of the 1969-1971
campaignes from Pătrăşcani, locality Gura Văii, Bacău County, located on a terrace of the
Trotuş river. The excavations led to the identification and materials, in special ceramics, dated
from the period of Late Bronze Age and belonging to Noua culture.
Key words: Moldova, Pătrăşcani, Late Bronze Age, Noua culture.

Cuvinte cheie: Moldova, Pătrăşcni, Bronz târziu, cultura Noua.
Teritoriul fostului sat Pătrăşcani, desfiinţat ca urmare a reformei administrativ-

teritoriale din anul 1968, este situat în partea de sud-est a localităţii Gura Văii, la 8 km
nord-est de municipiul Oneşti, pe cursul inferior al Trotuşului, la confluenţa acestuia
cu Pârâului Mare.
Ca urmare a cercetărilor arheologice sistematice întreprinse în situl de la
Pătrăşcani-Silişte în perioada 1969-19711, în patrimoniul Muzeului Municipal de
Istorie din Oneşti au intrat, printre altele, şi o serie de materiale arheologice, în special
ceramică, aparţinând perioadei finale a Epocii bronzului.
Din punct de vedere al realizării tehnice, ceramica descoperită la Pătrăşcani-
Silişte, a fost modelată din următoarele categorii de pastă :
- grosieră – conţinând o cantitate mare de degresanţi : nisip cu bobul mare,
microprundişuri şi ceramică pisată.
- intermediară – pastă cu impurităţi de dimensiuni reduse, de obicei cioburi pisate şi
nisip fin.
- fină – pastă cu foarte puţine impurităţi, bine aleasă, compactă, omogenă.
Analiza materialului a evidenţiat existenţa următoarelor forme ceramice :
Ceştile – sunt reprezentate de exemplare în stare fragmentară, lucrate din
primele două categorii de pastă: fină şi intermediară, fiind ilustrate următoarele tipuri:
1
A. Niţu, C. Buzdugan, C. Eminovici, Descoperirile arheologice de la Gura Văii (Municipiul Gh.
Gheorghiu-Dej ), în Carpica, 4, 1971, p. 32, unde la istoricul cercetărilor se afirmă că în sondajul
efectuat în anul 1965 în sectorul C a fost secţionat un cenuşar aparţinând culturii Noua. Însă, în
depozitele Muzeului Municipal de Istorie Oneşti, nu există materiale aparţinând etapei finale a Epocii
bronzului, a căror marcaj să indice provenienţa din sondajul mai sus amintit.
Materiale aparţinând bronzului târziu descoperite în localitatea Pătrăşcani 87
- cu una sau toarte supraînălţate, prevăzute pe maximum de arcuire cu un buton

cilindric. (Pl. I/1)
- cu una sau două toarte din bandă, supraînălţate, cu marginile uşor ridicate. (Pl. I/2)
- cu una sau două toarte din bandă, supraînălţate, prevăzute cu şănţuire pe toată
lungimea toartei. (Pl. I/3)
- cu o singură toartă din bandă lată, fără demarcaţie între gât şi corp. (Pl. I/4)
Vasul borcan sau vasul sac – formă des întâlnită în aria culturii Noua, făcând
parte din categoria aşa-ziselor vase de bucătărie, utilizate pentru prepararea hranei,
este modelat din pastă grosieră sau pastă intermediară. În lotul de materiale aflat în
colecţiile muzeului am identificat câteva exemplare, în marea lor majoritate
fragmentare, constatând că au profilul aproape drept sau uşor reliefat, gura largă cu
buza dreaptă, marginea fiind rotunjită sau tăiată orizontal. (Pl. II/1-5)
Castronul – o altă formă identificată în aşezarea de la Pătrăşcani-Silişte, este
reprezentată de două exemplare modelate din pastă intermediară sau din pastă
grosieră, având gura largă, buza teşită la interior şi corp tronconic. (Pl. I/5-6)
Paharul – formă ceramică prezentă prin două exemplare fragmentare,
modelate, unul din pastă fină, celălalt din pastă intermediară, ambele având buza
evazată cu marginea rotunjită şi profil aproape drept, decorate cu caneluri. (Pl. III/1-2)
Vasul de provizii – formă ceramică ilustrată doar printr-un singur exemplar, are
gura largă, buza evazată cu marginea rotunjită, gât înalt, corp tronconic, baza plată,
profilată. (Pl. III/5)
Vasul miniatural – acestei categorii îi aparţine un singur recipient modelat
din pastă intermediară având buza dreaptă cu marginea tăiată orizontal şi baza plată.
(Pl. III/4)
Vasul amforoidal – am încadrat în această categorie un recipient având partea
superioară mai dezvoltată decât cea inferioară, gât înalt, buza evazată cu marginea
rotunjită, baza plată, relativ îngustă; zona diametrului maxim este faţetată producând
impresia de patrulater; pe umăr este prevăzut cu două tortiţe perforate orizontal. (Pl.
IV/1a-1b)
Vasul tronconic – are gura largă cu marginea rotunjită, gât scund, baza plată şi
două toarte perforate orizontal ce unesc gura cu umărul recipientului. (Pl. III/3)
Ornamentica ceramicii de tip Noua descoperită în aşezarea de la Pătrăşcani
constă din incizii, ornamente în relief şi canelură.
a. Incizia – simplă, decorează gâtul, umărul şi corpul recipientelor în
următoarele modalităţi:
- incizia simplă, orizontală, plasată imediat sub buză. Pl. III/1.
- incizia simplă, orizontală, mărginind decorul alcătuit din caneluri. Pl. III/1.
b. Ornamentele în relief – aici am inclus :
- brâul simplu dispus singur imediat sub marginea vaselor sac. Pl. II/1-2, 4-5.
- brâul simplu dispus în grupe de câte două, imediat sub marginea vasului sac. Pl. II/3.
- brâul simplu dispus singur imediat sub marginea castroanelor. Pl.I/6.
88 Ioan Vasiliu
- brâul simplu dispus pe corpul castroanelor în zona diametrului maxim. Pl.I/5.

- brâul simplu dispus singur imediat sub marginea vasului miniatural. Pl. III/ 4.
- nervurile decorate cu incizii oblice, întâlnite pe pahare. Pl. III/2.
- proeminenţele rotunjite, în număr de patru, dispuse în zona diametrului maxim al
vasului amforoidal. Pl. III/1a-1b.
- pastilele circulare plasate pe corpul vaselor de tip sac. Pl. II/5.
- pastilele circulare plasate pe corpul vasului de provizii. Pl. III/5.
- proeminenţele conice dispuse simetric pe corpul vasului de provizii. Pl. III/5.
c. Canelura – largă, cu bordură, dispusă pe corp în registre verticale, sau registre
verticale alternând cu registre orizontale, întâlnită pe corpul paharelor. Pl. III/1-2.
*
Obiecte din bronz. Reduse din punct de vedere numeric, sunt reprezentate prin
două ace :
- primul, fragmentar, cu capătul pasiv rupt din vechime Pl. V/1-2.
- cel de al doilea având capătul pasiv curbat în formă de ureche. Pl. IV/1.
Obiecte din piatră. Din această categorie fac parte :
- două cuţite curbe, fragmentare, având spinarea arcuită şi tăişul aproape drept, fiind
păstrată doar partea dinspre vârf Pl. V/3, 5.
- o dăltiţă trapezoidală din care se păstrează doar partea cu tăişul uşor concav. Pl. V/6.
Obiecte din os. Sunt reprezentate de un împungător fragmentar, având capătul
activ, de formă conică, subţiat şi ascuţit, cel pasiv fiind rupt din vechime. Pl. V/3.
*
Artefactele atribuite Bronzul târziu din aşezarea de la Pătrăşcani-Silişte, îşi
găsesc numeroase similitudini în descoperirile aparţinând culturii Noua, descoperiri
făcute în zona estică a României:
- butonul, ca element decorativ al ceştilor cu toarte supraînălţate, trase din buză,
asemănător celui de la Pătrăşcani-Silişte, este prezent atât pe recipiente descoperite în
aşezările aparţinând fazei I: Gârbovăţ2, Iaşi-La Ceirul lui Peretz3, cât şi pe cele din cea
de a doua fază din evoluţia culturii: Cavadineşti4, Corlăteni5, Piatra Neamţ-Steagul
Roşu6, Poiana7, Truşeşti-Movila din şesul Jijiei8, precum şi în inventarele funerare ale
2
A.C. Florescu, Repertoriul culturii Noua-Coslogeni din România. Aşezări şi necropole,
Bibliotheca Thracologica, I, 1991, p. 72, fig. 66/24, 26, 29.
3
M. Petrescu-Dîmboviţa, Contribuţii la problema sfârşitului epocii bronzului şi începutul
epocii fierului în Moldova, în SCIV, IV, 1953, 3-4, p.452, fig. 3/3, 5; A.C. Florescu,
Repertoriul..., p. 79, fig. 40/4.
4
I.T. Dragomir, Săpăturile arheologice de la Cavadineşti, în MCA, VI, 1959, p. 459, fig. 5/6; idem,
Săpăturile arheologice de la Cavadineşti, în MCA, VII, 1960, p. 156, fig. 5/7; A.C. Florescu,
5
A.C. Florescu, Repertoriul...., p. 52, fig. 24/10.
6
A.C. Florescu, Aşezarea Noua II de la Piatra Neamţ-„Steagul Roşu” (Ciritei), în MemAntiq, I,
1969, p. 91, fig. 4/1; idem, Repertoriul..., p. 101, fig. 46/7.
7
R. Vulpe et alii, Activitatea şantierului arheologic Poiana-Tecuci 1950, în SCIV, II, 1951, 1, fig.
13/2; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 104, fig. 49/5.
necropolelor de la Doina9, Piatra Neamţ-Ciritei 10 şi Truşeşti-Ţuguieta11, toate trei

atribuite fazei Noua II.
- ceştile ale căror toarte au marginile uşor ridicate sunt prezente în prima fază din
evoluţia culturii atât în aşezările de la Bărboasa 12, Căbeşti-Râpa Bujorii13, Cândeşti14,
Coroteni15 Gârbovăţ16 şi Lichitişeni17, cât şi în necropolele de la Balinteşti18 şi
Probota19, în etapa Noua II prezenţa lor fiind semnalată în necropola de la Truşeşti-
Ţuguieta20.
- ceştile a căror toartă prezintă şănţuire pe toată lungimea, în etapa Noua I sunt
documentate atât în aşezări: Cavadineşti21, Cândeşti22 şi Gârbovăţ23, cât şi în
necropole: Probota24, în etapa Noua II fiind prezente doar în descoperirile de la
Cavadineşti25, Cândeşti26 şi Tăvădărăşti27.
8
M. Petrescu-Dîmboviţa et alii, Şantierul arheologic Truşeşti, în SCIV, VI, 1955, 1-2, p. 172; A.C.
Florescu, Şantierul arheologic Truşeşti, în MCA, III, 1957, p. 207, fig. 5/1; idem, Repertoriul..., p. 135,
fig. 34/48; 35/55.
9
A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 60, fig. 194/7; N. Bolohan, C. Mihu, Unele completări şi observaţii
privind necropola de la Doina (com. Girov, jud. Neamţ), în Carpica, XXXIII, 2004, p.97, tabel nr. 1.
10
A. Niţu, I. Zamoşteanu, M. Zamoşteanu, Sondajele de la Piatra Neamţ, în MCA, VI, 1959, p. 361,
fig. 2; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 101, fig. 196/1, 3.
11
M. Petrescu-Dîmboviţa, Contribuţii..., p. 458, fig. 7/5; A.C. Florescu, Contribuţii la cunoaşterea
culturii Noua, în ArhMold, II-III, 1964, p. 150, fig. 2/7; 8/1, 3; idem, Repertoriul..., p. 133, fig. 186/9.
12
M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări arheologice de suprafaţă în judeţul Bacău, p. 254, fig. 19/2;
A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 29, fig. 56/11.
13
14
M. Florescu, Contribuţia cercetărilor de la Cândeşti şi Mânăstioara (jud. Vrancea) la
cunoaşterea istoriei străvechi (mileniile II-I î.e.n.) a zonelor situate la curbura Carpaţilor
răsăriteni, în RMM, 1, 1981, p. 30, fig. 7/3; M. Florescu, A. Florescu, Cercetările arheologice de la
Cândeşti-Coasta Banului, com. Dumbrăveni (jud. Vrancea), în perioada 1976-1980, în MCA, XV,
1983, p. 120, fig. 5/3, 5; iidem, Unele observaţii cu privire la geneza culturii Noua în zonele de
curbură ale Carpaţilor Răsăriteni, în ArhMold, XIII, 1990, p. 63, fig. 25/5.
15
V. Bobi, Descoperiri arheologice din epoca bronzului în judeţul Vrancea, în Vrancea. Studii şi
Comunicări, IV, 1981, p. 52, fig. 21/6.
16
17
18
E. Zaharia, Das Gräberfeld von Balinteşti-Cioinagi und einige Fragen der Bronzezeit in der
Moldau, în Dacia, N.S., VII, 1963, p. 145, fig. 3/1a; 5/1a, 4a; A.C. Florescu, Repertoriul..., p.27, fig.
199/7; 200/13-14.
19
20
M. Petrescu-Dîmboviţa, Contribuţii..., p. 458, fig. 7/2; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 133, fig. 186/8.
21
I.T. Dragomir, Săpăturile arheologice de la Cavadineşti (r. Bereşti, reg. Galaţi), în MCA, VII,
1960, p. 156; idem, Săpăturile arheologice de la Cavadineşti, în Monografia arheologică a Moldovei
de Sud I, în Danubius, XVI, 1996, p. 273; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 45, fig. 73/9.
22
M. Florescu, A. Florescu, Cercetările..., p. 120, fig. 6; iidem, Unele observaţii..., p. 63, fig. 25/3, 7.
23
A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 72, fig. 67/37-39.
24
Ibidem, p. 107, fig. 190/9.
25
I.T. Dragomir, Săpăturile..., p. 156.
26
M. Florescu, A. Florescu, Cercetările..., p. 120, fig. 5/7.
27
90 Ioan Vasiliu
- brâul simplu, ca element de decor pentru vasele de tip sac, reprezintă o prezenţă
constantă în aşezările culturii Noua, atât din faza I: Bărboasa28, Cavadineşti29,
Căbeşti-Mileşti şi Râpa Bujorii30, Cândeşti31, Corlăteni32, Gârbovăţ33, Havârna34, Iaşi-
La Ceirul lui Peretz35, Lichitişeni36, Răuseni37, Tăvădărăşti38, Târpeşti39, Truşeşti-
Movila din şesul Jijiei 40, Valea Lupului41, cât şi din cea de a doua fază: Andrieşeni42,
Bârlad-Prodana 43, Cavadineşti44, Corlăteni45, Larga Jijia46, Negrileşti47, Piatra
Neamţ-Steagul Roşu 48, Ripiceni49, Tăvădărăşti50, Truşeşti-Movila din şesul Jijiei51,
28
M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii privitoare la sfârşitul epocii bronzului în lumina
ultimelor cercetări arheologice efectuate de Muzeul de istorie din Bacău., în Carpica, I, 1968, p. 42;
iidem, Cercetări..., p. 254, fig. 19/1, 8; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 29, fig. 55/3; 57/23; 58/ 29-31,
33; 59/39-42; S. Iacobescu, Repertoriul descoperirilor arheologice din epoca bronzului, din judeţul
Bacău, în Carpica, XXIX, 2000, p. 44.
29
I.T. Dragomir, Săpăturile..., p. 459, fig. 4 / 4; A.C. Florescu, Repertoriul..., 45, fig. 74/10, 17.
30
M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări..., p. 268-269, fig. 19/4-5, 9; S. Iacobescu, Repertoriul..., p. 46.
31
M. Florescu, A.C. Florescu, Unele observaţii..., p. 64, fig. 28/1-4, 6, 8-9.
32
33
Idem, Contribuţii…, p. 152, fig. 5/4; idem, Sur les problèmes du bronze tardif carpato-danubien
et nord-ouest pontique, în Dacia, N.S., XI, 1967, p. 61, fig. 1/3; idem, Repertoriul..., p. 72, fig. 68/42-
43, 45; 69/51; 70/60, 63-65; 71/66; 72/77, 80-81.
34
A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 75, fig. 27/3-5, 7.
35
Ibidem, p. 79, fig. 40/8, 19.
36
M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii..., p. 43; iidem, Cercetări..., p. 259, fig. 20/3; A.C.
Florescu, Repertoriul..., p. 87-88, fig. 51/5-8; 52/15; 53/20-21; 54/26, 28-30.
37
38
M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii..., p. 45; iidem, Cercetări..., p. 63; A.C. Florescu,
39
A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 131, fig. 45/9-10, 12.
40
M. Petrescu-Dîmboviţa, Contribuţii..., p. 452, fig. 3/7; A.C. Florescu, Contribuţii..., p. 152, fig. 3/2;
7/1-2, 6-7, 9-11; idem, Şantierul..., p. 207; idem, Sur les problèmes..., p. 61, fig. 1/1, 10, 12; idem,
Repertoriul..., p. 135, fig. 29/10; 30/14-15, 17, 19-20; 31/29; 32/33, 35-36.
41
M. Dinu, Cercetările arheologice de la Valea Lupului, în SCIV, VI, 1955, 3-4, p. 704; A.C.
Florescu, Repertoriul..., p. 139, fig. 41/5-6, 8; 42/19.
42
A.C. Florescu, Sur les problèmes..., p. 62, fig. 2/5; idem, Repertoriul…, p. 25, fig. 36/9; 37/7; 38/10-
15; idem, Contribuţii…, p. 152, fig. 5/1, 11; 14/2; V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul arheologic al
judeţului Iaşi, I, Iaşi, 1984, p. 35, fig. 7/12, 17.
43
44
Ibidem, p. 45, fig. 75/21; 76/29.
45
Ibidem, p. 52, fig. 24/15-16; 25/17, 19-21.
46
Ibidem, p. 84, fig. 39/2, 4-5, 7, 9-12.
47
A. Adamescu, C. Ilie, Aşezarea din perioada bronzului târziu de la Negrileşti, jud. Galaţi, în SAA,
XVII, 2011, p. 26, pl. 5/3; 6/2-3; 7/3, 7-8.
48
A.C. Florescu, Aşezarea..., p. 91, fig. 4/2,7, 10; idem, Repertoriul..., fig. 46/1, 6.
49
Al. Păunescu, Sur la succesion des habitats paléolithiques et postpaléolithiques de Ripiceni-Izvor,
în Dacia, N.S., IX, 1965, p. 28.; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 110, fig. 27/9; 28/3-4, 9.
50
M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii..., p. 45; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 128,
fig. 63/29-32, 35.
51
M. Petrescu-Dîmboviţa, Contribuţii..., p. 452, fig. 3/7; A.C. Florescu, Şantierul..., p. 207; idem,
Repertoriul..., p. 135, fig. 33/43, 45-46; 34/51-52, 54; 35/61.
precum şi în descoperirile întâmplătoare de la: Aroneanu52, Bălăneşti53, Bivolari54,

Bodeşti55, Erbiceni56, Hlăpeşti-Tarlaua Cornea II57, Iteşti58, Izvorul Berheciului59,
Mogoşeşti60, Năzăroaia61, Plugari62, Pogleţ63, Sărata-Basarab 64, Săveşti-Izvoare65,
Şcheia66, Târgu Frumos67, Ulmi-Liteni68, Valea Seacă 69, Voineşti 70 şi Zăpodia71
precum şi în inventarele mormintelor de la Balinteşti72, Doina73, Gârbovăţ74, Piatra
Neamţ-Ciritei75 sau Truşeşti76.
- decorul de brâie multiple aplicat pe corpul vaselor sac este atestat atât în aşezarile
Noua I de la Cândeşti77 şi Lichitişeni78, cât şi în etapa următoare la Bârlad-Prodana
79
, Cavadineşti80, Nichiteni 81 şi Oglinzi-Faţa Slatinei82.
- brâie simple decorând corpul castroanelor tronconice sunt întâlnite în ambele faze
52
V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul...I, p. 44, fig. 7/11, 18.
53
54
V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul... I, p. 59, fig. 7/15; 8/2, 9.
55
V. Diaconu, Noi situri arheologice în zona de nord-est a judeţului Neamţ, în MemAntiq, XXV-XXVI,
2010, p. 419, fig. 3/3, 5-7.
56
A.C. Florescu, Repertoriul..., , p. 64, fig. 43/2.
57
Gh. Dumitroaia, Materiale şi cercetări arheologice din nord-estul judeţului Neamţ, în MemAntiq,
XVIII, 1992, p. 77, fig. 20/2
58
M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări…, p.216; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 82, fig. 44/4, 6.
59
M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări…, p. 252, fig. 18/9; 21/6; S. Iacobescu, Repertoriul…., p. 44.
60
V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul... I, p. 246, fig. 7/14.
61
M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări…, p. 260; S. Iacobescu, Repertoriul…., p. 51.
62
V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi, II, Iaşi 1985, p. 305, fig. 43/3.
63
M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări…., p. 237; S. Iacobescu, Repertoriul…., p. 41.
64
V. Diaconu, Hăneşti-Botoşani: mărturii arheologice şi istorice, BMA, XXV, 2010, p. 67-68, fig.
25/1-2, 5; 26/1; 27/1-4.
65
Gh. Dumitroaia, Materiale şi cercetări..., p. 89, fig. 13/3-8; 15/1.
66
V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul...II, p. 386, fig. 42/12-14, 23
67
A.C.Florescu, Repertoriul..., p. 130, fig. 191 / 4.
68
Ibidem, p. 137, fig. 43/7-8.
69
V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul...II, p. 443, fig. 44/17.
70
Ibidem, p. 457, fig. 44/22.
71
M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări…, p. 220; S. Iacobescu, Repertoriul…, p. 49.
72
E. Zaharia, Das Gräberfeld..., p. 154, 156, fig. 5 & 3, 7; A.C. Florescu, Repertoriul…, p. 27, fig.
199/2, 9; 203/40.
73
N. Bolohan, C. Mihu, Unele completări..., p. 98.
74
75
Ibidem, p. 101, fig. 196/7.
76
Ibidem, p. 136, fig. 206/5.
77
M. Florescu, A.C. Florescu, Cercetările..., p. 120, fig. 7/1, 12; iidem, Unele observaţii..., p. 64,
fig. 28/7, 12.
78
A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 87-88, fig. 94/1.
79
Ibidem, p. 34, fig. 49/1.
80
Ibidem, p. 45, fig. 75/20.
81
82
Gh. Dumitroaia, Materiale şi cercetări..., p. 87, fig. 24/5; 25/1; 29/6-7.
92 Ioan Vasiliu
din evoluţia culturii, în descoperile de la Bărboasa 83, Havârna 84, Larga Jijia85,
Lichitişeni86, Iteşti87, Negrileşti88, Piatra Neamţ-Steagul Roşu 89, Tăvădărăşti 90 şi
Truşeşti-Movila din şesul Jijiei 91.
Motivul decorativ al unui dintre paharele de la Pătrăşcani, are cea mai
apropiată analogie în aşezarea Noua I de la Dorobanţu-La lutărie, deosebirea
constând în faptul că ornamentul dispus în zona diametrului maxim al recipientului
era mărginit de incizii simple92, un decor oarecum asemănător găsindu-se şi pe ceştile
cu două toarte supraînălţate din aşezarile culturii Noua de la Lăteşti93, Murgeni94 şi
Epureni95.
Decorul canelat, dispus vertical sau oblic pe corpul recipientelor aparţinând
culturii Noua, este semnalat cu preponderenţă atât în aşezări: Bărboasa96, Bodeşti 97,
Cavadineşti98, Cândeşti99, Corlăteni100, Gârbovăţ101, Lichitişeni102, Tăvădărăşti103,
Truşeşti-Movila din şesul Jijiei104, Valea Lupului105, cât şi în inventarele necropolelor
83
Ibidem, p. 29, fig. 55/1; 58/28; 59/34.
84
85
86
M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii…, p. 43; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 87-88, fig.
53/19; 54/25; 55/33.
87
M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări…., p. 216; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 82, fig. 44/8, 10.
88
A. Adamescu, C. Ilie, Aşezarea..., p. 27, fig. 6/1.
89
90
M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii…, p. 45; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 128, fig. 60/6;
61/20.
91
92
M. Petrescu-Dîmboviţa, Contribuţii..., p. 446, 453, fig. 2/1; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 61,
fig. 40/5.
93
A.C. Florescu, Repertoriul...., p. 85, fig. 49/3.
94
T. Udrescu, Descoperiri arheologice în jumătatea sudică a Moldovei cu privire la cultura Noua,
în Carpica, VI, 1973-1974, p. 28, fig. 2/2.
95
G. Coman, M. Rotaru, Obiecte din lut ars piatră şi os de la sfârşitul epocii bronzului şi începutul
epocii fierului descoperite în judeţul Vaslui, în MemAntiq, VI-VIII, 1981, p. 58, fig. 6/4.
96
M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii...., p. 43, fig. 2/2, 5; 3/2; iidem, Cercetări...., p. 254, fig.
18/11; 27/2; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 29, fig. 56/15; 58/25.
97
V. Diaconu, Noi situri…, p. 419, fig. 3/4.
98
I.T. Dragomir, Săpăturile…, p. 458-459, fig. 5/1; idem, Săpăturile…, p. 156, fig.5/9; idem,
Săpăturile…, p. 272-273, fig. 5/9; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 45, fig. 73/8.
99
M. Florescu, Contribuţia cercetărilor..., p. 30, fig. 7/2.
100
I. Nestor et alii, Săpăturile de pe şantierul Valea Jijiei (Iaşi-Botoşani-Dorohoi), în SCIV, II, 1,
1951, p. 73.
101
A.C. Florescu, Repertoriul..., p.72, fig. 65/18; 66/28; 67/36; 68/41.
102
M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii..., p. 43, fig. 2/4; iidem, Cercetări..., p. 259, fig. 20/6;
A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 87-88, fig. 52/13; 53/17.
103
M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetările arheologice de la Dealul Morii, în Carpica, II, 1969., p. 65,
fig. 8/3.; iidem, Cercetări..., p. 265; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 128, fig. 60/5.
104
A.C. Florescu, Şantierul..., p. 207, fig. 11/4; 12/3.
105
M. Dinu, Cercetările arheologice..., p. 707, fig. 16/4; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 139, fig. 42/16.
Noua I: Balinteşti106, Căbeşti-Mileşti107, Săbăoani108, în faza următoare fiind întâlnit

în aşezarile de la Andrieşeni109 şi Săbăoani110 şi în necropola de la Truşeşti-
Ţuguieta111.
Vasul amforoidal, având zona diametrului maxim faţetată, are similitudini în
mediul cultural din zona Subcarpaţilor Prahovei unde, paralel cu evoluţia culturii
Noua coexistă comunităţi/tradiţii Monteoru târzii şi chiar Tei112.
În arealul geografic mai sus amintit, în cimitirul din Epoca bronzului de la
Câmpina, a fost descoperit un vas asemănător ca formă şi decor cu cel de la
Pătrăşcani-Silişte, diferenţa dintre cele două constând în faptul că recipientul prezentat
de noi are dimensiuni reduse faţă de cel din inventarul funerar al mormântului de
incineraţie nr. 27113.
Este posibil ca prototipul recipientelor de la Pătrăşcani şi Câmpina să fie
reprezentat de cele două vase atribuite culturii Noua, având jumătatea superioară
asemănătoare, corpul fiind însă globular, unul dintre ele purtând decorul de nervuri
verticale, descoperite pe teritoriul judeţului Vaslui, la Iveşti şi Perieni114.
Recipiente oarecum asemănătoare, încadrate din punct de vedere tipologic în
categoria oalelor, decorate în zona diametrului maxim cu proeminenţe rotunjite, sunt
semnalate în Bronzul târziu, în zona de vest a României, în cadrul grupului cultural
Igriţa115.
Proeminenţele rotunjite, element de decor originar încă din Bronzul mijlociu,
106
E. Zaharia, Das Gräberfeld., p. 143, 146, 150, 154, fig. 3/1-1a; 4/16-17; 5/6; 6/1, 4-6, 8-9; 7 / 1;
A.C.Florescu, Repertoriul..., p.27 - 28, fig. 199 / 4; 200 / 10, 15; 201 / 23; 202 / 30, 32; 203/37-39.
107
C. Buzdugan, Cimitirul din epoca bronzului de la Căbeşti ( Bacău ), în Carpica, I, 1968, p. 64, 67,
fig. 1/2, 5, 2/4; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 46, fig. 204/2, 4; 205/6; I. Vasiliu, Necropola din epoca
bronzului de la Căbeşti, în Carpica, XXXVII, 2008, p. 203-204, 210, pl. IV/2-3; VI/2-3.
108
M. Ursachi, Necropola din epoca bronzului de la Săbăoani, în Carpica, II, 1969, p. 39, fig.1/3,
5; fig. 3/3-4; V. Ursachi, Necropola epocii bronzului, în Săbăoani. Monografie arheologică II,
2010, p. 11, pl. 1/4; 2/3; 7/3; 9/2.
109
A.C. Florescu Săpăturile de la Andrieşeni (r. şi reg. Iaşi), în MCA, VI, 1959, p. 121, fig. 5/4; idem,
110
V. Ursache, Cercetări arheologice efectuate de Muzeul de Istorie din Roman, în Carpica, I.,
1968, p. 158, fig. 35/15.
111
M. Petrescu-Dîmboviţa, Contribuţii..., p. 458; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 133, fig. 187/12.
112
A. Frânculeasa et alii, Cimitirul din epoca bronzului de la Câmpina (jud. Prahova), în Studii de
Preistorie, 8, 2011, p. 155; A. Frânculeasa et alii, Arheologie şi istorie. Parohia „SFÂNTUL
NICOLAE” Câmpina – jud. Prahova, Târgovişte 2012, p. 94, 105.
113
A. Frânculeasa et alii, Arheologie..., p. 47, pl. 47/3-4; 48/1-2; A.Frânculeasa et alii, Cimitirul..., p. 147.
114
http://clasate.cimec.ro/Detaliu.asp?k= 45D60055BFA449478023AAEDA938244E;
http://clasate.cimec.ro/Detaliu.asp?k=A5DF067fe9624ae08082a4300e221982.
115
N. Chidioşan, I. Emödi, Grupul cultural Igriţa de la sfârşitul epocii bronzului, în Crisia, XII,
1982, p. 63, fig. 1/1; iidem, Descoperirile arheologice din peştera Izbândiş (com. Suncuiuş)
aparţinând grupului cultural Igriţa, în Crisia, XIII, 1983, fig. 4/1; D. Ignat, Aşezarea de la sfârşitul
epocii bronzului de la Suplacul de Barcău (jud. Bihor), în Crisia, XIV, 1984, p. 12, pl. XI/2; I.
Andriţoiu, Civilizaţia tracilor din sud-vestul Transilvaniei în epoca bronzului, Bibliotheca
Thracologica, II, 1992, p. 70, pl. 60/5, 8; 63/II 6.
94 Ioan Vasiliu
sunt des întâlnite şi în mediile culturale specifice perioadei târzii a Epocii bronzului
din zona vestică a ţării116.
Vasele tronconice, cu torţi mari ce unesc gura recipientului cu umărul acestuia,
fără analogii în mediul cultural Noua de la est de Carpaţi, reprezintă un tip frecvent
întâlnit în descoperirile aparţinând Bronzului târziu din zona Tisei Superioare117.
Proeminenţele conice, cu antecedente în Bronzul timpuriu118, rar întâlnite în
repertoriul decorativ al ceramicii culturii Noua, apar dispuse fie simetric sau
asimetric, pe unele vase-sac din necropola de la Doina119, fie în benzi orizontale, pe
un recipient miniatural descoperit în aşezarea de la Negrileşti120.
În aşezarea de la Pătrăşcani-Silişte, uneltele din bronz sunt rare, acul având
capătul pasiv curbat în formă de ureche găsindu - şi cele mai apropiate analogii în
aşezările Noua de la Gârbovăţ121, Tăvădărăşti122 şi Igeşti123.
Cuţitele curbe din piatră au analogii în descoperirile Noua de la Cavadineşti124,
Gârbovăţ125, Hlăpeşti-Tarlaua Cornea II126Lichitişeni127, Săveşti-Izvoare128,
Tăvădărăşti129 şi Valea Lupului130.
*
După periodizarea întocmită de A.C. Florescu, încadrarea cronologică a
descoperirilor de la Pătrăşcani-Silişte, în una din cele două etape din evoluţia culturii
Noua: Noua I sau Noua II, este dificilă, analiza materialului arheologic, în special cea
făcută ceramicii, dovedind existenţa analogiilor atât pentru prima cât şi pentru cea de
a doua fază din evoluţia culturii.
116
O. Radu, Cu privire la necropola de la Cruceni (jud. Timiş), în SCIV, XXIV, 1973, 3, fig. 1/4; 4/1;
5/1; S. Morintz, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii. I. Epoca bronzului în spaţiul
carpato-balcanic, Bucureşti 1978, p. 44-45, fig. 21/1-2; N. Chidioşan, I. Emödi, Grupul..., p. 63, 65,
fig. 1/1, 3; D. Ignat, Aşezarea..., p. 12, pl. XI/2; A. Syentmiklosi, Materiale aparţinând culturii
Cruceni-Belegiš descoperite în hotarul localităţii Dragşina (jud. Timiş), în Analele Banatului, S.N.,
XII-XIII, 2004-2005, p.111-112, pl. III/3-4; I. Bejinariu, Zs. Székely, D.V. Sana, Săpăturile arheologice
de salvare pe şoseaua de centură a oraşului Nyίregyháza, în Marisia, XXIX, 2009, p. 62, pl. IX/1.
117
I. Bejinariu, Zs. Székely, D.V. Sana, Săpăturile..., p. 62, pl. X/4, cu bibliografia.
118
R. Băjenaru, Un tip de decor specific bronzului timpuriu, în SCIVA, 47, 3, 1996, p. 313-323.
119
N. Bolohan, C. Mihu, Unele completări…, p. 98.
120
A. Adamescu, C. Ilie, Aşezarea..., p. 28, fig. 3/6.
121
122
Ibidem, p. 128, fig. 105/1.
123
T. Udrescu, Descoperiri..., p. 35, fig. 8/7.
124
I.T. Dragomir, Săpăturile…, p. 456, fig. 2/2; A.C. Florescu, Contribuţii..., p. 157, fig. 9/5; idem,
125
A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 73, fig. 160/3-6; 161/2, 6.
126
Gh. Dumitroaia, Materiale şi cercetări ..., p. 77-78, fig. 20/3.
127
M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii..., p. 38; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 88, fig. 161/1.
128
Gh. Dumitroaia, Materiale şi cercetări..., p. 90, fig. 18/3-6.
129
M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii..., p. 38; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 129, fig. 161/4.
130
M. Dinu, Cercetările arheologice..., p. 703, fig. 15/1; A.C. Florescu, Contribuţii..., p. 157, fig. 9/7;
idem, Repertoriul..., p. 138, fig. 161/5.
Prezenţa butonului cu care se termină toarta uneia dintre ceştile fragmentare,

element caracteristic culturii Noua, nu reprezintă un argument hotărâtor în atribuirea
descoperirilor celei de a doua faze din evoluţia culturii Noua, ceşti având toartele
supraînălţate terminate cu butoni cilindrici fiind semnalate, chiar dacă într-un
procentaj scăzut, şi în alte aşezări atribuite etapei Noua I.
În schimb, vasul amforoidal având regiunea diametrului maxim faţetată, cu
analogii într-un mediu cultural în care alături de elemente specifice culturii Noua, se
păstrează tradiţii de sorginte Monteoru, pare să pledeze, totuşi, pentru atribuirea
aşezării de la Pătrăşcani-Silişte, etapei I din evoluţia culturii.
Catalogul selectiv al descoperirilor
Vas sac – Ptr./70, S V A, -0,40 m. I = 235 mm; DG = 208 mm; DM = 230 mm; DB = 110 mm,
inv. 1.662. Pl. II/4.
suprafeţe având culoare cărămizie.
Descriere: gura largă, buza dreaptă cu marginea tăiată orizontal, corp tronconic, baza plată.
Decor: brâu simplu în relief cu capetele despărţite, aplicat în regiunea diametrului maxim.
Vas borcan – Ptr./69, S II A, 1, -1,70 m. I = 143 mm; inv. 6.615. Pl. II/5.
Material: pastă intermediară cu cioburi pisate şi nisip în compoziţie, ardere reducătoare,
suprafaţa exterioară fiind cărămizie, iar cea interioară gri-cenuşie.
Descriere: fragmentar, gura largă, buza dreaptă cu marginea rotunjită.
Decor: alcătuit dintr-un brâu simplu în relief, aplicat sub buză şi dintr-o pastilă circulară plasată
pe corp.
Pahar – Ptr./69, S II A, 1-2, -2,00 m. inv. 6.640. Pl. III/2.

Material: pastă intermediară cu cioburi pisate şi nisip în compoziţie, ardere inoxidantă,
suprafaţa exterioară având culoare bej-cenuşie, interiorul fiind negru; ambele suprafeţe au fost
lustruite.
Descriere: fragmentar, buza dreaptă cu marginea rotunjită, profil aproape drept.
Decor: demarcaţia dintre gât şi corp este făcută de o canelură dispusă orizontal, în acest fel
obţinându-se două nervuri fine, decorate cu incizii scurte, dispuse oblic; pe corp, registrele de
caneluri verticale, cu intervale între ele, alternează cu cele executate în acelaşi mod, însă
dispuse orizontal.
Vas amforoidal – Ptr./69, S II A, 14, -0,80 m. I = 167 mm; DG = 95 mm; DM = 175 mm;
DB = 70 mm; inv. 1.259. Pl. IV/1a-1b.
Material: pastă intermediară cu nisip în compoziţie, arde oxidantă, ambele suprafeţe având
Descriere: gura largă, buza evazată cu marginea rotunjită, gât înalt, cilindric, baza plată, relativ
îngustă; la baza gâtului prezintă un mic prag; zona diametrului maxim este faţetată producând
96 Ioan Vasiliu
impresia de patrulater; este prevăzut cu două toarte mici, perforate orizontal, ce unesc gâtul cu
umărul vasului.
Decor: în regiunea diametrului maxim, în cele patru colţuri ale patrulaterului, au fost realizate
proeminenţe rotunjite prin împingerea pastei moale de la interior către exterior.
Vas tronconic– Ptr./69, S III A, 6-7, -0,70 m. I = 100 mm; DG = 100 mm; DM = 105 mm;
DB = 50 mm; inv. 1.228. Pl. III/3.
Material: pastă intermediară cu nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având
Descriere: gura largă, buza cu marginea rotunjită, gât scund, umăr marcat, baza plată; este
prevăzut cu două toarte perforate orizontal, ce unesc gura vasului cu umărul.
Vas miniatural – Ptr./70, S V A, 28, -1,20 m. I = 68 mm; DG = 108 mm; DB = 81 mm; inv.
1.196. Pl. III/4.
Material: pastă intermediară cu nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având
culoare bej.
Descriere: gura largă, buza dreaptă cu marginea rotunjită, corp oarecum tronconic, baza plată.
Decor: în regiunea diametrului maxim a fost executat un brâu simplu în relief având capetele
despărţite.
Vas de provizii – Ptr./69, S II A, 24, -1,70 m. I = 425 mm; DG = 325 mm; DM = 375 mm;
DB = 140 mm; inv. 1.230. Pl. III/5.
Material: pastă intermediară cu nisip şi cioburi pisate în compoziţie, ardere oxidantă, ambele
suprafeţe având culoare gri-cenuşie.
Descriere: gura largă, buza evazată cu marginea rotunjită, gât înalt, umăr marcat, corp
tronconic, baza plată, profilată.
Decor: pe gât, dispuse simetric, este decorat cu două pastile circulare şi două proeminenţe
conice.
Ac – Ptr./71, passim. L = 33 mm; GR = 3 mm; inv. 1.209. Pl. V/1.

Material: bronz.
Descriere: profil oarecum drept, secţiune circulară, capătul activ, de formă conică, subţiat şi
ascuţit, cel pasiv fiind curbat sub formă de ureche.
Dăltiţă – Ptr./71, S II B, 18, -1,50 m. L = 58 mm; LA = 33 mm; inv. 6.656. Pl. V/6.
Material: rocă locală.
Descriere: formă trapezoidală, cu secţiunea transversală dreptunghiulară; partea activă ascuţită
şi uşor rotunjită; pe corp negative ale desprinderilor de aşchii.
98 Ioan Vasiliu
100 Ioan Vasiliu
„PARTIDUL LIBERALILOR MODERAŢI” DIN IAŞI LA 1878.
UNELE CONSIDERAŢII
Gheorghe-Florin Ştirbăţ
„The Moderate Liberal Party” of Iasi in 1878. Some considerations

Abstract
The Moderate Liberal Party of Iasi is officially certified in January 1878 but the local
newspapers attest its political activity during the elections in April 1877.
Romanian historiography assigns M. Kogalniceanu's leadership of the Moderate Liberal
Party but in 1878 the party newspaper Steaua României will begin a hostile campaign against the
Foreign minister.
The Moderate Liberals will try to approach the Liberal government led by I.C. Bratianu
approving the foreign policy during the War of Independence and the propaganda for resistance
against Russia’s claim on southern of Bessarabia.
After the unfavorable decisions for Romania adopted in the Peace Congress in Berlin and
the continued collaboration between government and „Fracțiunea liberă și independentă” from
Moldavia, the Moderate Liberals will oppose liberal government.
Finally, some of them will be attracted into the Government of Bratianu.
Key words: The Moderate Liberal Party, political life, opposition, political personalities,
political tactics
Cuvinte cheie: Partidul liberalilor moderați, viață politică, opoziție, personalități
politice, tactică politică
De la începutul anului 1878, documentele de arhivă înregistrează debutul

activităţii unei formaţiuni politice ieşene ce se revendica de la liberalism, având o
organizare şi un program precis conturate, denumită „Partidul Liberalilor Moderaţi”1.
Existenţa acestei grupări era semnalată cu un an înainte de presa locală, în timpul
campaniei electorale pentru alegerile senatoriale din aprilie 1877. Cu acest prilej,
Eugeniu Alcaz era propus drept candidat al colegiului I de către „Comitetul liberalilor
moderaţi din Iaşi” din care făceau parte: Eugeniu Alcaz, Principele Alexandru Ghica, D.
Cozadini, Gr. Cozadini, Constantin Terenti, Alexandru Levadide, Gh. Mârzescu, Tel.
Ciupercescu, V. Sculy-Logothedites, Lt.-col. Gaudela, Dr. Ciurea2.
Contribuind şi mai mult la acutizarea confruntărilor dintre forţele politice locale,
fiind percepuţi ca şi competitori direcţi ai „fracţioniştilor”3 pentru adjudecarea
1
DJANIasi, fond Mss. 22, dosar nr. 1566/1878, Partidul liberalilor moderaţi, rola 241, c. 204-206.
2
Curierul, an. V, nr. 26, 7 aprilie 1877, p.1.
3
Gruparea ieşeană în frunte cu profesorul universitar N. Ionescu îşi demonstrase deja o pronunţată dorinţă
102 Gheorghe-Florin Ştirbăţ
monopolului influenţei politice în Iaşi şi în toată Moldova, liberalii-moderaţi concepeau

o formulă partinică care surprinde prin minuţiozitatea organizatorică, oarecum inedită
mediului politic românesc din acea perioadă. Elaborarea statutului şi a programului
partidului, reglementarea condiţiilor de admisibilitatea a membrilor, a alegerii
structurilor de conducere, existenţa unui organ de presă oficial, având o conducere şi o
redacţie aleasă din rândul membrilor partidului, susţinut financiar prin cotizaţiile
acestora, ţinerea unei evidenţe a bugetului de venituri şi cheltuieli, întocmirea proceselor
verbale de şedinţă, aspiraţia extinderii regionale a influenţei politice constituie dovezi în
acest sens.
Din 20 ianuarie 1878 datează statutul „Partidului Liberalilor Moderaţi”
cuprinzând şaptesprezece articole care precizează scopul partidului, modul de
organizare a conducerii formaţiunii politice, atribuţiile acesteia, condiţiile de eligibilitate
şi cauzele de excludere din partid. Scopul partidului este menţionat în articolul 1 al
statutului şi anume „menţinerea unităţii de acţiune publică necesară la realizarea
principiilor în vedere din programul său”, iar caracterul independent în raport cu alte
grupări politice era evidenţiat în articolul 15, el nerecunoscând „pe nici una din
personalităţile politice ale ţării de căpetenie a sa”4. Conducerea grupării era piramidală,
având la bază un „comitet central” format din cincizeci de membri care desemna din
cadrul său pe cei douăzeci şi cinci de membri ai „comitetului diriguitor” ambele
organisme având în frunte un „birou” compus dintr-un „prezident” şi trei secretari, aleşi
pentru un mandat de un an5. „Comitetul central” avea ca atribuţii dezbaterea şi luarea
deciziilor în privinţa „mijloacelor necesare pentru propagarea şi susţinerea principiilor
partidului”, a „tuturor candidaturilor fie pentru alegerile legislative, fie pentru cele
comunale sau judeţene”, alegerii „membrilor comitetului central până la împlinirea
numărului de cincizeci”, votării „bugetului veniturilor și cheltuielilor ziarului care
de ascensiune politică, maniera în care dorea să-şi realizeze interesele precum şi oportunismul membrilor
ei le crease în epocă imaginea de veleitari politici. Fără a beneficia de un număr important de aderenţi sau
de o fidelitate constantă din partea acestora, „Fracţiunea liberă şi independentă” a putut miza, în anumite
perioade, pe aportul lui Dimitrie Anghel, Al.D. Holban, N. Ionescu, Al. Gheorghiu, Scarlat
Pastia, Iorgu Tacu, Leon Eraclide, Ion Codrescu, fraţii Ştefan şi Alexandru M. Şendrea, A. Vizanti,
P. Suciu, V. Gheorghian, Miltiade Tzony, Ştefan Micle, A. Fătu şi o serie de ziare ca Tribuna română,
Dreptatea, Cuvântul, Uniunea liberală. În planul luptelor politice desfăşurate pe plan local, „fracţioniştii”
au fost adversarii implacabili ai junimiştilor, de cele mai multe ori animozităţile personale, competiţia
pentru funcţii administrative şi universitare potenţând această rivalitate. Memorialistica junimistă nu le
reţinea „fracţioniştilor” merite deosebite în plan cultural sau intelectual, informaţie care, dată fiind sursa,
invită la prudenţă, însă le atribuia influenţă politică şi o solidaritate a interesului care le aducea frecvent
numeroase avantaje. Aceştia s-au aflat alături de liberalii lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti în Coaliţia de la
Mazar-Paşa, iar liderul lor, profesorul N. Ionescu, a deţinut funcţia de ministru al Afacerilor Străine în
Cabinetul Brătianu în perioada 24 iulie 1876-25 martie 1877. Correspondance de Georges G. Cantacuzène
par Ştefan Cuciureanu (extrait), în Académie Roumaine. Bulletin de la Section Historique, tome
XXIII/2, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1943, p. 36; Gheorghe-Florin Ştirbăţ, Viaţa politică internă a
României în vremea Războiului de Independenţă (Teză de doctorat), Iaşi, 2011, p. 24-25.
4
DJANIaşi, fond Mss. 22, dosar nr. 1566/1878, Partidul liberalilor moderaţi, rola 241, c. 204-206.
5
Ibidem.
„Partidul liberalilor moderaţi” din Iaşi la 1878 103
serveşte drept organ al partidului”, „alegerii în comitetul diriguitor în locurile ce ar

deveni vacante după completarea numărului de douăzeci şi cinci” şi în privinţa cazurilor
de excludere a vreunui dintre ei6. Atribuţiile „comitetului diriguitor” constau în punerea
în executare a deciziilor „comitetului central”, în alegerea membrilor comisiei de
redactare a ziarului Steaua României, a alegerii membrilor „biroului” şi a adoptării altor
decizii de interes pentru partid7.
În şedinţa din 20 ianuarie 1878, statutele erau semnate de primii doisprezece
membri ai grupării ieşene, C. Terenti, P.S. Papadopol, Gr. Cobălcescu, G. Mârzescu,
Al. Livaditi, I. Ciupercescu, L. Panopol, Al.B. Brandiu, Gr. Buiucliu, V. Conta, V.
Sculy-Logothetides şi G. Roiu8, cărora li se vor adăuga treptat şi alte notabilităţi ieşene
precum Vidraşcu, N. Chintescu, C. Erbiceanu, I. Vivoschi, I. Barozzi, N. Nicolaide,
M.C. Constantinescu9, D. Lăzărescu10, P. Roşu şi Al.D. Xenopol11, P. Verrusi, Octav
Albineţ12, C. Balaiş, D. Brânză, Constantin Cazimir, Iancu Manu, Iancu Totti, C.
Constantiniu, Vasile Lazu, I. Barozzi13. Modalitatea de admitere a noilor membri,
propunerea prealabilă a doi membri ai comitetului central şi votarea într-o şedinţă la
care să participe cel puţin două treimi din numărul celor prezenţi în comitetului central
şi cu o majoritate de cel puţin două treimi a voturilor exprimate făcea ca noii aderenţi să
provină din mediile intelectuale şi profesionale ale titularilor comitetului. În majoritatea
lor, liberalii moderaţi proveneau din mediul baroului şi al magistraturii, precum avocaţii
P.S. Papadopol, D. Lăzărescu14, V. Sculy-Logothedites15, G. Roiu16, profesor de istorie
în acelaşi timp17, magistraţi precum procurorii de la Curtea de Apel Iaşi, Al.D.
Xenopol18 şi Gr. Buiucliu19 din cel al învăţământului superior, precum V. Conta,
profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi20 sau din acela al societăţii literare
„Junimea”, mulţi dintre ei având pregătire juridică, precum N. Chintescu, Gr. Buiucliu,
T. Ciupercescu, P. Verussi, Al.D. Xenopol, V. Conta, C. Constantiniu.21 Ca președinte
6
Ibidem.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
Ibidem, c. 206-207.
10
Ibidem, c. 210.
11
Ibidem, c. 216.
12
Ibidem, c. 219.
13
Ibidem, c. 221-222.
14
Steaua României, an II, nr. 25, 4 februarie 1878, p. 2.
15
Ibidem, nr. 93, 28 aprilie 1878, p. 4.
16
Ibidem, nr. 119, 30 mai 1878, p. 1.
17
G. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi, ediţie îngrijită şi prefaţă de Zigu Ornea, Bucureşti, 1971,
p. 155-156.
18
A.D. Xenopol, Istoria ideilor mele, în I.E. Torouţiu, Gh. Cardaş, Studii şi documente literare, vol. IV
Junimea, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1933, p. 390.
19
Nicolae Iorga, Grigorie M. Buiucliu 1840-1912, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”,
1914, p. 12.
20
Ana Conta-Kernbach, Biografia lui Vasile Conta, Iaşi, 1916, p. 19.
21
I.E. Torouţiu, Gh. Cardaş, op.cit., p. 314-316.
al „comitetului diriguitor” era ales P.S. Papadopol, iar ca secretari, V. Sculy-

Logothedites, G. Roiu şi Alexandru Brandiu22.
Pentru răspândirea principiilor cuprinse în programul partidului se recunoaştea
ca „organ de publicitate”, ziarul Steaua României care urma să fie redactat de o comisie
specială aleasă de „comitetul diriguitor” şi compusă din doi redactori, un casier şi mai
mulţi colaboratori23. În şedinţa comitetului central din 24 ianuarie 1878, erau aleşi ca
redactori Gr. Cobălcescu şi Al. Brandiu care urmau să colaboreze cu o „comisie de
redacţie” formată din G. Mârzescu, V. Conta, G. Roiu, V. Sculy, T. Ciupercescu24. În
şedinţa următoare, din 25 ianuarie 1878, era adoptat programul „Partidului Liberal
Moderat” bazat pe o serie de principii şi obiective, a căror formulare şi concepţie denotă
formaţia juridică şi liberală a membrilor săi: fidelitatea faţă de Tron şi Dinastie,
respectarea Constituţiei „conform literei şi spiritului ei”, libertatea alegerilor,
„independenţa României ca stat neutru şi supt garanţia marilor puteri ale Europei” ca o
condiţie necesară consolidării statului român, adoptarea de „legi liberale şi
democratice”, „descentralizarea comunală şi judiciară”, astfel ca pârghiile de conducere
să revină „părţii luminate a naţiunii”, dezvoltarea învăţământului de toate gradele,
conform „rolului ce incumbă naţiunei române în Orient”, consolidarea forţelor armate
ale statului român, dezvoltarea industrială, agricolă şi comercială prin înfiinţarea de
„stabilimente speciale de credit”, a „stabilimentelor de industrie naţională”, prin
înmulţirea şcolilor profesionale, prin adoptarea sistemului protecţionist de către guvern
precum şi a unui sistem legislativ care să reglementeze desfăşurarea activităţilor
comerciale şi agricole, în mod independent, la adăpostul ingerinţelor politicului,
înmulţirea proprietăţilor mici prin aplicarea legii de împroprietărire a însurăţeilor şi
vinderea treptată a moţiilor statului împărţite în loturi, adoptarea de legi de admisibilitate
pentru toate funcţiile publice, introducerea treptată a inamovibilităţii în magistratură,
învăţământ şi administraţie25. Conţinutul programului politic al liberalilor moderaţi
prezintă multe similitudini cu acela al Coaliţiei de la Mazar-Paţa publicat la 4 iunie
187526 şi care purta amprenta „vocaţiei programatice a lui Kogălniceanu”27.
În privinţa persoanei care exercita autoritatea în cadrul „partidului liberal-
moderat” din Iaşi, poziţia exprimată de o parte a istoriografiei româneşti, pe baza unor
informaţii de epocă provenite din surse conservatoare, precum o menţiune din ziarul
Timpul din 19 ianuarie 1878, îl desemna pe ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu,
drept conducătorul din umbră al grupării liberale ieşene28. Prezenţa în calitate de
22
DJANI., fond Mss. 22, dosar nr. 1566/1878, Partidul liberalilor moderaţi, rola 241, c. 208.
23
Ibidem, c. 204-206.
24
Ibidem, c. 208.
25
Ibidem, c. 206-207.
26
Alegătorul liber, an I, nr. 49, 4 iunie 1875, p. 1.
27
Gheorghe Cliveti, Independenţa naţională şi modernizarea instituţiilor româneşti, în Gheorghe
Cliveti, Gheorghe Onişoru, Apostol Stan, Dumitru Şandru, Şerban Rădulescu-Zoner, Istoria Partidului
Naţional Liberal, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2000, p. 62.
28
Paraschiva Cîncea, Viaţa politică din România în primul deceniu al independenţei de stat,
membri a unor personalităţi precum E. Alcaz, D. Cozadini, foşti miniştri în guvernul

Moldovei condus de M. Kogălniceanu de la 1860-186129, G. Mârzescu30, fost prefect al
judeţului Iaşi31 şi ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice între 1869-1870 în timpul
ministeriatului la Interne al lui M. Kogălniceanu în Cabinetul D. Ghica32, Al.
Teriachiu33, cu toţii foşti colaboratori ai marelui om politic, pare să confirme această
apartenenţă. Aceştia precum şi alţii vor fi făcut parte dintre cei pe care M. Kogălniceanu
îi numea, în corespondenţa sa cu V. Alecsandri din 14/26 martie 1869, „partidul
meu”34.
Mai mult, în 1876, „partidul constituţional, partidul liberal moderat” făcea o
critică severă la adresa guvernării liberal-radicale prin publicarea unei broşuri cu un
titlul sugestiv, Ce este de făcut? Vehemenţa acestor liberali-moderaţi împotriva
„fracţioniştilor” din anturajul Guvernului I.C. Brătianu pare să indice o origine
moldovenească a grupării lor, nefiind exclus însuşi „patronajul” lui M. Kogălniceanu,
fostul ministru de Externe al guvernului Coaliţiei de la Mazar Paşa condus de
conservatorul Epureanu şi viitorul şef al diplomaţiei româneşti în cabinetul liberal I.C.
Brătianu. Contextul în care este difuzată respectiva broşură este cel al înlocuirii
executivului Manolache Costache Epureanu cu cel condus de I.C. Brătianu la 24 iulie
187635, moment marcat de profunde contradicţii între foştii parteneri de nuanţă liberal-
moderată precum M. Kogălniceanu36, Ion Ghica, D.A. Sturdza, liberal-radicală de genul
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, p. 53; Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români (1866-1938),
Bucureşti, Editura Humanitas, 1990. p. 48.
29
A.D. Xenopol, Domnia lui Cuza-Vodă, vol. I, Iaşi, Tipografia Editoare „Dacia” P. Iliescu et. D. Grossu,
1903, p. 150.
30
Dimitrie R. Rosetti, Dicţionarul contimporanilor, ediţia I, Bucureşti, Editura Lito-Tipografiei
„Populara”, 1897, p. 126; Ion Mamina, Monarhia constituţională în România. Enciclopedie
politică.1866-1938, Bucureşti, 2000, p. 310.
31
Mihail Kogălniceanu, Scrisori, texte îngrijite, adnotate de Augustin Z.N. Pop, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1967, p. 136.
32
Ion Mamina, op.cit., p. 301.
33
Ibidem, p. 300, 307.
34
Mihail Kogălniceanu, op.cit., p. 80-81.
35
Concepută ca o tactică menită a neutraliza opoziţia conservatoare şi a îndepărta din anturajul puterii pe
aliaţii de parcurs, liberali-moderaţi sau conservatori, iniţiativa liberalilor radicali de acuzare a foştilor
miniştri conservatori ai Cabinetului Lascăr Catargiu (1871-1876), acceptată de majoritatea Camerei şi
ulterior votarea dării în judecată a acestora, la 19/31 iulie 1876 atrăgea demisia Cabinetului Epureanu la 23
iulie/4 august 1876. Instaurarea noul guvern liberal radical în frunte cu I.C. Brătianu la 24 iulie/5 august
1876 era rezultatul colaborării liderului liberal cu „fracţioniştii”, N. Ionescu preluând portofoliul
ministerului de Externe. Timpul, nr. 92, 4 august 1876, p. 1; Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altă
dată, vol. I, 1871-1884, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Ziarului „Universul”, 1935, p. 193; Istoria
românilor, coordonator Dan Berindei, vol. VII, tom I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 642.
36
Votarea dării în judecată a foştilor miniştri conservatori ai Cabinetului Lascăr Catargiu la 19/31 iulie
1876, de către majoritatea liberal-radicală a Camerei, ca parte a unei strategii politice care viza înlăturarea
din sferele puterii a partenerilor moderaţi de parcurs, determina reacţia promtă a premierului Manolache
Costache Epureanu şi a miniştrilor Mihail Pherekide şi Mihail Kogălniceanu. Intuind că acţiunea de
acuzare îndreptată împotriva foştilor săi colegi conservatori îl viza personal, premierul se declara solidar cu
grupării din jurul lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti, „fracţioniştii” lui N. Ionescu,
conservatori ca Manolache Costache Epureanu şi cei greu definibili doctrinar ai
Coaliţiei de la Mazar-Paşa37, miza fiind una imediat electorală şi mai ales de
predominanţă politică în perspectivă38.
Profitând de „desbinarea partidului conservator”, considerau aceşti moderaţi,
coaliţia liberală, prin „fraudă şi surprindere” reuşise să acceadă la guvernare39. Din acel
moment, „demagogia” începuse să atace constant Constituţia dând frâu liber pasiunilor
sale politice. Incapacitatea în gestionarea afacerilor statului care îl discreditaseră pe plan
extern, încălcarea drepturilor cetăţenilor, incapacitatea Tezaurului de a mai face faţă
datoriilor fuseseră rezultatele guvernării deficitare a liberalilor. Numirea „creaturilor d-
lui N. Ionescu” în posturile diplomatice contribuia și mai mult la deteriorarea imaginii
pe plan extern40. Cauza crizei politice interne consta în monopolizarea „stângii” de către
„demagogie”, în lipsa unui autentic partid liberal. Se crease, în concepţia „liberalilor
moderaţi” o „confrerie roşie” formată din adepţii lui I.C. Brătianu şi ai lui C.A. Rosetti
şi din „demagogii de peste Milcov”, „Fracţiunea liberă şi independentă” sub conducerea
ministrului de Externe, N. Ionescu41. Aceştia considerau că în afara vieţii politice
rămaseră mulţi oameni de valoare precum jurişti, medici, ingineri, comercianţi,
meseriaşi, tineri capabili care ar fi putut pune bazele unui „partid liberal moderat”42.
Tineri de valoare însă intraseră în rândurile „partidului liberal” foarte puțini dintre ei,
precum E. Stătescu43 care, de exemplu, pentru o poziție efemeră, trebuise să facă
aceştia şi se alătura protestelor miniştrilor de Justiţie şi de Externe împotriva procedărilor deputaţilor. Ca

urmare, în după-amiaza zilei de 23 iulie/4 august 1876, Mihail Kogălniceanu anunța în Cameră demisia
premierului Manolache Costache Epureanu. Dacă pentru moment se crezuse că decizia părăsirii
guvernului îi aparținea doar lui Epureanu, Vernescu și Pherekide, însăși declarația primului-ministru, din
seara aceleași zile, înlătura orice bănuială în privința demisiei întregului cabinet. Frédéric Damé, Histoire
de la Romanie contemporaine depuis l’avenement des princes indigènes jusqu’a nos jours(1822-
1900), Paris, Acienne Librairie Germer Baillière, 1900, p. 272; Memoriile Regelui Carol I-de un martor
ocular, vol. III, 1876-1877, ediție și indici de Stelian Neagoe, București, Editura Machiavelli, 1995, p. 52;
E. Lovinescu, Titu Maiorescu, București, Editura Minerva, 1972, p. 308; Gheorghe-Florin Știrbăț, Din
viaţa politică a României anilor 1876-1878. Procesul foştilor miniştri conservatori (I), în Carpica, nr.
XXXIX/2010, p. 171-196 și Ibidem (II), în Carpica, nr. XL/2011, p. 189-219.
37
Trompeta Carpaților, nr. 1291, 25 noiembrie 1876, p. 2; Nicolae Iorga, Războiul pentru independența
României. Acțiuni diplomatice și stări de spirit, București, Cultura Națională, 1927, p. 84; Gheorghe
Cliveti, op.cit., p. 101.
38
Confruntarea dintre membrii coaliției de guvernământ era practic expresia iminentei sale disoluții în
urma îndeplinirii scopului pentru care fusese constituită, accederea la putere și înlăturarea Guvernului
Lascăr Catargiu. Constantin Dissescu, Partidele într-un stat constituțional, București, Editura Librăriei
Socec, 1884, p. 311.
39
Ce este de făcut?, București, Tipografia Thiel et. Weiss, 1876, p. 6-7.
40
Ibidem, p. 6-7.
41
Ibidem.
42
Ibidem, p. 10-12.
43
Tânărul jurist se bucura de aprecierea deosebită a mult mai experimentatului său coleg din coaliție,
Mihail Kogălniceanu, care îl considera un „june de viitor, niciodată pasionat pentru măsuri extreme și de
aceea îl cred destinat a fi stâlpul partidului național liberal”. Mihail Kogălniceanu, Opere, vol. IV
compromisuri, pătrunseră în Parlament sau în alte servicii ale statului. Tânăra generație
de intelectuali români era uitată de șefii „partidului liberal”44. Singurul mijloc pentru a
scăpa țara de „anarhia dinăuntru” era constituirea celor două partide „adevărat
constituționale, liberal și liberal moderat”45. Coaliția se destrămase, victima
„eterogenității sale”, din ea nemairămânând decât „elementul pur radical”, demagogic46.
Era consecința părăsirii cabinetului de către Kogălniceanu și Manolache Costache în
urma votului dat la 22 iulie 1876 în privința acuzării foștilor miniștri. Soluția avansată
de acești „moderați” consta în implicarea intelectualității tinere în politică în cadrul
„partidului liberal moderat”47.
În ciuda afișării titulaturii de „partid liberal moderat”, o denumire des uzitată în
epocă de altfel48, conținutul broșurii ne indică mai mult o aspirație către edificarea unei
formațiuni politice liberal-moderate decât certificarea existenței ei propriu-zise la 1876.
Învinovățirea liberalilor radicali și „fracționiștilor” de „monopolizarea” puterii în
detrimentul tineretului capabil, revendicarea ocupării funcțiilor în stat de către
inteligențe în locul incapabililor demagogi, reprezintă elemente proprii programului
politic al lui M. Kogălniceanu49.
Un alt indiciu al prezenței lui M. Kogălniceanu în anturajul acestei grupări îl
constituie avertizarea pe care M. Kogălniceanu o făcea Guvernului I.C. Brătianu, în
ședința Senatului din 25 ianuarie 1877, în numele „liberalilor moderați din Moldova”
privind o iminentă sistare a sprijinului politic, cu un an înaintea constituirii „oficiale” a
„Partidului liberalilor moderați din Iași”, împrejurare care pare să ateste existența
anterioară a unei astfel de grupări încă neorganizată „partinic”50. Fostul ministru de
Oratorie II, 1864-1878, partea a IV-a 1874-1878, text stabilit, studiu introductiv, note și comentarii
Georgeta Penelea, București, Editura Academiei, 1978, p. 246.
44
Ce este de făcut?, p. 13-14.
45
Ibidem.
46
Ibidem.
47
Ibidem, p. 20.
48
Doar pentru a marca diferența dintre ei și gruparea liberală munteană din jurul lui I.C. Brătianu și
C.A. Rosetti pe scara radicalismului politic, M. Kogălniceanu, făcând analiza componenței politice a
Coaliției de la Mazar-Pașa în ședința Senatului din 24 ianuarie 1877, îi numea pe Manolache Costache
Epureanu și pe G. Vernescu, „liberali moderați”, în cazul primului, cunoscut conservator, doar pentru a-i
semnala adeziunea conjuncturală la noua orientare politică a executivului. M. Kogălniceanu, op.cit., p. 245.
49
Mihail Kogălniceanu, Programa de la Mazar-Pașa aplicată de guvernul domnului Ion C. Brătianu.
Cuvânt rostit în ședințele Camerei Deputaților din 26 și 27 ianuarie 1883, București, Tipografia
Alexandru A. Grecescu, 1883, p. 10-14; Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu: scriitorul, omul politic și
românul, ediția a II-a, București, Editura Fundațiunii I.V. Socec, f.a., p. 20-24; Eugen Lovinescu, Titu
Maiorescu, București, Editura Minerva, 1972, p. 194-195. Într-o scrisoare către V. Alecsandri din 14/26
martie 1869, M. Kogălniceanu se disculpa față de acuzația că, în calitate de ministru de Interne, ar „patrona”
„oameni rău famați”, ascensiunea acestora către sferele puterii fiind totuși inevitabilă: „Dar când cei
capabili și cinstiți au avut (vreodată-n.G.-F.Ș.) majoritatea în alegeri?” Cu toate acestea, ingerințele sale în
alegeri vizaseră, după cum mărturisea, „să promovez oameni de bine, chiar neaparținând partidului meu”,
precum I. Bălăceanu, C. Blaremberg, I. Cantacuzino, Eugen Ghica. M. Kogălniceanu, Scrisori, p. 80-81.
50
Idem, Opere, vol. IV, p. 251.
Externe al cabinetului Coaliției de la Mazar-Pașa declanșa un puternic atac la adresa

Guvernului I.C. Brătianu și a activității acestuia. Nedeclinându-și calitatea de membru al
„partidului național liberal”, Kogălniceanu se arăta dezamăgit că acesta „nu și-a ținut
promisiunile date țării, că de aici nemulțumiri și ca consecință, slăbirea puterii
noastre”51. Marele om politic identifica cauza slăbirii interne a „partidului liberal” și a
diminuării popularității sale în menținerea „fracționiștilor” la guvernare și mai ales a
liderului lor în fruntea diplomației românești. Lui N. Ionescu i se imputau lipsa
competențelor adecvate postului ministerial ocupat și preocupările prioritar politice în
detrimentul promovării intereselor naționale, desele sale călătorii în Moldova având ca
scop perfectarea alianțelor politice locale și distribuirea posturilor aderenților săi52.
Astfel, în viziunea lui M. Kogălniceanu, guvernul apărea ca lipsit de legitimitatea de
care se bucurase inițial, prin înlăturarea treptată a elementelor de nuanță moderată din
formula guvernamentală a Coaliției de la Mazar-Pașa. În opinia sa, aceste
disfuncționalități sesizate în activitatea marelui „partid” de guvernământ încurajau
acțiunile de organizare ale conservatorilor, în Moldova putând fi identificată o profundă
stare de nemulțumire a opiniei publice, mai mult chiar a „oamenilor liberali” care în
trecut contribuiseră la îndepărtarea guvernului condus de Lascăr Catargiu, însă prezența
acestuia la Iași determinase un neașteptat curent de simpatie în favoarea „dreptei”53.
Mihail Kogălniceanu făcea un apel la „amicul” Brătianu să nu mai tolereze „sistemul de
dușmănii și esclusivism” profesat de „un oarecare grup care prin mica valoare, prin
micul său număr, este grupul cel mai neînsemnat din toate grupările liberale”, trimiterea
la „fracționiști” fiind evidentă54. În caz contrar, „partitul conservator” care lupta cu
mijloace „constituționale”, putea profita de erorile politice ale guvernului liberal care nu
știa să se mențină la putere, repetându-le pe acelea comise de precedentul Guvern L.
Catargiu. Ca urmare, Domnitorul Carol I ar fi putut sesiza incompatibilitatea dintre
componența Senatului și structura cabinetului, înlocuindu-l cu un guvern al
conservatorilor. În finalul intervenției sale, un adevărat semnal de alarmă pentru șeful
51
Ibidem.
52
Ibidem. Ministrul de Externe era puternic contestat de o parte a opiniei publice românești. Într-un articol
intitulat D. Ionescu în fața chiar a fracționiștilor, oficiosul conservator reproducea o scrisoare deschisă a
unui fost partizan politic al profesorului ieșean, „botezat în apa intrigilor și a calomniilor de ministru” de
către „roșii” lui Brătianu, cu un conținut mai mult decât sugestiv: „Conjudețenii acum te cunosc bine că
ești incapabil, ne-ai dovedit cu prisosință; că ești neleal, ne-ai convins. Nimic nu-i crimă din tot ce poate
sluji coteriei dumitale, nimic nu-i virtute din tot ce vă este contrar[...] Dușman jurat al oricărei
individualități însemnate prin capacitate, nume și avere, nu tinzi decât a nivela societatea; a ameliora soarta
morală, intelectuală și materială a populațiunii, moft! Egalitatea consistă pentru d-ta în a face pe toți
deopotrivă asemănați d-tale, nulă! Ieșit din popor, ai avut întotdeauna acest cuvânt pe buze; ai gustat însă
din mierea dulce a măririi și acum când te-ai deochiat, ai voit să te întorci liniștit iarăși la popor, din sânul
căruia n-ar fi trebuit să ieși niciodată. Dar nu mai ești primit acum! Reintră mai bine în colivia din Păcurari
și lasă fotoliul de ministru acelora care au și capacitate și știință, calități ce d-tale îți lipsesc”. Timpul, an II,
nr. 4, 6 ianuarie 1877, p. 1.
53
M. Kogălniceanu, op.cit., p. 250.
54
Ibidem, p. 251.
cabinetului, Kogălniceanu avertiza asupra posibilității încetării sprijinului parlamentar

din partea Senatului în cazul menținerii colaborării liberalilor radicali cu „Fracțiunea”:
„Să binevoiască a se opri din calea rătăcită în care s-a aruncat. De nu o va face, de va
pune însuși el drapelul partitului nostru în pericol, atunci îl prevenim că osândiți a ne
rosti între oameni și între principii, noi vom fi nevoiți a combate pe oameni, ca să
salvăm principiile”55.
Mesajul vicepreședintelui Senatului era evident: Guvernul Brătianu trebuia să-și
reconsidere poziția în raport cu celelalte grupări liberale din formula Coaliției de la
Mazar-Pașa, procedând la o remaniere în sensul eliminării „fracționiștilor” din sferele
guvernamentale și a armonizării componenței cabinetului cu aceea a Senatului. În caz
contrar, „liberalii moderați” ai lui Kogălniceanu urmau să acționeze împotriva
Guvernului I.C. Brătianu. Kogălniceanu revenea la 1 februarie 1877 cu o interpelare în
Senat în legătură cu starea de decadență a Universității din Iași pe care o considera ca
fiind consecința implicării „fracționiștilor” în politică și a neglijării activității didactice56.
La 2 februarie 1877 el propunea aplicarea de sancțiuni profesorilor universitari care
continuau să absenteze de la cursuri, însă se lovea de rezistența ministrului Instrucțiunii
Publice Gheorghe Chițu și a președintelui Consiliului, I.C. Brătianu, interesul politic al
afișării unei solidarități a cabinetului determinându-i să susțină cauza „fracționiștilor”.
Primul-ministru liberal intuise just ținta atacurilor lui M. Kogălniceanu și ale
adepților săi din Senat și anume persoana ministrului de Externe N. Ionescu57. Pentru
tacticianul politic Brătianu, „sacrificarea” conducătorului „Fracțiunii” se impunea acum,
în afara considerentelor de politică externă care îi separau58, pentru necesitatea calmării
puternicului curent opoziționist din Senat, „composé de nombreux cogalniceanistes”,
după evaluarea unei corespondențe de epocă59. În plus, nici domnitorul Carol I nu mai
era dispus să-i tolereze prezența în guvern, manifestând rezerve în privința capacității
55
Ibidem, p. 251.
56
Idem, Cestiunea Universității de Iași înaintea Senatului. Cuvinte rostite în ședințele din 1, 2 și 4
februarie 1878, București, Imprimeria Statului, 1877, p. 5. Junimiștii, rivali ai „fracționiștilor” pe plan
local, își făceau publică opinia defavorabilă la adresa conduitei neprincipiale, contrară deontologiei
profesorale a unor universitari ieșeni: „[…]dar resultatul final este că nu putem avea mulți oameni în stare
de a îndeplini înalta misiune de profesor la Universitate care totodată să se poată îndeletnici cu scrieri
serioase, în loc de a căuta a trece necontenit de la Universitate la luptele zilnice ale politicei de partid, lucru
care nu poate aduce decât desorganisări”. Două universități. Iași și Cernăuți în Convorbiri literare, an
XI, nr. 1/1 aprilie 1877, p. 37.
57
Correspondance de Georges G. Cantacuzène, p. 35.
58
Ministrul de Externe N. Ionescu își făcuse cunoscută preferința pentru o atitudine neutră a României față
de frământările care cuprinseseră sud-estul european în 1875 prin publicarea broșurii L’état roumain et la
paix d’Orient, apreciată de Domnitorul Carol I în partea ei de argumentare juridică, nu însă în cea politică.
Utilă atâta timp cât prezența sa în fruntea ministerului de Externe menținea în fața Europei aparența
neutralității României, în urma tratativelor româno-ruse purtate de primul-ministru Brătianu prin care
pregătea României un rol activ în apropiatul război ruso-turc, N. Ionescu trebuia înlocuit printr-o persoană
mai energică și mai capabilă. Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, tom I, 1866-1877,
București, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1909, p. 507.
59
politice a acestuia și a aderenților săi60. Urmarea firească a fost votarea de către Senat, la
4 februarie 1877, a unei moțiuni de blam împotriva lui N. Ionescu, gest politic care
contribuia în mare măsură la decizia ministrului de Externe de a demisiona la 25
martie/6 aprilie 187761.
Contribuția lui M. Kogălniceanu în debarcarea șefului „Fracțiunii” de la
conducerea Externelor a fost una importantă, expresie a luptei politice dintre cei doi
oameni politici pentru conducerea grupului de personalități moldovene și a interesului
comun pentru extinderea bazei de susținători62. Contemporanii o și percepeau chiar ca
„la continuation de la fameuse lutte entre les Cogalniceanistes et les Ionistes sous la
domination des Fractionistes”63. Iar la momentul respectiv, M. Kogălniceanu părea
foarte aproape de reușită, însuși liderul acestora, N. Ionescu, fiind contestat de „tous ses
partisans même le trouvent incapable en la matière (a politicii externe-n.G.-F.Ș.)”64. De
altfel, mărturiile din epocă confirmă poziția solidă a lui M. Kogălniceanu în Moldova și
influența sa în primăvara anului 1877, realitate de care primul-ministru I.C. Brătianu a
trebuit să țină seama în perspectiva luptei electorale cu opoziția conservatoare, aderenții
săi neputând fi alții decât cei pe care el însuși i-a numit „liberali moderați”: „[…] il m’a
expliqué (lui George G. Cantacuzino, n.G.-F.Ș.) que sans la retraite Ionescu le
Gouvernement pouvait craindre énormément de réaction dans la élections de Moldavie.
Il faut savoir que Cogalniceano a beaucoup d’action en Moldavie, de plus il faut savoir
que d’après mes prévisions il est possible qu’il soit appelé à prendre les Affaires
étrangères précisément pour l’appui qu’il peut apporter au Gouvernement”65. Și într-
adevăr, în urma exprimării, în cadrul Consiliului de Coroană din 2/14 aprilie 1877, a
unei opțiuni favorabile încheierii convenției cu Rusia privind tranzitarea teritoriului
românesc de către trupele sale, Mihail Kogălniceanu își atrăsese abil recunoștința
Domnitorului Carol I și a primului său ministru și implicit cooptarea sa în formula
ministerială la 3/14 aprilie 187766.
Relativ la culisele revenirii lui M. Kogălniceanu în fruntea diplomației românești,
la 6/18 aprilie 1877, consulul Franței în România, Fr. Debains, îi dezvăluia ministrului
60
Carol I al României, op.cit., p. 507. George G. Cantacuzino, într-o scrisoare adresată amicei sale Marie de
Mongeard, la 26 decembrie 1876 scria că, în urma vizitei pe care o întreprinsese la Palat, avusese prilejul să
constate că șefului statului român, “M. Ionesco lui paraissait hostile en principe à quiconque avait un nom, que
la situation extérieure était déplorable, qu’il ne se basait point ni sür la capacité ni sür la dévouement de
Gheorghian, (agentul diplomatic al României la Roma- n.G.-F.Ș.) qu’il n’avait connu que quelques minutes et
qui lui avait paru à peine un home”. Correspondance de Georges G. Cantacuzène, p. 33.
61
Curierul, an V, 30 ianuarie 1877, p. 4.
62
George G. Cantacuzino (fiul lui George Cantacuzino-Râfoveanu), primul secretar al agenției diplomatice a
României de la Roma evoca satisfacția lui Kogălniceanu la aflarea veștii demisiei lui N. Ionescu de la
conducerea Ministerului Afacerilor Străine, exprimată prin cuvintele: „Boierule, am friptără pe Ionescu”.
63
Ibidem, p. 34.
64
Ibidem.
65
Ibidem.
66
Ibidem, p. 43; N. Iorga, op.cit., p. 70-71.
de Externe francez, Ducelui Decazes, că acesta avusese o întrevedere cu Principele

Carol I anterior participării la Consiliul de Coroană, în cadrul căreia susținuse inteligent
opinia suveranului său favorabilă diminuării efectelor negative ale prezenței armatei
ruse pe teritoriul țării prin declararea la Petersburg că armata română urma să-și asume
misiunea apărării liniei Dunării împotriva oricărui atac otoman, și, în special, importanta
poziție strategică a Calafatului. Urmarea acestei concepții a fost propunerea primului-
ministru I.C. Brătianu, în urma avizului Domnitorului, de reintrare a lui Kogălniceanu în
minister67, în ciuda antagonismului politic dintre cei doi oameni politici. După
aparențele unei ezitări și pretextând necesitatea consultării cu partizanii săi din Moldova,
discutând și cu consulul Germaniei, Alvensleben, Kogălniceanu accepta portofoliul
Externelor la 3/15 aprilie 187768.
O parte a comentatorilor politici se îndoiau de soliditatea poziției noului ministru
al Afacerilor Externe, părându-le a fi mai mult un „expedient” aflat la discreția
conivenței dintre premierul I.C. Brătianu care preluase și ministeriatul Internelor și a
șefului „Fracțiunii”, N. Ionescu. Se specula chiar asupra menținerii colaborării politice
dintre „partidul brătienist” și „fracționiștii” moldoveni, concretizată în câștigarea unui
număr semnificativ de mandate de senatori în favoarea acestora și în detrimentul
„amicilor” lui Kogălniceanu, urmare a „amabilităților administrative” oferite de șeful de
la Interne. După preconizatul său succes în alegeri, se credea că N. Ionescu urma să-și
reia portofoliul Externelor, iar Kogălniceanu, revenit în Senat, relua opoziția „în felul
lui”69.
În opinia mediului publicistic opoziționist, rezultatele favorabile guvernului la
alegerile senatoriale din aprilie 1877 se datorau vitalității și sporului de popularitate pe
care îl adusese candidaților liberali preluarea de către Mihail Kogălniceanu a
ministerului Afacerilor Externe70, altfel, în lipsa sprijinului său politic, după retragerea
lui N. Ionescu, radicalii ar fi fost siliți să se retragă de la guvernare71. „Cogălniceștii”72,
după cum mai erau numiți „partizanii” ministrului de Externe, își consolidaseră și mai
mult pozițiile politice în urma alegerilor pentru Senat73. M. Kogălniceanu era ales
senator la colegiul I la Covurlui, Fălciu, Roman, însă în fieful lor, la Iași, candidatul
liberalilor-moderați pentru colegiul I, Eugeniu Alcaz, pierdea bătălia electorală în fața
67
“Cerem și pretindem să ai toate onorurile datorate vârstei, capacității, experienței și serviciilor făcute țării”.
apud Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui M. Kogălniceanu, București, Editura Sport-Turism, 1979, p. 232.
68
Fr. Debains c. Ducele Decazes, 3/15 aprilie 1877, în Independența României. Documente, vol. I,
Documente și presă internă (în continuare IRD), București, Editura Academiei Române, 1977, p. 320-321.
69
Pressa, nr. 57, 5 aprilie 1877, p. 1.
70
Corespondențele din teritoriu adresate lui M. Kogălniceanu îl încredințau că „venirea sa la minister în
împrejurări atât de grave îmbărbătau inimile tuturor românilor”. Românul, an XXI, 10 aprilie 1877, p. 324.
71
Ibidem, nr. 198, 28 septembrie 1877, p. 1.
72
Expresia era des folosită în mediul politic ieșean pentru desemnarea celor apropiați lui M. Kogălniceanu.
I.E. Torouțiu, Gh. Cardaș, op.cit., vol. II, Junimea, p. 125-126.
73
Timpul, nr. 85, 14 aprilie 1877, p. 1.
lui N. Drosu74, apropiat de conservatori75.

Tot în legătură cu începuturile grupării politice liberal-moderate „de dincolo de
Milcov”, anumite referințe cu caracter memorialistic și autobiografic le explică prin
dorința unei părți a mediului politic și intelectual ieșean de a lua atitudine împotriva a
ceea ce era perceput ca fiind pericolul acordării de drepturi civile și politice evreilor din
România pentru însăși existența naționalității române. În a sa Istorie a ideilor mele,
A.D. Xenopol, cel care se apropia de liberalii moderați ieșeni după părăsirea funcției de
procuror la Curtea de Apel din Iași, plasa începutul acțiunii politice a respectivei grupări
în contextul confruntărilor politice determinate de necesitatea modificării Constituției în
urma dispozițiilor Tratatului de la Berlin care impunea acordarea de drepturi evreilor.
Tocmai divergențele de opinii în chestiunea compromisurilor pe care trebuia să le facă
România pentru a obține recunoașterea europeană independenței sale, după cum el
însuși susținea, au stat la baza părăsirii „partidului Junimii politice” în 1878,
despărțindu-se de tripleta P.P. Carp-Titu Maiorescu-V. Pogor, dispusă a ceda în
chestiunea clauzei împământenirii evreilor76. După ce G. Panu îi atribuia o destinație
„fracționistă”, care trebuie înțeleasă mai curând ca o apropiere de idei în chestiunea
necesității refuzării de către guvernul român a solicitărilor aeropagului european decât
ca o colaborare efectivă77, A.D. Xenopol, la propunerea lui G. Roiu și V. Conta, era
acceptat ca membru în „comitetul central” și în acela „diriguitor” al liberalilor moderați
din Iași la 15 noiembrie 187878. Conform unor surse însă, descinderea lui Xenopol în
mediile liberale se produsese cu mai mult de un an în urmă, avansarea momentului
1878 servindu-i acestuia de justificare în fața amicilor săi junimiști79.
Conform mărturiilor editorului scrierilor sale și a bunului său prieten, V.
Constantinescu-Livianu, interesul junimistului și universitarului ieșean V. Conta pentru
o implicare politică se evidenția în perioada imediat următoare semnării tratatului de la
Berlin care impunea, pentru recunoașterea independenței României, condiția acordării
de drepturi politice locuitorilor necreștini80. Necesitatea obținerii unui mandat de deputat
în viitoarea Cameră de revizuire în care să-și poată exprima convingerile relative la
spinoasa problemă evreiască, i-au impus lui profesorului de drept civil de la
Universitatea din Iași colaborarea cu amicii săi politici ieșeni în cadrul grupului liberal
moderat. Despre scopul politic al respectivei formațiuni politice, Constantinescu-
74
Românul, an XXI, 11, 12 aprilie 1877, p. 323.
75
N. Drosu a fost unul dintre membrii fondatori ai ziarului conservatorilor Timpul, la 15 martie
1876. Dumitru Vatamaniuc, Eminescu la „Timpul” (1877-1883), „România Liberă” (1888) și
„Fântâna Blanduziei” (1888-1889), în Mihai Eminescu, Opere, vol. X, coordonator Dumitru
Vatamaniuc, București, Editura Academiei Române, 1989, p. VI.
76
A.D. Xenopol, op.cit., p. 390.
77
G. Panu, op.cit., p. 288.
78
DJANIaşi, fond Mss. 22, dosar nr. 1566/1878, Partidul liberalilor moderați, rola 241, c. 216.
79
I.E. Torouțiu, Gh. Cardaș, op.cit., vol III, p. LXXXIII.
80
B. Conta, Discursuri parlamentare. Proiect de lege, articole de ziare (1878-1881), cu o prefață de
B.C. Livianu, Iași, Tipografia „Dacia”, 1899, p. 21-22.
Livianu afirma că era strict determinat de contextul politic în care se găsea România,
urmărind crearea unui curent antirevizionist în cadrul opiniei publice românești, în
sensul menținerii dispozițiilor constituționale restrictive în privința recunoașterii
împământenirii, nicidecum un program politic de perspectivă81.
După cum am văzut mai sus, existența unui grup liberal-moderat în Iași, chiar în
absența unei organizări strict reglementate, cu statut și program, data dintr-o perioadă
anterioară Congresului de la Berlin, când chestiunea evreiască nu fusese adusă încă în
discuția publică, activitatea lui în spectrul politic ieșean fiind semnalată încă din timpul
campaniei electorale din aprilie 187782. Astfel că, pentru V. Conta și ai săi colegi
junimiști, precum și pentru ceilalți membri care au aderat la grupul liberal moderat
ieșean, nu combaterea soluției împământenirii evreilor le-a determinat alegerea
activismului politic, ci însăși necesitatea unui cadru pentru profesarea propriilor idei care
să le permită să se implice în confruntările politice de pe plan local și național. De altfel,
încă din toamna anului 1877, V. Conta ținea să-și afirme viziunea politică diferită de
aceea împărtășită de junimiști. El se arăta dispus să se despartă de aceștia pentru
neconcordanța concepțiilor politice mai ales în urma publicării articolului lui I. Slavici,
Radicalismul în învățământ și în cărțile didactice, publicat în revista Convorbiri
literare, la 1 septembrie 187783, poziție antiliberală care fusese asumată de întreaga
81
Ibidem.
82
Curierul, an V, nr. 26, 7 aprilie 1877, p. 1.
83
Articolul lui Slavici se constituia într-o critică la adresa politicii educaționale a guvernului liberal.
Măsurile de personal, cât și acelea care vizau elaborarea programelor școlare, promovate de ministrul
Instrucțiunii Chițu vădeau incontestabile mobiluri politice: înlocuirea și/sau promovarea fidelilor politici în
diferite posturi și impunerea unei programe oficiale, concordantă ideologiei partidului de guvernământ în
care adevărurile științifice considerate indezirabile erau intenționat omise. Cel dintâi act al noului minister
a fost de a destitui pe mulți dintre profesorii care aveau alte convingeri politice decât acelea ale partidului
guvernamental. Gestul era regretabil cu atât mai mult cu cât el aducea serioase deservicii învățământului și
culturii române în general, cei disponibilizați fiind, în număr mare, tineri de perspectivă, o parte chiar din
provinciile aflate sub dominație străină, Transilvania și Bucovina și care se afirmaseră, prin contribuțiile lor
pe terenul științific și cultural. Măsura luată aducea atingere, considera autorul, însăși „dezvoltării noastre
naționale”, scopul nobil fiind astfel „jertfit considerațiilor politicii de partid”. În domeniul școlii, liberalii
radicali urmăreau ca finalitatea procesului de educație să satisfacă un scop politic bine definit: „Pentru
dânșii, scopul învățământului nu este a înlesni dezvoltarea firească a fieștecărui om; ci a face ca toți
oamenii să fie supuși orbește unui anumit șir de idei, care la câțiva din ei le par a fi binefăcătoare pentru
societate. Nu dar desvoltarea individului și îmbogățirea intelectuală a societății e idealul lor, ci
împiedicarea silită a tot ce ar putea deosebi pe om de om și crearea unui fel de automați omogeni, dispuși a
se mișca după comandă”. Pentru aceasta, preocuparea radicalilor pentru răspândirea propriei ideologii
despre societate, naționalitate și lume trecea în fața aceleia pentru revelarea „adevărului”. În domeniul
istoriei, predispoziția radicalilor de face „politică militantă” se dovedea flagrantă. „Falsificarea istoriei” la
care recurgea ministerul liberal, era revoltătoare deoarece prin ea se falsifica conștiința națională.
„Programa” pentru istorie impunea specialiștilor chiar și conținutul de prezentat, în loc de a defini un
obiectiv general de atins. Din parcurgerea ei părea că „simțim că suntem în război cu turcii, că suntem în
bună înțelegere cu Rusia, că d. Brătianu s-a întors nemulțumit de la Sibiu, că mai mulți dintre strănepoții
boierilor au fost dați în judecată, în sfârșit simțim o mulțime de lucruri care n-au a face cu istoria trecutului
românilor”. Pentru liberali, „istoria nu e decât un mijloc de a pregăti pe viitorii cetățeni la viața publică și
societate culturală, chestiune care contravenea concepțiilor sale politice, declarat „ultra-
radicale”84.
Raporturile dintre șeful diplomației românești M. Kogălniceanu și membrii
acestei formațiuni politice au avut o evoluție contradictorie, de la sprijinul politic pe care
aceștia i-l ofereau la începutul anului 1877, unul substanțial din moment ce Mihail
Kogălniceanu se simțea suficient de puternic pentru a avertiza Cabinetul Brătianu
asupra întreruperii sprijinului parlamentar din partea alor săi „liberali moderați” în cazul
în care primul-ministru nu renunța la colaborarea cu „Fracțiunea liberă și
independentă”, la campania de presă defavorabilă pe care i-o făceau prin intermediul
articolelor din oficiosul lor, Steaua României, relative la politica urmată în timpul
Războiului de Independență85.
Încă de la apariția lui, grupul liberalilor-moderați din Iași și-a asumat o orientare
antifracționistă, în contextul confruntărilor politice locale și a rivalităților personale din
capitala Moldovei86. „Formarea unui mare și puternic grup liberal-moderat în Iași are
nenorocirea de a supăra nu numai pe fracționiști dar chiar și pe conservatori”, constata
oficiosul acestuia la 22 ianuarie 1878 în urma primirii nefavorabile care i-o făcuse
organul de presă al „dreptei”, Timpul87. Liberalii moderați își asumau statutul de
reprezentanți ai unui liberalism diferit de acela profesat de „Fracțiunea pretinsă liberă și
independentă”, unul demagogic și fals îndreptat către mase. Denunțând monopolul
asupra „stângii” ieșene al grupării conduse de Nae Ionescu, moderații propuneau ca
alternativă „excedentul moral și intelectual” al „partidului” lor88. De asemenea,
deveneau sesizabile unele încercări de apropiere față de gruparea liberală aflată la
guvernare și condusă de I.C. Brătianu, pe care îl considerau „fratele mai mare în
democrație” însă nu-și ascundeau nemulțumirea determinată de colaborarea politică a
„roșilor” cu „Fracțiunea”89: „Se știe de asemenea că trupul Fracțiunii e șubred, scriau
liberalii moderați ieșeni, o adevărată stârpitură, astfel că un cap mare și simpatic al lui
Brătianu ar contrasta prea mult cu neînsemnătatea corpului Fracțiunii; rămâne, așadar,
capul lui Cogălniceanu; dar fracționiștii se tem de un cap devorant ca acel al ursului,
care când nu mai are ce mânca prin stânci și codri se atacă chiar și asupra labelor sale”.
Totodată, din tonul articolelor din oficiosul Steaua României se poate constata o
schimbare de atitudine a liberalilor moderați în privința persoanei ministrului de
Externe, Kogălniceanu, întreruperea colaborării dintre ei și încercarea moderaților de a
anume pentru a-i predispune încă de pe acum la radicalism”. Ioan Slavici, Radicalismul în învățământ și
în cărțile didactice, în Convorbiri literare, an XI, nr. 6/1 septembrie 1877, p. 201-204.
84
V. Conta c. V. Constantinescu-Livianu, Iași, 26 septembrie 1877, în Vasile Conta, Scrisori și
documente inedite, ediție stabilită, prefață și note de Florin Cântec, Iași, 2003, p. 107.
85
Ion Ghica, Scrieri, vol. III, ediția P.V. Haneș, 1914, p. 94.
86
Prefectul de Iași, V. Gheorghian, după o scurtă perioadă de colaborare cu liberalii moderați, era scos din
rândurile lor pe motiv de „semifracționist”. Steaua României, nr. 7, 12 ianuarie 1878, p. 1.
87
Ibidem, nr. 16, 22 ianuarie 1878, p. 3 .
88
Ibidem, 5 ianuarie 1878, 1.
89
Ibidem.
se apropia de gruparea liberală radicală condusă de I.C. Brătianu devenind evidente la

începutul anului 1878. La 6 ianuarie 1878, ziarul amintit critica atitudinea presupus
„fățarnică” a lui M. Kogălniceanu, „ajuns la sfârșitul carierei politice”, de a decerna
decorația „Steaua României” pentru merite pe parcursul Războiului de Independență
unor persoane nevrednice, singura explicație a liberalilor moderați ieșeni fiind dorința
acestuia „de a forma vreun partid politic grație căruia să poată zice că reprezintă pe
cineva în cabinetul actual”90. Izolarea politică a ministrului de Externe față de cei pe al
căror sprijin își făurise strategia de presiune asupra Guvernului Brătianu în anul
precedent devenise o certitudine, el nemaifiind perceput ca reprezentantul intereselor
oamenilor politici din Moldova în cadrul executivului. Motivele „rupturii” sunt greu de
deslușit în stadiul actual al cercetărilor, însă nu este exclus ca Mihail Kogălniceanu să fi
neglijat anumite angajamente sau promisiuni pe care le făcuse colaboratorilor săi din
Moldova anterior intrării în Cabinetul Brătianu legate de ocuparea anumitor posturi sau
funcții. Nu este exclusă încercarea lui M. Kogălniceanu de a-și asimila elementele
„fracționiste” rămase, după retragerea lui N. Ionescu, fără conexiuni sigure cu zona
executivului. Eforturile „omului de la 2 mai” „de a forma vreun partid politic”91 erau o
preocupare permanentă a sa binecunoscută în epocă. În octombrie 1878, în plină
campanie de discreditare a ministrului de Externe pe motivul pretinsului eșec al acestuia
în politica externă92, atât din „stânga” cât și din „dreapta” spectrului politic, liberalii
moderați din Iași se alăturau corului contestatarilor: „Cine poate tăgădui calitățile
eminente ale d-lui Kogălniceanu? Dar alăturea cu acest nemărginit capital intelectual,
câtă nestatornicie de caracter! Câtă uitare de principii și de promisiuni! Câtă...”93.
Constituirea „partidului liberalilor moderați” cu organizare elaborată coincidea
cu întețirea zvonurilor privind pretențiile Rusiei asupra sudului Basarabiei și cu
apropiatele negocieri ruso-turce pentru încheierea războiului de la 1877-1878 prin
semnarea Tratatului de la San Stefano. Liberalii moderați nu vor ezita să-și exprime
poziția asupra chestiunilor importante ale momentului, semnalându-se tendința acestora
de a se apropia tot mai mult de politica Guvernului Brătianu.
Încercarea opoziției conservatoare din Senat de a provoca demisia guvernului
liberal prin susținerea unei moțiuni de neîncredere94 în ședința din 26 ianuarie/14
februarie 1878 centrată pe ideea generală a incapacității Cabinetului și implicit a
90
Steaua României, an II, nr. 4, 6 ianuarie 1878, p. 1.
91
Ibidem.
92
A.D. Xenopol, Războaiele dintre ruși și turci și înrâurirea lor asupra Țărilor Române, prefață de
Apostol Stan, îngrijire de ediție și note de Elisabeta Simion, București, Editura Albatros, 1997, p. 348-349.
93
Steaua României, an II, nr. 201, 7 octombrie 1878.
94
D. Ghica, P.P. Carp, V. Boerescu și P. Vioreanu solicitau demisia Guvernului Brătianu „care nu mai are
destulă autoritate morală pentru a apăra interesele țării” la viitorul congres de pace. Cu această ocazie,
discursul lui P.P. Carp se constituia într-un semnal de alarmă la adresa guvernanților în privința scopurilor
ascunse ale diplomației țariste și într-un rechizitoriu la adresa politicii de colaborare cu Rusia, considerată
drept una „antinațională”. C. Gane, P.P. Carp și locul său în istoria politică a țării, București, Editura
Ziarului „Universul”, 1936, p. 216-217.
ministrului de Externe de a gestiona complicata situație politică a României în raport cu

amenințătoarea Rusie era catalogată de liberalii moderați drept „un asalt contra
ministeriului Brătianu”, aceștia făcând și un apel la opoziția reprezentată de Manolache
Costache, V. Boerescu, G. Cantacuzino, Gen. Ioan Em. Florescu și Gen. Manu de a
înceta polemicile și pasiunile politice menite a-i pregăti terenul pentru o revenire la
guvernare, măcar în acea perioadă dificilă pentru țară95. Explicația acțiunii opoziției
consta în faptul că „conservatorii sunt nemângâiați pentru că au pierdut o ocasiune rară
în analele unei țări de a participa la evenimente de acele care rămân neșterse din
amintirea prosperității, căci au o înrâurire puternică asupra vieții politice, sociale și
economice ale unui popor”96. Pe linia promovării intereselor guvernului liberal, liberalii
moderați salutau moțiunea de încredere votată cu o largă majoritate de către Senat97
considerând-o „o mare victorie”98.
Persoanei primului-ministru i se recunoștea meritul de a fi pregătit momentul
proclamării independenței, criticându-l în același timp pe ministrul de Externe, Mihail
Kogălniceanu pentru pretinsele șovăieli ale acestuia în politica externă99. În chestiunea
Basarabiei, liberalii moderați respingeau orice cesiune teritorială către Rusia,
manifestându-și, în ton cu poziția guvernului, speranța că Rusia urma să-și onoreze
promisiunile privind respectarea integrității teritoriale a României, girate de însuși Țarul
Alexandru al II-lea, în caz contrar ei pledau pentru o rezistență antirusească100.
După semnarea Tratatului de la San Stefano care stabilise sacrificarea sudului
Basarabiei în favoarea Rusiei și primordialitatea acesteia în chestiunile Orientului,
liberalii moderați își vor menține atitudinea proguvernamentală și antirusească. Politica
Rusiei de dominație în Balcani prin crearea unei Bulgarii Mari și inechitatea la adresa
României, era denunțată de organul de presă liberal-moderat. Contrar opiniilor difuzate
de presa rusească în sensul moderației de care imperiul țarist dăduse dovadă în
formularea pretențiilor la San Stefano, ziarul ieșean releva scopul politicii rusești de a
extinde dominația slavismului până la Marea Egee101. Liberalii moderați își exprimau
încrederea că sosise momentul ca Europa să pună capăt ascensiunii rusești, mai ales că
fusese avertizată de comportamentul Rusiei față de România după luptele de la Plevna
95
96
Ibidem, nr. 36, 17 februarie 1878, p. 1.
97
Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din România până la 1918, coordonatori Paraschiva
Câncea, Mircea Iosa, Apostol Stan , București, Editura Academiei, 1983, p. 250.
98
Steaua României, nr. 34, 15 februarie 1878, p. 1.
99
Ibidem, nr. 10, 15-16 ianuarie 1878, p. 2.
100
Ibidem, nr. 5, 10 ianuarie 1878, p. 1.
101
Liberalii moderați analizau implicațiile regionale ale dispozițiilor Tratatului de la San Stefano
constatând că Bulgariei nu îi fusese atribuit Salonicul, însă primise Kavala, Turciei i se dăduse posibilitatea
de a rezista unui atac grecesc prin neimpunerea cedării flotei sale, decizia Rusiei de a schimba Dobrogea
cu Basarabia, impunerea Turciei la plata a 300 de milioane de ruble ca despăgubiri de război în ciuda
imposibilității acesteia de a le achita. Condițiile acestea urmau să distrugă Imperiul otoman, sultanul
devenind un simplu guvernator, preconizându-se ca Bulgaria să devină „avangarda slavismului”condusă
de un prinț rus. Ibidem, nr. 48, 3 martie 1878, p. 2.
și de pretențiile acesteia la adresa Basarabiei, sfidând convenția încheiată la 4 aprilie

1877102.
Liberalii moderați validau politica urmată de Guvernul român cu Rusia, însă
criticau dezbinarea internă și proasta adminstrație. Interesele țării reclamaseră alianța cu
Rusia. Însă, în contextul amenințător în care se afla România, în preajma congresului de
pace, guvernul român trebuia să dea dovadă de „inteligență multă și tact politic mare”
pentru depășirea dificultăților103. De asemenea, premierul Brătianu, cu toată priceperea
politică de care dădea dovadă, „are nevoie să fie mai mult și mai bine secondat de
colegii săi”104. Opinia publică, în urma sacrificiilor făcute în timpul războiului avea
așteptări mari, legitime de la viitorul congres de pace. Ascuțirea divergențelor dintre
Anglia, Austro-Ungaria și Rusia și izbucnirea unui nou război, aveau darul să
neliniștească pe români care priveau spectacolul intern al luptelor politice, întreținut de
tonul ziarelor guvernamentale și de opoziție, când ar fi trebuit ca „toți cei capabili să fie
grupați în jurul intereselor celor mai sfinte”105. Se impuneau, așadar, chiar schimbări de
persoane în administrația internă, mai ales în aceea a Moldovei, neglijată de „simpaticul
nostru ministru”, pusă la dispoziția unor prefecți fără calitate, adică „fracționiști”, printre
care cel de la Iași, V. Gheorghian, precum și în cea centrală, chiar în guvern, unde se
impunea numirea de oameni cu mai mult prestigiu moral decât M. Kogălniceanu106.
„Spiritul de partid” trebuia depășit ca și încăpățânarea unor oameni politici pentru a se
face loc oamenilor onești și cinstiți, pentru ca România să facă față provocărilor
ulterioare.
Dând expresie frustrării pentru colaborarea liberalilor radicali cu „fracționiștii”
dar și propriilor ambiții politice, liberalii moderați ieșeni considerau că membrii
guvernului nu întruneau calitățile indispensabile ale „oamenilor de stat” definite prin
„capacitate, experiență, prevedere, sânge rece, tact, moderațiune”107. Cabinetul nu
însemna decât cele două voințe, arătau ei, cea a lui Brătianu și cea a lui Kogălniceanu,
ceilalți miniștri, Chițu, Stătescu, Câmpineanu, Aurelian nu erau decât „copiii politici ai
d-lui Brătianu”108. Cu tot patriotismul lor, ei nu se puteau ridica la înălțimea gravității
situației, nu puteau avea alte idei decât acelea împărtășite de mentorul lor politic. Chiar
influența lui Kogălniceanu era absorbită de aceea a lui Brătianu, opinia sa fiind de multe
ori ignorată, după cum el însuși afirmase apropiaților săi. Guvernul nu răspundea
exigențelor momentului istoric, conchideau moderații ieșeni, nefiind compus din
personalități capabile, iar Moldova nu era reprezentată decât printr-un singur
ministru109.
102
Ibidem, nr. 48, 3 martie 1878, p. 2.
103
104
Ibidem.
105
Ibidem.
106
Ibidem.
107
Ibidem, nr. 28, 8 februarie 1878, p. 1-2.
108
Ibidem.
109
Ibidem.
Se poate constata tonul amical al liberalilor moderați față de premierul Brătianu,

considerat „un democrat de ai noștri”110, promovând același discurs al șefului
executivului liberal favorabil solidarității naționale în contextul extern amenințător111:
„Trebuie să încetăm a arunca acuzări de trădare, de incapacitate, contra celor care astăzi
stau la cârma țării. Dacă avem adevărată iubire de țară, dacă ținem mai mult la viitorul
patriei noastre decât la onoarea efemeră de a avea puterea în mână, atunci să suspendăm
toate neînțelegerile dintre noi, să dăm Europei acea priveliște măreață a unui popor
întreg, strâns unit împrejurul tronului și a Guvernului, spre a-și apăra integritatea
pământului, drepturile și neatârnarea sa”112.
Politica anexionistă a Cabinetului de la Petersburg era de natură să înstrăineze
simpatiile poporului român pentru mult timp, preconizau liberalii moderați. Pretenția
asupra Basarabiei, din care Rusia făcea o chestiune de onoare, nu avea nici un temei
legal. Dacă Principatele făceau parte din Imperiul Otoman, după cum retorica țaristă
afirma, atunci la 1856, cele trei județe din sudul Basarabiei ar fi trebuit cedate Turciei,
iar nu Moldovei, cum s-a întâmplat de fapt. Se exprima încrederea că preliminariile de
pace de la San Stefano urmau să fie supuse aprobării unui congres european113.
În contextul dezamăgirii publice pentru pierderea Basarabiei, liberalii moderați
își vor îndrepta critica împotriva persoanei ministrului de Externe, Kogălniceanu,
considerat responsabil pentru dezastrul creat României, secondând astfel acțiunile
primului-ministru Brătianu, decis în acele împrejurări să liniștească vocile contestatare
prin sacrificarea colegului său de la Externe114. Ei aprobau politica intransigentă a
Guvernului Brătianu față de cesiunea sudului Basarabiei. Nefiind „niște aderenți orbi ai
regimului actual”, declarau aceștia, moderații ieșeni apreciau nota șefului executivului
român adresată prefecților, în special pasajul „stăruința noastră nu este dictată de alte
sentimente decât de credința ce avem că a ceda a fi a pune în pericol unele din acele
condițiuni esențiale existenței statului român”115.
Fideli programului lor politic în privința dezvoltării economiei naționale, liberalii
moderați propuneau guvernului să speculeze în favoarea comerțului și a industriei
românești perioada războiului pentru aplicarea sistemului protecționist. Miniștrii
departamentelor care nu aveau o legătură directă cu războiul nu trebuiau să se preocupe
cu diplomația, aceasta fiind de competența unui grup restrâns de oameni politici. Chiar
și în condițiile dificile în care ne aflam, în care chestiunea existenței noastre naționale se
impunea ca temă generală care mobiliza toate energiile, totuși, condițiile primordiale ale
existenței materiale ale unui stat nu trebuiau ignorate și în principal, agricultura,
comerțul și industria. Apărarea intereselor naționale în aceste domenii trebuia să
110
111
112
113
Ibidem, an II, nr. 73, 2 aprilie 1878, p. 1.
114
Memoriile Regelui Carol I, p. 60.
115
preocupe oamenii politici chiar și în timpuri anormale precum acelea de război. Ei

trebuiau să ia măsuri pentru atenuarea efectelor conflictului asupra muncii și a averii
naționale. Evenimentele internaționale puteau încă avantaja producția internă, astfel că
se impunea recurgerea la sistemul protecționist pentru încurajarea diferitelor inițiative
industriale, în limitele impuse de convențiile comerciale, de tipul fabricilor de zahăr de
la Chitila și Sascut și a celei de postav de la Neamț, de piei, de lumânări și de săpunuri.
De asemenea, cabinetului îi revenea sarcina de a veghea la satisfacerea interesele
schelelor românești de la Dunăre, precum ale marelui port Galați: revizuirea și
unificarea legilor noastre vamale, restabilirea regimului de porto-franco, închiderea erei
inovării și reformării, a interpretărilor și a nesfârșitelor dispoziții în materie vamală și
fiscală, în favoarea stabilității și conservării116. Era în realitate un veritabil proiect de
dezvoltare economică pe care liberalii moderați îl propuneau guvernului, cu care găseau
puncte de convergență și în privința dezvoltării interne.
Evoluția evenimentelor politice vor proba, în scurt timp, poziția neunitară a
membrilor grupării ieșene asupra unor chestiuni de mare interes, unele personalități
înțelegând să-și păstreze individualitatea în privința atitudinii și a concepției. Era și cazul
lui Vasile Conta care, în calitate de profesor universitar se împotrivea conținutului
adresei de felicitare a Domnitorului din partea Universității din Iași și a includerii sale,
fără să-și fi dat consimțământul, între semnatarii adresei care conținea în locul simplelor
felicitări, „laude politicii înțelepte și patriotice a cabinetului actual”117. Poziția lui Conta,
care se raliase protestului colegilor săi universitari Stefan Vârgolici, I.M. Melic și I.
Negruzzi, diferea semnificativ de aceea a majorității „partidului liberalilor moderați”,
una de aprobare a politicii externe a guvernului118. De altfel, opoziția lui Conta în
privința politicii externe a guvernului liberal se remarcase prin publicarea articolului din
23 ianuarie 1878 în Steaua României, unul în care dezvăluia scopul Rusiei de a reanexa
sudul Basarabiei, cel din 20 februarie 1878 asupra situației politicii europene, cu referire
mai ales la combinațiile diplomatice dintre Rusia și Anglia privind rezolvarea chestiunii
orientale precum și prin acela publicat în Pressa, intitulat Viitorul României pregătit
de d-nii Brătianu și Cogălniceanu, unul de severă critică la adresa politicii externe a
guvernului liberal119. Găzduirea articolului său în paginile celui mai important ziar de
opoziție, prin mijlocirea amicului V. Constantinescu-Livianu, indica, în afara dorinței de
notorietate politică a autorului, anumite afinități ideologice cu gruparea „centristă”
condusă de proprietarul Pressei, V. Boerescu120.
În esență, ingratitudinea Rusiei față de aliatul ei român precum și neprevederea
116
117
Ibidem, nr. 118, 28 mai 1878, p. 4.
118
Ibidem, nr. 119, 30 mai 1878, p. 1.
119
Comitetul de redacție al Pressei l-a primit spre publicare, chiar fără știința șefului său politic, V. Boerescu,
fiind bine primit în rândurile publicului, se pare chiar și de către cei doi miniștri vizați,
I.C. Brătianu și M. Kogălniceranu. B. Conta, op.cit., p. 18-20.
120
Ibidem, p. 19.
miniștrilor Brătianu și Kogălniceanu de a-și fi procurat anumite garanții înaintea

angajării armatei române la sudul Dunării constituiau ideile forță ale studiului său.
Autorul tindea să adeverească bănuielile unei părți însemnate a opiniei publice în sensul
existenței unui acord prestabilit între guvernul rus și cel român în privința cedării
Basarabiei și a acceptării Dobrogei. Evenimentele care se desfășurau după semnarea
tratatului de la San Stefano păreau a indica o anumită conivență a celor mai
reprezentativi miniștri români cu omologii lor ruși, fără însă a-i învinovățiți de rea
credință. Respingerea revendicării rusești și criticarea în tonuri dure a politicii țariste de
către Mihail Kogălniceanu, numeroasele proteste adresate fostului aliat, anunțarea
intenției de a remobiliza pe soldații români concediați și rezervele pentru a o determina
pe Rusia să mențină ocupația militară a țării în vederea asigurării comunicației cu
trupele sale din Bulgaria, părăsirea Vidinului în favoarea rușilor, „în urma unei depeșe
comedioase a d-lui Bălăceanu care printr-un fals diplomatic s-a sacrificat pentru a scăpa
onoarea D-lor Brătianu și Cogălniceanu care țin să creadă lumea că ei nu au cedat
Vidinul chiar de bună voia lor”, făceau parte, după opinia lui Conta, dintr-un plan prin
care opinia publică să admită în final necesitatea cedării Basarabiei pentru a nu expune
țara unor pericole mai mari121.
Hotărârile Congresului de Pace de la Berlin în privința României, care validau
pierderea Basarabiei în fravoarea Rusiei, atribuirea Dobrogei și impuneau revizuirea
Constituției în privința eliminării condițiilor restrictive la împământenire, au determinat
reacția nefavorabilă a liberalilor moderați. Ei subliniau ingratitudinea Rusiei la adresa
sacrificiilor făcute de statul român aliat pe parcursul războiului: „Crima s-a consumat!
Un act de cea mai neauzită despoiere este aprobat și ratificat de către un înalt areopag
european. [...] Basarabia, această parte integrantă a pământului nostru strămoșesc, ne
este răpită, fără nici o socoteală, pe sfânta dreptate, de către o putere aliată și creștină,
care se pretinde civilizată și eliberatoare de popoare, în contra îndatoririlor cele mai
solemne ale acestei puteri, cu care s-a legat printr-un act internațional că va respecta
integritatea teritoriului micii Românii, în contra datoriilor celor mai înalte care trebuie să
aibă cel mare și puternic către cel mic și slab”122. Din perspectiva lor, guvernul român
trebuia să protesteze împotriva deciziei și să respingă schimbul propus – luarea în
stăpânire a Dobrogei. Cum teritoriul României era inalienabil din punct de vedere
constituțional, nici măcar într-un caz de forță majoră, vreun guvern sau parlament nu
avea dreptul de a ceda părți din teritoriul național. Cum rezistența armată nu era
posibilă, în condițiile în care Basarabia era deja ocupată de trupele rusești și ar fi agravat
și mai mult situația țării, „protestul și resemnarea” erau singurele mijloace la care se mai
putea recurge. Chiar dacă atribuirea Dobrogei era tentantă, în starea de spirit cauzată de
pierderea Basarabiei, totuși, ea nu trebuia acceptată. Mai multe motive justificau o
asemenea atitudine și anume că aceasta nu făcea parte din România, fiind mai curând o
prelungire a Bulgariei, populată de puțini români și mai mult de elemente turbulente
121
Ibidem, p. 53-55.
122
Steaua României, nr. 138, 22 iunie 1878, p. 1-2.
care impuneau în permanență măsuri sporite de pază și ordine, iar comunicațiile se

desfășurau anevoios, ceea ce presupunea un imens efort material pentru a putea fi
asigurate. Liberalii moderați prevedeau just că „Dobrogea va fi în viitor o rană veșnic
deschisă, un măr de discordie dintre România și Bulgaria care va fi necontenit și cu
succes exploatat de aceia care au interese ca să ne vadă îndușmăniți, învrăjbiți și
încăierați în lupte. Aceasta va da loc într-un viitor nu depărtat la o chestiune bulgară, cu
care se vor tulbura necurmat lucrurile în Orient de către aceia care umblă întotdeauna să
pescuiască în ape tulburi”123. Primirea respectivului teritoriu asupra căruia România nu
avea nici un drept, ar fi justificat, considerau aceștia, rapturile din 1775 asupra
Bucovinei și din 1812 asupra Basarabiei. Indemnizația pentru pierderea Basarabiei
trebuia căutată în dublarea efortului material și intelectual din partea românilor, prin
intensificare muncii în toate ramurile activității naționale, „în sădirea în sufletul
poporului nostru a principiilor de ordine, de supunere la lege, de respect către autoritate,
de iubire de patrie, de cumpătare și de economie, introducerea simțului de datorie și de
moralitate în toți funcționarii publici”124.
Nu însă toate personalitățile care compuneau gruparea politică a liberalilor
moderați împărtășeau același punct de vedere în privința inutilității primirii Dobrogei.
Gr. Cobălcescu, întocmai precum N. Kretzulescu125, îi prevedea, în condițiile unei bune
administrări, o „utilitate necalculabilă”126. Pentru aceasta, se impunea guvernului
trimiterea unor „funcționari de o moralitate exemplară” și capabili127.
De asemenea, deciziile areopagului european de a condiționa recunoașterea
independenței României de eliminarea restricțiilor constituționale la împământenirea
populațiilor necreștine a generat reacția liberalilor moderați împotriva a ceea ce ei
considerau a fi ingerințele Europei în favoarea evreilor din România, „infamia de a ne
sinucide”128. Din acest moment, o mare parte a discursului lor politic se va axa pe
această temă, reflectând atitudinea unei părți a mediului politic românesc față de
soluționarea în sens politic pe care înțelegea să o formuleze Europa. Ca răspuns la unele
zvonuri venite din București despre iminentele concesii politice pe care guvernul urma
să le facă populației evreiești din România, liberalii moderați ieșeni se opuneau unor
asemenea inițiative, faptele de arme ale ostașilor români care luptaseră în Bulgaria fiind
123
Ibidem.
124
Ibidem, nr. 139, 23 iunie 1878, p. 2-3.
125
N. Kretzulescu aprecia avantajele pe care Dobrogea le putea aduce României, în comparație cu sudul
Basarabiei. Dacă amenajarea unui port la Dunăre, în Basarabia era o simplă iluzie, întreținerea lui excedând
posibilităților României, Dobrogea poseda deja Tulcea, ca port la Dunăre, care, cu o administrație inteligentă,
putea avea perspective promițătoare și Mangalia și Constanța care puteau fi îmbunătățite cu ajutorul
compensației financiare oferită de Turcia. Tot prin aceasta, paralel cu linia ferată de la Cernavodă la
Constanța, s-ar fi putut construi un canal foarte profitabil comerțului țării. N. Kretzulescu, Cugetări asupra
retrocedării judecielor din Basarabia martie 1878, București, Tipografia Curții, 1878, p. 9-11.
126
Steaua României, nr. 167 bis, 4 august 1878, p. 2.
127
Ibidem.
128
Ibidem, 22 iunie 1878, p. 1-2.
acelea care ar fi trebuit să câștige simpatiile Europei129.

Ca reflectare a reticenței liberalilor moderați față de soluția acordării de drepturi
evreilor sunt și articolele inserate în paginile oficiosului lor care relatau despre unele
soluții pe care instanțele din Iași le dispuseră într-o serie de litigii în care figurau ca părți
unele notabilități din evreimea ieșeană. Sentința pronunțată de Tribunalul Iași, secția a
III-a sub președinția lui Gr.N. Macri în celebrul „proces Neuschotz” din Iași din mai
1878, prin care era respinsă cererea lui I. Neuschotz, pretins supus austro-ungar, calitate
pe care însă nu o putea dovedi, de a fi acceptat la licitația pentru cumpărarea imobilului
succesorilor defunctului Aizic Idelstein, a fost salutată de redactorii ziarului Steaua
României130. Ei reproduceau în coloanele acestuia motivația magistraților ieșeni în care
se sugera „amânarea de conferirea la israeliți a drepturilor politice și a dreptului de a
dobândi proprietatea funciară” în România până când, sub efectul instrucției școlare
„vor fi devenit cetățeni prin inima și spiritul lor pentru a deveni în urmă cetățeni prin
drepturi și îndatoriri”131. Decizia guvernului de a-l înlocui pe procurorul N.G. Mihalcea
ca urmare a soluției date de tribunal i-a determinat reacția acestuia, al cărui răspuns a
fost publicat în ziarul liberalilor moderați. Se evidenția cu acest prilej curajul
magistratului de a susține o opinie contrară aceleia exprimată de ministru în circulara
interpretativă a Convenției cu Austro-Ungaria din 1875 prin care încercase să impună
punctul său de vedere conștiinței oamenilor, o încălcare a promisiunilor făcute în
programul liberal de guvernare în privința garantării independenței magistraturii, în
opinia liberalilor moderați132. Destituirea procurorului era interpretată de aceștia ca o
consolare acordată de guvern bancherului Neuschotz, situație ce putea constitui un
precedent periculos de natură a încuraja și alte pretenții din partea evreilor133.
În articolul Un cuvânt în chestiunea jidanilor publicat la 29 iunie 1878,
liberalii moderați considerau că măsura dispusă de congresul european în favoarea
evreilor din România fusese luată pentru a da satisfacție unei puteri dușmane statului
român, aluzia vizând-o pe Austro-Ungaria. În primul rând diplomații de la Berlin
dezmembraseră România prin cedarea sudului Basarabiei către Rusia, apoi o obligaseră
să acorde drepturi sociale și politice evreilor134. O oarecare justificare a deciziei se
încercase prin invocarea soluției aplicată de Franța și de Anglia în privința evreilor de pe
teritoriul lor, numai că redactorii Stelei României erau de părere că evreii din România
nu aveau nici cultura necesară, nici educația și ideile moderne din statele respective. Se
exprima speranța că Guvernul și Parlamentul nu vor aplica niciodată dispozițiile cu
129
130
Sentința dată se publicase în broșura, Sentința Tribunalului de Iasi, Secțiunea a III-a, prin care se
resping evreii de la putințimea de a cumpăra proprietăți imobiliare în România, în Ibidem, nr. 119,
30 mai 1878, p. 1.
131
Ibidem, nr. 113, 21 mai 1878, p. 1-3.
132
Ibidem, nr. 124, 4 iunie 1878, p. 1-2.
133
Ibidem.
134
Ibidem, nr. 143, 29 iunie 1878, p. 1-2.
privire la evrei135.
Până la momentul Congresului de Pace de la Berlin, apare evidentă preocuparea
liberalilor moderați de a-și apropia bunăvoința guvernului în speranța unei viitoare
colaborări. Decizia executivului liberal de a miza în continuare pe sprijinul politic al
„Fracțiunii libere și independente” va determina o reorientare a opțiunilor moderaților
ieșeni, putându-se constata, mai ales pe fondul deciziilor defavorabile României luate la
Berlin, o distanțare a acestora față de Guvernul I.C. Brătianu, concretizată într-o critică
vehementă la adresa acestuia. Vizita pe care ministrul de Interne, C.A. Rosetti o
întreprinse în Moldova a marcat schimbarea opticii liberalilor moderați. Sosit în Iași la
22 iulie 1878, fruntașul radical avusese în ziua următoare o întrevedere cu mai multe
persoane din „grupul Fracțiunei” la Hotelul „România” din Iași136. Liberalii moderați
din Iași dezvăluiau că scopul vizitei lui C.A. Rosetti în Moldova era unul strict politic,
dorind să se informeze în legătură cu șansele liberalilor guvernamentali la eventualele
alegeri pentru o Adunare Constituantă, la care interlocutorii săi predilecți, fracționiștii,
care dominau scena politică a Iașului, îl informau că respingeau ideea de Constituantă,
pentru a nu-și pierde pozițiile politice dobândite. Misiunea ministrului de Interne era
criticată pentru că ea nu urmărea inspectarea administrației Moldovei, care lăsa mult de
dorit, dovada fiind suferința populației rurale, ci dezvăluia doar scopuri politice nefiind
decât o „peregrinație politică”, o sfidare a programului „partidului național liberal”
alcătuit la Mazar-Pașa137.
După acest moment discursul moderaților ieșeni adopta registrul tematic al
opoziției conservatoare, Guvernului imputându-i-se că nu a știut să se folosească de cel
mai greu moment în care se găsea Rusia, învinsă de Turcia la începutul campaniei din
Balcani, pentru a fi încheiat un tratat de alianță prin care să se garanteze menținerea
sudului Basarabiei de către România138. Ei insistau pentru convocarea Constituantei, ca
singura în drept a decide cu privire la validarea sau respingerea condițiilor impuse prin
Tratatul de la Berlin și criticau guvernul liberal că refuza să facă apel iarăși la colegiile
electorale precum solicitase când se afla în opoziția de la Mazar-Pașa139. Apărea astfel
evidentă dorința liberalilor moderați din Iași de a deveni o formațiune politică
parlamentară. Declarațiile liberalilor radicali din Românul, conform cărora retrocedarea
Basarabiei și anexarea Dobrogei „intra în sfera legislaturei ordinare”, fără a mai fi
necesară convocarea unei Adunări Constituante, considerându-le în spiritul Tratatului
de la Paris ca simple rectificări de teritoriu, ignorându-l însă pe acela al Constituție de la
1866, au stârnit indignarea liberalilor moderați140. În opinia lor, ceea ce se petrecuse cu
sudul Basarabiei nu era numai o simplă rectificare de teritoriu, ci o înstrăinare a
135
Ibidem.
136
Ibidem, nr. 163, 26 iulie 1878, p. 2.
137
Ibidem.
138
Ibidem, nr. 171, 13 august 1878, p. 1.
139
Ibidem, nr. 195, 29 iulie 1878, p. 2.
140
Ibidem, nr. 171, 13 august 1878, p. 1.
aproximativ două sute de mii de români, act care contravenea articolului 2 din
Constituție în privința inalienabilității teritoriului român, asupra căreia respectivele
Corpuri Legiuitoare nu erau competente să se pronunțe, ci numai o Adunare
Constituantă141. Organul de presă al liberalilor radicali admitea ideea convocării
Constituantei în privința soluționării chestiunii israelite, însă ea trebuia făcută ulterior
retragerii trupelor rusești, estimată a fi terminată într-o perioadă de un an142. Liberalii
moderați considerau că „partida conservatoare” care făcea propaganda acestei idei
devenea, fără să vrea, un organ al israeliților care doreau cât mai grabnic convocarea
Constituantei, chiar și cu prezența rusească în țară. Ei criticau tonul violent al
guvernamentalilor la adresa tuturor acelora care își doreau o Constituantă, în condițiile
prezenței trupelor țariste, taxându-i de unelte ale intereselor evreilor sau ale rușilor,
amintindu-le că în 1877 fuseseră efectuate alegeri senatoriale cu sute de mii de baionete
străine în țară pentru ca aleșii să se pronunțe asupra unor chestiuni foarte grave cum a
fost intrarea României în război143.
Redeschiderea Corpurilor Legiuitoare la data 15 septembrie 1878, cu două luni
înaintea termenului constituțional, trăda, după opinia moderaților din Iași, gravitatea
situației țării asupra căreia Guvernul I.C. Brătianu nu dorea să-și asume răspunderea, ei
arătându-se indignați pentru neconvocarea colegiilor pentru alegerea Constituantei
criticând comportamentul slugarnic față de guvern al parlamentarilor care votaseră
competența Camerelor de a decide în privința deciziilor Tratatului de la Berlin144.
Deputații disidenți fuseseră convinși, în ședința secretă din 26 septembrie 1878, de a se
retranșa poziției executivului și de a accepta competența Camerelor deja existente145. În
optica moderaților, aceștia nu erau decât simpli „diurnași” a căror poziție era strâns
legată de existența regimului Brătianu, într-o eventuală Constituantă, ei nemaigăsindu-și
locul146. La Senat, conform ziarului proguvernamental Românul, dezbinarea dintre
conservatori și celelalte grupări și nuanțe politice fusese depășită grație atitudinii
conciliante a lui V. Boerescu și C. Bosianu care, fără a prejudicia convocarea
Constituantei, insistaseră ca Parlamentul să-și dea imediat avizul printr-o moțiune prin
care să se arate că se supunea voinței colective a Puterilor europene147. Ulterior,
Guvernul trebuia să propună Camerelor legi pentru a putea lua provizoriu dispoziții
administrative și militare necesare ocupării Dobrogei până la reglementarea definitivă a
situației148.
Ostilitatea față de guvern a liberalilor moderați era dovedită prin alianța politică
pe care alegeau să o perfecteze cu prilejul alegerilor comunale din toamna anului 1878.
141
Ibidem.
142
Ibidem.
143
Ibidem.
144
145
146
Ibidem.
147
Ibidem.
148
Ibidem.
„Partidul liberal moderat” accepta propunerea de colaborare venită din partea

„partidului conservator liberal din Iași” condus de Prințul Gr.M. Sturdza149 la alegerile
comunale din 5 noiembrie 1878, opțiune care îi atrăgea acuzația de „trădător” din partea
liberalilor „fracționiști”150. În acest scop, comitetul diriguitor al moderaților numea un
„comitet de acțiune” compus din P. Papadopol, G. Mârzescu, T. Ciupercescu, G. Roiu,
Al. Livaditi, V. Sculy-Logothedites și Gr. Cobălcescu pentru a se pune în înțelegere cu
comitetul liberal conservator spre a asigura victoria candidaților proprii151. În cadrul
noului consiliu comunal, colaborarea dintre cele două grupări politice ieșene continua,
stabilindu-se o alianță politică între membrii liberali moderați și cei conservatori liberali
pentru uniformizarea deciziilor și acțiunii pe plan local152. De asemenea, comitetul
diriguitor al „Partidului Liberalilor Moderați din Iași” decidea, către sfârșitul anului
1878, să accepte „alianța propusă de partidul conservator în privința alegerilor viitoare
pentru Camerele de revizuire”153, cu respectarea angajamentului stabilit în cazul în care
unul dintre cele două „partide” ar fi venit mai întâi la guvernare. Era autorizată totodată
o comisie formată din G. Mârzescu, T. Ciupercescu și V. Conta pentru a negocia cu
„partidul conservator” bazele alianței în viitoarele alegeri pentru Camerele de revizuire a
Constituției în urma deciziilor adoptate în cadrul Congresului de Pace de la Berlin154.
O altă acțiune politică a liberalilor moderați ieșeni era înființarea, la 20 noiembrie
1878, a „asociației secrete” cu denumirea „Liga Română Viața” care reunea „mai mulți
cetățeni de toate stările și clasele” și al cărei scop era de „a combate prin toate mijloacele
economice comerțul și industria jidovească și a susținea pe cea românească”155.
Inițiativa lor se dorea o măsură de apărarea a intereselor „clasei de mijloc” românești,
amenințată în existența ei socio-economică de concurența evreiască, în comerț și
industrie, cu perspective de a se radicaliza în urma deciziilor favorabile împământenirii
israeliților din România adoptate în cadrul Congresului de Pace de la Berlin. Ca măsură
generală de realizare a respectivului obiectiv, se propunea „a îndemna și încuraja să se
formeze comercianți și industriali români care să poată îndestula toate cerințele
vieții”156. Dintre membrii grupării liberale moderate, avocatul T. Ciupercescu era
însărcinat de comitetul de conducere al „Ligii”, ca „membru propagator”, să
popularizeze inițiativa printre comercianții români și să monitorizeze punerea în aplicare
a scopurilor societății157.
Sesizând amploarea nucleului opoziționist ieșean, primul-ministru Ion C.
149
Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire și Independență (1859-1877),
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, p. 429.
150
Miltiade Tzony, Regimul liberal în fața reacțiunei, Iași, Tipografia Tit.D. Mărdărescu, 1879, p. 61.
151
DJANI, fond Mss. 22, dosar nr. 1566/1878, Partidul liberalilor moderați, rola 241, c. 215.
152
Ibidem, c. 220.
153
Ibidem.
154
Ibidem.
155
Ibidem, p. 217-218.
156
Ibidem.
157
Ibidem.
Brătianu, conform strategiei sale aplicată cu succes în atâtea situații similare, a inițiat
anumite acțiuni menite a-și apropia gruparea liberal-moderată. În această tactică se
înscria demersul pe care șeful guvernului îl realiza prin intermediul lui D.A. Sturdza de
a stabili un aranjament cu liberalii moderați în privința numelui viitorului primar al
Iașului, alegerea primului-ministru oprindu-se asupra persoanei lui T. Ciupercescu,
opțiune a cărei acceptare o condiționau însă de îndepărtarea lui V. Gheorghian din
funcția de prefect, un apropiat al cercului „fracționiștilor”158. Combinația propusă este
caracteristică jocului politic brătienist, tot în vederea păstrării influenței politice în
Moldova, prin intermediul „fracționiștilor” de această dată, putând fi explicate și
demersurile guvernului de a-l convinge pe prefectul de Iași, V. Gheorghian să nu cedeze
„neajunsurilor personale” dându-și demisia în urma atacurilor adversarilor politici
locali, mai ales când „în momentele actuale trebuie să ne uităm bine la țară și la interesul
public”, după cum îi scriau în 1878 miniștrii I.C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu159.
Către sfârșitul anului 1878, liberalii moderați decideau că cea mai potrivită
atitudine față de propunerile primului-ministru era „prudența”, având siguranța celor
„trei fotolii în Cameră luptând ca oposițiune”160. Astfel, la alegerile pentru Camerele de
revizuire ei colaborau cu gruparea conservatoare din Iași, în ciuda afinităților doctrinare
pe care unii dintre ei precum V. Conta le descoperiseră cu „partidul Centru din
București”, din jurul lui V. Boerescu, de care, pe moment, erau despărțiți de viziunea
diametral opusă în chestiunea împământenirii evreilor161.
„Partidul Liberalilor Moderați din Iași” își va înceta activitatea, după 1880 când o
parte a membrilor săi se va orienta către gruparea liberală condusă primul-ministru I.C.
Brătianu, V. Conta, energicul opoziționist în chestiunea acordării de drepturi politice
evreilor, fiind atras în guvern prin acordarea portofoliului Cultelor și Instrucțiunii
Publice, iar Al. Teriachiu prin acela al Internelor, ambii devenind miniștri la 20 iulie
1880162.
Constituită dintr-o seamă de notabilități ieșene, formațiunea politică „liberal
moderată” a avut o existență efemeră.
Documentele de arhivă îi înregistrează data de 20 ianuarie 1878 ca moment al
debutului ei politic și relevă o organizare minuțioasă, cu organe de conducere proprii, o
reglementare precisă a modalităților de avansare în ierarhia „partidului” și a cazurilor de
admitere a noilor membri și mai presus de toate dorința unanimă de a nu recunoaște „pe
nici una din personalitățile politice ale țării de căpetenie a sa”. Deși avocatul P.S.
Papadopol era ales președinte al „comitetului diriguitor”, din lista membrilor se disting
numele unor oameni politici cu experiență, avocați, profesori universitari, mari
proprietari precum G. Mârzescu sau D. Cozadini.
158
Ibidem, p. 218.
159
DANIC, fond Gheorghian, dosar nr. 2, f. 60.
160
DJANIaşi, fond Mss., 22, dosar nr. 1566/1878, Partidul liberalilor moderați, rola 241, c. 218.
161
V. Conta c. V. Constantinescu-Livianu, Iași, 13 martie 1879, în V. Conta, op.cit., p. 131.
162
A.D. Xenopol, op.cit., p. 390. Ion Mamina, op.cit., p. 307.
Concluziile istoriografice au evidențiat anumite legături între liberalii moderați

ieșeni și persoana ministrului de Externe, M. Kogălniceanu, atribuindu-i acestuia chiar
patronajul din umbră. Colaborările sale anterioare cu unii dintre membrii „partidului”,
foști miniștri în cabinetele conduse de el sau din care a făcut parte precum G. Mârzescu
și D. Cozadini la 1860-1861 și 1869-1870, avertismentul pe care marele om politic îl
adresa Guvernului I.C. Brătianu în numele „liberalilor moderați din Moldova” în
ședințele Senatului din 24-25 ianuarie 1877, în legătură cu posibilitatea sistării
sprijinului parlamentar în eventualitatea continuării politicii contrare programului statuat
de coalizații de la Mazar-Pașa în 1875, în realitate pentru colaborarea premierului I.C.
Brătianu cu “Fracțiunea liberă și independentă” constituie indicii ale apropierii lui M.
Kogălniceanu de moderații din Iași.
După cum semnala și presa locală, aceștia se afirmau politic încă cu prilejul
alegerilor senatoriale din aprilie 1877, un „comitet” al acestora, compus din membri
care se vor regăsi în majoritate printre fondatorii „partidului liberalilor moderați” din
Iași în ianuarie 1878, sprijinind candidatura colegului lor E. Alcaz, fostul ministru de
Finanțe în guvernul Moldovei prezidat de M. Kogălniceanu la 1860-1861.
Dacă anumite legături cu persoana șefului diplomației românești din perioada
Războiului de Independență pot fi identificate anterior anului 1878, însuși conținutul
programatic al formațiunii indicând inspirația acestuia, în perioada următoare sursele
indică o distanțare a liberalilor moderați față de acesta. Articolele din oficiosul Steaua
României lasă să se întrevadă ambițiile lor politice. În vederea satisfacerii acestora, a
accederii în anturajul puterii, moderații ieșeni vor schița o apropiere față de politica
guvernului liberal condus de I.C. Brătianu, erijându-se în singura formațiune politică
regional capabilă de a oferi un suport eficace executivului, deosebindu-se net, prin
notorietate și competență de colaboratorii „fracționiști” ai primului-ministru Brătianu.
Politica externă a Cabinetului în perioada Războiului de Independență și
propaganda rezistenței împotriva pretențiilor rusești asupra sudului Basarabiei
satisfăcute prin Tratatul de la San Stefano au găsit în liberalii moderați niște susținători
activi.
O schimbare de atitudine din partea lor poate fi constatată în urma adoptării
deciziilor nefavorabile României în cadrul Congresului de Pace de la Berlin, prilej cu
care opoziția conservatoare și o parte însemnată a opiniei publice românești
învinovățeau pe Guvernul Brătianu precum și pe fondul continuării colaborării
liberalilor guvernamentali cu „Fracțiunea liberă și independentă”. Tonul
antiguvernamental al ziarului moderaților ieșeni se va radicaliza în consonanță cu
reacția ostilă a opoziției conservatoare, reproșând Cabinetului Brătianu, în special
primului-ministru și ministrului de Externe, politica externă profesată și condusese la
sacrificiile impuse României de către areopagul european precum și trista stare
economică a Moldovei, efect al slabei administrări. Alianța cu conservatorii ieșeni din
jurul Principelui Gr.M. Sturdza în cadrul alegerilor locale și a celor pentru Camerele de
revizuire este semnificativă pentru reorientarea politică a liberalilor moderați. Însă,
precum și în alte cazuri, primul-ministru I.C. Brătianu va reuși neutralizarea acestui

nucleu opoziționist prin atribuirea de posturi ministeriale lui V. Conta și lui Al.
Teriachiu.
„Partidul liberalilor moderați” din Iași nu a și-a depășit condiția de grupare
specifică vieții politice românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Constituită
din personalități cu interese divergente, caracterizată printr-o mare mobilitate „a
membrilor” ale căror decizii și opțiuni politice erau dictate mai puțin de convingerile
doctrinare cât mai ales de oportunități și de relațiile personale, formațiunea ieșeană a
cunoscut epilogul dizolvării ei prin contribuția acelui care a fost marele „geambaș de
oameni”, după expresia lui Ionescu-Gion, primul-ministru al celei mai lungi guvernări
liberale, I.C. Brătianu.
UNITATEA STATALĂ – DEZIDERAT OBIECTIV ŞI NECESAR
Jean Ciută
State Unity – objective and necessary goal
Abstract
The author indicates that since antiquity the great historian and archaeologist Vasile
Parvan inferred the need for proto-historical knowledge of Central Europe, including the
Thracian-Geto-Dacian-Romanian history.
The subsequent historical periods, medieval, modern and contemporary, amplified the
importance of state unity mostly among European peoples.
Balkan states, including the population of Romanian ethnogenesis were organized in
principalities, which campaigned for unity and 1600, 1859, 1918 were benchmarks that led to
the unitary national state – Romania.
At present, in a confused Europe, the idea of a global world instead of an independent
and national state is often spread.
History will say the word.
Key words:State Unity, Vasile Pârvan, Central Europe, Romania

Cuvinte cheie: Unitatea statală, Vasile Pârvan, Europa Centrală, România
În sinteza proto-istoriei Daciei – recte – Getica lui Vasile Pârvan – marele

istoric-arheolog, reluând toate lucrările precedente cu privire la lumea geto-dacică şi
aprofundându-le cu rezultatele cercetărilor sale arheologice, nu omite ideea necesităţii
cunoaşterii proto-istoriei Europei Centrale. Pârvan afirmă, cu justificat temei, că
„pentru a înţelege naşterea, dezvoltarea şi persistenţa romanismului danubian, trebuie
să cunoaştem înainte de orice proto-istoria Europei Centrale şi Carpato-balcanice”1,
care presupunea implicit şi formaţiuni statale de sine stătătoare, cu atât mai mult
pentru perioadele următoare (antică, clasică, daco-romană, medievală şi modernă)
sintagma unităţii se impune cu asiduitate. Pentru contemporaneitate, ideea unităţii
statale constituie paradigma dintre globalizare şi menţinerea suveranităţii statale.
În antichitatea traco-geto-dacică-romană, unitatea s-a exprimat sentenţios prin
Burebista, Decebal, fiind dominată de forţa romană intransigentă cu urmări pozitive şi
negative. Formaţiunile politice post romane de tipul cnezatelor, voievodatelor,
ducatelor, principatelor din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontico-Nistrean, au avut
stabilităţi efemere până prin secolele XIV-XV, când, pornite din Vest şi extinse spre
Sud şi Nord-Est s-au coagulat în ceea ce este cunoscut: Voievodatul Transilvaniei,
Moldova şi Ţara Românească, toate locuite de românii rezultaţi din metamorfoza

1
Vasile Pârvan, Getica – o protoistorie a Daciei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1982, p. 406.
130 Jean Ciută
prefacerilor survenite.
Populaţiile migratoare de neamuri diferite: turanice, hunice, cumane, maghiare,
bastarne, germanice, slave etc., fie s-au contopit cu băştinaşii, fie i-au dominat
temporar în perioade succesive, dar filonul etnic daco-roman a persistat şi a constituit
osatura poporului român şi limbii române.
Odată cu anul 1354, turcii otomani, conduşi de Orchan I (1326-1359), pun
stăpânire pe importanta fortăreaţă bizantină Gallipoli stabilindu-se în Europa2.
De la această dată şi până la 1877 popoarele balcanice, inclusiv Ţările
Române, vor fi fost hărţuite şi temporar stăpânite de aşa-zişii „împăraţi ai Romei” de
la răsărit. Iată ce mărturisea prinţul Carol I de Hohenzollern cu privire la stăpânirea
Otomană: „Principatele Române părăsite de vecinii lor creştini, n-avură încotro şi
trebuiră să facă pace cu năvălitorii mahomedani; Valahia şi Moldova încheiaseră,
fiecare pentru dânsa, o capitulaţiune cu sultanul turcilor”3.
Tratatele de capitulaţii, denumite aşa, fiindcă erau scrise pe capitole,
cuprindeau tributul în produse de tot felul, în bani, în forţă de muncă, în număr de
copii pentru ieniceri, azapi şi achingii, în schimbul asigurării, uneori formale, a
integrităţii teritoriale ale Ţărilor Române. Chiar şi în aceste condiţii, unitatea statală
românească s-a menţinut în pofida tuturor opreliştilor cauzate de pretinşii suzerani.
Luptele antiotomane l-au determinat şi pe poetul nostru naţional – Mihai Eminescu –
să aprecieze că numeroasele confruntări ale românilor pentru independenţă şi unitate
naţională reprezintă „Suma vieţii noastre istorice”. Dacă suzeranitatea otomană a fost
vexatorie din toate punctele de vedere asupra românilor, mergând până la spolierea
totală a poporului, teritoriile de convieţuire s-au păstrat relativ integre. Dar, de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea o altă putere răsăriteană – Rusia ţaristă, şi-a întins
ghiarele asupra principatelor dunărene sub pretextul drumului spre Constantinopol,
accentuând aservirea acestora. În plus, ohrana ţaristă a promovat consecvent şi o
politică anexionistă-teritorială, culminând cu alipirea forţată a Basarabiei la anul 1812.
Abia în anul 1861, domnitorul Al.I. Cuza a obţinut din partea înaltei Porţi Otomane
aprobarea unităţii statale a Principatelor Române. Între timp, fără vreo justificare
politică, Poarta, încălcând grosolan şi prevederile tratatelor de capitulaţii, a cedat
Austriei habsburgice partea de Nord a Moldovei – denumită de către cuceritori, în
1775 – Bucovina. Aşa că, unitatea statală românească, a fost vremelnic sacrificată,
urmând ca lupta pentru unitate şi independenţă naţională să continue în epoca
modernă, la dimensiuni amplificate.
Unirea Principatelor Române din 1859 a prefigurat consolidarea statală
românească, creând premisele indispensabile ale obţinerii independenţei absolute de
stat, din 1877.
În timpul tratativelor dintre I.C. Brătianu şi prinţul Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen, cu privire la aducerea lui Carol ca domnitor al României, un episod

2
Istoria României în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1971, p. 74.
3
Memoriile regelui Carol I al României, vol. 1, Bucureşti, Editura Tipografiei Universul, p. 8.
Unitatea statală – deziderat obiectiv şi necesar 131
bine-voitor l-a reprezentat poziţia doctorului Carol Davila, care, intenţionând să-l
înduplece pe Carol spre a fi de acord cu propunerea lui Brătianu, prezintă candidatului
o hartă cu România şi ţările vecine: Transilvania, Banatul, Bucovina şi Basarabia,
subliniind faptul că toate acestea erau locuite în majoritate de români, impunându-se
cu necesitate încorporarea lor la Principatul României4.
Regimul monarhic Hohenzollernian (1866-1914) a însemnat, odată cu
consolidarea structurilor statale, independenţa absolută de stat (1877), proclamarea
Regatului României (1881) şi modernizarea societăţii române, dublate de inscrierea
ţării în contextul european pe poziţii respectabile.
Relaţiile cu vecinul de la Răsărit au fost relative, chiar dacă Casa regală de
Hohenzollern se înrudea cu ţarul Rusiei.
În contextul izbucnirii primei conflagraţii mondiale, colaborarea cu Rusia
ţaristă a fost ca şi la 1877-78, Ohrana ţaristă urmărind scopurile sale anexioniste de
natură să fie slăbită unitatea statală românească.
Pe fondul degringoladei bolşevice şi sub impulsul efectiv al românilor de
pretutindeni, în special al celor din teritoriile româneşti anexate vremelnic, având în
plan intern o politică echilibrată şi sprijinul substanţial al puterilor din Antantă, s-a
împlinit visul de veacuri al românilor – reîntregirea statal-naţională.
Privind unitatea statală ca un deziderat obiectiv şi necesar, nu putem să eludăm
concepţia unor oameni politici şi de ştiinţă din perioada interbelică şi îndeosebi a
marelui istoric Nicolae Iorga. Acesta, influenţat se pare şi de optica gândirii
reputatului istoric german Leopold von Ranke, atribuia istoriei sarcina de a urmări
viaţa însăşi a omenirii de-a lungul timpului5. În acest context încercăm reactualizarea
concepţiei iorghiste expusă în publicaţia de acum 70 de ani, intitulată: Idei asupra
problemelor actuale6.
Nicolae Iorga apreciază că „Vechea Europă” a fost o unitate politică şi morală7
exprimată prin prevederile tratatelor Westphalice de la 1648 (de fapt, tratatele de la
Műnster şi Osnabrűck) care au fixat pentru prima dată echilibrul european8.
Interpretând pe Iorga, a fi european, înseamnă a avea o anumită stare de spirit, astfel
că, plecând de la acesta, putem afirma că interesele iniţiatorilor şi fondatorilor Uniunii
Europene: Jean Monnet; Robert Schuman; Konrad Adenauer; Altiero Spinelli;
Winston Churchill ş.a. au preponderat mai mult în plan economic, dat fiind
dezvoltarea industrială a Occidentului.
S-a încercat, afirmă Iorga, alcătuirea unei Europe Centrale în care ţările din

4
Ibidem, p. 24.
5
Nicolae Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia III-a, Bucureşti, 1944, p. 7-28; Despre
concepţia actuală a istoriei şi geneza ei; apud. I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu;V. Cristian ş.a., Românii în
istoria universală, Iaşi, 1987, p. 781.
6
N. Iorga, Idei asupra problemelor actuale, Bucureşti, Editura „Cugetarea” IV, 1934, p. 77.
7
Ibidem, p.77
8
Ibidem, p.78.
132 Jean Ciută
aceste părţi europene (inclusiv România) nu pentru ca ele să trăiască mai bine, ci
pentru ca ţările din Apus să-şi poată desface mai uşor produsele lor industriale şi să
achiziţioneze produsele agricole de la ţările cu un astfel de profil (şi România) la
preţuri derizorii.
Parţial, concepţia iorghistă se demonstrează şi astăzi, când nu s-a imprimat încă
o egalitate deplină între cele 27 de ţării ale Uniunii Europene, iar decalajele între ele
se observă cu „ochiul liber”. Bruxell-ul mai manifestă încă unele asperităţi asupra
unora şi îngăduinţe asupra altora.
Ideea diminuării spiritului naţional în favoarea globalizării n-ar prea fi benefică
pentru ţări ca România. Unitatea statală rămâne filonul dezvoltării fiecărei ţări.
Exemplul S.U.A. nu se confirmă în condiţiile vechiului continent european; aici, s-ar
potrivi aplicarea principiului, „Unitate în diversitate”.
Unitatea statalităţii româneşti a fost admirabil exprimată de către stihuitorul
ardelean, Petre Dulfu în decembrie 1918 prin versurile:
„La un loc tot neamu-i strâns
Într-o Mare Românie;
Veacuri lungi de jale-am plâns
Plângem azi de bucurie”.
N. IORGA ŞI MAREA UNIRE (IV)
Gheorghe A. Ştirbăţ
N. Iorga and the Great Union

Abstract
The period between 1916 and 1918 was the most important stage of Iorga’s political
activity.
At the beginning of the war, the historian and the politician followed the policy of the the
liberal government led by Ion I. C. Bratianu as a reliable guarantee for national unity.
Consecrating his entire life to the Roumanians fight for national unity, N. Iorga suspended
the activity of the Democratic Nationalist Party putting in jeopardy his future political career.
He believed in the victory of the Romanian’s cause victory even when it seemed
impossible to achieve it.
His parliamentary activity was completed with a scientific and journalist work. “Neamul
Românesc” was the most read newspaper during the war.
N. Iorga published works of national and universal history in English, French, Italian and
Russian and has supported the idea of Romanian unity in front of western allies.
Key words: Nicolae Iorga, The Great Union, Nationalist Democratic Party, Worls War
I, national policy
Cuvinte cheie: Nicolae Iorga, Marea Unire, Partidul Naţionalist Democrat, Primul
Război Mondial, politica națională
Discursul a fost răspândit de oficialități în toate localitățile țării, a fost trimis

telegrafic în străinătate ca o expresie a „hotărârii nezguduite de a merge până la sfârșit în
îndeplinirea onestă și curajoasă a unei datorii de onoare”1. S-a cerut marelui orator să
accepte unele modificări „mai ales în ce privește citirea adâncilor și duioaselor cuvinte”2
ale domnitorului Gheorghe Ștefan care, îndemnat să părăsească țara, el va replica: „Mai
bine să ne mănânce câinii pământului acestuia decât să găsim fericirea, liniștea și binele
în granițele străinului dușman”3. Această modificare i s-a cerut deputatului naționalist-
democrat nu numai de către primul-ministru, dar și de către ministrul de Război Vintilă
Brătianu, care îl înștiința de intenția guvernului de a trimite o parte a populației și
armatei (a cercetașilor) în Rusia. Deși ideea era „o disperată și lașă concepție” contra
căreia „a luptat cu cea mai firească indignare”4, marele istoric acceptă scoaterea
pasajului din discurs. Acest fapt demonstra crezul lui N. Iorga conform căruia tot ce ar
afecta coeziunea internă, condiție a desăvârșirii unității politice, trebuia eliminat și nu
reprezenta un compromis prea mare.
1
N. Iorga, O viață de om așa cum a fost, vol. III, București, 1981, p. 149.
2
Ibidem; idem, Pagini alese, vol. II, București, 1965 p. 449.
3
Idem, O viață de om, III, p. 149.
4
Ibidem.
134 Gheorghe A. Ştirbăţ
Cuvântarea a fost publicată integral în Neamul Românesc, ziar ce apărea pe

cheltuiala statului într-un tiraj de 5.000 de exemplare pentru a se distribui soldaților.
Discursul a produs o adâncă emoție în rândul armatei române: „Acolo, într-un cotlon al
tranșeelor, un camarad citea, cu glasul înecat de plâns, îndemnul lui Iorga de a nu se lăsa
cotropiți de îndoială, de a crede cu tărie în biruința finală a dreptății nației noastre”5.
Prin articolele și cuvântările publicate în ziarul său, N. Iorga căuta să mențină
moralul ridicat al trupelor și al populației6. Conștient de necesitatea și importanța
cuvântului său scris sau rostit din acel moment pentru întreaga populație și armată, el va
constata că, în sfârșit, sosise timpul când vorbele sale „nu se mai pierdeau în vânt, în
mijlocul unei societăți ușuratice și fiecare cu fiecare rând era urmărit cu frângere de
inimă”7.
Iorga devenise „un interpret al stării de spirit a soldaților”8. El a știut și a reușit
„cu răbdare, stăruință și elan” să întărească credința în triumful cauzei românești în
momentul cel mai greu al războiului, „când sufletul mulțimii era pustiit de cuvântul
deznădejdii și „în ciuda zâmbetelor ironice care fluturau pe buzele înțelepților zilei”9.
Discursul din 14 decembrie 1916 a produs o vie emoție printre cititorii gazetelor
din țările Antantei și S.U.A. unde a și fost publicat. De la Paris, istoricul american
Herbert Adams Gibbson îl înștiința pe N. Iorga: „Vreau să știți că, cuvintele
dumneavoastră au fost larg citite în Franța și au făcut mult bine aici. Mulți din noi ne
dăm seama cât a suferit România și că aceste nenorociri nu se datorează nicidecum
lipsei de curaj, fie de nepricepere a armatei române.Cuvintele d-voastră respiră spiritul
unei speranțe de neînfrânt și ați câștigat o uriașă simpatie și înțelegere departe de țara d-
voastră, în Franța”10.
Publicarea cuvântării din decembrie 1916 nu a constituit singura apariție în presa
occidentală și americană a profesorului N. Iorga în perioada războiului. Articolele sale
au fost publicate în ziare și reviste de prestigiu din Marea Britanie precum The New
Europe, patronat de Seton-Watson, sau Daily Review of the Foreign Press, editată chiar
de Foreign Office. La Paris, sub îndrumarea lui Charles de la Rancière, director al
Departamentului Imprimeriilor Statului francez, apărea volumul Pages roumaines ce
cuprindea articole preluate din Neamul Românesc11. Marele istoric era recunoscut de
opinia publică europeană și americană ca „animatorul destinelor românești” care prin
scrisul său dovedea „respirația robustului său optimism”.12
Adversarii guvernului liberal, cunoscând atitudinea favorabilă față de Brătianu a
istoricului din anii războiului, nu s-au ferit să-l considere deopotrivă vinovat pentru
înfrângerea temporară13. N. Iorga însă nu se „înconvoaie în fața dezastrului militar”14,
5
Pamfil Șeicaru, N. Iorga, București, 1990, p. 62.
6
Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, Editura Geza, p. 168.
7
N. Iorga, op.cit., p. 155.
8
Pamfil Șeicaru, op.cit., p. 62.
9
Sterie Diamandi, op.cit., p. 168.
10
apud Petre Țurlea, O viață pentru poporul românesc, București, p. 76. Aprecierea era cu
atât mai importantă cu cât venea de la un viitor consilier al delegației S.U.A. de la
Conferința de Pace de la Paris din 1919, post unde putea influența hotărârile în sensul dorit
de România. Idem, N. Iorga în viața politică a României, București, 1991, p. 112.
11
Ibidem, p. 78.
12
N. Iorga, Opera-Omul-Prietenii, ediție Valeriu Râpeanu, Editura Artemis, 1992, p. 83.
13
Zigu Ornea, Nicolae Iorga în 1916-1918, în România literară, nr. 33 din 20 august 1997,
N. Iorga şi Marea Unire (IV) 135
crezând cu tărie în victoria finală: „S-a pierdut bătălia, nu s-a pierdut războiul”,
considera marele istoric15. În spiritul acestei credințe și convins de necesitatea efortului
comun al tuturor forțelor politice pe altarul intereselor naționale și pentru evitarea
oricăror manifestări politicianiste, el suspendă încă din septembrie 1916 activitatea
P.N.D.16
Încetarea temporară a activității Partidului Naționalist Democrat, care i-a permis
și disocierea de A.C. Cuza, a cărui activitate turbulentă și antiguvernamentală era în
contradicție flagrantă cu concepția marelui istoric, „a suspendat rostul lui de om
politic”17, amenințându-și grav cariera politică.
În timpul refugiului de la Iași, N. Iorga „a fost călăuza neînfricată în credința
victoriei finale”18, iar ziarul său, Neamul Românesc, „foaie a conștiinței naționale
luptătoare”19. Periodicul marelui savant a devenit unul din cele mai importante
publicații din spațiul public românesc ajungând la tirajul „amețitor de 2500 de
exemplare”20. Neamul Românesc, în acești ani foarte foarte grei pentru destinul
României, era citit cu însuflețire de populația civilă și de armată în toate zonele țării
unde putea pătrunde, întreținând speranța în victoria finală. În paginile ziarului său,
Iorga a susținut politica guvernului, atitudine izvorâtă nu din meschine interese
personale ci „pur și simplu, convingerea marelui savant s-a întâlnit fericit cu aceea
promovată de guvernul Ionel Brătianu”21.
În țară sau în străinătate, avea să sublinieze ziaristul Pamfil Șeicaru, „scrisul său
militant a tulburat continuu, a mobilizat uri sectare și înrolând devotamente, dar nu a
îngăduit indiferența”22.
Activitatea desfășurată în acele luni de maximă încordare națională a demonstrat
pentru N. Iorga că istoricul adevărat „nu trebuie numai să cunoască istoria, ci să facă
istoria trăită de el”23. Pentru aceasta, ca „un pedagog al regăsirilor noastre”24 coboară în
mijlocul realităților, participă activ la viața publică, parlamentară unde militează pentru
solidaritatea întregii clase politice românești. Condamnă de la tribuna Camerei și în
paginile ziarului Neamul Românesc tradarea care „era pretutindeni în mijlocul nostru”25
dovedindu-se „un stâlp al libertății și demnității naționale”26. El a continuat să creadă ca
nimeni altul în schimbarea radicală a situației de pe întreg frontul de răsărit , în victoria
finală a Antantei. Această credință de neclintit în victoria Triplei Înțelegeri era
împărtășită de Iorga în orice întâlnire cu numerosul public care îi asculta conferințele în
sălile de curs sau în aula universității ieșene.
p. 1.
14
Ibidem.
15
Ibidem.
16
Petre Țurlea, N. Iorga în viața politică a României, p. 112.
17
Zigu Ornea, op.cit., p. 1.
18
N. Iorga, Opera…, p. 78.
19
apud Zigu Ornea, op.cit., p. 1.
20
Ibidem.
21
Ibidem.
22
Ibidem.
23
Ibidem.
24
Ibidem.
25
N. Iorga, O viață de om, vol. III, p. 162.
26
Edgar Papu, N. Iorga. Eroul, în N. Iorga. Opera-Omul-Prietenii, p. 8.
El își relua astfel menirea de profesor „care ajunsese acum să aibă un sens mai
înalt ca oricând”. În acele momente, cuvântul său ascultat cu interes la universitate
„avea să întregească ceea ce zilnic spunea scrisul de durere și speranță”27. Conferințele
sale analizau aspecte fundamentale ale istoriei țărilor inamice, Austro-Ungaria și
Germania, prin care încerca să distrugă mitul superiorității și invincibilității acestora. El
prezenta publicului ascultător „felul cu totul întâmplător și neorganic în care se alcătuise
o Austrie în care se putea desface ușor în bucățelele acelei înjghebări”28. De asemenea,
în ciclul de conferințe Cuget și faptă germană, N. Iorga încerca să demonstreze
compatrioților săi, în mintea cărora Germania „apărea ca un concept absolut unitar”,
„bloc de putere nezguduit din evul mediu și până în contemporaneitate” sau „curent de
voință pe care nimic n-ar fi putut-o opri în revărsarea ei”, că aceasta reprezenta „lupta
dintre cele două tendințe de minte și pumn care se înfruntă necondiționat în viața unui
popor de o mare complexitate sufletească în care îndrăzneala cugetării abstracte
alternează cu supunerea necondiționată unor autorități de ce mai multe ori venite din
străinătate sau coapte după modele străine”29.
Vizitele la Iași, noua capitală a României din anii ocupației militare din 1916-
1918, ale unor reprezentanți din țările Antantei precum ministrul Belgiei, Vandervelde,
„cu figura de vechi savant aplecat asupra hârtiilor sau eprubetelor lui”, „țeposul Albert
Thomas, ministrul munițiilor franceze, gata să-l îmbrățișeze pe regele Ferdinand
cuprinzându-l cu buna energie prietenoasă a brațului său de plebeian luptător” și o
delegație mixtă americană formată din intelectuali și militari, atent urmărite și analizate
de N. Iorga, dovedeau că „nu luptăm singuri pe frontul supremelor sforțări”30. Prezența
acestora, considera savantul, făcea să intre „o rază de lumină în temnița noastră îngustă
și întunecată duhnind a mormânt”31.
N. Iorga s-a aplecat cu atenție și responsabilitate asupra propagandei românești în
străinătate, pentru recunoașterea drepturilor istorice ale României asupra teritoriilor
locuite de români în Austro-Ungaria, iar în ultimele luni ale războiului și asupra
Basarabiei, aflată până atunci sub stăpânire țaristă32. La solicitarea librăriei Hachette, din
îndemnul ministrului francez Stephen Pichon, el va scrie o nouă istorie a românilor pe
scurt, în care demonstra „dreptatea cauzei pentru care ne istovim să prezinte titlul
cultural al existenței și al cererilor noastre”33.
Revendicările noastre erau susținute de dezvoltarea unei civilizații proprii,
unitare pentru toți românii din întreg spațiul românesc, iar la baza acestei „lungi opere
de vitalitate națională, stăteau calitățile constructive ale țăranului român”.34 Vitalitatea
țărănească își pune amprenta asupra nemăsuratei puteri de refacere „a acestui neam de
atâtea ori călcat în picioare”35. În spiritul acestor idei, în acele momente apăsătoare ale
istoriei războiului de reîntregire națională, el vedea că „semnele de încredere apăreau,
fără ca din Apusul de care ne legasem, să nu fi venit încă primii mângâietori și soli ai
27
28
Ibidem.
29
Ibidem; Neamul Românesc, an XII, nr. 20 din 23 ianuarie 1917.
30
31
Ibidem.
32
Petre Țurlea, O viață pentru poporul românesc, p. 77-78.
33
34
Ibidem.
35
Ibidem, p. 169.
biruinței comune”36.
Pentru a da acestei acțiuni eficiența de care era nevoie, N. Iorga a îmbinat
menținerea și întreținerea relațiilor cu mari personalități culturale și politice din Europa
Occidentală și S.U.A. care prin cuvântul lor puteau influența hotărârile viitoarei
conferințe de pace, cu publicarea unor lucrări de istorie românească în principalele limbi
de circulație universală. Marele patriot a avut în vedere istoria provinciilor românești
aflate sub dominația Imperiului Austro-Ungar și aflate în centrul revendicărilor noastre
naționale. După Histoire de roumains de Transilvanie et Hongrie, apărută în 1915-
1916, va publica în 1917 lucrările Droits nationaux et politiques des Roumains dans
la Dobrogea, Histoire des Roumains de Bucovine à partir de l’annexion
autrichienne (1775-1914), iar în 1918, Continuitatea spiritului românesc în
Basarabia37. Totodată, savantul a luat inițiativa de a publica o serie de lucări științifice
despre relațiile României cu țările Antantei de-a lungul timpului, demonstrând că aceste
legături nu erau impuse doar de diplomația războiului, ci ele aveau legături adânci în
istoria lor comună. Pe această linie se înscria publicarea în 1917 a lucrării Relations des
Roumains avec les Alliès, unde autorul are în vedere și continuitatea și vechimea
acestor legături38. Lucările publicate de N. Iorga în această perioadă, deși „unele
motivate politic, sunt valoroase și interesante”39. El nu a făcut rabat de la adevărul
istoric, ținta politică propagandistică fiind dată de contextul internațional în care îl
rostea.
Conferințele ținute în aula universității ieșene despre specificul dezvoltării
politice, economice, culturale ale Germaniei de-a lungul istoriei au fost publicate în
1918, într-un volum intitulat Cuget și faptă germană. Istoricul pune în antiteză
„măreția și idealismul filosofiei germane”40 cu acțiunile politice și militare ale
Imperiului German care declanșase „cea mai irațională acțiune militară”41. N. Iorga
considera că aceasta reprezenta confruntarea cea mai autentică „între spirit, gândire, bun
simț și putere”, dominantă a spiritului german, „de o rară și puternică complexitate”42.
În Originea și desvoltarea statului austriac: zece lecții făcute la Iași în 1917, lucrare
apărută în 1918, istoricul susținea ideea că formarea statului și imperiului austriac „s-a
produs într-o manieră conjuncturală oricare, aproape fără nici o evoluție organică”43.
Nici un stat din Europa, sublinia N. Iorga, nu fusese atât de important pentru papalitate
precum Imperiul Habsburgic, încât aceasta a fost cu ochii pe Viena în ultimii 500 de
ani, intervenind în favoarea lui când simțea că poziția sau caracterul catolic al
domeniilor habsburgice erau amenințate44.
Ziarul Neamul Româneasc, de sub conducerea savantului, a analizat periodic
36
Ibidem.
37
Barbu Theodorescu, N. Iorga, București, 1968, p. 248-269; Petre Țurlea, op.cit., p. 77;
idem, N. Iorga în viața politică a României, p. 77; N. Iorga, op.cit., p. 108-109; idem,
Supt trei regi, București, 1932, p. 160.
38
Nicolas M. Nagy-Talavera, N. Iorga. O biografie, traducere de Mihai-Eugen Avădanei,
prefață de Kurt W. Treptow, București, 1999, p. 189.
39
Ibidem, p. 179.
40
Ibidem.
41
Ibidem.
42
Ibidem.
43
Ibidem.
44
Ibidem.
evoluția și tendințele politice din Germania și Austro-Ungaria. Pentru acesta, în acel

moment, Austro-Ungaria era „un imperiu de muzeu și de veche garderobă”45.
Infromându-și cititorii despre urcarea lui Carol I pe tronul Dublei Monarhii, Iorga
preciza că proaspătul monarh domnea „într-un bătrân stat care se luptă ca din putregaiul
lui să nu răsară energice state nouă”46.
N. Iorga a analizat specificul politicii de înarmare a Germaniei, în preajma dar și
în timpul războiului, insistând asupra efortului acesteia în domeniul naval care să
contrabalanseze decalajul față de Marea Britanie. Era convins că, în ciuda uriașului efort
depus, construirea unei flote navale care să concureze Anglia era imposibil de realizat:
„și mai e un lucru pe care Germania nu-l poate distruge cu toate fulminațiile oratorice
ale bietului Bethman[…]. O flotă cum britanicii n-o au și nu o vor avea niciodată”.47
Marele specialist în istorie universală a criticat politica „jocului cu revoluția”, în
interiorul cât și în exteriorul Germaniei. Era de părere că apelul politicienilor germani la
socialism, la „întrebuințarea sentimentului popular pentru scopurile lor meschine e o
politică veche”, atenționând însă că „jocul pe care-l fac” era unul periculos pentru că
„mișcările odată provocate nu ascultă decât logica lor proprie și nu voința celor care
le-au provocat”48. Politicienii germani trebuiau să știe că „istoria nu va ierta niciodată,
în tendințele lor totuși grandioase, Asiriile vechi sau moderne, păgâne sau atât de
evlavios creștine ca Germania”49. Deputatul de Prahova își exprima, totodată,
încrederea că după acea tristă experiență, guvernele care se vor succeda, vor trage toate
învățămintele folositoare pentru ca germanii să redevină acel popor „al cărui inimă a
fost comoară de iubire, al cărui mijloc de acțiune a fost simpatria universală pentru orice
se face bun și nobil în omenire”50.
N. Iorga afirma că istoria, ca un judecător imparțial, judecă fiecare putere politică
după aportul pe care și l-a adus pe plan intern și extern la progresul general al societății
umane. Istoria națională apreciază „orice putere politică după binele pe care l-a adus
acelui neam; istoria universală care este conștiința în veșnic mers al lumii, o judecă după
binele pe care, pe lângă răul neapărat și deci scuzabil, l-a adus omenirii întregi”51.
Prin scrierile sale de popularizare a istoriei, culturii și civilizației românești,
N. Iorga se alătura diplomației în vederea susținerii cu argumente științifice
incontestabile a revendicărilor noastre teritoriale. Opera marelui patriot pătrundea în
state unde diplomația românească nu performa sau își făcea foarte palid simțită
prezența, precum era cazul S.U.A.
Lucrările de istorie și civilizație românească îi erau solicitate istoricului atât de
diplomații români acreditați în capitalele europene, cât și de oameni de cultură, militari,
politicieni din statele aliate. Impresionat de succesul primei ediții a istoriei pe scurt a
românilor, apărută la editura Hachette din Paris, dramaturgul și scriitorul francez îi
mulțumea anticipat savantului român: „voi fi mândru că am putut contribui la
45
N. Iorga, Două imperii, în Neamul Românesc, an XII, nr. 49, 25 august 1917.
46
Idem, Noul împărat austriac, în Neamul Româneasc, nr. 12, 15 ianuarie 1917.
47
Idem, Hotărârea Germaniei, în Neamul Românesc, nr. 68, 12 martie 1917.
48
Idem, Înlăuntrul Germaniei. Jocul cu revoluția, în Neamul Românesc, nr. 68, 12 martie
1917.
49
Idem, Două imperii, în Neamul Românesc, nr. 49, 25 august 1917.
50
Ibidem.
51
Ibidem.
înzestrarea Franței cu o istorie a românilor apărută cu un nume ca al dumneavoastră”.52

Marele istoric român continuă să scrie lucrări despre relațiile României cu țările
Antantei de-a lungul istoriei. După publicarea unei lucrări generale în limba franceză a
relațiilor cu Antanta, intitulată Relation des Roumaines avec les Alliès, în 1917,
savantul se va ocupa în mod special de relațiile cu fiecare stat membru al alianței. În
acest sens, va traduce și publica în limbile franceză și engleză, la Iași în 1918, Histoire
des relations entre la France et les Roumains și Histoire des relations Anglo-
Roumains53 în prefața căreia, autorul își exprima speranța că Anglia ca și cea mai mare
parte din lume va onora sacrificiile făcute de patrusprezece milioane de români pentru
cauza comună54.
Relațiile cu Rusia au constituit un capitol important al preocupărilor lui N. Iorga.
El va publica în limba franceză, la Iași, în 1917, Histoire des relations russo-
roumainnes.
Lucrările publicate în acești ani despre istoria relațiilor cu statele membre ale
Triplei Înțelegeri depășeau sfera unor simple broșuri de popularizare și propagandă
dovedind calibrul unui mare istoric. N. Iorga nu a făcut rabat de la rigoarea științifică.
Citind Historire des relations russo-roumains, Pamfil Șeicaru considera analiza lui
Iorga „incontestabilă”, exprimându-și dorința ca această carte să devină manual în
România55. Aplecându-se mai târziu asupra concluziilor din lucrarea consacrată
relațiilor româno-ruse care au fost din plin confirmate de realitate, istoricul i-a declarat
lui Pamfil Șeicaru: „Evenimentele au dovedit că aveam dreptate”. Prin aceste concluzii,
aprecia marele istoric, „nu politicianul a fost răzbunat, ci istoricul. Nu categoria de
politicieni tributari prezentului imediat”56. Ziaristul, care îl cunoștea foarte bine pe Iorga,
nu a fost surprins de afirmația istoricului, concluzionând că tocmai „această supremație
a istoricului asupra politicianului făcea dificilă luarea în serios a activității politice a lui
N. Iorga”.57 Ambasadorul Italiei în România, Carlos Fasciotti considera lucrarea
Historire des relations russo-roumains, în afara unei opere de propagandă, folositoare
cât se poate de mult în contextul respectiv, „o operă peste măsură de meritorie, de
dreptate și patriotism”58.
De asemenea, lucrarea Droits nationaux et politiques des roumaines dans la
Dobrodgea a stârnit un viu interes în rândurile gazetarilor, specialiștilor și ale
politicienilor. Același ambasador al Italiei, după lecturarea noii cărți, îi ura istoricului să
scrie o istorie a tuturor românilor care să fie „o oglindă fidelă a acestor principate
52
Scrisori către N. Iorga, ediție îngrijită de Petre Țurlea, vol. V, București, 1996, p. 204;
53
Nicholas M. Nagy-Talavera, op.cit., p. 168-169; Petre Țurlea, O viață pentru poporul
românesc, p. 77.
54
Ibidem.
55
Ibidem.
56
Apud N. Iorga, O viață de om, vol. II, p. 252; Nicholas M. Nagy-Talavera, op.cit., p. 169;
Pamfil Șeicaru, op.cit., p. 62. Savantul își amintește că atunci când ambasadorul le-a cerut
diplomaților ruși părerile despre lucrarea sa relativă la relațiile ruso-române, aceștia au
afirmat că lucrarea ar fi fost scrisă “din punctul de vedere al românilor”. Istoricul a replicat
atunci: „Mă întreb ce-ar fi spus dacă aș fi scris cu adevărat din punct de vedere al
românilor”. N. Iorga, Memorii, vol. I, p. 319.
57
Pamfil Șeicaru, op.cit., p. 83-84.
58
Petre Țurlea, Nicolae Iorga în viața politică, p. 108-109.
danubiene ale trecutului care prin statutul lor de dincoace de Carpați au pregătit sosirea
României Mari de mâine”59. De la Moscova, consulul general al României îl anunța pe
marele savant că a reușit să traducă în limba rusă Historire des relations russo-
roumains și Droits nationaux et politiques des roumaines dans la Dobrodgea ca
„să provocăm în cercurile politice ruse un curent de opinie mai favorabil României”60.
Amiralul Bârseanu de la Comandamentul Marinei îl înștiința pe Iorga că Emanoil
Miloș, colonel rus, viitor profesor de istorie militară la Academia Navală din Petrograd,
îi solicita o carte de istorie a românilor61.
Volumele trimise de marele istoric în străinătate i-au adus numeroase scrisori de
mulțumire și de apreciere asupra valorii scrisului său. Printre numele care i-au adus
mulțumiri s-au numărat: contele Saint-Aulaire, ministrul Franței, Legația Spaniei
precum și cea a S.U.A. condusă de Charles Vopicka. Ambasadorul american aprecia în
mod deosebit și articolele publicate în Neamul Românesc62.
N. Iorga a fost un admirator constant al democrației și al civilizației americane.
Aprecia foarte mult momentul intrării S.U.A. în război, că va modifica situația de pe
cele două fronturi de luptă și va înclina balanța victoriei de partea Antantei. Evoluția
evenimentelor militare au confirmat previziunile savantului. De asemenea, el considera
că marea democrație americană urmărea „arbitrarea și stabilirea unei păci eterne”63.
Admirația sa se răsfrângea și asupra președintelui american Wilson pe care îl considera
„un academician vestit”64.
N. Petrescu-Comnen, reprezentantul României la Berna, solicita în mod
imperios lui N. Iorga în august 1917 să-i trimită articole despre istoria Dobrogei și a
Transilvaniei pentru a fi publicate în reviste elevețiene și franceze deoarece „stăpânii
noștri au neglijat chestiunile propagandei în Apus. Suntem datori să îndeplinim această
lipsă cu umilele noastre puteri”65.
Între 1917-1918, articolele marelui istoric vor fi publicate în Marea Britanie, la
Londra, în revista The New Europe și în Daily Review of the Foreign Press editată de
Foreign Office, consemna Marcu Beza66.
Eforturile lui N. Iorga de susținere a cauzei comune a Aliaților vor fi apreciate de
toate statele Triplei Înțelegeri, dar mai ales în Franța, unde la sfârșitul războiului, la
inițiativa lui Robert de Fleurs, va fi decorat cu Legiunea de Onoare67. În aprilie 1918,
Charles de la Roncière, director al Imprimeriilor Statului Francez, publica volumul
Pages roumains, ce reunea articole articole publicate în Neamul Românesc despre
participarea Romniei la Primul Război Mondial și relațiile cu țările Antantei68. Sub
patronajul serviciului de propagandă francez era editată la Paris, în 1918, Histoire des
59
Apud Barbu Theodorescu, op.cit., p. 258; Petre Țurlea, op.cit., p. 109.
60
Apud Petre Țurlea, O viață pentru poporul românesc, p. 78.
61
Scrisori către N. Iorga, vol. V, p. 205.
62
Nicholas M. Nagy-Talavera, op.cit., p. 179; Petre Țurlea, N. Iorga în viața politică a
României, p. 209; Barbu Theodorescu, op.cit., p. 218-268.
63
Neamul Românesc, an XIII, nr. 37, 16 octombrie 1918.
64
Ibidem.
65
Petre Țurlea, O viață pentru poporul românesc, p. 79; Barbu Theodorescu, op.cit., p.
254-268.
66
Ibidem.
67
68
Ibidem, p. 192.
relations entre la France et les Roumains, cu o prefață de Charles Bèmont.

La 27 octombrie 1916, N. Iorga era informat, printr-o scrisoare expediată de
istoricul englez R.W. Seton-Watson în legătură cu apariția revistei The New Europe
care se dovedea a fi o tribună de afirmare a principiului naționalităților, principiu care va
sta la baza reconstrucției noii Europe postbelice69. Istoricul englez îi solicita colaborarea,
considerându-l persoana cea mai îndreptățită să prezinte realitățile din România.
Acceptând colaborarea la The New Europe, Iorga ținea să menționeze că, în ciuda
eforturilor făcute de români, nu se reușise „să se împiedice iureșul german furios și
lacom de pradă și răzbunare, când capitala noastră e pierdută și câmpia valahă copleșită
de hoardele ce jefuiesc totul luând femeilor ultimele rezerve de hrană pentru copii”70.
Istoricul român își exprima speranța că ajutorul aliaților va suplini lipsurile noastre, iar
românii, printr-o mobilizare exemplară, vor elibera teritoriul pierdut dobândindu-și
astfel un loc binemeritat în Europa postbelică: „că doar mijloacele le-au lipsit, că
românul a fost același ca și în trecut, că nu regretăm nimic din ce- am dat și că sperăm în
ceea ce ni se cuvine”71.
Bogata activitate publicistică de susținere a intereselor naționale ale României îl
plasa pe N. Iorga ca cel mai important formator de opinie din perioada războiului. A
reușit această performanță deoarece el a fost în același timp un martor, fin observator și
un participant activ al evenimentelor care i-au permis să tragă concluzii. Să facă
observații pertinente, să caute soluții pe care a știut cu măiestrie să le prezinte factorilor
politici și opiniei publice. Marele istoric a reușit să pună problemele în ordinea
priorităților pentru a depăși impactul greu al înfrângerii militare din primele luni ale
războiului.
Ridicarea moralului populației și a armatei era o condiție primordială a refacerii
generale. Situația din Iași și din Moldova ridica serioase probleme pe toate planurile:
economic, militar, social, politic care-și așteptau răspunsurile și rezolvările urgente. În
Iași, rușii se comportau „aproape ca niște stăpâni”72. Comportamentul acestora făcea ca
marea urbe moldavă să rămână „atunci ca o capitală de gubernie rusească, decât ca al
doilea în însemnătate istorică din orașele României în lupta pentru drepturile și viitorul
ei”.73 Pe străzile principale, în centrul celei de-a doua capitale a României, în fiecare zi
se vedeau „greoaie cete cenușii, mișcate ca bătaia vântului, în ritmul unor încete cântece
rătăcite, ale rușilor”74.
Aceste „cete cenușii” ale armatei țariste evitau orice contact cu societatea
românească „cu o îndârjire plină de dispreț”75. Indiferența vădit afișată dovedea că „nu-i
interesa nici o informație ce privise la neamul băștinaș, nu-i interesa pe aceștia oaspeți
orgolioși”76.
De Sfântul Nicolae, patronul spiritual al țarului, serviciul religios s-a desfășurat la
catedrala mitropolitană din Iași, „înaintea unor credicioși în măntăi de oaste și în limba
69
70
Cornelia Bodea, Hugh Seton-Watson, R.W. Seton-Watson și românii (1906-1920), vol. I,
București, 1988, p. 420.
71
Ibidem.
72
N. Iorga, Supt trei regi, p. 234.
73
Ibidem.
74
Ibidem.
75
Ibidem.
76
Ibidem.
slavonă, de clerici care întovărășeau oștile”77.

Atitudinea rușilor din capitala Moldovei afecta profund întreaga populație,
ofițerii români aflați în permisie „erau așa de zguduiți încât, la întâia lor întâlnire
lacrimile le veneau în ochi și un plâns nervos îi zguduia când încercau să găsească
expresii pentru nespusa lor durere și jigniri”78.
Condițiile grele din Moldova, determinate de creșterea populației într-un spațiu
restrâns, iarna extrem de aspră, scăderea dramatică a rezervelor de hrană, insuficiența
măsurilor de igienă publică duceau la izbucnirea unei puternice epidemii de tifos
exantematic care a provocat moartea unui număr mare de civili și militari. Referindu-se
la acest tragic aspect, N. Iorga, exagerând poate, dar foarte contrariat de aroganța
aliaților noștri de la răsărit, avea să noteze că tifosul a fost luat de la ruși „deprinși de
acasă de a rezista la contaminări” și începuse „a secera între aceia cari aveau sub
uniforma lor ca o făină de păduchi, agenți ai contagiunii”79.
În acel „ocean al deznădejdii” mari personalități care au disprețuit pericolele
încercând și reușind să se facă utili celor mulți aflați în suferință. Printre acestea, amintea
marele patriot, se numărau regina Maria, George Enescu, care „cu vioara-i minunată la
subțioară” alina durerea răniților din spitale, Mărioara Ventura care „în astfel de ceasuri
grele își adusese aminte care este patria sa”80.
Deputatul de Prahova a observat și a analizat cu atenție și atitudinea armatei, de
la soldat până la generalii din Marele Cartier General. Pe strada Lăpușneanu, observa
savantul, defilau zilnic ofițeri în concediu dar și „alții care găseau mijlocul de a fi
totdeauna în concediu”81. În vâltoarea acestei mișcări generale, armata română începea
să-și deruleze programul complex de refacere pentru viitoarele campanii, sub comanda
fermă a Marelui Cartier General unde „veghea o voință a generalului Prezan, devenit
șeful armatei din voința regelui care se închidea în chinurile conștiinței sale hotărâr să
meargă până la capăt și răspunzând la orice obiecții cu mistica siguranță că totuși țintele
puse înainte vor fi atinse”82.
Încrederea lui Iorga în reușita programului de refacere a oștirii române era
întărită și de prezența misiunii militare franceze condusă de generalul Berthelot: „Era o
reconfirmare și priveliștea zilnică a generalului Berthelot pe frumosul lui cal de
război”83.
Ziarele din străinătate care erau aduse la Iași lui N. Iorga „pentru cenzură”
informau cititorii despre tot ce se petrecea în teritoriul românesc ocupat, despre acea
„atitudine detestabilă a unei părți dintr-o lume care nu fusese crescută național”, despre
„hohotele de râs ale mizerabililor pentru care dezastrul național reprezenta o adeverire
de profeții mai vechi, un fel de satisfacție pentru înțelepciunea lor mai ascuțită”84.
Refacerea armatei române la nivelul exigențelor acestui război presupunea, pe
lângă o pregătire tactică, asigurată acum de misiunea militară franceză condusă de
77
Ibidem.
78
Ibidem, p. 235.
79
Ibidem, p. 234; I.G. Duca, Memorii, vol. III, Războiul, partea I (1916-1917), București,
1994, p. 157-159; Ion Agrigoroaiei, Iașii în anii 1916-1918, Iași, 1998, p. 65-117.
80
N. Iorga, Supt trei regi, p. 236; idem, O viață de om, vol. III, p. 149-151.
81
Idem, Supt trei regi, p. 234.
82
Ibidem, p. 236.
83
Ibidem.
84
Ibidem, p. 240.
generalul Berthelot, și înzestrarea și aprovizionarea în ritm susținut cu armament

modern. În concepția lui N. Iorga, refacerea ostașului român nu ridica probleme
deosebite dar „îi trebuia întâi pregătirea tehnică după nevoile vremii”85. Această
pregătire complexă presupunea „prefacerea unei armate atât de înapoiate în ce privește
instrumentul de luptă care era în fond tot acela al izbiturii cu patul de pușcă”.86
Aprovizionarea se putea realiza numai prin Rusia, un aliat tot mai nesigur pentru
România, deși țarul declara că „pune la dispoziția regelui Ferdinand și ultima copeică și
ultimul soldat”87.
N. Iorga constată adversitatea statului major rus, „bucuros să se desfacă de acest
front socotit ca definitiv pierdut”88. Prin atitudinea statului major și a cabinetului cu
tendințe anexioniste al lui Protopopov, Rusia se dovedea a fi pentru noi „o primejdie tot
atât de mare ca și dușmănia Centralilor”89. Pentru a sensibiliza conducerea Rusiei față
de România și a cunoaște de la fața locului situația din Imperiul Romanovilor care încet
și sigur se îndrepta spre un deznodământ nefericit, regina Maria și-a exprimat dorința de
a merge la Petersburg ca „să-și întrebuințeze toată influența pe lângă vărul ei, țarul
Nicolae al II-lea, de care o lega o reciprocă simpatie”90. Regina îi solicita lui N. Iorga,
care prin seriozitatea sa se bucura de încrederea regelui, să insiste pe lângă acesta și să
obțină permisiunea ca ea să-l însoțească pe primul-ministru I.I.C. Brătianu în proiectata
vizită a acestuia în Rusia91. Regele însă, „gelos de autoritate”, l-a refuzat însă,
permițându-i în schimb prințului Carol, un admirator pe atunci al Rusiei, de a-l însoţi pe
șeful executivului român.
Istoricul, un fervent susținător al instituției monarhice, urmărea și analiza cu
atenție evoluția fiecărui reprezentant al acesteia. El a înțeles dublul scop al vizitei
reprezentantului Coroanei României în Rusia. Prezența în fruntea delegației României a
unui om politic de talia primului-ministrului Ion I.C. Brătianu, participarea la întâlnirile
și discuțiile cu reprezentanții Rusiei „părea că ajută să-l puie pe picioare, să-l învieze”92.
Vizita prințului moștenitor se dorea a fi un prim contact cu marea diplomație „într-o
vreme când pretutindeni se părăsise vechea cale a neînțelegerilor prin note diplomatice
pentru a lua hotărât calea nouă a relațiilor personale, pline de francheță”93. N. Iorga era
convins că prințul Carol, prin discuțiile cu reprezentanții casei imperiale ruse și ai
guvernului țarist, va prezenta contribuția adusă de poporul român la dezvoltarea culturii
și a civilizației universale: „prin cuvinte mișcate ale lui se va putea ști cu adevărat ce
jertfe fără număr de oameni și de agoniseală, de bogăție și de cultură a adus până acum
un mic popor care a îndrăznit să stea în fața uriașului german fiindcă avea conștiința
absolută a dreptății sale nemuritoare”94.
Cuvintele rostite de moștenitorul tronului României exprimau dorința națiunii
române care, strânsă „în jurul unui steag, care e însăși rațiunea de a trăi a tuturora” nu va
85
Ibidem.
86
Ibidem.
87
Ibidem, p. 241.
88
Ibidem.
89
Ibidem.
90
Ibidem; idem, O viață de om, vol. III, p. 160.
91
Ibidem.
92
Ibidem.
93
Neamul Românesc, nr. 5, 8 ianuarie 1917.
94
Ibidem.
„ceda la nici o amenințare și la nici o ispită”95. Prin vizita sa, prințul Carol dorea să fie
„cel dintâi care duce la încrederea unui neam în ursitele sale viitoare”96. Vizita primului-
ministru român în capitala Rusiei coincidea cu desfășurarea conferinței interaliate din
țările Antantei unde el a fost admis să asiste după un protest energic care demonstra că
„demnitatea statului român nu admite ca șeful guvernului să stea în anticamera sălii
unde se tratau chestiuni esențiale pentru el”97. Conferința interaliată nu s-a încheiat cu
rezultate concrete. La 10 februarie 1917, Brătianu părăsea Petrogradul iar peste câteva
zile izbucnea revoluția rusă care va duce la înlăturarea țarului, devenit „colonelul
Romanov” și în scurt timp un prizonier de stat98. Se formează un guvern provizoriu, iar
Rusia devenea republică.
N. Iorga a analizat cu rigoarea istoricului evenimentele de la Petrograd din lunile
februarie-martie 1917, conștient că vecinătatea Rusiei și relațiile politico-militare cu
aceasta puteau influența în mod decisiv evoluția războiului și compromite uriașul efort
național pentru desăvârșirea unității politice românești. Savantul, care cunoștea bine
psihologia și istoria Rusiei, a fost surprins de rapiditatea evenimentelor care au produs
schimbări neașteptate începând cu vârfurile puterii: „ca un trăsnet a venit vestea căderii
în martie 1917 a țarului și așezarea unui regim republican moderat cu care ai noștri
credeau că se poate lucra tot așa de bine ca și cu țarul Nicolae al II-lea”99.
Prințul Carol, care era pe atunci un constant admirator al Rusiei, s-a lăsat
impresionat de „fațada strălucitoare a Rusiei imperiale”, de capitala Petersburg, „cu
luxul asiatic al curţii imperiale, cu fastul bizantin al bisericilor lui”100. El nu a reușit să
descopere ce ascundea această fațadă și la întoarcere a dat un interviu ziarului România
în care a afirmat că Rusia e un „infinit organizat”101.
Afirmațiile prințului moștenitor au fost analizate cu înțelegere de Iorga, care le
punea pe seama vârstei și a lipsei sale de experiență, întrucât „încă din februarie 1916 un
conflict al autocrației cu Duma trebuie să ducă pe un om clarvăzător a-și da seama că
acolo de unde ar fi trebuit să ne vie la strâmtorile noastre un ajutor puternic și loial, se
95
Ibidem.
96
Ibidem.
97
Referindu-se la această vizită, Armand Călinescu arăta că primirea caldă de la curtea
imperială rusă nu era ceea ce aștepta cu viu interes întreaga țară, pentru că „doar semnele
unei curtenii mai degrabă protocolară nu putea constitui un temei pentru liniștea țării”;
Armand Călinescu, Însemnări politice (1916-1939), ediţie îngrijită şi prefaţată de Al.Gh.
Savu, București, 1990, p. 33. Tot în legătură cu acest aspect, I.G. Duca afirma că primul-
ministru român a fost acceptat să asiste la conferința interaliată „după ce au făcut o serie de
dificultăți”. Atitudinea Aliaților „a arătat de pe atunci cu ce mentalitate nenorocită avea să se
lupte la conferință”. Brătianu primește din partea rușilor asigurări în privința continuării
transportului munițiilor și al aprovizionării precum și consimțământul la ofensiva românilor
ca o măsură ce face parte din planul general al Aliaților pentru campania din 1917. Premierul
român găsește la țar „o sinceră bunăvoință”, la Stavka (Statul Major rus) ostilitate, la guvern
multe asigurări, dar nu putea pune mare preț pentru că domnea „o cumplită zăpăceală”. I.G.
Duca, op.cit., vol. III, p. 153-155.
98
99
Idem, O viață de om, vol. III, p. 162.
100
Ibidem.
101
Ibidem, p. 161; idem, Supt trei regi, p. 241; I.G. Duca, op.cit., vol. III, partea I, p. 155.
urzesc lucruri grozave pe termen apropiat”102.

Atitudinea moderată a guvernului provizoriu condus de Kerenski a creat un
curent de opinie favorabil în rândurile societății civile. N. Iorga era marcat și el de
curentul de opinie „așa de puternic încât o clipă am ars și eu tămâie sub nasul
găunosului orator de răscruce care părea în adevăr că insuflă încredere unor ostași din ce
în ce mai demoralizați”103.
Abdicarea țarului și discursurile liberale ale „demagogului Kerenski care credea
că o lume nouă se face prin câteva discursuri”104 trezesc un entuziasm extraordinar
asupra soldaților ruși din Moldova105. Trupele rusești defilau pe străzile Iașului fluturând
„în vânt steaguri roșii cu enorme inscripții, iar la răspântii câte unul din șefii politici care
răsăriseră peste orice autoritate ofițerească […] pe cea dintâi piatră din cale începea un
lung discurs”106. Din forțe combatante, aceste trupe deveniseră așadar „o adunătură de
politicieni” care nu aveau „pentru suveranii României mai mult respect decât pentru
acela pe care revoluția îl răsturnase acasă la dânșii”107.
Dezordinile din armata rusă au survenit începând cu data de 14 martie 1917,
când sovietul din Petrograd semna ordinul nr. 1 (prikaz) prin care anula autoritatea
ofițerilor din garnizoană, ulterior extins asupra celor care activau pe întreg frontul108.
Nicolae Iorga consemna că Iașul ajunsese „sub tirania” forțelor ruse. În Piața Unirii,
socialistul Racovski „ține un discurs de răsturnare”, iar la Socola, „devenită un centru de
agitații”, soldații ruși „nu făceau altceva decât să discute și să ia resoluții”109.
Indisciplina se accentuează în armata rusă, dispare orice respect pentru autoritatea
militară și civilă. N. Iorga a fost înștiințat de un prieten, ziarist rus, despre un complot pe
care un grup de ofițeri îl organizase împotriva lui Scerbacev. Istoricul îi comunică
vestea primului-ministru, care îl desemnă pe colonelul Racoviceanu să distrugă
complotul110.
Evenimentele revoluționare din Rusia au avut un puternic impact asupra Europei
centrale și răsăritene. În România, la Iași, Partidul Social-Democrat edita un nou ziar
propriu, Social-Democrația, și organiza o primă demonstrație antirăzboinică111. La
Odessa, important centru al refugiaților români, lua ființă un comitet român de acțiune
social-democrat care își propunea revitalizarea Partidului Social-Democrat și
declanșarea unei revoluții după modelul celei din Rusia care să ducă la „răsturnarea
țarismului românesc” și instaurarea unui guvern democratic care să înfăptuiască o
reformă agrară democratică112.
N. Iorga a urmărit cu atenția evoluția evenimentelor din Rusia și impactul lor
102
Ibidem.
103
104
105
Keith Hitchins, România (1866-1947), București, 1996, p. 292.
106
107
108
Pierre Renouvin, Primul Război Mondial, introducere, argument și note de Lucia Popa,
București, 2001, p. 81.
109
N. Iorga, Supt trei regi, p. 242; idem, O viață de om, vol. III, p. 163.
110
Idem, O viață de om, vol. III, p. 163.; idem, Memorii, vol. I, partea I, p. 63; Nicholas M.
Nagy-Tallavera, op.cit., p. 170.
111
Keith Hitchins, op.cit., p. 292.
112
Ibidem.
asupra societății românești. Marele patriot era îngrijorat de faptul că România, în

vederea continuării colaborării militare cu Rusia, trebuia să negocieze „cu o lume în
plină descompunere, schimbându-se capricios, isteric de la o zi la alta”113.
Situația din Rusia a provocat totodată îngrijorarea cercurilor politice românești
care constatau răspândirea contagiunii peste Prut, în Moldova114. Armand Călinescu
susținea că oamenii politici români trebuiau să țină cont de aceste evenimente care
puteau constitui un pericol prin posibila extindere a manifestărilor revoluționare în
România. Guvernul trebuia să „comunice de îndată chestiunile care alcătuiau un motiv
de nemulțumire în organizarea socială și politică a țării” și chiar dacă împrejurările nu
erau deloc prielnice unei legiferări durabile, „schițarea doar a liniilor generale în care
avea să se îndrepte activitatea viitoare a Parlamentului putea aduce o liniștire”115.
N. Iorga a fost printre primii care au sesizat pericolul revoluției ruse pentru
România. Scriitorul Alexandru Vlahuță, refugiindu-se cu o căruță de la Râmnicu-Sărat
la Iași în perioada ocupației, a sesizat propaganda revoluționară făcută de elemente din
armata rusă în localitățile străbătute, care câștiga tot mai mult teren116.
Pentru contracararea efectelor negative ale propagandei revoluționare ruse
asupra societății românești și garantarea unei evoluții democratice a României
postbelice, N. Iorga se întâlnea la locuința sa din Iași cu I.I.C. Brătianu, unde insista ca
acesta să repună în discuția Parlamentului proiectele de lege agrară și electorală în
vederea aprobării lor în regim de urgență117. Primul-ministru român era conștient de
faptul că de aceste reforme se leagă „însăși dezvoltarea acestui neam, încât dacă m-aș
îndoi de realizarea lor, ar trebui să mă îndoiesc de viitorul neamului meu”118.
La începutul guvernării liberale, în 1914, șeful guvernului român propunea
înființarea unei comisii pentru discutarea și redactarea acestor proiecte legislative,
comisie din care a făcut parte și N. Iorga, care însă își va înceta activitatea din cauza
izbucnirii războiului. Peste doi ani, la 3 decembrie 1916, când sudul țării se afla sub
ocupația armatelor Puterilor Centrale, I.I.C. Brătianu, într-o scrisoare adresată regelui
Ferdinand, insista ca ofițerii să propage în rândurile soldaților ideea că toți luptătorii
credincioși urmau să fie împroprietăriți la sfârșitul războiului, iar mesajul Tronului să
facă aluzie la recompensa celor care luptau pe front pentru libertatea și unitatea tuturor
românilor119. În timpul discuției cu marele istoric, șeful guvernului nu respinge ideea
discutării proiectelor de legi, ci propune doar o amânare pentru a găsi o soluție care să
nu ducă la destrămarea guvernului de unitate națională prin retragerea conservatorilor
democrați. Această tărăgănare din partea primului-ministru relativă la punerea în
discuție a celor două proiecte de lege pentru că „se vor răscula proprietarii” îl provoca
113
114
Keith Hitchins, op.cit., p. 288.
115
Armand Călinescu, op.cit., p. 34.
116
N. Iorga a fost informat de Alexandru Vlahuță că „în sate propaganda revoluționară care
își făcea drum în armata rusească împotriva siguranțelor lui Brătianu câștiga tot mai mult
teren”; N. Iorga, Supt trei regi, p. 244.
117
Ibidem. Întâlnindu-se la locuința sa temporară din Iași cu primul-ministru Brătianu,
Iorga, insistând pentru urgentarea discutării proiectelor de lege agrară și electorală, i-a spus
răspicat acestuia: „pierzi o ocazie cum n-o vei întâlni în viață”; idem, O viață de om, vol.
III, p. 165.
118
Apud I. Scurtu, Ion C. Brătianu, București, 1992, p. 29.
119
Ibidem, p. 42.
pe N. Iorga la o primă reacție dură în timpul războiului la adresa lui Brătianu: „cum ai
împușcat pe țărani pentru proprietari, vei împușca atunci pe proprietari pentru țărani”120,
o aluzie evidentă la perioada când Brătianu, ca ministru de Interne al guvernului liberal
din 1907-1909, fusese implicat în reprimarea răscoalei.
Conștient de importanța celor două proiecte de legi pentru viitorul României,
presat și de evenimentele din Rusia, primul-ministru, dând dovada capacității sale de
anticipație și de bun cunoscător al psihologiei umane, găsea soluția punerii lor în
dezbatere, menajând susceptibilitățile colaboratorilor săi de „dreapta” și evitând o criză
ministerială, însă îl va pune pe Morțun ca fost socialist „s-o provoace”121.
Pregătirea proiectelor de lege agrară și electorală a intrat în competența unei
comisii a reformelor condusă de mitropolitul Pimen, comisie din care a făcut parte și
Iorga122.
Starea de disciplină din armata rusă se degrada pe zi ce trecea. Activitatea
soldaților și a ofițerilor ruși contaminați de ideile revoluției atenta la ordinea politică și
de stat , amenința instituțiile fundamentale ale statului român, se plănuiau atentate la
viața înalților demnitari români, a regelui. În consecință, la Iași s-au luat măsuri pentru
apărarea demnitarilor români și a familiilor acestora.
Activitatea susținută desfășurată de marele istoric pe toate planurile în această
perioadă dificilă a ocupației l-a pus în contact cu oamenii din diferite medii ale societății,
de la țărani, muncitori, intelectuali, militari, înalți demnitari de stat din țară, dar și de
peste hotare. Aceasta i-a permis să afle despre pregătirea unor acțiuni periculoase
împotriva statului înaintea chiar a serviciilor de informații. N. Iorga, care prin
informațiile furnizate primului-ministru Brătianu dejucase complotul organizat de un
grup de ofițeri ruși, cu vederi de „stânga”, împotriva generalului rus Scerbacev, află că
în lunile martie-aprilie 1917 aceștia plănuiau o lovitură de stat prin care regele și regina
să fie capturați și duși în Rusia „pentru o soartă asemănătoare cu a dinastiei rusești”123.
Pentru a evita acest dezastru, „un rege popular arestat în mijlocul capitalei sale”,124 Iorga
insista pe lângă dr. N. Lupu, șeful noului Partid al Muncii, să ia legătura cu Constantin
Dobrogeanu-Gherea pentru a mijloci o legătură cu Comisariatul armatei ruse din Iași.
Întâlnirea are loc în aprilie 1917, la ea participând alături de N. Iorga și zece deputați.
Liderul Partidului Muncii, consemnează marele istoric, atrăgea atenția comisarului rus
asupra faptului că prin acțiunile pe care soldații ruşi le întreprindeau, nu se debarasau
întru nimic de acțiunile vechiului regim țarist care se amesteca ori de câte ori avea
prilejul în treburile interne ale statului român. La finalul întrevederii, dr. N. Lupu solicita
pe un ton imperativ interlocutorului rus să înceteze asemenea acțiuni în interesul
ambelor țări aliate în războiul contra armatelor Puterilor Centrale: „Lăsați-ne singuri:
noi știm și vom face rezervele noastre comparabile cu țara”125.
Acțiunile întreprinse de Iorga pentru apărarea persoanei regelui Ferdinand nu
erau demersurile aceluia care urmărea să strângă capital politic. Pentru marele savant,
120
N. Iorga, Supt trei regi, p. 244; Iorga încheia dialogul cu primul-ministru Ion I.C.
Brătianu cu următoarele cuvinte: „am spus și am mântuit sufletul meu”; idem, O viață de
om, vol. III, p. 165.
121
Ibidem.
122
Ibidem; idem, O viață de om, p. 243.
123
Idem, Istoria românilor, vol. X, p. 383; idem, Supt trei regi, p. 383.
124
I. Scurtu, Regele Ferdinand, București, 1995, p. 72; N. Iorga, Supt trei regi, p. 242.
125
Apud I. Scurtu, op.cit., p. 72.
regele Ferdinand întruchipa monarhia română. În concepția sa, monarhia ca instituție

fundamentală a statului cu rădăcinile înfipte cu trecutul nostru istoric „face parte din
totalitatea lucrurilor prețioase pe care ni le-a lăsat Roma, ca noțiunile de drept, de
rânduială și de sânge”126. Marele istoric considera că prezența regelui printre inițiatorii
modificărilor organizatorice și legislative asigura în acele momente suportul moral
capabil să mențină solidaritatea și stabilitatea națiunii. În virtutea acestei concepții și
temător față de siguranța regelui, N. Iorga insista ca acesta să părăsească Iașul și să se
retragă în mijlocul oștirii, unde să amintească acesteia chestiunea reformelor127.
Regele Ferdinand părăsea Iașul, unde se „simte inutil”, și N. Iorga „scrie în
stradă proclamația pe care regele s-o citească în fața ostașilor prin care se promitea
sătenilor ostași pământ și ce nu scrisesem eu”128. Șeful statului promitea, în proclamația
prezentată la Răcăciuni, pe 23 martie 1917, fiilor de țărani îmbrăcați în uniformă
militară, care formau grosul armatei, luptători pentru făurirea României de mâine, că
vor deveni stăpâni pe pământul pe care ei se jertfeau și participanți activi și responsabili
la „treburile statului”: „Vouă, fiilor de țărani care ați apărat cu brațul vostru pământul
unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru că, pe lângă răsplata cea
mare a izbânzii care vă asigură fiecăruia recunoștința neamului nostru întreg, ați câștigat
totodată dreptul de a stăpâni, într-o măsură mai mare pământul pe care v-ați luptat. Eu,
regele vostru, voi fi întâiul a da pildă; vi se va da și o participare la treburile statului”129.
I.G. Duca, ministrul educației în cabinetul liberal, care în timpul războiului a
primit misiunea din partea premierului Brătianu de a se ocupa cu atenție de savant, a-i
tempera excesele și a-l menține pe linia susținerii politicii guvernului, recunoștea că
Nicolae Iorga a redactat Proclamația citită de rege la 23 martie 1917 pentru a contracara
ideile revoluției ruse să pătrundă în rândurile armatei române. Ministrul liberal îl acuza
însă pe istoric de a-și fi atribuit sieși și regelui meritul înfăptuirii reformelor, provocând
indignare printre liberali.
Acuzația adusă marelui istoric de a-și fi arogat în totalitate meritele determinării
dezbaterii și a aprobării proiectelor de reformă agrară și electorală nu rezistă la o critică
lucidă.
Istoricul a recunoscut faptul că din 1914 guvernul liberal a creat o comisie pentru
modificarea articolelor de constituție care să permită discutarea și redactarea proiectelor
de legi agrară și electorală în vederea supunerii lor spre aprobarea Parlamentului.
Nicolae Iorga era convins că realizarea acestei mari opere reformatoare nu putea fi
emanația gândirii și acțiunii unui singur om sau a unui singur partid politic, deoarece
reformele nu vizau doar evitarea contagiunii revoluționare rusești în armată și societate
pentru o salvare de moment, ci însuși viitorul României.
Insistența marelui patriot ca regele să anunțe în mod direct, printr-o proclamație
adresată armatei române, că pentru jertfele lor vor deveni proprietari pe pământul pe
care îl apărau și participanți prin votul lor la treburile statului, pornea din convingerea că
monarhul reprezenta în acele momente singurul suport moral capabil să mențină
solidaritatea armatei și a națiunii. Acțiunea întreprinsă de marele istoric în direcția
urgentării reformelor nu venea în contradicție cu politica guvernului liberal sau cu
126
N. Iorga, Hotare și spații naționale, Galați, p. 312.
127
128
Idem, Istoria românilor, vol. X, p. 383; idem, O viață de om, vol. III, p. 164-165; idem,
Supt trei regi, p. 243; I. Scurtu, Regele Ferdinand, p. 68.
129
I. Scurtu, op.cit., p. 204-205; idem, I.I.C. Brătianu, p. 42.
crezul lui I.I.C. Brătianu. Într-o scrisoare adresată regelui, primul-ministru nota că: „Ar
trebui, printr-o propagandă activă, a ofițerimii noastre, să se atragă atențiunea soldaților
că toți luptătorii credincioși vor avea pământ la sfârșitul războiului”, iar în Mesajul de
deschidere către Parlament „am putea face o aluzie la recompense celor care luptă”130.
Proclamația regelui de la Răcăciuni către armată a produs o vie emoție în țară,
mai puțin în rândurile conservatorilor moderați. Ei îl acuzau pe regele Ferdinand că nu
avea dreptul să pronunțe un asemenea discurs fără aprobarea guvernului. I.G. Duca,
ministrul educației în guvernul de coaliție, considera intervențiile lui Take Ionescu pe
această temă drept simple speculații cu iz politicianist, deoarece regele nu făcuse decât
să repete cuvinte rostite cu prilejul Mesajului de deschidere a Parlamentului din
decembrie 1916131.
Într-o atmosferă tensionată chiar în interiorul cabinetului, începeau dezbaterile
pentru pregătirea celor două proiecte de legi: agrară și electorală. Negocierile referitoare
la conținutul lor au fost prefațate prin discuții particulare, în afara cadrului executivului
și, „ajungându-se la un punct mort”132, Barbu Știrbei propunea o „formulă
tranzacțională”, la care subscria și regele care și făcea, în acest sens, apel „la spiritul
nostru reciproc de conciliațiune”133.
Comisia pentru definitivarea proiectelor de reformă, condusă de mitropolitul
Pimen, din care făcea parte și N. Iorga, își începea lucrările în luna aprilie 1917. Marele
istoric a jucat un rol important de mediator între grupările politice care se confruntau pe
tărâmul legii exproprierii și al împroprietăririi. El a observat și a analizat cu rigoarea
specifică istoricului de marcă atitudinea deputaților, mari proprietari, față de conținutul
legii exproprierii, de la intransigențele lui C. Argetoianu care cerea plata în aur dintr-un
împrumut special „a deposedaților”134, la atitudinea liberalilor care, conștienți de
necesitatea adoptării ei și speriați „că odată cu steaua cea roșie le-a venit ceasul”, nu
opuneau nici o rezistență de mari proporții „chiar dacă din când în când ca la chestiunea
absenteiștilor, se încerca strecurarea unui paragraf de favorizare”135.
Dezbaterile din jurul noilor proiecte de lege îl determinau pe liderul naționalist
democrat să afirme că „marea proprietate nu s-a opus uzitând de toate armele ei, nici că
a cedat cu deosebită plăcere”136.
N. Iorga a subliniat în fața deputaților, cu prilejul dezbaterilor sau ori de câte ori a
fost nevoie, importanța deosebită a legii pentru prezentul, dar și pentru viitorul
României postbelice, și dând glas simțămintelor unei importante părți a clasei politice
românești, care reușea să depășească interesele ideologice și personale, propunea ca
legea de expropriere să nu se numească „de utilitate publică”, ci pentru „cauză
națională”137.
În ziua de 6 mai 1917, primul-ministru I.I.C. Brătianu a prezentat în Camera
Deputaților și în Senat proiectul de lege de modificare a Constituției, afirmând că
jertfele de sânge ale fiilor de țărani îmbrăcați în uniformă militară impuneau „să votăm
130
Ibidem.
131
I.G. Duca, op.cit., p. 204-205.
132
Ibidem, p. 209.
133
Ibidem, p. 210.
134
N. Iorga, O viață de om, p. 165.
135
Ibidem, p. 166; idem, Supt trei regi, p. 245; idem, Istoria românilor, vol. X, p. 381.
136
137
I.G. Duca, op.cit., p. 240; N. Iorga, op.cit., p. 244.
încă de acum aceste două principii fundamentale care să rămână câștigate pentru
poporul nostru orice s-ar întâmpla de aici înainte”138.
Modificarea Constituției era absolut necesară pentru crearea cadrului juridic
care să permită, după război, elaborarea proiectelor de expropriere și împroprietărire și
de introducere a votului universal. Proiectele de legi ce urmau să fie supuse dezbaterilor
și aprobării Parlamentului, preciza șeful executului român, erau cerute de „spiritul
vremurilor în care trăim” și vizau perspectiva „întinderii suveranității statului român
dincolo de Carpați”139.
La 20 mai 1917, V.G. Morțun, președintele Adunării Deputaților, anunța
constituirea comisiei pentru redactarea proiectului de lege de modificare a articolelor 19,
57 și 67 din Constituție. Proiectul a fost prezentat Adunării de G. Danielopol.
Dezbaterile din Parlament au început la 24 mai 1917 și au fost tensionate datorită
raportului și caracterului forțelor politice din coaliția de guvernare. De asemenea,
discuțiile au fost aprinse și de atitudinea radicală a grupării desprinsă din P.N.L., care s-a
constituit în Partidul Muncii140 și care a susținut două proiecte destul de avansate
referitoare la cele două legi, agrară și electorală. Dezbaterile au evidențiat importanța
deosebită a legilor pentru viitorul României, făcându-se permanent legătura indisolubilă
dintre social și național141. Barbu Ștefănescu-Delavrancea sublinia că exista o atât de
strânsă legătură între chestiunea națională și reformele împroprietăririi țăranilor și
„ridicarea celor 5-6 milioane de suflete la viața noastră publică că n-ar mai fi nevoie de
nici o explicație […] Noi, cu revizuirea Constituției, dereticăm casa noastră în care vom
primi pe frații noștri după atâta vreme de dureri și suferințe”142.
N. Iorga a participat la dezbaterile pe marginea proiectului de modificare a
Constituției care să ofere cadrul legislativ pentru elaborarea proiectelor de lege
amintite. De la tribuna Parlamentului, în ziua de 9 iunie 1917, marele istoric atrăgea
atenția deputaților prezenți că dezbaterile care se desfășurau într-un moment delicat
pentru țară, când „tremură pământul sub bătaia tunurilor dușmane”, impuneau evitarea
cuvintelor și expresiilor „care să crească ura dintre noi”. Vorbitorul trebuia „să se
gândească fiecare la altceva decât la adversarii săi de ieri pe care cred că pot să fie
adversarii săi de astăzi”.
Deputatul naționalist-democrat își exprima încă de la început încrederea că nici
unul din membrii Parlamentului nu avea intenția „de a păstra în cel mai mic element al
său un trecut care adeseori dezonorează dezvoltarea istorică a acestui neam pe acest
pământ”. El sublinia că reformele adoptate urmau să rupă cu acel trecut care se opunea
evoluției societății românești pe calea progesului și demonstrau că nu „am fi o națiune
de la un capăt la altul al existenței sale istorice, plină de nedreptate, de apăsare, de lipsă,
de frăție; o națiune întunecată, fără virtuți sufletești care, de câte ori fulgeră la răsărit sau
la apus cădem în genunchi și întindem mâinile rugătoare către acele fulgere”. Proiectul
138
Apud Ion Scurtu, op.cit., p. 42.
139
Ibidem.
140
Ibidem; Eufrosina Popescu, Crearea Partidului Muncii și activitatea sa în
Parlamentul de la Iași (mai-iunie 1917), în Studii, nr. 2, 1972, p. 117 și urm.; I.
Agrigoroaiei, Programul și orientarea Partidului Muncii din 1917-1918, în AŞUI,
Secţiunea Istorie, fasc. 2, 1973, p. 217-251.
141
I. Agrigoroaiei, Iașii în anii 1916-1918, partea I, Opinie publică și stare de spirit în
timp de război (1916-1917), Iași, Editura Antera, 1998, p. 157.
142
DAD, ședința din 9 iunie 1917 în MO din 3 aprilie 1918, p. 388-392.
de lege pus în discuția Parlamentului nu era opera unui singur partid politic, ci a unei
întregi generații, era o chestiune de interes național cu un important impact mobilizator
pentru că „ce facem astăzi e numai fapta iubitoare de a strânge frâul ostașului român, de
a-l îmbărbăta cu aceste reforme până ce, biruitor, el va veni iarăși să ne judece pe noi, iar
pe dânsul să se înalțe”.
Marele savant a insista pentru urgentarea dezbaterilor pe marginea importanței
proiectului întrucât „este astăzi în România o singură chestiune, toate celelalte sunt
numai ajutătoare pentru dânsa: chestiunea eliberării teritoriului național, chestiunea
revanșei noastre biruitoare”143. Eliberarea teritoriului național deschidea perspectiva
eliberării tuturor teritoriilor locuite de români, aflate sub dominația imperiilor vecine:
„singura chestiune care trebuie imediat rezolvată prin brațele unite ale noastre și ale
fraților de peste hotare, e a dreptului românimii de a se impune ca stăpână în orice colț al
pământului pe care l-a locuit, l-a fortificat prin munca lui și l-a apărat cu sudorile și
sângele ei”144.
Opera reformatoare pusă în discuția Parlamentului avea în vedere România de
mâine a tuturor românilor și trebuia să înceapă cu România Mică, „prin a pregăti casa ca
să fie vrednică de primirea ei”145. Adoptarea acestor proiecte de legi, concluziona
Nicolae Iorga, reprezenta materializarea proiectului care făcea „din România unei clase
obosite, stoarse, incapabilă de reînnoire”, o țară nouă ce „se pune la nivelul cerințelor
neapărate ce se găsesc în inimile fraților noștri și încearcă să se facă vrednică nu numai
de cucerirea Ardealului de la dușmani, dar și de păstrare a Ardealului față de conștiința
populară mândră, curată și vitează a acestor frați”146.
În data de 13 iunie 1917, ultima zi a dezbaterilor, Iorga lua iarăși cuvântul la
tribuna Parlamentului despre modificarea articolelor din Constituție care să permită
adoptarea legii votului universal. Marele istoric considera că votul popular exprima
voința „unui popor de a crea viața care-i convenea în adevăr”147. Prin voința sa liberă
manifestată în fața urnelor de vot, concluziona marele orator, poporul alege „din
mijlocul puterilor de care țara dispune în acel moment; nu oameni impuși, ci oameni
voiți; nu oameni încătușați, ci oameni care să fie liberi să întemeieze forme politice
noi”148.
Adunarea Deputaților a trecut la votarea cu apel nominal a proiectului de lege
pentru modificarea Constituției. Proiectul a fost votat cu unele modificări față de forma
inițială cu 130 de voturi pentru și 14 împotrivă. În Senat, dezbaterile s-au desfășurat
între 15-20 iunie 1917, proiectul de lege fiind adoptat cu 79 de voturi pentru și 5
abțineri149.
Analizând din perspectiva istoricului proiectul de modificare a Constituției și
adoptarea proiectelor de legi a reformelor agrară și electorală, care se doreau temelia
operei „de desfacere a unei situații vechi de atâtea veacuri a unui organism istoric”,
143
N. Iorga, Discursuri parlamentare, p. 357.
144
DAD., nr. 55 ședința din 9 iunie 1917, p. 594.
145
146
Ibidem.
147
Ibidem, p. 368.
148
Ibidem.
149
MO, nr. 62, 20 aprilie 1918, p. 655-656; Istoria românilor, vol.VII, tom II: De la
Independenţă la Marea Unire (1878-1918), București, 2003, p. 436; I. Scurtu, op.cit., p.
43; Keith Hitchins, op.cit., vol. II, p. 289; I.G. Duca, op.cit., p. 251.
Nicolae Iorga constata că ele fuseseră pripite, fără un studiu concret pentru fiecare
provincie românească, „fără a se încerca a se uni puteri noi într-o nouă formațiune
organică” în care fiecare susținea doar interesele de partid. Toate acestea, concluziona
marele istoric, făceau din activitatea reformatoare anunțată de guvernul liberal la
începuturile guvernării, în 1914, o „operă desigur pripită, nesprijinită pe studiu, care
pentru cea mai mare parte a teritoriului românesc nu se putea face, operă rău îndrumată,
de multe ori reluată și schimbată și falsificată, adusă la picioarele tuturor intereselor și
trântită prin șanțurile tuturor demagogiilor, operă caricaturală cum se face de obicei la
noi prin însuși regulamentul de aplicare și executată de proprietari adesea neonești”150.
Adoptarea proiectului de modificare a Constituției și crearea cadrului legislativ
pentru marele reforme sociale și politice ce vor fi adoptate după război, realizată într-un
moment greu pentru existența statului român, a contribuit la formarea „unui nou spirit
de care de atâta vreme nu se vorbise” și spre „onoarea celor ce au participat la dânsa” au
realizat „pe fondul acestor zile grozave și sfinte una din operele cele mai mari pe care le-
a săvârșit conștiința unui popor”151.
Aprecierile marelui savant cu privire la activitatea Camerei unde cei mai mari
proprietari și-au dat adeziunea la legile exproprierii și votului universal punând
interesele naționale mai presus de interesele personale erau apropiate de cele ale lui I.G.
Duca. Ministrul liberal a afirmat, la sfârșitul dezbaterilor, că era o cinste nepieritoare
pentru clasele diriguitoare ale României Mici „că această oligarhie a știut la un moment
hotărâtor al dezvoltării noastre sociale să consimtă de bună voie la sacrificiile necesare
pentru a da țării întregite pacea socială, pentru a asigura puternice temelii de dezvoltare
viitoare”152.
Iarna anului 1917 a constituit o perioadă fastă în privința pregătirii și înzestrării
armatei române în vederea reluării acțiunilor de eliberare a teritoriului ocupat.
Reînceperea operațiunilor militare era strâns legată de continuarea colaborării militare
româno-ruse. În acest sens, primul-ministrul român, însoțit de generalul C. Prezan
efectua o a doua vizită la Petrograd în aprilie-mai 1917, unde se va întâlni cu Kerenski,
șeful guvernului revoluționar, și cu generalii Polivanov, Kornilov, guvernatorul militar
al Petrogradului, Gucikov, ministrul de Război al guvernului revoluționar.153 Kerenski,
care evita întâlnirea cu primul-ministru român, făcea impresia „unui om agitat, a unui
retor, puțin documentat în probleme militare”154. Brătianu nu s-a sfiit să-i comunice
conducătorului guvernului revoluționar provizoriu impresia de totală dezordine pe care
i-o făcuse Petrogradul. Discuțiile purtate cu partea rusă au fost totuși satisfăcătoare.
Șeful Statului Major al Armatei Române a propus mutarea ofensivei spre vest în zona
Nămoloasa, pentru spargerea frontului dușman în mijloc și a-i arunca aripa cu spatele
spre munți155. Planul generalului Prezan a fost acceptat și comunicat celor două state
majore ale armatelor română și rusă în vederea reluării planurilor de operațiuni
plănuite.156
150
N. Iorga, O viață de om, vol. III, 1981, p. 167.
151
152
I.G. Duca, op.cit., p. 242.
153
Constantin Kirițescu, op.cit., vol. II, p. 26; I. Scurtu, op.cit., p. 43; Gh. Platon, op.cit., p.
474.
154
Ibidem.
155
Ibidem.
156
Ibidem.
Planul de campanie propus și aprobat la Petrograd a fost definitivat în cadrul unei

consfătuiri care a avut loc la Iași în a doua parte a lunii mai 1917, în prezența primului-
ministru157. În cadrul acestei vizite, I.I.C. Brătianu a discutat și problema prizonierilor
de origine română din armata austro-ungară concentrați în mai multe lagăre din Rusia,
din Europa și Asia, cerând urgentarea încheierii formalităților pentru aducerea lor pe
frontul românesc158. Numărul total al prizonierilor români din lagărele rusești era
aproape 120.000. Aceștia, după intrarea României în război de partea Antantei, au rupt
orice legătură cu Austro-Ungaria și au cerut aliaților să se organizeze în unități naționale
care să lupte în rândurile armatei române pentru realizarea aspirațiilor naționale comune,
făurirea României Mari159. La sfârșitul lunii decembrie 1916 s-a constituit la Darnița,
lângă Kiev, un mare lagăr de concentrare, unde au fost aduși 250 de ofițeri și 1200 de
gradați din rândurile prizonierilor români. Darnița a fost nucleul organizării voluntarilor
români din Rusia160. Tot aici, în ziua de 17 aprilie 1917, în cadrul unei mari adunări
cunoscută în istorie sub numele „Prima Alba-Iulia”, a fost citită Proclamația
prizonierilor români din Rusia „către lumea întreagă”161, în care și-au exprimat dorința
de a lupta alături de armata română pentru realizarea idealului național. După trei zile de
drum, voluntarii transilvăneni și bucovineni soseau la Iași, unde erau întâmpinați cu
puternice sentimente de dragoste și recunoștință, atât de către oficialitățile statului, cât și
de populația orașului162.
Dând expresie sentimentelor de apreciere și admirație ale întregii populații din
Iași și din România, O. Goga adresa voluntarilor, în ziarul România din 7 iunie 1917,
cuvinte de o rară frumusețe: „Îmi dau seamă că marșul vostru este cea mai grozavă
spovedanie mută a pătimirii noastre de veacuri […] Cu voi trec batalioanele moților,
nesfârșitele batalioane îndurerate ale istoriei noastre”163. La 8 iunie 1917 a avut loc pe
platoul la „Moara de vânt”, pe dealul Șorogari, în prezența regelui și a membrilor
guvernului, depunerea jurământul de credință al voluntarilor și apoi au participat la
manifestația din Piața Unirii164. Primul-ministru I.I.C. Brătianu, prezent la respectivul
eveniment, adresa voluntarilor un „Bine ați venit în acest colț al României care de azi
înainte într-o întindere mică are un cuprins mare căci prin înfățișarea voastră România
Mare este astăzi la Iași”165.
N. Iorga a fost martorul acestor vibrante momente prin care voluntarii români din
157
Ibidem.
158
C. Preda, I.I.C. Brătianu în ecuația unei angajări politice și militare într-un război de
coaliție, în Concepții și metodologii în studiul relațiilor internaționale, coord. Mihai
Timofte, Iași, 1997, p. 202-203.
159
C. Kirițescu, op.cit., p. 36.
160
Ibidem.
161
A se vedea pe larg Dumitru Vitcu, Episodul „Darnița” în epopeea întregirii naționale.
O reevaluare în Codrul Cosminului, nr. 6-7/2000-2001, p. 267-279; C.Gh. Marinescu,
Epopeea Marii Uniri, Galați, p. 262-263. În Proclamație se spunea: „Noi, ofițerii, gradații
și soldații români de neam, jurăm pe onoare și conștiință că voim să luptăm în armata
română pentru desrobirea ținuturilor noastre românești de sub dominația Austro-Ungariei și
pentru alipirea lor la România”. Apud I. Agrigoroaiei, op.cit., partea I, p. 148.
162
Ibidem.
163
Ibidem.
164
Ibidem; I.G. Duca, op.cit., vol. III, p. 229-230.
165
Apud I. Agrigoroaiei, op.cit., partea I, p. 150.
Transilvania și Bucovina își manifestau deschis voința de a lupta în armata română

pentru eliberarea teritoriului național și unirea teritoriilor de peste munți cu Patria
Mamă. În Memoriile sale, el avea să descrie acest moment înălțător dinaintea marii
confruntări militare din vara anului 1917, când „ardelenii trec dimineața; impunători
ostași cu fețele bronzate în același marș apăsat; pretutindeni marile steaguri românești
[…] se duc la prestarea jurământului. Zguduitoare întâpinare a ardelenilor în Piața
Unirii, plină cum nu s-a mai pomenit”166. Istoricul aprecia că O. Goga rostise „o
frumoasă cuvântare literară”167 în care a spus că jurământul depus de voluntarii ardeleni
și bucovineni „rămâne o piatră fundamentală pe care se zidește acum istoria noastră”168.
Mnaifestația din Piața Unirii impresionase până la lacrimi: „Dl. Lupu, relata Iorga,
plângea sus pe statuia lui Cuza”169. Răspunsul voluntarilor de la această vibrantă
manifestație a fost dat prin glasul locotenentului Victor Deleu, care rostise „un discurs
de o extraordinară putere”, în care afirmase, printre altele: „Munții Carpați sunt prea
mici față de înălțimea inimilor care bat în piepturile voluntarilor și oștirii românești”170.
Șeful voluntarilor făcea, cu acel prilej, o mărturisire de credință declarând: „Eram datori
să venim la voi azi când voi trăiți pentru noi zile atât de grele […] Azi am devenit
cetățeni ai României, dar a unei Românii Mari”.171 Manifestația, nota Iorga în încheiere,
s-a încheiat cu o uriașă Horă a Unirii în care „se pun și alții între care miniștri și
generali”172.
Dotarea armatei române cu armament și muniții a fost opera guvernului
Brătianu, dar și a activității unor personalități militare și politice din țările Antantei
precum Albert Thomas din Marea Britanie și Wanderwelde din Belgia. Pentru
contribuția lor la activitatea de dotare a armatei române au fost evidențiați în
Parlamentul de la Iași, unde li s-a făcut o primire entuziastă. Atent la toate acțiunile,
inițiativele și evenimentele politice și militare carea aveau loc în noua capitală a
României, primirea celor doi reprezentanți ai țărilor aliate a fost interpretată de Iorga în
lumina importanței ei. El a încercat să surprindă semnificația acțiunii celor doi oaspeți
străini, reprezentanți ai Antantei, atât din punct de vedere militar cât și politic. Primirea
emoționantă care li se făcuse, consemna deputatul de Prahova, „a fost strigătul smuls”
în care „speranța se unea cu adânca recunoștință” a națiunii române, prin reprezentanții
ei aleși în Parlament, „că n-am fost uitați în fundul gropii sacrificiului nostru
complet”173.
În iarna anului 1918174, depozitele armatei române sunt aprovizionate cu cantități
166
N. Iorga, Memorii. Însemnări zilnice (mai 1917-mart. 1920), București, f.a., p. 33-34.
167
Ibidem.
168
Apud I. Agrigoroaiei, op.cit., p. 150.
169
170
Ibidem.
171
Apud I. Agrigoroaiei, op.cit., p. 151; Eufrosina Popescu, Constituirea primului batalion
al voluntarilor transilvăneni și bucovineni. Sosirea la Iași-iunie 1917. Semnificația
acestui eveniment, în 60 de ani de la făurirea statului național român, coordonatori
Matei Vlad, I. Gheorghiu, I. Scurtu, București, 1978, p. 111-112; Constantin Argetoianu,
Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, ediție îngrijită de Stelian Neagoe,
vol. IV, partea a V-a (1917-1918), București, 1993, p. 11.
172
173
174
Ibidem.
suficiente de muniții, articole de îmbrăcăminte, noile arme (puști), căști după modelul
francez. Aceste materiale, aprecia N. Iorga, făceau ca „oastea aleasă de 300.000 de
oameni cel mult care înlocuise gloata disperată de la început, să aibă aspectul celei
franceze cu care se asemăna și temperamentul”.
Pregătirea tehnico-tactică din iarna anului 1917, alături de aportul misiunii
militare franceze condusă de generalul Berthelot, precum și dotarea cu materiale și
tehnică de luptă la nivelul exigențelor momentului, reînnoiau speranțele într-o victorie
românească care să ducă la dezrobirea teritoriului național. „În momentul vesel al
trâmbițelor de la 10 mai 1917, consemna marele istoric, se putea vorbi fără a ne trezi un
dureros zâmbet, de o nouă ofensivă”175.
Această armată pregătită pentru reluarea luptelor cu forțele de ocupație ale
Puterilor Centrale avea „un nou spirit prin legea de expropriere, de care atâta vreme nu
se vorbise”176. Aprecierile marelui, istoric făcute în presă sau în cadrul reuniunilor
publice, privind dotarea tehnică și spiritul nou care domina în armata română înaintea
marii confruntări militare din vara anului 1917, nu erau afirmațiile propagandistice ale
unui simplu animator al opiniei publice, ci unele sincere și competente ale unui profund
cunoscător al realităților din societatea românească.
Majoritatea oamenilor politici români, animați de dorința înfăptuirii idealului
nostru național, au privit cu mare încredere spre oștirea română refăcută din temelii în
iarna anului 1917. C. Argetoianu, ministru în viitorul cabinet Al. Averescu, constata cu
satisfacție că reorganizarea armatei era încheiată la sfârșitul lunii iunie 1917: „O armată
numeric aproape egală cu armata reală de la începutul războiului, dar echipată și
înzestrată cu uneltele cele mai noi de luptă […] Și un alt spirit”177. I.G. Duca, ministrul
educației naționale în cabinetul Brătianu, aprecia și că „la noi armata, minunat de bine
refăcută, avea moralul mai ridicat decât oricând și cu un avânt admirabil și pregătea să
înceapă peste câteva săptămâni ofensiva pe linia Nămoloasa”178.
În lunile iulie-august 1917, armata română a reluat ostilitățile pe frontul din
Moldova. Conform planurilor generale ale comandamentului aliat, generalii Scerbacev
și Prezan, șefii de stat major ai armatelor rusă și română, au stabilit planul ofensivei în
sectorul Nămoloasa la începutul lunii iulie179. Comandamentul german a elaborat planul
de scoatere a României din luptă printr-o acțiune ofensivă a grupului de armate conduse
de generalul Mackensen, care trebuia să dea lovitura principală în regiunea Nămoloasa,
acțiune ce urma să fie combinată cu ofensiva grupului Gerock la Oituz180. Acțiunile
combinate ale celor două corpuri de armată ale Puterilor Centrale trebuiau să prindă
forțele române ca într-un clește care să ducă la ocuparea Moldovei181.
Pe frontul din Moldova, armata din Moldova a participat la trei mari operațiuni
militare: ofensiva din zona Mărăști, executată de Armata a II-a, cunoscută sub numele
de bătălia de la Mărăști (22 iulie-1 august 1917), operațiunile de apărare ale Armatei I
175
Ibidem.
176
Ibidem.
177
C. Argetoianu, op.cit., p. 12.
178
179
Vezi pe larg C. Kirițescu, op.cit., p. 48-57; Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea
Iosa, M. Oprea, Paul Oprescu, România în Primul Război Mondial, București, 1979, p.
283.
180
Idem, op.cit.; Gh. Platon, op.cit., p. 477.
181
Ibidem.
din zona Mărășești și a aripii drepte a armatei a II-a în zona Oituz, cunoscute sub
numele de bătălia de la Mărășești (6-19 august 1917) și bătălia de la Oituz (8-28 august
1917)182. Obiectivul general urmărit de Puterile Antantei în Moldova era acela de a
bloca forțele germane și austro-ungare și a împiedica afluirea lor spre alte fronturi183.
Victoriile obținute de armata română în lunile iulie-august 1917 la Mărăști, Mărășești și
Oituz au determinat eșuarea planului Puterilor Centrale de împărțire a României care ar
fi pus capăt existenței statului român184. A fost apărată cu mari sacrificii suveranitatea și
independența națională a teritoriului care mai rămăsese în urma ocupației militare din
anul 1916, asigurându-se continuitatea statală. În jurul acestui nucleu, cu capitala la Iași,
au gravitat toate forțele naționale care au realizat desăvârșirea unității politice
românești185.
Marele istoric a analizat cu atenție planurile strategice, cât și în transpunerea lor
în practică pe câmpul de luptă, consecințele pentru viitorul României, atitudinea forțelor
inamice. Astfel, el a apreciat în mod deosebit planul de ofensivă în sectorul vrâncean, la
curbura Carpaților, deoarece aici „erau singurele trupe austro-ungare de valoare
întotdeauna îndoielnică și cu soldați ai minorităților mânate cu revolverul pe la
spate”186. Victoriile obținute i-au întărit convingerea savantului în dreptatea cauzei
noastre naționale și în „imposibilitatea cuceririi germane”187. România, „prin armata sa
a afirmat puternic și deschis în fața Europei și a lumii dreptul statelor mici la existență
liberă și independentă”188.
Marele izbânzi militare din vara anului 1917, obținute în fața unei armate cu o
dotare net superioară armatei române, a surprins Marile Puteri ale Europei. Puterile
Centrale, consemna savantul, considerau victoriile de la curbura Carpaților „un
incident” trecător189. Pentru armata rusă, cu starea de spirit atât de decăzută, disciplina
atât de „măcinată, dorința de pace așa de generală”, acțiunile românilor nu puteau fi
decât o momeală și un element de confuzie, „poate chiar motivul unui dezastru”190.
Aceste poziții, considera marele „animator al ideii naționale”, făcute „într-un mediu
182
Vezi pe larg Ion Cupșa, Armata română în campaniile din 1916-1917, București,
Editura Militară, 1967, p. 228-229; 253-254; Keith Hitchins, op.cit., p. 90-91; Gh. Platon,
op.cit., p. 475; C. Kirițescu, op.cit., p. 59-79; 80-132; 136-156.
183
Idem, op.cit.
184
I. Agrigoroaiei, Glorioasele victorii din vara anului 1917 și dejucarea planurilor de
împărțire a României, în RA, nr. 1, 1978, p. 50; idem, Poziția Marilor Puteri față de
România, în Românii în istoria universală, vol. I, Iași, 1986, p. 466-467; idem, Iașii în
anii 1916-1918, partea I, p. 174.
185
Unirea realizată în anul 1918 a fost, după cum este cunoscut, rodul luptei tuturor
românilor; menținerea însă a ființei statului român prin victoriile din anul 1917 a însemnat
menținerea nucleului în jurul căruia au gravitat toate forțele de eliberare națională românești.
Lipsa acestui nucleu, Moldova, cu centrul la Iași, ar fi creat mari greutăți realizării unității
românești. Ibidem.
186
187
Neamul Românesc, 27 august 1917; N. Iorga, Un an de război, în Neamul Românesc, 15
august 1917.
188
Idem, Valoarea pentru civilizație a statelor mici, în Secolul XX, nr. 316-317-318, 1990,
p. 23-33.
189
190
Ibidem.
militar de greoiu materialism”, reducea armata română la un simplu instrument de luptă

„cu o perfectă mecanică” și făceau abstracție de tot „ce simte și ce voiește soldatul, încă
mai indiferent ce se zbate în societatea civilă de la spatele lui”191.
În concepția marelui patriot, între omul de pe front și cel din spatele frontului se
stabilesc anumite legături, stări sufletești. Acestea se transformă în sări de spirit ce devin
„factorii de căpetemie în dezvoltarea poporului care pleacă de la dânsele și lucrează prin
mijlocirea lor”192. Definind armata română numai din punct de vedere strict militar,
însemna, în concepția sa, a nega „solidaritatea deplină, neapărată între cei de sus și cei
de jos”, dovedește „că am pornit la război tot pe clase”193. Realitatea istorică, aprecia
marele istoric, este că la noi „o armată este înainte de toate o forță morală”, chemată „să
îndeplinească idealul național”194. Statul național este, prin urmare, mai întâi „o creație
sufletească și apoi o chestiune națională, instituțională”195. În tranșee, „ostașii decid, prin
mucenicia lor, destinele neamului”196. Prin urmare, concluziona N. Iorga, „țara aceasta
n-am apărat-o numai, ci am creat-o sufletește”197.
Victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz au constituit o grea lovitură aplicată
„scepticilor de la București, adepți ai alianței cu Puterile Centrale care se gândeau la un
alt guvern și la un alt monarh pe tronul României”198.
În toamna anului 1917 s-au desfășurat în Europa evenimente politice și militare
care au avut consecințe importante asupra desfășurării Primului Război Mondial și a
evoluției lumii postbelice. La 25 octombrie/7 noiembrie 1917 izbucnea revoluția
boșevică, care instaura statul „dictaturii proletariatului” sub conducerea Partidului
Comunist Bolșevic. A doua zi după preluarea puterii politice, Congresul Sovietelor de
deputați adopta Decretul asupra păcii, care propunea tuturor statelor implicate în
război încetarea ostilităților și începerea tratativelor pentru încheierea unei păci fără
anexiuni și despăgubiri. La 2/15 noiembrie 1917, guvernul sovietic adopta Declarația
dreptului popoarelor din Rusia privind autodeterminarea acestora până la separare și
formarea de state independente199. În ziua de 13/26 noiembrie 1917, Rusia sovietică
prezenta puterilor Centrale propunerea pentru încheierea unui armistițiu, care se perfecta
la Brest-Litovsk la 22 noiembrie/5 decembrie 1917.200
Ieșirea Rusiei Sovietice din război în urma încheierii armistițiului și a Tratatului
de la Brest-Litovsk din 3 martie 1918 cu Germania201 crea mari dificultăți României. O
191
192
Idem, Stări sufletești și războaie, București, 1994, p. 158.
193
Ibidem, p. 189.
194
Apud Petre Țurlea, N. Iorga în viața politică a României, p. 101.
195
196
Apud Pamfil Șeicaru, op.cit., p. 63.
197
198
199
Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluției ruse, traducere din engleză de Cătălin
Pârcălabu, București, 1998, p. 159-162; Michael Lynch, Reacțiune și revoluție: Rusia
1881-1924, București, 2000, p. 109-112; F.-G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza,
Istoria universală, vol. III, Istoria lumii contemporane, traducere de Maria Cazanacli,
George Anania, București, 2006, p. 330-331.
200
Richard Pipes, op.cit., p. 159-162;
201
Jean-Marie Le Breton, Măreția și destinul bătrânei Europe: 1492-2004, traducere de
Vlad Russo, București, 2006, p. 161.
mare parte a trupelor ruse din Moldova, contaminate de ideile comuniste, au trecut la
acțiuni ostile, părăsind pozițiile de luptă. Evenimentele din Rusia au împiedicat însă
România să valorifice victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, care ar fi dus, în
condiții normale, la eliberarea teritoriului ocupat în primele luni ale războiului. Armata
rusă, „o armată în dezagregare”, constituia o amenințare pentru trupele române, care
puteau fi târâte „în vârtejul dezastrului”202. Șeful Statului Major al Armatei a IV-a rusă,
generalul Monkevitz, a recunoscut că „numai patriotismul înălțător al trupelor române a
salvat situația”203. În timpul bătăliei de la Mărășești, Divizia 124 rusă a fugit la primul
contact cu inamicul204.
Fidel alianței sale cu Puterile Antantei, guvernul român și comandamentele
unităților române au dat ordine soldaților și ofițerilor să aibă față de soldații ruși o
atitudine amicală și să evite conflictele și jignirile care ar fi accentuat frustarea generată
de părăsirea frontului de către aceștia și ar fi afectat relațiile cu marele aliat de la
răsărit205. Generalul Scerbacev, șeful Marelui Stat Major al Armatei ruse, nu a
recunoscut noua putere politică instalată în Rusia și nici valabilitatea armistițiului
încheiat cu Puterile Centrale. Depășit de situație, el îi declara regelui Ferdinand și
guvernului român că nu mai putea stăpâni armata pe care o comanda și anunța decizia
de a începe negocierile cu mareșalul german Mackensen în vederea încheierii unui
armistițiu, în anumite condiții, pe tot frontul ruso-român206. Această decizie punea însă
România într-o situație fără ieșire. Ea se vedea în situația de a nu mai continua lupta, de
a-și compromite aspirațiile pentru care intrase în război. Generalul Berthelot constata că
pe frontul rusesc, armatele română și rusă „sunt atât de intim amestecate încât nici n-ar
putea fi separate și, în fapt, soarta României era intim legată de evoluția situației
Rusiei”207.
La 3 decembrie 1917, generalul Scerbacev îi comunica lui Mackensen
propunerea de a începe tratativele pentru încheierea armistițiului pe tot frontul ruso-
român. Guvernul român se întrunea într-o ședință de urgență prezidată de regele
Ferdinand la 4 decembrie 1917, prilej cu care se hotăra ca armata română să se alăture
la armistițiul propus de partea rusă, pe care l-a catalogat drept „un act de foță majoră cu
caracter pur militar și nu politic”208.
România considera încheierea armistițiului o chestiune impusă de situația de
moment de pe front, care nu-i va schimba cu nimic atitudinea sa „de fond”: „Loialitatea
noastră față de aliați a rămas nealterată și credința în întregirea noastră națională n-a
suferit nici o schimbare”209. La terminarea ședinței de guvern, regele, profund
emoționat, sub impresia hotărârii adoptate, a declarat: „Când am intrat în război, știam
că va fi greu, prevedeam chiar că se poate chiar să fim învinși; nu mi-am putut trece prin
202
C. Kirițescu, op.cit., p. 195.
203
Ibidem.
204
Ibidem.
205
Ibidem.
206
Ibidem; Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc, România
şi Conferinţa de pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naţionalităţilor,
Cluj-Napoca, 1983, p. 161; I. Agrigoroaiei, op.cit., p. 470.
207
Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc, România şi
Conferinţa de pace de la Paris (1918-1920), p. 161.
208
I. Scurtu, op.cit., p. 44; Keith Hitchins, op.cit., p. 295.
209
Apud I. Agrigoroaiei, op.cit., p. 470.
minte că vom fi victima unui act de trădare, fără precedent în istorie și că astfel va veni o
zi ca cea de astăzi în care să trebuiască să ne gândim cum să ieșim cu onoare fără a ne
sinucide”210.
Primul-ministru I.I.C. Brătianu a explicat pe larg situația generalului Berthelot.
Ieșirea Rusiei din război și încheierea păcii izolează complet România de aliații săi
occidentali încât aceștia „nu pot face altceva decât să ne trimită încurajări sterile”.
Rezervele interne erau aproape complet epuizate: „În România este foamete, munițiile
nu sunt suficiente pentru o campanie de lungă durată, cea mai mare parte a rămas în
depozitele noastre din Rusia și mai ales din Ucraina”. În aceste condiții, se întreba
premierul român, ce trebuia făcut pentru a evita „un inevitabil dezastru”: „Nu văd altă
soluție și anume de a intra în negocieri cu Germania și de a le face să dureze cât mai
mult timp posibil”211.
N. Iorga a analizat evenimentele care se derulau, în acele zile complicate, pe
front și în spatele acestuia. Evoluția situației politice din Rusia îl surprinse prin
rapiditatea deciziilor și a consecințelor fatale asupra cadrului general politic și militar.
I.G. Duca, cel care i-a fost în preajmă în toată perioada războiului, i-a comunicat
acestuia intenția lui Scerbacev de a încheia armistițiul, depășit fiind de situație, „trupele
neascultându-l nicăieri”212. Potrivit lui Duca, Scerbacev ar fi comunicat lui Brătianu că
„are un singur mijloc de a fi întrucâtva folositor românilor, să negocieze el armistițiul pe
care l-ar negocia ceilalți”213.
De asemenea, marele istoric s-a interesat care era părerea autorizată a lui
Berthelot, pentru care avea o deosebită considerație, și a aflat că și acesta, datorită
situației disperate de pe front, vedea încheierea armistițiului „că este o necesitate”214.
Analiza evenimentelor politice și militare desfășurate pe frontul de răsărit îi
prezenta lui Iorga o situație care, cel puțin pe moment, părea fără ieșire și care putea
duce la compromiterea definitivă a eforturilor unei întregi generații pentru realizarea
idealului național al desăvârșirii unității politice românești. Desigur că Iorga nu putea
interpreta situația de pe front ca un militar de profesie. El era un om al onoarei, al
cuvântului care odată exprimat trebuia respectat, în orice împrejurare. Istoricul era
împotriva oricăror tratative cu Puterile Centrale: „orice ar fi preferabil acestei rușini care
nu s-ar putea șterge”215.
În concepția lui Iorga, armistițiul „înseamnă să nu vedem mai departe de
interesele noastre imediate, a privi problema prin prisma unui egoism nedemn de
210
I.G. Duca, op.cit., vol. IV, partea a II-a, p. 21. Reprezentanții țărilor Antantei de la Iași au
prezentat guvernelor lor cu realism situația, dar nu au primit un punct de vedere oficial cu
privire la armistițiu. Guvernele Antantei nu au acceptat nici o motivație pentru încheierea
armistițiului separat cu Puterile Centrale. Clemenceau nu împărtășea ideea că nu exista o altă
ieșire pentru România. El miza pe o rezistență a armatei române în colaborare cu Rada
ucrainiană și cu generalii ruși contrarevoluționari într-un plan schițat de Berthelot.
Conferinţa de pace de la Paris (1918-1920), p. 161; I. Agrigoroaiei, op.cit., p. 470.
211
România în anii Primului Război Mondial, vol. II, București, 1987, p. 436-437.
212
N. Iorga, Memorii, p. 176.
213
Ibidem.
214
Ibidem.
215
Ibidem, p. 177; apud Gh. Florescu, Germania și germanii în Memoriile lui N. Iorga
(1917-1918) (I), în Zargidava, nr. 7, 2008, p. 115.
sacrificiile care se fac”216. Războiul în care era angajată România purta în el nu numai
destinele celor aflați în luptă, „dar ale lumii luată în totalitatea ei”. Abandonarea luptei
de către armata română, chiar și în acele condiții, însemna abandonarea idealului nostru
național. Obiectivul românilor, considera el, era „să facem din acest război lupta fără de
odihnă pentru izbândirea întreagă a idealului ce suntem sortiți a-l îndeplini”. Realizarea
idealului național ne-ar fi conferit un loc demn între popoarele lumii, „altfel am fi
nemernicii care n-au adus nici un serviciu omenirii”217.
Cunoscând concepția lui N. Iorga de continuare a războiului alături de Antantă,
trecând peste greutățile de moment, I.G. Duca încerca să îi explice acestuia că România,
în acele împrejurări, nu era capabilă decât doar „de a mai uza puțintel trupele
germane”218. Izolată complet de aliații săi din vest, după ieșirea Rusiei din Război,
armata română s-ar fi angajat „într-o luptă fără scop” și „lipsită de provizii, de muniții
care o ducea inevitabil la capitularea finală”219.
Pornind de la aceste considerente, ministrul liberal al educației, I.G. Duca, insista
pe lângă N. Iorga să prezinte miniștrilor țărilor Antantei acreditați la Iași situația fără
ieșire în care se găsea România în urma evenimentelor din Rusia și necesitatea
încheierii pe moment a armistițiului cu Puterile Centrale. Iorga, în Memoriile sale,
confirmă sugestia lui Duca de a vorbi cu reprezentanții Antantei, îndemnându-l „a vorbi
în acest sens, al păcii separate, miniștrilor străini, invocând rolul pe care-l am ca
reprezentant al unei opinii publice independente”220.
N. Iorga nu-și pierduse în acele momente speranța în triumful cauzei noastre
naționale, deși starea de spirit a lumii politice românești „era sub orice nivel”221.
În această atmosferă apăsătoare, speranțele sale se îndreptau spre regele
Ferdinand, care rămăsese simbolul continuității noastre ca stat. Sub îndemnul reginei,
istoricul a alergat la rege pentru a-l îmbărbăta și a-i vorbi „despre necesitatea morală de
a nu se zgudui în asemenea momente baza politică însăși a luptei din nou deschise”222.
Iorga întâlnea însă un rege încrezător în posibilitățile României de a obține în final
Ardealul și Bucovina223.
Optimismul monarhului confirma faptul că guvernul rămânea la Iași,
asigurându-se astfel că România, deși redusă teritorial, va continua să existe, că ea
reprezenta nucleul în jurul căruia se vor uni celelalte provincii locuite de români după o
ultimă și supremă încercare224.
Tratativele pentru încheierea armistițiului s-au desfășurat la Focșani, în zilele de
7-9 decembrie 1917. Pentru a nu se angaja personal, regele Ferdinand a încredințat
generalului Prezan comanda supremă a armatei române225. Delegația română a fost
condusă de generalul Lupescu, adjunctul șefului Marelui Cartier General al Armatei
216
N. Iorga, Pacea piratului, în Neamul Românesc, an XII, nr. 9, 12 ianuarie 1917.
217
Ibidem.
218
Idem, Memorii, vol. I, p. 210.
219
Ibidem, p. 176.
220
Ibidem, p. 177; Gh.I., Florescu, op.cit., p. 115.
221
Nicolae Iorga, O viață de om, vol. III, p. 171.
222
Ibidem, p. 170.
223
Ibidem.
224
Ibidem.
225
Conferinţa de pace de la Paris (1918-1920), p. 162.
române, însoțit de 11 ofițeri români, printre care coloneii Condeescu și Rășcanu, iar cea
germană avea în frunte pe generalul von Morgen. Germanii prezenți la Focșani s-au
arătat binevoitori față de reprezentanții români cu scopul de a obține bunăvoința
acestora în vederea încheierii unei posibile păci separate226.
În timpul tratativelor s-a convenit la încetarea ostilităților cu obligația reciprocă
de a nu fi reluate decât prin denunțarea prealabilă a armistițiului cu 72 de ore înainte și
cu rezerva pentru ruși de a-l considera ca provizoriu până când chestiunea războiului
sau a păcii va fi decisă de autoritatea constituantă a Rusiei227. Delegațiile română și rusă
prezente la tratativele în orașul de pe Milcov au propus ca pe durata armistițiului să se
interzică mutarea de trupe de pe frontul românesc pentru a fi trimise pe alte fronturi228.
Tratativele au dus la adoptarea unei formule intermediare, înscrisă în paragraful 8 al
armistițiului, prin care „cele două părți se obligă a nu mai da ordine pentru transporturi
operative, mișcări și grupări, precum și de a nu mai executa transporturile și grupările
pentru care s-ar fi dat ordine după 5 decembrie inclusiv”229. Această soluție a fost
acceptatat și de francezi, evitându-se în felul acesta ceea ce generalul Berthelot afirma
că ar fi pentru Franța „un coup de poingard dans le dos”230.
N. Iorga a manifesta un interes aparte relativ la desfășurarea tratativelor,
analizând calitatea și comportamentul delegaților desemnați pentru încheierea
armistițiului. În timpul acestora, I.I.C. Brătianu îi sugera istoricului, prin intermediul lui
I.G. Duca, că „în vederea unui armistițiu de capitulare, ideea de pace să fie servită de
ziarul Neamul Românesc ca formator al opiniei publice”231. Membrii delegației române
la negocierile de pace de la Focșani au avut „o atitudine ce nu se deosebea de aceea a
unor pensionari care se bucurau că au scăpat”232. Aceștia „nu au avut un comportament
demn de mărimea misiunii care li s-a încredințat, s-au fotografiat cu delegații germani,
fapt ce a provocat indignare în rândurile Aliaților și în special în rândurile francezilor
care nu glumesc cu aceste chestiuni”233. Pentru îndeplinirea unor astfel de misiuni,
sublinia N. Iorga, „care cer un înalt simț de demnitate în înfrângere sau în cazul nostru
în fatala îngenunchere sub împrejurări trebuie suflete foarte tari”234.
Generalul Lupescu, conducătorul delegației române de la Focșani, a prezentat
istoricului unele detalii ale tratativelor. Astfel, impunerea clauzei de interzicere a
transportului de trupe germane de pe frontul românesc pe cel din Apus a fost rezultatul
colaborării dintre delegația română și cea rusă. Delegația română a reușit să testeze
starea de spirit a germanilor prin intermediul populației locale. În urma observațiilor
făcute s-a ajuns la concluzia că, în pofida unei superiorități totale afișate, germanii aveau
nevoie de armistițiu, iar „starea de belșug de la Focșani este o înscenare naivă pentru
ochii noștri”235.
226
C. Kirițescu, op.cit., p. 197-200; N. Iorga, Istoria românilor, vol. X, p. 389; I.G. Duca,
op.cit., p. 25.
227
Ibidem.
228
Ibidem.
229
Ibidem.
230
Apud I.G. Duca, op.cit., p. 25.
231
232
233
234
235
C. Kirițescu, op.cit., p. 197-200; I.G. Duca, op.cit., vol. IV, p. 25-28.
Armistițiu s-a încheiat cu o subtilă, dar intensă propagandă defetistă, făcută în

special în rândurile ofițerilor. Agenții acestei „propagande dibace” încercau să insufle
ideea că „totul e sfârșit”, că „a impune o atitudine războinică nu e numai o greșeală ci o
adevărată crimă”236.
Lovitura de stat bolșevică din Rusia din octombrie 1917, prin hotărârile politice
și militare adoptate de noul guvern comunist, a influențat moralul trupelor ruse sub
aspectul spiritului combativ, înregistrându-se numeroase dezertări237. Atitudinea forțelor
ruse din Moldova, influențate de propaganda bolșevică, a dus la dezorganizarea
frontului și anularea planului de eliberare a teritoriului românesc ocupat. Această situație
a făcut ca marile victorii obținute cu mari sacrificii la Mărăști, Mărășești și Oituz de
armata română, „care era o armată de țărani căreia în zadar i se vorbise cu meșteșug în
vederea căpătării unei popularități nesănătoase de întoarcere imediată la vetre”238, să nu
aibă consecințele unei „conștiințe de victorie cu lumea politică românească”239.
Aprecierile lui N. Iorga se întemeiau pe analiza măsurilor luate de guvern
precum și pe atitudinea clasei politice românești care, speriată, își căuta liniștea dincolo
de graniță240. Sub presiunea evenimentelor, guvernul român a luat măsuri penttru
păstrarea și apărarea avutului statului și al cetățenilor, siguranța armatei, a ordinii și
liniștii publice.
România a fost forțată să încredințeze spre păstrare tezaurul Băncii Naționale și
al Casei de Economii și Consemnațiuni, „cămările sale materiale și ale geniului său,
Rusiei”241. Bancherul M. Blank, unul dintre cei mai importanți oameni ai finanțelor
românești, a insisitat ca păstrarea tezaurului să se facă în Marea Britanie și S.U.A242.
Guvernul român a considerat încredințarea tezaurului său spre păstrare în altă parte o
jignire adusă aliatului său, pe teritoriul căruia se desfășura tranzitul de armament și
muniție primit ca ajutor din partea aliaților săi occidentali243.
N. Iorga consemnează că în luna iulie 1917, în perioada celei de-a doua faze a
bătăliei de la Mărășești, au plecat spre Moscova și Petrograd aurul Băncii Naționale și al
Casei de Depuneri, obiecte prețioase ale muzeului din București, cele luate cu forța din
mănăstiri, cele mai prețioase documente și manuscrise ale Academiei Române, ale
Arhivelor Naționale, corespondența diplomatică din arhivele Ministerului de Externe,
tablouri semnate de N. Grigorescu, precum și valori ale particularilor244. Printre
particularii îndemnați să-și depună spre păstrare în Rusia bunurile de valoare se afla și
marele istoric N. Iorga. Alexandru Lapedatu, consemna acesta, l-a îndemnat „să adaug
atât din scrisorile mele, din cele ale altora la care țineam foarte mult precum și o
scrisoare a lui Tudor Vladimirescu, o serie de traduceri de poezii populare făcute de
236
237
Pierre Renouvin, op.cit., p. 113-120.
238
239
Idem, O viață de om, p. 168.
240
Ibidem, p. 168-169.
241
C. Kirițescu, op.cit., p. 203; Viorica Moisuc, Tezaurul României evacuat la Moscova în
1916 și confiscat de soviete-problemă internațională actuală în Glasul Bucovinei, an VIII,
nr. 32, nr. 4/2001, p. 9-22.
242
Ibidem.
243
Ibidem.
244
regină după o versiune franceză a mea și câteva lucrări de mare preț pentru mine”245.
Din acest „depozit sacru încredințat spre păstrare tovarășului de luptă cu girul aliaților
comuni”246, România va recupera o mică parte în 1935, pe baza protocolului din 31 mai
(1443 lăzi, toate răvășite) și în 1956, prin protocolul din 6 august247.
N. Iorga a identificat printre agenții pacifiști pe unii oameni politici rămași în
București, în frunte cu Constantin Stere, iar la Iași pe cei strânși în jurul revistei Viața
românească, care nu mai apărea momentan, laolaltă cu majoritatea evreilor intelectuali
ce reprezentau „o continuă și obraznică protestare contra războiului”248. Pentru
atitudinea lor de protestare contra războiului de reîntregire a neamului, savantul i-a
denumit „acești teoreticieni ai urii împotriva unei cauze evident naționale”249. Iorga era
uimit că împotriva acestor propagandiști care prin ideile lor „slăbeau și înveninau
sufletele”, guvernul nu îndrăznea să ia măsuri de constrângere. Agenții destabilizării nu
l-au ocolit nici pe cel mai important formator de opinie din societatea românească, care
indiscutabil era N. Iorga. El recunoștea în Memoriile sale că s-a exercitat asupra sa o
puternică presiune din partea acestora ca să rostească „în ziarul războiului național,
cuvântul care trebuia să câștige spiritele încă nehotărâte”250 pentru încetarea războiului.
Propaganda defetistă atingea și pe membrii guvernului, unii miniștri începând să
dezaprobe politica lui Brătianu, afirmând că l-ar fi urmat „numai din disciplina de partid
și sub presiunea împrejurărilor”251. De asemenea, o parte a tineretului, manipulat de
propaganda antirăzboincă, îl considera pe Ion I.C. Brătianu principalul responsabil de
dezastrul țării. Deputatul naționalist-democrat de Prahova a analizat consecințele nefaste
ale acestei propagande și a cerut ca primă măsură de contracarare „o cât mai mare
sforțare la disciplină”252. În acest sens, N. Iorga adresa regelui, la 12 martie 1918, un
memoriu în care preciza că războiul pe care îl ducea România împotriva Puterilor
Centrale „nu era rezultatul artificial al unor interese vremelnice sau al unor concepțiuni
personale. El este impus de o necesitate istorică care domină întreaga noastră viață de
stat și căreia îi corespunde cel mai neclintit ideal al întregului popor”253.
În paginile ziarului său, Neamul Românesc, în conferințele publice, în Parlament,
245
Idem, O viață de om, p. 168.
246
În iulie 1917, gravitatea situației militare determina guvernul român să depună spre
păstrare tezaurul său în Rusia. În această situație, prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr.
272 bis din 18 iulie 1917, la propunerea lui N. Titulescu, ministru de Finanțe, s-a decis
strămutarea în Rusia a sediului și avutului Băncii Naționale a României. La 22 iulie, N.
Titulescu autoriza Banca Națională „să-și strămute aiurea sediul și obiectul ei cât și pe cel pe
care îl are în păstrare”. Avutul băncii, în valoare de 1 594 836 721,09 lei, și cel al C.E.C., în
valoare de 7 miliarde, au fost încărcate, între 23-27 iulie 1917, în 24 de vagoane (1635 de
lăzi) și transportat în Rusia, unde sosea la Moscova la 5/19 august 1917 și era depozitat în
subsolul Băncii de Stat din Moscova (Palatul Armurilor din Kremlin). Din acest „depozit
sacru”, România va primi o mică parte în 1935, respectiv 1956. Viorica Moisuc, op.cit., p.
13-20; Tezaurul României la Moscova. Documente, edit. Viorica Moisuc, București, 1993.
247
Ibidem.
248
N. Iorga, Supt trei regi, p. 260-261.
249
Ibidem.
250
Ibidem, p. 261-262.
251
Ibidem.
252
253
I. Scurtu, op.cit., p. 45.
Iorga a atenționat că vinovată de dezastrul țării era întreaga clasă politică românească,
toți cei care aveau responsabilități publice la orice nivel în societate. Cel mai ușor era, în
acele momente, comenta marele istoric, „să ne plângem de greșelile organizației și să
dai toate pe seama altuia care și el o dă pe seama ta”254. Într-un stat democratic precum
România unde, conform Constituției de la 1866,255 guvernul se forma din majoritatea
parlamentară în urma alegerilor, „nici o organizație politică nu există în afară de noi
toți”256. Guvernul, ca emanație a voinței cetățenilor exprimată prin vot, organiza și
administra statul prin urmare „statul suntem astăzi toții îndată ce ne lăsăm puțintel la o
parte pe noi ca să facem bine celorlalți”257. Prin urmare, considera Iorga, România, „o
țară liberă are mai puțin decât altele dreptul de a învinui necontenit regimul care și l-a
dat cu are datoria de a-l întregi și a-l suplini unde lipsește”258.
N. Iorga a susținut în toată perioada războiului politica guvernului, abținându-se
de la orice critici „care să altereze prin ingrediente de politicianism linia națională pe
care o respecta”259. Demersurile lui Brătianu de a menaja „susceptibilitatea lui Iorga”260
și a-l menține pe linia susținerii guvernului liberal, nu și-ar fi atins scopul dacă nu ar fi
găsit în conștiința savantului „imperativele patriei”: „Eu nu mă uit cine poartă steagul
țării, eu steagul țării îl văd, eu steagul țării îl apăr”261.
Marele istoric s-a ridicat împotriva tuturor acelora care criticau în presă politica
lui Ion I.C. Brătianu, arătându-le că omul împotriva cărora „se zvârcolesc de moarte
duce pe umeri o povară mai grea decât a oricui”. El era convins că omul politic pe care
împrejurările l-au adus în fruntea țării „tocmai în ceasul când pentru dânsa au venit
momentele decisive”, este responsabil „față de conștiința sa, față de o țară și de un
neam, față de judecata vremurilor”262.
N. Iorga nu s-a îndoit nici un moment de bunele intenții ale primului-ministru de
depășire a greutăților momentului și înlăturarea dificultăților trecutului ca ele să nu se
mai repete. Pentru aceasta, el „ar vrea să aibă toată experianța trecutului ca și cum însuși
ar fi trecut prin acele greutăți, le-ar fi combătut și învins, ar vrea să aibă toată intuiția
viitorului”263.
Savantul considera că printre factorii cei mai distructivi care afectau moralul
societății românești nu erau „tifosul exantematic care a sosit ca la orice nație în păduchi
și în holeră care stă la ușa foametei”, ci „ucigătoarea descurajare mai ales ilusiile care nu
ucid mai puțin”264. Starea de resemnare ce domina o parte a clasei noastre politice
determina pe „stăpânii noștri, oamenii partidelor” să „se care” căutându-și „o asigurare
254
N. Iorga, Datoria cea mare, în Războiul nostru în note zilnice (1917-1918), vol. III, p.
47.
255
I. Mamina, Monarhia constituțională în România. Enciclopedie politică 1866-1938,
București, 2000, p. 127-187; Gh. Platon, op.cit., p. 208-209.
256
257
Ibidem.
258
Ibidem.
259
260
Ibidem.
261
N. Iorga, Voința obștii românești, București, 1983, p. 33-34.
262
Ibidem, p. 31-32.
263
Ibidem.
264
Neamul Românesc, an XII, nr. 59, 3 martie 1917.
în străinătate”265. Atitudinea clasei politice în momentele cruciale ale existenței unui

popor determina gradul de maturitate și forță a unei societăți. În concepția lui N. Iorga,
societatea în care sentimentul datoriei față de imperativele naționale era mai puternic
„decât grija de sine” era una puternică. Acolo unde prima „grija față de persoana sa, de
familia, de averea sa” erau societăți slabe, lipsite de orice viitor. Fiecare membru al
colectivității „este dator să raporteze suferința lui la binele sau răul societății întregi din
care face parte, iar nu starea întreagă a acestei societăți la suferința lui”266. Realitatea
istorică demonstrează că „puterea pe care și-o simte oricine în ceasurile grele nu este
numai a lui, ci și a tuturor celor care au fost mai înainte de dânsul”267. Calitățile
strămoșilor, precum hotărârea, bărbăția, neînduplecarea „sunt sprijinul cel mare în clipa
când puterile sufletești ale unui singur om sunt prea slabe ca să sprijine povara pe care
vremurile au lăsat-o pe umerii lui”268.
Comportamentul clasei politice românești în acele momente cruciale pentru
însăși existența statului român crea oricărui observator avizat imaginea unei clase
eterogene, „foarte amestecată”, la care înaintașii unora „au venit din cine știe ce Fanar
care cunoaște numai două atitudini: trufia când soarta zâmbește, deznădejdea,
dezerțiunea, ascunzătoarea când ea, zeița cea mută, își încrețește sprâncenele”269.
Momentele grele, „nenorocirile”, cum le denumea Iorga, aduceau în atenția societății
oamenii simpli și serioși care muncesc, gândesc, se jertfesc, „mărețe figuri de luptători
până la capăt”, personificări ale celor mai nobile și mai rare calități omenești270. Pribegii
care nu au stat la „căpătâiul fratelui când se chinuiește”271, proveneau din „mândre case
pline de toate bogățiile cele mai rafinate”272. Aceștia, cu „livide mutre rebegite”, după
cum îi caracteriza istoricul, pentru siguranța lor se retrăgeau în locuri ferite peste graniță,
„cu o comică zguduire a întregii lor ființe”273. Iorga îndemna la unitate pentru depășirea
greutăților: „Să ne strângem laolaltă în fața vijeliei chiar dacă trăznetul ar crăpa în două
copacii sub care ne adăpostim”274, iar pribeagul care „n-a căutat aici decât laptele și
mierea celor două Valahii” să fie lăsat în pace să-și joace pe mai departe „comedia
veche și tristă cu depărtate origini fanariote”275.
N. Iorga îl vizita pe primul-ministru pentru a se informa mai exact asupra
măsurilor ce se vor lua pentru a revigora starea de spirit și a depăși momentele grele prin
care trecea societatea românească. I.I.C. Brătianu i-a făcut impresia că ar fi depășit de
situație, îndemnându-l să părăsească Iașul pentru a se refugia în Rusia276. Iorga însă
refuza propunerea șefului guvernului, acceptând cu greu doar plecarea familiei.
Amintindu-și de această despărțire de membrii familiei sale, istoricul mărturisea că
265
266
Idem, Stări sufletești și războaie. Suflet românesc. Îndreptar pentru soldați,
București, 1994, p. 153; idem, Voința obștii românești, p. 114-115.
267
Idem, Voința obștii românești, p. 78.
268
Ibidem.
269
Ibidem.
270
Ibidem, p. 103.
271
Ibidem, p. 129.
272
Ibidem, p. 103.
273
Ibidem.
274
Ibidem, p. 79.
275
Ibidem, p. 105.
276
fusese „cea mai tristă zi” din viața lui277.

Locul de refugiu pentru majoritatea clasei politice românești a fost Odessa, care
„juca rolul unei eventuale capitale de refugiu”278, iar regelui și familiei sale „i s-a găsit o
casă negustorească la Harkov”279.
Refuzul categoric al marelui istoric de a părăsi țara când primejdia amenința
existența noastră ca stat demonstra că el nu a încetat o clipă să creadă în triumful cauzei
noastre naționale. Ieșind din cabinetul primului-ministru, după scurta vizită de
informare, N. Iorga a fost întrebat de Brătianu dacă mai credea că armatele germane vor
mai putea fi învinse. Răspunsul a fost prompt: „O cred și acum, dar n-am spus niciodată
când”280. Convingerea sa se baza pe argumentele istoriei, care demonstrează că nici un
popor care își apără drepturile legitime la viață națională proprie nu poate fi învins
definitiv. Entuziasmul popular „biruiește în cele din urmă deprinderile îndătinate ale
mecanicii perfecte”281. Veacurile istoriei îndeamnă să nu renunțăm la idealurile noastre,
„dreptul nostru nebiruit o strigă” pentru „că este de neconceput la urmă să nu biruim, cu
cât mai mult vomn suferi, cu atât vom birui mai deplin și cu atât mai bine întemeiată va
fi biruința noastră”282.
Depășirea marilor încercări ale momentului impunea unirea efortului tuturor
cetățenilor într-o solidaritate deplină încât „idealul național să stăpânească toate
sufletele, împăcând toate urile, făcând să dispară toate personalitățile, amuțind toate
gurile gata să blesteme, unind pe toți într-o perfectă și dumnezeiască armonie pentru a
sta într-un singur trup și într-un singur suflet înaintea dușmanului”283. Având această
credință, Iorga îl ruga pe Denize, secretarul regelui să-i comunice acestuia că nu va
părăsi țara, imitând pe „fugarii unei clase care m-am deprins a o disprețui”284,
asigurându-l că era gata să urmeze pe suveran pentru orice sarcină „atunci când o
supremă nevoie l-ar face să nu mai poată rămâne în teritoriul patriei”285. Regele îi
comunică că Puterile Centrale i-au cerut ca, până la începerea negocierilor de pace, să îi
îndepărteze pe aceia „a căror prezență le-ar fi fost dezagreabilă”286. Printre cei vizați să
părăsească țara era și marele istoric, însă el manifesta fermitate: „Se pare că între cei
care ar fi făcut bine să se ducă eram și eu care firește că nici nu mi-am bătut capul”287.
Prezența regelui la Iași, starea sa de spirit, încrederea în victoria finală, îi întărea
lui Iorga speranța că momentul dificil va fi depășit, iar înfăptuirea marelui deziderat
național al unirii tuturor teritoriilor românești cu Patria Mamă nu va fi nici amânată, nici
abandonată. Pentru Iorga, monarhia face parte din „totalitatea lucrurilor prețioase pe
care ni le-a lăsat Roma și ea înglobează un lucru foarte mare: noțiunea guvernării
277
Ibidem; idem, Memorii, vol. I, p. 76-82.
278
idem, Memorii, vol. I, p. 75.
279
Ibidem.
280
Idem, O viață de om, vol. III, p. 169; idem, Supt trei regi, p. 256.
281
Idem, Stări sufletești și războaie, p. 111.
282
Idem, Pagini alese, vol. II, București, 1965, p. 444.
283
Ibidem.
284
285
286
Deranjat de pretențiile germanilor, regele Ferdinand îi declara lui Iorga: „Mâine îmi vor
cere să îndepărtez pe regină, pe prințul moștenitor”. Ibidem, p. 172.
287
Ibidem.
integrale”.288
În septembrie 1917, sosea de pe front, în vizită la N. Iorga, ziaristul Pamfil
Șeicaru. În timpul acestei memorabile întâlniri, Șeicaru, ca interpret al stării de spirit a
camarazilor săi de arme, expunea istoricului psihologia celor din tranșee care
independent de „uitările de care aveau parte”, „de ticăloșia intendenței”, de neatenția
guvernului, nu renunțaseră nici un moment la îndeplinirea misiunilor încredințate289.
Mulți răniți, după ce părăseau spitalul, renunțau și la concediul de convalescență și se
întorceau pe front290. Oamenii tranșeelor „asistau îndurerați la săparea unei prăpăstii
între cei care pe front se înfruntau cu moartea”291 și cei din spatele frontului, care trăiau
în confortul liniștit al Iașului. Capitala temporară a României lăsa impresia celor care
veneau în permisie de pe front ori într-o misiune oarecare, „că este o lume diferită”
pentru care „războiul nu exista”, că el „nu trăiește în lumea speranțelor și a idealurilor
celor din tranșee”292.
Atitudinea acelor clase superioare, care trăiau în siguranța relativă a Iașului,
demonstrau diferența dintre țara reală și țara legală. Vizibil emoționat de mărturisirile
oaspetelui său, Iorga îi prezenta acestuia teancuri de scrisori primite de la ofițerii de pe
front, „adevărate răbufniri de revoltă” față de situația existentă. Situația grea prin care
trecea România ca urmare a modificării raportului de forțe pe frontul de răsărit în urma
evenimentelor din Rusia, l-au emoționat pe N. Iorga, dar nu l-au dezarmat. Istoria a
demonstrat că „orice prefacere aduce cu sine o tulburare”293 și nici un eveniment
devastator nu a reușit niciodată până astăzi să omoare „cu adevărat un popor care să fi
fost cu adevărat unul și nu o asociație de pradă sub nume de război, în jurul unui
sanctuar”294. Prin urmare, popoarele adevărate „sunt nemuritoare”, considera istoricul,
pentru că acestea știu să depășească marile pericole, să își conserve existența295.
Savantul susținea că forța societății în orice stat era dată de calitatea individuală
ce o compunea. Omul, ca valoare supremă „care poate adăugi la orice lucru” e dator să
o dovedească „în orice moment al existenței sale”296. Încununare a întregii creații, omul
are parte de-a lungul existenței sale de bucurie, de liniște, de prosperitate dar și de
perioade de mare cumpănă ce par insurmontabile. Pentru toate aceste daruri, el era dator
să aducă modesta sa recunoștință Creatorului: „Dobânda darului vieții trebuie plătit de la
un capăt la altul al existenței fiecăruia, scria N. Iorga, și asupra mărimii ei nu are nimeni
dreptul de a se tângui”297. Pe întreaga durată a războiului, N. Iorga a insistat pentru o
„cât mai mare sforțare de disciplină” și solidaritate, a criticat dur deznădejdea, corupția,
„pleava trândăviei și a luxului care s-a hrănit atâta vreme măduva însăși a neamului
nostru”298. Cei care, în momentele grele ale existenței naționale aveau un astfel de
comportament, nu puteau fi considerați români, credea marele istoric, deoarece
288
Idem, Hotare și spații istorice, p. 312.
289
Pamfil Șeicaru, op.cit., p. 62; Nicholas M. Nagy-Talavera, op.cit., p. 174.
290
Ibidem.
291
Ibidem.
292
Ibidem.
293
294
Ibidem, p. 168.
295
Ibidem.
296
Idem, Războiul nostru în note zilnice (1917-1918), p. 97.
297
Ibidem, p. 44.
298
Ibidem, p. 289.
„România însemna o stare sufletească și nu un act de naștere”299. Depășirea acestei stări

de lucruri impunea o revoluție interioară „în sufletele fiecăruia” pentru că „Unirea cea
mare” urma să fie împlinită „nu ca o victorie militară, ci cu o fundație politică”300.
Pornind de la această concepție, N. Iorga aprecia că războiul de reîntregire angaja
întreaga națiune română „în tot ce este, în tot ce are și în tot ce poate care se învederează
în tot dar mai ales toată rezistența morală, toată capacitatea de muncă pe care o
cuprinde”301. Fiecare popor, considera el, va fi apreciat și judecat „după ceea ce vor fi
putut stoarce din împrejurările cele neasemănat de grele, criza de ființă sau de neființă,
de lărgire sau de distrugere prin care trecem cu toții”302.
Iorga a primit numeroase informații despre atitudinea dușmănoasă a evreilor față
de autoritățile civile și militare ale statului, față de populație, de soldații români în timpul
ocupației Puterilor Centrale. Evreii din București „întâmpinau cu flori” și cu „discursuri
în jargoane” (idiș) sosirea germanilor. Ei se bucurau de fiecare înfrângere românească în
fața germanilor303. De asemenea, știrile care-i parveneau lui N. Iorga din teritoriul
ocupat relatau participarea evreilor alături de ocupanți la sechestrarea bunurilor
populației, la acțiuni de sabotaj economic și de spionaj304. Colaborarea evreilor cu
Puterile Centrale era un fapt cunoscut în întreaga Europă de Răsărit. Presa din această
regiune făcea referiri la acțiunile și domeniile colaborării acestora cu trupele germane și
austro-ungare305.
În Europa Centrală și de Vest, constata deputatul de Prahova, evreii participau
alături de toți cetățenii la efortul general de susținere a efortului de război, luptând
efectiv în armatele Franței, Germaniei, Austro-Ungariei și Italiei306. Istoricul se arăta
impresionat de atitudinea evreilor din Italia unde „ei sunt doar italieni de confesiune
mozaică, ei nu cunosc nici o altă limbă, orice alte trediții, nici alte veșminte și nu au avut
în trecut nici în prezent relații cu dușmanii Italiei”307.
Pornind de la aceste constatări, N. Iorga îi îndemna pe cei din Regat să aibă
aceeași atitudine ca și cei din Occident, deoarece în România „ei cer totul și nu dau
nimic, iar pentru a avea drepturile cerute trebuie să se manifeste ca cei italieni sau
francezi cu aceeași vechime ca cei din vechiul Triest”308.
În Europa Centrală și Occidentală, procesul de emancipare a evreilor începea în
ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Regele
Prusiei, Frederic al II-lea și împăratul habsburgic, Iosif al II-lea, înlăturau purtarea
semnului distinctiv, impozitul corporal perceput de la evrei și le acordau o mare libertate
în domeniul comercial și industrial. Revoluția Franceză și Imperiul napoleonian au
proclamat emanciparea completă sau parțială a evreilor309. După 1830, emanciparea
299
Ibidem.
300
301
Neamul Românesc, an XII, nr. 51, 23 februarie 1917.
302
N. Iorga, Voința obștii românești, p. 138.
303
Apud Nicholas M. Nagy-Tallavera, op.cit., p. 162.
304
Ibidem. N. Iorga, Memorii, vol. I, p. 49.
305
Ibidem, p. 161.
306
Ibidem, p. 162.
307
Ibidem.
308
Ibidem.
309
Vezi pe larg, Jacque Madaule, Istoria Franței, vol. III, traducere de Eugen Rusu, prefață
de Gheorghe Nicolae Cazan, București, 1973.
acestora înregistra progrese semnificative. În Imperiul austro-ungar, procesul se realiza

complet odată cu instaurarea regimului dualist în 1867, iar în Germania, către 1870310.
Viena și Berlinul deveneau printre cele mai puternice centre ale emancipării evreilor.
Acolo s-a dezvoltat Haskala, mișcarea evreiască a Epocii Luminilor311. Astfel se poate
explica loialitatea evreilor față de Austria (ulterior Austro-Ungaria) și Germania, state
pe care le considerau adevăratele lor patrii. În epoca modernă, afirma istoricul Nagy-
Tallavera, când „masele de evrei tânguiau după o cultură superioară apuseană, porneau
spre Viena și Berlin”312. Ei considerau că „tot ce este bine în mod tradițional vine din
Germania și ceea ce este rău, conform tradiției, din Rusia”313. Climatul de toleranță și
libertate din Germania a dezvoltat acea „afinitate schizofrenică” dintre evrei și
germani314. Aceasta s-a manifestat puternic în timpul Primului Război Mondial, evreii
considerând armata germană „cvasieliberatoare” în răsăritul Europei, la București, în
Bucovina sau în Transilvania315.
Atitudinea critică a lui N. Iorga se îndrepta în egală măsură, atât asupra evreilor,
cât și a românilor care pactizau cu inamicul, toți fiind considerați agenți ai destabilizării.
În concepția sa, marile realizări naționale nu se puteau obține decât printr-o solidaritate
deplină „între cei de sus și cei de jos”, indiferent de starea socială și originea etnică316.
Solidaritatea națională, sintetizată prin formula „Prin toți și pentru toate”, ajuta la crearea
României de mâine, devenită un stat democratic care va garanta drepturile și libertățile
tuturor locuitorilor săi, indiferent de originea etnică și religie. Realitățile istorice care au
urmat Primului Război Mondial au confirmat tezele lui N. Iorga.
În calitate de președinte al Camerei Deputaților, N. Iorga s-a manifestat direct și
deschis pentru realizarea marilor reforme democratice de care să beneficieze în egală
măsură membrii întregii societăți românești.
După părăsirea P.N.D. de către profesorul A.C. Cuza, acccentele de antisemitism
de natură socială care s-au manifestat în retorica lui N. Iorga au dispărut complet, el
manifestând o simpatie sinceră față de mișcarea sionistă317. Savantul a salutat intrarea
trupelor generalului Allenby în Ierusalim, care „nu era un Godffroi de Bouillon”, el
„venea în Ierusalimul lui David și al lui Solomon”318. Simpatia față de mișcarea sionistă
ce dovedea schimbarea totală de optică față de chestiunea evreiască era explicată de
istoric prin aceea că „naționalist” fiind „nu putea proceda altfel”319.
N. Iorga se arăta mâhnit de atitudinea unei mari părți a clasei politice românești,
care își urmărea doar propriile interese. Indecizia și discordia, considera acesta, erau
310
A.J.P. Taylor, Monarhia habsburgică (1809-1918). O istorie a Imperiului austriac și a
Austro-Ungariei, traducere de Cornelia Bucur, București, p. 123-135; Andrina Stiles,
Unificarea Germaniei (1815-1890), traducere de Iuliu și Mihai Popescu, București, p. 108-
121.
311
Ibidem.
312
Nicholas M. Nagy-Tallavera, op.cit., p. 161.
313
Ibidem, p. 162.
314
Liderul evreu N. Goldman, parafrazându-l pe Goethe, vorbea despre acea „afinitate
schizofrenică dintre evrei și germani”. Ibidem, p. 161.
315
Ibidem, p. 162.
316
N. Iorga, Stări sufletești și războaie, p. 157.
317
Nicholas M. Nagy-Tallavera, op.cit., p. 175.
318
Ibidem.
319
Ibidem.
caracteristicile vieții politice în acel moment greu al luării deciziilor320. Savantul

constata o reînviere a luptelor de partid, „o rușine și o amenințare pentru România atât
de miraculos ridicată din patul ei de agonie”321. Se profila, considera el pe bună
dreptate, o criză de guvern. Conservatorii democrați ai lui Take Ionescu doreau „o
schimbare de regim”, iar Brătianu urmărea parcă „să scape de balastul acesta”322.
Ideea unei schimbări de guvern, „aparențele unui guvern național”, speria pe toți
reprezentanții diplomatici din țările Antantei aflați la Iași. Atașatul militar al Franței,
Luynes, era uimit pur și simplu să constate că în loc de solidaritate, „urmărim asemenea
vrajbe când în toată lumea se căutau cât mai mulți participanți la răspundere”323. „Ura,
invidia, toate sentimentele păcătoase din luptele de partid pentru putere”324 creau în
capitala provizorie a României, Iași, „o atmosferă tot mai grea, tot mai insuportabilă
[…] un pustiu de credință”325. Unii dintre reprezentanții clasei politice plecați în exil la
Odessa, acea „parte a parazitismului politic”, cum o denumea Iorga, nu conteneau „să
intrigheze contra unui guvern de fapt mort și a unui rege”326.
Au existat voci în teritoriul liber, cât și în cel ocupat, care solicitau aplicarea
pedepsei cu moartea prin împușcare a „acelora care făcuseră nenorocirea țării”327. Unii
membri ai clerului, în frunte cu arhimandritul Iulian Scriban, consemna cu surprindere
marele istoric, au redactat manifeste pe care le-au răspândit în tranșee prin care
mulțumeau pentru sacrificiul soldaților pe front și îi mîndemnau să se întoarcă la vetrele
lor328.
N. Iorga primea zilnic informații din teritoriul ocupat privind atitudinea
germanilor față de populație, instituțiile românești, activitatea economică și diferitele
proprietăți. Denumirile gărilor erau afișate în limba germană, „ca într-o țară străină”329.
Românii aveau nevoie de interpret pentru a vorbi cu oficialitățile de ocupație, apelând la
evrei330. Ocupantul proceda la o severă campanie de rechiziționare de produse agricole
și de diverse bunuri de la populația civilă. De asemenea, consemna Iorga, „s-au luat
pretutindeni toate cele în legătură cu industriile ca să fim siliți apoi de a cumpăra de la
dânșii”331.
Proprietarii care doreau să-și reocupe casele erau alungați de soldații germani332.
Multe din bunurile celor refugiați în Moldova fuseseră grav deteriorate prin schimbarea
destinației ori prin lăsarea lor într-o totală paragină. În această situație s-a aflat și
proprietatea istoricului de la Vălenii de Munte.
Referindu-se la averile abandonate în teritoriul ocupat, N. Iorga afirma că, dincolo
320
Gh. Florescu, op.cit., p. 115.
321
322
Ibidem, p. 257.
323
Ibidem.
324
Ibidem.
325
326
Ibidem.
327
328
Ibidem; idem, Memorii, vol. I, p. 290.
329
Ibidem, p. 49.
330
Ibidem.
331
Ibidem, p. 158.
332
Iorga făcea referire la cazul doamnei Crețuleanu care, încercând să-și redobândească
locuința, fusese împiedicată de soldații germani. Ibidem, p. 56.
de faptul că ele, ca bunuri, satisfăceau trebuințele umane zilnice, în ele, „am închis o parte
din sufletul nostru pentru că acest suflet nu e întreg fără ele”333. Din această cauză, fiecărui
proprietar al acestor averi, „i se strânge inima la ideea că nu le va mai revedea niciodată”,
deoarece în ele era depozitată o parte „din esența noastră morală”334.
În executarea acțiunilor de confiscare a bunurilor de tot felul erau implicați
soldații și ofițerii germani. Marele istoric prezenta situația subofițerului german Schmidt
care fusese degradat și condamnat la trei ani de închisoare pentru că refuzase să fure
pentru ofițeri. Socialist ca orientare politică, subofițerul german îi îndemna pe români să
nu se lase prădați la ordinul împăratului german335.
Autoritățile de ocupație germane intensificau campania „jocului de-a revoluția”,
de instigare a țăranilor contra marilor proprietari, dar și a populației, împotriva
guvernului de coaliție Brătianu-Take Ionescu336.
În București, Calea Victoriei era plină de străini și străine „împodobite cu tot ce
amanții lor militari au putut fura din garderobe”337.
333
Idem, Războiul nostru în note zilnice, vol. III, p. 302.
334
Ibidem.
335
Ibidem, p. 56.
336
Ibidem, p. 158.
337
Societatea bucureșteană i-a fost prezentată istoricului de Constantin Băicoianu care își
petrecuse concediul de două săptămâni acolo și unde i se ceruse de către autorități „să cugete
ce vrea dar să nu vorbească nimic”. Ibidem, p. 220.
UNIVERSITARII IEŞENI ŞI MEDIILE ACADEMICE EUROPENE
ÎN ANII ’20
Anca Elena Rusu
Universitaires des Iassy et européens dans les années ‘20

Résumé
Cet article présente, en particulier l'analyse des relations culturelles de Université

„Al.I. Cuza” Iassy, en termes d'enseignants, avec un accent particulier sur les activitées
de spécialisation et d’enseignement des enseignants. Dans ce contexte, l'étude se
concentre sur les aspects de la relation culturelle, sur une vue comparative et un
l'intégration de l'enseignement roumain en Europe.
Mots clé: Université de Iassy, relations culturellles, l’integration en Europe,
spécialisation
Cuvinte cheie: Universitatea din Iaşi, relatii culturale, integrare în Europa,
specializare
Istoria universităţilor s-a impus ca domeniu autonom de cercetare cu mare

dificultate în spaţiul istoriografiei româneşti, ea a fost mai mult o formă de
recunoaştere simbolică, o marcare a jubileului diverselor instituţii de profil. O analiză
în acest registru, al istoriei culturale, este mai curând un proiect de viitor, în condiţiile
vastităţii materialului aflat în arhive, în mare parte necercetat, fapt demonstrat de
realitatea vremii1.
În această ordine de ideii, constatăm că evoluţia învăţământului reprezintă o
zonă esenţială pentru înţelegerea spiritului în care s-a înfăptuit şi consolidat Marea
Unire, pentru descifrarea multiplelor semnificaţii ale perioadei interbelice, pentru a
stabili coordonatele României întregite în istoria modernă şi contemporană. Cert este
că, România modernă a fost rezultatul acţiunii elitei politice româneşti, o elită formată
în proporţie de 80% în Occident, elită care a manifestat dorinţa şi a demonstrat
capacitatea de a prelua, dar mai ales de a aplica în spaţiul românesc modelul societăţii
occidentale. Pentru desăvârşirea acestui obiectiv, liderii politici şi-au propus crearea
unui cadru instituţional asemănător cu cel din statele dezvoltate, învăţământul superior
având prioritatea strategică.
În ansamblu, elita românească şi-a propus, şi a reuşit până la un punct să
copieze modelul occidental, în general, şi modelul francez în particular, Franţa fiind
1
Exemplul cel mai elocvent fiind dat de cazul profesorului Albert Bessemans, de la Universitatea Gent din
Belgia, a cărui diploma ce statua titlul „doctor honoris causa”, a fost descoperită recent, datează de la 9
octombrie 1939, nu a mai fost revendicata de titular şi este şi acum păstrată în Muzeul Universităţii Ieşene.
Universitarii ieşeni şi mediile academice europene în anii ’20 173
pentru câteva generaţii, marea iubire a românilor. Sentimental, Franţa dispunea de

poziţii mai bune în România, dar geopolitica şi economia îi favoriza pe germani. În
plus, germanii erau beneficiarii celui de al doilea model invocat de români după cel
francez, mai ales pentru românii ce aparţinuseră Imperiului dualist şi, din acest punct
de vedere, se distingeau de elita românească din vechiul Regat. Şi astfel, duelul
franco-german s-a purtat şi pe teren românesc, cele două modele – francez (în
subsidiar, belgian) şi german (cu varianta sa austriacă), au ocupat aproape în
întregime, timp de un secol, imaginarul politic şi cultural al românilor.
Au fost cu precădere analizate relaţiile culturale ale Universităţii ieşene, din
prisma profesorilor, accentul căzând pe specializare, pe activitatea didactică şi
ştiinţifică, dar şi recunoaşterea internaţională a meritelor universitarilor ieşeni. În acest
context, studiul este centrat pe aspectele culturale ale relaţiei forului ieşean cu centrele
academice europene, analizate în contextul preluării modelelor de organizare
instituţională, a metodelor de cercetare ştiinţifică, a rigorii, ordinii şi stabilităţii acestor
societăţi, elemente ce se încercau a fi aplicate şi pliate realităţii societăţii româneşti, o
privire comparativă oferă cititorului dovada integrării învăţământului românesc în cel
european.
Sursele la care am apelat în abordarea acestui subiect sunt în primul rând surse
de arhivă, cărora li se adaugă presa timpului, memorialistică, Anuarele instituţiei pe
mai mulţi ani, alături de varii publicaţii în domeniu, cu ajutorul cărora am încercat să
surprind diverse ipostaze, activităţi şi manifestări ale universitarilor. Toate aceste
surse confirmă un fapt constatat deja: perioada interbelică rămâne una de vârf în
evoluţia cercetărilor reciproce, respectiv în afirmarea pe plan internaţional a
universitarilor din spaţiul românesc.
În acelaşi timp, sub impactul acestor relaţii şi schimburi academice, evident
este faptul că, învăţământul universitar românesc a cunoscut o extensiune rapidă, atât
sub raport instituţional, cât şi numeric, realitate semnalată cu consecvenţă, în perioada
interbelică, în Situaţiile şi Dările de seamă, prezentate de către rector, la fiecare
început de an universitar. De asemenea, Recensământul lui Leonida Colescu, Codul
învăţământului publicat de Paul Negulescu şi Ion Dumitrescu, dar şi Antologia
legilor învăţământului din România, toate aceste publicaţii susţin obiectivitatea
lucrării, în timp ce utilizarea corespondenţei şi a memorialistici unor nume de
rezonanţă din viaţa culturală românească conferă lucrării elemente de personalitate.
Informaţii privitoare la populaţia universitară, la provenienţa sau situaţia
materială a cadrelor didactice, condiţiile manifestării acestora, la motivele
peregrinărilor academice, specializării şi inovaţii impuse în sistemul de învăţământ
românesc, după model occidental, bineînţeles, pot fi întâlnite şi în lucrările lui Lucian
Năstasă, al cărui nume am ţinut să-l menţionez datorită faptului că, sub raportul
documentaţiei şi-al unităţii materialului, lucrările sale reprezintă o analiză incitantă
metodologic.
Din punct de vedere metodologic, în domeniul de cercetare, ne-am axat pe
174 Anca Elena Rusu
îmbinarea criteriului cronologic cu cel tematic. De altfel, tratarea comparativă,

constituie o metodă relevantă şi necesară pentru o abordarea cât mai complexă a
problematicii, conferind lucrării elemente de originalitate. În acelaşi timp, urmând
principiul acribiei, şi utilizând analiza monografică şi metoda statistică la nivelul
relaţiilor academice, cu precădere în raport cu încercarea României de a se încadra în
rândul centrelor academice europene, şi de a concura în această zonă, am considerat
că aceste metode constituie elemente importante pentru temă2.
Redactarea lucrării ne oferă posibilitatea de a aborda problema interferenţelor
academice şi a importanţei acestora din prisma centrelor şi domeniilor de studii, dar şi
a mediului intelectual în care evoluează universitarii ieşeni, atât în timpul, cât şi după
terminarea studiilor. Se poate remarca din statisticile vremii că intelectualitatea
română este formată, în mare parte, în Europa Centrală şi de Vest, şi că viaţa
intelectuală ieşeană se află categoric sub semnul acestui spaţiu cultural.
Cultura devine astfel, o modalitate de relaţionare cu numeroase state europene,
un dialog politic cu societatea, dar mai ales o cale de acces spre o poziţie importantă
în societate. De aceea, şi caracterul atât de eclectic şi ambiţios al relaţiei cu viaţa
culturală în această perioadă, mai exact al relaţiei profesionale cu diferite domenii sau
spaţii ale culturii. În acest context, procesul de formare al intelectualilor ieşeni implică
schimbarea modelului social şi politic şi îmbrăţişarea unui nou model de tip
european3.
Cert este că nivelul superior al elitei intelectuale este reprezentat de corpul
profesorilor universitari4. Universitarii ieşeni au conştiintetizat capacitatea de a se crea
pe sine ca tip socio-profesional, dar şi importanţa organizării activităţilor ştiinţifice
proprii, în relaţia profesională cu societatea. Distingem astfel o largă paletă de
activităţi ştiinţifice şi ocupaţii intelectuale, cu o evoluţie spectaculoasă, în perioada
interbelică, în rândul universitarilor instituţiei din capitala Moldovei.
De remarcat este, însă, faptul că dezvoltarea elitei în spaţiul românesc a impus
la nivelul societăţii o anumită autoritate simbolică. Această categorie socială, creată în
cea mai mare parte în universităţile din afară, era formată din acei tineri care şi-au pus
amprenta asupra societăţii şi culturii româneşti, dominând prin simboluri şi prestigiu.
În această categorie se încadrează, incontestabil, şi profesorii universitari, parte din
elita naţiunii, care şi-au adus aportul în formarea unei noi elite, câştigându-şi atât
recunoaşterea publică a contemporanilor lor, cât şi pe cea a posterităţii. Aşadar,
peregrinarea academică a constituit aproape întotdeauna o formă de circulaţie a
indivizilor aflaţi în căutarea bunurilor culturale. Această realitate a reprezentat, grosso
modo, contextul pe care se pliază subiectul lucrării de faţă, baza materială în
redactarea lucrării, dat fiind faptul că elita intelectuală a lăsat cele mai consistente
2
Lucian Boia, România, ţară de frontieră a Europei, Bucureşti, 2007, p. 213.
3
Cristophe Charle, Intelectualii în Europa secolului al XIX-lea. (Eseu de istorie comparată). Traducerea
Tudor Vlădescu, Iaşi, 2002, p. 455.
4
Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950, Bucureşti, 2011, p. 94.
mărturii în privinţa peregrinărilor lor academice prin Europa.

Odată cu evoluţia cercetării, se cuvine a analiza şi terminologia de bază, în
cazul de faţă termenul de universitari, pentru a şti care era rolul şi poziţia exactă a
acestora în societate. Ştiut e faptul că universitarii reprezintă o parte a elitei naţionale,
ce constituie principalii actori implicaţi în afirmarea culturală externă. În dorinţa de a
defini universitarii, amintim Legea pentru statutul funcţionarilor publici din 19
iunie 1923, care susţinea faptul că profesorul universitar era un funcţionar public.
Totodată, Legea prevedea printre caracteristicile unei funcţii publice şi ale unor
instituţii publice: remuneraţia, numirea sau alegerea, jurământul, votarea unui buget
de către Parlament5. Condiţiile în care se putea vorbi de un funcţionar public, conform
articolului 1 din lege, priveau cetăţenia română şi îndeplinirea unui serviciu public
permanent în instituţii ale căror buget este aprobat de Parlament, de asemenea, la
intrarea în funcţia publică era obligatorie depunerea jurământului6.
În cazul profesorilor universitari, legea nu stipula o condiţie aparte în cadrul
funcţionarilor publici. Universitatea din Iaşi perpetua tradiţia inaugurată de Statutele
inaugurale, acolo unde profesorii erau consideraţi înalţi funcţionari publici. În anii
interbelici, universitarii ieşeni s-au considerat o categorie distinctă în rolul de
funcţionari publici, asumând o condiţie singulară.
Dezvoltarea legăturilor culturale cu Occidentul a fost favorizată de participarea
activă a României la viaţa internaţională şi la schimburile de valori, astfel încât
cercetarea ştiinţifică a stat, în această perioadă, sub semnul deschiderii către centre
europene de mare prestigiu. Pentru eficientizarea învăţământului superior românesc s-
a urmărit ridicarea nivelului ştiinţific şi pedagogic prin participarea la manifestări
internaţionale de prestigiu, perfecţionarea în varii domenii, completarea studiilor şi
publicarea unor rezultate valoroase în străinătate7.
Există argumente documentate prin realizări în ceea ce priveşte evoluţia
Universităţii ieşene, în timp ce competenţa şi pasiunea sunt deziderate constante în
activitatea cadrelor didactice ale Universităţii în deceniul al doilea, al secolului al
XX-lea, când în cadrul facultăţilor s-a creat o veritabilă emulaţie, un spirit universitar
propice pentru competiţie, progres şi afirmare. A devenit evident că în cadrul
Universităţii ieşene exista un fond documentar satisfăcător, au fost îmbunătăţite
condiţiile materiale, eficienţa activităţii didactice a crescut, iar încadrarea unui corp
profesoral de excepţie a devenit o constantă, mai ales după stabilirea unor relaţii de
colaborare cu savanţi şi instituţii din străinătate. Profesorii ieşeni, angajaţi în
importante activităţi cu profundă relevanţă socială, au condus reviste de prestigiu
5
Jean H. Vermeulen, Statutul funcţionarilor publici, Bucureşti, 1933, p. 10.
6
În anul 1930 textul jurământului s-a modificat, după cum urmează: „Jur a fi credincios Regelui şi
intereselor ţării mele, de a observa în totul Constituţia şi legile ţării, de a executa cu onoare şi cu conştiinţă
funcţiunile ce imi sunt încredinţate şi de a nu face nimic de natură a pereclita ordinea în stat. Aşa să îmi
ajute D-zeu”.
7
Iosif Gabrea, Şcoala românească şi structura ei politică 1921-1931, Bucureşti, 1932, p. 52-58.
176 Anca Elena Rusu
ştiinţific, cultural-artistic şi politic, au creat şi au condus societăţi culturale şi

ştiinţifice, dar înainte de toate au popularizat ştiinţa prin intermediul extensiunii
universitare8.
Universitatea participă, în perioada interbelică, cu toate forţele, la viaţa
culturală a ţării şi la formarea unei intelectualităţi de marcă. Cu siguranţă, necesitatea
unei specializări cât mai riguroase, potrivit scopurilor esenţiale calificării unor cadre
cu un înalt nivel ştiinţific, a impus creşterea numărului de mobilităţi externe, dar mai
ales creşterea numărului de secţii la toate facultăţile9. Ca urmare, se observă creşterea
numărului de cadre didactice, permanenta transformare a programelor de curs şi
seminar, dar şi dinamica specializărilor, adaptată societăţii româneşti a perioadei
interbelice. Aceste mutaţii semnificative s-au produs pe fondul contactului cu
societatea occidentală, cu un mediu academic luat drept model de mai toţi profesorii
Universităţii, în activitatea lor10.
Perioada dintre cele două războaie a consacrat poziţia instituţiei ieşene în
circuitul internaţional, schimburile academice cu zeci de universităţi şi institute din
diferite ţări având la bază un proces deschis de afiliere, iar criteriile de alegere a
partenerilor externi ţinând de interesele ştiinţifice, de oportunităţi, de prestigiu. Astfel,
în anii interbelici Universitatea ieşeană a dezvoltat legături cu universităţi, institute de
cercetare şi biblioteci din Europa, dar şi din Statele Unite ale Americii, obiectivul său
fiind îngemănarea tradiţiilor culturale româneşti cu cele ale culturii moderne
europene11.
Din perspectiva domeniilor, constatăm o evoluţie uimitoare a unor profesii
reclamate de noile realităţi şi cerinţe, impuse de realitatea anilor ’20, ai secolului al
XX-lea. Cea mai spectaculoasă evoluţie, cu o mare căutare în rândul intelectualilor, a
avut-o domeniul ştiinţelor juridice, înregistrând o schimbare radicală a statutului
profesiei. De altfel, şi nevoia de cadre specializate pentru gestionarea problemelor
economice ale României, aflată în plin proces de modernizare, a determinat evoluţia
studiilor economice, care au câştigat, încă din primii ani ai deceniului al doilea, o
poziţie importantă pe agenda mobilităţilor externe. Este evident că, în această
perioadă, un număr remarcabil de studenţi şi profesori au optat pentru specializări
economice şi juridice, iar analiza structurii socio-profesionale a Parlamentului
interbelic susţine întru-totul această realitate, demonstrând că 35,5% dintre membrii
acestuia erau absolvenţi ai unor cursuri juridice, semnificativ fiind însă şi faptul că
marea majoritate a celor care aveau facultatea de drept posedau o diplomă franceză12.
8
Lucian Boia, România, ţară de frontieră a Europei, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 213.
9
Lucian Năstasă, Itinerarii spre lumea savantă. Tinerii din spaţiul românesc la studii în străinătate
(1864-1944), Cluj-Napoca, Editura Limes, 2006, p. 40.
10
Ion Agrigoroaie, Pagini din istoria Universităţii ieşene în perioada interbelică, în Universitatea din
Iaşi. De la modelul francez la sistemul Bologna, coord. Gh. Iacob, Iaşi, 2007, p. 223-224.
11
Ionuţ Nistor, Aniversarea semicentenarului (1911), în Istoria Universităţii din Iaşi, Alexandru Florin
Platon, Gheorghe Iacob (coord.), Iaşi, 2010, p. 259-269.
12
Florea Ioncioaia, Tinerii români şi greci la studii în Franţa, în vol. Istoria ca lectură a lumii, ed. L.
Sub raportul mediilor intelectuale, alături de instituţiile culturale naţionale,

primează centrele europene care oferă perspective sigure pentru o carieră de succes la
întoarcerea în ţară. Un rol important în formarea intelectualilor românii, la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, după cum am subliniat şi
în paginile anterioare, l-au avut marile centre universitare europene, din state precum
Franţa, Germania şi Austria, dar şi centre precum Italia, Ungaria, Belgia şi Elveţia,
alături de Spania, Grecia sau Anglia, care şi-au pus amprenta, la rândul lor, în
formarea elitei româneşti13.
Participarea activă a Universităţilor româneşti la viaţa culturală
internaţională, în perioada interbelică, a fost extrem de intensă, dovadă în acest sens
fiind numeroasele evenimente culturale şi ştiinţifice la care universitarii ieşeni şi-au
făcut simţită prezenţa. Primul deceniu interbelic a încununat viaţa academică ieşeană
prin obţinerea unor rezultate valoroase în centre de cultură din străinătate, rezultate
recunoscute şi apreciate de întreaga lume academică. De altfel, universitarii mediului
academic ieşean s-au implicat activ în toate problemele vieţii culturale, având
reprezentanţi în mai toate instituţiile culturale ale vremii menite să susţină colaborarea
interuniversitară la nivel european.
Un rol deosebit în propagarea culturii, în această perioadă, l-a jucat Societatea
Naţiunilor, la nivelul căreia mediul academic românesc a încercat să-şi aducă activ
aportul. Astfel, în jurul Societăţii Naţiunilor au apărut o serie de instituţii propagatoare
ale spiritului genevez. Cea mai semnificativă iniţiativă în acest sens, a fost constituirea
Universităţii Internaţionale, organizaţie destinată să unească sub acelaşi sceptru, al
învăţământului superior şi culturii universale, Universităţile şi Asociaţiile culturale
internaţionale14.
Printre instituţiile culturale ale vremii, poate fi amintit Biroul de Studii
Internaţionale din Geneva, birou ce organiza în timpul vacanţelor de vară două cicluri
de cursuri libere, destinate studenţilor străini, în timp ce profesori erau aleşi
personalităţi ale celor mai cunoscute universităţi europene şi americane15. În 1925, tot
sub inspiraţia Ligii, este înfiinţat Biroul Internaţional de Educaţie, o instituţie de
renume mondial, ce se adresa corpului profesoral pentru desăvârşirea formaţiei
profesionale, prin stagii de specializare, fapt aplicabil prin organizarea unor cursuri
speciale.
Biroul de Schimburi Internaţionale reprezenta o altă instituţie afiliată
Societăţii, care monitoriza valoarea publicaţiilor ştiinţifice apărute în mediul academic
european. Cele mai documentate lucrări erau trimise Comisiei Internaţionale de
Cooperare Intelectuală, care se ocupa de intermedierea schimbului de publicaţii
externe, astfel încât cele mai bune publicaţii provenite din diverse medii academice
Năstasă, Iaşi, 1994, p. 525-542.

13
Lucian Năstasă, Intelectualii şi promovarea socială, Cluj-Napoca, 2004, p.156-157.
14
Arhivele Iaşi, Fond Universitatea, Rectorat, Dosar 954/1921, f. 8.
15
Constantin Kiriţescu, O viaţă, o lume, o epocă, Memorii, Bucureşti, 1979, p. 246.
178 Anca Elena Rusu
intrau în posesia sa, în schimbul altor publicaţii externe16.

Începând cu 1922, universitarii ieşeni participă la multe din formele de
manifestare culturală ale noului organism internaţional, Societatea Naţiunilor. Cea
mai importantă activitate a fost desfăşurată în cadrul Comisiei Internaţionale de
Cooperare Intelectuală17, afiliată Societăţii Naţiunilor, a cărui scop era susţinerea
interferenţelor academice, şi în cadrul căreia academicienii ieşeni au fost susţinuţi de
Constantin Kiriţescu, în calitate de reprezentant al Ministerului Educaţiei Naţionale
din România18.
Aşadar, Institutul Internaţional de Cooperare Intelectuală nu a omis din
activitatea sa pe tinerii români cu aspiraţii elevate, ţinând cont de dorinţa de afirmare a
universitarilor ieşeni. Astfel, în contextul organizării conferinţei cu tema Échanges
universitaires en Europe, Institutul Internaţional a adus la cunoştinţă rectorului
Universităţii din Iaşi măsurile luate în toate statele Europei pentru favorizarea
schimburilor universitare19.
Comisia Naţională avea drept obiectiv transmiterea de informaţii complete şi
precise din viaţa intelectuală românească, pentru ca activitatea intelectualilor să fie
încurajată şi susţinută de instituţia internaţională20.
În aceeaşi ordine de idei, s-a pus accentul pe corespondenţa şcolară
internaţională, Societatea Naţiunilor fiind interesată şi preocupată de a ajuta şi susţine
apropierea popoarelor şi din punct de vedere cultural. A luat naştere, astfel, instituţia
numită Biroul de Corespondenţă Şcolară Internaţională, care urmărea facilitarea
interferenţelor academice, a schimburilor de publicaţii ştiinţifice şi avea drept obiectiv
să pună în legătură directă universitarii şi studenţii din toate statele lumii. Cu centre în
toate ţările lumii, la început difuză, adoptată ca activitate accesorie de diferite asociaţii
culturale internaţionale21, organizaţia s-a cristalizat sub forma unei instituţii speciale,
elaborându-şi o tehnică de activitate22, spre a înlesni corespondenţa. Unul dintre cele
mai bine organizate şi mai cunoscute dintre aceste centre, foarte important pentru
români, inclusiv pentru Universitatea ieşeană, Biroul Francez de Corespondenţă
Şcolară Internaţională, funcţiona la Paris şi a avut o activitate remarcabilă în perioada
1919-1936, punând în legătură un număr impresionant de universitari23.
O menţiune aparte este necesară pentru deplasările externe, ce au oferit
16
17
Comisia Internaţională de Cooperare Intelectuală reprezenta o comisie echivalentă cu UNESCO de
astăzi.
18
Constantin Kiriţescu, op.cit., p. 250.
19
20
Ibidem, Dosar 1047/1923, f. 332.
21
22
Tehnica de activitate a organizaţiei de Corespondenţă şcolară internaţională consta în întocmirea de liste
de studenţi şi profesori de la diverse instituţii din ţara proprie, liste ce erau comunicate instituţiilor
corespunzătoare din alte state, spre a facilita corespondenţa.
23
posibilităţi certe de specializare şi relaţionare, dar mai ales de afirmare. Cu siguranţă,

peregrinările academice au permis familiarizarea profesorilor cu instrumentarul
ştiinţific şi edificarea instituţiei ieşene. Indiscutabil, amploarea fenomenului poate fi
justificată prin prisma specializărilor, impetuos necesare cerinţelor societăţii româneşti
aflată într-o fază nouă a existenţei sale. De altfel, numeroasele peregrinări academice,
specifice perioadei, a tinerilor din spaţiul românesc a fost rezultatul unei cereri
generale de formare profesională în marile centre europene24.
Peregrinările academice şi motivaţiile universitarilor ieşeni

Tarele învăţământului superior românesc au impus, vreme îndelungată,
monopolul universităţilor străine în formarea elitei intelectuale autohtone. Fără
îndoială, se poate afirma că trăsătura fundamentală a elitei culturale şi politice
româneşti25, în prima jumătate a secolului al XX-lea, este formarea profesională în
centre academice europene consacrate. În acest context, modelele occidentale au
reprezentat sursele transformării şi evoluţiei societăţii româneşti, iar sub influenţa lor
s-a modificat aspectul şi spiritul culturii naţionale26.
Trecerea printr-o universitate europeană de prestigiu a fost considerată un
obiectiv demn de urmat, pentru desăvârşirea unei formaţii de calitate. Ţelul esenţial al
tuturor tinerilor cu aspiraţii elevate a devenit, în această perioadă, realizarea unui
stagiu de specializare în spaţiul occidental, dar mai ales obţinerea unui doctorat, ca
instrument al carierei, ceea ce reprezenta atestatul incontestabil al competenţelor,
aptitudinilor şi calităţilor intelectuale, dar înainte de toate era garantul reuşitei sociale.
Pentru perioada interbelică, evident era faptul că oricine avea un titlu universitar luat
în străinătate, avea reuşita carierei asigurată27.
Pe de altă parte, frecventarea unui centru universitar de renume din vestul
Europei constituia o sursă indicată de îmbogăţire culturală şi totodată o distanţare de
moravurile şi ideile preconcepute existente în ţară, reprezentând şi o bună cale de
socializare. Prin urmare, a studia în străinătate presupunea a călători şi a trăi o vreme
în alte spaţii, a te legitima cu uşurinţă ca om profesional, dar mai ales, de a te rupe o
vreme de contextul formativ iniţial şi de a te angaja la aventură, pentru că a părăsi
graniţele ţării însemna, cu siguranţă în perioada interbelică, un act temerar28.
Călătoriile pentru obţinerea unei diplome de specializare, dar şi sejururile
24
Cornel Sigmirean (coord.), Intelectualii şi societatea modernă. Repere central-europene, Târgu
Mureş, 2007, p. 13.
25
Aproape toată elita românească, profesori universitari, înalţi funcţionari, miniştri şi membrii cabinetelor
ministeriale au urmat, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar mai ales în perioada interbelică, filiera
studiilor în străinătate.
26
Lucian Năstasă, ,,Suveranii” Universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei
intelectuale, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007, p. 166-167.
27
Gr. Hurmuzescu, Chestiuni de învăţământ. Universităţile noastre, în Noua revistă română, I, vol. 2,
nr. 24 (15 decembrie), 1900, p. 441.
28
Lucian Năstasă, op.cit., 2006, p. 75-76.
180 Anca Elena Rusu
pentru perfecţionare în capitalele europene ofereau experienţa vieţii metropolitane,

inexistentă la nivel naţional. Alături de rezulatele călătoriilor universitare, profitul era
dublat de aportul unui turism cultural, deoarece în afara prezenţei în sălile de curs,
majoritatea universitarilor români erau interesaţi de arhitectură, muzee şi teatre, astfel
încât foarte importantă era şi oferta culturală a Occidentului, care accentua valoarea şi
calitatea studiilor europene29.
Un alt motiv de specializare în centre externe era conservatorismul românesc,
reticent la disciplinele moderne, şi care genera, adesea, conflicte între generaţii şi
grupuri socio-profesionale. Un exemplu în acest sens a fost cazul lui Eduard Gruber,
care a suplinit catedra de psihologie de la Iaşi, iar insistenţele sale de a crea aici o
catedră şi un laborator de psihologie experimentală nu au găsit ecoul favorabil30.
Putem spune, aşadar, că la baza peregrinărilor universitarilor români stă inadaptarea
ofertelor naţionale faţă de cerere, centrele româneşti fiind rudimentare, bibliotecile
modeste, numărul laboratoarele existente era foarte mic, dar şi prost echipate.
Totodată multe specializări erau inexistente în programa locală, în vreme ce oferta
universitară occidentală era însoţită de o mai mare diversitate culturală31.
În consecinţă, Europa Occidentală a rămas, în perioada interbelică, o mare
atracţie şi un spaţiu ce putea oferi şansele împlinirii profesionale, dar şi modele
culturale ce au avut un rol mobilizator în procesul de formare al tinerilor. Pe de altă
parte, această strategie a specializărilor în domenii novatoare a spart monopolul
materiilor clasice şi a modificat diviziunea muncii intelectuale, ducând la crearea de
noi catedre în specialităţi până atunci absente, dar necesare prin evoluţia cunoaşterii.
Dacă în Apus, prin materii noi, specializate, se înţelegea egiptologia, papirologia,
antropologia, sau semiotica, în România domeniul specializărilor viza discipline
precum arheologia, slavistica, bizantinologia, geografia, sociologia şi etnologia, însă
şi acestea impuse cu întârziere. Un exemplu elocvent în acest sens, Teofil Simenschi,
un excelent sanscritist, deşi a făcut studii temeinice în Germania, nu a putut să
profeseze în domeniu, ci a fost nevoit să predea greaca şi latina. Ilie Popescu-Spinei s-
a aflat în aceeaşi situaţie când, revenit în ţară, după ce a studiat papirologia la Ecole
des Hautes Etudes din Paris, a predat drept roman la Universitatea ieşeană32.
Un rol important în formarea intelectualilor români, în prima perioada a
secolului al XX-lea, l-au avut universităţile din Franţa, Germania şi Austria, iar în
plan secund, centrele academice din Italia, Ungaria, Belgia, Elveţia, dar şi
stabilimentele din Spania, Grecia şi Anglia. Cu siguranţă, însă centrele franceze şi
germane au deţinut primatul, dominând indiscutabil şi fiind caracterizate ca
29
Idem, Generaţie şi schimbare în istoriografia română (sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului
XX), Cluj, 1999, p. 57.
30
Ibidem.
31
Statistica învăţământului public şi particular din România pe anii şcolari 1919-1920 şi 1920-1921,
Bucureşti, 1924, p. XLII-XLIII.
32
Lucian Năstasă, op.cit., 2006, p. 90.
principalele pepiniere de licenţiaţi şi doctori români în literatură, istorie, filologie,

drept, ştiinţe exacte şi în domenii tehnico-ştiinţifice33.
Mergând pe această linie, fără a contrapune spaţiul german celui francez,
statisticile referitoare la ponderea unuia dintre acestea în modernizarea politică şi
culturală a României trebuie atent studiate, din prisma complexităţii diverselor nuanţe
ce le comportă. Astfel, pentru a nu înclina balanţa în detrimentul unuia sau altuia, se
poate sublinia că admiraţia pentru Franţa şi cultura ei nu a fost fără rezerve, la fel cum
nici ataşamentul faţă de Germania nu s-a bucurat de unanimitate34.
Aşadar, se poate concluziona că au existat o multitudine de motivaţii pentru
universitarii ieşeni pentru a accede la universităţile străine. Totodată, o pondere
ridicată pentru plecarea în centrele străine au avut-o dobândirea unui anumit nivel al
competenţelor lingvistice, alături de calificarea şcolară necesară, lucruri ce deschideau
drumul spre centrele universitare europene, dar puteau fi însă şi piedici în calea unor
tineri descurajaţi de cuantumul ridicat al cheltuielilor35.
Efectuarea unor călătorii de studii sau specializări în străinătate, obţinerea de
burse şi de doctorate, dar şi vizitele reciproce, au reprezentat o dezvoltare amplă a
legăturilor cu instituţii şi personalităţi de seamă, din toate centrele universitare
europene, şi nu numai. Indiscutabil, călătoriile de studii, indispensabile progresului
ştiinţific, sunt impetuos necesare tuturor universitarilor, indiferent de domeniul de
activitate, dat fiind faptul că profesorilor le sunt necesare deplasările pentru
specializare, manifestările ştiinţifice, contactul permanent cu cărţile şi publicaţiile de
specialitate, tocmai pentru a ţine legătura cu progresul continuu din viaţa culturală şi
ştiinţifică.36
În această ordine de idei, problema interferenţelor româno-franceze îmbracă
diverse aspecte. Putem sublinia iniţiativa de afirmare a personalităţilor româneşti în
spaţiul academic francez, inclusiv cea a universitarilor ieşeni, atât prin activitatea
didactică şi ştiinţifică, cât şi prin participarea la conferinţe şi congrese internaţionale,
manifestări ştiinţifice ce ofereau perspective de afirmare alături de nume remarcabile
din viaţa culturală şi ştiinţifică a vremii37.
Franţa constituia un model al statului birocratic, în cadru căruia instituţiile de
învăţământ superior erau impregnate de o atmosferă politică, culturală şi intelectuală
deosebită, formându-se astfel gustul pentru literatură, spirit ştiinţific şi artă, dar unde
se dezvolta şi interesul pentru problemele sociale. În aceaste condiţii, românii au
elogiat aproape la unison calitatea învăţământului superior francez, ceea ce justifică
33
Idem, Intelectualii şi promovarea socială, Cluj-Napoca, 2004, p. 156-157.
34
Victor Karady, La migration internationale d’etudiants en Europe, 1890-1940, în Actes de la
Recherche en Sciences Sociales, no. 145/2002, p. 55.
35
Ibidem.
36
Gh. Forţu, Criza de profesori, în Curentul Nou, Bucureşti, Anul I, nr. 25, 5 sept, 1920, p. 385-386.
37
Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România, trad. Aurelia Dumitraşcu,
Bucureşti, 2006, p. 28.
182 Anca Elena Rusu
dorinţa universitarilor ieşeni pentru specializare în această zonă, respectiv dorinţa de

a-şi susţine doctoratul în mediul academic francez38.
Deşi aceste elemente au pus Franţa în competiţie cu Germania39, se poate
constata, la început de secol, că din totalul studioşilor străini din Franţa, 18% erau
români, procent ce va creşte treptat în perioada interbelică, ca urmare a victoriei
franceze în prima conflagraţie mondială. Astfel, observăm că opţiunea pentru
universităţile pariziene era dublată şi de cea pentru centrele provinciale, precum Lyon,
Nancy, Toulouse sau Strasbourg, ceea ce a făcut ca Franţa să domine piaţa
internaţională universitară, fiind principala beneficiară a mobilităţii studenţesţi din
epocă, majoritatea tinerilor provenind din centrul şi sud-estul Europei40.
O trecere în revistă a specializărilor în centrele franceze demonstrează că
dominante erau studiile juridice, alături de cele medicale41, urmate de studiile de
filosofie, istorie şi sociologie, literatură şi lingvistică, care au ocupat un loc de top în
preferinţele românilor, urmate de ştiinţele exacte42.
În ceea ce priveşte ponderea universitarilor de la noi în universităţile germane,
aceasta este invers proporţională cu ierarhia europeană, cele mai căutate specializări
fiind cele de drept şi medicină, în timp ce ştiinţele exacte şi cele tehnice au captat
atenţia unui public studenţesc format din tineri proveniţi din alte state, public numeros
de altfel, mai ales că Germania reprezenta spaţiul unde se construiseră primele
laboratoare sistematice în domeniu43.
În acelaşi timp, se observă influenţa şi preluarea modelului german în procesul
de formare a elitelor locale, ca şi efectele celor învăţate în mediul academic german,
inclusiv limba germană, lucruri care au rămas constante în cultura românească. Pe de
altă parte, preocupările de studiere a limbii, culturii şi civilizaţiei germane, a
germanisticii, au constituit suficiente argumente pentru înfiinţarea unor catedre de
germanistică în cadrul instituţiilor de învăţământ române, şi cu atât mai mult în cadrul
Universităţii din Iaşi44.
Comparativ cu instituţiile franceze, în Germania universitarii români s-au situat
38
Ibidem, p. 37.
39
Deşi ambele ţări erau producătoare ale unor culturi universalizante, fiecare dintre aceste două state căuta
să coopteze o clientelă universitară străină, primul război mondial va înclina balanţa în favoarea Franţei,
fapt ce demonstrează implicarea politicului în influenţarea opţiunii tinerilor cecetători.
40
G. Antonescu, Organizarea învăţământului în 28 de ţări, Bucureşti, 1932, p. 63.
41
Dan Berindei, Cultura naţională română modernă, Bucureşti, 1986, p.38-39.
42
Din acest punct de vedere, conduita universitarilor români era diferită de a celorlalţi studioşi, de alte
naţionalităţi, care se orientau mai ales spre facultăţile de litere. Diferenţa poate fi explicată prin faptul că
studenţii români aveau drept ţintă dobândirea unui titlu universitar occidental, în vederea unei cariere
ulterioare în ţară, în timp ce occidentalii urmau aceste stagii în Franţa drept o formaţie complementară, de
scurtă durată, vizând mai ales studiile literare, culturale, fără a dori să obţină neapărat o diplomă.
43
A. Corbea-Hoişie, Germanistica universitară în Iaşi. Bilanţul unui multiplu început, în Universitatea
din Iaşi. De la modelul francez la sistemul de la Bologna, coord. Gh. Iacob, Iaşi, 2007, p. 427.
44
Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial,
Bucureşti, 2009, p. 117.
mai tot timpul pe locul cinci ca pondere printre străini, tinerii din România fiind
prezenţi în proporţie de 3,4% din totalul străinilor veniţi aici pentru studii şi
specializare. Cu toate că mediul academic german era extrem de atractiv pentru
studenţii străini, primul război mondial a diminuat considerabil nu doar prezenţa
academicienilor români în acest spaţiu, ci şi simpatia faţă de această naţiune. De
remarcat sunt dificultăţile economice pe care le traversa Germania, ceea ce a impus
creşterea cheltuielilor străinilor pentru călătorii de studiu şi specializare, în aceste
condiţii, deşi tinerii români încă mai optau pentru universităţile germane, alegerea lor
era adesea criticată, mai ales că erau impuse anumite taxe pentru non-germani,
examene de limbă germană şi era aplicat principiul naţiunea preferată pentru
străini45.
Călătoria de studiu şi specializare se transforma, de cele mai multe ori, într-un
exerciţiu de informare şi cunoaştere extinsă la toate palierele societăţii germane.
Extrem de apreciată era universitatea din Gottingen, leagănul renaşterii universitare
germane, urmând apoi pe scara preferinţelor Berlin, Leipzig, Halle, Bonn şi
Heidelberg, dar nici viaţa cotidiană, economia, starea politică sau cultura nu au fost
neglijate46.
Interferenţele academice ale Universităţii din Iaşi au fost completate şi de
sedimentarea unor relaţii cu Italia, care propunea instituţiei ieşene, la începutul
primului deceniu interbelic, afilierea la Biroul de Înalte Studii, ce urma a fi constituit
la Roma, sub patronajul prof. M. Luigi Luzzatti, rector al Universităţii din capitala
Italiei. Scopul acestui Birou era de a susţine schimbul de publicaţii, dar şi de
facilitarea şi intensificarea raporturilor dintre studenţii şi profesorii italieni cu studenţii
şi cadrele didactice din centre externe.
În aceste condiţii, în Peninsula italică s-au înscris pentru specializare, în varii
domenii, tineri cu aspiraţii elevate de la Universitatea din Iaşi. La începutul secolului
al XX-lea, Italia a continuat să reprezinte un centru de atracţie pentru tinerii românii
care participau activ la peregrinările academice, în dorinţa de specializare în diverse
domenii, deşi ponderea sa nu mai era aceeaşi ca în perioada modernă. Prezenţa
tinerilor români a fost cel mai bine cotată la Universităţile din Torino, Roma,
Bologna, Padova şi Milano, înmatriculaţi preponderent la medicină (în procent de
75%), dar nu în număr insignifiant au fost cei înscrişi la drept, litere şi ştiinţe. Cu toate
acestea, universităţile italiene nu au jucat un rol important în formarea elitei
româneşti, peninsula reprezentând mai degrabă o atracţie pentru călătoriile de plăcere,
uneori şi cu rol de cercetare, spaţiul fiind privit ca un muzeu în aer liber, a cărui
moştenire culturală se întindea din antichitate până după perioada Renaşterii47.
Informaţiile statistice ne prezintă existenţa unui procent mai ridicat a tinerilor români,
în acest spaţiu, în primul deceniu interbelic, când marea majoritate a universitarilor
45
Ibidem.
46
Iorgu Iordan, Memorii, I, Bucureşti, 1977, p. 229.
47
Ibidem.
184 Anca Elena Rusu
români frecventa specializări medicale, urmând apoi studiile juridice, litere şi ştiinţe.
Belgia, beneficiară a patru universităţi, începând cu Universitatea Catolică de
la Louvain, alături de Bruxelles, Liege şi Gand, şi-a adus, la rândul său, un aport
evident în formarea elitei politice şi intelectuale româneşti, cu precădere a celei ieşene,
spre care s-a îndreptat pentru specializare, un număr deloc insignifiant de universitari
ieşeni, mai ales în domeniile juridice şi a ştiinţelor sociale, economice şi politice48. În
perioada interbelică, ca şi în cazul Italiei, se constată o creştere a numărului de români
veniţi la studii în Belgia, universităţile belgiene şi-au atras publicul studenţesc român
datorită uşurinţei cu care eliberau diplomele de doctorat, nefiind obligatorie prezenţa
la cursuri sau tipărirea lucrării de disertaţie, stimulând astfel pe mulţi tineri dornici de
a obţine un titlu academic, să urmeze această filieră.49
O cercetare aprofundată şi complexă a fenomenului bursierilor români la
Bruxelles demonstrează prezenţa masivă a universitarilor ieşeni în spaţiul academic
belgian, cu scopul obţinerii unor specializări în varii domemii. În centrele belgiene,
între preferinţele de specializare ale românilor, predomină studiile în domeniul juridic,
urmând apoi ştiinţele sociale, economice sau politice, obiectivul cel mai des întâlnit
find obţinerea doctoratului50.
Conform Anuarului Uniunii Foştilor Studenţi ai Universităţii Libere din
Bruxelles51, pe anul 1919-1920, românii se situau pe prima poziţie într-o ierarhie a
studenţilor şi profesorilor străini, aflaţi aici pentru studii şi specializări, dintre care,
aproximativ jumătate erau universitari ieşeni. Astfel, datele statistice ne arată că, în
perioada de început a secolului al XX-lea, circa 103 români au obţinut titlul de doctor
în spaţiul belgian, în varii domenii, primul loc fiind deţinut de studiile juridice, unde
titlul a fost adjudecat de 77 de români, în vreme ce studiile medicale se aflau în coada
clasamentului, în ceea ce priveşte preferinţele românilor, cu doar 5 titluri obţinute52.
Imaginea Austriei, ca spaţiu academic, a fost conturată de Nicolae Iorga în
timpul studiilor sale în spaţiul austriac, fascinat fiind de spiritul de ordine şi disciplină,
raţionalismul şi temeinicia lucrului bine făcut. Analiza efectuată asupra statisticii
specializărilor, la începutul secolului al XX-lea, în mediul academic vienez, a
concluzionat că universitarii români s-au axat pe studii medicale şi juridice, în timp ce
studiile facultăţilor de litere şi ştiinţe se situau în subsidiar53.
Se poate constata că, tradiţia centrului academic vienez şi-a spus cuvântul în
48
N. Bocşan, N. Bărbuţă, Contribuţii la formarea elitei economice româneşti. Studenţii din România
şi din Transilvania la Institutul Superior de Comerţ din Anvers, 1868-1914, în vol. Itinerarii
istoriografice, ed. Gabriel Bădărău, Iaşi, 1996, p. 471-488.
49
Ibidem.
50
Constantin Angelescu, Studenţii români în străinătate. Universitatea din Bruxelles, în SCIIaşi,
XVIII, 1943.
51
Union des Anciens Etudiants de l’Universite Libre de Bruxelles. Annuaire, 1919-1920. Imprimerie Oscar
Lamberty, p. 69-88.
52
Ibidem, p. 98-130.
53
atragerea universitarilor români, mai ales că acesta beneficia de mijloace moderne de

educaţie şi cercetare, cu un corp profesoral de renume, compus şi din laureaţi ai
premiului Nobel54, ceea ce a determinat ca în topul preferinţelor universitarilor ieşeni
să domine studiile medicale. Nu trebuie omis faptul că aici au fost deschise primele
clinici de dermatologie, oftalmologie şi ORL din lume, iar centrul era renumit prin
reuşita intervenţiilor chirurgicale55.
Sub aspectul reţelei de învăţământ superior, mediul universitar maghiar trebuie
disociat, fără îndoială, de cel austriac încă din perioada dualistă, acesta dintâi având o
dezvoltare proprie, în strânsă legătură cu evoluţia societăţii maghiare. Ungaria era
beneficiara unei vaste reţele de educaţie superioară, alături de Universităţile de la
Budapesta şi Debrecen, deţinând o sumă importantă de Academii, în principal de
drept, cu caracter confensional, dar şi de învăţământ tehnic, în special agricol,
forestier, minier, comercial, dar şi de arte56.
Aşadar, Universitatea din Budapesta şi-a pus amprenta pe formarea elitei
româneşti, acest stabiliment constituind un important mediu formativ pentru tinerii
din Ardeal, până la desăvârşirea unităţii statale. În ceea ce priveşte interesul pentru
diversele specializări, cei mai mulţi români s-au îndreptat spre studiile juridice, iar cu
intensităţi diferite spre litere, filosofie, medicină şi ştiinţe. Mergând pe aceeaşi linie,
Cornel Sigmirean, pe temeiul studiilor realizate la Budapesta, a realizat o statistică
pentru intervalul 1900-1919, concluzionând că un număr de 393 de români şi-au
desăvârşit studiile universitare la Budapesta prin obţinerea doctoratului, dintre care
192 la drept, 171 la medicină, 18 la litere, 2 la ştiinţe şi 10 la teologie57.
Spaţiul academic anglo-saxon a trezit interesul universitarilor ieşeni, conştienţi
de necesitatea unei specializări cât mai riguroase potrivit scopurilor esenţiale
calificării unor cadre cu un înalt nivel ştiinţific. Acest lucru a impus creşterea
numărului de mobilităţi externe, vizate fiind, astfel, şi universităţile din mediul
universitar anglo-saxon unde s-a înscris în peregrinări pentru studiu şi specializare o
serie de profesorii ai Universităţii ieşene.
Un alt spaţiu academic care se bucură, în acestă perioadă, de prezenţa
universitarilor ieşeni este cel grecesc, care a profitat de pe urma tarelor sistemului de
învăţământ superior românesc, reuşind să atragă un număr considerabil de universitari
români. Indiscutabil, sistemul grecesc nu se putea compara, ca paletă de opţiuni
universitare sau rigurozitate, cu cel occidental, dar oferea şansa specializării în
domenii specifice, precum teologie şi filologie greacă. Avantajul unei călătorii de
54
Mediul academic austriac, în perioada interbelică, era cunoscut, înainte de toate, pentru corpul profesoral
de renume, compus şi din laureaţi ai premiului Nobel, printre care importante personalităţi precum Robert
Barany, Karl Landsteiner şi Julius Wagner-Jauregg.
55
56
Ibidem, p. 270-271.
57
Cornel Sigmirean, Români la Universitatea din Budapesta (1900-1919). Doctori în ştiinţe, în
Banatica, XIII, 1995, p.133.
186 Anca Elena Rusu
studii în Grecia, presupunea studierea limbii şi literaturii greceşti în locul cel mai
prielnic cu putinţă, mai ales în cazul cercetătorilor în domeniu. Pe de altă parte, dată
fiind influenţa considerabilă a mediului ecleziastic la acea vreme, semnificaţia majoră
a unui doctorat teologic obţinut la Atena nu este de ignorat58.
Majoritatea bursierilor români veniţi la studii în acest spaţiu s-au orientat către
facultatea de teologie ortodoxă, alegere care prima, dar şi către facultatea de filosofie
şi litere. În această situaţie, alegerea universitarilor români este, cu siguranţă, o
alternativă la spaţiul occidental, oferită de Universitatea ieşeană, şi mai mult decât
atât, consecinţa lipsei de opţiuni de specializare, dat fiind că statul român scotea la
concurs burse pentru Atena doar în domenii precum teologie sau filologie greacă59.
Specializarea în domeniul slavisticii a determinat plecarea unor cercetători
ieşeni, către mediul academic rusesc. Nu trebuie omis faptul că, din cauza climatului
politic, stabilimentele ruseşti nu au fost capabile să reţină propriul public studenţesc,
mulţi tineri preferând apusul Europei. Pentru tinerii din spaţiul românesc, necesitatea
de specializare în domeniul slavisticii i-a determinat să urmeze drumul spre Rusia,
dorinţa de studiu fiind cu atât mai crescută cu cât interesul faţă de mărturiile slavone,
mai puţin cercetate până atunci de români, era tot mai sporit, mai ales că exista
posibilitatea deschiderii de noi orizonturi în cunoaşterea trecutului60.
O altă direcţie pe care şi-au canalizat eforturile cadrele didactice a fost
dezbaterea problemelor legate de afirmarea internaţională a universitarilor prin
intermediul publicaţiilor. Astfel, cercetătorii ieşeni au început să conştientizeze rolul
jucat de revistele ştiinţifice redactate în limbile de cultură ale vremii, în dorinţa de a
face cunoscută străinătăţii activitatea didactică şi ştiinţifică a universitarilor români,
implicit evenimentele socio-culturale organizate de istituţiile culturale româneşti,
respectiv de Universitatea ieşeană. De altfel, Paul Cornea afirma, vizavi de primirea
favorabilă a publicaţiilor româneşti de către presa străină, că „presa ne pune în relaţie
nemijlocită cu mişcarea vie a literaturii, cu ceea ce place şi se detestă, cu gusturile,
prejudecăţile şi miturile caracteristice fiecărei epoci”61.
Rolul de căpetenie al revistelor şi publicaţiilor de specialitate consta în
contribuţia adusă la susţinerea şi dezvoltarea relaţiilor cu mediile academice europene.
În cărţile, studiile şi articolele pe care le publică, atât în reviste de specialitate, cât şi în
importante centre universitare externe, profesorii ieşeni popularizează cultura şi
civilizaţia română. Aşadar, prin muncă susţinută şi perseverenţă, este subliniată
necesitatea cunoaşterii şi recunoaşterii culturii române în Europa, prin stabilirea unor
58
Leonidas Rados, Interferenţe universitare sud-est europene. Bursierii români la Universitatea din
Atena în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în Intelectualii şi societatea modernă. Repere central-
europene, coord. Cornel Sigmirean, Târgu Mureş, 2007, p. 235.
59
Ibidem, p. 241.
60
61
Paul Cornea, Presa literară şi istoria literaturii, în vol. Revistele literare româneşti din secolul al
XIX-lea, Bucureşti, 1970, p. 37.
relaţii cu mariile centre universitare. Publicaţii precum, Annales scientifiques de

l’Université de Jassy, Revista ştiinţifică „V. Adamachi” din Iaşi, sau Revue Medico-
Chirurgicale de Iassy, ocupă un loc de cinste în viaţa ştiinţifică ieşeană, reprezentând
publicaţii în care se valorificau rezultatele muncii cadrelor didactice şi, mai mult decât
atât, sunt pildă pentru cele mai sus afirmate şi pentru ceea ce înseamnă presa
progresistă62.
Printre cele mai importante colaborări ale Universităţii ieşene, se pot menţiona
cele cu Ephemeris Daco-Romana, buletinul Şcolii Române de la Roma, sau Revue
generale des sciences, unde au fost publicate studii, cercetări şi recenzii asupra
lucrărilor ştiinţifice, elaborate de cadre didactice ale Universităţii din Iaşi, însoţite de
aprecieri critice63.
Relaţiile fructuoase cu mediile academice europene, dar nu numai, au permis
prezenţa activă a profesorilor Universităţii din Iaşi în publicaţii de prestigiu, în care au
fost publicate prezentări şi recenzii pe marginea lucrărilor ştiinţifice personale.
Activitatea universitarilor români în publicaţii remarcabile ca Bulletin de la Societe
Geologique de France, Rendiconti della Rele Academia dei Lincei (Roma), sau
Zeitschrift fur experimentale Pathologie und Therapie (Berlin), alături de multe alte
reviste de specialitate, demonstrează cu prisosinţă acest lucru64.
Din ciclul activităţilor care completează relaţiile externe interuniversitare fac
parte şi manifestările ştiinţifice, care presupun atât organizarea unor conferinţe şi
comunicări la nivel european, susţinute cu participarea unor nume de rezonanţă, cât şi
participarea universitarilor ieşeni la evenimente internaţionale de marcă. Totodată,
primordiale sunt şi cursurile de vară, organizate de marile centre europene, în timpul
cărora profesorii luau contact cu toate noutăţile şi evenimentele vremii. Putem aminti
aici activitatea Societăţii Turismul Academic, prezidată de Mihai David, care a
organizat un Ciclu de Conferinţe, cu concursul profesorului Ion Petrovici şi a marelui
scriitor Al. Lascarov-Moldovanu65.
Dovada că Universitatea din Iaşi era apreciată ca fiind un important centru de
cultură şi ştiinţă reiese şi din găzduirea unor manifestări internaţionale de mare
anvergură, în cadrul cărora profesorii Universităţii au avut contribuţii valoroase,
alături de personalităţi de renume din mediul academic european. Cu siguranţă,
valorificarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice efectuate de cadrele didactice s-a făcut
prin participări, cu lucrări originale, la diverse manifestări ştiinţifice de specialitate,
organizate în ţară şi străinătate, sesiuni ştiinţifice, simpozioane, colocvii, congrese.
Preocupările de bizantinistică şi studii neoelene au avut o poziţie importantă în
62
Vasile Puşcaş, Ideea de universitate în cultura română: aspiraţii naţionale şi modele europene, în
Cultură şi societate, volum îngrijit de Al. Zub, Bucureşti, 1991, p. 123.
63
Biblioteca Academiei Române, Corespondenţa Nicolae Iorga, vol. 342, f. 467-469.
64
Gheorghe Iacob, Ion Agrigoroaie, Fenomenul cultural în noul cadru naţional şi european, în
România interbelică în paradigmă europeană, Iaşi, 2005, p. 258.
65
Arhivele Iaşi, Fond Universitatea, Facultatea de Litere şi Filosofie, Dosar 1/1933, f. 149.
188 Anca Elena Rusu
rândul cadrelor ieşene, ca reprezentanţi de seamă pentru aceste preocupări

remarcându-se Nicolae Iorga, Orest Tafrali şi binecunoscutul istoric şi om politic,
Gheorghe Brătianu. Desfăşurarea primului Congres internaţional de Bizantinologie66,
organizat la Bucureşti sub egida lui Nicolae Iorga în 1924, cu participarea a 42 de
savanţi străini67 şi 22 cercetători din ţară, a adus recunoaştere internaţională
academicienilor români. Articolul Un istoric francez despre congresul de
bizantinologie, de Louis Brehier, conţine un rezumat al lucrărilor comunicate la acest
congres, dar şi o sumă de impresii asupra diferitelor evenimente organizate în
România68.
De cealaltă parte a baricadei, remarcăm numeroase invitaţii la manifestări
culturale şi ştiinţifice trimise Universităţii din Iaşi din partea centrelor de cultură din
Poitiers, Londra, Cracovia, Berna, Praga, Harward, Budapesta sau Roma, alături de
multe alte zeci de activităţi a căror enumerare este inutilă, din considerente obiective.
Observăm, aşadar, că instituţia ieşeană a fost invitată să-şi trimită reprezentanţii la
numeroase manifestări în străinătate, în vreme ce numeroşi profesori ai Universităţii
au devenit membri ai unor importante societăţi ştiinţifice externe, drept recunoaştere a
activităţii şi a meritelor lor ştiinţifice69.
Un eveniment important, la care au participat şi reprezentanţii şcolii ieşene de
sociologie, în frunte cu Petre Andrei, îl constituie Al II-lea Congres Internaţional de
Sociologie, organizat la Viena, în octombrie 1922, sau Congresul Internaţional de
Ştiinţe Istorice de la Bruxelles70, din aprilie 1923, alături de întrunirea arheologică de
la Leptis Magna organizată în vara anului 1925. Amintim, totodată, Congresul de la
Hamburg, organizat în mai-iunie 1928, care a adus în centrul discuţiilor problema
civilizaţiilor, cât şi un alt eveniment, de mare anvergură, respectiv, Congresul
internaţional al Filologilor Slavişti de la Praga, din vara anului 192971.
La rândul său, Universitatea a fost vizitată, de nenumărate ori, de personalităţi
marcante ale vieţii ştiinţifice internaţionale, care au ţinut conferinţe, pe teme generale
sau de specialitate din varii domenii de cercetare. Subliniem, astfel, sosirea la Iaşi a
profesorului J. Vendryes, specialist în studiul limbilor indo-europene şi profesor de
66
Ibidem, Dosar 1/1933 f. 149.
67
Printre participanţii la Congresul de la Bucureşti s-au numărat Paul Collinet (Universitatea din Paris),
H.J. Waring (Universitatea din Londra), J. Gay (Universitatea Lille), Charles Diehl (Universitatea din
Paris), Vladimir Petkovici (Universitatea Belgrad), H. Gregoire şi P. Greindor (Universitatea Bruxelles).
68
Nicolae Iorga - Istoric al Bizanţului, Culegere de studii. Îngrijită de Eugen Stănescu, Bucureşti, 1971,
p. 19,
69
Ion Agrigoroaie, Pagini din istoria Universităţii ieşene în perioada interbelică, în vol. De la modelul
francez la sistemul de la Bologna, coord. Gh. Iacob, Iaşi, 2007, p. 239.
70
La Congresul Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Bruxelles, foarte apreciată a fost participarea, la
Secţia de Studii bizantine, a marelui istoric român Nicolae Iorga. În urma participării la această mainfestare
ştiinţifică, Iorga hotărăşte să organizeze, un an mai târziu, la Bucureşti, un congres similar, dar care să se
centreze doar pe problematica bizantinistică.
71
psihologie comparată la Sorbona72, cât şi a eminentului bizantinist Charles Diehl, care

a vizitat Universitatea din Iaşi pentru a ţine o serie de conferinţe, prilej cu care şi-a
exprimat buna imagine formată faţă de acest for cultural, care începe să devină din ce
în ce mai cunoscut în lumea academică europeană.
Prin iniţiativa mai multor savanţi englezi din cadrul Institutului S-E European,
şi sub auspiciile Ministerului Cultelor şi Artelor, Universitatea ieşeană s-a bucurat de
o serie de vizite ale unor personalităţi de cultură ale vremii, deplasări ce aveau în
vedere susţinerea unor dezbateri şi conferinţe la instituţia ieşeană. Între alţii,
Universitatea a fost vizitată de W.A. Craigie, profesor de anglo-saxonă la Oxford,
membru al Societăţii Filologice din Londra, unul dintre cei mai mari filologi din
Anglia, care a colaborat cu N. Iorga în organizarea cursurilor de vară, din anul 1921.
De altfel, la aceleaşi cursuri a participat şi A.R. Wright, unul dintre cei mai mari
specialişti în antropologie, vicepreşedinte şi redactor al Societăţii „Folklore” din
Londra, care a susţinut, alături de colegul său, o conferinţă importantă, în domeniul
antropologiei73.
Conştientizând importanţa parteneriatelor, a contribuţiei aduse la dezvoltarea
colaborării intelectuale, a raporturilor culturale dintre instituţiile reprezentate,
profesorii din străinătate au primit din partea Universităţii din Iaşi, drept recunoaştere
a meritelor ştiinţifice, diferite distincţii, între care, începând cu al doilea deceniu
interbelic, şi titlul de Doctor Honoris Causa. Acest titlu, este unul dintre reperele care
subliniază şi importanţa relaţiilor externe ale Universităţii, cu toate că până la al doilea
război mondial, numărul acestor titluri este relativ restrâns.
De cealaltă parte, este cunoscut faptul că, munca universitarilor ieşeni a fost
apreciată în centrele universitare străine, dacă ne uităm peste numeroasele titluri
ştiinţifice obţinute de aceştia în diverse medii academice externe. Cel mai elocvent
exemplu, în acest sens, este reprezentat de marele istoric Nicolae Iorga, care a primit,
ca semn al recunoştinţei şi preţuirii internaţionale, titlul de Doctor honoris causa din
partea a doisprezece celebre universităţi din lume74, în vreme ce zece Academii şi opt
Institute şi Societăţi de Înaltă cultură l-au numit membru onorific.
O contribuţie importantă în susţinerea colaborărilor externe au avut centrele,
institutele şi societăţile ştiinţifice. Un aport evident, în susţinerea şi realizarea acestor
interferenţe, cu tot ceea ce presupun ele, l-a avut Institut Français de Hautes Etudes,
creat la Bucureşti, în 1924, menit să întărească legăturile franco-române, cu precădere
din punct de vedere cultural. Amintim, de altfel, centrul francez „Marcelin Berthelot”,
centru ştiinţific, artistic şi tehnic, şi totodată oficiu de informaţii şi de documentare
72
Ibidem, Dosar 193/1929, f. 213.
73
Ibidem, Dosar 179/1921, f. 31.
74
Printre centrele academice, din lume, care i-au decernat titlul de Doctor honoris causa marelui savant
român Nicolae Iorga, putem enumera Universitatea din Strasbourg (1919), Universitatea din Cernăuţi
(1920), Universitatea din Lyon (1923), Universitatea din Geneva (1926), Universitatea din Vilnius (1929),
Universitatea Oxford (1930), Universitatea din Paris (1933), Universitatea din Alger (1939) etc.
190 Anca Elena Rusu
generală în domeniul învăţământului superior al Uniunii Internaţionale a Asociaţiilor

pentru Societatea Naţiunilor, cu care are o colaborare fructuoasă, profesorii ieşeni
devenind membri în diverse instituţii ale Societăţii, sau Societatea Alliance Française
din Paris, privind organizarea unor cursuri pentru studierea limbii şi literaturii
franceze, destinate special profesorilor şi studenţilor străini.75
Totodată, pentru susţinerea activităţii ştiinţifice, se poate explica crearea de
către statul român a unor instituţii de învăţământ superior, în două mari capitale
europene, Roma şi Paris, instituţii care să adăpostească studenţi români, absolvenţi de
facultate, în vederea specializării şi pregătirii disertaţiilor, care urmau a fi prezentate în
ţară. Întemeiate prin Legea din 1920, aceste instituţii aveau câte trei secţii, şi anume
una pentru istorie şi filologie, alta pentru continuarea studiilor universitare de
specialitate la acele discipline care nu se predau în România, dar şi pentru cultivarea
artelor76.
Aşadar, interferenţele academice au permis marilor personalităţi ale vremii să
preia elemente importante din modul de organizare şi funcţionare a sistemelor
occidentale, elemente aplicate pe realitatea românească. Astfel, a fost modificată
diviziunea muncii intelectuale, au fost introduse specializări în domenii novatoare,
fiind spart monopolul materiilor clasice, inclusiv distincţia de ,,doctor honoris causa”
a fost preluată de la universităţile din Occident. Relaţiile academice cu centrele
europene au contribuit la îmbogăţirea bibliotecilor naţionale, la echiparea
laboratoarelor, la îmbunătăţirea calităţii pregătirii cadrelor didactice şi a metodelor de
predare, dar mai ales la modelarea conservatorismului românesc, reticent la
disciplinele moderne.
La finalul analizei, se poate afirma că pentru români studiul în străinătate a
presupus contactul cu Occidentul şi a dus la regenerarea culturală, ceea ce a însemnat
de fapt modernizare şi crearea unei puternice elite intelectuale şi politice. Importanţa
istorică a fiecărui student, dar mai ales influenţa ulterioară asupra întregii culturi sunt
diferite în funcţie de centrul universitar urmat. Este nevoie de un efort foarte mare
pentru a stabili unde şi-au completat pregătirea şi unde au absolvit cei care reprezintă
diverse domenii profesionale şi ştiinţifice şi să urmăreşti ce efecte au avut aceste studii
pentru viaţa culturală şi economică a poporului român.
În acest deceniu, activitatea didactică a fost marcată de real interes faţă de
modelele occidentale de studiu şi cercetare, pe fondul intensificării interferenţelor
academice cu centre de cultură consacrate. O atenţie deosebită a fost acordată, în
această perioadă, specializării profesorilor pentru a răspunde cerinţelor diversificate
ale societăţii române în curs de modernizare. Analizată prin prisma rezultatelor,
eficienţa relaţiilor interuniversitare la nivel internaţional era vizibilă. Interesul deosebit
al conducerii Universităţii pentru formarea şi specializare unor cadre didactice în
75
76
Ibidem, Dosar 249/1926, f. 4.
centre academice externe era justificat atâta vreme cât aceste mobilităţi urmau să le
asigure competenţe ştiinţifice de valoare ce trebuiau fructificate la întoarcerea în ţară.
Analiza acestor statistici demonstreză, cu siguranţă, orientarea către mediul
academic francez şi cel german, dar mai ales tarele evidente ale sistemului de
învăţământ superior românesc. De altfel, conservatorismul românesc, reticent la
disciplinele moderne şi diferenţele de ofertă universitară, alături de nivelul scăzut al
învăţământului românesc şi de lipsa echipamentelor universitare moderne, care nu
puteau satisface exigenţele educaţiei europene, la începutul secolului al XX-lea, erau
principalele probleme ale sistemului universitar ieşean.
Pentru a îndeplini aceste obiective, de formare şi desăvârşire a specialiştilor,
Universitatea a organizat şi a participat la manifestări ştiinţifice, conferinţe şi congrese
naţionale şi internaţionale. Ca rezultat a îndeplinirii acestor priorităţi, activitatea
didactică şi ştiinţifică de la Universitatea ieşeană s-a înscris treptat în rigorile impuse
de marile foruri de cultură ale Europei. Formarea studenţilor şi profesorilor în spiritul
rigorilor occidentale, dar mai ales racordarea ştiinţei la realitatea existentă în România,
au trasat coordonatele activităţii universitare ieşene în perioada interbelică. De altfel,
în contextul politicii de susţinere a interferenţelor academice, formarea de specialişti
capătă o importanţă deosebită, fapt ce se reflectă în sporirea constantă a cifrelor de
şcolarizare şi susţinere a mobilităţilor externe. Aşadar, un bilanţ care, departe de a fi
considerat definitiv, reflecta o evoluţie spectaculoasă a domeniului, începută la
sfârşitul secolului al XIX-lea, trecută prin filtrul moderator al polemicilor cu vechea
direcţie şi aflată apoi într-o viguroasă ascensiune ce va cunoaşte o maximă
aplicativitate şi prestigiu în perioada interbelică.
Observăm că în contextul politicii de susţinere a interferenţelor academice,
numărul specialiştilor şi al publicaţiilor a sporit considerabil şi, în consecinţă, a fost
ridicat nivelul calitativ al învăţământului şi cercetării ştiinţifice, de altfel, şi numărul
centrelor universitare s-a dublat şi au grupat intelectualitatea românească, devenind
centre culturale de importanţă naţională. O retrospectivă concisă privind activitatea
didactică, ştiinţifică şi culturală de la Universitatea ieşeană în anii interbelici va proba
concludent că aceasta nu s-a cantonat în izolare, un argument evident în favoarea
acestei aprecieri fiind „circulaţia” profesorilor, indiferent de zona istorică în care s-au
format. De constatat este şi faptul că tarele sistemului universitar românesc s-au
împuţinat, desigur, datorită clarităţii şi stabilităţii legislaţiei, cât şi competenţei care a
fost, de cele mai multe ori, recunoscută şi recompensată.
În concluzie, se poate afirma că pentru români perioada interbelică şi studiul în
străinătate a însemnat contactul cu Occidentul, finalizat print-o efervescenţă culturală,
ceea ce a reprezentat de fapt modernizare şi crearea unei puternice elite intelectuale şi
politice. Privită retrospectiv, perioada interbelică din istoria Universităţii a fost una a
evoluţiei şi a consacrării, a adaptării la modernitate, a autonomiei universitare, dar mai
ales a integrării într-un mediu concurenţial, la nivel european. Prestigiul european al
şcolii ieşene s-a consolidat, treptat, prin numeroasele colaborări ale universitarilor
192 Anca Elena Rusu
ieşeni cu diverse centre din străinătate, prin schimbul de publicaţii cu mai toate
mediile academice europene, prin participarea la manifestări ştiinţifice internaţionale,
dar mai ales prin recunoaşterea meritelor profesorilor Universităţii din Iaşi, pentru
bogata activitate, prin acordarea unor titluri ştiinţifice de către foruri universitare şi
academice europene. Aşadar, evoluţia instituţiei ieşene a stat sub semnul dezvoltării şi
al modernizării care implică creşterea numărului de departamente, cadre didactide şi
studenţi, cât şi al îmbunătăţirii legăturilor externe şi a performanţelor ştiinţifice. Cu
siguranţă, mutaţiile produse în perioada interbelică în istoria Universităţii din Iaşi au
fost semnificative, obiectivele instituţiei ieşene adaptându-se acribiei academice
europene şi rigorilor mediului social.
ROMÂNIA ÎN TIMPUL REGIMULUI POLITIC ION ANTONESCU.
GUVERNAREA CU LEGIONARII (II). AGENDA GUVERNAMENTALĂ
ÎN PRIMA DECADĂ A LUNII OCTOMBRIE 1940
Laurenţiu Stroe
La Roumanie pendant le Régime Politique Ion Antonescu.

Le Gouvernement avec les légionnaires (II). Programme du gouvernement dans
la première décade d’Octobre 1940
Résumé
Programme du gouvernement dans la première décade d’Octobre 1940, reflète le fait

que le gouvernement de la Roumanie avait des nombreux problèmes internes et cherchait des
solutions. La priorité étaient, dans ce sens, les questions économiques, en particulier le transfert
de propriété, combat la spéculation, l’opération de l’équilibre des branches économiques,
l’approvisionnement l’armée et la population. Cet ensemble de problèmes a été aggravée par
les difficultés externes, causée par les attitudes extrémistes des Etats voisins, ainsi que la crainte
que la vassalité, évidente, de l’Allemagne, pourrait être perçue comme une occupation
militaire, de la Roumanie, et l’Etat roumain sera exposé des bombardements de l’aviation
britannique, dans la Vallée de Prahova.
Mots clé: la propriété, spéculation illicite, approvisionnement, armée, ordre.

Cuvinte cheie: proprietate, speculă, aprovizionare, armată, ordine.
La 8 octombrie 1940 şedinţa Consiliului de Cabinet a început cu analiza,

aparent lipsită de semnificaţie, a situaţiei numerice a persoanelor repatriate, din
Ungaria în România şi invers, în intervalul de timp de la 6 septembrie 1940 până la 7
octombrie, inclusiv. Ministrul de Interne, generalul C. Petrovicescu, a informat
Consiliul că, în perioada menţionată, au intrat în ţară, „din Ardealul ocupat de
unguri”, 11.519 persoane şi „au ieşit 3838”1. A urmat un scurt schimb de replici, între
generalul Ion Antonescu şi Alexandru Constant, secretarul de stat de la Presă şi
Propagandă, cu referire la acţiunile liderului ţărănist Iuliu Maniu. Din informaţiile
generalului, Maniu „se mişcă, se mişcă şi în Ardeal, se mişcă şi aici, în Bucureşti”2.
Pentru a-i determina, „şi pe domnul Maniu, şi pe alţii, să iasă din echivoc”, generalul
a cerut lui Constant să apară un articol oficios, în care „să cerem tuturor acelora din
vechile cadre politice să spună ce politică vor să facă în legătură cu politica externă,
1
Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion
Antonescu (septembrie-decembrie 1940), Vol. I, Bucureşti, 1997, p. 168 (în continuare, se va cita
Stenograme..., I).
2
Loc.cit.
194 Laurenţiu Stroe
pe cine vor să sprijine în interiorul ţării. Să le cerem să nu lucreze pe ascuns şi să arate

opiniei publice ce vor, pentru ca ea să judece”3.
Al. Constant a acceptat propunerea, ordinul – de fapt, iar ministrul Afacerilor
Străine, M. Sturdza a opinat că articolul trebuia publicat în coloanele Bunei Vestiri4.
Ion Antonescu fusese informat, anterior, despre unele întruniri ale politicienilor din
vechea gardă. Chiar la 7 octombrie, un asemenea grup a avut o întâlnire, la Saloanele
„Universul”5, dar detalii despre tematica discuţiilor nu parveniseră generalului.
Îngrijorat, acesta a cerut ministrului de Interne să continue supravegherea, dar să nu
comită „acte de samavolnicie”6 faţă de acei oameni, intervenţia forţelor poliţieneşti
urmând să se producă doar dacă s-ar comite fapte „contrarii legilor”7. Ministrul de
Interne (nu ştiu cât de informat era despre activităţile care îl deranjau pe generalul
Antonescu – n.a.), a încercat să tempereze discuţia, susţinând că oamenii politici „din
vechile cadre”8 probabil voiau să ajute guvernul, după cum declarase, la 7 octombrie,
unul dintre politicienii vizaţi, Gh. Tătărescu9.
Generalul Petrovicescu avea şi alte probleme de rezolvat, una dintre acestea fiind
o deplasare la Arad, pentru a verifica rezultatele unei anchete, cu privire la unele acuzaţii
de „atrocităţi”10 faţă de unguri, aduse populaţiei româneşti. De fapt, românii nu
săvârşiseră faptele violente de care erau acuzaţi, ci, din contră, ei fuseseră victimele
acţiunilor violente ale unor extremişti maghiari. Cu toate acestea, versiunea atrocităţilor
(s.L.S.) comise, chipurile, de români, era agreată de ziariştii agenţiilor „D.N.B.” şi
„Stefani”11. Iată de ce Petrovicescu intenţiona să-i ia cu el, la Arad, pe respectivii
jurnalişti, pentru a-i convinge că „românii nu s-au dedat la asemenea acte”12.
Problemele din învăţământ au fost discutate, în continuarea şedinţei de
Consiliu. Punctul de plecare în abordarea acestora a fost situaţia Şcolilor Normale,
dintre care 8 rămăseseră în teritoriile cedate. Ministrul Traian Brăileanu reuşise, cu
mari eforturi, să reconstituie numai 2, „una de băieţi şi alta de fete”13, dar atunci când
a încercat, pentru prima, să o stabilească la Râmnicu- Vâlcea, s-a lovit de opoziţia
autorităţilor locale14. Problema avea şi o componentă militară, deoarece Brăileanu
solicitase locaţii, pentru şcolile respective, de la centre de instrucţie şi şcoli militare15.
I s-a oferit, într-o primă etapă, hotelul de la Ocna Sibiului, dar, în proiectul
3
Loc.cit.
4
Cf. loc.cit.
5
Cf. loc.cit.
6
Pentru detalii, a se vedea loc.cit.
7
Loc.cit.
8
Loc.cit., p. 169.
9
Cf. loc.cit.
10
Loc.cit.
11
Cf. loc.cit.
12
Loc.cit.
13
Loc.cit.
14
Cf. loc.cit.
15
Cf. loc.cit.
România în timpul regimului politic Ion Antonescu 195
ministerului Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor, locaţia în cauză trebuia să fie

utilizată pentru asigurarea locuinţelor profesorilor16. Exista şi varianta prin care,
folosind împrumuturi luate de la Casa Corpului Didactic, să se achiziţioneze case în
care să locuiască profesorii17.
Un zvon, potrivit căruia colecţia regală de tablouri ar fi dispărut, a determinat
decizia generalului Ion Antonescu de a se demara o anchetă la Sinaia, pentru
lămurirea chestiunii18. Traian Brăiloiu a mai propus, în Consiliu, „ca toate comunele
care se numeau «I.G. Duca» să primească alt nume”19, iar picturile cu chipul lui Carol
al II-lea, din anumite biserici, să dispară, să fie acoperite cu alte picturi tematice. Nu s-
au căutat, pe moment, soluţii la aceste propuneri, fiind trecute, pentru rezolvare, pe
agenda ministerului de Interne20. Brăiloiu a solicitat închiderea Crematoriului din
Bucureşti, din considerente religioase21, dar generalul Antonescu i-a explicat că, în
condiţiile în care „în toate ţările există (crematorii – n.a.), omenirea merge spre
progres şi cimitirele trebuie să dispară cu timpul”22. Erau vizate cimitirele evreieşti,
din centrele oraşelor, iar în Bucureşti trebuiau mutate, „din plin centrul Capitalei
cimitirul «Filantropia» şi cel din strada Sevastopol”23. Pentru că liderul legionar Horia
Sima a atras atenţia că nu trebuie să se dea impresia că se ia o măsură împotriva
religiei evreilor24, s-a decis ca, pe motive de igienă, să fie pregătiţi evreii din Capitală ,
să caute, din vreme, un alt cimitir, iar „când îl vor găsi, vom aproba folosinţa lui, cu
condiţia să fie plasat la 100 de km de Capitală”25. Autorităţile erau în posesia unor
informaţii, potrivit cărora „cimitirul din strada Sevastopol era plin şi nu mai primise
niciun mort”26, de aproape un sfert de secol. Iată de ce s-a luat hotărârea de a se
discuta problema cu reprezentanţii Comunităţii Evreieşti, „punându-le în vedere că
este vorba de salubritate”27.
Victor Iaşinschi, ministrul Sănătăţii, Muncii şi Ocrotirilor Sociale, era
preocupat de populaţia evacuată din Dobrogea, de cazurile de gastroenterită28
înregistrate acolo. Ministerul mobilizase, la faţa locului, „inspectori, medici, material
sanitar”29. Unii dintre refugiaţi, în special macedonenii, îşi alegeau, cu de la sine
putere, cele mai bune locuri, în Dobrogea şi, de aceea, generalul Antonescu a sugerat
16
Cf. loc.cit..
17
Cf. loc.cit., p. 170.
18
Cf. loc.cit.
19
Loc.cit., p. 171.
20
Loc.cit.
21
Cf. loc.cit.
22
Loc.cit.
23
Loc.cit.
24
Cf. loc.cit.
25
Loc.cit., p. 172.
26
Loc.cit.
27
Loc.cit.
28
Loc.cit., p. 173.
29
Loc.cit.
ca, acolo „unde sunt macedoneni, să se-ntărească paza cu legionari şi jandarmi”30.

Generalul Petrovicescu a dat asigurări că situaţia se afla sub control, iar în urma
consultărilor, cu prefectul de Ialomiţa, a concluzionat că „situaţia nu era alarmantă, să
nu se creadă că macedonenii fac cine ştie ce lucruri grave”31.
În ceea ce priveşte chestiunile de politică externă, generalul Antonescu a
solicitat, în cadrul şedinţei de Consiliu, ca Ministerul Afacerilor Străine să conceapă
un comunicat, care să fie prezentat opiniei publice din ţară, documentul urmând să
conţină detalii despre prevederile Arbitrajului de la Viena32. De asemenea, în
comunicat trebuiau inserate „atrocităţile ungurilor şi că noi am fost denunţaţi că am
comis cruzimi;... că am cerut constituirea unei comisiuni mixte, pe care ei (guvernul
Ungariei – n.a.) nu au admis-o; în al treilea rând, ei (guvernul de la Budapesta – n.a.)
spun că se iau măsuri de represalii, întrucât noi am procedat la fel”33. Astfel, se
justifica de ce, la începutul şedinţei de Consiliu, s-a făcut analiza numerică a celor
care „au trecut de la noi la ei şi câţi s-au refugiat de acolo la noi”34. Comunicatul
trebuia să cuprindă, printre altele, şi informaţia că „toată presa din Budapesta a
anunţat că s-au omorât oameni, în anumite sate”35, dar „noi nu am omorât pe nimeni,
nu am confiscat nicio avere”36.
După prezentarea comunicatului, urmau să se ia măsuri urgente. Una dintre
ele, propusă de Horia Sima, ar fi fost desfiinţarea presei maghiare din România, ceea
ce ar fi determinat, în opinia liderului legionar, desfiinţarea unei părţi semnificative a
„elementului jidănesc”37, din acel segment al presei. Ministerul Afacerilor Străine
urma să traducă toate jurnalele de limbă maghiară, din Budapesta şi din Cluj, în care
se făceau referiri la aşa-zisele atrocităţi, comise de români, traducerea urmând să fie
trilingvă, adică în română, germană şi franceză38. La fel urma să se procedeze cu
articolele, pe această temă, publicate în presa românească, ca şi în cazul
comunicatelor de radio, traducerile respective urmând să fie folosite, conform
articolului 7 din Convenţia de Arbitraj, de la Viena, pentru a demonstra „atrocităţile
ungureşti”39 şi a solicita, Germaniei şi Italiei, „intervenţie şi măsuri urgente”40, pentru
normalizarea situaţiei.
Presa românească, centrală şi locală, era, după părerea generalului Antonescu,
„în majoritate, jidănească”41. Horia Sima considera că ar fi trebuit un decret, prin care
30
Loc.cit.
31
Loc.cit.
32
33
Loc.cit.
34
Loc.cit.
35
Loc.cit.
36
Loc.cit.
37
Loc.cit.
38
Cf. loc.cit.
39
Loc.cit., p. 172.
40
Loc.cit.
41
Loc.cit., p. 174.
„jidanii să poată scrie doar în idiş, deci numai pentru conaţionalii lor”42. În acel
moment, Al. Constant, subsecretarul de stat pentru Presă şi Propagandă, a prezentat
un referat „asupra cărţii jidăneşti (specificând – n.a.) că în fiecare librărie trebuia să
se afle un indice, pentru ca lumea să ştie ce cărţi sunt scrise de jidani”43. Referatul a
fost aprobat, pe loc44. Şedinţa Consiliului de Cabinet s-a încheiat cu solicitarea
generalui Antonescu de a se verifica toate informaţiile care i se furnizau, pentru a nu
se ajunge la situaţii în care, pe seama unor zvonuri, să se ia decizii eronate45.
Probleme economice presante au fost analizate la începutul Consiliului de
Cabinet, de la 10 octombrie 1940. Ministrul Coordonării şi al Statului Major
Economic, lt.-col. N. Dragomir a precizat că „la zahăr preţurile sunt în curs de
studiere...; la fier s-a ajuns foarte departe, vom avea, probabil, însemnate reduceri, în
special în ceea ce priveşte Reşiţa. Pe de altă parte, dl. Neubacher ne informează că
consimte la un preţ redus”46. Preţurile la orz, ovăz, porumb trebuiau şi ele fixate, dar
exista o problemă, deoarece „acum ecartul este prea mare între preţul pieţii şi ceea ce
au consimţit germanii; trebuie să avem o apropiere, întâi între cele două preţuri. Va
trebui să lăsăm câteva zile până vom fixa aceste preţuri. Putem fixa, deocamdată,
preţul la porumb, unde preţul german este egal cu cel real, cu cel de pe piaţă”47.
Generalul Ion Antonescu a intervenit, cerând să se fixeze, pentru început,
preţul porumbului, după aceea cel al orzului, „dar trebuie grăbită şi chestiunea pentru
ovăz”48. Generalul fusese informat de Siguranţă şi de structurile specializate ale
armatei despre faptul că „sunt o serie întreagă de intermediari evrei, care au cumpărat
deja, şi-au făcut depozite şi le-au ascuns”49 şi a cerut să fie luate măsuri remediale.
Astfel, cantităţile depozitate urmau să fie luate de intermediarii evrei, la preţul cu care
aceştia le achiziţionaseră, „lăsându-li-se un mic beneficiu”50. Generalul fusese
informat că intermediarii respectivi cumpăraseră la preţuri foarte mici şi urmăreau ca,
la desfacere, prin preţuri foarte mari, să obţină beneficii mult mai mari decât cele de
10%, „după legea speculei”51. Instrucţiunile date pentru lt.-col. N. Dragomir aveau în
vedere ca persoanele care „au acaparat fasolea, grâul, orzul, ovăzul, la anumite preţuri
mici, să nu beneficieze de diferenţa de preţ. Pentru aceasta, cantităţile depozitate la ei
trebuie să fie blocate şi ridicate pe preţurile pe care aceştia le-au plătit, dându-li-se un
mic beneficiu. Nu trebuie să lăsăm jidanilor posibilitatea să obţină profituri mari.
Conform obiceiului lor, ei cumpără produsele acestea din august, iulie şi chiar iunie,
42
Loc.cit.
43
Loc.cit., p. 175.
44
Cf. loc.cit.
45
Pentru detalii, a se vedea loc.cit., p. 174.
46
Loc.cit., p. 176.
47
Loc.cit.
48
Loc.cit.
49
Loc.cit.
50
Loc.cit., p. 176.
51
Loc.cit., p. 177.
la preţuri mici, pentru ca apoi să ceară preţuri mult mai mari. În felul acesta au
speculat şi armata, soldatul român... Din acest motiv soldatul nostru n-a fost bine
hrănit, căci a fost speculat de jidani, care au cumpărat ieftin produsele de la
cumpărători şi le-au vândut apoi armatei cu preţ dublu”52. Pentru a destructura acest
sistem, tot ceea ce se afla în depozitele vizate, de orice natură, urma să fie blocat şi
plătit, la preţul de achiziţie dat de intermediar, la care se adăuga un mic beneficiu
„convenabil, căci au şi dreptul la un beneficiu”53. Autorităţile urmau să investigheze,
să descopere toate depozitele ascunse, în special cele unde fuseseră stocate
„vagoanele de zahăr şi fasole... (care – n.a.) trebuiau scoase şi date pentru
aprovizionarea armatei la preţul pe care jidanii l-au plătit”54. În acest sens, ministrul
Coordonării şi al Statului Major Economic ordonase, încă din seara de 8 octombrie,
blocarea tuturor depozitelor de orz, fasole, ovăz55. Prioritatea o reprezenta, la cererea
generalului Antonescu, aprovizionarea armatei, după aceea a populaţiei civile56.
Generalul insista pentru depistarea acelor depozite, pe o scară foarte extinsă, prin
acţiuni ale poliţiei legionare, pentru că „ceilalţi sunt încă «unşi»; din conversaţiile
telefonice, văd că se continuă vechiul sistem, sunt la «Athenée Palace», Hotel
«Union» şi la alte hoteluri fel de fel de misiţi străini, jidani, care au conversaţii cu
Atena, Viena, Berlin, conversaţii din care reiese că încă persistă la noi sistemul
«ungerii»...”57. Se impuneau măsuri urgente, o coordonare interministerială, deoarece
Antonescu era informat că existau „contracte în curs care urmau să fie «aranjate»”58.
S-a luat decizia ca toate informaţiile de la Siguranţa Statului, referitoare la
administraţia ministerelor, să fie transmise direct, personal, miniştrilor de resort, care
erau, conform afirmaţiilor generalului, plătiţi să ia măsurile care se impuneau, pentru
a împiedica, „la timp, răul”59. Iată de ce Antonescu ordona generalului Şteflea şi celor
care conduceau Poliţia şi Siguranţa să nu-i mai trimită rapoarte informative ci să le
direcţioneze către miniştri, care urmau să acţioneze şi să raporteze despre rezultatul
acţiunilor întreprinse, iar din rapoartele prezentate generalul urma să concluzioneze
dacă „informaţia a servit la ceva”60. Subsecretarul de stat, pentru Presă şi Propagandă,
Al. Constant a detaliat, în Consiliu, problema Societăţii de Telefoane, conducătorii
acesteia fiind avertizaţi că, dacă vor continua să transmită anumite corespondenţe,
care cuprindeau „elemente de panică”61, atunci „această societate va intra în
stăpânirea Statului Român,... căci nu se poate să avem cel mai mare mijloc de
52
Loc.cit.
53
Loc.cit.
54
Loc.cit.
55
Loc.cit.
56
Cf. loc.cit.
57
Loc.cit.
58
Loc.cit., p. 178.
59
Loc.cit.
60
Loc.cit.
61
Loc.cit.
siguranţă al nostru în mâinile străinilor”62. Adevăraţii vinovaţi erau, în opinia

generalului Antonescu, reprezentanţii „partidelor politice, care se agită pe dedesubt,
spunând că nu ne facem treaba... Prin aceasta ni se face atmosferă nefavorabilă, se
întreţin fel de fel de zvonuri, se dă curs la tot felul de năzbâtii; prin capul meu trec
toate sârmele de telegraf, se încrucişează toate ştirile din lumea întreagă, văd
corespondenţele ce se trimit din Bucureşti şi ştiu că se urmăreşte să se întreţină o
anumită atmosferă, în străinătate şi aici”63. S-a luat decizia ca Societatea de Telefoane
să fie monitorizată, iar subsecretarul de stat, pentru Poliţie şi Siguranţă, Alex. Rioşanu
a precizat că „la Telefoane, de când există Societatea..., este un aparat care
înregistrează orice convorbire secretă, pe plăci; aparatul şi aceste înregistrări sunt în
stăpânirea Direcţiunii Americane..., totul, orice vorbim noi, se înregistrează pe
plăci”64. Replica, normală în această situaţie, a generalului Ion Antonescu a fost de a
se cere, oficial, ca „acel aparat să fie luat în stăpânire de către Statul Român..., să nu
mai fie în mâinile dumnealor secretele conversaţiilor noastre, ci în mâinile noastre”65.
După solicitarea oficială, dacă Direcţiunea Americană refuza, generalul considera că
această atitudine ar fi fost foarte gravă şi i-ar fi înlesnit trecerea „la alte măsuri contra
acestei societăţi”66. Aceasta variantă trebuia menţionată în solicitarea oficială, fiind
„un avertisment public în această privinţă”67, cu privire la refuzul lui Antonescu de a
admite „ca Statul Român să fie controlat de jidanii străini”68. Cu toate că era hotărât
să acţioneze fără menajamente în cazul Societăţii de Telefoane, generalul Antonescu
era obligat la o anumită prudenţă, pentru că ministrul de Finanţe, G. Cretzianu a
sugerat să se procedeze „astfel încât americanii să nu aibă pretextul să ne blocheze
dolarii noştri de acolo”69. Societatea de Telefoane era „particulară”70, între aceasta şi
statul român nu era „un raport de la stat la stat”71, dar nu era de neglijat faptul că era
„o societate cu capital american”72. Dacă aparatul de înregistrat ar fi fost luat fără o
solicitare oficială, în acest sens, atunci măsura nu ar fi fost „contractuală”73, în opinia
inginerului N. Mareş, ministrul Agriculturii şi Domeniilor. Generalul a solicitat
Ministerului Justiţiei să studieze problema şi să-i prezinte soluţii de rezolvare, „în 48
de ore”74.
Discuţiile au revenit la problemele economice. S-a analizat situaţia de la
62
Loc.cit.
63
Loc.cit.
64
Loc.cit.
65
Loc.cit., p. 178-179.
66
Loc.cit., p. 179.
67
Loc.cit.
68
Loc.cit.
69
Loc.cit.
70
Loc.cit.
71
Loc.cit.
72
Loc.cit.
73
Loc.cit.
74
Loc.cit.
Tecuci, unde „s-au găsit 300 de vagoane de fasole în mâinile jidanilor”75. Generalul
Antonescu a ordonat „să se ia manu militari şi să se pună la dispoziţia Armatei;... nu
confisc, plătesc, dar plătesc după cum am arătat, nu admit să fim speculaţi, mai ales
de jidani, dacă nu izbutesc, am alte măsuri contra lor”76.
Subsecretarul de stat, la Ministerul Finanţelor, C. Papanace a propus „să se dea
un avertisment ca toţi acei care au marfă s-o declare, cine n-o declară va fi pedepsit,
urmează măsura confiscării”77. Preocupaţi de situaţia armatei, guvernanţii ceruseră
prefecţilor judeţelor unde exista surplus de „grăunţe şi fasole, proporţional cu ceea ce
au ei”78, să dea o cotă parte armatei, iar recuperarea să o facă în urma blocării
depozitelor evreilor79. Generalul Ion Antonescu era conştient că situaţia era bipolară,
„una – ceea ce se găseşte în mâna proprietarilor români, a ţăranilor, şi a doua – ceea
ce se găseşte acaparat de jidani... Una se tratează într-un fel, alta, altfel... sau, dacă
vreţi, tratez cu două măsuri, deosebite, aceeaşi problemă”80. Se impunea eliminarea
stocărilor şi a speculei, „speculatorii aceştia fac să se ridice preţurile, mişcă ţărănimea,
mişcă pe propietari. Noi ridicăm preţurile, dar când este să plătim preţuri ridicate la
marfa ţăranului, marfa nu mai este la el. Când este să plătim 100.000 de lei vagonul
de grâu, acesta nu mai este la ţăran, ci la jidan, care a făcut propagandă pentru urcarea
preţului, dar care l-a cumpărat cu un preţ cât se poate de redus de la ţăranul nostru. Şi
atunci, de preţul cel mare profită nu agricultorul, ci jidanii. Să profite agricultorii
noştri, nu jidanii”81. Guvernul studia un proiect de măsuri referitor la depozitele
acaparatorilor, intenţionând să stabilească, „pentru particulari, că fiecare persoană
membră a unei familii, poate avea, în depozitul casnic, o cantitate pentru două-trei
luni. În felul acesta putem face socoteala ce cantitate de alimente este necesară pentru
membrii unei familii; tot ceea ce va depăşi cantitatea îngăduită va trebui să fie luat de
organele noastre şi pus în consumaţie”82. Detalii despre acest proiect a furnizat lt.-col.
N. Dragomir, la solicitarea generalului Ion Antonescu83. Astfel, negustorilor urma să
li se interzică „să aibă mai mult decât ceea ce au avut pentru consum pe aceeaşi
perioadă, în anul trecut şi, dacă vedem o disproporţie între ceea ce este acum şi ceea
ce a fost anul trecut, luăm măsuri; în felul acesta intervenim la timp şi împiedicăm să
se facă stocuri, este un fel de blocare, în care toată lumea declară ceea ce are”84.
Declaraţia urma să se facă la nivel naţional85, pentru stocurile mari, iar pentru cele
75
Loc.cit.
76
Loc.cit.
77
Loc.cit.
78
Loc.cit.
79
Cf. loc.cit.
80
Loc.cit.
81
Loc.cit., p. 179-180.
82
Loc.cit., p. 180.
83
Cf. loc.cit.
84
Loc. cit.
85
Pentru alte detalii, în acest sens, a se vedea loc.cit.
mici, urma să fie dat un „preaviz, celor care le au depozitate şi să le verificăm prin
investigaţii”86. Generalul Ion Antonescu a cerut identificarea „depozitelor mari,
ascunse la negustori şi la acaparatori jidani”87, prin intermediul „investigaţiilor
Siguranţei şi Poliţiei”88. Pentru depozitele mici, ale unor persoane particulare,
generalul a fost ferm, precizând că „la particulari, nu dau voie – nici la evrei, să se
facă investigaţii”89 (dispoziţia era în contradicţie evidentă cu ceea ce ordonase anterior
– n.a.). Ion Antonescu a explicat că „doar atunci când vom ajunge în situaţia ca
depozitele, descoperite la negustorii mari, la angrosiştii jidani şi la străinii din
România, când, după ce vom scoate la iveală toate aceste stocuri, ascunse pe toată
suprafaţa ţării, vom constata că ele nu sunt suficiente pentru a face faţă nevoilor
Neamului, atunci vom trece la măsuri mai straşnice”90.
A urmat o analiză, făcută tot de ministrul Coordonării şi Statului Major
Economic, cu privire la situaţia producerii şi desfacerii pâinii, unde au fost depistate
„abuzuri”91 şi, în consecinţă, „s-au aplicat amenzi foarte mari”92. Pentru eficientizarea
controlului, lt.-col. N. Dragomir solicita ca „Mişcarea Legionară să facă acest control,
este un control foarte apropiat de interesele populaţiei şi ar fi şi în avantajul
Mişcării”93. Generalul Antonescu era informat despre „chestiunea făinii făcute de
morile de la ţară, care nu pot fi controlate dacă pun sau nu proporţia necesară”94. Se
ştia, la nivelul Consiliului de Cabinet, că „jidanii din Moldova au în stăpânirea lor
morile aşa-zise ţărăneşti, care au fost protejate de demagogi, dar în realitate nu sunt
mori ţărăneşti, ci jidoveşti. Doar câţiva sunt proprietari români. Jidanii câştigă şi la
făină cu morile acestea ţărăneşti. Felul în care lucrează ele nu corespunde cu măsurile
luate... (de Ministerul Coordonării şi Statului Major Economic – n.a.)”95. Morile
ţărăneşti urmau să fie controlate şi „făina să se facă numai la morile care vor fi
clasate...; la aceste mori ţărăneşti trebuie să facem un control, cu legionarii”96.
Guvernanţii erau decişi să rezolve problema morilor ţărăneşti şi admiteau că,
dacă unele măsuri s-ar dovedi ineficiente, „le schimbăm până vom ajunge să avem
măsurile cele mai bune, până vom aduce ţara acolo unde trebuie să fie”97. Generalul
Antonescu fusese informat cu privire la situaţia orzului, din nordul Bucovinei şi al
Moldovei, zone în care producţia se anunţa mare98. Iată de ce în Consiliul de Cabinet
86
Loc.cit.
87
Loc.cit.
88
Loc.cit.
89
Loc.cit.
90
Loc.cit., p. 181.
91
Loc.cit.
92
Loc.cit.
93
Loc.cit., p. 182.
94
Loc.cit.
95
Loc.cit.
96
Loc.cit.
97
Pentru alte detalii, privind punctual de vedere exprimat de generalul Ion Antonescu, cu privire la
problemele morilor ţărăneşti, a se vedea loc.cit., p. 183.
98
Cf. loc.cit.
s-a stabilit fixarea preţului la orz „mai devreme”99. Această măsură era luată cu
intenţia de a proteja producătorii din cele două regiuni menţionate, care „destul au
suferit..., ca să nu-i mai lăsăm să li se acapareze produsele, cu preţuri mici, de jidani...
Am informaţiile mele (generalul I. Antonescu – n.a.) că se urmăreşte şi aici să se facă
depozitări, dvs. urmăriţi unde se duc cantităţile acestea, lasaţi-i pe jidani să cumpere şi
vedeţi unde depozitează. Aceasta trebuie s-o facă Siguranţa, să vadă de unde se
acaparează, cine acaparează, cu ce preţ şi unde duce”100.
Un alt motiv de îngrijorare îl constituia faptul că populaţia se precipita să-şi
facă aprovizionarea cu lemne, „plătindu-le scump acum”101. Se menţiona, de
generalul Antonescu, că exista „o propagandă, care spune că nu vor fi lemne,
urmărind, în felul acesta, să mărească cererea, la o ofertă scăzută, deci să crească
preţul, ofertă puţină, cu preţ mare”102. Populaţia trebuia informată că guvernul era
capabil să asigure necesarul de lemne pentru iarnă, iar „oamenii să nu se mai
grăbească să cumpere, li se vor vinde (lemne – n.a.) la cel mai redus preţ posibil”103.
Antonescu a precizat că trebuiau împiedicaţi oamenii „să cumpere lemne, azi, cu
22.000 lei vagonul, pentru că aceasta înlesneşte specula, îmbogăţind pe toţi jidanii.
Noi muncim ca nişte robi şi ei profită. Totdeuna s-a întâmplat aşa cu Naţia aceasta,
am robit la străini, pentru că suntem dezorganizaţi, pentru că n-a existat armonie între
elementele de conducere, pentru că nu s-a lucrat în acord şi în unire, permiţând astfel
să se strecoare între noi toate liftele străine, care ne-au speculat şi au stors Naţia
aceasta. După cum păduchii o storc noaptea, tot aşa ziua o storc păduchii aceştia
jidăneşti, cu două picioare, trebuie să luăm măsuri să vindecăm aceasta odată”104.
Ministrul Agriculturii, inginerul N. Mareş, a dat asigurări că „lemne sunt, sosesc
necontenit”105, iar populaţia nu trebuia să se preteze la „jocul”106 speculanţilor, „să
aibă răbdare, să nu se repeadă să cumpere scump”107. Generalul Antonescu a solicitat
miniştrilor să dea un semnal de alarmă cumpărătorilor, „ca să nu se mai precipite să-şi
ia lemne acum, pentru că le vor cumpăra mult mai ieftin decât se aşteaptă; negustorii
profită de lipsa de vagoane şi de lemne din trecut şi vând lemnele la un preţ
extraordinar, preţul însă nu este acesta, este mult mai ieftin”108. După consultări, cu
prof. Pompiliu Nicolau, ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor şi lt.-col.
Nicolae Dragomir, ministrul Coordonării şi al Statului Major Economic, generalul
Antonescu a decis că „trebuie anunţată populaţia că până la 1 decembrie va sosi în
Bucureşti toată cantitatea de lemne necesară, deci nimeni să nu se mai precipite să
99
Loc.cit.
100
Loc.cit.
101
Loc.cit., p. 184.
102
Loc.cit.
103
Loc.cit.
104
Loc.cit.
105
Loc.cit.
106
Loc.cit.
107
Loc.cit.
108
Loc.cit.
cumpere lemne la preţul de astăzi, fiindcă este preţ de speculă şi înlesneşte specula
intermediarilor”109.
În toate localităţile, „unde se simte nevoia”110, au fost asigurate stocurile
necesare de sodă şi var, dar era deficitară aprovizionarea cu oţet111. Erau două soluţii,
propuse de lt.-col. N. Dragomir, pentru completarea stocurilor: prima să se facă oţetul
din vin de hibrizi, „,care este mai scump”112, iar a doua să se producă oţet din lemn,
acesta fiind „mai ieftin”113. Antonescu a contestat vehement propunerea a doua,
pentru că „dacă oţetul făcut din lemn este nesănătos, cu toate că este mai ieftin, nu
admit să se facă din lemn, pentru că otrăvesc Naţia. În primul rând, trebuie respectată
Naţia, trebuie respectată şi punga, dar şi sănătatea naţiunii, acesta este principiul pe
care trebuie să-l admitem noi în conducerea Statului nostru şi..., de aceea trebuie să
dispară toate otrăvurile din viaţa Statului român”114. Lt.-col. Dragomir a explicat că,
deoarece vinurile nobile „nu erau destule, ca să facem şi oţet, după regulile igienice şi
economice, anul acesta vom permite să se facă oţet din vin de hibrizi, măsura aceasta
fiind provizorie”115.
În timp ce V. Dimitriuc, subsecretarul de stat de la Petrol şi Exploatări Miniere
observa că era vorba de o „încurajare a culturii hibrizilor”116, chiar dacă măsura era
provizorie, pe timp de un an, generalul Antonescu a replicat că, de fapt, „este tocmai o
descurajare, pentru că vinul din hibrizi, în loc să-l dăm în consumaţie sub formă de
vin, îl facem oţet; în loc să se mai îmbete cu el ţăranul şi să-şi trimită copiii beţi la
şcoală, vinul acesta este luat şi făcut oţet”117.
A urmat, pe ordinea de zi a Consiliului de Cabinet, analizarea unor „contracte
oneroase, aparent, sau suspectate ca oneroase, pentru care Consiliul de Administraţie
al C.F.R. a hotărât să oprească orice plată”118. Directorul C.F.R. avertizase însă că,
aplicarea unei asemenea măsuri „ar putea duce la sistarea unor lucrări, ceea ce ar fi
dăunător bunului mers al C.F.R.”119.
Intervenţia Directorului General al C.F.R. nu corespundea cu ceea ce hotărâse
guvernul, adică să se „blocheze numai 20% din contracte”120. Generalul Antonescu a
cerut o reevaluare a contractelor, pentru că, dacă plana ameninţarea „sistării
lucrărilor”121, atunci trebuia să se cunoască despre ce fel de lucrări era vorba şi care
109
Loc.cit., p. 185.
110
Loc.cit.
111
Loc.cit.
112
Loc.cit.
113
Loc.cit.
114
Loc.cit.
115
Loc.cit.
116
Loc.cit.
117
Loc.cit., p. 185-186.
118
Loc.cit., p. 186.
119
Loc.cit.
120
Loc.cit.
121
Loc.cit.
era impactul sistării122. Hotărârea guvernului urma să fie modificată, dacă era cazul,
după ce Directorul General ar fi prezentat un tabel cu lucrările contractate, cu un
ansamblu de măsuri propuse, pe a cărui bază guvernul urma să ia decizii123.
În ceea ce privea plata contractelor încheiate, „presupuse oneroase”124,
Antonescu a atras atenţia că „nu se poate face distincţia pentru societăţile anonime;
sunt o serie întreagă de generali care figurează în aceste societăţi şi, din această cauză,
nu putem lua măsuri eficace împotriva lor... Rămâne să apreciaţi dacă nu există
incompatibilitate între oamenii care au servit oştirea, între misiunea lor acolo şi
misiunea, extrem de gingaşă, pe care o au în aceste societăţi, am dat şi un comunicat
pe chestia aceasta”125.
Ministrul de Finanţe, G. Cretzianu a precizat că nu era vorba „de generali, ci de
acei care au fost în guvern”126. Antonescu a considerat că foştii membri ai unor
guverne anterioare „se încadrează în cadrul penal, acum trebuie să-i încadrăm în
cadrul moral pe aceia care se duc şi girează cu galoanele lor afacerile care sunt menite
să speculeze sudoarea, munca şi sănătatea românilor”127. Mai în glumă, mai în serios,
Antonescu propunea să dea guvernul un comunicat, în care „să-i roage pe aceşti
domni, care au intrat în consiliile de administraţie ale societăţilor cu capital străin şi
care, cu numele lor şi fosta lor situaţie acoperă continuarea unor afaceri care sunt
veroase şi în detrimentul Ţării Româneşti, să abandoneze această situaţie şi să nu
aştepte să venim noi cu măsuri; trebuie pusă însă toată chestiunea într-o formă
stilată”128.
A urmat prezentarea „creditului ţărănesc”129, despre care lt.-col. N. Dragomir
afirma că „l-am pus la punct, sunt de părere că dobânda de 5%, pentru care stăruie
Banca Naţională, dobânda aceasta pentru creditul acordat ţăranilor să fie mai scăzută,
să se reducă la 3-3,5%”130.
O „altă chestiune importantă”131, discutată în Consiliul de Cabinet, a fost
„aceea a amânării ratelor de conversiune”132, deoarece guvernul primea „în acest sens
telegrame din toată ţara”133, executările fiind parţial stopate, în contextul în care
Banca Naţională acceptase amânarea plăţii ratelor „la sfârşitul conversiunii”134. Lt.-
col. N. Dragomir a informat despre un acord de „păsuirea ratelor în curs din 1940,
122
Cf. loc.cit.
123
Cf. loc.cit.
124
Loc.cit.
125
Loc.cit.
126
Loc.cit.
127
Loc.cit., p. 187.
128
Loc.cit.
129
Loc.cit.
130
Loc.cit.
131
Loc.cit., p. 188.
132
Loc.cit.
133
Loc.cit.
134
Loc.cit.
considerând că a fost greu, s-au făcut concentrări, a fost un an deficitar, agricol”135.

Banca Naţională intenţiona să acorde păsuire, automat, doar „,deţinătorilor sub 10 ha
de pământ... După spiritul legii, pentru debitorii mai mari de 10 ha, ca să beneficieze
de păsuire, trebuie ca jumătate din producţie trebuie să fie pierdută prin caz fortuit
(care – n.a.) trebuie stabilit, (prin – n.a.) cercetări, expertize etc.”136.
S-a analizat o propunere, făcută de Corneliu Georgescu, subsecretarul de Stat
pentru Colonizare şi Populaţia Evacuată. Georgescu a pornit de la prevederea legală
conform căreia, potrivit legii conversiunii, erau două categorii de debitori; prima o
reprezentau proprietarii care deţineau până la 10 ha, care intrau „de drept în
conversiune”137, cu „un regim al lor”138. A doua categorie o formau „proprietarii de
peste 10 ha..., cu un alt regim”139. Ultimii erau în „majoritatea lor intraţi de drept în
conversiune, fără nicio formalitate... Dacă este vorba să se dea drept la o categorie, să
se dea tot primei categorii de agricultori, acelora care beneficiază de plin drept, prin
lege, ceilalţi pot beneficia de un moratoriu”140. În finalul dezbaterii, s-a redactat un
decret-lege pentru „prorogarea termenelor de plată ale ratelor datorate de debitorii
rurali la 15 mai şi 15 noiembrie 1940, în baza Legii lichidării datoriilor agricole şi
urbane...”141. În conformitate cu art. I, „ratele scadente la 15 mai şi 15 noiembrie 1940
(pentru debitorii din prima categorie – n.a.) se amânau de drep şi fără dobândă la 15
noiembrie 1951 şi la 15 mai 1952”142. Pentru ceilalţi debitori agricoli, aceştia,
conform art. II, „vor putea, în caz de executare, să ceară judecăţii amânarea ratelor
datorate la 15 mai şi 15 noiembrie 1940, la aceleaşi termene ca acelea prevăzute în
articolul precedent, dacă dovedesc că au suferit o distrugere de cel puţin jumătate din
recolta anului agricol în curs, prin cauze fortuite”143. Miniştrii de la Finanţe,
Agricultură şi Domenii şi Justiţie răspundeau de „aducerea la îndeplinire a decretului-
lege de faţă”144.
Lt.-col. N. Dragomir a adus în discuţie problema Cooperaţiei, motivându-şi
intervenţia prin faptul că era „neviabilă forma”145 şi anunţa sosirea unui expert
german, care urmărea „să organizeze Oficiul Central de Cumpărare”146. Se urmărea o
restructurare a conducerii şi a sistemului prin „constituirea unor reţele pe teren”147,
alcătuite din „serioase şi solide unităţi de Cooperaţie”148. În conducerea Cooperaţiei
135
Loc.cit.
136
Loc.cit., p. 189.
137
Loc.cit.
138
Loc.cit.
139
Loc.cit.
140
Loc.cit., p. 190.
141
Loc.cit., p. 191.
142
Loc.cit., p. 192.
143
Loc.cit.
144
Loc.cit.
145
Loc.cit.
146
Loc.cit.
147
Loc.cit.
148
Loc.cit.
„vom introduce elemente legionare, pe cât posibil mai multe”149, la recomandarea lui
Horia Sima150. Antonescu a cerut ministrului Coordonării şi Statului Major Economic
să „nu uite nici pe naţionaliştii domnului Cuza, care s-au înregimentat la noi; sunt
elemente foarte bune, care trebuie folosite, pentru că, altfel, se transformă în nuclee
opoziţioniste, care cresc mereu, pe când aşa îi aducem şi pe dânşii în mişcarea
naţionalistă, ..., să nu se facă nuclee de naţionalişti care să facă opoziţie tot
naţionaliştilor”151.
Una dintre preocupările importante era şi problema tarifelor pe C.F.R., lt.-col.
N. Dragomir făcând propunerea „să se adopte un tarif mai redus pentru regiunile
înfometate”152. Generalul Antonescu a admis că problema „trebuie pusă în studiu şi
rezolvată”153, solicitând să nu se omită „să se facă un tarif mai redus şi pentru
aprovizionarea Capitalei şi a centrelor mari”154.
G. Cretzianu, ministrul de Finanţe, a solicitat să se discute „chestiunea
delegaţiei germane, care este aici pentru a trata repatrierea nemţilor din Bucovina de
Sud şi din Dobrogea”155. În cadrul unor întrevederi, la Ministerul de Interne, „nemţii
au adoptat o atitudine foarte energică şi cer ca, până sâmbătă dimineaţa (şedinţa de
Consiliu se desfăşura într-o vineri – n.a.) să fie tranşată toată chestiunea”. Ministrul de
Finanţe aprecia că înţelegerea „pe care vor s-o facă cu noi are câteva articole care ne
vor duce la cheltuieli enorme, iar, pe de altă parte, nu putem tranşa chestiunea până
sâmbătă”156. Partea germană prezentase un proiect de convenţie, „prin care solicita
statului român să plătească toate bunurile lăsate de nemţi, în valoare de 5 miliarde de
lei, fiind vorba de bunurile nemţilor din Bucovina de Sud şi din Dobrogea”157.
Ministrul de Finanţe a sugerat să se plătească părţii germane doar „bunurile agricole,
(pe care – n.a.) statul să le preia pe un termen foarte lung în plată, pentru ca, între
timp, să le vândă sau să colonizeze pe acei care vin din Cadrilater sau din Ardeal; dar
ca să scoatem 5 miliarde de lei, nu se poate”158. Generalul Antonescu a cerut să i se
facă o notă detaliată despre această situaţie, afirmând că el „avea o înţelegere verbală
cu nemţii, ..., după care nimic nu se face sub presiune la noi... Noi nu ne lăsăm
intimidaţi, am tranşat principiile, foarte politicoşi ne ţinem de ele, nu trebuie să ne
certăm cu ei. Eu nu pot rezolva , până mâine, o asemenea problemă. Nu suntem
ocupaţi, nici ei n-au intenţia să ne ocupe, nici să ne umilească, nici să ne distrugă.
Sunt lucruri care se petrec din cauza excesului de zel al celor mici”159.
149
Loc.cit.
150
151
Loc.cit.
152
Loc.cit., p. 194.
153
Loc.cit.
154
Loc.cit.
155
Loc.cit.
156
Loc.cit.
157
Loc.cit., p. 195.
158
Loc.cit.
159
Loc.cit.
Consiliul de Cabinet a fost atenţionat, de către Corneliu Georgescu,

subsecretarul de stat de la Colonizare şi Populaţia Evacuată că „în două zile se vor
inventaria toate bunurile jidoveşti, cu mici excepţii... Numai în judeţul Putna s-au
găsit 400 de ha de vie, cu tot inventarul şi cu tot utilajul necesar, aşa că exploatarea
urmează să fie continuată”160. Se punea problema exproprierii pădurilor, fabricilor de
spirt, morilor ţărăneşti, deoarece „jidanii le vând sau fac contracte de cumpărare pe
ani de zile înainte”161. În cazul pădurilor, proprietarii evrei „au băgat ţăranii, ca să taie
ceea ce vor ei”162, situaţie care impunea intervenţia „prin Ministerul de Interne, prin
Jandarmerie, ..., pentru oprirea acestor abuzuri”163. În chestiunea pădurilor,
subsecretarul de stat Corneliu Georgescu a propus „ca pădurile jidoveşti să nu poată fi
vândute decât cu exercitarea dreptului de preemţiune din partea Ministerului
Agriculturii”164. Cazul fabricilor de spirt a fost analizat în funcţie de fabricile agricole
şi cele industriale, producătoare de spirt165. Cele agricole erau „accesorii ale moşiei,
..., care prelucrează produsele agricole proprii”166, celelalte „cumpărau produsele
agricole de la cei care le fac şi le industrializau”167. Subsecretarul de stat Georgescu a
subliniat că, în cazul fabricilor de spirt „principalul este terenul, pământul, producţia
agricolă şi... cred că ar trebui interpretată Legea de expropriere a bunurilor jidoveşti în
sensul că sunt bunuri agricole şi fabricile agricole de spirt, ..., pentru că (altfel – n.a.)
sunt o sumă de moşii jidoveşti care scapă de expropriere tocmai prin faptul că au o
fabrică de spirt acolo”168. Expropierea urma să fie în două etape, prima de preluare,
cealaltă de „punere în folosinţă”169, pe baza unor dosare speciale, pe zone şi
localităţi170. Generalul Antonescu preciza că „,după ce am făcut dosarele acestea,
avem alături alte dosare, cu oamenii pe care îi putem întrebuinţa, ..., punem pe fiecare
la locul lui”171, la început sub formă de „plasare provizorie”172, urmată de
„împroprietărire”173. Despre scopul acestui procedeu, Antonescu considera că „cel
mai bine ar fi să plaseze, în raport cu întinderea, un număr de familii care să se ocupe
şi care să lucreze pământul în obşte şi statul face, deocamdată, contracte cu ele, iar ele
execută ceea ce le spune statul, nu împărţim pământurile...”174.
160
Loc.cit., p. 196.
161
Loc.cit.
162
Loc.cit.
163
Loc.cit.
164
Loc.cit., p. 197.
165
166
Loc.cit.
167
Loc.cit.
168
Loc.cit.
169
Loc.cit., p. 199.
170
Cf. loc.cit.
171
Loc.cit.
172
Loc.cit.
173
Loc.cit.
174
Loc.cit.
Consiliul de Cabinet a continuat cu încercarea de a soluţiona problema

românilor din Timoc175. Subsecretarul de stat pentru Colonizare şi Populaţia Evacuată
a insistat asupra faptului că, în conformitate cu prevederile „tratatului cu bulgarii,
schimbul de populaţie este facultativ, în 12 luni, până la 14 septembrie 1941; s-a luat
această măsură pentru că românilor din Bulgaria, ca să poată veni aici, le trebuie un
anumit timp, iar statului român îi trebuie propagandă să-i determine să vină aici”176.
Pentru „fiecare român care vine din Bulgaria, noi putem expedia peste graniţă un
bulgar, ..., statul român are libertatea de a-şi alege bulgarul pe care îl expediază, prin
urmare aici rămân bunurile bulgarilor expediaţi; bunurile bulgarilor sunt mai mari şi
ar acoperi nevoile românilor aduşi din Timoc”177. Antonescu a dat detalii despre
această situaţie, pentru că el ştia că „bulgarii sunt contra lucrului acestuia, pentru că
ştiu că populaţia românească din Timoc este mai săracă decât populaţia bulgară din
Vechiul Regat; de aceea ei fac presiuni asupra românilor din Bulgaria, îi terorizează,
ca să nu mai ceară să vină, conform tratatului, în Ţara Românească”178. Generalul,
chiar cu o zi înainte de Consiliu, într-o discuţie cu ministrul Bulgariei, în România,
declarase că acceptă „să nu se forţeze mâna nimănui, ca să vină, dar vă rog şi pe dv.
să nu terorizaţi populaţia română de acolo (Timoc – n.a.) ca să nu vină aici”179. Pentru
moment, se aprecia că „etapa principală era evacuarea bulgarilor din Dobrogea şi
plasarea românilor evacuaţi din Cadrilater”180. Erau 74.000 de bulgari în Tulcea şi
Constanţa181, dar, la finalizarea Tratatului româno-bulgar, de la Craiova, „bulgarii au
admis numai o cifră de 56.000”182. Vina pentru o asemenea discrepanţă aparţinea,
după părerea generalului Antonescu, fostului ministru de Externe, Mihail
Manoilescu183. Acesta, la Craiova, „se pare că a luat un angajament verbal, spunând
că cifra nu va depăşi 56.000 de oameni, pe baza aceasta s-au aşezat bulgarii;... pentru
că bulgarii discută pe promisiunea domnului Manoilescu, eu spun să rezolvăm
această problemă”184. Rezolvarea se anunţa dificilă, Antonescu era conştient de
existenţa „unui punct mort, cu bulgarii.... Care este punctul mort? Între diferenţa de
cifre de 70.000, câţi sunt în realitate, cu 56.000, cât s-a angajat dl. Manoilescu, este tot
conflictul. Bulgarii nu vor să iasă din acest punct mort, consecinţa este că nu se
rezolvă problema şi rămânem, cu alte cuvinte, cu toţi refugiaţii din Cadrilater pe
spinarea ţăranului român din Ialomiţa, care stau acolo ca lăcustele şi constituie o
problemă socială, vom vedea...”185.
O altă situaţie, legată de solocitarea guvernului grec cu privire la exportul de
175
176
Loc.cit., p. 199.
177
Loc.cit.
178
Loc.cit.
179
Loc.cit., p. 201.
180
Loc.cit., p. 202.
181
Cf. loc.cit.
182
Loc.cit.
183
Cf. loc.cit.
184
Loc.cit.
185
Loc.cit.
petrol din România186, a urmat pe ordinea de zi. Se solicita, pentru anul în curs, de
către partea elenă, să i se dea „petrol cât va avea nevoie să-şi acopere nevoile
interne”187, în condiţiile în care grecii „aveau la dispoziţie (în acel moment- n.a.)
numai piaţa românească”188. Generalul Antonescu a decis „să dăm petrolul cerut, dar
să se organizeze controlul ca, de la Constanţa până la ei, să nu se oprească petrolul în
drum; ei să plătească agenţii puşi de noi pe vapoarele care transportă petrolul până la
Pireu; în porturile greceşti să se organizeze un serviciu de supraveghere, tot al nostru,
plătit de greci, pentru ca să nu-l ducă în altă parte, ci să ajungă în Grecia”189.
Problemele privind educaţia naţională190, adică propunerea de a fi scoase
şcolile profesionale, din subordinea Ministerului Educaţiei, micşorarea numărului de
licee teoretice, care pregăteau doar „elemente care să aspire la slujbe”191, „când nouă
ne trebuie executanţi”192, au fost amânate, chiar dacă Antonescu considera că
„problema învăţământului era foarte serioasă”193. La 15 noiembrie, generalul
Antonescu programase un Consiliu de Miniştri, cu ocazia împlinirii a două luni de
guvernare, „fiindcă la 15 septembrie am format guvernul definitiv”194. La acel
Consiliu, „fiecare ministru va arăta ce a aplicat din ce s-a decis..., ce a trebuit să
execute şi ce s-a executat, în raport cu directivele mari ale statului (date de Antonescu
– n.a.) şi instrucţiunile primite”195.
Pompiliu Nicolau, ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, a informat că
i se adusese la cunoştinţă că „staţiile ungureşti de la frontieră refuză repatrierea
ungurilor care pleacă de aici; la Curtici, un tren de 27 de vagoane... nu poate pleca;...
la Petroşani, la fel, erau unguri care voiau să plece în Ungaria, dar nu-i lăsau ungurii
lor”196. Ministrul de Externe, M. Sturdza a completat, oferind detalii potrivit cărora
„consulatele german şi italian au anchetat această situaţie, starea acelor refugiaţi,
unguri – pe de-o parte, români – pe de alta”197. Antonescu l-a admonestat, cerând „să
afirme ceea ce este sigur, nu ce i s-a spus”198. Trebuia să se constate, de către agenţii
consulari germani şi italieni, că persoanele respective voiau să plece „de bunăvoie, nu
goniţi de statul român, ..., prin contradicţie cu ceea ce fac ungurii cu românii noştri,
care sunt goniţi şi jefuiţi”199.
186
Cf. loc.cit.
187
Loc.cit., p. 203.
188
Loc.cit.
189
Loc.cit.
190
Pentru detalii, a se vedea loc.cit.
191
Loc.cit., p. 204.
192
Loc.cit.
193
Loc.cit.
194
Loc.cit., p. 205.
195
Loc.cit.
196
Loc. cit., p. 207.
197
Loc.cit.
198
Loc.cit.
199
Loc.cit., p. 208.
Ministrul de Interne a fost atenţionat „să vadă ce se petrece la Reşiţa şi la Iaşi,

pentru că la Reşiţa se dau afară mulţi oameni, iar la Iaşi legionarii terorizează pe
jidanii de acolo; trebuie întărit, (în opinia lui Antonescu – n.a.) serviciul de Poliţie, (iar
– n.a.) cine se dedă la asemenea acte, trebuie arestat şi judecat”200.
Generalul a mai cerut, în altă ordine de idei, „ca, în orice avion unguresc care
mai trece frontiera, să se tragă în el şi să fie atacat cu aviaţia de vânătoare; dispoziţie:
la Braşov să avem aviaţie de vânătoare şi orice avion care trece să fie dat jos imediat;
trebuie şi artileriei antiaeriene să i se dea acelaşi ordin...”201.
Antonescu le-a solicitat, miniştrilor, discreţie, „să nu mai dea la gazete
chestiuni care privesc statul”202, fără să-l consulte, pentru că anumite chestiuni, care ar
reflecta că România s-ar afla sub „ocupaţie germană”203, ar produce iritarea Marii
Britanii, caz în care „ne putem găsi cu aviaţia engleză, care să bombardeze regiunile
de petrol; nu publicaţi nimic până în ziua când voi avea anumiţi pioni puşi la locul
lor... Am comandat anumite pompe pentru stingerea incendiilor care s-ar produce în
regiunea Ploieşti; astăzi, dacă s-ar produce, nu le pot stinge. Trebuie soluţionată
problema apărării antiaeriene, trebuie să sosească aviaţia germană, pentru că atunci
când vor sosi trupele germane, împreună cu aviaţia germană, să facem faţă aviaţiei
britanice”204.
*
* *
Agenda guvernamentală din prima decadă a lunii octombrie 1940 reflectă
faptul că guvernul României se confrunta cu numeroase probleme interne, cărora le
căuta soluţii. Prioritare erau, în acest sens, problemele economice, în special transferul
de proprietate, „românizarea” capitalului, combaterea speculei, asigurarea funcţionării
echilibrate a ramurilor economice, aprovizionarea armatei şi a populaţiei. Acest set de
probleme era agravat de dificultăţi externe, generate de atitudini extremiste ale statelor
vecine, la care se adăuga teama că vasalitatea, evidentă, faţă de Germania, putea fi
percepută ca o ocupaţie militară, nazistă, a României şi ar fi expus statul român unor
bombardamente ale aviaţiei britanice, mai mult ca sigur în zona Văii Prahovei, pe
moment imposibil de contracarat.
200
Loc.cit.
201
Loc.cit., p. 209.
202
Loc.cit., p. 210.
203
Loc.cit.
204
Loc.cit.
UNELE ASPECTE DESPRINSE DIN DOCUMENTELE DE ARHIVĂ
PRIVITOARE LA CONSECINŢELE OCUPAŢIEI ŞI INSTAURĂRII
REGIMULUI SOVIETIC,
ÎN PLAN ECONOMICO-SOCIAL ŞI CULTURAL
Ioan Ungureanu
Some aspects are taken from the archives, with regard to the consequences of
the occupation and instauration of the Soviet regime on the economic,
social and cultural levels
Abstract
In accordance with the problems previously mentioned in the title, the document
depicts the plunder committed by the Soviet troops in the commune of Dămieneşti, and the
obligations bore by the inhabitants for the payments of the war debts imposed by the invader
on the basis of the Convention of Armistice.
The document also outlines information related to the imposition of the Soviet model
on all the areas of the economic and social life.
Key words: the plunder committed by the Soviet troops, the payment of the war debts,
the Soviet model in the commune of Dămieneşti.
Cuvinte cheie: Jaful comis de trupele sovietice, plata datoriilor de război, modelul
sovietic de viaţă în comuna Dămieneşti.
Sub noua ordine impusă de ocupaţia sovietică

Cel mai accentuat şi grav amestec al politicului în şcoală şi care a avut ca ţintă
nu numai cadrele didactice, ci şi îndoctrinarea brutală a copiilor, s-a produs începând
cu anul 1948, după instaurarea Republicii la 30 decembrie 1947. Astfel, în baza
Ordinului Ministerului Învăţământului Public, la 3 dec. 1948 Inspectoratul Şcolar
Judeţean Roman expedia o adresă prin care se stabilea ca în ultima oră din ziua de 4
decembrie să se sărbătorească Ziua Constituţiei Staliniste1. Această cerinţă se va
perpetua, întrucât şi în anul următor evenimentul va fi iarăşi marcat. De exemplu, la 6
dec. 1949, în şcoala din Drăgeşti s-au aniversat cei 13 ani de existenţă ai Constituţiei
staliniste prin susţinerea unei conferinţe pe această temă în faţa a 83 de suflete
participante2.
Trebuie însă remarcat că, potrivit exigenţelor epocii, aceste conferinţe veneau
redactate „de sus”, urmând a fi numai citite în faţa participanţilor, al căror număr era
1
ANBacău, fond Şcoala Drăgeşti, dos. 121/1948, f. 47.
2
Ibidem, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 15/1949, f. 92.
212 Ioan Ungureanu
umflat de 3-4 ori în raportări. Iar pentru aplicarea ordinului semnat de adjunctul
ministrului învăţământului, evreul Mihail Roşianu, la 19 decembrie 1948 inspectorul
şcolar Gheorghe Dornescu expedia şi el adrese şcolilor din comună prin care stabilea
ca în ultima oră de şcoală a zilei de marţi, 21 decembrie, să se sărbătorească „a 69
aniversare a zilei de naştere a generalisimului Stalin (…), genialul strateg şi marele
învăţător al omenirii muncitoare”3.
Manifestările vor fi reluate şi la cea de a 70-a aniversare a zilei sale de naştere,
aşa cum ni se prezintă şi serbarea organizată de Şcoala Primară Pădureni în ziua de 18
dec. 1949, în deschiderea căreia s-a cântat imnul sovietic, apoi s-a prezentat conferinţa
despre viaţa şi activitatea lui Stalin, s-a continuat cu cântece şi recitări, iar în încheiere
s-a cântat Imnul tineretului democrat4. Pentru documentare, în vederea organizării
acestor aniversări, erau recomandate datele biografice despre Stalin publicate în
revista Tânărul muncitor nr. 85/16 dec. 1948 şi Teza trimisă de ARLUS – Roman.
Asemenea serbări se organizau şi cu prilejul sărbătoririi Zilei de 23 August, a
Zilei Scânteii sau a Zilei Internaţionale a Păcii, aşa cum sunt prezentate şi cele de la
Şcoala Primară Drăgeşti. De exemplu, la serbarea organizată aici la 21 august 1949,
conferinţa despre semnificaţia zilei de 23 August a fost prezentată de învăţătoarea
Aurelia Aanei, apoi a cântat corul şi s-au susţinut recitări în faţa a 72 de persoane. Şi
tot astfel la 29 sept. 1949, în faţa a 142 suflete a fost sărbătorită „Ziua Scânteii”, iar la
serbarea din 3 oct. 1949, când s-a sărbătorit Ziua internaţională a păcii, în faţa a 112
participanţi din Drăgeşti, conferinţa a fost citită de învăţătorul Constantin Aanei, după
care s-a prezentat un program artistic5.
În acelaşi spirit de îndoctrinare, printr-o altă circulară expediată tuturor şcolilor
din ţară la 12 ianuarie 1949 se impunea ca marile momente ale istoriei noastre
naţionale, între care şi cele înfăptuite la 24 ianuarie 1859 sau 1 decembrie 1918 să se
înveţe după manualul unic de Istoria României – lucrare de tristă amintire a
autorului evreu originar din Buhuşi, Mihai Roller6. Iar o altă circulară din 25 ianuarie
1949 stabilea ca în şcoli să se comemoreze 25 de ani de la moartea lui V.I. Lenin7.
Multe din activităţile specifice şcolii – şi, nu în ultimul rând, cele de natură
ideologică – erau continuate şi accentuate de Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ în
care grupele sindicale se întruneau în fiecare lună. Între punctele înscrise la ordinea de
zi ale respectivelor şedinţe era şi cel privitor la studierea pe capitole a Istoriei
P.C.U.S. sau a biografiei lui Stalin. Pentru ilustrare, prezentăm cele 3 puncte din
ordinea de zi a şedinţei grupei sindicale din şcolile comunei Dămieneşti ce s-a
desfăşurat la 10 iulie 1949: 1. Moment politic; 2. Istoria Partidului Comunist
Bolşevic, cap. III, paragrafele 1 şi 2; 3. Diverse. Iar în ordinea de zi a şedinţei a
3
Ibidem, dos. 121/1948, f. 57 şi 102; fond Şcoala Călugăreni, dos. 1/1948, f. 57.
4
5
Ibidem, f. 28, 41 şi 57.
6
Ibidem, fond Şcoala Călugăreni, dos. 1/1948, f. 70.
7
Ibidem, fond Şcoala Drăgeşti, dos. 121/1948, f. 67.
Consecinţele ocupaţiei şi instaurării regimului sovietic 213
aceleiaşi grupe sindicale din 22 ianuarie 1950, între cele trei puncte era şi Biografia
tov. I.V. Stalin, cap. VI8.
În aceeaşi notă de îndoctrinare ideologică a şcolarilor, chiar de la clasa I în sus,
se înscrie şi mulţimea de circulare din anul şcolar 1949-1950, prin care concursurile
şcolare erau axate pe „...cunoaşterea vieţii tovarăşului Stalin” sau pe cele ale
„…activităţii Comsomolului” şi ale altora asemenea9.
Cât de mult se implicau factorii politici şi administrativi în orientarea
programelor şcolare şi a conţinutului lecţiilor se poate desprinde şi din Circulara
Comitetului Provizoriu al plăşii Dămieneşti din 14 februarie 1950 cu privire la
conţinutul temelor ce urmau a se dezbate în orele educative, precum: Grevele
petroliştilor şi ceferiştilor din ianuarie-februarie 1933; Ziua solidarităţii cu tineretul
colonial, la ora educativă din 21 februarie 1950; Ziua Armatei Sovietice, în ora
educativă din 23 februarie 195010. În aceleaşi comandamente politice ale vremii ni se
prezintă şi tabelul cu cei 45 de elevi de la Şcoala Drăgeşti care la 3 martie 1951 se
constituiau într-un „comitet de luptă pentru pace”11.
Iar dacă acestea erau stările de lucruri în viaţa şcolii, ca şi în toate domeniile
vieţii economico-sociale, trebuie să avem în vedere faptul că regimul instaurat în
România la 6 martie 1945 nu a fost altceva decât o unealtă a Moscovei care controla
strict viaţa politică din România, având aici şi trupele de ocupaţie şi care, doar printr-
un concurs fericit de împrejurări, au fost retrase în anul 1958. Ulterior, educaţia şi
instrucţia şcolară a căpătat treptat-treptat un tot mai accentuat conţinut naţional-
patriotic şi căruia, din nefericire, mai ales după anul 1980, i s-a suprapus acel
exacerbat cult al personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi al soţiei sale.
Jaful comis de „eliberatoarea” armată sovietică
În noaptea de 11/12 septembrie 1944, delegaţia României prezentă la Moscova
semna Convenţia de Armistiţiu cu Naţiunile Unite – în fapt cu Uniunea Sovietică – în
condiţiile împovărătoare ce vor fi impuse întocmai şi prin Tratatul de Pace de la Paris
din anul 1947, când României nu i se va recunoaşte statutul de cobeligeranţă – deşi
fusese a patra forţă aliată ce contribuise la înfrângerea Germaniei naziste – şi i se va
impune umilitoarea poziţie de ţară învinsă.
Armata română, în mare parte surprinsă la 23 august 1944 pe aliniamente
dezagregate între oraşele Tg. Neamţ, Roman şi Bacău, va suporta umilinţa şi
brutalitatea Armatei Roşii care, nerecunoscându-i până la 12 septembrie 1944 statutul
de aliat, a luat din rândurile sale circa 130 de mii de prizonieri.
Pe lângă punerea unor însemnate efective militare sub conducerea Înaltului
Comandament Aliat (în fapt, sub a celui sovietic), prin Convenţia de Armistiţiu i s-au
impus României şi alte dureroase sacrificii, precum menţinerea hotarelor existente la
8
Ibidem, dos. 125/1949, f. 118 bis şi 134.
9
Ibidem, fond Şcoala Dămieneşti, dos. 1/1949.
10
Ibidem, f. 132.
11
214 Ioan Ungureanu
28 iunie 1940 – adică acelea ce depăşiseră chiar şi prevederile Protocolului adiţional

secret al Pactului Molotov-Ribbentrop (prin care ţara a pierdut Basarabia şi Bucovina
de Nord, ocupate de U.R.S.S.), dar şi aşezarea economiei pe picior de război în
vederea susţinerii frontului şi, nu în ultimul rând, a subzistenţei armatei sovietice prin
aplicarea unor grele rechiziţii.
Catalogată ca ţară învinsă, România era impusă şi la plata unor despăgubiri de
război în valoare de 300 milioane de dolari, eşalonate pe 6 ani, constând din produse
agricole, industriale şi din materii prime. La scară naţională, jaful comis de forţele
politico-militare sovietice de ocupaţie au depăşit incomensurabil mai mult nivelul aşa-
ziselor despăgubiri, iar modul şi condiţiile în care acestea au fost operate – sub atenta
supraveghere a Comisiei Aliate de Control, aflată cu sediul la Bucureşti – sunt din
abundenţă ilustrate şi din cele întâmplate în satele comunei Dămieneşti.
Simţind că soarta războiului era deja pecetluită, organele de stat, dar şi diverşi
proprietari luaseră mai dinainte unele măsuri de salvare a bunurilor prin evacuarea în
zone mai îndepărtate de linia frontului. Astfel, o situaţie din 6 iunie 1944 prezintă
numărul şi categoriile de animale evacuate din comuna Dămieneşti12:
Nr. Numele proprietarului Numărul şi categoria animalelor evacuate

crt. Boi Cai Vaci Mânzaţi Oi
1 Gheorghe Roiu 16 7 7 11 -
2 Vasile Agarici 26 7 9 2 21
Total animale evacuate 42 14 16 13 21
Este cunoscut faptul că ocupaţia sovietică a comis un jaf nemaiîntâlnit în

istoria spaţiului mioritic (dacă ne raportăm la perioada relativ scurtă de timp), fiind
suficient să ne oprim doar la modul cum s-a recurs (sub oblăduirea sovromurilor) la
exploatarea ţiţeiului prin erupţia sondelor şi folosirea aşa-zisei „balşoi diuza” (gaură
mare) pentru reglarea jetului de ţiţei, metodă care a condus în mare măsură la
secătuirea rezervelor acestei valoroase materii prime ce se expedia mai ales prin
conducta de la Fălciu.
Astfel, numai pe parcursul unui an, între 12 septembrie 1944 şi 11 septembrie
1945, livrările de petrol către U.R.S.S. au fost de 3.025.000 tone, din care 544.000
tone au fost destinate întreţinerii Armatei Roşii (în baza art. 10 din Convenţia de
Armistiţiu), iar 2.481.000 tone în contul despăgubirilor de război (art. 11)13.
În conformitate cu Legea nr. 61 publicată în Monitorul Oficial nr. 25/1
februarie 1945, în fiecare comună s-au constituit comitete ce aveau sarcina urmăririi
şi executării obligaţiilor care decurgeau din Convenţia de Armistiţiu. În acest scop,
printr-o adresă a Preturii Dămieneşti din 28 februarie 1945 se atenţiona că, în baza art.
4 din acea lege, comitetele trebuiau formate din primar, notar, şeful unităţii de
12
Ibidem, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 3/1944, filă fără număr.
13
Marin Nedelea, Istoria României în date (1940 – 1995), Bucureşti. 1997, p. 34.
jandarmi şi din „…2 gospodari aleşi de toţi locuitorii comunei prin aclamaţii”14.
Aceasta nu înseamnă că atunci când locuitorii prindeau puţin curaj, nu îşi manifestau
şi unele reacţii de împotrivire faţă de ocupantul sovietic. De aceea, la 20 noiembrie
1944, Pretura Dămieneşti expedia comunelor Ordonanţa nr. 18 a Prefecturii judeţului
Roman prin care se stabilea reducerea consumului cât şi a programului cârciumilor
„…pentru a nu se mai ivi în viitor conflicte între aliaţii noştri sovietici şi populaţia
comunelor”15.
Ca un ecou al reacţiei populaţiei la abuzurile comise de armata sovietică
trebuie înţeles şi ordinul înlocuitorului preşedintelui Comisiei Aliate de Control din
România, generalul locotenent Vinogradov, prin care se stabilea (formal, desigur)
încetarea amestecului armatei sovietice în lucrările administraţiei române privind
livrările stabilite în conformitate cu art. 12 din Convenţia de Armistiţiu16. Iar în scopul
spălării creierelor, la 30 noiembrie 1944, şi Prefectura judeţului Roman expedia
preturilor Ordinul nr. 56.782/1944 dat de Direcţiunea Administraţiei de Stat din
cadrul Ministerului de Interne, prin care se impunea distrugerea tuturor broşurilor,
tablourilor, imprimatelor etc., distribuite formaţiunilor în subordine şi care „…conţin
propagandă împotriva bolşevismului17.
În acest context, Circulara Prefecturii judeţului Roman din 19 februarie 1945
aducea la cunoştinţa organelor administrative din subordine că – în conformitate cu
Ordinul telegrafic din 14 februarie al Ministerului Afacerilor Interne şi cu
Comunicarea Comisiei Române pentru Aplicarea Convenţiei de Armistiţiu – în afară
de celelalte produse, în perioada 16 ianuarie – 1 iulie 1945, ţara avea de livrat armatei
sovietice o tranşă de 20.000 de cai, 30.000 de taurine, 40.000 de oi şi 15.000 de porci,
din care judeţului Roman îi revenea o cotă de 50 de cai, 700 de taurine şi 500 oi18.
O altă circulară din 27 februarie 1945 a Preturii plasei Dămieneşti, adresată
comunelor din subordine, atenţiona că s-a hotărât de către Comisia Română pentru
aplicarea Convenţiei ca toate aprovizionările cu materiale de subzistenţă pentru
armata sovietică să fie realizate sub controlul împuternicitului Frontului 2 Ucrainean,
colonelul Sidorov19.
Cotele livrărilor în baza art. 12 din Convenţia de Armistiţiu erau stabilite pe
luni calendaristice. Astfel, în cursul lunii iulie 1945, comuna Dămieneşti avea de
livrat un număr de 40 de vite20, iar un tabel nominal cu locuitorii din comună, care
predaseră 42 de vite până la data de 30 noiembrie 1945, arată că 14 erau din Drăgeşti,
17 din Călugăreni, 10 din Dămieneşti şi 1 din Pădureni21. Între aceştia era şi Ion P.
14
ANBacău, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 1/1945, f.f.n.
15
Ibidem, dos. 1/1944.
16
Ibidem, dos. 17/1945
17
Ibidem, dos. 1/1944, f.f.n.
18
Ibidem, fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 4/1945, f. 421; fond Pretura plasei Dămieneşti,
dos. 26/1945, f. 191.
19
Ibidem, fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 4/1945, f. 424.
20
Ibidem, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 14/1945, f.f.n.
21
Ibidem.
216 Ioan Ungureanu
Ungureanu (autorul amintindu-şi de acel moment, deşi era doar la vârsta de 6 ani şi 5
luni, care, într-o bună dimineaţă, a pus funia pe gâtul unei vaci pentru a o preda la
centrul de comună şi care, ca o ironie a soarţii se numea tocmai Rusca). Un alt tabel
de la aceeaşi dată prezintă alţi 51 de locuitori din comună care predaseră oi la
obligaţiile Convenţiei de Armistiţiu22. Alte obligaţii priveau produsele alimentare, aşa
cum, la 3 iulie 1945, şi evreul Iosub Blumenfeld din Dămieneşti avea obligaţia de a
preda cantitatea de 30 de kg. de unt23.
Pentru efortul locuitorilor comunei Dămieneşti, ilustrative sunt unele
documente precum referatul înaintat Preturii Dămieneşti la 9 octombrie 1944 de către
Constantin Huţanu, prin care arăta că în ziua de 5 octombrie 1944 un număr de 5
căruţe trase de cai, de la coloana militară sovietică cantonată în satul Călugăreni, au
ridicat în două transporturi de la moşia Mariei Buicliu în două transporturi, 10 care de
nutreţ şi de linte netreierată, precum şi scânduri, nelăsând nicio formă scrisă24. De la
aceeaşi moşie, la 10 octombrie 1944, s-a mai predat armatei sovietice, cu bon oficial,
un număr de 4 boi în valoare de 176.000 lei25.
Alte asemenea ridicări cu proces-verbal pentru armata sovietică se efectuaseră
şi la 1 octombrie 1944 de la Zamfira V. Casapu, care predase o vacă evaluată la
valoarea de 13.600 lei; de la Toader Dascălu, un mânzat de 4.800 lei; de la Gheorghe
Merian, tot un mânzat de 7.200 lei; de la Gheorghe M. Mocanu, o vacă de 18.400 lei;
iar la 26 octombrie 1944 de la Vasile Agarici se prelua, pentru spitalul militar sovietic,
cantitatea de 9.000 kg. grâu, evaluată la 288.000 lei26.
Elocvente sunt procesul-verbal din 22 februarie 194527 şi tabelele întocmite cu
acel prilej (dar şi acestea incomplete) care consemnează bunurile, produsele şi
animalele ridicate în mod abuziv, de cele mai multe ori fără bon sau chitanţă şi fără
plată. Astfel, rezultă că de la peste 150 de familii jefuite, trupele sovietice au ridicat
între altele 28 de boi (14 fără forme), 23 de vaci (7 fără forme), 13 juninci (3 fără
forme), 143 cai confiscaţi (fără nici un act) de pe imaşuri şi din grajduri (în comună
rămânând numai 55 de cai şi 86 iepe), 19 porci, tot fără forme, 255 de oi, din care
numai 132 cu bon de preluare28.
Evaluate la preţurile stabilite pentru fiecare specie, calitate şi greutate, toate
acestea se ridicau la 8.412.000 lei, din care numai 1.143.000 lei constituia valoarea
preluărilor cu chitanţă –conturându-ni-se astfel imaginea jafului comis29. Şi, tot în
acelaşi scop, la 17 iulie 1945, delegatul Comisiei militare nr. 15 s-a prezentat la
Pretura Dămieneşti pentru colectarea cabalinelor din obligaţiile ce decurgeau din art.
22
Ibidem.
23
24
25
Ibidem, dos 25/1945, f. 398.
26
Ibidem, f. 399.
27
Ibidem, fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 7/1945, f. 227-228.
28
Ibidem, dos. 4/1945, f. 199-201.
29
Ibidem, dos. 7/1945, f. 229-230.
12 al Convenţiei de Armistiţiu, în vederea căreia toţi deţinătorii de cai trebuiau să se

prezinte în zilele de 21 şi 22 iulie în Oborul de vite Roman, cu caii ce trebuiau predaţi
şi care urmau a fi adăpostiţi în grajdul Regimentului 4 Artilerie30.
Dacă avem în vedere că la data de 1 octombrie 1945 în şeptelul comunei
Dămieneşti mai rămăseseră 42 de boi de tracţiune, 284 cai şi iepe, 913 vaci (cu tot cu
juninci, mânzaţi şi viţei sugari), 827 oi, 398 porci şi 2.918 păsări31, ne putem forma o
imagine şi mai clară asupra a ceea ce a însemnat acest jaf: confiscarea a 66% din
efectivele de boi, peste 50% din cabaline şi 30% din ovine, fapt ce ne confirmă
destinaţiile şi utilităţile acestora: animalele de tracţiune ca factor logistic, iar ovinele
pentru hrana marelui număr de ostaşi proveniţi din Asia Centrală, aşa-zişii calmuci.
Semnificative sunt şi cantităţile de produse agricole ridicate în acelaşi chip:
126 tone de grâu (120 tone fiind de la marii proprietari), 14,5 tone orz, 42,5 tone ovăz,
53 tone porumb, 18,6 tone cartofi, 27 tone fân, 152 tone paie. La acestea se mai
adăugau şi alte utilităţi şi echipamente, între care 63 de căruţe, 9 trăsuri, 29 hamuri, 40
guri de ham, 25 de hăţuri32, haine, covoare, plăpumi ş.a.33.
Un alt exemplu despre modul cum se acţiona atunci pentru îndestularea
armatei sovietice rezultă şi din procesul-verbal întocmit la 1 august 1945, când, din
ordinul preturii, primarul Vasile Ailincăi împreună cu administratorul agricol Vasile
Banu şi cu sergentul Dumitru Huţanu din postul de jandarmi Dămieneşti s-au deplasat
la satul Pădureni, de unde au ridicat 5.000 kg. fân pe care l-au dus la grajdul
Regimentului 12 Călăraşi, în vederea aprovizionării armatei sovietice. Acea cantitate
rezultase din 20 de căpiţe de fân fasonate, adunate de pe suprafaţa de 9 hecatare fânaţ,
proprietate a căpitanului Vespasian Blănărescu şi care le lăsase în custodia lui
Dumitru Flisc34.
Acestor situaţii li se adăugau o mulţime de jafuri necontrolate, aşa cum rezultă
din declaraţiile scrise cu martori ale altor 28 de locuitori, din care rezultă diversitatea
unor bunuri ridicate de ostaşii sovietici: Mihai Berbece (Drăgeşti) – 150 kg. miere de
albine, 2 gâşte şi o armă de vânătoare cu 2 ţevi; Vasile Banu (Drăgeşti) – 5 căruţe de
ovăz netreierat; Dumitru N. Şalaru (Dămieneşti) – 2 oi, 8 gâşte, 4 raţe; Vasile Şt.
Darie (Dămieneşti) – încă un cal, în afară de cel ridicat anterior, o pereche de hamuri
şi hăţuri, un porc; Ion Samoilă (Pădureni) – 1.000 kg. porumb, 100 kg. cartofi, 10
găini; Vasile Dănilă (Dămieneşti) – o căruţă; Neculai Fl. Munteanu (Dămieneşti) –
un aparat de radio; Ion Lupu (Drăgeşti) – o căruţă; Gheorghe Vlad (Dămieneşti) –
800 kg. lucernă şi 500 kg. mohor; Vasile Husaru (Drăgeşti) – o căruţă pentru boi;
Gheorghe P. Munteanu (Dămieneşti) – o căruţă pentru vaci; Ion Popescu
(Drăgeşti) – un patefon cu 40 plăci, un ceas de buzunar şi o maşină de tuns; Vasile I.
30
Ibidem, f. 258.
31
Ibidem, dos. 4/1945, f. 210.
32
Ibidem, dos. 7/1945, f. 124.
33
Ibidem, f. 183-187 şi 231.
34
Ibidem, dos. 4/1945, f. 248.
218 Ioan Ungureanu
Lupu (Drăgeşti) – o căruţă şi un ham; Constantin Gh. Vlad (Dămieneşti) – o căruţă

de 2 cai; Ioan C. Ungureanu (Dămieneşti) – un aparat de radio; Vasile Geangu
(Dămieneşti) – o căruţă pentru boi, 4 roţi, 1.000 kg. ovăz (boabe), 1.000 kg. lucernă;
Gheorghe Iş. Lazăr (Călugăreni) – 1.000 kg. trifoi masă verde; Vasile I Ungureanu
(Dămieneşti) – o căruţă, 200 kg. cartofi, şi 2 purcei; Verona Iş. Stoica (Călugăreni) –
o căruţă; Iojă Andrieş (Călugăreni) – o căruţă pentru boi şi un jug; Ileana Iş.
Andrieş (Călugăreni) – o căruţă; Anton Gh. Cadăr (Călugăreni) – 400 kg. lucernă
masă verde; Catinca V. Iacob (Călugăreni) – o pereche hamuri, 1.000 kg. lucernă;
Catinca N. Moisă (Drăgeşti) – 2 roţi de căruţă şi 600 kg. porumb; Soltana D.
Drăgan (Dămieneşti) – o căruţă de 2 cai; Gheorghe Moisă (Drăgeşti) – o căruţă, 2
roţi şi 200 kg. ovăz boabe; Zamfira V. Casapu (Dămieneşti) – 1.000 kg. ovăz şi
1.000 kg. lucernă; Constantin Ciobanu (Dămieneşti) – 1.000 kg. cartofi, 300 kg.
roşii, 100 căpăţâni de varză, 80 kg. varză35.
Trebuie avut în vedere că nici aceste date suplimentare nu pot reconstitui
întregul tablou al jafului şi distrugerilor provocate de puhoiul trupelor sovietice. Vor fi
fost destui locuitori dintre cei ce au renunţat a mai declara toate „mărunţişurile” de
care fuseseră păgubiţi. Unul din aceste episoade s-a petrecut în faţa autorului acestei
lucrări. Era la scurt timp după ruperea frontului Iaşi-Chişinău, când puhoiul trupelor
sovietice ajunseseră până la Siret. Circulând rapid zvonul despre prăpădul ce îl fac
prin trecerea lor, fiecare gospodar îşi mai ascundea câte ceva din ceea ce era posibil.
Aşa s-a întâmplat şi la casa părinţilor mei, când mama îşi burduşise sipetul cu
ţesături, îşi împăturise scoarţele de pe pereţi şi multe alte mărunţişuri pe care le-a
adăpostit în beciul din grădină. Abia reuşise tata să acopere gura beciului cu pământ
reavăn, când la poarta a doua a curţii, cea de serviciu, s-a şi înfiinţat un plutonier cu
caschetă, încălecat pe un cal sur, furat de pe şesurile de lângă sat. A intrat în ogradă
tocmai în clipa în care unul din fraţii mai mari ducea scara de la beci pentru a o
ascunde după şopru. Văzându-ne stând cioatcă la locul unde se isprăvise „opera” a
descălecat şi, îndreptând automatul spre tata i-a făcut semn să decoperteze gura
beciului şi să repună scara. A coborât în beci, şi-a rotit privirea şi apoi şi-a fixat-o pe o
policioară, unde văzuse cizmele din piele cu carâmbul înalt pe care tata le încălţa la
zile de sărbătoare. Le-a încălţat şi, văzând că i se potrivesc de minune, a ieşit şi a
plecat, lăsându-şi în schimb pocitele sale cizme cu carâmbii din pânză gudronată.
Aşadar, este uşor de înţeles de ce, în pondere covârşitoare, bunurile luate cu
japca erau mai ales pentru susţinere logistică, aşa cum erau căruţele, animalele de
tracţiune, furajele pentru animale şi alte utilităţi, între care şi produsele alimentare ce
asigurau hrana trupelor, la acestea adăugându-se obiectele şi bunurile de lux, precum
ceasurile de buzunar (de aici şi scheciul umoristic al lui Constantin Tănase Davai
ceas, davai palton…), aparatele de radio, patefoanele etc. Şi cum toate acestea s-au
petrecut pe teritoriul întregii ţări, putem să ne formăm o imagine a ceea ce a însemnat
35
Ibidem, f. 233-260.
pentru poporul nostru şi acest nedorit coşmar al istoriei contemporane.

În faţa acestui jaf fără limite s-au manifestat şi unele încercări timide de a le
temporiza. În acest sens poate fi înţeleasă şi nota telefonică dată Preturii Dămieneşti la
31 iulie 1945, prin care inginerul Christian Baltă – şeful Serviciului Tehnic din
Prefectura Judeţului Roman – solicita ca Secţia de jandarmi să asigure pază la fostul
pod de lemn de peste Siret aflat la Drăgeşti, construit şi aruncat în aer de către nemţi
în timpul retragerii, pentru a stopa furtul de material lemnos cu care se
îndeletnicesc soldaţii sovietici36.
Sosise, aşadar, vremea timpurilor grele, aşa cum rezultă şi din alte informaţii,
precum cea din 17 decembrie 1944, când se ajunsese până acolo că se făceau tabele,
pe baza propriilor declaraţii şi răspunderi, cu toţi cei ce posedau peste 10 litri de vin37,
dar şi a obligaţiei de a obţine autorizarea de către însuşi pretorul (!?) pentru tăierea
unui porc, aşa cum a fost în cazul solicitat la 24 noiembrie 1945 de către Gheorghe
Tapalagă din Dămieneşti, căruia aprobarea i-a fost dată de pretorul Sabin Dănilă38.
Seceta cea mare
Anii 1946-1947 veniseră cu o secetă cumplită, cum nu se ştie să mai fi fost alta
în spaţiul mioritic extracarpatic, după cea din vremea lui Papură-Vodă (Ştefăniţă
Lupu) din anii 1659 – 1661. Însă, cel puţin pentru drăgeşteni vitregiile secetei nu au
avut aceleaşi dureroase urmări ca, spre exemplu, pentru locuitorii satelor din zona
Colinelor Tutovei. Explicaţia nu este deloc greu de găsit, pentru că dincolo de
fertilitatea, în general, ridicată a solurilor din zonă, importante suprafeţe se aflau pe
terasa inferioară a Siretului, acolo, unde sub nisipurile aride mustea apa freatică şi,
după cum se ştie, porumbul este una din plantele a cărui rădăcină se duce în adâncime
pentru găsirea hranei şi a apei.
În afară de aceasta, locuitorii mai beneficiaseră şi de un surplus de teren –
dincolo de cel ce îl aveau în proprietate – şi care ajungea până la 2 ha, provenit din
cele 50 de hectare rămase moşierilor şi care era dat spre aşa-zisul „lucru în parte” cu
ţăranii, întrucât, după cum s-a mai arătat, întregul inventar agricol al foştilor
proprietari le fusese confiscat odată cu exproprierile făcute în 1945. În cazul satului
Drăgeşti au fost exploatate (până în anul 1949) printr-o asemenea metodă suprafeţele
lăsate foştilor proprietari, respectiv cele ale Margaretei Fedeleş din Bucureşti39 şi ale
Mariei Buicliu.
Animaţi de sentimente de binefacere, unii drăgeşteni au salvat în acei ani pe
mulţi nevoiaşi care veneau din satele Tutovei, precum Plopana, Fundu Tutovei,
Mâlosu, Poiana Humii, Muncelu, Golani, Băceşti ş.a. Mulţi dintre nevoiaşii care
36
Ibidem, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 12/1945, filă fără număr.
37
38
39
Soţii prof. Constantin şi Margareta Fedeleş au încredinţat administrarea celor 50 de hectare gospodarului
Ion P. Ungureanu, tatăl autorului acestei monografii. Împreună cu fiica d.lor, Rodica, şi cu un nepot şi-au
petrecut verile anilor 1946-1947, la moşie, fiind găzduiţi în casa noastră.
220 Ioan Ungureanu
cerşeau mila pe la porţile oamenilor proveneau mai ales din rândurile unor ţigani care
mureau realmente de foame, ajungând să mănânce fiertură de rapiţă care crea grave
afecţiuni hepato-biliare, unii umflându-se ca un balon până crăpau.
Anumite măsuri cu caracter paliativ s-au întreprins şi din partea Guvernului
Petru Groza care – folosindu-se de lozinca întrajutorării şi a internaţionalismului
proletar – a apelat la guvernul cehoslovac care a şi primit un anumit număr de tineri
români pentru a lucra în agricultură. În acest fel, la nivelul Preturii plasei Dămieneşti
exista la 27 februarie 1947 o listă de 6 tineri înscrişi pentru a merge în Cehoslovacia:
Alexandru Popescu, Ioan Negruţ, Vasile Toma, Ioan Şt. Darie, Alexandru Tancău şi
Eugen Năstase40, iar la 28 martie 1947, aceeaşi instituţie expedia o adresă primăriilor
din subordine prin care solicita continuarea înscrierilor în acest scop41. Între cei plecaţi
în Cehoslovacia şi care s-a întors acasă, după anul 1950, a fost şi tânărul Ion Lupu din
Drăgeşti.
Pentru atenuarea efectelor foametei, autorităţile au recurs în acei ani şi la
clasificarea populaţiei în vederea distribuirii ajutoarelor (primite din SUA) prin
Crucea Roşie. Astfel, în baza Ordinului nr. 1.701/1947 dat de Prefectura judeţului
Roman, în comuna Dămieneşti s-a stabilit următoarea clasificare: din cele 567 familii
existente cu 2.267 suflete s-a arătat că 1.145 suflete aveau o stare nutritivă rea, 589
suflete erau cu stare mediocră şi 533 cu stare bună.
Conţinutul unei cutii de alimente condensate şi 2 kg de fasole erau considerate
suficiente pentru trei persoane, timp de 20 de zile. În cutie se aflau 4,429 kg carne, 2,
938 kg cereale, 1,762 kg zahăr, 1, 627 kg marmeladă, 1,039 kg legume, 0,497 kg
cafea, 0,361 kg lapte praf, 0,226 kg unt, 0,406 kg brânză42.
Misiunea selectării beneficiarilor după nevoi a revenit comisiei comunale de
distribuire a produselor, din care făceau parte delegatul Crucii Roşii, un cadru medical
ca delegat al Ministerului Sănătăţii şi 3 cetăţeni din partea obştii: primarul, un preot şi
un învăţător.
Ulterior, în timpul impunerii cotelor obligatorii, s-a introdus şi regimul
cartelelor de alimente (aşa-zisul economat) de care beneficiau numai salariaţii şi cei
care nu aveau suficiente mijloace de întreţinere. Astfel, dacă în anul 1946 beneficiau
de asemenea cartele un număr de 35 de funcţionari, cadre didactice, jurişti, personal
sanitar şi din alte domenii din raza comunei43, o altă situaţie din anul 1948 arată că de
acestea dispuneau 65 de salariaţi de stat şi comunali, care aveau şi calitatea de capi de
familie, 8 pensionari capi de familie şi 83 pensionari IOVR. capi de familie – adică
156 capete de familii în total44.
40
ANBacău, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 4/1947, f. 319.
41
Ibidem, f. 323.
42
Ibidem, fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 7/1947, f. 149-160 (tabelele nominale cu
categorisirea locuitorilor).
43
44
În context, dispunem de o cerere din 16 aprilie 1948 a învăţătorului Vasile

Ungureanu, directorul Şcolii Primare Pădureni, prin care ruga Inspectoratul Şcolar al
judeţului Roman să intervină la forurile competente pentru a-i acorda o cartelă
alimentară şi de îmbrăcăminte …întrucât are în întreţinere un frate în clasa a IV-a.45.
Ei bine, acel frate era autorul lucrării de faţă care, transferat de la şcoala din satul natal
Drăgeşti, l-a însoţit în anul respectiv de studiu pentru a-i ţine „companie”.
Şi oricât de grei au fost acei ani de secetă şi foamete, totuşi în sate se mai
organizau hore, conform vechilor tradiţii şi obiceiuri populare. Şi pentru că românul
era şi hâtru, şi poet, făcând, dintotdeauna, „haz de necaz”, primea cu plăcere şi un gen
de hrană spirituală oferită de muzicanţi, nicicând mai potrivită ca în acele vremuri:
…Dimineaţa, Conga; /La amiază Conga; / Seara la culcare, /Cu maţele goale!
Erau vremurile când şi în lumea satelor începuseră să pătrundă unele obiceiuri
„cosmopolite”, precum tangoul şi valsul, dar şi malagamba, jwingul şi twistul.
Sub regimul spoliator al cotelor obligatorii
O veche zicală românească spune că o nenorocire nu vine niciodată singură.
Jafului comis de armata sovietică (aflat în plină desfăşurare sub supravegherea
Comisiei de Armistiţiu) i se vor adăuga imensele sacrificii materiale şi umane
subscrise lozincii Totul pentru război, totul pentru victorie, cerute de noua situaţie a
intrării României în rândul aliaţilor până la înfrângerea Germaniei naziste. La toate
acestea se vor adăuga şi efectele Legii nr. 351/1945 prin care se introducea regimul
cotelor obligatorii.
Încă din 25 mai 1945 se constituiseră oficiile economice judeţene, ale căror
misiune era aceea de colectare a produselor agricole ce urmau a fi livrate URSS în
contul despăgubirilor de război, în conformitate cu „aranjamentul” din ianuarie 1945,
convenit cu forţa ocupantă46. Pentru aceasta s-a dat şi Decretul din 16 iulie 1945 prin
care se stabilea obligativitatea gospodăriilor ţărăneşti de a preda statului cotele impuse
de grâu, orz, porumb, mazăre, fasole, seminţe oleaginoase ş.a.47.
Jafului armatei sovietice i s-a suprapus regimul cotelor obligatorii, care au dus
la pauperizarea populaţiei, aşa, după cum se prezintă şi într-o situaţie din 30 sept.
1946, când şeptelul din întreaga comună scăzuse la următoarele cifre48: 1 armăsar, 23
cai şi 61 iepe peste 3 ani, 40 mânji peste 3 ani, 4 tauri, 34 boi peste 2 ani, 32 vaci, 243
capete tineret bovin sub 2 ani, 61 berbeci, 666 oi de prăsilă, 161 oi sterpe, 92 mieluţe
şi miei, 5 vieri peste un an, 55 scroafe peste un an, 27 porci şi 161 purcei.
Şi pentru că păreau a fi încă insuficient de operative, prin Decizia ministerială
nr. 3.559 publicată în Monitorul Oficial nr. 246/23 octombrie 1946 se vor stabili
măsuri şi mai drastice ale căror urmări vor fi greu suportate de ţărănime până la
desfiinţarea regimului cotelor obligatorii şi înlocuirea acestuia cu sistemul de
45
Ibidem, fond Şcoala Pădureni, dos. 1/1947, f. 33.
46
Marin Nedelea, Istoria României în date, 1940 – 1995, Bucureşti, 1997, p. 49.
47
Ibidem, p. 51.
48
ANBacău, fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 5/1946, f. 316.
222 Ioan Ungureanu
contractări şi achiziţii la un preţ mai convenabil, conform Hotărârii Plenarei CC al

PCR. din 27 – 29 decembrie 195649.
În acest sens este relevantă şi o prmă situaţie întocmită în 1945 de Primăria
Dămieneşti privitoare la nivelele de impunere ale fiecărei gospodării în funcţie de
suprafaţa arabilă, dar şi cu majorările stabilite pentru chiaburi. De impunere erau
scutiţi numai cei ce aveau mai puţin de 0,5 hectare. La cereale era stabilit următorul
nivel al cotei de impunere pe un hectar: 30 de kg pentru cei cu un hectar; 49 kg pentru
cei ce aveau până la 2 ha; 84 kg la cei care aveau până la 3 ha; 123 kg pentru
proprietarii care aveau între 3 şi 4 ha; 163 kg celor până la 5 ha; 212 kg celor până la 6
ha; 261 kg celor până la 7 ha; 300 kg până la 8 ha; 340 kg până la 9 ha; 374 kg pentru
10 ha; 409 kg pentru 12 ha şi 445 kg pentru cei ce aveau peste 12 hectare.
Chiaburilor care stăpâneau între 1 şi 5 hectare (această categorie socială fiind
evaluată şi după alte surse de venituri), faţă de cotele de mai sus, li se stabilea o
majorare de câte 10 kg cereale şi 60 kg cartofi pentru fiecare hectar de teren arabil, iar
celor ce deţineau între 6 şi 10 ha teren arabil majorarea era de 15 kg/ ha la cereale şi
de 75 kg/ ha la cartofi. Şi mai accentuate erau majorările aplicate celor ce stăpâneau
suprafeţe mai mari, astfel: între 12 şi 15 ha majorarea era de 25 kg/ ha la cereale şi
110 kg/ ha la cartofi, între 15 şi 20 ha era de 35 kg/ ha la cereale şi de 130 kg/ ha la
cartofi, în timp ce deţinătorilor de peste 20 hectare li se aplica o majorare de 45 kg/ ha
la cereale şi de 150 kg/ ha la cartofi.
Cotele de impunere la fânuri (de care erau scutiţi proprietarii care aveau mai
puţin de 4 hectare teren arabil) erau aplicate atât pentru suprafaţa arabilă impozabilă
cât şi pentru fâneţele naturale, după următoarea ierarhizare: 15 kg/ ha aveau de dat cei
ce stăpâneau între 4 şi 5 ha, 20 kg/ ha – cei ce aveau până la 6 ha, 25 kg/ ha – cei ce
aveau până la 7 ha, 30 kg/ ha – cei cu până în 8 ha, 35 kg/ ha – cei până în 9 ha ,40 kg/
ha – cei până în 10 ha, 45 kg/ ha – cei până în 12 ha şi 55 kg/ ha – cei cu peste 12
hectare50.
Acestor poveri li se mai adăugau şi alte dezastre. Astfel, la 19 septembrie 1945
a ars batoza statului (fostă a fraţilor Agarici), în mijlocul ariei cu stoguri de grâu
pentru treieriş51, dezastru care a lăsat mulţi locuitori păgubiţi, între aceştia fiind şi Ion
P. Ungureanu, tatăl autorului acestei monografii. Cu toate acestea, fusese somat de
primărie să predea cota obligatorie de grâu, fapt pentru care la data de 6 februarie
1946 se adresa pretorului plăşii Dămieneşti cu următoarea contestaţie52:
Domnule pretor,
Subsemnatul Ion P. Ungureanu, din satul Drăgeşti, com. Dămieneşti, jud.
Roman, adresez domniei voastre contestaţie contra somaţiei Primăriei Dămieneşti,
de a preda cota obligatorie de grâu, în cantitate de 400 kg. Nu pot preda această
49
Marin Nedelea, op. cit., p. 111.
50
ANBacău, fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 2/1945, f. 47.
51
Ibidem, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 5/1945, filă nenumerotată.
52
cantitate din următoarele motive:

Din cantitatea de 1.300 kg. obţinută la treier, am avut o lipsă de 300 kg,
rămânând numai cu 1.000 kg. Am semănat cantitatea de 300 kg.
Am predat Şcolii Normale din Bacău pentru fiul meu, cantitatea de 200 kg.
Din cantitatea rămasă, adică 500 kg, am măcinat şi consumat cu cele 7
persoane, care-mi compun familia şi deci mă găsesc în imposibilitate de a preda
cantitatea cerută. Incendiul produs la maşina Agarici de pe teritoriul acestei comuni,
mi-a ars cantitatea de grâu rezultată de pe întinderea de 100 prăjini.
Cu onoare vă rog, D.le Pretor, a dispune să fiu scutit a preda grâu, deoarece
nu mai am de unde preda.
Primiţi vă rog, d.le Pretor, asigurarea deosebitei mele stime.
Ion P. Ungureanu
Domniei Sale, D.lui Pretor al plăşii Dămieneşti, jud. Roman.
Prin rezoluţia pusă, pretorul Sabin Dănilă solicita primăria să cerceteze cauza.
O altă practică generalizată în acei ani de restrişte era aceea a confiscării
produselor agricole după bunul plac, fapt ce îl ilustrăm cu câteva exemple. Astfel, în
baza actelor normative amintite mai sus, în ziua de 24 ianuarie 1947 – la cea de a 88-a
aniversare a Unirii Principatelor (!) – Constantin Irimia, delegat de Prefectura Roman,
împreună cu Comisia comunală de colectări, constituită din primarul Ion V. Savin,
notarul Constantin Costinescu, şeful postului de jandarmi din comuna Roşiori,
plutonierul major Ioan Dumitru, preotul N. Bârjoveanu şi învăţătorul Gheorghe
Dobârceanu s-au deplasat la Drăgeşti unde au sigilat magaziile cu produse agricole
ale Mariei Buicliu.
În ziua următoare, aceeaşi comisie a procedat la confiscarea cerealelor găsite la
Călugăreni în magaziile fraţilor Agarici şi aflate în custodia administartorului Aurel
Ghenea. Cantităţile confiscate de pe cele două proprietăţi şi care au fost apoi predate
Cooperativei „Unirea” din Dămieneşti erau următoarele: 1.000 kg porumb ştiuleţi,
200 kg grâu, 500 kg orz şi 200 kg ovăz53.
Pătrunsă de vigilenţă, comisia comunală – după ce fusese sesizată de un
proletar cinstit – confisca la data de 12 februarie 1947 …cereale dosite pentru a nu fi
colectate, în magazia moşiei Călugăreni, care aparţinuseră locuitorilor Vasile Moraru
şi Vasile Munteanu din satul Buciumi, comuna Valea Ursului. Cantităţile confiscate şi
depuse tot la cooperativa arătată mai sus, erau următoarele: 379 kg porumb ştiuleţi,
230 kg ovăz, 179 kg seminţe de floarea soarelui şi 66 kg orz. Procesul-verbal întocmit
cu acel prilej specifica faptul că după confiscare …organele în drept să încheie şi
cuvenitele acte de sabotaj în conformitate cu dispoziţiile Legii 351/194554.
Cu toată duritatea acestor măsuri, organele superioare încă se arătau
nemulţumite, bănuind de complicitate şi indulgenţă comisiile comunale de colectare,
aşa după cum rezultă şi din adresa Preturii Dămieneşti către primăriile din subordine,
53
Ibidem, dos. 7/1947, f. 21-23.
54
Ibidem.
224 Ioan Ungureanu
expediată la 28 februarie 1947 prin care se atenţiona că …organele însărcinate cu

colectarea, în unele părţi se mulţumesc să constate că nu mai există porumb în
gospodăria producătorului, raportând pur şi simplu că nu se mai găseşte nimic de
colectat55. Aşadar, respectivele organe erau acuzate de superficialitate – dacă nu chiar
şi de complicitate – pentru că nu scotoceau suficient prin curţile gospodarilor.
Sub o strictă supraveghere erau ţinute şi micile unităţi de industrie locală din
comună, făcându-li-se periodic stocajul materiilor prime şi controlul evidenţelor
produselor finite, între acestea fiind şi presa de ulei a lui Neculai Tiron din Drăgeşti.
Un moment de o asemenea natură s-a petrecut la 13 mai 1947 când Virgil Mălinescu,
notarul Primăriei Dămieneşti, din ordinul Oficiului Economic al Prefecturii Roman a
făcut stocajul turtelor de la această presă de ulei sigilând şi magazia până la preluarea
lor56, întrucât în acei ani de secetă acest produs secundar era considerat un important
produs alimentar.
Şicanele puse micilor unităţi economice, ca proprietăţi ale „chiaburilor”, se
soldau adesea cu sigilarea lor, iar repunerea în funcţie a acestora era condiţionată de
respectarea unor condiţii stipulate prin diverse contracte. De exemplu, primarul Ion V.
Savin, împreună cu notarul delegat, Vasile Munteanu, acţionând în baza Ordinului nr.
4.233/1947, dat de Serviciul de colectări al Oficiului Economic al Prefecturii Roman,
la 11 octombrie 1947, au desigilat presa de ulei aflată în proprietatea lui Neculai Tiron
şi a lui Dumitru Zofeta, după ce proprietarii au semnat contractul prin care se angajau
să predea cota obligatorie de ulei şi de turte de floarea soarelui57. Astfel, pe lângă
cantitatea de ulei rezultată din uium, impunerea includea şi o cantitate obligatorie de
13.260 kg turte de floarea soarelui58 care trebuia predată până la 19 aprilie 1948.
În mod firesc, regimul spoliator al cotelor nu putea să nu creeze şi multe stări
tensionale, de nemulţumiri făţişe. Asemenea situaţii l-au determinat la 10 martie 1948
pe Gheorghe Ciuchi, pretorul plasei Dămieneşti, să transmită primăriilor, Ordinul nr.
1.129/1948 emis de prefectul judeţului Roman, Temistocle Pralea, prin care se
atrăgea atenţia asupra unor abuzuri în colectarea cotelor de porumb. Iată ce conţinea
respectivul ordin: …Serviciul judeţean de Siguranţă ne informează că populaţia din
judeţ este nemulţumită din cauza felului cum se procedează la colectarea porumbului,
fiind impusă la cote prea mari, iar unii primari fac diferite abuzuri, protejând
elementele înstărite, în dauna populaţiei nevoiaşe.
Faţă de această situaţie, vă rugăm să binevoiţi a verifica la toate comunele din
plasa dvs. modul de impunere a cotelor de către comisiile de blocare, şi a lua măsuri
55
Ibidem, dos. 6/1948, f. 55.
56
Ibidem, dos. 7/1947, f. 7. Respectiva presă a funcţionat între anii 1945 şi 1957, când a fost închisă din
cauza insuportabilelor impuneri puse de stat. Neculai Tiron fusese categorisit chiabur până în martie 1959,
când această categorie socială a fost desfiinţată. Din anul 1962, Neculai Tiron – invalid de o mână – a
lucrat ca tâmplar la Cooperativa „Sporul” din Bacău. A decedat în anul 1982.
57
Ibidem fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 7/1947, f. 13 – 14.
58
Ibidem, dos. 6/1948, f. 79.
ca să nu mai facă abuzuri sau părtiniri59.

Despre modul cum se acţiona în acei ani pe linia colectărilor este elocvent şi
procesul-verbal de constatare întocmit la 18 martie 1948 de primarul Ion V. Savin
împreună cu şeful Postului de jandarmi Dămieneşti, plutonierul Gheorghe Marian, în
urma controlului ce îl efectuaseră la moara Mariei cpt. Năstase, unde găsiseră un stoc
de 222 kg porumb boabe, şi la moara lui Ion C. Ungureanu unde, de asemenea,
găsiseră 345 kg porumb. Găsiţi „în culpă”, celor percheziţionaţi li s-a pus în vedere să
transporte urgent porumbul la Federala Roman, în conformitate cu Ordinul nr.
887/1948, dat de Oficiul Economic al Prefecturii judeţului Roman60.
În urma Decretului nr. 112 emis de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, publicat
în M.O. nr. 147/29 iunie 1948, s-a trecut la reorganizarea comisiilor comunale pentru
colectarea cerealelor. În consecinţă, la 7 iulie 1948, şi în comuna Dămieneşti a fost
stabilit următorul comitet: preşedinte – Ion V. Savin, primarul comunei; Ion C.
Ailincăi şi Gheorghe Unguru în calitate de membri ai Comisiei interimare; Vasile
Solomon, notarul comunei; Vasile Banu, administartorul agricol; sergentul Popa,
înlocuitorul şefului postului de jandarmi61. Atribuţiile şi sarcinile noilor comisii erau
stabilite printr-o circulară din 14 iulie 1948, în care li se cerea să procedeze şi la o
corectă încadrare a exploataţiilor agricole în clasa de randament a terenului, dar şi
vigilenţă asupra producţiei raportate care să nu fie mai mică decât cea realizată, după
cum şi suprafaţa cultivată să nu fie mai mare decât cea raportată. În situaţia în care
comisiile ar constata astfel de cazuri, trebuiau să aplice şi majorările cuvenite în
cantităţile ce urmau a fi colectate62.
În contextul exigenţelor privind producţiile realizate sau prelucrate, şicanele şi
constrângerile se vor accentua şi mai mult. Astfel, la 24 octombrie 1948 pretorul
Gheorghe Ciuchi a dat ordin primarului comunei Dămieneşti să sigileze, până la noi
dispoziţii, cele două prese de ulei existente în comună – ambele fiind în Drăgeşti;
vechea (şi primitiva) oloierniţă a lui Gheorghe Al. Berbece şi cea modernă a lui
Neculai Tiron63. Alte evidenţe urmăreau efectivele de oi din comună în vederea
stabilirii cotelor de lână. Astfel, în anul 1949 existau în comună 330 de crescători de
oi care deţineau 2.436 oi. Din aceştia, 114 locuitori din Dămieneşti deţineau 1.058 oi,
97 din Călugăreni aveau 475 oi, 101 erau în Drăgeşti cu 671 oi, iar 18 locuitori din
Pădureni posedau 232 oi. De asemenea, un număr de 144 gospodării cu 147 vaci în
lactaţie erau obligate a achita cota de lapte64.
Pentru a se mai diminua perceperea caracterului dur al regimului cotelor
obligatorii, s-a introdus mai apoi sintagma de „autoimpunere”, ceea ce conceptual ar
59
Ibidem, f. 73.
60
Ibidem, f. 65.
61
Ibidem, dos. 2/1947-1948, f. 422.
62
Ibidem, f. 423-424.
63
Ibidem, f. 514-517.
64
Ibidem, dos. 1/1949, f. 92-94; fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 3/1949, f. 268.
226 Ioan Ungureanu
fi însemnat o înţelegere şi contribuţie voluntară din partea fiecăruia, ceea ce era o

cinică mistificare a adevărului. Autoimpunerea avea ca bază de calcul suprafaţa
fiecărui proprietar înscrisă în registrul agricol şi declaraţia anuală privind suprafaţa
însămânţată şi structura culturilor.
Perioada 1945 – 1956 a constat – ca şi în alte perioade ale istoriei – din ani
dureroşi pentru ţăranul român ca principal contribuabil la plata datoriilor de război.
Beneficiare directe erau trupele sovietice din ţară care aveau asigurată subzistenţa
locală, dar şi întinsul imperiu bolşevic către care sovromurile din ţară dirijau trenurile
încărcate cu cereale şi produse alimentare, cu cherestea, uraniu şi alte metale rare şi,
nu în ultimul rând, cu ţiţeiul pompat fără întrerupere prin conducte de mare debit.
Nemiloase erau echipele de impunere care goleau coşarele şi podurile caselor,
lăsând ţăranilor şi familiilor lor infime cantităţi, până la limita cea mai de jos a
subzistenţei. Iar această situaţie va căpăta şi o nuanţă parodică atunci când, vezi
doamne, grijuliu şi generos fiind, tătuca Stalin va fi redus la jumătate datoriile de
război ale ţării în anul 1953, cu circa un an înainte de a-şi fi dat obştescul sfârşit. Ca
elev al unui liceu din Roman, am cunoscut vitregiile acelor vremuri trăite din greu şi
de părinţii mei.
Constrângerile economice şi extraeconomice, specifice acelei perioade, au avut
consecinţe negative în toate sectoarele economice, comerciale şi de afaceri private.
Spre exemplu, la 17 noiembrie 1947, Comisia de Apel din Tribunalul Judeţean
Roman respingea ca nefondat apelul adresat de Gheorghe Afloroaei din Dămieneşti,
prin care solicitase să fie scăzut de impozit, din cauză că, încă din luna martie a acelui
an, îşi închisese băcănia. Ca urmare a respingerii apelului său, considerat ca nefondat,
Administraţia Financiară a judeţului Roman aplica nefericitului păgubaş, la 29
noiembrie 1947, o amendă contravenţională de 7.280 lei pentru neprezentare la
judecata din instanţă, sancţiunea fiind considerată minimă pentru că era la prima sa
abatere. Abia la 25 octombrie 1948 avea să fie radiat din evidenţa registrului
comerţului de băcănie şi, odată cu aceasta, scutit de impozitul comercial anual de
6.931 lei65.
An de an, aşa cum rezultă şi din adresa pe care Sfatul Popular Raional Roman
o expedia Sfatului Popular al comunei Dămieneşti, la 24 oct. 1963 se stabileau sarcini
privind nivelul contribuţiei fiecărui locuitor pe anul 1964 în vederea efectuării
lucrărilor de interes obştesc şi pentru electrificarea satelor în baza H.C.M. – urilor nr.
299 şi 300/195866.
Proletcultismul
În noua situaţie creată după 2 martie 1949, când au fost confiscate cele 50 de
hectare şi suprafeţele de pădure ce fuseseră lăsate foştilor proprietari la reforma agrară
din 1945, la conducerea nou createlor ferme de stat au fost aduse „elemente
muncitoreşti” recrutate, de regulă, dintre cele mai declasate specimene
65
Ibidem, fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 1/1945, f. 213, 223 şi 224.
66
lumpenproletare ale suburbiilor orăşeneşti. Astfel, la ferma din Drăgeşti, fostă moşie a
Mariei Buicliu, a fost adus ca şef unul Dachi din Bacău, care la vreme răcoroasă îşi
punea pe cap o căciulă rusească din pâslă cu clape, iar la vreme caldă, standardizata
şapcă muncitorească, după moda vremii. Fie una, fie alta – căciulă sau şapcă –
simbolul distinct şi vizibil de la distanţă era nelipsita stea roşie în 5 colţuri. Şi tot aşa,
fie iarnă, fie vară, pantalonii bufanţi se încorporau în ciubotele roşii cu carâmbii înalţi,
de asemenea primite de la noua putere revoluţionară.
La vreme de strângere a recoltelor, copiii satului mergeau cu plăcere la fermă,
la recoltatul fasolei, mazării şi soiei, muncind pentru 2 – 3 lei pe zi şi un dejun de
prânz servit în parcul conacului (pe mese din dulapi, aşezate în careu) şi constând din
nelipsita mămăligă, un borş de fasole sau de cartofi şi o tocăniţă fără carne.
Îndrumarea pe linie de partid a comunei era realizată de un activist raional
(după 1950), precum Buciumel – un scripcar din Săuceştii Bacăului – sau de alţii
asemenea. Potrivit sloganurilor epocii, nici administraţia comunei nu putea fi dată pe
mâna unor elemente „şovăielnice” sau „mic-burgheze”, astfel că după 30 decembrie
1947 va deveni primar de comună o persoană considerată potrivită, după exigenţele
timpului, precum Giurgi Covachi.
Potrivit noii teorii şi tactici revoluţionare trebuia să dispară tot ce era legat de
amintirea „claselor exploatatoare, de burghezo-moşierime”. În Drăgeşti, noua politică
s-a concretizat prin tăierea uriaşilor plopi canadieni „ai cucoanei”, aflaţi pe imaşul din
lunca Siretului, după care s-a trecut la tăierea brazilor seculari şi a tuturor arborilor din
parcul conacului Mariei Buicliu, fapte „încununate” cu jefuirea întregului mobilier
interior, al tacâmurilor şi al altor obiecte după regula „cât încape în căruţă” şi după
principiul „să apuc şi eu ceva, că n-oi fi mai prost decât altul”.
În rândurile aparatului de partid era pe atunci în mare vogă o carte de spionaj
scrisă de un autor sovietic, intitulată Sfârşitul cuibului de viespi şi care trata dejucarea
unei acţiuni diversioniste de către contraspionajul NKVD-ului. Înflăcărat de spiritul
acelei cărţi va fi fost şi activistul Vrabie din comuna Negri care, mobilizând locuitorii
şi cerându-le să vină cu topoare, ciocane, lopeţi şi alte unelte, le-a explicat şi scopul:
„mergem să dăm jos cuibul de viespi” – cuibul nefiind altul decât semeţul conac aflat
pe platoul înalt al bisericii edificate de Ionaşcu Isăcescu, acolo unde erau şi gropniţele
Ioneştilor de la Brad, iar cu peste 2.000 de ani înainte fusese cetatea dacică Zargidava.
Conacul supus demolării fusese construit prin anii ’30 ai secolului al XX-lea şi
aparţinuse Lilicăi Sabattier, strănepoata lui Ion Ionescu de la Brad67, provenită din
spiţa fratelui său, Nicolae Ionescu.
Motivarea demolării era susţinută şi de unii factori obiectivi, între care acela al
distanţei şi relativei izolări faţă de sat şi, întrucât stăpâna plecase din ţară după anul
1945, obiectivul risca oricum să fie degradat şi părăduit în spiritul îndemnurilor
67
Clădirea se afla deasupra promontoriului şi avea o formă dreptunghiulară în lungime de circa 20 de
metri. Faţada avea o verandă încadrată de vreo 6 arcade ce urcau până la coronament. Era acoperită cu
tablă zincată.
228 Ioan Ungureanu
proletcultiste, de natură bolşevică. Acţiunea mai era susţinută şi de lozinca necesităţii

pătrunderii culturii în rândurile maselor largi populare, fapt pentru care cărămida şi
toate celelalte materiale s-au recuperat şi s-au folosit în noua costrucţie a căminului
cultural din satul Negri.
După acelaşi model şi tot în acea vreme – în conformitate şi cu indicaţiile
secretarului cu propaganda de la raion – s-a pecetluit şi soarta conacului familiei
Buicliu din Drăgeşti, care fusese construit după anul 1828 de către postelnicul
Gheorghe Hermeziu (în acelaşi loc unde îşi avuseseră casele şi fraţii Gavril şi Ursu
Burchi), preluat apoi succesiv de către Ilie Hermeziu, Dimitrie Miclescu, Chiriac
Corban şi, în cele din urmă, de către Gheorghe Bogdan Buicliu şi urmaşa sa, Maria.
Pornind de la premiza că (potrivit îndemnurilor timpului de a se distruge
„cuiburile de viespi”, adică toate urmele „exploatatorilor fostelor clase burghezo-
moşiereşti”) şi acest conac avea soarta pecetluită, fiind oricum supus distrugerii.
Imaginea Căminului Cultural din Drăgeşti
De aceea, vrednicul învăţător al satului, Constantin Aanei, a luat iniţiativa

demolării şi recuperării întregului material până la ultima cărămidă în vederea
construirii actualei clădiri a Căminului Cultural din satul Drăgeşti, construcţie ce a
fost finalizată şi inaugurată prin anul 196068 de către învăţătorul Vasile Huianu.
Din nefericire, în aceeaşi perioadă a fost integral distrus – din iniţiativa sau
nepăsarea administraţiei comunei – şi parcul vechi de trei secole, cu brazi falnici,
magnolii şi alţi arbuşti ornamentali, loc pe care s-au construit ulterior magazii şi
grajduri ale CAP. După anul 1948, de conac şi de parc nu s-a mai îngrijit nimeni,
astfel că devastările – aşa cum s-au desfăşurat peste tot în ţară – s-au produs şi aici.
Prin casele drăgeştenilor se mai păstrează şi astăzi câte ceva din mobilierul
sustras repede şi pe întrecute după amintita logică devastatoare „că doar n-oi fi eu mai
68
ANBacău, fond Şcoala Drăgeşti, dos. 116/1946, f. 35.
prost decât altul: unul să ia totul, iar altul nimic”! (Principiu care şi-a arătat trăinicia şi
prin vandalismele de după anul 1990, în urma lichidării CAP – urilor, verificându-se
încă odată aserţiunea potrivit căreia istoria se repetă, dar şi remarcabila butadă
hegeliană care susţine că istoria este acea ştiinţă care arată că oamenii nu învaţă
nimic din lecţiile date de istorie). Din fostele acareturi ale acestui conac s-a mai
păstrat o vreme o magazie situată în vecinătatea grajdului construit după anul 1962.
O efervescenţă nemaiîntâlnită până atunci a cunoscut şi activitatea cultural-
artistică, subsumată scopului declarat „de formare a omului nou” – adică cu creierul
spălat de „apucăturile burgheze” –, mai ales în perioada premergătoare colectivizării
agriculturii, dar şi în anii de după aceea. Din repertoriile formaţiunilor corale şi ale
brigăzilor artistice „de agitaţie” nu lipseau cântece cu versuri de îndemn – prezentate
şi acestea în polifonie sau cu refrene decalate fonic, cu efect de reverberaţie, după
modelul corurilor sovietice, precum: Hai să facem o gospodărie-rie colectivă-tivă /Şi
la noi în sat /Viaţa să ne fie-fie numai bucurie-rie /Traiul să ne fie-nbelşugat-gat
ş.a.m.d., sau Marinică, zis codaşul, Ilenuţă tractoristă, Drag mi-i badea cu tractorul
şi altele asemenea.
Rămân de pomină din acele timpuri şi unele aspecte hazlii ale căror
protagonişti erau unii demnitari raionali, cărora dintr-o anumită decenţă nu ne
permitem să-i nominalizăm. Astfel, în timp ce o secretară cu propaganda a raionului
Bacău – care, dincolo de unele carenţe de cultură se va dovedi o vrednică animatoare
– îndemna aparatul de partid de la sate să înzestreze toate formaţiunile folclorice cu
costume naţionale, în cadrul aceleiaşi instruiri secretarul cu probleme de agricultură
îndemna să nu se risipească banii, folosindu-i numai în singurul scop, acela de a nu
exista sat care să nu aibă măcar o singură popicărie. Iar un fost preşedinte de consiliu
popular raional îşi îndemna subordonaţii să asigure fiecare cămin cultural cu „tenişi
de masă” în loc de piesele pentru jocul de „tenis de masă”!
Pentru o mai bună receptare a proletcultismului vremurilor de după 30
decembrie 1947, redăm mai jos programul-cadru al datinilor de Crăciun69, aşa cum
era expediat în toate şcolile din ţară:
Material pentru programul serbării datinilor de Crăciun
I. Imn închinat Republicii Populare Române, de Matei Socor
II. Poezii:
- Pluguşorul cu motor, În Broşura Colinde şi Cântece Nr. 2 a M.I.P., p. 2
- Ciocan, seceră, condei, Idem, p. 4
- Colindul ţăranului muncitor, Idem, p 5
- Pluguşorul, Idem, p- 7
III. Cântece:
- Imnul tinereţii, În Broşura de cântece Nr. 1 a Min. Înv. Public
- Marşul de luptă al tineretului democrat Idem, p. 28
- Suntem stegari. Idem, p. 27
- Munca-i dragă tuturor, Idem, p. 65
69
Ibidem, dos. 121/1948, f. 56.
230 Ioan Ungureanu
- Foaie verde lin, pelin, Idem, 58

- Pluguşorul (două variante), În Broşura Nr. 2 a Min. Înv. Public, p. 9 şi 10
- Colindă – Sus, tovarăşi, nu dormiţi, Idem, p. 11
- Cântec de stea, Idem, p. 12
- Colindă – Sculaţi, voi meşteşugari, Idem, p. 13
- Colindă – Sculaţi, muncitori ţărani. Idem, p. 14
- Colindă – Ziurel de zi, Idem, p. 15
- Sorcova, Idem, p. 16
După cum se poate observa, nu numai că întreg programul avea un profund
conţinut laic, eliminându-se tot ce era de natură religioasă aşa cum fusese
dintotdeauna potrivit tradiţiei şi obiceiurilor creştine, ci era pătruns şi de spirit
mobilizator, în concordanţă cu noile concepte ideologice ale dictaturii proletariatului.
Şi totuşi, dincolo de activitatea dirijată ideologic, în viaţa şcolară, în acei ani se
mai păstrau unele obiceiuri tradiţionale încă puternic conservate în rândurile
tineretului, atât cu prilejul serbărilor cât şi al sărbătorilor de iarnă, promotorii fiind, ca
şi mai înainte de 1944, aceeaşi destoinici învăţători ai satelor. Chiar dacă alături de
genurile tradiţionale acum erau obligaţi să organizeze şi brigăzi artistice de agitaţie de
inspiraţie sovietică, totuşi se mai păstrau şi echipele de teatru, însă cu repertoriu
adecvat comandamentelor epocii. De exemplu, copil fiind, autorul lucrării de faţă îşi
aminteşte cum învăţătorul C. Aanei prin anii 1946 – 1947 a pregătit o formaţiune de
teatru din tineri de 18 – 19 ani cu care a pus în scenă piesa „Ochiul babei”al cărei
mesaj era acela de combatere a superstiţiilor, a descântecelor şi magiei de tot felul,
„artiştii” reuşind prin dezinvoltura interpretării să anime auditoriul cu hohote de râs.
Chiar dacă era pusă în slujba unui scop bine dirijat, dezvoltarea bazei materiale
şi culturale în acei ani era îndeaproape urmărită de către organele politico-
administrative superioare. Este semnificativă, în acest sens, scurta informare pe care
învăţătorul C-tin Aanei, în calitate de director al Căminului Cultural Drăgeşti, o
înainta Secţiei de Învăţământ şi Cultură de pe lângă Comitetul Provizoriu al Plasei
Dămieneşti, la data de 6 iulie 1949. Raportorul arăta că a fost reactivat căminul
cultural, echipa artistică fiind formată din 16 persoane şi că biblioteca are numai cărţi
procurate în cursul acelui an, dar şi că sătenii nu dispun de nici un aparat de radio70.
Serbările organizate în mod frecvent, cu scopul vădit de a anima în spiritul noii
ideologii întreaga suflare a satelor, aveau un repertoriu întru totul dirijat şi subordonat
acestor cerinţe. Exemplificăm cu cele prezentate în cadrul serbării organizate în
localul destinat horelor şi petrecerilor din satul Drăgeşti, local ce era în proprietatea lui
Costică Barin, la data de 18 februarie 1950: după prezentarea imnurilor RPR şi
URSS, dar şi a Cantatei despre Stalin, s-a prezentat conferinţa Armata sovietică
desrobitoarea popoarelor, chezăşia păcii, continuându-se cu recitări ale elevilor (de
ex. poezia Azi, ţara ta e casa ta, de A. Toma), iar în final tinerii satului au prezentat
piesa de teatru Cuscrii Gherghinei71.
70
71
RELAŢIILE ROMÂNO-AMERICANE LA FINALUL PERIOADEI
STALINISTE (1952)
Paul Nistor
The romanian-american interrelationship at the ending of the Stalinist era

Abstract
The end of the Stalinist era found Romania and the United States in a period of great
ideological tensions in terms of an increasingly political hostility. Although the diplomatic
relations were conserved on the surface, the relations between the two countries didn’t even
respect the formal rules. In 1952 there were no economic relations, no interest in the cultural
ones and the harassment between these two legalities was transfigured into a „work of art” by
the Romanian and the American governments, while the diplomatic staff was reduced to a
ridiculous a number. However, while the Americans were totally isolated in Romania, the
Legation of R.P.R. in Washington carried on intensive activities of cultural propaganda,
supervised the emigration of the Romanians in the U.S. and acted for a much needed
integration in the U.N.
Key words: diplomacy, Cold War, Communist Romania, United Nations, propaganda
Cuvinte cheie: diplomaţie, România comunistă, Naţiunile Unite, propagandă
Tensiunea relaţiilor româno-americane, după 1945-1946, când comuniştii au

dat lovituri dure regimului democratic, a condus inevitabil şi la izolarea României în
plan internaţional. Statele Unite au coordonat o acţiune concretă a diplomaţiilor
occidentale, de reducere a raporturilor economice şi politice cu statele lagărului
socialist. Din acest motiv, şi pentru că America găzduia şi un puternic nucelu al
emigraţiei politice româneşti, Bucureştiul a considerat Washingtonul ca fiind
principala sursă de ameninţări externe. Dilema relaţiilor bilaterale între RPR şi SUA
s-a tradus, în 1952, nu doar prin cel mai mic număr de angajaţi ai celor două Legaţii –
cam câte cinci de fiecare – ci şi printr-un nivel insignifiant al contactelor culturale,
politice sau economice. Practic, cele două oficii diplomatice, ambele bine
supravegheate în teritoriul ostil al adversarului, nu mai îndeplinea decât funcţii
minime de informare şi mică propagandă.
Deşi strategiile de comunicare diplomatică între Est şi Vest fuseseră bine puse
la punct în cei 4-5 ani de confruntări din prima etapă a Războiului Rece, în 1952 au
loc mici bulversări administrative. Astfel, în România, Ana Pauker pierde funcţia de
ministru de Externe în iulie 1952 şi este înlocuită cu Simion Boghici, un basarabean
care fusese ambasador al Republicii Populare Române la Moscova între 1949-1952.
În Statele Unite, ministrul plenipotenţiar Mihai Magheru lăsase loc pentru un timp
nespecificat însărcinatului cu afaceri Corneliu Bogdan. La Bucureşti, o situaţie
inversă: însărcinatul cu afaceri James Gantenbein va fi înlocuit de un ministru plin,
232 Paul Nistor
Harold Schantz, în a doua jumătate a anului 19521.

Pe acest fundal, cu relaţiile bilaterale coborâte la minim, ansamblul
conexiunilor româno-americane se reducea la discursurile înveninate lansate prin
presă, la acuzele reciproce în faţa ONU şi la activităţile întreprinse de cele două
legaţii. Americanii erau şicanaţi puternic la Bucureşti, ei neavând posibilitatea de a
depăşi o călătorie de câţiva kilometri în jurul Bucureştiului şi fiind adesea acuzaţi de
insolenţă şi tendinţă de spionaj de către autorităţile române. Datorită acestor hărţuiri
existente în tot lagărul comunist, SUA organizase chiar o întrunire cu toţi diplomaţii
din ţările estice şi luase în considerare chiar retragerea lor, în bloc, de la posturi.
Washingtonul a ales însă varianta menţinerii relaţiilor diplomatice cu sateliţii
Moscovei, transformându-şi însă legăturile şi ambasadele în simple posturi de
observaţie în capitala inamică2.
Românii, în schimb, operând într-o ţară democratică, aveau mai multe libertăţi
şi puteau organiza acţiuni mult mai diverse, de la difuzare de cultură până la activităţi
de propagandă sau de supraveghere a exilul politic „burghez”. Legaţia RPR din
Washington îşi răspândea ideile prin Buletinul legaţiei dar şi prin ziarul Românul
American care, deşi părea a fi un ziar independent, primea subvenţii direct de la
guvernul comunist şi combătea ziarele opoziţiei democratice, precum America sau
Solia. În plus, diplomaţii români mai reuşeau să strecoare articole favorabile
regimului comunist de la Bucureşti prin reviste şi ziare precum The Worker, Masses
and Mainstream sau New World Review3.
Apoi, diplomaţii Bucureştiului încercau să-şi creeze un cerc de simpatizanţi
americani, prin conectarea intelectualilor, sindicaliştilor sau politicienilor de stânga la
activităţii culturale. Legaţia organiza în 1952 un centenar Caragiale, scriitor preţuit
pentru critica adusă politicianismului burghez, expoziţii de artă românească şi seri de
muzică populară şi cultă, cu autori români4.
În schimb, purtau propriul război rece cu românii din America ce aveau
manifestări anticomuniste. Organizaţii precum Uniunea şi Liga, Comitetul Naţional
Român, Uniunea Evreilor Români din America erau ţinute sub strictă observare, mai
ales că reprezentanţii acestora purtau discuţii cu senatorii şi congresmeni americani şi
ajungeau chiar până la preşedintele Harry Truman. Pe linia Bisericii Ortodoxe,
Legaţia RPR îl încuraja pe episcopul colaboraţionist Andrei Moldovan şi organiza
conspiraţii contra clericilor anticomunişti cu influenţă în mase: episcopul Viorel Trifa
şi protopopul Truţă5.
Încă din primăvara lui 1952, însărcinatul cu afaceri Corneliu Bogdan sugera
Bucureştiului să ceară extrădarea lui Viorel Trifa iar în august era pusă la punct o
1
AMAE, fond SUA, Telegrame Washington 1952, Telegramă din 5 septembrie 1952.
2
Ibidem, Telegramă din 6 februarie 1952.
3
Ibidem, Telegramă din 13 iulie 1952.
4
Ibidem, Telegrame din 11 ianuarie 1952, 3 martie 1952, 7 aprilie 1952.
5
Ibidem, Telegrame din 3 iunie 1952, 28 august 1952.
Relaţiile româno-americane la finalul perioadei staliniste (1952) 233
strategie privind compromiterea sa publică, prin prisma activităţilor sale din trecutul
legionar. În octombrie 1952, strategia era în plină derulare deoarece Corneliu Bogdan
solicita Bucureştiului fotografii în legătură cu atrocităţile comise sub conducerea lui
Trifa în timpul rebeliunii6. Mai mult, Legaţia se gândea şi la organizarea unei
comemorări a victimelor legionarismului (evrei sau români), prin mobilizarea
coloniei de români „democraţi”. Bălănescu, din Ministerul de Externe, aprobă această
propunere şi sugera ca în faţă să fie scoşi Iorga şi Madgearu şi, dacă se putea, să fie
folosit şi un vechi colaborator de-al lui Iorga, Ion Landescu7. După cum se ştie, aceste
acţiuni au continuat pe parcursul a mai multor ani şi în 1984 episcopul român a fost
expulzat din SUA la vârsta de 70 de ani. La presiunile României comuniste s-au
adăugat de timpuriu şi luările de poziţii ale unor rabini şi organizaţii evreieşti.
Alte iniţiative ale Legaţiei RPR mergeau însă în direcţia construirii unei bune
imagini de ţară. Pentru aceasta erau exploatate intensiv sărbătorile comuniste: 23
August, 30 Decembrie. La 23 August, Legaţia oferise o recepţie pentru americani,
româno-americani şi diplomaţi ai unor state considerate prietene. Cu aceeaşi ocazie au
fost organizate festivaluri de film în oraşe cu colonii mai mari de români. La New
York au venit 400 de persoane, deşi „fasciştii români au organizat pichete”. Au fost
folosite mai mult filme documentare care generau o propagandă albă – „1 Mai”,
„Cimentul”, „Dinamo”, „Zile însorite”8. Pentru sărbătorirea zilei de 30 Decembrie,
Grigore Preoteasa trimitea indicaţii de la Bucureşti. Astfel, un grup de britanici
vizitase România în 1952 şi articole elogioase urmau a fi scrise de către aceştia.
Legaţia RPR din SUA trebuia să plaseze articolele în publicaţii precum Masses and
Mainstream, Daily Worker, The Worker şi New World Review. De asemenea, Legaţia
trebuia să editeze un număr festiv al Buletinului informativ, în care să folosească, între
altele, texte, rapoarte ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Miron Constantinescu. Era
absolut necesară şi difuzarea unor materiale de propagandă venite din ţară.
Recomandabilă era şi o gală de filme, cu „Mitrea Cocor” subtitrat în engleză9.
În aceeaşi zi – 21 noiembrie, Bălănescu trimitea alte precizări din partea MAE.
Atât recepţia de la Legaţie cât şi gala de filme trebuiau să aibă un caracter mai restrâns
decât la 23 August. Reprezentanţii Iugoslaviei, Greciei, Spaniei fasciste, Coreei de
Sud, Japoniei, Taiwanului, Venezuelei şi Cubei urmau a fi evitaţi cu desăvârşire şi
neinvitaţi la recepţie. Articole în favoarea României comuniste urmau a intra în
Românul American şi permitea o gală de filme şi în rândul românilor emigranţi, cu
ajutorul Asociaţiei „colaboraţioniste” – „Fraternala”10.
Marcarea acestor sărbători comuniste permitea mici acţiuni propagandiste. Nu
de puţine ori idealiştii americani, sindicaliştii şi cei cu vederi de stânga sau chiar şi
6
Ibidem, Telegrame Washington, octombrie-decembrie 1952, f. 103.
7
Ibidem, f. 99.
8
Ibidem, Telegramă din 2 august 1952.
9
Ibidem, Telegramă din 21 noiembrie 1952, f. 55.
10
234 Paul Nistor
românii neinformaţi, plecaţi de mult timp din ţară, puteau cădea în plasa
propagandistică a Legaţiei RPR. Lor li se spunea de principiile absolut democratice
ale Constituţiei din 1952, de ridicarea de noi şcoli, spitale şi fabrici, de creşterea
nivelului de trai şi de acces la educaţie pentru toţi copii ţării. Mai ales nostalgicii
români, din naivitate, ajungeau să se raporteze la România comunistă ca la o patrie
ideală, aşa cum o purtau în sufletele lor.
În plus, sărbătorile foloseau şi la impresionarea diplomaţilor din unele ţări
dezvoltate sau din lumea a treia. Corneliu Bogdan chiar a fost instruit de diplomaţii
sovietici pe această temă. Aceştia recomandau pe lângă recepţii mari şi organizarea de
1-2 cocktail-uri restrânse pe trimestru, doar pentru diplomaţi şi jurnalişti. Fiecare
diplomat român urma să-şi invite omologii (primul secretar pe prim secretarii de
Legaţii, ataşatul de presă pe alţi ataşaţi de presă etc.) pentru discuţii pe orice subiect11.
În toamna anului 1952 mai multe invitaţii pe linie de protocol erau schimbate
între români şi americani. Colonelul Lander, viitor ataşat militar la Bucureşti, îi
propunea o întrevedere lui Corneliu Bogdan, iar acesta, ca şi în alte cazuri, se consulta
cu diplomaţii de la Ambasada URSS din Washington. Deşi sovieticii fuseseră de
acord cu întrevederea, Bucureştiul a amânat-o până când Lander urma să ceară oficial
viză de România, semn că va veni în mod sigur pe post12. În direcţia lui însă mai
exista şi suspiciunea că făcea parte din serviciul de spionaj al armatei. În schimb, la 25
septembrie, guvernul român comunica Legaţiei SUA de la Bucureşti acceptarea lui
Harold Shantz ca ministru la Bucureşti. Drept gest de curtoazie, însărcinatul român cu
afaceri în SUA îl invita pe Shantz la Legaţie, la o masă festivă, pe 11 octombrie13.
Deşi în plină izolare, exista totuşi o mişcare de personal la Legaţia RSR. Pe 31
octombrie pleca din România spre Washington un nou diplomat – Huc Teodor. El se
îmbarcă pentru America la 6 noiembrie din portul francez Le Havre şi aducea legaţiei
23 de lăzi cu diferite obiecte, publicaţii şi documente14. De asemenea, Marcu
Gheorghe şi Pele Gheorghe aşteptau viza de Statele Unite, în calitate de secretari ai
observatorului Republicii Populare Române la ONU15. Huc Teodor aducea cu el şi un
teleimprimator prin care să se recepţioneze emisiunile AGERPRES iar Bucureştiul
transmitea lungimile de undă pe care urma să se facă transmisia16. Din nefericire,
exista un anume amatorism în probleme tehnice al diplomaţilor români. Ei nu puteau
instala aparatul până la finalul anului pentru că nu primiseră instrucţiunile de la
Legaţia din Berna, cea care oferise teleimprimatorul17.
Tot în ultima parte a anului 1952, diplomaţia română era atentă la legăturile pe
11
Ibidem, Telegramă din 1 decembrie 1952.
12
Ibidem, Telegrame din 1, 11 octombrie 1952, f. 1, 19.
13
Ibidem, Telegramă din 10 octombrie 1952, f. 57.
14
15
16
Ibidem, Telegramă din 27 decembrie 1952, f. 155
17
Ibidem, Telegramă din 29 decembrie 1952, f. 159.
care le avea în presa americană. Popularizarea imaginii „noii Românii” era o sarcină
importantă de serviciu. În acest context, Corneliu Bogdan sesiza că nu veniseră
subvenţiile pentru cei de la Românul American. Deşi uneori se ofereau şi sume fără
destinaţie precisă, Bucureştiul plătea adesea bani pentru abonamente în RPR şi pentru
calendarele tipărite la Românul American. La 16 noiembrie 1952, însărcinatul cu
afaceri atrăgea atenţia Bucureştiului că se tipăriseră deja 2.000 de calendare dar nu se
înaintase încă nicio ofertă din ţară, ceea ce crea neplăceri mari18. Bucureştiul răspunde
prompt în această chestiune: doar motive „tehnice” au împiedicat comanda dar
ajutorul de 10.000 de dolari rămânea în vigoare19. Ideea se confirma în decembrie,
când Comitetul pentru Aşezămintele Culturale din RPR comanda 2.000 de calendare
şi 400 de abonamente pentru Românul American20. Totuşi, Corneliu Bogdan atrage
atenţia Bucureştiului că era imperios necesar „să apară şi alte articole în publicaţiile
mai puţin legate de Legaţie şi mai cunoscute”21. Probabil diplomaţii români sesizaseră
minima eficienţă a textelor despre România, care intrau mai ales în ziare sindicale
sau cu tentă ideologică, fără a reuşi să-şi facă loc în presa cu adevărat importantă din
America.
Cea mai importantă activitate a diplomaţilor români din SUA era însă legată de
ONU. Cu candidatura respinsă de mai multe ori, România nu putea trimite decât un
observator la ONU. Acesta avea misiunea de a informa Bucureştiul despre dezbaterile
din cadrul instituţiei mondiale şi de a sesiza MAE atunci când în Adunarea Generală
se vorbea chiar de statul român. De fapt, RPR era amintită doar ca exemplu negativ la
tribuna Naţiunilor Unite. Nu de puţine ori, americanii sau englezii au denunţat
deportările din România, munca forţată, încălcarea drepturilor omului în general.
Cum sesiunile Adunării Generale a ONU începeau toamna, la 1 octombrie
Serviciul Protocol al Naţiunilor Unite a cerut Legaţiei să comunice numele
observatorilor românii pentru emiterea unei cărţi de intrare. Corneliu Bogdan solicita
de urgenţă Bucureştiului desemnarea unui şef de delegaţie, dar şi a unui secretar
pentru New York22. La 5 octombrie MAE îl împuternicea pe Corneliu Bogdan în
calitate de observator ONU şi îl ruga să facă demersurile necesare la Departamentul
de Stat pentru obţinerea permiselor de deplasare de la Washington la New York23.
Deoarece americanii au aplicat reciprocitatea la restricţiile de deplasare impuse de
români diplomaţilor occidentali, membrii Legaţiei RPR aveau nevoie de aprobări
speciale pentru a ieşi de pe teritoriul District of Columbia. Pentru a-l ajuta pe Corneliu
Bogdan, Bucureştiul propune trimiterea din ţară a 1-2 secretari. Însă aici intervenea
18
19
20
21
22
23
236 Paul Nistor
problema deplasărilor24. Observatorii neavând un statut legal, ONU nu intervenea

pentru obţinerea vizei de intrare în SUA sau permiselor de deplasare, la
Departamentul de Stat. De aceea, informarea Bucureştiului la Naţiunile Unite
depindea direct şi de bunăvoinţa americanilor. Cum românii şicanaseră continuu
Legaţia SUA, Departamentul de Stat catadicsea să răspundă abia la 20 noiembrie
cererii: nu acorda viză pentru Marcu Gheorghe şi Pele Gheorghe – secretarii
observatorului român la ONU, deoarece acest detaliu „nu intra în prevederile secţiunii
din articolul încheiat între ONU şi SUA cu privire la sediul ONU”25. Asemenea
decizii se aplicau şi în cazul altor diplomaţi din Est, deoarece observatorul bulgar nu
primise viză americană nici până la început de decembrie. Sovieticii i-au anunţat pe
diplomaţii din statele satelit că nu există o bază legală pentru un eventual protest faţă
de comportamentul Washingtonului, dar că se încearcă intervenţia pe lângă
preşedintele Adunării Generale a ONU, ca acesta să invite personal pe diplomaţii din
ţările comuniste26.
Efortul MAE în direcţia deplasării unei delegaţii complete la sediul din New
York al Naţiunilor Unite părea justificat de gravitatea problemelor care se discutau
acolo. La jumătatea lui octombrie fuseseră înscrise pe ordinea de zi a Adunării
Generale a ONU câteva chestiuni fierbinţi. Astfel, delegaţia cehoslovacă impusese un
subiect privind amestecul SUA în treburile interne ale statelor estice, prin trimiterea
de spioni. Românii credeau că puteau contribui şi ei la argumentaţia anti americană
prin traducerea şi transmiterea unor materiale din procesul sabotajului de la canal şi
prin folosirea cărţii albe Duşmanii păcii. Bucureştiul devenise activ deoarece fusese
înscris pe ordinea de zi şi un punct care incrimina România: cel privind nerespectarea
unei rezoluţii din sesiunea a V-a, care viza repatrierea membrilor forţelor armate
greceşti, refugiaţi peste hotare în timpul războiului civil de acolo27.
România părea destul de vulnerabilă în problema grecească – Grigore
Preoteasa solicită de urgenţă Raportul subcomisiei pentru Balcani, deoarece
Secretarul General ONU făcuse referire la acesta în raportul său anual28. Raportul
subcomisiei nu devenise încă public, dar acest lucru nu-i împiedică pe români să-şi
pregătească deja o apărare. Astfel, Corneliu Bogdan propunea ca din România să se
trimită scrisori şi memorii care să arate tratamentul amical pe care îl primeau copiii
greci şi părinţii lor în RPR.
Secretarul General ONU ar fi trebuit înştiinţat că în România cetăţenii greci nu
erau „îndoctrinaţi şi înstrăinaţi”, după cum sunau acuzele, ci primeau o „educaţie
patriotică” şi în nici un caz nu se putea permite repatrierea lor deoarece în Grecia viaţa
24
25
26
27
28
Ibidem, Telegrame din 23, 25 octombrie 1952, f. 106, 116.
le-ar fi fost pusă în primejdie29. Deşi spre jumătatea lui noiembrie a apărut ultimul
raport în chestiunea Balcanilor, el nu conţinea referiri la RPR şi arăta că situaţia la
frontierele Greciei era relativ calmă.
În schimb, delegatul Iugoslaviei lui Tito denunţa presiunile pe care le face
România prin sporirea efectivelor militare, în contra prevederilor Tratatului de pace.
Astfel, reprezentantul iugoslav estima armata românească la 500.000 de soldaţi, plus
o flotilă aeriană de 320 de avioane, din care o divizie de avioane cu reacţie30.
Subiectele discutate la ONU interesau Bucureştiul în cel mai înalt grad, iar
imaginea României în instituţia mondială părea să fie o miză importantă pentru
regimul comunist român. O telegramă trimisă de Grigore Preoteasa, de la MAE, către
Legaţia din Washington, confirmă aceste lucruri: „rugăm trimiteţi zilnic, prin avion,
toate documentele publicate de ONU în legătură cu problemele care pot interesa
RPR”31. Peste o lună, Preoteasa revenea cu aceeaşi atenţionare, de data asta
imperativă: „găsiţi mijlocul de a ne informa mai des, şi urmăriţi îndeosebi problemele
care ne privesc, întrucât problemele generale sunt pe larg relatate în presă”32.
Telegramele lui Bogdan într-adevăr reflectă discuţiile generale de la ONU, mai
ales multiplele propuneri de încetare a focului în Coreea şi jocurile de putere din jurul
conflictului din peninsula asiatică, dar se observă apoi şi o concentrare pe chestiunile
la care Bucureştiul era sensibil. Astfel, la 2 decembrie, MAE era anunţat de adoptarea
unei rezoluţii care „condamna” ţările ce nu repatriaseră copiii greci şi care solicita
continuarea activităţii Crucii Roşii în zonă, România însă nu fusese în mod special
amintită la dezbatere33. Decidenţii Crucii Roşii au refuzat totuşi implicarea viitoare şi
activităţile sale au fost suspendate (spre mulţumirea românilor), cu excepţia
teritoriului iugoslav34.
Există şi alte probleme pe care blocul occidental şi aliaţii acestora le ridicau la
Naţiunile Unite, cu trimitere către statele din estul comunist. Astfel, Ecuadorul şi
Iugoslavia au vorbit despre extinderea unui „nou val de antisemitism” în zona statelor
cu democraţie populară, în contextul tensiunilor dintre Israel şi ţările arabe. Apoi se
punea problema discutării pe marginea muncii forţate care ar fi fost aplicată în lagărul
socialist. Nu în ultimul rând, chestiunea încălcării drepturilor omului în spaţiul de
influenţă al Moscovei era promovată cu insistenţă de americani şi de englezi35. Ziare
importante din întreaga lume (The Times, Le Monde, Belfast Letter) publicau la
început de noiembrie ştirea că Foreign Office-ul a înmânat o notă Secretarului
General ONU, care trebuia să ajungă şi în presă, notă referitoare la date despre
29
Ibidem, Telegramă din 6 noiembrie 1952, f. 19
30
31
32
33
34
Ibidem, Telegrame din 14, 22 decembrie 1952, f. 121, 134.
35
238 Paul Nistor
violarea drepturilor omului în Bulgaria, Ungaria şi România36. Bucureştiul dorea

acest material şi la 18 decembrie Corneliu Bogdan le-a obţinut. El îi liniştea pe cei din
MAE, considerând că acel document depus la 20 octombrie la Comisia Drepturilor
Omului a ONU „este extrem de slab şi nu poate servi chiar în ochii guvernelor
american şi englez la o nouă campanie de calomnii împotriva RPR”37. Din fericire
pentru România, s-a obţinut o amânare de moment, dezbaterile privind munca forţată
în Est şi încălcarea drepturilor omului fiind decalate pentru anul 1953. În schimb
aceste subiecte erau analizate în alte organisme (Consiliul Economic şi Social şi
Comisia Drepturilor Omului), unde se verificau acuzaţiile occidentalilor, precum şi
„calomniile trădătorilor fugiţi din lagărul păcii”. Sovieticii şi reprezentanţi ai altor
state socialiste refuzau să participe la aceste dezbateri sau încercau să le blocheze. În
schimb, occidentalii se străduiau să atragă Federaţia Sindicatelor Mondiale sau alte
entităţi favorabile lor38. O veste îngrijorătoare a venit însă chiar la final de an: la 29
decembrie revista Newsweek anunţa strategia Departamentului de Stat al SUA, care
pregătea 12 volume de dovezi privind violarea drepturilor omului în Bulgaria,
Ungaria şi România. Dovezile urmau să fie depuse la ONU în 195339.
Faţă de aceste acuze românii se apărau în felul lor, folosind mai ales
agresivitatea ideologică. Astfel, observatorul român la ONU cerea Bucureştiului mai
multe exemplare din Cartea Albă Duşmanii păcii şi libertăţii popoarelor şi din
materialul Intensificarea de către SUA a folosirii trădătorilor împotriva
Republicii Populare Române, pentru a le folosi în propagandă la ONU. În acest
sens, sovieticii ofereau şi ei sprijin40. Apoi, la începutul lunii decembrie, guvernul
român îi trimitea o declaraţie preşedintelui Adunării Generale ONU, despre
problemele internaţionale. Ea era însoţită de o scrisoare a MAE prin care se solicita ca
această declaraţie să fie publicată ca şi document al ONU. Pentru îndeplinirea acestui
obiectiv Legaţia RPR trebuia să contacteze pe toţi amicii din delegaţiile diplomatice
din America41. Diplomaţii sovietici au venit cu ideea că cei mai indicaţi pentru a cere
publicarea declaraţiei guvernului român ar fi polonezii, iar aceştia au promis că o vor
face de îndată ce „problemele vor veni în discuţie”42. Frăţia socialistă funcţiona,
aşadar, atunci când guvernele din Est trebuiau să-şi apere interesele comune şi să-şi
acopere atrocităţile săvârşite acasă.
Către finalul anului 1952 la ONU au început şi discuţiile pentru primirea de noi
membri. RPR, care se simţea izolată şi exclusă pe nedrept din comunitatea
internaţională, era extrem de interesată de acest subiect şi vedea intrarea în Naţiunile
36
37
38
39
40
41
42
Unite ca pe o legitimare internaţională a noului regim şi o asigurare a securităţii pe

termen lung. Comitetul Ad-hoc care studia problema admiterii de noi membri a primit
mai multe proiecte. Două proiecte sud-americane propuneau luarea în dezbaterea
Adunării Generale a acelor state care ar fi întrunit şapte voturi în Consiliul de
Securitate. Un alt proiect sud-american, identificat ca primind un mare sprijin din
partea SUA, propunea doar formarea unei comisii care să studieze problema şi care să
facă un raport pentru a opta sesiune a Adunării Generale (deci amânarea oricărei
hotărâri). În fine, polonezii insistau pentru o rezoluţie care să recomande Consiliului
de Securitate admiterea tuturor celor 14 ţări care depuseseră candidaturile. În legătură
cu aceste proiecte se făceau tot felul de jocuri de culise. Chiar şi americanii mimau o
acceptare în bloc a tuturor statelor dacă sovieticii ar fi admis şi Germania de Vest
(care însă nu depusese o cerere de admitere). Cu ocazia acestor dezbateri România a
fost pomenită cu referire la violarea Tratatului de pace43.
Până la urmă, prin numeroşii lor aliaţi, Statele Unite au impus varianta dorită,
astfel încât rezoluţia adoptată de Adunarea Generală prevedea doar formarea unei
comisii pentru studierea primirii de noi membri. Adunarea Generală a adoptat şi
rezoluţii care sprijineau candidaturile Japoniei, Vietnamului, Cambodgiei, Laosului,
Libiei şi Iordaniei44. Spre iritarea Bucureştiului, delegatul american în Comitetul Ad-
hoc „a atacat ţara noastră în unul din cele mai murdare discursuri, în legătură cu
condamnarea lui Iuliu Maniu şi cu zdrobirea devierii de dreapta”45. În aceste condiţii,
visul românesc de intrare în ONU nu se materializează, dar speranţele rămâneau la o
cotă înaltă pentru viitor.
Până a ajunge acolo, Legaţia RPR din Washington se mulţumea să folosească
instituţia Naţiunilor Unite ca pe un spaţiu care le permitea obţinerea de noi contacte şi
desfăşurarea unor mărunte campanii de propagandă. În octombrie, Legaţia cerea
permisiunea de a organiza la New York o seară cu filme româneşti, în numele
observatorului la ONU. Urmau să fie invitaţi diplomaţi din delegaţiile Adunării
Generale ONU şi „progresişti” americani46. Din nefericire, Bogdan a aflat de la
sovietici că schema aplicată la Washington nu se potrivea şi la New York: delegaţii la
ONU nu prea participau la recepţii47. În schimb, românii realizau contacte şi legături
utile, în special cu reprezentanţii ţărilor arabe, africane şi asiatice. Aceştia, seduşi de
discursul decolonizării, vedeau în statele estice nişte amici dezinteresaţi în arena
mondială.
Activitatea Legaţiei RPR de la Washington era bine apreciată în ţară. Posturile
respective erau considerate poate cele mai dificile din întreaga diplomaţie deoarece
orice acţiune desfăşurată în America, pe lângă maximă precauţie şi înţelepciune,
43
44
45
Ibidem.
46
47
240 Paul Nistor
presupunea şi o supraveghere atentă din partea presei şi a FBI. Recunoscând

„meritele” diplomaţilor comunişti în chiar centrul ideologic şi de putere al blocului
rival, statul român îi decora pe Corneliu Bogdan şi Cristian Zambeti, de la Legaţia
RPR din Washington, cu medalia „A cincea aniversare a Republicii Populare
Române”. După felicitări, veneau şi urările clişeu, de noi succese în muncă48.
Finalul perioadei staliniste găsea România şi Statele Unite într-o perioadă de
maxime tensiuni ideologice care se traduceau într-o ostilitate politică crescândă. Deşi
relaţiile diplomatice erau menţinute de faţadă, raporturile dintre cele două ţări nu mai
respectau nici măcar regulile formale. Relaţii economice nu existau, de cele culturale
nu se mai interesa nimeni, hărţuirea celor două legaţii era transformată în „operă de
artă” de către guvernele român şi american, iar personalul diplomatic era redus la un
număr ridicol de mic. Practic, oficile diplomatice erau menţinute doar pentru
culegerea unor minime informaţii din tabăra adversă Nu peste mulţi ani, însă, imediat
după moartea lui Stalin, se producea primul dezgheţ în relaţiile internaţionale ale
Războiului Rece.
48
Ibidem, Telegramă din 1 ianuarie 1953, f. 170.
PAROHIA ORTODOXĂ BOŞOTENI
Anton P. Coşa, Lăcrămioara-Elena Istina
Paroisse orthodoxe de Boşoteni

Résumé
Les auteurs de cet article nous donne un bref aperçu de l’histoire de la Boşoteni
village, com. Bereşti-Tazlău, dép. de Bacău, avec une vue sur l'histoire de l'évolution du
village et de l’église locale.
En outre, notre attention est attirée sur les récentes découvertes archéologiques
de ces dernières années, à savoir la découverte d'un trésor monétaire, qui appartient
autrichien, composé de 295 pièces en 2009. En 2012, dans le village, à la suite des
rénovations apportées à «Saint Nicolas» Boşoteni, a trouvé une crypte située sous le
bâtiment de l’église, qui abrite deux boîtes d'ossements humains, ce qui a probablement
appartenu aux fondateurs de l'église du village .
Mots cleé: Boşoteni village, l’eglise «Saint Nicolas», crypte, trésor monétaire
Cuvinte cheie: satul Boşoteni, Biserica „Sfântul Nicolae”, criptă, tezaur
monetar
Satul Boşoteni este aşezat în zona centrală a Depresiunii Tazlău, pe cursul

mijlociu al râului Tazlău, „între valea Tazlăului Mare şi a Nadişei, pe coasta dinspre
apus şi miază-zi a dealului Teleuca”1, la 5 km NE de satul Bereşti-Tazlău. Din punct
de vedere administrativ, satul Boşoteni face parte astăzi din comuna Bereşti-Tazlău,
judeţul Bacău2.
Etimologia numelui satului provine dintr-un oiconim3, simplu, cu originea într-
un antroponim: Başotă + sufixul – eni. „Numirea acestui sat vine de la primul
stăpânitor, care s-a numit Başotă”4.
Autorul unei interesante lucrări publicate în perioada interbelică afirma printre
altele că urme istorice, „rămăşiţe din epoca istorică, găsite mai înainte sau care se
găsesc încă în această regiune... ne îndrituiesc să afirmăm... existenţa a două lucrări
1
Dr. Constantin V. Dimitriu, Bacăul istoric. Monografia istorică a 12 sate de răzeşi de pe valea
Tazlăului Mare jud. Bacău. 1. Bereşti-Strâmba, 2. Boşoteni, 3. Nadişa, 4. Năsoeşti, 5. Stroeşti-
Româneşti, 6. Enăcheşti, 7. Petrileşti, 8. Sperleşti, 9. Proceşti, 10. Neaghiseşti, 11. Iazul, 12. Turluiul,
Bucureşti, Tipografia Cultura, 1936, p. 49.
2
Tezaurul Toponimic al României. Moldova, coord. Dragoş Moldovanu, vol. I, partea I, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1991, p. 126-127.
3
Corneliu Stoica, Valea Trotuşului: enciclopedie, ediţia a II-a, Oneşti, Editura Magic Print, 2008, p. 147.
4
Dr. Constantin V. Dimitriu, op.cit.
242 Anton P. Coşa, Lăcrămioara-Elena Istina
militare romane – 2 castre”5. Unul dintre acestea ar fi „la Cetăţuia, deasupra Nadişei –
pe stânga Tazlăului Mare”6. Aici „s-au găsit şi se găsesc cărămizi, hârburi de oale,
săgeţi şi mai ales monezi romane. În luna decembrie 1928 s-a descoperit pentru a
doua oară la Cetăţuia, de deasupra satului Nadişa, o oală cu bani de argint, de la
împăraţii Titus şi Hadrian şi de la alţi împăraţi romani”7.
Existenţa acestor „bani – mai ales la Cetăţuia – denotă că aci a fost o aşezare
militară romană pentru paza graniţei de răsărit a imperiului şi poate pentru asigurarea
circulaţiei pe drumul vechiu roman Alba-Iulia, valea Târnavei, la Odorheiu, apoi pe
valea Trotuşului, străbătând toată Moldova sudică până la Barboşi, lângă Galaţi,
legându-se cu şoselele ce străbăteau Sciţia Minoră. Existenţa acestor bani poate fi
lămurită şi prin existenţa unui centru comercial în aceste locuri. O cercetare
amănunţită făcută în aceste ... locuri ar da rezultate frumoase pentru trecutul nostru
istoric”8.
Numele de Cetăţuia „e păstrat în gura poporului până astăzi. Orice locuitor din
satele: Nadişa, Boşoteni, Năsoeşti, ştie că în acest loc a fost o cetate veche, aşezată pe
un podiş de vre-o 3 ha, deasupra dealului Cetăţuia ... În apropiere de această cetate,
înspre sud, în pădurea de deasupra Boşotenilor, se găsesc 2 movile mari, despre care
oamenii din partea locului spun că sunt din vremuri vechi. Prin împrejurimi găsim
numeroase movile de acestea ... Existenţa acestor movile cred să fie din epoca
invaziunilor barbare, dacă nu şi mai vechi. Unii cred că ar fi vechi morminte din urma
unei lupte mari. Dar luptele acelea trebuie să fi fost năprasnice, judecând după
mărimea movilelor. Dacă admitem acest lucru, atunci aceste bătălii trebuie să le
ducem înainte de întemeierea Moldovei, în timpul luptelor dintre diferite neamuri
barbare, care treceau pe aici, lupte ce se dădeau între popoare întregi. Mai există şi
părerea că aceste movile ar fi construite ca puncte strategice sau străşi. Aceasta, în
cazul nostru, nu se poate admite, deoarece multe din movilele acestea ... sunt
înconjurate la distanţe nu prea mari, de dealuri naturale, cari puteau fi întrebuinţate ca
puncte strategice cu mai mult folos decât movilele construite de mâna omului”9.
A treia ipoteză este aceea emisă de „călătorul maghiar P.A. Gegö10, care a fost
trimis la 1836 de Academia din Buda-Pesta, ca să cerceteze pe Ungurii din Moldova
şi care – susţinând că Ciangăii11 sunt urmaşi ai Cumanilor12 – pretinde13 că movilele
5
Ibidem, p. 13.
6
Ibidem.
7
Ibidem.
8
Ibidem, p. 14.
9
Ibidem, p. 15.
10
P. Gegő Elek, A moldvai magyar telepekröl, Buda, A Magyar Tud. Akadémia Elébe Terjesztve, 1838,
p. 68.
11
Pentru clarificări privind originea şi identitatea „ceangăilor”, a se vedea printre altele: Anton Coşa,
Problema originii catolicilor din Moldova, în Carpica, XXXI, 2002, p. 79-106; idem, Identitatea
asumată şi identitatea dorit impusă romano-catolicilor din Moldova, în volumul: Românii în
dezbaterile Congresului secuiesc din 1902. Premise, deziderate şi reverberaţii, ediţie îngrijită de Vilică
Parohia ortodoxă Boşoteni 243
ce se văd nu departe de oraşul Bacău, înspre apus, sunt vechi altare, unde Cumanii
aduceau jertfă14 zeilor şi că acele dâlme (movile) sunt numite ale Cumanilor”15.
Tot în legătură cu aceste „movile şi cu popularea Moldovei din cele mai vechi
timpuri”16, autorul respectiv îl citează pe Vasile Pârvan, care în lucrarea Începuturile
vieţii romane la gurile Dunării17 spunea: „[...] în Moldova de meazăzi, pe drumul
străvechiu de la gura Siretului la trecătoarea Oituzului, unind ... încă cu multe veacuri
înainte de Hristos şi de stăpânirea romană, Dobrogea deadreptul cu Ardealul, pe valea
Siretului şi a Trotuşului, găsim pe romani aşezaţi în sate înfloritoare şi bine orânduite
... După cum se înţelege din rămăşiţele vechi găsite în pământ – pe mai toate boturile
de deal – de multe ori ieşite de la sine la lumina zilei prin surparea malurilor, Dacii şi
celelalte neamuri, cari au locuit aici înaintea lor, ori împreună cu ei, au avut sate foarte
multe ... Şi movilele acelea de pământ, pe care le vedem în tot cuprinsul pământului
românesc, morminte de-ale oamenilor acelora străvechi, de multe ori se înfăţişează
adunate la un loc, multe împreună, arătând limpede cimitirul uneia din anticele aşezări
mai mari ale popoarelor de aici ... Cu mii de ani înainte de Hristos ... văile apelor
Moldovei, au fost locuite. Sat de sat, se înşiră, pe aceste văi, unde era apă şi adăpost,
aşezările străvechi, pe care învăţaţii le numesc preistorice, fiindcă ele sunt cu mult
înainte de istoria scrisă ... în câmpia ... moldoveană vedem cum, peste aşezările cele
dinainte de Greci şi Romani, cetăţi de pământ minunat, aşezate la locuri cu privire
largă de jur împrejur ... s-a aşezat – adică a trăit mai departe – lumea cea nouă, daco-
romană, tot săracă, tot de ţărani, dar cu unelte de metal şi vase mai bine făcute şi arse,
şi mai frumos împodobite. Cetatea veche de pământ au păstrat-o şi au locuit-o şi
aceştia; dar, acum fiind mai mulţi, ei s-au întins şi până departe împrejurul ei,
alcătuind satul cel nou, oarecum roman (vicus) şi, tot după obiceiul roman, la
drumurile ce ieşiau din sat, deoparte şi de alta a căii, ei au aşezat, sub movile înalte, pe
cei răposaţi”18.
Dincolo de aceste aserţiuni privind „vestigiile arheologice” din zonă, cert este
faptul că primele izvoare scrise referitoare la satul Boşoteni le aflăm din evul mediu,
mai precis de la mijlocul secolului al XV-lea. Astfel, prima atestare a acestui sat o avem
consemnată într-un uric19, scris pe pergament, în timpul domniei lui Petru al II-lea
Munteanu şi Ioan Lăcătuşu, Oneşti, Editura Magic Print, 2011.

12
P. Gegő Elek, op.cit., p. 67.
13
Pe baza tradiţiei orale locale (P. Gegő Elek, op.cit., p. 68).
14
Erau jertfiţi zeilor caii (P. Gegő Elek, op.cit., p. 68).
15
Dr. Constantin V. Dimitriu, op.cit., p. 16.
16
Ibidem.
17
Vasile Pârvan, Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, Bucureşti, Cultura Naţională,1923,
p. 128-129 respectiv p. 203-205.
18
Dr. Constantin V. Dimitriu, op.cit., p. 16.
19
DRH, A. Moldova, vol. I, întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1975,
p. 406-407.
voievod, emis la Suceava pe 3 septembrie 1448. În acest important document20 se

menţionează:
„† Din mila lui Dumnezeu, noi, Petru voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem
cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi
citindu-se, că această adevărată slugă a noastră, pan Ulea, ne-a slujit drept şi
credincios. De aceea, noi, văzând dreapta şi credincioasa lui slujbă către noi, l-am
miluit cu deosebita noastră milă şi i-am dat, în ţara noastră, Moldova, satele: [la
Covărlui], jumătate de sat din Ungureni de la Nevira şi jumătate de moară, la
Sperleşti, pe Turlui, şi Proceşti, mai jos de Sperleşti, şi Negaşeşti, în dreptul
Sperleştilor, şi Băşoteni, pe Tazlău, şi seliştea lui Petrilă, şi Tiseşti, pe Trotuş, şi
Budeşti. Toate acestea mai sus-scrise să-i fie lui şi fratelui lui, Iuga, de la noi, uric,
deopotrivă şi copiilor lor, şi fraţilor lor, şi nepoţilor lor, şi strănepoţilor lor, şi
răstrănepoţilor lor şi întregului lor neam, cine va fi cel mai apropiat, neclintit
niciodată, în veci.
Iar hotarul acestor sate şi selişti să fie după hotarul vechi, pe unde au folosit
din veac.
Iar la aceasta este credinţa domniei mele, a mai sus-scrisului Petru voievod, şi
credinţa boierilor noştri: credinţa panului Neagoe logofăt, credinţa panului Petru
Hudici, credinţa panului <Duma>21 al lui <Br>22ae, credinţa panului Bratul,
credinţa panului Stanciul, credinţa panului Costea Orîş, credinţa panului Oană
Julici, credinţa panului Duma Dulcescul şi a fratelui său, pan Mircea, credinţa
panului <Mîndzu>23, credinţa panului Ion Balcean, credinţa panului David
<stolni>24c, credinţa panului Oană portar, credinţa panului Tader Negru, credinţa
panului Tader Vascan, credinţa panului Nicoman, credinţa panului Tader Moicescul,
credinţa panului Hrinea spătar, credinţa panului Sîrbul postelnic, credinţa panului
Danciul vistier, credinţa panului Radul Pisc, credinţa panului Petru ceaşnic, credinţa
panului Goian comis şi credinţa tuturor boierilor noştri, şi mari, şi mici.
Iar după viaţa noastră, cine va fi domn al ţării noastre, sau din copiii noştri
sau din fraţii noştri sau din neamul nostru, oricine, pe cine îl va alege Dumnezeu să
fie, acela să nu le clintească dania noastră, ci să le-o întărească şi să le-o
împuternicească, pentru că le-am dat pentru dreapta şi credincioasa lor slujbă.
Iar pentru mai mare putere şi întărire a tuturor celor mai sus-scrise, am
poruncit credinciosului nostru pan, Ilie logofăt, să scrie şi să atîrne pecetea noastră
la această carte a noastră.
A scris Iliaş, la Suceava, în anul 6956 <1448>, luna septembrie 3”25.
20
Ibidem.
21
Rupt şi şters.
22
Rupt şi şters.
23
Rupt şi şters.
24
Rupt şi şters.
25
DRH, A. Moldova, vol. I, p. 406-407.
Cei doi proprietari moldoveni ai satului Boşoteni (pan Ulea şi fratele său pan
Iuga) erau nepoţii de soră ai lui pan Giurgiu Ungureanu, menţionat într-un
document26, din 28 ianuarie 1409, emis la Suceava de voievodul Alexandru cel Bun,
domnul Ţării Moldovei.
„† Din mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru voievod, domn al Ţării Moldovei.
Facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor
auzi, că această adevărată slugă a noastră, pan Giurgiu Ungureanul, ne-a slujit cu
dreaptă şi credincioasă slujbă. De aceea, noi, văzând dreapta şi credincioasa lui
slujbă către noi, l-am miluit cu deosebită milă şi i-am dat în ţara noastră, în Moldova,
satele, ocinile lui, anume: <Unguren>27i , unde este casa lui, şi, lângă acela,
Suhodolul <şi via pe care>28 şi-a sădit-o29, şi, la Turlui, satele anume: Porceştii, şi
Sperleştii, şi Negrileşti, şi Neagă <şeşti>30, unde este jude Neagăş, şi, mai jos, unde
este Coman. Toate acestea să-i fie de la noi uric, <cu>31 tot venitul, în <vecii>32
vecilor.
Iar hotarele Ungurenilor de la Bacău să fie începând de la obârşia
<pârâului>33 ...34 drumul de la pârâu, apoi, de acolo, drept ...35 la Piatră, apoi, drept
prin mijlocul cereteilor, la capătul văii ...36, apoi, în jos pe vale, până la capătul37
văii, apoi, pe vale în jos, la un vad, apoi, drept la deal, la gura văii, apoi, pe deal în
sus, valea ce iese din pădure, apoi, în sus pe vale, până unde iese în poiană, apoi, din
pădurea de la Tudora, în sus, la capătul Poienii Arse de la Cârligata, apoi, drept la
pârâu, apoi, pe pârâu în sus, până la obârşie. Acesta este tot hotarul Ungurenilor38,
iar al acelor sate de la Turlui, cu toate poienile şi cu toate hotarele lor vechi, pe unde
din veac au folosit, să le fie neclintit lor niciodată, în vecii vecilor, şi copiilor lui, şi
nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui, şi răstrănepoţilor lui şi întregului neam al său, cine
se va afla din cei mai apropiaţi .
Iar la aceasta este credinţa domniei mele, a mai sus-scrisului Alexandru
voievod, şi credinţa copiilor noştri şi credinţa panului Stan <i>39 slav Rotămpan, şi
26
Ibidem, p. 34-36.
27
Şters.
28
Şters.
29
De la (<Unguren>i) până aici, şters cu cerneală.
30
Omis.
31
Omis.
32
Şters.
33
Şters.
34
Şters.
35
Şters.
36
Şters.
37
Neclar în original.
38
De la („hotarele Ungurenilor”) până aici, şters cu cerneală.
39
Omis.
credinţa panului Mi <hăi>40 laş, şi credinţa panului Giurgiu, şi credinţa panului

Vlad vornic, şi credinţa panului Jiumetate Ion, şi credinţa panului Grinco, şi credinţa
panului Negru vornic, credinţa panului Oană vornic de Suceava, credinţa panului
Vâlcea, credinţa panului Sin Bârlici, credinţa panului Vlad de la Siret, credinţa
panului Spenea, credinţa <panului>41 ... <vist>42 ier, credinţa panului Domocuş
stolnic, credinţa panului Ilie ceaşnic, şi credinţa panului Stan postelnic şi vistier şi
credinţa tuturor boierilor <moldoveni, şi>43 mari şi mici.
Iar după viaţa noastră, cine va fi domn în ţara noastră, sau din copiii noştri
sau din fraţii noştri <sau din>44 neamul <nostru>45 <sau oricine, acela să>46 nu le
clintească dania noastră, ci să le întărească şi să le împuternicească, pentru că le-am
dat pentru dreapta şi credincioasa lor slujbă.
<Iar>47 pentru mai mare putere a tuturor celor mai sus-scrise am poruncit
credinciosului nostru pan, Isaia logofăt, să scrie şi să atîrne < pe> cetea noastră la
această carte a noastră.
La Suceava, în anul 6917 <1409>, luna ianuarie 28”48.
Către sfârşitul secolului al XV-lea, satul Boşoteni mai este menţionat într-
un document49 de la voievodul Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, din 16
septembrie 1491:
„6999 <1491> sep (tem) v (rie) 16
Ispisoc sârbăsc50 ... de la domnul Ştefan v (oie) vod prin cari întăreşti miluirea
Mărinii, fata Berinii51, pe moşii sate drepte a ei, de la Tazlău, anume Bereştii, şi, pe
din sus, Petrileştii şi Boşotenii, şi, diasupra Nadişii, satul anume Năsoeştii, ca să-i fii
uric, cu tot venitul, ei şi fiilor lui52.
Iar hotarăle tuturor acelor mai sus scrisă sate să fii despre alte părţi pe
bătrânile hotară, pe undi din vechiu au umblat”53.
Ulterior, satul Boşoteni este menţionat în documente din secolul al XVI-lea
40
Omis.
41
Şters.
42
Şters.
43
Şters.
44
Şters.
45
Şters.
46
Rupt şi şters.
47
Rupt.
48
DRH, A. Moldova, vol. I, p. 34-36.
49
Ibidem, vol. III, întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi N. Ciocan, Bucureşti, 1980, p. 187.
50
Urmează: „cu tălmăcire lui”.
51
Documentul apare rezumat printre altele şi într-o anafora din 1837 mai 18, unde găsim „fata lui Berilă”.
(Cf. Th. Codrescu, Uricariul, VI, Iaşi, 1875, p. 310; XVII, 1891, p. 177).
52
În loc de: „ei”.
53
DRH, A. Moldova, vol. III, p. 187.
(157754), secolul al XVII-lea (163855, 166556), secolul al XVIII-lea (171557, 175458,

176059, 176160, 176261, 177462, 177563, 178364), secolul al XIX-lea (180165, 180266,
180667, 181068, 181369, 181770, 181871, 182172, 182473, 182574, 183175, 183776,
183877, 183978, 184079, 184180, 184681, 184982, 185183, 185284, 185385, 185486,
185687, 185788, 185889, 186090, 186191, 186392, 186493, 187794) etc.
54
Corneliu Stoica, op.cit., p. 148.
55
DRH, A. Moldova, vol. XXIV, întocmit de C. Cihodaru şi I. Caproşu, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1998, p. 300-302.
56
57
Ibidem.
58
Ibidem.
59
Ibidem.
60
Ibidem.
61
Ibidem.
62
Ibidem, p. 401.
63
Ibidem, p. 148.
64
Ibidem.
65
Ibidem.
66
Ibidem.
67
Ibidem.
68
Ibidem.
69
Ibidem.
70
Ibidem.
71
Ibidem.
72
Ibidem.
73
Ibidem.
74
Ibidem.
75
Ibidem.
76
Ibidem.
77
Ibidem.
78
Ibidem.
79
Ibidem.
80
Ibidem.
81
Ibidem.
82
Ibidem, p. 149.
83
Ibidem.
84
Ibidem.
85
Ibidem.
86
Ibidem.
87
Ibidem.
88
Ibidem.
89
Ibidem.
90
Ibidem.
91
Ibidem.
92
Ibidem.
93
Ibidem.
94
Ibidem.
Pe baza informaţiilor documentare, putem consemna următoarea evoluţie95 a

proprietăţii în satul Boşoteni: → a lui Ulea şi a fratelui său Iuga (1448) → a Mărinei,
fiica lui Berea (1491) → a cneaghinei Tofana (fata lui Condrea Bucim, fost mare
vornic) şi a fiilor ei: Lupaşco, Dănăilă, Antemia, nepoţii lui Bucim, fost mare vornic
(1638) → a nepoţilor lui Bucim, fost mare vornic (1665) → a răzeşilor (1715) → a
răzeşilor şi a lui Mihalache Rafailă, medelnicer (1803) → a răzeşilor şi a Nastasiei
Crupenschi (căsătorită Rafailă), medelnicereasă (1816) → a răzeşilor şi a lui Toma
Rafailă, căminar (1820-1864).
Numărul locuitorilor din satul Boşoteni va creşte în decursul timpului.
Astfel, „Recensământul fiscal”96 operat de armata ţaristă în 1774 menţionează,
în ocolul Tazlăului Mare de Sus, satele Nadişa şi Boşoteni (sate răzăşăşti) cu 36 de
case (5 popi, 2 diaconi, 2 mazili, 4 ruptaşi, 1 nevolnic, 3 scutelnici, 19 birnici).
În Condica Liuzilor97 pe anul 1803 găsim, în ocolul Tazlăul de Jos, satul
Boşoteni cu 36 liuzi „ai casei medelnicerului Mihalachi Rafailă”98.
În „Condica Vistieriei Moldovei”99 din anul 1816 erau înregistraţi la Boşoteni
(ocolul Tazlău de Gios) un număr de 18 liuzi „ai medelniceresei Nastasia
Crupenschi”100.
În Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1820101, în ocolul Tazlăului de Jos102
aflăm satul Boşoteni103 cu locuitori: unii pe moşia căminarului Toma Rafail, alţii pe
moşie răzăşească. Loc de hrană au puţin. Alijverişul lor cu munca mâinilor. Starea a
3-a. 31 birnici (care plătesc 134 lei), din care 2 locuiesc la Stroieşti: 8 fruntaşi, 10
mijlocaşi şi 13 codaşi; au 39 vite albe, 24 cai; 5 scutelnici ai medelniceresei Nastasica
Rafailă, 7 breslaşi ai medelniceresei Nastasica Rafailă, 15 breslaşi ai căminarului
Toma Rafailă. 17 locuitori sunt slugi vechi ale medelniceresei Nastasia Rafailă şi ale
căminarului Toma Rafailă, 1 este preot, 1 este dascăl. În total sunt 50 de locuitori.
Din condica „Extracturile regularisirii anului 1831”104 aflăm de satul
„Boşotenii, Tazlăul de Jos, jud. Bacău cu 1 preot, 2 dascăli, 1 biserică ... proprietar,
95
Ibidem.
96
Publicat în Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea II, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1975, p. 322-
323.
97
Theodor Codrescu, Uricariul, vol. VII, Iaşi, 1886, p. 296; A se vedea şi Corneliu Istrati, Condica
Vistieriei Moldovei la 1803, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2011.
98
Theodor Codrescu, op.cit., p. 296.
99
Corneliu Istrati, Condica Vistieriei Moldovei din anul 1816, în AIIAI., Supliment I, 1979, p. 27.
100
Ibidem.
101
Dr. Constantin V. Dimitriu, op.cit., p. 53-55; a se vedea şi Corneliu Istrati, Catagrafia fiscală a
Moldovei din anul 1820, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2011.
102
DJANIaşi, fond Vistieria Moldovei, Tr. 166, op. 184, condica nr. 10, filele 281v.-286, apud Corneliu
Stoica, op.cit., p. 413.
103
Ibidem.
104
DJANIaşi, fond Vistieria Moldovei, Tr. 644, op. 708, condica nr. 96, apud Dr. Constantin V. Dimitriu,
op.cit., p. 55; Catagrafiile Vistieriei Moldovei (1820-1845). I. Ţinutul Romanului. Partea a 2-a
(1832), volum editat de Silviu Văcaru şi Mircea Ciubotaru, Iaşi, Editura StudIS, 2009, p. X.
căminarul Toma Rafailă şi răzăşii”105.

În Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1831 „găsim că Boşotenii e a lui
Toma Rafailă şi al răzeşilor. Sunt 76 răzeşi cu pământ şi 8 fără pământ”106.
În Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1832107 găsim în Ţinutul Bacău,
ocolul Tazlăul de Jos, satul Boşoteni, cu 30 locuitori birnici, 8 mazili, 6 ruptaşi, 1
jidov orândar, 1 preot, 1 dascăl, 2 bătrâni şi nevolnici, 7 văduve, 5 slujbaşi volnici. În
total: 61 de locuitori. Proprietarii satului erau „căminarul Toma Rafailă şi răzeşii”108.
În Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1838109 aflăm în Ţinutul Bacău,
ocolul Tazlăul de Jos, satul Boşoteni, cu 1 preot în slujbă, 2 dascăli bisericeşti, 1
birnic, 1 „vătej al moşiei”, 3 bătrâni nevolnici, 5 văduve, 9 mazili, 4 ruptaşi, 1 „fecior
de privilegheţ, neintrat la nici o orânduială”, 54 birnici, 1 slugă fără bir. Proprietar era
serdarul Toma Rafailă.
În Catagrafia din anul 1846110 găsim în Ţinutul Bacău, ocolul Tazlăul de Jos,
satul Boşoteni, cu 42 birnici, 8 slujbaşi, 1 preot, 2 dascăli, 1 „privilegheţ”, 5 bătrâni,
11 văduve.
Dintr-o statistică privind populaţia din Moldova în anul 1846 aflăm de satul
„Boşotenii în ţinutul Bacău, ocolul Tazlăul de Jos. Are 51 familii (liuzi)”111.
La Recensământul populaţiei din 1859-1860112 sunt înregistrate în Tinutul
Bacău, ocolul Tazlăului de Jos, satul Boşotenii răzeşi 152 de locuitori şi în satul
Boşotenii particulară 206 locuitori.
În anul 1895 sunt notaţi în satul „Boşotenii, din plasa Tazlăul de Jos al
comunei cu acelaşi nume, situat pe un podiş de pe stânga Tazlăului”113, 142 capi de
familie respectiv 248 de suflete.
În anul 1898 au fost notaţi în satul „Boşotenii114, jud. Bacău, plasa Tazlăul de
Jos”, 142 capi de familie respectiv 248 suflete. Satul era „situat pe un podiş de pe
stânga Tazlăului. Are o biserică ortodoxă, clădită ... de căminarul Toma Rafailă,
deservită de un preot şi un cântăreţ”115.
105
DJANIaşi, fond Vistieria Moldovei, Tr. 644, op. 708, condica nr. 96, apud Dr. Constantin V. Dimitriu,
op.cit., p. 55.
106
Dr. Constantin V. Dimitriu, op.cit., p. 55; a se vedea şi Corneliu Istrati, Catagrafia fiscală a Moldovei
din anul 1831, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2010.
107
DJANIaşi, fond Vistieria Moldovei, Tr. 885, nr. 59, filele 1-14, apud Corneliu Stoica, op.cit., p. 416.
108
Ibidem.
109
DJANIaşi, fond Vistieria Moldovei, Tr. 1316, op. 1488, nr. 1216, filele 172v.-173, apud Corneliu
Stoica, op.cit., p. 419.
110
DJANIaşi, fond Vistieria Moldovei, Tr. 1423, nr. 916, apud Corneliu Stoica, op.cit., p. 422.
111
Theodor Codrescu, op.cit., vol. XV, Iaşi, 1889, p. 369 respectiv p. 383.
112
Lucrările statistice a(le) Moldovei. Capitul II. Populaţiunea pe 1859 şi 1860, vol. II, Iaşi, 1862, p. 157,
apud Corneliu Stoica, op.cit., p. 424.
113
Ortensia Racoviţă, Dicţionar geografic al judeţului Bacău, Bucureşti, Stabilimentul Grafic I.V.
Socecu, 1895, p. 169.
114
George Ioan Lahovari, Marele dicţionar geografic al României, vol. I, Bucureşti, 1898, p. 548.
115
Ibidem.
Conform recensămintelor116 oficiale din secolul XX şi începutul secolului

XXI, evoluţia numărului de locuitori este următoarea: 1912 – 330 locuitori; 1930 –
328 locuitori; 1941 – 387 locuitori; 1956 – 439 locuitori; 1966 – 430 locuitori; 1977 –
463 locuitori; 1992 – 417 locuitori; 2002 – 481 locuitori.
Din punct de vedere al organizării bisericeşti, Parohia ortodoxă Boşoteni117 i-a
fiinţă în anul 1816118. În acelaşi an este ridicată şi prima biserică119 din sat, cu hramul
„Sfântul Nicolae”120.
Biserica, construită din lemn121 în anul 1816, va fi reparată în anul 1884122,
fiind ulterior (cum vom vedea mai jos), la începutul secolului al XX-lea, mai precis în
anul 1902123, înlocuită cu o altă biserică, de zid124. Hramul acestei noi biserici va fi
tot „Sfântul Nicolae”.
În anul 1893, în conformitate cu prevederile „Legii asupra clerului mirean şi
seminarelor”125, Parohia ortodoxă Boşoteni deservea enoriaşii din satele: Boşoteni,
Prisaca şi Enăcheşti126. În cadrul parohiei erau trei biserici: biserica „Sf. Nicolae”
(satul Boşoteni), biserica „Cuvioasa Paraschiva” (satul Enăcheşti) şi biserica „Sf. Ilie”
(satul Prisaca)127.
Parohia Boşoteni a fost subordonată la început Protoieriei Bacău, iar din anul
1949 – Protoieriei Plăşii Scorţeni128.
Atribuţiile parohiei erau „de a susţine, întări şi răspândi credinţa Bisericii
Ortodoxe, pentru ca toţi credincioşii să respecte învăţăturile acestei credinţe, de a
întreţine şi ajuta biserica, pe slujitorii şi aşezămintele ei, de a avea grijă de toate
nevoile parohiei”129.
116
117
Ciprian-Lucian A. Pătraşcu, Repertoriul parohiilor ortodoxe din judeţul Bacău. Teză de licenţă
(coordonator ştiinţific, prof.dr. Anton Coşa), susţinută la Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza” Iaşi, 2008.
118
Arhiva Episcopiei Romanului, Anuarul din 1909, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, p. 378,
apud Ciprian-Lucian A. Pătraşcu, ms.cit., 2008.
119
Idem, Stat de Personal şi Funcţiune, manuscris, vol. III, 2007, fila 27 r., apud Ciprian-Lucian A.
Pătraşcu, ms. cit., 2008.
120
Ibidem.
121
Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din
Moldova, Bucureşti, Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional, Biblioteca Monumentelor Istorice din
România, 1974, p. 104.
122
Arhiva Episcopiei Romanului, Anuarul din 1909, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, p. 378,
apud Ciprian-Lucian A. Pătraşcu, ms.cit., 2008.
123
Idem, Stat de Personal şi Funcţiune, manuscris, vol. III, 2007, fila 27 r., apud Ciprian-Lucian A.
Pătraşcu, ms.cit., 2008.
124
Cf. Anuarul Eparhiei Romanului, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Marvan”, 1936, p. 129.
125
Cf. MO, nr. 47, Bucureşti, 1 iunie 1893.
126
Ibidem, nr. 34, Bucureşti, 14 mai 1894, p. 1277.
127
DJANBacău, Fond Parohia Boşoteni. Inventar, nr. 2456, fila 1.
128
Idem, Fond Parohia Boşoteni, dosar nr. 2/1939, fila 4.
129
Idem, Fond Parohia Boşoteni. Inventar, nr. 2456, fila 1.
Personalul parohiei „era reprezentat de un preot paroh, care era şi conducătorul

parohiei, şi de doi cântăreţi. Organele reprezentative ale Parohiei erau: Adunarea
parohială, Consiliul parohial şi epitropii parohiali care participau, sub conducerea
preotului paroh, la rezolvarea afacerilor Parohiei”130.
Din documentele parohiale consultate reţinem aici o interesantă adresă a
Protoieriei Bacău, nr. 1016 din 19 septembrie 1936, către Parohul Parohiei Boşoteni
din care aflăm următoarele:
„[...] Veţi întocmi Monografia Comunei, cu numărul parohiilor, data
înfiinţării, istoricul bisericilor şi a şcoalei, sau altor instituţiuni, de milă şi lumină din
cuprinsul parohiei, precum şi orice act privitor la Biserică şi Neam. Se vor trece – în
aceste monografii – date cât mai corecte, bazate pe inscripţii şi mărturii bine definite.
După terminare, se vor înainta Sf. Episcopii prin Protoierie [...]”131. În stadiul actual
al cercetărilor nu ştim dacă solicitarea Protoierie Bacău a fost îndeplinită de parohul
de la Boşoteni.
De asemenea, ni s-a părut interesantă şi importantă în acelaşi timp, adresa
Protoieriei Bacău, nr. 1018 din 11 iulie 1938, de unde aflăm de:
„Ordinul nr. 4807/1938, motivat de adresa Comisiunii Monumentelor Istorice
nr. 1320/1938, ca: toate clădirile bisericeşti anterioare anului 1850 sunt monumente
istorice. Deci nu se admite nici o reparaţie, schimbare sau adăogire la monumentele
din această categorie fără aprobarea prealabilă a numitei comisiuni [...]”132.
Ctitorul primei biserici, construite în anul 1816, în satul Boşoteni, a fost
căminarul Toma Rafailă133, ajutat fireşte de către săteni. Terenul pe care a fost ridicată
biserica „a aparţinut căminarului Toma Rafael”134. De altfel, cum am văzut mai sus,
familia boierului Rafailă a jucat un rol important în istoria satului. Membrii acestei
familii boiereşti au stăpânit, alături de răzeşii locului, satul Boşoteni.
Cum am consemnat mai sus, în anul 1902, pe locul bisericii vechi (care a fost
dărâmată) s-a construit, prin osteneala urmaşilor căminarului Toma Rafailă şi a
sătenilor, actuala biserică de zid, sfinţită în acelaşi an. Pământul pe care s-a zidit
biserica fusese donat135 de către căminarul Toma Rafailă, iar mai târziu pământul
dimprejurul bisericii respectiv cimitirul au fost donate de către săteni.
Biserica de zid „Sf. Nicolae”136 are o suprafaţă de 64 m2. În decursul timpului a
fost reparată de mai multe ori. Între anii 1939-1949 (în timpul preotului Vasile
Schirliu, numit ca paroh la 11 august 1935 prin Decizia137 episcopală nr. 5522/1935)
s-a făcut o renovare a acesteia. În anul 1969 a fost acoperită cu tablă. În anul 1984 a
130
Ibidem.
131
132
Ibidem, dosar nr. 1/1938, fila 53.
133
Nicolae Stoicescu, op.cit.
134
DJANBacău, Fond Protopopiatul ortodox Bacău, dosar nr. 16/1946, fila 33.
135
Ibidem.
136
137
Ibidem, dosar nr. 1/1935, fila 43.
fost pictată. Pictorul bisericii a fost A. Dumitru. Clopotele bisericii au fost cumpărate
în anul 1940 şi turnate din nou în anul 2005.
Casa parohială a fost construită în timpul preotului paroh Filip Gheorghe.
Numărul credincioşilor ortodocşi din cadrul Parohiei ortodoxe Boşoteni a
evoluat de-a lungul timpului astfel:
-.1890 (40 de credincioşi)138
- 1909 (346 de familii respectiv 1321 de credincioşi)139
- 1936 (348 de familii respectiv 1454 de credincioşi140)141
- 1936 (78 de familii respectiv 234 credincioşi)142
- 1943 (427 de familii respectiv 1495 de credincioşi)143
- 2007 (250 de familii)144
- 2012 (120 familii)145.
În ultimii ani146, biserica „Sf. Nicolae” din satul Boşoteni s-a înfrumuseţat cu
veşminte noi, seturi de candele noi, instalaţie de sunet, chivot nou, sfinte vase noi,
cărţi de cult noi şi o pardoseală de granit şi brâu interior din marmură.
În anul 2012 parohia Boşoteni, din Protoieria Moineşti, aparţinând de
Episcopia Romanului şi Bacăului, era deservită de preot paroh Titi Comănescu.
*
Relativ recent (în anul 2009), în satul Boşoteni s-a descoperit un tezaur
monetar datând din secolele XVII-XVIII. „Cu prilejul lucrărilor la grădină, în
perimetrul situat în apropierea locuinţei lui Ionel Rusu din localitatea Boşoteni,
comuna Bereşti-Tazlău, judeţul Bacău, în vara anului 2009, a fost descoperit un vas
ceramic spart din vechime, care conţinea monede de argint. La începutul lunii iunie,
descoperitorul tezaurului a adus la muzeu 293 monede împreună cu fragmente
ceramice. În perioada 19-21 august 2009, muzeul a organizat săpături de evaluare de
teren, pe locul descoperirii, în urma cărora au mai fost descoperite două monede. S-a
trasat o casetă de 2x2m, prin care s-a cercetat locul descoperirii tezaurului. Au fost
identificate fragmente ceramice medievale, precum şi obiecte metalice din epoca
modernă şi contemporană. Vasul, recuperat parţial şi restaurat, este o cană cu o
singură toartă, lucrată la roată, din pastă fină de culoare cărămiziu deschis. În starea
138
Th. Atanasiu, Memoriu de stare a bisericilor şi a parohiilor ortodoxe din judeţul Bacău, în
Biserica Ortodoxă Română, XIV, nr. 6, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1890, p. 446.
139
Arhiva Episcopiei Romanului, Anuarul din 1909, p. 378, apud Ciprian-Lucian A. Pătraşcu, ms.cit.,
2008.
140
În întreaga parohie, cuprinzând satele: Boşoteni, Enăcheşti şi Prisaca.
141
Cf. Anuarul Eparhiei Romanului, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Marvan”, 1936, p. 130.
142
În satul Boşoteni; DJANBacău, Fond Parohia Boşoteni, dosar nr. 1/1943, fila 139r.
143
DJANBacău, Fond Parohia Boşoteni, dosar nr. 1/1943, fila 139r.
144
Arhiva Episcopiei Romanului, Stat de Personal şi Funcţiune, manuscris, vol. III, 2007, fila 27 r., apud
Ciprian-Lucian A. Pătraşcu, ms.cit., 2008.
145
Cf. www. protoieriamoineşti.ro.
146
Ibidem.
actuală, înălţimea lui este de 13,2 cm, diametrul fundului de 6 cm, diametrul gurii de
9,5 cm, diametrul maxim de 10,9 cm. Împreună cu cele 295 monede de argint, se
păstrează în colecţiile Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău”147.
*
În cursul lunii octombrie 2012 s-a constatat, în timpul reparaţiilor aleilor din
jurul Bisericii „Sfântul Nicolae” din localitatea Boşoteni, com. Bereşti-Tazlău, jud.
Bacău, apariţia unei boltiri construite din beton, încastrată în fundaţia acesteia.
Lucrările s-au oprit şi a fost anunţat primarul din comună, Dumitru Tulpan. Acesta a
anunţat instituţia noastră prin adresa nr. 5244/11.10.2012 situaţia din teren. În data de
12.10.2012, ne-am deplasat la faţa locului pentru a constata situaţia, ulterior
ocupându-ne de formalităţile de obţinere a unui aviz de diagnostic arheologic.
Menţionăm faptul că biserica în discuţie este datată la începutul secolului al XX-lea,
pe aceasta fiind menţionat anul 1902 (mai precis: „1902 Mai 4”), şi nu este cuprinsă
în Lista Monumentelor Istorice.
În data de 31.10.2012 s-a realizat diagnosticul arheologic148 pentru acest
obiectiv. S-a trasat o casetă de dimensiunile 2,70 x 2 m, care a cuprins întreaga zonă
de interes. Cercetările au fost efectuate cu sătenii care lucrau la reparaţia aleilor din
jurul bisericii. Coordonatele bisericii sunt următoarele: 460 20.124 N, 270 06.847 E,
altitudine absolută 237 m.
La adâncimea de -0,20 m, în dreptul boltirii a apărut o intrare zidită din
cărămidă. Pe parcursul cercetării s-a constatat că de fapt era vorba despre două ziduri
ce delimitau intrarea în cripta construită sub biserică. În interiorul celor două ziduri
pământul de umplutură era amestecat cu foarte multe resturi de cărămidă, dar şi
cărămizi întregi provenite de la desprinderea acestora din construcţia care făcea
accesul în criptă, fragmente de tablă tăiată (probabil provenite din timpul realizării
acoperişului în anii ’80). Concentrarea acestor resturi de cărămidă şi tablă era mai ales
între cele două ziduri care formau intrarea în criptă. De asemenea, această zidărie era
folosită şi pentru închiderea criptei, practic accesul în criptă era blocat de un zid. Din
acest zid, în timp, s-au prăbuşit două rânduri de cărămizi de la nivelul superior,
prăbuşindu-se în interiorul criptei. Cărămizile descoperite între cele două ziduri fiind
desprinse din construcţia acestor ziduri.
Considerăm că această criptă a fost construită în acelaşi timp cu biserica, dar că
aceste ziduri sunt ulterioare, probabil construite în momentul depunerii resturilor
umane în criptă.
Diametrul boltirii intrării în criptă este de 80 cm, iar cele două ziduri sunt
construite la o distanţă de 80 cm. În prezent, cele două ziduri se păstrează din ele pe o
lungime de 0,80 m unul, iar celălalt pe o lungime de 1,20 m.
Continuând cercetarea, după constatarea faptului că intrarea în criptă este
147
Lăcrămioara-Elena Istina, Viorel M. Butnariu, Marius-Alexandru Istina, Tezaurul de la Boşoteni
(sec. XVII-XVIII). Note preliminare, în Carpica, XXXVIII, Bacău, 2009, p. 104-118.
148
Autorizaţie nr. 217/ 2012, emisă de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.
zidită, am considerat că nu este necesar să demontăm aceast zid, mai ales datorită
faptului că se putea pătrunde în criptă folosind partea de zidărie deja căzută.
În interiorul criptei au fost descoperite două cutii metalice (confecţionate dintr-
o tablă puternic degradată de rugină), ambele având aceleaşi dimensiuni, fiind vorba
de fapt de două cuburi: 50 x 50 x 50 cm.
În interiorul acestor cutii metalice au fost depozitate resturi umane, aparţinând
mai multor indivizi. La locul cercetării era prezent şi preotul satului cu care ne-am
consultat, şi am considerat corect, ca aceste oseminte să nu fie mişcate din locul în
care au fost depuse. În interiorul criptei se mai aflau şi două fragmente de var stins, cu
dimensiunile cuprinse între 25-40 cm.
De asemenea, am considerat corectă rezidirea intrării acestei cripte şi
acoperirea casetei noastre. Prin urmare, aceste oseminte umane nu au fost deranjate,
fiind lăsate pe locul lor de depunere în criptă.
În cursul realizării cercetării în cuprinsul casetei trasate pentru diagnosticul
arheologic nu au fost descoperite în pământul de umplutură alte artefacte arheologice,
în afara cărămizilor şi resturilor de fragmente din tablă folosită pentru acoperiş,
considerăm faptul că această situţie de facto aparţine unei perioade contemporane, pe
de o parte, iar pe de altă parte unei situaţii de cult, drept pentru care ni s-a părut corect
ca în acest caz aceste oseminte să rămână depuse în cripta bisericii din localitatea
Boşoteni, com. Bereşti-Tazlău, jud. Bacău.
Fig. 1 – Biserica „Sfântul Nicolae” din Boşoteni, com. Bereşti-Tazlău
Fig. 2 – Imagini cu situaţia descoperită pe teren în data de 12.10.2012
Fig. 3 – Trasarea casetei în vederea realizării diagnosticului arheologic
Fig. 4 – Imagini ale accesului realizat din zidărie spre criptă
Fig. 5 – Interiorul criptei, cu cele două cutii metalice
Fig. 6 – Inventarul celor două cutii metalice
Fig. 7 – Monument aflat în cimitirul Bisericii „Sfântul Nicolae” din Boşoteni
MĂNĂSTIREA RĂCHITOASA
Laurenţiu Chiriac
Monastère de Răchitoasa
Résumé
Dans cet article, l'auteur présente un bref historique du monastère Răchitoasa,

département de Bacau. On présente, brièvement, l’histoire de l'évolution des bâtiments
qui se sont succédés au fil du temps dans ces endroits.
Mots clé: monastère Răchitoasa, département de Bacau, Zeletin, l’eglise

„Adormirea”
Cuvinte cheie: mănăstirea Răchitoasa, judeţul Bacău, Zeletin, Biserica
„Adormirea”
Răchitoasa (care a mai purtat şi numele de Răchitiş, comuna Răchitoasa,

judeţul Bacău, fostul ţinut Tutova) este un sat străvechi, atestat la 21 decembrie 14521,
fiind situat la 36 kilometri nord-vest de Bârlad şi făcând parte la un moment dat şi din
ţinutul Tecuci. Abia la 15 aprilie 1607 apare satul Răchitoasa de sine-stătător, căci
atunci se desprinsese de Răchitiş2, fiind amintit deseori cu acest nume în tot veacul al
XVII-lea3.
Schitul (apoi, mănăstirea) Răchitoasa – de pe valea Zeletinului – era în secolele
XVII-XVIII unul dintre cele mai bogate aşezăminte din Moldova. Prima biserică a sa
– cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” – a fost construită din lemn pe la 1677 de către
marele clucer Enache Cunupi, ajutat fiind de familiile boiereşti Palade şi Cantacuzino.
Acest lucru reiese din actul de la 19 iunie 1677, atunci când Andonie (fiul lui Ilie,
nepotul lui Ignat) şi alţii (strănepoţii lui Ignat din Răchitoasa) i-au dat clucerului
Enache un loc pentru zidirea unei mănăstiri, cu pomeţi, câmpuri, pământuri de arat,
fânaţ, vad de moară, râmnic de peşte şi pădure, partea unchiului lor (Istrate şi Mihul)4.
Clucerul Enache a făcut şi alte cumpărături din satul Răchitiş de la Simion şi de la
cumnatul acestuia, Ursu5. În orice caz, la 6 aprilie 1678 schitul exista, căci tocmai
atunci primea o danie din partea lui Gavril (fiul Mariei, fata popii din Răchitoasa), iar
la 23 aprilie acelaşi an era menţionat clucerul Enache ca ctitor al bisericii de pe valea
1
DRH, A., vol. II, doc. 23.
2
CDM, Iaşi, 1982, vol. I, nr. 1320.
3
DIR, A., XVII, vol. III, doc. 261; vol. IV, doc. 106, vol. V, doc. 247; CDM, vol. II, nr. 81, nr. 601 şi nr.
1140; vol. III, nr.76; DRH, A., vol. XXII, doc. 170. Arhivele Statului Bucureşti, M-rea Răchitoasa, III / 7.
4
CDM, vol. IV, nr. 188.
5
Ibidem, vol. IV, nr. 147.
Mănăstirea Răchitoasa 263
Răchitoasei6. Acest locaş din lemn a fost adus de către clucer de la Volovăţ (judeţul
Suceava) şi a fost strămutat, în 1923, din incinta mănăstirii în cimitir, devenind în
timp capela acestuia7. În fine, între 1968 şi 1969, bisericuţa de lemn a fost reparată de
mai multe ori8.
A doua biserică de la Răchitoasa – cu hramul „Adormirea” – era din zid,
construită la 1697 de către marele spătar Ilie Enache-Ţifescu „Frige Vacă”, în
condiţiile creşterii puterii economice a mănăstirii. Astfel, la 16 mai 1704, Ilie Enache
şi soţia sa (Tofana) mărturiseau că fac danii „pentru o bisericuţă care din munca şi
osteneala noastră am făcut-o de piatră, unde întâi şi din început au descălecat şi au
făcut biserică de lemn tată meu, Ianachi, ce au fost clucer mare”9. Motivul
transformării lăcaşului din lemn într-unul din zid a fost acela că „lemnul petrece viaţă
mai scurtă, iar piatra viaţă mai lungă”10. Întrucât Ilie Enache era bolnav la acea dată, el
n-a mai terminat construcţia, aşa încât i-a poruncit soţiei sale (Tofana) să facă zidul
înconjurător (terminat la 1704), dar şi câteva chilii, obligând-o „a istovi zidul la
mănăstire şi un rând, două sau câte o putea să fie nevoitoare să facă chilii de piatră”11.
Biserica „Adormirea” se încadrează tipului de biserici de sinteză moldo-
munteană, cu turnul-clopotniţă alipit, cu gropniţă şi pridvor închis. Construită din
piatră şi cărămidă, ea a avut iniţial un plan trilobat şi o faţadă specific muntenească, în
timp ce absidele laterale erau scobite în zid, iar boltirea se făcuse pe sistemul arcelor
etajate moldoveneşti. Avea un pridvor de formă dreptunghiulară, tratat în înălţime cu
o semicalotă. Se observa o tendinţă barocă de diversitate şi – în acelaşi timp – o
zugrăveală geometrică sculptată, îmbinată armonios cu ceramica cu steluţe şi motive
florale. Naosul avea o turlă ridicată pe sistemul de arce în consolă şi arce piezişe12.
Exista şi o uşoară tendinţă de fortificare a edificiului, prin construirea sa pe un
platou înalt şi prin renunţarea la pictura exterioară. Această „cetate mănăstirească”
avea un zid de incintă fortificat, prevăzut cu metereze şi cu turnuri la cele patru
colţuri. Pe poarta de intrare exista înaltul turn-clopotniţă, cu gang boltit la parter şi cu
porţi masive din stejar, iar la etaj exista camera clopotelor. Clădirile şi anexele
mănăstirii erau adaptate la planul patrulater relativ regulat, căci chiliile, casele
egumeneşti, clisiarniţa, trapeza, cuhniile, anexele gospodăreşti se găseau de-a lungul
zidului de incintă, în timp ce biserica era construită în mijlocul acestuia şi era
amenajată ca un fort13.
Decorul exterior se concretiza prin împărţirea celor două registre de arcade
6
Arhivele Statului Bucureşti, manuscris 573, foile 53 şi 56.
7
Voica Maria Puşcaşu, Actul de ctitorire în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 2005, p. 487.
8
Arhivele Statului Bucureşti, M-rea Răchitoasa, VII / 42.
9
Academia Română, CXCV / 223.
10
Revista Uricarul, nr. IX, Bucureşti, 1892, p. 149-152.
11
Academia Română, CXCV / 224 (actul din 8 ianuarie 1729).
12
George Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile XV-XVII, Bucureşti, 1921, p. 236.
13
Ibidem, p. 237.
264 Laurenţiu Chiriac
oarbe cu arhivolte adâncite de un brâu median din cărămidă (compus dintr-un tor
prins între două benzi de zig-zaguri), dar şi prin suprapunerea unui al treilea rând de
arce mici (patru în pronaos şi opt în naos) peste arcele piezişe, pentru a da înălţime şi
monumentalitate edificiului. De asemenea, ornamentele sculptate se armonizau cu
liniile principale ale arhitecturii: pilaştrii cu bazele, cornişele cu consolele, frontoanele
triunghiulare cu capitelurile, faţadele făţuite cu dantelăria de ornamente sculptate în
tehnica reliefului plat şi pe loc, iar toate acestea nu numai că trădau vădite influenţe
orientale, dar arătau şi o tentă puternică de baroc14. Lăcaşul avea şi o tendinţă
decorativă populară, reliefată printr-un decor de ceramică smălţuită, combinat cu o
zugrăveală ce imita cărămida aparentă. La toate acestea se adăugau unele ornamente
compuse din rozete şi zig-zaguri noi – specifice sculpturii în lemn, dar reproduse pe
elemente din piatră, sub forma ramelor de uşi şi ferestre15.
Pe baza daniilor făcute de târgoveţii din Bârlad şi de ctitori, mănăstirea
Răchitoasa a avut în oraş numeroase prăvălii, dughene, pivniţe, hanuri, pământuri,
participând activ la comercializarea produselor din acest târg şi la viaţa sa economică.
Spre exemplu, Nastasia Gurioae (fata lui Simion Duca) face danie în 1708 acestei
mănăstiri o casă cu două dughene şi o pivniţă în oraşul Bârlad, danie primită de
egumenul Veniamin, după care a fost întărită de Dimitrie Cantemir la 2 ianuarie 1711,
când egumen la Răchitoasa era Neofit16. Conflictele ivite cu urmaşii donatoarei s-au
rezolvat în favoarea mănăstirii, în sensul că ispravnicul Ion de Bârlad a trebuit să-i
aleagă acesteia, la 29 august 1730, o casă construită pe un loc domnesc17. Aceeaşi
situaţie se va repeta şi cu dania din august 1795, când ispravnicii de Tutova dau
poruncă mai multor târgoveţi să aleagă trei locuri în Bârlad drept danie a Câtei
Ungureanca către mănăstirea Răchitoasa18. La rându-i, mănăstirea făcea schimb cu
fostul logofăt Iordache Cantacuzino, în 1783, dându-i acestuia un vad de moară de pe
apa Bârladului şi primind o dugheană cu cămară în târgul Tecuci19. De asemenea,
această mănăstire a beneficiat deseori de scutiri din partea domniei. În orice caz, spre
finele veacului al XVII-lea şi la începutul celui următor, mănăstirea Răchitoasa avea
20 de moşii întregi şi 51 parţiale, iazuri de peşte, vaduri de moară pe apele Bârlad şi
Zeletin, stupine, dughene, case şi prăvălii.
Ulterior, biserica din piatră de la Răchitoasa s-a dărâmat la cutremurul din 1738 –
când „mănăstirea a fost risipită” – şi a trebuit să fie refăcută în următorul an de către
egumenul Daniil. Pentru învelirea ei, egumenul a fost ajutat de Toader Palade vistier şi
Iordache Cantacuzino20. La 4 iulie 1767, „părintele Ştefan dichiu dela Răchitoasa”
14
Constantin Calmuschi, M-rea Răchitoasa – Tecuci, în Universul, nr. 226, Bucureşti, 1935, p. 6.
15
Ibidem, p. 7.
16
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. II, p. 18-20 şi 78-79.
17
Ibidem, vol. II, p. 21-22.
18
Ibidem, vol. II, p. 87.
19
Ibidem, vol. II, p. 63.
20
Arhivele Statului Bucureşti, Condica Asaki, manuscris 628, foaia 281.
Mănăstirea Răchitoasa 265
semna un act de vânzare-cumpărare de la Dracsini21. Mai târziu, pe la 1836, biserica a

fost reparată de egumenul Iacov, după care ea apare în catagrafiile din 1860 şi 1863 ca
fiind metoh al mănăstirii Vatoped22. Din păcate, pe la 1885 mănăstirea era transformată
în cămin de bătrâni şi penitenciar, mai ales că era în stare proastă, aproape dărâmată23.
Astăzi ea şi-a recăpătat rolul iniţial şi apare restaurată complet.
În fine, pe lângă numeroasele obiecte de cult pe care le-a avut mănăstirea, reţin
atenţia două inscripţii de pe pietrele de mormânt. Una din pietre se afla în biserica de
lemn şi pe ea scrie: „Această piatră o au făcut şi o au înfrumuseţat giupâneasa Anna,
mare vornoceasă, fiului său Irimie în zilele lui Ioan Duca voievod anul 7188 (1680 –
n.n..)”, iar pe cealaltă, de la biserica din zid, scria: „Această piatră o au înfrumuseţat
dumnealui Iane, mare stolnic, cuconilor săi Alexandru şi Sata în zilele lui Ioan Duca
voievod anul 7207 (1699 – n.n.)”24.
21
Iacov Antonovici, op.cit., vol. III, p. 189.
22
Arhivele Statului Bucureşti, Min. Instr. Moldova, dosar 698 / 1860 şi Min. Cult. Şi Instr. Moldova,
dosar 1104 / 1863.
23
Ibidem, manuscrisele 572-575.
24
Melchisedec Ştefănescu, Notiţe istorice şi arheologice adunate de la 48 mănăstiriri şi biserici antice
din Moldova, Bucureşti, 1885, p. 296 şi 308.
ISTORIA SATULUI SOMUŞCA
Anton Coşa
În amintirea mamei mele...
Somuşca village history

Summary
This study is a result of a series of field and archive researches, accomplished by the
author in the Catholic community from Somuşca. The study analyse the location itself
(Somuşca), and the people, the ones who have founded and preserved its existence.
Key words: Somuşca, monography, history, Catholics from Moldavia, „csango”,

identity, treasury, historical source, monetary treasure.
Cuvinte cheie: Somuşca, monografie, istorie, Catolicii din Moldova, „ceangăi”,
identitate, tezaur, izvoare istorice, tezaur monetar.
Satul Somuşca este aşezat în partea estică a României, în zona centrală a

Moldovei, pe dealurile din partea dreaptă a Culoarului Siretului, în judeţul Bacău, la
aproximativ 20 km depărtare, spre sud, de municipiul Bacău. Din punct de vedere
administrativ, satul Somuşca face parte astăzi din comuna Cleja.
Începuturile satului Somuşca sunt în legătură cu stabilirea aici, în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, a câtorva familii de transilvăneni catolici.
Prima menţiune documentară a acestui sat este din 1781, an în care, într-un
Status Animarum (Starea Sufletelor)1, sunt notate un număr de 15 familii şi 74 de
credincioşi. Iată cum, strămoşii locuitorilor catolici de astăzi sunt practic fondatorii,
întemeietorii satului Somuşca, cei care au dat, în acelaşi timp, şi numele aşezării.
Denumirea iniţială a localităţii a fost: Somoşca, menţionată în documente în
forma Somoska ori Somosca. De altfel, în documentele istorice satul Somuşca a
apărut de-a lungul timpului în diverse variante: Somoşca2; Somoska3; Somosca4;
1
DJANBacău, Colecţia Registre de stare civilă, Mitrice. Parohia romano-catolică Faraoani, dosar nr.
1/1780, filele 303v.-362r.; publicat de Anton Coşa, Izvoare inedite privind catolicii din Moldova:
„Status animarum”, prima parte în ArhGen, V (X), 1-2, 1998, p. 155-160 respectiv partea a doua în
ArhGen, V (X), 3-4, 1998, p. 199-258.
2
DJANBacău, Fond Parohia romano-catolică Cleja, passim, apud. Pr. Iosif Gabor, Parohia catolică
Cleja, Luizi-Călugăra, 1988, manuscris, f. 10.
3
Idem, Colecţia Registre de stare civilă, Mitrice. Parohia romano-catolică Faraoani, dosar nr. 1/1780,
f. 303v.-362r.
4
DJANBacău, Colecţia Registre de stare civilă, Mitrice. Parohia romano-catolică Faraoani, dosar nr.
1/1780, f. 330-373; publicat de Anton Coşa, Un document inedit din 1793 privind catolicii din judeţul
Bacău în Archiva Moldaviae, I, Arhivele Naţionale ale României, Iaşi, 2009, p. 178-218.
Istoria satului Somuşca 267
Samoska5; Somoscha6; Somâşca7; Samăşca8; Somăşca9; Somişca10; Somîşca11;

Sumuska12; Sumuşca13; Şoimeasca14; Şumuşca15; Zamosca16.
Etimologia numelui satului Somuşca provine dintr-o realitate geografică
locală, anume prezenţa pe teritoriul localităţii a unor arbori mici („corn – corni”) cu
lemnul foarte tare, cu frunze opuse, cu flori galbene şi cu fructe roşii comestibile
(„coarnă – coarne”17), cărora în graiul local li se spune „şom”18.
Toponimul care a rezultat derivă19, astfel din cuvântul „cornet”, devenit prin
diminutivare „cornăţel”20, însemnând: „pădurice de corni”, „pădure de corni”21,
„pădure mică de corni”, „loc unde cresc corni”, „pădurice de coarne”22, „loc unde
sunt multe coarne”23.
În spaţiul toponimic românesc24 există multe exemple similare: Cornii25,
5
Anton Coşa, Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun (secolele XVII-XVIII), Iaşi, Editura
Sapienţia, 2007, p. 550.
6
DJANBacău, Fond Parohia Romano-Catolică Faraoani, dosar nr. 1/1801, f. 1r.-46v.; publicat de
Anton Coşa, Izvoare inedite privind catolicii din Moldova: „Status animarum”, prima parte în
ArhGen, V (X), 1-2, 1998, p. 155-160, respectiv partea a doua în ArhGen, V (X), 3-4, 1998, p. 199-258.
7
Theodor Codrescu, Uricariul, vol. XV, Iaşi, 1889, p. 369, respectiv 385.
8
Proiectul Divanului Obştesc [...] atingătoriu de chipul regularisit pentru transportarea sărei de la
Ocnă pe şchelea Galaţii, în Buletin. Foaie oficială, XXI, nr. 10 ad., 11-13, Iaşi, 1853, p. 11/46.
9
Tăbliţi pe sate [pentru ...] plata birului [...], în Foaie sătească a Principatului Moldovii, III, nr. 16, 22-23
ad., Iaşi, 1841, p. 116.
10
Tablou de toate comunele rurale din ţară (extras din MO), Bucureşti, 1864, p. 6.
11
Lista arătătoare de suma banilor ce se cuvin satelor din tot Prinţipatul Moldaviei, pentru lucrul
drumurilor în anul 1841, în Foaie sătească a Principatului Moldovii, nr. 51-52 ad., 27 iunie, Iaşi, 1843,
p. 208.
12
J.F. Neigebauer, Beschreibung der Moldau und Walachei, Breslau, 1854, p. 154.
13
Buletin Oficial. Foaea publicaţiilor oficiale a Prinţipatului Moldaviei, Iaşi, 1858, p. 524.
14
Ioan George Lahovari, Marele dicţionar geografic al României, vol. II, Bucureşti, 1899, p. 521-522;
vol. V, 1902, p. 523.
15
Constantin C. Giurescu, Principatele române la începutul secolului XIX. Constatări istorice,
geografice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835, Bucureşti, 1957, p. 214.
16
Pr. Iosif Gabor, Dicţionarul comunităţilor catolice din Moldova, Bacău, Editura „Conexiuni”, 1996,
p. 251-252.
17
Inf. Câtea M. Magda, 76 de ani, Somuşca, 25 ianuarie 2012.
18
Inf. Benchea A. Aniţa, 81 de ani, Somuşca, 26 ianuarie 2012.
19
Iorgu Iordan, Toponimia Românească, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1963, p. 65.
20
Ibidem.
21
Ibidem.
22
Inf. Benchea M. Ianoş, 76 de ani, Somuşca, 15 ianuarie 2012.
23
Inf. Bejan Farcaş Gh. Mihai, 83 de ani, Somuşca, 26 ianuarie 2012.
24
Iorgu Iordan, op. cit., p. 64-65.
25
Tezaurul Toponimic al României. Moldova, coord. Dragoş Moldovanu, vol. I, partea I, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1991, p. 280.
268 Anton Coşa
Cornetul26, Cornăţel27, Cornăţelul28 etc. Prin urmare, toponimul „Somoşca” este, de

fapt, echivalentul din graiul local al diminutivului „Cornăţel” având, în mod evident,
aceeaşi semnificaţie.
În zona satului Somuşca mai există şi alte toponime formate de-a lungul
timpului asemenea toponimului „Somuşca”, cum ar fi de exemplu: Botzaş29
(„pădurice de soc”30), Bradoş31 („pădurice de brazi”32) etc.
În ceea ce priveşte numele de astăzi al aşezării: Somuşca, remarcăm faptul că
este o variantă recentă, introdusă în nomenclatorul actual al localităţilor fără nici un
fel de explicaţie în cursul secolului al XX-lea.
Prima denumire a satului: Somoşca s-a perpetuat până în a doua jumătate a
secolului XX, mai precis până în anul 1968, când a fost promulgată Legea33 nr. 2
privind organizarea administrativă a teritoriului R.S.R. Acest act normativ consacră
schimbarea vechii denumiri a satului Somoşca şi înlocuirea acesteia cu una nouă:
Somuşca.
Fireşte, ne putem pune întrebarea de ce o asemenea diversitate şi, în acelaşi
timp, inconsecvenţă toponimică. Explicaţiile sunt în legătură, pe de o parte cu
originea localnicilor catolici, aspect pe care îl vom dezvolta ceva mai încolo, pe de
altă parte cu meandrele gândirii celor care luau hotărâri în ceea ce priveşte toponimia
oficială.
Schimbarea oficială a denumirii satului, caracterizată printr-o acţiune de
românizare toponimică a fost, credem noi, dovada unei atitudini reflexive şi
conjuncturale. „Multiplele intervenţii ale oficialităţilor asupra nomenclaturii noastre
geografice au fost condamnate, în general, de către specialişti, dar protestele lor au
rămas fără ecou”34, deşi se ştie că „de numele unor sate ... se leagă foarte des o istorie
întreagă”35, iar din punct de vedere ştiinţific „e păgubitor să se treacă peste un nume
numai pentru că e dezagreat”36 de factori din exterior. „Numele locale nu pot fi
supuse unor capricii ale modei”37.
26
Ibidem, p. 279.
27
Ioan Lupaş, Contribuţii documentare la istoria satelor transilvănene, Sibiu, Editura Dacia Traiană,
1944, p. 36, respectiv p. 49.
28
Cf. supra, nota 25, p. 277-278.
29
Inf. Sabău M. Magda, 80 de ani, Somuşca, 26 ianuarie 2012.
30
Inf. Ghiuri Gh. Maria, 59 de ani, Somuşca, 26 ianuarie 2012.
31
Inf. Patraşcu M. Ruja, 79 de ani, Somuşca, 25 ianuarie 2012.
32
Inf. Ghiuri Gh. Maria, 59 de ani, Somuşca, 26 ianuarie 2012.
33
Cf. Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste
România, Anexă în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, 1968, nr. 163-165, p. 1513
respectiv 1733.
34
Cf. Supra, nota 25, p. LX.
35
Ibidem.
36
Ibidem, p. 18.
37
Ibidem.
Pe teritoriul satului Somuşca s-a descoperit un important tezaur monetar38.

Astfel, „în vara anului 1980, cu ocazia săpării unei gropi39 în zona în care se aflau
construcţiile zootehnice ale Cooperativei agricole de producţie din satul Somuşca,
comuna Cleja, lucrătorii Benchea Mihai şi Budău Ioan au găsit un vas în care erau
depozitate mai multe piese monetare din argint. Monedele au fost împărţite între
aceşti lucrători, iar vasul a fost distrus şi nu a mai putut fi găsit.
În urma cercetărilor întreprinse au fost recuperate un număr de 56 monede.
Tezaurul înregistrat la Muzeul judeţean de istorie şi artă din Bacău (inv. 26554-
26609) constă din piese monetare din argint în greutate totală de 512,55 g. şi cu un
titlu al argintului de 800‰.
Monedele au fost emise în imperiul romano-german, respectiv austriac (47
buc.), Bavaria (1 buc.), Peru (1 buc.), Rusia (1 buc.), Imperiul otoman (6 buc.). Cea
mai veche monedă este emisă în 1764, iar cea mai nouă în 1847, deci tezaurul se
eşalonează pe o durată de timp de 83 ani.
După cum reiese din lista monedelor40, tezaurul constă din 48 piese de 20
creiţari, un taler, o rublă, doi gedid-üzlük şi patru Yirmi Kuruş. Monedele emise
pentru Imperiul romano-german au fost bătute în monetăriile din Viena, Praga, Hall,
Kremnica, Alba-Iulia. Moneda emisă pentru Peru a fost bătută în atelierul Potosi.
Emisiunile turceşti din tezaurul nostru au fost bătute în monetăriile din Istanbul de
Selim III şi Constantinopol de Abdülmecid. Moneda emisă de Nicolae II pentru Rusia
a fost bătută la Moscova.
Cauzele tezaurizării monedelor (şi când anume) sunt îngreunate şi de faptul că
nu s-a recuperat întregul tezaur pentru a stabili care este cea mai recentă monedă din
această descoperire şi în funcţie de aceasta să emitem unele concluzii referitoare la
evenimentele istorice sau sociale care s-au petrecut în Moldova în această perioadă.
Într-adevăr, cercetările au stabilit că tezaurul se compunea din 108 monede, din
care au fost recuperate numai 56 piese monetare. Cu toate că tezaurul cuprinde
monede ce au o frecvenţă constantă ca emisiuni, ar fi fost posibil ca alte monede ce s-
au pierdut să se eşaloneze pe o perioadă mai târzie decât data ultimei monede
recuperate (1847) [...] Tezaurul monetar descoperit la Somuşca-Cleja, chiar dacă n-a
fost recuperat complet, prin datele pe care le conţine contribuie la elucidarea unor
probleme privitoare la circulaţia monetară şi prezenţa pe piaţa Moldovei a unor
numeroase monede străine.
Ţinând cont de faptul că tezaurul pe care l-am descris se încadrează în secolele
XVIII-XIX şi studiind literatura de specialitate, se pot emite câteva concluzii
referitoare la circulaţia monetară din aceste vremuri.
Monedele care circulau în Moldova în secolul al XVIII-lea sunt foarte
38
Alexandru Artimon, Un tezaur monetar din secolele XVIII-XIX descoperit la Somuşca-Cleja
(jud. Bacău), în Carpica, XV, Bacău, 1983, p. 169-182.
39
Ibidem, p. 169.
40
Ibidem, p. 176.
270 Anton Coşa
numeroase ca tip şi variate ca origine. Circulaţia cea mai intensă o au monedele

turceşti, apoi monedele poloneze, ruseşti, austriece, veneţiene, olandeze. De
asemenea, se cunoaşte că monedele care au jucat un rol economic mai însemnat
începând din secolul al XVIII-lea, au fost galbenul olandez şi sfanţul austriac. Sfanţul,
monedă austriacă de argint, în valoare de 20 creiţari, a fost emis începând din anul
1754, păstrându-şi neschimbat tipul până la 1856, când emisiunea sa a încetat. În
tezaurul analizat sunt un număr de 48 monede de această valoare [...] Descoperirea
acestui tezaur într-o aşezare sătească ne dovedeşte că în secolele XVIII-XIX asistăm
la un proces de intensificare a schimburilor comerciale atât interne cât şi externe41. Ca
urmare a acestui fapt se observă o creştere a producţiei pentru piaţă la care participă
atât boierii, negustorii cât şi o anumită pătură a ţărănimii ce vinde pe piaţă vite mari şi
mici, produse cerealiere, brânzeturi, fructe, zarzavaturi etc.
Cu toate că nu a fost recuperat în întregime tezaurul, emitem cu titlu de
probabilitate ipoteza că el a fost îngropat în vremea evenimentelor revoluţionare din
Moldova anului 1848, mai ales că ultima emisiune monetară recuperată datează din
anul 1847. Tezaurul a aparţinut, probabil, unui negustor sau unui locuitor mai înstărit
antrenat în producţia pentru piaţă. În concluzie, descoperirea acestui nou tezaur, este
încă o dovadă, în plus, a folosirii frecvente a monedelor străine, în cadrul aşezărilor
săteşti din Moldova secolelor XVIII-XIX”42.
Cum am notat mai sus, conform documentelor istorice, primii locuitori ai
satului Somuşca, întemeietorii aşezării, au venit aici din Transilvania. Această stare de
fapt ne conduce la mai multe întrebări. Cine erau cei care au emigrat din Transilvania
în Moldova? Erau ei români, secui, unguri, saşi? (cu toţii locuitori tradiţionali ai
spaţiului transilvan). De ce au fost ei nevoiţi să plece din Transilvania? De ce au ales
să se stabilească tocmai în Moldova? Vom încerca să răspundem tuturor acestor
întrebări în rândurile care urmează.
În secolul al XVIII-lea (cel în care strămoşii locuitorilor de astăzi din Somuşca
întemeiază satul) Transilvania se afla sub stăpânirea Imperiului Habsburgic43. Pentru
a-şi consolida stăpânirea politică, habsburgii vor lua o serie de măsuri care nu vor fi
pe placul nici uneia dintre populaţiile care locuiau atunci în Transilvania, determinând
din partea acestora o opoziţie constantă.
Nemulţumiţi vor fi, deopotrivă, ungurii respectiv nobilii maghiari (care îşi
exercitau autoritatea în comitate), patriciatul săsesc din scaunele săseşti, secuii din
scaunele secuieşti şi, fireşte, românii majoritari care locuiau în întregul spaţiu
transilvan. Dacă ungurii, secuii şi saşii făceau parte din „naţiunile privilegiate”44,
românii nu erau consideraţi ca având drepturi egale cu aceştia, aflându-se în situaţia
41
Ibidem, p. 177.
42
Ibidem.
43
Istoria Românilor. Epoca modernă, Chişinău-Galaţi, Editura Porto-Franco, 1992, p. 6.
44
Ibidem, p. 10.
de „toleraţi”45 în spaţiul transilvan.

Nemulţumirea ungurilor, saşilor şi secuilor era legată, în principal, de pierderea
privilegiilor pe care le deţinuseră până la venirea habsburgilor şi, implicit, a autorităţii
pe care o exercitau până atunci în zonă. Era o evidentă nemulţumire de natură
politică.
Pentru români, iniţial, autoritatea habsburgică s-a dovedit a fi benefică.
Promiţându-le că-i va scoate din situaţia de toleraţi, conferindu-le drepturi egale cu
cele ale naţiunilor privilegiate, habsburgii vor favoriza trecerea românilor de la
ortodoxie la catolicism46, prin înfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Actul, politic în
esenţa lui, nu atingea, în fond, tradiţiile ancestrale româneşti, urmărind să
contrabalanseze, prin numărul românilor, poziţia dominantă pe care o deţineau stările
privilegiate şi să asigure supremaţia politică a Curţii de la Viena în Transilvania. La
rândul lor, românii care adoptau credinţa catolică câştigau o serie de avantaje, cel mai
important fiind acela al recunoaşterii ca „naţiune”47 cu drepturi depline.
Din punct de vedere economic, social şi militar, nemulţumite vor fi toate
populaţiile din Transilvania. Autoritatea habsburgică va veni cu noi legi care vor
creşte taxele şi impozitele, ceea ce va conduce la mişcări sociale de amploare, cea mai
importantă fiind răscoala48 condusă de Horea, Cloşca şi Crişan din anul 1784.
Înfiinţarea regimentelor imperiale de graniţă (1762-1764) îi va nemulţumi mai ales pe
secui49, care se vor opune în acei ani cu vehemenţă.
Iată, foarte pe scurt, condiţiile de viaţă din Transilvania secolului al XVIII-lea
care îi vor determina pe mulţi să plece de acolo, în special români şi secui. În cazul
secuilor, înfiinţarea regimentelor de graniţă va determina „amplificarea migraţiei”50.
Astfel, în urma evenimentelor de la Madéfalva (Siculeni-Ciuc) din 1764 (cunoscutul
„Siculicidium”51 sau „măcelul de la Madefalău”52) „un număr mare de secui din
Ciuc... şi Trei Scaune... s-au refugiat în Moldova”53.
Documentele istorice confirmă faptul că „în a doua jumătate a veacului al 18-
lea, noi contingente de ardeleni catolici ori greco-catolici, alungaţi de vitregia
vremurilor, au poposit în Moldova, înmulţind şi întărind rândurile vechilor catolici”54.
45
Ibidem.
46
Ibidem.
47
Ibidem.
48
Ibidem, p. 12.
49
Cf. Acta – 1996, Sfântu Gheorghe, vol. I, 1997, p. 209-224.
50
Ioan Lăcătuşu, Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita, Târgu-Mureş,
Editura Universităţii „Petru Maior”, 2008, p. 208.
51
Cf. supra, nota 49.
52
Ioan Lăcătuşu, op.cit., p. 208.
53
Ibidem.
54
Pr. Ioan Mărtinaş, Pr.Dr. Gaspar Bachmeier, „Bine ai venit stăpâne”. Acte, cuvântări şi însemnări
omagiale la consacrarea şi înscăunarea Excelenţei Sale Mons. Dr. Anton Durcovici ca Episcop de
Iaşi, Iaşi, Episcopia Catolică, 1948, p. 72.
272 Anton Coşa
Dintre „cei nou descălecaţi”55, majoritatea celor care „s-au aşezat prin părţile
Bacăului”56 provin „de prin părţile secuieşti”57 şi „sunt de origine Secui şi Români,
dar puternic influenţaţi de stăpânirea maghiară”58. Că este aşa „ne dovedesc cu
prisosinţă limba, numele, portul şi datinele”59.
Începând din secolul al XVIII-lea majoritatea emigranţilor transilvăneni care se
stabilesc în Moldova sunt români. Nu întâmplător, credem noi, acest adevărat
fenomen de migrare umană dinspre Transilvania către Moldova este cunoscut în
veacul XVIII sub numele de „profugium Valachorum”60.
Aceste permanente „mişcări de populaţie”61 au condus la formarea, pe lângă
„comunităţile de romano-catolici moldoveni (ceangăi)”62, şi a „numeroase sate de
ungureni în Moldova”63. Emigranţii erau deopotrivă români şi secui, numărul lor fiind
constant ridicat, într-o asemenea măsură încât autorităţile transilvănene au fost nevoite
să ia o serie de măsuri pentru diminuarea fenomenului migraţionist.
De altfel, important de menţionat este şi faptul că mişcarea migratorie a
populaţiei din Transilvania spre Moldova a fost, de-a lungul timpului (secolele XIII-
XX), continuă şi de mari proporţii, nefiind legată de factorul etnic.
De ce au ales emigranţii din Transilvania să se stabilească tocmai în Moldova?
În mod paradoxal, poate, motivele generale ale stabilirii în Moldova erau identice, atât
pentru românii ardeleni cât şi pentru secuii din interiorul arcului carpatic.
Românii din Transilvania, de exemplu, au ales să se stabilească în Moldova în
virtutea existenţei de-a lungul timpului a numeroase, diverse şi trainice legături pe
toate planurile vieţii spirituale, culturale, economice şi sociale cu spaţiul extracarpatic.
Secuii, pe de altă parte, au ales ca loc de emigrare Moldova pe baza existenţei
în memoria colectivă a mai vechilor legături economice, sociale, militare, politice cu
spaţiul moldav.
În acelaşi timp, nu trebuie să uităm de existenţa în spaţiul moldovenesc a altor
sate mai vechi locuite de „catolici”64 ori de „ungureni”65 (din Ţara Ungurească, cum
mai era numită pe atunci Transilvania) şi în care se puteau aşeza noii veniţi, precum şi
de facilităţile de natură fiscală pe care autorităţile moldoveneşti le-au luat la graniţa
dintre secolele XVII-XVIII.
De exemplu, domnii Moldovei au legiferat posibilitatea aducerii din
55
Ibidem, p. 72-73.
56
Ibidem, p. 73.
57
Ibidem.
58
Ibidem.
59
Ibidem.
60
Dumitru Mărtinaş, Originea ceangăilor din Moldova, ediţia a II-a, Bacău, Editura „Symbol”, 1998, p. 24.
61
Ioan Lăcătuşu, op.cit., p. 205.
62
Ibidem.
63
Ibidem.
64
Anton Coşa, Problema originii catolicilor din Moldova, în Carpica, XXXI, 2002, p. 79-106.
65
Ibidem.
Transilvania a unor „oameni străini”66 cunoscuţi sub numele de „liuzi”67. Venirea

acestor „liuzi” face parte din mai amplul proces de emigrare68 din Transilvania,
fenomen de altfel constant pe tot parcursul secolelor XV-XVIII, amplificat, cum am
văzut mai sus, în preajma ultimului interval.
În preajma veacului al XVIII-lea autorităţile moldoveneşti hotărâseră ca
„proprietarii de moşii, atât boieri cât şi mănăstiri”69 să poată aduce oameni de peste
hotar, din Transilvania, pentru a munci pe moşiile lor ori pe cele ale domniei. Aceştia
erau aşa-numiţii „liuzi”70. Aducerea lor era una deosebit de avantajoasă pentru
proprietarii moldoveni în condiţiile în care „vistieria nu putea percepe nici o dare de la
aceşti liuzi sau oameni străini”71.
Deşi satul Somuşca nu este menţionat nici în Condica Liuzilor72 pe anul
1803, nici în Condica Vistieriei Moldovei73 din anul 1816, totuşi constatăm prezenţa
„liuzilor”74 şi în satul Somuşca, în anul 1864.
După stabilirea lor în vatra satului Somuşca, strămoşii locuitorilor catolici de
astăzi se adaptează relativ repede noilor condiţii de viaţă din Moldova. Numărul75 lor
va creşte constant în anii care urmează, pe de o parte datorită unor cauze naturale
(natalitatea), pe de altă parte stabilirii în Somuşca a noi emigranţi transilvăneni.
În ceea ce priveşte identitatea76, locuitorii din satul Somuşca îşi afirmă astăzi
constant identitatea românească, deşi, originea credincioşilor catolici din această
comunitate, asemenea întregii comunităţi catolice din Moldova constituie, în anumite
medii, un subiect controversat77.
Dacă până în prezent, comunitatea catolică din Somuşca nu a beneficiat de o
cercetare ştiinţifică serioasă, în cazul catolicilor din Moldova, în ansamblu, s-a creat
de-a lungul timpului o bogată bibliografie78, urmare a unor îndelungi cercetări
întreprinse iniţial, cu precădere, de cercetători maghiari, mai apoi şi de cercetători
66
Theodor Codrescu, op.cit., vol. VII, p. 16.
67
Ibidem.
68
Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1971, p. 103.
69
Theodor Codrescu, op.cit., vol. VII, p. 16.
70
Ibidem.
71
Ibidem.
72
Idem, vol. VII, Iaşi, 1886, p. 289 respectiv 290.
73
Corneliu Istrati, Condica Vistieriei Moldovei din anul 1816, în AIIAI. Supliment I, 1979, p. 24.
74
Theodor Codrescu, op.cit., vol. XV, Iaşi, 1889, p. 369 respectiv 385.
75
Vezi capitolul Demografia.
76
Anton Coşa, Identitatea catolicilor din Moldova, în Lumina Creştinului, XIII, 4 (134), Iaşi, 2001, p. 8;
idem, Identitatea asumată şi identitatea dorit impusă romano-catolicilor din Moldova, în vol.
Românii în dezbaterile Congresului secuiesc din 1902. Premise, deziderate şi reverberaţii, ediţie
îngrijită de Vilică Munteanu şi Ioan Lăcătuşu, Oneşti, Editura Magic Print, 2011.
77
Idem, Problema originii catolicilor ..., 2002, p. 79-106.
78
Vezi: Mikecs László, Csángók, Pécs, Bolyai Akadémia, 1989; A Moldvai Magyarság Bibliográfiája,
întocmit de Halász Péter, Budapest, A Lakatos Demeter Egyesület Kiadványa, 1996; A Moldvai
Csángók Bibliográfiája, întocmit de Ilyés Sándor, Kolozsvár, Kriza János Néprajzi Társaság, 2006.
274 Anton Coşa
români.
Preocupările ştiinţifice maghiare privindu-i pe catolicii din Moldova au ca
punct de plecare scrierile unui preot secui, pe nume Zöld Péter, refugiat în Moldova în
urma evenimentelor de la Madéfalva din 1764 (pomenite de noi mai sus), care
foloseşte relativ la catolicii din spaţiul moldav sintagma „ceangăi-maghiari”79. Astfel,
acesta face o inovaţie lingvistică80 prin alăturarea a doi termeni: „ceangău”81 (folosit
pe atunci în Transilvania) şi „ungur”82 (folosit la adresa catolicilor moldoveni cu
sensul de locuitor venit din Ţara Ungurească, cum mai era denumită Transilvania)
raportând noul termen la o comunitate (aceea a catolicilor din Moldova) şi creând în
acest fel un fals etnonim83 şi implicit o falsă problemă etnică84 în Moldova.
Cu toate că preotul Zöld Péter notează faptul că locuitorii catolici din Moldova
„din vremuri străvechi, fără să fi fost învăţaţi de către nimeni se consideră rămăşiţe ale
saşilor şi, împreună cu secuii îşi spun «ceangăi-maghiari»…”85 şi că „Ei se numesc
acum astfel, fără să ştie de unde, de ce şi de la cine au primit acest nume”86, totuşi el
constată şi faptul că locuitorii catolici din Moldova vorbesc toţi româneşte şi
ungureşte87 (prin urmare erau bilingvi88), dar ungureşte vorbesc într-un mod mai
deosebit89, precum şi că „îmbrăcămintea lor este românească, ieftină şi e lucrată de
soţiile lor”90.
Deşi preotul secui Zöld Péter nu a trecut şi prin satul Somuşca, totuşi scrierile
sale vor avea implicaţii şi asupra urmaşilor locuitorilor catolici de mai târziu din
această aşezare.
Insistăm şi în acest cadru asupra faptului că prin promovarea greşită a
termenului „ceangău”91 (în forma „ceangăi-maghiari”92) de către preotul secui Zöld
Péter, ca etnonim la adresa întregii comunităţi catolice din Moldova, s-a ajuns la
79
Cf. Notitia de rebus Hungarorum qui in Moldavia, et ultra degant, scripta ab Adm. R.D. Petro
Zöld, Parocho Csik Delmensi in Siculia data ad A.R.P. Vincenti Blacho, publicată în traducere
maghiară în Magyar Könyv-Ház, III, Pozsony, 1783, p. 414-428 şi în traducere germană sub titlul Reisse
nach der Moldau, în Ungarisches Magazin, III, nr. 1, Pressburg, 1783, p. 90-110.
80
Anton Coşa, Problema originii catolicilor..., 2002, p. 79.
81
Ibidem.
82
Ibidem.
83
Ibidem.
84
Ibidem.
85
Cf. supra, nota 79, Pozsony, p. 415.
86
Ibidem, Pressburg, p. 96.
87
Veszely Károly, Imets Fülöp Jako, Kovács Ferencz, Utazás Moldva-Oláhhonban – 1868, Târgu
Mureş, 1870, p. 58.
88
Márton Gyula, Câteva aspecte ale bilingvismului maghiaro-român la ceangăii din Moldova, în
Studii şi cercetări lingvistice, XII, nr. 4, Bucureşti, 1961, p. 541-553.
89
Cf. supra, nota 87.
90
Cf. supra, nota 79, Pressburg, p. 97.
91
Anton Coşa, Catolicii din Moldova. Istoriografie, în Revista Asociaţiei Romano-Catolicilor Dumitru
Mărtinaş”, I, Bacău, 2002, p. 32-34; idem, Problema originii catolicilor ..., 2002, p. 79-106.
92
Cf. supra, nota 79.
căutarea originilor unei presupuse etnii93 purtând acest nume, ceea ce, de la bun
început, a determinat concluzii controversate94 şi irelevante din punct de vedere
ştiinţific.
Dintre teoriile vehiculate în timp cu privire la originea „ceangăilor”, amintim
pe cele care au susţinut originea cumană95, cabară96, pecenegă97, hunică98, secuiască99
ori maghiară100 a acestora.
În aceste condiţii de puternică mediatizare în plan publicistic, ştiinţific, politic,
diplomatic, a „problemei catolicilor din Moldova”101 (a „ceangăilor”), totuşi începând
din secolul al XIX-lea102, constatăm şi afirmarea originii româneşti a acestora. Mai
mult, secolul al XX-lea va aduce şi primele lucrări publicate cu privire la originea
românească a catolicilor din Moldova103.
În acest studiu, noi nu ne propunem să tratăm exhaustiv identitatea populaţiei
care locuieşte în satul Somuşca. O analiză de ansamblu asupra fenomenului identitar
al catolicilor din Moldova fost materializată într-un studiu distinct104 publicat de noi în
anul 2002.
De asemenea, un alt demers ştiinţific referitor la identitatea credincioşilor
93
Anton Coşa, op.cit., Iaşi, 2007, p. 18.
94
Ibidem.
95
P. Gegő Elek, A moldvai magyar telepekröl, Buda, A Magyar Tud. Akadémia Elébe Terjesztve, 1838,
p. 67; Gustav Weigand, Der Ursprung der s-Gemeinden, în Neunter Jahresbericht des Institutes für
Rumänische Sprache (Rumänisches Seminar) zu Leipzig, 1902, p. 137; Munkácsi Bernát, A moldvai
csángók eredete, în Ethnographia, Budapest, 1902, p. 433-440; Veress Endre, A moldvai csángók
származása és neve, în Erdélyi Múzeum, Cluj, 1934, p. 29-64.
96
Karácsonyi János, A moldvai csángók eredete, Budapest, 1914, p. 18.
97
Dumitru Mărtinaş, op.cit., p. 15; Nicolae Iorga, Consideraţii noi asupra rostului secuilor, în Revista
istorică, XXV, nr. 46, aprilie-iunie, Bucureşti, 1939, p. 141.
98
Petru Râmneanţu, Die Abstammung der Tschangos, Sibiu, 1944, p. 11.
99
P. Gegő Elek, op.cit., p. 69; Vezi: Szávas G., în Magyar Nyelvör, Budapest, 1874, p. 54; Steuer J., în
Magyar Nyelvör, Budapest, 1893, p. 344.
100
A se vedea printre altele: P. Gegő Elek, op.cit., p. 62; Atilla de Gérando, Les Tschangos, în Revue de
Géographie, deuxième année, tome III, juillete-décembre, Paris, 1878, p. 283; Rubinyi Mózes, A moldvai
csángók múltja és jelene, în Ethnographia, Budapest, 1901, p. 115-124; Györffi István, A moldvai
csángók, Budapest, 1917; Jean Tatrosi, Les Hongrois de Moldavie, în Revue de Hongrie, XV, tom.
XXVI, Budapest, 1922, p. 129-134; Domokos Pál Péter, A moldvai magyarság, Csiksomlyó, 1931; Lükő
Gábor, A moldvai csángók. I. A csángók kapcsolatai az erdélyi magyarsággal, Budapest, 1936;
Mikecs László, Csángók, Budapest, 1941; Moldvai Csángó-Magyar Okmánytár (1467-1706), întocmit
de Benda Kálmán, Budapest, I-II, 1989 etc.
101
Anton Coşa, Problema originii catolicilor ..., 2002, p. 79-106.
102
Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte şi documente relative la renascerea României, vol. VI,
partea I, Divanul ad-hoc al Moldovei din 1857, Bucureşti, 1896, p. 238.
103
Pr. Dr. Iosif Petru M. Pal, Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii păstorii lor de veacuri,
Săbăoani-Roman, Tipografia „Serafica”, 1942; Petru Râmneanţu, op.cit.; idem, Grupele de sânge la
ceangăii din Moldova, în Buletin eugenic şi biopolitic, XIV, nr. 1-2, Bucureşti, 1943, p. 51-56; Dumitru
Mărtinaş, op.cit.; Ion H. Ciubotaru, Catolicii din Moldova. Universul culturii populare, vol. I, Iaşi,
Editura „Presa Bună”, 1998, vol. II, 2002, vol. III, 2005.
104
Anton Coşa, Problema originii catolicilor..., 2002, p. 79-106.
276 Anton Coşa
catolici din satele judeţului Bacău a fost finalizat şi făcut public în acelaşi an (2002)
printr-un studiu de specialitate105 realizat de Centrul de Sociologie Urbană şi
Regională CURS, din cadrul Universităţii Bucureşti. Cercetarea sociologică de
ansamblu a beneficiat şi de un „studiul istoric preliminar”106 referitor la romano-
catolicii din Moldova (publicat ulterior, în anul 2011107), întocmit de către noi, studiu
care a avut la bază materialul publicat anterior, în anul 2002108.
Sondând câteva dimensiuni ale percepţiei identitare locale, am constatat, pe de
o parte faptul că piesele de rezistenţă ale identităţii individuale şi de grup sunt cultura
populară, graiul şi religia, ca principale repere identitare care conferă de altfel bogăţie
şi diversitate lumii în care trăim, pe de altă parte faptul că trebuie să insistăm, urmând
modelul altor cercetători de dinaintea noastră109, ori contemporani nouă110, asupra
folosirii nejustificate a termenului „ceangău” la adresa catolicilor din satul Somuşca.
Insistăm şi aici asupra unei realităţi care trebuie reafirmată constant, şi anume
că nu putem vorbi, în ceea ce-i priveşte pe locuitorii catolici din Moldova în general,
din Somuşca în particular, de o minoritate etnică, ci de o minoritate religioasă care a
beneficiat de-a lungul istoriei de „liantul unificator al religiei catolice”111.
Generalizarea greşită a termenului „ceangău” la adresa întregii comunităţi
catolice din Moldova, implicit din satul Somuşca, a avut o serie de urmări în plan
identitar, deşi locuitorii catolici nu şi l-au însuşit deloc, ei nu s-au autodenumit
niciodată „ceangăi”, perpetuând o realitate constatată odinioară şi de către Dimitrie
Cantemir care menţiona în lucrarea sa Descriptio Moldaviae că „ei se denumeau
catolici atât după neam cât şi după religie”112. Ulterior, în 1857, Manolachi Drăghici
afirma la rândul său faptul că în Moldova „sunt mulţi lăcuitori cari atât pentru neamul
lor, cât şi pentru relighie se numea papistaşi”113.
Din păcate, stereotipul114 „catolic = ungur”115 respectiv „ortodox = român”116 a
105
Cf. Satele cu „ceangăi din Moldova. Identitate şi cultură, sondaje de opinie, Universitatea din
Bucureşti, Centrul de Sociologie Urbană şi Regională CURS, 2002.
106
Romano-catolicii din Moldova. Studiu preliminar, în volumul: Românii în dezbaterile
Congresului secuiesc din 1902. Premise, deziderate şi reverberaţii, ediţie îngrijită de Vilică Munteanu
şi Ioan Lăcătuşu, Oneşti, Editura Magic Print, 2011, p. 227-238. Din păcate, probabil dintr-o regretabilă
eroare a celor care au trimis de la Bucureşti materialul spre tipărire, textul publicat în anul 2011 nu face
deloc referire la studiul publicat de noi în anul 2002, cu atât mai puţin la autorul acestuia.
107
Ibidem.
108
Anton Coşa, Problema originii catolicilor ..., 2002, p. 79-106.
109
I. Mărtinaş, Cine sunt catolicii moldoveni?, Iaşi, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”, 1942, p. 8.
110
Ion H. Ciubotaru, op.cit.
111
Anton Coşa, Cleja. Monografie etnografică, Bucureşti, Editura SemnE, 2001, p. 28.
112
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 82-83.
113
Manolachi Drăghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 ani până în zilele noastre, tom. I Iaşi, 1857, p.
69-70.
114
Anton Coşa, Problema originii catolicilor ..., 2002, p. 95.
115
Ibidem.
116
Ibidem.
fost promovat cu consecvenţă117 în Moldova secolelor XIX-XX. Majoritarii ortodocşi

şi autorităţile moldoveneşti „află” şi ele de existenţa „străinilor”118, „ungurilor”119,
„catolicilor”120, „ceangăilor”121, datorită unei largi mediatizări122 a situaţiei
„ceangăilor” din Moldova, cum au fost denumiţi catolicii în diverse lucrări şi
publicaţii maghiare, dând naştere unei false minorităţi etnice care trebuia „salvată”123
de la o pretinsă „asimilare”124.
S-a manifestat în secolul al XIX-lea o rapidă şi consecventă „revendicare”125
din partea maghiară126, fapt care nu putea trece, în mod evident, fără consecinţe în
planul receptării colective interne majoritare, consecinţe care au accentuat
alteritatea127 catolicilor din Moldova.
Sursele ungureşti128 aveau tendinţa de a prezenta lucrurile în culori sumbre,
accentuând defectele cu un scop preconceput, anume acela de a le arăta conaţionalilor
maghiari cât de rău trăiesc „ceangăii” în Moldova.
Sursele româneşti129 sunt în schimb bipolare. Pe de o parte redau calităţile
catolicilor: hărnicia, bogăţia, cinstea, puterea de luptă etc., pe de altă parte le dezvăluie
şi le accentuează diferenţele faţă de majoritarii ortodocşi: sunt „unguri”, „catolici”,
„ceangăi”, vorbesc altfel, graiul românesc transilvan şi graiul unguresc ceangău.
Discursurile naţionale130 sunt şi ele prezente. Ungurii se plâng de faptul că nu
întâlnesc la catolici „spirit naţional maghiar”131, că locuitorii „ceangăi” îşi pierd
„naţionalitatea maghiară”132, ceea ce nu îi descurajează, dimpotrivă îi motivează în
117
P. Gegő Elek, A moldvai magyar telepekröl, Buda, A’Magyar Tud. Akadémia Elébe Terjesztve,
1838, p. 57
118
119
Ibidem.
120
Ibidem.
121
Ibidem.
122
Ibidem.
123
Ibidem.
124
Ibidem.
125
Ibidem, p. 96.
126
Din multitudinea surselor relative la secolul XIX amintim: Jerney János, Keleti utazása a magyarok
őshelyeinek kinyomozása végett 1844 és 1845, Pest, 1851; Lászlo Mihály, Keleti testvéreink, Budapest,
1882; Pesti Napló, 30 octombrie/11 noiembrie, 1887; Ballagi Aladár, A magyarság Moldvában, în
Földrajzi Közlemények, Budapest, XVI, 1888, p. 1-27.
127
128
Cf. supra, nota 126.
129
Menţionăm aici câteva dintre sursele consultate: Polescu Ioan, Limba ungurească în Moldova, în
Amicul Familiei, IV (3), ianuarie 27, Cluj, 1880; I.A. Candrea, Ov. Densusianu, Th.D. Sperantia, în Graiul
nostru, I, Bucureşti, 1906, p. 471 respectiv 824; N. Bănescu, O misiune a lui Miron Pompiliu, în
Convorbiri literare, anul XLIII, nr. 12, Bucureşti, 1909, p. 1300-1305.
130
Ion Dumitriu-Snagov, Le Saint-Siège et la Roumanie Moderne. 1850-1866, vol. 48, Roma,
Università Gregoriana Editrice, 1982, p. 220-227; idem, Le Saint-Siège et la Roumanie Moderne.
1866-1914, vol. 57, Roma, Editrice Pontificia Università Gregoriana, 1989, p. 247-255.
131
132
Ibidem.
278 Anton Coşa
consecvenţa cu care continuă să-i revendice. Românii, la rândul lor, îi acuză de lipsa
„sentimentelor naţionale româneşti”133. Cel ce este „catolic” nu poate fi în acelaşi
timp şi „român” în mentalitatea timpului.
Se propun evident şi soluţii de ambele părţi, paradoxal, foarte apropiate ca
finalitate. În timp ce ungurii militează pentru şcoli ungureşti134 şi folosirea limbii
maghiare ca limbă de cult, românii susţin ideea creării de şcoli româneşti135 şi liturghii
oficiate în limba română. Ambele demersuri136 erau subordonate unor comandamente
politice de ordin naţional.
Nu întâmplător, autorităţile româneşti insistau pe necesitatea integrării cât mai
rapide a catolicilor prin şcoală, biserică, cultură, pentru a pune capăt astfel, în opinia
lor, revendicărilor venite din partea maghiară. Se aud în secolul XIX din partea
majoritarilor ortodocşi acuze137 de genul: „catolicii” nu sunt loiali faţă de ţară, nu simt
româneşte, sunt „străini”. Se accentuează defectele lor. Termenul „ceangău” îşi
modifică semantica, căpătând un sens peiorativ.
Catolicii din Moldova datorează mult lui Mihail Kogălniceanu, cel care depune
la mijlocul secolului al XIX-lea eforturi considerabile în vederea recunoaşterii unui
statut de egalitate al catolicilor în raport cu ortodocşii. A fost un pas foarte important
în eforturile privind acordarea de drepturi politice catolicilor, chiar dacă exista o
puternică opoziţie ortodoxă.
Important a fost şi faptul că a existat o disponibilitate pentru dialog de ambele
părţi. Catolicii au depus eforturi pentru a-şi dovedi loialitatea faţă de ţară, iar
ortodocşii pentru a-i accepta şi recunoaşte ca pământeni. Mihail Kogălniceanu
înscrisese de altfel drepturile catolicilor în Dorinţele Partidei Naţionale din
Moldova (punctele 25 şi 26). La punctul 25 citim: „peste 50 mii români sunt catolici.
Până acum guvernul nu s-a ocupat nicidecum de educaţia atât morală, cât şi
religioasă a lor. Clerul lor este străin şi nu se sprijineşte de către stat. Este dar
neapărată trebuinţă ca şi aceşti fii ai patriei să tragă parte din folosurile publice”138.
Mihail Kogălniceanu cere drepturi pentru pământenii catolici care „în cea mai mare
parte”139 erau „adevăraţi români de origine”140, „ca aşa cu toţii să fim o singură
naţie: naţia română şi să avem şi să apărăm o singură patrie: frumoasa Românie”141.
133
Ibidem, p. 96-97.
134
Ibidem, p. 97.
135
Ibidem.
136
Ion Dumitriu-Snagov, Le Saint-Siège ..., 1982, p. 634; 1989, p. 994.
137
138
Mihail Kogălniceanu, Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, ediţia a III-a, publicată de Petre V.
Haneş, Bucureşti, [f. a.], p. 30-31, apud Dumitru Mărtinaş, Originea ceangăilor din Moldova, ediţia a II-a,
Bacău, Editura „Symbol”, 1998, p. 120.
139
Idem, Opere, III, Oratorie, I/1, Bucureşti, 1983, p. 207.
140
Ibidem.
141
Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte şi documente relative la istoria renascerei României,
vol. VI, partea I, Bucureşti, 1896, p. 238.
Observăm, în rândurile anterioare, caracteristicile unui discurs naţional bazat

pe resurecţia unui drept istoric, o legitimare în trecut. Importantă însă, pentru catolici,
a fost finalitatea pozitivă. Autoritatea politică românească i-a recunoscut în cele din
urmă şi juridic ca pământeni pe locuitorii catolici, statut consfinţit prin articolele
Constituţiei din 1866.
Deşi catolicii îşi afirmă loialitatea faţă de ţară şi o probează prin participarea142
la toate evenimentele care au jalonat devenirea istorică a României143, la Unirea
Moldovei cu Ţara Românească (1859), Războiul de Independenţă (1877-1878),
Războiul

Limbă

41 Carpica XLI PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

41 Carpica XLI PDF

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.

LUCRARE FINANŢATĂ DE:

Vasile Pârvan – 130 de ani de la naştere.

Ioan Vasiliu,Locuirea din epoca bronzului de la Pătrăşcani-Silişte

PAGINI DE ISTORIE LOCALĂ

Anton Coşa, Lăcrămioara-Elena Istina, Parohia ortodoxă Boşoteni ........... 241

Radu-Gabriel Furnică, Reconstituirea paleomediului comunităţilor

Vasile Diaconu, Depresiunea Neamţ. Contribuţii arheologice

Un om model al culturii şi al vieţii sociale la Răcăciuni,

Abrevieri ........................................................................................................ 429

THE ARCHAEOLOGY AND THE HISTORY/

Ioan Vasiliu, Bronz age habitation from Pătrăşcani-Silişte

LOCAL HISTORY PAGES/ PAGES D’HISTOIRE LOCALE

Anton P. Coşa, Lăcrămioara-Elena Istina, Paroisse orthodoxe de Boşoteni ....... 241

Radu-Gabriel Furnică, The reconstruction of the Paleomedium

REVIEWS AND NOTES/ COMPTE-RENDUS ET NOTES

Vasile Diaconu, Depresiunea Neamţ. Contribuţii arheologice

A model of the culture and the social life of Racaciuni,

Abbreviations/Abreviations .......................................................................... 429

Vasile Pârvan (28.09.1882-26.06.1927) has returned in his country in 1909 after

Key Words: Pârvan, archaeologist, Histria, Getica, Memoriale, academician

Unul dintre cei mai marcanţi savanţi

de la trecerea savantului în lumea umbrelor. Un adevărat monument al cunoaşterii

Teza lui Pârvan, despre naţionalitatea negustorilor din Imperiul Roman,

Histria unde cercetările au început în 1914 şi au continuat şi după dispariţia

regiunile carpato-dunărene, apărută postum la Cambridge în 1928, şi în limba

S-a impus în forurile şi reuniunile ştiinţifice internaţionale lăsând mereu o impresie

[1] Mitrea, I., V. Pârvan – permanenţă a spiritualităţii româneşti, în Cugetul. Revistă de

Iulian Antonescu (1932-1991). A remarkable spirit of Romanian Culture

Iulian Antonescu (1932-1991) is a name

Key words: Iulian Antonescu, muzeograph,

Născut la 26 iulie 1932, la Piatra Neamţ, Iulian Antonescu, dacă ar fi trăit, ar fi

avut orizontul cel mai larg, că a venit în facultate cu o cultură enciplopedică”

cultural şi neîntrecut orator al epocii sale IULIAN ANTONESCU. (Cf. Bibliografia

Revista Carpica a atras, în cele peste patru decenii de la apariţie, pe lângă

colocviile, simpozioanele şi sesiunile ştiinţifice academice de la Bacău, Iaşi,

ALMAŞ, Dumitru, 1997 (Iulian Antonescu). Eminent student al Facultăţii de Istorie-Universitatea

nouă davă, Tamasidava. Concomitent cu cercetările arheologice efectuate în cetăţile

1. Cercetările şi săpăturile arheologice de la Buda, în Materiale, VII, 1961, p. 21-28 (în

1969, p. 49-80 (în colaborare)

VI, Piatra Neamţ, 1988

101. Expoziţia Civilizaţia daco-geţilor în perioada clasică, 1976

Sociabil, bun coleg, respectuos, stimând omul, oferind tot timpul cu

Mihaela Băbuşanu Amalanci

Rar mi-a fost dat să întâlnesc o persoană ca

în învăţământul preuniversitar a pregătit elevi care au participat la olimpiadele şcolare

comunităţii locale pentru contribuţia pe care şi-a adus-o la dezvoltarea şi la creşterea

Livia Liliana Sibişteanu

II. Articole, studii şi rapoarte arheologice

1. Cercetări arheologice în aşezarea prefeudală de la Lozna-Dorohoi, în Arheologia

1970, p. 491-498 (în colaborare cu Virgil Mihăilescu-Bîrliba).

formare a poporului român, în Carpica, X, 1978, p. 205-252.

57. Unele consideraţii privind originea, cronologia şi semnificaţia etno-culturală a

Moldovei şi sud-estul Transilvaniei în secolele VI-X, expresie a unităţii etnice pe ambele

97. Cercetările arheologice de la Borşeni-Neamţ, în Memoria Antiquitatis, XXI, 1997,

Ştiinţei, vol. IV/2011, p. 415-419; idem, în Carpica, XL, 2011, p. 355-358.

III. Recenzii şi note bibliografice

1. D. Onciul, Scrieri istorice, I-II, Bucureşti, 1968 (ediţia Aurelian Sacerdoţianu), în

18. Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

34, nr. 8, august 1997, p. 5.

IV. Articole în reviste de cultură, almanahuri şi presa cotidiană (listă selectivă);