48 Carpica XLVIII 2019

https://biblioteca-digitala.
ro
CARPICA
XLVIII
https://biblioteca-digitala.ro
FONDATOR: IULIAN ANTONESCU
Coperta I – Disc din bronz cu stema României Mici (Colecția Istorie

modernă și contemporană a Muzeului de Istorie din Bacău – foto Mihnea
Baran)
Design coperţi: Dionis Puşcuţă
CONSILIUL JUDEŢEAN BACĂU
COMPLEXUL MUZEAL „IULIAN ANTONESCU” BACĂU
CARPICA
XLVIII
Editura Magic Print Oneşti

2019
CONSILIUL ŞTIINŢIFIC:
Prof. Mariana Popa – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău
Dr. Elena-Lăcrămioara Istina – Complexul Muzeal „Iulian
Antonescu” Bacău
Prof. Mihaela Băiţan – Muzeul Militar Naţional „Regele
Ferdinand I” – Filiala Bacău
Prof. Vilică Munteanu – preşedinte executiv, Fundaţia Cultural-
Ştiinţifică „Iulian Antonescu”
Prof.dr. Dimitrie-Ovidiu Boldur – Direcţia Judeţeană pentru Cultură
Bacău
Prof.dr. Anton Coşa – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău
Prof. Iulian Bucur – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău
Dionis Puşcuţă – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău
COLECTIVUL DE REDACŢIE:
Redactor şef: Prof. Mariana Popa – manager, Complexul Muzeal
„Iulian Antonescu” Bacău
Secretar ştiinţific: Dr. Lăcrămioara-Elena Istina
Membri: Iulian Pintilie
Prof.dr. Anton Coşa
Dr. Marius-Alexandru Istina
TEHNOREDACTARE COMPUTERIZATĂ:
CORECTURĂ:
Prof.dr. Anton Coşa
Irina-Amalia Băcăuanu
LUCRARE FINANŢATĂ DE:

CONSILIUL JUDEŢEAN BACĂU
prin
COMPLEXUL MUZEAL „IULIAN ANTONESCU” BACĂU
ISSN: 1013-4182
CUPRINS
ARHEOLOGIE
Nicolae Ursulescu, Consideraţii privind cercetarea culturii
Cucuteni în perioada post 1989 ............................................ 9
Florin Moţei, Biserica evanghelică Bod. Cercetările arheologice
din anul 2007 ................................................................................... 29
Ion Mareş, Cercetările arheologice inedite ale profesorului doctor
Alexandru Artimon la Mănăstirea Răchitoasa,
judeţul Bacău .......................................................................... 53
ISTORIE
Emanuel Bălan, Flagelul ciumei în istoria Moldovei
(secolele XV-XIX) ........................................................................... 70
Laurenţiu Chiriac, Câteva consideraţii privind domnia lui
Pătraşcu cel Bun în Ţara Românească (1554-1557) ................. 96
Costin Clit, Proprietarii satului Văleni din ţinutul istoric al
Fălciului (secolele XVII-XIX). Documente inedite ................... 104
Ioan Ungureanu, Doamne şi domniţe din unele localităţi de pe
SiretuL mijlociu, prezentate în documentele istorice
şi în lucrările unor autori ..............................................................145
Cornelia Cucu, Băncile populare săteşti din judeţul Bacău
la începutul secolului al XX-lea ................................................... 175
Viorel Cruceanu, Instituirea protectoratului francez în Maroc ....... 196
Alin Spânu, O tentativă de terorism la începutul
Războiului de Întregire (1916) .................................................... 203
Gheorghe A. Ştirbăţ, Nicolae Iorga şi perioada războiului pentru
reunificare naţională , 1916-1918 (III) ....................................... 209
Corneliu Ciucanu, Noua generaţie interbelică şi mentorii ei:
Vasile Pârvan şi Nae Ionescu ....................................................... 223
Gabriel Asandului, Administraţia românească în timpul
celui de-al doilea război mondial ................................................. 246
GENEALOGIE, HERALDICĂ, NUMISMATICĂ
Elena Brisiuc-Boncu, Rodul lui Arbure de la Vorona ...................... 272
Ştefan S. Gorovei, Artur Gorovei – cercetător al istoriei
sale familiale .................................................................................. 282
Anton Coşa, Stema României Mici pe obiecte armoriate
de la Muzeul de Istorie din Bacău .............................................. 326
Dorel Bălăiţă, Contribuţii la istoria industriei de hârtie
din Moldova. Un jeton al fabricii „Gustav Eichler”
din Piatra Neamţ ........................................................................... 361
ISTORIE BISERICEASCĂ
Aurel Florin Ţuscanu, O viaţă închinată şcolii şi bisericii.
Profesorul Petre Gârboviceanu (1862-1934) ............................ 373
Irina-Elena Boldur, Dimitrie-Ovidiu Boldur, De la vechea
Biserică „Sfântul Dumitru” Gherăieşti la
Biserica „Adormirea Maicii Domnului Bacău ......................... 386
RECENZII
Despre necropolele apulense, cu privire specială asupra

celei nordice. Note de lectură (X). George Valentin
Bounegru, The Northern necropolis of Apulum.
„Ambulance Station” (Costin Croitoru) ...................................... 390
Prof.dr. Dorinel Ichim, Monumente de patrimoniu:
municipiul Bacău (Dimitrie-Ovidiu Boldur) ............................... 398
Abrevieri ................................................................................................... 400
CONTENTS/ SOMMAIRE/ INHALT
ARHEOLOGY/ ARCHÉOLOGIE/ ARCHÄOLOGIE
Nicolae Ursulescu, Considérations concernant la recherche
de la culture Cucuteni après 1989 .......................................... 9
Florin Moţei, Evanghelical Churh of Bod. Archaeological
research in 2007 ................................................................................ 29
Ion Mareş, Unpublished aechaeological discoveries by
Professor dr. Alexandru Artimon of
Răchitoasa Monastery, Bacău County ................................... 53
HISTORY/ HISTOIRE/ GESCHICTE

Emanuel Bălan, The plague scourge in the history of Moldavia
(the XV-XIX centuries) ................................................................... 70
Laurenţiu Chiriac, Some consideration regarding of
Pătraşcu the Good in Wallachia (1554-1557) ............................. 96
Costin Clit, Owners of the Văleni village in the historic County
of Fălciu (17th-19th centuries. Unpublished documents ............104
Ioan Ungureanu, Ladies and Damsels in certain Localities
on the Middle Siret, presented in Historic Documents
and the Works of certain Authors .............................................. 145
Cornelia Cucu, The popular village banks in Bacău County
at the beginning of the XXth Century ......................................... 175
Viorel Cruceanu, L’instauration du protectorat français
au Maroc ......................................................................................... 196
Alin Spânu, An attempt at terrorism at the beginning of
World War I (1916) ....................................................................... 203
Gheorghe A. Ştirbăţ, Nicolae Iorga et la période de la Guerre
pour la reunificasion de la nations, 1916-1918 (III) .............. 209
Corneliu Ciucanu, La nouvelle génération de l’entre-deux-guerre
et ses mentors: Vasile Pârvan et Nae Ionescu ............................... 223
Gabriel Asandului, The Romania Administration in
World War II ................................................................................ 246
GENEALOGY, HERALDRY, NUMISMATICS/
GÉNÉALOGIE, HERALDIQUE, NUMISMATIQUE/
GENEALOGIE, HERALDIK, NUMISMATIK
Elena Brisiuc-Boncu, The Arbure family of Vorona ......................... 272
Ştefan S. Gorovei, Artur Gorovei – investigateur de son histoire
familiale .......................................................................................... 282
Anton Coşa, Les armoires de la Petite Roumanie sur
les objets armoriés du Musée d’Histoire de Bacău .................. 326
Dorel Bălăiţă, Beitrag zur Geschichte der Papierindustrie
in der Moldau. Eine Wertmarke der Papierfabrik
„Gustav Eichler” in Piatra Neamţ ............................................ 361
CHURCH HISTORY/ HISTOIRE DE L’ÉGLISE/

KIRCHENGESCHICHTE
Aurel Florin Ţuscanu, A life dedicated to School and Church.
School Teacher Petre Gârboviceanu (1862-1934) ................ 373
Irina-Elena Boldur, Dimitrie-Ovidiu Boldur, From the old
„Saint Demetrius” Church of Gherăieşti to „Protection
of the Mother of God” Church of Bacău .................................. 386
REVIEW/ COMPTE-RENDUS/ BEWERTUNGEN
Despre necropolele apulense, cu privire specială asupra

celei nordice. Note de lectură (X). George Valentin
Bounegru, The Northern necropolis of Apulum.
„Ambulance Station” (Costin Croitoru) ...................................... 390
Prof.dr. Dorinel Ichim, Monumente de patrimoniu:
municipiul Bacău (Dimitrie-Ovidiu Boldur) ............................... 398
Abbreviations/ Abréviations/ Abkürzungen ....................................... 400
CONSIDERAŢII PRIVIND CERCETAREA CULTURII CUCUTENI
ÎN PERIOADA POST 1989
Nicolae Ursulescu
Considérations concernant la recherche de la culture Cucuteni après 1989

Résumé
La recherche de la plus représentative culture de l’Énéolithique de la Roumanie

(Ve-IVe millénaires Cal BC), Cucuteni, est suite sur l’aire comprise entre l’Est de la
Transylvanie et le fleuve du Nistre/Dniestr, à partir de l’année 1989 (le début de grandes
transformations pour toutes les structures de la Roumanie). Par un étroit contact avec
l’archéologie occidentale, de profonds changements se sont produits aussi dans
l’archéologie de la Roumanie. On mentionne les principales réalisations dans
l’investigations de la culture Cucuteni, s’en insistant principalement sur l’orientation
vers les recherches interdisciplinaires, ce qui a conduit à une croissance qualitative
(mais aussi quantitative) du valorisation scientifique des découvertes, en accord avec les
exigences actuelles de la science archéologique. La poursuite de cette ligne ascendante
des recherches archéologiques dépendra également du soutien et de l'attention accordée
par les autorités aux activités archéologiques.
Mots-clés: Énéolithique, Cucuteni, histoire de la recherche, interdisciplinarité.

Cuvinte cheie: Eneolitic, Cucuteni, istoria cercetării, interdisciplinaritate.
În perioada postbelică, cuprinsă între sfârşitul deceniului al 5-lea şi

finalul deceniului al 9-lea din secolul XX, cercetarea epocii neolitice a fost
marcată, de efectuarea a numeroase săpături şi sondaje, precum şi a unor
intense cercetări de suprafaţă, care au avut drept efect descoperirea şi
definirea tuturor etapelor de evoluţie ale neoliticului şi eneoliticului, precum
şi a schemei generale de periodizare şi cronologie relativă. Aceasta a permis
elaborarea mai multor sinteze asupra neoliticului din România, atât în limba
română1, cât şi în limbi de largă circulaţie internaţională2. A fost elaborată şi
1
D. Berciu, Contribuţii la problema neoliticului în Romînia în lumina noilor cercetări,
Bucureşti, Ed. Academiei, 1961; Idem, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti,
Ed. Ştiinţifică, 1966, p. 35-130; M. Petrescu-Dîmboviţa, Scurtă istorie a Daciei preromane,
Iaşi, Ed. Junimea, 1978, p. 34-70; E. Comşa, Probleme privind cercetarea neo-eneoliticului
de pe teritoriul României, în „SCIVA”, 29, 1978, 1, p. 7-31; Idem, Neoliticul pe teritoriul
României – consideraţii, Bucureşti, Ed. Academiei, 1987; Vl. Dumitrescu, Al. Vulpe, Dacia
înainte de Dromihete, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 22-50.
2
E. Comşa, Die Entwicklung, Periodisierung und relative Chronologie der jungsteinzeitlichen
Kulturen Rumäniens, în „Zeitschrift für Archäologie”, 8, 1974, 1, p. 1-44; Idem, Terminologie et
10 Nicolae Ursulescu
o bibliografie a neoliticului din România, de la începuturi până în anul 19763.

Au fost săpate exhaustiv primele staţiuni neolitice (Hăbăşeşti, Truşeşti,
Cucuteni, Târpeşti) şi s-au elaborat mai multe monografii de sit. Totuşi, pe
ansamblu, gradul cantitativ (şi parţial calitativ) de valorificare ştiinţifică a
materialelor descoperite a rămas la un nivel destul de scăzut, astfel că unele
dintre acestea vor fi „redescoperite” în depozitele şi arhivele instituţiilor de
specialitate şi publicate după 1989, iar altele îşi aşteaptă încă prelucrarea
ştiinţifică.
Sfârşitul anului 1989 a marcat, în România, începutul unei lungi
perioade de tranziţie, cu schimbări majore pe plan politic, social şi
economic, având evidente repercusiuni şi în domeniul spiritual-cultural,
inclusiv în cercetarea istorico-arheologică. Eliberată treptat de spectrul
directivelor politice ale regimului ultra-centralizat din perioada comunistă,
arheologia din România a început să-şi caute căile fireşti de exprimare
pentru cercetarea cu adevărat ştiinţifică a tuturor perioadelor ce intră în
câmpul său de activitate, fără priorităţi forţate de ingerinţele şi
comandamentele politice. Beneficiară a acestui nou mod de lucru, Preistoria în
general şi cercetarea epocii neo-eneolitice în special (inclusiv cultura Cucuteni,
cea mai reprezentativă civilizaţie a acestei epoci) s-au bucurat de o atenţie
sporită, atât prin cercetările de teren, cât şi în privinţa valorificării rezultatelor.
În mod concret, în arheologia românească „post-decembristă” se pot
distinge, din punct de vedere al ritmului transformărilor, două etape. În
prima, axată pe ultimul deceniu al secolului XX, s-a produs receptarea
treptată a unor noutăţi teoretice din arheologia occidentală, acomodarea cu
noul mod de percepere, abordare şi interpretare a structurilor arheologice şi
a artefactelor, în încercarea de a imprima o nouă direcţie în cercetarea
proprie. Trebuie subliniat faptul că apropierea de valorile arheologiei
contemporane occidentale s-a produs, în oarecare măsură, într-un sens
ambivalent. Pe de o parte, a apărut posibilitatea participării arheologilor
români la diferite manifestări ştiinţifice internaţionale şi de efectuare a unor
contenu du Néolithique et de l’Énéolithique de la Roumanie, în Atti del X Simposio Internazionale
sulla fine del neolitico e gli inizi dell’Età del Bronzo in Europa. Lazise-Verona 1980, Verona,
1982, p. 61-69; Idem, Betrachtungen über die Entwicklung der neolithischen Kulturen auf
rumänischen Gebiet, în „Slovenská Archéologia”, 35, 1987, 1, p. 65-103; Idem, Le Néolithique en
Roumanie, în: St. Hiller, V. Nikolov (Hrsg.), Tell Karanovo und das Balkan-Neolithikum,
Salzburg, 1989, p. 83-125; D. Berciu, Romania before Burebista, în colecţia: Ancient Peoples
and Places, London-New York-Washington, Thames and Hudson, 1967; Vl. Dumitrescu,
Al. Bolomey, Fl. Mogoşanu, Esquisse d’une préhistoire de la Roumanie jusqu’à la fin de l’Âge du
Bronze, Bucarest, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
3
E. Comşa, Bibliografia neoliticului pe teritoriul României, I-II, Bucureşti, 1976-1977.
Consideraţii privind cercetarea culturii Cucuteni în perioada post 1989 11
călătorii de studii şi documentare, precum şi a instruirii unor studenţi şi tineri

doctoranzi la universităţi de prestigiu (mai ales prin programele Socrates şi
Erasmus, oferite de Uniunea Europeană, ca şi prin bursele DAAD şi Humboldt,
puse la dispoziţie de Germania). Pe de altă parte, a crescut vizibil interesul
arheologilor apuseni faţă de descoperirile din estul Europei, care, de multe ori,
reprezentau o adevărată terra incognita, datorită întreruperii/ diminuării la un
nivel minim a contactelor ştiinţifice dintre cele două zone. Din acest punct de
vedere, valorile culturii Cucuteni au reprezentat un adevărat punct de atracţie,
ceea ce explică prezenţa mai multor arheologi francezi, germani, englezi,
italieni, americani în cadrul unor echipe mixte pe şantiere din Moldova sau
participarea la proiecte comune de cercetare.
În cea de a doua etapă (cuprinsă şi pătrunsă de suflul inovator al
noului secol şi mileniu, care a oferit prilejul unui bilanţ şi al unei evaluări a
perspectivelor imediate şi mai îndepărtate) a început implemetarea unor noi
structuri organizatorice, capabile să stimuleze schimbările practice din
cercetarea arheologică românească, în vederea unei interpretări cât mai
aprofundate şi complexe a descoperirilor. Deoarece această etapă se află
încă în plină desfăşurare, având încă nevoie de clarificări, de un cadru
legislativ bine statuat (şi mai ales respectat!) şi de organizare (atât internă, în
breasla arheologilor, cât şi în relaţia cu autorităţile decidente), nu vom trata
exhaustiv realizările în domeniu, ci ne vom opri mai mult asupra direcţiilor
fundamentale ale evoluţiei şi perspectivelor.
Limitându-ne strict la aria noastră de interes (cuprinsă între estul
Transilvaniei şi fluviul Nistru), din punct de vedere organizatoric, vechiul
sector al Institutului de Istorie şi Arheologie din Iaşi s-a transformat, chiar la
începutul anului 1990, în Institut de Arheologie, sub egida Filialei din Iaşi a
Academiei Române4. Noul institut (care continuă publicarea periodicului
„Arheologia Moldovei”) are un sector de preistorie, în cadrul căruia
activează şi cercetătorii interesaţi de epoca neo-eneolitică.
Vechile instituţii muzeale din Moldova şi din sud-estul Transilvaniei
şi-au continuat activitatea, unele sub egida ministerului de resort, altele în
subordonare administrativ-financiară faţă de consiliile judeţene sau municipale.
Este demn de remarcat faptul că fiecare muzeu important (Iaşi, Suceava,
Botoşani, Piatra Neamţ, Bacău, Vaslui, Bârlad, Galaţi, Focşani, Braşov, Sfântu
Gheorghe) are propria sa publicaţie5, în care se regăsesc şi valoroase studii de
4
V. Chirica, D. Aparaschivei, Institutul de Arheologie Iaşi, BAI XIII, Iaşi, Ed. Helios, 2004.
5
Cercetări istorice (Iaşi); Suceava. Anuarul Muzeului Bucovinei (Suceava); Hierasus, apoi
Acta Moldaviae Septentrionalis (Botoşani); Memoria Antiquitatis (Piatra Neamţ); Carpica
arheologie, inclusiv despre cultura Cucuteni-Ariuşd. Merită menţionată, în mod

deosebit, crearea celor două muzee dedicate special culturii Cucuteni: cel de la
Piatra Neamţ (în cadrul Complexului Muzeal Judeţean Neamţ), constituit în
20056 şi cel de la Iaşi (în cadrul Muzeului Universităţii „Al.I. Cuza”), înfiinţat
în 2010.
În fine, al treilea nucleu al cercetării arheologice îl reprezintă
colectivele de arheologie din cadrul unor instituţii de învăţământ superior.
Pe lângă mai vechiul Seminar de Arheologie al Facultăţii de Istorie a
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (editor al revistei „Studia
Antiqua et Archaeologica”), au apărut colective de arheologi, cu specialişti
în domeniul neoliticului, la universităţile din Galaţi (cu publicaţia „Analele
Universităţii Dunărea de Jos Galaţi”, seria Istorie) şi, mai ales, din Suceava
(cu publicaţia „Codrul Cosminului”, reprezentând seria Istorie la „Analele
Universităţii Şefan cel Mare”).
Trebuie menţionat şi faptul că, sub egida Comisiei Naţionale de
Arheologie şi a direcţiilor specializate din Ministerul Culturii, se
organizează, în fiecare an, sesiunea de rapoarte în care se prezintă
principalele rezultate ale cercetărilor arheologice din anul precedent; aceste
rapoarte sunt publicate operativ, începând din 1994, în „Cronica cercetărilor
arheologice din România”, în care se regăsesc şi importante date noi pentru
cunoaşterea perioadei neo-eneolitice, inclusiv a complexului cultural
Precucuteni-Cucuteni.
În cazul tuturor celor trei categorii de instituţii din România, cu atribuţii
în domeniul arheologiei, principala problemă, încă nerezolvată corespunzător
cu necesităţile reale, este cea a finanţării săpăturilor arheologice – motiv pentru
care, pe lângă subvenţiile bugetare (aflate mult sub nivelul impus de
intervenţiile necesare salvării patrimoniului arheologic), au apărut şi
sponsorizările private, cu caracter aleatoriu. În ultima perioadă, o altă sursă, tot
aleatorie, o reprezintă săpăturile de salvare, subvenţionate de beneficiarii unor
construcţii sau amenajări edilitare, asemenea intervenţii arheologice fiind însă
strict limitate la perimetrul respectivelor investiţii.
Cam la fel se prezintă situaţia şi în spaţiul dintre Prut şi Nistru, cu
menţiunea că, la Chişinău, Institutul de Arheologie a fost integrat într-un
(Bacău); Acta Moldaviae Meridionalis (Vaslui); Acta Musei Tutovensis (Bârlad); Danubius
(Galaţi); Vrancea, apoi Cronica Vrancei (Focşani); Cumidava (Braşov); Angustia (Muzeul
Naţional al Carpaţilor Răsăriteni din Sf. Gheorghe) şi Aluta-Acta, apoi Acta Siculica
(Muzeul Naţional Secuiesc din Sf. Gheorghe).
6
Gh. Dumitroaia, C. Preoteasa, R. Munteanu, D. Nicola, Primul Muzeu Cucuteni din
România, BMA XV, Piatra Neamţ, Ed. Foton, 2005.
Institut al Patrimoniului, iar practica arheologică a studenţilor a continuat să

fie subvenţionată de Universitatea de Stat din Chişinău (lucru care, din
păcate, nu se mai întâmplă în România). Se observă o tendinţă, din ce în ce
mai accentuată, de constituire a unor muzee locale (cu secţii de arheologie)
în principalele centre raionale ale Republicii Moldova, precum cele de la
Bălţi, Floreşti, Orhei, Soroca, Ungheni ş.a. Un pas important l-a constituit
crearea unei Agenţii Naţionale Arheologice (în cadrul Ministerului Culturii),
care editează anual, începând din 2014, publicaţia „Arheologia preventivă în
Republica Moldova”, unde apar operativ date importante despre cele mai
noi descoperiri. De altfel, şi Comisia Naţională Arheologică din cadrul
Ministerului Culturii publică anual scurte rapoarte în „Cercetări arheologice
în Republica Moldova”. Emulaţia generală provocată de obţinerea
independenţei fostei republici sovietice se observă şi în editarea
prestigioaselor periodice „Revista arheologică” (Centrul de Arheologie al
Institutului Patrimoniului Cultural) şi „Tyragetia” (Muzeul Naţional de
Istorie a Moldovei), la care se adaugă şi „Stratum Plus. Arheologie şi
antropologie culturală” (editată de Universitatea „Şcoala Antropologică
Superioară” din Chişinău). Trebuie amintită şi colaborarea care a existat în
anii ’90 între Institutul Român de Tracologie şi Institutul de Arheologie din
Chişinău, materializată prin subvenţionarea mai multor şantiere arheologice
din Republica Moldova, printre care unele şi cu vestigii cucuteniene, precum
cele cercetate la Trinca; amplele rapoarte redactate în urma acestor săpături au
fost publicate îndeosebi în „Cercetări arheologice în aria nord-tracă”7, care
apărea sub egida Institutului de Tracologie din Bucureşti.
Barometrul cel mai sensibil şi edificator al noii direcţii de cercetare îl
reprezintă, în opinia noastră, modul în care s-a produs dezvoltarea treptată
(dar destul de rapidă) a concepţiei despre necesitatea abordării pluri- şi
interdisciplinare în arheologie. În această privinţă s-a produs un salt decisiv
7
R. Alaiba, Cercetări arheologice la Trinca-Izvorul lui Luca, R. Moldova (1994-1995), cultura
Horodiştea-Gordineşti, in „CAANT”, II, 1997, p. 20-40; R. Alaiba, F. Burtănescu, Cercetările
arheologice din 1996 de la Trinca-Izvorul lui Luca, raionul Edineţ, Rep. Moldova, in „CAANT”,
II, 1997, p. 421-427; O. Leviţki, Investigaţiile arheologice de la Trinca, raionul Edineţ, Republica
Moldova, in: „CAANT”, I, 1995, 247-278; Idem, Şantierul arheologic Trinca, campania 1996, in
„CAANT”, II, 1997, p. 213-274; O. Leviţki, V. Haheu, Şantierul arheologic Trinca, campania
1995, in „CAANT”, II, 1997, p. 169-212; O. Leviţki, R. Alaiba, V. Bubulici, Raport asupra
investigaţiilor arheologice efectuate în anii 1997-1998, la Trinca-Izvorul lui Luca, r. Edineţ,
R. Moldova, in „CAANT”, III, 1999, p. 17-116; E. Sava, I. Manzura, M. Tcaciuc, S. Kurciatov,
V. Bubulici, R. Rabinovici, V. Gucin, R. Alaiba, M. Bădău-Wittenberger, Investigaţiile istorico-
arheologice efectuate în microzona Rudi-Tătărăuca Nouă-Arioneşti (raionul Donduşeni,
Republica Moldova), in: „CAANT”, I, 1995, 281-357.
de la efectuarea cercetărilor interdisciplinare fără un cadru organizat (mai

ales prin relaţiile personale ale fiecărui arheolog interesat de acest tip de
cercetare), deci cu desfăşurare fără ritmicitate şi sub semnul hazardului (aşa
cum fusese înainte de 19908), la constituirea unor laboratoare şi unităţi de
cercetare specializate, înfiinţate şi susţinute printr-un cadru legislativ, ceea
ce asigură continuitate demersului interdisciplinar, în aproape toate fazele
cercetării arheologice. Benefică a fost, în acest sens, constituirea, în cadrul
Ministerului Educaţiei, a unui Consiliu Naţional al Cercetării Ştiinţifice din
Învăţământul Superior (CNCSIS), apoi a unei Agenţii Naţionale a Cercetării
Ştiinţifice (ANCS), având şi un resort special destinat finanţării cercetării.
Sub egida acestor noi instituţii, s-au constituit, încă din 2000, centre de
cercetare acreditate, pe lângă diferite facultăţi şi departamente ale
universităţilor. Astfel, la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi s-a format
Centrul Interdisciplinar de Cercetări Arheoistorice (CISA), care şi-a propus
promovarea susţinută a cercetării interdisciplinare în arheologie9. Membrii
centrelor de cercetare au putut concura la obţinerea unor granturi de
cercetare, oferite de CNCSIS şi ANCS. De exemplu, la Iaşi, specialiştii în
problemele neoliticului de la Universitate şi Institutul de Arheologie au
dobândit, până în prezent, cel puţin 12 asemenea granturi, cu teme
referitoare la acest domeniu; succese notabile, în acest sens, au fost obţinute
şi de neoliticienii de la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava şi de
cei din cadrul Complexului Muzeal Judeţean Neamţ.
Un pas înainte a fost făcut în anul 2006, când s-a obţinut de la Ministerul
Educaţiei, tot printr-un grant, o importantă finanţare pentru constituirea unei
Platforme de laboratoare arheologice cu funcţionalitate interdisciplinară; în
felul acesta, s-a format, în cadrul Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, Platforma
8
M. Petrescu-Dîmboviţa, Quelques-uns de principaux résultats des recherches
interdisciplinaires relatifs à la civilisation de Cucuteni, în: P. Georgieva (ed.), The Fourth
Millenium BC. Proceedings of the International Symposium Nessebar (Bulgaria), 28-30
August 1992, Sofia, Edition of New Bulgarian University, 1993, p. 54-61.
9
N. Ursulescu, Fondation du Centre Interdisciplinaire d’Etudes Archéohistoriques, în
„SAA”, 9, 2003, p. 517-522. Pentru un stadiu al cercetării interdisciplinare la Iaşi, la
începutul secolului XXI, vezi: M. Petrescu-Dîmboviţa, Unele probleme ale culturii
Cucuteni în context interdisciplinar, în: P.H. Stahl (coord.), Omagiu Virgil Cândea la 75 de
ani, Bucureşti, Ed. Academiei, 2002, p. 107-120; D. Monah, Cercetarea ieşeană asupra
neo-eneoliticului din Moldova în perioada 1949-1999, în „ArhMold”, 22 (1999), 2002, p.
151-158; N. Ursulescu, Cercetarea arheologică interdisciplinară în centrul universitar Iaşi
şi unele probleme actuale şi de perspectivă ale arheologiei, în: Dr. Popovici, M. Anghelinu
(eds.), Cercetarea arheologică pluridisciplinară în România. Trecut, prezent, perspective,
Muzeul Naţional de Istorie a României. Bibl. Muzeului Naţional – Seria Cercetări
Pluridisciplinare X, Târgovişte, Ed. Cetatea de Scaun, 2006, p. 34-38.
Arheoinvest, cu participarea unor specialişti de la Facultăţile de Istorie

(Seminarul de Arheologie, CISA, Laboratorul de investigare ştiinţifică şi
conservare a bunurilor de patrimoniu cultural10), Biologie (arheozoologie,
arheobotanică, palinologie, ADN), Geografie-Geologie (geomorfologie,
hidrologie, cartografie-topografie, GIS, mineralogie) şi Fizică (investigarea
structurii materialelor, termoluminiscenţă, măsurători radiocarbon), care
contribuie la determinarea şi interpretarea complexă a vestigiilor şi
artefactelor rezultate din descoperirile arheologice. În cadrul acestei
Platforme o dezvoltare deosebită a luat-o, cu ajutorul dotărilor performante
din laboratorul mobil, cercetarea de teren non-invazivă, care permite
stabilirea planului de ansamblu al unui sit arheologic, cu toate structurile
sale, precum şi obţinerea unor detalii pe parcursul săpăturilor. Pentru
sprijinirea integrării ştiinţifice a celor mai merituoşi dintre tinerii doctoranzi
sau a celor care şi-au susţinut doctoratul, conducerea Universităţii a luat
iniţiativa salutară a constituirii unui Departament de Cercetare
Interdisciplinară, care să ofere cadrul organizatoric al colaborării dintre diverse
domenii, inclusiv pentru cei care activează în Platforma Arheoinvest.
Investigaţiile efectuate de cercetătorii din Iaşi pentru cunoaşterea
complexului cultural Precucuteni-Cucuteni s-au materializat prin câteva
lucrări monografice, cu orientare interdisciplinară, în domenii precum
habitatul11, arheozoologia şi arheobotanica12 sau prelucrarea diferitelor
materii prime (utilaj litic, textile)13. Pe lângă acestea, au fost publicate şi
10
Laboratorul editează, din iniţiativa Prof.dr. Ion Sandu, publicaţia „International Journal
of Conservation Science”.
11
M.C. Văleanu, Omul şi mediul natural în neo-eneoliticul din Moldova, Iaşi, Ed. Helios, 2003;
G. Bodi, R. Pîrnău, M. Danu, R. Cavaleriu, Cercetări interdisciplinare în neo-eneoliticul din nord-
estul României, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2013; A. Asăndulesei, GIS (Geographic
Information System), fotometrie şi geofizică în arheologie: investigaţii non-invazive în aşezări
Cucuteni, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2015; V. Cotiugă, Locuinţele eneolitice de pe
teritoriul României, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2015; F.A. Tencariu, Instalaţii de
ardere a ceramicii în civilizaţiile pre- şi protoistorice de pe teritoriul României, Iaşi, Ed.
Universităţii „Al.I. Cuza”, 2015; I.C. Nicu, Hydrogeomorphic risk analysis affecting
Chalcolithic archaeological sites from Valea Oii (Bahlui) watershed, Northeastern
Romania. An interdisciplinary approach, New York-Dordrecht-London, Springer, 2016.
12
M. Udrescu, L. Bejenaru, C. Hrişcu, Introducere în arheozoologie, Iaşi, Ed. Corson,
1999; R. Cavaleriu, L. Bejenaru, Cercetări arheozoologice privind cultura Cucuteni, faza A,
Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2009; Fl.C. Oleniuc, Arheozoologia culturii Cucuteni, faza B
pe teritoriul României, Iaşi, Ed. Ştef, 2011; L. Bejenaru, S. Stanc, Arheozoologia Neoliticului din
Estul şi Sud-Estul României, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2013; F. Monah, D. Monah,
Cercetări arheobotanice în tell-ul calcolitic Poduri-Dealul Ghindaru, BMA XIX, Piatra
Neamţ, Ed. „Constantin Matasă”, 2008.
13
O. Cotoi, C. Grasu, Uneltele din piatră şlefuită din eneoliticul Subcarpaţilor Moldovei,
numeroase studii, în volume colective, în reviste din ţară şi de peste hotare,

care au abordat, de asemenea, diverse aspecte interdisciplinare: cercetări
non-invazive, arheologia spaţială şi a mediului14, arheozoologie,
palinologie, arheobotanică, pedologie15, analiza artefactelor, ocupaţii,
Iaşi, Ed. Corson, 2000; V. Merlan, Arme şi unelte din silex şi piatră în eneoliticul Moldovei
dintre Carpaţi şi Prut2, Iaşi, Ed. Lumen, 2008; S. Ţurcanu, Industria litică cioplită a
neoliticului Moldovei, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2009; C. Marian, Meşteşugurile
textile în cultura Cucuteni, Iaşi, Ed. Trinitas, 2009.
14
A. Asăndulesei, Oblique Air Photography for Chalcolithic Sites from Eastern Romania.
Analysis and Interpretation. Some Examples, în „SAA”, XX, 2014, p. 69-89; Idem,
Magnetic prospecting on Chalcolithic sites in north-eastern Romania: some considerations
regarding intra-site spatial organisation, în „Archaeologia Polona”, 53, 2015, p. 189-194;
R. Brigand, A. Asăndulesei I.C. Nicu, Autour de la station éponyme de Cucuteni: paysage
et peuplement (Valea Oii, Iaşi, Roumanie), în „Tyragetia”, s.n., 8 (23), 2014, 1, p. 89-106;
D. Micle et alii, Archaeological geomorphometry and geomorphography. Case study on
Cucutenian sites from Ruginoasa and Scânteia, Iaşi County, Romania, în „AUVT”, 12,
2010, 2, p. 23-37; A. Mihu-Pintilie, A. Asăndulesei, Cr.-C. Stoleriu, Gh. Romanescu, GIS
methods for assessment of hydrogeomorphic risk and anthropogenic impact which affect
the archaeological sites. Case study: Dealul Mare archaeological site, Moldavian Plateau
(Romania), în „Acta Geobalcanica”, 2, 2016, 1, p. 35-43; Gh. Romanescu, V, Cotiugă, A.
Asăndulesei, Cr.-C. Stoleriu, Use of the 3D scanner in mapping and monitoring the
dynamic degradation of soils. Case study of the Cucuteni-Băiceni Gully on the Moldavian
Plateau (Romania), în „Hydrology and Earth System Sciences”, 16, 2012, p. 953-966; N.
Ursulescu, V.Cotiugă, A. Asăndulesei, M.-G. Vasilencu, Unele consideraţii privind
habitatul cucutenian de la Fedeleşeni şi Hândreşti (judeţul Iaşi), în: C. Croitoru, G.D.
Hânceanu (eds.), Miscellanea Historica et Archaeologica in honorem Vasile Ursachi
octogenarii, Brăila, Ed. Istros, 2015, p. 177-192; N. Ursulescu, Vasile Cotiugă, Le changement
de l’aspect des habitats de longue durée et avec des éléments de fortification du complexe
culturel Precucuteni-Cucuteni, în: C. Preoteasa, C.-D. Nicola (eds.), L’impact anthropique sur
l’environnement durant le Néo-Enéolithique du Sud-Est de l’Europe. In honorem Dr. Gheorghe
Dumitroaia, BMA XXXI, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă” 2014, p. 201-238.
15
L. Bejenaru, La comunità della civiltà Cucuteni e l’ambiente: dati archeozoologici, în: N.
Ursulescu, R. Kogălniceanu, C. Creţu (eds.), Cucuteni. Tesori di una civilta preistorica dei
Carpazi, Iaşi – Roma, Universitatea „Al.I. Cuza” & Accademia di Romania, 2008, p. 29-38;
L. Bejenaru, D. Monah, Depictions of Birds in the Cucuteni-Tripolye Civilisation, în
„International Journal of Osteoarchaeology”, 24, 2014, p. 424-437; G. Bodi, R. Pîrnău, M. Danu,
R. Cavaleriu, New data on subsistence activities during the Cucuteni Culture, în: G. Bodi,
M. Danu, R. Pîrnău (eds.), De hominum primordiis. Studia in honorem Professoris Vasile
Chirica, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2013, p. 99-125; M. Danu, G. Bodi,
Archaeological Palynology in Romania, în „SAA”, 21, 2015, 1, p. 113-121; S. Haimovici,
Caracterizarea arheozoologică a unor resturi animaliere găsite în aşezări din neolitic şi eneolitic
de pe teritoriul estic al României actuale, în „ArhMold”, 32, 2009, p. 299-333; F. Monah,
Răspândirea plantelor cultivate în spaţiul carpato-nistrean în mileniile VI-IV î.H., în „ArhMold”,
27, 2004, p. 289-300; Fl.C. Oleniuc, L. Bejenaru, I. Ion, Animal paleopathology in
prelucrarea materiilor prime16 ş.a. Platforma Arheoinvest a iniţiat

prehistoric settlements: archaeozoological data concerning the Cucuteni B sites of Poduri-
Dealul Ghindaru (Bacău County) and Feteşti-La Schit (Suceava County), în „AŞUI”, s.
Biol. Anim., 56, 2010, p. 211-218; R. Pîrnău, G. Bodi, M. Danu, R. Cavaleriu, Integrating soil
parameters in correlative studies regarding archaeological sites. Interdisciplinary research
on neo-eneolithic settlements from Romania, în: 12th International Multidisciplinary
Scientific GeoConference SGEM 2012, 16-22 June, Albena, Bulgaria. Conference
Proceedings, vol. IV, Sofia, 2012, p. 114-124; N. Ursulescu, Archéologie et archéozoologie
dans l’habitat de Isaiia (com. de Răducăneni, dép. de Iaşi), în: L. Bejenaru (ed.),
Archaeozoology and Paleozoology Summercourses, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”,
2004, p. 79-95; N. Ursulescu, L. Bejenaru, V. Cotiugă, Prelucrarea caninilor de mistreţ în
cultura precucuteniană în lumina descoperirilor de la Târgu Frumos (jud. Iaşi), în „AMT”,
I, 2006, p. 64-81.
16
G. Bodi, L. Solcan, Consideraţii asupra unei posibile tipologii funcţionale a formelor
ceramice cucuteniene specifice fazei A, în „ArhMold”, 33, 2010, p. 315-323; G. Bodi, V.
Vasilache, R. Pîrnău, On the Craft and Art of Cucuteni Potters. A case study, în: V. Spinei,
N. Ursulescu, V. Cotiugă (eds.), Orbis Praehistoriae. Mircea Petrescu-Dîmboviţa – in
memoriam, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2015, p. 451-464; V. Cotiugă, I. Sandu, V.
Vasilache, N. Ursulescu, Atypical local accumulation of calcium carbonate deposits in
prehistoric ceramics during underground lying, în: V. Cotiugă, Şt. Caliniuc (eds.),
Interdisciplinarity Research in Archaeology. Proceedings of the First Arheoinvest
Congress, 10-11 June 2011, Iaşi, Romania, BAR International Series 2433, Oxford, 2012,
p. 209-214; O.N. Crandell, D.-M. Vornicu, Aspects of long distance trade by the
Precucuteni culture, în „Transylvanian Review”, 14, 2015, 2, p. 85-108; C.-M. Mantu, M.
Ştirbu, N. Buzgar, Consideraţii privind obiectele din piatră, os şi corn din aşezarea cucuteniană
de la Scânteia (1985-1990), în „ArhMold”, 18, 1995, p. 115-132; C. Marian, M. Ciocoiu,
Impresiuni de materiale textile pe ceramica arheologică descoperită la Cucuteni, în
„Revista română de textile – pielărie” (Iaşi), 2004, nr. 2, p. 95-108 (Partea I); nr. 3, p. 19-32
(Partea a II-a); V. Spinei, Piese de silex volhynian în complexele eneolitice din Moldova de
la vest de Prut, în: V. Spinei, N. Ursulescu, V. Cotiugă (eds.), Orbis Praehistoriae. Mircea
Petrescu-Dîmboviţa – in memoriam, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2015, p. 283-354;
S. Ţurcanu, Trăsăturile industriei litice cioplite din prima fază a culturii Precucuteni.
Aşezarea de la Traian-Dealul Viei (jud. Neamţ), în: N. Ursulescu, C.-M. Lazarovici (eds.),
Cucuteni 120 – valori universale, Iaşi, Ed. Sedcom Libris, 2006, p. 131-154; Eadem,
Asupra prezenţei pumnalelor din os în cadrul complexului cultural Cucuteni-Tripolie, în
„CercIst”, s.n., 30-31, 2011-2012, p. 7-15; Eadem, Consideraţii privind obiectele de
podoabă realizate din cochilii de moluşte în cadrul complexului cultural Cucuteni-Tripolie,
în: G. Bodi, M. Danu, R. Pîrnău (eds.), De hominum primordiis. Studia in honorem Professoris
Vasile Chirica, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza” 2013, p. 171-195; Eadem, Cucutenian body
ornamenting items: from the raw materials perspective, în „ArhMold”, 36, 2013, p. 61-78;
Eadem, Consideraţii privind statuetele zoomorfe pictate din arealul civilizaţiei Cucuteni-
Tripolie, în „CercIst”, 34, 2015, p. 7-35; M.-C., Văleanu, Ocurenţa silexului în nord-estul
României în contextul locuirilor preistorice din zonă, în „CercIst”, 34, 2015, p. 37-108; A.
Vornicu, Technological behaviour in the manufacturing of bone pointed tools: a case study
on the Chalcolithic settlement from Târgu Frumos (Iaşi County, Romania), în: M. Mărgărit,
desfăşurarea, la Iaşi, a trei congrese internaţionale (2011-2013)17 şi a câtorva

simpozioane tematice. Remarcabil este şi faptul că tendinţa spre abordarea
interdisciplinară a cercetărilor arheologice nu s-a manifestat doar la Iaşi, ci
şi în alte centre importante din Moldova, dintre care cităm aici doar
preocupările, finalizate cu importante realizări, de la Suceava18, Bacău19 şi
G. LeDosseur, A. Averbouh (eds.), An overview of the exploitation of hard animal
materials during the Neolithic and Chalcolithic, Târgovişte, Ed. Cetatea de Scaun, 2014, p.
137-154; D.-M. Vornicu, The use-wear analysis of some knapped stone tools from the
Precucuteni settlement of Isaiia-Balta Popii, Iaşi County, Romania, în: V. Cotiugă, Şt.
Caliniuc (eds.), Interdisciplinarity Research in Archaeology. Proceedings of the First
Arheoinvest Congress, 10-11 June 2011, Iaşi, Romania, BAR International Series 2433,
Oxford, 2012, p. 201-208; Eadem, The chipped stone assemblage from the Early
Chalcolithic settlement at Isaiia-Balta Popii, în „Materiale”, s.n., 13, 2017, p. 191-211.
17
V. Cotiugă, Şt. Caliniuc (eds.), Interdisciplinarity Research in Archaeology. Proceedings
of the First Arheoinvest Congress, 10-11 June 2011, Iaşi, Romania, BAR International
Series 2433, Oxford, 2012; Iidem, Second Arheoinvest Congress. Interdisciplinary
Research in Archaeology. Programme and Abstracts, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”,
2012; Iidem, Third Arheoinvest Congress. Interdisciplinary Research in Archaeology.
Programme and Abstracts, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2013.
18
D. Boghian, Unele consideraţii asupra utilajului litic al complexului cultural
Precucuteni-Cucuteni/ Tripolie (I), în „CC”, s.n., 1, 1995, p. 7-42; (II), în „CC”, s.n., 2 ,
1996 , p. 4-36; Idem, Din nou despre unele surse de materie primă pentru confecţionarea
utilajului litic al comunităţilor complexului cultural Precucuteni-Cucuteni, în „Suceava”,
34-36, 2007-2009, p. 117-146; Idem, Omul eneolitic şi mediul geografic în bazinul
Bahluiului, în „CC”, s.n., 6-7 (2000-2001), 2003, p. 37-51; D. Boghian, S.-C. Enea, S.
Ignătescu, L. Bejenaru, S.M. Stanc, Comunităţile cucuteniene din zona Târgului Frumos.
Cercetări interdisciplinare în siturile de la Costeşti şi Giurgeşti, Iaşi, Ed. Universităţii
„Al.I. Cuza”, 2014; D. Boghian et alii, Rezultate preliminare ale investigaţiilor
interdisciplinare din situl de la Tăcuta-„Dealul Miclea”, jud. Vaslui, în: „ArheoVest”, I,
2013, 2, p. 487-508; D. Boghian et alii, The Anthropic Impact on the Environment in the
Middle Course of Suceava River during Neolithic and Eneolithic, în: C. Preoteasa, C.-D.
Nicola (eds.), L’impact anthropique sur l’environnement durant le Néo-Enéolithique du
Sud-Est de l’Europe. In honorem Dr. Gheorghe Dumitroaia, BMA XXXI, Piatra Neamţ,
Ed. „C. Matasă”, 2014 , p. 49-82; D. Boghian et alii, Man and Natural Environment in the
Area of the Tăcuta-Dealul Miclea / Paic Settlement (Vaslui County), în: loc.cit., p. 283-310;
D. Boghian, S.-C. Enea, R.-G. Pîrnău, The Dynamics of Precucuteni and Cucuteni habitat
of the Bahluieţ Basin (Târgu Frumos Microregion), în: C. Preoteasa, C.-D. Nicola (Eds.),
Cucuteni Culture within the European Neo-Eneolithic Context: Proceedings of the
International Colloquium „Cucuteni – 130”, BMA XXXVII, Piatra Neamţ, Ed. „C.
Matasă”, 2016, p. 411-460; D. Boghian et alii, Încercare de reconstituire a evoluţiei
peisajului preistoric în Depresiunea Prutului Mijlociu, microzona sitului cucutenian de la
Ripiceni-Holm, jud. Botoşani (partea I), în: „ArheoVest”, III, 2015, 2, p. 621-661; Ibidem,
(partea II), în: „ArheoVest”, IV, 2016, 2, p. 561-590; D. Boghian et alii, Traceological
Analysis of a Series of Lithic Chipped Tools from the settlement of Feteşti-La Schit,
Piatra Neamţ. Cercetările de la Piatra Neamţ s-au coagulat îndeosebi în jurul

Complexului Muzeal Judeţean Neamţ şi al Centrului Internaţional de
Cercetare a Culturii Cucuteni (fondat în 1995)20, materializându-se în
activitatea a numeroase şantiere arheologice21 (unele beneficiind şi de
participarea unor specialişti străini), publicarea de monografii22 şi
Adâncata Commune, Suceava County, în: V. Cotiugă, Şt. Caliniuc (eds.), Interdisciplinarity
Research in Archaeology. Proceedings of the First Arheoinvest Congress, 10-11 June 2011,
Iaşi, Romania. BAR International Series 2433, Oxford, 2012, p. 187-200; D. Boghian, S.
Ignătescu, D. Murariu, C. Tomescu, Determinări arheobotanice pe un lot de materiale
arheologice din situl cucutenian de la Feteşti-La Schit, (com. Adâncata, jud. Suceava), în
V. Spinei, N. Ursulescu, V. Cotiugă (eds.), Orbis Praehistoriae. Mircea Petrescu-
Dîmboviţa – in memoriam, Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2015, p. 465-484.
19
A. Asăndulesei, L. Istina, V. Cotiugă, F.-A. Tencariu, et alii, Cesium magnetometer
survey in the Cucuteni settlement of Fulgeriş-La Trei Cireşi, Bacău County, Romania, în
„Romanian Reports in Physics”, 64, 2012, 3, 878-890; L. Bejenaru, L.-El. Istina,
Chalcolithic archaeofauna at Fulgeriş (Bacău County, Romania): a preliminary
assessment of resources, în: C.-M. Lazarovici, Al. Berzovan (eds.), Quaestiones
prehistoricae. Studia in honorem professoris Vasile Chirica. Studia Honoraria 14,
Bucureşti-Brăila, Ed. Academiei Române – Ed. Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2018,
251-262; S. Haimovici, A. Vornicu, Studiul arheozoologic al resturilor faunistice din situl
Fulgeriş, Cucuteni A (com. Pânceşti, jud. Bacău), în „Carpica”, 34, 2005, 357-372; R.
Pîrnău, Fulgeriş – La Trei Cireşi. Cadrul fizico-geografic şi contextul pedologic, în: G.
Bodi et alii, Cercetări interdisciplinare în neo-eneoliticul din nord-estul României. SAHD VI,
Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2013, 134-143; D.-M. Vornicu, Industria litică cioplită
din aşezarea eneolitică de la Fulgeriş (campaniile de săpături 2003-2014), în „Carpica”,
44, 2015, 11-32.
20
Gh. Dumitroaia, C. Preoteasa, R. Munteanu, D. Nicola, Primul Muzeu Cucuteni din
România, BMA XXVI, Piatra Neamţ, Ed. Foton, 2011, p. 24-26.
21
Amintim dintre acestea, în primul rând, pe cel de la Poduri (jud. Bacău), precum şi pe
cele din jud. Neamţ: Lunca (com. Vânători), Oglinzi, Răuceşti, Căşăria, Tg. Neamţ-
Pometea, Ţolici, Izvoare, Bodeşti-Frumuşica (noile săpături) ş.a.
22
D. Monah, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolie, BMA III, Piatra Neamţ,
Centrul Internaţional de Cercetare a Culturii Cucuteni,1997 (ed. a II-a: BMA XXVII, Piatra
Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2012); C.-M. Mantu, Cultura Cucuteni. Evoluţie, cronologie,
legături, BMA V, Piatra Neamţ, Ed. Nona, 1998; Şt. Cucoş, Faza Cucuteni B din zona
subcarpatică a Moldovei, BMA VI, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 1999; D.N. Popovici,
Cultura Cucuteni, faza A. Repertoriul aşezărilor (1), BMA VIII, Piatra Neamţ, Ed. „C.
Matasă”, 2000; Gh. Dumitroaia (ed.), In memoriam Constantin Matasă, BMA X, Piatra
Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2001; V. Sorochin, Aspectul regional cucutenian Drăguşeni-Jura,
BMA XI, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2002; D. Monah et alii, Poduri-Dealul Ghindaru.
O troie în Subcarpaţii Moldovei, BMA XIII, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2003; M.
Petrescu-Dîmboviţa, M.-C. Văleanu, Cucuteni-Cetăţuie. Săpăturile din anii 1961-1966.
Monografie arheologică, BMA XIV, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2004; F. Monah, D.
Monah, Cercetări arheobotanice în tell-ul calcolitic Poduri-Dealul Ghindaru, BMA XIX,
desfăşurarea mai multor manifestări ştiinţifice internaţionale, cele mai multe

fiind dedicate complexului cultural Cucuteni-Tripolie23. Cercetarea non-
invazivă a siturilor cucuteniene a beneficiat şi de implicarea unor cercetători
din Germania, care au efectuat, cu aparatură performantă, investigaţii pe
teritoriul României24 şi pe cel al Republicii Moldova25, impulsionând astfel
Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2008; Gh. Dumitroaia, R. Munteanu, C. Preoteasa, D.
Garvăn, Poduri-Dealul Ghindaru. Cercetările arheologice din caseta C 2005-2009, BMA
XXII, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2009; V. Diaconu, Depresiunea Neamţ. Contribuţii
arheologice, BMA XXVIII, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2012; C. Matasă, Opera
istorică şi arheologică (eds. C.-D. Nicola, C. Preoteasa, Gh. Dumitroaia). BMA XXXII, Piatra
Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2014.
23
Gh. Dumitroaia, D. Monah (eds.), Cucuteni aujourd’hui: 110 ans depuis la découverte en
1884 du site éponyme. BMA II, Piatra Neamţ, Ed. Multistar, 1996; Gh. Dumitroaia et alii
(Eds.), Cucuteni 120 de ans de recherches. Le temps du bilan. BMA XVI, Piatra Neamţ,
Ed. „C. Matasă”, 2005; C. Preoteasa, C.-D. Nicola (eds.), L’impact anthropique sur
l’environnement durant le Néo-Enéolithique du Sud-Est de l’Europe. In honorem Dr.
Gheorghe Dumitroaia. BMA XXXI, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2014; Iidem (eds.),
Cucuteni Culture within the European Neo-Eneolithic Context: Proceedings of the
International Colloquium „Cucuteni – 130”, Piatra Neamţ, Romania * In Memoriam dr.
Dan Monah * In Memoriam dr. Gheorghe Dumitroaia, BMA XXXVII, Piatra Neamţ, Ed.
„C. Matasă”, 2016; D. Mischka, C. Mischka, C. Preoteasa (eds.), Beyond Excavations.
Geophysics, Aerial Photography and the Use of Drones in Eastern and South-East
European Archaeology. International Colloquium. Programme and Abstarcts, Piatra
24
C. Mischka, Geomagnetische Prospektion neolithischer und kupferzeitliche Siedlungen in
Rumänien, în „Eurasia Antiqua”, 14, 2008, p. 101-116; Idem, Neue Ergebnisse der
geomagnetischen Prospektionen neolithischer und kupferzeitlicher Siedlungen in
Rumänien, în „Eurasia Antiqua”, 15, 2009, p. 1-14; Idem, Beispiele für Ähnlichkeit und
Diversität neolithischer und kupferzeitlicher regionaler Siedlungsmuster in Rumänien
anhang von geomagnetischen Prospektionen, în: S. Hansen (Hrsg.), Leben auf dem Tell als
soziale Praxis. Beiträge des Internationalen Symposiums in Berlin vom 26.-27. Februar
2007. Kolloquien zur Vor- und Frühgeschichte, Bd. 14, Verlag Dr. Rudolf Habelt GmbH,
Bonn, 2010, p. 71-84; C.-M. Lazarovici, C. Mischka, Prospectările geomagnetice de la
Scânteia, în „ArhMold”, 39, 2016, p. 313-332; C. Mischka, D. Mischka, Al. Rubel,
Geomagnetic survey of Cucuteni-settlements in Moldova – results of the FAU – campaign
2015, în „ArhMold”, 39, 2016, p. 333-346; R. Hofmann, S. Ţerna, C.-E. Ursu, L.
Brandtstätter, H. Tiede, W. Mainusch, S. Autenrieth, Spatial organisation and population
size of small Cucuteni-Tripolye settlements: Results of geomagnetic surveys in Baia and
Adâncata, Suceava County, Bucovina, Eastern Romania, în „Journal of Neolithic
Archaeology”, 18, 2016, p. 157-189; C. Mischka, C. Preoteasa, G. Schafferer, Two ends of
one scale – Gradiometer surveys on the Cucuteni sites of Ghelăieşti and Văleni (Neamţ
County, Romania, 2016), în: D. Mischka, C. Mischka, C. Preoteasa (eds.), Beyond
Excavations. Geophysics, Aerial Photography and the Use of Drones in Eastern and South-
East European Archaeology. International Colloquium. Programme and Abstracts, Piatra
mai buna cunoaştere a siturilor acestei civilizaţii.

O menţiune aparte merită, mai ales pentru metoda etnoarheologică de
abordare, cercetarea exploatării sării, în general în preistorie şi îndeosebi în
vremea neo-eneoliticului (inclusiv cu importante vestigii din perioada
Precucuteni-Cucuteni), cu privire specială asupra numeroaselor izvoare de
apă sărată, dar şi asupra rolului pe care sarea l-a jucat în viaţa comunităţilor
din toate timpurile, elaborându-se recent chiar şi conceptul inovator de
antropologie a sării26. În acest sens, în afară de săpături arheologice în
preajma acestor slatine (începute încă din perioada anterioară27), s-au
întreprins şi amănunţite anchete şi experimente etnoarheologice, care au
ajutat la înţelegerea modului în care se realiza transformarea apei sărate în
sare gemă, precum şi a modalităţilor de aprovizionare cu sare. Bogăţia de
Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2016, p. 40-41.
25
R. Hofmann, S. Ţerna, V. Rud, L. Shatilo, G. Sîrbu, Geomagnetic surveys and
archaeological test-trenches on Early Neolithic – Late Copper Age sites from Republic of
Moldova, în: D. Mischka, C. Mischka, C. Preoteasa (eds.), Beyond Excavations.
Geophysics, Aerial Photography and the Use of Drones in Eastern and South-East
European Archaeology. International Colloquium. Programme and Abstracts, Piatra
Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2016, p. 18-22; S. Ţerna, K. Rassmann, K. Radloff, The Cucuteni-
Tripolye settlement of Stolniceni I (Moldova). Geophysical and archaeological
investigations (2015-2016), în: loc.cit., p. 65-69; S. Ţerna, T. Saile, M. Dębiec, M. Posselt,
Scanări geofizice şi cercetări arheologice pe situri din neoliticul târziu – eneoliticul
timpuriu de pe teritoriul Republicii Moldova (2014-2015), în „Tyragetia”, s.n., 10 (25),
2016, 1, p. 81-116; S. Ţerna, M. Vasilache, K. Radloff, Stolniceni I – new research on a
Cucuteni-Tripolye large site, în: A. Zanoci, E. Kaiser, M. Kaşuba, E. Izbiţer, M. Băţ
(Hrsg.), Mensch, Kultur und Gesellschaft von der Kupferzeit bis zur frühen Eisenzeit im
nördlichen Eurasien (Beiträge zu Ehren zum 60. Geburtstag von Eugen Sava). Tyragetia
International I, Chişinău, Ed. Bons Offices, 2016, p. 137-148; S. Ţerna, R. Hofmann, V.
Rud, L. Shatilo, G. Sîrbu, S. Heghea, O. Leviţki, Scanări geofizice şi sondaje arheologice în
situri neo-eneolitice din raioanele de nord ale Republicii Moldova din anul 2016, în:
Cercetări arheologice în Republica Moldova. Campania 2016, Comisia Naţională
Arheologică, Chişinău, 2017, p. 13-15; S. Ţerna, K. Rassmann, J. Kalmbach, Prospecţiunile
geofizice din anul 2017 în siturile cucuteniene de dimensiuni mari Stolniceni I şi Brînzeni
VIII (r-nul Edineţ), în Cercetări arheologice în Republica Moldova. Campania 2017,
Comisia Naţională Arheologică, Chişinău, 2018, p. 22-24.
26
M. Alexianu, Anthropology of Salt: a First Conceptual Approach, în: M. Alexianu, R.-G.
Curcă, V. Cotiugă (éds.), Salt Effect. Second Arheoinvest Symposium: From the
ethnoarchaeology to the anthropology of salt. 20-21 Aprilie 2012, „Al.I. Cuza” University,
Iaşi, Romania, BAR International Series 2760, Oxford, 2015, p. 1-2.
27
N. Ursulescu, Exploatarea sării din saramură în neoliticul timpuriu, în lumina descoperirilor
de la Solca (jud. Suceava), în „SCIVA”, 28, 1977, 3, p. 307-317; Gh. Dumitroaia, La station
archéologique de Lunca-Poiana Slatinii, în: M. Petrescu-Dîmboviţa et alii (eds.), La civilisation
de Cucuteni en contexte européen, BAI I, Iaşi, 1987, p. 253-258.
date existente în legătură cu aceste probleme în spaţiul est-carpatic, ca şi

vechimea deosebită a dovezilor referitoare la exploatarea sării încă din
neoliticul timpuriu, a atras şi atenţia mai multor cercetători străini (îndeosebi
din Franţa şi Anglia), care s-au implicat decisiv în activitatea unor echipe
mixte, alături de cercetătorii români, grupaţi îndeosebi în centrele de la Iaşi
(Universitatea „Al.I. Cuza”), Piatra Neamţ (Complexul Muzeal Judeţean) şi
Sfântu Gheorghe (Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni). Rezultatele
cercetărilor se regăsesc în paginile unor volume colective28, ale unor
monografii29, precum şi în numeroase studii publicate atât în ţară, cât şi
peste hotare30.
28
D. Monah, Gh. Dumitroaia, O. Weller, J. Chapman (eds.), L’exploitation du sel à travers
le temps. BMA XVIII, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2007; D. Monah, Gh. Dumitroaia,
D. Garvăn (eds.), Sarea. De la trecut la prezent, BMA XX, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”,
2008; V. Cavruc, A. Chiricescu (eds.), Sarea, Timpul şi Omul, Sfântu Gheorghe, Ed.
Angustia, 2006; M. Alexianu, O. Weller, R. Curcă (eds.), Anthropology of Salt: a
Diachronic Approach. Proceedings of the International Colloquium, 1-5 October 2008,
Al.I. Cuza University (Iaşi, Romania). BAR International Series 2198, Oxford, 2011; M.
Alexianu, R.-G. Curcă, V. Cotiugă (eds.), Salt Effect. Second Arheoinvest Symposium:
From the ethnoarchaeology to the anthropology of salt. 20-21 Aprilie 2012, „Al.I. Cuza”
University, Iaşi, Romania, BAR International Series 2760, Oxford, 2015; M. Alexianu, O.
Weller, R.-G. Curcă, R. Brigand, M. Asăndulesei (eds.), White Gold. French and Romanian
Projects on Salt in the extra-Carpathian areas of Romania, Kaiserslautern und Mehlingen,
Parthenon Verlag, 2015.
29
M. Alexianu, O. Weller, R. Brigand, Izvoarele de apă sărată din Moldova subcarpatică.
Cercetări etnoarheologice, Iaşi, Ed. Demiurg, 2007; A. Chiricescu, Civilizatia tradiţională
a sării în estul Transilvaniei, Sf. Gheorghe, Ed. Angustia, 2013; A. Harding, V. Kavruk,
Explorations in Salt Archaeology in the Carpathian zone, în „Archaeolingua”, 28,
Budapest, 2013.
30
D. Monah, L’exploitation du sel dans les Carpates Orientales et ses rapports avec la
culture Cucuteni-Tripolie, în V. Chirica, D. Monah (eds.), Le Paléolithique et le
Néolithique de la Roumanie en contexte européen, BAI IV, Iaşi, 1991, p. 387-400; Idem,
L’exploitation préhistorique du sel dans les Carpathes orientales, în O. Weller (ed.),
Archéologie du sel: techniques et sociétés dans la pré- et protohistoire européenne,
Rahden/ Westf., Verlag Marie Leidorf, 2002, p. 135-146; Idem, Sarea în preistoria
României, în „ArhMold”, 30, 2007, p. 87-116; Idem, L’approvisionnement en sel des tribus
chalcolithiques sédentaires et des tribus des steppes du Nord de la Mer Noire, în V.
Nikolov, K. Bacvarov (eds.), Salt and Gold: The Role of Salt in Prehistoric Europe.
Proceedings of the International Symposium in Provadia, Bulgaria. 30 September – 4
October 2010, Provadia-Veliko Târnovo, Faber Press, 2012, p. 127-141; I. Sandu, O.
Weller, M. Alexianu, Analyses archéométriques sur les moules à sel chalcolithique de l’est
de la Roumanie, în loc.cit., p. 143-153; M. Alexianu, O. Weller, R. Brigand, R. Curcă,
Ethnoarchäologische Forschungen zu den Salzwasserquellen der moldauischen
Vorkarpaten, Rumänien, în loc.cit., p. 155-172; M. Alexianu, Gh. Dumitroaia, D. Monah,
Fără a ne opri şi asupra multor alte domenii în care s-au adus contribuţii
importante în această perioadă pentru cercetarea culturii Cucuteni (precum:
arheologia socială, arheologia experimentală, arheologia aluvială,
cronologia absolută şi relativă, relaţiile cu alte culturi, studii asupra
Exploatarea surselor de apă sărată din Moldova: o abordare etnoarheologică, în „Thraco-
Dacica”, 13, 1992, p. 159-167; M. Alexianu, Implantation des habitats par rapports aux sources
salées, în A. Figuls, O. Weller (eds.), First International Archaeology Meeting about Prehistoric
and Protohistoric Salt Exploitation, Cardona, Institut de Recerques envers la Cultura,
Archaeologia Cardonensis, 2007, p. 317-327; Gh. Dumitroaia, Depunerile neo-eneolitice de la
Lunca şi Oglinzi, jud. Neamţ, în „MemAntiq”, 19, 1994, p. 7-82; V. Cavruc, Stadiul actual al
cercetărilor privind exploatarea preistorică a sării în spaţiul carpato-dunărean, în: A. Zanoci, T.
Arnăut, M. Băţ (eds.), Studia Archeologiae et Historiae Antique. Doctissimo viro Scientiarum
Archeologiae et Historiae Ion Niculiţă, anno septuagesimo aetatis suae, dedicatum, Chişinău,
„Bons Offices”, 2009, p. 21-36; Idem, Consideraţii privind schimbul cu sare în mileniile VI-II î.
Hr. în spaţiul carpato-dunărean, în „Tyragetia”, s.n., IV (XIX), 2010, p. 7-34; J. Chapman, Gh.
Dumitroaia, D. Monah, The earliest salt exploitation in the World: excavation at Lunca-Poiana
Slatinei, Neamţ County, Romania, în „Archaeological Reports”, 25 (2002-2003), University of
Durham and University of Newcastle upon Tyne, 2004, p. 34-48; N. Ursulescu, L’utilisation des
sources salées dans le Néolithique de la Moldavie (Roumanie), în: M. Otte (ed.), Nature et
Culture, I, ERAUL 68. Liège, 1996, p. 489-497; A. Asăndulesei, M. Alexianu, R.-G. Curcă, Şt.
Caliniuc, M. Asăndulesei, Settling selection patterns in the Subcarpathian areas of Romania. Salt
resources as a determining factor for prehistoric occupation, în: 14th SGEM GeoConference on
Informatics, Geoinformatics and Remote Sensing. Conference Proceedings, International
Multidisciplinary Scientific Geoconferences. 17–26 June 2014, Albena, Bulgaria, vol. III:
Photogrammetry & Remote Sensing. Section Cartography and GIS, Sofia, 2014, p. 829–839; O.
Weller, Gh. Dumitroaia, The earliest salt production in the world: an early Neolithic exploitation
in Poiana Slatinei-Lunca, Romania, în „Antiquity”, 79, 2005, nr. 306, p. 11-18; O. Weller et alii,
Première exploitatiom de sel en Europe. Techniques et gestion de l’exploitation de la source salée
de Poiana Slatinei à Lunca (Neamţ, Roumanie), în O. Weller, A. Dufraisse, P. Pétrequin (eds.),
Sel, eau et ferêt d’hier à aujourd’hui, Besançon, Presse Universitaire de Franche-Comte, 2008, p.
205-230; Iidem, Lunca-Poiana Slatinei (jud. Neamţ): cel mai vechi sit de exploatare a sării din
preistoria europeană, în „ArhMold”, 32, 2009, p. 21-39; O. Weller, R. Brigand, Recherches
systématiques autour des sources salées de Moldavie. Bilan 2011-2013 et synthèse de 10 ans de
prospections, în „MemAntiq”, 31-32, 2015-2016, p. 145-252; O. Weller, R. Brigand, L. Nuninger,
Gh. Dumitroaia, Prehistoric salt exploitation in Eastern Carpathians (Romania): a spatial
approach, în „Studia Praehistorica”, 14, 2011, p. 197-219; R. Brigand, O. Weller, Neo-Eneolithic
settlement pattern and salt exploitation in Romanian Moldavia, în „Journal of Archaeological
Science: Reports”, 17, 2018, p. 68-78; C. Preoteasa, Salt Exploitation and Valorisation by the
Human Communities of the Precucuteni-Cucuteni-Tripolye Cultural Complex, în M. Alexianu, R.-
G. Curcă, V. Cotiugă (eds.), Salt Effect. Second Arheoinvest Symposium: From the
ethnoarchaeology to the anthropology of salt. 20-21 Aprilie 2012, „Al.I. Cuza” University, Iaşi,
Romania. BAR International Series 2760, Oxford, 2015, p. 135-162; F.-A. Tencariu et alii,
Briquetage and salt cakes: an experimental approach of a prehistoric technique, în „Journal of
Archaeological Science”, 59, 2015, p. 118-131.
structurii şi funcţionalităţii ceramicii, studiul materiilor dure animale,

traseologie, multiple aspecte ale vieţii spirituale, organizarea a numeroase
expoziţii în ţară şi peste hotare, istoricul cercetării ş.a.), ne vom referi doar la
sintezele publicate. Astfel, au apărut lucrări care privesc preistoria de pe tot
teritoriul României31 sau doar pe cea din regiunile extracarpatice (global32 ori
zonal33), în care este abordată şi cultura Cucuteni, iar alte lucrări tratează
anumite aspecte particulare ale acestei perioade34. Au fost realizate şi sinteze
speciale pentru complexul cultural Precucuteni-Cucuteni (inclusiv pentru
aspectul sud-est transilvănean35), care tratează problemele fie integral36, fie
31
M. Petrescu-Dîmboviţa et alii, Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea,
Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1995, p. 46-48, 51-54, 64-65; M. Petrescu-Dîmboviţa,
Al. Vulpe (coord.), Istoria Românilor, I, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2001, p. 162-166, 175-
196 (ediţia a II-a: 2010, p. 154-158, 167-188); N. Ursulescu, Începuturile istoriei pe teritoriul
României, Iaşi, Ed. Demiurg, 1998, p. 110-113, 139-154 (ediţia a II-a: 2002, 110-115, 141-157).
32
S. Marinescu-Bîlcu, Les Carpates Orientales et la Moldavie, în J. Kozlowski (sous la
direction), Atlas du Néolithique européen, 1 (L’Europe orientale), ERAUL 45, Liège, 1993,
p. 191-241; V. Sorokin, Civilizaţiile eneolitice din Moldova, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 1994; V.
Dergaciov (resp.), Istoria Moldovei. Epoca preistorică şi antică, Chişinău, Academia de
Ştiinţe a Moldovei, 2010, p. 221-264, 268-279; I. Ţurcanu, Istoria Basarabiei, vol. I,
Chişinău, Ed. Ştiinţa, 2016, p. 131-151, 164-195.
33
I.T. Dragomir, Monografia arheologică a Moldovei de Sud, I, Galaţi, 1996 (=„Danubius”,
16); V. Diaconu, Depresiunea Neamţ. Contribuţii arheologice, BMA XXXVIII, P. Neamţ,
Ed. „C. Matasă” 2012.
34
I. Mareş, Metalurgia aramei în neo-eneoliticul României, Suceava, Ed. Bucovina Istorică, 2002;
C.-M. Lazarovici, Gh. Lazarovici, Arhitectura neoliticului şi epocii cuprului din România. I
(Neoliticul), BAM IV, Iaşi, Trinitas, 2006; Iidem, Arhitectura neoliticului şi epocii cuprului din
România. II (Epoca cuprului), BAM VI, Iaşi, Trinitas, 2007.
35
A. László, Le sud-est de la Transylvanie dans le Néolithique tardif et le Chalcolithique.
Nouvelles données et considérations, în P. Georgieva (ed.), The Fourth Millenium BC.
Proceedings of the International Symposium Nessebar (Bulgaria), 28-30 August 1992, Sofia,
Edition of New Bulgarian University, 1993, 62-76; Z. Maxim, Neo-eneoliticul din Transilvania.
Date arheologice şi matematico-statistice. Bibl. Musei Napocensis, Cluj-Napoca, Muzeul Naţional
de Istorie a Transilvaniei, 1999; S.J. Sztáncsuj, Grupul cultural Ariuşd pe teritoriul Transilvaniei,
Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2015.
36
D. Monah, F. Monah, The Last Great Chalcolithic Civilization of Old Europe, în C.-M. Mantu,
Gh. Dumitroaia, A. Tsaravopoulos (eds.), Cucuteni. The last great Chalcolithic Civilisation of Old
Europe, Athena Publishing & Printing House Bucharest, 1997, p. 15-97; C.-M. Mantu, Cultura
Cucuteni. Evoluţie, cronologie, legături, BMA V, Piatra Neamţ, 1998; M. Petrescu-Dîmboviţa,
Realizări şi perspective în cercetarea culturii Cucuteni, Bucureşti, Ed. Academiei Române,
2001; N. Ursulescu, R. Kogălniceanu, C. Creţu (a cura di), Cucuteni. Tesori di una civilta
preistorica dei Carpazi, Iaşi-Roma, Universitatea „Al.I. Cuza” & Accademia di Romania,
2008; C.-M. Lazarovici, Gh. Lazarovici, S. Ţurcanu, Cucuteni. A Great Civilization of the
Prehistoric World, Iaşi, Ed. Palatul Culturii, 2009; C.-M. Lazarovici, The Late Neolithic and
zonal37, fie tematic38 sau pe perioade de evoluţie39. Prin redactarea a noi

repertorii arheologice referitoare la zona noastră de interes, au fost introduse
în circuitul ştiinţific numeroase puncte noi cu descoperiri din perioada
eneolitică40. În fine, au fost elaborate mai multe monografii de sit, unele
valorificând săpături din perioada anterioară (Truşeşti, Cucuteni, Drăguşeni,
Poduri, Preuteşti, Traian, Poieneşti)41, iar altele prezentând rezultatele unor
Copper Age in Eastern Romania, în W. Schier, F. Draşovean (Hrsg.), The Neolithic and
Eneolithic in Southeast Europe. New Approaches to Dating and Cultural Dynamics in the
6th to the 4th Millenium BC, PAS 28, Rahden/ Westf., Verlag Marie Leidorf, p. 69-98;
M.Ju. Videjko (red. principal), Entsiklopedija trypil’skoj tsivilizatsij, I-II, Kijv, 2004.
37
V. Sorochin, Aspectul regional cucutenian Drăguşeni-Jura, BMA XI, Piatra Neamţ, Ed.
„C. Matasă”, 2002; D. Boghian, Comunităţile cucuteniene din bazinul Bahluiului, Suceava, Ed.
Bucovina Istorică – Ed. Universităţii „Ştefan cel Mare”, 2004.
38
R. Alaiba, Complexul cultural Cucuteni-Tripolie. Meşteşugul olăritului, Iaşi, Ed. Junimea, 2007;
I. Mareş, Metalurgia aramei în civilizaţiile Precucuteni şi Cucuteni, Suceava, Ed. Universităţii
„Ştefan cel Mare” – Ed. „Karl A. Romstorfer”, 2012; V. Sorochin, Orudija truda i khozjaistvo
plemen srednego Tripol’ja Dnestrovsko-Prutskogo mezhdurech’ja, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 1991.
39
V.G. Zbenovich, Siedlungen der frühen Tripol’e-Kultur zwischen Dnestr und Südlichem Bug,
Espelkamp, Marie Leidorf Verlag, 1996; S. Bodean, Aşezările culturii Precucuteni-Tripolie A din
Republica Moldova, Chişinău, Ed. Pontos, 2001; D. Garvăn, Contribuţii la cunoaşterea culturii
Precucuteni, BMA XXX, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2013; N. Ursulescu, Modèles
d’organisation de l’espace aux habitations de la culture Précucuteni entre Siret et Prut, în: V.
Chirica, M.-C. Văleanu (eds.), Etablissements et habitations préhistoriques. Structure,
organisation, symbole, BAM IX, Iaşi, Ed. PIM, 2008, p. 207-238; V. Sorochin, Consideraţii
referitoare la aşezările fazei Cucuteni A – Tripolie BI din Ucraina şi Republica Moldova, în
„MemAntiq”, 21, 1997, p. 7-83; Idem, Aşezările cucuteniene de tip Solonceni, în „MemAntiq”, 23,
2004, p. 167-202; Şt. Cucoş, Faza Cucuteni B din zona subcarpatică a Moldovei. BMA VI, Piatra
40
V. Lazăr, Repertoriul arheologic al judeţului Mureş, Târgu Mureş, Ed. Mureş, 1995; V. Cavruc
(ed.), Repertoriul arheologic al judeţului Covasna, Sfântu Gheorghe, 1998; Idem (ed.), Repertoriul
arheologic al judeţului Harghita, Sfântu Gheorghe, 2000; F. Costea, Repertoriul arheologic al
judeţului Braşov, Braşov, Ed. C2Design, 2004; M.C. Văleanu, Aşezări neo-eneolitice din
Moldova, Iaşi, Ed. Helios, 2003; E. Ciubotaru, Monumente istorice din judeţul Neamţ. 1, Situri
arheologice2, Iaşi, Ed. Timpul, 2007; C. Croitoru, Galaţi. Repertoriul descoperirilor arheologice şi
numismatice, Galaţi, Ed. Muzeului de Istorie, 2013; O.-L. Şovan, Repertoriul arheologic al
judeţului Botoşani, Muzeul Judeţean Botoşani – Institutul Naţional al Patrimoniului, Botoşani, Ed.
PIM (Iaşi), 2013; D.N. Popovici, Cultura Cucuteni, faza A. Repertoriul aşezărilor (1), BMA VIII,
Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2000; M. Andronic, Evoluţia habitatului uman în bazinul
hidrografic Soloneţ, din paleolitic până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Iaşi, Ed. Dosoftei, 1997;
S.M. Ryzhov, The Tripolye BII-CI sites of the Pruth-Dniester region, în Gh. Dumitroaia et alii
(eds.), Cucuteni 120 de ans de recherches. Le temps du bilan. BMA XVI, Piatra Neamţ, Ed. „C.
Matasă”, 2005, p. 193-208.
41
M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Florescu, A.C. Florescu, Truşeşti. Monografie arheologică,
Bucureşti-Iaşi, Ed. Academiei – Complexul Muzeal Naţional „Moldova”, 1999; M. Petrescu-
cercetări efectuate după 1989 (Isaiia, Târgu Neamţ, Hoiseşti, Poduri, Pietroasa
Mică, Ruginoasa, Costeşti, Giurgeşti, Fulgeriş, Trinca)42. Nu putem încheia
această enumerare a monografiilor de situri fără a menţiona şi remarcabila lucrare
despre celebra staţiune de la Bilcze Zŀote43 (din stânga bazinului Nistrului, azi în
componenţa Ucrainei), mult apropiată, ca aspect, de aria cucuteniană.
În concluzie, în această etapă a cercetării culturii Cucuteni (aflată încă
în plină desfăşurare şi evoluţie), s-au produs, pe fondul unui schimb treptat de
generaţii şi mentalităţi, transformări calitative fundamentale, atât din punctul
de vedere al modului de efectuare a cercetărilor pe teren, cât şi din cel al
modalităţilor complexe de investigare şi interpretare a complexelor şi
artefactelor arheologice rezultate în urma săpăturilor. În timp ce generaţia
anterioară a reuşit să-şi însuşească din mers, cel puţin parţial, noua
metodologie de cercetare, tinerii arheologi, formaţi după 1990 (mulţi dintre ei
Dîmboviţa, M.-C. Văleanu, Cucuteni-Cetăţuie. Săpăturile din anii 1961-1966. Monografie
arheologică, BMA XIV, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2004; S. Marinescu-Bîlcu, Al. Bolomey,
Drăguşeni. A Cucutenian Community, Bucureşti-Tűbingen, Ed. Enciclopedică – Wasmuth
Verlag, 2000; D. Monah et alii, Poduri-Dealul Ghindaru. O troie în Subcarpaţii Moldovei,
BMA XIII, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2003; N. Ursulescu, S. Ignătescu, Preuteşti-
Haltă. O aşezare cucuteniană pe Valea Şomuzului Mare, Iaşi, Ed. Demiurg, 2003; C. Bem,
Traian Dealul Fântânilor. Fenomenul Cucuteni A-B, Târgovişte, Ed. Cetatea de Scaun,
2007; C.-M. Lazarovici, M. Babeş, Poieneşti – aşezări preistorice, BAM XXII, Suceava,
Ed. Karl A. Romstorfer, 2015, p. 69-191 (Cucuteni A).
42
N. Ursulescu, F.A. Tencariu, Religie şi magie la est de Carpaţi acum 7000 de ani. Tezaurul
cu obiecte de cult de la Isaiia, Iaşi, Ed. Demiurg, 2006; G. Bodi, Hoiseşti-La Pod. O aşezare
cucuteniană pe valea Bahluiului, BAM XIII, Iaşi, Ed. PIM, 2010; Gh. Dumitroaia, R.
Munteanu, C. Preoteasa, D. Garvăn, Poduri-Dealul Ghindaru. Cercetările arheologice din
caseta C 2005-2009. BMA XXII, Piatra Neamţ, Ed. „C. Matasă”, 2009; V. Sîrbu et alii,
Pietroasa Mică-Gruiu Dării, judeţul Buzău. Descoperirile din epoca eneolitică şi a bronzului.
Biblioteca Musaios III, Brăila – Buzău, Ed. Istros, 2011; C.-M. Lazarovici, Gh. Lazarovici,
Ruginoasa-Dealul Drăghici. Monografie arheologică, BAM XX, Suceava, Ed. Karl A.
Romstorfer, 2012; D. Boghian et alii, Comunităţile cucuteniene din zona Târgului Frumos.
Cercetări interdisciplinare în siturile de la Costeşti şi Giurgeşti, Iaşi, Ed. Universităţii
„Al.I. Cuza”, 2014; L. Istina, Situl arheologic de la Fulgeriş-„La 3 Cireşi/ Dealul
Fulgeriş”, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, Ed. Magic Print Oneşti, 2015;
Eadem, Aşezarea cucuteniană de la Fulgeriş. Catalogul descoperirilor arheologice, Bacău-
Oneşti, Ed. Magic Print, 2016; O. Leviţki, G. Sîrbu, I. Bajureanu, Microzona Trinca în
contextul eneoliticului est-carpatic, în St. Ţerna, Bl. Govedarica (Eds.), Interactions,
Changes and Meanings. Essays in honour of Igor Manzura on the occasion of his
60th birthday, Chişinău, High Anthropological School University, 2016, p. 255-272.
43
S. Kadrow (ed.), Bilcze Zŀote: Materials of the Tripolye Culture from the Werteba and
the Ogród Sites, Biblioteka Muzeum Archeologicznego w Krakowie V, Kraków, 2013. De
menţionat că partea despre plastică a acestei monografii (p. 53-86) a fost elaborată de
cercetătoarea ieşeană Senica Ţurcanu.
în contact direct cu mediul academic din Occident), au crescut în spiritul

abordării prioritar teoretice a realităţilor arheologice, prin însuşirea şi
aplicarea practică a conceptelor procesualismului şi mai ales a ideilor post-
procesualiste. De remarcat că mulţi dintre aceşti tineri specialişti din România
şi Republica Moldova s-au dedicat studierii civilizaţiei cucuteniene, asigurând
astfel perspectiva continuării cercetării ei la un înalt nivel calitativ.
Şantierul arheologic presupune, în momentul de faţă, lucrul în echipe
interdisciplinare, cercetarea non-invazivă şi prin imagini aeriene a terenului,
înţelegerea ansamblului de factori ai paleo-mediului (care au determinat
alegerea locului de amplasare a aşezărilor), efectuarea săpăturilor pe suprafeţe
vaste (cu urmărirea strictă a microstratigrafiei44), pentru dezvelirea integrală a
structurilor de locuire şi a zonelor adiacente (percepute în sensul conceptului
modern de household)45, înregistrarea spaţială exactă a pieselor descoperite
(pentru înţelegerea contextului), toate acestea urmate de studierea fizico-
chimică a structurii artefactelor, de conservare şi restaurare, pentru a se
înţelege viaţa şi istoria fiecărui obiect (naşterea, abandonarea sa46 şi procesele
post-abandonare). În felul acesta se poate obţine actualmente o imagine cât
mai apropiată de realitatea trecută a vieţii oamenilor şi comunităţilor neolitice,
cu preocupările lor cotidiene, cu organizarea socială şi trăirile lor spirituale.
Rezultatul firesc al acestor noi modalităţi de abordare a siturilor şi
materialelor arheologice a fost evidenta creştere – cantitativă şi calitativă – a
producţiei istoriografice din această etapă de cercetare.
Desigur, această privire sintetică asupra stadiului atins de cercetarea
civilizaţiei cucuteniene nu a putut surprinde toate aspectele, ci doar unele pe
care (în mod subiectiv şi din considerente de spaţiu) le-am considerat mai
relevante. Ne aflăm actualmente în faţa unui interes sporit pentru cunoaşterea
civilizaţiei Cucuteni-Tripolie, reprezentativă pentru acele timpuri, datorită
elementelor sale de valoare universală. Ea a devenit, în oarecare măsură, un
adevărat brand cultural pentru această parte a Europei, mai ales datorită
expoziţiilor deschise (şi cataloagelor editate) în diverse state ale lumii (SUA,
Canada, China, Anglia, Italia, Elveţia, Grecia, Polonia ş.a.)47. Depinde de
44
B. Randoin, D.N. Popovici, Y. Rialland, Metoda de săpătură şi înregistrarea datelor
stratigrafice într-un sit pluristratificat, în „Cercetări Arheologice”, XI, 1998-2000, I, p. 199-234.
45
J. Chapman, Houses, Households, Villages, and Proto-Cities in Southeastern Europe, în
D.W. Anthony, J. Chi (eds.), The Lost World of Old Europe. The Danube Valley, 5000-
3500 BC, New York, New York University and Princeton University Press, 2010, p. 74-89.
46
Idem, Fragmentation in Archaeology. People, places and broken objects in Later
Prehistoric South East Europe, London, Routledge, 2000.
47
N. Ursulescu, Valorificarea cercetărilor româneşti referitoare la civilizaţia Cucuteni
continuarea acestei linii ascendente a cercetării arheologice prezente şi de

sprijinul şi atenţia acordate de autorităţi pentru ca valorile eneoliticului de la
est de Carpaţi să-şi găsească şi să-şi păstreze locul printre realizările de seamă
ale trecutului îndepărtat al omenirii.
prin expoziţii internaţionale, în „CercIst”, 27-29 (2008-2010), 2011, p. 303-323; A. Maleş,

Piese de tezaur din patrimoniul Complexului Muzeal Bucovina, în expoziţii internaţionale,
în „Suceava”, 34-36 (2007-2009), 2009, p. 109-112; M. Diaconescu, Muzeul Judeţean
Botoşani în expoziţiile internaţionale de la New York, Oxford şi Atena, în „AMS”, 9, 2010,
p. 272-275; A. Kovács, Expoziţia „Cultura Cucuteni – de la simbolism la artă” desfăşurată
la Accademia di Romania din Roma-Italia – un succes al patrimoniului botoşănean, în
„AMS”, 16, 2017, p. 122-127
BISERICA EVANGHELICĂ BOD.
CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DIN ANUL 2007
Florin Moţei
Evanghelical Church of Bod. Archaeological research in 2007

Abstract
Between 18.10-17.11.2007 preventive archaeological researches were

carried out at the evangelical church in Bod, Brașov County, which aimed at
granting archaeological discharge to perform restoration works of the monument.
For this purpose, eight sections were drawn outside the walls of the church, these
being between 3x1.5m and 2x2m. The researches were carried out by the
specialists of the County Museum of History Brasov. The excavations have
documented the existence of two phases of church building, clearly distinguishing
the foundations from the old ones. The archaeological material discovered is little,
consisting mainly of fragmentary building materials, small ceramic fragments and
human osteological remains left from the former cemetery shifted outside the
locality.
Keywords: Bod, evangelical church in Bod, preventive archaeological researches,

County Museum of History Brasov
Cuvinte cheie: Bod, Biserica Evanghelică din Bod, cercetări arheologice
preventive, Muzeul Judeţean de Istorie Braşov
În perioada 18.10-17.11.2007, la biserica evanghelică din comuna

Bod, str. Tudor Vladimirescu, nr. 134, jud. Braşov, au fost efectuate de către
Muzeul Judeţean de Istorie Braşov (arheologi Florin Moței și Alexandru
Stănescu) cercetări arheologice preventive realizate cu scopul acordării
descărcării de sarcină arheologică necesară pentru începerea lucrărilor de
restaurare a monumentului istoric încadrat în Lista Monumentelor Istorice
din România cu codul BV-II-m-B-11607.01, pentru biserica evanghelică şi
BV-II-m-B-11607.02, pentru fragmentele incintei fortificate. În afara
restaurării propriu-zise a bisericii, s-a urmărit şi consolidarea fundaţiilor în
partea exterioară ale acestora, fapt pentru care au fost trasate cele opt
secţiuni, care au avut ca scop surprinderea celor două faze de construcţie.
Biserica a fost puternic afectată de factori naturali, cutremurele din
ultimele două secole (1802, 1977, 1986 şi 1990), care au determinat
intervenţii majore repetate asupra structurii şi arhitecturii monumentului. În
30 Florin Moţei
urma cutremurului din 1802, biserica a fost dărâmată şi reconstruită pe

fundaţia veche, fapt atestat de cercetările arheologice din 2007. Construcţia
nouă era înconjurată de cimitirul medieval care a fost dezafectat în cel puţin
două rânduri (1802-1806; 1930), astfel că terenul din jurul monumentului
conţine oseminte umane aflate în poziţie secundară, multe dintre ele fiind
fragmentare şi împrăştiate pe întregul spaţiu dintre biserică şi incinta
fortificată. Biserica a avut de suferit şi din cauza deselor invazii care au
devastat întreaga zonă, satul fiind ars de câteva ori de-a lungul timpului,
însuşi numele localităţii Bod însemnând „satul ars”.
A doua supraveghere arheologică s-a desfăşurat în perioada 06-
21.05.2013, ca urmare a solicitării emise în 15.04.2013 de către preotul
paroh Peter Klein pentru efectuărea lucrărilor de hidroizolaţie a fundațiilor
exterioare ale bisericii. Lucrările au constat în excavarea manuală a unui
şanţ de 0,50 m lăţime la o adâncime de 0,60 m pe tot traiectul exterior al
zidurilor bisericii. Supravegherea lucrărilor nu a adus noi informaţii faţă de
cercetările anterioare.
Biserica fortificată din Bod, alături de cele din Hărman, Sânpetru,
Prejmer, Ghimbav, Vulcan, Codlea, Feldioara, Rotbav, face parte din
ansamblul fortificațiilor din Țara Bârsei, specifice peisajului medieval
transilvănean în care se regăsesc peste 100 de astfel de monumente. Practic,
fiecare comunitate transilvăneană rurală medievală se dezvoltă în jurul
bisericii care, fiind fortificată de-a lungul secolelor, devine punctul central al
desfășurării vieții cotidiene. De la încăperile lipite, practic, de zidurile
fortificațiilor, la turnurile în care erau depozitate proviziile (nelipsit fiind
așa-numitul „turn al slăninii”), pâna la ceasul şi clopotul așezate în
clopotniță, fiecare dintre aceste elemente are un loc bine definit în viața
cotidiană. În caz de pericol, locuitorii se retrăgeau în incinta fortificată unde
își duceau viața obișnuită.
Comuna Bod este situată în partea de nord-est a județului Brașov, la o
distanță de cca. 16 km de municipiul Brașov.
Localitatea a purtat diverse denumiri, fie în limba latină, germană,
maghiară sau română: 1368 – villa Bathfalua; 1377 – Brigondorf; 1395 –
Bothfalua; 1422 – Bothfalw; 1488 – Brengdorff; 1538 – Bathffalwa; 1616 –
Bottffalwa; 1762 – Bӧthfalva; 1850 – Both; Botfalva, Brenndorf, Bod –
18541. În harta publicată la Basel, în 1532, Johanes Honterus folosește
denumirea de Brendorf, nume folosit și astăzi în limba germană².
1
C. Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. 1, A-N, București, Ed. Acad.
R.S. Române, 1967, p. 87.
Biserica Evanghelică Bod. Cercetările arheologice din anul 2007 31
Prima atestare documentară datează din 1368, când este pomenită villa
Bathfalua, condusă de „comes Jakobus de Bathfalua”, căruia i se confirmă
anumite privilegii obținute de la regele Carol Robert de Anjou (1318-1342)
și Ludovic de Anjou (1342-1382)2. În 1395, regele Sigismund de
Luxemburg (1387-1437), după campania din Moldova, confirmă urmașilor
comitelui Jacob (unul dintre ei participase la campania militară) imunitatea
fiscală a două sate, interzicând locuitorilor din Brendorf să construiască o
altă moară în viitor3.
În 1415, două documente menționează comunitatea localităţii și a
comitelui din Brendorf care, împreună, cumpără cu 50 guldeni o zonă
împădurită din comitatul Sepsi4.
În 1420, regele Sigismund ordonă comunităților din Brendorf, Ghimbav
(Wydenbach), Sânpetru (Petersberg) și Hărman (Honigberg) să contribuie cu
materiale de construcție (piatră, lemn) la fortificarea orașului Brașov, același
lucru fiind cerut și de regele Ladislau al V-lea (1440/ 1444-1457) în 1454,
documentul comfirmând că localitățile sus menționate aparțineau scaunului
tribunalului Brașovului5.
În anul 1457, în timpul campaniei de represalii dusă de Vlad Țepeș în
Țara Bârsei, localitatea Brendorf, împreună cu alte așezări din Țara Bârsei,
este devastat6.
Anul 1471 consemnează o ceartă (conflict) între Brendorf (Bod) și
Petersberg (Sânpetru)7.
O inscripție din 1477 din biserica veche arată că atunci s-a încheiat
construcția „gotică” a bisericii8.
De la începutul secolului al XVI-lea provine cel mai vechi
recensământ al populației din Țara Bârsei. În anul 1510 în Brengendorf
trăiau 112 proprietari, șapte văduve, șase păstori, un morar, exista o școală,
o biserică, comunitatea din Bod fiind a opta ca mărime din Țara Bârsei9.
2
G. Nussbächer, Aus Urkunden und Chroniken, București, Ed. Kriterion, 1981, p. 36; H. Fabini,
Atlas der Siebenbϋrgisch Sächsischen Kirchenburgen und Dorfkircken, band 1, Monumenta
und AKSL (Monumenta Für Siebenbürgische Landeskunde), Hermannstad-Heidelberg,
2002, p. 93.
3
H. Fabini, op.cit., vol. 1.
4
Ibidem.
5
G. Nussbächer, op.cit., p. 37; idem, Din cronici și hrisoave, p. 61; H. Fabini, op.cit., vol. 1, p. 94.
6
H. Fabini, op.cit., vol. 1.
7
Ibidem.
8
G. Nussbächer, Aus Urkunden und Chroniken, p. 37.
9
Ibidem, p. 37; G.D. Teutsch, Über die Ältesten Schhulanfänge, în „Archiv des Vereins für
Siebenbürghische Landeskunde”, X, p. 228.
32 Florin Moţei
Recensământul din 1532, datorită vremurilor „neliniștite” și a epidemiei de

ciumă, arată că în Bod mai trăiau doar 80 de proprietari (gazde)10. În anul
1611 armatele voievodului muntean Radu Șerban, în urma conflictului cu
principele Gabriel Báthori, incendiază Brendorf-ul11.
În anul 1658 se consemnează faptul că turcii, tătarii, muntenii,
moldovenii și cazacii distrug șapte sate din Țara Bârsei, inclusiv Bodul12.
Anii 1718-1719 aduc o epidemie de pestă care face 448 victime, iar în
1737 un incendiu devastează grav comunitatea13.
În 1766 Universitatea Sașilor14 legiferează regimul de frontieră între
Brendorf și Kronstadt15.
Cutremurul din 1790 duce la prăbușirea turnului bisericii, sub
dărâmături fiind îngropată familia paznicului16.
Incendiul din 1844 distruge 87 locuințe, afectând 370 locuitori
(gazde)17.
Biserica
Biserica cu hramul Sfântului Nicolae (planşa 1, f. 1) este construită în
centrul localității, fiind inițial, ca majoritatea bisericilor săsești din Țara
Bârsei, edificată ca o bazilică romanică, din care se mai păstrează puține
elemente arhitectonice în zona portalului de vest18. Din păcate, față de alte
monumente similare din zonă, informațiile despre această biserică fortificată
sunt foarte puține, menționate fiind mai mult evenimentele tragice care au
lovit-o, chiar dacă este la fel de importantă ca și celelalte19. În 1456 biserica
10
G. Nussbächer, Aus Urkunden und Chroniken, p. 37; Zählung der Wirte im Sachsenland,
în „Quellen zur Geschichte der Stadt Brassó”, II, Braşov, 1889, p. 284.
11
S. Nösner, Des actae quaedam in partibus Hungariae et Transilvaniae, în „Quellen zur
Geschichte der Stadt Brassó”, IV, Braşov, 1903, p. 164.
12
H. Fabini, op.cit., vol. 1, p. 95; P. Benckner, Auszug aus dem diarium, în „Quellen zur
Geschichte der Stadt Brassó”, IV, 1903, p. 185.
13
T. Tartler, Tartlauer Chronik, în „Quellen zur Geschichte der Stadt Brassó”, IV, Braşov,
1903, p. 70.
14
Universitatea Sașilor: Säschisishe Nationsuniversität, înființată de către regele Matei
Covin (1458-1490), este organul politic de autoadministrare a districtelor Sibiului,
Brașovului și Bistriței, cu drept de reprezentare în dieta Transilvaniei. Universitatea Sașilor
a funcționat între 1488 și 1876, iar din 1876 până în 1936 ca fundație.
15
J. Teutsch, Historische Zugabe, în „Quellen zur Geschichte der Stadt Brassó”, IV, p. 386.
16
H. Fabini, op.cit, vol. 1, p. 95.
17
J. Teutsch, Besondere nachricht vom Burzenland, în „Quellen”, IV, p. 64.
18
19
W. Horwat, Die Baugeschichte der sächsischhen Kirckeburgen und Kirchen, în „Das
Burzenland”, IV, 1929, p. 125.
este grav avariată de un incendiu20, iar în urma cutremurului din 1790 turnul
clopotniței se prăbușește, fiind înlocuit cu unul nou în anul 179921. Un alt
cutremur devastator din 26 octombrie 1802 transformă clădirea într-o
grămadă de moloz împreună cu casa parohială care se afla între zidul
exterior și cel interior, aceasta fiind reconstruită între anii 1803 și 180422.
În urma unei „colecte de daruri” aprobate de guvernatorul
Transilvaniei în 1803, în anul 1804 începe reconstrucția bisericii peste
fundațiile celei vechi, aceasta fiind sfințită în anul 180623. Noua biserică are
corul de 11,50 m și 9,5 m lățime, sala 24 m lungime și 12,50 m lățime, iar
turnul (al treilea din istoria bisericii) până la șarpanta acoperișului înălțimea
de 22 m24. Un martor ocular menționează că „întreaga biserică de la turnul
cu clopot, până la cor, împreună cu mansarda și ambele ziduri laterale erau
prăbușite, orga și altarul, împreună cu tot ce era în biserică era distrus”25.
Biserica era înconjurată de un zid inelar, ale cărui proporții sunt necunoscute
întărit cu mai multe turnuri. Construcția clădirilor moderne din jurul
bisericii (fosta casă parohială – actuală primărie, construcțiile din zona
intrării) nu dă posibilitatea cunoașterii numărului exact de turnuri. O parte
din ziduri au fost întregi până în anul 1865, când locuitorii satului le dărâmă,
împreună cu ultimul turn: „sălbăticia omului a venit să concureze și chiar să
depășească distrugerile timpului”26. Atunci a fost distrus și „bastionul, ale
cărui ziduri erau decorate cu picturi murale colorate”27. Acest „bastion” este
turnul în care se afla o capelă (baptister), decorată cu picturi murale, lucru
întâlnit și la alte capele din Transilvania, la Mediaș28, Hărman29 sau
Râșnov30. Din cauza cutremurului din 1977, turnul deteriorat este restaurat
și cu donații provenite din Germania, lucrările fiind coordonate de ing.
Erhard Roth din Mediaș, inaugurarea fiind făcută în 6.11.197731. Ultimele
lucrări de restaurare interioară şi exterioară au început în 2007, în anul 2019
20
Ibidem.
21
W. Horwat, op.cit., p. 125; H. Fabini, op.cit, vol. 1, p. 96.
22
W. Horwat, op.cit., p. 124; H. Fabini, op.cit., vol. 1, p. 96.
23
H. Fabini, op.cit., p. 96.
24
Ibidem.
25
Ibidem.
26
O. Balász, A Székelfold Leírása, cap. Barczaság, XXIX.
27
Ibidem.
28
D. Jenei, Picturi murale din jurul anului 1500 la Mediaș, în „Ars Transilvaniae”, XXII,
2012, p. 49-63.
29
Idem, Pictura murală a capelei din Hărman, în „Ars Transilvaniae”, XII, 2002-2003, p. 81-102.
30
Idem, Pictura murală în Transilvania, 2008, p. 116-119.
31
34 Florin Moţei
acestea urmând a fi definitivate.

Actualul altar este construit în anul 186932 (planşa 1, f. 2), fiind
combinat cu orga, reprezentarea centrală fiind cea a Mântuitorului rugându-se
lângă un înger (probabil rugăciunea din Grădina Ghetsimani), pictată de
artistul Carl Dӧrshlag. Pictura este flancată de coloane realizate în stil clasic.
Amvonul este construit în 1806 în stil clasic33. Orga este construită în
1816 de către meșterul Johann Thois din Râșnov, în locul celei vechi
distruse în urma cutremurului din 1802, noua orgă având două claviaturi, o
pedală şi 18 registre34.
Cristelniţa, în formă de trofeu „cu un picior poligonal foarte mic, un nod
masiv şi o cupă largă”35, lucrată din piatră masivă, are inscripţionat anul 1491.
Vechile clopote au fost distruse în urma cutremurului din 1790, acestea
datând din 1480 (cel mare şi cel mic), respectiv 1511 (cel mijlociu). În 1879, în
clopotniţă se găseau trei clopote: unul mic din 1752, unul mijlociu din 1846 şi
cel mare din 179936. În anul 1916 două dintre clopote sunt rechiziţionate, doar
cel turnat în 1846 fiind păstrat, în 1922 find achiziţionate alte două clopote
comandate la firma Schilling din Apolda (Germania)37.
În partea stângă a bisericii după primul război mondial a fost construit
un monument al eroilor germani, monument care a fost mutat, odată cu
cimitirul, în afara localităţii, la 1 km de Bod, în stânga şoselei DJ 112A
Bod-Hărman, pe str. Cimitirului.
Localnicii mai în vârstă povestesc despre legenda existenţa unui tunel
care făcea legătura între incinta fortificată a bisericii şi Dealul Popilor
(Priesterhügel sau Gorganul de la Pod)38 situat pe malul stâng al Oltului la cca.
1 km est de Bod. Lângă biserică a fost construit un monument al eroilor sași
căzuți în primul război mondial, monument care a fost mutat în anii 1930,
împreună cu cimitirul, în afara localității pe str. Cimitirului (planşa 1/ 3).
Într-adevăr, lângă fosta casă parohială (actuala primărie) există un
canal care are un perete dinspre primărie zidit destul de recent (după
materialele folosite), care ar putea confirma legendele.
Cercetările arheologice au constat în trasarea a opt secțiuni după cum
urmează:
32
V. Roth, Siebenbϋrgische Altäre,Strasburg, 1916, p. 221.
33
34
Ibidem.
35
V. Virgil, Istoria artei feudale în Țările Române, 1959, p. 854.
36
H. Fabini, op.cit., vol. 1, p. 96.
37
Ibidem.
38
Fl. Costea, Repertoriul Arheologic al Județului Brașov, Braşov, 2004, p. 17.
Secțiunea 1 (planșa 4/ foto 1)

Secțiunea a fost trasată pe latura de est a bisericii, în dreptul corului,
măsurând 3x1,5 m, excavațiile ajungând până la adâncimea de 2,80 m față
de nivelul de călcare actual. Nu au fost descoperite vestigii arheologice
medievale, ci doar materiale de construcție fragmentare (cărămizi, țigle,
piatră, resturi de mortar) provenite de la lucrările succesive de reclădire și
restaurare a bisericii. Stratigrafia se prezintă astfel:
Profilul de est (planșa 4/ foto 2-profil est; planşa 11/ 1):
1. Nivelul de călcare actual este compus dintr-un strat vegetal (0,20 m)
care se suprapune peste rigola și trotuarul construit din piatră de râu în
jurul bisericii.
2. Rigola se află poziționată la 0,25-0,30 m sub nivelul actual de călcare la
cca. 1,3 m de zidul bisericii, aceasta fiind construită din piatră de râu, ca
și pavajul trouarului alăturat.
3. Sub nivelul pavajului se află un strat de depunere din anii 70-80 a
secolului trecut, când o parte din molozul rezultat din lucrările efectuate
în interior a fost depus în proximitatea bisericii. Acesta are o grosime de
cca 0,80 m și conține un prim strat format din țigla căzută de pe biserică
la cutremurele din 1977 și 1986, după care urmează un strat de moloz în
care pământul este amestecat cu argilă, tencuială și fragmente de
cărămidă.
4. La o adâncime de cca 1,20 m sub nivelul 3 se află un strat compus din
moloz format din piatră spartă, cărămizi și pământ cu grosimea de cca
0,30 m. Acest strat datează din perioada de reconstrucție a bisericii
(1802-1806), un argument în acest sens fiind faptul că acesta se află
imediat deasupra fundației vechi.
5. Un ultim strat este compus din humus de culoare neagră cu mici
amprente de mortar datând din perioada construirii primei biserici. Acest
strat este cuprins între 1,50 și 2,55 m adâncime, sub el situându-se
pământul viu (steril).
Profilele de sud (planşa 11/ 2) și de est
Prezintă o situație stratigrafică identică, se remarcă însă faptul că
fundația nouă a bisericii nu se suprapune perfect peste cea veche,
aceasta fiind în afară cu cca. 0,45 m.
Secțiunea 2 (planșele 5, 6 şi 12)

Secțiunea a fost trasată pe latura de nord, în apropierea sacristiei, la 1 m
distanță de aceasta. Secțiunea a fost trasată pe latura de est a bisericii, în
dreptul corului, măsurând 2x3 m, excavațiile ajungând până la adâncimea de
36 Florin Moţei
2 m față de nivelul de călcare actual și a avut ca scop surprinderea relației

dintre fundația bisericii vechi cu fundaţia celei noi. Stratigrafia se prezintă
astfel:
Profilul de vest (planşa 12/ 1):
1. Nivelul actual de călcare este compus dintr-un strat vegetal cu o
grosime de cca. 0,10 m, suprapus peste o rigolă aflată pe latura de nord
a secțiunii și peste un strat de moloz.
2. Pavajul rigolei este construit din piatră de râu, având o grosime de cca.
0,10 m și se află situat la cca. 3 m de zidul bisericii.
3. Sub pavaj se află un strat de moloz de cca. 0,70-0,80 m, strat care
probabil face parte din interiorul bisericii și este depus lângă ziduri. Se
constată lipsa materialelor arheologice.
4. La o adâncime de cca. 0,60 m se află un soclu din zidul unui monument
funerar cu o grosime de 0,50-0,60 m, el fiind parțial demantelat,
păstrându-se doar două laturi, de est și nord, a treia latură fiind
reprezentată de fundația de pe latura de nord, iar a patra, demantelată
fiind observată doar ca amprentă pe profilul de vest.
5. Sub soclu se află un strat de umplutură lat de cca. 0,65 m în care se
găsesc fragmente de oase umane, bucăți de cărămidă, pietre și var
provenite din intervențiile ulterioare.
6. Ultimul strat este este compus din humus de culoare neagră cu mici
amprente de mortar datând din perioada construirii primei biserici. Acest
strat este cuprins între 1,45 și 2,45 m adâncime, sub el situându-se
pământul viu (steril).
Profilul de sud (planșa 5/ 2; planşa 12/ 2):
Sunt evidențiate cele două faze de construcție ale fundațiilor bisericii,
așezate peste pământul viu (steril). Se observă că soclul mormântului a
fost așezat pe decroșul fundației vechi, fundația nouă devenind astfel
latura de sud a soclului.
Profilul de est (planșa 5/ 1; planşa 12/ 3):
grosime de cca. 0,15 m, suprapus peste o rigolă aflată pe latura de nord
a secţiunii și peste un strat de moloz.
2. Strat de dărâmătură (moloz) format din pământ, fragmente de cărămizi,
țigle, var.
3. Zidul mormântului lucrat din cărămidă lipită cu mortar.
4. Fundația veche a bisericii, lângă care se află pământ negru amestecat cu
mici bucăți de cărămizi, var, mici fragmente ceramice și oase umane
(bucăți de femur, bazin, humerus, craniu).
5. Pământ viu (steril).
Secțiunea 3 (planșa 7)
Secțiunea 3 a fost amplasată la o distanță de 1,50 m est față de portalul de nord al
bisericii, măsurând 3x1,5 m, excavațiile ajungând până la adâncimea de 1,90 m
față de nivelul de călcare actual și a avut ca scop surprinderea relației dintre
fundația bisericii noi cu cea a celei vechi. Diferențele față de adâncimile altor
secțiuni de pe această latură sunt datorate faptului că pământul a fost deranjat
de diverse intervenții desfășurate de-a lungul timpului.
Profilul de est și vest: sunt aproape identice, stratigrafia lor fiind
următoarea:
grosime de cca. 0,1 m.
2. Strat de umplutură cu o grosime de cca. 0,95 m compus din pământ
amestecat cu fragmente de țiglă, cărămidă și resturi osteologice umane,
provenit probabil din interiorul bisericii. Adâncimea maximă a acestui
strat față de nivelul actual de călcare este de cca. 1,15 m.
3. Strat relativ compact compus din dărâmătură de zid și cărămidă cu o
grosime de 0,10-0,25 m, datând probabil din perioada 1802-1806, când
a fost reconstruită biserica. Ca argument în favoarea accestei ipoteze
este faptul că stratul suprapune fundația veche, iar în apropierea laturii
de nord a bisericii se află o depunere consistentă de pietre cu o grosime
de cca. 0,30 m. În acest strat a fost descoperit un ancadrament de
fereastră sau de nervură provenită de la o arcadă.
4. Strat de umplutură datând din perioada anterioară reconstruirii bisericii,
în strat descoperindu-se numeroase fragmente de var și oseminte umane
fragmentare, deranjate, aflate în poziție secundară.
Profilul de sud (planşa 7/ 1):
Este reprezentat de latura de nord a bisericii fiind compusă din cele
două fundații suprapuse și un strat de steril.
Secțiunea 4 (planşa 7)
Secțiunea a fost trasată la vest de portalul nordic al bisericii, lângă o fântână
dezafectată, și are dimensiunile de 1,5x2,5 m, ajungând la o adâncime de
2,15 m.
Profilul de sud:
Este reprezentat de latura de nord a bisericii, compusă din cele două
fundații suprapuse, sub care se află stratul de pământ viu (steril).
38 Florin Moţei
Profilul de vest (planşa 4/ 2) este similar cu cel de nord, având următoarea

stratigrafie:
1. Strat vegetal cu o grosime de 0,10-0,15 m.
2. Strat de umplutură cu o grosime de cca. 0,95 m, provenit probabil din
interiorul bisericii, compus din pământ amestecat cu fragmente de țiglă,
cărămidă și resturi osteologice umane.
3. Strat, așezat pe fundația veche, cu o grosime de cca. 0,20 m compus din
dărâmătură de zid și cărămidă, datând probabil din perioada 1802-1806,
când a fost reconstruită biserica.
4. Strat de umplutură datând din perioada anterioară reconstruirii bisericii.
Se găsesc numeroase amprente de var, bucăți de cărămidă și oseminte
umane fragmentare. Grosimea acestui strat este de cca 0,75 m. În acest
strat au fost descoperite trei cranii umane.
Profilul de est
Este reprezentat de zidul și fundația porticului alăturat, fundația
coborând la o adâncime de cca. 0,90 m față de nivelul actual de călcare.
Sub această fundație se află un strat de umplutură de cca. 1,15 m, urmat
de pământul viu (steril).
Secțiunile 5, 6, 7 și 8 se află pe latura de sud a bisericii, și au

dimensiuni identice (2x2 m), diferind doar adâncimea, care scade treptat pe
direcția est-vest, din cauza faptului că solul a fost deranjat cu diverse
depuneri de umplutură, dar și de intervențiile prilejuite de consolidarea
bisericii sau strămutării cimitirului din curtea bisericii în afara localității.
Secțiunea are dimensiunile de 2x2 m și a fost trasată la doi metri vest de
zidurile portalului intrării de pe latura de sud a bisericii. Adâncimea la care
s-a ajuns este de 2,10 m.
Profilele de est, vest și sud sunt identice, având aceeași stratigrafie:
1. Strat vegetal cu grosimea de 0,15-0,20 m.
2. Strat de umplutură format din pământ, țigle sparte, tencuială, căzute de
pe biserică în urma cutremurului din 1977. Grosimea acestui strat este
de cca. 0,10- 0,25 cm.
3. Strat de umplutură datând din perioada reconstruirii bisericii (1802-1806),
cu grosimea de cca. 0,60-0,65 m. În compoziția acestui strat apar
fragmente de materiale de construcție și oseminte umane deranjate.
4. Strat de umplutură datând din perioada anterioară reconstrucției
bisericii, deosebit de stratul de deasupra prin consistență diferită,

amprentele de var și cărămidă fiind mai puține. Grosimea acestui strat
este de 0,60-0,75 m.
Secțiune are dimensiunile de 2x2 m și se află poziționată la vest de zidul
portalului intrării de pe latura de sud a bisericii. Adâncimea la care s-a ajuns
este de 2,10 m.
Profilele de est și sud (planşa 9/ 2) sunt identice având aceeași stratigrafie.
1. Strat vegetal cu grosimea de 0,15- 0,25 m.
este de 0,60-0,75 m.
Profilul de nord este reprezentat de latura de sud a bisericii, fiind compus
din cele două fundații suprapuse și pământ viu (steril).
Profilul de vest este reprezentat de zidul și porticul alăturat, fundația
coborând până la adâncimea de 0,80 m față de nivelul actual de călcare.
Sub această fundație se află un strat de umplutură, urmat de pământul
viu (steril).
Secțiunea are dimensiunile de 2x2 m și se află poziționată la colțul de est al
navei bisericii. Adâncimea la care s-a ajuns este de 2,20 m.
Profilul de nord (planşa 9/ 1)
Este reprezentat de latura de sud a bisericii fiind compusă din cele două
fundații suprapuse și pământ viu (steril).
Profilele de est, vest și sud sunt identice având aceeași stratigrafie:
40 Florin Moţei

este de 0,75-0,80 m.

Secțiunea are dimensiunile de 2x2 m și se află poziționată la colțul de est al
navei bisericii. Adâncimea la care s-a ajuns este de 2,20 m.
Profilul de nord (planşa 10/ 2)
Este reprezentat de latura de sud a bisericii fiind compusă din cele două
fundații suprapuse și pământ viu (steril). La nivelul primei fundații se
observă o groapă de var cu adâncimea de 1,40-1,50 m.
Profilele de est, vest și sud (planşa 10/ 1) sunt identice având aceeași
stratigrafie:
este de 0,95-1,2 m.
Concluzii:
Terenul de lângă zidurile bisericii prezintă un interes arheologic scăzut
din cauza lipsei de materiale arheologice şi a numeroaselor deranjări
antropice survenite de-a lungul timpului, beneficiarul lucrărilor putând să-si
desfăşoare activităţile propuse. S-a constatat că fundaţiile sunt construite
începând de la o cotă de cca. -1,9 m-2 m faţă de nivelul actual de călcare.
Cercetările au arătat existenţa a două faze de construcţie, una din secolul al
XIII-lea şi a doua ulterioară anului 1806.
Materialul arheologic este extrem de sărac, constând în materiale de
construcţie (ţigle, cărămizi, piatră, mortar, piroane, cuie) fragmentare,
fragmente ceramice din perioada modernă şi resturi osteologice umane.
Dintre materiale se remarcă totuşi un fragment de ancadrament de uşă lucrat
din calcar, descoperit în secţiunea 3.
2 3
Planşa 1: 1. Biserica evanghelică Bod (foto Hugo Thiess); 2. Altarul bisericii (foto Hugo
Thiess); 3. Monumentul eroilor sași din Bod din Primul Război Mondial
(foto Manfred Koponi).
42 Florin Moţei
Planşa 2: 1. Biserica Bod (după H.Fabini, 2002); 2. Plan general de săpături la

biserica evanghelică Bod din 2007.
Planşa 3: 1.Reconstituire biserică evanghelică Bod; 2.Planul bisericii evanghelice

Bod (după H. Fabini, 2002).
44 Florin Moţei
Planşa 4: Secțiunea 1: 1. foto secțiune; 2. profil est.
Planşa 5: Secțiunea 2: 1. profil est; 2. profil sud.
46 Florin Moţei
Planşa 6: Secțiunea 2: 1. profil sud; 2. profil est.
Planşa 7: Secțiunea 3: 1.profil sud; 2. secțiunea 4: profil vest.
48 Florin Moţei
Planşa 8: Secțiunea 5: 1, profil nord; 2. grundriss.
Planşa 9: Secțiunea 7: 1. profil nord; 2. secțiunea 6: profil sud.
50 Florin Moţei
Planşa 10: Secțiunea 8: profil sud; 2. profil nord.
1 2
Planşa 11: Secțiunea 1: 1. profil est; 2. profil sud; 3. grundriss.
52 Florin Moţei
Planşa 12: Secțiunea 2: 1. profil vest; 2. profil sud; 3. profil est.
CERCETĂRILE ARHEOLOGICE INEDITE ALE
PROFESORULUI DOCTOR ALEXANDRU ARTIMON
LA MĂNĂSTIREA RĂCHITOASA, JUDEŢUL BACĂU
Ion Mareş
Unpublished aechaeological discoveries by Professor dr. Alexandru

Artimon of Răchitoasa Monastery, Bacău County
Abstract
In 2008 started the European Project of Restauration of the cult monument

Răchitoasa Monastery, from Bacău County, intitled: „Restauration of the Răchitoasa
Monastery Ensemble in order to be part of the tourist circuit”. In accordance with the
normative acts relating of the historical monuments, in Răchitoasa Monastery has been
conducted an archaeological survey by professor dr. Artimon, from „Iulian Antonescu”
Museum Complex, Bacău County (expert in medieval archaeology, renown researcher of
the Romanian Medieval Times, that has conducted the archaeological discoveries of
Târgu Trotuș) and dr. Simona Farcaș, archaeologist. The archaeological report, has not
been published since and now, by doing so it is important to complete the informațion we
have of Răchitoasa Monastery.
Key words: Răchitoasa Monastery, Alexandru Artimon, archaeological discoveries

Cuvinte cheie: Mănăstirea Răchitoasa, Alexandru Artimon, săpături arheologice
Mănăstirea Răchitoasa este un important monument de cult, fiind

amplasată într-o frumoasă zonă colinară acoperită cu păduri de foioase, pe
valea râului Zeletin, la extremitatea de est a judeţului Bacău, în satul
Răchitoasa, comuna Răchitoasa (fig. 1). Este trecută pe lista monumentelor
istorice, Cod: BC-II-A-00892.
În apropiere de zidurile de incintă ale mănăstirii s-a aflat prima
biserică de lemn, cu hramul Cuvioasa Paraschiva, ctitorită la 1677 de către
Enache, mare clucer1, tatăl lui Ilie Țifescu2. Biserica a fost construită din
1
„Enache (Cunupi), fiul lui Eremia Cîrstian şi al fiicei lui D. Gheuca, căsătorit cu Safta, fiica lui
Stamate Hiotul, mare postelnic, şi cu Aniţa, fiica lui Dumitraşco Nacu, mare paharnic; nepotul lui
Bejan Gheuca. Spătar II 1666 aug. 20-1667 fbr. 5; spătar 1667 iul. 6-nov. 7; paharnic II
1668 iul. 11-1670 iun. 1; mare clucer 1672 nov. 10-1673 mart. 4; clucer 1679 febr. 28.
Înmormântat la Mănăstirea Răchitoasa. Copii: Ilie mare spătar, botezat de Iliaş Alexandru
voievod şi Postolache, mort fără urmaşi” (Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din
Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVII, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1971, p. 399).
2
Enache Ilie (Ilie Țifescu, din Țifești, Frige Vacă), fiul marelui clucer Enache (Cunupi), căsătorit
54 Ion Mareş
lemn de stejar3. A fost demontată în 1922, fiind mutată pe dealul opus mănăstirii
și a fost reparată între 1968-1969. Pe locul unde s-a aflat masa altarului acestei
bisericii a fost ridicată o cruce de piatră4, pe care se află o plăcuță de metal, pe
care sunt consemnate câteva date referitoare la lăcașul de cult.
Biserica Mănăstirii Răchitoasa, cu hramul Uspenia, Adormirea Maicii
Domnului, a fost construită la 16975 de către marele spătar Ilie Enache
Ţifescu (cognomen Frige Vacă), împreună cu soţia sa Teofana.
În conformitate cu testamentul ctitorului, zidul de incintă şi un rând de
chilii au fost ridicate de Teofana la 1704. Mănăstirea a fost înzestrată de
ctitor cu obiecte de cult, cu proprietăţi, mori, vii şi sălașe de ţigani. Conform
testamentului ctitorului, toate bunurile au rămas, după moartea timpurie a
sigurului său fiu Gavriil, Mănăstirii Răchitoasa.
La 1729, mănăstirea, cu toată averea ei, a fost închinată de către
nepoţii lui Ilie Enache Țifescu, epitropii Teodor Palade vistiernic şi Iordache
Cantacuzino vel spătar, metoh Mănăstirii Vatoped, de la Sfântul Munte
Athos. La 1738, biserica a fost dărâmată de cutremurul din 31 mai, care a
ţinut un sfert de oră. Mănăstirea Răchitoasa a rămas sub ascultarea
Mănăstirii Vatoped până la 1863, când averile mănăstireşti au fost
secularizate în timpul domnului Alexandru Ioan Cuza.
Ultimul egumen grec al mănăstirii a luat cu el piesele de argint şi alte
odoare valoroase, însă a fost oprit la Dunăre şi bunurile de patrimoniu au
fost înapoiate mănăstirii.
Episcopul Melchisedec a notat, la 1885, că biserica a fost înnoită şi
pictată de călugărul Daniil şi de un alt egumen, în secolul al XIX-lea, care
au fost pictaţi în nartică, în calitate de ctitori6.
cu Teofana, fiica marelui vornic Ion Racoviță, fiind cumnat cu domnul Moldovei Mihai Racoviță
și cu marele spătar Ion Palade; era rudă cu marele vornic Velicico Costin; a ocupat dregătorii
importante în divanul domnesc, precum: postelnic (22 martie 1683-15 octombrie 1685), mare
clucer (iunie 1686-15 ianuarie 1690), fost mare clucer (22 aprilie 1692), mare sluger (1692), fost
mare ispravnic de Tutova (8 ianuarie 1693), fost mare clucer (21 septembrie 1694), mare stolnic
(decembrie 1695-14 septembrie 1700), fost mare stolnic și caimacam (locțiitor de domn¸
septembrie 1700), mare spătar (septembrie 1703-decembrie 1704) (N. Stoicescu, op.cit., p. 399).
3
Biserica este lucrată din bârne masive de stejar, cu acoperiș din șindrilă; are pridvor
deschis, cu stâlpi la margini; un brâu în torsadă (caracteristic stilului muntenesc din sec. al
XVII-lea) împarte în două registre pereții exteriori ai bisericii; altarul are forma hexagonală.
4
Suntem convinși că, în timpurile medievale, în jurul bisericii a existat un cimitir. Nu se
păstrează semne de la morminte (cruci), însă, la suprafața solului, se observă alveolări care
semnalează morminte.
5
În timpul domnului Moldovei Antioh Constantin Cantemir (1695-1700, 1705-1707),
fratele domnului cărturar Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711).
6
Melchisedec Episcopul Romanului, Notiţe istorice şi archeologice adunate de pe la 48 de
Cercetările arheologice ale prof.dr Alexandru Artimon la Mănăstirea Răchitoasa 55
Pe la 1885, mănăstirea a fost transformată în penitenciar „pentru

oamenii fără căpătâi şi vicioşi”, construcţiile fiind reparate prin grija
prefectului fostului judeţ Tecuci, Tache Anastasiu7.
În timpul cutremurului din 1940, o parte a zidului de incintă, turnul de
nord-est şi clopotniţa s-au prăbuşit, iar biserica a fost grav avariată. O mare
parte din arhiva Mănăstirii Răchitoasa se află la Mănăstirea Vatoped din
Grecia. Mănăstirea a avut şi un fond valoros de carte de cult.
În perioada regimului comunist, mănăstirea a fost închisoare pentru
deținuți politici și azil pentru bătrâni. Înainte de restaurare, monumentul se
afla într-o stare deplorabilă de conservare.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Răchitoasa făcea parte din
plasa Zeletin, jud. Tecuci, fiind alcătuită din satele Bărcana, Fundătura,
Gunoaia și Răchitoasa, cu 1605 locuitori ce trăiau în 420 de case și 10 bordeie8.
Cercetările arheologice efectuate de prof.dr. Alexandru Artimon

(Complexul Muzeal Iulian Antonescu din Bacău) în 2008
În 2008, a fost derulat un proiect european de restaurare a
monumentului de cult, intitulat: „Restaurarea Ansamblului Mănăstirea
Răchitoasa în vederea introducerii în circuitul turistic”, început de firma
S.C. RESCON S.R.L. din Bacău.
În conformitate cu prevederile normelor legislative referitoare la
monumentele istorice, a fost efectuat un sondaj arheologic de către prof.dr.
Alexandru Artimon, expert în arheologie medievală, foarte cunoscut cercetător al
unor vestigii medievale, precum cele de la Târgu Trotuș, jud Bacău. Raportul
arheologic, întocmit de către prof.dr. Al. Artimon și dr. Simona Farcaș, este
important pentru completarea datelor referitoare la Mănăstirea Răchitoasa. Le
reproducem mai jos, în facsimil, fiind importante pentru completarea datelor
arheologice și istorice referitoare la acest monument de cult.
Săpăturile arheologice au continuat în 2014, fiind coordonate de către
subsemnatul, rezultatele cercetărilor fiind publicate9.
mănăstiri şi Biserici antice din Moldova, Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1885, p. 305.
7
Ibidem, p. 307.
8
https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_R%C4%83chitoasa,_Bac%C4%83u
9
Ion Mareș, Săpăturile arheologice din 2014 de la Mănăstirea Răchitoasa, com. Răchitoasa,
jud. Bacău, în „Carpica”, XLIV, 2015, p. 101-122; Idem, Date referitoare la Mănăstirea
Răchitoasa, din comuna Răchitoasa, județul Bacău, în Miscellanea Historica et
Arheologica in Honorem Vasile Ursachi Octogenarii (eds. Costin Croitoru și George Dan
Hânceanu), Brăila, Editura „Istros”, 2015, p. 445-459.
56 Ion Mareş
58 Ion Mareş
60 Ion Mareş
Mănăstirea Răchitoasa a fost restaurată și redată circuitului turistic.

Un singur lucru nu a fost rezolvat, infrastructura, drumurile județene
aflându-se într-o stare deplorabilă.
Fig. 1. Harta comunei Răchitoasa, jud. Bacău

(https://www.google.com/search?q=harta+rachitoasa+bacau&oq=harta+rachitoasa
+bacau&aqs=chrome..69i57.8976j0j8&sourceid=chrome&ie=UTF-8)
Fig. 2. Planul din 1972 al Mănăstirii Răchitoasa (Arhiva DMI)
62 Ion Mareş
Fig. 3. Mănăstirea Răchitoasa, plan de situație, sc. 1:500 cu amplasarea secțiunilor

arheologice practicate în 2008 (cu ştampilele: arheolog expert Alexandru Artimon
și arheolog specialist Simona Farcaș)
Fig. 4. Mănăstirea Răchitoasa, ridicarea topografică
64 Ion Mareş
Fig. 5. Mănăstirea Răchitoasa, casetele 1-2
Fig. 6. Mănăstirea Răchitoasa. casetele 3-4
66 Ion Mareş
Fig. 7. Mănăstirea Răchitoasa, casetele 5-6
Fig. 8. Mănăstirea Răchitoasa, caseta 10
68 Ion Mareş
Fig. 9. Mănăstirea Răchitoasa, caseta 11
Fig. 10. Mănăstirea Răchitoasa în timpul restaurării (2014)
Fig. 11. Mănăstirea Răchitoasa actual
FLAGELUL CIUMEI ÎN ISTORIA MOLDOVEI (SECOLELE XV-XIX)
Emanuel Bălan
The plague scourge in the history of Moldavia (the XV-XIX centuries)

Abstract
This study deals with the history of plague in the East Carpathian area in the
15th century and the second half of the 19th century. The principalities were
exposed to the risk of contamination from commercial transactions and military
operations. Between 1400 and 1800 in the Romanian Principalities some serious
epidemic waves evolved.
In Moldova and Wallachia, the disease spread mainly during the wars, being
brought by the occupation troops and the crews of the merchant vessels. So
between 1768 and 1830 the plague became almost endemic.
Since the 19th century there have been more effective sanitary measures to
fight the disease, especially during the Russian administration of General Kiseleff.
The press begins to publish tips for treating the disease, and a whole memoir
literature is dedicated to the scourge. The cholera was manifested after 1873, but
not with the same intensity and extent as before.
Keywords: the plague, cholera, The Principality of Moldova, undertakers,

quarantine
Cuvinte cheie:ciumă, holeră, Principatul Moldovei, ciocli, carantină
Cititorul de astăzi, informat adeseori până la suprasaturație, știe că

ciuma, boală de origine asiatică, numită de cele mai multe ori „moartea
neagră”, a fost cadoul făcut europenilor de puricii șobolanilor infectați cu
bacteria Yersinia pestis, în secolul al XIV-lea, cuprinzând aproape întregul
continent, în cele trei forme cunoscute (bubonică, pneumonică și
septicemică), care a făcut victime de ordinul milioanelor. Nu știm la ce dată
a apărut această cumplită boală în spațiul românesc, iar informațiile din
documente sunt disparate și cu mari dificultăți se pot face reconstituiri,
desigur, parțiale.
Se știe astăzi că bacteria care provoacă boala are o perioadă de
incubație de doar câteva zile, că are o evoluție rapidă, manifestată prin
dureri cumplite și inflamații ganglionare în zona inghinală, și este mortală
(90-100%) în următoarele 10 zile. Ciuma a reprezentat una din cele mai
grave şi înspăimântătoare contagiuni care a bulversat lumea medievală.
Flagelul ciumei în istoria Modovei (secolele XV-XIX) 71
Totuşi ea s-a făcut simţită şi în epoca modernă, pătrunzând din Asia în

Peninsula Balcanică în aproape toate satele turceşti. Astfel că oraşele
Constantinopol, Adrianopol, Sofia au fost expuse acestei epidemii,
constituind un teren favorabil pentru răspândirea ei şi în Ţările Române.
Principatele au fost expuse riscului de contaminare în urma tranzacţiilor
comerciale, dar şi a operaţiunilor militare. Între 1400 și 1800 în Principatele
Române au evoluat câteva valuri epidemice grave. Prima descriere a
simptomelor ciumei bubonice în Moldova îi aparţine lui Miron Costin, care
scrie că Ştefăniţă, poreclit „Papură Vodă”, „a căzut la grea zăcere, cu
herbinţeală de au stat frănitic, adică buiguit de hire” şi „i-au ieşit bilfă la o
mână”. Aşadar, febră, delir şi bubon1.
În Moldova şi Ţara Românească boala s-a răspândit mai cu seamă în
timpul războaielor, fiind adusă de trupele de ocupaţie şi de echipajele
vaselor de comerţ. Astfel că, între 1768 şi 1830, ciuma a devenit aproape
endemică.
Ciuma în spațiul est-carpatic este amintită în 1476, în plină campanie
a lui Mahomed al II-lea împotriva lui Ștefan ce Mare, epidemie răspândită
de soldații turci2. La începutul secolului al XVI-lea, în timpul domniei lui
Bogdan al III-lea cel Orb, este amintită în 1512 când a „fost boală și molimă
ucigătoare mare și neorânduială întru toate în țara Moldovei... când moarte,
când foamete”3.
La mijlocul secolului, în 1552, sub domnia lui Alexandru Lăpușneanu,
cronica lui Azarie menționează că „în acea vreme și în acel an a fost multă
moarte de boală în țara Moldovei”4, iar Grigore Ureche scria că „într-același
an fu omor mare și iarnă grea”5. Molima se întețește în perioada 1574-1577,
fiind favorizată de foamete, ca urmare a luptelor din 1574, când recoltele au
fost arse și prădate de către hoardele otomane și tătărești, ce l-au înlăturat de
la domnie pe Ioan Vodă cel Cumplit. Epidemia de ciumă din Moldova de la
acea dată este amintită de călătorul polon Maciej Stryjkowski, care vorbește
1
Radu Iftimovici, Istoria universală a medicinei şi farmaciei, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2008, p. 380.
2
Relatarea venețianului Giovanni Maria Angiolello, aflat în armata sultanului, în Călători
străini despre țările române, vol. 1, București, Editura Academiei RSR, 1968, p. 134-136;
Ștefan Ștefănescu, Demografia, dimensiune a istoriei, Timişoara, Editura Facla, 1974, p. 101.
3
Cronica sârbo-moldovenească, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. Publicate de
Ion Bogdan, Ed. revăzută și completată de P.P. Panaitescu, București, 1956, p. 192-193; Șt.
Ștefănescu, op.cit., p. 108.
4
Cronicile slavo-române, p.140.
5
Gr. Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu, București, 1958, p. 171; Șt.
Ștefănescu, op.cit., p. 114-115.
72 Emanuel Bălan
de o foamete mare urmată de ciumă6. În 1586-1588, un nou val de molimă a

cuprins spațiul românesc, inclusiv Moldova.
Aici, ciuma a venit din Transilvania, în 1588. Speriat de ciumă, Petru
Șchiopul a părăsit Iașul împreună cu curtea la 20 august, hălăduind pe la
Purcelești, la Hotin, Huși și Fălciu, sau în „tabere de câmp”, în corturi, până
la 15 noiembrie, când s-a reîntors la Iași7. La începutul veacului al XVII-lea,
din Transilvania, epidemia de ciumă s-a extins și în spațiul extracarpatic, în
Moldova aceasta fiind amintită de către demnitarul polon Ioan Potocki, care
scria regelului Sigismund al III-lea, la 13 septembrie 1603, că ciuma a
cuprins satele și târgurile de la hotarul de apus al Moldovei8. De aici molima
s-a extins, astfel că domnitorul Ieremia Movilă a părăsit Iașul, „rătăcind
peste păduri și câmpii cu toată casa mea”, așa cum îi scria regelui polon, în
noiembrie 16039.
În timpul domnitorului Vasile Lupu, ciuma a lovit în 1641 și 1646, pe
fondul secetei și a lipsei alimentelor, și în 1652, pe fondul acelorași cauze.
Despre această ultimă epidemie aflăm din scrisoarea domnitorului, adresată
din Roman, la 20 ianuarie 1652, dregătorului polon Luca Miaskowski, în
care se plângea de focul „atât de strașnic al ciumei” abătut asupra
Moldovei10. Tot despre această epidemie scria în jurnalul său, la 10
octombrie, călătorul englez Robert Bargrave: „Toate aceste părți erau
molipsite grozav de ciumă, căci pământul era aproape tot acoperit cu lăcuste
din cele de o culoare veninoasă... Toate acestea sunt semnele cele mai sigure
și fatale ale unui aer încărcat de molimă”11. O relatare a unor misionari
cataloci iezuiți, din 1652, atestă că „ciuma a băntuit toată țara; în această
calamitate, catolicii molipsiți de boală au fost asistați așa de bine de ai noștri
rânduiți în diferite locuri ale acestei misiuni, încât nici unul nu a pierit de
această molimă”.12
La 1661, Moldova a fost din nou bântuită de ciumă, așa cum nota
venețianul Ballarino la 10 septembrie, într-o notă către dogele Veneției, că
Țara Românească și Moldova erau pustiite de ciumă13. În Moldova,
6
Pompei Gh. Samarian, Din epidemiologia trecutului românesc. Ciuma, București, 1932, p. 35.
7
Documenta Romaniae Historica. Seria A. Moldova, veac XVI, III, 1951, p. 396-402, doc. 492-498.
8
Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu Hurmuzaki, Supliment II,
vol. II, p. 298.
9
Pompei Gh. Samarian, op.cit., p. 41-42.
10
I. Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul
al XVII-lea, București, Editura Academiei RSR, 1983, p. 163, doc. 95.
11
Călători străini despre țările române, vol. V, București, 1973, p. 487.
12
Ibidem, p. 505.
13
Hurmuzaki, op.cit., vol. V, part. 2 (1650-1699), p. 87.
dezastrul s-a făcut resimțit însoțit de o foamete cumplită în timpul domniei

lui Ștefăniță vodă, fiul lui Vasile Lupu, cel supranumit „Papură Vodă”,
deoarece oamenii mâncau papură uscată în loc de pâine14.
În timpul războaielor turco-polone din perioada 1672-1676, o nouă
epidemie de ciumă a cuprins spațiul Moldovei. Ion Neculce spune că „s-au
scornit o cium[ă] mare în to[a]tă ț[a]-ra... la Ve[lea]to 7183 (1675) de în
luna lui iuni s-au ținut pân-la ghenar. Ș-au murit oameni cât nu-i pute
îngropa și-i arunca prin gropi, de-i năruia. Iară Dumitrașco Vodă
(Cantacuzino), vădzîndu atâta omor, au ieșit în diial la Gălata cu boierii și
acolo șede”15. Într-un document din 1676 se arată că, la Iași, cadavrele
zăceau pe ulițe, printre gunoaie16. În această perioadă se înmulțesc breslele
de ciocli, unele primind privilegii de la domniei, precum cea din Focșani, de
la mitropolitul Dosoftei în 1674, iar cei de la mănăstirea „Trisfetitele” din
Iași, de la Antonie Ruset la 20 august 167617. Aceștia, pe lângă atribuțiile de
gropari, îndeplineau și rolul de examinatori ai maladiei și de îngrijitori ai
celor ciumați. Către sfârșitul secolului, ciuma care a bântuit în timpul lui
Constantin Duca și a lui Antioh Cantemir este consemnată în documente,
alături de noi privilegii acordate breslei cioclilor din Iași și din Roman18.
Secolul al XVIII-lea a debutat cu o nouă epidemie de ciumă, în timpul
celei de-a treia domnii a lui Mihai Racoviță, în anii 1717-1720. Cronica
logofătului Nicolae Muste amintește de această ciumă venită „după foamete,
omor, bocete și vaete în toate părțile”19. Aceste evenimete sunt redate
succint și de Ioan Neculce, iar pe larg în cronica anonimă atribuită lui
Alexandru Amiras și de cronica Ghiculeștilor. În prima jumătate a secolului,
în Moldova, ciuma alterna cu foametea și lipsurile. În 1729 ciuma a reapărut
sporadic, în sudul Moldovei, la Galați, pentru ca în 1730 să se întindă și în
nord, la Hotin20. În perioada războiului ruso-austro-turc din 1737-1739,
Moldova, ca de altfel tot spațiul românesc, a fost băntuită de ciumă.
Cronica lui Neculce spune că, în decembrie 1737, foametea a fost însoțită
si de ciuma care „s-ațâța în Eș. Și au ținutu puțin, vreo lună acel omoru”21.
14
Miron Costin, Opere, București, 1958, p. 195.
15
Ion Neculce, Opere, București, 1963, p. 246.
16
C. Șerban, Breslele de ciocli din Moldova în secolul al XVIII-lea, în „Lupta
antiepidemică”, p. 85.
17
Ibidem, p. 86; Pompei Gh. Samarian, op.cit., p. 79.
18
Ibidem.
19
Letopisețul Țării Moldovei... 1669-1729, atribuit lui Nicolae Muste, în „Cronicele
României”, III, editor Mihail Kogălniceanu, București, 1874, p. 69.
20
Pompei Gh. Samarian, op.cit., p. 74-75.
21
I. Neculce, op.cit., p. 805-806.
74 Emanuel Bălan
Epidemia a răbufnit în vara anului următor, când „ s-au și început mare ciumă
la Eș și au ținut pân-despre toamnă omorul, toată vara pân-la luna lui
dechemvrie. Iar Grigore vodă au eșit afară cu ordie la Socola în fundul văii, de
au șădzut toată vara. Și începând şi în ordie a pica câte un om de ciumă, s-au
mutat la Țuțora desprie toamnă, ca să să mai răcoriască de boală”22. Și cronica
lui Enache Kogălniceanu afirmă că „începuseră a se auzi pe uni locuri de
ciumă, cari nu dă puțină spaimă la tot norodul... Cari boală au intrat în iarnă
pi-ncet iar de primăvară s-au ațițat foarte tari, cât și domnie au ieșit cu urdia
iar la Frumoasa, mai pre urmă și la Socola. Împrăștiindu-să norodul, că atâta
mure cât nu-i pute dovedi cu îngropatu, ce rămâne pe câmpii de-i mânca fierăle,
fiincă poroncisă Vodă câți îi love boala îi scote la câmpu, orânduind și o breaslă
pentru căutarea bolnavilor, care le zii ciocli”23.
În anii 1758-1761, în timpul domnitorului Ioan Calimachi, ciuma a
bântuit endemic, iar știri despre epidemie aveam în mare parte de la
autoritățile austriece care au impus restricții la trecerile de frontieră.
Domnitorul Grigore Calimachi a înființat, în 1761, un spital pentru ciumați
la mănăstirea Hlincea din Măgura Iașului, care ținea de Spiridonie24.
Funcționau bresle de ciocli în marile orașe, la Iași, Focșani, Roman, Târgu-
Frumos și Botoșani, care erau scutite de bir25.
Noul război ruso-austro-turc din 1768-1774, desfășurat din nou pe
teritoriul Principatelor, a reactivat ciuma ce a bântuit cu furie în Moldova. Ea s-a
declanșat după ocuparea portului Galați de către trupele ruse ce intraseră în
Moldova, în 1769. Descrierea epidemiei a fost făcută de către medicii militari din
armata rusă, printre care Gustav Orraeus și Johann Martin Minderer26. Orraeus
relatează, în lucrarea sa Descriptio Pestis quae anno MDCCLXX in Iassia…
grassata est, că sosind la Botoșani la 9 mai 1770, constată că „a fost adusă, cu
două luni înainte, de niște călători din Iași. De atunci face ravagii teribile. În curs
de șase săptămâni, mai mult de vreo 800 din cei vreo 2-3000 de locuitori au
murit. Cei rămași în viață au fugit îngroziți spre Carpații apropiați, negăsind însă
nici acolo salvarea în care sperau. Foarte mulți au adus cu ei germenul
contagiunii și au pierit acolo” 27. Pleacă spre Iași unde sosește la 10 mai,
22
Ibidem, p. 807-808.
23
Letopisețul Țării Moldovei..., p. 4; Pompei Gh. Samarian, op.cit., p. 84-85.
24
Pompei Gh. Samarian, op.cit., p. 100.
25
C. Șerban, op.cit., p. 92-94.
26
Informații de interes medico-sanitar cu privire la principatele dunărene în vremea
războiului ruso-turc 1768-1774, în vol. Din tradițiile medicinii și ale educației sanitare.
Studii și note, sub redacţia lui G. Brătescu, București, 1978, p. 109-118.
27
V. Bologa, A. Simplăceanu, T. Ghițan, Un document rusesc important pentru istoria
situația de aici fiind mai bună decât la Botoșani, dar măsurile luate de
autorități erau cele obișnuite: „cioclii anume angajați duc morții în cimitirul
special din afara orașului, iar pe bolnavii care sunt recunoscuți îi duc într-o
pădure apropiată. Dar cea mai mare parte din ei rămân ascunși în locuințe.
Un mijloc preventiv în care au mare încredere este aprinderea de focuri pe
ulițe și în curți, în care se aruncă grămezi de gunoaie, de oase și alte
rămășițe, care, arzând cu flacără domoală, produc un fum rău mirositor... Nu
se cunoaște nici un fel de leac folosit împotriva ciumei în afară de teriacul
venețian. Cei avuți sunt aprovizionați cu el și îl consideră ca mântuitor”28.
Evident condițiile nu au oferit posibilitatea constatării exacte a numărului
morților, dar medicii estimau că ar fi vorba despre jumătate din populație29.
Orraeus oferă și alte informații, precizând că „moldovenii, mai ales cei
săraci, își duceau în ascuns ciumații, chiar dacă le erau îndeaproape înrudiți,
în pădurile apropiate, pentru ca să nu devină suspecți. Le făceau din foi,
iarbă și cârpe, la locuri umbroase, un culcuș pe care îi așezau. Le dădeau un
vas cu apă și ceva alimente și pe urmă îi părăseau în starea lor jalnică… Cei
care mai aveau puțină putere, își culegeau câteva vreascuri și își făceau un
foc; când mureau erau îngropați de ciocli, dar adesea această măsură era
neglijată și cadavrele erau mâncate de câini, de fiare și de viermi”30. Ciuma
a scăzut în intensitate după mijlocul lunii iunie, astfel că la sfârșitul anului
epidemia era stinsă. Despre această epidemie avem o informație și dintr-o
însemnare anonimă, păstrată pe o Cazanie, că a ținut din Postul Mare „până
la anul”, adică până la începutul anului viitor, respectiv 176931.
Din 1770 avem o altă însemnare a unui călugăr de la Putna care
terminase de tradus Rînduiala călugăririi din slavonă în limba română.
Războiul ruso-turc cuprinsese teritoriul Moldovei, „fiind și ciumă mare, în
țară, la Iași, la Botoșani și la alte locuri”32.
Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, la 1795, epidemia a cuprins
Moldova, informații despre epidemie fiind furnizate de către consulatul rus
de la Iași. Primele informații ale consulului Ivan Ivanovici despre izbucnirea
epidemiei sunt din 2 mai 1795, în informarea către ministerul de externe rus.
ciumei de la Iași din 1770: lucrarea lui G. Orraeus, în vol. Contribuții la studiul
legăturilor medicale româno-ruse, București, 1952, p. 37-38.
28
Ibidem, p. 39-41.
29
Ibidem, p. 42.
30
Ibidem, p. 45.
31
Ioan Caproșu, E. Chiaburu, Însemnări de pe manuscrise și cărți vechi din Țara Moldovei,
vol. II, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2008, p. 181.
32
Ibidem, p. 199.
76 Emanuel Bălan
Într-o altă informare, din 7 noiembrie, semnala apariția acesteia la Vaslui,

criticând refuzul domnitorului Alexandru Callimachi de a înființa carantine
și a izola bolnavii33. În 1796, epidemia s-a extins, astfel că în primăvară
cuprindea ținuturile Suceava și Neamț, iar diplomatul rus Severian era mirat
de refuzul mitropolitului Iacov Stamate de a contribui la fondul de ajutorare
a înfometaților. Într-o altă informare către Petersburg, diplomatul arăta că la
17 iunie la Iași a avut loc o procesiune religioasă pentru îndepărtarea
ciumei, care părea să se potolească. Dar epidemia a răbufnit cu toată puterea
în toamna anului 1796, când diplomatul informa, la 10 octombrie, că ciuma
s-a extins în ținuturile Focșani, Putna, Orhei, Huși, Galați și chiar la Iași34.
Reacția autorităților a fost promptă, fiind instalate lazareturi la Vaslui,
Sculeni, Zagarance, Țuțora, Caiuțu și Lunca Mare, perioada de carantină
variind în funcția de poziția socială de la 10 la 15 zile35. Însemnări pe
diverse cărți de cult sau pomelnice avem și pentru această epidemie. În
octombrie 1797, o însemnare anonimă menționa că epidemia ajungea în
satul Fundoaia, provocând „mari frică și groază” în tot satul. Mai întâi s-a
îmbolnăvit un copil din familia lui Mihai Rusu, apoi a fost lovită întreaga
familie, care s-a pierdut. Preotul Teodor, „cari au ținut poporul” 40 de ani, a
murit imediat, probabil după înmormântare, pentru că, la cei peste 80 de ani,
nu rezistase epidemiei.
Epidemia se extinde ajungând și în zona Putnei, așa cum nota autorul
anonim pe o Alexandrie, unde era jelit Ștefan Raerez, fost dascăl ce învățase
„vreo 288 școlari, copii din târg, din Moldova, din raia, din Cordun”36.
În 1812, în timpul domniei lui Scarlat Calimachi (1812-1819), ciuma a
izbucnit în Moldova, decimând jumătate din populația Târgului Neamț, astfel
încât cei rămași s-au retras în corturi, pe dealul Humuleștiului, pe drumul
Pietrei37.
În noiembrie 1814, ambasadorii străini din capitala Moldovei se plângeau
că slujbașii lazaretelor și carantinelor întrețin înadins zvonul despre epidemie,
deoarece slujbele le aduc venituri bune, deși epidemia era stinsă38.
În 1816 „mari tulburări” s-au fãcut de frica ciumei, mai ales că înainte
de aceasta fusese o eclipsă de soare, care durase „4 ceasuri”, în plină zi de
33
Paul Cernovodeanu, Paul Binder, Cavalerii apocalipsei, București, Editura Silex, 1993, p. 179.
34
Ibidem.
35
Ibidem.
36
Ioan Caproșu, E. Chiaburu, op.cit., vol. III, p. 12-13.
37
Josef Kaufman, Cronica comunităților israelite din județul Neamț, tom II, Piatra Neamț,
Tipografia Record, 1928-1929, p. 303.
38
Pompei Gh Samarian, op.cit., p. 329.
marți39. Peste doi ani însă, epidemia avea să cuprindă Principatul Moldovei
de la Galați la Botoșani, fără a ocoli capitala țării, și nu mic va fi fost
numărul victimelor în cele două luni, din septembrie până în noiembrie
1818, cât a durat molima40. În septembrie epidemia era extinsă la Neamț și
Bacău, acolo unde, la 7 septembrie, clucerul Alexandru Ureche, tatăl
istoricului V.A. Ureche, este trimis de domnie pe lângă ispravnic ca
supraveghetor în combaterea ciumei41. Interesant este un pitac al
domnitorului Scarlat Calimachi, din 13 noiembrie 1818, către clucerul Alex.
Popovici, prin care îl însărcinează să meargă la Neamț, să cerceteze și să ia
măsuri împotriva răspândirii ciumei „scoțând pe cei molipsiti și cu prepus
afara din sat în colibi, în pază cuviincioasă spre a nu se amesteca unii cu
alții, cu îndatorire ca pe fiește-care di să se spele și să se aerisească lucrurile,
să înconjure satul cu străji, ca nici să esă nici să intre nimenea până după
potolirea bolei. Pentru cele trebuinciose ale mâncării să nu pătimescă
locuitorii, iar la casele molipsite să li se strice acoperământul, podul și
ferestrile și să se arunce apă spre curățirea lor, iar omenii ce vor remâne în
sat să se păzescă unii de alții”42.
În Botoșani, boala a revenit în anul următor, 1819, și a durat de la Sf.
Maria Mică până după Crăciun43. În iulie 1819, în Bârlad, dascălul Dumitru
ot Tuchiloie nota că boala făcuse „omor de ciumă... și au murit mulțime de
suflete”44.
Dacă la 1815 ciuma făcea ravagii la Galaţi şi Focşani, întinzându-se la
1816, 1818 spre Bacău, Târgu Neamţ, atunci în martie 1819, epidemia făcea
victime şi la Iaşi. Cu acest prilej localităţile contaminate au fost izolate şi s-a
instituit un cordon sanitar pe Prut şi la Galaţi45.
Izbucnirea epidemiei în primăvara anului 1819 este atestată de
consulii străini aflaţi la Iași. Consulul prusac Ioan Marco îi scria baronului
Von Schladen despre primirea sa de către domnitorul Scarlat Callimachi şi
izbucnirea ciumei în Moldova: „Am găsit de cuviinţă să vă informez,
Excelenţă, că ciuma s-a ivit în mai multe sate din Moldova şi ieri a avut loc
chiar un incident la extremitatea oraşului Iaşi, astfel că numeroşi boieri de
39
Ioan Caproșu, E. Chiaburu, op.cit. vol. III, p. 374.
40
Ibidem, p. 438.
41
Pompei Gh Samarian, op.cit., p. 343.
42
Iacob Felix, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începutul
secolului al XX-lea, vol. I, p. 296.
43
Ibidem, p. 445.
44
Ibidem, p. 456.
45
Istoria românilor, vol. VI, Bucureşti, 2002, p. 71.
78 Emanuel Bălan
aici deja au închis casele”46. Pe 19 iunie, domnitorul a luat o serie de măsuri

care au nemulțumit populația, fiind nevoie de intervenția armatei, peste 50
de moldoveni fiind răniți sau uciși. Acest incident este foarte bine descris de
către baronul Ludovic Kreuchely, agent prusac la Iași. Acesta declara că
totul a pornit de la medicii care vedeau ciumă în orice caz, astfel că o
Comisie numită de Domnitor și condusă de vistiernicul Iordache Roset a
luat măsuri dure pentru a împiedica extinderea epidemiei. În acest scop, aga
Alexandru Mavrocordat a cerut agentului austriac să impună supușilor
austrieci ascultarea poliției moldovenești, pe tot timpul ciumei. Supușii
austrieci și prusieni au înaintat pe 8 iunie o petiție agentului austriac, dar
mulțimea strânsă la mitropolie a pornit spre palatul domnesc, unde în
agitația formată, unii albanezi au tras în mulțime47.
La 25 iunie 1819 baronul Ludovic Kreuchely-Schwerdtberg menţiona
consulului Marco: „Cu toate speranţele contrare, 4-5 situaţii de ciumă s-au
constatat la Iaşi. Casele boierilor şi consulatele sunt închise, oraşul este
consternat. Lumea nu crede, dar Aga însuşi le-a menţionat de tristul adevăr. La
Galaţi ar fi izbucnit iarăşi boala, iar la Bucureşti nu s-a luat încă nici o
măsură”48.
Starea grea a Principatului Moldova la 1819 este descrisă şi de
călătorul grec Kosmeli, care menționa că trecerea Prutului se face pe la
carantina Sculeni, iar la Iași, imediat după revolta contra măsurilor
împotriva carantinei, în curți ardeau grămezile de gunoi, prăvăliile stăteau
închise, vânzarea se făcea după gratii şi banii se puneau în oţet. Oamenii cu
basmaua la nas se feresc pe străzi de a se atinge şi îşi vorbesc numai de
departe. Căruţe cu bolnavi sau numai suspecţi şi bagaje merg cu steaguri
roşii pe strada mare, precedate de un arnăut călare şi urmate de câinii
credincioşi49. În unele oraşe din Moldova, precum Iaşi, străzile principale
erau pavate cu nişte bârne în curmeziş. Când ploua mult, bârnele se
desprindeau şi pluteau pe noroi, ca pe o gârlă de lavă. Sub aceste bârne se
adunau toate murdăriile şi toate infecţiile, adeseori animale moarte
putrezeau sub ele50.
Din corespondenţa diplomatică şi rapoartele consulare franceze şi cele
austriece, selectate în colecţia Hurmuzaki, aflăm că una din cauze pentru
46
Hurmuzaki, op,cit,, vol. X, 1763-1844, p. 455.
47
Ibidem, p. 52-54.
48
Ibidem, p. 457.
49
N. Iorga, Istoria Românilor prin călători, Bucureşti, 1981, p. 464.
50
A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. VI. Istoria contemporană de la
restabilirea domnilor pământeni până la îndoita alegere a lui Al.I. Cuza, Iaşi, 1893, p. 567.
declanşarea flagelului epidemiologic a fost comerţul cu Imperiul Otoman şi

cu cel Austriac.
Un exemplu elocvent ar fi discuţia dintre consulul francez din
Moldova, Hugo, cu vicontele Chateaubriand, din 1824, despre schimbările
miniştrilor turci, despre grecii din ţară (Moldova) şi diferite ştiri din Iaşi. Se
menţiona că un francez din Moldova i-a raportat consulului Hugo că ciuma
s-a răspândit în Iaşi din cauza a doi marinari turci (contaminaţi), care au
staţionat în Galaţi. Astfel, numărul celor contagiaţi de ciumă a fost în jur de
24 de persoane, iar al celor decedaţi – 30 de persoane51. Alte atestări ale
manifestării ciumei în posesiunile Imperiului Otoman (Principatul Moldova)
sunt menţionate şi de documentele de arhivă. Războaiele ruso-turce din anii
1806-1812, 1828-1829 şi-au lăsat şi ele amprenta în răspândirea molimei,
adăugându-se şi lipsa unor norme sanitare.
Punctul culminant al extinderii molimei pentru Principatele Române s-a
manifestat în anul 1829.
Sursele documentare amintesc cifra de peste 35.000 de persoane
decedate, civili şi militari, cuprinzând 36 de oraşe şi 5.496 de sate52.
Extinderea molimei a provocat temerea de pătrunderea ei în armată, care
trebuia să vină de peste Dunăre în cartierele de iarnă. Oraşele sufereau de
foame. Cheltuielile pentru necesităţile militare creşteau. Ciuma apărută în
Ţara Românească, s-a extins ulterior spre Focşani şi spre Basarabia. Despre
starea dezastruoasă a lucrurilor scrie P. Kisseleff, administratorul rus al
Ţărilor Române, în urma războiului ruso-turc din anii 1828-1829.
Astfel, după două luni de la încheierea tratatului de la Adrianopol,
administratorul face ştiută situaţia Ţărilor Române: ,,Ciuma care se
răspândise în Muntenia de la 1812, la începutul războiului s-a răspândit în
ambele Principate, la 1829 bântuia în ambele principate, 23 oraşe, 300 sate.
Trebuinţa măsurilor de carantină, ţăpuirea oraşelor şi a satelor îngreuiau
mijloacele de trai, împiedicând aducerea proviziilor de hrană de la un loc la
altul. Rechiziţia pusă în lucrare în timpul verii din 1829 a provocat
nemulţumiri în popor. În 5 săptămâni au fost curăţate 36 de oraşe şi 3.496
de sate, iar la 1 ianuarie 1830 ciuma încetase, la 15 aprilie nu rămăsese nici
un bolnav”53.
Evident, pentru a diminua extinderea contagiunii, P. Kisseleff adoptă
anumite dispoziţii pentru administrarea ţării. Printre acţiuni se pot enumera:
51
E. Hurmuzaki, op.cit., Supliment I, vol. V, 1822-1839, Bucureşti, 1894, p. 1181.
52
Ibidem, Supliment 1, vol. IV, 1802-1849, Bucureşti, 1891, p. 433.
53
A.D. Xenopol, op.cit., p. 83.
80 Emanuel Bălan
a) Alcătuirea unui plan pentru revizuirea şi curăţarea generală, în

ambele Principate, şi care, să fie pus în aplicare sub supravegherea a trei
generali şi mai mulţi ofiţeri militari, funcţionari de carantină, medici, cu
ajutorul boierilor şi a clerului local.
b) Instituirea circumscripţiilor de supraveghere, autorităţile locale
fiind obligate de a raporta celor superioare despre cazurile de ciumă şi
holeră. Este înfiinţată o linie de carantină de-a lungul Dunării, iar în funcţia
de inspector general al întregii linii este numit Mavros, ajutat de ruşi.
c) Întreprinderea măsurilor pentru combaterea foametei. Locuitorii
urmau să primească făină din rezervele armatei şi o parte urma să fie adusă
din Odesa54.
Tabelul 1
Singura mărturie din spațiul moldav a unui bolnav de ciumă este a

călugărului Anania: „1829, luna mai 4, 4 săptămâni după Paști, m-am
îmbolnăvit de ciumă. Începutul a fost astfel: la 2 săptămâni după Paști am
venit de la călugărițe, în a 3-a am slujit, iar într-a 4-a săptămână începuseră
să tragă clopotele de utrenie. Am venit și eu și am stat până la psaltire și a
început să mă ia cu frig de la picioare și gâtul a început să mă doară și să se
astupe. Am început să mă plâng celor care stăteau lângă mine și ei m-au
sfătuit să mă afum cu albăstrele; eu m-am afumat, dar nici un folos. Am
mers și la liturghie, după liturghie m-am dus, ca de obicei, la votcă, la
stăreție, și văitându-mă că m-a luat ca un vârtej repede, nimeni mi-a dat cel
mai mic sfat ce să fac. În seara aceleiași duminică m-am dus la trapeza a
doua, dar am mâncat doar puțin, iar luni mi-am fost numa sete de apă și așa
am suferit 16 zile, ca și când ar fi fost începutul chinurilor iadului. În zilele
acelea nu am putut nici să dorm, nici să mănânc ceva și am trăit doar cu ceai
54
Ibidem, p. 84.
de vindecea, iar a 16-a zi boala mea s-a potolit și mi-a fost mai ușor”55.
Datorită măsurilor întreprinse la frontieră şi în cadrul satelor ciuma
scade spre 1830. Totuși pericolul nu trecuse. Epidemia de ciumă izbucnită
în 1829 în Rusia centrală și sudică a alarmat autoritățile din Principate,
prima tință fiind Moldova. Astfel, în 17 decembrie 1830, Divanul de la Iași
s-a întrunit de urgență pentru a lua posibile măsuri în calea evoluției ciumei.
Acesta a hotărât instituirea unui cordon de carantină de-a lungul Prutului, de
la Galați la Mamornița, unde au fost săpate bordeie pentru adăpostirea unor
grupe de câte patru străjeri, iar un supraveghetor călare – mazil, era
însărcinat să patruleze zilnic între bordeie, pentru ca nimeni să nu treacă
neobservat peste hotar. Punctele de trecere cu Basarabia au fost închise,
accesibile fiind doar cele de la Sculeni și Lipcani, unde călătorii erau supuși
carantinei timp de 14 zile56. Au fost luate și măsuri suplimentare de
siguranță, fiind înființate două noi spitale în Iași, conduse de medicii
Fornete și Anton Fotino, dar și la ținuturi, unde au fost numiți doctori:
Gorghidan la Herța și Dorohoi, Antonie Caruso la Botoșani și Hârlău,
Vasile Burger la Cârligătura și Iași, Aloys Terț la Roman și Petrache Lieb la
Bacău, iar administrația militară rusă a distribuit medicamente medicilor ce
mergeau prin satele contaminate57.
Însă, în ciuda acestor măsuri, ciuma pătrunde în Moldova unde,
începând cu luna mai 1831, face ravagii. La începutul verii lui 1831
epidemia făcea ravagii, mortalitatea fiind ridicată, așa cum informa și
consulul francez de la Iași, Charles Lagan, în raportul din 12/ 24 iunie,
ministerului de resort de la Paris: „De zece zile, la Iaşi, care numără acum
30.000 de locuitori, au murit 800 de indivizi și ieri, din vreo 280 de bolnavi
au sucombat 155... Cauzele bolii se datorează în primul rând hranei proaste,
murdăriei și nepăsării locuitorilor. De aceea, președintele Divanurilor,
generalul Kiseleff, a dat ordin să fie evacuate mahalalele cele mai populate
și să fie transportați toți evreii și robii țigani pe dealurile din împrejurimi,
unde să li se asigure hrana”58. Tot în acea zi și consulul britanic E.I. Blutte
trăgea semnale de alarmă: „aceeași molimă a izbucnit și la Galați pe 10 ale
lunii, chiar în ziua plecării mele de acolo și, două zile mai târziu, s-a întins
la Brăila...”. Un alt raport de-al său, din 15/ 27 iunie, era și mai
55
Ioan Caproșu, E. Chiaburu, op.cit., vol. IV, p. 8.
56
Hurmuzaki, op.cit., vol. XXI, Rapoarte consulare austriece 1828-1836, București, 1942,
p. 313-315.
57
G. Barbu, Relațiile medicale româno-ruse în perioada 1800-1859, în vol. Din istoria
ralațiilor medicale româno-ruse, București, 1963, p. 93.
58
Hurmuzaki, Documente, XVII, p. 249.
82 Emanuel Bălan
cutremurător: „Iașiul poate fi socotit acum ca un oraș aproape complet

ruinat: ulițele sale acoperite sunt cu cadravele pe care nu e nimeni să le
îngroape; casele părăsite și bisericile jefuite de bande de tâlhari și un
incendiu pe care nu e nimeni să-l stingă face ravagii în amintitul oraș”59.
Viața zilnică se transformă semnificativ iar grozăviile se înmulțesc.
Cancelistul Ferro, din Cernăuți, relata în data de 10/ 22 iunie, folosind
datele furnizate de doctorul Ilasciuk, care opina că ciuma fusese adusă la
Iași din târgul Ștefănești, numărul contaminaților, de la debutul epidemiei,
la 4.764, din care 2.554 au murit, iar printre decedați îi menționa pe vistierul
Sândulachi Sturdza și fiul marelui hatman Gheorghe Ghica, doctorul
Fornete și multe soții de boieri60. Informații despre epidemia din Moldova le
avem și din rapoartele generalului Kiseleff, trimise cancelarului Nesselrode,
conducătorul administrației militare ruse de ocupație din Principate. Astfel,
raportul său din 20 iunie 1831 este însoțit de două anexe, prima referitoare
la evoluția epidemiei la Iași, iar cealaltă referitoare la ținuturile Moldovei,
ambele pentru perioada 2/14 mai-9/21 iunie. Din prima anexă aflăm că
epidemia a izbucnit la Iași pe 2 mai, iar până pe 9 iunie au fost înregistrate
4.244 de cazuri, din care 2.173 mortale, deci o mortalitate de 50%. Pentru
ținuturile Moldovei, în aceeași perioadă au fost înregistrate 1.711 cazuri, din
care 6.20 mortale, deci o rată a mortalității de 40%61. În raportul expediat de
consulul Lagan ministrului Sebastiani, la Paris, în 18/30 iunie 1831, se
spune că: „holera țintește a nimici ce a mai rămas din populația Iașilor. Din
5.000 de locuitori, cât mai sunt numărați acum, mor zilnic aproape 200.
Drumurile care duc spre acest nefericit oraș sunt mărginite de trupurile
moarte ale indivizilor care au încercat să fugă, dar prea târziu. Ulițele Iașilor
sunt pline de cadavre...”62.
Molima se va domoli în decursul lunii iulie, datorită măsurilor luate de
adminitrația militară rusă. Diminuarea flagelui este atestată și de către
consulul Lagan, în raportul său din 30 iunie/ 12 iulie, „mortalitatea a început
să scadă la Iași. Dar din nefericire... o parte din sate sunt absolut pustii și nu
este lucru neobișnuit să vezi cai, boi, turme de oi părăsite de proprietarii sau
păzitorii lor, păscând ici și colo, devastând ogoarele...”63. Dacă rapoartele
oficiale indicau o domolire a epidemiei, aceasta se va instala în Muntenia în
59
Paul Cernovodeanu, Gheorghe Brătescu, Biciul holerei pe pământ românesc, București,
Editura Academiei Române, 2002, p. 26.
60
Hurmuzaki, Documente, vol. XXI, p. 379-380.
61
P. Cernovodeanu, op.cit., p. 28-29.
62
Hurmuzaki, Documente, vol. XVII, p. 251-252.
63
Ibidem, p. 253.
vara lui 1831.

Piederile omenești ale Modovei, calculate la numărul locuitorilor de
1.130.00064 de suflete se ridică la 7,04%, iar raportat la numărul de locuitori cei
mai mulți au fost la Iași, 2.783, Galați, 1.000 și Botoșani, 710. Procente de peste
10% din totalul populației au fost la Tg. Frumos (396 persoane – 19,45%),
Odobești (143 – 14,41%), Sulițoaia (186 – 19,11%), Adjud (117 – 14,48%,
Hârlău (112 – 18,60%), Podul Leloaiei (70 – 12,28%), Lespezi (37 – 11,17%) și
Sculeni (63 – 21,79%). Impactul acestei epidemii, care a secerat mii de vieți
omenești, a marcat mentalul colectiv, prin diverse reacții, unii au fugit spre
munți, sau au avut loc procesiuni cu moaște și icoane în diverse așezări. Dar
după ce evenimentele au trecut, iar șirul întâmplărilor s-a mai decantat, a
apărut și o literatură de dezastru, memorialistică. Alecu Russo, care a prins
epidemia din 1831 și 1848 în copilărie și tinerețe, a publicat în 1853 nuvela
Holera, pe baza unei balade numită Balada Vâcului și a amintirilor unui
ofițer bătrân care a fost martor al flagelui din 1831. Un alt martor al
cumplitei epidemii a fost marele logofăt Nicolae Șuțu, un apreciat
economist, care evoca în memoriile sale groaza produsă: „nimic nu poate
descrie frica și disperarea care domneau în oraș... Un prieten, care venea să
ne vadă la intervale mari – ne-a spus, într-o zi, înspăimântat, de ce văzuse:
«Plouă cu morți! Oamenii cad pe străzi ca muștele!» Curând, cumnatul meu
Gheorghe, un bărbat tânăr, plin de vigoare, a murit în câteva ore, atins de
boală. După această lovitură cruntă, am părăsit în grabă orașul și ne-am
stabilit la Domnești...”65.
Nici nu trecuseră bine efectele și ecourile teribilei epidemii de holeră
care, între 1830-1837, luase în Europa și restul lumii sute de mii de vieți că,
în 1847, o nouă epidemie a cuprins vechiul continent. Traseul a fost aproape
identic cu cel al precedentei epidemii, din regatul Lahore, din nordul Indiei,
a luat drumul caravanelor prin Afganistan, Persia, Marea Caspică și de aici
în ținuturile din sud-estul Rusiei, unde a ajuns în toamna lui 1847.
Informații despre acestă nouă epidemie avem tot de la consuli, în
special cei britanici, putând astfel să reconstruim istoricul acesteia. Din
această periodă avem două publicații despre prevenirea și combaterea
holerei, texte ce folosesc informații de specialitate germane, franceze,
engleze și ruse. Prima broșură este a medicului Gh. Cuciureanu, publicată la
64
Ecaterina Negruți-Munteanu, Demografia târgurilor și orașelor moldovenești la 1832, în
vol. Populație și societate. Studii de demografie istorică, vol. 1, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1972, p. 239.
65
Memoriile principelui Nicolae Șuțu, mare logofăt al Moldovei. 1798-1871, ed. Georgeta
Penelea Filitti, București, p. 105.
84 Emanuel Bălan
Iași, cu titlul Povățuiri pentru sătenii Moldovei la tâmplare de holeră, iar

cea de-a doua, a medicului Constantin Vârnav, Despre holera epidemiească
sau istoriea ei în scurt, chipul în care să arată și în care să lățește, cât și
mijloacele de a să feri și de a să vindeca de ea și fără doftoru, publicată tot
la Iași, în 184866. O întreagă literatură medicală de popularizare, pe calea
presei, a încercat să familiarizeze populația cu simptomele, prevenirea și
combaterea ciumei.
Într-un articol publicat în „Albina românească” din 1847, medicul
Bendella recomanda autorițătilor din Moldova să aibă grijă „întâi ca săracul
să fie în stare a-și cumpăra ieftin hrană bună”67. În pofida măsurilor luate,
evident insuficiente și primitive, maladia ajunge în Moldova, mai întâi la
Galați, apoi în restul Principatului, apariție care era adusă la cunoștința
Foreign Office, la 16/28 aprilie 1848, de către consulul englez de la Iași,
Gardner68.
Despre simptomele și evoluția bolii avem informații de la doctorul
A.H. Bassereau, medic la Iași, care spunea că epidemia apărută la Galați se
extinde repede în Moldova, contamind Bârladul, Bacăul și Iașiul, unde
prima victimă este înregistrată la 3/ 15 mai. Boala debuta cu simptome
epigastrice și amețeli, zgomote în urechi, vărsături, crampe, diaree, cianoză.
În aceasta primă fază se recomanda bolnavilor administrarea a câte 4 grame
de ulei de mentă, eter acetic, laudanum lichis Sydenham iar pentru faza a
doua, subnitrat de bismut (1 decigram), pudră de Dower (1 decigram), extras
de beladonă (12 miligrame) și sacchar de mentă (3 decigrame)69.
Alături de izolarea celor bolnavi sau suspecţi de molipsire, de
aerisirea, spălarea sau arderea lucrurilor acestora, de distrugerea caselor cei
adăpostiseră pe ciumaţi, autorităţile mai recomandau o serie de măsuri de
prevenire a molipsirii, la care se mai adăugau altele pe care populaţia le
considera eficiente: străpungerea şi afumarea corespondenţei70, spălarea
66
P. Cernovodeanu, Biciul, p. 121-122.
67
Articolul intitulat Despre lipiciunea holerii epidemice cu originea holerei în India și
căile pe care a pătruns și s-a răspândit în Europa, publicat în „Albina romînească”, Iași, an
XIX, nr. 100, 18 decembrie 1847, p. 412-414.
68
P. Cernovodeanu, Biciul, p. 126.
69
Ibidem, p. 127.
70
Călători străini, X/2, p. 1153; Alexandru Ivanovici Mihailovski-Danilevski, scriitor
militar rus, relata cum în ținutul Vaslui foile de drum nu erau luate de șefii de stație de la
călători cu mâinile, ci cu un clește de fier, ele fiind afumate deasupra unui foc făcut din
oase de cal (Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II,
(1822-1830), coord. Paul Cernovodeanu, Daniela Bușă, București, Editura Academiei
Române, 2005, p. 407); în alte cazuri, prin afumare trebuie să înțelegem expunerea
banilor cu oţet sau saramură71, utilizarea usturoiului72, arderea prafului de

puşcă73 sau arderea gunoiului74. Aceste măsuri profilactice erau însoţite,
uneori, şi de cele spirituale, menite să îmbuneze Divinitatea mâniată:
rugăciunile, pietatea, caritatea, procesiunile, pelerinajele, invocarea sfinţilor
protectori etc. Invocarea milostivirii lui Dumnezeu prin iniţiative colective a
lăsat mărturii, precum cea privitoare la aducerea icoanei Maicii Domnului
de la mănăstirea Floreşti de către târgoveţii din Huşi prin casele lor, pentru a
fi izbăviţi de „acea groaznică prăpădenie a morţii”75. În cazul Iaşilor sunt
confirmate procesiunile cu moaştele Cuvioasei Parascheva76, prin ale cărei
„soliri” „de multe ori s-a izbăvit Moldova de năvăliri, de boli pierzătoare, de
diverselor mărfuri, dar și a scrisorilor, în camere special amenajate în care erau răspândite
gaze sau vapori, cel mai adesea fiind folosită „afumarea” cu clor (Emil Gheorghiu,
Fumigația, ca mijloc de dezinfecție în carantinele din Țara Românească, în Din istoria
luptei antiepidemice în România, p. 311); scrisorile erau străpunse de o rețea de găuri,
menite a permite pătrunderea vaporilor dezinfectanți în interiorul lor. Perforarea se făcea
manual, cu o sulă sau cu o perie metalică, acționată, uneori, de o presă manuală (Nicolae
Tripcovici, Contribuții cu privire la purificarea corespondenței în carantinele de pe
teritoriul țării noastre, în Din istoria luptei antiepidemice, p. 351).
71
În condica bisericii „Sfântul Nicolae” din Bârlad, în a doua jumătate a anului 1829, din
iulie până în decembrie, este însemnată cheltuirea a 5 lei și 6 parale pentru cumpărarea
oțetului „pentru spălat paralile”, preotul Ioan Antonovici, editorul documentului, făcând în
notă precizarea: „banii ce se dădeau atunci preoților pentru servicii se aruncau într-un vas
cu oțăt pentru desinfectare” (Documente Bârlădene, vol. V, Diverse, Huși, 1926, p. 65).
72
Alexandru Ivanovici Mihailovski-Danilevski nota cum în drum spre Bârlad a primit, „după
împrejurări, un dar prețios, constând din câțiva căței de usturoi și o sticlă de oțet cu usturoi. Și
aceasta și aceia slujesc pentru prevenirea ciumei” (Călători străini secolul al XIX-lea, II, p. 407)
73
Călători străini, IX, p. 428.
74
O relatare a acestei măsuri preventive în care moldovenii „se încred cel mai mult” a lăsat
Gustav Orraeus, cel care ajuns în Iași, în anul 1770, observă „pe ulițe și prin curțile de intrare”
că localnicii „pun să ardă cu foc înăbușit grămezi de gunoi și umplu cu fumul ăsta rău mirositor
aerul și ziua și noaptea” (Ibidem, X/1, p. 61); povestind întâmplări „din vremea lui Caragea”, Ion
Ghica menționa cum „deasupra orașului se ridica un fum galben și acru, fumul băligarului care
ardea în curțile boierești” (Ion Ghica, op.cit., p. 26); măsura se aplica și pe timpul epidemiei din
anul 1829 (Călători străini secolul al XIX-lea, II, p. 407).
75
Ioan Antonovici, Mănăstirea Florești din plasa Simila, județul Tutova. Studiu istoric cu
hărți și ilustrațiuni urmat de documente, inscripții și însemnări, București, 1916, p. 108.
76
Despre o astfel de procesiune relata și Ivan Ivanovici Severin, consulul general al Rusiei
în Principate la finalul secolului al XVIII-lea (Documente privind istoria României, colecția
Eudoxiu de Hurmuzaki (serie nouă), vol. I, Rapoarte consulare (1770-1796), București,
Editura Academiei Române, 1962, p. 764-765; Călători străini secolul al XIX-lea, vol. I,
(1801-1821), ed. Paul Cernovodeanu, Marian Stroia, București, Editura Academiei
Române, 2004, p. 786.
86 Emanuel Bălan
ciumă, de arşiţă îndelungată şi de alte cumplite împrejurări”77. De cele mai

multe ori toate aceste măsuri nu aveau efectele dorite, iar ciuma se
răspândea „cu grăbire” în satele şi oraşele Moldovei.
La 7/ 19 iunie, consulul Gardner raportează, din Iași, despre măsurile
luate de autorități împotriva răspândirii flagelului. Astfel au fost construite
barăci pentru populația evacuată din cartierele contaminate. Potrivit
viceconsulului Cunningham de la Galați, aici epidemia se manifesta cu
violență, astfel că în perioada 6/ 18 mai și 3/ 15 iunie, din aproximativ 22.000
de locuitori, 677 au fost infestați din care 192 au decedat78, fiind atacată și
miliția ostășească, soldații contaminați fiind internați la Spitalul militar din oraș.
Măsurile de prevenție luate de către medicii militari pentru trupă au dat unele
rezultate, doar 18 soldați au decedat. Spre sfârșitul lunii iunie, epidemia la
Galați era în scădere, însă molima s-a extins spre nord. De remarcat este faptul
că, încă din toamna anului 1847, când se auzise că holera bântuia în Persia,
Sfatul Administrativ Extraordinar al Moldovei a luat măsura întăririi
carantinelor de la Galați, Sculeni, Lipcani și Leova, cu stabilirea în fiecare
cvartal din Iași a unui spital cu 25 de paturi, cu 8 căruțe pentru aducerea
bolnavilor la spital, 240 de ciocli în tot orașul și 240 de păzitori ai orașului.
Evreii care locuiau în case aglomerate trebuiau să se mute la sate, iar pentru
fiecare județ s-a dispus organizarea unui spital și a unei comisii sanitare79.
În raportul din 14/ 26 iunie, consulul englez Gardner scria despre
revagiile ciumei la Iași, epidemia având un caracter violent, numărul
morților fiind de 30-100 zilnic. Ceea ce îngrijora corpul medical era
virulența maladiei și se presupunea că răspândirea virusului a fost cauzată și
de temeperaturile ridicate, astfel că în intervalul 11-12/ 23-24 iunie au murit
110 persoane, între 13-14/ 25-26 iunie, 134 și între 14-15/ 26-27 iunie, 181
persoane80. Autoritățile sunt nevoite să ia măsuri suplimentare prin
trimiterea de doctori în cvartaluri, program permanent a spițeriilor,
supravegherea strictă a spitalelor. Și cu aceste măsuri suplimentare, ciuma
decima populația, cu deosebire în rândul clasei de jos, astfel că, în intervalul
17-24 iunie, zilnic 300 de bolnavi decedau81. O altă informare despre
77
Matei Cazacu, Minuni, vedenii și vise premonitorii, în trecutul românesc, București,
Editura Sigma, 2003, p. 115.
78
Ibidem.
79
Iacob Felix, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începtul secolului
al XX-lea, în „Analele Academiei Române, MSȘt”, seria a II-a, tom XXIII (1900-1901), p. 512.
80
„Albina românească”, XX, 1848, p. 193.
81
Ibidem, p. 197; P. Pruteanu, Măsuri și concepții antiepidemice în Moldova de la
Regulamentul Organic până la Unirea Principatelor, în vol. Din istoria luptei
epidemie o avem de la A.H. Bassereau, medicul spitalului celui de-al 5-lea

cvartal, care făcea o statistică a îmbolnăvirilor din cvartalul său în perioada
epidemiei, 23 mai-7 iulie, din care reiese că din 1.284 de persoane ce au
contactat virusul, 682 au decedat iar 602 s-au vindecat82.
Virulența epidemiei a paralizat toată activitatea din Iași, domnitorul
fiind silit să plece cu întreaga familie la o reședință din afara capitalei. Un
alt medic care a luptat împotriva virusului a fost austriacul Bernard Schiffer,
care preciza că primul caz apărut la Iași, la 7/ 19 mai 1848, a fost a unui
„bărbat de 65 de ani, după băutura de bragă”, apoi pe 8 iunie, un alt caz, iar
până la 5/ 17 iunie, au fost depistate 23 de cazuri, „toate au fost de un grad
mai ușor și au scăpat”, dar deodată, „pe timp frumos, uscat și cu soare (5
iunie n.n), la 9 ore dimineața... s-a ivit holera repede în diferite părți ale
orașului, cu mare intensitate, și a apucat ca la 160 oameni, din care 40 au
murit încă în acea zi”83. În opinia lui Schiffer, cauzele principale ale
izbucnirii epidemiei s-au datorat mizeriei de pe străzi și comercializării de
alimente alterate și fructe necoapte. Medicul a mai observat că „adevăratul
contagiu este în dejecțiunile bolnavilor, și anume mai mult în dejecțiunile
vărsate decât în dejecțiunile alvine... molima este de orgine volatilă și se
introduce prin inspirație de la cei predispuși”, aratând că doar bolnavii erau
contagioși, nu și cadavrele acestora, dovadă că nici unul dintre ciocli nu s-a
îmbolnăvit84.
Epidemia a cuprins întreg principatul Moldovei, afectând îndeosebi
ținuturile Fălciu, Roman, Suceava, Dorohoi și Iași85. În ținutul Roman, de
exemplu, comisia sanitară, deși a primit o subvenție de 4.000 de lei pentru
înființarea unui spital cu 25 de paturi, punerea în practică a întârziat din
cauza fricii unor proprietari de case de a-și contamina imobilele prin
primirea bolnavilor, după numeroase presiuni sunt amenajate casele
clucerului Mihalache Epure și pitarului Ionița Barbu, nelocuite și aflate la
marginea târgului într-o zonă înaltă86.
Personalul sanitar fiind insuficient, s-a apelat și la bărbieri, instruiți,
aceștia au fost trimiși prin sate, unde au avut grijă de bolnavi. În ținutul
Roman, așa cum rezultă din unele statistici, au fost înregistrați 5.598 de
bolnavi, cu 1.997 de decedați, în târgul Roman, mortalitatea a fost mai mare,
antiepidemice în România, p. 328.
82
83
Ibidem, p. 134.
84
Ibidem, p. 136.
85
„Albina românească”, XX, 1848, p. 193
86
88 Emanuel Bălan
de 200 de decedați din 483 de bolnavi87. În ținutul Neamț unele mănăstiri și

schituri au adăpostit refugiații din calea ciumei, precum Procov, Secu, Sihla
sau Neamț, unde s-au înregistrat și două decese: Pulheria, soția marelui
logofăt Dimitrie Cantacuzino-Pașcanu și Eufrosina, fiica postelnicului
Gheorghe Asachi, ambele răpuse de ciumă88.
La Târgu Neamț, epidemia a băntuit timp de patru luni, iar o parte a
locuitorilor s-au retras în afara orașului, evreii în lunca Blebea, iar creștinii
în zona Pometea.
Dacă în restul principatului virulența holerei scădea în intensitate în
luna august 1848, la Iași, deși raportul consulului Gardner, din 2 iulie,
vorbea despre scăderea epidemiei, intrarea trupelor ruse în capitala
Moldovei va complica situația. Cancelarul consulatului Franței la București,
Eugene Jules François Hory, raporta la 21 iulie/ 2 august că „de la intrarea
lor în Moldova, rușii au pierdut, într-un răstimp de 20 de zile, mai mult de
2.400 de oameni prin ravagiile holerei”89. La începutul toamnei molima a
început să se stingă, așa cum anunța și Comitetul sănătății de la Iași că
„starea sănătății lăcuitorilor din tot cuprinsul Prințipatului este bună și ferită
de molipsitoarea boală a holerii”90.
Ca și în 1831, și epidemia de la 1848 a avut același impact asupra
mentalului colectiv din Moldova, ilustrat prin însemnări, testamente sau scrieri
literare. Spătarul Teodor Burada și-a făcut testamentul la vremea revoluției, „în
lunile mai, iunie și iulie ale anului 1848; iar în capitalie au început omorul de la
3 iunie [stil vechi] și au țânut până la 28 iulie [stil vechi]”91.
O intersantă evocare a holerei, o avem de la Ion Creangă, în ale sale
Amintiri din copilărie, el însuși atins de boală: „Și după cum am cinste a vă
spune, multă vorbă s-a făcut între tata și mama pentru mine, până ce a venit
în vara aceea, pe la august, și cinstita holeră, de la ’48 și a început a secera
prin Humulești în dreapta și în stânga, de se auzea numai chiu și vai în toate
părţile. Și eu, neastâmpărat cum eram, ba ieșeam la pârleaz, când trecea cu
mortul pe la poarta noastră și-l boscorodeam cu cimilitura:
Chiţigaie, gaie, ce ai în tigaie?
Papa puilor duc în valea socilor.
Ferice de gangur, că șede într-un vârf de soc
87
E. Cozărescu, Holera în Romanul de altădată, în vol. Din istoria luptei antiepidemice din
România, p. 296-297.
88
„Albina românească”, XX, 1848, p. 193.
89
Anul 1848 în Principatele Române, vol. III, București, 1902, p. 168.
90
„Buletin. Foae Oficială”, XVI, 1848, p. 412.
91
Și se roagă rugului și se-nchină cucului!

Nici pentru mine, nici pentru tine,
Ci pentru budihacea de la groapă,
Să-i dai vacă de vacă și doi boi să tacă.
Ba îl petreceam pănă la biserică și apoi veneam acasă cu sânul
încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roșcove și smochine din
pomul mortului, de se încrucea tata și mama când mă vedeau cu dânsele. Și
ca să mă scape de belea, m-au trimis la stână în dumbrava Agapiei, lângă
podul Cărăgiţei, unde erau și oile noastre, să șed acolo pănă s-a mai potoli
boliștea. Însă peste noapte a dat holera peste mine și m-a frământat și m-a
zgârcit cârcel; și-mi ardea sufletul în mine de sete, și ciobanii și baciul habar
n-aveau de asta, numai se întorceau pe ceea parte în ţipetele mele și horăiau
mereu. Iară eu mă târâiam cum puteam pănă la fântână, în dosul stânei, și pe
nimică pe ceas beam câte-un cofăiel întreg de apă. Pot zice că în noaptea
aceea la fântână mi-a fost masul, și n-am închis ochii nici cât ai scăpăra din
amânar. Abia despre ziuă s-a îndurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de
s-a dus în Humulești, cale de două ceasuri cu piciorul, și a înștiinţat pe tata,
de a venit cu căruţa și m-a luat acasă. Și pe drum, necontenit ceream apă, iar
tata mă amâna cu momele de la o fântână la alta, pănă a dat Dumnezeu și
am ajuns la Humulești. Și, când colo, doftorii satului, moș Vasile Ţandură și
altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă și prăjeau pe foc într-un ceaun
mare niște hoștine cu său; și după ce mi-au tras o frecătură bună cu oţet de
leuștean, mi-aduc aminte ca acum, au întins hoștinele ferbincioare pe o
pânzătură și m-au înfășurat cu ele peste tot, ca pe un copil; și nu pot ști cât a
trecut la mijloc pănă ce am adormit mort, și de-abia a doua zi pe la toacă m-am
trezit, sănătos ca toţi sănătoșii; Dumnezeu să odihnească pe moș Ţandură și
pe tovarășul său! Și, vorba ceea: «Lucrul rău nu piere cu una, cu două».
Pănă-n seară, am și colindat mai tot satul, ba și pe la scăldat am tras o raită,
cu prietenul mei Chiriac al lui Goian, un lainic și un pierde-vară ca și mine.
Dar tata nu mi-a mai zis atunci nimică; m-a lăsat în voia mea pentru o
bucată de vreme”92.
Ciuma din 1853 nu a mai avut focarul în Extremul orient, ci în
Europa, în provincia Silezia, de unde s-a propagat spre est, astfel că, în 1853
era deja în cele două principate. Știri despre epidemie au ajuns în toamna lui
1852 și în Moldova, devenind subiect de discuții prin saloanele Iașului, așa
cum ne spune și Alecu Russo în scrierile sale. Situația s-a complicat în vara
92
Ion Creangă, Amintiri din copilărie în Opere (ed. Critică Iorgu Iordan și Elisabeta
Brâncuș), București, Editura Univers Enciclopedic, 2000, p. 170-172.
90 Emanuel Bălan
lui 1854, pe fondul declarației de război a Rusiei țariste împotriva Turciei,

„omul bolnav al Europei”. Din ordinul țarului Nikolai I, trupele ruse aflate
sub comanda feldmareșalului Ivan Pașkevici trec Prutul la 21 iunie/ 3 iulie
1853, înaintând prin Moldova, unde deja bântuia holera. Imediat au fost
organizate spitale penru bolnavi la Iași, Vaslui și Galați93.
Medicul Vial de Rajat, aflat la Iași în 1853, publică în „Gazeta de
Moldavia”, în septembrie, un articol foileton, Igiena publică, cu sfaturi
profilatice94. El îndemna autoritățile și cetățenii să curețe ulițele și curțile, să
aerisească și să văruiască casele, farmaciile să fie deschise permanent. În
privința bolnavilor recomanda să fie îngrijiți la domiciliu sau în spitale, cu
repaus la pat pentru cei bolnavi, cărora să le fie administrate băuturi
răcoritoare, apă cu orez, cataplasme cu făină de in, stropite cu 2-30 de
picături de laudanum, frecționarea stomacului de trei ori pe zi și spălături
din șase în șase ore, cu apă cu tărâțe sau de rădăcină de nalbă. La începutul
lunii octombrie, „Comitetul Sănătății” din Iași, realiza o dare de seamă
asupra stării sanitare din oraș, din care rezultau măsurile luate împotriva
holerei, prin sporirea numărului de medici, inclusiv prin angajarea
bărbierilor, distribuirea gratuită de medicamente și înființarea a trei spitale95.
Despre evoluția epidemiei, un medic militar rus, relata pentru un ziar
vienez, la 12/24 octombrie, că: „cifra îmbolnăvirilor a rămas însă mică și
dispozițiile luate din partea gubernului Moldovei vor preveni, cât e cu putință,
progresiunea bolii. Aici, la Iași, marele spital al orașului e pregătit pentru
primirea bolnavilor. La Huși, Tecuci, Focșani și Galași sunt înființate asemenea
instituții, sanitare provizorii... Nu există lipsă de medici în orașe”96.
Spre sfârșitul toamnei epidemia scăzu în intensitate, așa cum făcea
cunoscut și „Gazeta de Transilvania” din Brașov, într-un articol publicat la
11/22 noiembrie 1853, că „în Moldova încă mai încetează holera; numai în
districtul Galațiului și în Bârlad mai domină fără multă stricăciune”97.
În sfârșit, „Gazeta de Moldavia” publica, la 3/ 15 decembrie 1853,
raportul Comitetului Sănătății din Moldva, protrivit căruia se declara starea
sănătății ca fiind satisfăcătoare iar „epidemia holerei de tot au perit de la
locurile unde s-au arătat”98.
93
G. Barbu, Relațiile medicale româno-ruse în perioada 1800-1859, p. 156.
94
„Gazeta de Moldavia”, anul XXV, 1853, nr. 73, p. 293, nr. 74, p. 297-299, nr. 75, p. 301-303,
nr. 76, p. 305-306.
95
Ibidem, nr. 78, p. 309.
96
P. Cernovodeanu, Biciul..., p. 192.
97
„Gazeta de Transilvania”, 1853, nr. 90, p. 353.
98
„Gazeta de Moldavia”, nr. 96, p. 381.
În vara anului 1865 ciuma reapare tot la Galați, virusul fiind adus de
un vas francez tocmai de la Constantinopol. Drumul epidemiei spre Europa
a început în 1863, tot din India.
Ajunge în 1865 la Mecca și de acolo în portul Alexandria, calea spre
Europa fiind astfel deschisă. Despre epidemia din Galați aflăm informații
din rapoartele „Comitetului filantropic de ajutorare a holericilor”, fiind
înregistrate 1.085 de cazuri, din care 612 decese.
Banii colectați de comitetul filantropic, adică 31.213 piaștri, au fost
cheltuiți pe plata trăsurilor, pomenilor, bărbierilor, pentru medicamente și
lipitori, instrumentar și pansamente, sticle de rom, sticle de vin și alte
bunuri99. Înainte de apariția virusului la Galați autoritățile au reacționat,
Departamentul Dinlăuntru a trimis o înștiințare administrațiilor județene
prin care atrăgea atenția că la Constantinopol izbuncnise epidemia, și
recomanda să fie luate măsuri igienice corespunzătoare100. Chiar dacă
directorul general al Serviciul sanitar, Teofil Gluck, spera că epidemia nu se
va extinde în țară101, holera cuprinde și alte zone, invadând orașele Iași102,
Fălticeni, Botoșani și Dorohoi.
Statisticile arată, pentru anul 1865, 9.117 îmbolnăviri cu 4.782 de
morți pe întreg teritoriul României103. În primăvara lui 1866 molima a
reizbucnit, cuprinzând întrega țară până spre toamnă, când a dispărut.
Epidemia a făcut 24.034 de morți din 57.088 de persoane îmbolnăvite104.
Consulul Castaing de la Iaşi consemna într-un raport din iulie 1866 că „de
aproximativ 10 luni flagelul bântuia oraşul şi alte localităţi urbane şi rurale
din Moldova”105.
Despre holera din județul Roman aflăm dintr-o însemnare pe o carte
de cult: „după doi ani de secetă, în 1866, la Roman s-a făcut o foamete
cumplită, urmată de holeră, ajungând a se îngropa câte șase pe zi, la sate, și
99
P. Cernovodeanu, Biciul..., p. 237.
100
Ibidem, 238.
101
„Monitorul, jurnal oficial al Principatelor Unite Române”, nr. 236, din 26 oct./ 7 nov.
1865, p. 1041.
102
La Iași, din raportul consulului francez, Castaing, din iulie 1866, rezultă că „de
aproximativ zece luni, flagelul bântuia în acel oraș și în alte localități urbane și rurale din
Moldova, ajungându-se la o totalitate de 60-90 de decese zilnic” (Lucia Taftă, Situaţia
sanitară din România în rapoarte diplomatice franceze din perioada 1864-1880 (Epidemii
și Epizootii), în „Muzeul Național de Istorie a României”, nr. 1, 2002, p. 173).
103
C. Georgescu, Despre choleră, București, 1884, p. 11.
104
Iacob Felix, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea,
partea I, memoriul III, în „Analele Academiei Române”, t. XXIII, Memoriile Secț. Șt., 1901, p. 5.
105
Lucia Taftă, art.cit., p. 173.
92 Emanuel Bălan
câte douăzeci, la oraș”. Și de această dată, ca și în trecut, epidemia a fost

precedată de secetă și foamete. În acea perioadă medicii orașului Roman,
Frantz Scrob și Gheorghe Secoșanu, au luptat cu holera, aici fiind înființat și
un lazaret, unde a lucrat medicul Frantz Bede106. Despre cum se prevenea și
trata holera la Bacău, afăm din lucrarea lui Costache Radu, care își amintea
că: „în Bacău băntuea mai cu furie. Se găseau pe stradă oameni morţi. S’a
văzut însă că cei mai mulţi cari mureau erau oamenii nevoiaşi şi acei cari
locuiau în strade murdare şi aveau murdării prin ogrăzi şi case, şi din aceştia
cel mai mare număr îl da jidovii. Pe lângă aceste, şi ajutorul doctorilor
lipsea. Ei nu aveau la îndemână şi nici se povestea pe atunci de mijloacele
ce sunt astăzi pentru a se întâmpina o boală molipsitoare, pentru a opri o
epidemie. Tot ce sfâtuea doctorii de atunci pe oameni, era să mănânce
usturoiu, să bea rachiu şi vin roş, iar apa s’o beie îndoită cu rom. Orăşenii,
mai cu samă acelor ce le dădea mâna, se ținea în tenehiu de sfaturile
doctorilor. Pe unde erau cafenele, cofetării, oteluri, vedeai şezând pe bănci
şi pe scaune afară cete de oameni având o sticlă de rachiu, de vin roş, de apă
romuită şi mai toți cu chef”107. La Târgu Neamț, holera a decimat numai în
rândul evreilor peste 100 de persoane, fiind ultima mențiune a acestui flagel
în zonă108.
Dacă în 1866 holera a încetat să mai bântuie spațiul românesc, ea a
continuat să se manifeste în Rusia, de unde trece din nou Prutul ca și în
trecut, la 15 iulie 1872, la Sculeni, ca după molipsirea unor localități din
județele Iași, Vaslui și Roman, să se stingă în luna octombrie. În acest
episod, 931 de persoane au fost îmbolnăvite, din care 323 au decedat. În
primăvara anului 1873, holera reapare, venind din Bulgaria, astfel că în vară
toate județele de pe linia Dunării erau contaminate. De la Galați este dusă de
plutași spre nordul Moldovei, afectând județele Neamț, Roman, Tutova,
Iași, Vaslui, Fălciu și Cahul. Epidemia încetează în noiembrie cu prețul a
3.200 de decese din 18.000 de îmbolnăviri109.
Aici se încheie incursiunea în istoria epidemiilor de ciumă și holeră în
spațiul Moldovei. Holera s-a manifestat și după 1873, dar nu cu aceiași
intensitate și întindere ca până atunci.
106
Epifanie Cozărescu, op.cit., p. 297.
107
Costache Radu, Bacăul de la 1850-1900, Bacău, Editura H. Margulius, 1906, p. 32-33.
108
Ștefan Cotoros, Târgu-Neamț, trecător prin secole, vol. I, Piatra Neamț, Editura Cetatea
Doamnei, 2019, p. 119.
109
Iacob Felix, art.cit., p. 5-6.
Anexă
1829 octombrie 20110
Toate țânuturile pentru boala lipicioasă, ce să trec în perilipsăs(e), anumi ci

molipsâre găseşti, câț(i) mor(ți), în ci sati şi în cari țâ(nu)turi anume.
1829 o(cto)mv(rie) 20. Vidomostii pentru toate târgurili şi satili din

cuprinsul Moldavii, ci sint molipsiti. 1829.
Țin(u)t(u)l Niamțului
Prin răportu din 26 săpt(e)mv(rie), cu no. 898, să arată că să află curat şi
pentru mai multă pază au cerut să s(e) rânduiască şi doi boeri, pe care s‐au şi
rânduit.
Țin(u)t(u)l Romanului, din mila lui Dumnezău, se află curat.
Țin(u)t(u)l Bacăului
La târgul Trotuşului, ce sunt lăturaşi a Ocnii, au murit trei oameni şi 3 sunt
loviți de boala lipicioasă, cu răport din 8 săpt(e)mv(rie) no. 821. La târgul Ocnii,
iarăşi s‐au iscat boala ciumii, murindu un neguțitor focşănean, cu răport din 22
săpt(e)mv(rie), cu no. 869. Au fost la sat Liuzii Călugărului şi s‐au curățit, acum să
află curat, după răport din 18 săpt(e)mv(rie), no. 863. Prin răportu din 30
săpt(e)mv(rie), no. 900, arată dregătorii că la târgul Trotuşului au murit 8 şi 3 sunt
loviți, însă esti nădejdi de scăpare, iar la târgul Ocnii di la 16 săpt(e)mv(rie), de
cându au murit focşănean(ul), nu s‐au mai bolnăvit nimi până la 30 săpt(e)mv(rie).
La 7 oct(o)mv(rie), no. 255, cămăraş(ul) de Ocnă răportueşti că de la 16
săpt(e)mv(rie), de cându au murit focşăneanu, fiind 24 zili, s‐au rădicat toată frica,
nemai murindu nici unul. La satul Trotuş, iarăşi de la 19 săpt(e)mv(rie), cându s‐au
scos cel de pe urmă bolnav la lazaret, până la 7 oct(o)mv(rie), nimi nu s‐au mai
lovit. În lazaret Trutuşului să mai află doî feti bolnavi, cu bubi scoasă: una esti
nădejdi de scăpare, iar ceialaltă puțină nădejdi di scăpare...
Vidomistii pentru toati târgurile şi satili din cuprinsul Moldovii ce sînt
molipsiti după celi mai proaspiti răporturi a dregătorilor şi a epistaților rânduiți
întru această slujbă, precum în gios anumi să arată atât locurili molipsâti cât şi data
şi numărul fiişzicăruia răport
Țin(utul) Neamțului
La 16 oct(o)mv(rie), no. 957, răportuesc dregătorii că la 9 a curgătoarii luni,
întorcându‐să 34 cară di la Agiud din satul Calul di la acest țân(u)t cari au fost cu
fân oştinesc, bolnâvindu‐să de pe drum, la 13 au şi murit, care după cercetare ce
s‐au făcut s‐au găsât trupul lui cuprinsu de vânătăi şi cu peti roşii pe la supțu[su]ori
110
Petronel Zahariuc, Sorin Grigoruță, Un raport privitor la ciuma din Moldova (1829), în
AȘUI – Seria Istorie, nr. LIV-LV, 2008-2009, p. 130-131, 137-138, 148.
94 Emanuel Bălan
şi stinghii, pe familie mortului au scos‐o afară, iar satu tot s‐au pus supt pază,
fiiindu că au avut amestecătură.
Țin(utul) Bacăului
Camăraş de la Ocnă prin răport din 7 oct(o)mv(rie), no. 255, arată că di la 16
săpt(e)mv(rie) de cându au murit un neguțător focşănean, care au fost în prepus de
boală lipicioasă, n‐au mai murit nimi şi că s‐au rădicat toată grija. Tot prin acest
raport arată că la târgul Trotuş, iarăş(i) de la 19 săpt(e)mv(rie), cându s‐au scos cel
de pe urmă bolnav la lazaret, până la 7 oct(o)mv(rie), nimi nu s‐au mai bolnăvit...
Neamțul
La 14 noemv(rie) cu no. 1.037 arată că la satul Calul de cându au murit un
om nu s‐au mai bolnăvit nime şi din mila lui Dumnezeu sînt cu toții sănătoşi, atât
fimeia mortului, undi să află scoasă, şi toți lăcuitorii satului. La 21 noemv(rie) cu
no. 1.048 răportuesc dregătorii că nişti țigani a mănăstirii Niamțului ci s‐au întorsu
din gios la culesul viilor în margine satului Timişenii, unde era 9 suflete, unul au
murit la 17 noemv(rie) şi doi s‐au bolnăvit, şi la cătunul Căcății, iarăşi unul s‐au
bolnăvit, iar unul au murit şi [un] unul din dregători s‐au dus la fața locului să
cercetezi şi să înştiințăzi, di la cari pânăacum n‐au vinit.
Țin(u)t(ul) Bacăului
Prin răport din 21 noemv(rie), no. 962, arată că la târgul Trotuşului nu s‐au
mai bolnăvit nimi şi pe acei ce au fost molipsiți să țin în osebire cu pază. Prin
răport din 5 noemv(rie) faci cunoscut aga Costachi Bucşănescu, unul din dregători,
că la groapa Ocnii, mărgându un lăcuitor din sat Scurta, țin(u)t(ul) Putnii, să
cumperi sari i s‐au întâmplat grabnică moarti. Tot prin acest răport, că ducându‐să
patru vinovați, talhari, la Ocnă, triimişi di aice, la unul s‐au găsât doî bolfi la stânga
şi singur au mărturisit că esti di boala ciumii şi aşa i‐au pus suptu pază dioparte.
CÂTEVA CONSIDERAŢII PRIVIND DOMNIA LUI PĂTRAŞCU CEL
BUN ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ (1554-1557)
Laurenţiu Chiriac
Some considerations regarding the Reign of Pătraşcu the Good in

Wallachia (1554-1557)
Abstract
From the second half of the sixteenth century, a period of instability begins
regarding the running of the Wallachia, reflected – on the one hand – by the
increasingly pressing political and military influence of the Ottoman Porte on
Wallachia, and – on the other hand – by the multitude of intrigues and gossip
about the members of the ruling boyar families. In this general context, the reign of
Pătrașcu the Good also took place between 1554-1557.
Pătrașcu the Good was the son of Radu Paisie and was considered a man of the
Turks. At the request of the Ottomans, he went with his military troops to Transylvania
(1556), to restore to the throne Ioan Sigismund – who, together with his mother, Queen
Isabella, has been forced to retire to Poland. He was called „the Good” by historians,
because he had a peaceful reign, without killing any boyar.
From the economic and social point of view, Pătrașcu the Good’s reign was
stable for the Wallachia, allowing the trade and handcrafts to develop normally,
and the number of population increased. On the cultural level, a slight
development was observed, by the appearance of many Orthodox religious books
and by the foundation of new places of worship.
Pătrașcu the Good was buried at Dealu Monastery, near the grave of his
grandfather, Radu the Great, because his father’s grave (exiled in Egypt) was too
far away from the country.
Keywords: Wallachia, ruler, Pătrașcu the Good, Ottoman Empire.

Cuvinte cheie: Țara Românească, domnitor, Pătrașcu cel Bun, Imperiul Otoman.
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ca și în Moldova, și în

Țara Românească începuse o perioadă de instabilitate la tronul țării,
reflectată – pe de o parte – de influența politică și militară din ce în ce mai
apăsătoare a Porții otomane asupra acestui teritoriu românesc, iar – pe de
altă parte – de multitudinea de intrigi și clevetiri ale membrilor familiilor
boierești domnitoare. În acest context general, s-a desfășurat și domnia lui
Pătrașcu cel Bun pe tronul Țării Românești, între anii 1554-1557.
I. Contextul urcării pe tronul muntean a lui Pătrașcu cel Bun
Prima domnie a voievodului muntean Mircea Ciobanul a fost
întreruptă de pretendentul Radu Ilie. Acesta venea din Transilvania cu boieri
Domnia lui Pătraşcu cel Bun în Ţara Româneacă 97
pribegi plecați din țară, datorită cruzimilor lui Mircea Ciobanul. Astfel,
Radu Ilie l-a învins pe Mircea la Mănești (16 noiembrie 1552), fiind ajutat
să urce pe tronul Țării Românești de viitorul vornic a lui Pătrașcu cel Bun,
Socol. Autorul Letopisețului Cantacuzinesc consemnează aceste evenimente
în felul următor: „Și au venit Radu Vodă ce i-au zis Ilii din Țara
Ungurească (Transilvania – n.ns.) cu pribegi și mulți haiduci. Și au avut
război cu Mircea Vodă la sat de Mănești. Și au biruit Radu Vodă pre
Mircea… Și au fost Radu Vodă în țară până în șapte luni”1.
Așa cum scrie și autorul Letopisețului Cantacuzinesc, Radu Ilie s-a
menținut în scaun puțin timp, pentru că Mircea Ciobanul s-a reîntors cu
ajutor turcesc, „cu hanul și cu tot sangeacul cu mulți turci… și au gonit pre
Radul Vodă….”2. Această a doua domnie a lui Mircea Ciobanul a durat mai
puțin de un an, pentru că el a fost mazilit în martie 1554. Această mazilire
neașteptată a avut ca martor un emisar brașovean care a povestit în raportul
său și actele de jaf și de violență pe care le-a văzut cu acest prilej: „În ziua a
13 a acestei luni martie s-a adus o scrisoare de la judele și orășenii din
Brașov, în care aceștia scriu că s-a întors atunci omul lor de la voievodul
Țării Românești (Mircea Ciobanul) și le-a raportat ca lucru sigur că el a
văzut cu ochii săi pe un sangeac, trimis de sultan, cum a venit în Țara
Românească și că voievodul Țării Românești – numit Mircea – a fost dus pe
sus în Turcia cu soția lui. Și se zice că în locul lui urmează un oarecare
Pătraşcu”3. Mircea Ciobanul împreună cu familia sa a fost dus la Țarigrad,
de aici fiind exilat în Etiopia, pentru a ține de urât altui mazil, Radu Paisie.
O variantă a cronicii Țării Românești arată că mazilirea lui Mircea
Ciobanul s-a produs la „Duminica lăsatului de carne”, adică la 11 februarie
1554. În locul lui, în „Sâmbăta Mare” – care a căzut în acel an la 24 martie,
„au venit Pătrașco Vodă cel Bun de la Poartă, cu steag de domnie” 4.
Cu totul altfel e înfățișată schimbarea de domni din Țara Românească
într-o cronică moldoveană a timpului, alcătuită de egumenul Eftimie: „Și
iarăși după alt an, primăvara fiind, domnul Alexandru voievod a trimis pe
primul dintre dregătorii lui, Nădăbaico mare vornic, ca să alunge din
domnie pe Mircea voievod pentru purtările sale răutăcioase… căci aveau
1
I. Georgescu, O copie necunoscută a Letopisețului Cantacuzinesc, în „MO”, anul XIII, nr. 7-9,
iulie-septembrie, 1961, p. 507.
2
Ibidem, p. 508.
3
Călători străini despre Țările Române, vol. II, îngrijit de Maria Holban, București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1970, p. 110.
4
Ștefan Andreescu, Restitutio Daciae (Relațiile politice dintre Țara Românească, Moldova
și Transilvania în răstimpul 1526-1593), vol. I, București, Editura Albatros, 1980, p. 125.
98 Laurenţiu Chiriac
gând rău asupra domnului nostru, Alexandru voievod. Alexandru voievod a

trimis și a obținut domnia munteană pentru Pătrașco voievod de la marele
împărat Suliimen al turcilor. Și Pătraşco a primit domnia, iar Mircea
voievod a fost chemat la Țarigrad”5.
Celelalte izvoare care ne informează despre schimbarea de domni din
Țara Românească menționează că Pătrașcu cel Bun a venit domn de la turci
(subl.ns.), fără altă mențiune. Spre exemplu, cronicarii sibieni scriau: „Petru
Pătrașcu e numit domn al Valahiei de către împăratul Soliman, după ce l-a
izgonit pe Mircea, tiranul de o maximă cruzime”6. Aceeași informație o
găsim și în cronica lui Radu Popescu vornicul, care consemnează că:
„Pătrașcu Vodă acesta au venit domn de la turci”7.
Încă o dovadă a faptului că Pătrașcu cel Bun a fost numit domn al
Țării Românești de către împăratul otoman este și scrisoarea bailului
Domenego Trevisan, adresată la 27 februarie 1554 dogelui Veneției. În
această scrisoare, bailul îl informa pe dogele Veneției de schimbarea de
domni din Țara Românească, arătând că a fost trimis un ceauș în Țara
Românească, pentru a întrona pe Pătrașcu vodă în locul lui Mircea vodă8.
Toate izvoarele vremii, cu excepția Cronicii lui Eftimie, ne arată că
Pătrașcu cel Bun a venit domn de la turci. Totuși, Ștefan Andreescu este de
părere că Alexandru Lăpușneanu, în anii 1553 și 1554, a adus sub ascultarea
sa Țara Românească, făcându-i succesiv domni pe Mircea Ciobanul și
Pătrașcu cel Bun. Alexandru Lăpușneanu se privea pe el însuși ca fiind
„făcător de domni” în Țara Românească în anul 1554, după ce a trimis și a
obținut domnia munteană pentru Pătrașcu cel Bun, pe care îl socotea un
simplu client politic. Ștefan Andreescu crede că domnul Moldovei a
exercitat, în perioada anilor 1553-1557, un fel de protectorat politic asupra
Țării Românești. El își întemeiază demonstrația pe cuprinsul unei scrisori
expediate de Despot-Vodă, la 25 mai 1558, din Iași, ducelui Albert de
Prusia – în care îl numea pe Alexandru Lăpușneanu drept „Ilustrissimus
dominus Alexander Moldavie et Valacchiae Waivoda”9.
5
Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI, publicate de I. Bogdan, București, Editura
Academiei, 1959, p. 125.
6
Alexandru Lapedatu, Știri privitoare la istoria Țărilor Române din Cronologia lui
Siglerius, în „AINCluj”, nr. II, 1923, p. 367.
7
Radu Popescu, Istoriile domnilor Țării Românești, introducere și ediție critică de C-tin
Grecescu, București, Editura Academiei, 1963, p. 53.
8
Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, vol. I, Acte și
scrisori (1527–1572), publicate de A. Veress, București, 1929, p. 141.
9
Ștefan Andreescu, op.cit., p. 140.
II. Domnia lui Pătrașcu cel Bun (1554-1557)

Data de început a domniei lui Pătrașcu cel Bun este menționată de
cronicile contemporane: „Și când au șăzut Pătrașcu vodă în scaun la
București au fost în săptămâna Paștilor, leat 7062 (1554 – subl.ns.)”10, iar
Letopiseţul Cantacuzinesc ne arată și mai precis această dată: „Pătrașcu
vodă acela Bunul au venit în sâmbăta Paștilor, leat 7062”11 – care în acel an
a căzut pe 24 martie. (Ștefan D. Grecianu crede, însă, că începutul domniei
lui Pătrașcu cel Bun trebuie fixat pe data de 26 februarie 1554).
În toate documentele emise în timpul domniei lui, Pătrașcu cel Bun se
intitulează astfel: „Pătrașcul voievod sin Radul voievod”. Într-un act datat 4 mai
1556, dat pentru mai multe sate, el ne amintește de o pâră care ar fi avut loc în
zilele Radului voievod, tatăl său12, fără alte mențiuni care să ne ajute să stabilim
cine este acest Radu voievod. Nu ne dă nici o lămurire, în acest sens, nici
inscripția de pe piatra de mormânt de la mănăstirea Dealu. Pe această inscripție se
menționează doar: „A răposat întru Domnul Hristos credinciosul Ioan Petraşco
Voievod şi domn a toată Ţara Românească, fiul lui Io Radul voievod…”13.
Firesc, se naște întrebarea: care Radu vodă este tatăl său? Radu Paisie,
Radu de la Afumați sau Radu cel Mare? Antonius Verancius, trimisul lui
Ferdinand de Habsburg la Poartă pentru negocierile legate de Transilvania,
îi scria acestuia din urmă despre schimbarea de domni din Țara
Românească, spunând: „S-a creat un voievod nou în Valahia, Pătrașcu fiul
lui Călugărul…”14. Dar și aici ne aflăm într-o dilemă, pentru că noi
cunoaștem doi voievozi cu numele de Radu care au avut și porecla de
„Călugărul”. Unul dintre ei este Radu Dragomir Călugărul – ucis într-un
război, în toamna anului 1521, la Târgoviște. Celălalt este Radu Paisie –
care a fost și el călugăr (la Argeș), înainte de a domni. Însuși Pătrașcu cel
Bun, într-un document din 9 octombrie 1557, dat pentru moșia Groșii,
amintește de un „Radu voievod Călugărul”15, dar fără a ne da alte amănunte.
Datorită faptului că documentele nu ne arată în mod clar cine este tatăl
lui Pătrașcu cel Bun, au luat naștere mai multe ipoteze în care Pătrașcu cel
10
I. Georgescu, op.cit., p. 507.
11
Istoria Țării Românești, 1290–1690. Letopisețul Cantacuzinesc, ediție critică de C. Grecescu
și D. Simionescu, București, Editura Academiei, 1960, p. 49.
12
DIR, B. Țara Românească, sec. XVI, vol. III (1551-1570), București, 1952, p. 43.
13
N. Iorga, Inscripții din bisericile României, București, 1905, p. 120.
14
A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. III, De la moartea lui Petru
Rareș până la Matei Basarab și Vasile Lupu, ediția a II-a revizuită, București, Editura
Științifică, 1988, p. 17.
15
DIR, B. Țara Românească, sec. XVI, vol. III..., p. 74.
Bun este prezentat ca fiu al lui Radu Paisie, al lui Radu cel Mare sau al
pretendentului Radu Dragomir Călugărul. În continuare, vom prezenta
fiecare opinie cu argumentele aduse.
Majoritatea istoricilor noștri consideră că Pătrașcu cel Bun este fiul lui
Radu Paisie – care, înainte de a fi domn, a fost egumen la Mănăstirea Argeșului.
Această opinie este susținută, între alții, de Nicolae Iorga, Ștefan Pascu,
Constantin Gane, Ștefan Nicolăescu etc. Acești istorici identifică pe Radu Paisie
cu Radu Călugărul. Nicolae Iorga spune că numele de Pătrașcu este un diminutiv
de la Petru, care trebuie pus în legătură cu numele boieresc al lui Radu Paisie
care, înainte de a deveni domn, se numea Petre de la Argeș16.
La fel, aceeași istorici susțin că Pătrașcu cel Bun a fost îngropat la
mănăstirea Dealu, lângă tatăl său, Radu Paisie. Dar se știe că Radu Paisie –
după ce a fost mazilit – a fost dus la Țarigrad, de unde sultanul l-a
surghiunit în Egipt, unde a și murit, fără să mai revină în țară. Atunci se
pune întrebarea cui aparține acel mormânt lângă care a fost îngropat
Pătrașcu cel Bun? Acest mormânt aparține lui Radu cel Mare, cel care este
ctitorul acestei mănăstiri. Chiar dacă Pătrașcu cel Bun nu a fost îngropat
lângă Radu Paisie (care, așa cum am arătat, a murit în exil), totuși el a fost
înmormântat lângă bunicul său Radu cel Mare (1495-1508), știut fiind faptul
că Radu Paisie este fiul lui Radu cel Mare.
Conform acestei teorii, putem prezenta următoarea spiță genealogică:
Vlad Dracul
(1437-1446)
Vlad Ţepeş Vlad Cãlugãrul

(fiu nelegitim)
(1481-1495)
Radu cel Mare

(1495-1508)
Vlad Vintilã Radu de la Afumaţi Radu Paisie Mircea Ciobanul
Marcu Voievod Pãtraşcu cel Bun Vlad voievod
16
N. Iorga, Istoria românilor, vol. V Vitejii, ediția a III-a revizuită, București, Editura
Enciclopedică, 1998, p. 7.
Nicolae Iorga considera că Pătrașcu cel Bun a fost fiul legitim al lui
Radu Paisie. Trebuie să acceptăm că, dacă era fiu legitim, Pătraşcu trebuia
să fie menţionat în documentele emise în timpul domniei tatălui său. Într-un
document din 23 februarie 1540, dat pentru mănăstirea Meteoru, se spune:
„Radu voievod sin Radu voievod întăreşte mănăstirii Meteoru ajutor din
averea Domniei-Sale, pe fiecare an câte 3000 de aspri şi călugărilor ce vor
veni în ţară câte 300 de aspri cheltuială de drum ca să scrie la proscomidie
pe Petru voievod şi pe părintele Domniei-mele Radul voievod şi cu cei de
Dumnezeu daţi mie feciori: Io Marco voievod şi Vlad voievod”17. După cum
vedem, nici o menţiune despre Pătraşcu cel Bun.
A.D. Xenopol susţinea că Radu Călugărul trebuie identificat cu Radu
cel Mare (1495-1508) şi nu cu Radu Paisie. În această situaţie, Pătraşcu cel
Bun este fiul lui Radu cel Mare şi frate cu Radu Paisie şi Mircea Ciobanul.
A.D. Xenopol se bazează în susţinerea acestei origini a voievodului muntean
şi pe faptul că acesta a fost îngropat la mănăstirea Dealu, lângă Radu cel
Mare, ctitorul acesteia.
Cea de a treia opinie în legătură cu originea lui Pătraşcu cel Bun este
foarte interesantă şi aparţine lui Ştefan D. Grecianu. El trece în revistă toate
actele în care apare menţiunea Radul voievod Călugărul, arătând că acestea
nu ne lămuresc cine este acest voievod. Pe lângă aceste documente din
timpul domniei lui Pătraşcu cel Bun, mai prezintă şi un act din 22 octombrie
1583, de la Petru Cercel. Acesta era dat pentru satele Dighiciul, Ciubrava,
Mişina şi Rogojanii, fapt ce ne arată că Petru Cercel a văzut la judecata
Divanului următoarele cărţi: a lui Basarab voievod, Radul voievod, cel care
a pierdut domnia la Râmnic, Vlad voievod cel sugrumat, Radul voievod
Călugărul (moşul lui Petru Cercel) şi Pătraşcu voievod, tatăl său. Ordinea
acestor cărţi nu este cronologică, dar oricum nu aduce nimic nou în ceea ce
priveşte identitatea moşului său, Radu voievod Călugărul.
Ştefan D. Grecianu susţinea că dacă luăm de bază ce ne spun
cronicile, atunci Pătraşcu cel Bun este fiul lui Radu Dragomir Călugărul.
Dacă ne bazăm pe hrisoave, el este fiul lui Radu cel Mare sau Radu
Dragomir Călugărul, dar în nici un caz fiul lui Radu Paisie18. Oricum, Şt.D.
Grecianu a optat pentru o origine a lui Pătraşcu cel Bun din Radu Dragomir
Călugărul (1521-1522) şi a alcătuit următoarea spiţă genealogică:
17
DIR, B. Țara Românească, sec. XVI, vol. III..., p. 81.
18
Șt.D. Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boierești, vol. II, București,
1916, p. 382.
Radu Dragomir Călugărul

(1521-1522)
Pătraşcu cel Bun Vintilă vodă Maria Radu vodă Radu Paisie
(1554-1557) (1532-1535) (1535-1544)
În fine, problema originii lui Pătrașcu cel Bun este într-adevăr

controversată, pentru că documentele nu ne arată clar descendența acestui
domn. Desigur, fiecare istoric care și-a pus problema originii acestui
voievod s-a gândit la o serie de argumente pentru a-și susține propria opinie.
Considerăm că Pătrașcu cel Bun este fiul lui Radu Paisie, pentru că, din
chiar faptul că vine domn de la turci [subl.ns.], ar trebui să vedem că el nu s-a
ridicat domn din țară. El a venit domn de la turci, întrucât tatăl său, Radu
Paisie, fiind deja exilat în Egipt, și-a lăsat fiul la Constantinopol, de unde, în
1554, a venit cu steag de domnie. Un alt argument pentru susținerea opiniei
noastre este și acela că Pătrașcu cel Bun a fost înmormântat lângă bunicul
său, Radu cel Mare, pentru că mormântul tatălui său se afla prea departe de
țară.
În altă ordine de idei, Pătrașcu cel Bun – cunoscut și ca Petrașcu
19
Vodă – a domnit în Țara Românească în perioada 24 martie 1554-26
decembrie 1557. La ordinul Porții Otomane, Pătrașcu cel Bun a mers cu
oaste în Transilvania (1556), pentru a restabili pe tron pe Ioan Sigismund –
care, împreună cu mama sa, regina Isabella, fuseseră nevoiți să se retragă în
Polonia. Cu 14.000 de ostași munteni, voievodul Țării Românești a trecut
Carpații, cu o parte în luna mai, cu o alta în luna iulie, iar marele său vornic
Socol a adus-o pe regină de la Lvov. La 28 octombrie 1556, Pătrașcu cel
Bun însuși era la Cluj, mulțumit de rezultatul campaniei sale (la care a
cooperat și domnul Moldovei, Alexandru Lăpușneanu)20.
Cum liniștea nu a fost totuși pe deplin restabilită, a fost nevoie de o
nouă acțiune munteană în Transilvania. Pătrașcu n-a mai putut însoți oștile,
căci deja în anul 1557 era bolnav. Încă din luna mai, el se afla la Râmnic
pentru a lua aer, îngrijit și de un medic, trimis de sibieni. La 26 decembrie
1557 se produce decesul său. Unii istorici spun că voievodul ar fi murit
otrăvit chiar de marele vornic Socol, care ar fi avut el însuși gânduri de
19
Constantin V. Obedeanu, Grecii în Țara Românească: cu o privire generală asupra
stărei culturale până la 1717, București, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, 1900, p. 37.
20
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. 11, București,
Editura C. Göbl, 1900, p. 52-53.
domnie, însă acest lucru nu este dovedit. Cert este numai că Socol, la
revenirea lui Mircea Ciobanul pe tronul muntean, s-a refugiat împreună cu
fiul său, Radu stolnic, în Transilvania, luând cu el și vistieria defunctului
Petrașcu Vodă: 400.000 de ducați. Mai târziu, același mare vornic Socol
promitea 14.000 de ducați ambasadorului Franței la Istanbul, numai ca să nu
fie predat turcilor și ucis21.
Din punct de vedere economic și social, perioada domniei lui Pătrașcu
cel Bun a fost stabilă pentru Țara Românească, permițând ca negoțul și
meșteșugurile să se dezvolte normal, iar numărul populației a crescut. În
plan cultural, s-a observat un ușor avânt, prin apariția multor cărți religioase
ortodoxe și prin ctitorirea unor noi lăcașuri de cult22.
În plan familial, voievodul muntean Pătrașcu cel Bun a fost căsătorit
cu domnița Voica, din neamul boierilor de la Slătioare. Au avut împreună o
fiică, Maria (măritată în februarie 1555) și trei fii: Petru, căruia i s-a zis mai
târziu Cercel (viitorul domn), Vintilă – instalat voievod de către armatele lui
Ioan Vodă cel Viteaz, în 1574 (dar numai pentru patru zile) și Petrașcu (zis
din Cipru). Potrivit cronicilor oficiale ale lui Mihai Vodă, Pătrașcu cel Bun
ar fi avut ca fiu postum și nelegitim pe Mihai Viteazul, fapt infirmat de
istoriografia mai nouă, începând cu Nicolae Iorga23.
Pătrașcu cel Bun a fost înmormântat la Mănăstirea Dealu și a fost
numit „cel Bun” de către istorici, pentru că a avut o domnie liniștită, fără a
ucide vreun boier – ceea ce era o performanță atunci.
21
Bogdan Petriceicu Hașdeu, H. Schuchardt, Limba română vorbită intre 1550-1600,
București, 1878, p. 24-25.
22
Eudoxiu Hurmuzaki, op.cit., p. 54-55.
23
Nicolae Iorga, Histoire des Roumains et de la romanité orientale: Époque des braves
(Problème de la Transylvania au XV-Ie siècle), în Histoire des Roumaińs et de la romanité
orientale, vol. V, București, 1940, p. 121.
PROPRIETARII SATULUI VĂLENI DIN ŢINUTUL ISTORIC AL
FĂLCIULUI (SECOLELE XVII-XIX). DOCUMENTE INEDITE
Costin Clit
Owners of the Văleni village in the historic county of Fălciu

(17th-19th centuries). Unpublished documents
Abstract
The Văleni village in the historic county of Fălciu, located today in Vaslui County,
was not the object of a scientific research or of a monographic study, a large
historiographic phenomenon in the post-decembrist period. Through this study, we
elucidate the flow of ownership and the owners of Văleni estate from the beginning of the
17th century to the first half of the 19th century and we contribute to the elucidation of
genealogical matters. Văleni estate and the ones from around – Sârbi, Dănceşti,
Ciorăşti, Străşineşti – passed from the possession of the Scarlet brothers from Zorleni to
the boyars from the known families Lupu, Jora, Codreanu and then to Eforia Școalelor
from Moldova, as described in this study in detail.
Keywords: Văleni, Vaslui County, villages and estates, unpublished documents,

genealogy, boyar families, tartar prey, judgments, school.
Cuvinte cheie: Văleni, județul Vaslui, sate și moșii, documente inedite, genealogie,
familii boierești, prada tătarilor, judecăți, școală.
Satul Văleni din ținutul istoric al Fălciului, astăzi în județul Vaslui, nu a

constituit obiectul unei cercetări științifice sau a unui studiu monografic, fenomen
istoriografic de amploare în perioada postdecembristă. Prin studiul de față
lămurim curgerea proprietății și a proprietarilor moșiei Văleni de la începutul
secolului al XVII-lea până în prima jumătate a secolului al XIX-lea și ne aducem
contribuția modestă la deslușirea unor chestiuni genealogice.
Satul Văleni (ent. Vale + -suf. col. -eni = văleni, cei din vale, locuitori, apoi
nume de sat) este situat între dealurile Dumbrava Mare și Comoara (Dealurile
Fălciului), pe cursul pârâului Văleni (Făgădăul). La sfârșitul secolului al XIX-lea
era înglobat administrativ în comuna Viltotești, plasa Mijlocul, județul Fălciu1,
astăzi în comuna Viișoara, județul Vaslui.
Moșia Văleni se împărțea în trei bătrâni: Popințăl, stolnicul Ioan Frunteș și
1
George Ioan Lahovari, General C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, Marele dicționar geografic
al României, București, Stab. Grafic J.V. Socecu, 1902, vol. V, p. 731.
Proprietarii satului Văleni din ţinutul istoric al Fălciului 105
Băltagu (Băltag). Bătrânul întreg Popințăl a fost împărțit în cinci părți: Ciocârlă
(un Toader Zavule a ținut-o pe Ciocărlănița și au împreună pe Vlasie, Hilimon,
Petcu și Avrămie), Ionașcu Popințe (din el se trage popa Vârlan, care are doi fii
și o fiică, Grigorie, Nohit și Nedele), Gheorghi Baldovici (din el avem pe Enachi
Porpșorul, care la rândul său are pe Timuș, Marie și Anastasie), Vrâncianu (îl
are pe popa Necoară, iar acesta pe Iftimi și Ioan) și Ionașcu Davidu (are pe
Ștefana)2.
Bătrânul întreg al stolnicului Ioan Frunteș se împarte în trei părți: Petru
Bumbariul, Frâncul și Bălae. Petru Bumbariul are pe Crucean și Costin
Bumbariul („de la acești doi frați, adică de la Crucian și de la Costin au început a
să schimba poreclile, când Bumbar, când Frunteș, când Budacu și Cozmița”).
Din Crucean se trag Cozmița călugărul, Enachi și Budac Crucianul. Cozmița
călugărul are patru fii, anume Lupan (are pe Tofana călugărița, iar aceasta pe
Pavăl), Gavril (are pe Vasâlache), Onil (are pe Maria, Tadica? și Mălina) și
„fimeia lui Neculai Bădăru” (are pe Gheorghiți). Enachi are un urmaș Cozmița,
care la rândul său are doi băieți, Simion și Iancul (acesta îl are pe Lupu vameșul).
Budac Crucianul are ca urmaș pe Costandin Budacu. Costin Bumbariul are doi
urmași, pe Dumitrașcu Frunteș și Armanca, „fimeia Gapii” (afirmație incertă,
dovedită de aserțiunea: „Armanca, că-i fată sau Gapie că-i ficior lui Costin
Bumbariu și ș-au zis și Frunteș, să mărturisăști aciasta din zapisul lor ci-i din
7212 dec(em)vr(ie) 25”). Dumitrașcu are pe Marica, Chiriana și Trofana (are pe
Alexandru, nepotul lui Frunteș, Grigori Bumbariul și Ursul Bumbariul). Armanca
are pe Ioan, Apostol, Sandu, Grigoraș și surorile lor. Frâncul are doi urmași,
Ioan și Brândușa, iar Bălae pe Grozava și Marica3.
Bătrânul Băltagu este moștenit de Ionașc Băltag, care are o fiică
Anghelușa, iar aceasta pe Ștefan4.
Popa Gligorie din Mălăești cu preoteasa sa Măriica, nepoata lui Frunteș din
Belciug, vând la 25 octombrie 1637 lui Ionașco, nepotul hatmanului Nicoară,
partea lor din Stolniceni, Dăncești și Belciug „pre hotariul lui Frunteș ce au fost
stolnic mare”5. Ionașco, nepotul hatmanului Nicoară, cumpără la aceeași dată
părțile lui Ion și Onofreiu, nepoții lui Frunteș Isac din satul Belciug, anume
Stolniceni, Belciug, Dăncești (ținutul Fălciu), Sârbi și Ciorăști de pe apa
Bârladului6. Un sat Sârbi a existat și pe valea Elanului7.
2
Arhivele Naționale Iași (în continuare ANI), Fond Eforia Școalelor din Moldova, I / 101.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
DRH. A. Moldova, XXIV, p. 191, nr. 207
6
Ibidem, p. 191-192, nr. 208.
7
Toma, fost armaș, vindea la 22 iunie 1677 fraților Cârstea și Andreiu, precum și nepotului lor
106 Costin Clit
Măriica și Grozava, fetele Bălaei din Văleni, nepoatele stolnicului Ion,

vând fraților Scărlet și Aiupul la 5 iulie 1633 „a lor direaptă ocină și moșie din
sat din Văleni”, a treia parte dintr-un bătrân, cu loc de prisacă, pomăt, casă în
vatra satului, loc de fânaț, din câmp, pădure și din tot locul8.
Ștefana, fiica lui Ionașco Dăvidu din Văleni, vinde la 15 octombrie 1636
lui Scărlet din Zorileni (Zorleni), partea sa din Văleni cu prețul de 15 galbeni9,
care mai cumpără la 25 octombrie 1637 și partea Frâncului de la Ion și
Brăndușea, copiii Frâncului, ce se va alege din Văleni, Dăncești și Stolniceni, cu
vaduri de moară în Bârlad, drept „un cal biciuluit” în valoare 20 de galbeni10.
Popa Necoară de Brăițeni cu fiii săi, Ion și Aftinicul, nepoții lui Vrâncian de
Văleni, vând lui Scărlet și lui Toderachi din Zorleni la 31 august 1638, a lor
dreaptă parte din satul Văleni, „din bătrânul lui Vrâncean din a patra parte, cu vad
de moar(ă) la apa Bârladului și cu loc de fânaț și cu loc de hrană și cu tot venitul
de va hi”11, iar în 1647-1648, Ionașcu Baltag, Grozava, soția sa și fiii lor îi vând
lui Scărlet „ocina lor câtă au avut de la Văleni cu tot venitul, care au avut într-un
loc cu Scrălet, și cu vatra satului, și cu loc de dumbravă”, drept 60 de lei bătuți12.
Ionașcu Băltag, Grozava și fiii lor vând la văleatul 7156 <1657 septembrie
1-1658 august 31> „ocina lor câtă au avut de la Văleni cu tot venitul, care au avut
într-un loc cu Scrălet, și cu vatra satului, și cu loc de dumbravă, pre unde li-au
venit hotarul”13.
Ștefan Petriceicu întărește între 25 decembrie 1683 și martie 1684 fostului
sluger Ștefan și lui Dabija ciohodarul, fiii lui Scărlet din Zorileni, stăpânirea
asupra părților de moșie cumpărate de tatăl lor în satele și siliștile: Tominești,
ținutul Tutova, Băncești pe Ezăr, Călinești, Beșăcani, Văleni, Pițigani în gura
Băncii, ținutul Fălciu, Valea Epii, Mastatici, Vrânceni și Stolniceni, cu vaduri de
moară în Bârlad, locuri de prisacă, pomet, fânaț, case, vatră de sat și dumbravă14.
Toader, nepoții lui Cujbă, partea lor de moșie din satul Sârbi de pe Elan, cumpărată de la
Purcariul (a se vedea ANI, Colecția Documente, 514/ 14). În însemnarea de pe verso-ul filei a
doua este notat alături de satul Fâstâci, situat în apropiere de localitatea Tupilați, de pe valea
Elanului, astăzi în comuna Găgești, județul Vaslui; Malcoci sârbul vinde lui Andreiu și
Cârstea Cujbă în 7195 <1686 septembrie 1-1687 august 31> „dre(a)ptă moșii la Sirbi pe
Elan, cât(ă) parte am avut toat(ă) de la so(a)cră-me(a) Gotculeas(ă)” cu 12 lei bătuți (a se
vedea ANI, Colecția Documente, 514 / 35).
8
DRH A. Moldova, XXI, p. 430-431, nr. 337.
9
DRH A. Moldova, XXIII, p. 590, nr. 540.
10
DRH A. Moldova, XXIV, p. 192-193, nr. 209.
11
Ibidem, p. 426-427, nr. 450.
12
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 7; CDM, II, p. 398, nr. 2042.
13
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I / 73; Ibidem, Colecția Documente, 611/53, f. 3, nr. 6
(rezumat); ANI, Manuscrise, 106, f. 40v., nr. 5.
14
CDM, IV, p. 189-190, nr. 809; ANI, Colecția Documente, 611/53, f. 3v. (rezumat): hrisovul prin
Marele paharnic Dabija Scărlet se învoiește și îi dă la 8 iulie 1706

cumnatei sale Anița, soția răposatului Ștefan Scărlet, fost armaș mare, partea sa
„de la Văléni ce iaste pe apa Bârladului, în ținutul Fălciiului, și dumneaei mi-au
dat mie la Gura Băncii, iarăș(i) ci iaste la ținutul Fălciiului, anum(e) siliștia
Călineștilor și din siliștia Beșicanilor”15.
Ștefan Scărlet, fost armaș mare, a fost căsătorit cu Anița și era răposat
înainte de 8 iulie 1706. În aceeași zi, Anița cu feciorii ei, Ioniță comisul, Enache
medelnicerul și Bejan, dau zestre paharnicului Sandul Radu, ginerele lor,
căsătorit cu Maria, partea lor din satul Văleni și jumătate din schimbul efectuat cu
Dabija Scărlet („i-am dat gium(ă)tate de sat de la Banca, și dumnialui mi-au dat
la Văléni gium(ă)tate de sat. Dici eu i-am dat ginerelui și partia mea acéia ce-am
luat de la cumnatul Dabij(a), cari i s-au dat locul tot, ce să aibă a-ș(i) ține moșiia
din hotar în hotar pe unde a arăta hotarul cumnatul Dabij(a) păharnicul, și i-am
dat și zapisăli Vălénilor și zapisul de schimbu ce iaste de la dumnialui cumnatul
Dabij(a)”)16. Postelnicul Velișcu Dabija încredințează la 29 mai 1755 pentru
zapisele lipsă ale Vălenilor, „drepte” a stolnicesei Ilinca Jora, date nepoților săi
Vasile și Toader, fiii lui Mihalachi Dabija17.
Marele medelnicer Lupul Costache primește o danie la 25 octombrie
1691 de la Ciocârlănița și fiul ei Vlasie, cel ce „s-au făcut tâlhar și au jicuit pre un
țigan anume pre Butucea” și a fost iertat de gloabă, pentru cari „bini di ni-au scos
dintr-aci(a) nevoi(e), noi încă am dat dumisali danie a noastră driaptă ocină și
moșii ce avem din sus di Văléni și mai gios di Docolina întri hotarul Vălénilor
și-ntra Docolini(i) în stâlpitura noastră, din giumătate di parte a patra parte”18.
Prin schimbul făcut cu fostul paharnic Radu și Maria, soția sa, la 16
septembrie 1708, marele vornic al Țării de Jos, Lupul Costache devine
proprietarul părții acestora din satul Văleni19 și mai cumpără la 8 decembrie 1708
partea de moșie a lui Petco, fiul lui Toader Zavul și surorii sale Avrămia, „câtu să
va alegi ca-s(ă) fie driaptă ocin(ă) și moșie dum(i)sali, și giupân(es)ii dum(i)sali,
și cuconilor dum(i)sali, și săminții dum(i)sali în veci, care această parte esti
dintr-un cu Ciocârlan, care partea lui Ciocârlan o ține iar dumne(a)lui Lupul vel
„cari întărești stăpânire(a) fiilor lui Scărlet di Zorleni pi părțili cuprinsă în 6 zapisă încredințate
ci-au arătat, din cari numai 5 sânt acum, din Văleni, Stolniceni, Dăncești, zic vânzătorii că vându.
Hrisovul esti rupt parte(a) undi au fost velet(ul) și s-au prescris copie pi cât s-au găsit, cari (copii)
esti încredințată di spat(arul) Jora” (conform perilipsisului din martie 1804).
15
ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 23; CDM, V, p. 146, nr. 564.
16
ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 24; CDM, V, p. 146, nr. 565.
17
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 43.
18
Ibidem, I / 18; Ibidem, I / 73, nr. 6; CDM, IV, p. 317, nr. 1415.
19
ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I / 30; Ibidem, I/ 73, nr. 9; CDM, V, p. 213-214, nr. 800.
108 Costin Clit
vornic”20. Schimbul dintre Lupul Costache și Radul, fost al doilea paharnic, a

fost întărit de Mihail Racoviță la 17 septembrie 1709 marelui vornic „acél sat,
anumi Vălénii, de la ținutul Fălciiului, sat întreg, ca să-i fie și de la domniia mea
driaptă ocină și moșiie, și schimbari, și cumpărătur(ă), și uric, și întăritur(ă), cu tot
vinitul stătător în véci”21.
Fostul paharnic Radu și soția sa Maria dau la 16 septembrie 1708 marelui
vornic al Țării de Jos, Lupul Costache, satul Văleni, zestrea de la Anița, „cu tot
vinitul și cu tot hotarul” și pentru care primesc părți de ocină în Oltenești „ce să
vor alege părțili pré zapise ce ni-au dat dumnealui, cari și dumisali i-au rămas
acéste părți de moșiie de la părintele dumisali Gavril Costachi vornicul, și ni-au
mai dat și altă parte de moșiie de la Popești de lângă Agărăci – Agarici –, tot de la
ținutul Fălciiului, de pe Lohan, care această parte de la Popești au fostu a
nepotu-său a lui Gavril biv vel sulgear, și s-au apucat dumne(a)lui Lupul vornicul
că-i va face plată nepotu-său lui Gavril sulgériul”, precum și a 160 de lei bătuți22,
schimb întărit la 17 septembrie 1708 de către domnul Mihai Racoviță23. Stolnicul
Ioan Codreanu constată în jalba din 31 martie 1815 schimbul moșiilor de către
urmașii lui Scărlet cu vornicul Lupu Costachi24.
Antiohie Jora25 cumpără de la Tofana călugărița, fata lui Lupan, la 14
februarie 1684, partea ei dreaptă de „ocină și și moșii de Văleni” de pe tatăl său
Lupan, drept 8 stupi și o iapă cu căruță26, iar la 7 octombrie 1687 primește danie
de la Timuș, fiul lui Enachi Porpșorul, nepotul lui Gheorghe Boldovici, „ș(i)-a
surorilor méle, a Măriei ș(i)-a Nastasiei, părțile noastre din Văleni, din săliște(a)
ce să chiamă Dănceștii, a cincea parte, parte(a) moșu-nostru lui Boldovici, din
vatra satului, și cu vad de moară în Bârlad, și din câmpu, și din pădure, și din tot
locul, cu tot vinitul, din hotar în hotar, care trage și peste Bârlad”27. Gheorghiță,
feciorul Neculii Bădărău, vinde la 24 iulie 1683 lui Antiohie cămărașul „o parte
de moșie de în siliște den Dăncești den parte(a) Cozmiții călugărului a patra
parte” cu 12 lei, în prezența martorilor: popa Miron, David Cârjă, Bostaca,
20
ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 26; Ibidem, I/ 73, nr. 11; CDM, V, p. 219, nr. 820.
21
ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 31; Ibidem, I/ 73, nr. 10; EDIȚII: CDM, V, p. 214,
nr. 801.
22
ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 30; Ibidem, I/ 73, nr. 9; CDM, V, p. 213-214, nr. 800.
23
24
25
Despre proprietățile familiei Jora din ținutul Tutova a se vedea Horia Stamatin, Valea Horăieții –
Istorie și onomastică de la origini până în prezent, Bârlad, Editura Tiparul, 2003; și ediția a II-a,
Iași, Editura PIM, 2016.
26
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 13; Ibidem, I/ 73, nr. 13; CDM, IV, p.190-191,
nr. 814.
27
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 14; Ibidem, I/ 73, nr. 14; CDM, IV, p. 251, nr. 1114.
Cozmița, Ionașco Răciul, Ion Didiaul (Dediul) și Budacul28.

Gligorie, Nohit și sora lor Nedelea, copiii popii Vârlan, nepoții lui Ionașco
Popențea, din satul Văleni, dăruiesc la 25 februarie 1688 lui Antiohie cămărașul
o parte de ocină din moșia Văleni, a cincea parte din bătrânul Popenței, din câmp,
țarină, fânaț, pădure și vad de moară în Bârlad29, iar între 1 septembrie 1688 și 31
august 1689 (7197) primește partea de moșie din Dăncești și Văleni a Mariei
Mârzoaie, fiica lui Onil, nepoata lui Cozmiță călugărul și cumpără părțile
surorilor ei Tudosia și Mălina cu 4 lei30.
Vasilache, feciorul lui Gavril, prin schimbul din 16 iunie 1690, îi dă
marelui cămăraș Antiohie, un pământ și patru pași în Văleni și primește aceeași
suprafață în moșia Scânteiești, dar și dania de la Cozmița, fiul lui Enachie31.
Pavăl, nepotul lui Lupan, îi dăruiește la 14 august 1689 marelui cămăraș
partea sa din satul Sârbi (Sârghi) „ci să va alegi din țarină, din câmpu, din fânaț și
din vad de moară pentru mult bini ci-au cunoscut”32, iar Ștefan, fiul
Anghelușoaei, fiica lui Ionașco Baltag, vinde la 13 ianuarie 1696 hatmanului
Antiohie Jora „a trie parte din sat din Sârbi, parte(a) maicii sale Anghelușoaei ci o
are de la tatăl său Băltag”33.
Antioh Cantemir voievod poruncește la 6 septembrie 1700 vornicului de
poartă Buta și fostului vornic Apostol Talpeș să stâlpească „părțili de moșie sau
de cumpărătur(ă) sau de danii a cinstit și cridincios boerilui nostru a dumisali lui
Antohie, ce-au fostu hatman, și de pe aiurile de pi undi va hi mai având”, de la
Corlătești pe Horăiata și Văleni pe Bârlad34.
Antiohie Jora mai primește danii la 25 decembrie 1703 (partea
Bumbăreștilor din Văleni și Stolniceni dată de Gapie, Armanca și feciorii lor,
Ion, Apostol, Sandul, Gligorașco, „din pădure, cu loc de pomăt și cu livad(ă), și
din câmpu, și dintr-apă, cu vad de moar(ă), din tot locul, cu tot vinitul, ce s-ar
alege partea mea din partea Bunbăreștilor, răzéșilor miei, și de iasta parte de apa
Bârladului, și de iasta parte”, „pintru mult bine ce mi-au făcut de m-au scos
dumnialui de la o nevoe”)35 și la 19 noiembrie 1705, când era mare logofăt
(partea din Văleni a lui Alecsandru Ionuc Frunteș, feciorul Trufanii, „partea mea
28
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 12; Ibidem I/ 73, nr. 12 (regest); CDM, IV, p.186,
nr. 790.
29
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 15; Ibidem, I/ 73, nr. 15; Idem, Fond Episcopia
Hușilor, XXIV / 79, nr. 70; CDM, IV, p. 253, nr. 1127.
30
31
32
ANI, Colecția Documente, 611/53, nr. 16 (rezumat).
33
Ibidem, nr. 19 (rezumat).
34
35
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 21; Ibidem, I/ 73, nr. 19; CDM, V, p. 67, nr. 269.
110 Costin Clit
ot Văleni ce am de la moșu-meu Frunteș ce să va alégi”)36. Gligorie și Ursul

Bumbar, feciorii Trofanii, fiica lui Dumitrașco Frunteș dăruiesc vel logofătului
Antiohie Jora, la 20 mai 1713, a lor „driaptă ocină și moșie câtă să va alegi
parte(a) mâne-noastră a Trofanii, fata lui Dumitrașco Frunteș, câtă să va alegi din
câmpu, și din țarină, și din fânață, și din pădure, și din vadu de moar(ă), și din
paragină de vie, și din tot locul, cu tot vinitul, ce să va alegi parte(a) moșu-nostru
lui Dumitrașco Frunteș de Văleni, noi această moșie ce este în Văleni de treci
piste apa Bârladului de amândoauă părțili”37.
Ajungând la mare lipsă și cu datorii, Chiriana și Mărica, fetele lui Frunteș,
vând, la 30 aprilie 1708, marelui logofăt Antiohie Jora moșia lor din Văleni care
le era „di la moșii noștri Costin Bunbari și di la tatul nostru” cu 150 de lei, după
consultarea rudelor. Cumpărătorul le-a „scos din greu și di la mare datorii
torcești”38.
Hotarnica vornicului de poartă Dimitrie Meleghi din 23 decembrie 1810
înregistrează cartea domnească a lui Nicolae Mavrocordat din 11 octombrie 1714
în care „scrie că răpousatul Antiohie Jora vel log(o)f(ă)t au avut mori în Bârladu
pe Văleni, fiind vadul mai bătrân și mai vechiu decât alti vaduri, câtâ sânt pe apa
Bârladului”. Stăpânirea Joreștilor rămâne și în toponimia zonei prin morile Jorăi
și prin „lunca Jorăi” din râul Bârlad39.
Moșia Ciorăști ajunge și ea în stăpânirea Joreștilor. Apostul, feciorul popii
Simion, cu soția sa Alexandra și cu copiii lor vând la 4 iulie 1675 lui Cărăiman
armașul a lor „dreaptă ocin(ă) și moșie din sat din Ciorăști la ținutul Tutovei, la
apa Bârladului, dintr-un bătrân giumătate de bătrân” cu 20 de lei, iar printre
martori întâlnim pe popa Merăuță și Stahie din satul Tămășeni, Gligorie, fiul
Măriei și Gligorie Bujete din Pencești și Marin din Fălciu. Zapisul este scris de
un Vasilachi40.
Maria, fata Măricăi, nepoata lui Andreiaș din Vată, cu feciorii ei Costantin,
Savin și Ion dăruiesc la 15 iulie 1671 lui Vasilie Gheuca, al treilea logofăt,
„dintr-un bătrân a șésea parte, și din a șésea parte giumătate din sat din Ciorăști,
din vatra satului și în apa Bârladului, și în țarină, și din câmpu, cu fânață, și din
tot locul, cu tot vinitul”, pentru binele făcut41.
36
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 22; Ibidem, I/ 73, nr. 20; CDM, V, p. 128, nr. 495.
37
ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 32; Ibidem, I / 73, nr. 23; CDM, V, p. 315, nr. 1166.
38
39
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 75; Ibidem, I/ 94.
40
Ibidem, I/ 9; Ibidem, I/ 73, nr. 59 (rezumat); Ibidem, I/ 146, nr. 5 (mențiune); I. Antonovici,
Documente ale fostelor schituri Orgoești, Bogdănița, Pârvești, Cârțibașii și Mânzații, din jud.
Tutova, p. 6-7, nr. 3; CDM, III, p. 509, nr. 2458.
41
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 8; Ibidem, I / 73, nr. 58 (regest); Ibidem, I / 146,
Silion Orbul cu frații săi Vasilie și Ariton, feciorii lui Ifrim, fiul Măricăi,
fata lui Andreiaș, feciorul lui Văscan din satul Vârlezi de la Cohurlui, dăruiesc la
20 august 1678 lui Vasile Gheuca, logofătul al doilea, și jupânesei sale „o parte
de ocină din sat din Ciorăști, pe apa Bârlad(u)lui, ce iaste în țânutul Tutovei,
partea Măricăi, fétei lui Andreiaș, din partea lui Andreiaș, a cincea parte”. Printre
martori se regăsesc: Dumitrașcu Scântee din Bicani, Toader și Ion Bujoranul din
Hulpășeni, Costache Star, Alecsandru zet Costache, Costantin stolnicul, Ștefan
Iftodie și Lupu din Pătrășcani, Ion sin Crăiț și Patrichie Țaul ot Cohurlui,
Alecsandru sin popa din Mândrești ot Cohurlui și Alicsandru Popovici, iar
zapisul a fost scris de Costantin Iftimie vătavul42.
Isac și Gafia, fiica lui Cărăiman, cu fii lor Andronache și Darie, vând la 10
august 1681 Todosiicăi Jora și marelui cămăraș Antiohie Jora, fiul ei, „o
moșiie de la Ciorăști, ce iaste la apa Bârladului, cu tot vinitul, giumătate de
bătrân, dreptu 25 de lei”. Redactarea zapisului s-a făcut în prezența preotului
Miron de la Costești, a fraților Toader și Ion Bujoranul, a lui Corlat uricarul,
Ștefan Corne, Gavril Bâtcă, Talpeș Apostol, Bodac (Budacu), Cozmița, Lupan,
Bostache și Ule43. Probabil, la aceeași dată (10 august 1681), Potorac zălogește
Joroaiei partea sa de la Costești pe Horăiata, Ciorăști de la gura Albiei și din
Cărăbăț, în prezența lui Scărlet de Horuiata și Bostaca, zapisul fiind scris de
Gheorghiță Pavăl44.
Mihai Racoviță judeca la 30 iunie 1709 pricina dintre marele logofăt
Antiohie Jora, moșinaș vechi de 30 de ani, și marele vornic Lupul Costache
pentru partea de moșie din Văleni zisă Stolniceni cumpărată de Lupul fără a avea
dreptul de la Radu, cei doi învoindu-se pentru banii dați la cumpărare. În același
timp s-au judecat și pentru partea de ocină Hițoci, din care 2 bătrâni erau a lui
Antiohie Jora, iar unul a lui Lupul Costache, cumpărat de la Ion Bujoranul45. În
hrisovul domnului Mihai Racoviță din 30 iunie 1709 sunt arătate judecățile dintre
logofătul Antiohie Jora și vornicul Lupu Costachi „de la carele au luat toată vatra
satului Vălenii sau Stolnicenii și toate părțile ci intrase în mâna vor(ni)c(ului)
Lupul, din Văleni, Stolniceni, Dănceni și Ciorăști, le-au luat de la vor(ni)c(ul)
nr. 4 (mențiune); I. Antonovici, op.cit., p. 6, nr. 2; CDM, III, p. 440, nr. 2094.
42
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 10; Ibidem, I/ 73, nr. 60 (rezumat, cu data 24
august); Ibidem, I/ 146, nr. 6 (mențiune); I. Antonovici, op.cit., p. 7, nr. 4; CDM, IV, p. 84-85,
nr. 292.
43
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 11, nr. 1; Ibidem, I/ 73, nr. 61; Ibidem, I/ 147, nr. 1;
Ibidem, I/ 146, nr. 7; I. Antonovici, op.cit., p. 7, nr. 5; CDM, IV, p. 157-158, nr. 649.
44
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 11, nr. 2; Ibidem, I / 73, nr. 62; Ibidem, I/ 147,
nr. 1bis; Ibidem, I/ 146, nr. 8; CDM, IV, p.158, nr. 650.
45
ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 29; CDM, V, p. 233-234, nr. 873.
112 Costin Clit
Lupul, înprotiva cărora i-au dat log(o)f(ă)t(ul) Jora prin învoeală dreaptă”46.
Nicolae Mavrocordat poruncește vel banului Dabija la 11 octombrie 1711
să cerceteze pricina dintre Antiohie Jora și Lupul Costache, pentru că atunci
„cându au fost cumpărat Lupul vor(ni)c acele moșii Vălenii și Stolnicenii de la
Radul pah(a)r(nic), n-au întrebat pe vel log(o)f(ă)t(ul), fiindu răzeșu în Cojări, și
au avut multă pâră și gâlceavă cu divanul, ci fiindu frați s-au învoit de au făcut
schimb, căci vel log(o)f(ă)t(ul) mai ave(a) moșie și în Văleni, și au luat vel
log(o)f(ă)t(ul) Vălenii de tot, avându și mori acole, luându și Stolnicenii. Iar
Lupul vor(ni)c(ul) au luat Cojării, ce-au fost cumpărătură lui vel log(o)f(ă)t(ul)
de la Vasilie jic(ni)cer, și dându samă cum li au fost tocmala alesu pentru mori ca
să-ș(i) facă mori și Lupul vor(ni)c(ul) la Cojări, înse se socotească unde va face și
precum va ezi, să nu înece morile dum(nea)l(ui) vel log(o)f(ă)t(ului) de la Văleni,
fiindu vadul mai bătrân și mai vechiu decât alti vaduri câte sântu pre apa
Bârladului”47.
Stolnicul Ioan Codreanu credea, la 31 martie 1815, că „părțile cumpărate
de Scărlet au trecut în schimbu la vor(ni)c(ul) Lupu Costachi, și de la vor(ni)c(ul)
Lupu Costachi prin giudecata domnului Mihai Racoviță trec la log(o)f(ă)t(u)l
Antiohie Jora, carile au dat vor(ni)c(u)lui Lupu Costache înpotriva părților din
Văleni pe moșâ(i)e sa Cojării cu întreg vadu de moară, afară din toate
cumpărăturile log(o)f(ă)t(u)lui Antiohie Jora ci-au avutu dintr-acesti numi,
Văleni, Stolniceni, Dănceni și Sârbi, ce sânt de la anii 7191 și pără la 7221 <1712
septembrie 31-1713 august 31> cându sfârșăști log(o)f(ătul) Jora cu cuprindiri a
tuturor părților acelor vechi răzăși cu cumpărături, danii și cu schimbul ci-au
făcut cu vor(ni)c(ul) Lupu, stăpânindu-să acesti numi arătati întregi, cu întregu
vadul morii, supt sângur numili Vălenilor din Cojări pără în Petricani, atât de
log(o)f(ă)t(ul) Jora, de fiiul său stol(ni)c(ul) Neculaiu, cum și de noru-sa
stolniciasa Ilinca Joroae, păr(ă) la 7268”48.
Neculai Jora, fiul lui Antiohie și al Ecaterinei, fiica soției domnului
Grigore Ghica49, devine proprietar în Văleni. Este întâlnit ca biv vel medelnicer
46
ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 146, nr. 10 (rezumat, cu data 30 iulie 1709); Ibidem, I/
147, nr. 2 (rezumat, cu data 30 iunie 1709).
47
Ibidem, I/ 73, nr. 24; Idem, Manuscrise, 106, f. 45v.-46, nr. 24 (rezumat); CDM, V, p. 344-345,
nr. 1258.
48
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 90; a se vedea și Costin Clit, Cojeri – un sat
dispărut de la ținutul istoric al Fălciului (sec. XVII-XIX). Documente inedite, în „Carpica”, XLVII,
2018, p. 148.
49
N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova în sec. XIV-XVII,
București, Editura Enciclopedică română, 1971, p. 412-413; Sergiu Bacalov, Activitatea neamului
Joreștilor în Ţara Moldovei în secolul al XVII-lea-începutul secolului al XVIII-lea, în Iulian
(20 mai 1722)50 postelnic (20 iulie 1725)51, stolnic52, al doilea logofăt (8
februarie 1732)53 și biv vel stolnic în actele ulterioare decesului său (27 iunie
175354, 29 iunie 175355, 16 decembrie 175356). Primește danie la 20 mai 1722
partea lui Ion Cârjă și surorii sale Lupa din „sat din Vilțotești, ce esti în ținutul
Fălciiul(u)i, carile să întâlnești cu hotarul dumisali de la Văleni”, „cu tot locul și
cu tot vinitul, din cânp, și din păduri, cu pomeți, cu loc de prisacă, cu to(a)tă
parte(a) tătâne-meu, lui David Cârje” 57.
Mihai Racoviță întărește la 20 iulie 1725 postelnicului Neculai Jora, care
contribuise alături de frații săi la achitarea datoriilor rămase după moartea
logofătului Antioh Jora, stăpânirea asupra satului Șerbești, ținutul Covurlui, cu
viile de acolo și cu tot venitul, lui și soției sale Ilinca, „și când s-or împărți ei
frații cu moșiile ce li-au rămas de la părinții, acestu satu la împărțala fraților să
nu să pue”58. Împărțirea moșiilor și datoriilor „părințăști” s-a realizat la 8
februarie 1732 în fața mitropolitului Nichifor59, Constantin Canta vel logofăt,
Constantin Roset vel vornic, Ion Neculce vel vornic și Sturza hatman. Actul este
semnat și de Toader Jora și Ioniță Jora. Neculai Jora, al doilea logofăt, achită
datoriile pentru Văleni, Sârbi, cu mori în Bârlad, parte din Ciorăști (300 de lei),
Hițocii pe Bârlad, 190 de pământuri (170 de lei), partea din Fruntișeni, „danie
mamii Joroaii” (25 de lei), casele din Iași și dughenile de la Panu ot Hagioaia
(400 de lei), Strășinești pe Horăiata (150 de lei), jumătate din Șerbești, 6 pogoane
de vie și vad de moară (400 de lei), 2 pogoane și 3 hirte de vie la Odobești (55 de
lei). Cuantumul datoriilor menționate s-a ridicat la 1500 de lei pentru Neculai
Pruteanu-Isăcescu (coordonator), Românii din afara granițelor țării Iași-Chișinău: legături
istorice, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2008, p. 63-80.
50
ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 33; Ibidem, I/ 73, nr. 40.
51
Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade, (Documente slavo-române), Iași, Tipografia
„Dacia” P & Iliescu, 1912, VII, p. 205-206, nr. CXLV.
52
Sergiu Bacalov, Boierimea Țării Moldovei la mijlocul secolului al XVII-lea-începutul secolului
al XVIII-lea (Studiu istorico-genealogic), Chișinău, 2012, p. 186.
53
ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 34; Ibidem, I/ 73, nr. 38.
54
Ibidem, I/ 40.
55
Ibidem, I/ 41.
56
Ibidem, I/ 39.
57
Ibidem, I/ 33; Ibidem, I/ 73, nr. 40.
58
Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade, VII, p. 205-206, nr. CXLV.
59
Grec din Peloponez, mitropolit de Sidis din jurul anilor 1724-1725, mitropolit al
Moldovei între 1740 și 1751; Preot prof.dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
1992, vol. II, p. 343-345; pr.dr.prof. Bogdan Racu, Nichifor Peloponesianul, singurul
mitropolit grec al Moldovei, https://doxologia.ro/viata-bisericii/biografii-luminoase/ nichifor-
peloponesianul-singurul-mitropolit-grec-al-moldovei
114 Costin Clit
Jora, însă achită în total 2114 de lei „cu alte cheltu(i)ele ci au cheltuit la grija
părințască și la nunta surori-sa Ilincăi, care pentru aceste datorii i s-au dat moșii
de ona mie și cinci sute lei, cu casăle din Eș, și cu dughenili de pe podul Hagioaii,
iar cinci sute patrusprezece lei i-au (i)ertat frațâlor celor mici”60.
Mărturia hotarnică a Strășineștilor din 10 iunie 1732, executată de Gavril
Pilat vornic glotnii, Mârzac postelnicel și Toader Hurmuz diac, atestă măsurarea
a două rânduri de pământuri din hotarul Cernaților până în valea Albii, „iar un
rând nu s-au măsurat, adică al triile(a) rând, pentru carili au pus pricină Pascal
căpitan că esti din hotarul Borăștilor, iar dumne(a)l(u)i Neculai Jora log(o)f(ă)t și
alți răzăși de acolo au zis că esti din hotarul Streșăneștilor, și pentru ace(a) pricină
nu s-au măsurat până nu ș-or întreba la divan să li să aliagă, în cari parte ar
rămâne acel rând de pământuri”61. La 11 august 1827 sunt menționate două
hotarnice a Strășineștilor, prima din 20 mai 1745 a paharnicului Palade, iar a
doua din 4 iulie 1759, „dată la mâna sulgeriului Costandin Jora pentru 95
pământuri, 12 pași pol, ce i-au ales din moșiia Costeștii”62.
Un zapis al lui Neculai Jora privitor la moșia Văleni este din 1 iulie 174163,
iar o hotarnică a moșiei Văleni a fost realizată la 1 iunie 174264.
Medelnicerul Neculai Jora cumpără la 1 mai 1735 de la Ioan, fiul lui Savin
Băsăscu, nepotul lui Lavrentii din Băsăști, partea acestuia „di pi tatăl său din
Băsăști cum și partea fraților lui Andriiu și Postolachi, și a suroril(o)r lui,
Ruxandii și Măriuțăi, câti un leu pământul, dându-i 35 lei”65; apoi în 7244 <1
septembrie 1735-31 august 1736> de la Ioan, nepotul de fată a Trâncăi din
Băsăști, partea deținută de la mama sa cu 4 lei66, deși s-ar fi tocmit pentru 9 lei,
așa cum reiese din cartea domnului Grigorie al II-lea Ghica din 31 mai 1737,
trimisă lui Neculai Jora, în urma jalbei lui Ion Trinca (!), „și scriind Jorăi să-i dei
și cielanți bani, sau netrebuindu-i moșâe să-ș(i) ei și acei patru lei ”67; la 10
septembrie 1737 cumpără de la Pavăl sin Alixandru Ciornei, nepotul lui Grigorii
și al lui Nănasti (Năstasi) Drăbila, pârcălabul de Fălciu, partea fraților Soare și
Manu, și a lui Băltag și Dumitrachi Zbanțul, zălogită „la moșul lui Nastasii
Drăbila de sus arătat, drept 120 lei, și aceli părți le-au vândut Jorăi drept 60 lei,
60
ANI, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 34; Ibidem, I/ 73, nr. 38; Ibidem, I/ 146, nr. 9 (rezumat);
Ibidem, I/ 147, nr. 3 (rezumat).
61
Ibidem, I/ 35.
62
Ibidem, I/ 125bis.
63
Ibidem, I/ 36.
64
Ibidem, I/ 37.
65
Idem, Manuscrise, 106, f. 49, nr. 36 (rezumat).
66
Ibidem, f. 49, nr. 37 (rezumat).
67
Ibidem, f. 49, nr. 38 (rezumat).
încredințat zapisul cu multi iscălituri”68; iar la 20 februarie 1638 primește danie

de la Toader, fiul lui Ioan Idricianul, nepotul de fată al Petrii Sălcianul, „partea lui
din din Băsăști din bătrânul lui Herăe, parte(a) lui Tăpălagă”69.
Medelnicerul Neculai Jora „ș-au făcut așăzari și casă” în satul Băsești.
Domnul Grigore al II-lea Ghica poruncește la 29 mai 1737 vornicului de poartă
Gavril Pilat pentru a cerceta plângerea răzeșilor de Băsești „cum că altă dată casă
bo(i)erești în mijlocul moșiilor Băsăștii n-au fost”. Scărlătachi, comisul al doilea,
arată la rândul său ispisocul de la Mihai Racoviță „în cari hotărăști ca să nu fii
Jorăștii volnici a cumpăra sau cu dănii a intra din capul Vălenilor spré răsărit,
undi sânt Băsăștii, nici răpoosatul vor(ni)c Lupu din malu(l) Bârladul(u)i spré
apus, și med(elni)ce(rul) Jora au călcat hotărârea ispisocul(u)i și învo(i)elile
acelor bătrâni bo(i)eri”. Domnul poruncește stricarea caselor medelnicerului
Neculai Jora din Băsești „și să-ș(i) miargă la casăle lui”70.
Conflictul dintre răzeși și medelnicer continuă și în 1741, când la 8
februarie Grigore al II-lea Ghica poruncește stolnicilor Vasile Sturza și Ioan
Bogdan „și câte cumpărături să vor dovedi reli, să rumpă zapisăle”, iar părțile
cumpărate cu acordul răzeșilor „să vor lămuri de bune, și alegându-le să i le dei
despré Văleni dum(i)sale, și di vor rămâne casăle pi părțile alése
med(elni)ce(ru)lui Jora, să nu să strice, iar di vor rămâne pi locul răzășâlor să să
strice lemnul”71.
Constantin Mavrocordat poruncește la 19 februarie 1742 biv vel
căpitanului Negre Apostul și vel căpitanului de codru să cerceteze jalba răzeșilor,
conform căreia medelnicerul „moșan de baștină acolo n-au fost, ci de curând au
intrat cu cumpărături și danii, și pi dânșii nu i-au întrebat, și făcându-ș(i) casăli
calcă locul și le strică pământul”. Domnul poruncește „să lămuriască, adiverind
părțâli cumpărături și danii a Jorăi să li dei deopart, iar pentru casăle Jorăi să
urmezi precum în cărțile g(os)p(o)d arată”72.
Hotarnica satului Băsești din 1 iunie 1742 se referă și la biv vel
medelnicerul Neculai Jora: „Iar pentru cumpărăturile ce-au avut dum(nea)lui
Necolaiu Jora biv vel med(elnice)r a mai lungi pricinile ce-au fost a giudecății
le-am lăsat, căci lămurindu-se zapisele dum(i)sa(le), foarte un lucru puțin
rămăsese să stăpânească dum(nea)lui. Pentru aceia și dum(nea)lui sângur de voe
dum(i)s(a)le toate le-au lăsat și le-au dat toate zapisile în mâna lor, și încă i-au dat
68
Ibidem, f. 49-49v., nr. 39 (rezumat).
69
Ibidem, f. 49v., nr. 40 (rezumat).
70
Ibidem, f. 50, nr. 41 (rezumat); vezi și idem, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/146, nr. 11
(rezumat); Ibidem, I/147, nr. 4 (rezumat).
71
Idem, Manuscrise, 106, f. 50-50v., nr. 42 (rezumat).
72
Ibidem f. 50v., nr. 43 (rezumat).
116 Costin Clit
banii dum(isa)le după poronca mării tale, pe cât s-au aflat părțile acelor oameni
care i-au vândut dum(i)s(a)le, iar alți bani ce-au dat dumn(ea)lui mai mult pisti
părțile acelora ci i-au vândut dum(i)s(a)le, iarăș după luminată porunca mării tale
i s-au dat voi dum(i)s(a)le să-și ei banii înapoi de la vânzători, cari s-au făcut și
izvod curat pe acei bani”73.
Cartea de judecată din 14 decembrie 1753 a domnului atestă judecata
dintre moșenii satului Băsești, pe de o parte Ioniță Ciolpan, fiul lui Strătulat, cu
frații săi, Grigori Băltag cu frații săi, Manolachi, fiul Sandului Bogos cu frații lui,
Chiriac, cumnatul lui Ciolpan și alții ai lor, Savin, fiul lui Chichiță, „răzăși din
giumătati de sat din Băsăști din partea din giosu” cu „răzășii lor din giumătati de
sat Băsăștii, din partea din sus, care să înparti în doi bătrâni, anumi Ștefan
Popăscu vor(ni)c de poartă, și Vasâlii sin Gheorghiță Parșovii, și Vasâlachi,
ficiorul lui Bucșâlă zăt Ioan Beșleaga, i Con(stan) din Boboc, nepot lui Gheorghii
Bodescu și alți frați, răzăși ai lor din Băsăști, partea de sus, care să hotărăște cu
hotarul Petricanil(o)r”, fiind rânduiță cu judecata la vel logofătul Radu
Racoviță74.
Neculai Jora dă 1 iulie 1741 o scrisoare la mâna lui Simion, feciorul
Cozmiții, și a lui Lupul vameș, fiul Iancului, la rândul său feciorul Cozmiții,
„pentru moșie lor ci-au rămas de la tatăl său aice în Văleni, pre cât li s-ar alegi”,
care „nici să află vândută, nici dată danie”, „osăbit de o vie din dial cari-i în
dumbravă, cari mi-au vândut Cozmița, tatăl lor, giumătate de pogon în 9 lei”. De
la această dată și până „la facire(a) hotarnicilor Popăscului d(umnealui)
med(elni)cer(ului) Jora și stolniceasa Ilinca s-au stăpânit tot locul Belciug, și
Dăncești, și Sârbi, și moara, supt sângur numile Vălenilor, și după ce în putere(a)
aceștii neadivărate scrisori răzășii au luat mai toată moșie”75.
În timpul năvălirii tătarilor din 1758 sunt incendiate morile, casa și biserica
din satul Văleni, stolniceasa Ilinca Jora este luată roabă, „cu toate lucrurile ei”,
„iar scrisorile aceștii moșii li-au aruncat tătarii și li-au lepădat în ogradă” și au
fost adunate de vătavul stolnicesei Simion Cozmița. Stolniceasa Ilinca s-a întors
după 4 ani de robie și s-a așezat la Pădureni, ținutul Romanului, unde „i-au adusu
arătatul vătav Cozmița din hârtiile aceștii moșii câti au vrut, iar celi mai buni
precum și hotarnica și hrisoavile ce întăre(au) ace(a) hotarnică li-au oprit răzășii
la dânșii și nu sau mai găsit pără astăzi”(30 august 1835)76.
Alte documente amintesc casa stolnicesei Ilinca Jora din Văleni prădată de
73
Idem, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 37; Idem, Manuscrise, 106, f. 50v., nr. 44
(rezumat).
74
Idem, Manuscrise, 106, f. 51, nr. 45 (rezumat).
75
Idem, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 36.
76
Ibidem, I/ 138; Idem, Manuscrise, 106, f. 78v.-79.
tătari în 1758, „la prada tătarâl(o)r cea di pi urmă”, „înpreună cu alti lucruri” și
toate documentele moșiilor, lăsate pe câmp „la locul undi era(u) toț(i) robii, și celi
robiti adunati li-au strânsu de pi câmpu însuși oamenii sătini din Văleni și oameni
a casăi Joroaei ci să afla(u) robiț(i) di tătari și duși acolo”. Cozmița, vătavul
stolnicesei, și tatăl său Trifan Cozmița, au adunat documentele respective și i
le-au înmânat Ilincăi Jora după patru ani. Dintre acte lipseau hotarnica Vălenilor,
Dăncenilor, Sârbilor și Ciorăștilor, precum și hrisovul domnesc de întăritură a
hotarnicii. Casele stolnicesei Ilinca Jora se găseau amplasate pe coasta „din gios a
Vălenilor”, iar casele țiganilor, ariile și „damurile vitil(o)r” pe coasta din sus
(numită de răzeși moșia Belciug). Se constată că „în toată vreme(a) cât au trăit
log(o)f(ă)t(ul) Jora și fiiul său stol(ni)c(ul) Neculaiu Jora, și stol(ni)ce(a)sa Ilinca
Joroaa păr(ă) la prada tătarilor, nici o supărari n-au avut dispre răzășii din
Belciug”. „Dar de după prada tătarâl(o)r încoaci au început răzășii a supăra pi
stolniciasa Ilinca Joroaiia cu jalubi și cu giudecăți și cu numi de Belciug i-au luat
din Văleni, i-au luat și Dănceștii, și Sârbii și Ciorăștii”77.
Actele de proprietate intră în mâna răzeșilor și „cu vicleni chipuri, cari prin
vrednice dovezi sânt dovidite, vor(ni)c(ul) de poartă Ștefan Popăsc(u), vechil
fiind din parte(a) bo(i)eriului, hotarnic rânduit, hotărăști aciastă moșâe numită cu
trii nume, și strâmbătățindu pe casa Jorăi fără a fi vreo jalubă sau poroncă pentru
Belciug di osăbești o bucată de locu supt numi de Belciug și o dă în stăpânire(a)
unor oameni din Băsăști, ce nici niamu cu acei vechi răzăși nu sânt, nici
cumpărători într-acel numi de moșii nu sânt, cu cari înpreună să face și el
hotarnicul Popăscu răzăș de Belciug. Asămine și o altă al trie parte de loc supt
numile de Dăncenil(o)r o dă în stăpânire(a) răzășilor ce curgu din niamul
celor vechi vânduț(i) răzăș(i), lăsându urmașilor Jorăi în stăpânire numai o a
trie parte din tot satul și locul acestor 3 numi arătate. Asămine urmari au făcut
și cu moșie Sârbii, a căru(i)e Popăsc (?) hotarnice au stătut în casa lui tăinuite
27 ani după dovezile ce sânt” (conform jalbei stolnicului Ioan Codreanu din
31 martie 1815)78.
Moșiile Joreștilor de pe Horăeta și Albia erau dijmuite de Cozmița din
Văleni, vătavul stolnicului Neculai Jora, așa cum mărturisea la 5 iulie 1802
Vasâle Ghidiu „om de 80 ani” și „într-ace(a) vreme cruceriu(l) Talpeș ave(a)
țarnă pe ace(a) bucată di loc ce-i lângă puțul Cornii și n-au pricinuit să nu de(a)
dejmă, dar acel Cozmiță vătav i-au luat dijmă din toate sămănăturile ce au avut pi
acel loc, și de atunce și până acum sânt aproape la 60 ani, și într-această curgere
di vreme di câti ori ne-am hrănit pi acel loc dijmă ne-au luoat tot vechili(i)
77
Idem, Manuscrise, 106, f. 58-60v., nr. 62.
78
118 Costin Clit
bo(i)erilor Jorăștii, și cumpărători(i) ci au avut moșâia luoată cu anul di la

bo(i)erii Jorăști, iar neamul Tălpeșăștilor să fi avut stăpânire vreodată sau să fi
dejmuit n-am apucat”79.
A fost căsătorit cu Ilinca, fiica lui Darie Donici mare vornic, și li se cunosc
până acum doi copii: Safta, căsătorită cu Vasile Adam jicnicer și Alexandru Jora
șetrar80. Un mazil, Lupu Guțu din Cărpești, mărturisea la 16 august 1825 de
vremea copilăriei înainte de prada tătarilor când l-a însoțit la pădure pe tatăl său și
a văzut lemnul și scândurile tăiate de Neculai Jora „ca să-ș(i) facă zăplaji la casăli
dum(isa)li di la Văleni”81. Putem deduce existența caselor lui Neculai Jora în
satul Văleni. Neculai și Ilinca Jora au mai avut un fiu, anume Manolache Jora,
prezent la hotărârea moșiilor Văleni, Dăncești și Sârbi din 23 august 1760, când
„ș-au scos toate zapisile și alte scrisori ci au avut pe aceste moșii”82.
În cartea de judecată a lui Radu Racoviță vel logofăt din 27 iunie 1753 este
atestată „Ilinca stolniceasa răpoosatului Neculai Jora biv vel stol(nic)”83, mort,
probabil, în timpul domniei lui Constantin Racoviță (20 august 1749-22 iunie
1753), căruia stolniceasa Ilinca Jora i-a înaintat trei jalbe.
După moartea stolnicului Neculai Jora, Eni Focșa, în vârstă de 80 de ani,
mazil din satul Miclești, ocolul Roșiești, mărturisea la 24 septembrie 1807 că a
„văzut pi o samă din răzășii vechi a Vălenilor că ș-au scos hotarnicii și cu ce
dreptăți nu știu, au luat în stăpânire din matca Vălenil(o)r în sus până în balta
Zbierii cuprinzând și vad(ul) morii Jorii și lunca ce să numește a Joroae”.
Stolnicul Neculai Jora era singurul stăpânitor al moșiei Văleni „din hotar(u)l
Cojărilor în sus pără în balta Zbierii în hotar(ul) Petricanilor au stăpânit cât au
trăit el și cocoana dum(nealu)i, având și mori în apa Bârladului în cari am și
măcinat”84.
Matei Ghica voievod poruncește la 29 iunie 1753 lui Scărlătachi Costache
biv vel stolnic și Iordache Costache să cerceteze pricina dintre Dumitrașco,
Crucean, Enache Cozmița, Măriuța, Corodoae și Frunteș Bumbar, feciorii lui
Pătru Bumbar cel bătrân, cu stolniceasa Ilinca Jora, Bumbăreștii „zicând pe cum
s-au știut moșeni de(n)preună cu Jora logofătul în sat în Văleni, ce să chiamă
Stolnicenii, și în Sârbi, și în Dăncești, ce sânt pe apa Bârladului”, iar părțile
lor s-au „împresurat de răposatul Antohie Jora logofătul pe când tră(i)e și de fiiul
79
Ibidem, I/ 63.
80
Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade, VII, p. 205-207, nr. CXLV și CLVII, Sergiu Bacalov,
Activitatea neamului Joreștilor, p. 80-81.
81
82
Ibidem, I/ 50.
83
Ibidem, I/ 40; Ibidem I/ 41; Ibidem, I/ 73.
84
Ibidem, I/ 70.
său Neculai Jora stolnicul”. În timpul cercetării făcute de logofătul Radu

Racoviță, stolniceasa Ilinca Jora „nu-i știe să aibă parte” Bumbăreștii în moșiile
arătate și „nici au stăpânit înpreună cu boiariul dumisale Neculai Jora sau cu
logofătul Jora, dară cu șidere(a), adevărat au șezut pe hotarul satului Vălenilor,
însă nu cu numire că sint moșeni, ce cu nume de săténi și de slugi boiaréști, iară
cum să ia vr(e)odată dejmă de la cineva din streini n-au luat”. Scărlătachi și
Iordache Costache primesc poruncă pentru alegerea și hotărârea moșiilor după
zapisele stolnicesei Ilinca Jora, iar „aceia ci va rămâne o viț(i) da a cui va fi di o
parte să o stăpâniasc(ă)”85.
Matei Ghica poruncește la 16 decembrie 1753 lui Vasile Costachi biv vel
paharnic, ispravnicul ținutului Fălciu, Scarlatachi Costachi biv vel stolnic și
Iordachi Costachi vel medelnicer să cerceteze jalba stolnicesei Ilinca, soția
răposatului biv vel stolnic Neculai Jora, îndreptată împotriva lui Ion Roiul și
Pavăl Ghilțu „călugăr monah, și pi alți frați ai lor ce să fac și ei moșeni în satul
dum(i)sal(e) Vălenii” și să meargă acolo la Văleni „și-s(ă) strângiți pe toți acei
oameni față și-s(ă) le luați sama foarte cu amănuntul și cu bun(ă) dreptate pe
scrisori și pe mărturii a bătrâni ce vor arăta dispre îmbe părțil(e), și precum veți
afla mai cu dreptate și s-a dovedi acolo, și-ți cunoaști dreptate, să-i giudecați și să
hotărâți și moșie, atâta părțil(e) dum(i)sali, cât și a răzeșilor, să le alegeți și-s(ă) le
stâlpiți cu pietre, și să-i așezați, și-s(ă) le dați și mărturii hotarnici în semne, ca să
li dăm și întăritur(ă) de la d(o)mniia mea”. Stolniceasa Ilinca Jora adresase
anterior trei jalbe la domnul Constantin Racoviță (și una la Matei Ghica (22 iunie
1753-8 februarie 1756)86.
Matei Ghica volnicește pe stolniceasa Ilinca Jora la 26 mai 1755 să cheme
și să fixeze la divan pe Simion Cozmița și răzeșii lui de Văleni, care au refuzat
participarea la judecățile fixate prin cărțile domnești trimise ispravnicilor.
Domnul le fixează zi de soroc la 1 iunie 1755, în caz contrar urmând a fi aduși cu
om „gospod”87. În condițiile judecăților de la divan, Ilinca Jora l-a „tras tovarăș”
pe diacul de divan Sava „și răzășu făcându-l la locul di moșie ci li-a rămâne din
locul ci-l va cuprindi scrisorili Joroa(e)i, pintru ca si ste(a) Sava diiacu(l) să-i
agiute în pricina giudecăților cu Joroai” conform mărturiei din 18 noiembrie
1817 a șase locuitori birnici din Văleni, după știința „di la părinții și moșii noștri
și di la Pavăl Ghilțul i Simion Cozmița și Trifan Cozmița”, semnată și de șase
preoți și încredințată de protoiereul ocolului Crasna88. Se pare că Sava diacul,
85
Ibidem, I/ 41.
86
Ibidem, I/ 39; Ibidem, I/ 73.
87
Ibidem, I/ 42.
88
Ibidem, I/ 97.
120 Costin Clit
împreună cu vornicul de poartă Ștefan Popăscu, au întocmit și spițele răzeșilor de

Belciug la 176089.
Nemulțumirile Bumbăreștilor sunt expuse și în jalba adresată domnului
Ioan Teodor Callimachi (Calmașul), urmată de porunca domnească din 18 iulie
1760 către Iordachi Costachi biv vel paharnic, Neculai Tiron, vornic de poartă,
Ghiorghi Juverdian și Costandin Talpeș, mazili ot Fălciu, de a hotărî moșiile
Văleni, ce se numesc și Stolniceni, Dăncești și Sârbi: „Și pentru aceasta cerșindu-
și dreptati Bumbăreștii, iată că v-am orânduit pi dum(neavoastră) hotarnici,
văzind carte(a) domnii meli, să vă sculați să mergiți la acesti moșii și fiind de față
vechil cu scrisorili și din parte(a) stolnicesă(i), să strângeți bătrâni răzeș(i) și
înpregiurași, fiind de față și dum(nealui) banul Scărlătache sau vechil din parte(a)
dum(nealui), fiind că dum(nealui) banul să hotărăști cu aceli moșii; și așe fiind cu
toții de față, întâi să le cetiți carte de blăstăm întru auzul tuturor, și să cercetați ca
să aflați pe câți bătrâni înblă aceli moșii ca să nu să facă înpresurari nici la o parti,
apo să măsurați moșiile aceli cu fun(i)e, și pe câte zapisă s-or dovedi că ari drepte
stolniceasa, atâta cunpărături, cât și danii de la răzeși, măsurând cu stânjinul să i
le alegiți de o parti, și ce moșie va mai rămâne necuprinsă de scrisorile
stolnicesă(i), acee să rămâ(i)e a răzeșilor, și în scurt silindu-vă cu dreptati în frica
lui Dumn(e)zău după cum veți afla dreptate la amândoauă părțile, să dați mărturie
hotarnică în semne, ca să-și e și întăritură de la domnie me(a”90.
Iordachi Roiu din Puntișeni se plângea domniei în 1760 (7268) de
supărarea provocată de către stolniceasa Ilinca Jora care și-ar fi „lăsat săliștia
satului și-ș(i) face casă pe locul lor” (conform anaforalei din iulie 1817)91.
Paharnicul Iordache Costache, vornicii de poartă Ștefan Popăscul și
Neculai Tiron, și hotarnicii Gheorghie Juverdean și Costantin Talpeș hotărăsc la
20 august 1760 moșia Belciug, aflată între Văleni și Stolniceni și se împarte în
cinci bătrâni: „Ostahie Bodescul, și Vasâli Soare, și Simeon Soare, și Dan, și
Manul, care din Ostahie Bodesc(ul) să tragi niamurili lui, iar din Simion nu s-au
aflat neamuri, iar din Vasâli Soare să trag Roeștii, anumi Iordachi Roiul, și
Vasâli diiaconu(l), și Costantin, ficiorii lui Ion Roiul, strănipoții lui Vasâli Soare.
Așijdire și preot(ul) Ștefan și cu frații lui iar să tragi din Manul, iar din Dan să
tragi Ștefan Popăscul vornicul de poartă, di pe moașă-sa Rucsanda, nepoată de
fată lui Dan”. La hotărâtul moșiei ar fi participat și postelnicelul Manolache Jora
– iscălitura sa este contestată de urmași, popa Dumitru din Dăncești și alții92. De
89
Ibidem, I/100.
90
Ibidem, I/ 48.
91
Ibidem, I/ 96, f. 1v.
92
Ibidem, I/ 49; Idem, Colecția Documente, 611/53, f. 5-6v., nr. 32; Idem, Fond Eforia Școalelor
din Moldova, I/ 96, f. 1v.; vezi și Ibidem, I/146, nr. 12 (rezumat); Ibidem, I/147, nr. 5 (rezumat).
la Vasile și Constantin Roiu vor cumpăra Constantin și Constandachi Bușilă și

alți frați ai lor, care cereau în 1792 „ca după a săbornicescului hrisov hotărâri să
să facă legiuita publicațâe pentru o a cince(a) parte din hotarul aceștii moșii
Belciugul”93. Pe la 1726, Ștefan Poiană și Gheorghe Bodescul și-ar fi ridicat
crâșmă pe moșia Belciugul, „în șăsul Bârladului la drumul cel mare și s-au
stăpânit crâșma și s-au luoat dijma di pi ace(a) moșii Belciugul tot acei oameni,
pân(ă) când sculându-să stol(ni)ce(a)sa Joroae și ducând o bute de vin au pus-o
într-ace(a) crâșmă. Apoi Ștefan Poiană și Ghiorghi Bodescul cu răzășii lor au dat
butea afară din crâșmă, unde făcând Joroae și casă pe ace(a) moșie au dus răzășii
carte domniască și ș(i)-au mutat stol(ni)ce(a)sa Joroae casa ce făcusă pe moșiia
Belciugul” (conform mărturiei lui Trifan Cozmița și Constantin Ghilțul, oameni
de 90 de ani, din 1804)94. La 18 noiembrie 1817 locuitorii birnici din Văleni
mărturiseau că pe „co(a)sta din matca Vălinilor în sus ci-i zâc acum Belciugul așa
am auzit di la părinții și moșii noștri că ar fi șăzut țiganii Jorăștilor cilor bătrâni,
undi li-au fost și damurili și vitili Jorăștilor”95.
La hotărâtul moșiilor Văleni, Dănceni și Sârbii de pe apa Bârladului, de la
ținutul Fălciului, ale stolnicesei Ilinca executat la 23 august 1760 de paharnicul
Iordache Costache, vornicii de poartă Ștefan Popăscul și Neculai Tiron, și
hotarnicii Gheorghie Juverdean și Costantin Talpeș, participă și Manolache
Jora, fiul stolnicesei, care „întâiu au scos dum(nealu)i cinci zapisă de danie și de
cumpărăturile lui Scârlet de Zorileni și Dabijii pah(a)r(nicu)lui sin Scârlet ci au
cumpărat din sat din Văleni; așijdere au scos două zapisă ci au cumpărat Lupul
Costache vel vor(ni)c, iarăș din Văleni; așijderea au mai scos opt zap(i)s(e) ci au
cumpărat răp(o)s(atul) Antohi Jora vel logofăt, tatăl dum(i)sale stol(ni)c(u)lui
Nicolai Jora tot din sat(ul) Văleni, care aceste zapis(e) toate ci s-au arătat mai sus
căutându-le noi au cuprins tot satul Vălenii ci s-au numit și Stolnicenii, după cum
adeverește și un ispisoc din velet 7212 / 1708 săpt(embrie) 17, a măriei sale lui
Mihaiu vodă întărit Lupului Costachi vel vor(ni)c pe satul Văleni, ce i-au fost luat
dum(nealui) cu schimb de la Radul biv vtori pah(a)r(nic) și-l adeverești sat
întregu Vălenii; așijderea și alt ispisoc iar a măriei sale lui Mihaiu vodă ci au
întărit dum(i)sale răp(o)s(atului) Antohie Jora vel log(o)f(ă)t pe tot satul Vălenii
ci s-au numit și Stolnicenii, după ci l-au luat cu judecată de la d(umnealui) Lupul
Costachi vel vor(ni)c” (prezintă și alte documente). Răzeșii s-au aflat în
imposibilitatea de a arăta vreun document doveditor al stăpânirii lor. Mărturia
hotarnică este dată „la mâna dum(i)sale stol(ni)ces(ei) Ilincăi Joroaea și fiiului
93
Idem, Fond Eforia Școalelor Moldova, I/ 96, f. 2.
94
Ibidem.
95
Ibidem, I/ 97.
122 Costin Clit
dum(i)sale lui Manolachi Jora”96. Stolnicul Scărlătachi scria unui Ursachi să dea
trimisului stolnicesei Ilinca Jora „o copilă di țiganu în locul Lăcătușății” „și
pentru niști urici ci li-am găsit în scrisorile meli a dum(i)s(a)li badil(u)i Neculaiu
Jorăi, și li-am dat la Gheorghii Juverdianu ca să li de(a) la dum(nea)ei lele Ilinca
și nu l(e)-o dat până acum, să zici lui Gheorghii Juverdianu să li dei” (răvașul este
nedatat, probabil înainte sau în anul 1760)97.
Manolache Jora împrumuta 60 de lei, cu o dobândă de o para la un leu, de
la Isac jicnicerul la 1 octombrie 1765, „căci me-au făcut bine di m-am plătit de
banii lui Raț ce luasim în chizășii pe Du(mi)trașcu Talpeș”98; la 9 decembrie
1768 încheia o tocmală cu Suleiman agă pentru 60 de lei „și la crăciun să-i dau
dum(i)sal(e) cu mulțemit”99; se adresează bunului „prietin” Husain pentru un
împrumut de 15 lei până „oi veni din gios, și cu mulțămită oi plăti dum. cu
suhaturi de or trebui, ori oi da dum(i)voastri boi de negoț, că am, ori ban(i),
păgubaș nu-ț(i) rămâne dum(i)voastră de la mine” (documentul este nedatat,
poate fi între 1768 și 1774)100, iar la 1 ianuarie 1769 dădea un înscris „să-s(e) știi
că din triizeci di lei ce am luat în anul trecut ban(i) pe brânză s-au dat de 20 lei
brânză, iar zeci lei au rămas să dau cu dobânda lor din zeci 12. Așijdire au mai
dat tot uncheșul Gavril Burchi doispre(ze)ci lei rămășița goștinii, carii să fac 22
lei capetile, și acești ban(i) arătaț(i) mai sus să aibu ai da dum(i)sal(e) la sfeti
Ghiorghii cu dobândă”101.
Divanul Cnejiei Moldovei volnicește la 25 septembrie 1773 pe jicnicerul
Manolache Jora de „a lua și a strângi di toate de a zăci pe obiceiu și hotărâre(a)
ponturilor” de la oamenii „șăzători” pe moșia Văleni, de unde se „hrănesc” fără
„a da dijma obicinuit(ă) a moșii și i s(e) pricinu(i)ești pagubă de 3 ani”102.
Paharnicul Ioan Adam împuternicește la 26 mai 1774 pe un Panțiru cu
împlinirea dijmei „după poruncă or(i) di la cini ar arăta ficiorul jic(nicerului)”103.
Porunca divanului cnejiei Moldovei din 2 iunie 1774 trimisă spătarului Costandin
Sturza pentru efectuarea cercetărilor aferente, face referire la jalba jicnicerului
Manolache Jora în care arăta că „ari la țin(utul) Tutovii și a Fălciiului o moșâe
Frunteșani, Văleni și Ulișăni și s-ar fi înpresurând dispre alți răzăș(i)”104.
96
Ibidem, I/ 50; Ibidem, I/ 73.
97
Ibidem, I/ 168.
98
Ibidem, I/ 51.
99
Ibidem, I/ 52.
100
Ibidem, I/ 53.
101
Ibidem, I/ 54.
102
Ibidem, I/ 55.
103
Ibidem, I/ 56.
104
Idem, Colecția Documente, 611/ 53, f. 6v.; Idem, Manuscrise, 106, f. 56-56v., nr. 54 (rezumat).
Să fi decedat Manolache Jora în intervalul dintre 25 septembrie 1773 și 26

mai 1774? Manolache și Anița Jora au avut ca urmași pe Neculai și Ecaterina,
căsătorită cu Ioan Codrianul, care primea zestrea la 1 martie 1801, așa cum ne
demonstrează și izvodul semnat la 1 martie 1801 de către Anița, mama sa, și
Neculai Jora, fratele său105. Jicnicereasa Anița și fiul ei Nicolae Jora realizau un
schimb de țigani la 11 ianuarie 1793 cu Dumitrachi polcovnic, primind pe
Caterina, fiica Acsinii, pe care au măritat-o cu Dumitrachi herarul, fiul lui
Iordache herarul, și au dat-o pe Irina „fata lui Neculau Cotoce și a Paraschivii
țigancii, drepții țigani dumnisali, de am măritat-o și noi după un țigan a nostru,
anume Ion bucătaru”106.
Biv vel stolnicul Ilii Iani, aflat în dispută „di împărțală pentru părțile di
clironomii” cu jicnicereasa Anița Jora, cumnata sa, „ci cerim din clironomiia
cumnatul(u)i meu răposatul Manolachi Jora”, „cari părți li trag ei di pi giupâniasa
me(a), fiind sor(ă) cu răposatul Manolachi”, ajunge la o învoială la 27 iunie 1781
cu vechilul trimis la divan de jicnicereasă, încheiată prin intermediul tatălui
Aniței Jora. Lui Ilii Iani îi revine din clironomie jumătate de sat din moșia
Șerbești, ținutul Covurlui, un bătrân, cumpărătură de la Chircuță, alăturat cu
Șerbeștii pe din jos și o parte din moșia Vlădești, ținutul Tutova, pe Horăeta,
cumpărătură de la Gheorghi Cociorvă, partea lui Ghenghe „și cu baștina ci s-a
alegi pi zapisul lui Cociorvă”, la care se adaugă un sălaș de țigani primit anterior
și alți țigani. Scrisoarea de învoială menționează pe Magda, fiica vel stolnicului
Ilii Iani, care a primit o țigancă de la soacra sa „pentru că apoi la moarte și la
îngropare(a) sa tot eu <Ilii Iani> am grijit-o”107.
Neculai Jora, fiul lui Manoloche Jora și al Aniței a fost căsătorit cu
Ruxanda, conform pomelnicului de biserica din Dealul Mare, datat cu
probabilitate în 1813 (Ana – Anița, Neculai și Ruxanda figurau la cei vii)108.
La 18 iunie 1786, diacul Samson Burghele, Ion Cozmița și alții se
plângeau domniei de împresurarea suferită din partea jicniceresei Anița Jora,
„cu cuprindire că din opt părț(i) ce umbla moșie Vălenii ce să număsc
Stolnicenii, jic(ni)ceriasa Joroae ar fi având a trie parte din a opta parte,
parte(a) unui Scântei, cu care întinzându-să li s-ar fi luat a trie parte din
moșiile lor”. Actele doveditoare ar fi fost la Sava Burghele, un frate al lor, „și
vestindu-să boala ciumii la acel Sava din poruncă i s-au arsu casa și toate
105
Preotul Ioan Antonovici, Frații Gheorghie și Neculai Roșca-Codrianu. Fondatorii Liceului și a
Școalei Secundare-Profesionale de fete din Bârlad, Bârlad, Tipografia George V. Munteanu, 1908,
p. 14-15, nr. X.
106
ANI, Colecția Documente, 611/ 12.
107
Idem, Manuscrise, 106, f. 91-92.
108
Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. 110.
124 Costin Clit
lucruri(le) și au arsu atunce și scrisorile lor”109.

Alexandru Ioan Mavrocordat scrie la 19 iunie 1786 episcopului Iacov
Stamati al Hușului, Balasache biv 2 spătar și Iacovache Păun, biv cămăraș de
ocnă, ispravnicii ținutului Fălciu, să cerceteze pricina moșiei Văleni despre care
s-au jeluit diacul Samson Burghelea, Ion Cozmița, Neculai Budac și Scărlătache
Mârza „arătându că moșiia Vălenii, ce s-ar fi numit atunce și Stolnicenii, de la
acel țin(ut), ar fi a lor de baștină de pe un Frunteș, stol(ni)c, care s-ar fi înpărțindu
pe 8 bătrâni, și dintr-un bătrân ar fi avându cumpărătură și jic(ni)ce(rea)sa Anița
Joroaia o a triia parte, partea unui Scântei, și în anii trecuți cu hotărâtura acei
părți ce ar fi făcut răpusatul pah(a)r(nic) Iordache Costache, li s-ar fi făcut mare
împresurare, atât la moșiia aceasta, cât și la alti părți de p(r)inpregiur”110. Iacov
Stamati, spătarul Vasile Costachi și cămărașul Iacovache stabilesc la 4
septembrie 1786 zi de soroc pentru 26 octombrie 1786 în pricina de judecată
dintre diacul Samson Burghele și răzeșii săi cu „Neculaiu, fiiul dum(nealui)
jâcn(i)ce(resei) Joro(a)ei pentru numita moșie Văleni” când împricinații urmau să
se prezinte „cu toati scrisorili ce vor ave(a)”111.
Scrisoarea din 20 septembrie 1786 a episcopului Iacov Stamati și
ispravnicilor de Fălciu adeverește cercetarea făcută fără izbândă a pricinii de
judecată dintre răzeși și „Neculache, fiiul jic(ni)ce(re)sei Joroaei, pentru moșiia
Vălenii”112. Spătarul Vasile Costachi și Balasachi Rosăt, ispravnicii ținutului
Fălciu însărcinează la 11 noiembrie 1786 pe Eni Focșa cu cercetarea pricinii
diacului Samson și Neculai Jora, pentru moșiile Sârbi, Dănceni și Văleni,
invocându-se hotarnica deținută de Ioniță Popăscu, „fiind părintele său
vor(ni)c(ul) de po(a)rtă, și neplătindu havaetu hotarnicii ar fi rămas ace(a)
hotarnică la dânsul păr(ă) acum. Acum după ce am adus pe Ioniță Popăscul cu
hotarnica aice s-au cunoscut din hotarnică dreptate(a), și fiind că au arătat că
hotarăle sânt smintite au cerut ca să li să îndrepte hotarăle și o parte și alta”. Eni
Focșa urma să măsoare moșiile amintite după vechea hotarnică „și pe unde vor fi
p(i)etrile stricate și strămutate, dum(nea)v(oastră) să le îndreptați și să dați
mărturie cu drept(ate)”113.
Răvașul ispravnicilor ținutului Fălciu către Eni Focșa din 6 decembrie
1786 face referire la judecata dintre „Samson Burghelea, diiacul, și cu alți ai
răzeși” și „Neculai, fiiul jic(ni)ce(re)sei Aniței, înnaintea preosfinției sale
părintelui vlădicăi” și a lor114. În urma jalbei lui Neculai Jora prin care se plângea
109
110
Ibidem, I/ 73.
111
Ibidem, I/ 58.
112
Ibidem, I/ 73.
113
Ibidem, I/ 59.
114
Ibidem, I/ 73.
de împresurarea moșiei Văleni de către neamul Bumbăreștilor, domnul

Alexandru Ioan Callimah poruncește biv vel banului Iordachi Lambrino, cerut de
jăluitor ca hotarnic, să facă „cu amăruntul cercetari din scrisori dovezi ce vor fi de
îmbe părțâle ca să afli și să dovidești celi drepti și adivărati margini a numitei
moșii pe undi au umblat hotarăle din vechi și oricé înpresurare vei cunoaști că
pătimești acea moșii Vălenii ori dispré cari parté să îndreptezi, și pe la locurile ce
va ceri trebuința și va da dreptati să pui și pietre hotară dispărțâtoaré, după cari să
dai și mărturie hotarnică în sămni și în măsură iscălită pe obiceiu și de toți
înpregiurașii și alții cari să vor întâmpla față la hotărât”115.
Moșia Văleni, părți din Dăncești, „cum și alti părți ci se încep din capul
Vălenilor din apa Bârladului, ci vin în țin(utul) Tutovii i din hotarul Sirbilor i a
Ciorăștilor și moșiia Strășineștii” ajung în 1801, în proprietatea stolnicului Ioan
Codreanul, născut pe la 1763, fiul lui Dediul Codreanu și al Ecaterinei Luca
(căsătoriți în 1762)116, fiind luate de la „soacra dum(i)s(ale) Anița Joroaia,
jic(ni)ce(rea)sa”, pe care le găsește „înpresurate de cătră însuși neamurile acelor
vânduți răzeși de mai înnainte”, pentru care se plânge domnului Alexandru
Constantin Moruz la 27 aprilie 1806117. Stolnicul Ioan Codreanu s-a căsătorit în
1801 cu Ecaterina, fiica lui Manolache Jora și Aniței118. Izvodul de zestre din 1
martie 1801 este semnat de Anița Joroae jicnicereasa și Neculaiu Jora, pe care
Iacov Antonovici îl consideră fratele ei119. Neculai Jora scria la 11 mai 1802
stolnicului Ioan Codreanu, cumnatul său, despre judecățile avute în pricina
țiganilor cu vistierniceasa, Racovițeștii și Antohi Codrescu, poftindu-l „să nu
scoți izvod să-l arăți cuiva, căci scoțind pe numiții țigani pe bătrâni ii vei (i)erta și
dum(neata) a șăde(a) la casa noastră, iar pentru 4 feti ce ari măritati și cu copii vei
lua și dum(neata) parte avându-te numai pe dum(neata) fratele meu”. La sfârșitul
scrisorii se închină „pri iubitii sorori Catrinii” „și nepoțălului cu părințască
dragosti” (este vorba despre Dimitrie, primul fiu al stolnicului Ioan Codreanu și
al Ecaterinei)120. Ecaterina Codreanu, mama stolnicului Ioan Codreanu, primise
ca zestre de la stolnicul Toma Luca, tatăl său, moșiile Brițcani, Negrilești,
Spărcoceni, Rănceni și bălțile Geamănului, de la ținutul Fălciu121. Stolnicul Ioan
Codreanu moștenește moșiile Spărcoceni și Rănceni, dar și problemele de
împresurare din partea megieșilor.
Pomelnicul bisericii din Dealu Mare, datat cu probabilitate în 1813,
115
Ibidem, I/ 60.
116
Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. X-XI.
117
118
Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. XI-XII.
119
Ibidem, p. 14-15.
120
ANI, Colecția Documente, 611/ 51.
121
Ibidem, 611/ 8.
126 Costin Clit
consemnează printre cei vii pe Ana, soacra lui Ioan Codrianu, cu fiul său Neculai
Jora și soția sa Ruxanda122. Ioan Codreanu și Ecaterina Jora au avut cinci copii:
Dimitrie, Gheorghie, Neculai, Maria și Mihail. Ecaterina Jora (Codreanu după
căsătorie) a decedat pe la 1820123, înaintea mamei sale Ana/ Anița. La Văleni,
potrivit unor opinii, stolnicul Codreanu ctitorește în 1819 o biserică, vechiul lăcaș
de cult fiind incendiat în 1758 de tătari împreună cu casa și moara familiei Jora
de pe pârâul Văleni124. Documentele cercetate de noi indică o altă datare pentru
biserica din Văleni. Astfel, la 18 noiembrie 1817 Theodor Focia, protoiereul
ocolului Crasna, rânduit „spri dișchidiri(a) bisăricii nouă din Văleni”, după ieșirea
de la sfânta liturghie stolnicul Ioan Codreanu „li-au citit o carte di blăstăm a
preosfințitului mitropolit în pricinili moșii Vălinilor și pintru cili ci au știut șasi
oamini alegându-si au făcut ace(a)stă mărturii, și pintru ca si si criazi au cirut
dum(nea)lui stolnic(ul) ca si o încredințăm”. Mărturia a fost dată de șase locuitori
birnici din Văleni, fiind de față și preoții Gheorghe Nanes (?), Ioan, Gavril (nu
este precizată localitatea de proveniență, pot fi din Văleni), Ștefan din Idrici,
Alexandru și Vasile din Băsești125, ultimii doi fiind atestați și la 12 aprilie
1812126. Diaconul Mile (Milu?) din Văleni, răzeș de Belciug, semna la 1 aprilie
1820 înștiințarea pentru termenul de judecată fixat la 5 mai 1820127. Catagrafia
din 1820 atestă pe preotul Gheorghi, diaconii Arhiri, Gheorghi, Milu și dascălul
Zaharia128.
La 26 mai 1801, Neculai Jora, cumnatul biv vel stolnicului „Ioniți
Codreanu”, îi trimite 36 de acte „cu totul cu zapisi, cu cărți domnești și cu alti
scrisori, că atâte(a) am găsit, iar zapi(se)le Strășineștilor nu li-am triimis acmu”,
însoțite și de o scrisoare de care ne folosim, iar vizita sa la Văleni era întârziată de
plecarea la Roman. Îl sfătuiește să nu caute „scrisori la țărani”. „Eu socotescu
cumnate să ei dum. ostenială să mergi întâi la Văleni să vezi vadul morii unde
este și cetind și scrisorili vechi și hotarnica aceasta te vei pliroforisi, că mii îmi
pare că arătare(a) scrisorilor vechi și cu hotarnica aceasta nu să unești și-i ră
122
Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. 110; „Anuar”, Administrațiunea Casei Bisericii, 1909,
p. 426 (a fost reparată în 1886); „Anuarul Eparhiei Hușilor pe anul 1938”, Huși, Tipografia și
librăria George Cerchez, p. 97.
123
Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. XII.
124
Ibidem, p. 110.
125
126
Constantin N. Tomescu, Biserica din Principatele Române la 1808-1812. Mărturii și
documente, Galați, Editura Partener, 2010, p. 185.
127
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I / 110.
128
Catagrafiile Vistieriei Moldovei (1820-1845). X. Ținutul Fălciiul, Partea 1 (1820), volum
editat de Mihai-Cristian Amăriuței și Mircea Ciubotaru, Iași, Casa Editorială Demiurg Plus,
Iași, 2016, p. 253.
hotarnica, și de aceasta nici tatăl meu socotescu că n-au știut-o, eu n-am găsit-o în
scrisori. Întâi că au făcut o hliză de moșii Belciugul, făr(ă) nici o scrisoari, al
doile(a) vadul morii îl face pe seliști(a) Dănceștilor și de această hliză Belci(ugu)l
în scrisorili vechi te vei pliroforisi dum. că nu s-au pomenit țăranilor de Văleni și
acelor cu Belciugul foarti le place hotarnica aceasta că li-au dat și li-au făcut
hotară și moșii cu deosăbit nume din trupul moșii Vălenilor, și făr(ă) de nici o
scrisoare vechi”129.
Alexandru Suțu voievod poruncește la 15 decembrie 1801 vornicului
Gavril Conache, spătarului Ștefanache Sturza, banului Gavril Iamandi și
ispravnicilor ținutului Fălciu, să cerceteze jalba stolnicului Ioan Codreanu pentru
împresurarea moșiei Văleni, a părților din Dăncești, ținutul Fălciu, și a moșiei
Sârbi (Sârghi) de la ținutul Tutova, „ci le are zăstre de la soacră-sa Anița Joroai”,
deposedate de răzeși și „cu altu nume de moșâe ar fi dizbinat din moșâe Vălenii
și Dăncești o bucată de locu numindu-o Belciugu”130.
La 5 iulie 1802, stolnicul Ioan Codreanu se interesa de un loc din moșia
Strășinești și obține mărturia unor săteni din Bogdănești-Vasâle Ghidiu, Iacob
Petcu, Petre Neniță și Ion Căptari –, conform căreia „vornicu(l) Gheorghie Talpeș
de vr(e)o trii ani ară și acel loc, zâcând că ari moșâe, dar dejmă tot oameni(i)
bo(i)erilor Jorăști i-au luoat”131. Căminarul Iordache Miclescu îl informa pe
spătarul Ștefan (Ștefănache) Sturdza la 26 iulie 1802 despre cele cinci pământuri
„de pi Albie, din hotar(ul) moșii Streșăniști, ce o ari dum(nea)l(ui) stol(ni)c(ul)
Ioan Codrian zăstre”, cerute de fostul vornic de poartă Gheorghe Talpeș „cu o
scrisoari de învoială a bo(i)erilor Jorăști și cu o hotarnică a pah(arnicului) Paladi”
și pe care urma să le hotărască. Astfel, „în hotarnica pah(arnicului) Paladi esti
arătat la ce loc au dat Jorăștii deplin pământurile ci-au fost îndatoriț(i) Jorăștii a
da Tălpișăștilor, cum și în hotarnica pah(arnicului) Crăstesc ce ari de pământurile
ce le țini în stăpâniri den moșie Costeștii esti pre largu arătat ... acesti cinci
pământuri ci li cer ei acum n-au avut a li lua de la Jorăști, ci dintr-a lor baștini și
cumpărături, căci ci trebuință era ca-s(ă) mai de(a) Jorăștii deosăbit și acesti
pământuri de pi Albie, când Jorăștilor li-au mai rămas la stăpâniri tot alăture cu
acest schimbu încă 50 pământuri ci li stăpânesc astăz(i)”132. Stăpânirea
Joreștilor în Strășinești și a celor 36 de pământuri de lângă puțul Cornii va fi
confirmată de mărturia oamenilor bătrâni „ca de 80 ani” din satul Bogdănești
129
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 62; a se vedea și copia din 4 iunie 1829 a scrisorii
amintite în Idem, Colecția Documente, 611/ 50.
130
Idem, Colecția Documente, 611/ 53, f. 6v.; Idem, Manuscrise, 106, f. 57, nr. 59.
131
132
Ibidem, I/ 64; Ibidem, I/ 125bis.
128 Costin Clit
din 25 iulie 1802, precum și a preotului Toader din satul Onțăști, răzeș pe
Horăeta, din 10 mai 1817133.
Spătarul Ștefănachi Sturza și banul Gavril Iamandi cercetează, la 20 august
1803, din porunca domnului Alexandru Moruzi din 30 mai 1803134, disputa
stolnicului Ioan Codreanu cu Matei Scarlatachi, care solicită „să să întindă cu
Cojerii dum(i)sale în moșiia Vălenii p(r)inti sămnile hotară ce din vechiu s-au
păzit dispărțitoari întri Cojeri și Văleni, și nici moșii, nici părinții, nici însușu
dum(nea)lui Mateiu Scarlatachi pân(ă) acum n-au făcut vreo cerire sau arătari că
Cojerii dum(i)sale ar treci din sămnili hotară vechi mai în sus... adică din gura
văii Porcenilor în sus să începu Vălenii și în gios să începu Cojerii”. Cei doi au
decis respectarea vechilor hotare încredințate de hotarnica Vălenilor135. În vara
anului 1816, Gheorghie Scărlătache, „fiiul răpoosatului Mateiu Scărlătachi s-au
întinsu trecând pisti sămnile hotară și di pi drept locul moșâii mele Vălenii au luat
tot fânul ci-au găsit cosit cu voe me(a) di cătră mulți săraci lăcuitori birnici din
megieșitul sat Tămășăni, cărora îndestulă pagubă le-au pricinuit, păgubindu-mă
și pi mine de dijma locului”, pregătindu-se să acționeze în acest sens și în 1817,
așa cum reiese din jalba stolnicului Ioan Codreanu din 21 iulie 1817136 sau din
cea de la 18 iunie 1819137. Pe baza documentului din 21 iulie 1817, în care este
pomenit răposatul Matei Scărlătachi,138 și a poruncii domnești din 9 decembrie
1814 în vederea cercetării pricinii dintre Matei Costache și serdarul Costache
Lambrino139, putem stabili decesul lui Matei Scarlatachi după 9 decembrie 1814
și înainte de 21 iulie 1817.
Spătarul Ștefănachi Sturza stabilea la 23 iunie 1805 zi de soroc la 30 iunie
pentru judecarea împresurării părților de moșie ale stolnicului Ioan Codreanu din
Dâncești și Sârbi de către Constantin Ghilțu și nepoții săi – Gheorghe și Vasile –,
Trifan Cozmița, Cozma Budacu, cu neamul lor, Apostol Țiple, Vasile Băcal și
preotul Neculai, primul aducând „di patru ani necontenit cărți domnești”. Ilie
Săvăscul, cel desemnat cu transmiterea dispoziției spătarului Ștefănachi Sturdza
nota la 2 iulie 1805 refuzul răzeșilor din cauza „lucrului”. Spătarul Ștefanachi
Sturdza arată la 20 noiiembrie 1805 mărturia lui Trifan Cozmița din Viltotești,
133
Ibidem, I/ 125bis.
134
Idem, Manuscrise, 106, f. 57, nr. 60; Idem, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 105.
135
Idem, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 65; Ibidem, I/105; Ibidem, I/107 (în jalba din 18
iunie 1819 stolnicul Ioan Codreanu se plânge de fii răposatului Matei Costachi); Idem,
Manuscrise, 106, f. 57-58, nr. 61.
136
137
Ibidem, I/ 107
138
Ibidem, I/ 105.
139
Costin Clit, Cojeri – un sat dispărut de la ținutl istoric al Fălciului (sec. XVII-XIX), p. 153.
om bătrân din neamul stolnicului Frunteș, „carile au mărturisit că stăpânire(a)

Jorăștil(o)r au fost pi toți Sârbii și pi Ciorăști”140.
Stolnicul Ioan Codreanu se plângea la 27 aprilie 1806 domnului de
împresurarea de către urmașii vânzătorilor a moșiei sale Văleni și a unor
părți din Dăncești, Sârbi, Ciorăști, Strășinești, luate în stăpânire la 1801 de
la „soacră-me(a) dum(nea)ie(i) Anița Joroae jic(ni)ce(rea)s(ă)”, precum și a unui
loc numit Belciug pe care voia să-l vândă căpitanul Vasile Bușilă cu ai săi
răzeși. Autorul jalbei amintește hotarnicii investiți de către domnii Constantin
Ipsilant (1799-1801) și Alexandru Moruz, căruia i se adresa, anume vornicul
Gavril Conachi, spătarul Ștefănachi Sturza și banul Gavril Iamandi, însă acum
cere desemnarea spătarului Grigoraș Costachi, căminarului Iordache Miclescu și
a paharnicului Ioan Jora. Alexandru Moruz poruncește la 2 mai 1806 spătarului
Grigoraș Costachi și căminarului Iordache Miclescu să cerceteze „cu amăruntul”
și să facă „îndreptare cu scoatire(a) locului de supt toată înpresurare”141. Porunca
domnului este urmată de cea a Marii logofeții din 8 mai 1806 către ispravnicii
ținuturilor Fălciu și Tutova pentru oprirea publicației căpitanului Vasile Bușilă
„de vreme ce au născut pricină”, precum și trimiterea răzeșilor la boierii rânduiți
„cu toate scrisorile”142.
Între timp, căpitanul Vasile Bușilă (mort înainte de 28 noiembrie 1810)
vinde partea ocupată din Belciug unui Coste Grecu din satul Viltotești, „cum și
alți răzăși ș-au vândut și-ș(i) vând părțile lor unora și altor”, iar stolnicul Ioan
Codreanu intervine la 28 noiembrie 1810 prin jalba către Divanul Cnejiei
Moldovei pentru a cere desemnarea vornicului de poartă Meleghi în vederea
efectuării cercetării necesare, aflându-se împreună cu un inginer la hotărârea
moșiei Brăițeni143. Porunca Divanului Cnejiei Moldovei către vornicul de poartă
Dimitrie Meleghi survine la 30 noiembrie 1810144.
La 10 decembrie 1810, Dima Necșaolu hagi, din târgul Bârlad, mărturisea
„că di la oștirili muschiciști din întâi și încoaci preste doozăci di ani am ținut eu
moșie Văleni i părțili din Dănciști, i din Sârbi și moșie Strășinești di la
dum(nea)lui Neculai Jora”. Moșia Strășinești a stăpânit-o din „hotariu și capul
moșii Cirnații piste Albie până în Sârbi, măcar că Strășănești să coboară până în
matca Albii, după arătare(a) hortarnecii <hotarnicii>, dar fiind că eu am găsât
ace(a) coastă din matca Albii la di(a)l spre răsărit până în zari și din ruptură în
140
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 146, nr. 13 (rezumat); Ibidem, I/147, nr. 6
(rezumat).
141
Ibidem, I/ 68.
142
Ibidem, I/ 69.
143
Ibidem, I/ 71.
144
Ibidem, I/ 72.
130 Costin Clit
gios în stăpânire(a) Jorăi, am stăpânit și eu din Strășănești în jos spre Fisoci

<Hițoci>, și din zare din hotarul Sârbilor preste vali(a) Albii la de(a)l până în
capul Borăștilor aci(a) hliză di loc auzind că este tot a Jorii cumpărătură di la
Băltag după spunere a brătâni oameni din Unțăști, încă am stăpânit-o luând di pi
acil loc și dijmă”. Vechilul Saftei Bogdan îi va lua dijma sub motiv „că aci(a)
parte di loc nu este din moșie Ciorăști, ci este osăbită parte(a) lui Băltag, pi care
bo(i)erul cucoani(i) Saftei o are cumpărătură di la ne(a)mul acilui Băltag”145.
Gheorghe Strătilă, numit în 1809 pristav al moșiei Strășinești de către
stolnicul Ioan Codreanu, unde „oameni den sat(ul) Onțăștii și Bogdăneștii … de a
purure s-au hrănit pe acea moșiie cu plug(ul) și cu coasa”, intră în conflict cu
vornicul de poartă Gheorghe Talpeș, care după finalizarea dijmei „popușoilor de
strâns” „viind cu ai săi oameni în satul Onțăștii la gazda ce mă aflam, m-au prins,
m-au dezbrăcat de toate straile ce am avut pe mine și m-au și bătut întocmai ca pe
un tâlhariu, m-au batgiucorit vrând să mă și lege să mă ducă la casa sa cu cuvânt
că i-aș fi dijmuit cinci pământuri, moșiie a sa ce-ar fi având în numita moșiie
Streșăneștii, și sărind oamenii din Onțăști m-au scos din mâinile sale, de la care
oameni am și mărturie”. Judecata urmată s-a prelungit până în 1815 fără niciun
rezultat, așa cum reiese din jalba adresată la 9 februarie 1815 domnului de către
Gheorghe Strătilă146, însoțită și de mărturia locuitorilor din satul Onțești din 15
ianuarie 1815, favorabilă mazilului Strătilă147. Comisul Enăcachi Lambrino
arendează în noiembrie 1816 moșia Strășinești de pe Horăeta, alături de Borăști,
„cu 36 pământuri di la puțul Cornii” de la stolnicul Ioan Codreanu, pentru
perioada 1 aprilie 1817 și 1 aprilie 1820, cu prețul de 1500 de lei anual, cu
obligația achitării la începutul anului, a păzirii hotarelor „ce sânt cuprinsă în
scrisori, tot locul de fânaț, șăsul cu marginile costișurilor cu plugul nu să va ara,
iar cu vitile voiu fi slobod al paști”. „Orice lucru voi faci pe numita moșâi cu a
me(a) cheltuială să rămâi la înplinire(a) anilor a moșâii fără să pretenderisăsc
vreo plată”148.
Vornicul de poartă Dimitrie Meleghie hotărăște moșia Văleni la 23
decembrie 1810, de când datează mărturia hotarnică149, după cercetarea
amănunțită a documentelor înregistrate în perilipsisul din 11 decembrie 1810150.
Hotărâtul vornicului Dimitrie Meleghie nemulțumește răzeșii de
Viltotești – postelnicelul Costandin Chichiță, Alexa Postolachi, Ion Vasâlachi,
145
Ibidem, I/ 74.
146
Ibidem, I/ 88.
147
Ibidem, I/ 87.
148
Ibidem, I/ 95.
149
Ibidem, I/ 75.
150
Ibidem, I/ 73.
Ion Mâță, Toader Iordachi și Antohi Chiriiac –, aflați în judecată cu stolnicul Ioan
Codreanu „pentru un colțu de moșie cu pădure din moșiia noastră Viltoteștii, ce
s-au fost tras cu liniia de cătră hotarnicii ce-au hotărât Vălenii și s-au dat în
cuprinsul moșiei Vălenii”. În fața ispravnicilor ținutului Fălciu stabilesc la 2 iunie
1811 zi de soroc, pentru luna octombrie, la judecata divanului cu stolnicul Ioan
Codreanu151. Divanul Cnejiei Moldovei scrie ispravnicilor ținutului Fălciu la 19
iulie 1811 despre rânduirea biv vel vornicului Lupul Balș pentru cercetarea
pricinilor de hotar dintre spătarul Iordache Catargiu cu răzeșii de Viltotești și
Cârpești, dar și dintre stolnicul Ioan Codreanu și aceștia. Tododată se poruncește
sistarea tăierii lemnelor până la sfârșitul judecății, „iar lemni de foc din celi
căzute la pământ și din copaci(i) ce nu vor trebuincioș(i) pentru cheresteli, după
obșteștile ponturi de păduri nu vor fi opriti a lua pentru casăle lor lăcuitorii răzăși
dintr-acel loc de pricină”152. Biv vel vornicului Lupu Balș, rânduit cu cercetarea
și hotărâtul „de moșii” de la ținutul Fălciului, i se scrie la 19 iulie 1811 de către
Divan să se deplaseze la moșia Stolniceni (Văleni) ca să examineze „cu
amăruntul toate scrisorile de îmbe părțile și stare(a) locului”, precum și harta
„închipuită” de vornicul de poartă Dimitrie Meleghi153. Harta iscălită de Lupu
Balș, a fost executată în august 1811 de către inginerul Vasili Pavlovici154.
Scarlat Callimachi poruncește la 18 iunie 1819 lui Ioan Jora biv vel spătar,
Petrachi Negre biv vel agă, Ioan Costachi biv vel spătar și Ioan Iamandi biv vel
ban să cerceteze pricina dintre fii răposatului Matei Costachi (Scărlătachi) și
stolnicul Codreanu pentru împresurarea dinspre moșia Cojeri și să îndrepte
hotarele dintre Văleni și Viltotești, unde este tăiată samavolnic pădurea de răzeși,
„înplinind și fânul luat de cătră fii răp(osatului) Matei Costachi, și păgubire(a)
stricării pădurii de cătră răzășii de Viltotești”155.
Cercetarea vel logofătului Lupu Balș din 1811 nu a fost fructificată de
stolnicul Ioan Codreanu, „din pricina boalilor ci mi s-au întâmplat și alte
neagiunsuri”, care în februarie 1814 cerea domnului fixarea unei zile de soroc la
10 februarie pentru judecată cu răzeșii acuzați că „prin obraznica lor urmari au
tă(i)et și tai(e) necontenit o puțină pădure ci-i pe locul cari eu îl am în stăpânire”.
Solicită totodată și un aprod „cu cheltuiala me(a) să-i aducă pi toți acie ci au
giudecată cu mine, ca să-s(e) poată da sfârșit aceștii pricini în vreme(a) aciasta
cându nu ne oprești vremi(a) nici a unui lucru”156.
151
Ibidem, I/ 76.
152
Ibidem, I/ 78.
153
Ibidem, I/ 80.
154
Idem, Manuscrise, 106, f. 63v., nr. 70.
155
156
Ibidem, I/ 81.
132 Costin Clit
După judecata din 1810 dintre stolnicul Ioan Codreanu și spătăreasa Safta
Bogdan, domnul Scarlat Callimahi dispune la 15 martie 1814 fixarea zilei de
soroc la 20 mai pentru judecarea pricinii de împresurare, cerând spătăresei „să-și
trimită cu toate scrisorile și dovezile vechi”, iar în cazul amânării termenului se
„va trimite zapciu a o aduce în înfățoșare”157. Logofătul Constantin Balș dă o
carte de judecată Saftei Bogdan la 19 iunie 1814 prin care fixează lungul moșiei
Ciorăști „strâmbătățindu-mă”, iar Safta Bogdan „după ci fără dreptati stăpânești
Ciorăștii, apoi să întinde cu Ciorăștii în putere(a) sa îmi stăpânești și capătul
moșii Strășăneștii”158.
Judecățile pentru partea de moșie numită Belciug, „ce au fost ruptă prin
vicleană și tăinuită hotărâtură”, dar și pentru o bucată de loc din Dănceni,
continuă și în 1816, așa cum reiese din jalba stolnicului Ioan Codreanu trimisă
isprăvniciei ținutului Tutova la 10 iunie, nemulțumit de hotărârea divanului
domnesc din 1 aprilie 1815, la care a participat și logofătul Constantin Balș, cerut
de răzeși. Un Stăthache Carimanate (Caramanitul), biv mubaengi bașa, agent
otoman care cumpăra cereale pentru depozitele de stat, grec de origine, a „început
a să întinde cu necuviincioasă urmări supărându-mi oamenii mii din Văleni cu
bătăi și cu de tot feliul di chipuri păgubitoare, luându-li dobitoacile de la apa
fântâne(i) ci esti a zestrii satul(u)i meu Vălenii”. De la 1 aprilie 1815 și până la 10
iunie 1816 răzeșii de Belciug au tăinuit zilele de soroc pentru judecățile aflate în
desfășurare. Stolnicul Codreanu menționează „carantinile și groaza tâlharilor”, iar
după „vreme(a) a tot lucrul” urma să stea în judecată cu răzeșii de Belciug159.
Anaforaua din iulie 1817, semnată de vel logofătul Balș, vel logofătul Vasile
Costachi, un alt vel logofăt Balș - probabil Constantin-, vel vornicul Alexandru
Ianculeu, vel vornicul Andronachi Donici, vel vornicul Vasile Roset, vel vornicul
Costache Conachi și banul Ioan Tăutu, este favorabilă lui Stathachi Caramanitul
și răzeșilor săi, însă l-a nemulțumit pe stolnicul Ioan Codreanu și aduce porunca
domnului Scarlat Callimachi din 15 februarie 1818 pentru o nouă judecată în
divan „de față înaintea noastră și a tot sfat(ul)”. Domnul decide „ca răzășii în
putere(a) hotarnicii lor din 7268/1760 av(gus)t 20, să-ș(i) stăpânească moșiia lor
Belciugul întocmai după cuprindirea ei, precum și pân(ă) acum au stăpânit.
Așijdirea și dum(nealu)i stol(ni)c(ul) Ion Codreanu să stăpâniască moșiile
dum(i)s(ale) Vălenii i Dăncenii întocmai după cuprindirea scrisoril(o)r vrednice
de credință ce va fi având asupra lor, și oricând dum(nealu)i stol(ni)c(ul) Ion
Codreanul va dovedi prin vrednice de credință dovezi că nu stăpânește moșiile
157
Ibidem, I/ 82.
158
Ibidem, I/ 147, nr. 10 (rezumat); Ibidem, I/ 146, nr. 17 (rezumat).
159
Ibidem, I/ 93.
dumn(ealui) în celi din învechime firești ali lor hotară și că după ce(a) adivărată
spiță de niam răzășii aceștie ce stăpânesc acum cu numi de Belciug nu ar fi chear
adivăraț(i), nici s-ar trage din niamul celor vechi răzăș(i) de Belciug, atunce prin
drumul giudecății îș(i) va căuta dreptul dum(i)s(ale), întărindu-să anaforao(a)
aceasta cu al noastră domnească pecete”160.
Jalba stolnicului Ioan Codreanu din 26 iunie 1816 este urmată de porunca
domnului Scarlat Callimah din 29 iunie 1816 către Costache Conache biv vel agă
și Petrache Negre biv vel ban pentru cercetarea pricinii dintre jăluitor și răzeșii de
Belciug, Dănceni, Sârbi cu o parte din Ciorăști, cu cartea de blestem scoasă161.
Scarlat Callimachi voievod poruncește la 5 aprilie 1818 lui Neculai
Stratilat, vel logofătul Țării de Sus, și biv vel vornicului Mihail Sturdza, să
cerceteze spițele de neam ale stolnicului Ioan Codreanu și ale răzeșilor implicați
în judecata pentru părțile de moșie din Văleni, Stolniceni, Dănceni și Sârbi162.
Cercetarea spițelor respective, reîntoarcerea la Iași a vel logofătului Neculai
Stratilat/Stratulat și cheltuielile suportate determină înaintarea unei noi jalbe către
domnie la 17 iunie 1818, prin care solicită „luminată porunca înălțimii tale la
dum(nea)lor veliții bo(i)eri să facă acea cercetare cuprinsă prin țâdula g(os)pod
din 5 a trecutii luni apr(ilie) și să înștiențezi pe înălțimea ta”163. Cercetarea spiței
și a documentelor este fixată de vel logofătul Lupu Balș pentru 26 octombrie
1818, când răzeșii ce stăpâneau părți din Văleni, Dănceni și Sârbi urmau să se
prezinte „la divanu fără sminteală, căci cari din cii ci stăpânesc loc din numele
arătatelor hlize sau satul Vălenii nu vor veni va fi adus cu om domnesc”164.
Stolnicul Ioan Codreanu, conform jalbei din 10 mai 1818, identificase „în
anii trecuți” trei martori dintre „lăcuitorii vechi bătrâni oameni di p(r)inpregiurul
moșii Vălenilor”, „cu deplină știință fiind pentru în ce chip și di undi și pără undi
au stăpânit bo(i)erii Jorăști mai înnainte de hotărâtul vor(ni)c(u)lui de poartă
Ștefan Popăsc(u)”, anume pe Condurachi Berciu, mazil din Puntișeni, diaconul
Vasile Mile din Costești și Ștefan Roșca din Coroești de pe Bogdana, primul
nefiind transportabil. Mărturiile lor au fost luate prin carte de blestem și scrise de
Sava Popăscu, nepotul hotarnicului Ștefan Popăscu de la 1760165. În urma
intervenției vorniciei de aprozi pe lângă duhovniceasca dicasterie a mitropoliei
Moldovei sunt confirmate la 13 mai 1818 mărturiile diaconului Vasile Mile și a
lui Ștefan Roșca drept „adevărate și scrisă după a lor arătari și fără nici vreo
160
Ibidem, I/ 96.
161
Ibidem, I/ 94.
162
Ibidem, I/ 99.
163
Ibidem, I/ 104.
164
Ibidem, I/ 106.
165
Ibidem, I/ 102.
134 Costin Clit
părtinire și cu toată deplină știința lor; pre lângă care au mai arătat că știu bine că
pe co(a)sta locul(ui) care acum să numește Belciugul, ei au apucat lăcuința
țiganil(o)r Jorii și odăile vitelor Jorii mai înnainte de prada tatarilor cii din urmă,
cum și de pe o vale ce-i zic Saca, unde acum să stăpânește de cătră d(umnea)ei
Safta Bogdan cu hotarul Docolinii, cum că ar fi avut un preotul Gavril, cumnat
diaconului Vasâli, grâu sămănat și după rugăciunea ci i-au făcut lui Neculai Jora
i-au iartat dejma”166.
Scarlat Callimachi poruncește la 23 iunie 1818 biv vel spătarului Gavril
Iamandi și biv vel banului Ioan Iamandi să cerceteze jalba stolnicului Ioan
Codreanu din 21 iulie 1817 (!) „pentru supărare(a) și păgubire(a) ce i să
pricinuești despre fii răp(osatulu) Matei Costachi cu înpresurare(a) ce-i fac moșii
sali Vălenii cu numele moșii lor Cojării”. Gavril Iamandi cercetase diferendul
dintre stolnic și Matei Costachi, așa cum reieșea din mărturia de la 20 august
1803. În cazul veridicității plângerii stolnicului Codreanu domnul dispune ca
„pentru toată ace(a) pagubă pricinuită lăcuitorilor cum și dum(i)sali
stol(ni)c(u)lui câtă veț(i) dovedi prin cercetare(a) ce veț(i) faci, să îndatoriț(i) pe
pârâț(i) să o răspundă jăl(u)itoriului și lăcuitorilor fără ce(a) mai mică prelungiri,
arătând pârâților să plătiască dreptul și să continiască de a mai pricinui supărări și
păgubiri ca să nu ne mai vii jalobă întru aciastă pricină, și pintre Văleni și Cojări
după stăpânire(a) ce din vechi s-au urmat prin semnile hotară arătate prin
scrisorile Vălenilor și însămnate în planul moșii Vălenilor, să faceț(i) semne
dispărțitoare, puind pietrile ce vor fi lipsind de la locurile mărturisite prin scrisori,
ca să păzască despărțire(a) amândouă părțile și să lips(e)ască pricinile și
gâlcevile”167. Ioan Iamandi era epitropul „casii răpoosatului Mateiu Costache”,
așa cum reiese din jalba stolnicului Ioan Codreanu de la 18 iunie 1819168.
Jalba stolnicului este urmată de intervenția marii logofeții din 18 iunie
1819 pe lângă banul Ioan Iamandi, epitropul fiilor lui Matei Costachi în vederea
cercetării pricinii dintre stolnicul Ioan Codreanu și fii răposatului Matei Costache
pentru împresurarea moșiei Văleni dinspre Cojeri169, urmată de o altă solicitare la
18 martie 1820, pentru anunțarea fixării termenului de judecată la 20 mai170.
La 22 iunie 1819 caimacamii (logofătul Balș, vel logofătul Dimitrie
Sturdza și alții doi) scriu spătarului Ioan Jora, agăi Petrachi Negre, spătarului Ioan
Costachi și banului Ioan Iamandi să cerceteze pricina dintre stolnicul Ioan
166
Ibidem, I/ 03; mărturia diaconului Vasile Mile este din 8 octombrie 1814; vezi Ibidem, I/146, nr.
14 (rezumat); Ibidem, I/ 147, nr. 7 (rezumat).
167
Ibidem, I/ 105.
168
Ibidem, I/ 107.
169
Ibidem, I/ 108.
170
Ibidem, I/ 111.
Codreanu și fii răposatului Matei Costachi pentru împresurarea moșiei Strășinești

de moșia Borăști a spătarului Costachi Crupenschi, a Vălenilor de Cojerii fiilor
lui Matei Costachi, a moșiilor Fruntișeni și Dealu Mare de a Schitului
Grăjdeni171. Spătarul Ioan Codreanu se plânge domnului la 31 august 1825 și
amintește tăierea unor copaci însemnați în 1819 de către aga Gheorghe și comisul
Iordache, „fiii răpoosatului Mateiu Costachi”, când s-a găsit „o piiatră hotaru din
Vale(a) Adâncă scoasă și luată”, luând și fânul cosit „de orândatariul Costandin
Niculau cari țâne moșâe me(a) Vălenii cu anu”, abuz săvârșit și în 1820, a cărui
cercetare a căzut în seama banului Ioan Iamandi (spătar în 1825), epitropul casei
Matei Costachi, ca să „să miargă la stare(a) locului să îndreptezi dispărțire(a)
hotarul(u)i, și câtă pagubă a dovidi că mi-au făcut, să-i facă pe dumn(e)alor să
mi-o răspundă”, însă acesta a prelungit-o. În vara anului 1825 aga Gheorghe și
comisul Iordache „de la sini făcându-să hotarnică au pus oamenii dumilorsale
di-au tras brazdă cu plugul pe undi li-au fost vo(i)e, dispărțind Cojării dumilorsali
cu îndestul loc din trupul Vălenilor luând în parte(a) dumilorsale fără să aibă vreo
dovadă în scrisorile ci-au pe Cojări, au mai tă(i)et și copacii di p(r)in dumbravă ci
mai rămăsăsă din cei însămnați de bo(i)erii hotarnici arătaț(i), pe lângă cari mai
adaog dumnelor a lua și vitile lăcuitorilor Văleni, le duc la casa dumilorsali de le
închidu și fără plată nu le dau drum(ul) fără să facă vitile ce(a) mai mică
străcăciuni, din cari viti luate astăzi un cal a unui vătășăl al meu din Văleni nu să
mai găsăști”. Domnul Ioniță Sandu Sturza poruncește la 1 septembrie 1825 biv
vel vornicului Ioan Palade, biv vel postelnicului Ioan Jora, biv vel postelnicului
Ioan Costachi și biv vel spătarului Ioan Iamandi să execute îndreptarea moșiei
Văleni de moșiile Cojeri și Băsești172.
Marele logofăt Dimitrie Sturdza poruncește la 18 martie 1820 răzeșilor de
Viltotești să se prezinte cu actele doveditoare la judecata din 20 mai dintre
stolnicul Ioan Codreanu și răzeșii de Belciug și Dănceni173. De asemenea s-a
scris la aceeași dată și lui Stathachi mubaengi bașa, care împreună cu răzeșii săi
stăpânea o bucată de loc din Belciug, căpitanului Petrachi Cozmița ce stăpânea
împreună cu răzeșii „ locurile numite Dănceni și Sârbi i părți din satul și hotarul
moșii Vălenilor, ce-i zic Stolniceni”174.
Neamul Talpiș a avut părți de moșii pe valea Albia, pe care serdarul
Gheorghi Talpiș le-a vândut banului Iordachi Lambrino. Paharnicul Ioan Jora și
stolnicul Ioniță Iamandi în urma cărții logofătului Iordachi Canta din 1806
171
Ibidem, I/ 108bis.
172
Ibidem, I/ 123.
173
Ibidem, I/ 109.
174
Ibidem, I/ 110.
136 Costin Clit
cercetează și judecă pricina prin prisma actelor prezentate isprăvniciei de către

serdarul Gheorghi Talpiș și nepotul său Gheorghi Gociu „și din zapisul ce au
văzut luat de Tălpișăști de la Jorăști cuprinzători de 27 pământuri ce le-(a)u dat
din Costești despre Horiiata în rândul al treile(a) de pe care zapis au luat
dumni(a)lui spat(a)r(ul) Codre(a)nu copii încredințată de isprăvniciia Tutovii
careli s-au văzut de noi, și cu 8 pământuri, 10 paș(i), ce le-(a)u dat Jorăștii din
Corlătești cu zapisul din let 7293 <1785> fevr(uarie) 1 de la Pascul sân Vasâli
Corlat după arătarea ce faci hotarnica paharnicului Dimitrașcu Paladii s-au
înplinit acele 35 pământuri ce au avut să dei Jorăștii; și l-au dovidit pe sărd(a)r(ul)
Talpiș de acolisitoră dându-l rămas”175.
Stolnicul Ioan Codreanu se judecă și cu vornicul de poartă Gheorghi Talpiș
„pentru cinci pământuri de la Puțul Cornii, ce sânt cuprinsă în hotarnica moșii
dum(i)sale Strășineștii de pe Horăeta” pe care vornicul le dorea în stăpânirea sa,
„și după multili giudecăți ce au avut cu dumi(tale) pentru supărările ce i-ai făcut
și în tării dejma ce ai luat ti-au dat rămas, precum încredințazi carte(a) de
giudecata isprăv(ni)ci(ei) Tutovii din (1)810 ghen(a)r 20”. Marea logofeție îi cere
la 18 martie 1820 vornicului de poartă prezentarea la termenul de judecată fixat
pentru 20 mai „cu toate dovezile ce-i fi având să vii fără sminteală să ia sfârșit
giudecata, căci neviind vei fi adus cu omu domnesc”176. Ioan Codreanu se plânge
divanului Cnejiei Moldovei în 1811 „pentru bătaia și dezbrăcare(a) vătavului său
și pentru necontenita păgubire și supărare ce-i faci sărd(a)r(ul) Talpiș cu
stăpânire(a) acelelor arătate cinci pământuri”. Din 1820 Ioan Codreanu își
arendează moșia anual, iar „întâmplările urmate l-au gonit peste Prut”. Serdarul
Gheorghi Talpiș îi stăpânește cele cinci pământuri în anii 1820, 1821 și 1822 „și
de pe celelalte 31 pământuri i-au luat 81 căpiță fân, făcându-i și alte multe
supărări, și orândatoriul numit Vasâli Șoitul au rămas cu 62 lei datoriu”177. Hliza
de la Puțul Cornii „di la Albie” era arendată de stolnicul Codreanu lui Vasilie
Șoitul, care i se plângea la 20 noiembrie 1820 de întocmirea zapisului „în curte la
sărdariul Gociu, și dumne(a)lui n-au zis nimică, și la vreme(a) coasii s-au pus în
dumbravă și au cosit-o giumătati”, care dorea „să-ș(i) ia pământuri ci li ari în
Costeștii despre Horăeta analogu din dumbravă”. Sunt amintite încă 36 de
pământuri178. La 23 aprilie 1823 spătarul Codreanu încheia un zapis de arendă a
moșiei Strășinești și a celor 36 de pământuri de la Puțul Cornii cu Ioan Nedelcu
pe o perioadă de 3 ani, câte 1300 de lei anual 179. Ioniță Sandu Sturza poruncește
175
Ibidem, I/ 125bis.
176
Ibidem, I/ 112.
177
Ibidem, I/ 125bis.
178
Ibidem, I/ 113.
179
Ibidem, I/ 116.
la 24 iunie 1827 biv vel vornicului Ioan Greceanu și biv vel spătarului Ioan
Iamandi să cerceteze „socotelile” dintre spătarul Ioan Codreanu cu urmașii
serdarului Gheorghi Talpiș și a lui Sava Popăscu, a mazilului Vasile Șoitu, de la
care „după giudecățile ce au avut au rămas a tragi o sumă de bani”180. Căminarul
Ioan Liga și stolnicul Pascal Gane sunt investiți prin porunca vornicului Ion
Greceanu (bolnav de friguri) din 6 august 1827 cu cercetarea pricinii de judecată
dintre spătarul Ioan Codreanu și urmașii spătarului Gheorghi Talpiș „pentru cinci
pământuri de la puțul Cornii din numărul a 36 pământuri ci le cuprindi hotarnica
Streșăneștil(o)r”, precum și pentru socoteala de bani cu poroșnicul Costandin181,
răspunsul celor doi survenind la 8 august 1827182. Porunca Divanului
judecătoresc al Cnejiei Moldovei din 28 noiembrie 1828 în această cauză către
vornicul Ioan Greceanu și postelnicul Ion Jora183 va fi urmată de intervenția din 2
martie 1829 a postelnicul Ioan Jora Iordache Talpiș și frații săi, „ficiorii
răpoosatul(u)i sărd(a)r(ul) Gheorghi Talpiș” în vederea prezentării la judecată184,
apoi cea din 11 martie 1829 către „cuvioșie lor călugării Tălpișăști” (împreună cu
serdarul Gheorghe Gociul). Ieromonahul Climent a luat act de înștiințare185.
Postelnicul Ioan Jora cerea isprăvniciei ținutului Tutova la 28 noiembrie 1830
rânduirea unui zapciu „ca să-l rădici și să-l aducă numaidicât cu hârtiile” pe
Gheorghi, fiul serdarului Gheorghi Talpiș, împreună cu Vasile Șoitu din Rediul
Ulii, în pricina cu spătarul Ioan Codreanu și un diacon186. Isprăvnicia
însărcinează la 29 noiembrie 1830 un călăraș „cari mergând la numițî și pornind
până mâni sară să să afli cu dânșii la dipart(ament), căci zăbovind mai mult sau
vinind fără numiț(ii), volnicit să va certa cu bătai(e)”187.
Primul document din cele cercetate de noi care îl atestă ca spătar pe Ioan
Codreanu este din 24 februarie 1823, când adresează o jalbă domnului Ioniță
Sandu Sturdza, urmată de porunca acestuia către ispravnicii ținuturilor Fălciu și
Tutova pentru înștiințarea răzeșilor de Belciug, Sârbi, Dănceni, Ciorăști,
„stâlpitura lui Ciocârlan” (ultimele două ajungând în stăpânirea spătăresei Safta
Bogdan, rămase de la „bo(i)eriu(l) dumn(isa)le”), de termenul de judecată fixat la
divan în ziua de 5 mai, în caz contrar urmând a fi aduși „cu zapciu și grele
ciuboti”. Alături de răzeșii moșiilor arătate, spătarul Ioan Codreanu cheamă în
180
Ibidem, I/ 124.
181
Ibidem, I/ 125.
182
Ibidem, I/ 127bis.
183
Ibidem, I/ 128.
184
Ibidem, I/ 129.
185
Ibidem, I/ 130.
186
Ibidem, I/ 136.
187
Ibidem, I/ 137.
138 Costin Clit
judecată și pe „Andriiu Bujoranul cu ai lui răzăși ci stăpânescu părțile Jorăști din

moșie Fruntișanii de pe Horăeta, cu cari am avut giudecăț(i) și este iarăș
nesfârșită, cum și pe un Petrachi Cozmița, care mai ceri pisti cât locu au luat ii o a
opta parte să ei din Văleni cu un neadevărat răvașu ci zice că este a stol(ni)c(u)lui
Nicolaiu Jora”188.
Marea Logofeție fixează la 24 aprilie 1824 un nou termen de judecată la
divan la sfârșitul lunii mai pentru răzeșii care stăpânesc părți de moșii în Văleni,
Dănceni, jumătate de sat „cu numi de Belciugu” (ținutul Fălciu) și Sârbi (ținutul
Tutova) „rămâind după cuprindire(a) țidulii domnești din 5 apr(ilie) 1818 să să
cercetezi spița de esti adivărată, după cari spiță și scrisori să să facă cercetari
tuturor zapisilor i dănii și schimburi amânduror părților ca să să vadă cât locu din
totu hotarul Vălenilor sau Stolniceni, i Belciug, și Dănceni, și Sârbi, i stâlpitura
lui Ciocârlan și Ciorăști, cuprind scrisorile dumisali spat(arului) lui Ioan
Codrian”189. Isprăvnicia ținutului Fălciu intervine pe lângă răzeșii amintiți la 10
iunie 1824 pentru a le solicita să se prezinte la Iași în momentul când vor primi
știre de la spătarul Ioan Codreanu, pe care „diosăbiti pricini nu l-au lăsat a mergi
la divan” la termenul fixat în luna mai190, iar la 6 decembrie 1824 aga Grigore și
spătarul Ioan Cuza, ispravnicii de Fălciu, îi anunță pentru ziua de 10 ianuarie
1825191, fiind desemnat în acest sens Vasile Postolache, mazil din satul
Viltotești192. Și în aceste condiții răzeșii nu s-au prezentat la judecată găsind
„urnele, puind multe pricini și că acum nu ați fi având scrisorile aice, cuvinte care
nicidecum nu să cred, căci de lipsăsc Coste Grecul și Statachi, dar scrisorile
locului numit Belciugu li-au lăsat la cielanți a lor răzăși când s-au dus piste Prut”.
Apropierea lucrărilor agricole și intervenția răzeșului Gavril Chichiță pe lângă
spătarul Codreanu au făcut posibilă o nouă fixare a judecății pentru sfârșitul lunii
aprilie a anului 1825 „și de nu veți veni, cu hotărâre să știți că veți fi aduș(i) cu
om domnesc și nu numai osteniala omului domnesc veți da, dar veți fi îndatoriți a
plăti și tot venitul acel(o)r părți de moșii, încă și cheltuiala ce au făcut
dum(nea)l(ui) spat(arul) în Eș așteptându-vă, dacă dreptate(a) nu vă va agiuta pre
voi” (conform poruncii Marii Logofeții din 15 martie 1825)193. Aceleași motive
erau invocate de Gheorghie Cozmița, Safta Bodiaca, Gheorghie Anton și răzeșii
de Dănceni, Belciug și Sârbi la 21 iunie 1829, când cer Divanului judecătoresc al
Cnejiei Moldovei fixarea zilei de judecată pentru 30 octombrie (divanul hotărăște
188
Ibidem, I/ 115.
189
Ibidem, I/ 117.
190
Ibidem, I/ 118.
191
Ibidem, I/ 119.
192
Ibidem, I/ 119, f. 2.
193
Ibidem, I/ 120.
ziua de 15 august)194.
Cu prilejul despărțirii moșiilor Tămășăni, Horăști și Ordești (Urdești) ale
agăi Neculai Greceanu, zestrea de la răposatul boier Costachi Iamandi, de moșia
Băsești a vistiernicului Iordache Catargiu din 19 iunie 1825, spătarul Ioan Cuza,
ispravnicul ținutului Fălciu, cercetează și împresurarea moșiei Cojeri a agăi
Gheorghe Costachi dinspre moșia Tămășeni195. Aga Gheorghe Costachi trăgând
„brazdă cu plugu(l) pentru ca să despartă pe Cojări de Văleni” a luat și o bucată
de loc cu pădure și dumbravă din moșia spătarului Ioan Codreanu. Mazilii Lupu
și Gheorghe Guțu, primul în vârstă de 80 de ani și al doilea de 77 de ani, dau
mărturie la 16 august 1825 despre hotarnica făcută de serdarul Iamandachi,
ginerele banului Scărlătache Costachi, proprietarul Băseștilor, „după prada
tătarilor ce di la zioa crucii în vreme(a) lui Crăm Gheri”(Gherai, hanul de la
Crâm), când și-a ales partea din Tămășeni lângă cea din Cărpești „și în colțu din
sus dispre apus au pus pe(a)tră hotar lângă unu carpănu din sus di drumu
despărțitor Cărpeștilor di parte(a) dumn(ealui) din Tămășăni, cari che(a)tră și
astăzi să află din sus di drumu lângă acel carpăn”196.
Ioan și Ecaterina Codreanu (decedată pe la 1820) au avut cinci copii:
Dimitrie, Gheorghie, Neculai, Maria (căsătorită cu Neculai Ventura la 9
noiembrie 1824 și a primit zestre moșia Fruntișeni) și Mihail (născut pe la 1817 și
decedat de mic)197.
Prin testamentul din 1 martie 1828, spătarul Ioan Codreanu lăsa fiului său
Gheorghie moșiile Văleni și Dănceni cu sat și biserică, părți de moșie din jur și
țigani prin izvod198. Dimitrie și comisul Gheorghie Codreanu desemnează ca
vechil la 27 mai 1829 pe spătarul Ioan Codreanu, tatăl lor, în judecata pentru
hotarul moșiei Văleni (Stolniceni) „de hlizile lui Belciugu, Dăncenii, stâlpitura lui
Ciocârlan, Sârbii și Ciorăștii cu vadul lor de moară ce au în apa Bârladului, de la
țun(u)t(u)l Fălciiului și a Tutovi”199.
În biserica din Văleni va fi înmormântat în iulie 1829 Dimitrie, fiul cel mai
mare, răpus de ciumă, a cărui parte de avere revine lui Gheorghie, prin noul
testament întocmit la 20 august 1833, anume „342 stânjini din moșia Sârbii și cu
tot celalalt loc al Sârbilor și a Stâlpiturei lui Ciocârlan ce le stăpâniau acolisitorii
răzăși și boerii megieși cu ră credință, va stăpâni Gheorghie tot locul întrupat de
marele logofăt Antiohie Jora sub numele și hotarul Vălenilor”. Spătarul Ioan
194
Ibidem, I/ 135.
195
Ibidem, I/ 121.
196
Ibidem, I/ 122.
197
Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. XII.
198
Ibidem, p. XII-XIV.
199
140 Costin Clit
Codrianu, decedat la 3 aprilie 1835, va fi înmormântat la biserica din Dealu

Mare200.
Gheorghie Roșca Codreanu, născut la Bârlad la 10 martie 1805, botezat
cu numele Kesar (Cesarie) de moșul său Kesarie (Damian), călugăr la Mănăstirea
Neamțului, cunoscător al limbilor greacă, franceză și germană, apropiat
Institutului Vasilian înființat la 1828, se înscrie în miliția regulată a Moldovei la 7
octombrie 1830 (comandant de companie) de unde demisionează la 1 noiembrie
1832. Dragostea pentru limba latină se reflectă în creștinarea a numeroșii copii
din Văleni cu nume romane: Romulus, Nerva, Caton, Marius, Claudia, Fulvia,
Lucreția. Sănătatea sa precară îl ține legat de moșia Văleni unde este preocupat
de „cultura știinților, pentru care simțea sporind mare plecare” 201.
Costandin căpitanul, Toader, Maria, Vasâlca, Ioana, Casandra și Zoița,
feciorii lui Neculai Ghețău, fac danie la 5 aprilie 1828 comisului Gheorghe
Codreanu partea lor ce se va alege din moșia Viltotești, partea mamei lor Safta,
fiica lui Postolache Anton, „pentru mult bini ci am avutu noi”. Preotul Necolai
din Văleni a fost martor la danie202. Comisul Gheorghie Codreanu încredințează
„tocmala” cu familia Ghețău pentru partea lor din moșia Viltotești „moșteniri di
la părinții lor”, evaluând stânjenul de pământ la 15 lei. Surorile căpitanului
Costandin Ghețău nu trăiau în Viltotești, iar căpitanul Costandin Ghețău le-a dat
în schimb părțile sale din Igești, ținutul Covurlui, așa cum reiese din scrisoarea
trimisă comisului Codreanu la 3 mai 1829 203. Postelnicul Ioan Cuza scrie la 30
martie 1829 vornicului de poartă Neculai Buta și lui Necolachi Oai din
Băsești să cerceteze partea de moșie a căpitanului Costandin Ghețău din
Viltotești pe care ar fi avut-o de pe Safta Postolăchioaie, mama sa204, parte
aleasă la 29 aprilie 1829205.
După decesul tatălui său, comisul Gheorghie Codreanu continuă judecățile
începute de acesta. Astfel, la 30 august 1835 se adresa Divanului de Apel al Țării
de Jos de răpirea părților de moșii din „Văleni, Dănceni, stălpitura lui Ciocârlan
și Sârbii”, cărora prin falsificarea actelor „ș-au luatu parti din această moșii și s-
au făcut răzăși, botezând și cu streini numii trii bucăți din această moșii, una
dispre răsărit de Bârlad i-au dat numi de Belciugu, celelanti două dispre apus de
Bârlad, unie i-au pusu numile Ciorăștii și altie Docolina, cari amândouă
aceste li-au luat hotarnica drept mulțămiri unii asămine hotărâturi”; iar prin altă
200
Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. XII-XIV.
201
Ibidem, p. XV-XVI.
202
203
Ibidem, I/ 127.
204
Ibidem, I/ 132.
205
Ibidem, I/ 133.
jalbă din aceeași zi, se plânge de împresurarea suferită din partea lui Iordache
Catargiu (Băsești), aga Gheorghe Iamandi (Petricani), răzeșii de Viltotești și
Cărpești, aga Neculai Greceanu „cu Ordeștii sau Tămușănii”, Iorgu Costachi
(Cojeri), Casandra Costachi (Docolina), „diosăbit că d(umnea)ei și din parte(a)
din gios a moșiei din hliza Sârbii mai ari răpită o bucată mari di loc supt alt numi
Ciorăștii”206.
La 6/ 18 noiembrie 1837 își întocmește testamentul la Viena prin care
hotărăște eliberarea robilor, construirea unei școli pe moșia sa Văleni, „pentru
una sută elevi, cari să învețe Limba Latină, și care școală să se susțină pentru
totdeauna din veniturile acestei moșii”. Moare la 7 noiembrie 1837 și este
înhumat la groapa comună din cimitirul Schmeltz207.
Desemnat epitrop prin testamentul lui Gheorghie Roșca Codreanu,
postelnicul Ion Costachi Epureanu nu se îngrijește de transportul în țară a
corpului celui decedat, dar nici de înmormântarea la Viena, arendează moșia
Văleni, vinde pădurea, fără a plăti datoriile răposatului Gheorghie Roșca
Codreanu, pentru care este scoasă la mezat în martie 1840208.
Neculai Ventura arăta, la 24 mai 1841, imposibilitatea construirii școlii din
Văleni și, împreună cu Neculai Codreanu, propune folosirea averii comisului
Gheorghie Codreanu la „ospitalul târgului Bârlad cu sporire de crivaturi pe cât
starea va erta, ca să rămâi atât spre pomenirea răposatului cumnatului meu, cât și
a părintelui său ci este îngropat într-acel târg a Bârladului”209.
Epitropia Şcoalelor acționează în judecată pe postelnicul Ion Costachi
Epureanu și obține, în primăvara anului 1843, decretul favorabil al Divanului
Țării de Jos, ajungând stăpână pe moșia Văleni și achitând datoria de 1500 de
galbeni a lui lui Roșca Codreanu către logofătul Costachi Conachi210.
Un raport nedatat și neiscălit, sub formă de concept, face referire la
deplasarea autorului la moșia Văleni „ce este dănuită casei şcoalelor de către
răposatul comis Gheorghie Codreanu” pentru întocmirea unei catagrafii și
cercetarea contractului posesorului moșiei. Sunt arătate și precizate distanțele față
de Huși, Bârlad, drumul cel mare, „1/2 ceas de podul Docolinei, 1/2 ceas de poşta
Strâmtura”. Epitropia școalelor a primit de la comisul Gheorghie Codreanu și „un
alt trup de moșie stearpă de 300 st(ânjeni) în lățime cu nume de Sârbi” dat în
206
Ibidem, I/ 139.
207
Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. XIX; a se vedea testamentul redactat în limba greacă și
traducerea la p. 33-37, nr. XV; respectiv p. 38-39, nr. XVI (nota cancelarului Metternich din 5
martie 1838).
208
Ibidem, p. XXI.
209
Ibidem, p. 51-52, nr. XXVII.
210
Ibidem, p. XXII; p. 52-53, nr. XXVIII.
142 Costin Clit
posesie „cu deosebit contract încă de la moartea comisului Codreanu de

către fostul epitrop d-lui Ioan Costachi”. La data întocmirii raportului, moșia
Văleni se afla în posesia banului Iordachi Mălinescul cu 210 galbeni anual,
iar pe cuprinsul ei se găseau „18 lăcuitori birnici, 1 preot și 1 diacon... o
biserică nouă de lemn cu catapiteasmă foarte bună și cu toate celelalte
trebuincioase. O crâșmă în sat, carea umblă 250 lei pe an, o casă cu 4
despărțituri și 1 tindă; grajdul de 5 cai; 1 cuhne cu do(u)ă odăi și o
cămăruță; o șură încăpătoare de 10 trăsuri; o casă cu 2 despărțituri și o tindă
pentru slugi; do(u)ă pivnițe; 3 coșere pentru popușoi... îngrădite înpregiur cu
un gard de nu(i)ele și pari de stejar în periferie de 66 stânjini domnești...
făcute de posesorul de astăzi cu cheltuiala sa” (excepție fac cele 3 coșăre),
„căci la intrarea sa pe moșie era numai o căsuță țărănească în care obicinuia
a șede posesorii de mai înainte”. Raportul expune și foloasele „osebite” ale
Casei școalelor „ca moștenitoare averei răposatului comis”: un sinet de 700
de galbeni împrumutați de vornicul Ion Costachi Epureanu „de la răposatul
comis Codreanul la purcederea acestuia la Viena”, 400 de galbeni
împrumutați de vornicul Ion Costachi Epureanu dinViena după moartea
comisului, 420 galbeni primiți de la banul Iordache Mălinescu pe primii doi
ani de posesie, 50 de galbeni de la Neculai Codreanu și alte sume, în total
2585 de galbeni „cu carii nu numai că se despăgubește casa scoalelor de
1500 „plătiți d(umi)sale log(o)f(ă)t(ului) Conachi, dar încă îi va prisosi o
somă de 1085”, afară de dobânzile ce i s-ar cuveni”. Autorul raportului
propune desigilarea pachetului „cu documentele priimite” și inițerea
lucrărilor de înlăturare a efectelor împresurării moșiei, recuperarea banilor
împrumutați vornicului Ion Costachi Epureanu și Neculai Codreanu,
recuperarea contractelor de arendă a moșiei Sârbi de la vornicul Ion
Costachi Epureanu, inițerea unui protest față de vânzarea caselor și a două
locuri din Bârlad de către vornicul Ion Costachi Epureanu, care a trecut
casele și locul lor „către d-lui doctorul Lafari”211.
Hotarnica Vălenilor din 31 septembrie 1846 arată moșia în
proprietatea Casei Școalelor din 15 septembrie 1844212. Căminarul
Gheorghe Săulescu, vechilul Epitropiei învățăturilor publice, se adresează
inginerului hotarnic Iosif A. Baiardi la 9 august 1845, căruia îi trimite și
adeverința Divanului apelativ al Țării de Jos „di reclemațâia făcută la 1834
pentru înpresurarea moșâe(i) Vălenii”213.
211
212
Ibidem, I/ 152, f. 1.
213
Ibidem, I/ 151.
În urma referatului Epitropiei Şcoalelor din 28 septembrie 1845214,

Mihail Sturza aprobă înființarea unui Clas Real (de latină) pe lângă Școala
publică din Bârlad, „fiindcă folosul unei școale, înființate într-o politie, este
mult mai mare decât acelei dintr-un sat, precum sânt Vălenii dănuiți de
răposatul, mai vârtos că astăzi venitul lor este încă mic”215. Domnul Mihail
Sturza emite la 29 martie 1846 hrisovul atingător de moșiile date Epitropiei
școalelor216. La 31 septembrie 1846 este dată hotarnica moșiei Văleni217
Epitropia dispune la 12 octombrie 1846 înființarea „în grabă... a acelui
clas, și a raportului. Epitropia asemine (să) vadă a se face inscripția Clasul
fundației Codrianului”218. Solemnitatea deschiderii Clasului Codreanu s-a
făcut la 20 octombrie 1846219.
Iosif A. Baiardi întocmește la 28 decembrie 1846 „calculația fălcilor
moșiei Vălenii cu părțile pretinse, precum și a trupurilor megieșite care vinu
în contactu cu Vălenii, măsurate de subscrisul în conta onoratei epitropii a
învățăturilor publice”220.
Posesorul moșiei Văleni era, la 19 iunie 1850, sulgerul G. Păun, care
se plângea Departamentului averilor bisericești și a învățăturilor publice de
încălcarea samavolnică a hotarelor de către megieși221, jalbă urmată de
intervenția căminarului Gheorghe Săulescu la isprăvnicia ținutului Fălciu222.
La rândul său, Neculai Roșca Codreanu223, fratele comisului
Gheorghie, lasă prin testamentul din 30 ianuarie 1854 suma de 6000 de
galbeni pentru înființarea unei școli de fete în Bârlad cu numele „Școala lui
214
Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. 54-55, nr. XXIX,
215
Ibidem, p. XXIII.
216
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/ 165; Fondul Eforia Școalelor din Moldova a fost
transferat în 2012 de la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București la cele din Iași, prilej cu
care s-a pierdut urma acestui hrisov.
217
Ibidem, I/ 156; vezi și Ibidem, I/ 150 („Semnele arătătoare hotarelor și a părților întregitoare
moșiei Vălenii de la ținutul Fălciiului și Tutova, carea astăzi este proprietate a Casei Şcoalelor”,
document nedatat).
218
Preotul Ioan Antonovici op.cit., p. 55, nr. XXX.
219
Ibidem, p. 56-57, nr. XXXII; mai ales Traian Nicola, Liceul „Gheorghe Roșca Codreanu” din
Bârlad. Monografie, Iași, 1971; Idem, Colegiul Național „Gh. Roșca Codreanu” Bârlad. 150 ani,
Bârlad, Fundația Culturală „Dr. Constantin Teodorescu”, 1996; Oltea Rășcanu-Gramaticu, Istoria
Bârladului, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Iași, Editura Sfera, 2015, vol. II, p. 479-482
(domnia sa citează documente pe care nu le-a văzut).
220
ANI, Fond Eforia Școalelor din Moldova, I/155.
221
Ibidem, I/159.
222
Ibidem, I/160.
223
Oltea Rășcanu-Gramaticu, Istoria Bârladului, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Iași, Editura
PIM, 2015, vol. III, p. 678-679.
144 Costin Clit
Neculaiu Roșca Codreanul”224.

Asupra personalității sale nu ne oprim, amintim doar hrisovul cu nr. 114
din 19 iulie 1852 prin care primește „privilegiu pe triizăci și șasă ani ... pentru a
deschide navigație cu vapoară pe toată întindere(a) râurilor Prutul și Siretiul prin
întrebuințare de capital de la sine”225.
224
Preotul Ioan Antonovici op.cit., p. 57-65, nr. XXXIII; vezi și Costin Clit, Testamente și
dispoziții testamentare privind școlile din Moldova, în „Academia bârlădeană”, Bârlad, Anul XIX,
nr. 2 (47), 2012, p. 17.
225
ANI, Fond Ministerul de Război-Moldova, dosar 201 / 1852, f. 1; copia hrisovului la f. 2-3;
Preotul Iacov Antonovici, op. cit., p. 111-112, nr. LX (preluat din Manualul administrativ al
Principatului Moldovei, Iași, Tipografia Buciumul român, 1856, tom. II, p. 116-117).
DOAMNE ŞI DOMNIŢE DIN UNELE LOCALITĂŢI DE PE
SIRETUL MIJLOCIU, PREZENTATE ÎN DOCUMENTELE ISTORICE ŞI
ÎN LUCRĂRILE UNOR AUTORI
Ioan Ungureanu
Ladies and Damsels in certain Localities on the Middle Siret,

presented in Historic Documents and the Works of certain Authors
Abstract
The paper aims to present aspects of the life and fight of certain ladies and
damsels, among these, on the forefront, Lady Ecaterina, the wife of the first local
voivod of Moldavia following the Phanariot rule.
At the same time, we present ladies and damsels, widows of former officials
with high positions in the ruler’s court or in districts or localities on middle Siret.
Thus, after Lady Ecaterina, we present Safta Iurașcu, Zmaranda Iurașcu
(wife of governor Ion Movilă), Profira Miclescu, Ruxanda Lipan and Viorica
Văsescu-Agarici the president of the Red Cross Society of Roman district, the
saviour of the Jews in the „death train” on 3rd July 1941.
Keywords: petițions, trials, evidences, sales, exchanges, retrocesion.

Cuvinte cheie: jalbe, judecăți, zapise, vânzări, schimburi, retrocedări, danii.
Parafrazând lucrarea Trecute vieţi de doamne şi domniţe a lui C. Gane,

în care este prezentată și „coana Catrina”, soția primului domnitor
pământean al Moldovei de după domniile fanariote (între 21 iunie 1822 și 5
mai 1828), Ion Sandu Sturza, proprietar al unei moșii la Săucești
(localitate de la hotarul nord-estic al municipiului Bacău), ne-am propus să
prezentăm – cu o singură excepție, cea a doamnei nominalizată mai sus – și
altfel de doamne și domnițe, soții ale unor demnitari începând cu cei din
divanul domnesc și până la cei din ținuturile Siretului mijlociu, precum și
ale unor proprietare de moșii din această zonă.
1. Ecaterina, Doamna lui Ion Sandu Sturza
În cele ce urmează, redăm unele extrase din lucrarea lui C. Gane.

...Una din cele două moșii pomenite era Săuceștii de la Bacău, rămasă din
părinți, așezarea lui obișnuită, acolo unde-i plăcea mai mult să petreacă și
146 Ioan Ungureanu
ca boier, și ca Domn. Dar avea totuși și casă la Iași, la Copou (...). Și apoi
mai era și zestrea nevestei și mai erau și ceva bani gheață, argint, scule și
giuvaiere. Dar nu aceste lucruri, puține și pieritoare, au făcut bogăția lui
Ion Sandu Sturza, ci inima, sufletul său1.
Soția lui, coana Catrina, era și ea din cele dintâi neamuri ale
Moldovei, fata vel logofătului Nicolae Rosetti-Roznovanu și a Smarandei
Hrisoscoleu. (...). Din această căsnicie fericită ca atare, deoarece Catrina
și Ioniță s-au iubit, s-au stimat și au trăit în deplină înțelegere toată lunga
lor viață, s-au născut cinci copii : o fată, Elena, și patru băieți, Constantin,
Gheorghe, Nicolae și Alexandru2.
După investirea ca Domn al Moldovei de către Înalta Poartă, Ion
Sandu Sturza, la întoarcere, după trecerea Dunării, a stat la Călărași ...până
sâmbătă, 15 septembrie, când prin Cioara, Ulmi și Bolovani, ajunseră în
ziua de 18 la Focșani, pe pământul Moldovei.
Aici, fiind găzduit cu toată suita încă patru zile, de către sameșul
Neculai Tuduri, după care trecând prin Tecuci, Bârlad, Vaslui și
Tatomirești, ajunseră la Frumoasa, lângă Iași, în ziua de 28 septembrie. ...
Aici, la mânăstirea Frumoasa (...) o întâmpinăm în sfârșit pe Catrina
Doamna, venită „cu toate cucoanele ei” să-și primească soțul.
Catrina Doamna, femeie de 58 de ani,
încă foarte sprintenă și vioaie, stătea de-a
dreapta Domnului, iar beizadelele Costachi,
Iorgu și Alecu – de-a stânga. Domnița Elena
pare să nu fi fost la prânzul acela, poate unde
era fată mare și rușinoasă, iar beizadea
Nicolachi era acum în drum spre Stambul (în
calitate de de ostatic și garant al regulior
impuse de Înalta Poartă pentru domniile țărilor
române – n.n.).
La ceasul zece seara, liniștit, fără nici un
alai, a pornit Vodă cu Doamna și cu
beizadelele la Iași, de și-au luat reședința în Ioniță Sandu Sturza, domn al
scaun, la curtea domnească3. Moldovei în perioada 21 iunie
Era pe atunci o viață tihnită și 1822 - 5 mai 1828
patriarhală. Vodă, când nu era la divan sau
1
C: Gane, Trecute vieți de Doamne și Domnițe, București, Ed. Humanitas, 2014, p. 387.
2
Ibidem, p. 388.
3
Ibidem, p. 391.
Doamne şi domniţe din unele localităţi de pe Siretul mijlociu 147
după alte treburi de-ale domniei, cum avea o clipă de răgaz, se ducea la
moșie, la Săucești, în Bacău să vadă de gospodărie și să cutreiere câmpiile
cu pușca în spinare, că era vânător pătimaș. „Vâna iepuri cu ogarii chiar
în timpul domniei”, spune Radu Rosetti în amintirile sale4.
În lucrarea sa, C. Gane se oprește și asupra unor aspecte intime ale
familiei domnitorului Moldovei, așa cum se arată în cele ce urmează. ...Iar
dacă Vodă avea grijă să-și mărite, fără zestre, fetele din casă, cu atât mai
mult n-avea Catrina Doamna odihnă până nu-și căpătuia pe ale sale.
Așa avea, de pildă, Doamna, o cămărășiță văduvă, care avea o fată,
Catinca, „destul de rea de muscă”. Și cum voia Doamna să scape de ea, nu
avu astâmpăr până nu-i găsi un bărbat potrivit cu dânsa, pe Alecu Nacu,
care „ieșise un bun scriitor, dar și un bun crăișor”.
Însă ...grijile aceste mărunte, de-a mărita fetele din casă și de-a da
slujbe ginerilor, erau floare la ureche pe lângă grija cea mare ce avea
Catrina Doamna de a-și căpătui copiii rămași necăsătoriți. Aceștia erau
beizadea Neculachi și domnița Elencu, care fiind acum copii de Domn,
urmau în gândul Doamnei, să facă niște căsătorii domnești5.
Aceste preocupări se vor concretiza prin aceea că Ecaterina Doamna,
la vârsta de 60 de ani, însoțită de alaiul domnesc, se va deplasa la
Constantinopol, unde își va căsători pe unul din beizadele6. După rezolvarea
problemelor legate de căsătoria copiilor, Catrina Doamna ... avea acum
grijile ei anume, care nu mai erau nunțile copiilor, ci rotunjirea unei averi
care fusese prea puțină la urcarea în scaun, dar care trebuia neapărat
mărită, să nu le rămâie acelor copii, după moartea lor, „numele de săraci”
pe care-l avusese mai înainte această ramură a Sturzeștilor7.
Cu banii strânși (...) cumpără Catrina Doamna partea Săuceștilor a
cumnatului Manolachi monahul, moșia Manta și via de la Copou, luată
ieftin de la arhimandritul Sofronie, fratele lui Gherasim, episcopul
Romanului. „Aceste vii”, scria Doamna, „le-am împodobit eu cu câteva
zidiri, cu hotărâre că spre folosul meu să le am”. Și în adevăr că foarte spre
folosul ei fu casa aceea făcută la Copou, mare, frumoasă, interesantă astăzi
încă, fiindcă acolo își petrecea ea zilele de zăduf ale verii din 1827, după
arderea curții domnești.
Ce tristă poveste a mai fost și locul acela de la Iași, când a ars a
4
Ibidem, p. 393.
5
Ibidem, p. 394.
6
Ibidem, p. 398.
7
Ibidem, p. 402-403.
148 Ioan Ungureanu
treia parte din oraș și curtea domnească aproape până în temelii și toată
arhiva țării Moldovei!. Era în ziua de 20 iulie 1827, la ceasul patru după-
amiază8. Au ars și clădirile mai de seamă ale Iașului, ca Mitropolia, Trei
Ierarhi, biserica catolică, consulatul Prusiei și hanul turcesc. A doua zi
încă, la 21 iulie, focul nu era cu totul stins. După acel dezastru „Ion Vodă
și Catrina Doamna s-au mutat în casele spătarului Petrachi Cazimir, unde
au domnit”9.
Lunile august și septembrie pare a le fi petrecut Doamna mai mult la
via de la Copou, în casa „împodobită de ea cu câteva zidiri”, printre care o
terasă mare deasupra bolții de intrare de unde se întinde vederea peste tot
orașul, o foarte frumoasă seră de flori, un chioșc pe-o movilă în mijlocul
grădinii și altele la fel. În octombrie erau cu toții iar la Iași, în noul palat,
fost casele Cazimir, unde se așezară până la clădirea din nou a curții
domnești, pe care însă n-o mai apucară10.
Aceasta pentru că prin venirea rusului Leprandi, trimis de imperiul
țarist, se întrezăreau premizele înlăturării de la domnie a lui Ioniță Sandu
Sturza, la 23 aprilie 1828 (pe stilul vechi calendaristic – n.n.), după cinci ani
și jumătate de ocârmuire. Astfel că după intrarea armatei rusești în Iași,
domnitorul avea să fie detronat și ridicat... „împreună cu Doamna și cu ce au
putut lua din bagajele sale”, trimițându-i la Sculeni, pe malul Prutului,
„unde a rămas în carantină până va fi trimis la Bender”.
Cu toată grija Catrinei Doamnei de a-și rotunji averea pe cât cu putință,
starea lor financiară, după aproape șase ani de domnie, era încă în așa hal,
încât părăsind curtea domnească ei nu fură în stare să-și plătească slujitorii (...).
De la Sculeni, Ioniță și Catrina Sturza n-au fost duși la Bender, ci la
Soroca, în ținutul căreia avea Doamna moșia ei de zestre, Ciricăul, unde s-
au așezat amândoi bătrânii, el de 66 de ani, ea de 64, „nearestuiți, dar nici
slobozi să iasă din cuprinsul Basarabiei”.
Viața lor acolo a fost destul de amărâtă. Ciricăul, pe care îl stăpânea
Doamna în devălmășie cu surorile ei, Elena Donici, Safta Catargi și Maria
Lazu, fusese în vremuri administrat de fratele lor, logofătul Iordachi-
Roznovanu, în calitate de epitrop al surorilor11. Împresurată și furată,
Doamna se mută cu soțul ei de la Ciricăul Sorocii la moșia Manta, zisă și
Vadul lui Isac, din ținutul Călugai, pământ cumpărat în vremuri de la
8
Ibidem, p. 403.
9
Ibidem, p. 403-404.
10
Ibidem, p. 404.
11
Ibidem, p. 406.
cumnatul Măriei Sale, călugărul Manolachi12.

Războiul ruso-turc, început în aprilie 1828 și finalizat prin pacea de la
Adrianopol din 14 septembrie 1829, va însemna și introducerea
protectoratului rusesc asupra Principatelor române dar și aplicarea
Regulamentului Organic în iulie 1831 în Țara Românescă și în ianuarie
1832 în Moldova.
În vara anului 1834, Ioniță și Catrina Sturza erau deci din nou în
Moldova, statorniciți în Săuceștii Bacăului, de unde se petreceau fie la
Iași, fie la via de la Copou, acum a fetei lor Elencu – puțina lor avere fiind
pe atunci aproape toată împărțită între copii13.
Abia în iarna lui 1842, bântuind la Iași o epidemie de „troahnă” –
troahnă însemna guturai – din care mulți dădură în „junghi”, adică
pneumonie sau gripă pulmonară, abia atunci, molipsindu-se și bătrânul
Ioniță Sturza și nemai ținându-l slăbiciunea anilor, își dete el obștescul
sfârșit, în ziua de 5 februarie, dimineața.
De acum Catrina Doamna e singură, după o conviețuire de 56 de ani
cu cel cu care pare a nu fi avut niciodată nici cea mai mică neînțelegere. Și
cum va mai trăi încă șapte ani după moartea soțului, va rămâne biata
bătrână și fără copii, căci fiii ei vor muri și ei unul după altul, Niculachi,
Alecu și Iorgu, nemairămânând în viață, când se va stinge ea, decât
beizadea Costachi și domnița Elencu.
Dar tocmai pe acești doi copii din urmă i-a iubit ea cel mai mult,
fiindcă au fost cei mai devotați. (...). Iar cât despre domnița Elencu – era
singura ei fată, putea ea să n-o iubescă mai mult decât pe toți ceilalți? De
aceea îi și face un act de danie la 22 octombrie 1833 pentru via de la Copou.
Chiar dacă la acea dată Elencu era despărțită de soțul ei ... cu care
avusese în cinci ani de zile trei băieți – viitoare beizadele și ele – și se
măritase a doua oară cu vistiernicul, mai apoi marele logofăt Alecu Balș de
la Miclăușeni, bogat ca-n povești, dealtfel om de treabă, însă boierul care,
singur din Moldova, va vota în divanul ad-hoc împotriva Unirii14.
2. Safta Iurașcu
Unele informații despre Safta Iurașcu se regăsesc în documentele

moșiei Drăgești aflate la Arhivele Naționale Neamț. Astfel, aflăm că
12
Ibidem, p. 407.
13
Ibidem, p. 408.
14
Ibidem, p. 409-410.
150 Ioan Ungureanu
preoteasa Anița, fata lui Arteni Racleș și şi a Saftei, nepoată a Ilincăi Racleş
şi strănepoată a Saftei Iuraşcu (soţia jitnicerului Neculai Iuraşcu),
vânduse la data de 11 noiembrie 1804 lui Dinu Roată, toate părţile ei de
moşie din …patru hotară, adică în Corneşti, în Filipeşti şi Peletiuci,
ţinut(ul) Neamţului, şi în Drăgeşti, ţinut(ul) Romanului.
Şi eu neavând copii – îşi motiva actul preoteasa – şi de a mea bunăvoe
am vândut de veci toate părţile mele ce să vor alegi dintru aceste patru
hotară ce să arată mai sus, cu tot vinitul, din tot locul, cu tocmală trii sute
lei, bani pe cari i-am luat toţ deplin acum, înainte la facirea zapisului. Însă
din hotarul Drăgeştii partea me ci s-a alegi di pe strămoaşa mea Safta
Iurăşceasa, din giumătatea de sat partea de gios, di pe Vicol Titici, cum şi
di pe Neculai Iuraşc jăcnicer din ceealaltă giumătate de sat, partea de sus.
Iarăş partea mea ce să va alegi (…) dintru aceste patru hotară (…) i-am
vândut o a cincea parte, partea tătâni-meu, care părţi de moşie sânt
amestecate în răzăşii cu părţile dumisale15.
Preocupat de rotunjirea posesiunilor, Dinu Roată va mai cumpăra noi
suprafeţe de pământ de la o altă rudă a sa. Astfel, la 30 decembrie 1811, Catrina
– fata Saftei Ciocan, nepoată a Catrinei Racleş, strănepoată a Ilincăi Racleş şi
prestrănepoată a Saftei …pe cari au ţinut-o cu legiuită însoţiri Neculai
Iuraşcu de Drăgeşti16 – împreună cu soţul, Alexandru Chirilă, vindea vărului
ei, Dinu Roată, părţile de moşie aflate …în hotarul moşiilor Corneşti, Filipeşti,
Peletiuci (…) pe apa Săretiului, cum şi în Drăgeşti (…) care părţi de moşie
sânt amestecate în răzăşie cu a dumisale (…), ce am şi eu baştină de pe
maică-mea Safta, prestrănepoata lui Neculai Iuraşcu (…). Însă din Drăgeşti
(…) am vândut partea ce să va alegi de pe Neculai Iuraşc din giumătatea de
sat partea de sus, şi din (…) partea de gios iarăş ci să va alegi partea maicii
mele de pe Safta Iurăşceasa, din partea lui Vicol Titici17.
Despre Safta Iurașcu, aflăm lucruri deosebit de interesante ce se
constituie într-o noutate surprinzătoare prin aceea că i se atribuie supoziția de a
fi descendență din cea a marelui nostru poet național, Mihai Eminescu. O
asemenea situație este prezentată în două lucrări, prima semnată de scriitorul
Ion Roșu18, fiu al comunei Săucești, a doua de Mariana Velisar-Codrescu19.
15
Arhivele Naționale Neamț, fond Moșia Drăgești, doc. nr. 231.
16
Ibidem, doc. nr. 222, care prezintă spiţa de neam a lui Costachi Roată.
17
Ibidem, doc. nr. 231.
18
Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu, Bucureşti, Ed. Cartea
Românească, 1989.
19
Mariana Velisar-Codrescu, Povestea adevărată a străbunicilor Safta Iurașcu –
Dumitrache Velisar, Bacău, Editura Ateneul scritorilor, 2015.
Astfel, Ion Roșu – preluând și prelucrând informațiile din aprecierile

lui lui Augustin Z.N. Pop și, mai ales, din genealogia întocmită de Costache
Tufescu, fiu al Paraschivei Iurașcu căsătorită cu Leon Tufescu – va prezenta
următoarea schiță genealogică20:
În continuare, Ion Roșu face următoarele precizări: Vom remarca, încă

de la început, trecerea în planul secund a vechii filiere: Ursul Iurașcu –
vtoricomisul Constantin Iurașcu – paharnicul Iordachi Iurașcu, pentru a-i
face loc unei ramuri inedite, compusă din: Nicolae Iurașcu – Apostol
Iurașcu – Ion Iurașcu; În timp ce vătavul din Peletiuci devine, ca și la Gh.
Ghibănescu, rădăcina noului arbore genealogic21.
Contrar precizărilor eminescologului, toate aceste noi „contribuții la
biografia lui Eminescu” n-au fost extrase, cum s-a zis, din „genealogia lui
Costache Tufescu” și „din arhiva familiei Iurașcu”, ci, așa cum a dovedit
Gh. Ungureanu, dintr-un zapis aflat în colecția de documente a Bibliotecii
Academiei R.S.R., secția Manuscrise, sub cota CCCLVI/ 6. Din textul
acestui „înscris”, datat 1801 dec. 1, rezultă că postelnicelul Vasile Iurașcu,
fiul lui Ion Iurașcu, nepot al lui Apostol Iurașcu, strănepot lui Nicolai
Iurașcu, jicnicer, a dat respectivul zapis „la mâna lui Constantin Iurașco
vtoricomis și fratelui său, pitarul Iordachi Iurașco, pentru pământ din moșia
20
Ion Roșu, luc.cit., p. 149.
21
Ibidem, p. 151.
152 Ioan Ungureanu
Peletiuci, ținutul Neamțului, unde este baștina și așezarea dumilorsale”

precizând totodată că și el, postelnicul Vasile Iurașco, avea parte în zisa
moșie, împreună cu cei din neamul Răclișeștilor „ce să trag din Ilinca
Răclișoaia, fata lui Nicolai Iurașco jicnicer și sora lui Apostol Iurașco”. Tot
aici se mai spunea că postelnicelul Vasile Iurașco avea și o soră, Zamfira.
Așadar (...) descinderea bunicului poetului din Iurășceștii din
Peletiuci (accent. ns.) avea de astă dată un suport documentar controlabil22.
Preluând concluziile prezentate de Ion Roșu, Mariana Velisar-
Codrescu merge și mai departe, găsindu-și legături familiale cu marele
nostru poet. Iată cum își începe descrierea autoarea amintitei lucrări:
...Povestirea aceasta are scopul de a face o mică dreptate unor ființe dragi:
străbunica Safta Iurașcu, bunicul nostru Nicolae Velisar și urmașii săi,
părinții noștri Constantin și Maria Velisar – toți fiind rude, nu prea
cunoscute, cu familia Eminovici. Puțini cititori au aflat că „blânda și
frumoasa mamă” a poetului – Raluca Iurașcu –, a avut și la Bacău o
soră, Safta, căsătorită cu Dumitrache Velisar, clucer cu ceva avere, „cam
pre voia ei”, cum spun memorialiștii.
Matei, fratele poetului, ce va oferi multe date despre familie,
povestește unui prieten despre portretul în ulei al mamei lor, căsătoriră cu
Gheorghe Eminovici, „că-l poate vedea la mătușa Fevronia, așezată într-o
casă la Mănăstirea Agafton – Botoșani, unde se află și Xenia (Olga), fiica
altei surori a mamei, Săftica”.
Din spusele lui și din paginile genialului critic G. Călinescu, precum
și ale altor eminescologi, sau din povestirile tatălui nostru, botezat chiar de
Xenia, avem certitudinea că Safta a trăit la Bacău și în satul nostru Fundeni
– Secuieni, unde Dumitrache Velisar avea un conac nu prea mare și o moșie
de 65 de fălci (...). Unei ziariste din Bacău i-am răspuns că, mult timp, am
considerat o impietate să spun că avem un grad de rudenie cu familia
Eminovici (...). Bacăul e înnobilat, credem, de acest adevăr, despre care
puțin se știe; o soră a Ralucăi, apoi nepotul Matei au trăit o vreme aici sau
în satul nostru23 (...).
În arhivele de la Botoșani, Ion Roșu a descoperit și un document
autentic din 3 ianuarie 1847 care dezvăluie viața (în parte) a lui
Dumitrache Velisar, „proprietăraș din Bacău”, dar cu rang de clucer: „Gios
iscălitul clucer Dimitrie Velisar, încredințez prin acest înscris de față, afară
de zăstrea ce am primit mai înainte, atât în bani cât și în lucruri, de la socrul
22
Ibidem, p. 152.
23
Mariana Velisar-Codrescu, luc.cit., p. 7-8.
meu, dumnealui Vasile Iurașc, precum lămurește izvodul de zestre ce am dat

supt a me iscălitură, am mai primit și în urmă spre întâmpinarea casnicelor
mele greutăți încă 476 galbeni și 25 lei, adică patru sute șaptezăci și cinci
galbeni blanci și 25 lei, rânduri – rânduri care după rânduiala ce astăzi am
făcut, am cuprins suma de sus pomenită, care și acestea i se socotesc tot
zestre și dar acum, pentru banii, cum și pentru lucruri, sigurisesc pe soția
mea în folosul părții mele de moșie ce o am în hotarul moșiii Fundeni, de la
târgul Bacău, precum și în tot alt avut al meu mișcător și nemișcător.
Deci, spre a-și avea acest înscris deplină putere, am rugat prin osăbit
înscris preacinstita Judecătorie din ținutul Botoșani ca potrivit formelor să-l
încredințeze”.
Însă acest document a fost ignorat de mulți biografi, căci Safta Iurașcu
ar fi făcut căsătoria „singură de capul ei”.
În „Istoria...” lui Călinescu și la Augustin Z.N. Pop, numele acestui
străbunic al nostru este Vasile, ca și în „harta” cu localități ce se afișase
cândva pe hol la Ipotești, în casa lui Eminovici24.
Stolnicul Vasile Iurașcu, tatăl străbunicii noastre Safta și bunicul
genialului poet Eminescu,– își continuă relatarea Mariana Codrescu – a
avut șase fiice și trei feciori. Prima dintre fete, este Maria (Marghioala),
căsătorită cu stolnicul Mavrodin.
A doua a fost Safta, măritată cu Velisar, la Bacău.
Fevronia era a cincea odraslă și s-a călugărit la Mănăstirea Agafton;
era pașnică și blândă și îl iubea mult pe nepotul său, poetul Eminescu.
Raluca este al șaselea copil și este mama poetului.
Olimpiada era ultima și intrase în mănăstire la 13 ani. S-a stins la 75
de ani; familia stolnicului pare a fi bogată.
Primul băiat și prima bucurie pentru Iurașcu i-o aduce nașterea lui
Iordache (Iorgu) – irascibil, violent, necugetat.
Următorul este Costache, supus și ascultător; a făcut arendășie.
Al șaptelea copil a fost Iancu. A fost arhimandrit la Mănăstirea
Socola, dar numai cu numele, căci unchiul său Matei spunea că făcea
agricultură, arendășie. Mitropolitul Veniamin l-a ajutat de câteva ori.
În final, redăm scrisoarea de mulțumire adresată familiei Codrescu, de
către Valentin Coșereanu, directorul centrului Național de Studii „Mihai
Eminescu”, jud. Botoșani.
24
Ibidem, p. 18-19.
154 Ioan Ungureanu
Stimată Doamnă Maria Codrescu,

Stimate Domnule Codrescu,
Țin să vă mulțumesc deosebit de călduros pentru generozitatea cu

care ați donat Memorialului Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai
Eminescu, cele două documente referitoare la familia Velisar.
Din studiile aprofundate referitoare la poet și familia lui, îmi era
cunoscută înrudirea acesteia din urmă cu familia Iurașcu, implicit cu
familia Eminovici, dar faptul ca atare că, grație Domniilor Voastre, fondul
documentar al Bibliotecii Naționale de Poezie dispune acum și de înscrisuri
autentice, provenind de la familia Velisar, poate fi considerat un eveniment
unic și impresionant, întrucât cei care au șansa de a deține asemenea
documente preferă, firesc, să le păstreze în propria colecție.
Vă mulțumesc totodată și pentru aprecierile la adresa activității
Memorialului Ipotești și țin să vă asigur că sunteți oricând bineveniți să
vizitați Ipoteștii, ai cărui oaspeți de onoare vă rog să vă considerați.
În speranța unei viitoare întâlniri aici, la Ipotești, vă rog să primiți
expresia sentimentelor mele alese.
Cu stimă, Director Valentin Coșereanu25.
3. Zmaranda Iurașcu, soția comisului Ion Movilă
Informații despre înaintașii Zmarandei și zbuciumatele tranzacții de

pământuri dintre neamul Iurășceștilor cu alte familii de răzeși se regăsesc
pe un izvod de zapise, unde îl aflăm mai întâi pe Simion Crăciun călugărul,
care împreună cu femeia sa, Smaranda, la 12 mai 1677, vânduseră
cămăraşului Grigore Iuraşcu partea lor de moşie din Drăgeşti, constând din
trei pământuri şi o lature, în ţarină26. Într-un zapis fără veleat prezentat de
acelaşi izvod apare nominalizat şi fratele său Constantin Crăciun călugărul
care, împreună cu Mihalcea Ciucul, Ştefan zet Mojilă şi Ana, fata lui Mojilă,
dau mărturie cu privire la o parte de ocină din Drăgeşti pe care cămăraşul
Grigore Iuraşcu o avea de la Gheorghiţă, nepotul lui Vechiu Iuraşcu, dar şi
asupra altor pământuri ce acesta le cumpărase de la Simion Crăciun şi soţia
sa Smaranda, precum şi de la Maria, fata lui Samoilă Pleşcău27.
25
Ibidem, p. 28-29.
26
Arhivele Naționale Neamț, fond Moșia Drăgești, doc. nr. 111.
27
Ibidem. Zapisul nedatat din izvod este redat integral de doc. nr. 48 din fondul citat.
Este în firea lucrurilor ca în orice comunitate să existe şi oameni

excentrici sau frustraţi, supăraţi pe toată lumea pentru neîmplinirile lor. Un
asemenea caz, dintre multe altele, este şi cel ce ni se dezvăluie în cele
relatate în continuare. La 30 martie 1688 se prezentau la judecata lui
Constantin Cantemir voievod şi a Sfatului domnesc, Neculai Iuraşcu în
poziţie de reclamant şi Anghenia Crăciun, în calitate de pârâtă. Obiectul
înfăţişării era nerecunoaşterea de către pârâtă a cumpărării – cu zece lei bani
de argint – pe care, în anii anteriori, Necualai Iuraşcu o făcuse de la socrii
Angheniei, respectiv de la Simion Crăciun şi soţia sa, Zmaranda.
În consecinţă, Anghenia Crăciuneasa …s-a sculat de zice cum partea
de moşie şi de ocină din sat din Drăgeşti, a socrilor ei, nu este vândută lui
Neculai Iuraşcu, ci este vândută partea de ocină a fratelui socru-său (…), a
lui Bohodai.
Deci, Domnia mea necrezându-i nici pre unul, făcutu-le-am carte
domnească la Pavăl Cucoranul, ce-au fostu vornic de poartă, ca să-i
socotească. Şi mărgându Pavăl Cucoranul la sat la Drăgeşti, strâns-au
oamenii buni megiaşi den pregiur şi socotindu şi luându-li sama franc, pre
amănuntul, aflat-au partea de ocină şi de moşie a socru-său, al lui Crăciun,
vândută lui Neculai Iuraşcu dreptu aceşti bani ce mai sus să pomenescu. Iar
partea de ocină a lui Bohodai nu-i vândută, căci Bohodai au fostu un om
stărpu, n-au avut ficiori (…) şi partea lui Bohodai înblă peste toţi fraţii.
Pentr-aceea, Domnia mea (…) încă am crezut şi am socotit cum
Crăciuneasa aceasta ce mai sus să pomeneşti, n-ari nici o treabă cu partea
de ocină a socru-său, lui Crăciun, căci îi vândută lui Neculai, ficiorul lui
Iuraşcu, precum mai sus scrie. Şi am dat-o Domnia mea rămasă pre
Anghenia Crăciuneasa denaintea a tot Divanul Domniei meli, să lasă în
paci pre Neculai (…) să-ş ţie ocina şi moşia cu tot vinitul, precum au
cumpărat-o el de la socrul ei, de la Crăciun. Şi această pâră să nu să mai
pârască în veci (…). Iar carili va mai scorni vreo pâră pentru aceasta,
acela să îi hie de mare certare şi de ruşine denaintea a tot Divanul28..
În mărturia dată de Pavăl Cucoranu după cercetarea ce o efectuase la
Drăgeşti, în baza căreia voievodul a dat-o rămasă pe Anghenia Crăciun, se
specifica între altele: …Deci, mărturisindu răzeşii cu sufletele lor într-acesta
chip, şi scriindu şi cinstită carte(a) Măriei Tale precum or şti oamenii buni
şi or mărtuirisi, am scos-o din moşie(a) socru-său, partea ce este a socru-
său la o prisacă, şi am scos-o cu carul.
După ace, ce am scos-o, Măria Ta, e s-au sculat nu ştiu cu ce nădejde,
28
156 Ioan Ungureanu
ş-au mărsu iarăş în casa socru-său, la prisacă. Deci eu, Măria Ta, văzându
că-i o femee fără ispravă şi nu înţelege, e-am dat zi să vie de faţă la Divanul
Mării Tali şi am făcut şi mărturie cum am aflat giudecată cu oamenii
buni29.
Cu tot verdictul dat de domnitor, nu vor trece decât trei ani până când
Sandu Crăciun, fiul Angheniei, cu cumnatul său Pavel, îşi vor asuma
certarea şi ruşinea domnească, venind în faţa Divanului pentru aceeaşi
pricină. Şi de această dată, voievodul Constantin Cantemir va da, la 5 iulie
1692, o altă carte în care va scrie între altele: …Iată deci, s-au arătat de faţă
înaintea Domnii meli şi a Sfatului nostru, Sandul, ficiorul lui Sămion
Crăciun şi cumnatul său Pavăl cu boiarinul nostru, Neculai Iuraşcu, ci-au
fostu jicnicer, pentru o parte de ocină ci-au cumpărat Neculai Iuraşcu den
sat din Drăgeşti la ţinutul Romanului, de la tată-său Sămion Crăciun şi de
la mă-sa Zmăranda (…) şi cu o casă, zicându ei pe cum partea de moşie şi
casa a tătâni-său nu-i vândută (…). Domnia mea am mai socotit acel zapis
dinpreună cu tot Sfatul Domnii meli şi s-au aflat zapisul adevărat, cum au
cumpărat Neculai Iuraşcu partea de moşie şi casa, precum şi mai ari o
carte a Domnii meli dată lui când s-au mai pârât cu Anghenia Crăciuneasa,
care o au ţinut-o un ficior (al) lui Simion Crăciun.
Şi tot la fel, Domnia me a dat rămas pe Anghenia Crăciuneasa şi ca
să-ş fie de bună paci lui Neculai Iuraşcu să-ş ţie ace parte de moşie (…). Şi
această pâră de acmu să nu să mai pârască nici dăunăoară în veci, piste
cartea Domnii mele30.
După moartea lui Ursu Iurașcu, actul succesoral încheiat între cei cinci
fii ai săi la 2 februarie 1777 scoate în evidență imensele domenii ce le
posedase acesta în diferite ținuturi. Astfel, în afară de posesiunile din
Peletuci și Drăgești, moștenitorii mai aveau de împărţit unele moşii nealese,
precum: părţile din Buciumi, ţinutul Bacău, de lângă Oneşti; părţile din
ţinutul Tutova ce au fost zestrea Malancăi Gheucă (devenită soţia lui Strat
Iuraşcu); părţile din Gologăneşti şi de la Copacii Moscunoai de pe Chineja,
ambele din ţinutul Covurlui; părţile din Oneşti pe Trotuş, ţinutul Bacău,
acestea din urmă fiind în conformitate cu documentele provenite de la
pitarul Gheorghe Aslan31.
Zmarandei – soţia comisului Ion Movilă – îi reveneau: întreaga
jumătate de sat a Drăgeştilor de Sus (Vrânceni), alte trei părţi de pe trei
29
30
Ibidem, doc. nr. 43 şi 143.
31
zapise din Drăgeştii de Jos (Avereşti), precum părţile de aici provenite de la

pârcălabul Iacob Anghelachi; părţile din Vlădeşti – care ulterior se va numi
Corneşti, azi component al satului Onişcani din com. Filipeşti, jud. Bacău –,
alese şi nealese, conform ispisoacelor vechi şi noi aflate la preotul Tănase
din Bereşti; părţile Candachiei – fata lui Constantin Glodeanu – aflate în
Buciumi, Glodeni, Bătrâneşti şi Băluşeşti din ţinutul Roman, precum şi
părţile din Bozieni, Săcăleni şi Mărmureni din ţinutul Vaslui.
Însă aceste părţi de la ţinutul Vaslui care proveneau de la Maria
Solomoneasa, sora bunicului lor, Strat Iuraşcu, creau probleme pentru că
descendenţii acesteia le stăpâneau, amestecându-se şi în părţile de la
Drăgeşti, Corneşti şi Peletuci, fapt ce impunea a se face clarificări la o
viitoare judecată. Zmarandei îi mai reveneau, de asemenea, şi pogoane de
vie aflate în paragină la ţinutul Putna.
Neîndoielnic, tot ceea ce îi revenea Zmarandei prin actul de
împărţeală pe moşia Drăgeşti nu constituia altceva decât o consacrare a ceea
ce fostul mare căpitan, Ursu Iuraşcu, îi dăduse fiicei sale de zestre la
căsătoria cu comisul Ion Movilă, care va fi avut loc în jurul anului 1760.
Însă Hotarnica aşa-zisă a Burcheştilor din anul 1768 – efectuată de slugerii
Ilie Sturza şi Toader Buhuş, împreună cu jitnicerul Manolachi Jora şi
vornicul de poartă Alexandru Haciu – se va solda cu mari prejudicii aduse
proprietăţii Zmarandei, hotarnica finalizându-se cu Carte gospod dată
Burcheștilor de către voievodul Grigori Climachi.
Prejudiciile s-au creat şi din neglijenţa soţului său, comisul, care
neavând la el documentele moșiei, acestea fiind la frații Iurașcu, la Iași,
acesta a semnat fără să verifice cele sabilite de hotarnici, frații
Zmarandei fiind și ei lipsă de la respectivele măsurători, iar rezultatul
materializându-se prin răşluirea de către Burcheşti a aproape 100 de
pământuri din zestrea Zmarandei 32, respectiv 76 aflate în Drăgeştii de Sus şi
13,5 în Drăgeştii de Jos.
Consecinţa acestor neglijenţe se va întinde timp de peste 30 de ani
prin nenumărate procese intre fraţii Iuraşcu şi Burcheşti și continuate după
moartea comisului Movilă (probabil în anul 1779) de către ginerele acestuia,
polcovnicul Dumitrache Grecu, împreună cu soacra sa, Zmaranda.
Zestrea pe care comisul Ion Movilă o lăsase fiicei sale la căsătoria cu
polcovnicul Dumitrache Grecu era de 213,5 pământuri, azi corepondentul a
peste 640 hectare. Dar această dotare va deveni operantă doar pe ceva mai
mult de jumătate din această suprafață, întrucât lupta pentru înlăturarea
32
158 Ioan Ungureanu
uzurpării făcute de Burchești nu va deveni mai ușoară nici după decesul

comisului Movilă33.
Situaţia va deveni şi mai stresantă după decesul comisului în anul
1779, întrucât judecăţile în care se va antrena văduva Zmaranda Movilă se
vor finaliza cu soluţii contradictorii. Astfel, dacă în 1779 Divanul îi dădea
dreptate, în 1780 aceeaşi instanţă stabilea ca …hotărâtura ce-au făcut
Burcheştii (…) să rămâi bună34, păgubaşa fiind obligată să suporte şi
cheltuielile de judecată.
Dar să lăsăm pe Zmaranda Movilă să ne descrie toată tragicomedia a
cărei victimă a fost – aşa cum o prezintă după 13 ani de la acea hotarnică de
pomină – prin jalba trimisă la 26 ianuarie 1781 domnitorului Constantin
Moruzi. Mai întâi aduce în atenţie hrisovul dat de Mihai Racoviţă voievod la
1 iulie 1725 prin care se întărea mărturia hotarnică din 12 ianuarie 1724
prezentată de pârcălabul Tănase Picioroagă şi de Ghiorghiţă Racleş, în care
se arăta faptul că tatălui ei, căpitanul Ursu Iuraşcu, îi revenea toată
jumătatea de sus a satului, adică cele 200 de pământuri şi alte pământuri cu
un loc de prisacă în Drăgeştii de Jos, aşa cum se stabilise la învoiala la care
fuseseră prezenţi toţi răzeşii, egumenul şi soborul schitului.
Însă după 44 de ani de la acea hotarnică …în vremea răscoalilor (se
referă la ocupaţia rusească şi la războiul ruso-turc din anii 1769-1774, deşi
hotarnica se făcuse în anul 1768 – n.n.), sculându-se Burcheştii, mazili de
acolo, au luat hotarnici pe d-lui sulger Toderaşcu Buhuş i pe d-lui sulger
Ilie Sturza şi pe d-lui jitnicer Manolache Jora şi au mersu la numita moşie
începând a hotărî di iznoavă, nevrând a căuta di dresăle noastre.
Şi fiind frate-meu, vel comis Constandin Iuraşcu numai într-o zi faţă şi
văzând că hotărâtura ce să face că nu este cu cale, s-au dat în lături. Apoi
scriind hotarnicii la frate-meu ca să vii să fii faţă la hotărât, frate-meu le-au
făcut răspunsu – pentru ca să să mântui de ace strânbătate – că are pe
cumnatu-său Ion Movilă şi or hotărî cu dânsul (…).
În continuare, jăluitoarea arată că de la acea hotarnică s-au scurs 9 ani
până la o nouă judecată cu Burcheştii pentru că …în vremea răscoalilor nu
s-au putut căuta această pricină. Şi acum, la let 1779, au dat jalobă fraţii
mei Mării Tale şi eşind la d-lor, veliţii boeri au giudecat ca să stăpânesc
după hotărâtura veche şi după învoiala a tuturor răzăşilor, şi după hrisovul
Mării Sale răposatului Mihaiu Vodă (Racoviţă, din 1725 – n.n.)35.
33
34
35
Mai arăta şi că în Cartea de judecată a veliţilor boieri din 1779 s-a

specificat că o altă învoială nu s-a mai putut realiza pentru că deşi spătarul
Enacachi Milo şi banul Ştefan Catargiu fuseseră rânduiţi de către Constantin
Moruzi voievod ca să hotărască şi să aleagă moşia, aceştia nu s-au
conformat, întrucât …la ace vremi d-lui spătar având trebuinţe cu făcutul
casălor (pe moşia Şcheia, ţinutul Roman, unde era proprietar – n.n. ), n-au
mai putut a veni. Şi murind şi soţul meu (1779 – n.n. ) au rămas de nu s-au
hotărât. Iar astă vară (1780 – n.n.) sculându-se unii din răzăş şi dând
jalobă tot pentru această moşie şi aducând pe frate-meu Iordachi Iuraşcu
pitar (fiind şăzător aice în Eş), s-au giudecat înaintea domniilor sale
veliţilor boeri.
Şi nefiind nici o scrisoare la mâna lui, fiind la mine la ţară, jăluitorii
au scos un răvaş a frăţâni-mieu, comisul Constantin Iuraşcu, că vrând să să
mântui de acee strâmbătate, că vide că înpresura moşia cu 100 di
pământuri, au scris cătră d-lor boerii hotarnici că „eşti cumnatul meu Ion
Movilă şi viţi hotărî cu dumnealor”. Şi cu acel răvaş au hotărât d-lor veliţii
boeri să rămâi toate dresurile mele răli şi hotărâtura ce-a făcut Burcheştii
acum să rămâi bună, mai arătând d-lor veliţii boeri şi aceasta că este soţul
meu iscălit la Hotarnica Burcheştilor. Şi după aceasta viind luminata Carte
(a) Mării Tale ca să împlinească toată cheltuiala lor de la mine, mi-au luat
2 boi şi o vacă şi patru merţe di păpuşoi.
După arătare(a) răzăşilor că este soţul meu iscălit, trebui o învoială
ca aceasta să fie şi la mâna mea, iar eu n-am nimică. Şi deosăbit, ce
duşman au fost soţul meu asupra casăi sale să dei din moşia me 100 de
pământuri şi să le de Burcheştilor, fiind moşie întărită cu hrisovul Mării
Sale răposatului Mihaiu Vodă (…).
Pentru aceasta pot asupra dreptăţii să şi giur că când au purces soţul
meu la giudecată am auzit de la un Ioniţă Ogradă cum că soţul meu este
iscălit. Şi întrebându eu pe soţul meu, el au zis cătră mine că di s-a afla că
este iscălit, o mare minune este „că eu ştiu că nu m-am iscălit”. Şi mai ales,
ce treabă au avut soţul meu să dea moşia mia părinţască făr de ştire me,
altora. Şi de au şi dat-o soţul meu baştina mea strămoşască, eu o ceiu că
este dreaptă a mea, iar nu a soţului meu, hotărâtă şi cu învoiala a tuturor
răzăşilor şi cu hrisovul Mării Sale Mihai Vodă.
Şi tot nu mă pot odihni cu atâte întărituri, că di atunce şi până acum
s-au prefăcut şi s-au giudecat în trii rânduri. Pentru care, cu lacrămi mă
rog Mării Tale, cu anafora să fiu scoasă înaintea Mării Tale ca să aflu
dreptate, să nu fiu totdeauna supărată şi jeluită. Şi mare pomană a fi Mării
Tale. Roaba Mării Tale Zmaranda, giupân(e)asa săracă ci m-au ţinut Ion
160 Ioan Ungureanu
Movilă g(ospod) t(reti) comis36.

Vor mai trece alţi doi ani, timp în care necazul Zmarandei Movilă nu
va cunoaşte nici o rezolvare. De aceea, la 12 februarie 1783 va rescrie,
cuvânt cu cuvânt, jalba din 1781, noului domnitor, Alexandru Mavrocordat
(zis Deli-bey = Prinţul nebun) care, la rându-i va trimite o altă Carte fostului
mare spătar Enacachi Milo, stăpânul moşiei Şcheia37, prin care îi făcea
cunoscut că în judecata ce au avut-o la Divan, în două rânduri, Iurăşceştii cu
Burcheştii pentru moşia Drăgeşti, veliţii boieri au hotărât că jumătatea de
sat, partea de sus să o stăpânească Iurăşceştii cu răzeşii ce vor mai fi
nevânduţi, iar jumătatea de jos să o stăpânească Burcheştii şi Mănăstirea
Drăgeşti, în baza învoielii şi împărţelii făcute cu 58 de ani înainte, în timpul
lui Mihai Racoviţă voievod.
În aceeaşi carte domnească se mai cerea ca răzeşii să fie readuşi în
vechile stăpâniri aşa cum s-au înţeles la învoiala din …anii 7232 ghenar 12
(12 ianuarie 1724 – n.n.) până în vremea oştirii (adică a ocupaţiei ruse
dintre anii 1769-1774), când murise atât Ursu Iuraşcu, cât şi diaconul Ion
Burchi, tatăl Burcheştilor şi … s-au sculat ficiorii lui Burchi şi cu hotarnicii
ci au fost duş acolo, i-au luat (comisului Ion Movilă – n.n.) ca o sută de
pământuri peste învoiala veche. Deci, atât la giudecata ce mai avusăse cât
şi la această giudecată cercetându-să scrisorile şi de o parte şi de alta, s-au
dat rămas pe Burcheşti, hotărându-să ca să să urmezi după învoiala vechi,
pomenită, şi învoiala ci ei zice că au în urmă cu Movilă să rămână
răsuflată, măcar de ar şi fi iscălit acel Movilă38.
Urmând alte jalbe şi noi judecăţi, acestea se vor finaliza prin
hotărnicirile lui Toader Gorovei din anii 1817 şi 1818, efectuate la
solicitarea polcovnicului Dumitrache care va da de zestre aceste pământuri –
cu toate pricinile încă nesoluţionate – fiicei sale Nastasia, după ce se va
căsători cu medelnicerul Apostoli. În cele din urmă, abia Cartea de judecată
din 22 decembrie 1817 va consemna foarte clar că …să dă în sfârşit
socotinţă şi hotărâre giudecăţii că o învoială ce o ave Burcheştii în urmă
săvârşită cu comisul Ioan Movilă să rămâe răsuflată, căci pravilele nu
slobod pe un bărbat a să învoi cu pagubă pentru zăstre(a) fimeii (…)39.
Aşa cum îl semnalează Ioniţă Ursoianu în hărţile întocmite cu prilejul
hotărnicirilor sale din anii 1784 şi 1786, polcovnicul stăpânea „Casa
36
37
38
39
Ibidem.
Moviloai”40. Casa fusese construită de căpitanul Ursu Iuraşcu şi o lăsase de

zestre, odată cu moşia, fiicei sale Zmaranda după căsătoria cu comisul Ion
Movilă, pentru ca în cele din urmă să ajungă în posesia polcovnicului
Dumitrache Grecu, tot ca bun de zestre al soţiei sale.
Răşluirea de către fraţii Gavril şi Ursu Burchi a suprafeţei de 100 de
pământuri din totalul celor 213,5 ale Zmarandei, soacra lui Dumitrache
Grecu, în urma acelei strâmbe hotărniciri din anul 1768, semnată şi
recunoscută şi de către comisul Ion Movilă, a generat – după cum s-a arătat
în cele de mai sus – contestaţii întinse pe aproape trei decenii, jumătate din
timp consumându-se în interminabile procese41, perioada fiind nefastă
pentru jăluitori pentru că a coincis cu vremea „răscoalilor” şi „ale oştirii” –
după cum le defineşte Zmaranda Movilă pe cele două perioade ale ocupaţiei
străine –, respectiv cea rusească dintre 1769 şi 1774 şi cea ruso-austriacă
dintre 1788 şi 1791.
Devenit ginere al comisului Ion Movilă din Drăgeşti, care îşi înzestra
fiica, Ana, cu cele 213,5 pământuri – azi corespondentul a peste 640 de
hectare, această dotare va fi operantă doar pe ceva mai mult de jumătate din
această suprafaţă, întrucât lupta pentru înlăturarea uzurpării făcute de
Burcheşti nu va deveni mai uşoară nici după decesul comisului Movilă în
anul 1779, lupta fiind continuată cu multă strădanie de către văduva
Zmaranda împreună cu polcovnicul Dumitrache42.
Sub aspect juridic, recunoaşterea deplină a dreptului Zmarandei
Movilă şi a ginerelui său asupra celor 100 de pământuri, ce fuseseră trecute
în proprietatea Burcheştilor prin hotarnica din 1768, s-a făcut şi cu întăritură
domnească în ultima parte a anului 1793, constituind doar o satisfacere
morală, nu şi materială43. Mai exact, chiar şi după anul 1800, când
polcovnicul Dumitrache cu soţia sa Ana îşi vor înzestra fiica, Anastasia, cu
întreaga moşie în urma căsătoriei cu medelnicerul Apostoli, pricinile cu
Burcheştii încă nu se încheiaseră.
Din mărturia hotarnică pe care Ioniţă Ursoianu o dădea la 21
noiembrie 1784, adeverită şi de episcopul Leon al Romanului, rezultă că fiind
el rânduit din poruncă domnescă ca să aleagă şi să hotărască partea de moşie a
polcovnicului Dumitrache ce o are zestre de la socrul său, treti-comisul Ioan
Movilă, care şi acesta o are zestre de la socrul său Ursu Iuraşcu, şi măsurând
40
41
Ibidem, doc. nr. 125, 126 şi 274.
42
43
162 Ioan Ungureanu
cu stânjenul domnesc toată moşia Drăgeşti, i-a revenit misiunea ca din toată
suma stânjenilor să dea polcovnicului jumătatea de sus a satului, iar
jumătatea din jos să o dea Schitului Isăcescului de aici44, precum şi
Burcheştilor şi altor răzeşi.
Vor mai trece alţi 6 ani de plângeri zadarnice împotriva Burcheştilor,
timp în care Moldova cunoştea din nou silniciile ocupaţiei străine. La 28
martie 1793, Dumitrache Grecu se jăluia lui Mihail vodă Şuţu, arătând că în
anii din urmă mazilul Ursu Burchi l-a tras în judecată pentru a da din moşia
sa partea pretinsă de reclamant că ar fi fost zestrea soţiei sale Aniţa, care era
fata lui Ştefan Ichim, nepoată de vară a doua a comisului Constantin Iuraşcu
…şi de al şăptelea neam din Maria Solomoneasa de la care s-a scurs vreme
de 130 ani.
Vai de săracul om bogat! Posesor a mai mult de jumătate din întreaga
moşie Drăgeşti care, cu tot cu analoguri, reprezenta 459 fălci, 25 prăjini şi
26 stânjeni pătraţi, adică 658 de hectare în sistemul metric, zestre primită de
la socrii săi Ion şi Zmaranda Movilă –, polcovnicul a fost nevoit să se zbată
vreme de 14 ani, între 1779 şi 1793, ca să-şi scoată de sub nedreapta
stăpânire a Burcheştilor cele 100 de pământuri de care familia comisului Ion
Movilă fusese uzurpată prin hotarnica din anul 1768.
Toată această proprietate a polcovnicului va trece pentru a treia oară
ca zestre, de această dată fiicei sale Anastasia, în urma căsătoriei cu
medelnicerul Apostoli. Vom vedea în cotinuare că şi pentru noii stăpâni
această zestre nu va însemna o viaţă uşoară.
Prin Cartea de judecată din 22 decembrie 1817, semnată de mari
dregători, precum marele logofăt Başotă, marele vornic Iordache Donici,
banul Tăutu ş.a, medelnicerului Apostoli i se întăreau toate drepturile de
stăpânire asupra moşiei sale45.
Având la mână această ultimă Hotărâre a Divanului domnesc,
medelnicereasa Anastasia Apostoli trimite jalbă la domnie pentru a i se
aproba declanşarea procedurilor de vânzare a moşiei ce o primise ca zestre
de la părinţii săi. În consecinţă, la 9 martie 1818, Scarlat Callimachi voievod
scrie ispravnicilor ţinutului Roman înştiinţându-i că s-a dat curs cererii
medelniceresei prin ţidula dată Vorniciei de aprozi prin care se dispunea să
organizeze mezatul, după o vade de 40 de zile, timp în care să se facă
publicaţie şi strigare peste tot, respectiv în capitală, la faţa locului şi în ţinut.
Isprăvniciei ţinutului i se mai poruncea ca la expirarea vadelii să trimită
44
45
Ibidem.
înştiinţare marelui logofăt pentru ca acesta să declanşeze licitaţia46.

În ziua următoare Iordachi Ghica – mare vornic al Vorniciei de aprozi –
trimite înştiinţare lui Constantin Telalbaş, prin care îi face cunoscut că,
…după jaloba ce au dat cătră Măria Sa vodă dumneaei med(elni)cereasa
Anastasia, soţia med(elni)cerului Apostoli, au făcut rugătoare cerire ca să
să vândă prin mezat o giumătate de moşie, partea ce din sus şi alti
triisprezăci pământuri şi jumătate cu analogul lor din tot locul din ceelantă
giumătate, parte ce din gios din hotarul Drăgeştii de la ţinut Roman, ci le-ar fi
având zăstri de la părinţii săi polcovnic Dimitrachi (…), a fost rânduit
marele logofăt al Ţării de Jos, Constantin Balş, spre a merge la faţa locului
pentru a analiza posibilitatea aplicării Hotărârii Divanului din decembrie
1817, dar şi pentru a pregăti formele de vânzare a moşiei47.
Evidenţiind că …pricina aceasta să vedi sfârşită prin Hotărâre(a)
Cărţii de giudecată mai sus pominită, adresa Vorniciei de aprozi mai aducea
la cunoştinţă şi circumstanţele în care va avea loc mezatul, întrucât Cartea
domnească preciza şi faptul că …în urmă mai iscând deosăbită pricină,
muşteriu ce va fi o va cumpăra cu toati pricinile ei, fără să să mai superi
jăluitoarea. Pentru cari, spre înştiinţare(a) muşteriilor ci vor voi ca să
cumperi cu rânduiala mai sus arătată, cu toate că s-au scris carte g(os)pod
cătră dregătorii ţinutului undi să află moşia, să să facă poblicaţie la
stare(a) locului şi pretutindine în tot ţinutu acela în vade de 40 zili spre
înştiinţare(a) tuturor acelor ci vor fi muşterii, ca păr la vadeaua arătată să
vie aice să atărdisască la preţul ci vor socoti că li va da mâna, pentru că
atunce ari să săvârşască mezat.
Drept aceea, după luminată ţidula g(os)pod, ţi să porunceşti să strigi
şi aice la mezat, după rânduială în vade de 40 zile, pe toati uliţile oraşului
(Iaşi – n.n.) şi în Divanul g(os)pod şi cu preţul ce va eşi cu mulţămire
jăluitoarii şi păn la sorocu arătat viind şi înştiinţari de la dumnealor
dregătorii ţinutului, după carte(a) ce li s-au scris, la înplinirea vadelii să va
faci apoi şi hareci în Divan asupra muşteriului ci va fi. Căruia
cumpărătoriu, deosăbit de zapis de istov-vânzare, ce va luoa şi toati alti
scrisori vechi şi nouă, dar i să va întări stăpânire şi prin hrisov g(os)pod48.
În jalba sa pentru scoaterea la mezat a moşiei, medelnicereasa mai
arăta – nu fără o oarecare făloşenie – că pe moşie are şi …sat cu lăcuinţi de
21 lăcuitori (adică familii – n.n.) cu bisărică, cu păduri, cu luncă la malu
46
47
48
Ibidem.
164 Ioan Ungureanu
Săretului, iaz cu moară şi noauă pogoane vii lucrătoare, cu loc de hrană şi

cu fânaţ în mărime de 200 pământuri (…) în jumătatea satului din sus şi
13,5 pământuri în …ceelantă giumătate, parte cea din gios cu analogul din
tot locul49.
Este lesne de înţeles că opţiunea Anastasiei de scoatere la mezat a
moşiei nu putea fi aplicată fără acceptul condiţionat al soţului său care, în
nota scrisă ce o dădea la 18 februarie 1818, se exprima astfel: …Fiindcă
soţia mea Nastasica au hotărât să-ş vânză moşia sa, anume Cotul Drăgeştii,
ce o are după maică-sa, deci ştiut să fie că este şi cu priimirea mea s-o
vândă, însă vânzând moşia cu preţul ei şi fără păgubire, decât din greşeală
sau de altă slăbiciune s-ar luneca să o dea fără preţ, apoi acea vânzare ce
va face nu va fi priimită de mine50.
În cadrul preparativelor pentru organizarea mezatului, medelnicereasa
Nastasica prezentase Divanului un număr de 12 documente atestatoare. În
virtutea celor stabilite anterior, la 12 martie 1818 Isprăvnicia ţinutului
Roman îl rânduieşte pe postelnicul Ştefan Scorţanu să urmărească aplicarea
întocmai a ţidulelor domneşti trimise acestei instituţii, cât şi Vorniciei de
aprozi, pentru pregătirea vânzării prin sultan-mezat a moşiei medelniceresei
Anastasia Apostoli.
Luând în dezbatere la 1 aprilie 1818 această jalbă, Divanul domnesc a
hotărât astfel: …Fiindcă această pricină prin giudecata Divanului, după
vrednicele dovezi ce s-au văzut la pârâta au luat sfârşit, jalba de acum nu
poati să strămute hotărâre(a) giudecăţii51.
La 7 aprilie medelnicereasa Anastasia expedia altă jalbă la domnie
prin care arăta că întrucât judecăţile ce le-a avut cu Schitul Drăgeşti şi cu
răzeşii, inclusiv cea din 22 decembrie 1817 – al cărei obiect fusese
contestarea de către părţile nemulţumite a hotarnicii făcute de Toader
Gorovei pe baza hărţii inginerului Chinel – i-au dat ei dreptate, se ruga să se
dea poruncă aceloraşi hotarnici să vină iarăşi la moşie pentru a stâlpi
…părţâle de luncă şi pe undi s-a mai fi trebuinţă dupe Hotărâre(a)
preosfinţii sale episcopul Romanului şi dumnealui vel vornic Bog(dan)52.
Așadar, anul 1818 este momentul de cotitură în care începe lichidarea
răzeşiei în Drăgeşti, prin aceea că Anastasia (fiica polcovnicului Dumitrache
Grecu), soţia medelnicerului Apostoli, scosese la vânzare tot pământul ce îl
49
Ibidem.
50
51
Ibidem.
52
avea de zestre, adică mai mult de jumătate din moşia răzeşească a

Drăgeştilor, fapt ce va provoca o serie întreagă de nemulțumiri, după cum
rezultă din cele ce urmează.
Iată ce rezultă din următoarea depeșă trimisă domnitorului Scarlat
Callimachi, la 22 iulie 1818, de către văduva Ruxanda a lui Dinu Roată
împreună cu cumnata sa, Aniţa: … Iarăşi jăluim Înălţimii Tale pentru mare
strâmbătate ce simţim a ave despre dumnealui med(elni)cer Apostoli,
ginerile săvârşitului din viaţă polcovnic Dumitrachi, ce au fost ginere unui
comisul Ioan Movilă, zăt Ursului Iuraşc, carii au fost văr primar cu Ilinca,
fata lui Neculai Iuraşc, ce au ţinut-o un Gheorghiţă Racliş, fiii ci aceştilor
toţi neamuri din carii şi noi ne tragim după spiţă şi răzeş în moşia
Drăgeştii, în giumătatea de sat în partea de sus, de la ţinutul Romanului,
atât cu baştină dar şi cu cumpărături în urmă făcute, care părţi de moşie
bătrânii noştri, până la o vreme, ş-au stăpânit fieştecarele partea sa ce au
avut, făcându-ş casă şi aşăzări.
Iar apoi, de la o vreme încoace, alţii din neamurile noastre sau că s-au
depărtat de la aceste părţi, sau că au mai scăpătat din puterea averii, au
rămas mai în stare şi mai cu apropiere a stăpâni toate părţile a fieştecăruia,
numai creanga din care să trage dumnelui med(elni)cer Apostoli ginere
fiind, până la o vreme ce-au cerut trebuinţa de a să hotărî ace moşie, ca să
scoaţă părţile fieştecăruia după spiţă.
Atunci, la acel hotărât, au cerut trebuinţa de a să vede scrisorile a
fieştecăruia, căci şi scrisorile crengii după spiţa a neamului nostru s-au dat
şi până astăzi au rămas în mâna cui noi nu ştim. Decât atâta ştim şi vedem
că noi acum sântem istirisite de drepte părţile noastre de moşie ce avem
într-acest hotar Drăgeşti, supt care chip iconomicos iarăş nu ştim, că acum
stăpâneşte numai numitul med(elni)cer, făcându-ş şi întăritură g(os)pod
asupra căriia în strâmbătăţare vederată nu putem a o suferi, cu îndelungare
a o răbda, pentru care avem şi scrisori-dovezi ci ni-au mai rămas nerăpite
de la acel hotărât şi, în scurt, acum acestă giumătate de sat, partea din sus,
cu 13 pământuri din partea de gios s-au vândut cu soltan-mezat,
cumpărându-o dumnealui căminar Gheorghe Hermeziu.
Pentru carele ne rugăm Înălţimii Tale să te milosteveşti asupra
noastră, să ni să scrie Cartea Mării Tale cătră cinstita Isprăvnicie de
ţinut(ul) Romanului, cum şi carte de blăstăm ca să fie siliţ atât dumnealui
med(elni)cer Apostoli, cum şi soţia dumisale Anastasia şi toţi carii vor fi
având ştiinţă atât de părţile crengii spiţii noastre, cum şi de toate scrisorile
înfiinţate ci-au fost din vechiu cuprinzătoare pe fieşteacăruia parte care cât
au avut, să să vază acum în ce chip şi cum au rămas şi părţile noastre în
166 Ioan Ungureanu
stăpânirea dumisale şi, prin carte de blăstăm primind-o, să să descopere

adevărul, să nu rămânem istirisite de drepte părţile noastre.
Din care scrisori, câte se vor dovedi glăsuitoare de numile
strămoşului nostru, jăcnicerului Neculai Iuraşcu şi a ginerelui său
Gheorghiţă Racliş, ce sânt din creanga spiţii noastre, să dei deoparte căci
cerim dovadă pentru acele, să ne arată cu ce chip stăpânescu dumnealor şi
părţile acelor drese, de li-au şi vândut în mezat. Deosăbit, iarăş ne rugăm
Înălţimii Tale ca tot dumnealor boerii dregători, în poronca ce să va face,
să mai cerceteze şi pricina unui schimbu ce l-au făcut comisul Ioan Movilă
cu moşul nostru Racliş, de au dat moşul nostru Racliş 15 pământuri din
moşia Bătrâneştii, comisului Ioan Movilă53.
În continuare, jăluitoarele arată că pentru cele 15 pământuri din
Bătrâneşti, comisul Movilă urma să dea tot 15 pământuri din partea de sus a
moşiei Drăgeşti şi, în timp ce urmaşii şi clironomii din Bătrâneşti ai
comisului Ioan Movilă stăpânesc acele pământuri …având casă şi aşăzare
acolo, ele nu stăpânesc pe partea din Drăgeşti rezultată din acel schimb. De
aceea, dânsele cer …să să cerceteze şi pricina aceasta prin Cartea de
blăstăm, aducând de faţă şi pe dumnealui sărdar Constandin Botez carele
iaste clironomul săvârşitului comisului Ioan Movilă, fiind nepot de fată, şi
în mâna dumisale trebue să fie şi toate scrisorile din carele să să lumineze
dreptatea noastră.
Am considerat a fi foarte utilă şi explicită redarea în extenso a jalbei
celor două cumnate, a soţiei şi surorii lui Dinu Roată, documentul fiind
lămuritor în cel puţin două planuri, respectiv în acela al deslegării spiţelor
de neam şi al încrengăturilor familiale, precum şi în cel al tipurilor de relaţii
agrare ce se manifestau la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul
secolului al XIX-lea.
Pentru soluţionarea plângerilor celor două petiţionare, la 29 iulie
1818, domnitorul Scarlat Callimachi trimite o scrisoare episcopului de
Roman, chir Gherasim, cât şi ispravnicilor ţinutului, pentru ca înalta faţă
bisericească să dea …arhieresc blăstăm asupra cui să va căde şi, în ce chip
să va dovedi adevărul, iar cele două instituţii să îl consemneze în Cartea de
judecată, urmând ca – în situaţia în care vreuna din părţi se va declara
nemulţumită – să se judece la Divan54.
Problemele sesizate de Ruxanda şi Aniţa vor trena încă doi ani fără
vreo soluţionare, fapt pentru care aceleaşi cosemnatare adresau iarăşi, la
53
54
Ibidem.
începutul lunii septembrie 1820, noului domn al ţării, Mihail Şuţu, o altă
jalbă cu conţinut identic celei anterioare. Reluând şi problema schimbului
făcut de comisul Movilă cu moşul lor, Racleş, a acelor pământuri pe care
bătrânii lor …le-au stăpânit cu pace şi, întâmplându-să de ne-am înstrăinat
de la acele locuri, cei în urmă curgători din comisul Movilă au apucat a
pune stăpânire nedreaptă şi pe toate părţile noastre de baştină i
cumpărătură şi schimbături, care părţi trecând cătră dumneaei
medelnicereasa Apostoloai, dumneaei le-au vândut de veci prin mezat,
dumnealui căminarul Gheorghe Hermeziul.
Amintind de jalba făcută de răzeşii drăgeşteni în martie 1818, pe care
au subscris şi dânsele pentru amânarea mezatului de vânzare a moşiei
Anastasiei, iar Divanul aprobând ca moşia să se vândă cu pricinile încă
nesoluţionate, acestea urmând a se rezolva ulterior prin înţelegeri cu
cumpărătorul, jăluitoarele arată că noul proprietar, Gheorghe Hermeziu, îşi
stăpâneşte neclintit moşia, timp în care ele sărăcesc prin judecăţi. Ca
urmare, la 7 septembrie 1820, domnitorul Mihail Şuţu porunceşte Vorniciei
de Aprozi să aducă la înfăţişare în Divanul veliţilor boieri pe cele două
nemulţumite şi pe căminarul Hermeziu, în vederea soluţionării pricinii55.
În fine, prezenţa acestei mari familii pe moşia Drăgeşti se va încheia
în anul 1818, când Nastasia, fata polcovnicului Dumitrache Grecu, împreună
cu soţul său, medelnicerul Apostoli, îşi vor vinde moşia din jumătatea de sus
a Drăgeştilor, precum şi părţile din partea de jos, căminarului Gheorghe
Hermeziu. Interesul căminarului pentru moşia Drăgeşti se manifestase la
scurtă vreme de la cumpărarea moşiei Dămieneşti. Aceasta se deduce şi din
implicarea sa în soluţionarea unor litigii de pe respectiva moşie, precum cele
ale Ştefaniei Buzdug privitoare la revendicarea unei moşteniri ce ar fi avut-o
pe acea moşie.
La 25 mai 1816 pretendenta, ca soţie a postelnicului Neculai Buzdug,
împreună cu Grigoraş Gându – ambii din Glodeni, ţinutul Vaslui – trimiteau
jalbă Domnului Moldovei prin care arătau că în moşia Drăgeşti au şi ei parte de
pe Andronic cămăraşul, care la rândul său o avea de la Silvestru (Bărboi – n.n.)
cu soţia sa Maria, ce au fost moşinaşi pe acea moşie. Ca urmare, jăluitorii
solicitau o carte gospod prin care ispravnicii ţinutului să cerceteze şi să
aleagă, pe baza dovezilor, părţile lor de moşie56.
De fapt, Ştefania Buzdug şi Grigoraş Gându aveau un zapis dat cu 90
de ani mai înainte, la 14 ianuarie 1726, de către Sălăvăstru şi soţia sa Maria,
55
56
168 Ioan Ungureanu
la mâna cămăraşului Andronic57, danie pe care şi-o motivau astfel: …fiindu

noi slabi de bătrâneţe şi neputincioşi, şi necătându nime din oamenii mei de
mine, dumnealui cămăraşul Andronic ne-(a)u ţinut la casa dumisale până la
moartea noastră. Şi noi, de bunăvoia noastră, nesiliţi, nenevoiţi, am dat
dreaptă ocină şi moşie (…) dumisale şi coconilor dumisale, din sat di
Drăgeşti din ţinutul Romanului, din câmpu, din pădure, cu loc de prisacă şi
o livadă de fân din co(a)da hăleşteului din Unghiu (…) şi altă curătură
despre pădure (…). Şi eu am dat această moşie cu limbă de moarte (…)58.
De asemenea și pământurile Ilincăi Racleș vor fi revendicate de unii
urmaşi, după ce medelnicerul Apostoli şi soţia sa Anastasia, vânduseră, în
anul 1818, căminarului Gheorghe Hermeziu partea lor de moşie din
Drăgeşti, scoţând la mezat şi pământurile lui Dinu Roată fără acordul
acestuia. Protestul declanşat în urma acestei vânzări este puternic nuanţat în
jalbele semnate împreună de către Ruxanda, soţia răposatului Dinu Roată şi
cumnata sa Aniţa, sora soţului ei. Între acestea erau jalbele adresate domniei
de cele două cumnate la 22 iulie 181859 şi la 7 septembrie 182060, dar şi
jalba de protest a lui Costachi Roată pe care o adresa Domnului Moldovei la
28 februarie 182961.
La înfăţişarea de la Divan din 10 aprilie 1828, medelnicereasa Anastasia
s-a disculpat, ca şi Gheorghe Hermeziu mai înainte, afirmând că nu are ştiinţă
de ce ar fi spus cumpărătorul la înfăţişarea ce o avusese cu Costache Roată şi
…că oricâte pricini vor naşte, dumnealui (aga Hermeziu – n.n.) să aibă a
răspunde, cum lămurit să arată prin înştiinţarea domniilor sale boerilor
ispravnici din 6 a trecutei luni aprilie ce-i trimisă întru aceasta la Logofeţia ce
Mare, folosindu-să dumnealui aga cu nedreptate din venitul părţilor mele.
Neobţinând nimic nici de această dată, la 8 august 1828 Costache
Roată trimite jalbă administratorului general al Moldovei, generalului rus
Minciaki62 (instalat aici în urma ocupării principatului de către armata ţaristă
la 26 aprilie 1828, ocupaţie ce va dura 6 ani), în care arăta că şi în jalba sa
din 9 februarie 1828 prezentase că prin vânzarea acelei jumătăţi de sat de
către Anastasia, cumpărătorul… au pus silnică stăpânire şi pe părţile lui de
moşie, iar în jumătatea de jos a satului unde moşii şi părinţii săi… au avut
aşăzare întemeiată, a căror rămăşiţuri şi astăzi sânt, am o a treia parte, adică
57
58
Ibidem.
59
60
61
62
Ibidem, doc. nr. 216, 221 şi 227.
un bătrân întregu, bez alte cumpărături din cielanţi doi bătrâni, dar (…) un
neam de oameni numiţi Burcheşti, şăzători acolo îi stăpânesc părţile sale, întrucât
acestea sunt nealese, şi pentru care i-au plătit dijma obişnuită numai până în anul
1816, …spre dovadă însuşi a lor cătră mine scrisoare de trimetirea dejmii. Iar
de atunce încoace nu au vroit a mai da, zicându că moşia are cheltuieli.
Momentul capitulării totale a răzeşilor va veni destul de repede, la 20
septembrie 1828, înfăptuidu-se în faţa şi sub autoritatea episcopului Meletie
al Romanului. La acea dată, fostul căpitan Dumitru Ariton, cu fiul său Ioniţă
şi soţia acestuia, Zoiţa (fiica defunctului Gavril Mihalcea), vindeau agăi
Gheorghe Hermeziu cele 16,5 pământuri ale lor63.
Prin această învoială, după mulţi ani de frământări şi judecăţi, între
cele două părţi s-a aşternut pacea, care pentru Gheorghe Hermeziu va
însemna şi un timp propice pentru a-şi ordona treburile pe moşie, absorbind
şi ultima enclavă răzeşească de pe moşie prin cumpărarea de la Zmaranda,
văduva lui Nicolae Momitco – fost proprietar al moşiei Dămieneşti – a
părticelei de 0,5 pământuri ce era cumpărată de pe moşia Drăgeşti de la
Mihălceşti, la 7 aprilie 1821.
Preparativele cumpărării vor începe la 19 martie 1845, când Zmaranda
Momitco îl împuternicea pe nepotul ei, Iordachi Momitco, pentru …a o
vinde di veci şi a priimi şi banii64, iar vichilimeaua ei va fi întărită în ziua
următoare şi de către Judecătoria Ţinutului Roman65.
După trecerea a două săptămâni de la procura ce o dăduse nepotului
ei, adică la 10 aprilie 1845, Zmaranda Momitco organiza un consiliu
familial cu rudele ce erau părtaşe pe acea micuţă posesiune în vederea
redactării zapisului de vânzare.
4. Profira Miclescu
La 2 iunie 1862, văduva Profira a vornicului Dimitrie Miclescu şi fiul

ei Dimitrie, în calitate de epitropi ai răposatului vornic, încheiau cu banul
Chiriac Corban (în prezenţa martorilor) o zdelcă în şapte puncte ce conţinea
principalele prevederi şi etape de parcurs pentru vânzarea moşiei.
La licitaţia desfăşurată la Judecătoria Roman în ziua de vineri, 19
august 186266, strigările s-au oprit la ultima ofertă de 12.153 galbeni,
63
64
65
Ibidem.
66
Ibidem.
170 Ioan Ungureanu
câştigătorul licitaţiei fiind fericitul Chiriac Corban în baza contractului

aranjat prin zdelca din 2 iunie 1862, care îl împovăra cu achitarea diferenţei
de până la 13.000 galbeni.
În baza aceluiaşi contract, Profira Miclescu îi punea în mâna lui
Chiriac Corban şi tot setul de documente ce îl avea în urma cumpărării
moşiei de la comisul Ilie Hermeziu, acte pe care, fără a le mai înşira în
vreun ispisoc, le preda cu următoarea specificaţie: ...Aceste acte dupe
numerarisirea făcută, să cuprinde în număr de triizăci şi opt file. S-au
şnuruit supt pecete(a) me67. Profira Miclescu, 1862, octombrie 29.
Faţă de renunţarea la numai şase ani de la cumpărarea acestei moşii,
atât de râvnită de cumpărători după anul 1818, ne punem fireasca întrebare
dacă numai decesul vornicului Dimitrie Miclescu ar fi condus la o asemenea
decizie luată de familia Miclescu. Ei bine, suntem îndreptăţiţi să credem că
un alt motiv, anume acela de bună cunoaştere a pulsului vremurilor – dacă
avem în vedere că unul din epitropi şi urmaşi era unionistul Dimitrie Scarlat
Miclescu şi care aflându-se în centrul acestor evenimente, intuia că nu va
mai trece mult timp până la o viitoare reformă agrară.
Într-o asemenea situaţie, cuconul Chiriac este nevoit a se mai apleca
puţin, apelând la bunăvoinţa madamei Profira Miclescu de a-i împrumuta suma
de 2.000 galbeni ce o avea de achitat la judecătorie, angajându-se să i-o
returneze în timp de un an. Şi pentru că asemenea sume nu se dau pe încredere,
creditorul şi primitorul s-au prezentat la Tribunalul din Roman, care a adeverit
împrumutul în condiţiile puse de creditoare, perioada de scadenţă socotindu-se
începând cu data de 24 octombrie 1862 şi cu aplicarea dobânzii legiuite.
Împrumutul se asigura cu ipotecă pe moşia ce o cumpărase, iar plata
dobânzii urmând a se efectua în două tranşe: la împlinirea a şase luni şi la
expirarea termenului de un an, odată cu restituirea întregii sume. Toată
această înţelegere se efectua, cu autentificarea tribunalului, la data de 31
octombrie 186268.
Dar cum nici cucoana Profira nu avea aceşti bani, aceasta va împrumuta
cei 2.000 de galbeni de la cumnatul ei, maiorul de poliţie Gheorghe Ghica,
garantându-i cu drepturile ipotecare puse pe moşia Drăgeşti a lui Chiriac
Corban, aranjamentul realizându-se cu semnăturile Profirei Miclescu şi ale lui
Corban la 8 noiembrie 1862, fiind legalizat la data de 13 decembrie de către
Secţiunea a III-a a Tribunalului Civil din Iaşi69.
67
Ibidem, dos. nr. 248, f. 38.
68
69
Ibidem.
Copleşit de amărăciune şi de frământările ce i le vor fi pricinuit

efectele aplicării Legii rurale din 1864, Chiriac Corban a sucombat la data
de 2 ianuarie 1865, la vârsta de 64 de ani. Va trece pe neobservate anul de
doliu creştinesc şi încă ceva timp peste acesta, până când văduva Ecaterina,
aflată în floarea vârstei, fiind bogată şi frumoasă, se va lăsa iarăşi curtată de
un alt proprietar, anume unul Fundăcescu din Bozieni, cu care se va şi
recăsători70 şi va da naştere unei alte fiice, botezată Corina.
5. Ruxanda Lipan
Printr-un zapis, din 5 iulie 1804, văduva Ruxanda, a fostului căpitan

Ioniță Lipan, dădea contracost, clironomilor răposatului căpitan Iordache
Alcaz, toate părțile sale de moșie, fapt încredințat la 8 iulie 1804 și de către
vel logofătul Constantin Racoviță. Redăm conținutul emoționantului zapis:
Eu Ruxanda, soția săvârșitului căpitan Ioniță Lipan de la ținutul
Bacăului, încredințez prin acest zapis al meu că dau clironomilor
răposatului Ioniță Alcaz căpi(tan) precum să să știe că după giudecata
urmată între răposatul socrul mieu Nicolaiu Lipan și între răposatul
Iordachi Alcazi pentru parte de clironomie ce tragi de pe soacră-me din
cele frățăști moșii, vii și țigani, au stătut și s-au învoit pentru toate la anii
1781 iunie 29, primind socrul mieu aș mai lua doauă părți de moșie din
Peletiuci la ținutul Neamțului și din Viforeni la ținutul Putnii piste zăstrea
ce luasă și pintru câți țigani să împărțască precum la acele izvoade de
zăstre și de țigani și la aceeș învoială iar pre larg să cuprinde.
După aceea au tras giudecată și răposatul socrul mieu înaintea d.lor
veliților boeri și la divan înaintea mării sale Mihai Const. Șuțu voevod, de
când s-au trecut 10 ani, gonindu strigarea aceei pominite învoieli și
dreptatea, nu au agiutat ca să strice învoiala.
Acum, după moartea soțului mieu, am pornit și eu giudecată tot
asupra acelor ceriri a răposatului soțului mieu și după jaloba ce-am dat, la
trecuta lună maiu, fiind rânduită la preosfințitul părintile mitropolitul, la
d.lor veliților boeri și la alți boeri cerșuți de cătră amîndouă părțile și
adunându-i la sfânta mitropolie, s-au înfățușat cumnatul mieu Ianachi
Podieto, fiind vechil deplin răspunzător din partea me, cu dum(nea)ei
mătușa Zmăranda Alcăzoaie, soția săvârșitului Iordache Alcăzi căp.
împreună cu fiu-său și cu toț ginerii săi, făcând și din parte me silință prin
toate chipurile ca să să poată strica învoiala și prin cea cu amăruntul
70
Arhivele Naționale Bacău, dosar Stare civilă, B.C.M., 1/1865, fond Mitrice, fila 12.
172 Ioan Ungureanu
cercetare ce s-au făcut scrisorilor și dovezilor de ambe părțile, giudecata

au dat hotărâre ca acea învoială mai sus pomenită ce s-au făcut între socrii
miei să-ș păzească cu nestrămutare și să urmezi întocma precum scrie și eu
să-mi caut acele părți numite de moșie, să le găsăsc și să le eu în stăpânire
și, arătându-mă nemulțumită am cerut ca cu anafora să ne înfățușăm și
înaintea mării sale lui vodă, apoi socotindu-mă că după cum răposatul soțul
mieu au rămas din giudecată la măria sa Mihai Șuțul voevoda și luminat
divan, acum iarăș nicio dreptate nu mi-au găsit.
În zadar îmi va fi și a mă înfățușa înaintea mării sale lui vodă cu
anafora de vreme ce învoeala are tăria ei și divanul nu o poate strica,
asămine fiind un cap de femeie și cu copii mici, nu-mi dă mâna a mai umbla
căutându acele părți de moșii și a le dezbate. Fiind de atâta vreme
necăutate, trebue să mai urmezi necontenite giudecăți și cu acei ce le
stăpânesc acum. Și după multă trudă și cheltuială ce voiu face, Dumnezeu
știe câtă parte până în sfârșit voiu alege și până ce voiu vide moșiile în
stăpânire, sărăcia mai înainte cunoscută că trebue să o dobândească cu
desăvârșire.
Spre aceea dar, căzând cu plângire și cu rugăminte cătră celibi Costache
Ghica vel logofăt ca să ste de acum ca să-ș facă o pomană cu mine și cu copiii
mei și să plece pe clironomii răposatului Iordache Alcazi ca să primească acele
părți numite din Peletiuci la ținutul Neamțului și din Viforeni ținutul Tecuci și
să-mi răspundă mie cu bani ca să pot și eu a mă plăti de grele datorii cu care am
rămas însărcinată de la mortul bărbatul mieu fost căpitan și cu ce ne-a mai
rămâne să-m fie pentru hrana me și pentru creștirea copiilor și stându de acum
la mijloc eu, într-acest chip n-au primit, însă au zis că de-oi voi ca să vând acele
părți, ei le vor cumpăra cu bani și le vor dezbate.
Deci eu încă m-am mulțumit și așa cu bună-voe me stând la tocmală,
am vândut de istov dumnealor aceste părți în Peletiuci i Viforeni cu preț
1.750, adecă una mie șepte sute și cinci zăci lei, care bani ne-au și plătit.
Dumnealor, toț, cu pace și nesupăraț m-au mulțumit.
Și de acum înainte toate giudecățile câte au urma în pricina aceasta,
curmate și sfârșite să rămâie între mine și între urmașii miei, între d.lor și
între urmașii d.lor fără a mai face vreodată ce mai mică pretenție de
clironomie o parte la alta fiindcă cu banii aceștie mai întâi am ca să plătesc
datoriile ce au rămas făcute de mortul bărbatul mieu și ce a rămâne, să-m
cresc copiii precum și mai sus s-au zis.
Și toate scrisorile ce vor mai fi în pricina aceasta, care păn acum nu
s-au ivit prin giudecăți, răsuflate să rămâie și ca o hârtie albă să se
socotească înaintea oricărie giudecăți s-ar arăta. Și spre încredințare,
neștiind carte, m-am rugat de ne-au scris numile, puind și pecetea mea71.
6. Viorica Văsescu-Agarici
S-a născut în Bucureşti, în anul 188672, fiind trecută în Registrul de

naşteri al Stării civile la nr. 1.164. Părinţii săi erau ofiţerul de cavalerie
Gheorghe Văsescu şi Ortansa, sora lui Vasile Gh. Morţun73, viitor ministru
liberal. La acea dată moşia Dămieneşti se afla în proprietatea lui Costache
Morţun, unchiul de pe mamă al Vioricăi.
Necrologul semnat de Nicolae Iorga, la 8 februarie 1925, în ziarul
„Neamul Românesc”, în memoria colonelului Gheorghe Văsescu care murise la
Paris …de pe urma unei operaţii întârziate, se constituie – ca şi toate celelalte
evocări dedicate de marele istoric figurilor reprezentative ale ţării – într-un
medalion ce surprinde, în puţine cuvinte, trăsăturile caracteristice ale acestuia,
care a fost format la şcoala franceză şi …a fost mult timp ataşat militar al
României din Paris (…). Din vechea sa carieră iubită a păstrat o rectitudine de
caracter, o loialitate în relaţiile personale, un fond de cavalerism (…).
În zilele grele ale înfrângerii (din 1916 – n.n.) şi ale pregătirilor de la
Iaşi, Văsescu a primit sarcina frumoasă de a supraveghea instrucţia
ofiţerilor noi, cari trebuiau să conducă opera revanşei74.
Întoarsă în ţară, Viorica Văsescu se va căsători cu Ion Agarici,
proaspăt inginer care absolvise agronomia în Germania, nimeni altul decât
nepotul lui Ioan Costache Agarici, fost primar de Roman şi donator de
pământuri către Academia Română. Din acest mariaj vor rezulta cei trei
copii amintiţi mai sus: George, Costăchel şi Vasile Agarici, adică cei care
mai târziu vor fi consemnaţi în documentele vremii ca proprietari, cu
sintagma şi parafa Moşia „Fraţii Agarici, Călugăreni – Drăgeşti”.
Viorica Agarici a fost o fire energică, cu o prezenţă activă în viaţa
socială, predispusă oricând la fapte caritabile. Mai întâi, s-a evidenţiat prin
modul cum s-a îngrijit de o femeie neajutorată care – după un şoc tragic
suferit de familia ei – s-a îmbolnăvit psihic, devenind interdictă în a mai lua
vreo decizie. În speţă, este cazul Corinei Fundăcescu – sora vitregă a Mariei,
Smarandei şi a lui Ionel Corban, dar şi mătuşă de mamă a soţului ei –, care
se născuse în anul 1878.
71
Arhivele Naționale Iași, fond CCCXIV, doc. nr. 118.
72
Ioan Ungureanu, Comuna Dămienești de pe Siretul mijlociu, Onești, Editura Magic Print,
2011, p. 418-421.
73
Ibidem.
74
Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1997, vol. 3, p. 148.
174 Ioan Ungureanu
În seria gesturilor caritabile întreprinse de Viorica Agarici se înscrie şi

cel din 30 septembrie 1927, când – cernită de moartea soţului său – dona
500 lei Şcolii Primare „Costache Morţun” Nr. 2 din satul Drăgeşti pentru
unele reparaţii şi dotări75.
Dintre faptele sale meritorii una se înscrie între cele ce depăşesc orice
semnificaţie locală prin îndrăzneala şi curajul manifestat în faţa forţelor
răului, bucurându-se până în zilele noastre şi de un binemeritat ecou
internaţional. Fiind o persoană care nu s-a complăcut într-o viaţă ştearsă, de
anonimat, ci, dimpotrivă, în cea de a fi mereu prezentă acolo unde conştiinţa
îi cerea, în forfota vieţii obşteşti, Viorica Agarici şi-a asumat misiuni dintre
cele mai solicitante şi onorabile, precum aceea de preşedintă a Filialei
Roman a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie, funcţie ce o va deţine un şir
lung de ani, inclusiv în timpul celui de al Doilea Război Mondial când, într-
o împrejurare de tristă amintire, s-a afirmat cu un curaj ieşit din comun,
asupra căruia ne oprim în cele ce urmează.
Pe o placă de marmură albă aplicată pe zidul dinspre peron al Staţiei
C.F.R. Roman este gravat următorul text:
VIORICA AGARICI (1886 – 1979)
Pe timpul războiului, la 3 iulie 1941, fiind preşedinta filialei de
Cruce Roşie-Roman, şi-a expus viaţa oprind „Trenul morţii”cu evrei
deportaţi spre lagărele de concentrare, astfel, salvând mii de vieţi.
Societatea culturală „ROMAN MUŞAT”.
75
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Drăgeşti, dos. 49/1927, f. 23.
BĂNCILE POPULARE SĂTEŞTI DIN JUDEŢUL BACĂU
LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA
Cornelia Cucu
The popular village banks in Bacău County

at the beginning of the XXth Century
Abstract
An important role in the economic and social development of Romania, at

the beginning of the XXth Century, had the popular village banks, which aimed to
improve the situation of the peasants through access to cheap loans, the removal of
the usury and the learning of the economy. Together with cultural circles, popular
libraries, adult schools and school gardens, all of them represent a component part of
S. Haret’s school policy, which aimed at raising the village through extra-curricular
activity of teachers. This study presents the beginnings of the cooperative movement
in Bacău, insisting on the role of teachers who, like apostles, through useful
advices, viable solutions and personal example, have removed the old mentalities
and formed a solid economic thinking in rural areas.
Keywords: popular village banks, S. Haret, cooperative movement, teachers,

Bacau County
Cuvinte cheie: bănci populare săteşti, S. Haret, mişcare cooperatistă, învăţători,
judeţul Bacău
Un rol important în dezvoltarea economică şi socială a României, la

începutul secolului al XX-lea, revine băncilor populare săteşti, ca instituţii
ale creditului cooperatist, care aveau ca scop îmbunătăţirea stării
gospodăriilor ţărăneşti prin acces la credite ieftine, înlăturarea cămătăriei şi
deprinderea sătenilor cu economia. Înfiinţate la îndemnul lui Spiru Haret,
considerat „ctitorul băncilor populare”, ele reprezintă o parte componentă a
mişcării haretiste contribuind, alături de cercurile culturale, şcolile de adulţi,
bibliotecile populare, şezătorile săteşti şi grădinile şcolare, la ridicarea
economică, morală şi culturală a comunităţilor rurale.
Legiferarea băncilor populare

Ideile cooperatiste au început să pătrundă în Țările Române după
Revoluția de la 1848, prin intermediul unor intelectuali instruiți în Occident
fiind adaptate, treptat, realităților unui spațiu în care relaţiile capitaliste se
176 Cornelia Cucu
dezvoltaseră destul de târziu. Primele forme de asociere și cooperare au

apărut în sistemul bancar şi urmăreau sprijinirea țăranilor împroprietăriți
prin reforma agrară de la 1864. Pentru obţinerea creditelor, necesare
achiziționării de unelte și animale, micii agricultori urmau să beneficieze de
sprijinul statului prin intermediul unor instituţii, precum Creditul Funciar
Rural (1873), Casele de Credit Agricol (1881) sau Creditul Agricol (1892),
care, însă, s-au dovedit ineficiente întrucât favorizau marea proprietate iar
sumele alocate micilor gospodării ţărăneşti erau insuficiente. În consecinţă,
s-a născut ideea înfiinţării unor cooperative de credit, numite bănci
populare, cu capital depus de membrii acestora, împrumuturile urmând a fi
acordate în funcţie de nevoi1. După ce, în 1899, guvernul D.A. Sturdza a
admis ideea sprijinirii acestor instituţii de credit, iniţiativa constituirii lor a
fost preluată de învăţătorii şi preoţii satelor româneşti mobilizaţi de S. Haret,
ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice2.
Primele bănci populare, constituite în perioada de pionierat a mişcării
cooperatiste româneşti (1891-1902), au funcţionat fără o bază juridică
legală, doar pe baza unui statut improvizat („contract autentic”) semnat de
membrii consiliului de administraţie. Avântul mişcării cooperatiste şi
nevoile micii ţărănimi au impus, însă, reglementarea legală a băncilor
populare pe baza Legii asupra băncilor populare săteşti şi a Casei lor
centrale, din 28 martie 1903, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 288, din
29 martie 1903, care prin modificările ulterioare (1904, 1905, 1906 şi 1910)
îşi extindea aria asupra tuturor formelor de asociere cooperatistă3. Odată cu
legiferarea, istoria acestor instituţii de credit intră într-o nouă etapă, aceea de
extindere, dezvoltare şi consolidare, activitatea lor reprezentând singura
soluţie viabilă pentru satisfacerea nevoilor de credit ale populaţiei rurale.
Considerate societăţi cooperative de credit, băncile populare săteşti
erau socotite „societăţi comerciale cu personalitate juridică” supuse
prevederilor codului comercial. Potrivit legii, documentaţia necesară pentru
înfiinţarea unei bănci populare era alcătuită din actul constitutiv şi statutul
societăţii, ambele „autentificate de judecătoria de pace fără nici o taxă de
1
Punctul de plecare pentru băncile populare româneşti a fost sistemul de cooperaţie
„Raiffeisen” apărut în Germania, la mijlocul sec. al XIX-lea, unde F.W. Raiffeisen, un
primar prusac, a înfiinţat primele bănci cooperatiste pentru a-i ajuta pe micii producători.
2
Învăţătorul Gh. Dumitrescu-Bumbeşti a fost desemnat, de S. Haret, să propage, în cadrul
cercurilor culturale, ideea de întovărășire economică (1898) şi să înființeze bănci populare
în întreaga țară (1901); în 1903 existau peste 1.100 bănci populare săteşti.
3
C. Hamangiu, Codul general al României, Ediţiunea a II-a, vol. III, Legi uzuale,
Bucureşti, Editura Librăriei Alcalay, p. 2671-2679.
Băncile populare săteşti din judeţul Bacău la începutul secolului al XX-lea 177
înregistrare sau timbru”. Statutul trebuia să cuprindă următoarele aspecte:

numele societăţii, localitatea, modul de constituire şi păstrare a capitalului şi
a fondului de rezervă, mărimea părţilor sociale ale membrilor, condiţiile de
intrare/ retragere/ excludere din societate, operaţiunile efectuate, modul
împărţirii beneficiilor, administrarea şi lichidarea societăţii etc.
Instituţiile care aveau un capital sub 20.000 lei erau scutite de plata
patentei, dacă respectau următoarele principii: a. răspunderea nelimitată şi
solidară a membrilor; b. cel puţin 50% din beneficii să fie transformate în
fond de rezervă; c. gratuitatea administraţiei cu excepţia contabilului.
Împrumuturile acordate de băncile populare săteşti puteau fi doar de
natură comercială. Atunci când nu erau respectate condiţiile contractuale,
băncile puteau apela la instanţele de judecată pentru recuperarea banilor:
împrumuturile sub 20 lei erau rezolvate la judecătoria comunală iar cele
între 20-1.000 lei la judecătoria de pace. Conform Regulamentului pentru
aplicarea Legii băncilor populare săteşti în privinţa urmăririi creanţelor
lor, din 11 august 1904, executarea debitorilor se realiza atunci când datoria
era constatată printr-o hotărâre judecătorească şi dacă în termen de 10 zile,
de la predarea somaţiei, debitorul nu plătea suma datorată. În acest caz, se
„proceda la sechestrarea averii mişcătoare a debitorului, până la concurenţa
sumei dorite”, vânzarea bunurilor şi recuperarea prejudiciului realizându-se
prin licitaţie publică, la 15 zile după sechestru4.
Băncile populare erau supuse controlului Casei Centrale a Băncilor
Populare şi Cooperativelor Săteşti, constituită în 1906, care „avea rolul de a le
ajuta şi supraveghea administrarea”. Pentru ca o bancă populară sătească să
poată lucra cu aceasta trebuia să îndeplinească următoarele condiţii: a) membrii
să fie doar locuitori din comuna de reşedinţă a băncii sau cel mult încă o
comună limitrofă – în caz excepţional, din mai multe comune; b) acorda
împrumuturi doar locuitorilor din comunele din care erau recrutaţi membrii;
c) dobânda împrumuturilor acordate trebuia să respecte limitele fixate de
Casa Centrală de 10%; d) administraţia gratuită pentru băncile cu un capital
mai mic de 10.000 lei, cu excepţia unui contabil remunerat; pentru cele cu
un capital mai mare, cheltuielile nu puteau depăşi 15% din beneficiu; e)
răspunderea solidară a consiliului de administraţie „pentru pagubele produse
din rea credinţă sau neglijenţă”; f) constituirea unui fond de rezervă destinat
acoperirii eventualelor pierderi ale băncii. În cazul unor nereguli, Casa
Centrală avea dreptul „să îndepărteze administratorii abuzivi şi să asigure
averea societăţii” până la desemnarea noii conduceri.
4
Ibidem, p. 3159-3162.
178 Cornelia Cucu
Pe lângă activitatea de supraveghere a băncilor, Casa Centrală avea

obligaţia de a sprijini înfiinţarea lor prin acordarea capitalului necesar
„acolo unde nu se putea realiza din mize sau donaţii”. Principiul folosit fiind
acela al „răspunderii solidare şi nelimitate a membrilor societăţii”, avansarea
capitalului era condiţionată de existenţa a cel puţin 20 de agricultori
gospodari, cu „destulă avere mobilă şi imobilă”, spre a înlătura orice risc
pentru suma avansată care urma a fi restituită din fondul de rezervă,
constituit din beneficiile băncii, sau din capitalul social.
Prin legiferarea băncilor populare săteşti s-au pus bazele unui sistem
modern, şi eficient, de creditare a comunităţilor rurale cu efecte benefice
asupra economiei româneşti. Chiar dacă operau cu mijloace modeste, aceste
instituţii au satisfăcut necesităţile de credit ale gospodăriilor ţărăneşti, au
înlăturat specula cămătarilor, au dezvoltat gândirea economică a sătenilor
contribuind, în acelaşi timp, la progresul agriculturii şi comerţului.
Băncile populare săteşti din judeţul Bacău

a. Înfiinţarea băncilor populare. Preocupări privind înfiinţarea unor
cooperative de credit, în judeţul Bacău, întâlnim în ultimul deceniu al secolului al
XIX-lea, când sunt menţionate şase „societăţi de economii, depuneri şi
împrumuturi fondate prin cotizaţiuni lunare”. Prima bancă populară este
„Societatea Corpului Didactic”, constituită în 1895 în oraşul Bacău, din iniţiativa
institutorilor N. Bibiri, I. Chirvăsuţă, I. Grigoriu, D. Broşteanu şi a învăţătorilor
din judeţ, cu un capital iniţial de 206 lei şi 74 membri fondatori. Respectiva
asociaţie a reprezentat punctul de plecare pentru primele cinci bănci
populare săteşti: „Tazlăul” – Moineşti (1896), „Goanţa” – Comăneşti
(1897), „Oituzul” – Bogdăneşti (1898), „Uzul” – Dărmăneşti (1898) şi
„Caşinul” – Caşin (1899)5.
Începutul secolului al XX-lea marchează un pas important în evoluţia
acestor instituţii, până la adoptarea Legii asupra băncilor populare săteşti,
din 1903, înfiinţându-se încă 35 de bănci în mediul rural băcăuan: 1900 – 3
(Buhoci, Mărgineni, Dofteana); 1901 – 9 (Brusturoasa, Cleja, Oneşti, Podu
Turcului, Răcăciuni, Sascut, Scurta, Tescani, Valea Seacă); 1902 – 23
(Agăş, Bâlca, Bogdăneşti-Traian, Băhnăşeni, Bereşti, Băseşti, Bogdana,
Iteşti, Dămieneşti, Filipeni, Găiceana, Gârleni, Luizi Călugăra, Onceşti,
Orbeni, Parava, Plopana, Racova, Răcătau, Solonţ, Săuceşti, Tamaşi, Valea
Rea)6. De menţionat că, în 1901, judeţul Bacău s-a situat între judeţele
5
„Anuarul băncilor populare din România pe anul 1902”, Ploieşti, 1902, p. 30-50.
6
Ibidem, p. 30 -50, 335-356, 361, 414-417, 434,
fruntaşe în mişcare cooperatistă de credit: locul II – capital acumulat (242.510

lei), locul IV – număr de bănci (15), locul V – total membri (1.049)7.
Pe baza datelor deţinute, în stadiul actual al cercetării, putem
concluziona că anul 1902 reprezintă un reper pentru evoluţia acestor
instituţii, la nivelul judeţului Bacău8, când funcţionau 41 de bănci cu 2.806
membri şi un capital de 294.417 lei9:
Număr de membri Capitalul depus

*Sub 50 membri: Onceşti - 15, Valea Rea - *Sub 1.500 lei: Tamaşi - 27, Onceşti - 39,
21, Tamaşi - 25, Bogdana - 27, Băseşti - 28, Dămieneşti - 112, Răcătău - 209, Parava -
Bâlca - 28, Racova - 31, Mărgineni - 32, 279, V. Rea - 483, Săuceşti - 520, L.
Răcătău - 33, Gârleni - 35, Valea Seacă - Călugăra - 596, V. Seacă - 601, Orbeni -
39, Săuceşti - 41, Brusturoasa - 42, Caşin - 717, Răcăciuni - 862, Mărgineni - 881,
42, Răcăciuni - 43, Agăş - 47, Bogdăneşti - Bogdana - 942, Plopana - 967, Găiceana -
47, Parava - 47, Solonţ - 47, Iteşti - 48; 1.000, Bâlca-1.091, Băseşti-1.142, Filipeni -
*Între 50-100 membri: Băhnăşeni - 50, 1.198, Gârleni- 1.213, Solonţ - 1.276, Scurta
Oneşti - 50, L. Călugăra - 52, Orbeni - 53, - 1.437, Bogdăneşti - 1.461, Iteşti - 1.498;
Dămieneşti - 56, Scurta - 64, Filipeni - 65, *Peste 1.500 lei: Agăş - 1.510, Racova -
Plopana - 67, Buhoci - 75, Bereşti - 75, 1.539, Băhnăşeni - 3.860, Bereşti - 4.218,
S.C.D. - 79, Găiceana - 82, Bogdăneşti - 87, Brusturoasa - 4.525, Oneşti - 4.652, Cleja -
Moineşti - 98; 4.674, Buhoci- 4.862, P. Turcului - 5.756,
*Peste 100 membri: Tescani - 104, Tescani- 7.131, S.C.D. - 7.950, Sascut -
Comăneşti - 130, Dofteana - 132, Cleja - 10.731, Caşin - 21.708, Bogdăneşti -
140, P. Turcului - 141, Sascut - 168, 23.534, Moineşti-24.968, Dofteana - 26.167,
Dărmăneşti - 320. Comăneşti - 27.000, Dărmăneşti - 91.081.
Total: 41 bănci cu 2.806 membri (20 - 718 Total: 41 bănci cu un capital de 294.417 lei
membri, 14 - 953 membri, 7- 1.135 membri) (23 - 18.551 lei, 18 - 275.866 lei)
Pe lângă băncile menţionate în „Anuarul băncilor populare din

România pe anul 1902”, documentele păstrate atestă existenţa unor
asemenea aşezăminte economice şi în alte localităţi ale judeţului, precum:
Coţofăneşti10, Cucuieţi11, Fântânele12, Asău şi Tg. Trotuş13. Amploarea pe
care o luase mişcarea cooperatistă la nivel naţional depăşea statisticile
7
Ibidem, p. 292, 293.
8
Acest studiu include şi localităţile băcăuane care, la vremea respectivă, făceau parte din
judeţele Putna, Roman, Tecuci şi Tutova: Bâlca, Coţofăneşti, Mândrişca, Orbeni, Parava,
Scurta, Sascut, Valea Seacă (Putna), Dămieneşti, Roşiori (Roman), Burdusaci, Coloneşti,
Găiceana, Onceşti, Podu Turcului (Tecuci), Căbeşti şi Plopana (Tutova).
9
„Anuarul…1902”, p. 30-50, 335-356, 361, 414-417, 434.
10
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Coţofăneşti, d. 1/1899, f. 121.
11
Idem, fond Şcoala Generală Cucuieţi, d. 1/1902, f. 41.
12
Idem, fond Şcoala Generală Racova, d. 1/1902, f. 5, 12.
13
Idem, fond Prefectura Bacău, d. 20/1925, f. 67-68.
180 Cornelia Cucu
vremii, realitate remarcată şi de S. Haret: „Societăţile economice răspund la

toate trebuinţele şi dovadă este ardoarea cu care sătenii le îmbrăţişează. În
fiecare zi se înfiinţează noi societăţi. Numărul lor creşte aşa de repede, încât,
datele statistice dintr-o lună nu mai sunt exacte luna următoare”14.
Un moment important în evoluţia acestor instituţii îl reprezintă
adoptarea Legii asupra băncilor populare săteşti şi a Casei lor centrale, din
28 martie 1903, care reglementa înfiinţarea şi funcţionarea cooperativelor de
credit. Exprimându-şi convingerea că „viitorul băncilor populare era
asigurat iar învăţătorii vor şti să urmărească şi mai departe opera începută
aşa de bine de dânşii”, în aprilie 1903, S. Haret se adresa dascălilor din
mediul rural subliniind importanţa respectivului act normativ: „Legea asupra
băncilor populare este bună din toate punctele de vedere şi va ajuta cu
putere la întărirea acestora şi la asigurarea banilor contra oricărei pagube”.
Acest lucru urma să se realizeze prin constituirea Casei Centrale care avea
următoarea menire: a. să sprijine cu capital înfiinţarea băncilor în satele
sărace spre a-i scăpa pe ţărani de cămătărie („cămătarii care despuiau pe
ţărani, luându-le dobândă de 300% pe an, vor trebuie să se ducă în lume şi
astfel cămătăria se va stinge iar ţăranii se vor îmbogăţi”); b. să asigure
controlul asupra acestor instituţii „priveghind administrarea corectă a
banilor sătenilor”; c. să oblige băncile să-şi constituie un fond de rezervă,
necesar pentru acoperirea eventualelor pagube, evitând, astfel, „ruinarea şi
închiderea băncii care ar fi o mare nenorocire pentru sat”15.
Întrucât multe bănci populare băcăuane îşi începuseră activitatea
înainte de adoptarea acestei legi şi pentru a nu ajunge „răspunzători morali
pentru distrugerea capitalului, ruinarea băncii şi pierderea încrederii
sătenilor”, dascălii se vor conforma, cu promptitudine, Circularei către
învăţătorii din ţară, din decembrie 1903, prin care S. Haret solicita trecerea
cooperativelor de credit „din starea de provizorat în cea legală întrucât statul
nu putea garanta averea unei bănci până când ea nu se supunea legii”16.
Adoptarea Legii asupra băncilor populare săteşti a impulsionat
mişcarea cooperatistă din judeţul Bacău, documentele menţionând 61 de noi
bănci înfiinţate între anii 1903-1914: 1903 – 10 (Berbinceni, Blăgeşti,
Burdusaci, Coloneşti, Letea Nouă, Letea Veche, Nadişa, Parincea, Secuieni,
Traian); 1904 – 16 (Ardeoani, Bucşeşti, Căbeşti, Comăneşti, Gârleni,
Grigoreni, Grozeşti, Hârja, Lecca, Luncani, Obârşia, Poduri, Prăjeşti,
14
S. Haret, Un raport către M. S. Regele, în „Albina”, anul V, nr. 17/27 ian. 1902, p. 448.
15
Idem, Rostul băncilor populare săteşti, în „Albina”, anul VI, nr. 31/4 mai 1903, p. 807.
16
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Nr. 1 Blăgeşti, d. 1/1903, f. 56.
Scorţeni, Şerbeşti, Văsieşti); 1905 – 6 (Berzunţi, Enăcheşti, Lucăceşti,

Mănăstirea Caşin, Mândrişca, Valea Seacă); 1906 - 2 (Căiuţi, Helegiu);
1907 – 5 (Luizi Călugăra, Măgireşti, Obârşia, Râpile, Valea Rea); 1908 – 7
(Bârsăneşti, Bogdana, Boteşti, Călugăra, Faraoani, Helegiu, Roşiori); 1909
– 6 (Brătila, Comăneşti, Gropile, Horgeşti, Jevreni, Pânceşti); 1910 – 3
(Agăş, Dărmăneşti, Filipeni); 1911 – 3 (Bogdana, Odobeşti, Tg. Trotuş);
1912 – 1 (Parincea); 1914 – 2 (Băseşti, Mărgineni)17.
Dacă în majoritatea comunelor a existat o singură bancă, întâlnim şi
localităţi unde au funcţionat două-trei asemenea instituţii: Agăş („Cărunta” –
1902, „Beleglet” – 1910), Băseşti („Bourul” – 1902, „Ajutorul” – 1914),
Dărmăneşti („Uzul” – 1898, „Adormirea Maicii Domnului” – 1910), Filipeni
(„Dunavăţul” – 1902, „Frunteşti” – 1910), Helegiu („Măgura” – 1906, „Sf.
Nicolae” – 1908), Luizi Călugăra („Furnica – 1902, „Albina” – 1907) Obârşia
(„Obârşia” – 1904, „Vornicul Oţel” – 1907), Parincea („Viitorul” – 1903,
„Bogdan Vodă” – 1912), Secuieni („Frăţia” – 1903, „Zimbru” – 1903), Tg.
Trotuş („Plăieşul” – 1902, „Izvorul” – 1911), Bogdana („Înfrăţirea” – 1902,
„Bogdana” – 1908, „Negoieşti” – 1911), Comăneşti („Goanţa” – 1897,
„Principele Nicolae” – 1904, „Sf. Neculai” – 1909).
b. Activitatea băncilor populare. Deşi au funcţionat numeroase
bănci săteşti, deţinem date concludente doar pentru cele din Bogdăneşti,
Caşin, Buhoci, Valea Seacă, Tescani şi Găiceana.
Banca Populară „Oituzul” din Bogdăneşti s-a constituit, la 1 ianuarie 1898,
ca „o societate economică, culturală şi filantropică”, cu 36 membri şi 268 lei
capital, din iniţiativa învăţătorilor N. Matei şi C.V. Vasiliu. Având deviza
„Muncă raţională şi economie, onestitate şi datorie”, scopul acesteia, potrivit
Statutului, era: a. strângerea legăturilor între ţărani; b. ocrotirea intereselor
naţionale, patriotice şi economice; c. orientarea săteanului spre activităţi
practice prin dezvoltarea gustului pentru industrie şi comerţ; d. ajutor
mutual; e. propăşirea materială, morală şi intelectuală a săteanului. Atingerea
acestor obiective a fost posibilă prin: 1. conferinţe, ore de lectură, cursuri de
adulţi etc.; 2. orientarea copiilor spre meserii şi comerţ; 3. acordarea de
ajutoare materiale „în împrejurări grave”; 4. capitalizarea şi fructificarea
depunerilor făcute de săteni. Dacă scopul economic s-a realizat „prin
capitalizarea şi fructificarea cotizaţiilor şi depunerilor”, cel cultural şi
filantropic a fost atins datorită constituirii unui fond (din serbări, baluri,
loterii, donaţii etc.) folosit pentru: 1. ajutoare materiale; 2. sprijinirea la
învăţătură a cinci copii săraci; 3. organizarea de „expoziţiuni cu produsele
17
Idem, fond Prefectura Bacău, d. 20/1925, f. 67-68.
182 Cornelia Cucu
ţăranului acordând premii celor meritorii”18. De menţionat că, respectiva

bancă a înfiinţat şcoala de adulţi din localitate, care îşi începea activitatea,
pe 15 ianuarie 1899, cu 120 de cursanţi, mulţi fiind membri ai băncii,
„cărora li s-au dat cunoştinţe referitoare la strictele necesităţi de care se
loveşte un gospodar de ţară”19. Datorită bunei organizări, banca a progresat
rapid ajungând, în 1902, la 87 de membri şi un capial de 23.534 lei20.
Având locuri arabile insuficiente pentru asigurarea existenţei, ţăranii
din Caşin se vor orienta spre alte activităţi, precum cărăuşia şi comerţul,
procurându-şi capitalul necesar cu dobânzi foarte mari. În aceste condiţii,
din iniţiativa învăţătorilor N. Pâslaru, I. Mânecuţă şi Gh. Zernescu, s-a
înfiinţat Banca Populară „Caşinul”, pe 5 februarie 1899, cu 20 de membri şi
un capital de 1.000 lei. Neîntâmpinând nici un obstacol si dispunând de un
personal specializat „banca a prins rădacini” ajungând, în 1912, la 86
membri şi un capital de 52.400 lei, fiind privită cu multă încredere de săteni
(„totdeauna a fost spre folosul acestora, mai ales în timpuri de criză,
înlesnindu-le banii care le-au salvat situaţia”)21. Spre exemplificare, vom
folosi raportul înaintat revizoratului şcolar în anul 190422:
Împrumuturi Dobânda
Anul Membri Capitalul
Număr Sumă practicată
1899 33 6.523 lei 87 7.357 lei 12%
1900 32 9.179 lei 44 2.005 lei 12%
1901 39 13.718 lei 85 9.593 lei 12%
1902 50 16.906 lei 118 12.502 lei 12%
1903 37 17.828 lei 11 923 lei 12%
1904 37 17.850 lei 218 17.824 lei 12%
O evoluţie similară a avut şi Banca Populară „Prevederea” din Buhoci

înfiinţată, la 1 septembrie 1900, „pe garanţia morală şi materială” a
învăţătorului Gh. Toderiţă. Datorită implicării dascălului, care „lucra
dimineaţa, seara, sărbătorile şi vacanţele”, precum şi a personalului
specializat, pregătit „ca să asigure viitorul băncii”, cooperativa de credit a
devenit tot mai puternică fiind „un viu şi puternic exemplu pentru săteni
spre cumpătare şi agoniseală dar şi pentru elevii şcoalei care îşi depuneau
18
O societate ţărănească, în „Albina”, anul I, nr. 46/16 august 1898, p. 1462.
19
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Bogdăneşti, d. 1/ 1899, f. 6-7.
20
„Anuarul…1902”, p. 30 -50.
21
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Caşin, d. 1/ 1911, f. 112, 142.
22
Idem, d. 1/ 1903, f. 59, 61, 70-71.
economiile aici”23. Dacă la înfiinţare, în 1900, instituţia avea 11 membri şi

un capital de 100 lei, în 1916 capitalul acumulat era de 65.000 lei, iar
numărul membrilor de 12324. Pentru a vedea rigoarea cu care era ţinută
contabilitatea băncii, prezentăm bugetul de venituri şi cheltuieli pe 190625:
Venituri Cheltuieli
30 % din dobânzi 540,00 lei Abonamente la reviste 10,30 lei
30% din amenzi 30,00 lei Cheltuieli generale 39,70 lei
Taxa de înscriere 100,00 lei Cheltuieli extraordinare 70,00 lei
Din cheltuieli generale 20,00 lei Diurna pentru controlul amanetelor 96,00 lei
- - Salarii - preşedinte, casier, contabil 414,00 lei
- - Ajutoare pentru vitele moarte 60,00 lei
Total 690,00 lei Total 690,00 lei
La Valea Seacă, prin străduinţa învăţătorului M. Balaban, pe 29

octombrie 1900, s-au pus bazele Băncii „Emanciparea”, înfiinţarea ei fiind
precedată de cinci întruniri „unde sătenii au primit sfaturile cuvenite privind
modul de organizare şi funcţionare a acesteia”. Fiind o societate cu caracter
economic şi filantropic, banca avea ca obiectiv îmbunătăţirea stării
săteanului prin: 1. deprinderea de a face economii; 2. practicarea unor
dobânzi anuale avantajoase (6-10%); 3. ajutorarea celor nevoiaşi26.
Instituţia, care deservea localităţile Valea Seacă, Mândrişca şi Cucova, a
început să funcţioneze pe 19 ianuarie 1901, cu 16 membri şi un capital de 52
lei, evoluţia acesteia fiind următoarea27:
Anul Membri Capitalul Anul Membri Capitalul

1902 35 675 lei 1906 56 3.814 lei
1903 66 1.618 lei 1909 178 8.253 lei
1904 71 1.848 lei 1914 - 24.000 lei
1905 77 2.223 lei 1916 289 30.000 lei
Cea mai mare bancă sătească băcăuană, din perioada studiată, a fost
Banca Populară „Frăţia” din Tescani, întemeiată pe 9 decembrie 1901, la
îndemnul învăţătorului Gh. Costică, în cadrul sedinţei publice a cercului
cultural unde „a fost dezbătut şi aprobat Statutul, dându-se lămuririle
23
Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d. 1/ 1910, f. 67.
24
Idem, d. 1/ 1915, f. 57.
25
Idem, d. 1/ 1905, f. 23-24, 55.
26
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Valea Seacă, d. 1/ 1901, f. 1, 8, 14-16, 31.
27
Idem, d. 1/1905, f. 27, 78, 82; d. 1/1908, f. 125; d. 1/ 1915, f. 78.
184 Cornelia Cucu
cuvenite fiecărui articol, luând şi exemple practice pentru a scoate în

evidenţă folosinţa şi scopul de economie şi beneficiu al respectivei
instituţii”. Banca a început să funcţioneze la 1 ianuarie 1902, cu 35 membri
şi un capital de 278 lei28, progresând rapid conform bilanţului trimis
Ministerului Instrucţiunii, pe 1 septembrie 1902, spre a fi publicat în
„Anuarul băncilor populare”29:
Încasări Ieşiri
Cotizaţii lunare 3.850,00 lei Efecte de încasat 6.603,45 lei
Depuneri spre fructificare 2.507,00 lei Retraşi din cotizaţiuni 52,00 lei
Taxă de înscriere 208,00 lei Retraşi din depuneri 210,00 lei
Amenzi 20,72 lei Retraşi din dobândă 3,10 lei
Procente 489,20 lei Cheltuieli generale 173,90 lei
Alte venituri 56,00 lei Retribuţia casierului 58,70 lei
- - Numerar în casă 29,77 lei
Total 7.130,92 lei Total 7.130,92 lei
Consiliul de Administraţie, constituit la înfiinţarea băncii, era format

din: Alice Rosetti Tescanu (proprietară) – preşedinte de onoare, C. Ionescu
(funcţionar) – preşedinte activ, T. Zota (preot) – vicepreşedinte, Gh. Costică
(învăţător) – casier, I. Cordonescu (funcţionar) – secretar, G. Belciu, V. Cobuz
(agricultori) şi I. Grigoriu (comerciant) – membri. Sfinţii Împăraţi
Constantin şi Elena erau consideraţi patronii băncii, iar ziua de 21 mai era
sărbătorită, anual, ca hram al instituţiei.
Iniţial, sediul băncii a fost în localul primăriei, apoi în cancelaria şcolii
iar din 1905 a beneficiat de local propriu. Cooperativa de credit, care
deservea „locuitorii din Tescani şi cinci sate învecinate”, deţinea, în 1908, 5
acţiuni la Casa Rurală, în valoare de 2.500 lei30, fiind considerată, în 1911,
cea mai mare bancă sătească din judeţ. Ascensiunea acesteia s-a datorat, în
primul rând, administrării corecte şi conştiincioase, învăţătorul Gh. Costică
„muncind din răsputeri pentru a edifica pe o temelie solidă această instituţie
dobândind, astfel, încrederea locuitorilor, aprecierea autorităţii şcolare şi
servind ca model comunelor din împrejurimi”. Documentele păstrate ne
permit să reconstituim evoluţia băncii din Tescani (număr de membri,
capital acumulat) pe o perioadă îndelungată, 1902-191431:
28
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Tescani, d. 1/ 1901, f. 44, 51-52.
29
„Anuarul…1902”, p. 47.
30
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Tescani, d. 1/ 1908, f. 17-24.
31
Idem, d. 7/1893, f. 32, 35, 36, 42, 43, 47.
Anul Membri Capitalul Anul Membri Capitalul

1902 104 7.131 lei 1909 1.036 300.000 lei
1903 186 22.000 lei 1910 1.689 307.053 lei
1907 800 123.000 lei 1911 - 500.000 lei
1908 830 217.000 lei 1914 - 700.200 lei
De menţionat că, pentru „a dezvolta la copii spiritul de economie şi

ajutor reciproc”, exemplul băncii populare a fost preluat şi de elevii şcolii
din Tescani care au pus bazele unei instituţii similare, Banca Şcolară
„Furnica”. Aceasta era condusă de un consiliu al elevilor, sub supravegherea
învăţătorului, banii încasaţi fiind depuşi la Banca Populară „Frăţia”.
Dobânzile nu se restituiau, constituind profitul băncii, care era folosit
„pentru întrajutoarea elevilor, procurarea de manuale şcolare şi sprijinirea
şcoalei la diferite trebuinţe”. În 1912, banca avea un capital de 141 lei şi 52
membri32.
Din intiaţiva ardeleanului E. Brote33 şi a învăţătorului M. Costin, pe 1
aprilie 1902, şi-a început activitatea Banca Populară „Găiceana”, din
comuna Găiceana, cu 50 de membri şi un capital de 900 lei. Potrivit
Statutului, instituţia era înfiinţată pentru o perioadă de 10 ani (1 aprilie
1902-31 martie 1912), cu posibilitatea prelungirii activităţii prin votul
adunării generale, şi avea ca scop „formarea unui capital, prin cotizaţiuni
lunare, pentru împrumutarea membrilor societăţii”. La început, banca „a
mers greu şi şchiopătând întrucât sătenii erau săraci, neavând economii pe
care să le depună, şi nu erau pregătiţi pentru a organiza şi conduce, în
folosul lor, o asemenea instituţie”, însă, cu trecerea anilor, „a luat un avânt
neaşteptat” ajungând, în 1908, la un capital de 37.560 lei şi 126 membri (96
plugari, 19 proprietari, 5 comercianţi, 4 meseriaşi, 1 preot, 1 învăţător). De
menţionat că Băncii Populare „Găiceana” îi revine meritul de a fi înfiinţat
prima bancă populară federală din România – Banca Federală „Concordia”,
pe 8 iulie 1907, alcătuită din 9 bănci sărace din zonă, cu un capital iniţial de
4.500 lei (câte 500 lei de fiecare bancă) care în trei luni a ajuns la 46.815 lei,
din care Banca „Găiceana” deţinea peste 25.000 lei. Federala beneficia de
personalitate juridică fiind administrată de consiliul federal, format din
reprezentanţii băncilor, şi adunarea generală, alcătuită din toate consiliile de
32
Idem, d. 2/1912, f. 23, 30.
33
https://ro.wikipedia.org. E. Brote (1850-1912) – agronom, publicist şi politician român,
fruntaş al mişcării româneşti din Transilvania, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, este unul
dintre semnatarii Memorandumului din 1892. Se refugiază în Vechiul Regat, în perioada
1898-1908 fiind administratorul moşiei lui D. A. Sturdza de la Găiceana.
186 Cornelia Cucu
administraţie, funcţia de preşedinte fiind îndeplinită de E. Brote. Întrucât

„întemeierea federalelor era o necesitate căci, izolate, băncile ţărăneşti erau
prea slabe pentru a fi eficiente”, initiaţiva a fost preluată şi de alte localităţi
din ţară: 1907 – Topoloveni, jud. Muscel (azi Argeş), 1908 – Dumbrăveni,
jud. Botoşani (azi Suceava), 1908 – Piatra, jud. Romanaţi (azi Olt)34.
Înfiinţarea băncilor federale, începând cu anul 1907, era impusă de
intrarea băncilor populare sub tutela statului, prin intermediul Casei Centrale
unde acesta deţinea 50% din capital, situaţie care anula ideea de cooperare şi
întrajutorare. Considerate ca expresie a autonomiei mişcării cooperatiste,
federalele urmau să asigure „concentrarea şi redistribuirea capitalului din
cooperativele de credit reprezentând, totodată, organul superior de control al
acestora”. Necesitatea constituirii unei federale, la nivelul judeţului Bacău, a
devenit realitate, la 16 aprilie 1916, prin înfiinţarea Federalei Băncilor
Populare şi Cooperativelor Săteşti „Trotuşul” care reunea 36 bănci populare
cu un capital social de 48.500 lei şi avea ca obiectiv, potrivit legislaţiei în
vigoare, promovarea intereselor acestora, asigurarea creditelor necesare şi
înlesnirea operaţiunilor. Banca Federală „Trotuşul” avea local propriu, situat
în str. General Averescu nr. 23, conducerea fiind asigurată de preotul Al. Vasiliu
(preşedinte) şi Toma Teodorescu (director)35.
Analizând activitatea băncilor săteşti băcăuane observăm că nivelul
lor de dezvoltare a variat în funcţie de puterea economică a locuitorilor: a. în
comunele înstărite activa, de regulă, o singură bancă puternică ca număr de
membri şi capital; b. în zonele sărace o singură bancă asigura creditele
necesare mai multor sate. Pentru a veni în sprijinul sătenilor, cooperativele
de credit practicau dobânzi avantajoase atât la depuneri (5-10%), cât şi la
împrumuturi (10% pentru membri; 18% pentru nemembri). În privinţa
creditelor acordate, acestea au variat între 10-2.000 lei în funcţie de capitalul
băncii, suma depusă de solicitant şi destinaţia împrumutului (cumpărare de
vite, unelte, seminţe, construire de locuinţe, cumpărare sau arendare de
pământ etc.). În funcţie de beneficiul acumulat, unele bănci (Bogdăneşti,
Buhoci, Caşin, Comăneşti, Dărmăneşti, Dofteana) au acordat şi dividende
anuale, procentul acestora oscilând între 10-15%.
Băncile săteşti băcăuane s-au implicat şi în acţiuni filantropice,
fondurile necesare fiind constituite prin mijloace diverse – serbări, baluri,
34
L. Boia, Eugen Brote (1850-1912), Bucureşti, Editura Litera, 1974, p. 149-150.
35
Gr. Grigorovici, Bacăul din trecut şi de azi, Tipografia Primăriei Municipiului Bacău,
1933, p. 126. Pentru detalii: A. Oanea, Federala „Trotuşul” Bacău – prezentare de fond, în
„Acta Bacoviensia”, VIII, Oneşti, Editura „Magic Print”, 2013, p. 503-516.
liste de subscripţie, donaţii etc. Astfel, în multe localităţi (Berbinceni,

Blăgeşti, Bogdăneşti, Buhoci, Caşin, Găiceana, Răcăciuni etc.) elevii săraci
au fost ajutaţi cu îmbrăcăminte, încălţăminte, manuale şi rechizite şcolare iar
unităţile de învăţământ au fost dotate cu materialele necesare. Banca
„Frăţia” din Tescani a donat „200 lei unui sătean căruia un incendiu i-a
distrus întreaga agoniseală şi 550 lei la cinci biserici din zonă”36, în 1908,
iar în 1913 „a instalat o baie populară în noul local al instituţiei” 37. Banca
din Berzunţi, „dând dovadă de patriotism”, a sprijinit dotarea flotei naţionale
cu 225 de lei, în 1913, şi ridicarea unei statui în memoria lui S. Haret cu 25
de lei, în 191438. De asemenea, aceste instituţii au încurajat dezvoltarea
industriei casnice locale (cultivarea plantelor textile, dezvoltarea
sericiculturii) şi au asigurat aprovizionarea sătenilor cu cereale în perioade
de criză (seceta din 1903-1904, Primul Război Mondial).
Mişcarea cooperatistă din judeţul Bacău a întâmpinat numeroase
obstacole, mai ales în faza de început, precum: atitudinea ostilă a factorilor
de influenţă din localitate (primari, cămătari etc.), prezenţa populaţiei
străine, posibilităţile economice precare ale ţăranilor şi starea de ignoranţă a
acestora. În privinţa atitudinii sătenilor, aceasta a variat de la indiferenţă şi
neîncredere (Bâlca, Bogdăneşti, Buhoci, Oneşti, Scurta etc.) la entuziasm,
acceptare şi încredere în viitorul acestora (Caşin, Dofteana, Dărmăneşti,
Sascut, Valea Seacă, Podu Turcului, Tescani etc.). Convingerea sătenilor că
aceste instituţii reprezentau modalitatea cea mai sigură de emancipare
rezultă, în primul rând, din „multele foloase aduse”: creşterea numărului de
vite, cumpărarea de pământ, construirea de case, dotarea şcolilor, ajutorarea
celor săraci, aprovizionarea cu cereale şi alte mărfuri la preţuri mici etc. În
acelaşi timp, influenţa binefăcătoare a băncilor a determinat reducerea
„numărului împrumutaţilor aiurea cu dobânzi mari”, a contribuit la
dezvoltarea spiritului de economie manifestat, între altele, prin „depopularea
cârciumelor”, precum şi la schimbarea mentalităţii cămătarilor care, treptat,
au devenit membri ai acestor instituţii.
Nu putem încheia acest capitol fără a aminti numele învăţătorilor care, cu
multe sacrificii şi total dezinteresaţi, dar convinşi de misiunea lor de luminători
ai neamului, au făcut din băncile populare singura modalitate avantajoasă de
creditare a gospodăriilor săteşti: Gh. Toderiţă (Buhoci), M. Alexandrescu
(Băseşti), N. Matei (Bogdăneşti), N. Pâslaru (Caşin), D. Mihăilescu (Cleja),
36
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Tescani, d. 1/ 1908, f. 17-24.
37
Idem, d. 1/ 1913, f.63.
38
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Berzunţi, d. 1/ 1914, f. 57.
188 Cornelia Cucu
C. Boureanu (Dărmăneşti), Gh. Postoiu (Filipeni), N. Iordan (Orbeni), Gh.

Şentea (Racova), M. Vasiliu (Moineşti), C. Bobârnac (Răcăciuni), Gh. Costică
(Tescani), M. Balaban (V. Seacă) etc. Alături de aceştia, în multe localităţi,
s-au aflat şi preoţii, precum: I. Hanganu (Băhnăşeni), T. Dospinescu
(Băseşti), I. Tudorache (Bogdana), I. Pâslaru (Caşin), Graţian Carpaţi (Cleja),
Al. Antohi (Lucăceşti), Gh. Gruia (Răcăciuni), G. Roman (V. Seacă), T. Zota
(Tescani) etc.
Alte forme de cooperaţie sătească

Înfiinţarea băncilor populare a reprezentat primul pas, şi cel mai greu,
în direcţia mişcării cooperatiste, acestea devenind, ulterior, un sprijin real
pentru noi forme de asociere care trebuiau „să scoată ţăranul din mâna
cămătarilor, samsarilor şi speculanţilor ce trăiau pe spinarea lui şi-i storceau
cea mai mare parte din modestul lui câştig”. În Circulara către învăţătorii
săteşti, din 16 august 1904, ministrul Instrucţiunii Publice, S. Haret, aprecia
că „tovărăşiile ţărăneşti erau cel mai puternic mijloc pentru îmbunătăţirea
stării materiale a populaţiei rurale”, întrucât, aceste asociaţii se puteau
realiza uşor pornind de la nevoile locale, mijloacele existente şi aspiraţiile
sătenilor. „Omul Şcoalelor” considera că pe lângă obştile pentru arendare
sau cumpărare de moşii, cultivarea unui teren în mod raţional, exploatarea
pădurilor sau plantarea râpilor, cele mai potrivite „tovărăşii ţărăneşti” erau
cooperativele pentru vânzarea în comun a produselor agricole şi ale
industriei casnice (grâu, porumb, fructe, păsări, ouă, lapte, brânză, unt etc.)
întrucât răspundeau nevoilor comunităţii locale, erau uşor de realizat,
dădeau rezultatele cele mai bune şi contribuiau, în acelaşi timp, la
dezvoltarea agriculturii. Ministerul Instrucţiunii Publice şi Casa Centrală a
Băncilor Populare au sprijinit aceste asociaţii prin intermediul unor
învăţători, cunoscători în materie, care „au umblat prin sate propagând ideea
şi dând sfaturi practice celor ce voiau să înfiinţeze asemenea asociaţii”39. De
menţionat că, învăţătorilor şi preoţilor, ca „sfătuitori, luminători şi
diriguitori în înfiinţarea de tot felul de cooperative săteşti”, le era interzis a
susţine comerţul cu băuturi spirtoase deoarece „chemarea lor era de a se
opune lăţirii viciului beţiei şi nu de a îndemna la consumaţie”40.
Prima formă de asociere sătească, de acest gen, a fost Magazinul de
Consum „Progresul Ţăranilor” constituit, la 1 noiembrie 1900, pe lângă
Banca Populară „Uzul” din Dărmăneşti. Cooperativa, care funcţiona cu
39
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Blăgeşti, d. 1/ 1904, f. 12-13.
40
Idem, fond Şcoala Generală Bogdana, d. 1/ 1907, f. 34.
două secţii – raionul „cu toate lucrurile trebuitoare săteanului” şi hambarul

pentru cereale, şi-a început activitatea cu un capital de 12.055 lei, luat de la
respectiva bancă, reprezentând 20% din depunerile celor 188 de membri.
Prin înfiinţarea acestui magazin s-a urmărit un dublu scop: 1. înlăturarea
cămătăriei şi a speculanţilor străini întrucât „sătenii erau înlesniţi cu produse
ieftine şi de bună calitate”; 2. aprovizionarea românilor transilvăneni din
satele limitrofe, aflate sub stăpânire austro-ungară, cu cereale întrucât
comuna Dărmăneşti „era situată la poalele munţilor, lângă hotarul ţării”.
Această iniţiativă s-a bucurat de un mare suces, atât pe plan local, cât şi la
nivel naţional, „învăţătorii din diferite judeţe solicitând, zilnic, explicaţiuni
de modul cum trebuie să înfiinţeze asemenea bănci cu magazin de consum41.
La Blăgeşti, în 1908, s-au pus bazele unei societăţi de producţie şi
consum care urmărea valorificarea laptelui, numită Cooperativa de Lăptărie
„Bistriţa-Blăgeşti”, condusă de învăţătorul M. Lapteş cu sprijinul specializat
al agronomului L. Velovan. În 1916, cooperativa număra 72 de membri şi
avea un capital de 3.000 lei42. De menţionat că, pe lângă această asociaţie
sătească a funcţionat şi „o şcoală de agricultură cu aplicaţie la lăptărie”
pentru care, în 1911, învăţătorul solicita Ministerului Instrucţiunii „trecerea
pe cheltuiala statului”43. De asemenea, între anii 1910-1916, a funcţionat
Obştea „Muntele” constituită pentru arendarea moşiei Epitropiei „Sf. Spiridon”
din localitate. De altfel, activitatea învăţătorului M. Lapteş a beneficiat de
cele mai bune aprecieri din partea reprezentantului Ministerului
Instrucţiunii, P. Volănescu – inspector al activităţii extraşcolare, care, cu
ocazia inspecţiei din 16 aprilie 1915, menţiona: „Dl. M. Lapteş s-a pus în
serviciul ridicării satului său şi a atins cele mai binefăcătoare rezultate. A
înfiinţat, şi conduce, banca populară, obştea de arendare de moşie şi
cooperativa de lăptărie care, toate, varsă mari binefaceri populaţiei. Aceste
acţiuni aduc mari foloase şi fiecare coltişor al satului laudă opera bunului
învăţător pentru care şi eu îi aduc mulţumiri şi distinse laude. Plec foarte
mulţumit şi duc autorităţii şcolare superioare plăcuta veste că pe valea
Bistriţei, într-un sat de peste 600 ţărani, am dat de un inimos învăţător care
ştie să-şi facă datoria nu numai în şcoală ci desăvârşeste o completă operă:
41
„Anuarul...1901”, p. 14-30. La 30 decembrie 1900, magazinul dispunea de un capital de
24.610 lei investit în: marfă – 14.433 lei; mobilier – 466 lei; vase pentru depozitare – 358
lei; hambar pentru cereale – 1.052 lei; cantina minei de cărbune „Sălătruc” – 394 lei; barăci
pentru iarmaroc – 364 lei; datorii de încasat – 7.055 lei; numerar în casă – 488 lei.
42
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Nr. 1 Blăgeşti, d. 1/ 1915, f. 43, 49.
43
Idem, d. 1/ 1910, f. 84, 103.
190 Cornelia Cucu
fericirea, sub toate raporturile, a satului ce i s-a încredinţat”44.

În localitatea Coţofăneşti, cu sprijinul învăţătorului Gh. Dumitrescu, s-
a constituit Obştea „Unirea”, în 1907, care reunea sătenii din Coţofăneşti,
Cornăţel şi Urecheşti pentru arendarea unei moşii ce aparţinea Epitropiei
„Sf. Spiridon”. În 1908, respectiva asociaţie avea 227 membri, un capital de
3.550 lei, făcea operaţiuni pentru suma de 11.874 lei şi avea un impact
major asupra comunităţii: „sătenii nu mai sunt exploataţi de arendaşi,
prăjina de loc arabil costă între 0,25-0,75 lei şi nu 0,80-1,20 lei iar plata unei
vite la păşunat este de 7 lei pe an şi nu de 20 lei pe 6 luni”. De asemenea, în
1908, s-a înfiinţat Cooperativa de Consum „Furnica” care avea un dublu
scop: a. cumpărarea şi vânzarea obiectelor necesare pentru consum, în
condiţii avantajoase, prin îndepărtarea intermediarului dintre producător şi
consumator; b. încurajarea sătenilor în direcţia valorificării produselor din
gospodăria proprie. După jumătatea de an, societatea era în plină dezvoltare
având 21 de membri şi un capital de 2.190 lei45.
Prin eforturile învăţătorului C. Bobârnac, la Răcăciuni s-au înfiinţat
mai multe asociaţii săteşti, precum: magazin de consum, brutărie, societate
de temperanţă şi societate de exploatare a pădurilor. Pe 15 noiembrie 1908,
revizorul şcolar Toma Tăbuş constata următoarea situaţie: magazinul de
consum – marfă adusă de 44.553 lei, marfă vândută de 38.404 lei; brutăria –
cheltuieli de 35.022 lei, încasări de 33.452 lei46.
La Lucăceşti, a funcţionat Societatea „Unirea”, timp de 9 ani, prin
intermediul căreia „au fost cumpărate 48 fălcii de pământ de arătură şi fânaţ,
din proprietatea Ruxandei Costachi Ghindare, cu preţul total de 51.800 lei”.
Tot aici, prin stăruinţa învăţătorului I. Susanu, în 1907, s-au pus bazele
Cooperativei Forestiere „Petrosul” care, treptat, s-a transformat într-o mică
fabrică de cherestea extinsă, după Primul Război Mondial, la nivel naţional
prin deschiderea unui depozit la Călăraşi, jud. Ialomiţa (azi Călăraşi)47. De
asemenea, pe 14 martie 1909, învăţătorul I. Făiniţă a pus bazele unei brutării
„arătând sătenilor însemnătatea şi foloasele unei astfel de asociaţii”48.
Asemenea „tovărăşii ţărăneşti” s-au înfiinţat, prin strădania
învăţătorilor, în multe alte localităţi ale judeţului, precum: Băseşti, Bâlca,
Berzunţi, Borşani, Buhoci, Faraoani, Filipeni, Grigoreni, Moineşti, Onceşti,
Pustiana, Tamaşi, Tazlău, Tescani, Valea Rea, Valea Seacă, Văsieşti etc.
44
Idem, d. 3/1893, f. 48.
45
Idem, fond Şcoala Generală Coţofăneşti, d. 1/ 1908, f. 47, 53-54, 279.
46
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Răcăciuni, d. 4/ 1894, f. 37, 45.
47
Al. Antohi, op.cit., p. 88-89.
48
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Nr. 3 Moineşti, d. 1/ 1909, f. 153.
De menţionat că, unii învăţători din judeţul Bacău (M. Vasiliu –

Moineşti, Gh. Mircea – Moineşti, G. Agapie – Comăneşti, Eugen Tisescu –
Letea) erau membri ai Societăţii Cooperative Române „Furnica”, înfiinţată
în 1901, care avea un dublu scop: a. înfiinţarea unei librării în Bucureşti cu
sucursale în comunele rurale; b. editarea cărţilor şcolare de curs primar şi a
broşurilor populare necesare vieţii culturale a săteanului49.
Situate în cadrul cooperaţiei săteşti pe locul al doilea, în urma băncilor
populare cu sprijinul cărora s-au putut înfiinţa şi dezvolta, obştile pentru
arendare sau cumpărare de pământ, societăţile pentru exploatarea pădurilor,
cooperativele de consum, brutăriile, lăptăriile etc., conduse cu dibăcie şi
responsabilitate de învăţători, au contribuit la îmbunătăţirea stării materiale
a populaţiei rurale reuşind „să scoată ţăranul din mâna cămătarilor,
samsarilor şi speculanţilor”.
Activitatea de îndrumare şi control

Funcţionarea băncilor populare şi a celorlate forme de cooperaţie
sătească, potrivit Legii asupra băncilor populare săteşti, din 28 martie 1903,
era permanent monitorizată de Casa Centrală a Băncilor Populare şi
Cooperativelor Săteşti care „avea rolul de a le ajuta şi supraveghea”.
Verificarea activităţii era realizată de un personal specializat – inspectori,
controlori şi agronomi, fiecare formă de asociere urmând a fi inspectată, cel
puţin de două ori pe an, „în toate amănuntele gestiunii sale”. În această
activitate s-a implicat şi Ministerul Instrucţiunii Publice prin agenţii săi
specializaţi şi revizorii şcolari judeţeni care, cu ocazia controalelor efectuate
în şcoli, verificau şi activitatea acestor instituţii50.
În stadiul actual al cercetării, nu deţinem informaţii privind
verificările efectuate de controlorii Casei Centrale (N. Arghir, I. Rusu,
Şt. Nedelcu, I. Morărescu), ci doar cele oferite de revizorii şcolari din judeţ.
Procesele-verbale încheiate, cu ocazia inspecţiilor efectuate, scot în evidenţă
eforturile dascălilor pentru transformarea „tovărăşiilor ţărăneşti”, în primul
rând a băncilor populare, în nişte instituţii rentabile pentru progresul
comunităţilor respective: „Învăţătorul Gh. Costică munceşte cu mult zel,
pentru ridicarea stării economice a sătenilor, înfiinţând o societate
economică care merge foarte bine. Meritul este numai al său şi autoritatea
şcolară va lua notă de activitatea şi zelul ce depune” (Tescani, 27 februarie
49
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Zemeş, d. 1/ 1900, f. 169-170. Se înfiinţau librării doar
în localităţile în care existau bănci populare şi zece acţiuni ale societăţii (o acţiune = 25 lei).
50
S. Haret, Rostul…, p. 807-809.
192 Cornelia Cucu
1902, I. Grigoriu)51; „Gh. Toderiţă conduce excelent societatea de economie

pentru care autoritatea şcolară îi aduce mulţumiri” (Buhoci, 4 februarie
1904, P.E. Stoica)52; „În urma recomandaţiunei noastre, Ministerul
Instrucţiunii aduce mulţumiri d-nului Gh. Chirnoagă pentru osteneala şi
modul conştiincios cu care a condus şi conduce banca populară din
localitate” (Poduri, 15 octombrie 1904, P.E. Stoica)53; „Activitatea
învăţătorului C. Bobârnac este foarte mare şi în afară de şcoală. Gospodar
model, el conduce magazinul de consum, brutăria, banca populară şi
societatea de temperanţă. Astfel de dascăli, care muncesc dezinteresat
pentru binele sătenilor, merită toată lauda” (Răcăciuni, 15 noiembrie 1908,
T. Tăbuş)54. Inspecţiile efectuate au constituit, în acelaşi timp, un prilej de
impulsionare a mişcării cooperatiste acolo unde se desfăşura cu dificultate:
„Învăţătorul va pune toate stăruinţele pentru înfiinţarea unei bănci şi
încrezător în priceperea şi hărnicia sa nu mă îndoiesc că în curând aceasta va
lua fiinţă” (Ciutureşti, 24 septembrie 1903)55; „Capitalul băncii populare,
fiind mic, ar trebui să se contopească cu băncile de pe lângă şcoalele vecine”
(Berbinceni, 15 ianuarie 1908, T. Tăbuş)56. De asemenea, „din dorinţa de a
pune aceste instituţii pe o cale solidă”, revizoratul şcolar a remediat unele
deficienţe, ca cele de la Dămieneşti, obligând conducerea băncii să ia o serie
de măsuri, precum: publicarea bugetului, calcularea dividendelor, corectarea
neregulilor existente în gestionarea poliţelor, respectarea graficului
întrunirilor, întocmirea documentaţiei necesare pentru a lucra cu Casa
Centrală etc.57.
Îndrumări privind modul de constituire şi funcţionare a diverselor
asociaţii sătesti erau date şi cu ocazia unor activităţi organizate, periodic, de
autoritatea şcolară judeţeană, precum: conferinţele generale ale cadrelor
didactice, cercurile culturale, şcolile de adulţi etc. Astfel, cu prilejul
conferinţelor generale, din aprilie 1904, pe lângă subiectele legate de
predarea unor obiecte de învăţământ (limba română, geografie) s-a dezbătut
şi „chestiunea băncilor populare”58. La Valea Seacă, învăţătorul M. Balaban,
în conferinţa susţinută la cercul cultural, în faza premergătoare înfiinţării
51
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Tescani, d. 7/ 1893, f. 16.
52
Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d. 1/ 1893, f. 25.
53
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Prohozeşti, d. 40/ 1904, f. 92.
54
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Răcăciuni, d. 4/ 1894, f. 37.
55
Idem, fond Şcoala Generală Ciutureşti, d. 1/ 1894, f. 15.
56
Idem, fond Şcoala Generală Berbinceni, d. 2/ 1894, f. 11, 16.
57
Idem, fond Şcoala Generală Dămieneşti, d. 1/ 1903, 44-45, 54.
58
Idem, fond Şcoala Generală Caşin, d. 1/ 1903, f. 39.
băncii populare, s-a străduit să convingă auditoriul (învăţători, autorităţi

locale, săteni etc.) că: „Banca rurală este o întovărăşire a oamenilor, cu
scopul de a-i ajuta cu bani pe cei ce au nevoie, fiind vrăjmaşa cămătarilor şi
speculanţilor”59. La Secuieni, V. Cosmescu a susţinut conferinţa Importanţa
băncilor populare „lămurind cele spuse prin câte o istorioară pentru ca
sătenii să înţelegă că tovărăşiile, de orice fel, sunt folositoare, mai ales
tovărăşiile de bani”60. De menţionat că, în anul şcolar 1905-1906, toate
cercurile culturale din judeţ au dezbătut tema: Istoricul băncilor populare –
etape, starea actuală, rezultate şi propuneri61. De asemenea, înfiinţarea şi
progresul Băncii „Bistricioara”, din Gârleni, s-au datorat învăţătorului Gh. Rusu
care, în cadrul şcolii de adulţi, „a vorbit permanent despre foloasele
societăţii economice în care locuitorii nu prea aveau încredere”62.
Un rol important în pregătirea celor implicaţi în această activitatea l-au
avut congresele băncilor populare63, întâlnirile periodice cu reprezentanţii
Casei Centrale, întrunirile anuale ale casierilor „pentru uniformitatea
întocmirii bilanţurilor”, precum şi dotarea bibliotecilor săteşti cu lucrări
adecvate: Călăuză pentru înfiinţarea şi conducerea băncilor populare şi
Statutele societăţilor de economie de Gh. Dumitrescu-Bumbeşti, Studiu
introductiv asupra băncilor populare de Gr. şi I. Pătrășcoiu, Societăţi
cooperative, comerciale şi industriale de C. Brudariu, „Anuarul băncilor
populare din România”; „Curierul băncilor populare”, „Albina” etc.
Abordând problema mişcării cooperatiste săteşti cu multă
responsabilitate şi bazându-se pe experienţa acumulată, învăţătorii băcăuani
au propus Ministerului Instrucţiunii Publice şi Casei Centrale o serie de
soluţii care, în concepţia lor, urmau să asigure progresul diverselor forme de
asociere şi bunăstarea săteanului. Astfel, N. Pâslaru (Caşin) susţinea
necesitatea unei legislaţii care „să ofere garanţii ţăranului pentru a-şi plasa,
fără ezitare, micile lui economii”, prin: control riguros din partea
ministerului şi a societarilor; impozit sub 2% din profit; scutirea de taxă a
împrumuturilor mici şi a formalităţilor de urmărire a datornicilor; limitarea
împrumuturilor la sume moderate (10-200 lei); dobânzi avantajoase la
59
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Valea Seacă, d. 1/ 1901, f. 12, 14-16.
60
Idem, fond Şcoala Generală Berbinceni, d. 1/ 1904, f. 97, 102.
61
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Berzunţi, d. 3/ 1905, f. 4, 26.
62
Idem, fond Şcoala Generală Gârlenii de Sus, d. 1/ 1905, f. 44-45, 61.
63
Gr. Grigorovici, op.cit., p. 80. La spectacolul organizat cu prilejul congresului de la
Bacău, 19-21 mai 1905, Şcoala de Băieţi Nr. 2 a prezentat batalionul micilor dorobanţi care
l-a impresionat, în aşa măsură, pe M. Vlădescu, ministrul Instrucţiunii Publice, încât „a dat
ordin ca astfel de batalioane să se înfiinţeze în toate şcolile din ţară”.
194 Cornelia Cucu
depuneri şi împrumuturi; sprijin din partea autorităţii comunale64. M.

Balaban (Valea Seacă) considera că „într-un mediu fără cultură şi fără atari
precedente, cum era cel sătesc, o serie de restricţiuni erau indispensabile”, şi
anume: consilierii comunali să devină, în mod obligatoriu, membri ai băncii
locale „spre a da un exemplu celor ce stau pe gânduri”, iar eliberarea unor
acte (vânzare/cumpărare, moştenire, căsătorie etc.) să fie condiţionată de
aceeaşi clauză65. Gh. Oancea (Berzunţi) propunea ca „judeţele să aibă
controlor propriu care să rămână, în fiecare comună, cel puţin o săptămână
spre a orienta şi da explicaţiuni conducătorilor de bănci care, în general, n-au
cunoştinţe serioase de contabilitate”66. Învăţătorul Gh. Toderiţă (Buhoci)
considera ca fundamentală implicarea dascălilor în acţiunea de „luminare a
minţii şi sufletului ţăranului”, întrucât ignoranţa sătenilor, care „nu vedeau
ce mare înrâurire poate aduce o societate economică”, constituia un obstacol
important în activitatea băncilor populare67.
Întrucât activitatea didactică „suferea din cauza amestecului
învăţătorilor, în prea mare măsură, în conducerea cooperaţiilor populare”,
Ordinului Ministerului Instrucţiunii Publice nr. 92815, din 27 noiembrie
1913, stabilea că „apostolii culturii trebuiau redaţi şcoalei în interesul
învăţământului”. Drept urmare, se interzicea funcţionarea acestor instituţii în
incinta şcolilor, iar învăţătorii erau obligaţi să renunţe la funcţia de casier,
rămânând a executa, temporar, „operaţiunile mai grele care cereau multă
pricepere (încheierea bilanţului, calcularea dobânzii, trecerea în jurnal etc.)
dar care nu necesitau prezenţa lor permanentă”68. Chiar dacă s-au conformat
respectivei decizii, dascălii au considerat această măsură drept un pericol
pentru evoluţia ulterioară a mişcării cooperatiste şi o lovitură dată
iniţiatorilor: „Banca funcţionează în local propriu, are un personal specializat,
pregătit în decursul timpului, iar controlul operaţiunilor băneşti şi supravegherea
ei le fac în orele libere de ţinerea cursurilor şcoalei” (Gh. Costică, Tescani)69;
„În conducerea băncii, m-am silit să realizez nobilul şi adevăratul scop ce se
urmăreşte prin această instituţie, înavuţirea şi educaţia economică a
săteanului, fără a neglija interesele învăţăturii; voi demisiona din calitatea de
casier după încheierea definitivă a bilanţului şi gestiunii deoarece mi-am
64
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Caşin, d. 1/ 1902, f. 31.
65
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Valea Seacă, d. 1/ 1901, f. 1, 8, 31, 41.
66
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Berzunţi, d. 3/ 1905, f. 11, 14.
67
Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d. 1/ 1912, f. 89-91, 95.
68
Idem, fond Şcoala Generală Bălca, d. 1/ 1913, f. 26.
69
Idem, fond Şcoala Generală Tescani, d. 1/ 1911, f. 25.
angajat cinstea, averea şi viitorul în această bancă” (Gh. Toderiţă, Buhoci)70;

„Sufletul băncii e făuritorul ei, iar lipsa acestuia e ca mama cea răutăcioasă
şi vitregă faţă de copiii rămaşi orfani” (I. Ercuţă, Tg. Trotuş)71. Întrucât
măsură a afectat activitatea băncilor „punându-le în neputinţă de a mai
funcţiona şi paralizând întreaga mişcare cooperativă”, în 1914, Ministerul
Instrucţiunii Publice revine asupra acestei decizii care rămânea în vigoare
doar acolo unde dascălii „puteau renunţa la casieriile cooperaţiilor săteşti,
fără primejdie pentru mişcarea economică, şi unde funcţia de casier nu îi
sustrăgea de la îndeplinirea datoriei faţă de şcoală”72.
Concluzie
Adevărate instituţii de credit ale ţăranilor, „înfiinţate în localitatea lor,
cu banii lor şi administrate de ei”, băncile populare reprezintă primele forme
de cooperaţie sătească. Izvorate din realităţile satului românesc, ele au
contribuit la ridicarea ţărănimii prin ea însăşi, pe căile cele mai liniştite,
sigure şi lesnicioase, asigurând fondurile neasigurate micilor gospodării
ţărăneşti de către instituţiile de finanţare şi creditare a agriculturii (Creditul
Funciar Rural, Casele de Credit Agricol sau Creditul Agricol). Fiind
organizate sub forma unor cooperative de credit, bazate pe ideea de
cooperare şi întrajutorare, acestea au furnizat împrumuturi ieftine pentru
ţărani şi celelalte forme de asociere sătească, pe termen scurt, cu o dobândă
avantajoasă. Învăţătorii băcăuani, adevăraţi luminători, îndrumători şi
sfătuitori, au servit cu zel şi abnegaţie ideea cooperatistă înfiinţând, în
comunităţile în care îşi desfăşurau activitatea, bănci populare, obşti de
arendare/cumpărare de pământ, societăţi de exploatare a pădurilor, magazine
de consum, brutării, lăptării etc. care au asigurat bunăstarea gospodăriilor
săteşti, experienţă ce ar putea fi valorificată, cu succes, şi în zilele noastre.
70
Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d. 1/ 1913, f. 46, 47, 49.
71
Idem, fond Şcoala Generală Tg. Trotuş, d. 1/ 1914, f. 96.
72
Ibidem, f. 135, 138. Învăţătorul I. Ercuţă, de la Tg. Trotuş, raporta revizoratului că: „La
retragerea mea din bancă, membrii au cerut lichidarea şi numai după revenirea mea, în
calitate de contabil, spiritele s-au liniştit, încrederea le-a revenit şi banca îşi urmează cursul
cu spor şi râvnă pentru a ei creştere”.
INSTITUIREA PROTECTORATULUI FRANCEZ ÎN MAROC
Viorel Cruceanu
L’instauration du protectorat français au Maroc

Résume
L’évolution du Maroc, au début du XXème siècle, a été marquée par deux

crises majeures à travers les relations internationalles: la crise du Tanger (le 31
mars 1905) et la crise d’ Agadîr (le 1er juillet 1911). Les deux crises menaçaient
de provoquer un embrasement général franco-allemand. L’attitude énergique de la
Grande Bretagne et de la Russie a améné les deux Puissances à la raison. Par
consequent, ells ont choisi de négocier. Ainsi, par la voie diplomatique, la France
a adouci l’Allemagne et, finallement, elle a réussi à imposer son protectorat au
Maroc, par le Traité de Fès (signé le 30 mars 1912).
Mots-clés: Maroc, protectorat, Lyautey, France, Moulay Hafid.

Cuvinte cheie: Maroc, protectorat, Lyautey, Franţa, Moulay Hafid
Cele două crize marocane, cunoscute sub numele de „Criza

Tangerului” (31 martie 1905), respectiv „Criza Agadîrului” (1 iulie 1911),
au acutizat raporturile, deja complicate, dintre Franța și Germania. Mai
mult, tensiunea acumulată în relațiile franco-germane punea în pericol chiar
pacea mondială, și așa destul de șubredă. Intervenția diplomatică a Marii
Britanii, plină de energie, a dovedit soliditatea Antantei Cordiale (încheiată
pe 8 aprilie 1904), descurajând astfel apetitul belicos al împăratului Wilhelm
al II-lea. Așa s-a ajuns la semnarea, pe 4 noiembrie 1911, a „Convenției
dintre Franța și Germania privind Marocul”, ce netezea calea impunerii
protectoratului francez în regatul nord-african. Însă, având în vedere şi
experienţa anterioară cu Tunisia (1881-1883), unde lucrurile nu s-au aşezat
prea lejer, autorităţile din Hexagon au fost extrem de prudente. Prin urmare,
s-a dat prioritate respectării „principiilor de drept internaţional”1, conform
cărora instituirea protectoratului trebuia să se bazeze pe o convenţie specială
„între statul protector şi statul protejat”2. De aceea, încă de pe 17 octombrie
1911, şeful de la Quai d’Orsay, Justin de Selves, îl anunţa pe sultanul
1
E. Rouard de Card, Traités et accords concernant le protectorat de la France au Maroc,
Paris, A. Pedone-J. Gamber, 1914, p. 33.
2
Ibidem.
Instituirea protectoratului francez în Maroc 197
Moulay Hafid despre parafarea, în urmă cu şase zile, a „Convenţiei franco-

germane privind Marocul”. În scrisoarea lui de Selves se preciza că „situaţia
tulbure din Imperiul şerifian din ultimele luni (...) a determinat guvernele
francez şi german să examineze condiţiile prin care ar trebui să se realizeze
opera de pacificare şi progres, prevăzută în Actul de la Algeciras”3. După ce
anunţa pe sultan că „între cele două guverne s-a ajuns la o înţelegere”4 (al cărei
text a fost anexat misivei), de Selves ţinea să cosmetizeze rolul ţării sale în
regat, insistând că remarcabila „colaborare a Franţei (...) răspunde necesităţilor
interne şi externe ale Marocului (...), ea având scopul să favorizeze dezvoltarea
administraţiei şerifiene şi progresul economic al Imperiului”5. Invocând sensul
învoielii cu Germania, ministrul aprecia că, de acum înainte, guvernul francez
este decis „să întărească prestigiul şi autoritatea tronului imperial”6, să menţină
prerogativele sultanului „în conformitate cu tradiţiile dinastiei”7, să
„reorganizeze finanţele marocane”8 şi „să respecte cu rigoare religia poporului
musulman [al Marocului]”9. Destinatarul scrisorii, Moulay Hafid, a înţeles că
prin acordul franco-german soarta imperiului şerifian era pecetluită. Resemnat,
el i-a răspuns lui de Selves pe 6 noiembrie 1911. În egală măsură şi ipocrit,
suveranul marocan se declara impresionat de „prietenia sinceră pe care
Guvernul Republicii o manifestă în ce priveşte [Marocul]”10. Folosind
pronumele imperial, Moulay Hafid anunţa „adeziunea noastră”11 la acordul
franco-german, văzut ca „o garanţie pentru prosperitatea Imperiului nostru şi
pentru progresul său pe calea civilizaţiei moderne”12. Disponibilitatea sa era
însoţită de speranţa deşartă că şi Franţa va fi inspirată de „un sentiment reciproc
de loialitate şi bună credinţă”13.
Supleţea sultanului şi ratificarea Convenţiei din 4 noiembrie 1911 de
către Marile Puteri au permis finalizarea „problemei marocane” în sensul
3
Documents Diplomatiques Français (1871-1914), 2e série (1901-1911), tome XIV (1er
juillet-4 novembre 1911), Paris, Imprimerie Nationale, 1955, doc. no. 447, p. 665 (în
continuare DDF).
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
Ibidem, p. 666.
10
DDF (1871-1914), 3e série (1911-1914), tome I (4 novembre 1911-7 février 1912), Paris,
Imprimerie Nationale, 1929, doc. no. 27, p. 38.
11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
Ibidem; vezi şi Documents Diplomatiques. Affaires du Maroc, tome VI, 1910-1912,
Paris, Imprimerie Nationale, 1912, doc. no. 657, p. 644.
198 Viorel Cruceanu
dorit de Franţa. Astfel, la începutul primăverii lui 1912, guvernul de la Paris

a trimis la Fès o misiune abilitată „să negocieze, direct cu sultanul, un tratat
menit să fixeze principalele baze ale protectoratului”14. Misiunea era
condusă de ministrul Franţei la Tanger, Regnault. Sosit la Fès pe 24 martie,
el a inaugurat trei runde de negocieri succesive cu sultanul (27, 28 şi 29
martie). Discuţiile s-au finalizat pe 30 martie când, cei doi au semnat
Tratatul de la Fès. Alcătuit din nouă articole, documentul avea ca sursă de
inspiraţie tocmai Convenţia franco-germană privind Marocul. Prin urmare,
Art. 1 stipula că «Guvernul Republicii Franceze şi cel al Majestăţii Sale
Sultanul sunt de acord pentru a institui în Maroc un nou regim bazat pe
reformele administrative, juridice, şcolare, economice, financiare şi militare
pe care Guvernul francez le consideră utile pentru [întreg] teritoriul
marocan»15. În continuare, Art. 1 dădea garanţii conform cărora «acelaşi
regim va apăra statutul religios, respectul şi prestigiul tradiţional al
Sultanului», va asigura «exercitarea credinţei musulmane şi funcţionarea
instituţiilor religioase tradiţionale» şi va proceda la «organizarea unui
Makhzen şerifian reformat»16. Apoi, Art. 2 relua, aproape identic,
prevederile articolului omolog al Convenției din 4 noiembrie: «Majestatea
Sa Sultanul admite că, de acum înainte, Guvernul francez poate proceda,
după prevenirea Makhzenului, la ocuparea militară a teritoriului marocan,
dacă aceasta va fi necesară pentru menținerea ordinii și asigurarea
siguranței tranzacțiilor comerciale; [de asemenea], acesta poate exercita
orice acţiune de poliţie pe teritoriul şi în apele marocane»17. După ce Art. 3
menţiona angajamentul francez de a proteja pe sultan «împotriva oricărei
ameninţări la adresa persoanei sale sau a tronului»18, Art. 4 insera, într-o
manieră extrem de discretă, cuvântul protectorat. Aşadar, el preciza că
«Măsurile cerute de noul regim de protectorat vor fi promulgate, la
propunerea Guvernului francez, de Majestatea Sa Sultanul, sau de
autorităţile cărora le va delega puterea»19. Cheia de boltă a tratatului o
reprezenta Art. 5, care consemna că «Guvernul francez va fi reprezentat pe
lângă Majestatea Sa şerifiană de un Comisar rezident general, depozitarul
întregii puteri a Republicii în Maroc (...)». În continuare, se preciza foarte
14
E. Rouard de Card, op.cit., p. 33.
15
Cf. DDF III, tome II (8 février-10 mai 1912), Paris, Imprimerie Nationale, 1931, doc. no. 278,
p. 278.
16
Ibidem.
17
Ibidem.
18
Ibidem.
19
Ibidem, p. 279.
limpede cine era adevăratul stăpân: «Comisarul rezident general va fi

singurul intermediar al Sultanului pe lângă Reprezentanţii străini, dar şi în
raporturile pe care aceşti Reprezentanţi le întreţin cu Guvernul marocan
(...). El va avea puterea de a aproba şi promulga, în numele Guvernului
francez, toate decretele emise de Majestatea Sa şerifiană»20. În acelaşi
registru, Art. 6 (ce relua Art. 3 al Convenţiei franco-germane) stabilea că
«Agenţii diplomatici şi consulari ai Franţei vor fi însărcinaţi cu
reprezentarea şi protecţia supuşilor şi intereselor marocane în
străinătate»21. Mai mult, el consacra pierderea politicii externe
independente a regatului din nord-vestul Africii: «Majestatea Sa Sultanul se
angajează să nu încheie niciun act cu caracter internaţional, fără
aprobarea prealabilă a Guvernului Republicii Franceze»22.
Comportamentul lui Moulay Hafid, din lunile premergătoare aprobării
tratatului, proba o însemnată doză de fatalism. Încă din ziua parcurgerii
scrisorii lui de Selves, el şi-a manifestat dorinţa de a abdica (gest oficializat
pe 12 august 1912). Abdicarea marca o recunoaştere tacită a eşecului său în
tentativa de a se sustrage ingerinţelor externe. De altfel, Moulay Hafid îşi
explica decizia într-un interviu acordat ziarului Le Temps (primul interviu
acordat de un rege marocan presei străine). În acest sens el declara: «Nu
sunt şi nu voi putea fi un sultan al Protectoratului. Este în contradicţie cu
întregul meu trecut şi cu dorinţa mea de libertate şi independenţă. Să nu
uităm că eu m-am ridicat în calitate de apărător al ţării mele împotriva
oricărei forme de intruziune externă. Nu pot accepta un jug străin împotriva
căruia m-am ridicat»23. Asumându-şi semnarea Tratatului din 30 martie
1912, Moulay Hafid sugera că, dintre toate relele, a ales răul cel mai mic:
«Am consimţit, de bună voie, să las ca ţara mea să fie ghidată de către
Franţa, care este o naţiune puternică şi înţeleaptă»24.
Moulay Hafid l-a desemnat ca succesor pe fratele său vitreg, Youssef
(al şaselea fiu, şi ultimul, al lui Hassan I). Youssef era antiteza lui Hafid,
remarcându-se prin moderaţie şi toleranţă. Chiar şi mai vechea noastră
cunoştinţă, Abd el-Aziz, îşi exprima simpatia faţă de noul suveran, pe care-l
considera „inteligent şi deschis”25, concluzionând: «ar fi un excelent
20
Ibidem.
21
Ibidem.
22
Ibidem; vezi textul tratatului în P. Albin, Les Grands Traités Politiques. Recueil des principaux
textes diplomatiques depuis 1815 jusqu’à nos jours, Paris, Félix Alcan, 1923, p. 579-581.
23
Vezi lintegral.over-blog/article-protectorat-français-au-maroc-la-france-et-le-sultan-65492356.html
24
Ibidem.
25
DDF II, tome XII (9 février 1909-26 octobre 1910), Paris, Imprimerie Nationale, 1954,
doc. no. 237, Annexe, p. 330.
200 Viorel Cruceanu
sultan»26! Într-adevăr, cu Moulay Youssef (1912-1927) şi cu primul

Rezident General francez, generalul Hubert Lyautey, Marocul a intrat într-o
nouă etapă a istoriei sale.
Lyautey a fost numit în funcţie pe 28 aprilie, într-un context foarte
complicat: aflând de semnarea tratatului cu Franţa, populaţiile locale s-au
răsculat. Astfel, triburile din jurul Fèsului au proclamat „războiul sfânt”27,
au împresurat capitala şi au încercat să-l detroneze pe Moulay Hafid. Foarte
repede răscoala s-a extins şi au apărut noi focare de tensiune: în NE, spre
frontiera cu Algeria (regiunea Taza), în centrul ţării (vasta zonă Khenifra) şi
în sud (având ca centru insurecţional oraşul Marrakech).
Sosit în Maroc pe 10 mai, generalul Lyautey a început acţiunea de
pacificare, procedând „la operaţiuni militare care au permis ocuparea a
numeroase puncte strategice”28. Pentru început a reuşit despresurarea
oraşului Fès. În această perioadă sultanul a fost evacuat la Rabat, un oraş
mult mai sigur, de pe coasta atlantică, şi care va deveni capitala stabilă a
regatului. Apoi, Lyautey şi-a concentrat forţele spre Marrakech, eliberat la
sfârşitul lunii septembrie (fapt ce a marcat zdrobirea rebeliunii din sud).
Succesele militare au continuat şi, până la sfârşitul primăverii lui 1913, au
fost înăbuşite toate focarele de rebeliune. Asemenea acţiuni i-au oferit
Rezidentului General francez ocazia să-şi aplice doctrina: «Trebuie să-ţi
arăţi forţa pentru a nu fi nevoit să te serveşti [prea des] de ea»29.
Anul 1913 a fost „un an de consolidare”30 a prezenţei franceze sau,
cum spunea Lyautey, un an «de digestie»31. Odată restabilită ordinea,
generalul francez a putut să-şi aplice ideile, fundamentate pe principiul
„bunei administrări a teritoriilor cucerite”32. Lyautey era un personaj atipic.
El se deosebea de majoritatea administratorilor coloniali francezi ce aveau
„tendinţa de a-i privi pe indigeni ca pe o rasă inferioară”33. Prin contrast, în
Maroc, Lyautey a tratat cu respectul cuvenit religia islamică şi cultura
26
Ibidem.
27
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, L’Afrique au XXe siècle, Paris, Sirey, 1966, p. 102.
28
E. Rouard de Card, op.cit., p. 36 (subsol).
29
A. Dupuy, Lyautey (1854-1934). Un colonialiste paradoxal, în „Manière de voir/ Le
Monde diplomatique”, no. 86, avril-mai 2006, p. 56; vezi şi R. Bidwell, Morocco under
Colonial Rule, French Administration of Tribal Areas 1912-1956, London, Frank Cass,
1973, p. 13.
30
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 104.
31
Ibidem.
32
https://fr.wikipedia.org/wiki/Hubert_Lyautey
33
Y. Florenne, Le Maroc vu et prévu per Lyautey, în „Manière de voir/ Le Monde
diplomatique”, no. 86, avril-mai 2006, p. 21.
locală. De asemenea, a ştiut să-şi apropie notabilii ţării, pe care „i-a sedus
prin francheţea şi prin atenţia binevoitoare cu care îi asculta”34. Bizuindu-se
pe bogata sa experienţă colonială, dobândită în Indochina şi, mai ales,
Madagascar (în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea), Lyautey a dovedit
„un mare sens al flexibilităţii”35. Pentru el, protectoratul trebuia să ofere
imaginea „unei ţări care îşi păstrează instituţiile”36 şi care „se guvernează
singură, pe baza organelor proprii”37. Aşadar, spunea Rezidentul francez,
„administraţia trebuie asigurată de autorităţile indigene, sub conducerea
supremă a sultanului [şi] sub simplul nostru control”38. O asemenea politică,
ce crea adevărate „spaţii de libertate”39 pentru marocani, a fost comparată cu
faimoasa Indirect Rule, ce funcţiona cu succes în coloniile şi protectoratele
britanice. Iată de ce, Lyautey a fost considerat un „Lugard francez”40 (de la
numele celui care a promovat această administraţie indirectă, devenită
model, în Imperiul colonial britanic). Deloc surprinzător că, peste timp,
Rezidentul General francez a cules elogiile istoricilor marocani: «Lyautey s-a
aplecat asupra vechiului imperiu şerifian pentru a-l trezi şi a-l proteja, nu
pentru a-l desfigura, aşa cum vor face succesorii săi. El a redat tradiţiilor
strălucirea lor, iar elitelor rangul şi rolul lor. Lyautey a ştiut să stabilească
bazele unei vieţi noi, libere şi încrezătoare. El a promovat nu doar regula
protectoratului cât, mai ales, spiritul său»41. În plus, oficialul francez era un
om energic şi de iniţiativă. Încă din 1913 a demarat un program ce urmărea
„să adapteze ţara, gradual, la formele moderne de civilizaţie”42. Pentru
aceasta a purces la construcţia de drumuri, căi ferate, porturi şi oraşe.
Aşadar, foarte repede, Lyautey a ştiut „să câştige stima şi încrederea
poporului”43 marocan. Mai mult, el şi-a lăsat amprenta asupra regatului
34
https://fr.wikipedia.org/wiki/Hubert_Lyautey; vezi şi D. Rivet, Sidi Lyautey, în „Jeune
Afrique”, no. 2673, du 1er au 7 avril 2012, p. 48.
35
R. Bidwell, op.cit., p. 13.
36
Ibidem, p. 16.
37
Ibidem.
38
Ibidem.
39
A. Dupuy, op.cit., p. 56; vezi şi D. Rivet, op.cit., p. 47.
40
R. Bidwell, op.cit., p. 18; vezi amănunte despre Lugard şi Indirect Rule, în V. Cruceanu,
Quo vadis, Africa?, Bacău, Edit. Deşteptarea, 1999, p. 23-24; idem, Istoria decolonizării
Africii, vol. 1 (Emanciparea politică a posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră),
Bacău, Edit. Corgal Press, 2010, p. 40-42.
41
R. Bidwell, op.cit., p. 28.
42
https://fr.wikipedia.org/wiki/Hubert_Lyautey
43
A. Dupuy, op.cit., p. 56.
202 Viorel Cruceanu
nord-african, dobândind reputaţia de „constructor al Marocului modern”44.

Datorită eforturilor sale, în ajunul Primului Război Mondial, acel ţinut care,
în două rânduri, a fost pe punctul să antreneze Marile Puteri într-un conflict
major, oferea o imagine a liniştii şi echilibrului, în sfârşit regăsite.
Un rol important în evoluţia ulterioară a Marocului l-a jucat şi
sistemul de învăţământ francez (implementat în teritoriu conform
prevederilor primului articol al Tratatului de la Fès). Faptul a contribuit la
formarea unei elite locale care, pe lângă moştenirea sa islamică, a fost
educată şi în spiritul ideilor umaniste occidentale. Reprezentanţii de seamă
ai acestei elite vor valorifica, din dubla perspectivă ce le-a fost deschisă,
spiritul de libertate şi independenţă, atât de caracteristic marocanilor. Aşa se
face că, sub impulsul elementelor moderniste din societate, rămase fidele
monarhiei alaouite („a cărei faţadă învechită a fost finisată cu eleganţă”45 de
către Lyautey), Marocul s-a îndreptat, lent dar ireversibil, către emanciparea
de sub dependenţa franceză (la mijlocul secolului al XX-lea).
44
Ibidem.
45
D. Rivet, op.cit., p. 48.
O TENTATIVĂ DE TERORISM LA ÎNCEPUTUL
RĂZBOIUL DE ÎNTREGIRE (1916)
Alin Spânu
An attempt at terrorism at the beginning of World War I (1916)

Abstract
Two Romanians, one of whom was a gendarme, renounced honor and

dignity, being drawn by the mirage of big financial gains. They were convinced to
blow up railways, bridges, and trains with Romanian and Russian soldiers, but
they were discovered, arrested and sentenced to death. Their execution was public
and was a parable for all those who had such intentions.
Keywords: Romania, suspected, terrorism, counterespionage

Cuvinte cheie: România, suspecți, terorism, contraspionaj
La jumătatea anului 1914 între cele două blocuri politico-militare –

Antanta (Anglia, Franța și Rusia) și Puterile Centrale (Imperiul german,
Imperiul austro-ungar și Imperiul otoman) s-a declanșat un război așteptat
de toată lumea. Pretextul a fost unul pe măsură, asasinarea arhiducelui Franz
Ferdinand, moștenitorul coroanei habsburgice (28 iunie 1914), iar de la
conflictul dintre Imperiul austro-ungar și Serbia s-a declanșat un carusel al
declarațiilor de război între marile puteri. România s-a declarat neutră în
1914 și a păstrat acest statut până în vara anului 1916, când guvernul liberal
a decis să se alăture Antantei și a declarat război Imperiului austro-ungar.
În cei doi ani de neutralitate, pe teritoriul național s-au înfruntat cele
două blocuri antagonice, atât în dorința de a atrage România în conflict, cât
și pentru a se spiona reciproc. Puterile Centrale au folosit oameni din toate
categoriile sociale, de la intelectuali rasați până la aventurieri și dezertori,
pentru a obține date de interes și a influența anumite medii (politice,
economice, militare, sociale, presa etc.). Direcțiunea Poliției și Siguranței
Generale (DPSG), structura informativă/ contrainformativă cea mai
importantă din România, a monitorizat cu atenție activitatea acestora, i-a
încadrat informativ (filaj, cenzura corespondenței, analiza situației
financiare, mediile în care pătrundeau etc.), iar atunci când au existat
suspiciuni au fost expulzați (dacă erau cetățeni străini) sau arestați (dacă
erau cetățeni români).
204 Alin Spânu
Odată cu declanșarea mobilizării și intrarea în război lucrurile s-au

schimbat. Organele de siguranță au trecut la reținerea celor suspecți și
trimiterea lor în justiție, spre a se constata faptele de care erau acuzați. Cei
vinovați au ajuns în închisori, iar cei nevinovați, dar aparținând statelor
inamice, au fost trimiși în tabere pentru străini. Nici autohtonii nu au scăpat
verificărilor, așa că unii au ajuns în aresturi, iar alții pe front.
Un caz aparte s-a petrecut chiar la începutul Războiului de Întregire,
când doi români neaoși și-au lăsat ultima brumă de conștiință deoparte și au
încercat să facă rău armatei române. Culmea, unul era om al legii1… La 20
august 1916, în trenul militar sosit în gara Bacău au fost găsiți Gavril Anton
Gălbează din Călugăreni (județul Neamț) și Tănase Diaconescu din Corzești
(județul Roman), care aveau asupra lor calupuri de dinamită și fitile. La
primele întrebări, luați din scurt, au declarat că primiseră explozibilul „de la
evreul Glitma Muntenegru din Roman, cu scopul de a arunca în aer vagonul
de dormit atașat la tren și în care se aflau ofițeri ruși de stat major”2. Șeful
DPSG, Ion Panaitescu, dispune cercetări complete, alocă resurse și
informează justiția.
Cei doi își modifică declarația inițială și afirmă că au primit dinamita
„de la un cârciumar Herșcovici”3, așa că se trece la identificarea individului.
Prefectul județului Roman, G. Kapri, telegrafiază la DPSG că există un
cârciumar Herșcovici, care are un fiu medic, aflat în supraveghere. Doctorul
Herșcovici l-a semnalat pe locotenentul farmacist Vasile Efvelicea, de
origine bulgar, că are o atitudine antinațională. Prefectul a anunțat
comandantul garnizoanei, care a prezentat cazul generalului Constantin
Prezan4, comandantul Armatei 4 (de Nord), pentru a lua eventuale măsuri.
1
Acest caz a mai fost abordat de: col. (r) Remus Macovei, Dublul standard în condamnarea
trădătorilor de țară în campania 1916-1919, la adresa: https://www.art-emis.ro/istorie/dublu-
standard-in-condamnarea-tradatorilor-de-tara-in-campania-1916-1919. (15 aprilie 2019).
2
Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), fond Direcțiunea Poliției și
Siguranței Generale (în continuare: DPSG), dosar 751/1916, f. 6.
3
Ibidem, f. 12.
4
Constantin Prezan (n. 22 ianuarie 1861 Butimanu-Ilfov – m. 27 august 1943 Schinetea-
Vaslui), căpitan (1887), colonel (1901), general de brigadă (1907), general de divizie
(1914), general de corp de armată (1917) şi mareşal (1930). A absolvit Şcoala Militară de
Infanterie şi Cavalerie (1880), Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu (1883) şi Şcoala de
Aplicaţie de Artilerie şi Geniu de la Fontainbleau (1886). A comandat Brigada 13 Infanterie
(1904), Diviziile 3 Infanterie (1910), 7 Infanterie (1911), Corpul 3 Armată (1914) şi Corpul
4 Armată (1915). După intrarea României în război (15 august 1916) a comandat Armata 4
de Nord (august-noiembrie 1916), Grupul de Armate „General Prezan” (12-20 noiembrie
1916), Marele Cartier General (decembrie 1916-aprilie 1918) şi Statul Major General
O tentativă de terorism la începutul Războiul de Întregire 205
Un suspect este și dr. H. Kalman din Târgu-Ocna, aflat la Spitalul mobil al

Corpului 4 Armată, care a plecat din localitate fără aprobare și fără a se ști
unde. Era bun prieten cu Weiss, exploatator de masă lemnoasă, și avea la
activ mai multe reclamații din partea medicului Florescu și controlorului
Stupcanu (ambii din Târgu-Ocna). În final, medicul și farmacistul de la
Corpul 4 Armată, nedovediți cu nimic, dar suspectați, au fost transferați „la
o altă formație mai puțin importantă”5 și care nu se afla în județul Roman.
Dar Gălbează și Diaconescu sunt anchetați până când spun (și)
adevărul. Mai concret, ei se ocupau de mai mulți ani cu contrabanda de
diferite produse către Ungaria și au cunoscut un individ care, la un moment
dat, i-a corupt. Le-a dat bani și i-a convins să lucreze pentru interesele
austro-ungare, așa că după 15 august 1916 le-a dat dinamita și le-a trasat
sarcina. Baza tranzacțiilor ar fi satul Călugăreni (județul Neamț), unde și alți
români ar deține calupuri cu dinamită, dar șeful rețelei ar fi Herșcovici.
Comisarul regal al Corpului 4 Armată solicită să fie adus Herșcovici (tatăl și
fiul) pentru a identifica și alți complici ai celor doi. Prefectul Kapri este mai
rapid și își trimite agenții în zonă, iar aceștia constată că alți doi indivizi se
întâlnesc la casa unui cantonier, dar „îi am sub supraveghere”6.Totuși, a
solicitat de la DPSG câțiva agenți de siguranță, deoarece în județ se află „o
numeroasă populație ungurească, cu preoți catolici suspecți și cu jumătate
de locuitori evrei”7. La 27 august 1916 același prefect propune la DPSG
angajarea lui Leon Vlahu cu 100 lei/lună pentru a întări zona
contrainformativă, atestând că este „un om cinstit și un bun român”8, ceea ce
Ion Panaitescu aprobă. În prima sa notă informativă, Vlahu afirmă că de la
Roman la Burdujeni „sunt mulți spioni, de aceea ar fi bine ca nefiind
mobilizat și știind limba polonă și rusă și nemțește și limba bohemă, să fiu
(octombrie 1918-aprilie 1920). Pentru mai multe date despre viaţa şi activitatea sa a se
consulta Şefii Statului Major General român (1859-2000) (coord. Teofil Oroian, Gheorghe
Nicolescu), Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001, p. 114-130; Viorica Zgutta, Constantin
Prezan Mareşal al României, Vaslui, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare”, 2005; Petre Otu,
Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei, Bucureşti, Editura Militară, 2008; Grigore
Stamate, Mihai Hodorogea, Viața mareșalului Prezan. Profesia de a fi român, București,
Editura Axioma Print, 2015; idem, Bătăliile mareșalului Prezan între autoritate și
modestie, București, Editura Axioma Print, 2016; Jipa Rotaru, Marius-Adrian Nicoară,
Constantin Prezan – Ion Antonescu În slujba făuririi României Mari, Buzău, Editura Alpha
MDN, 2018.
5
ANIC, fond DPSG, dosar 751/1916, f. 19.
6
Ibidem, f. 13.
7
Ibidem.
8
Ibidem, f. 16.
206 Alin Spânu
trimis în urmărirea lor, în care voi fi cu credință pentru țară”9.

În fine, ancheta cristalizează faptele și vinovățiile. Gavril Anton
Gălbează și Tănase Diaconescu se ocupau de mai mulți ani cu contrabanda
de vite, primul fiind un geambaș, iar al doilea… șef de post de jandarmi,
fapt care i-a permis să aibă „autoritatea necesară de a face ca multă vreme să
nu se știe de operațiunile lor”10. Partenerul de dincolo de graniță era un
individ numit Straja Meșterul care, în timp, le-a câștigat încrederea și i-a
atras de partea lui. După 15 august 1916 s-au întâlnit în pădure și ungurul le-a
dat șase bucăți de dinamită cu tot cu fitile, îndemnându-i „să zvârle cât va
putea cu ceea ce li s-a dat – poduri, cale ferată, trenuri și din acestea mai
ales acelea care vor avea ofițeri”11. S-au revăzut după câteva zile pe muntele
Grințieșul Mare, unde Meșterul le-a promis o ladă cu dinamită, le-a cerut
date despre mișcarea trupelor și le-a oferit un avans de 400 lei. Românii au
plecat spre Divizionul 4 Tren din Roman, dar pe drum s-au oprit la cârciuma
lui Herșcovici, unde au stat până la sosirea unui tren militar din Iași, plin cu
militari și muniții. S-au gândit că cel mai bine ar fi să dinamiteze vagonul de
dormit în care se aflau ofițeri de stat major români și ruși, însă acțiunea nu
putea să aibă loc decât la Bacău, unde trenul staționa mai mult. S-au urcat în
tren, s-au așezat la frâna vagonului vecin cu cel de dormit și au început să
vorbească vrute și nevrute. Au devenit suspecți în ochii militarilor din tren,
fie prin atitudine, fie prin vorbe, așa încât, atunci când trenul a ajuns la
Bacău, poliția gării a fost semnalată cu privire la cei doi. Luați pe sus și duși
la poliție, au fost percheziționați și s-a descoperit dinamita. Au încercat să
nege sau să arunce vina pe alții, dar au fost transferați la comisarul N. Țintă,
șeful Poliției Bacău, unde, după ce au încercat „a implica un evreu de la
Roman și pe alții, au sfârșit a declara adevărul”12. Trimiși în fața Consiliului
de Război al Armatei 4 (de Nord), la 27 august 1916, dezbaterile au fost
scurte, iar verdictul previzibil: „vor fi împușcați mâine, 28 august
dimineața”13. Condamnarea la moarte se va face prin împușcare și, „după
dorința generalului Prezan, executarea se va face în fața unui public
numeros”14.
În ziua de 27 august 1916, pe zidurile unor clădiri din Bacău a fost
lipită următoarea înștiințare: „Se aduce la cunoștința generală că Consiliul
9
Ibidem, f. 17.
10
Ibidem, f. 23.
11
Ibidem.
12
Ibidem, f. 24.
13
Ibidem, f. 19.
14
Ibidem, f. 24.
O tentativă de terorism la începutul Războiul de Întregire 207
de Război de pe lângă Armata de Nord, în ședința de astăzi 27 august 1916,

prin sentința nr. 1 a condamnat pe criminalii trădători Gavril Anton și
Tănase Diaconescu la degradare militară și la moarte; întrucât puși la cale
de dușmanii noștri seculari, ungurii, cu care întrețineau criminale legături
cu scop de a practica spionajul asupra mișcărilor trupelor noastre, au
încercat în noaptea de 20 august să svârle în aer cu bombe de dinamită, de
proveniență germană, un vagon de ofițeri. Executarea se va face prin
împușcare pe platoul de tragere al garnizoanei Bacău, la orele 6, în
dimineața zilei de 28 august 1916, în public, spre a servi de exemplu tuturor
acelor suflete slabe și plecate spre crimă.
Dată de Cartierul General al Armatei de Nord, astăzi, 27 august 1916.
Comandantul Armatei de Nord - General de Divizie adj. C. Prezan.
Șeful Justiției Militare - Comisar Regal, Maior C.G. Petrovici”15.
În dimineața zilei de 28 august 1916, toți locuitorii, inclusiv femeile și
copii, s-au adunat pe platoul de lângă cazarma artileriei. Trupele din
garnizoană erau adunate în careu, având în fruntea lor ofițerii. Cei doi
condamnați au fost aduși într-o căruță, păziți de santinele, fiind legați cu
lanțuri de mâini și de picioare. Au fost dați jos din căruță în huiduielile
mulțimii adunate și și-au oferit cizmele unor cetățeni din apropiere. S-a dat
citire sentinței de condamnare la moarte, iar cei doi trădători, cu picioarele
goale, legați la ochi, s-au deplasat la doi pari, de care au fost legați.
Procurorul Rang, de la Iași, a adresat mulțimii următoarele cuvinte:
„Ostași și cetățeni! Nu vă plecați sufletul sub greutatea osândei pe care ați
auzit-o, ci cu fruntea sus și cu inima împăcată, să priviți cum vor cădea sub
ploaia gloanțelor acești trădători de patrie și de neam. Visul secular al
poporului român tinde azi să devie o realitate prin brava noastră armată și
asupra acestei armate acești mișei au vrut să reverse greutatea crimei lor
odioase. Nu numai cumpăna dreptății omenești, ci toată urgia cerului să
cadă asupra celor ce-ar îndrăzni măcar cu gândul că se va teme oștirea
românească. Toți trădătorii criminali, să moară dar! Să moară!”16.
Şeful plutonului de execuție, format din 12 jandarmi, a dat comenzile și
cei doi trădători au fost împușcați. Toți cei prezenți, civili și soldați, au
strigat în cor: „Ura! Trăiască România!”. Militarii au părăsit platoul cântând.
Declarați decedați, condamnații au fost dezlegați de la stâlpi și au fost
aruncați în gropile făcute pe maidan, fiind îngropați fără cruce.
Astfel, cei doi teroriști și-au găsit sfârșitul în fața gloanțelor trase de
15
Radu Rosetti, Remember. 1916-1917, București, Editura Librăriei Socec&Co, 1921, p. 41.
16
Ibidem, p. 46.
208 Alin Spânu
conaționali, deoarece interesul personal a fost mai presus de cinste,

corectitudine și sentiment național. Un exemplu care a arătat că România nu
este dispusă să fie miloasă cu cei care fac rău sau intenționează să facă rău,
mai ales pe timp de război, indiferent de naționalitate, etnie sau religie.
Execuția publică a indus o teamă profundă în rândul celor care mai cochetau
cu asemenea idei, așa că asemenea acte nu s-au mai produs. La rândul lor,
organele de siguranță au devenit și mai suspicioase, întărind acest segment
al protecției infrastructurii feroviare, o arteră extrem de importantă în
transportul de trupe, artilerie și muniții către front.
NICOLAE IORGA ŞI PERIOADA RĂZBOIULUI PENTRU
REUNIFICARE NAŢIONALĂ, 1916-1918 (III)
Gheorghe A. Ştirbăţ
Nicolae Iorga et la période de la Guerre pour

la reunificasion de la nations
Résumé
Pendant la Grande Guerre, Nicolae Iorga a soutenu la politique du

gouvernement libéral qui a été pour l’adhésion de la Roumanie à l’Entente, aux
côtés de la France, de la Russie et de l’Angleterre. Dans ces conditions, Iorga ne
s’est pas ouvertement impliqué dans toutes les actions déroulées par les forces
nationales en Bessarabie pour la libération de sous la domination tsariste et pour
l’union avec la Roumanie.
Nicolae Iorga ne pouvait pas abandonner complètement son intérêt pour la
Bessarabie, cela aurait signifié de renoncer à son crédo politique –
l’accomplissement de l’unité politique de tous les Roumains.
Mots clés: N. Iorga, Bessarabie,Grande Guerre, l’unite

Cuvinte cheie: N. Iorga, Basarabia, Marele război, unire
Lovitura de stat bolșevică de la 25 octombrie/ 7noiembrie 1917 din

Rusia a influențat evenimentele militare și politice de pe frontul din răsăritul
Europei. Are loc dezorganizarea armatei ruse „în strânsă legătură cu
ofensiva propagandei bolșevice și a retragerii Rusiei sovietice din război
prin numitul „Decret asupra păcii” din 26 octombrie 19171.
Dezorganizarea armatei ruse de pe frontul din Moldova a devenit un
factor care amenința siguranța statului. În acțiunea de retragere de pe front,
cete de soldați ruși devastau localități, terenuri și depozite ale armatei,
batjocoreau populația, atât din Moldova – partea liberă a teritoriului
național, cât și în Basarabia. La 13 noiembrie a aceluiași an, noua Rusie a
propus Puterilor Centrale începerea tratativelor pentru încheierea unui
armistițiu care se va semna pe 22 noiembrie/ 5 decembrie.
Generalul rus Şcerbacev (în fapt Şcerbaciov), comandantul Armatei
1
Pe larg în Istoria României, vol.VII, tom. II, București, Ed. Enciclopedică, 2015, p. 744;
Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregire națională,vol. II, (1916-1918),
București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 197-198; Victor Atanasiu, Atanasie
Iordache, Mircea Iosa, Ion Oprea, Paul Oprescu, România în primul război mondial,
București, Ed. Militară, 1979, p. 318-320.
210 Gheorghe A. Ştirbăţ
Ruse din Moldova, care nu recunoștea regimul instaurat la Petrograd,

depășit „de situația creată în armata sa”, s-a adresat mareșalului Mackensen
cu propunerea de a încheia armistițiu.2
Armata română a fost pusă în situația creată de „defecțiunea rusă” de a
apăra un front foarte lung. La 21 noiembrie/ 4 decembrie în cadrul ședinței
Consiliului de Miniștri prezidat de Regele Ferdinand s-a hotărât ca
reprezentanții armatei să participe la tratativele pentru încheierea unui
armistițiu pur militar cu Puterile Centrale pe durata armistițiului cu Rusia.
Armistițiul a fost semnat la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, la Focșani3.
Dezordinile provocate de armata rusă au atins nu numai teritoriul
Moldovei, dar și Basarabia, unde se aflau depozitele armatei române și căile
de comunicație prin care Aliații aprovizionau România cu muniție și
material de război. Securitatea spațiului basarabean reprezenta „o
componentă a securității spațiului moldovean care în acel moment
reprezenta statul român liber”4.
În acele momente grele ale armistițiului prelungit, când era în joc
existența statului și a națiunii române, „o singură rază de bucurie mijindă a
ajuns până în Iașul aproape asediat”5. Această rază de bucurie, aprecia N.
Iorga, venea din Basarabia unde „o conștiință românească începea să se
miște”6
Evenimentele care aveau loc în provincia dintre Prut și Nistru s-au
desfășurat „fără sprijinul cuvenit de la cei de un sânge” și reușind să treacă
„peste patimile grozave ale răszboiului”. Acestea au pregătit „învierea și
înălțarea tuturor românilor”7.
În anii războiului România oficială s-a ferit să aibă vreun amestec în
chestiunea basarabeană, deoarece ea făcea parte, alături de Rusia, Franța,
Anglia și Italia din aceeași alianță militară. Atitudinea României din acei ani
grei nu însemna însă abandonarea pentru totdeauna a chestiunii basarabene,
ci doar o amânare, până când condițiile internaționale mai favorabile vor
permite rediscutarea ei.
2
Ibidem.
3
I. Agrigoroaiei, Poziția marilor puteri față de România 1914-1918, în Românii în Istoria
Universală, vol. I, Iași, 1986, p.427-428; Constantin Kirițescu, op.cit., p. 197-198; Istoria
României, vol. VII, tom. II, p. 744.
4
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român (ediția a III-a revăzută și
adăugită), București, Univers Enciclopedic, 2002, p.269.
5
N.Iorga, O viață de om așa cum a fost, vol. II, Chișinău, 1991, p.290.
6
Ibidem.
7
Ibidem, vol. III, București, Ed. Minerva, 1984, p.175.
Nicolae Iorga şi perioada războiului pentru reunificare naţională 211
Nicolae Iorga a confirmat că, în acea perioadă, statul român prins de

grija propriei sale existențe „și preocupat de a nu se amesteca în două
chestiuni deosebite, făcând, în ce privește Basarabia, o acțiune de unul
singur, nu îndrăzni să întreprindă nimic, ce s-a petrecut acolo, a ieșit absolut
liber de la sine din potrivirea ceasurilor excepționale”8.
După intrarea României în război de partea Antantei, N. Iorga a
considerat necesar să suspende activitatea partidului său – P.N.D. și să
susțină o singură politică, cea a guvernului liberal condus de I.I.C. Brătianu.
Orientarea sa politică în anii războiului și-a pus amprenta și asupra
implicării sale în problemele Basarabiei.
N. Iorga s-a eschivat să se manifeste efectiv și să „să marcheze astfel
punctul lui de vedere rezervat” aprecia militantul ardelean pentru unitatea
tuturor românilor Onisifor Ghibu9.
Mișcarea de regenerare națională din Basarabia a fost influențată de
evenimentele din Rusia. Ea s-a desfășurat paralel cu mișcările similare din
Ucraina și Georgia, la început timidă, fără a rupe legăturile cu Rusia, treptat
însă mai insistentă ”până a sfârși prin unirea cu România10.
În toate localitățile, orașele și târgurile din Basarabia au avut loc în
cursul anilor 1917 și 1918 numeroase întruniri și adunări ale diferitelor
profesiuni de la funcționari la cele mai umile care criticau vechiul regim
țarist, exprimându-și încrederea că noul regim care s-a instalat la Petrograd,
mai ales în lumina „Declarației popoarelor din Rusia”, v-a respecta
drepturile și libertățile, că „moldovenii din Basarabia se vor bucura de toate
drepturile cetățenești și naționale”11.
Constituirea Partidului Național Moldovenesc condus de Vasile
Stroescu, la sfârșitul lunii martie și începutul lunii aprilie 1917, a deschis
etapa decisivă a luptei pentru dezrobire națională în Basarabia. Programul
Partidului Național Moldovenesc prevedea lupta pentru obținerea celei mai
largi autonomii administrative, juridice, ecleziastice, școlare și economice a
Basarabiei. Deasemena, toate legile ce privesc afacerile interne ale
Basarabiei „vor fi redactate de Dietă (Sfatul) conform vechilor cutume și
8
Idem, Supt trei regi, Bucureşti, 1932, p. 265.
9
Onisifor Ghibu, Oameni între oameni, București, Ed. Eminescu, 1990, p. 267
10
Ștefan Ciobanu, Basarabia. Populația. Istoria. Cultura, Chișinău, Ed. Ştiinţa, 1992, p.
67; Al. Boldur, Istoria Basarabiei, București, Ed. Victor Frunză, 1992, p. 499; I. Nistor,
Istoria Basarabiei, Chișinău, Ed. Cartea Moldovenească, 1991, p. 274.
11
Apud Ștefan Ciobanu, op.cit., p. 64. Aceste cuvinte care exprimau speranța într-un viitor
mai bun pentru românii din Basarabia au fost scrise în telegrama trimisă guvernului Rusiei
de către campionul luptei naționale basarabene N. Alecsandri.
nevoilor actuale ale țării”3. Grație acestui eveniment, în luna aprilie 1917
mișcarea de regenerare basarabeană a luat un mare avânt. A fost luna
mitingurilor, a congreselor care au avut loc la Chișinău și Odesa. Congresele
Uniunii cooperativelor, preoților, dascălilor culminând cu grandiosul miting
ostășescde la Odesa, cu participarea a 10.000 de oameni. Preoții basarabeni
întruniți într-un congres la Chișinău în zilele de 19 și 20 aprilie cereau un
mitropolit român în fruntea bisericii din provincie precum și autonomia
politică, convocarea unei adunări naționale și constituirea unui „înalt sfat”
cu atribuții administrative și legislative. Preoții și învățătorii, dăscălimea
basarabeană cereau în cadrul Congresului din capitala Basarabiei
românizarea învățământului și înlocuirea „buchiilor rusești” cu litere latine.
În cadrul grandiosului miting ostășesc de la Odesa din 18 aprilie/ 1
mai 1917, alături de soldații moldoveni veniți de pe front au participat și un
număr apreciabil de studenți care au cerut și obținut ținerea cursurilor de
istorie și literatură română la Universitatea din Odesa. S-a votat și adoptat o
moțiune prin care se cerea autonomia politică pentru Basarabia și
organizarea cohortelor moldovenești pentru menținerea ordinii publice12. La
22 iunie 1917 reprezentanții ofițerilor moldoveni se întrunesc la Chișinău
unde vor pune bazele Comitetului Central al Soldaților și Ofițerilor
Moldoveni sub președinția locotenentului Gherman Pântea13.
Comitetul Central Moldovenesc, care întruchipa întreaga Basarabie,
cuprindea reprezentanții tuturor județelor de la Hotin la Ismail. El concentra
toate forțele luptei pe teren revoluționar și național „dar care vremelnic
purtau uniformă militară”14.
De asemenea, la începutul lunii septembrie 1917, Comitetul Central al
Soldaților și Ofițerilor a hotărât editarea gazetei „Soldatul român” sub
conducerea lui Iorgu Tudor15.
Declarația popoarelor din Rusia a însuflețit toate etniile din vechiul
imperiu țarist16. La sfârșitul lunii septembrie 1917, Comitetul Central al
12
I. Nistor, op.cit., p. 275 și urm.
13
Ibidem
14
Testament pentru urmași, Chișinău, Ed. Hyperion, 1991, p.41; I. Nistor, op.cit., p.275.
15
Ștefan Ciobanu, op.cit., p. 66; I. Nistor, op.cit., p. 276; Comitetul Central Moldovenesc
a analizat evenimentele care se desfășurau în Basarabia și Rusia într-o întrunire în ziua de
16 iulie 1917, unde s-a luat hotărârea de a se convoca la Chișinău o adunare națională, un
Sfat al țării care să elaboreze un proiect de autonomie națională și teritorială pentru
Basarabia care să țină cont de drepturile minorităților etnice din întreaga provincie
16
I. Nistor, op.cit., p. 277; Istoria României, vol. VII, tom. 2, p. 799; Ucrainienii întruniți
la Kiev în Adunarea Națională – RADA, au revendicat toată puterea legislativă și executivă
Soldaților și Ofițerilor moldoveni hotărăște în cadrul unei plenare

convocarea pentru zilele de 20-27 octombrie a unui congres ostășesc la
Chișinău în care să fie prezenți reprezentanții tuturor comitetelor militare
moldovenești de pe toate fronturile românești și rusești și reprezentanții
regimentelor de rezervă17.
Congresul se deschide în ziua de 20 octombrie 1917 cu participarea a
opt sute de delegați reprezentând două sute de mii de soldați, în majoritate
țărani care v-a proclama autonomia teritorială și politică a Basarabiei,
motivându-se acest act „prin considerațiuni de cultură națională proprie,
trecut istoric și principiul libertății popoarelor de a dispune de soarta lor”18.
În cadrul congresului s-a susținut convocarea în scurt timp a Sfatului
Țării care trebuia „să imprime acestei autonomii pecetea legitimității”19.
Sfatul Țării constituit din reprezentanții legitimi ai tuturor naționalităților,
confesiunilor, județelor, orașelor, coorporațiilor muncitorești, asociațiilor
profesionale și culturale își v-a deschide lucrările la 21 noiembrie 1917.
Președintele Sfatului Țării a fost ales tânărul deputat Ion Inculeț, „coborâtor
dintr-o veche familie moldovenească – probabil Hâncu – leț” cum aprecia
N. Iorga20. Alături de tânărul președinte al Sfatului Țării, fost conferențiar
universitar la Universitatea din Petrograd, întâlnim mari intelectuali,
personalități marcante ale luptei naționale basarabene: Ion Pehlivan, Ștefan
Ciobanu, Gheorghe Pântea, A. Crihan, Pantelimon Halippa, Pann Erhan, D.
Ciugureanu, Ion Buzdugan21.
Concomitent cu Congresul ostașilor moldoveni de la Chișinău are loc
din Ucraina, dar și din Basarabia, determinând protestul românilor basarabeni. Protestul
basarabenilor a luat o formă oficială în cadrul adunării delegațiilor tuturor organizațiilor
politice care se întruniseră la Chișinău sub președinția unui comisiar al guvernului
provizoriu al Rusiei condus de Kerenschi. Protestul reprezentanților organizațiilor politice
de la Chișinău împotriva intențiilor ucraienienilor de anexare a Basarabiei reprezenta
reflexul unei puternice conștiințe naționale în provincia dintre Nistru și Prut. Vezi I. Nistor,
op.cit., p. 277; Istoria României, vol. VII, tom. 2, p.799.
17
Testament pentru urmași, p. 43. Sarcina organizării unui congres al ostașilor de pe toate
fronturile era foarte grea, deoarece trebuia obținută aprobarea MSM al armatei rusești și un
ordin către unitățile militare care să permită acestora să delege reprezentanții la acel
congres. S-a reușit cu greu aprobarea de a participa la congres, fiecărui soldat dându-i-se
hrană și bani pentru 5 zile, în Ibidem, p. 43-44
18
Al. Boldur, op.cit., p. 492; I. Nistor, op.cit., p. 277; Ion Agrigoroaiei, Gh.Palade,
Basarabia în cadrul României întregite, Chișinău, 1993, p. 78.
19
Ion Nistor, op.cit., p. 278.
20
N. Iorga, Istoria Românilor, vol. X, p. 393; Idem, Supt trei regi, p. 266.
21
I. Nistor, op.cit., p. 278.
și Congresul popoarelor din Rusia desfășurat la Kiev între 8 și 14

septembrie la care au participat și șase delegați basarabeni. Congresul s-a
ponunțat pentru o largă autonomie a tuturor popoarelor, în cadrul Republicii
Ruse Federative și Democratice22.
La 2 decembrie 1917, Sfatul Țării a adoptat o declarație prin care se
proclama Republica Democratică Moldovenească care v-a intra în cadrul
Republicii Federative Rusești „ca părtașă cu aceleași drepturi”. Puterea executivă
a fost încredințată Consiliului Directorilor Generali, condus de P. Erhan, iar
președintele Republicii Democratice Moldovenești a fost ales profesor Ion
Inculeț23.
Organizarea și consolidarea noii republici întâmpina mari greutăți
datorită stării de anarhie care s-a instalat în întreaga provincie. Părțile de
nord și de sud ale Basarabiei erau prădate de armatele rusești bolșevizate, iar
în restul țării, țăranii ardeau în flăcări curțile boierești, magazinele și
prăvăliile. Cohortele moldovenești – nucleul armatei naționale a provinciei
erau „prea slab închegate și prea puțin disciplinate pentru a putea garanta
ordinea în țară24.
Evenimentele din Basarabia nu au trecut neobservate și analizate de N.
Iorga. În toată perioada războiului el a sprijinit necondiționat politica
guvernului liberal, pe șeful acestuia, I.I.C. Brătianu, singura personalitate a
momentului care în concepția marelui savant era capabilă să realizeze unirea
politică a a tuturor românilor din provinciile românești aflate sub stăpânirea
străină25.
Nicolae Iorga i-a declarat lui I.G. Duca – ministrul instrucțiunii
22
Istoria Românilor, vol. VII, tom. 2, p. 799; în numele românilor din Basarabia Teofil
Iancu, membru al delegației din partea PNM a precizat: „Mulți ați auzit de moldoveni, dar
puțini cred că știți că națiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este
numai teritorial, dar nu național, iar dacă noi numim moldovenește cuvintele și organizațiile
noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă urechile vrăjmașilor noștri…
și el servește pentru a ne acuza pe noi de separatiști”. Iancu s-a împotrivit anexării
Basarabiei la Ucraina afirmând că dacă aspirațiile moldovenilor se vor lovi mereu de
deziluzii atunci „urmând drumul necesității care nu recunoaște hotare din prieteni ai
democrației rusești ne vom face separatiști”, în apud Istoria Românilor, vol. VII, tom.2,
p.799 și urm.
23
I. Nistor, op.cit., p. 279, Al. Boldur, op.cit., p. 499; Keith Hitchins, România 1866 –
1947, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 294 și urm.; Gh. Platon, Istoria modernă a României,
Ed. Didactică şi Pedagogică, 1985, p. 486; Testament pentru urmași, p. 51; Ion Lupaș,
Istoria unirii românilor, București, Ed. Scripta, 1993, p. 264.
24
Ion Lupaş, op.cit.
25
N. Iorga, O viață de om așa cum a fost, vol. II, p. 226.
publice în guvernul liberal, într-un automobil în apropiere de Vălenii de

Munte, următoarele despre Ionel Brătianu: „să spun de ce sprijin pe
Brătianu: sunt convins că dacă vor veni alții la guvern nu ne vom alege cu
nimic și ne vor băga într-un bucluc din care nimeni nu ne va mai scoate”26.
Orientarea sa politică din anii războiului și-a pus amprenta și asupra
gradului implicării sale în problemele Basarabiei din acea perioadă. El „s-a
abținut să se implice în mod vizibil, a fost mai rezervat, uneori s-a
eschivat”27 aprecia Onisifor Ghibu. Marele savant s-a implicat cu prudența
pe care i-o impuneau împrejurările momentului în derularea evenimentelor
de peste Prut. Iorga nu putea să fie indiferent față de puternicele manifestări
naționale din Basarabia, aceasta ar fi însemnat abandonarea crezului său
politic – realizarea unirii tuturor românilor cu patria mamă România, pentru
care și-a consacrat toată viața.
Încă de la primele sale manifestări în viața politică el a privit cu
atenție evenimentele care se desfășurau în provincia dintre Nistru și Prut. În
paginile ziarului său, „Neamul Românesc”, în cadrul conferințelor, la
cursurile de la Universitatea de vară de la Vălenii de Munte, Iorga a analizat
și prezentat suferințele la care erau supuși românii și se entuziasma la
firavele lor manifestări de ordin național28.
Nicolae Iorga a deplâns soarta Basarabiei supusă unei politici de
rusificare și de populare a ei, de elementul românesc și colonizarea cu etnii
aduse din alte provincii ale întinsului imperiu țarist.
În 1904 Rusia a declarat război Japoniei, iar tinerii din Moldova de
peste Prut au fost chemați sub arme. Savantul sublinia în paginile ziarului
său – „Neamul Românesc” că tinerii Basarabiei „flăcăi albi la față de jale
vor fi smulși de la casele părinților, nevestelor lor, de la dulcea lor țară
moldovenască și vor fi grămădiți ca vitele în vagoane fierbinți, pentru a
ajunge la Carbin, la Port Artur unde va fi atunci netrebnica jertfă de
oameni”. Acolo, acești tineri „vor lupta credincios, drept, frumos cum din
neam în neam a fost deprinderea poporului lor”. În urma acestei încleștări
umane „Basarabia va rămâne săracă de flăcăi”, iar Rusia „cea mare și
puternică va aduce în această provincie locuitori din altă gubernie pe care o
26
I.G. Duca, Memorii, vol. II, partea a II-a, Neutralitatea 1915-1916, Timişoara, Ed.
Helicon, 2015, p. 26
27
Onisifor Ghibu, op.cit., p.227
28
Pe larg în V. Netea, C.Gh. Marinescu, Liga Culturală și unirea Transilvaniei cu România,
Iași, Ed. Junimea, 1978, p.204-244; C.Gh. Marinescu, Epopeea Marii Uniri, Galați, Ed. Porto
Franco, 1993, p.287-295; I. Nistor, op.cit., 262, 273; Al. Boldur, op.cit., p. 484-488
va fi cruțat războiul”29.
Aniversarea a 40 de ani de la instaurarea dinastiei Hohenzollern pe
tronul României, a prilejuit organizarea în lunile iunie-noiembrie 1906, la
București a unei Expoziții jubiliare. Toate provinciile românești au avut
pavilionul lor în cadrul expoziției30. Pavilionul Basarabiei din cadrul
expoziției a fost vizitat printre alții și de N. Iorga. Basarabiei i s-a rezervat în
cadrul expoziției „o mică odăiță cu multe țesături bune dar cu inscripții
rusești, la care se adăugau câteva fotografii mici și rele și proaste picturi
nouă iscălite cu nume muscalesc. Vreo două-trei icoane et tot nouă. Apoi
cisme, curele… acest pavilion al rușinii”31.
Nicolae Iorga aprecia gestul autorităților române, respectiv al
guvernului conservator, organizatorul expoziției aniversative care nu a omis
provincia de peste Prut. Nemulțumirea lui pornea de la modul de implicare a
specialiștilor români în amenajarea pavilionului basarabean, puținătatea
exponatelor care să scoată în evidență spiritul românesc din această
provincie.
Expoziția jubiliară organizată la București în 1906 a atras un număr
mare de vizitatori. Printre oaspeții expoziției s-au aflat mulți români din
Banat, Bucovina și Transilvania, conferindu-i astfel „un pronunțat caracter
național”32. Istoricul bucovinean Teodor Bălan, referindu-se la marele aflux
al românilor din afara regatului la Expoziția jubiliară de la București,
afirma: „Unirea noastră sufletească s-a pecetluit în acele momente”33.
Nicolae Iorga aprecia și el importanța acestui eveniment, afirmând:
„Bucureștiul în acea vară 1906 devenise în adevăr capitala poporului
românesc”34.
Revoluția din 1905 din Rusia a deschis în Basarabia perspectivele
afirmării sale naționale. Preoțimea din Basarabia inaugurează la Chișinău,
de Sfântul Dimitrie 1906, o tipografie în limba română. La acest important
eveniment a participat și basarabeanul Sergiu Cujbă care a venit special
pentru aceasta de la București. El a vorbit despre rolul important al
tipografiei care v-a contribui la dezvoltarea limbii și culturii naționale. El a
subliniat și foloasele culturii care apropie popoarele „nu întețește răscoalele
29
N.Iorga, Neamul românesc în Basarabia, București, Ed. Fundației Cultura Română,
1997, p. 11 și urm.
30
Istoria românilor, vol. VII, tom. 2, p. 421.
31
„Neamul românesc”, Anul I, nr. 22, 1906, p. 1.
32
Istoria românilor, vol. VII, tom. 2, p. 773.
33
Ibidem.
34
Ibidem.
și nu aruncă în aer stăpânirile…”. Sergiu Cujbă și-a exprimat încrederea că

în pofida tuturor opreliștilor, tipăriturile în limba română vor contribui la
unirea „într-un mănunchi pe toți românii din toate clasele”35.
Analizând situația din Basarabia, Iorga a constatat că, în ciuda tuturor
îngrădirilor, în această „Frântură de trup viu aruncată în gura lupilor
nemilostivi, apărată de orice atingere a spiritului, de orice flacără a inimilor,
de straja aspră a cazacilor”, exista o puternică trăire românească, manifestată
în primul rând prin limba vie și curată care se vorbea atât în sate cât și în
orașe36. Marele savant a fost plăcut impresionat de aprecierile profesorului
Weigand, în urma citirii notelor sale de călătorie, „cercetătorul cu străduința
limbii noastre”, și de conținutul câtorva scrisori „pe care un vânt norocos le-a
aruncat spre el și care l-au ajutat să spună cu tărie că Basarabia nu e așa de
închisă, așa de adormită, așa de pierdută din punct de vedere național și
cultural… cum s-ar crede”37.
Iorga era extrem de bucuros să afirme, în urma constatărilor
profesorului Weigand că limba română se aude la începutul secolului al XX-lea
nu doar la sate, ci și în orașe. Menținerea și dezvoltarea limbii române în
Basarabia a fost realizată de toți „cei care se fac preoți”, cu „câțiva care trec
pe la universități” și „nu pierd legătura cu neamul din care au pornit”38.
Nicolae Iorga a salutat apariția ziarului „Basarabia” – foaie
românească care „poartă în litere latine deasupra unui cuprins în slove
rusești, numele țării pierdute de noi”. El era foarte circumspect față de
democrația instaurată în Rusia după Revoluția din 1905. Iorga amintea că
multe ziare din capitala imperiului au fost interzise iar pe celelalte „le-a
încolțit cenzura vechiului meșteșug dobitoc al foarfecelor crude purtate de
mâna fricoasă a cinovnicului”. Pornind de la această tristă realitate, savantul
se întreba dacă nu va fi lovit și ziarul „Basarabia” al bătrânului Gavriliță din
Chișinău și a tinerilor „cu sentimente democratice și naționale”39.
Revista „Basarabia” apărea la Chișinău în anul 1906 cu sprijinul lui C.
Stere. Proprietarul ziarului era Emanoil Gavriliță, iar Ion Pelivan redactor
șef , ajutat de Sergiu Cujbă. La revistă vor mai colabora P. Halippa, Mihai
Vântu, V. Ouatu. „Basarabia” ca organ al Partidului Democrat
Moldovenesc, milita pentru introducerea limbii române în școală,
35
„Neamul românesc”, Anul I, nr. 52, 1906, p. 1.
36
N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bacău, Editura Vicovia, 2015, p. 12.
37
Ibidem.
38
Ibidem, p. 13.
39
„Neamul românesc”, Anul I, nr. 23, 1906, p. 1
reinstaurarea autonomiei Basarabiei, respectarea drepturilor cetățenești40.

Revista a fost puternic atacată de presa rusă și nevoită să-și înceteze
activitatea în 1907. Deși revista a avut o existență efemeră, rolul ei a fost
deosebit de important, întrucât, preciza P. Halippa, „în redacția Basarabiei,
din strada Kiev, din vecinătatea Tribunalului se făurea conștiința națională a
moldovenilor basarabeni”. Lucru acesta a devenit cu putință pentru că și noi
moldovenii „ieșim din izolarea din care trăisem până la începerea mișcării
revoluționare din 1905. La redacție veneau mulți oameni din oraș dar și din
țară și toți discutam problema renașterii poporului nostru”41.
Presa românească din Basarabia, apărută după 1905, are un rol
important în dezvoltarea conștiinței naționale a românilor, atât din această
provincie cât și a celorlalți aflați în diferite părți ale Rusiei – Caucaz,
Siberia42.
Zilele de 16-17 mai 1912 au fost declarate de oficialitățile țariste zile
de sărbătoare națională la Chișinău. În prezența țarului și a familiei sale,
Arhiepiscopul Serafim, un rusofil, a rostit o cuvântare în care a calificat
răpirea Basarabiei ca o fericire pentru poporul basarabean și chiar un jubileu
al credinței ortodoxe. Cu acest prilej s-a dezvelit la Chișinău un monument
dedicat țarului Alexandru. Serbările organizate de autoritățile oficiale din
Basarabia nu s-au bucurat de susținerea românilor. Atitudinea basarabenilor
era și rezultatul muncii desfășurate de liderii mișcării naționale din
Basarabia. Unul dintre aceștia, Ion Pelivan a refuzat, în calitate de
funcționar de stat, să participe la manifestație și a purtat pe piept o cocardă
tricoloră cernită43.
40
I. Constantin, I. Negrei, Gh. Negru, I. Pelivan, părinte al mișcării naționale din Basarabia,
Cuvânt înainte Corneliu Mihail Lungu, postfață Eugenia Domu, Chișinău, 2012, p. 62-63.
41
Apud Istoria românilor, vol. VII, p. 619.
42
Petre Cazacu, Moldova între Prut și Nistru, 1812-1918, Iași, 1924, p. 235; alegerile
pentru Duma de stat a Rusiei a condus la agitații în Basarabia din partea agenților
rusificării. Se poate spune că în perioada de agitație pro-țaristă „cu o rară excepție vedeai
câte un moldovean transformat în adevărat rus, sau prea moderat ca să îndrăznească să-și
ridice vocea în favoarea naționalității oprimate”, în Al. Boldur, Istoria Basarabiei, p. 330.
43
Ibidem, p. 381; Istoria românilor, vol. VII, tom.2, p.620; Sărbătoarea țaristă a o sută de
ani de la eliberarea Basarabiei de sub turci era o sărbătoare „a încătușării norodului
românesc”. Protestul intelectualilor români basarabeni Iorgu Tudor și Constantin S.
Constantinovici a fost prompt și foarte consistent. Ei vor edita la Tipografia Eparhială
Chișinău fascicola revistei „Făclia țării” concepută ca un manifest, „ca o scânteie care să
aprindă focul cel mare de ură în sufletele moldovenești”. În articolul „O sută de ani” erau
contestate beneficiile ocupației rusești asupra Basarabiei: „țara noastră e cuprinsă de
întuneric, ca o sută de ani înapoi, școli sunt da, da-s rusești. Suta de ani s-a serbat la orașe,
În anul 1912, Ion Pelivan trimite la Expoziția Națională de la

București, organizată de Liga Culturală o serie de cărți bisericești, icoane și
alte obiecte vechi moldovenești. Obiectele trimise la expoziție dovedesc că
românii din Basarabia se trezesc din adormirea la care au fost supuși de
vitregia timpurilor.44
Expoziția a fost vizitată de Nicolae Iorga care, pe baza actelor și
documentelor trimise de Pelivan, a ținut la Academia Română, la 14
septembrie 1912, o conferință intitulată „Din ținuturile pierdute, boeri și
răzeși în Bucovina și Basarabia”45. Rememorând evenimentele din 1912,
Pelivan, marele luptător pentru unirea Basarabiei cu România, declara în
Parlamentul României întregite: „Pe când aici în țară, în frunte cu mult
iubitul nostru Iorga se organizau conferințe, se oficiau slujbe prin biserici
pentru a deplânge soarta nenorocită a Basarabiei pierdute, reprezentanții
boerimii noastre ciocneau pahare de șampanie în sănătatea țarului Nicolae și
pentru prosperitatea Rusiei mari”46.
În România, Liga culturală a alcătuit un program de acțiuni prin care
se protesta contra ceremoniilor organizate la Chișinău. Ziarul „Adevărul”
publica, în mai 1912, articolele Calendarul Basarabiei, iar în pagina a doua
Doliu pentru Basarabia, în care se dezvăluia tentativa guvernului țarist de a
demonstra vechimea populației rusești din Basarabia în detrimentul
dar nu de moldoveni”. Puterea țaristă a hotărât confiscarea tipografiei și a tirajului revistei
(aproximativ o mie de exemplare), câteva exemplare au ajuns la cetățeni. Juristul Vespasian
Ierbiceanu descria apariția revistei „Făclia țării” ca un moment de mare curaj: „a fost întâia
și ultima făclie aprinsă în Basarabia cu acea ocazie care să lumineze noaptea adâncă care
apăsa suflarea românească dintre Prut și Nistru”. I. Pelivan – judecător la Bălți, obligat să
participe la festivitățile de la Chișinău, a purtat în mod ostentativ o cocardă tricoloră cernită
fiind etichetat drept „separatist și trădător”. După unele surse, Pelivan ar fi purtat și o
brățară de doliu trimisă de sora sa Ecaterina, studentă la Facultatea de medicină din Iași.
Autoritățile țariste au descoperit corespndența sa cu tinerii studenți de la Kiev, Alexei
Mateevici, Ștefan Ciobanu, Simion Murafa, Daniel Ciugureanu, prin care îi îndemna ca
după terminarea studiilor „să nu rămână în slujba dușmanului și pe teritoriul lui”. Cu
prilejul împlinirii a 60 de ani de viață și 35 de ani de activitate național-culturală, avocatul
Emanoil Cateley, o altă curată conștiință națională i-a trimis lui Pelivan un mesaj în care
scria: „Ai fost singurul care ai avut curajul să înfrunți cerbicia țarului atotputernic… în
1912, când toți lingușitorii și înstrăinații făceau sluj în fața asupritorului de un secol,
înveselindu-se”, în apud Ion Constantin, Ion Negrei, Gh. Negru, Ion Pelivan. Părinte al
mișcării naționale din Basarabia, Chișinău, p. 77-78 și 80.
44
Ibidem
45
Ibidem, p. 80; V. Netea, C.G. Marinescu, Liga culturală și unirea Transilvaniei cu
România, Iași, Junimea, 1998, p. 229.
46
Apud I.Constantin, I.Negrei, Gh.Negru, op.cit., p. 80.
populației românești majoritare și îndemnul de a participa la adunarea de la

Ateneu programată în ziua de 16 mai 191247.
La Iași, manifestația contra sărbătoririi „eliberării Basarabiei de sub
jugul turcesc” de la Chișinău a fost condusă de A.D. Xenopol şi a avut „un
ton moderat”. S-au putut auzi pe străzile Iașului intonîndu-se cântecele
patriotice „Deșteaptă-te române” și „Pe-al nostru steag”48. Tonul moderat al
manifestației de la Iași a fost impus de vecinătatea Rusiei, care nu admitea
să-i fie tulburată liniștea la granițele sale. În acest sens s-a urmărit să se
disocieze inaugurarea monumentului dedicat domnitorului Cuza, la 27 mai
1912, la Iași în prezența regelui Carol I și a unui numeros public de orice
referire la Basarabia. Nicolae Iorga a fost prezent la inaugurarea statuii
domnitorului unirii, iar în cadrul unei adunări desfășurată în aceeași zi la
Teatrul Național arăta că prin Alexandru Ioan Cuza „s-au deschis porțile
altarului în care se pregătrea taina răscumpărării noastre naționale”.49
În capitala culturală a Moldovei, la Iași, cu sprijinul universității, a
apărut un număr al ziarului „Basarabia” în care Xenopol, A.C. Cuza și Petre
Rășcanu au publicat articolele intitulate sugestiv „Răpirea Basarabiei” și
„Basarabia noastră”50.
Nicolae Iorga publică, tot în 1912, la Vălenii de Munte, lucrarea
„Basarabia noastră. Scrisă la o sută de ani de la răpirea ei de către ruși”, cu
scopul de a arăta „viața curat românească a Basarabiei timp de atâtea
veacuri până la anul nenorocit al răpirii din 1912”. Mesajul lucrării a fost
limpede exprimat de autor: „În așteptarea vremurilor când viața românească
din Basarabia va porni de la toate amintirile ei pentru a-și urmări drepturile
naționale, nu numai umane, încheiem această carte cu un îndemn călduros
spre acea muncă încordată și bine orânduită care singură poate grăbi sosirea
acelor vremuri”51.
Proclamarea Republicii Democratice Moldovenești, stat autonom în
cuprinsul Federației Ruse, dovedea existența unui sentiment patriotic și
național în teritoriul dintre Nistru și Prut. Statul român, fidel alianței sale cu
Antanta, s-a ferit să se amestece în problemele Basarabiei, iar atunci când a
intervenit a făcut-o „nu din punct de vedere pur românesc, ci din punctul de
47
Istoria românilor, vol. VII, tom. 2, p. 621; V. Netea, C.Gh. Marinescu, op.cit., p. 115-117
48
Ibidem, p. 622; Basarabia după două sute de ani (coordonatori Mihai Baciu, Silvia
Bocancea), Iași, 2012, p. 227-228.
49
Basarabia după două sute de ani, p. 227-228.
50
Ibidem.
51
Apud, I. Scurtu, Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1994, București, 1994, p.73;
apud, Istoria românilor, vol. VII, tom. 2, p. 622.
vedere al asigurării ordinei și siguranței aliaților”52.

Nicolae Iorga a urmărit cu atenție evenimentele care se derulau între
Prut și Nistru. Militanții cauzei basarabene veneau la Iași și se întâlneau cu
marele savant, unde discutau chestiuni legate de modul de organizare al
provinciei, despre istoricul proprietății din Basarabia care să-i ajute la
rezolvarea problemei țărănești din Basarabia53.
În paginile „Neamului românesc” au fost înregistrate toate
evenimentele care aveau loc în Basarabia, iar Nicolae Iorga a dat
răspunsurile la întrebările pe care le ridicau acestea.
În Basarabia acțiunile militanților pentru eliberarea acestei s-au
desfășurat sub influența „Declarației popoarelor din Rusia” și a ideologiilor
revoluționare existente în societatea de pe cuprinsul întregii împărății. Ideile
narodniciste, socialiste și bolșevice susțineau înlăturarea vechii organizări
social-politice din Rusia, lupta pentru drepturile social-politice ale
categoriilor defavorizate: țărani și muncitori54.
Lupta împotriva marii proprietăți funciare ocupa un loc important în
programul forțelor politice care se confruntau în Basarabia55. Scriitorul Ion
Agârbiceanu, un apropiat a lui Nicolae Iorga, îi prezenta acestuia situația
conflictului din Basarabia. El preciza că țăranii curat moldoveni „prădau
curțile cele mari boierești, până și cuiele din perete chiar, și dau foc
zidurilor”56. Drumurile erau pline de grăunțe căzute din hambarele jefuite.
După jefuirea curților boierești, țăranii se atacau între ei, unii pe alții, și se
acuzau că au luat mai mult. De asemenea, Agârbiceanu arăta că până și
evreii săraci atacau pe cei bogați devastându-le prăvăliile57.
Situația tensionată din Basarabia reclama imperios prezența trupelor
române pentru apărarea depozitelor României, amplasate aici58. Colonelul I.
Atanasiu îi comunica lui Iorga că în provincia dintre Prut și Nistru, „lumea
52
Onisifor Ghibu, op.cit., p. 267 și urm.
53
Ibidem
54
Pe larg în Nicolas Vriasanolschi, O istorie a Rusiei (traducere Areta Vorniuc) ediție
îngrijită, note și postfață de M. Cojocaru, Iași, Institutul European, 2001, p. 466; 469-476.
55
Pe larg în I.Nistor, op.cit., p. 263-268; Al. Boldur, op.cit., p. 502 și urm.; Testament
pentru urmași, p. 30 și 38.
56
Nicolae Iorga, Memorii, vol. I, p. 204.
57
Ibidem
58
Ibidem, p. 218; Nicolae Iorga aprecia printre altele că păstrarea depozitelor din Basarabia
era vitală și ele ar fi trebuit să fie apărate și după pace pentru folosul populației. Aceste
depozite, preciza marele istoric, s-au clădit de români fără ingineri, fără mijloace tehnice
deosebite, imense pivnițe și hrube pentru zecile de mii de litri de vin, pentru legume uscate,
murături, în Ibidem.
fierbe ațâțată de străini”. Se fac repetate apeluri la răscoale în numele

socialismului și al Rusiei unitare59.
Informațiile primite din Basarabia l-au ajutat pe istoric să-și contureze
o părere despre evenimentele care se derulau și a personalităților
moldovenești care desfășurau acțiuni în slujba intereselor naționale ale
populației din provincie. N. Iorga atrăgea atenția presei românești care
milita pentru dezrobirea Basarabiei să pornească „o propovedanie către ai
noștri, despre ai noștri”. Pentru aceasta presa trebuia să aibă în vedere
țărănimea, cea mai numeroasă clasă a societății basarabene. Țăranului
basarabean doritor de pământul pe care îl lucrează să nu i se vorbească „ca
despre un dușman despre boierul său, când e de același sânge, ci mai bine să
se fi căutat a se câștiga cu oarecare blândețe în numele frăției neamului”60.
Solidaritatea națională era singura cale, susținea marele savant, de a se
înlătura cea mai sălbatică anarhie care cuprinsese întreaga provincie, de la
un capăt la altul. Propaganda agitatorilor străini a contribuit în mod decisiv
la incitarea spiritelor țăranilor, deoarece le-a vorbit acestora despre pământul
arabil care trebuie să fie al lor pentru că le-a fost uzurpat de alții. Pentru
acești oameni doritori de pământ, preciza marele istoric, revoluția înseamnă
„luarea ogoarelor, arderea curților boierești care cuprindeau neprețuite
lucrări de istorie și artă”.61
Marele istoric era convins, cunoscând sufletul țăranului român
moldovean de peste Prut că, „Zvoboda desfrâului pe un număr oarecare de
zile, după care sufletele simple făgăduiau cea mai disciplinată și sinceră
întoarcere la nromal”.62
59
Ibidem, vol.II, p. 278.
60
Idem, Supt trei regi, București 1932, p. 267.
61
Ibidem
62
Ibidem
NOUA GENERAŢIE INTERBELICĂ ŞI MENTORII EI:
VASILE PÂRVAN ŞI NAE IONESCU
Corneliu Ciucanu
La nouvelle génération de l’entre-deux-guerre et ses mentors:

Vasile Pârvan et Nae Ionescu
Résumé
Aprés la Grande Union de 1918, la société roumaine davait répondre a une

nouvelle agresions dirigée contre la carte méntale et identitaire-spirituelle de
peuplé roumaine. Le danger de dissoudre communisme, internationaliste et athée
déclanché la réaction nationaliste-chrétienne de jeunesse de l'université, et les
lacunes du régime de la démocratie parlementaire roumaine entre les deux guerres
mondiales (politicianisme, corruption, démagogie) ont généré la radicalisation de
la nouvelle génération et la potentialisation le discours anti-système.
Mots-clés: Vasile Pârvan, Nae Ionescu, communisme, nationaliste-chrétienne

Cuvinte: Vasile pârvan, Nae Ionescu, comunism, naţional-creştin
După Marea Unire, noile realităţi de ordin demografic, economic

(reforma agrară) şi politic (reforma electorală şi modificările produse în
dinamica jocului politic prin accesul în viaţa publică a unor categorii sociale
ignorate până atunci) şi-au pus fundamental amprenta asupra mentalului
colectiv, au ridicat nivelul aşteptărilor societăţii româneşti şi au declanşat o
nouă abordare, un nou val de optimism, sesizabil, în special, în rândurile
tineretului1. Societatea românească şi cu precădere tineretul au căutat noi
formule politico-ideologice şi spirituale pentru a răspunde noilor provocări
şi pentru a contracara o serie de pericole ce ameninţau fundamentul şi
stabilitatea statului naţional-unitar. Pericolul comunismului dizolvant a
declanşat reacţia dreptei naţionaliste, iar deficienţele regimului democraţiei
parlamentare româneşti dintre cele două războaie mondiale au determinat
radicalizarea tineretului2. În definitiv, primele manifestări ale tinerilor
1
Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Editura
Paideia, 1999, p. 17 şi urm. Istoricul Ioan Scurtu precizează că „mentalul colectiv al
românilor a fost influenţat de trei factori esenţiali: unirea, războiul şi reformele, care au
impus o trăire intensă, o largă participare a populaţiei”.
2
Ibidem, p. 29-32.
224 Corneliu Ciucanu
studenţi, viitori fondatori ai Legiunii, sunt net anti-bolşevice şi au blocat

proliferarea comunismului la Universitatea din Iaşi. Apărută în mediul
studenţesc ieşean ca o reacţie la ofensiva comunismului internaţionalist şi ateu,
Mişcarea Legionară s-a definit ca organizaţie naţionalistă şi creştină,
asumându-şi discursul radical de dreapta3. După o scurtă colaborare cu
profesorul A.C. Cuza în cadrul Ligii Apărării Naţional-Creştine, Corneliu Zelea
Codreanu şi liderii studenţilor naţionalişti au părăsit gruparea cuzistă înfiinţând
Legiunea Arhanghelului Mihail, la 24 iunie 1927. Dacă anticomunismul a
constituit elementul principal al discursului politic legionar, ascensiunea
Mişcării în anii ’30 s-a produs în urma unor abordări tematice mult mai
complexe, pe care le-a exploatat cu mare abilitate propagandistică4.
3
Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Iaşi (SJANI.), fond. Universitatea Iaşi – Rectorat,
dosar. 1003/ 1922, f. 428; ibidem, dosar. 893/ 1918, f. 85; ibidem, dosar. 897/ 1919 f. 492; Arhiva
Naţională a Republicii Moldova (ANRM.), fond 680, Inv. 1, dosar 3457 (II), f. 672; Armin
Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la
problema fascismului internaţional, Bucureşti, Humanitas, 1999, p. 75-77 (ediţia originală,
München, 1986); A.C. Cuza Mişcările studenţeşti şi cauzele lor, Bucureşti, Tipografia şi legătoria
de cărţi „Deliormanul”, 1925, passim; idem, Numerus clausus, Bucureşti, Editura Ligii Apărării
Naţional Creştine, 1924, p. 2 şi urm; Gabriel Asandului, A.C. Cuza. Politică şi cultură, Iaşi, Editura
Fides, 2007, p. 137; Maria Someşan, Mişcarea studenţească din 1922, în „Anuarul Institutului de
Istorie Recentă”, vol. I, 2002, p. 2 şi urm; Corneliu Ciucanu, Dreapta românească interbelică.
Politică şi ideologie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2009, p. 94 şi urm.
4
Despre geneza şi evoluţia dreptei naţional-creştine şi a Mişcării Legionare: Gh. Buzatu,
Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia Dreptei Româneşti (1927-1941), Iaşi,
Editura Tipo Moldova, 2010 (ediţia originală, Bucureşti, Editura FF Press, 1996); Victor
Roncea, Gh. Buzatu, eds., Documente din arhiva Corneliu Zelea Codreanu, vol. I-XXVI,
Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2012; Gh. Buzatu, Radu-Dan Vlad, eds., Evenimentele din
ianuarie 1941 în arhivele germane şi române, I-II, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1998-1999;
Ioan Scurtu, coord., Totalitarismul de dreapta în România, Origini, manifestări, evoluţie.
1919-1927, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 1996. Din aceiaşi
serie: Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România, vol. II-VII, Bucureşti, Institutul
Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2000-2007; Kurt Treptow, Gh. Buzatu,
„Procesul” lui Corneliu Zelea Codreanu (Mai, 1938), Iaşi, Centrul de Istorie şi Civilizaţie
Europeană, 1994; Stela Cheptea, ed., Horia Sima în faţa istoriei. Studii şi documente, Iaşi,
Editura Dosoftei, 1999; Dana Beldiman, Armata şi Mişcarea Legionară (1927-1947),
Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2002; Cristian Sandache,
Istorie şi biografie. Cazul Corneliu Zelea Codreanu, Bucureşti, Editura Mica Valahie,
2005; Răzvan Codrescu, Spiritul Dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Bucureşti, Editura
Anastasia, 1997; idem, În căutarea Legiunii pierdute, Bucureşti, Editura Vremea, 2001;
Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea Legionară, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007; Dragoş
Zamfirescu, Legiunea Arhanghelul Mihail de la mit la realitate, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1997; Adrian Gabriel Lepădatu, Mişcarea legionară: mit şi realitate,
Chişinău, Editura Cartier, 2005; Puiu Dumitru Bordeiu, Mişcarea Legionară în Dobrogea
Noua generaţie interbelică şi mentorii ei: Vasile Pârvan şi Nae Ionescu 225
Faptul că minorităţile naţionale deţineau poziţii dominante în viaţa
între 1933-1941, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2003; idem, Mişcarea Legionară în

Dobrogea anilor 1932-1940 în documente, Constanţa, Editura Muntenia, 2012; Tiberiu
Tănase, Feţele monedei. Mişcarea legionară între 1941-1948, Bucureşti, Editura Tritonic,
2010; Daniel Deaconu, Realitatea unui mit: Corneliu Codreanu, Iaşi, Timpul, Piatra
Neamţ, Cetatea Doamnei, 2009; Radu Florian Bruja, Extrema dreaptă în Bucovina,
Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2012; Corneliu Ciucanu, op.cit.; idem, Mişcarea
Legionară în Basarabia, în „Europa XXI” (revista Centrului de Istorie şi Civilizaţie
Europeană. Academia Română-Filiala Iaşi), vol. XIII–XIX/2004-2005, Românii între ruşi
şi sovietici, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, pp. 111-173. Între istoricii străini care s-au
ocupat de problematica Mişcării Legionare şi de personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu
amintim pe: Lorenzo Barachi Tua, La Guardia di Ferro, Firenze, 1938 (ediţia în română,
Garda de Fier, Bucureşti, Tipografia „Bucovina”, 1940, ambele ediţii au apărut cu o
prefaţă semnată de Mihail Manoilescu); Paul Guirad, Codreanu et La Garde de Fer, Paris,
1940; ed. a II-a, München, Colecţia „Dacia”, 1966; ed. a III-a Bucureşti, Editura
Majadahonda, 1998; Klaus Charlé, Die Eiserne Garde, Berlin-Wien, 1939; A. Panini-Finotti,
La Guardia di Ferro, Firenze, 1938; E. Saleo, Mussolini e Codreanu, Palermo, 1942;
Jérome et Jean Tharaud, L’envoyé de l’Archange, Paris, 1939; A. Panini-Finotti, Da
Codreanu a Antonescu. Romania di ieri e di oggi, Verona, 1941; T. Escolar, J. Nieto, Vida
y doctrina de C.Z. Codreanu, Madrid, 1941; Ernst Nolte, Three Faces of Fascism. Action
Française. Italian Fascism. National Socialism, New York, New American Library, 1979;
Iulius Evola, Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar, Alba Iulia-
Paris, Editura Fronde, 1998; Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mişcare
socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional,
Traducere din germană de Cornelia şi Delia Eşianu, Bucureşti, Humanitas, 1999. Ediţia
originală, Armin Heinen, Die Legion „Erzengel Michael” in Rumänien. Soziale Bewegung
und politische Organisation. Ein Beitrag zum Problem des internationalen Faschismus,
München, R. Oldenbourg Verlag, 1986; Nicholas M. Nagy-Talavera, The Green Shirts and
the Others. A History of Fascism in Hungary and Romania, Stanford, Hoover Institution
Press, 1970, p. 294. Lucrarea a fost tradusă şi în româneşte la Bucureşti, Editura Hasefer,
1996; Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1993 (ed. originală La mistica ultranacionalismo. Historia
de la Guardia de Hierro. Rumania. 1919-1941, Barcelona, 1989); Claudio Mutti, Penele
Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil
Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu), prefaţă Philippe Baillet, traducere Florin
Dumitrescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Anastasia,
1997; Claudio Mutti, Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, ediţie Răzvan Codrescu,
Bucureşti, Editura Vremea, 2001; Michelle Rallo, România în perioada revoluţiilor
naţionale din Europa (1919-1945), Bucureşti, 1993; Eugen Weber, Varieties of Fascism.
Doctrines of Revolution in the Twentieh Century, Princeton, Toronto, New York, London,
D. Van Nostrand Co. Inc., 1964; Hans Rogger, Eugen Weber, Dreapta europeană. Profil
istoric, (trad. Iulian Mercea), Bucureşti, Ed. Minerva,1995; Oliver Jens Schmitt, Corneliu
Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea „Căpitanului” (traducere de Wilhelm Tauwinkl),
Bucureşti, Humanitas, 2017; Traian Sandu, Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc,
Chişinău, Editura Cartier, 2019.
economică (industrie, bănci, comerţ) şi sentimentul cvasi-unanim că

elemente din cadrul unor minorităţi sunt neloiale statului naţional român,
activând în mişcarea comunistă sau îmbrăţişând teze iredentiste, revanşarde
(maghiarii, ruşii, evreii), au constituit un permanent motiv de tensiune în
societatea românească interbelică, potenţând radicalismul naţional-creştin.
Pe de altă parte, comunicarea precară între instituţii, discontinuitatea
efortului de reformă, demagogia, politicianismul, corupţia au afectat
imaginea clasei politice, care s-a dovedit incapabilă să gestioneze imensul
capital de încredere investit de societatea românească interbelică în
reprezentanţii ei. Aceste carenţe ale regimului democraţiei parlamentare
româneşti interbelice au servit drept argumente facile discursului antisistem
promovat de dreapta radicală.
Pe fondul reîntregirii tuturor provinciilor româneşti în cadrul statului
naţional-unitar şi ca urmare a aplicării celor două reforme cu caracter
novator şi reparatoriu, totodată (reforma agrară şi adoptarea votului
universal), nivelul aşteptărilor şi speranţa într-un viitor mai bun au crescut
considerabil în societatea românească. Imediat după război, valul de
simpatie pentru gen. Alexandru Averescu şi Partidul Poporului s-a stins din
cauza eşuării temei răspunderilor şi pe fondul politicianismului dovedit de
oamenii generalului5. Un alt moment eşuat îl constituie dezastroasele
guvernări naţional-ţărăniste. După ce câştigaseră alegerile din noiembrie
1928 cu un procent zdrobitor, din cauza disfuncţionalităţii cabinetelor naţional-
ţărăniste, a lipsei de coeziune ministerială, dar şi din cauza dificultăţilor
întâmpinate în timpul marii crize economice, s-a spulberat mitul cinstei şi
onestităţii ardelenilor lui Maniu şi Vaida-Voevod. Corupţia şi afacerismul au
afectat imaginea romantică şi incoruptibilă (construită cu migală, pas cu pas,
după 1918, în opoziţie) a oamenilor politici naţional-ţărănişti şi a sfinxului de
la Bădăcin6. De asemenea, guvernarea P.N.Ţ a disipat şi mitul revoluţiei
ţărăneşti, concept lansat ditirambic de mediile intelectuale ale partidului
(Virgil Madgearu, Ion Răducanu, Petre Andrei, Ion Borcea, dr. Nicolae
Lupu ş.a). Spulberarea acestor idei – convenţional numite mituri în abordare
noastră – face loc altuia, şi anume mitului legionar. O parte a societăţii
româneşti credea că a venit timpul unor schimbări în clasa politică prin
5
Alexandru Averescu, Răspunderile, Iaşi, Editura Ligii poporului, 1918, p. 2 şi urm.; Ioan Scurtu,
Din viaţa politică a României. Întemeierea şi activitatea Partidului Ţărănesc, 1918-1926,
Bucureşti, Editura Litera, 1975, p. 28; Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op.cit., p. 27-28.
6
Este vorba de omul politic Iuliu Maniu, apreciat la superlativ de partizani, acuzat în
termeni peiorativi de către adversarii politici („iezuitul de la Bădăcin”; „Cunctatorul”,
„inchizitorul şef de la Blaj” etc.).
implicarea tineretului. Se punea problema unei noi elite politice

incoruptibile, ascetice, total dăruită binelui public, se dorea „o ţară bogată şi
miniştri săraci”7, după cum formulase în cel mai pur stil idealist sociologul
Traian Brăileanu8. Prin urmare, carenţele democraţiei româneşti şi
„păcatele” clasei politice au alimentat mesajul anti-sistem legionar,
constituind un alt factor al ascensiunii dreptei radicale În replică la corupţia
şi demagogia partidelor, Mişcarea Legionară promitea asanarea societăţii
româneşti prin lichidarea politicianismului şi afacerismului în baza unui
amplu proces de regenerare morală, care să determine formarea unei noi
elite politice dedicate exclusiv comunităţii naţionale9. Or mitul Codreanu s-a
configurat şi difuzat în societatea românească datorită acestui mediu prielnic
aflat în aşteptare după consumarea speranţei Averescu şi eşuarea revoluţiei
ţărăneşti, slab coordonată de Maniu-Mihalache. Capitalul de încredere a
fost rapid devorat de ineficienţa punerii în practică a tezei răspunderilor, de
inconsecvenţa cabinetelor naţional-ţărăniste (sortite a guverna în plină criză
economică) şi a fost captat, în cele din urmă, de Legiune şi de liderul ei.
Nevoia unui personaj incoruptibil, dinamic, fără vicii, bun creştin – într-o
ţară majoritar ortodoxă –, nevoia de noi orizonturi şi promisiunea, deşi
destul de vagă, a unui mesianism românesc, aceste imperative, oarecum
confuze, idealiste, au creat climatul propice ascensiunii Mişcării. Pe acest
mediu, aflat în febrilă aşteptare, s-au pliat Codreanu şi organizaţia sa sub
impulsul spiritului de frondă afişat de noua generaţie în raport cu vechea
elită politică10 şi faţă de evidenta criză de sistem, care bloca ascensiunea
7
Traian Brăileanu, Sociologia şi arta guvernării. Articole politice, ediţia a II-a, Bucureşti,
1940, p. 301.
8
Radu Florian Bruja (coordonator), Traian Brăileanu. Studii, documente, încercări literare,
Iaşi, Editura Junimea, 2012; Corneliu Ciucanu, Profesorul Traian Brăileanu şi conceptual
de elită în spaţiul cultural-politic al dreptei româneşti intrenelice, în Traian Brăileanu,
Sociologia şi arta guvernării. Articole politice, ediţie anasatatică, Iaşi, Editura Tipo
Moldova, 2012, p. I-XLVI; Corneliu Ciucanu, Un doctrinar uitat al dreptei româneşti
interbelice. Profesorul Traian Brăileanu şi teoria elitelor, în „Ioan Neculce”, Buletinul
Muzeului de Istorie al Moldovei, XVI-XVIII, 2010-2012, p. 159-176
9
Într-un articol din Însemnări sociologice,Traian Brăileanu afirma că: “D-l Corneliu
Codreanu a înţeles de la început că un conducător trebuie să fie, în primul rând, un
organizator şi un educator. Problema ce şi-a propus spre dezlegare a fost, deci, formarea
legionarului, a Românului nou, a Românului de elită. Crearea unui tip opus tipului de
politician, a unui om, deci, care să aibă toate virtuţile ce se cer unei elite politice naţionale
şi căruia să-i lipsească viciile politicianului demagog şi corupt” (Corneliu Ciucanu, Un
doctrinar uitat al drepei româneşti interbelice ..., p. 131).
10
Vezi Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea Legionară, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 67.
Vară primară a lui C. Noica, tânăra elevă Adina Cassasovici, îşi aminteşte că: „În anii ’30,
tineretului spre funcţii, pentru că în epocă s-a vorbit şi scris foarte mult
despre şomajul intelectual şi despre inflaţia de diplome11. Legiunea a
exploatat aceste aşteptări şi insatisfacţii ale tineretului, a creionat o nouă
conştiinţă civică, impregnată de morala creştină, cu accente mistice şi
ascetice. Totodată, a reevaluat conceptul demnităţii româneşti şi a
supradimensionat teza întâietăţii şi a drepturilor noastre, activând un orgoliu
naţional ofensiv. A oferit noi perspective sociale şi politice aderenţilor şi a
etalat la nivel doctrinar – aşa cum au pretins ideologii Mişcării – o nouă
misiune istorico-transcendentă a naţiunii12.
În primii ani după război, modernizarea României continua să înfrunte
dacă aveai între 16 şi 25 de ani şi posedai o inteligenţă peste medie, nu aveai cum să nu
intri în Mişcarea Legionară. Era o modă care plutea în aer şi care ne atrăgea prin spiritul de
frondă pe care-l puteam arăta unor politicieni pe care îi dispreţuiam sincer. La asta se
adăuga spiritul de competiţie dintre noi, genul de întrecere în care toţi au de câştigat dacă au
în minte o cauză comună. Iar Codreanu ne dăduse o cauză comună. Mişcarea Legionară a
fost o stare de spirit a unor tineri care voiau să sfideze clasa politică şi care găseau fiori de
plăcere în riscul pe care-l aducea cu sine sfidarea”.
11
Vezi Mircea Eliade, Piloţii orbi, în „Vremea”, anul VIII, nr. 505, 19 septembrie 1937;
idem, Noua aristocraţie legionară, în „Vremea”, anul IX, nr. 522 din 23 ianuarie 1938;
idem, De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, în „Buna Vestire”, anul I, nr. 244 din 17
decembrie 1937. Mircea Eliade, pe lângă exprimarea tranşantă a ataşamentului faţă de
Mişcare, acuză exponenţii regimului politic interbelic de neglijenţă şi incapacitate în
rezolvarea problemelor tinerei generaţii intelectuale: „Şi mai întrebăm ce-au făcut
politicienii noştri pentru oamenii cu adevărată <personalitate> care au ieşit la lumină prin
munca, geniul sau talentul lor, şi au fost osândiţi la o viaţă de mediocritate şi jertfă. Ce-au
făcut politicienii noştri din toate partidele, pentru un Lucian Blaga, un Aron Cotruş, un
Camil Petrescu, un Perpessicius şi alţii. Ce-au făcut politicienii noştri pentru generaţia
tânără de cărturari, artişti, tehnicieni şi gânditori? Care este tânărul cu <personalitate> pe
care l-a descoperit vreun partid politic şi l-a pus în locul care-l merită, i-a dat putinţa să-şi
fructifice inteligenţa sau talentul pentru binele obştesc?”
12
Corneliu Z. Codreanu, Pentru legionari, vol. I, Sibiu, Editura „Totul pentru Ţară”,
Tipografia Veştemean, 1936, p. 310; Ion I. Moţa, Cranii de lemn. Articole 1922-1936,
ediţia a VI-a, Bucureşti, Editura Mişcării Legionare, 1940, p. 174; Vasile Marin, Crez de
generaţie, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1941, p. 147; Nicolae Roşu, Dialectica naţionalismului,
Bucureşti, Editura „Cultura Naţională, 1937, p. 357; Mircea Eliade, De unde începe
misiunea României, în „Vremea”, an X, nr. 477, 28 februarie 1937, p.3; idem, Revoluţia
creştină, în „Buna Vestire”, an I, nr. 100, 27 iunie 1937, p. 3; idem, România în eternitate,
în „Vremea”, an. IX, nr. 444, 5 iulie 1936; idem, Comentarii la un jurământ, în „Vremea”, an.
X, nr. 476, 21 februarie 1937; Gheorghe Racoveanu, Mişcarea Legionară şi Biserica. Omenia şi
frumuseţea cea dintâi, ed. a II-a, Filipeşti-Târg, 2002, p. 38-44; Faust Brădescu, Cele trei probe
legionare. Elemente de doctrină, Bucureşti, Editura Majadahonda, 2000, p. 21-24, idem, Victorii
legionare, ed.cit., passim; Adrian Botez, Opera scrisă a lui Corneliu Zelea Codreanu – între
vizionarism şi alchimie naţională, Bucureşti, Criterion Publishing, 2009, passim.
grave dificultăţi economice şi sociale în condiţiile unui capitalism parazitar

şi periferic, de suburbie a metropolei capitaliste europene, într-o atmosferă
de insecuritate economică şi cu o viaţă parlamentară deficitară. În acest
context, s-a cristalizat concepţia că o replică serioasă în raport cu Occidentul
nu poate fi demarată decât pe tărâm cultural13. Totodată, scientismul
occidental era amprenta epocii şi el a trezit reacţii contradictorii fireşti în
sânul intelectualităţii noastre, preocupată de soarta şi destinul culturii
româneşti14. Perioada interbelică debutase cu sumbre profeţii lansate de
către Oswald Spengler (Der Untergang des Abendlandes, 1918), accentuate
de viziunea apocaliptică a lui Rene Guenon (La crise du monde moderne,
1927) şi continuate obsesiv de obsevaţiile lui Karl Jaspers (Die geistige
Situation der Zeit, 1931)15. În dezbaterea culturală europeană un Julien Benda
opera cu un întreg registru critic la adresa propriei culturi, sau un H. Massis îşi
exprima rezervele faţă de cultura occidentală16. În consecinţă, astfel de abordări
au îndrituit reacţiile critice anti-occidentale ale intelectualităţii române
interbelice. Noua generaţie era terorizată de ideea crizei identitare din cultura
română, de faptul că Occidentul epuizat, pe care îl suspectau de izolaţionism şi
provincialism, nu mai poate oferi decât formule alienante. Fideli concepţiei
lansate de Nae Ionescu, tinerii intelectuali se revendicau de la şcoala năistă şi
trăiristă regăsind întreaga tematică şi vitalitate autohtonistă.
Pe de altă parte, voluntarismul elitelor româneşti antebelice, în încercarea
lor de construcţie a unei culturi naţionale, raţionalizate şi generalizate, a fost
condamnat de tânăra intelectualitate interbelică tentată să accentueze
necesitatea unei reforme morale radicale, pandant al unui angajament mai
degrabă cultural-spiritual decât socio-economic. O asemenea abordare din
partea vârfurilor „noii generaţii” i-a condus către o nedisimulată simpatie
pentru curentul naţional-creştin, către dreapta radicală17.
13
În 1927, pe parcursul a 12 articole, intitulate Itinerariul spiritual, Mircea Eliade a definit
locul şi rostul tinerii generaţii. În memoriile sale, Mircea Eliade preciza că fiind „prima
generaţie românească necondiţionată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat”, întrucât
cei care îi precedaseră realizaseră întregirea neamului, tineretul intelectual interbelic avea o
misiunea să redimensioneze „consideranbil orizontul cultural românesc, deschizând
fereastra către universuri spirituale rămase până atunci inaccesibile” (Mircea Eliade,
Memorii. Recoltele solstiţiului, vol. II, (1937-1960), Ediţie şi cuvânt înainte de Mircea
Handoca, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 145-149).
14
Cf. Vasile Pârvan, Scrieri, Bucureşti, 1981, p. 188-190.
15
Alexandru Zub, Istorie şi istorici în România interbelică, Iaşi, Editura Junimea, 1989, p. 32-33.
16
Ibidem, p. 33.
17
Gh Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, op.cit., p. 279-284; Ioan Scurtu, Gh. Buzatu,
op.cit., p. 29-32; Mircea Anghelinu, Evoluţia gândirii teoretice în arheologia din România.
O analiză completă a vieţii cultural-politice din România interbelică

nu poate ignora locul şi rolul elitelor intelectuale în dezbaterea de idei.
Confruntările doctrinare interbelice erau acute, din moment ce stabilizarea
unui profil cultural modern aduce şi dezavantajul unei percepţii lucide – şi
pe undeva pesimiste – asupra evoluţiei societăţii româneşti. Practic,
polemica dintre tradiţie şi modernitate, dintre cadru şi conţinut, demarată de
Titu Maiorescu în articolul său din 1867, capătă noi dimensiuni şi un nou
ritm argumentativ. Fondul autohton începe să fie privit din diferite unghiuri
şi sondat la diverse adâncimi culturale: V. Pârvan „reabilitează” fondul
spiritual-genetic geto-dacic, iar Lucian Blaga defineşte o matrice stilistică
românească. Şcoala monografică, sociologică, a lui Dimitrie Gusti cercetează,
în campanii succesive, civilizaţia rurală, C. Rădulescu-Motru explorează şi el
românismul, iar sociologul bucovinean Traian Brăileanu milita pentru
înfiinţarea Universităţii ţărăneşti şi pentru constituirea unei elite ascetice, total
dedicate colectivităţii româneşti. De pe poziţia de discipol al lui Nae Ionescu,
Mircea Vulcănescu detecta o „dimensiune românească a existenţei”, Constantin
Noica identifică o anume „rostire” românească şi un sentiment specific
românesc al fiinţei, aşa cum M. Eliade descoperea noi paradigme arhaice. Pe de
altă parte, încă de la începutul secolului, N. Iorga şi sămănătorismul fac
apologia universului sătesc, iar N. Crainic şi Nae Ionescu – „promoţia Neculai
Iorga”18, după cum se autodefineau ei – sunt autohtonişti, anti-cartezieni,
anti-occidentali, anti-liberali şi, în replică, aduc elogii ortodoxiei şi
latinităţii, predicate fundamentale ale existenţei româneşti19.
În contextul anilor ’30, la afirmarea politică a dreptei naţionalist-
creştine a contribuit şi conflictul dintre generaţii, sesizat de o serie de
mentori ai noii generaţii (Nae Ionescu, Traian Brăileanu, Sextil Puşcariu
ş.a.). Se specula că toate relele de care suferă societatea românească se
datorează „bătrânilor”, anchilozaţi în proiectul antebelic, incapabili a se
adapta „noilor condiţii de viaţă” şi care blochează ascensiunea tinerilor în
funcţiile decidente. Dezbaterea cultural-politică românească a impus
termenul de „nouă generaţie”, numită şi generaţia trăiristă sau
naeionesciană. Expresia de nouă generaţie cuprindea un eşantion de vârstă
Concepte şi modele aplicate în preistorie,Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2003, p. 115;

Corneliu Ciucanu, Dreapta românească interbelică., p. 141 şi urm.
18
Nae Ionescu, Promoţia Neculai Iorga, în „Cuvântul”, an VII, nr. 2194, 1 iunie 1931; idem,
Neculai Iorga, în „Ideea Europeană”, nr. 68, 6-21iunie 1921; idem, De la „Sămănătorul” la
noul stat românesc, în „Cuvântul”, anul VI, nr. 1907, 13 august 1930, p. 1.
19
Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia, vol. III, Brăila, Editura Istros-Muzeul Brăila,
2005 p. 21.
ce viza pe cei născuţi după anul 1900, care suportaseră greutăţile şi ororile
primului război mondial şi care intraseră pe băncile facultăţilor după
făurirea statului naţional-unitar.
În numărul din octombrie 1934 al revistei „Criterion”, M. Vulcănescu
analizează geneza şi trăsăturile definitorii ale noii generaţii. În opinia lui
Mihail Vulcănescu, noua generaţie s-a format sub influenţa Războiului de
Întregire, care a răsturnat ierarhia valorilor antebelice şi sub influenţa a doi
oameni: Vasile Pârvan şi Nae Ionescu. V. Pârvan a înlocuit, în această
generaţie, influenţa lui Nicolae Iorga; iar Nae Ionescu, pe aceea a lui Titu
Maiorescu20. Vulcănescu sesizează încrucişarea bizară a acestor doi mari
dascăli care introduc simultan universalismul în istorie şi autohtonismul în
filosofia românească. Caracteristicile noii generaţii sunt, după M. Vulcănescu,
setea de experienţă, autenticitate, spiritualitate, tensiunea dramatică, tragismul
chiar în conştientizarea unei crize a românismului, trăsături care i-au condus
„pe unii la negativism, pe unii la disperare şi agonie, pe alţii la pesimism
eroic sau la resemnare, pe unii la acţiune, pe alţii la rugăciune şi pe alţii la
echilibru intelectual”21.
În condiţiile realizării idealului naţional prin Marea Unire de la 1918,
fiind „prima generaţie necondiţionată istoric” – după cum anunţa în
Itinerariul spiritual – Mircea Eliade a fixat şi sintetizat misiunea noii
generaţii în termeni ultimativi şi profetici, deopotrivă: să asigure unitatea
sufletească a românilor, reuniţi în graniţele fireşti prin efortul generaţiei de
foc, sau a generaţiei tranşeelor (al generaţiei care luptase în Războiul de
Întregire şi făuriseră România Mare) şi să exprime în forme universale
frumuseţea şi bogăţia sufletului românesc22. În articolul deja menţionat
20
Mircea Vulcănescu, Generaţie, în „Criterion”, anul I, nr. 3-4, 15 noiembrie-15 decembrie
1934, p. 3-6.
21
Ibidem
22
Vezi Mircea Eliade, Itinerariul spiritual, în „Cuvântul” din 6 septembrie 1927. Eliade
pleda pentru conştiinţa noii generaţii de după război care este „prima generaţie
necondiţionată istoric” deoarece dezideratul esenţial românesc fu îndeplinit la 1918: „Noi
suntem generaţia cea mai binecuvântată, cea mai făgăduitoare din câte sau rânduit până
acum în ţară. Trebuie să ţinem seama numai de elite”. El recomanda generaţiei sale
conştiinţa de sine forjată în experienţele şi trăirile recente, argumente ce au condus tineretul
spre asumarea fără rezerve a preeminenţei spiritului în raport cu raţionalismul de tip
materialist sau hegelian: „Suntem cei care am trecut, odată cu copilăria, experienţe diverse
şi tragice, care am cunoscut viaţa răsfrântă pe feţele părinţilor noştri… Criza religioasă a
fost pentru noi mai puternică decât cea a generaţiilor trecute. Până la război – adolescentul lector
al Enigmelor universului sau al Forţei materiei, se trezea ateu aproape fără mirare […]. Am
trecut experienţe care ne-au condus la raţiune, la artă, la misticism… Şi nu ne intimidează
apărut în revista „Criterion”, Mircea Vulcănescu formula misiunea acestei

generaţii in termeni identici cu cei declamaţi anterior de către M. Eliade în
Itinerariul spiritual şi în Manifestul Crinului Alb, lansat de Petre Pandrea,
Ion Nistor, Sorin Pavel. Plecând de la aceste premise, tânăra intelectualitate
interbelică a făcut apel la realităţile româneşti, la tradiţie, la specificul
nostru naţional, la autenticitate, ortodoxie, la experienţă mistică, au
proiectat o misiune cultural-politică românească străbătută de un duh
eminamente profetic23. În consecinţă, Eliade şi generaţia sa au adoptat
naţionalismul-creştin – mai puţin ca practică politică şi mai ales ca
angajament cultural – sub imperativul momentului istoric interbelic şi din
necesitatea definirii şi delimitării în raport cu ofensivele şi periculoasele
ideologii europene de tip totalitar. Ataşamentul faţă de naţionalismul
cultural este explicat de Eliade din perspectiva menţinerii specificităţii
româneşti, care să stea la baza unei construcţii etno-spirituale capabile a se
opune agresiunii dizolvante şi explicit expansioniste, dirijate atât dinspre
stânga, cât şi dinspre dreapta: „Fără un naţionalism bine intenţionat, fără a
ne imprima nota noastră, apăsat, în concertul european, riscăm să fim
dizolvaţi, înghiţiţi. Chestiunea nu este de a te abţine, de a fi spectator, ci
dimpotrivă, de a reacţiona la provocările veacurilor”24. În definitiv,
naţionalismul creştin din România interbelică a reevaluat tradiţia, ortodoxia,
autenticitatea etno-spirituală ţărănească în aceeaşi măsură în care fascismul
italian a repus doctrinar în discuţie universalismul Romei, iar naţional-
socialiştii germani au invocat zeităţile păgâne şi rasa ariană... Legionarismul
a redimensionat specificul naţional şi figurile voievodale istorice care au
sarcasmul suficient al bătrânilor inteligenţi, nici mustrările maturilor, nici glumele

imbecililor de ambele sexe, nici nepăsarea celor care se pretind a fi astăzi îndrumătorii
noştri spirituali, nici reaua indiferenţă a universitarilor. Voim să biruiască valorile ce nu
sunt izvorâte nici din economia politică, nici din tehnică, nici din parlamentarism. Valorile
pure, spirituale, absurd de spirituale. Valorile creştinismului. Aceasta se va înţelege mai
târziu, când vom cerceta necesitatea misticismului”. Ca portstindard al generaţiei
interbelice, Eliade era torturat de imperativul sintezei şi îndeosebi de maniera cu care
valorificăm şi transportăm elementele de cultură pe care le asimilăm.. Alături de misiunea
culturală asumată de tânăra generaţie, prin tendinţa spre sinteză contopită cu însăşi
personalitatea, pentru viitorul mare istoric al religiilor experienţa mistică cu toţi fermenţii
şi forţele şi coeziunea şi luminile care le coboară în suflet constituia un alt reper definitoriu
al generaţiei sale; Mircea Vulcănescu, art.cit.
23
Mircea Eliade, De unde începe misiunea României, art.cit; idem, România în eternitate,
art.cit; idem, Comentarii la un jurămân, art.cit.
24
Mona Maria Vâlceanu, Eliade după Eliade: România în eternitate, în „Biblioteca
Bucureştilor”, Anul XV, nr. 3 – martie 2012, p. 20.
binemeritat de la neam, tot aşa cum fascismul a reluat tradiţia Romei

imperiale, iar nazismul a reactualizat pantheonul Walhalei25.
În articolul publicat în „Criterion”, analizând rolul precursorilor şi
influenţa categorică a lui Vasile Pârvan şi Nae Ionescu în definirea conştiinţei
de grup intelectual distinct, M. Vulcănescu deosebea trei accepţii principale ale
spiritualităţii noii generaţii: 1) viaţă interioară; 2) cultură, 3) viaţă
duhovnicească şi preciza că „originea preocupărilor spirituale în cultura
română de după război trebuie căutată în cursurile universitare ale lui Vasile
Pârvan (Problema salvării, 1919/1920, şi Drama antică, 1920/1921) şi la
Nae Ionescu (Filosofia dumnezeirii, 1921/1922 şi Filosofia religiei,
1923/1929)26. Pe marginea articolului semnat de Mircea Vulcănescu şi în
contextul nominalizării factorilor determinanţi care au condus spre
instituţionalizarea reacţiei radicale de sorginte naţional-creştină a tineretului
interbelic, subliniem rolul creatorilor de climat, al mentorilor care prin
notorietatea şi dăruirea lor pedagogică au influenţat categoric orientarea de
dreapta a tinerii generaţii intelectuale a anilor ’30. Pe lângă Vasile Pârvan şi
Nae Ionescu, pomeniţi de M. Vulcănescu, ne referim la personalităţi
prestigioase ale vieţii culturale şi universitare româneşti ca Traian Brăileanu,
Dragoş Protopopescu, Leon Ţopa (profesori la Universitatea din Cernăuţi),
A.C. Cuza, Corneliu Şumuleanu, Ion Găvănescul, D. Găzdaru
(Universitatea din Iaşi), Nae Ionescu, Simion Mehedinţi, P.P. Panaitescu,
Nichifor Crainic, dr. D. Gerota, Eugen Chirnoagă ş.a. (Universitatea din
Bucureşti), Sextil Puşcariu, Iuliu Haţieganu, Dan Rădulescu, Iosif Frollo
(Universitatea din Cluj), Ion Protopopescu, profesor al Politehnicii
timişorene. Indubitabil, rolul mentorilor şi al profesorilor rămâne hotărâtor
în operaţiunea de cristalizare şi afirmare a generaţiei noi şi – în cele din
urmă, ca efect al conştientizării „spiritului de corp” – în procesul de aderare
la curentul naţional-creştin, deşi motivaţiile şi ipostazele convertirii tinerilor
intelectuali sunt diverse şi depind, de la caz la caz, de psihologia,
personalitatea şi disponibilitatea fiecăruia. Aşa cum nu putem explica
primele manifestări ale lui Corneliu Z. Codreanu, Ionel Moţa, Ilie Gârneaţă,
Radu Mironovici, Corneliu Georgescu fără prezenţa şi influenţa profesorilor
A.C. Cuza, Corneliu Şumuleanu, Ion Găvănescu, tot aşa nu putem concepe
statura intelectuală, traiectoria culturală şi simpatiile politice ale lui M. Eliade,
M. Vulcănescu, C. Noica şi Emil Cioran, George Racoveanu, Dimitrie C.
Amzăr, Vasile Marin, Paul Costin Deleanu, M. Polihroniade fără fascinaţia
25
Ibidem.
26
Mircea Vulcănescu, art.cit.
pe care a exercitat-o Nae Ionescu asupra discipolilor săi. Omniprezenţa

publicistică de la „Neamul Românesc”, „Ideea Europeană”, „Vremea” ori
„Cuvântul” şi talentul oratoric testat, nu odată, de la înălţimea catedrei
universitare i-a captivat definitiv pe aceşti tineri intelectuali. Faptul că aceşti
studenţi au fost remarcaţi şi mai apoi promovaţi de Nae Ionescu, că şi-au
făcut ucenicia ca jurnalişti la „Cuvântul”, dar mai ales ipostaza de discipoli,
febril mărturisită de către aceştia, întregesc tabloul complex al generaţiei
tinere şi oferă răspunsuri lămurite asupra orientărilor şi ideilor adoptate de
vârfurile generaţiei interbelice27. Pentru tinerii intelectuali grupaţi în jurul
maestrului Nae Ionescu, recuperarea trecutului în perspectiva unei legitimări
viabile a destinului românesc era doar o primă etapă a devenirii noastre.
Procesul trebuia să continue pentru ruperea unor bariere arbitrar impuse de
vitregiile secolelor anterioare. Mircea Eliade, de altfel şi cel mai apropiat de
Nae Ionescu, dar şi ceilalţi intelectuali care-i cultivau prietenia, şi-au
exprimat veneraţia pentru Profesor, care s-a cuantificat atât spiritual,
cultural, dar şi ca atitudine civică-politică. Peste ani, Mircea Eliade
mărturisea că: „Nae Ionescu fusese mai mult decât profesorul meu favorit; îl
consideram maestrul meu, ghidul care îmi fusese dăruit ca să-mi pot împlini
destinul… Direct sau indirect noi, toţi discipolii şi colaboratorii lui, eram
solidarizaţi cu concepţiile şi opţiunile politice ale Profesorului”28, explicând,
de fapt, adeziunea sa şi a celorlalţi intelectuali la Garda de Fier. Însă această
integrare în rândurile Mişcării nu era un fapt mecanic, impus doar de
„cultul” pentru Nae Ionescu. Într-adevăr, convertirea s-a produs sub
influenţa covârşitoare a lui Nae Ionescu, cel care considera ascensiunea
Legiunii ca „o necesitate de destin” şi aprecia că orice împotrivire însemna
27
Idem, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Bucureşti, Humanitas, 1992, pasim; Mircea
Eliade, Profesorul Nae Ionescu în „Vremea”, IX, nr. 463 din 15 noiembrie 1936; C. Noica,
Nae Ionescu şi spiritul de şcoală,, în „Convorbiri literare”, an LXXVI, nr. 5-6, mai-iunie
1943, p. 353-356; idem, Nae Ionescu, în „Buna Vestire”, seria a doua, an III, George
Racoveanu, Omul, în „Cuvântul”, serie nouă, an XVII, nr. 55, din 7 decembrie 1940; idem,
Nae Ionescu: Profesorul nostru în „Ţara şi Exilul”, an I, nr. 1, iunie, 1965; P.P. Panaitescu,
Nae Ionescu şi Universitatea din Bucureşti în „Cuvântul”, serie nouă, an XVII, nr. 12 din
25 octombrie, 1940; Fănică Anastasescu, Profesorul în lagăr, în „Cuvântul”, serie nouă, an
XVII, nr. 3 din 16 octombrie 1940; Constantin Stoicănescu, Profesorul, în „Cuvântul”,
serie nouă, an XVII, nr. 8 din 21 octomrie, 1940; idem, Convertire şi jertfa Profesorului, în
„Almanahul Cuvântul”, 1941, p. 79; I.P. Prundeni, Nae Ionescu, în „Porunca vremii”, an
IV, nr. 176 din 16 octombrie 1940; Horia Sima, Nae Ionescu, în „Ţara şi Exilul”, an I, nr. 1,
iunie 1965; Andrei Scrima, Cuvinte târzii şi nepotrivite despre Nae Ionescu, în
„Prodromos”, Freiburg, 1970.
28
Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstiţiului, vol. II, ed.cit., p. 12.
„a lua istoria în răspăr”, dar tinerii intelectuali grupaţi în jurul maestrului lor
ajunseseră la credinţa intimă a iubirii cu „frenezie” a României „împotriva
tuturor evidenţelor – ca să poţi uita gradul de descompunere în care am
ajuns”29. Identificând confuzia între mahala şi românism, între demnitatea
românească şi „stilul grotesc” creat de pseudo-intelectuali „mediocri, fără
tradiţie şi fără geniu”, tineretul intelectual credea sincer că este de datoria
lor să „restaureze demnitatea românească”, demontând „cât mai curând
confuzia între intelectualul creator şi parvenitul papagal, între Mihai
Eminescu şi Caţavencu”30.
Dacă locul şi rolul lui Nae Ionescu a fost desluşit fără urmă de echivoc
prin mărturisirea lui M. Eliade, revenind la articolul din „Criterion” semnat
de M. Vulcănescu, reţinem că istoricul Vasile Pârvan era indicat, alături de
Nae Ionescu, drept unul din marii dascăli ai tinerii generaţii. Prin prelegerile
sale care sondau imuabilul tezaur genetic geto-dacic, care aprecia
personalitatea „revoltaţilor” ca factor determinant al ruperii de ritm în sens
evolutiv uman31, profesorul şi intelectualul V. Pârvan şi-a pus fundamental
amprenta asupra personalităţii mai multor generaţii de studenţi32. El
considera fiinţa umană drept vehicul purtător de „impulsii transcendente
eterne şi infinite”33, şi statua misiunea istoricului în termenii unei raportări
aproape mistice la fondul genetic ancestral pentru a cerceta „perpetuitatea
marilor rezonanţe spirituale în memoria ereditară, subconştientă, ca şi
cultivată, a generaţiilor succesive”34. Ideile lansate de V. Pârvan au produs,
29
Idem, România în eternitate, art.cit.
30
Idem, Restaurarea demnităţii româneşti, în „Vremea”, an VIII, nr. 403, 1 septembrie,
1935, p. 3.
31
Vasile Pârvan, Datoria vieţii noastre. Două lecţii inaugurale, ed. a III-a, cu o prefaţă
semnată de Tudor Vianu, intitulată Vasile Pârvan şi concepţia tragică a existenţei,
Bucureşti, Editura Univers, 1999, p. 35. Iniţial, T. Vianu a publicat studiul Vasile Pârvan şi
concepţia tragică a existenţei, în „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială”, Bucureşti,
1928, nr. 3-4, p. 361-366. Vezi şi Ilie Bădescu, Teoria latenţelor, Bucureşti, Editura Isogep-
Eu, 1997, p. 12 şi urm.
32
Vasile Băncilă, Tragicul la Pârvan şi tragicul modern, în vol. În memoria lui Vasile
Pârvan, Bucureşti, 1934, p. 28-25; Constantin Stoicănescu, Istoricul Vasile Pârvan,
precursorul, în „Cuvântul”, serie nouă, nr. 42, 24 noiembrie 1940, p. 2; Horia Stamatu,
Lirismulul esistenţei tragice în opera lui Vasile Pârvan, în Colecţia „Ţara şi Exilul”, an XII,
1975-1976, p. 79-84; Alexandru Randa, Vasile Pârvan şi ritmul istoriei, conferinţă
susţinută la Madrid, vezi „Buletinul informativ”, nr. 3, an 1954, p. 3; Horia Sima, Amintiri
din studenţie, în Horia Sima, Antologie legionară. Opera publicistică, 1950-1992, vol. V,
Miami Beach, Florida, USA, Colecţia „Omul nou”, 1994, p. 48-52.
33
Vasile Pârvan, Idei şi forme istorice, Bucureşti, 1920, p. 134.
34
Ibidem, p. 68; Alexandru Zub, Gânduri depre durată la Vasile Pârvan, în Alexandru
desigur, adevărate breşe de conştiinţă în structura tinerilor studenţi,

îndemnându-i la meditaţie şi acţiune. Noi credem că nu putem decripta şi
înţelege în întregime implicarea civică, publicistică şi chiar activismul unor
fini intelectuali ca Vasile Christescu35 şi Vladimir Dumitrescu, decât în
cheia relaţiei speciale conturată între mentor şi discipol, pe care cei doi
tineri istorici au cultivat-o cu marele Vasile Pârvan. Pornind de la
imperativul creaţiei stiinţifice, profesorul pleda în faţa studenţilor săi
asumarea unei discipline stricte, cvasi-cazone a studiului, şi munca severă,
înverşunată, pe cale cunoaşterii36. După recomandările maestrul lor, tinerii
arheologi au încercat să îmbine civismul cu activitatea intelectuală37. Ei
intuiseră criza politicianistă şi eşuarea democraţiei române la „periferia
istorie”, la fel ca profesorul lor care se confesa istoricului P.P. Panaitescu
într-o seară de Crăciun că: „Partidele politice, care sunt vaste asociaţii de
interese, minează încet viaţa morală a ţării – un imens gol amoral ne
înconjoară, ai impresia pedepsei care se apropie”38. Autorul Geticii reflecta
asupra timpului şi ritmului istoric ajungând la concluzia că devenirea
umanităţii depinde de existenţa personalităţilor providenţiale, care
acţionează în sensul factorului detonator, fracturând evoluţia gradulală şi
impunând un ritm alert semenilor: „...istoric, adică evolutiv uman, popoarele
trăiesc numai prin fapta precursorilor şi revoltaţilor. Aceştia tulbură ca nişte
demoni, perpetuu nemulţumiţi, beatitudinea lenei spirituale a
contemporanilor, le deşteaptă iluzii şi apetituri, le răscolesc patimile, le
dărâmă preţiosul echilibru al perfectei inerţii”39. Pe linia reflecţiilor lui
Pârvan, discipolii săi (V. Christescu şi Vladimir Dumitrescu) au adoptat
formule refractare, antisistem, au descoperit ethosul naţional-creştin şi
radicalismul dreptei, care impunea un anumit comportament, o anumită
atitudine şi un anumit caracter. Pârvan sublinia, de altfel, că „...tăria de
caracter – singura nobleţe adevărată în lumea muritorilor – e o floare rară”40;
iar pentru a se forma un astfel de caracter românesc se impunea o renunţare
Zub, Cunoaştere de sine şi integrare, Iaşi, Editura Junimea, 1986, p. 47.

35
După opinia dr. Şerban Milcoveanu, Vasile Christescu era rudă îndepărtată cu istoricul
Vasile Pârvan, căsătorit în anul 1910 cu Silvia Cristescu, nepoata lui I. Bogdan. În anul
1917, în condiţiile refugiului, soţia sa şi copilul mor la Odessa.
36
Alexandru Zub, Vasile Pârvan. Efigia cărturarului, Iaşi, Editura Junimea, 1974, p. 379.
37
Mircea Nicolau, Vasile Christescu: Un istoric de seamă şi erou, în „Gazeta de Vest”,
Timişoara, februarie 1994.
38
P.P. Panaitescu, Pagini de Jurnal, Cluj, 1974, p. 150-151.
39
Vasile Pârvan, Datoria vieţii noastre. Două lecţii inaugurale, ed.cit., p. 35.
40
Ibidem, p. 42.
benevolă la materialism ca metodă şi finalitate, pentru că „nici cei mai buni

nu rezistă suferinţei ori ispitei, ci renunţă la luptă. Întreaga luptă e murdărită
de egoism, de interesul brutal, de utilitar”41.
În opinia istoricului, „marea operă de şlefuire a caracterelor şi
inteligenţelor trebuia înfăptuită de Universitate”42. Vasile Pârvan credea cu
tărie în rolul ei în societate: „Pentru o cofraternitate spirituală cum e să fie
aceasta întemeiată acum pe realitate vieţii trebuie să fie nu suma
manifestărilor pragmatice ale unei societăţi dazagregate şi haotice, alcătuită
din indivizi primitivi ori decăzuţi, ci complexul potenţelor spirituale, latente
în sufletul naţional şi general-uman, al maselor şi indivizilor”43. Rolul
profesorului, omului de cultură şi al formatorului de curente şi idei era
confirmat de proiecţia pedagogico-naţională a eternităţii româneşti. Pârvan
considera că intelectualii autentici nu operează „cu realitatea contingenţelor
de douăzeci şi patru de ceasuri, ca jucătorii de bursă, ci lucrăm cu realitatea
unor stabilităţi psihologice milenare ale sufletului ancestral”44, identificând
rolul culturii în societate ca mijloc şi condiţie a resurecţiei spirituale a
neamului românesc şi nu ca o finalitate. De altfel, ţelul final al culturii era
definit de istoric in termeni profetici: „Supremul scop al luptei noastre e
spiritualizarea vieţii marelui organism social-politic şi cultural-creator care e
naţiunea”45.
Pentru tinerii intelectuali obsedaţi de viitorul României, Mişcarea
Legionară părea un vehicul politico-spiritual şi educativ capabil să
formuleze profetic destinul românesc. Imaginea romantic-revoluţionară a
fondatorilor Legiunii, care amprenta biografia lor încă din timpul mişcărilor
studenţeşti, charisma lui Codreanu46, consecvenţa şi radicalismul moral,
41
Ibidem.
42
Ibidem.
43
Ibidem, p. 44. Vezi şi Ilie Bădescu, op.cit., p. 12 şi urm.
44
Vasile Pârvan, op.cit., p.44.
45
Ibidem, p. 45.
46
Dacă scrierile unui Ionel Banea (Căpitanul, Bucureşti, 1936), Ernest Bernea (Cartea
Căpitanilor, Salzburg, 1951 – ediţia originală, Bucureşti, 1937), Corneliu Georgescu (Pe
drumul cu arhangheli, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1996, p. 149-150, ediţia originală,
Salzburg, 1953) dezvăluie un stil exaltat, apologetic, descrierea lui Codreanu formulată de
istoricului Nicholas M. Nagy-Talavera se îndepărtează net de stilul hagiografic al adepţilor
şi simpatizanţilor, devenind mult mai credibilă, excluzând din start, datorită originii sale,
orice virtuală acuză de subiectivism admirativ. Crescut într-un mediu transilvănean
eterogen maghiaro-evreiesc, copil fiind, Nagy-Talavera relatează impresiile profunde lăsate
de întâlnirea cu Corneliu Codreanu, într-una din faimoasele sale descinderi la sate din
timpul campaniilor electorale: „...Dintr-o dată, un murmur se înălţă din mijlocul mulţimii.
atitudinea revanşardă faţă de clasa politică, spiritul ofensiv şi ascetic, etalat

deopotrivă în manifestările legionare, păreau premise acceptabile şi,
totodată, revelau un potenţial încurajator pentru tinerii intelectuali aflaţi în
căutarea notorietăţii doctrinare şi interesaţi de o rapidă propulsare în viaţa
publică. Cert este că şeful Mişcării a căutat anturajul tinerilor intelectuali şi
a programat captarea lor prin intermediul lui Nae Ionescu, Nichifor
Crainic47 şi mai apoi prin M. Polihroniade, care se bucura de compania şi
prietenia lui Eliade, Cioran, Noica, fraţii Acterian, D.C. Amzăr, Ernest
Bernea ş.a48. Prin afluxul de inteligenţă evocat mai sus, Codreanu căuta să
dea greutate ştiinţifică temei elitei legionare, noi sensuri şi conotaţii
sintagmei omului nou, chemat de destin să transforme lumea românească,
după cum credea şeful Mişcării la jumătatea deceniului al IV-lea. Astfel,
intelectualitatea cu simpatii legionare trebuia să contureze dimensiunile
unei ample „revoluţii spirituale”, ce făcea posibilă plămădirea unei noi elite,
a unui om nou care, după cum scria în 1937 viitorul mare istoric al religiilor,
„s-a născut întotdeauna dintr-o revoluţie spirituală, dintr-o vastă prefacere
lăuntrică […], dintr-un desăvârşit primat al spiritului împotriva
temporalului”49. În opinia lui Eliade, societatea românească şi mai cu seamă
factorii de decizie trebuiau să fie interesaţi doar de „problemele istorice: o
Românie unită şi puternică, exaltarea spiritului ofensiv, crearea unui om
nou, a unui om cu destin”50. Omul nou în perspectiva lui Mircea Eliade se
forma în urma unui proces intelectual riguros care includea, fără echivoc,
tematica istorică naţională, ocultată şi chiar abandonată în anii ’30 sub
presiunea inchizitorială a unor falşi directori de opinie. Denunţând cenzura
Un bărbat negricios şi chipeş, îmbrăcat într-un costum popular românesc alb a intrat în
curte călare pe un cal alb. S-a oprit lângă mine şi n-am văzut nimic monstruos sau rău la el.
Dimpotrivă zâmbetul lui copilăros şi sincer îi învăluia pe sărmanii oameni, care-l
înconjurau, părând că este unul dintre ei şi, totuşi, în mod misterios, diferit. Aureolă este un
cuvânt inadecvat pentru a defini forţa ce emana din acest om. Părea cu adevărat că este una
cu pădurea, cu munţii, cu furtunile care bântuie piscurile înzăpezite ale Carpaţilor, cu
lacurile şi râurile. Aşa părea stând acolo în mijlocul mulţimii. Nu era nevoie să vorbească:
tăcerea lui era elocventă. Părea să fie mai puternic decât noi, decât ordinul prefectului care
îi interzisese să ţină un discurs. O bătrână cu părul alb şi-a făcut cruce şi ne-a şoptit:
Trimisul Arhanghelului Mihai” (Nicholas M. Nagy-Talavera, N. Iorga. O biografie,
traducere de Mihai Eugen Avădanei, Iaşi, 1999, p. 300-301).
47
Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, op.cit. p. 279-280; Corneliu Ciucanu,
Dreapta românească interbelică, p. 139-148.
48
Vezi Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea Legionară, Bucureşti, Humanitas, 2007, p.60 şi
urm; Corneliu Ciucanu, Dreapta românească interbelică , p. 140-146.
49
Mircea Eliade, De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, loc.cit
50
Idem, Mai multe feluri de naţionalişti, în „Vremea”, an IX, nr. 444,, 5 iulie 1936, p. 2.
şi suspendarea ziarului „Cuvântul” („singurul ziar revoluţionar şi naţionalist

pe care l-a avut România de după război”51), Eliade acuza „mediocritate
sterilă şi vociferantă” şi susţinea că doar „proza unui Eminescu şi a unui
Haşdeu poate pregăti omul nou, un român liber, fără complexe de
inferioritate”52. Totodată, în viziunea lui Eliade, omul nou era
corespondentul unei noi aristocraţii, căci „conştiinţa unei misiuni istorice a
fost întotdeauna caracteristică oricărei aristocraţii”. După Mircea Eliade,
Legiunea a creat „conştiinţa unei misiuni istorice”, ba, mai mult, avea rolul
de a forma o „nouă aristocraţie”, depozitară a spiritului creştin şi purtătoare
de destin românesc. „În locul aristocraţiei de sânge – preciza Eliade –
Legiunea creează o nouă aristocraţie: a spiritului. În locul elitelor care-şi
moşteneau drepturile – odată cu virtuţile şi păcatele strămoşeşti – se naşte o
elită care-şi cucereşte libertatea, învăţând să moară şi să se jertfească”53.
Conceptul de elită era indisolubil legat de „eroism şi sfinţenie”, atribute
esenţiale reiterate de Eliade, ce întăreau teza anterior enunţată de Vasile
Marin, care susţinea că legionarul era „un om al virtuţilor cardinale: erou,
preot, ascet, ostaş”54. Restructurarea societăţii româneşti de către o nouă
clasă politică responsabilă şi „purtătoare de destin românesc” era condiţia
absolut necesară pentru a crea premisa unei misiuni istorice a României în
sud-estul european. Într-unul din articolele sale, publicate în ziarul „Buna
Vestire”, semi-oficios al Mişcării Legionare, Mircea Eliade îşi exprima
optimismul faţă de posibilităţile creatoare ale poporului român etalate de
mişcarea naţional-creştină, deoarece nu concepea ca societatea românească
să „naufragieze la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o
catastrofă civilă”55.
În contrapondere cu optimismul eliadean, decepţia lui Cioran era
motivată de constatarea că „România e geografie, nu e istorie”56 şi, deci,
proiecta o misiune a României în sud-estul european. Emil Cioran îşi trăia la
acea vreme depresia existenţială, motivată de „somnolenţa seculară”57 a
românului. Strigătul din Pe culmile disperării nu era altceva decât expresia
51
Ibidem
52
Ibidem.
53
Idem, Noua aristocraţie legionară, în „Vremea”, anul IX, nr. 522 din 23 ianuarie 1938.
54
Vasile Marin, op.cit., p. 147.
55
Idem, De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, în „Buna Vestire”, anul I, nr. 244 din
17 dec. 1937 (art.cit.).
56
Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 57.
57
Idem, Restaurarea demnităţii româneşti, în „Vremea”, an VIII, nr. 403, 1 septembrie,
1935, p. 3.
deznădejdii teribile, a tragediei unei generaţii care voia să rupă ritmul

„paşilor mărunţi, într-o cultură şi o istorie aproximativă”. Mărturisea cu
obidă că iubeşte „istoria României cu o ură grea”58, fapt care îl ambiţiona şi
capacita, deopotrivă, să creadă în viitorul civilizaţiei româneşti. Acelaşi tip
de reflecţie, deşi mult mai ponderat şi, totodată, mai optimist, îl întâlnim şi
la M. Eliade care-şi recomanda lui şi cititorilor săi că „trebuie să iubeşti
România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea împotriva tuturor
evidenţelor – ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns”59.
Emil Cioran denunţa mediocritatea programatică a factorilor decidenţi
români care nu au îndrăznit să formuleze şi să încurajeze un mesianism
românesc, principiu trepidant, indicat de filosof în ideea că „un mesianism
efectiv interiorizează axa istoriei în substanţa unei naţiuni”60. El nu putea
concepe o „Românie mediocră, domoală, resemnată, înţelegătoare”61, nu
dorea doar „ordine, cinste, moralitate” şi acuza naţionalismul clasic
românesc de proiectul unei Românii viitoare „ca un fel de Elveţie”62…
Cioran trăia problematic destinul României şi sublinia nevoia de „exaltare
până la fanatism”, fiindcă – opina el – „o Românie fanatică este o Românie
Schimbată la faţă. Fanatizarea României este transfigurarea României”63.
Orice neîmplinire din trecut era receptată ca afront, pacifismul declarat al
politicienilor noştri era apreciat ca sabotaj şi orice incoerenţă a factorilor
decizionali era etichetată drept atentat la adresa misiunii României în
Balcani. Însă, pentru un destin valabil românesc, se cerea o corecţie
substanţială a structurii noastre sufleteşti. În locul „patriotului de ocazie
gelatinos şi gol”, Cioran vedea în legionar pe românul providenţial chemat
de destin să creeze istorie: „românul cu substanţă, un român primejdios, o
fatalitate pentru sine şi pentru alţii”64. Într-un stil frenetic, adecvat epocii şi
anturajului său intelectual, aidoma altor congeneri, Cioran viza o
transformare substanţială a românului de mâine, operabilă prin abandonarea
balastului levantin. Doar în condiţiile unei astfel de transfigurări, românul
putea fi angajat într-o misiune politico-spirituală de excepţie care să facă
uitat „trecutul României” ca „timp fără istorie”65, fiindcă, scria Cioran, „nu
58
Ibidem, p. 44.
59
Mircea Eliade, România în eternitate, în „Vremea”, an VII, nr. 409, 13 octombrie 1935, p. 3.
60
Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, p. 56.
61
Ibidem, p. 56.
62
Ibidem, p. 57.
63
Ibidem, p. 49.
64
Idem, Profilul interior al Căpitanului, în „Glas Strămoşesc”, Sibiu, an VI, nr. 10 din 25
dec. 1940.
65
Idem, Schimbarea la faţă a României, p. 49.
vom putea deveni întâia forţă balcanică decât lichidând ceea ce este balcanic
în noi”66.
Ideile lansate în perioada interbelică de către unii profesori, reputaţi
oameni de cultură receptaţi în epocă drept mentori şi adevăraţi „directori de
opinie şi conştiinţă românească”, după cum, peste ani, discipolii declarau cu
vădit respect şi recunoştinţă, au influenţat, captat şi fascinat, deopotrivă,
studenţimea şi vârfurile intelectuale ale tineretului interbelic, contribuind
categoric la adoptarea unor termeni de exprimare radicală în plan publicistic
şi convertirea la naţionalismul-creştin promovat de Legiune. Dezbaterea
generaţionistă a decantat consensual opţiunile cultural-politice ale tinerilor
intelectuali şi a iniţiat spiritul de frondă faţă de temele considerate depăşite,
faţă de voluntarismul cartezian-generalizant al unor profesori şi oameni de
cultură cu atribuţii decidente, anchilozaţi în vechiul proiect cultural
antebelic. Carenţele democraţiei româneşti interbelice (corupţia, demagogia,
nepotismul, lipsă de orizont politic ş.a.), „păcate” demascate – de multe ori
exagerat – prin pana şi discursul intelectualilor de dreapta, au creat o stare
de spirit revanşardă la nivelul societăţii româneşti în raport cu vechea
generaţie de politicieni şi au structurat teoretic retorica justiţiară a dreptei
radicale naţional-creştine. Atmosfera tensionată şi discursul anti-sistem au
declanşat – în cele din urmă – procesul de aderare a tinerilor intelectuali la
formulele radicale ale epocii. În consecinţă, o serie de componenţi ai noii
generaţii au aderat la Mişcarea Legionară, apreciată în epocă drept mişcare
reprezentativă a tineretului român: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu,
Constantin Noica, Radu Gyr, Emil Cioran, Mihail Polihroniade, Vasile
Christescu, Vladimir Dumitrescu, Petre Ţuţea, Ion Victor Vojen, Traian
Herseni, Ernest Bernea, Ion Ionică, George Manu, Şerban Ţiţeica,
Alexandru Constant, Paul Costin Deleanu, Vasile Băncilă, Alexandru
Cantacuzino, Alexandru Cristian Tell, Vintilă Horia, Leon Ţopa, Ion Barbu
(Dan Barbilian), Dan Botta, Sorin Pavel, Horia Stamatu, Dimitrie Leontieş,
Vasile Posteucă, Faust Brădescu ş.a.
Implicarea tinerilor intelectuali în structurile Mişcării Legionare nu
este întru-totul cunoscută şi prezintă încă aspecte obscure, imposibil de
desluşit pe deplin în condiţiile dispariţiei fizice a protagoniştilor şi a celor
care i-au cunoscut îndeaproape. Istoricului îi rămâne la dispoziţie doar calea
cercetării izvoarelor, a documentelor Siguranţei, preluate şi continuate de
lucrătorii fostei Securităţi, a memoriilor şi jurnalelor, a presei interbelice şi a
publicisticii din exil. Unii dintre cei enumeraţi mai sus au fost ucişi în
66
Ibidem, p. 210.
timpul prigoanei carliste (Vasile Christescu, Mihail Polihroniade,

Alexandru Cantacuzino, Alexandru Cristian Tell, Valeriu Cârdu, Paul
Craja). În perioada postbelică, cei mai mulţi au fost arestaţi, cunoscând,
astfel, regimul de exterminare aplicat deţinuţilor politici în temniţele
comuniste dar, mai cu seamă, duritatea demascărilor organizate de
Securitate (Petre Ţuţea, Dinu Noica, Alexandru Ghica, Sorin Pavel, George
Manu, Ion Victor Vojen). Unii dintre ei au murit fără să cedeze presiunilor
colonelului Crăciun, directorul Penitenciarului Aiud, precum profesorul-
conferenţiar universitar George Manu, studentul celebrei Marie Curie,
doctor în fizica nucleară de la Paris. Destul de puţini au supravieţuit iadului
concentraţionar, iar după decretul de amnistie din 1964 au fost siliţi, prin
teroare şi abuz, să abjure de la vechile credinţe şi să scrie articole injurioase
în revista „Glasul patriei” la adresa colegilor de generaţie din exil (Radu
Gyr, Victor Ion Vojen). În momentul producerii actului de la 23 august
1944, o parte a generaţiei avangardiste interbelice a rămas în străinătate,
alegând calea exilului. M. Eliade era ataşat cultural pe lânga Legaţia română
din Lisabona, Aron Cotruş deţinea aceeaşi funcţie la Madrid, iar D.C. Amzăr
era consilier de presă la Berlin. Emil Cioran şi, mai apoi, Eugen Ionescu
fuseseră numiţi în primăvara-vara anului 1941 ataşaţi culturali ai României
pe lângă guvernul de la Vichy. După două luni Cioran îşi dă demisia şi îl
urmează în post viitorul mare dramaturg. Totodată, actul de la 23 august
1944 îi surprinde pe Mircea Eliade, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Pavel
Costin Deleanu, dr. Emil Bulbuc, dr. Veselovschi, Crişu Axente, Dumitru
Cristian Amzăr, Sorin Pavel, Dinu Adameşteanu, Dumitru Găzdaru,
Alexandru Randa în spaţiul aflat sub autoritate sau influenţă germană, unii
în postura de ataşaţi culturali, unii la studii, alţii ca prizonieri ai celui de-al
treilea Reich, la Buchenwald, Rostok şi Dachau, context în care, o parte
dintre ei – eliberaţi din lagărele germane, după cotitura de la 23 august 1944
– participă la acţiunile Guvernului de la Viena, de altfel, prima formă
instituţionalizată a rezistenţei armate anticomuniste şi antisovietice
româneşti67.
Cazul lui Mircea Eliade este emblematic pentru reprezentanţii noii
generaţii rămaşi în exil şi care au avut de înfruntat o serie de adversităţi
promovate de mediile intelectuale de stânga. Asemenea altor congeneri, deja
67
Vezi Horia Sima, Guvernul Naţional Român de la Viena, Madrid, Editura Mişcării
Legionare, 1993 passim; Faust Brădescu, Guvernul de la Viena. Continuarea statului
român naţional-legionar, Madrid 1989, passim; Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian
Sandache, op.cit., p. 269-275.
câştigaţi pentru cauza naţional-creştină, Mircea Eliade a scris în presa

dreptei radicale articole elogioase la adresa liderilor legionari68 şi a
mărturisit încrederea în proiectul spiritual-educativ demarat de Mişcare69. În
decembrie 1937, alături de Sextil Puşcariu, prof.univ. Ion Găvănescu,
prof.univ. Corneliu Şumuleanu, prof.univ. Dan Rădulescu, dr. Nicolae
Roşu, Vasile Băncilă, Eliade a răspuns chestionarului intitulat De ce cred în
biruinţa Mişcării Legionare, lansat de ziarul oficios legionar „Buna
Vestire”. În spiritul ofensiv al vremii, caracteristic noii generaţii interbelice,
şi în termeni definitivi, care, în fapt, nu cadrează cu structura ponderată şi
echilibrată a savantului, Eliade îşi exprima speranţa că „...Un neam care a
dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate
naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o
catastrofă civilă” şi, în consecinţă, afirma fără urmă de echivoc încrederea în
efervescenţa şi capacitatea de transformare, la nivel individual şi societal, a
fenomenului naţional şi creştin: „ Cred în destinul neamului românesc; cred
în revoluţia creştină a omului nou; cred în libertate, în personalitate şi în
dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare, într-o Românie
mândră şi puternică, într-un stil nou de viaţă, care va transforma în valori
spirituale de universală circulaţie bogăţiile sufletului românesc”70.
Acest text – şi alte câteva – îl plasează indubitabil pe Eliade la
dreapta71, fiind receptat ca atare, atât de prieteni, cât şi de adversari.
„Simpatiile” sale l-au transformat în „obiectiv” pentru agenţii Siguranţei72,
iar în anii represiunii antilegionare, promovată de regimul autoritar carlist,
Mircea Eliade a fost arestat şi întemniţat în lagărul de la Miercurea Ciuc73.
Peste ani, în exil, „păcatul” de a fi de dreapta în tinereţe l-a urmărit
pretutindeni pe Eliade, declanşând rumoare şi obsesii vindicative. Prietenii
săi – care se regăseau de aceeaşi parte a baricadei – au încercat să explice
contextul acestei poziţionări denunţând intoleranţa şi spiritul iacobin al
68
Mircea Eliade, Ion Moţa şi Vasile Marin, în „Vremea”, anul VIII, nr. 427 din 24 ianuarie 1937.
69
Idem, Noua aristocraţie legionară, în ibidem, anul IX, nr. 522 din 23 ianuarie 1938.
70
Idem, De ce cred în biruiţa Mişcării Legionare, în art.cit.
71
Idem, Texte „legionare” şi despre românism, ediţie şi cuvânt înainte de Mircea Handoca,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001; Corneliu Ciucanu, Războiul din Răsărit şi perspectiva
tragică a comunizării României reflectate în memorialistica lui Mircea Eliade, în
„Cercetări istorice” (serie nouă), XXX-XXXI (2011-2012), Iaşi, Editura Palatului Culturii,
2012; p. 186-190.
72
A.N.I.C., Fond Ministerul de Interne, Diverse, dosar 55/1938, f. 113.
73
Mircea Eliade, Memorii, ed.cit., p. 23 şi urm; Radu Gyr, Suferinţă, jertfă şi cântec, în
Guardia di Ferro, Al passo con l’Arcangelo. Ritmi legionari, Parma, Editioni all’insegna del
Veltro, 1982, p. 47-62; Ion Fleşeriu, Amintiri, Madrid, 1977, p. 100.
mediilor intelectuale de stânga, demontând falsele etichetele aplicate

savantului. O astfel de intervenţie este semnată de Vintilă Horia, laureatul
Academiei Goncourt pentru cartea sa, Dumnezeu s-a născut în exil, premiu
care nu a mai putut fi decernat din cauza „demascării” lui Vintilă Horia de
către ambasadorul român de la Paris, Mircea Bălănescu (pe numele sau
adevărat Eugen Bender), vechi ilegalist, care a furnizat informaţii
tendenţioase cotidianului Partidului Comunist Francez, „L`Humanité”,
despre trecutul „legionar” al lui Vintilă Horia (Gheorghe Caftangioglu)74. În
contextul lansării „dosarului Mircea Eliade”, instrumentat de fantomaticul
Institut dr. J. Niemirower din Ierusalim şi publicat în primul număr al
buletinului intitulat „Toladot”, emis de acelaşi „institut” cvasi-anonim75,
Mircea Eliade era acuzat de „antisemitism”76. Scopul nemărturisit al
atacului din „Toladot” era însă de a opune „un veto influent candidaturii lui
Eliade la Premiul Nobel”77. În această situaţie, Vintilă Horia a condamnat
monopolizarea dezbaterii cultural-politice occidentale de către o nouă
inchiziţie, ignorantă şi neinteresată de înţelegerea deplină a realităţilor
româneşti interbelice78. Incapabilă de minima rigoare metodologică în a
74
Vezi A.C.N.S.A.S., fond informative, dosar 151079,vol. I, f. 179: „Animat de interese
meschine, materialiste şi cuprins de o ură puternică faţă de regimul democrat-popular din
ţara noastră, trădătorul de patrie Caftangioglu Vintilă Horia a pregătit un roman defăimător
al R.P.R., intitulat Dumnezeu se află în exil. Sprijinit de cercurile reacţionare din Franţa,
trădătorul Caftangioglu a participat cu acest roman la concursul pentru premiul Goncourt
pe anul 1960, ce s-a ţinut la Paris, juriul hotărând să-i acorde premiul. În urma acestui fapt,
organele noastre au strâns materiale documentare demascatoare, privind activitatea fascistă
a trădătorului de patrie Caftangioglu, ce a adus prejudicii atât ţării noastre cât şi altor state
ce au avut de suferit de pe urma fascismului, pe care le-a pus la dispoziţia presei franceze
prin Ministerul Afacerilor Externe al R.P.R. Fiind publicate în presa franceză, acestea au
compromis atât pe trădătorul de patrie Caftangioglu, cât şi pe cei care îi acordaseră iniţial
premiul, punându-i în situaţia retragerii premiului”; Stelian Tănase, Vintilă Horia &Premiul
Goncourt, în „Sfera politicii”, nr. 153, noiembrie 2010. Dosarul anti-Vintilă Horia fusese
pregătit într-o operaţiune secretă a Securităţii şi a Uniunii Scriitorilor din România, fiind
înaintat presei gauchiste franceze în urma refuzurilor repetate ale lui V. Horia de a colabora
cu reprezentanţii de la Paris ai regimului comunist După o furibundă campanie de presă
promovată de „L’Humanité”, Vintilă Horia a renunţat la premiul Goncourt. Vezi şi
Corneliu Ciucanu, Securitatea şi exilul românesc anticomunist. Cazul Vintilă Horia, în
Stele Cheptea, Silviu B. Moldovan, Consecinţe ale celui de al doilea război mondial
asupra spaţiului românesc, Bucureşti, Editura Eikon, 2017, p.389-422.
75
Vezi Claudio Mutti, Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, Ediţie îngrijită, traducere
şi cuvânt înainte de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Vremea, 2001, p. 90 şi urm.
76
Ibidem.
77
Ibidem, p.94.
78
Ibidem.
decripta procesul cauză-efect, această nouă inchiziţie avea pretenţia de for

infailibil şi emitea anateme asupra intelectualilor români din exil,
componenţi a noii generaţii79. Din postura de victimă a aceleaşi conspiraţii,
desluşind diversiunea anumitor medii interesate şi dogmatismul
intelectualilor de stânga, Vintilă Horia a precizat că „poate nu a sosit timpul
lui Eliade şi că abia încă peste o generaţie să izbutim să ni-l facem apropiat
din toate punctele de vedere. Ţin să accentuez acest lucru deoarece toţi, fără
excepţie, cei din generaţia mea şi a lui Mircea Eliade, am fost obligaţi de
împrejurări să luăm poziţie şi nu puteam să luăm decât una singură:
anticomunismul ca atitudine critică şi românismul de cea mai bună calitate,
clădit pe cea mai stictă poziţie tradiţională, care nu se putea să nu treacă prin
învăţătura holistică a lui Eminescu... am stat deci toţi la dreapta României
şi nu la stânga ei, cum stăteau cei greşiţi cu duhul. N-am avut nimic de
schimbat în credinţele noastre, ba dimpotrivă, aş putea spune că evoluţia
istorică de după 1944, ne-a confirmat în temerile noastre”80.
79
Ibidem, p. 93; Mircea Eliade, Texte „legionare” şi despre românism, ed.cit., p. 14 şi urm.
80
Mona Maria Vâlceanu, art.cit., p. 20.
ADMINISTRAŢIA ROMÂNEASCĂ
ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Gabriel Asandului
The Romanian adsministration in Worl War II
Abstract
In the last century the administration has turned into a tool that would be
used by the rulers to put into practice their own political decisions. The present
study proposes an incursion and a functional analysis of the Romanian
administration, during the period of World War II. We tried to capture the
functioning of the Romanian administration in this extremely difficult period for
Romania and also we tried to highlight its characteristics. The reports of the Head
of State, the Marshal Ion Antonescu, with the administration is another element in
the center of our approach.
Keywords: World War II, Romanian administration, the Marshal Ion Antonescu,
civil servant
Cuvinte cheie: al doilea război mondial, administraţia românească, mareşalul Ion
Antonescu, funcţionar public
1. Introducere
Schimbările politice interne survenite în primele luni ale anului 1938
au coincis cu criza sudetă și au redus posibilitățile de manevră, în plan
extern, a oficialităților române. Politica nechibzuită a lui Carol al II-lea,
tensiunile apărute pe plan european între 1938-1940, au obligat România să-și
revizuiască vechile angajamente de politică externă și să încerce să se
apropie de Germania, în încercarea de a-și securiza frontierele împotriva
revizionismului maghiar și sovietic. Un prim pas a fost făcut odată cu
semnarea Tratatului economic româno-german, din 29 martie 1939, care a
instituit interconectarea economiei românești cu cea germană. Petrolul, dar
și alte resurse minerale, au constituit surse de interes pentru partea germană
care s-a angajat să furnizeze, în schimb României, capital și bunuri
industriale1.
Pactul Ribbentrop-Molotov și succesele germane de pe frontul de
Vest, din primăvara anului 1940, au orientat definitiv politica externă a
1
Keith Hitchins, România. 1866-1947, Ediția a IV-a, București, Editura Humanitas, 2013, p. 512.
Administraţia românească în timpul celui de-al doilea război mondial 247
României spre Germania, văzută ca singura speranță pentru protejarea

integrității teritoriale a țării. Din păcate, această apropiere nu a salvat
unitatea și integritatea statului român. Pierderea Basarabiei și a Bucovinei
de nord, urmată apoi de cea a nord-vestului Transilvaniei și, ulterior, a
sudului Dobrogei au reprezentat un dezastru pentru statul unitar român,
constituit în cursul anului 19182. România a pierdut, în cursul anului 1940,
44.433 kmp și 3.200.000 de locuitori în Basarabia, 5.396 kmp și 500.000 de
locuitori în nordul Bucovinei3; 4.2243 kmp și 2.600.000 de locuitori în
Transilvania4; 7.412 kmp și 360.000 de locuitori în sudul Dobrogei5. Aceste
2
Pe larg despre consecințele anului 1940: Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și
Mareșalul Antonescu. Relațiile germane-române 1938-1944, București, Editura Humanitas,
p. 104-113; Keih Hitchins, op.cit., p. 516-521.
3
Ocuparea Basarabiei și Bucovinei de către sovietici a generat un flux masiv de refugiați
din aceste provincii. Din această cauză, Ministerul Afacerilor Străine a înființat, prin Legea
nr. 558/ 17 septembrie 1940, un Comisariat General al refugiaților din Basarabia și
Bucovina, care trebuia să se ocupe de problemele generate de evacuarea unui număr
important de cetățeni români din cele două provincii: repartizarea populației refugiate pe
teritoriul țării; rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale și juridice ce decurg
din reașezarea populației românești refugiate; urmărirea și realizarea integrării acestei
populații în viața națională, ținându-se cont de profesiunea fiecărui refugiat. Un Comisar
general, numit prin decret de Conducătorul Statului, urma a supraveghea executarea tuturor
acestor operațiuni. Guvernul, prin intermediul Ministerului Afacerilor Interne, s-a
preocupat de soarta populației și a funcționarilor refugiați, acordându-le un sprijin financiar
în valoare de 23.476.764 lei. De asemenea, funcționarii refugiați din provinciile cedate în
cursul anului au fost integraţi atât în structurile administrației centrale, cât și în
administrația locală (Fapte de interes administrativ. România. Un an de împliniri prin
Ministerul Afacerilor Interne, în „Suplimentul Informativ al Buletinului Ministeriului
Afacerilor Interne”, nr. 2/ 15septembrie 1941, p. 90).
4
Un Comisariat General a fost înființat și pentru refugiații din nord-vestul Transilvaniei
care, împreună cu cel pentru refugiații din Basarabia, nordul Bucovinei și Cadrilater, aveau
să fie trecute, prin Legea nr. 566/18 septembrie 1940, în subordinea unui Subsecretariat al
Colonizării și populației evacaute. Din cei 2.600.000 de locuitori din nord-vestul
Transilvaniei, circa 50 % erau români și doar 37% maghiari și secui.
5
Tratatul încheiat cu Bulgaria la Craiova, în 7 septembrie 1940, a prevăzut, printre altele, și
un schimb de populație. Astfel, prin Legea nr. 557/16 septembrie 1940, s-a înființat, în
cadrul Ministerului Afacerilor Străine, un Comisariat General pentru rezolvarea
problemelor populației evacuate din sudul Dobrogei. Acesta s-a ocupat de următoarele
probleme: evacuarea populației românești din Cadrilater și așezarea ei definitivă în
Dobrogea, în locul populației bulgărești, precum și în alte regiuni ale țării; evaluarea
bunurilor populației evacuate pentru a se acorda compensații din bunurile devenite libere
prin mutarea populației bulgărești; rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale și
juridice ce decurgeau din reașezarea populației românești din teritoriile evacuate sau
emigrate. Comisariatul a fost condus de un Comisar General, funcție ce a fost încredințată
Rezidentului Ținutului Mării, care lucra sub coordonarea Ministerului Afacerilor Străine.
248 Gabriel Asandului
pierderi teritoriale au lăsat România fără mai bine de 1/3 din teritoriul său și
fără 30% din populația sa.
Dezastrul național generat de politica iresponsabilă a regelui Carol al
II-lea și a camarilei sale a favorizat declanșarea loviturii de stat din
septembrie 1940, soldată cu abdicarea regelui și urcarea pe tron a tânărului
rege Mihai. Dincolo de această rocadă regală, mai important de menționat
este faptul că, prin decretele-regale din 5, 6 și 8 septembrie 1940, în
România, s-a creat o nouă instituție politică cea de „Conducător al Statului
Românˮ6 care, potrivit legii, urma a avea un caracter permanent. Regele era
cel care-l urma a-l desemna pe Președintele Consiliului de Miniștri, dar nu
exista însă nici o prevedere legală care să prevadă modul și condițiile legale
în care putea fi desemnat succesorul Conducătorului Statului7.
Regimul dictatorial din perioada carlistă (1938-1940) a fost înlocuit cu
unul autoritar care a suspendat Constituția din 1938, prin decretul-regal nr.
3052, publicat în „Monitorul Oficialˮ nr. 205 din 5 septembrie 1940, a
dizolvat parlamentul prin același decret, a menținut monarhia doar ca
element decorativ, în timp ce principiul separației puterilor în stat a devenit
doar o amintire. S-a creat o nouă ordine constituțională care a fost supusă
aprobării populației, prin plebiscit.
Prin decretul-regal nr. 3067, publicat în „Monitorul Oficialˮ nr. 205
bis din 6 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu, președintele Consiliului
de Miniștri, a fost investit cu puteri depline pentru conducerea statului
român, în timp ce tânărul rege Mihai I a rămas cu prerogative limitate8.
Au fost relocați circa 65.000 de bulgari și 110.000 de români, care au fost reașezați de-a
lungul noii frontiere dintre cele două state (Cf. Dimitrie Gherasim, Schimbul de populație
între state, București, 1943, p. 93-115). Prin Decretul nr. 3162/ 17 septembrie 1940
atribuțiile acestor Comisariate Generale au trecut în sarcina Subsecretariatului de stat al
colonizării și populației evacuate, din cadrul Ministerului Economiei Naționale. În
conformitate cu prevederile legii, Șeful Statului era abilitat să numească Comisarii Generali
pentru evacuări și reașezare, în timp ce ministrul subsecretar de stat al colonizării și
populației evacuate putea numi secretarii generali și inspectorii generali, prin decizie
ministerială, după necesități.
6
Paul Negulescu, Instituția conducătorului statului, în „Revista de Drept Public”, nr. 3-4/ 1940
și 1-4/ 1941, p. 297-346; Angela Banciu, Istoria vieții constituționale în România, București,
Casa de editură și presă Șansa S.R.L, 1996, p. 178.
7
P. Negulescu, op.cit., p. 305.
8
Regele Mihai I a rămas doar cu următoarele prerogative regale: dreptul de a bate monedă;
de a conferi decorații; de a primi și acredita ambasadorii și miniștrii plenipotențiari; de a
aproba modificarea legilor organice; de a încheia tratate; de a acorda grațieri și amnistii și
de a-l numi pe Primul Ministru (conform decretului din 5 septembrie 1940). Toate celelalte
puteri erau exercitate de Conducătorul Statului, generalul Ion Antonescu. Prin decretele din
Conducătorul Statului întrunea în persoana și voința sa toate puterile

statului9, era titularul puterii legislative, a unei importante părți a celei
executive, fără însă a dispune de prerogative judecătorești. Prin atribuțiile ce
i-au fost conferite, Ion Antonescu a devenit atât șef al guvernului, cât și al
administrației10.
Puterile conferite noului Conducător al Statutului au vizat următoarele
aspecte: numirea și revocarea membrilor cabinetului și a subsecretarilor de
stat; numirea și promovarea în funcție a funcționarilor publici, în
conformitate cu prevederile legale; conferirea gradelor militare; redactarea
de regulamente pentru aplicarea legilor; menținerea ordinii publice și
executarea legilor; asigurarea păcii sociale chiar cu ajutorul forței publice;
alcătuirea bugetului și supravegherea executării acestuia; controlul și
supravegherea modului de funcționare a serviciilor administrației la nivel
central, regional și local11. După cum se poate observa, Conducătorul
Statului a monopolizat întreaga puterea politică, concentrând-o în propriile
mâini12. Putem vorbi de constituirea unui „regim de guvernare excepțională
(cu caracter temporar), întemeiat pe supremația legii...ˮ13, un regim autoritar
care a păstrat totuși anumite valențe democratice14.
Generalul Ion Antonescu a încercat să confere legitimitate guvernării
sale folosindu-se de instituția plebiscitului. Astfel, au fost organizate două
plebiscite, primul între 2-5 martie 1941 și cel de-al doilea între 9-12
noiembrie 1941, prin care a fost solicitată opinia electoratului față de modul
în care conducea și urma a conduce țara.
Caracterizarea regimului Antonescu este dificilă și se pretează la
interpretări diverse. În opinia noastră perioada 1941-1944 poate fi
6 și 8 septembrie 1940 regele a pierdut trei prerogative menționate în decretul din 5

septembrie: dreptul de a încheia tratate, dreptul de a modifica legile organice și de a numi
miniștri și subsecretari de stat, în schimb a păstrat dreptul de-al numi pe primul ministru.
Această prerogativă va servi drept justicare legală, pentru Mihai I, la 23 august 1944, pentru
a-l demite pe Ion Antonescu și a numi un nou președinte al Consiliului de Miniștru (pe larg,
Angela Banciu, op.cit., p. 178-179).
9
Paul Negulescu, op.cit., p. 304.
10
Manuel Guțan, Istoria administrației publice românești, ediția a 2-a, București, Editura
Hamangiu, 2006, p. 276; Angela Banciu, op.cit., p. 180.
11
Ibidem.
12
Pe larg, Paul Negulescu, op.cit., p. 297 și urm.
13
Vezi Angela Banciu, op.cit., p. 180.
14
Pentru detalii despre elementele democratice ale regimului antonescian a se vedea
Eleodor Focșeneanu, Istoria constituțională a României (1859-1991), Ediția a II-revăzută,
București, Editura Humanitas, 1998, p. 85-90; Angela Banciu, op.cit., p. 176-180.
caracterizată ca fiind una specifică unui regim autoritar, impus de

împrejurările excepționale prin care a trecut țara, care a păstrat totuși o serie
de elemente specifice unei societăți democratice.
2. Administrația centrală. Consiliul de Miniștri

Evoluția administrației publice în această perioadă este marcată de
importante schimbări, atât la nivel central, cât și local. La nivelul
administrației publice Ministerul de Interne a rămas principala instituție care
a gestionat activitățile administrative curente și care și-a desfășurat
activitatea sub directa autoritate a Conducătorului Statului.
Ion Antonescu, în calitatea sa de președinte a Consiliului de Miniștri,
a dobândit dreptul de a-și numi și de a revoca miniștrii și subsecretarii de
stat. El era cel care convoca și prezida ședințele Consiliului, în caz de
absență, cabinetul putea fi convocat de vicepreședintele acestuia15. După
înlăturarea legionarilor din guvern16, în urma rebeliunii din 21-24 ianuarie
15
Conform art. 7 din Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929 cu
modificările aduse de legea din 8 februarie 1939.
16
După rebeliunea legionară Ion Antonescu a încercat să constituie un guvern de uniune
națională, încercarea sa a eșuat din cauza prudenței manifestate de liderii țărăniști și liberali
care nu agreau aproprierea țării de Reich. În schimb, aceștia susțineau ideea constituirii
unui cabinet dominat de militari, considerată cea mai bună soluție de moment. Astfel,
militarii au ajuns să ocupe portofolii care prin excelență erau rezervate civililor. Componeța
noului guvern instalat la finele lunii ianuarie a fost următoarea: General de corp de armată
Ion Antonescu-președinte al Consiliului de Miniștri și ministru secretar de stat la
Departamentul Afacerilor Străine; General de corp de armată Iosif Iacobici-ministru
secretar de armată la Departamentul Apărării Naționale; General de Divizie Dumitru I.
Popescu-ministru secretar de stat la Departamentul Afacerilor Interne; General de Divizie
Radu Rosetti-ministru secretar de stat la Departamentul Educației Naționale, Cultelor și
Artelor; Profesor universitar Mihai A. Antonescu-ministru secretar de stat; General de
brigadă Nicolae Stoenescu-ministru secretar de stat la Departamentul Finanțelor; General
de brigadă Gheorghe Potopeanu-ministru secretar de stat la Departamentul Economiei
Naționale; General de divizie Grigore Georgescu-ministru secretar de stat la Departamentul
Lucrărilor Publice și Comunicațiilor; General corp de armată Ion Sichitiu-ministru secretar
de stat la Departamentul Agriculturii și Domeniilor; Profesor universitar Nichifor Crainic-
ministru secretar de stat la Departamentul Propagandei; Gh.P. Docan, consilier la Înalta
Curte de Casație-delegat ministru secretar de stat la Departametnul Justiției; Locotenent-
colonel Nicolae Dragomir-ministru secretar de stat la Departamentul Coordonării și Statului
Major Economic; Profesor universitar Petre Tomescu, decanul Facultății de Medicină din
București-ministru secretar de stat la Departamentul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor
Sociale; General de divizie Gheorghe Dobre-subsecretar de stat pe lângă Departamentul
Apărării Naționale pentru Înzestrare și Administrația Armatei; General de divizie
Constantin Pantazi-subsecretar de stat pe lângă Departamentul Apărării Naționale pentru
1941, Ion Antonescu a constituit un guvern format, în majoritatea din

militari de carieră. Astfel, din cei 13 miniștri secretari de stat, încluzându-l
aici și pe președintele Consiliului de Miniștri, nouă proveneau din rândul
militarilor. Dintre cei 12 subsecretari de stat șapte erau militari. Caracterul
preponderent militar al cabinetului constituit la 27 ianuarie 1941 este scos și
mai mult în evidență de nominalizarea unor militari de carieră la conducerea
celor 48 de prefecturi17.
În încercarea de a păstra loialitatea membrilor guvernului,
Conducătorul Statului l-a numit, prin decret, pe profesorul Mihai
Antonescu, ministru al Propagandei Naționale și vicepreședinte al
Consiliului de Miniștri. Acestuia i-au fost delegate și atributele conducerii
guvernului, în cazul absenței Conducătorului Statului. În acest din urmă caz
avem de a face cu o „delegație de puteriˮ, prin care Președintele Consiliului
de Miniștri a delegat atât dreptul de legiferare, cât și dreptul de guvernare18.
Actele care emanau de la Conducătorul Statului nu trebuiau contrasemnate,
în mod obligatoriu, de către miniștrii de resort. Absența semnăturii
membrilor cabinetului nu lipsea documentele respective de autoritate și
validitate, dar nici nu-l exonerau de responsabilitate pe Președintele
Consiliului de Miniștri. Contrasemnarea actelor angaja, în fapt și în drept,
responsabilitatea miniștrilor doar față de Conducător19. În ceea ce privește
responsabilitatea Președintelui Consiliului de Miniștri, Paul Negulescu
considera că acesta avea o dublă răspundere, în primul rând față de Națiune,
care i-a acordat acestuia încrederea, în al doilea rând față de Rege, care l-a
numit în funcție20. În realitate, Conducătorul Statului nu răspundea în fața
Armata de Uscat; Comandor Gheorghe Jienescu-subsecretar de stat pe lângă Departamentul

Apărării Naționale pentru Aer; General Eugen Zwiedineck-subsecretar de stat pe lângă
Dpertamentul Economiei Naționale pentru Colonizare și Populația Evacuată; Victor
Dimitriuc-subsecretar de stat pe lângă Departamentul Economiei Naționale pentru Petrol și
Exploatări Miniere; Aurelian Pană-subsecretar de stat pe lângă Departamentul Agriculturii
și Domeniilor; Enric Oteteleşanu-subsecretar de stat pe lângă Departamentul Educației
Naționale, Cultelor și Artelor; Mircea Vulcănescu-subsecretar de stat pe lângă
Departamentul Finanțelor; General de brigadă C.G. Voiculescu-subsecretar de stat pe lângă
Departamentul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale („ Monitorul Oficialˮ. Partea a I-a,
nr. 22 bis/ 27 ianuarie 1941; A. Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției
române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, p. 19-21.
17
A. Simion, op.cit., p. 23.
18
Pe larg, Paul Negulescu, op.cit., p. 318.
19
Cf. Ernst D. Tarangul, Cernăuți, Tratat de drept administrativ, Tipografia Glasul
Bucovinei, 1944, p. 128, apud Manuel Guțan, op.cit., p. 276.
20
Paul Negulescu, op.cit., p. 319-320.
nici unei instituții, nici măcar în fața Regelui.

În timp ce președintele Consiliului de Miniștri a dobândit libertate
deplină în alegerea colaboratorilor21, membrii cabinetului au pierdut orice
drept de inițiativă, toate măsurile ce trebuiau luate pentru buna defăşurare a
activității guvernametale aveau nevoie de aprobarea Conducătorului
Statului. Paul Negulescu considera că, prin preluarea tuturor prerogativelor
guvernului de către președintele Consiliului de Miniștri, s-a realizat, în fapt,
depolitizarea activității cabinetului, în sensul că aceasta nu mai era supusă
intereselor și jocurilor politice22. În realitate, putem vorbi de instaurarea
unui regim autocratic, în care conducerea colegială a fost înlocuită cu una
unică, autoritară, a Conducătorului Statului. Trebuie totuși menționat faptul
că Ion Antonescu a conștientizat faptul că regimul politic instaurat în
toamna anului 1940 avea doar un caracter temporar, provizoriu, justificat de
ideea apărării interesului național23.
În ceea ce privește administrația publică, în perioada celui de-al II-lea
război mondial a avut loc un amplu proces de centralizare a activității
administrative, Conducătorul Statului devenind principalul actor al actului
de guvernare. Membrii cabinetului au fost transformați în simpli executanți,
aceștia fiind nevoiți să obțină aprobarea preșdintelui Consiliului de Miniștri
în cazul în care doreau să promoveze anumite măsuri24. În același timp, în
cadrul guvernelor conduse de Ion Antonescu, între 4 septembrie 1940 și 23
august 1944, s-a conturat o ierarhie a membrilor cabinetului dată de
importanța portofoliului în cadrul guvernului. În acest sens, la scurt timp de
la instalare, la 25 septembrie 1940, a fost înființat un Consiliu de Cabinet,
prezidat de președintele consiliului și alcătuit din cei mai importanți
miniștri, care urma să se ocupe de gestionarea problemelor curente ale
statului25. Conducătorul Statului a dobândit dreptul de a-l desemna pe
Vicepreședintele Consiliului de Miniștri din rândul miniștilor titulari de
portofolii26.
21
Conducătorul Satului putea numi ca ministru pe orice cetățean al României care avea
împlinită vârsta de 21 de ani, cu excepția membrilor familiei regale.
22
Manuel Guțan, op.cit., p. 276-277.
23
Eleodor Focșeneanu, op.cit., p. 88.
24
Paul Negulescu, op.cit., p. 331, 343; Manuel Guțan, op.cit., p. 276.
25
Din componența Consiliului de cabinet făceau parte: vicepreședintele Consiliului de
Miniștri, ministrul apărării naționale, ministrul afacerilor interne, ministrul afacerilor
străine, ministrul justiției, ministrul economiei naționale și ministrul de finanțe.
26
Astfel, primul vicepreședinte al Consiliului de Miniştri din perioada antonesciană a fost
Horia Sima. Ceilalți membrii ai primului cabinet antonescian au fost: profesor George
Leon-ministrul secretar de stat la departamentul Economiei Naționale; general Constantin
Pentru gestionarea activității administrative curente s-au înființat

numeroase consilii, pe lângă ministere, ce aveau un caracter consultativ și
care dădeau doar un aviz de specialitate. Au existat numeroase voci care au
susținut necesitatea constituirii chiar a unui Consiliu de Stat, adică a unui
organ cu caracter consultativ care trebuia să se subordoneze guvernului27.
3. Legislație administrativă. Codul Funcționarilor publici regele

Carol al II-lea
Activitatea funcționarilor publici, în perioada celui de-al II-lea război
mondial, a avut ca reper Codul funcționarilor publici, promulgat la 8 iunie
1940, prin ÎDR de către regele Carol al II-lea28. Scopul noului act normativ
a constat în stabilirea unei ierarhii în rândul funcționarilor din cadrul
diverselor servicii ale statului și în crearea un anumit echilibru în cadrul
sistemului de salarizare a acestora.
Codul funcționarilor publici regele Carol al II-lea, cum este cunoscut
Petrovicescu-ministrul secretar de stat la departamentul Afacerilor Interne; profesor Traian

Brăileanu-ministrul secretar de stat la departamentul Educației Naționale, Cultelor și Artelor;
profesor Mihai Antonescu-ministrul secretar de stat la departamentulJustiției; Mihai Sturdza-
ministrul secretar de stat la departamentul Afacerilor Străine; George Cretzianu-ministrul
secretar de stat la departamentul Finanțelor; profesor Pompiliu Nicolau- ministrul secretar de stat
la departamentul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor; V. Iasinschi-ministrul secretar de stat la
departamentul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale; inginer Mareș Nicolae-ministrul secretar
de stat la departamentul Agriculturii și Domeniilor; profesor locotenet-colonel Nicolae
Dragomir-ministrul Economic secretar de stat al Coordonării și Statului Major; general
Gheorghe Dobre-ministrul secretar de stat pe lângă departamentul Apărării Naționale, pentru
Înzestrarea și Administrația Armatei; general Constantin Pantazi-subsecretar de stat pe lângă
departamentul Apărării Naționale, pentru Armată; comandor Gheorghe Jienescu, subsecretar de
stat pe lângă departamentul Apărării Naționale, pentru Aer și Marină; Constantin Papanace-
subsecretar de stat pe lângă departamentul Finanțelor; Petru Nemoianu-subsecretar de stat pe
lângă departamentul Agriculturii, pentru Agricultură și Zootehnie; Corneliu Georgescu-
subsecretar de stat pe lângă departamentul Economiei Naționale, pentru Colonizare și Populație
Evacuată; V. Dimitriuc-subsecretar de stat pe lângă departamentul Economiei Naționale,
pentru Petrol și Exploatări Miniere; profesor Ion Protopopescu-subsecretar de stat pe lângă
Ministerul Finanțelor, pentru Inventarul Avuțiilor Publice; Alexandru Rioșanu-subsecretar
de stat pe lângă departamentul Internelor, pentru Poliție și Siguranță. Acest prim cabinet
antonescian și-a desfășurat activitatea între 14 septembrie 1940 și 21 ianuarie 1941 și a avut
în componența sa mulți reprezentanți ai mișcării legionare. Administrația românească avea
să fie parazitată de multe elemente gardiste („Monitorul Oficialˮ, Partea a I-a, nr. 214 bis/
14 septembrie 1940, p. 5415).
27
Petre Negulescu, Gheorghe Alexianu, Tratat de drept public, Tomul I, București, Casa
Școalelor, 1942, p. 379, apud Manuel Guțan, op. cit., p. 277.
28
„ Monitorul Oficialˮ. Partea a I-a, nr. 131/ 8 iunie 1940, p. 2714-2736.
în literatura de specialitate, a fost structurat în trei părți: prima a prevăzut

condițiile generale de recrutare a funcționarilor publici; îndatoririle și
răspunderile acestora; incompatibilitățile; stabilitatea și inamovibilitatea
acestora; grupele de salarizare; măsurile de susținere și ocrotire a familiilor
funcționarilor publici; condițiile de pensionare; modul de constituire și
funcționare a „caselor de economie, credit și ajutor ale funcționarilorˮ29.
Dispozițiile de mai sus se aplicau tuturor funcționarilor publici, fiind
abrogate toate prevederile legilor anterioare, în vigoare la momentul
aprobării legii.
Dispozițiile din partea a II-a codului se aplicau doar funcționarilor
administrativi, cu excepția acelor categorii a căror activitate era
reglementată de legi speciale30. Partea a III-a conținea dispoziții speciale,
aplicabile „dactilografilor, personalului tehnic și de serviciuˮ (art. 167-183).
Noul act normativ a stabilit trei paliere ale administrației: centrală, cu
serviciile ei exterioare; autonomă, aici fiind incluse regiile publice, administrațiile
comerciale, direcțiile speciale, camerele profesionale; locală, cu cele două forme
de organizare în vigoare la acea dată, ținutul și comuna (art. 51).
Codul a stabilit și o nouă ierarhie în rândul funcționarilor publici
prevăzând existența a zece grade, fiecare cu două clase, cu excepția
impiegatului stagiar, subdirectorului general și directorului general care
aveau o singură clasă (art. 52). Ordinea de succesiune a gradelor
administrative era următoarea, de sus în jos: director general, subdirector
general, director, subdirector, șef de serviciu, șef de secție, șef de birou,
subșef de birou, impiegat, impiegat stagiar (art. 53). În cadrul administrației
locale, funcționarii publici puteau obține anumite grade în funcție de tipul de
comună pe care-l deserveau:
1) În comunele rurale, cel mai înalt grad care putea fi obținut de
funcționarii publici era de impiegat clasa a I-a;
2) În comuna urbană nereședință de județ, șef de birou clasa a I-a;
3) În comuna urbană reședință și stațiunile balneo-climatice de
interes local, șef de serviciu clasa a I-a;
4) În municipii și stațiunile balneo-climatice de interes general,
director general clasa a II-a;
29
Ibidem, p. 2721.
30
Ca și în cazul Codului funcționarilor publici din 1923 erau exceptați de prevederile legii:
judecătorii, cadrele militare, membrii Consiliului Legislativ, Curților administrative, Corpului
Superior de Control, membrii corpului consular și diplomatic, ai clerului, corpului didactic,
medicii, inginerii și arhitecții, avocații, medicii veterinari. Pentru aceștia au rămas în vigoare
dispozițiile din legile de organizare a corpurilor din care făceau parte (Ibidem, p. 2721).
5) În capitală și ținuturi, director clasa a I-a (art. 54).

Pe lângă condițiile generale de admitere în categoria funcționarilor
publici, prevăzute în art. 3 al legii31, textul normativ prevedea ca cei care
candidau pentru un post trebuiau să fie absolvenți de învățământ superior. În
serviciile deconcentrate ale ministerelor și administrația locală, în absența de
titrați universitari, erau acceptați absolvenți de liceu, până la gradul de șef de
birou, sau absolvenți ai gimnaziului teoretic, pentru gradele inferioare din
cadrul aparatului administrativ al statului (art. 57).
Ocuparea posturilor se putea face doar prin concurs. Numirile și
avansările în funcție, până la gradul de subdirector exclusiv, se făceau prin
decizie a șefului administrației, iar pentru funcțiile superioare era nevoie de
emiterea unui decret regal (art. 60).
Existau multe norme restrictive care erau impuse funcționarilor publici și
care erau înscrise în cuprinsul art. 1432. Legea permitea ca aceștia să ocupe
funcții politice, de miniștri, subsecretari de stat, rezidenți regali, secretari
generali de departament, primari în municipii și stațiuni balneo-climaterice. Cei
numiți în aceste demnități trebuiau să se suspende din posturile pe care le
ocupau în cadrul administrației publice centrale sau locale. Pe perioada
mandatului, funcționarul urma să primească salariul cel mai mare. Exista
însă și o excepție, cadrele didactice din învățământul superior puteau să-și
continue activitatea la catedră în același timp cu exercitarea demnității
publice, însă erau suspendați din funcțiile administrative pe care le dețineau
în cadrul instituțiilor de învățământ superior în care activau (art. 15).
Codul funcționarilor publici Carol al II-lea a reglementat situația
salarizării funcționarilor publici stabilind existența a patru grupe și 122 de
tipuri de salarizare. Fiecare funcție publică era prevăzută în grila de
salarizare din anexa legii. Ca atare, orice act de numire pe post sau de
înaintare pe scara ierarhiei administrative trebuia să cuprindă tipul de
salarizare aferent funcției (art. 21). Funcționarii publici care aveau copii
31
Conform art. 3 pentru a fi numit funcționar al statului, doritorii trebuiau să îndeplinească,
cumulativ, mai multe condiții: să fie cetățean român; să aibă vârsta de minim 21 de ani, cu
excepția cazurilor în care legile speciale prevedeau o vârstă mai mare; să nu fi fost
condamnat; să fi fost declarat apt de serviciu la examenul medical; să fi avut întotdeauna o
purtare bună în societate; să fi fost recrutat; să facă parte din Frontul Renașterii Naționale,
cu excepția membrilor ordinului judecătoresc și militarilor.
32
Potrivit prevederilor acestui articol, funcționarilor publici le era interzis: a face comerț; a
prelua întreprinderi de lucrări, publice sau particulare, direct sau prin intermediari; a lucra
pentru instituții particulare; a gira afacerile unor persoane particulare, dacă acestea aveau
legătură cu funcția deținută de acesta; a participa la administrația sau controlul unei
întreprinderi financiare, industriale sau comerciale.
minori în îngrijire beneficiau de alocații lunare, în funcție de numărul

acestora. De asemenea, funcționarilor publici le era acordată și o
indemnizație de chirie a cărei valoare diferea în funcție de starea civilă și de
localitatea unde aceștia își aveau reședința (art. 25-26).
Codul funcționarilor publici a prevăzut și condițiile în funcție de care se
puteau pensiona cei care-și dedicaseră viața administrației românești. Astfel,
limita de vârstă pentru ieșirea la pensie a salariaților care au lucrat în cadrul
administrației era de 60 de ani pentru bărbați și 55 de ani pentru femei.
Funcționarii administrativi care nu îndeplineau condițiile de vârstă dar care aveau
35 de ani de activitate erau, „în mod obligatoriu și din oficiuˮ scoși la pensie. În
schimb, pensionarea funcționarilor de specialitate se făcea în conformitate cu
prevederile legilor speciale care le guvernau activitatea (art. 35).
Prevederi ale politicile publice de sănătate promovate în România în
perioada interbelică s-au regăsit și în conținutul legii privind statutul
funcționarilor publici. Astfel, funcționarii care beneficiau un regim special33
erau obligați să prezinte, înainte de căsătorie, un certificat de sănătate, atât
pentru ei cât și pentru viitorii soți, eliberat de un medic care lucra formal
pentru sistemul public de sănătate. Funcționarii care nu respectau aceste
condiții erau, de drept, disponibilizați din posturile și funcțiile pe care le
ocupau (art. 42).
Legea conținea și alte prevederi referitoare la cariera funcționarilor
publici: pregătirea profesională (art. 96-98); transferarea acestora (art. 99-105);
reprimirea funcționarilor publici care, din diferite motive, au demisionat, au
fost pensionați pe caz de boală sau au fost disponibilizați pentru diferite
cazuri de indisciplină (art. 106). De asemenea, actul normativ în cauză a
acordat o atenție specială abaterilor săvârșite de funcționarii publici în
exercițiul funcțiunii. Astfel, a fost stabilită o procedura disciplinară extrem
de detaliată care prevedea pedepse aspre pentru cei încălcau prevederile
legii, pedepse care puteau merge de la mustrare până la destituire (art. 129).
Legea a intrat în vigoare chiar la data publicării ei în „Monitorul Oficial”, la
8 iunie 1940.
La nivelul județului, prefectul a continuat să reprezinte interesele
guvernului în teritoriu, candidații fiind obligați să fie licențiați. Numirea pe
post se făcea doar prin decret-regal, în urma unui raport întocmit de
ministrul afacerilor interne. Înlocuirea sau revocarea prefecților se putea
33
Deși în perioada interbelică nu a existat un act normativ care să-i împiedice pe ofițerii
români și pe oficialii guvernamentali să încheie mariaje interetnice, aceștia au fost nevoiți
să se supună unei cutume care prevedea imposibilitatea încheierii unor astfel de căsnicii.
face tot în aceleași condiții (art. 4)34. Legea interzicea cumulul de funcții
publice astfel că prefectul nu putea ocupa nici o altă demnitate publică
„plătită de Stat, județ, comună, stabiliment public sau de utilitate publicăˮ.
Existau și alte interdicții pe care trebuiau să le respecte prefecții. Aceștia nu
putea exercita o profesiune liberală, nu puteau face parte ca administratori,
cenzori sau funcționari din consiliile societăților civile și comerciale,
industriale, financiare, cooperative sau bănci populare. De asemenea, nu
puteau desfășura activități de comerț, nu puteau lua terenuri în arendă, nu
aveau voie a administra „întreprinderi de lucrăriˮ, le era interzis să gireze
afacerile și averile celor cu care erau în legătură prin natura funcției și nu
puteau fi aleși ca reprezentanți ai Națiunii sau a corpurilor profesionale (art. 5).
Subordonarea prefectului față de Ministerul de Interne era evidentă, salariul
acestuia fiind plătit din bugetul ministerului și nu din cel al autorităților
locale (art. 6).
Atribuțiile prefecților prevăzute de art. 99-101 din legea
administrativă din 1938 au fost completate cu noi însărcinări precum:
administrarea intereselor județului după normele prevăzute de legile și
regulamentele în vigoare; reprezentarea județului în justiție, personal sau
prin mandatar; întocmirea bugetului necesar unității administrative și
aprobarea plăților necesare administrației județului, în limitele creditelor
înscrise în buget; exercitarea controlului și a tutelei asupra comunelor rurale
și urbane nereședință de județ; exercitarea autorității asupra funcționarilor
publici aflați în subordine; acordarea dreptului de a amenda primarii și
ajutorii de primar, cu excepția celor din orașele de reședință și municipii, și
doar în cazurile expres prevăzute de lege; emiterea de ordonanțe pe baza
legilor și regulamentelor de „administrație generală și județeanăˮ; adoptarea
de măsuri pentru obținerea de venituri „de orice naturăˮ, în limitele fixate de
lege (art. 7).
Autoritatea și independența prefectului au fost precis și clar definite în
cuprinsul art. 8 al Codului, în care se preciza că acesta putea conduce
județul „cu deplină libertate de organizare, pe răspunderea sa, respectând
legile în vigoareˮ. De asemenea, Ministerul Afacerilor Interne, ca for tutelar,
34
Prin decretul nr. 2734 din 14 august 1940, publicat în „Monitorul Oficialˮ , Partea a I-a,
nr. 188/15 august 1940, s-a stabilit că, până la finele anului financiar 1940, primarii, ajutorii
de primar ai municipiilor și ai stațiunilor balneo-climaterice, precum și prefecții de județe,
puteau fi numiți, în mod provizoriu, prin decizie a Ministerului de Interne. De asemenea, tot
cu titlu provizoriu și tot până la finele exercițiul bugetar al anului 1940, s-a prevăzut ca
pensionarii statului, ținuturilor, comunelor și a oricăror instituții publice puteau fi numiți în
funcții de prefecți, primari sau ajutori de primari.
nu putea să suspende sau să revoce deciziile și ordonanțele prefecților, decât

în anumite cazuri, când prevederile legii au fost încălcate, în caz de exces de
putere sau când ordinea publică generală ar fi fost amenințată.
Începând cu regimul monarhic autoritar instalat de regele Carol al II-lea
prefecții au început a fi numiți din rândul ofițerilor superior ai armatei, fapt
ce a atras nemulțumirea fruntașilor partidelor istorice35. Această practică s-a
permanentizat și în perioada regimului antonescian, armata română, corpul
ofițeresc superior fiind locul de unde erau recrutați prefecții.
Autoritatea prefecțiilor a fost întărită odată cu trecerea, începând din 5
octombrie 1942, în subordinea acestora a organelor specializate depinzând
de alte ministere decât acela al Afacerilor Interne. Scopul acestui demers a
fost de a asigura acestei instituții posibilitatea de a coordona toate
activitățile dintr-o unitate administrativ-teritorială36.
Subprefectul, funcționar al statului, remunerat din bugetul
Ministerului Afacerilor Interne, a continuat a fi unul din reprezentanții
importanți ai guvernului în teritoriu. Candidații care doreau să acceadă la
această demnitate publică trebuiau, ca pe lângă condițiile generale cerute
pentru ocuparea funcțiilor publice, să fie și absolvenți, cu diplomă, ai unei
instituții de învățământ superior. Ei aveau ca și atribuții: exercitarea, în
numele prefectului, a controlului și supravegherii asupra tuturor serviciilor
județului; semnarea, în numele prefectului, a corespondenței prefecturii;
acordarea de calificative personalului prefecturii; îndeplinirea tuturor
atribuțiilor ce îi erau delegate de prefect (art. 11). După cum se poate
observa principalele sale atribuții se exercitau în numele și sub directa
autoritate a prefectului.
Codul funcționarilor publici regele Carol al II-lea a prevăzut ca la
nivelul fiecărei prefecturi să funcționeze, ca organ consultativ, un Consiliu
format, în principal, din șefii diverselor servicii județene și din principalii
ierarhi Bisericești: medicul uman și medicul veterinar, angajați ai județului;
administratorul financiar; inginerul șef al județului; arhitectul județului;
avocatul județului; revizorul școlar județean; directorul serviciului agricol
județean; șeful parchetului tribunalului local; inspectorii locali ai diferitelor
ministere; protoiereii bisericilor românești; preotul cel mai înalt în grad al
35
Dănuț Pop, Călin-Cornel Pop, Cosmin-Radu Vlaicu, Elemente istorice și legislative
privind organizarea instituției administrative a prefectului, în „Revista Transilvană de
Studii Politice și Administrative”, 1(25)/ 2010, p. 156.
36
Pe larg, Petre Strihan, Idei și realizări în administrația românească (extras din „Buletinul
Ministerului Afacerilor Interne”, nr. 11/ 1943), București, Monitorul Oficial și Imprimeriile
Statului, 1944, p. 4.
bisericii minoritare cu cel mai mare număr de credincioși din județ;

comandantul legiunii de jandarmi; cel mai vechi director de școală
secundară. Consiliul putea fi convocat doar de prefect, activitatea
desfășurându-se în cadrul unor comisii de specialitate, având caracter
obligatoriu și titlu gratuit (art. 12).
În încercarea de descentralizare a administrației și de deconcentrare a
serviciilor, guvernul condus de Gheorghe Tătărăscu (24 noiembrie 1939-4
iulie 1940) a înființat un organ tehnic superior, Consiliul Superior
Administrativ37, a cărui scop era de a asigura „buna aplicare a intențiilor
legiuitoruluiˮ38. Acesta a fost constituit pe lângă Ministerul de Interne și a
avut în componența sa și un Oficiu de studii, documentare și statistică,
văzut ca un „auxiliar prețiosˮ39 al Consiliului.
Atribuțiile consiliului au fost multiple și au vizat: urmărirea aplicării
legilor administrative și semnalarea problemelor ce s-ar putea ivi în procesul
de implementare a acestora; avizarea problemelor ce-i erau supuse atenției
de către ministrul de interne; elaborarea de proiecte de legi și regulamente,
la solicitarea ministrului; avizarea tuturor proiectelor de regulamente pentru
care legea cerea aprobarea ministrului; propunerea unor norme generale de
sistematizare a activității organelor administrației locale; propunerea de
măsuri necesare pentru buna conducere a organelor administrative; avizarea,
la cererea ministrului, a constituirii de asociații la nivelul unităților locale;
avizarea normelor de organizare și funcționare a învățământului
administrativ și polițienesc; îndrumarea, supravegherea și controlul
Oficiului de studii, documentare și statistică.
Consiliul Superior Administrativ a fost un organism important în
cadrul aparatului administrativ al statului lucru scos în evidență de
modalitatea de desemnare a celor șapte membri ai consiliului, prin decret
regal, la propunerea ministrului de interne, din rândul specialiștilor în
chestiuni administrative sau tehnice care aveau legătură cu administrația
(art. 3). Conducerea Consiliului Superior Administrativ era asigurată de unul
din membrii săi desemnat de către ministrul de interne (art.4). Acesta din
urmă sau, în absența sa, un subsecretar de stat, putea participa la ședințele
consiliului, situație în care prezida, de drept, lucrările acesteia. Pe lângă
membrii numiți mai făceau parte din consiliu, în calitate de membri de
37
Decretul lege de înființare Consiliului Superior Administrativ a fost publicat în
„Monitorul Oficialˮ din 25 aprilie 1940.
38
Rolul și importanța Consiliului Superior administrativ, în „Administrația românăˮ, anul
XX, nr. 6-7/1940, pp. 79-84.
39
Ibidem, p. 82.
drept, însă doar cu drept de vot consultativ, directori din cadrul

administrației centrale sau locale (art. 5).
În ceea ce privește modul de desfășurare a activității Consiliului, legea
prevedea organizarea de ședințe săptămânale, în baza unui program stabilit de
președintele acestuia. Problemele discutate, propunerile făcute și avizele date,
lucrările ce trebuiau înaintate Oficiului de studii, documentare și statistică
trebuiau consemnate, după fiecare ședință a Consiliului, într-un proces-verbal
ce trebuia semnat de toți membri prezenți (art. 15). Puteau participa la
ședințele consiliului, în calitate de invitați, cu drept de vot consultativ,
reprezentanți ai diferitelor autorități sau servicii competente, specialiștii din
diverse domenii care, prin competența și experiența lor, puteau oferi soluții la
problemele dezbătute de către membrii acestei entități (art. 17).
În subordinea consiliului a funcționat un Oficiu de studii, documentare
și statistică, entitate ce se ocupa de adunarea, studierea și sistematizarea
materialului documentar și informativ necesar membrilor consiliului. De
asemenea, tot în sarcina oficiului intra și elaborarea statisticilor și a
memoriilor necesare informării permanente și corecte a membrilor Consiliului
administrativ (art. 7). Funcționarii oficiului trebuiau să fie la curent cu
legislația română și străină din domeniul administrației. Legea a statuat ca
șeful oficiului să fie numit, la propunerea ministrului de interne, prin decret
regal, din rândul specialiștilor în domeniul administrației care aveau
doctoratul în științe juridice sau politico-economice. Atribuțiile acestuia erau
multiple și complexe și vizau coordonarea activității oficiului (art. 8).
Personalul Oficiului de studii, documentare și statistică era format
atât din funcționari de specialitate cât și din funcționari administrativi. În
prima categorie intrau 12 referenți numiți prin decizie a ministrului de
interne. Aceștia trebuiau să aibă diplomă de doctor în științe juridice sau
politico-economice. Ca regulă, erau preferați candidații care aveau
experiență în domeniu și care se făcuseră cunoscuți prin publicarea unor
lucrări de specialitate. În cazuri speciale, posturile de referenți puteau fi
ocupate și de funcționari transferați „din administrația de stat sau locală,
dintre funcționarii cei mai bine calificați și care întrunesc condițiile de
studii sus arătateˮ (art. 9). În schimb, personalul administrativ al oficiului
putea proveni doar din rândul funcționarilor detașați din cadrul diverselor
structuri ale administrației locale sau a serviciilor speciale ale Ministerului
de interne (art. 13.).
Constituirea Consiliului Superior Administrativ a făcut parte din
politica de descentralizare a administrației și de deconcentrare a serviciilor
care trebuia să aducă schimbări substanțiale la nivelul administrației locale.
Consiliul a fost văzut de legiuitor ca un organ tehnic care trebuia să asigure

„unitatea de interpretare și organizare pe baza cărora să se dezvolte
organizarea administrației noastreˮ40. În același timp, prin atribuțiile ce i-au
fost rezervate, era și un organ de specialitate care trebuia să supravegheze
modul în care erau aplicate legile cu caracter administrativ și care avea
autoritatea de a semnala toate problemele ce s-ar fi putut ivi în urma punerii
în aplicare a acestor acte normative.
Autoritatea Consiliului a fost asigurată prin numirea ca membri, pe o
perioadă de șase ani, a celor mai buni specialiști români în domeniul
dreptului administrativ: Paul Negulescu, Anibal Teodorescu, Constantin
Rarincescu, George Alexianu, Vintilă Dongoroz, I.V. Gruia și I.C. Vântu.
Președinția acestui for superior administrativ a fost încredințată profesorului
Paul Negulescu, în timp ce la cârma Oficiului de studii, documentare și
statistică a fost adus Cornel Rudescu, la aceea dată prim-referent al
Consiliului Superior Legislativ.
Instalarea Consiliului Superior Administrativ s-a făcut în cadrul unei
ședințe solemne organizate la Ministerul de Interne, în data de 31 mai 1941,
în prezența ministrului de interne de la acea dată, Mihail Ghelmegeanu, a
altor angajați de rang înalt ai ministerului, dar și a unor figuri importante ale
științei administrative românești41.
Toate aceste instituții constituite în perioada regimului carlist au fost
păstrate și în perioada antonesciană, ele servind interesele noului regim
politic.
Pierderilor teritoriale din vara și toamna anului 1940 au obligat
autoritățile române să reorganizeze, din punct de vedere administrativ, teritoriul
țării, lucru ce s-a realizat prin Legea nr. 577/ 22 septembrie 1940. Pe cale de
consecință au fost desființate Rezidențele Regale42 și au fost reorganizate
Prefecturile de județe. Prin efectul legii, județele au redobândit personalitatea
juridică, în timp ce prefectul a recâștigat dubla calitate consacrată de legile
interbelice, de reprezentant al guvernului, în speță al Ministerului de interne, în
județul său, dar și de șef al administrației județene (art. 2). Până la 1 aprilie
1941 Ministerul de Interne a fost obligat să reorganizeze teritoriul țării „ținând
cont de interesele generale și localeˮ (art. 3). Astfel, teritoriul României, fără
40
Ibidem, p. 81.
41
Au luat parte la această ședință solemnă profesori ai școlii românești de administrație și nu
numai: profesorul Paul Negulescu, profesorul Anibal Teodorescu, profesorul Constantin
Rarincescu, profesorul Vintilă Dongorez, profesorul George Alexianu (Ibidem, p. 82).
42
Decretul-lege a fost publicat în „ Monitorul Oficialˮ. Partea a I-a, nr. 221/22 septembrie
1940, p. 5530-5532.
Basarabia și Bucovina, a fost împărțit, până la 31 martie 1943, în 44 de

județe la care s-a adăugat circa administrativă București. Acestea erau, la
rândul lor, divizate în 122 de comune urbane, din care 12 municipii, 32 de
orașe reședință de județ, 70 de orașe nereședință, 4.938 comune rurale din
care 55 erau suburbane, subordonate municipiilor, orașelor reședință sau
nereședință de județ43, 11.336 sate care alcătuiau comunele rurale44. Dacă în
județele din Transilvania și Banat comuna rurală avea, de regulă, în
alcătuirea sa un singur sat, în Vechiul Regat fiecare comună rurală avea în
componența sa, în medie, 3-4 sate45. Alte date statistice sugerează că până la
31 martie 1943, la nivelul României, fără Basarabia și Bucovina, au existat
nu mai puțin de 122 de comune urbane, 4.905 comune rurale și 11.313
sate46. În urma reorganizării administrativ-teritoriale făcute în baza
decretului-lege nr. 62/ 1942 teritoriul țării a fost reîmpărțit astfel că numărul
satelor a scăzut la 11.283, iar cel al comunelor rurale la 4.554. În schimb,
numărul municipiilor și al reședințelor de județ a rămas același, în timp ce
numărul orașelor nereședință a crescut la 7847. Sesizăm faptul că datele
statistice diferă, ceea ce ne permite să concluzionăm că în intervalul
septembrie 1940-martie 1943 ori au avut loc comasări ale unor unități
administrativ-teritoriale, ori datele colectate n-au fost veridice și s-au
modificat fără ca instituțiile statului să consemneze acest lucru.
Prin revenirea la organizarea administrativ-teritorială pe județe, bunurile
fostelor ținuturi au fost împărțite între unitățile administrativ-teritoriale
constituite pe teritoriul lor. De asemenea, funcționarii au fost repartizați
diverselor județe, ținându-se seama de nevoile fiecărei unități administrativ-
teritoriale în parte și, pe cât cu putință, de locul de proveniență al acestora
(art. 18). Inspectoratele ministeriale care funcționaseră pe lângă fostele
ținuturi au fost transformate în servicii ale ministerelor de resort (art. 19).
Ministerul Afacerilor Interne a fost instituția abilitată a pune în aplicare
prevederile decretului-lege.
Guvernul Antonescu a promovat o nouă procedură de numire a
primarilor, înainte de publicarea decretului-lege de desființare a rezidențelor
regale, modificând art. 10 al legii administrative din 14 august 1938. Actul
normativ în cauză, publicat în „Monitorul Oficialˮ din data de 12 septembrie
1941, prevedea că numirea primarilor se va face în funcție de statutul
43
La cele 55 de comune suburbane se adăugau 12 comune suburbane ale capitalei, București.
44
„Buletinul Ministerului Afacerilor Interneˮ, nr. 2/ 1942, p. 362-366.
45
Ibidem, p. 365.
46
Idem, nr. 3-4/ 1943, p. 540.
47
Ibidem.
localității pe care aceștia urmau a o conduce. Astfel, pentru comunele rurale

și cele nereședință de județ, numirea se făcea de către prefect; în cazul
orașelor reședință și a stațiunilor balneo-climaterice, comune urbane și
rurale, era nevoie de o decizie a ministrului de interne, în timp ce pentru
desemnarea primarilor de municipii era nevoie de un decret regal, la
propunerea ministrului de interne. În stațiunile balneo-climaterice, viitorul
primar sau viceprimarii nu trebuiau să fie, în mod obligatoriu, locuitori ai
comunei48.
4. Administrația în Basarabia și Bucovina de nord

Declanșarea „războiului sfântˮ pentru eliberarea Basarabiei și a
Bucovinei de nord de sub ocupația sovietică49 a readus, după 22 iulie 1941,
în granițele țării cele două provincii. Acestea au fost supuse unui amplu
proces de reorganizare administrativ-teritorială, menit să asigure
„purificarea etnicăˮ și reorganizarea celor două entități teritoriale50. Ca
urmare, legislația din regat nu a fost reintrodusă imediat în Basarabia și
Bucovina, autoritățile încercând să introducă aici „legi cu totul noiˮ, precum
„și un spirit nou în administrațieˮ51. Mihai Antonescu, considera necesar ca
administrația românească din cele două provincii trebuia să aibă la bază
„principiul selecțiunii corpului administrativˮ52. Organizarea și reinstalarea
administrației românești trebuia făcută, în opinia vicepreședintelui
Consiliului de Miniștri, în două etape. Astfel, prin legea nr. 790/ 4
septembrie 194153 s-a procedat la reorganizarea administrației în cele două
teritorii românești proaspăt eliberate. Cele două provincii au dobândit
administrații proprii, independente una de cealaltă, cu reședințe la Chișinău
și Cernăuți, puse sub directa autoritate a Conducătorului Statului.
Raporturile cu guvernul erau de colaborare și subordonare (art. 1). De
asemenea, Basarabia și Bucovina au dobândit personalitate juridică și, pe
cale de consecință, buget propriu (art. 2).
Organele fiecărei administrații proviciale erau: 1) guvernatorul, care
avea calitatea de administrator general și împuternicit al Conducătorului
48
„Monitorul Oficialˮ , Partea a I-a, nr. 217/ 13 septembrie 1941, p. 5458.
49
Pentru detalii despre campania de redobândire a Basarabiei și Bucovinei de nord în
Andreas Hillgruber, op.cit., p. 171-174; Keith Hitchins, op.cit., p. 542-543.
50
Mihai Antonescu, Pentru Basarabia și Bucovina. Îndrumări date administrației
desrobitoare, București, 1941, p. 13.
51
Ibidem, p. 22.
52
Ibidem, p. 32.
53
Publicată în „Monitorul Oficialˮ , Partea a I-a, nr. 209/4 septembrie 1941, p. 5192-5199.
Statului în provincie; 2) directoratele, entități administrative având mai

multe servicii în subordine; 3) Consiliul provincial, care deținea calitatea de
coordonator și îndrumător a activităților administrative din provincie (art. 3).
Guvernatorul54 provinciei era „autoritatea supremăˮ în provincie,
reprezentantul și funcționarul care asigura unitatea de acțiune a acesteia,
fiind asimilat ca funcție cu un ministru secretar de stat55. El era numit de
Conducătorul Statului și avea o dublă subordonare, față de acesta, pentru
buna administrare a provincie, față de guvern, pentru aplicarea planului de
activitate stabilit de cabinet. Guvernatorul era funcționarul cel important din
provincie și își exercita autoritatea asupra tuturor funcționarilor. Nu se
supuneau autorității guvernatorilor funcționarii serviciilor care erau
subordonați direct autorităților centrale de la București (art. 4).
În fiecare din cele două provincii au fost înființate mai multe
directorate, fiecare având atribuții specifice. Astfel, au funcționau
directoratele: Afacerilor Administrative56; Finanțelor; Agriculturii și
Domeniilor; al Economiei Naționale; Învățământului și Cultelor; al Muncii
și Asigurărilor Sociale; Lucrărilor Publice și Comunicațiilor; Sănătății;
Românizării, Colonizării și Inventarului (art. 5). Autoritatea guvernului și a
administrației centrale s-a exercitat asupra: Poliției și Siguranței statului;
Jandarmeriei; învățământului superior; căilor ferate, porturilor și căilor de
comunicație pe ape; drumurilor naționale și vămilor; regiilor publice,
caselor autonome și administrațiilor comerciale cu caracter general (art. 6).
Prin decretul-lege din 26 martie 1942 numărul domeniilor rezervate exclusiv
cabinetului și autorităților centrale a crescut odată cu integrarea altor
domenii în această categorie: administrația fiscală cu întreg personalul ei,
direcțiile speciale ale statului și serviciile de măsuri, greutăți și metale
prețioase57.
În fruntea directoratelor au fost numiți, de către Conducătorul Statului,
la propunerea ministrului de resort și cu avizul Guvernatorului, specialiști
care trebuiau să implementeze prevederile legilor, regulamentelor și
instrucțiunilor cu caracter general emise de către ministere. Acești
funcționari ai statului erau abilitați, de către Guvernator, să rezolve toate
54
Prin decret al Conducătorului Statului, generalii Constantin Voiculescu și Corneliu
Calotescu au fost numiți, începând cu 5 septembrie 1941, guvernatori ai Basarabiei și
Bucovinei („Monitorul Oficialˮ , Partea a I-a, nr.211/ 6 septembrie 1941. p. 5241).
55
Idem, nr. 216/12 septembrie 1941, p. 5437.
56
Conducătorul acestui directorat era, potrivit legii, cel care îl înlocuia în caz de absență pe
Guvernator, fiind asimilat unui secretar general de minister.
57
„Buletinul Ministerului Afacerilor Interneˮ, nr. 2/ 1942, p. 361.
problemele care țineau de competența directoratului pe care-l conduceau.

Legea a limitat puterea de intervenție a autorităților centrale stipulând clar
că acestea nu puteau interveni în rezolvarea problemelor care țineau strict de
competența unui anumit directorat. A existat o opoziția evidentă a miniștrilor și
a unor înalți funcționari din diverse ministere care au văzut în aceste o
restrângere a influenței centrului în raporturile sale cu autoritățile locale58.
În cadrul directoratelor au funcționat mai multe servicii, în funcție de
nevoile locale. Conducerea acestora a fost asigurată de unul sau mai mulți
subdirectori, de șefi de serviciu, de secție sau de birou (art. 9).
Consiliul provincial, organ consultativ la dispoziția Guvernatorului, a
fost alcătuit din șefii directoratelor. Misiunea acestei instituții s-a limitat la
activitatea de coordonare și îndrumare a administrației provinciale (art 11).
Cele două provincii au fost reorganizate și din punct de vedere
teritorial. Astfel, Bucovina a fost împărțită în șase județe. Sediile
administrațiilor județene au fost stabilite la: Câmpulung, Cernăuți, Hotin,
Rădăuți, Storojineț și Suceava. Basarabia a fost reorganizată, la rândul ei, în
nouă județe: Bălți, Cetatea-Albă, Cahul, Chilia, Ismail, Lăpușna, Orhei,
Soroca și Tighina. Județele erau circumscripții administrative care erau
subordonate Directoratului Afacerilor Administrative, nu aveau
personalitate juridică și ca atare nici buget propriu, acest privilegiu fiind
atribuit doar provinciei. Județele erau împărțite, la rândul lor, în funcție de
mărime, în mai multe plăși lipsite, de asemenea, de personalitate juridică și
buget propriu.
Unitatea administrativă de bază din cele două provincii recâștigate a
rămas, ca și în restul țării, comuna, care a continuar a avea personalitate
juridică și buget propriu. Organizarea comunelor din Basarabia și Bucovina
a fost cea prevăzută de legea administrativă din 1938, cu modificările aduse
prin legea 790/ 4 septembrie 194159. Prin decretul-lege nr. 228, publicat în
„Monitorul Oficialˮ din 24 ianuarie 1942 s-a modificat art. 4 al legii
administrative din 1938, dispunându-se o nouă delimitare a comunelor
rurale și stabilindu-se un venit minim necesar, de cel puțin 120.000 de lei,
pentru funcționarea unei primării. De asemenea, actul normativ în cauză a
consacrat faptul că declararea comunelor rurale ca suburbane trebuia să aibă
atât avizul comunei respective, cât pe cel al prefectului. Comuna suburbană
58
Petre Strihan, op.cit., p. 5.
59
După reintegrarea în cele două provincii au fost organizate în următoarele structuri
administrativ-teritoriale: 11 inspectorate general administrative, 60 de județe, 366 de plase
153 de comune urbane, 5.898 de comune rurale și 13.913 sate (Cf. Paul Negulescu,
Istoricul județelor în România, în „Revista de drept publicˮ, XVII, 1942, p. 33).
își păstra statutul de comună rurală, fiind supusă regulilor care guvernau
comunele urbane doar în ceea ce privește edilitatea, salubritatea și poliția
locală60.
Conducerea județelor a continuat a fi asigurată de prefecți, numiți de
Conducătorul Statului la propunerea Guvernatorului. Recrutarea acestora se
făcea din rândul titraților universitari, dar și a cadrelor militare, active sau în
rezervă, care aveau cel puțin gradul de locotenent-colonel. Atribuțiile
acestora au fost limitate doar la inspectarea instituțiilor administrative
județene și la emiterea de directive către entitățile administrative din
subordine. Din punct de vedere al ierarhiei administrative, prefectul era
superiorul: prim-pretorilor, pretorilor și notarilor. În calitatea sa de șef al
poliției județene el coordona atât activitatea jandarmeriei, cât și pe cea a
poliției locale fiind organ de tutelă administrativă (art. 17).
În perioada regimului Antonescu s-a încercat evitarea schimbării prea
dese a conducătorilor administrațiilor locale (prefecți, primari) și s-a avut în
vederea ca recrutarea acestora să se facă, de regulă, din rândul funcționarilor
de carieră. Legea nr. 629/ 23 septembrie 1943 a stabilit că prefectul trebuie
să fie funcționar de carieră iar activitatea sa trebuia să se supună
prevederilor Codului funcționarilor publici. Prin același act normativ s-a
statuat că aceștia puteau fi recrutați, cu precădere, din rândul subprefecților
sau a prim-pretorilor, titrați universitari, cu o vechime de cel puțin cinci ani
în acest grad, notați cu calificativul foarte bine și care au condus o pretură
vreme de cel puțin patru ani. Alt mediu din care puteau fi recrutați prefecții
era cel al ofițerilor activi sau în rezervă, cu gradul de locotent-colonel cel
puțin și care au fost notați cu calificativul „excepțional de bineˮ de-a lungul
carierei militare61.
Fiecare plasă era condusă de către un prim-pretor ajutat de către unul
sau mai mulți pretori. Numirea acestor funcționari se făcea de către
Guvernatorul provinciei, la propunerea directorului afacerilor
administrative. Prim-pretorul trebuia să fie licențiat, să fi activat în aparatul
administrativ al statului, să fi funcționat ca pretor cel puțin cinci ani și să
aibă cel puțin 30 de ani împliniți (art. 19). Prim-pretorul avea atribuții de
coordonare, îndrumare și control a autorităților administrative din cuprinsul
plasei. În acealași timp, el era organ de tutelă administrativă pentru
60
„Buletinul Ministerului Afacerilor Interneˮ, nr. 2/ 1942, p. 361.
61
Corneliu Rudescu, Legile cu caracter administrativ elaborate după 6 septembrie 1940
(extras din „Buletinul Ministerului Afacerilor Interne”, nr.2/ 1944), București, Monitorul
Oficial și Imprimeriile Statului, 1944, p. 6.
comunele comunelor rurale și urbane nereședință de județ care făceau parte

din plasa respectivă. Prim-pretorul veghea la menținerea ordinii publice şi
își exercita autoritatea asupra notarilor comunali și a primarilor din plasa
respectivă.
Ajutorul prim-pretorului era pretorul, care își sprijinea superiorul în
îndeplinirea atribuțiilor conferite de lege. El se ocupa de verificarea și
inspectarea, în special, a gestiunii comunelor. În cazul în care prim-pretorul
era reținut de la exercitarea mandatului său, pretorul îl putea înlocui.
În ceea ce privește conducerea comunelor, urbane sau rurale, legea
prevedea numirea primarilor. Astfel, primarii municipiilor erau numiți prin
decret al Conducătorului Statului, la propunerea Guvernatorului din
provincia respectivă. În schimb, pentru numirea primarilor din comunele
urbane reședință de județ și din comunele balneo-climaterice era nevoie doar
de o decizie a Guvernatorului. Pentru instalarea primarilor din comunele
urbane și a notarilor era suficientă o decizie a directorului afacerilor
administrative. Numirea primarilor din comunele rurale a rămas în sarcina
prefecților, la propunerea prim-pretorului din plasa din care făcea partea
comuna respectivă (art. 24).
Pentru o mai bună gestionare a actului administrativ din cele două
provincii, legea a prevăzut înființarea, pe lângă Președinția Consiliului de
Miniștri, a unui corp de Comisari Generali pentru Basarabia și Bucovina
numiți, prin decret, din rândul înalților funcționari ai statului. În număr de
opt, aceștia trebuiau să fie licențiați și să aibă cel puțin 30 de ani împliniți
(art. 26-27). Potrivit prevederilor actului normativ în cauză se supuneau
controlului toate instituțiile administrative din cele două provincii, regiile,
casele autonome, administrațiile comerciale, direcțiile speciale și orice altă
instituție publică al cărei buget era supus aprobării guvernului, ministerelor
sau a autorităților ce depind de ministere (art. 28).
Cel care coordona activitatea membrilor Corpului de Comisari
Generali era Conducătorul Statului. Atribuțiile acestor înalți funcționari ai
statului român vizau aspecte care țineau de controlul activității
administrației și de modul de gestionare a fondurilor publice (art. 30).
Membrii Corpului de Comisari Generali se puteau folosi de inspecții
inopinante, de anchete, verificări sau orice alte modalități de control pentru
a-și duce la bun sfârșit sarcinile atribuite, însă fără a împiedica desfășurarea
normală a activității administrative (art. 31). În executarea misiunii lor,
aceștia erau independenți față de orice autoritate publică cu excepția
Conducătorului Statului (art. 32). Pe lângă atribuțiile menționate mai sus,
acești funcționari aveau și drept de control pentru asigurarea apărarii
patrimoniului public.
Constatările făcute cu prilejul acțiunilor de control întreprinse de
membrii Corpului de Comisari Generali trebuiau consemnate într-un raport
întocmit în două exemplare, din care unul era înaintat Conducătorului
Statului, iar celălalt Guvernatorului provinciei. În cazul în care comisarii
constatau, în cursul desfășurării activității de control, abuzuri sau abateri de
o gravitate excepțională săvârșite de funcționari publici, erau obligați al
încunoștiința de îndată pe Guvernator. Acesta din urmă putea suspenda sau
destitui funcționarii în culpă, putând solicita, în același timp, autorităților
competente punerea sechestrului asigurator asupra averii acestora. Dacă
raportul conținea date și fapte concrete, legea îl obliga pe Guvernator să
adopte măsurile menționate mai sus într-un interval de cel mult 24 de ore
(art. 34-35).
În încercarea de a reinstitui cât mai repede administrația și legislația
românească în cele două provincii, guvernul a stabilit ca în fiecare lună să se
desfășoare o ședință specială dedicată problemelor administrative din
Basarabia și Bucovina, cu participarea Guvernatorilor acestora. De
asemenea, miniștrii erau obligați să inspecteze provinciile împreună cu
Guvernatorul respectiv, stabilind împreună cu acesta măsurile ce urmau a fi
luate (art. 37-38).
Pe lângă Corpul de Comisari Generali pentru Basarabia și Bucovina, la
nivelul Consiliului de Miniștri, a mai luat ființă și un Cabinet civilo-militar a
cărui scop a fost de a ține legătura între Conducătorul Statului, Guvern și
Guvernatorul provinciei. Din punct de vedere organizatoric, Cabinetul civilo-
militar avea două servicii, unul de coordonare, constituit din delegați ai
tuturor departamentelor, care se întrunea zilnic pentru a rezolva cererile
trimise de Guvernatori, iar celălalt administrativ care trebuia să comunice
toate actele care circulau între Guvern și fiecare provincie (art. 40).
Ca și în restul țării, în Basarabia și Bucovina, s-au aplicat prevederile
Legii administrative din 1938, cu excepțiile prevăzute de legea specială și
menționate mai sus. Personalul necesar administrației din cele două
provincii a fost asigurat prin transfer din cadrul ministerelor și a
administrației locale. Aceste transferuri putea fi definitive sau temporare.
Pentru a-i stabiliza pe funcționarii civili transferați în cele două provincii
guvernul, prin Legea nr. 709/1 august 194162, a prevăzut acordarea unei
indemnizații de reședință celor care își stabileau efectiv domiciliul în
Basarabia și Bucovina. Caracterul special al acestei indemnizații a fost dat
62
„Monitorul Oficialˮ , Partea a I-a, nr. 181/2 august 1941, p. 4553.
de faptul că nu putea fi impozitată, nu putea fi poprită sau urmărită pentru

nici un fel de datorie.
5. Concluzii
Guvernele care s-au succedat la conducerea României63, în perioada
cuprinsă între 6 septembrie 1940-23 august 1944, au acordat o deosebită
atenție administrației, promovând o bogată legislație în acest sens. Legile
promulgate în această perioadă, în domeniul administrației, au urmărit trei
obiective: ridicarea nivelului personalului administrativ, sporirea
mijloacelor financiare ale unităților administrative și, nu în ultimul rând,
organizarea și funcționarea normală a unităților administrative locale64.
Autoritățile centrale au încercat să redreseze situația financiară a
funcționarilor publici adoptând o serie de acte normative prin care salariile
funcționarilor din cadrul administrației locale, dar și a celor din cadrul
diverselor structuri ale Ministerului Afacerilor Interne, au fost mărite
substanțial. Astfel, în perioada antonesciană au fost adoptate nu mai puțin de
cinci legi de majorare a salariilor funcționarilor publici iar, pentru prima
dată, salariile funcționarilor din cadrul administrației locale au fost mărite în
aceeași proporție cu salariile funcționarilor din cadrul aparatului central al
statului65. Notarilor, pretorilor, subprefecților și prefecților li s-au acordat și
alte avantaje de natură materială menite să asigure stabilitatea în posturile
ocupate.
O altă realizare importantă a perioadei a constat în transformarea
63
După îndepărtarea legionarilor, Ion Antonescu a format, la 27 ianuarie 1941, un cabinet
constituit cu preponderență din militari. În urma numeroaselor remanieri la care a fost
supus guvernul Antonescu, în cei aproape trei ani și jumătatea cât s-a mai aflat la cârma
României, s-a transformat într-un cabinet în care majoritatea portofoliilor ministeriale au
ajuns să fie deținute de civili. Astfel, dacă la sfârșitul lunii ianuarie a anului 1941 militarii
dețineau majoritatea ministerelor (Președinția Consiliului de Miniștri și nouă
departamenete, la 23 august 1944 influența lor în cadrul guvernului a scăzut, ei deținând
doar Președinția Consiliului de Miniștri și patru ministere: Apărarea Națională, Afacerile
Interne, Înzestrarea Armatei și Producția de Război și Economia Națională. Civilii, în
schimb, au reușit să-și sporească numărul în cadrul guvernului, de la patru, în ianuarie
1941, la opt departamente plus Vicepreședinția Consiliului de Miniștri. Cele opt ministere
deținute de civili, în august 1944 au fost: Afacerile externe, Agricultura și Domeniile,
Finanțele, Lucrările Publice și Comunicațiile, Justiția, Propaganda Națională și Munca,
Sănătatea și Ocrotirile Sociale (pentru detalii despre remanierile guvernamentale și
eforturile pentru lărgirea bazei civile a cabinetului Ion Antonescu a se vedea A. Simion,
op.cit., p. 32-47).
64
Pe larg, Corneliu Rudescu, op.cit., p. 3.
65
Ibidem, p. 5.
prefectului în funcționar de carieră. Actul normativ ce a consacrat acest fapt

a fost legea nr. 629/ 23 septembrie 1943 prin care prefectul politic, prezent
în aproape toată perioada interbelică în peisajul politic românesc, a fost
înlocuit cu funcționarul de carieră supus dispozițiilor Codului funcționarilor
publici. Ascendentul politic al prefectului de altădată a fost înlocuit cu
autoritatea legală a acestuia66.
Tot în categoria realizărilor putem include și reapariția „Buletinului
Ministerului Afacerilor Interne”, publicație ce își încetase apariţia în 1927 și
care, prin legea nr. 1076/ 19 decembrie 1941, a renăscut, devenind „un
periodic oficial, consacrat exclusiv problemelor și informațiilor
administrativeˮ67, în care funcționarii ministerului își puteau exprima
punctele de vedere asupra diverselor probleme cu care se confrunta
administrația românească. Buletinul a apărut cu regularitate pe întreaga
perioadă a războiului, utilitatea acestuia fiind evidențiată atât de mareșalul
Ion Antonescu, cât de vicepreședintele Consiliului de Miniștri, profesorul
Mihai Antonescu68.
Nevoile statului și implicit ale administrațiilor locale au fost extrem de
mari în aceată perioada interbelică. Cu toate acestea taxele și impozitele
comunale nu mai fuseseră majorate din 1933, în condițiile în care cheltuielile
administrative au crescut semnificativ de la an la an. Administrația
antonesciană a sesizat acest lucru și a intervenit majorând cotele impozitelor și
a taxelor locale, prin legea nr. 143/ 25 februarie 1942. Scopul imediat a acestor
majorări de taxe a fost de a asigura unităților administrative venituri suficiente
pentru acoperirea cheltuielilor curente69. Paralel cu creșterea taxelor s-a trecut
la reorganizarea administrativ-teritorială a României. Astfel, prin legea nr. 62/
24 ianuarie 1942 au fost desfiiințate comunele care aveau venituri mai mici
de 200.000 de lei. Au fost exceptate comunele care aveau un „trecut istoric
sau o tradiție îndelungatăˮ precum și cele care se aflau la distanțe mari de
alte comune70. În urma aplicării acestei legi au fost desființate un număr
mare de comune, ceea ce a condus la sporirea veniturilor comunelor care au
încorporat fostele unități administrative desființate.
Toate măsurile adoptate în perioada războiului au urmărit
66
Petre Strihan, op.cit., p. 5.
67
Corneliu Rudescu, op.cit., p. 7.
68
Ibidem.
69
Idem, Realizările Ministerului Afacerilor Interne sub regimul domnului mareșal Ion
Antonescu (extras din „Buletinul Ministerului Afacerilor Interneˮ, nr. 3-4, 1943), București,
Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, 1943, p. 4.
70
Idem, op.cit., 1944, p. 14.
reorganizarea, pe baze eficiente, a administrației, ținându-se cont însă de

situația politică și militară a țării. S-a urmărit ridicarea nivelului de pregătire
a personalului care activa în acest domeniu și o structurare mai judiciosă a
administrației prin promovarea unei politici de concentrare și coordonare a
activităților administrative. La nivelul administrației locale s-a urmărit
sistematizarea planurilor de activitate introducându-se metode de lucru
unitare în administrație, lucru ce a lipsit perioadei interbelice. În ceea ce
privește personalul din administrație, s-a căutat ca funcțiile de execuție să
fie ocupate de profesioniști, în timp ce pentru funcțiile de conducere s-a
păstrat vechiul sistem al numirilor, însă nominalizările au fost făcute cu
preponderență din rândul militarilor de carieră, în rezervă sau activi.
RODUL LUI ARBURE DE LA VORONA1
Elena Brisiuc-Boncu
The Arbure family from Vorona

Abstract
The present study belongs to the series of those studies which emphasize the
importance of genealogical research and of territorial possessions in order to
establish historical realities. The first part presents the descendants of the well-
known boyar Luca Arbure, who carried on during the reigns of Stephen the Great,
Bogdan the Third and Stephen the Young, who took and kept his name to the
detriment of their father’s name. The second part brings forward the relation
between the successors that are mentioned above and one of the properties
inherited from the former boyar, Vorona, from Suceava land, arguing for the idea
that the village was the starting point of this people.
Keywords: genealogy, Moldavia, the Arbure family, Vorona.

Cuvinte cheie: genealogie, Moldova, familia Arbure, Vorona.
Studiul proprietăţilor funciare este unul dintre cele mai sigure în

vederea stabilirii spiţei genealogice a unui neam, aşa cum cunoaşterea
acesteia din urmă poate elucida multe probleme legate de moştenirea unei
anumite proprietăţi în cadrul aceleiaşi familii. Urmând exemplul celor care
au întreprins astfel de cercetări, voi încerca să aduc prin lucrarea de faţă date
noi cu privire la moştenirea satului Vorona, din ţinutul Suceava, în cadrul
binecunoscutului neam Arbure, din generaţie în generaţie, timp de mai
multe secole.
Se ştie că Luca Arbure, pârcălabul de Suceava din timpul domniilor
lui Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea şi Ştefan cel Tânăr, a avut mai mulţi
1
Comunicare citită în ședința din 14 aprilie 2009 a Filialei Iași a Comisiei de Heraldică,
Genealogie și Sigilografie a Academiei Române, studiu completat ulterior cu datele oferite
de noile volume de documente din seria Documenta Romaniae Historica (în continuare se
va cita DRH), A. Moldova. Precizez, de asemenea, că titlul acestui studiu mi-a fost sugerat
de domnul profesor Ștefan S. Gorovei, care mi-a oferit, totodată, și o parte din materialul
documentar (referirile la Luca Arbure și neamul său din textele lui I. Zugrav, Nicolae
Stoicescu și Mihai Gicoveanu, pe care le citez în studiu). Pentru acestea îi mulțumesc
domnului profesor și pe această cale.
Rodul lui Arbure de la Vorona 273
copii. Dintre aceştia o voi aminti doar pe Stanca2, singura fiică a acestuia
prin care va dăinui în timp numele neamului. Ea a fost căsătorită cu Şteful,
paharnic3 de Orhei4, şi a avut doi copii, pe Marica5, care a fost la rândul ei
soţia cămăraşului Cozma Ponici6, fiul lui Mihul Ponici7, şi pe Pătraşco8.
Ambii au avut urmaşi, însă, în cazul de faţă, ne interesează doar cei ai
acestuia din urmă. Astfel, două din fetele lui Pătraşco, Ileana9 şi
Angheluşa10, au avut urmași, ne spune un document din 6 februarie 159711,
însă acestora nu le sunt menţionate şi numele. Celelalte două surori ale lor
se numeau Nastasia12 şi Stanca13, cea din urmă, fiind căsătorită cu Vasile
Grumezea14, era mama lui Neculai Grumezea15. Despre alte surori ale celor
amintite, Sofronia, soţia lui Bociul, şi Măgdălina, soţia lui Nicoară şi mama
2
Documente privind istoria României, (în continuare se va cita DIR), A, XVI/3, p. 55-56,
nr. 73; p. 79, nr. 96; p. 280-281, nr. 339; p. 359-360, nr. 439; p. 388-390, nr. 484; Ibidem,
XVII/2, p. 22-23, nr. 23; DRH, A, vol. VI, p. 271, nr. 153; Ibidem, vol. VII, p. 146-148, nr.
111; p. 216, nr. 171; Ibidem, vol. VIII, p. 31-33, nr. 21; p. 252-253, nr. 200; p. 329-331, nr.
273; Ibidem, vol. IX, p. 406-408, nr. 305; Teodor Bălan, Documente bucovinene (în
continuare se va cita DB), vol. I, p. 120-127, nr. 50; Ibidem, vol. VII, p. 55-58, nr. 23.
3
Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului (în
continuare se va cita CDM), vol. V, p. 89, nr. 346; Ibidem, supliment I, p. 89, nr. 195 – în
ultimul document el este numit atât Şteful, cât şi Ştefan.
4
Ibidem, supliment I, p. 89, nr. 196.
5
DIR, A, XVI/3, p. 55-56, nr. 73; p. 79, nr. 96; p. 280-281, nr. 339; p. 359-360, nr. 439; p.
387-388, nr. 483; p. 388-390, nr. 484; Ibidem, XVII/2, p. 22-23, nr. 23; DRH, A, vol. VII,
p. 146-148, nr. 111; p. 216, nr. 171; Ibidem, vol. VIII, p. 31-33, nr. 21; p. 252-253, nr. 200;
p. 328-329, nr. 272; p. 329-331, nr. 273; CDM, vol. I, p. 296, nr. 1272; DB, vol. VII, p. 55-
58, nr. 23; DB, vol. III, p. 66-68, nr. 29.
6
DB, vol. I, p. 185, nr. 89; Ibidem, vol. VII, p. 99, nr. 55.
7
DIR, A, XVII/3, p. 154-155, nr. 243.
8
Ibidem, XVI/3, p. 55-56, nr. 73; p. 79, nr. 96; p. 280-281, nr. 339; p. 359-360, nr. 439; p.
387-388, nr. 483; Ibidem, XVI/4, p. 84-85, nr. 105; Ibidem, XVII/2, p. 22-23, nr. 23;
Ibidem, XVII/4, p. 237, nr. 301; p. 496, nr. 628; DRH, A, vol. VII, p. 146-148, nr. 111; p.
216, nr. 171; Ibidem, vol. VIII, p. 31-33, nr. 21; p. 252-253, nr. 200; p. 328-329, nr. 272;
CDM, vol. I, p. 296, nr. 1272; Ibidem, vol. V, p. 83, nr. 327; p. 89, nr. 346; DB, vol. III, p.
66-68, nr. 29; vol. VII, p. 55-58, nr. 23.
9
DIR, A, XVI/4, p. 156, nr. 209; DRH, A, vol. IX, p. 292, nr. 216; Serviciul Județean al
Arhivelor Naționale Iași (în continuare se va cita SJANI), Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar
17 – Familia Arbure, fila 21.
10
Ibidem.
11
DIR, A, XVI/4, p. 156, nr. 209.
12
Ibidem, XVII/2, p. 22-23, nr. 23.
13
Ibidem, XVII/4, p. 496, nr. 628; DRH, A, vol. XXIV, p. 275-276, nr. 284.
14
DIR, A, XVII/4, p. 496, nr. 628; DRH, A, vol. XXIV, p. 379, nr. 390.
15
DRH, A, vol. XXIV, p. 124, nr. 130; p. 275-276, nr. 284; p. 284, nr. 290; p. 379, nr. 390;
274 Elena Brisiuc-Boncu
lui Ionaşco şi Cărstian, aflăm din documente din prima jumătate a secolului al
XVII-lea16 şi din spiţa genealogică a familiei Arbure realizată de Sever Zotta17.
În afară de cele şase fete, Pătraşco a mai avut şi doi băieţi: pe Toader18 şi
pe Grigorie, care a fost paharnic19. La 1520 şi 16 aprilie 163521 este pomenit un
Ionaşco Arbure, fiul Cărstinei, fratele Mariei şi Anghelinei. Tot el este
menţionat la 12 mai 164322 ca fiind fiul lui Toader Arbure şi fratele Mariei.
Coroborând datele din cele trei documente reiese că Toader Arbure a fost
căsătorit cu Cărstina şi a avut cel puţin trei copii: pe Ionaşco Arbure, Anghelina
şi Maria. În ceea ce-l priveşte pe Grigorie, fratele său, acesta „a pierit în
hiclenie”, lucru pe care îl aflăm din două documente din prima jumătate a
secolului al XVII-lea: din 18 octombrie 161423 şi, respectiv din anul 161524, în
acesta din urmă fiind menţionat ca hiclean alături de rudele sale colaterale
Toader Murguleţ şi Udrea cel Orb. Fiica sa, Mierla Arbure25, pomenită într-un
document din 26 iulie 1680 ca „Arburoaia de la Vorona”26, a fost căsătorită cu
Gavrilaş Şoldan27 şi a avut trei copii: pe Maria28, al cărei fiu era Adam
armaşul29, pe David30 şi Darie Arbure31, soţul fiicei lui Alexie din Frânceşti32,
care i-a dăruit un fiu numit Toader33.
16
Ibidem, p. 275-276, nr. 284; Ibidem, vol. XX, p. 607-608, nr. 554; CDM, vol. V, p. 321,
nr. 1179.
17
SJANI, Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia Arbure, fila 6.
18
DIR, A, XVII/2, p. 22-23, nr. 23; CDM, vol. II, p. 336, nr. 1667.
19
DIR, A, XVI/4, p. 156, nr. 209; Ibidem, XVII/2, p. 22-23, nr. 23; Ibidem, XVII/3, p. 179,
nr. 275; CDM, vol. V, p. 83, nr. 327; p. 321, nr. 1179, 1181; DRH, A, vol. XXIV, p. 124, nr.
130; p. 284, nr. 290; SJANI, Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia Arbure, fila 21.
20
DB, vol. III, p. 69.
21
DRH, A, vol. XXIII, p. 130-131, nr. 95.
22
Ibidem, vol. XXVII, p. 54, nr. 47.
23
DIR, A, XVII/3, p. 179, nr. 275.
24
CDM, vol. I, p. 376, nr. 1665.
25
Colecţia de documente de la Arhivele Statului Bacău (1424-1848). Inventare arhivistice
(în continuare se va cita CDB), volum întocmit de Dumitru Zaharia, Emilia Chiriacescu și
Corneliu Cărămidaru, București, 1976, p. 30, nr. 47; p. 32, nr. 55.
26
CDM, vol. IV, p. 129, nr. 509.
27
Ibidem, vol. V, p. 321, nr. 1179, 1181; CDB, p. 25, nr. 26, 27; p. 32, nr. 55; SJANI,
Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia Arbure, filele 14-16.
28
CDB, p. 39, nr. 81.
29
Ibidem.
30
CDM, vol. V, p. 321, nr. 1181.
31
Ibidem, vol. IV, p. 129, nr. 509; SJANI, Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia
Arbure, fila 14.
32
CDM, vol. V, p. 227, nr. 850. Să fie acesta același cu Alecsa, fiul Neniței din Fârțănești,
pomenit într-un act din 26 august 1629 (DRH, A, vol. XX, p. 138, nr. 132)?
33
CDM, vol. V, p. 227, nr. 850.
Din documentele studiate am mai aflat de existenţa şi altor persoane

cu numele de Arbure şi de rudenii ale lor, însă nu am putut stabili o legătură
clară între ele şi cele menţionate deja, urmând să le amintesc în continuare
doar pe acelea care au legătură cu subiectul de faţă. Ţin totuşi să precizez că
nu întâmplător i-am enumerat doar pe urmașii Stancăi, vom vedea că tocmai
această ramură a neamului are legătură cu moşia Vorona, unul din
numeroasele sate pe care le-a stăpânit Luca Arbure.
După moartea portarului de Suceava, din 23 aprilie 1523, primele
acte, din cele ce au ajuns la noi, în care se arată cum au fost împărţite
proprietăţile acestuia între urmaşii săi sunt din 3 iulie 157534, 2 mai 158535
şi 19 mai 158736. În actele aferente acestor date, satul Vorona revine
Stancăi, fiica lui Luca Arbure şi soţia lui Şteful paharnic de Orhei, şi,
respectiv, urmaşilor ei, Marica şi Pătraşco. După ce la 6 aprilie 159637
domnul Ieremia Movilă întăreşte acestora moşia Vorona, următoarele acte
despre satul sucevean datează de la începutul secolului al XVII-lea. La 6
aprilie 160638 se spune că satul a fost întărit fiilor Maricăi, lui Dumitru
Ponici39 şi Agafiei40, soţia sulgerului Ionaşco Tolocico41, însă, datorită
faptului că Vorona nu mai apare în documentele ce urmează acestei date în
legătură cu cei amintiţi şi că la 7 aprilie 160642 el este întărit copiilor lui
Pătraşco Arbure, cred că partea pe care au stăpânit-o la un moment dat
nepoţii de soră ai celui din urmă a fost fie schimbată cu un alt sat, fie
vândută de ei verilor lor. Tot din documentele de secol XVII aflăm că
jumătate din satul Vorona a fost vândut de Vasile Grumezea şi Bociul,
ginerii lui Pătraşco Arbure, lui Ionaşco şi Grigorie Ghenghea43 şi că
Grigorie Arbure era stăpân pe o pătrime a moşiei, din care trei părţi au fost
date, la 19 martie 1638, în stăpânirea Sofroniei, sora lui Arbure, lui Neculai,
34
DIR, A, XVI/3, p. 55-56, nr. 73.
35
Ibidem, p. 280-281, nr. 339; DRH, A, vol. VIII, p. 31-33, nr. 21; DB, vol. VII, p. 55-58, nr. 23.
36
DIR, A, XVI/3, p. 359-360, nr. 439; DRH, A, vol. VIII, p. 252-253, nr. 200.
37
CDB, p. 22, nr. 12; DRH, A, vol. IX, p. 235, nr. 163.
38
CDM, vol. I, p. 296, nr. 1272.
39
DIR, A, XVII/1, p. 5-6, nr. 8; Ibidem, XVII/2, p. 22-23, nr. 23; Ibidem, XVII/3, p. 214,
nr. 314; Ibidem, XVII/4, p. 31, nr. 46; p. 433, nr. 561; Ibidem, XVII/5, p. 183, nr. 253;
CDM, vol. I, p. 296, nr. 1272; DRH, A, vol. XXIV, p. 441, nr. 467.
40
DIR, A, XVII/2, p. 22-23, nr. 23; Ibidem, XVII/4, p. 387, nr. 495; p. 421-422, nr. 544; p. 433,
nr. 561; Ibidem, XVII/5, p. 183, nr. 253; CDM, vol. I, p. 296, nr. 1272.
41
DIR, A, XVII/4, p. 387, nr. 495; p. 421-422, nr. 544.
42
Ibidem, XVII/2, p. 22-23, nr. 23.
43
Ibidem, XVII/4, p. 496, nr. 628.
fiul Stancăi, şi lui Ionaşco, fiul Măgdălinii44. De asemenea, mai aflăm că

jumătate din sat a fost întărit lui Gavrilaş Şoldan45 şi mai apoi soţiei
acestuia, Mierla Arbure46.
Informaţii noi despre Vorona ne aduc şi documentele din secolul al
XVIII-lea. Luându-le în ordinea cronologică a desfăşurării evenimentelor
aflăm că la 25 iulie 171247 Nicolae Alexandru Voievod i-a dat carte lui
Toader Arbure ca să-şi ia „din dreapta sa ocină şi moşie de la sat de la
Vorona” a zecea parte din pâini, grădină, fânaţ şi din tot locul. Un an mai
tâziu aceluiaşi Toader i se întăreşte stăpânirea în Vorona48 după ce se
plânsese domnului că îi este împresurată partea sa din acesta pe care a deţinut-o
împreună cu fiii Măgdălinii, Ionaşco şi Cărstian; tot aici se spune că o parte a
satului s-a aflat în stăpânirea lui Gavrilaş, ginerele lui Grigorie Arbure49. Un alt
act în care l-am găsit menţionat pe Toader în legătură cu moşia Vorona ne face
cunoscută primirea de către el, împreună cu Ioniţă Adam postelnic, a unei cărți
de judecată pentru jumătate din sat aflată în posesia lui Iancu Cantacuzino
vornic50. Cred că tot despre el este vorba şi într-un document dinaintea celui
menţiont prin care domnul Constantin Mavrocordat îi porunceşte lui Arbure să-
şi ia banii şi să dea înapoi jumătate din sat51.
Un alt personaj din neamul în discuţie, Ioan Arbure, care trebuie să fie
acelaşi cu Ioniţă Arbure pomenit într-un document de la mijlocul veacului al
XVIII-lea52 şi identificat de Sever Zotta cu fiul lui Toader şi nepotul Mierlei
Arbure53, se învoieşte la 8 septembrie 175054 cu Ioniţă Adam postelnic să
44
DRH, A, vol. XXIV, p. 275-276, nr. 284.
45
La începutul anului 1650 Gavrilaș Șoldan deținea a patra parte din Vorona cu heleșteu și
cu moară pe apa satului (CDB, p. 25, nr. 26), iar spre sfârșitul anului, tot lui, îi era întărită,
prin două ispisoace, stăpânirea peste jumătate de sat (CDB, p. 25, nr. 27).
46
CDB, p. 30, nr. 47; p. 32, nr. 55.
47
48
CDB, p. 40, nr. 85.
49
CDM, vol. V, p. 321, nr. 1179.
50
CDB, p. 57, nr. 170.
51
Ibidem, p. 48, nr. 120.
52
Ibidem, p. 57, nr. 169.
53
SJANI, Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia Arbure, fila 6. La fila 23, din
acelaşi fond, un Ioan (Ioniţă) Arbure şătrar este desemnat ca fiu al lui Grigoraş Arbure
comis, şoţul Tofanei Luca, sora lui Ştefan. Tot el este arătat ca tată al Zoiţei Dimitriu, soţia
lui D. Gheorghiu, negustor din Botoşani, iar Zoița ca mamă a lui C. Dimitriu Arbure serdar
şi Gh.D. Arbure medelnicer. Mai departe Sever Zotta notează că D. Gheorghiu, care luase
numele Arbure după soţia sa, a adoptat pe nepotul său de fiică – fiul Smarandei Zamfir
Ralli – C. Ralli, tatăl lui Zamfir C. Arbure, „cunoscutul autor al monografiei Basarabia”.
54
CDB, p. 55-56, nr. 164.
stăpânească jumătate din Vorona, partea dinspre Siret, pe motiv că el este

rudă mai apropiată. Totuşi despre această parte de sat aflăm că la 13
septembrie, acelaşi an55, a fost dată, în urma cercetărilor făcute, de
Constantin Mihai Cehan Racoviţă Voievod în stăpânirea lui Ioniţă Adam
postelnic arătându-se, totodată, şi cum a ajuns aceasta în posesia sa: prin
cumpărarea ei de la Gavril Ciolpan, care o avea la rândul său de la
Ghenghea logofăt, cel din urmă cumpărând-o de la un anume Arbure cel
bătrân. Din spiţa genealogică relizată de Sever Zotta reiese că Ioniţă Adam
era fratele Saftei, soţia lui Toader şi nora Mierlei Arbure56; el va da de
zestre, la 20 iulie 1752, acea jumătate din satul Vorona, pe care a primit-o în
stăpânire în defavoarea lui Ioniţă Arbure, nepoatelor sale de soră, Măriuţei
şi Catrinei57 Botezoaia58. Soţului celei dintâi59, Ioniţă Pancu, îi este întărită,
în 22 iulie 1765, stăpânirea asupra pătrimii sale din sat după ce înfățișase
drese care au dovedit stăpânirea lui de 74 de ani60.
În afară de cei amintiţi documentele ni-i mai arată ca stăpâni, la un
moment dat, a unor părţi din Vorona pe Dumitrașcu Prăjescu61, Constantin
Vârnav62, pe fiica acestuia, Mărioara şi soţul ei, Vasile Crupenschi63, pe
vornicul Iancu Cantacuzino64, nepotul de soră al Mărioarei65, pe Lupaşcu
Vasiliu66, pe Fotache Ciurea sulger67 şi pe Costache Musteaţă68. Se pare că
cei mai mulți dintre aceștia se înrudeau cu Arbureștii69, însă nu toți, fapt ce
cred că indică începutul înstrăinării moșiei în discuție.
Primul act în care apare menţionat satul Vorona în legătură cu familia
Arbure este tocmai cel de cumpărare al acestuia şi datează din 31 iulie
55
Ibidem, p. 56, nr. 165.
56
57
CDB, p. 58, nr. 176.
58
Ibidem, p. 68, nr. 232; SJANI, Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia Arbure,
filele 6 și 14.
59
SJANI, Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia Arbure, filele 6 și 14.
60
CDB, p. 65, nr. 215.
61
Ibidem, p. 25, nr. 26; p. 30, nr. 47.
62
Ibidem, p. 58, nr. 175; p. 79, nr. 306.
63
Ibidem, p. 137, nr. 645; p. 162, nr. 777; p. 195, nr. 971.
64
Ibidem, p. 57, nr. 170; p. 69, nr. 244; p. 91, nr. 379; p. 137, nr. 645; p. 188, nr. 932; p. 189,
nr. 934; p. 199, nr. 999;
65
Ibidem, p. 137, nr. 645.
66
Ibidem, p. 162, nr. 777.
67
Ibidem, p. 193-194, nr. 964.
68
Ibidem, p. 162, nr. 777.
69
SJANI, Fondul Sever Zotta, rola 1, dosar 17 – Familia Arbure, fila 6; Mihai Gicoveanu,
Pagini de cultură botoșăneană. Vorona, Vorona, 2002, p. 76-77.
146370: „Cu mila lui Dumnezeu, Ştefan voevod, domnul Ţării Moldovei.
Facem ştire cu acest hrisov al domniei mele, tuturor cui se cade a şti, pentru
adevărat şi credincios boierul nostru, dumnealui, Arbure [vel] portariu, că
slujind domniei mele cu dreaptă şi credincioasă slujbă, pentru aceea, văzând
domnia mea a lui dreaptă şi credincioasă către domnia mea, osebit de altă
milă, după jaloba lui, m-am milostivit domnia mea şi i-am dat şi i-am întărit
lui, însumi domnia mea, satul anume Vorona şi Ruşii, ce le-au cumpărat de
la un Ivaşcu Orbul, partea lui ce se va alege, drept o sută optzeci de zloţi
turceşti...”71. Documentul, după cum se ştie, a fost considerat îndoielnic de
editorii volumului II din seria Documenta Romaniae Historica, din cauza
beneficiarului său, „Arbure portariu”, care apare la o dată prea îndepărtată
de cea în care este atestat pentru prima dată în sfatul domnesc, respectiv 14
septembrie 148672, şi din cauza altor elemente ce ţin de formatul şi limbajul
actelor specifice acelei vremi.
Înainte de a-mi exprima părerea cu privire la documentul amintit se
impune menţionarea, pe lângă cele prezentate până acum, a argumentelor
care m-au determinat să ajung la o astfel de concluzie. În acest sens precizez
că în satul Vorona Mare de astăzi marele spătar Vasile Crupenschi şi soţia
sa Maria au ridicat în anul 1794 biserica cu hramul Adormirea Maicii
Domnului73, lăcaş căruia în anul 1843 aceeaşi Maria Crupenschi îi
încredinţează un pomelnic ctitoricesc, în care la adormiţi erau trecuţi Luca
Arbure [s.m.] – hatman, Vasile Crupenschi – spătar, Lupu Crupenschi –
stolnic, Safta – soţia lui Cuza, Constantin Vârnav – ban şi Safta Vârnav74.
Nu ştiu sigur de ce printre ctitorii bisericii amintite spătăreasa Crupenschi l-a
menţionat pe Luca Arbure, dar având în vedere că şi Nicolae Stoicescu, în
lucrarea sa despre localităţile şi monumentele medievale din Moldova,
spune despre mănăstirea de la Vorona că este numită a lui Arbure75 [s.m.],
cred că în satul cu acelaşi nume, înainte de ridicarea bisericii Adormirea
Maicii Domnului, a mai existat o biserică, ctitorită de Luca Arbure, care din
motive necunoscute nu a rezistat în timp, dar despre care urmaşii
pârcălabului ştiau.
De asemenea, lucrând la stabilirea urmaşilor şi proprietăţilor
70
DRH, A, vol. II, p. 411-413, C; DIR, A, XIV-XV/1, p. 330, nr. 397.
71
DRH, A, vol. II, p. 411-412, C.
72
Ibidem, p. 407, nr. 264; DIR, A, XV/2, p. 55, nr. 56.
73
Mihai Gicoveanu, op. cit., p. 50.
74
Ibidem, p. 50-51.
75
Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale
din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 920.
portarului de Suceava, am putut constata că între numele de Arbure şi cel de

Vorona s-a stabilit o relaţie aproape de interdependenţă, fiecare fiind pentru
celălalt o adevărată carte de identitate. Acest lucru poate fi observat chiar
din momentul preluării satului Vorona de către copiii Stancăi. Astfel, dacă
până la 7 aprilie 160676, când devine alături de urmaşii săi direcţi unicul
proprietar al moşiei în discuţie, Pătraşco apare menţionat ca fiul Stancăi şi
nepotul lui Luca Arbure sau ca frate al Maricăi77, după această dată el este
numit Pătraşco Arbure. Preluarea numelui fostului pârcălab în detrimentul
celui al tatălui l-am constatat şi la cei doi fii ai lui Gavrilaş Şoldan, David şi
Darie Arbure78, lucru ce cred că trebuie văzut atât ca pe o nevoie a acestora
de a înfăţişa o ascendenţă cunoscută cât, mai ales, ca pe o datorie a lor, ca
beneficiari ai celei mai vechi proprietăţi a neamului. Aceeaşi relaţie de
interdependenţă se poate vedea şi în identificarea unor urmaşi ai lui Luca
Arbure ca fiind din Vorona: Grigorie Arbure din Vorona79, Arburoaia de la
Vorona80 și Ionaşco din Vorona, nepotul lui Arbure81. Mai mult, în
pomelnicul boierilor de pe aripa dreaptă a bisericii Sfântul Ilie din Suceava,
ctitoria lui Ştefan cel Mare, este amintit „rodul lui Arbure ot Vorona
[s.m.]”82. Toate acestea conduc către o singură și evidentă concluzie, și
anume că Vorona este locul de obârşie al Arbureştilor, realitate cunoscută de
cei de demult şi de care noi astăzi nu ar trebui, probabil, să ne îndoim.
Având în vedere că satul Vorona rămâne în stăpânirea urmașilor ce au
păstrat numele neamului Arbure după moartea celui ce a fost timp de cel
puțin un sfert de veac portar de Suceava, că acesta din urmă apare printre
ctitorii bisericii şi mănăstirii din acelaşi sat, că proprietatea în discuţie este
folosită ca element de identificare a diferiţilor membrii ai neamului, cred că
în cazul documentului din 31 iulie 1463 este vorba fie de o copie a
documentului original în care s-a greşit anul, fie textul acestuia nu se referă,
după cum spunea doamna Maria Magdalena Székely, la Luca Arbure, ci la
76
DIR, A, XVII/2, p. 22-23, nr. 23.
77
Ibidem, XVI/3, p. 55-56, nr. 73; p. 280-281, nr. 339; p. 359-360, nr. 439; DRH, A, vol.
VIII, p. 31-33, nr. 21; p. 252-253, nr. 200; CDM, vol. I, p. 296, nr. 1272; DB, vol. VII, p.
55-58, nr. 23.
78
Despre preluarea numelui fostului pârcălab de Suceava de către urmașii săi vezi și Sever
Zotta, Semi-mileniul unui document de la Alexandru cel Bun şi al satelor Bănila
moldoveneascvă şi Igeştii din Bucovina, în „Ioan Neculce”, 7, 1928, p. 311-312.
79
DRH, A, vol. XXIV, p. 275-276, nr. 284; CDM, vol. V, p. 321, nr. 1179.
80
CDM, vol. IV, p. 129, nr. 509.
81
DRH, A, vol. XXVII, p. 366-367, nr. 382.
82
I. Zugrav, Biserica Sfântul Ilie de lângă Suceava, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,
XLV, 1969, nr. 10-12, p. 651.
tatăl său, Cârstea83, care înainte de 1471, când apare ca pârcălab de Neamţ,
nu putea deţine decât o singură dregătorie fără să apară ca martor în sfat, şi
anume aceea de portar al Sucevei84.
Toate aceste informații disparate, puse la un loc și analizate,
mărturisesc despre rânduieli și realități ce măresc orizontul înțelegerii
vremurilor trecute.
83
CDM, vol. I, p. 157, nr. 598; DRH, A, vol. VII, p. 107, nr. 87. Vezi și Sever Zotta, op.cit.,
p. 312; Maria Magdalena Székely, Obârşia lui Luca Arbure. O ipoteză, extras din volumul
In honorem Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1998, p. 419-420, 427-428.
84
Maria Magdalena Székely, op.cit., p. 428.
ARTUR GOROVEI – CERCETĂTOR AL ISTORIEI SALE FAMILIALE
Ştefan S. Gorovei
Arthur Gorovei – investigateur de son histoire familiale

Résumé
À travers plusieurs études, publiées les dernières années (dont certaines

dans cette même revue), l’auteur a envisagé divers aspects et segments concernant
l’histoire de sa famille (documents et monuments, branches et personnages,
propriétés médiévales ou exploits modernes), parfois controversés et confus,
parfois mal ou insuffisamment connus.
Le moment est venu pour rendre hommage à l’initiateur de ces recherches
d’histoire familiale, Arthur Gorovei (1864-1951), écrivain, avocat, folkloriste,
membre de l’Académie Roumaine – entreprise difficile, car ces recherches
constituent une section assez peu connue de sa longue et vaste activité, tandis que
les sources nécessaires pour la connaître sont plutôt maigres (des notes plutôt
furtives dans son Journal ou plus détaillées dans ses Mémoires, plusieurs lettres
adressées à des amis avec lesquels il partageait la passion pour l’histoire et la
généalogie et, sans doute, les manuscrits mêmes). Depuis ses études universitaires
(à la Faculté de Droit de Jassy), l’histoire est devenue une passion très forte et par
cette voie il est arrivé à l’histoire de sa propre famille, dont il commença à
s’intéresser vers 1888 pour n’en finir qu’au seuil de son trépas. Durant cette
longue période (plus de six décennies !), il a ramassé une importante quantité
d’informations historiques concernant les porteurs du même patronyme que lui,
ainsi que les familles apparentées. L’arbre généalogique établi vers 1894 (après la
naissance de son premier fils), un premier essai de synthèse vers 1914 (Însemnări
despre familia Gorovei) et l’arbre généalogique imprimé en janvier 1934 ont
marqué des étapes importantes de cette longue route vers la monographie finale
(Istoria familiei Gorovei), dont le début a été fixé par lui-même en 1944. Le travail
prit un rythme plus accéléré vers la fin de sa vie; dans les années 1945–1949, il a
complété l’histoire de sa famille avec l’histoire de quelques familles apparentées.
Le point final fut mis le 8 octobre 1950, en ajoutant une note datée (la seule qui
porte une date, parmi des centaines de pages…).
En même temps, il s’est intéressé à l’histoire et à la généalogie de la famille
Gorove(i) de Transylvanie et de Hongrie, Arméniens magyarisés de confession
catholique-romaine, dont certains, à l’époque, affirmaient leur origine commune
avec les Gorovei de Roumanie. Des obstacles inhérents n’ayant pas permis des
recherches plus approfondies, Arthur Gorovei dut se contenter des informations
trouvées dans de vieux travaux généalogiques hongrois et de celles offertes par
Artur Gorovei – cercetător al istoriei familiei sale 283
quelques membres de cette famille qu’il eut la chance de connaître. Par

conséquent, il lui fut impossible de se pencher vers une solution ou vers l’autre:
une origine commune (fut-elle très éloignée) ou une coïncidence aléatoire des
patronymes. Et jusqu’à la fin, il oscilla entre ces deux solutions.
Il lui fut également (et malheureusement) impossible de connaître l’existence
des porteurs du même patronyme qui vivaient dans leurs foyers ancestraux,
répandus dans quelques départements de Moldavie: les conditions économiques et
sociales ne favorisaient pas leur apparition à la surface de la vie sociale ou dans
les pages des journaux de l’époque. Par conséquent, leur existence même était
presque insoupçonnable.
Les résultats de ces recherches, déployées pendant six décennies par Arthur
Gorovei, ont permis á l’auteur de la présente étude de reprendre et de continuer
l’investigation de l’histoire familiale, ce qui justifie l’hommage rendu ici à son
précurseur.
Mots-clefs: histoire familiale, généalogie, Arthur Gorovei, patronyme, Gorovei/

Gorove, Roumains, Arméniens, Moldavie, Transylvanie
Cuvinte-cheie: istorie familială, genealogie, Artur Gorovei, patronim, Gorovei /
Gorove, români, armeni, Moldova, Transilvania
Proiectul de cercetare genealogică globală pe care l-am iniţiat în

ianuarie 20131 şi în cadrul căruia am parcurs variate căi, rezultând mai
multe texte – unele publicate2, altele rămase în manuscris3, dar reprezentând
1
Un proiect de cercetare genealogică globală: purtătorii numelui Gorovei, comunicare
prezentată în şedinţa (175) din 15 ianuarie 2013 a Filialei Iaşi a Comisiei de Heraldică,
Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române [= CNHGS-I].
2
Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii: purtătorii numelui Gorovei (sec.
XVI–XXI), în „Carpica”, XLII, 2013, p. 373-385; Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria
unei familii. II. Purtătorii numelui Gorovei în ţinutul (judeţul) Bacău, în „Carpica”, XLIV,
2015, p. 287-306; Un romaşcan la Bacău: locotenentul Iacovache Gorovei şi întâmplările
vieţii sale, în „Carpica”, XLV, 2016, p. 239-256; Doi boieri dorohoieni şi ctitoriile lor, în
Monumentul XVII. Simpozionul Internaţional Monumentul – Tradiţie şi viitor, Ediţia a
XVII-a, 1-4 octombrie 2015, Partea 1, volum coordonat de Aurica Ichim şi Lucian-Valeriu
Lefter, Iaşi, Editura „Doxologia”, 2016, p. 175-200; (De)mistificări genealogice. Familia
Buzne, în „AŞUI”, s.n., Istorie, LXII, 2016, p. 53–84; O carte, o ghicitoare şi o judecată, in
„Prutul. Revistă de cultură”, s.n., VI (XV), 2016, nr. 2 (58), p. 31-37; Radomireşti.
Contribuţii genealogice pentru istoria unui sat băcăuan, în „Carpica”, XLVI, 2017, p. 217-254;
De la cronologie şi diplomatică la genealogie şi istorie. Documente rău datate, fără dată şi
false, în „SMIM”, XXXV, 2017, p. 329–371; Din istoria unui sat nemţean. Răzeşii Gorovei
de la Bârgăuani, în „AŞUI”, s.n., Istorie, LXIII, 2017, p. 223-259; Armeni din Moldova în
Transilvania, Ungaria şi-n lumea largă. Un studiu de caz, în Nicolae Edroiu, Remus
Câmpeanu, Laura Stanciu [editori], Istorie, genealogie. Transferuri culturale/ Történelem,
geneálogia. Kulturális transzfer. Lucrările celei de a XXIII-a Reuniuni a Comisiei Mixte de
284 Ştefan S. Gorovei
tot atâtea etape străbătute în descâlcirea firelor unei istorii care o depăşeşte
(mai ales sub raport metodologic) pe aceea de interes pur familial – mi-a
oferit de nenumărate ori prilejul de a mă referi la ceea ce Artur Gorovei
(1864-1951) a produs şi a lăsat moştenire în acelaşi domeniu. Referirile au
consemnat, de fiecare dată, raportarea obligatorie la opiniile, sugestiile sau
ipotezele sale, fie preluate şi consolidate, fie înlăturate sau doar corectate ori
nuanţate; deopotrivă, el a fost tot timpul o prezenţă vie prin bogăţia de
documente pe care le-a adunat şi cercetat (uneori chiar le-a descoperit în
arhive) şi prin care a pus o temelie solidă (chiar dacă fatalmente incompletă)
pentru împlinirea scopului propus. De aceea, socotesc a îndeplini o datorie
firească încercând să conturez mai precis şi mai clar strădaniile sale pe
tărâmul cunoaşterii propriei familii şi a celor înrudite, strădanii despre care
el însuşi a lăsat prea puţine mărturii, ceea ce se reflectă şi în reconstituirile
biografice: această activitate este descrisă într-o tonalitate mai degrabă
minoră4, accentul major fiind rezervat celei folcloristice şi etnografice. Cred
că este şi interesant, şi folositor pentru cunoaşterea mai completă a
biografiei sale (dar şi a activităţii sale cărturăreşti, de o amploare mai greu
de bănuit) să coborâm mai adânc în tainiţele acestor preocupări care i-au
fost dragi şi l-au pasionat până la sfârşitul vieţii. Întâmplarea face ca acestei
expuneri să-i fi venit rândul tocmai la împlinirea a 145 de ani de la naşterea lui.
Nu-mi propun o reconstituire exhaustivă a activităţii lui Artur Gorovei
în domeniul cercetărilor sale de istorie familială. Pentru o asemenea
întreprindere, ar trebui cunoscute şi exploatate toate sursele capabile să
oglindească asemenea căutări, în primul rând jurnalul, amintirile şi
Istorie Româno-Ungară (Alba Iulia, 21-22 septembrie 2016), Cluj-Napoca, Editura

„Mega”, 2017, p. 53-88; Tradiţie familială şi memorie genealogică, în „Ioan Neculce.
Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei”, s.n., XXIII, 2017, p. 31-51; Ctitori mici – ctitorii
uitate, în Monumentul XIX. Simpozionul Internaţional Monumentul – Tradiţie şi viitor, Ediţia
a XIX-a, 28 septembrie – 1 octombrie 2017, volum coordonat de Lucian-Valeriu Lefter şi
Aurica Ichim, Iaşi, Editura „Doxologia”, 2018, p. 267-306; „Intimitatea” cotidiană: accidentul
biografic şi reacţia socială (familială), în „Acta Bacoviensia. Anuarul Arhivelor Naţionale
Bacău”, XIII, 2018, p. 47-66; Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii. III.
Răzeşii Gorovei de la Ghigoieşti (Neamţ), în „Carpica”, XLVII, 2018, p. 279-314; Moldvai
örmények, Erdélyben, Magyarországon és a nagyvilágban (Esettanulmány), în „Turul”,
XCI, 2018, 2, p. 52-63 (traducerea comunicării de la Alba-Iulia, 2016); Istorie culturală –
istorie familială. Un „cerc literar” de la cumpăna veacurilor XVIII şi XIX, în „AŞUI”, s.n.,
Istorie, LXV, 2019 (sub tipar).
3
Numele unei istorii. O nouă ipoteză (CNHGS-I, 13 octombrie 2015); Un neam din
Moldova: Gorovei (CNHGS, Bucureşti, 9 decembrie 2015).
4
Cf. Loretta Handrabura, Artur Gorovei. Studiu monografic, Chişinău, Editura „Elan”,
2007, p. 165-168.
corespondenţa. Primele două sunt la îndemâna cercetătorilor5, e drept, dar

rezervă surprize neaşteptate: partea cea mai veche, de început (şi, fără
îndoială, cea mai interesantă pentru noi!), a muncii lui Artur Gorovei
dispare, pur şi simplu, sub noianul consemnărilor de natură sentimentală ori
politică. Abia în paginile din perioada interbelică el aduce aceste preocupări
în jurnalul său, continuându-le mai apăsat în anii postbelici până aproape de
moarte. Într-o cronologie relativă, aş zice că terminarea monografiei
Fălticenilor în 19356 (avea să se publice – şi nu în întregime – abia în 1938,
după ce a fost premiată de Academia Română) a deschis drumul pentru
consemnarea preocupărilor genealogice.
Dar, în realitate, corespondenţa este aceea care îl arată interesat
necontenit de orice informaţii relative la strămoşii săi şi rudele sale,
preocupat de corectarea continuă, prin confirmarea sau infirmarea
cunoştinţelor dobândite anterior, prin plasarea adecvată a celor tocmai
obţinute. Dincolo de siguranţa unor afirmaţii, se simte, e drept, o anume
apăsare, o anume nelinişte; pare că repetarea unor „adevăruri” era menită să-l
convingă, să-l liniştească pe el însuşi în pregătirea noilor descoperiri care
aveau să răstoarne toate aceste „realităţi” socotite definitiv stabilite.
Corespondenţa îl arată, în acelaşi timp, interesat multilateral, dar şi continuu
deschis noilor ipoteze născute sub ochii săi din câte o informaţie nouă. Din
păcate, şi corespondenţa este cunoscută doar parţial. Este o întâmplare
fericită că, de pildă, s-au păstrat unele dintre acele scrisori trimise preotului
Dumitru Furtună cu referiri la munca de reconstituire a istoriei şi
genealogiei familiei Gorovei7. Din alte dialoguri epistolare, care ar fi fost
5
Primele cinci volume ale Jurnalului se află în Biblioteca Academiei Române, Secţia manuscrise,
sub cotele ms. rom. 5261, 5262, 5263, 5264, 5265; ultimul volum, al şaselea (încheiat în preziua
morţii), a rămas în arhiva familiei. Pentru a nu încărca inutil notele, voi cita doar Jurnalul şi
numărul volumului. La fel pentru Amintiri, cinci volume, aflate în acelaşi depozit sub cotele ms.
rom. 5246, 5247, 5248, 5249, 5260 – cf. Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti,
IV. B.A.R., 4414-5920, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992, p. 247 şi, respectiv, 244-245 (şi în
cazul Amintirilor, ultimul volum, VI, a rămas în arhiva familiei). Ambele scrieri au o numerotare
originală a paginilor, dată de autor, şi una mecanică, aplicată de funcţionarii secţiei de manuscrise.
Exprim şi aici adânci mulţumiri d-nei dr. Astrid Cambose şi d-lui profesor Bogdan Creţu pentru
bunăvoinţa cu care mi-au înlesnit accesul la cele zece manuscrise.
6
Cf. Jurnal, IV, p. 42/ f. 22v, însemnare din 16 decembrie 1935: „Ieri sara am isprăvit
Istoria oraşului Folticeni, pe care trebuie să o trimet la Academie, să concureze la premiul
[„Vasile Adamachi”] de 5000 lei”.
7
Mărturii dorohoiene. Corespondenţă Artur Gorovei – Dumitru Furtună (1926-1950), în
AMS, XI, 2012, p. 272-300; v. numerele 1 (18 februarie 1926), 2 (26 decembrie 1926), 4 (6
aprilie 1933), 10 (2 ianuarie 1934), 11 (17 ianuarie 1934), 37 (17 ianuarie 1950) şi 38 (7
februarie 1950), precum şi Anexa I (către pr. C. Ciocoiu, din 25 mai 1927).
foarte utile în această încercare, s-au păstrat doar frânturi – este cazul lui
Gh. Ghibănescu8, Sever Zotta9, C. Gane10.
O situaţie deosebită este aceea a corespondenţei cu Ioan Nădejde
(1854-1928). Nu ştiu cu ce gând unchiul meu Mircea A. Gorovei (1894-1979)
a copiat scrisorile primite de tatăl său de la acesta; din fericire, copiile
respective au ajuns în posesia mea, pe o cale cam întortocheată: mi-au fost
dăruite, cândva, de profesoara Maria Luiza Ungureanu, autoarea mai multor
studii despre Artur Gorovei şi editoarea volumului de corespondenţă11 în
care, bineînţeles, nu fuseseră incluse. Peste ani, văd că a fost un gest
înţelept, pentru care-i rămân recunoscător, întrucât, după dispariţia doamnei,
cei care i-au preluat apartamentul din str. Aurel Vlaicu 125 au aruncat la
gunoi toate hârtiile găsite acolo12. Aceste scrisori privesc mai ales eforturile
comune ale celor doi corespondenţi pentru alcătuirea cărţii despre familia
Morţun13 (de care folcloristul era viu interesat, bunica sa paternă fiind Ana
Morţun), dar în ele se strecoară şi informaţii despre Goroveieşti, găsite
întâmplător de Ioan Nădejde în cursul cercetărilor sale arhivistice14.
Publicarea acestor scrisori – proiect de viitor – este condiţionată, însă, de
confruntarea copiilor cu originalele păstrate la Biblioteca Academiei
Române. Din păcate, nu am reuşit să identific depozitul unde se păstrează
scrisorile lui Artur Gorovei către Nădejde.
Acesta este materialul de care dispun, deocamdată, în prezenta
încercare de reconstituire. Se adaugă, fireşte, manuscrisele însele. Înainte,
însă, de a porni la drum, mai trebuie să fac o precizare. Personajul despre
care mă ocup aici vorbea şi scria cu naturaleţe despre toate rudele sale (mai
apoi şi ale soţiei sale, cu care de altminteri se şi înrudea destul de aproape15),
8
Două scrisori de la Gheorghe Ghibănescu, în „Prutul. Revistă de cultură”, s.n., V (XIV),
2015, 2 (56), p. 65-69.
9
Sever Zotta – mărturii documentare, în „ArhGen”, III (VIII), 1996, 1-2, p. 313–318; Artur
Gorovei – Sever Zotta: crâmpeie de dialog epistolar, în „AMS”, XVIII, 2019 (sub tipar).
10
Dialog epistolar Artur Gorovei – Constantin Gane, în „AMS”, X, 2011, p. 225–236.
11
Scrisori către Artur Gorovei, ediţie îngrijită şi introducere de Maria Luiza Ungureanu,
Bucureşti, Editura „Minerva”, 1970.
12
Cf. Cristian Ionescu, Vasile Gh. Popa (1912-1976). Un mare folclorist român, în
„Philologia”, LIII, 2011, 3-4 (255-256), p. 48.
13
Ioan Nădejde, V.G. Morţun. Biografia lui, genealogia şi albumul familiei Morţun,
Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Speranţa”, 1923 [1924].
14
Sunt, fireşte, şi informaţii privind mişcarea socialistă de la sfârşitul veacului al XIX-lea,
în care şi Nădejde, şi Morţun au avut roluri importante. V. Ştefan S. Gorovei, Ioan Nădejde
despre V.G. Morţun, în „Cronica”, an. XVIII, nr. 19 din 13 mai 1983, p. 5.
15
Elena Văsescu, soţia lui Artur, era fiica lui Iorgu Văsescu şi nepoata lui Iordache
fără să se mândrească ori să se „legitimeze” prin ele şi nu de puţine ori chiar

cu crude accente critice16. Această frecventă indicare a relaţiilor de rudenie a
putut să creeze impresia că „autorul [era] totdeauna mândru să releve
propriile cimotii alese”17. În realitate, în lumea din care provenea Artur
Gorovei era obiceiul de a vorbi despre cineva fixându-l nu doar într-un
arbore genealogic, ci – dacă era posibil – în complexitatea pădurii de arbori
genealogici din care descindea! În mulţimea verilor de diverse grade, unii
din partea tatălui, alţii din partea mamei, asemenea indicaţii uşurau
identificarea persoanelor şi a înrudirilor. Iar modul acesta de identificare l-am
prins şi eu în copilărie, şi m-a prins şi el pe mine, fiind cel care m-a
îndemnat spre cercetarea genealogică, prin descurcarea în pădurea
arborilor genealogici! În fond, aceasta este adevărata cale pentru
înţelegerea moştenirii genetice a unei persoane, în căutarea unui răspuns la
întrebarea cine crezi tu că eşti?18.
Altminteri, el îşi definea propriul părinte ca fiind „fecior de oameni
cumsecade, dar fără nici un rost în lume. Se trăgea şi tata din neamuri bune,
din răzăşi înstăriţi”19.
*
Mai multe direcţii pot fi urmărite în încercarea de a contura strădaniile
lui Artur Gorovei în câmpul cercetărilor de istorie familială. Deocamdată,
îmi propun să răspund la următoarele trei întrebări.
1. Când şi cum a ajuns să se intereseze şi să se preocupe, cu pasiunea
cunoscută, de istoria şi genealogia neamului căruia îi aparţinea şi, implicit,
de istoria şi genealogia altor neamuri, din care descindea prin femei, şi cum
Grigoriu-Văsescu; Maria Gorovei, mama lui Artur, era fiica lui Iancu Borş şi a Catincăi
Văsescu, fiica lui Ioniţă Grigoriu-Văsescu, fratele lui Iordache. Cu alte cuvinte, mama lui
Artur Gorovei era vară de gradul al II-lea cu viitoarea ei noră. Întâmplarea a fost posibilă
datorită diferenţei de vârste între generaţii provocată, între altele, de căsătoria foarte târzie a
lui Iorgu Văsescu. Cf. Ştefan S. Gorovei, Neamuri care se duc: Văseştii (comunicare la cel
de-al XVII-lea Congres Naţional de Genealogie şi Heraldică, Iaşi, 12-14 mai 2016), în
„Prutul. Revistă de cultură”, s.n., VII (XVI), 2017, 2 (60), p. 25–41 (v. p. 26, nota 3).
16
Scrie, de pildă, cu neaşteptată asprime despre unchii săi paterni, despre unul dintre unchii
de la Bacău, despre familia maternă a soţiei sale etc.
17
Petru Ursache, „Şezătoarea” în contextul folcloristicii, Bucureşti, Editura „Minerva”,
1972, p. 7 (în context, era vorba despre vărul Eugen Teodorini, nepot al actorului Teodor
Teodorini şi văr al cântăreţei Elena Teodorini).
18
„Who Do You Think You Are?” este titlul unei publicaţii britanice de popularizare a
genealogiei familiale, precum şi numele seriei realizate de BBC.
19
Amintiri, I, f. 38/ f. 39. În continuare, menţionează unii înaintaşi ai lui Petru Gorovei
dinspre partea tatălui (banul Ioan Gorovei) şi a mamei (Ana Neculai Morţun).
a lucrat de-a lungul deceniilor ?

2. Cum se explică faptul că nu a prins în raza acestor cercetări aşa de
întinse cuiburile de purtători ai aceluiaşi patronim aflate (azi) în judeţele
Botoşani (Cătămăreşti), Suceava (Dumbrăviţa), Iaşi (Popricani, Vânători,
Vulturi, Coarnele Caprei, Zahorna), Bacău (Iteşti), Galaţi (Roşcani)?
3. Cum a ajuns să cunoască existenţa familiei Gorove(i) din
Transilvania şi Ungaria şi care a fost evoluţia ideilor sale despre
posibilitatea unei origini comune?
Cel mai uşor este de dat un răspuns la a doua întrebare; acest răspuns
nu poate avea în vedere o singură cauză. În primul rând, cercetările lui Artur
Gorovei vizau mai ales etapa dinainte de mijlocul veacului al XVIII-lea,
moment de la care istoria familiei îi era cunoscută; or, cele cinci grupuri
menţionate apar – atâta cât am putut stabili până acum – abia după mijlocul
veacului al XIX-lea. Pe de altă parte, convins de unicitatea numelui şi deci
de apartenenţa la o descendenţă comună a tuturor purtătorilor lui, chiar
întâlnind vreun Gorovei necunoscut familiei el încerca să-l lege în vreun fel
de arborele său genealogic. De pildă, a notat cu un semn de întrebare un
Ioan Gorovei la Preuteşti (Suceava) sau un Neculai Gorovei la Cepleniţa
(Iaşi), trăitori spre mijlocul veacului al XIX-lea, tot aşa cum a luat
cunoştinţă despre un Ioan Gorovei şi soţia sa Cleopatra, contemporani cu
el20. Pe de altă parte, trebuie să observăm că în vremea aceea nu existau
servicii judeţene ale Arhivelor Statului, care să îngăduie centralizarea, fie şi
parţială, a cercetărilor: actele vechi erau, în cele mai multe cazuri, păstrate
încă de instituţiile care le produseseră, între acestea pe primul loc aflându-se
primăriile şi tribunalele. Era o situaţie care îngreuna, fireşte, cercetările (şi
care, până la urmă, a dus şi la pierderea uneori totală a respectivelor arhive).
Totuşi, direct sau prin intermediul unor cunoscuţi, el a reuşit să facă
investigaţii chiar şi în asemenea cazuri. Astfel, în inventarele arhivistice ale
Tribunalului din Bacău a identificat dosare privitoare la unii Gorovei din
zonă, dintre care doi sau trei s-ar putea să fi fost în legătură cu ramura de la
Iteşti21, dar … respectivele dosare nu se mai aflau în arhivă!
Din asemenea pricini, legate de documentare, n-a putut să prindă
contur, în cadrul cercetărilor lui Artur Gorovei, nici măcar ramura de la
20
Spre sfârşitul perioadei interbelice, a putut afla despre existenţa unui Ioan Gorovei, din
Nigoteşti-Dumbrăviţa, pe care fiul său Sorin A. Gorovei îl cunoscuse prin Casa de Credit a
Agricultorilor din judeţul Baia.
21
Cf. Ştefan S. Gorovei, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii. II. Purtătorii
numelui Gorovei în ţinutul (judeţul) Bacău, cit. (supra, nota 2), p. 305-306 (v. p. 305, nota 74).
Ghigoieşti, deşi aceasta aparţinea propriului său arbore genealogic, ca

descendentă dintr-un frate al străbunicului său, credincerul Constantin
Gorovei de la Radomireşti22!
Însă cred că principala cauză a conului de umbră în care au rămas
purtătorii numelui Gorovei din cele cinci cuiburi o constituie însăşi viaţa
acestora: aplecaţi asupra pământului pe care-l lucrau, ei n-au avut cum să
iasă la suprafaţa vieţii publice, astfel încât numele lor să apară, pentru un motiv
sau altul, în gazetele vremii – singura modalitate de a se face cunoscuţi. Abia în
perioada postbelică, în contextul transformărilor social-economice bine
cunoscute şi a accentuării mobilităţii populaţiei, în condiţiile extinderii reţelei
de telefonie fixă, reprezentanţi ai acestor ramuri au început să apară în
cărţile de telefoane, ceea ce a permis „descoperirea” lor treptată. Dar abia
când aceste cărţi au fost puse în format electronic a devenit posibilă căutarea
uşoară prin Internet (2000-2002), chiar dacă foarte curând numerele
respective au devenit nefuncţionale, fiind înlocuite de telefonia mobilă. Iată,
aşadar, o situaţie cu totul aparte, legată de evoluţia noastră pe diverse
planuri şi care a determinat o anumită evoluţie şi în domeniul cercetării unei
istorii familiale.
În ceea ce priveşte prima întrebare, este mult mai simplu de fixat
sfârşitul preocupărilor lui Artur Gorovei în acest domeniu: el corespunde,
aproape, cu data încetării sale din viaţă! După ce la 8 octombrie 1950 pusese
ultima adnotare la Istoria familiei Gorovei, a început ceea ce s-ar putea
numi numărătoarea inversă, încadrând ultimele cinci luni şi 11 zile din
viaţa sa23. Dar interesul pentru istoria familială nu l-a părăsit nici în această
etapă: cu doar o săptămână înainte de a intra în comă, îndrepta către nepoata
sa, aflată atunci la Praga, rugămintea de a încerca să obţină, de la arhivele
din acest oraş, o copie bună şi întreagă a diplomei pe care împăratul Rudolf
al II-lea o emisese acolo, în noiembrie 1588, în favoarea lui Andreas Borş
de Budafalva, pe care el îl socotea înaintaş al mamei sale24. Dar
începuturile?!
22
Cf. idem, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii. III. Răzeşii Gorovei de
la Ghigoieşti (Neamţ), cit. (supra, nota 2).
23
V., mai pe larg, Ştefan S. Gorovei, Artur Gorovei. Ultimele (I), în „Anuarul Muzeului
Etnografic al Moldovei”, XVIII, Iaşi, 2018, p. 497–548.
24
Scrisoare din 11 martie 1951; aceleaşi rugăminţi fuseseră formulate şi în scrisoarea din
29 ianuarie 1951 (ambele se află în păstrarea mea). Despre familia Borş şi diploma în
discuţie: Artur Gorovei, Ierotheiu episcopul Huşilor, în „ARMSL”, s. III, t. VI, 1932-1934,
p. 437-469 şi Mihai Bogdan Atanasiu, Un putnean din veacul al XVIII-lea – Ierothei,
episcopul Huşilor, în „AP”, XIII, 2017, 1, p. 209-223.
Ne-am fi putut aştepta ca îndemnul pentru reconstituirea istoriei

familiale să fi venit din partea „bătrânilor” familiei sale. Se pare că n-a fost
aşa.
Consemnând, în Jurnal, o vizită făcută în 1929 la Mănăstirea Gorovei,
împreună cu fiii şi nora, cu speranţa de a-şi lega urmaşii de acest aşezământ
strămoşesc, el scria: „Tatăl meu […] nu mi-a vorbit niciodată despre trecutul
familiei lui; nu-mi aduc aminte să fi fost el vreodată la mănăstirea aceasta şi
nu l-am auzit niciodată vorbind despre ea”25. Pare greu de crezut: este
imposibil să nu fi mers tatăl său niciodată la mormintele părinţilor săi, ori să
nu fi asistat la înmormântarea surorii sale Catinca Tabără (m. 1874) sau a
fratelui său Nicu (m. 188626); dar se poate că în anii despre care feciorul său
putea să-şi aducă aminte, pe când locuia mai departe de Dorohoi şi era
antrenat în activitatea politică, să nu mai fi ajuns pe acolo. Ştim, pe de altă
parte, că de la unchii săi, Nicu şi Grigore (m. 1889), primise informaţii despre
familia paternă şi pe baza lor, a alcătuit primul arbore genealogic „începând cu
începutul veacului XVIII” (c. 1894)27, preluând şi unele fantezii28, pe care le-a
inclus mai apoi în Însemnări despre familia Gorovei (1914)29.
În vara anului 1944, pe când se afla în refugiul de la Blaj, frământat de
griji reale şi de necazuri închipuite, Artur Gorovei nota, în jurnalul care l-a
însoţit, funcţional, până în pragul morţii, unele amărăciuni legate de fiii săi:
între altele, le reproşa, în absenţă, dezinteresul pentru istoria familiei lor (era
doar o amăgeală, întrucât amândoi băieţii s-au dovedit foarte ataşaţi de
familie şi rude, încercând să transmită acest sentiment şi urmaşilor lor).
Regretul octogenarului cărturar era provocat de faptul că, după impresia lui,
fiii săi „nu se interesează de chestiuni de acestea, care pe mine mă persecută
şi am adunat, de 50 de ani, documente şi am fost în legături cu membrii
familiei Gorovei şi am copiat documentele în 3 volume pe care le am legat
25
Jurnal, III, p. 277/ f. 150v: însemnare din 24 iunie 1929. Era ziua hramului.
26
Găsesc consemnată moartea acestuia într-o „cronică” a Dorohoiului: „1886 octombrie 1.
A încetat din viaţă Nicu Gorovei. Familie veche din Dorohoi, fiu banului Ioan Gorovei,
care bărbat a avut o conduită cu respect către public, onest şi devotat, pentru care motive
am găsit de cuviinţă a însemna pentru ştirea celor pe viitori” – Benonia Jităreanu, Cronica
locală a târgului Dorohoi (secolul XIX) (fragmente), în „Suceava, Anuarul Muzeului
Bucovinei”, XL, 2013, p. 121.
27
Ştefan S. Gorovei, Tradiţie familială şi memorie genealogică, cit. (supra, nota 2), p. 46 (Fig. 1).
28
Mărturie proprie, în scrisoarea adresată la 6 februarie 1934 lui Sever Zotta (Artur
Gorovei – Sever Zotta: crâmpeie de dialog epistolar, cit.).
29
Din acest studiu, au fost publicate fragmentele care şi-au păstrat valoarea documentară şi
interesul memorialistic: Artur Gorovei, Însemnări despre familie, în „Archiva Moldaviae” ,
VII, 2015, p. 295-335.
şi am scris o monografie despre genealogia familiei Gorovei”30. Însemnarea

mi se pare foarte importantă: în afară de faptul că atestă existenţa, la acea
dată, a manuscrisului lucrării păstrate până azi (şi care poartă, pe prima ei
pagină, anul 1944 – Fig. 3), ea stă mărturie pentru pasiunea profundă cu
care folcloristul se aplecase asupra trecutului alor săi şi mai ales oferă o
indicaţie – oricât de aproximativă – despre începuturile acelei munci la
capătul căreia aveau să stea şi volumele de documente, şi monografia.
Totuşi, trebuie să spun de la început că indicaţia cronologică „de 50 de
ani” nu poate fi luată au pied de la lettre: avem dovada că tocmai în anul la
care ea ne-ar conduce, adică în 1894, el avea deja adunat materialul cel
dintâi pentru istoria familiei sale, de vreme ce, curând după naşterea
întâiului său fiu, a pus pe hârtie primul arbore genealogic (v. mai sus). Un
drum lung şi foarte anevoios desparte această veche spiţă, desenată în formă
de copac, de aceea care va fi tipărită peste patru decenii, în ianuarie 193431,
despre care va fi vorba mai departe.
Dar nu doar spiţa desenată în 1894-1895 este dovada preocupărilor
anterioare în materie de istorie familială. Cred că începuturile acestei direcţii
a activităţii lui Artur Gorovei trebuie fixate cu câţiva ani mai devreme, şi
anume cel mai târziu în 1888. Pe ce întemeiez această presupunere? La 30
iulie 1888, el a adresat lui János Gorove (1838–1912), la Pişcolt (Satu
Mare) sau la Budapesta, o scrisoare cu întrebări despre istoria ramurii căreia
îi aparţinea32; răspunsul pleca la 9 august din Pişcolt, confirmând tradiţia
unităţii familiale şi promiţând cercetarea documentelor vechi, anterioare
anului 1755, scrise în limba armeană. Aşa s-a început o corespondenţă care
a durat 18 ani, pentru a se întrerupe în 1906 din motive pe care nu le
cunosc33. Dar acest schimb de scrisori din vara anului 1888 arată că la acea
vreme istoria familială constituia deja o preocupare a tânărului student în
drept, care tocmai împlinise 24 de ani. După aproape o jumătate de secol, pe
când îşi scria Amintirile, negăsind în Jurnal nici o notă despre acest moment
însemnat, l-a legat de un alt context din anii tinereţii sale, povestindu-l cu
30
Jurnal, IV, p. 421–422/ f. 162r–162v: marţi 4 iulie 1944; sublinierea îmi aparţine.
31
Idem, Două scrisori de la Gheorghe Ghibănescu, cit. (supra, nota 8), p. 67-68.
32
Nu cunosc conţinutul acestei scrisori, care s-a păstrat, poate în arhiva urmaşilor lui János
Gorove ori în vreun depozit arhivistic de stat; data ei se află în răspunsul lui János Gorove,
păstrat în arhiva familiei de la Fălticeni.
33
Cu privire la familia de armeni cu acelaşi nume din Transilvania şi Ungaria şi posibila ei
origine comună cu a Goroveilor din Moldova, v. Ştefan S. Gorovei, Armeni din Moldova în
Transilvania, Ungaria şi-n lumea largă. Un studiu de caz, cit. (supra, nota 2), p. 53-85.
Scrisoarea lui János Gorove de Gáttaja este reprodusă la p. 78.
haz (Anexa A), dar cu amănunte care nu corespund realităţii.

Deşi plasat în răstimpul de după moartea tatălui său (19 ianuarie
1889), când a resimţit cel mai dur lipsa mijloacelor materiale34, totuşi
episodul nu aparţine acelui timp: datele oferite de scrisori – 30 iulie 1888
a lui Artur Gorovei şi 9 august 1888 a lui János Gorove – o arată cu toată
certitudinea. Întreaga etapă a căutării, prin poliţia de la Budapesta, se
plasează, în mod logic, cu cel puţin câteva luni înainte de 30 iulie 1888. Or,
spre începutul anului 1888 spectrul sărăciei nu se arătase încă la uşa casei
avocatului Petru Gorovei, iar feciorul acestuia îşi împărţea timpul între
felurite distracţii şi ocupaţii – printre ele, cum voi arăta imediat, şi căutarea
şi descifrarea de inscripţii în limba slavă.
Pe de altă parte, ceea ce Artur Gorovei povesteşte despre răspunsul lui
János Gorove corespunde în foarte mică măsură cu conţinutul respectivei
scrisori35. Coborârea din Maramureş, absentă din acest răspuns, este, de
fapt, una dintre propriile sale ipoteze „de etapă”, una dintre acele închipuiri
romantice care legau neapărat orice familie moldovenească mai veche de
descălecatul din Maramureş. Chiar dacă „de etapă”, această ipoteză fantezistă
a avut o viaţă lungă: o găsim în Însemnările despre familie din 191436, dar şi
mai târziu, într-o scrisoare către preotul Dimitrie Furtună, din 192637.
Plasarea în anii 1887-1888 a începuturilor investigaţiilor de istorie
familială corespunde, de altminteri, cu ceea ce ştim despre preocupările
generale ale lui Artur Gorovei în chiar acei ani38: sunt anii când, sub
influenţa lui Nicolae Beldiceanu (1844-1896), începe să se manifeste cu
putere interesul pentru istorie în general. Astfel, în august 1887, a stat o
34
Vezi „împrumutul” de 400 de lei trimis de Alexandru Vârnav-Liteanu prin misitul
Rohrlich şi din care 100 a lăsat-o mamei înainte de a pleca la Iaşi…
35
În traducere: „îmi este imposibil, de data aceasta, să vă ofer explicaţii competente asupra
istoriei vechi a familiei. Revoluţia (în 1848) a distrus cea mai mare parte a documentelor
mele. Cealaltă parte se află în arhiva unuia dintre celelalte bunuri ale mele. Acum câţiva
ani, am făcut acolo câteva studii, dar documentele dinainte de 1755 sunt armeneşti şi mi-au
fost de neînţeles, dar altă dată, cu timpul, voi face să fie citite de cineva care înţelege
vechea limbă a familiei noastre, cu origine apropiată de a Dvs”.
36
Publicat fragmentar în „Archiva Moldaviae” (cf. supra, nota 29); am reprodus fotografic
prima pagină, cu aceste explicaţii. Încă şi spre apusul vieţii mai menţiona, cu vădită plăcere,
coborârea din Maramureş !
37
Mărturii dorohoiene. Corespondenţă Artur Gorovei – Dumitru Furtună (1926–1950), cit.
(supra, nota 7), p. 274, nr. 1.
38
Este pertinentă concluzia pe care o afirmă Loretta Handrabura, Artur Gorovei. Studiu
monografic, cit. (supra, nota 4), p. 162: „această ferventă preocupare pentru istorie […]
este mai veche decât cea pentru folclor”.
săptămână la Mănăstirea Râşca, unde a „copiat vro 25 de inscripţii de pe

mănăstire, clopote, morminte şi odoare”39. Transcrierile au ajuns la
Beldiceanu în ianuarie 1888, când au făcut împreună şi proiectul excursiilor
de cercetare pentru vara acelui an40. În februarie 1888, transcria cu
febrilitate documente din colecţia Buţureanu41. În acest context, de orientare
spre istorie şi arheologie, va ajunge să accepte sugestia lui Beldiceanu de a
pregăti o teză de licenţă despre istoria proprietăţii la români.
Moartea tatălui său (ianuarie 1889), greutăţile familiale pe care a
trebuit să le ia asupra sa începând din acel moment, efortul pentru
terminarea studiilor, trecerea licenţei (cu altă teză: Puterea lucrului judecat,
1890), intrarea în magistratură, întemeierea revistei „Şezătoarea” (1892) şi
căsătoria (1893) au fost evenimente care, fără îndoială, i-au frânat avânturile
pe tărâmul genealogic. Avocatura şi editarea „Şezătoarei” îi ocupau, acum,
cea mai mare parte a timpului, astfel încât de răgazuri pentru cercetări în
arhive nu putea fi vorba. Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere şi starea
publicaţiilor de documente în acea etapă: Uricariul încetase în 1895, după
moartea lui Theodor Codrescu (1819-1894), iar seria de Studii şi documente
ale lui Iorga va începe în 1901 (primele trei volume), însă publicând masiv
documente interne doar din 1903 (volumul V). Iar publicaţiile documentare
(Surete şi izvoade şi Ispisoace şi zapise) ale lui Gh. Ghibănescu (1864-1936)
vor începe abia în 1906.
Mi se pare că nu este imposibil ca naşterea primului fiu, la 11 ianuarie
1894, să-i fi readus interesul pentru cercetarea strămoşilor. În Jurnal, este o
însemnare foarte interesantă, din 14 mai 189442, care poate să susţină această
ipoteză: la acea dată, el încerca o analiză a moştenirii genetice a fiului său,
urmând „teoria atavismului”, şi ajungea la constatarea că „antecedentele
genitorilor mei şi a[i] mamei lui” aveau să se regăsească în firea acestui fiu. Şi-
a dat seama că, pentru a cunoaşte mai mult şi mai precis în această direcţie, ar fi
trebuit să investigheze nu doar familiile celor patru bunici (Gorovei, Borş,
Văsescu şi Softa), ci încă şi mai sus: „ar fi de urmărit ramurile de femei a[le]
celorlalte familii”, precum Morţun. El a schiţat, astfel, un adevărat program de
cercetare a istoriei şi genealogiei familiale43, pe care îl va îndeplini în bună
39
Jurnal, I, p. 65 / f. 62r.
40
Ibidem, p. 87-88/ f. 73r-73v. V. şi Ioan Lăcustă, De la o unire la alta. Memorie sau
memorialişti 1859-1918, Bucureşti, Editura „Albatros”, 2005, p. 190-191.
41
Ibidem, p. 106-107 / f. 82v–83r. V. şi p. 110/ f. 84v, însemnare din 2 martie 1888: „Colecţiile
mi se măresc în fiecare zi. Am documente frumoase în original şi la copiare lucrez necontenit”.
42
Jurnal, II, p. 212-214 / 114r-115 r.
43
Cf. Ştefan S. Gorovei, Genealogie: istorie socială, istorie familială, comunicare
măsură, scriind despre primele trei familii şi contribuind la cercetarea

Morţuneştilor (pentru grecii Softa, bănuiţi a se fi încuscrit cu o familie de evrei44,
nu avea nici o simpatie, ci doar cuvinte foarte critice).
O altă întâmplare care probabil l-a pus pe gânduri şi-l va fi determinat
să se ocupe mai serios de istoria familiei sale a constituit-o apariţia, în 1898,
a unei broşuri despre Mănăstirea Gorovei45. Având a spune, după rânduială,
câteva cuvinte despre ctitori, despre familia şi numele lor, arhiereul Narcis
Creţulescu (1835-1913) – „suflet de cronicar, naiv şi simplu […] şi puţin
poet”, cum l-a caracterizat Sadoveanu – a dat explicaţii nu doar incomplete,
ci şi fanteziste, derivând patronimul Gorovei de la o formă de relief numită
popular Gura Văii. Deşi ridicolă şi lipsită de orice temei documentar, această
poveste46 – expresie a lipsei de metodă şi spirit critic – a fost menită unei
„cariere” îndelungate, încă neîncheiată, după cât se pare47. Pentru o explicaţie
prezentată în şedinţa (139) din 10 martie 2009 a Filialei Iaşi a Comisiei Naţionale de Heraldică,
Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române; în curs de publicare în „AMS”, 2019.
44
V. scrisoarea trimisă la 25 ianuarie 1940 lui Theodor Râşcanu [Ştefan S. Gorovei, Artur
Gorovei către Theodor Râşcanu, în „Prutul. Revistă de cultură”, s.n., VIII (XVII), 2018, 2
(62), p. 169–170]. Documente identificate recent de d-l profesor Costin Clit dezmint
zvonurile în care societatea fălticeneană credea dur comme fer, despre originea sau
încuscririle semite ale unor persoane din „lumea bună” a locului (Costin Clit, Aga Ioniţă
Botez, ctitorul schitului Ţibucani, ţinutul Neamţ, sub tipar).
45
Istoria Sfintei Monastiri Gorovei din judeţul Dorohoi, schiţată de Arhiereul Narcis Creţulescu
din Sf. Monastire Neamţu 1897, Dorohoi, Librărie şi Tipografie I.L. Bercovici, 1898, 66 p.
46
După o consemnare din Jurnal (II, p. 252-253/ 135r-135v), se vede că l-a întâlnit pe
Narcis Creţulescu la Mănăstirea Neamţu la 23 august 1898. A fost impresionat de „munca
fenomenală” desfăşurată de călugăr în încercarea de a scrie „istoria tuturor mănăstirilor
zidite de români, în ţară şi în afară de hotarele ţărei. E o lucrare colosală”. Se vede că
discuţia a ajuns şi la Mănăstirea Gorovei (pe unde arhiereul trecuse în adolescenţă), despre
care notează: „Mănăstirea Gorovei, din jud[eţul] Dorohoi, spune el că ar fi fost zidită pe la
1700 şi ceva”. E posibil ca broşura să o fi primit chiar cu acest prilej, ori să o fi cumpărat
după această întâlnire. Peste câţiva ani, Artur Gorovei a sprijinit publicarea altei lucrări a
lui Narcis Creţulescu, Istoria Sfintei Mănăstiri Râşca (Fălticeni, 1901), eliminând pasajele
care i se vor fi părut nepotrivite; ca urmare, autorul a notat pe manuscris (azi, ms. rom.
5881 din Biblioteca Academiei Române: „Ţenzor la tipar a fost D. Artur Gorovei. Membru
la Tribunal. Din cauza iconomii de cheltuieli, manuscriptul original nu s-au tipărit întreg, ci
în multe părţi trunchiet” – Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, cit. (supra,
nota 5), p. 418-419. Aceste amănunte se regăsesc şi în Amintiri, III, p. 67-69/ f. 75r-77r.
47
V., de pildă scrisoarea din 18 februarie 1926 către preotul D. Furtună – Ştefan S. Gorovei,
Mărturii dorohoiene. Corespondenţă Artur Gorovei – Dumitru Furtună (1926-1950), cit.
(supra, nota 7), p. 274 (nr. 1). În 1936, revista „Mitropolia Moldovei” a publicat un articol
despre Mănăstirea Gorovei reluând această explicaţie; replica lui Artur Gorovei (Despre
Mănăstirea Gorovei, în „Mitropolia Moldovei”, XII, 1936, 11, p. 421-426), cu explicaţiile
documentare, a rămas neluată în seamă, astfel încât, ca într-o istoriografie paralelă,
fundamentată ştiinţific, Artur Gorovei s-a adresat lui H. Tiktin (1850-1936),

reputat filolog, o autoritate în materie; răspunsul acestuia, datat 13 aprilie
189948, a adus lămurirea competentă: „Numele Dv. pare a însemna
«muntean», de la slav gora, «munte». Într-adevăr, în limba ruteană găsesc
vorba gorovìĭ cu această însemnare” (=semnificaţie). Primind fără nici o
reticenţă explicaţia lui Tiktin, Artur Gorovei a alăturat-o „tradiţiei” despre
coborârea din Maramureş precum şi informaţiilor despre familia Gorove(i)
din Ardeal şi Ungaria şi a închegat o „teorie” cu care şi-a început prima
sinteză de istorie familială, datată în 191449. O reproduc aici în întregime,
pentru că ea nu-şi va mai găsi locul potrivit în nici o altă împrejurare:
După tradiţia păstrată în familie, origina familiei GOROVEI
este din Maramureş, de unde, pe timpul lui Dragoş Vodă, unul dintre
membrii familiei a trecut în Moldova, cu descălecătorul ţărei, iar
restul a rămas în Maramureş50, unde se mai găsesc şi astăzi
descendenţi de ai primilor Gorovei.
O altă ramură a Goroveeştilor din Maramureş, cătră sfârşitul
veacului al 17-lea, a trecut în Transilvania şi s-a stabilit în oraşul
Samosujvár [Szamosújvár = Gherla]. Acest oraş primind privilegii
de nobleţă, familia GOROVEI sau GOROVE a jucat un rol
important în prima jumătate a veacului al 18-lea. În 1760, Christof
GOROVE şi tatăl său Ladislas au primit nobleţa ungurească şi
Christof a devenit, mai târziu, primar al oraşului. La sfârşitul
veacului al 18-lea, această ramură a familiei Gorovei s-a stabilit în
Ungaria, a dobândit moşii şi mai pe urmă, ca donaţiune, o mare
proprietate la Gáttája, de unde şi numele ei: Gorove de Gáttája. Din
ramura Gáttája se trage Stefan GOROVE, fost ministru de comerţ la
Budapesta, de la 1867-1871, unchi al soţiei lui Janos GOROVE, al
cărui fiu, Ladislas, a fost deputat în Camera ungară. (Scrisoarea lui
Ianos Gorove, în ANEXE51; La Grande Encyclopédie, la cuvântul
poveştile arhiereului Narcis Creţulescu sunt colportate în continuare, până astăzi, de unii
„cărturari” locali de îndoielnică bună credinţă şi competenţă – cf. Ştefan S. Gorovei, Doi
boieri dorohoieni şi ctitoriile lor, cit. (supra, nota 2). V. şi idem, De la cronologie şi
diplomatică la genealogie şi istorie. Documente rău datate, fără dată şi false, cit. (supra,
nota 2), p. 352-357 şi 368-369 (Fig. 10 a-b).
48
Nu cunosc scrisoarea trimisă de Artur Gorovei; carta postală cu răspunsul lui Tiktin se
păstrează în arhiva familiei, înserată în Acta Gorovei. Cercetări despre familie
(Corespondenţă) (Fig. 5,6).
49
Însemnări despre familia Gorovei; lucrarea a fost dactilografiată, însă, mai târziu,
probabil după încheierea războiului, întrucât foloseşte informaţii din genealogia primită în
1916 de la Sevastiţa Ciocodei (v. mai departe, în text).
50
Cu privire la purtători ai numelui Gorovei în Maramureş, v. mai departe, în text.
51
În dactilograma păstrată, această scrisoare nu a fost reprodusă.
GOROVE).
Că această tradiţiune, despre origina familiei, este adevărată, o
dovedeşte filologia.
În mare parte, toponimia ţărilor locuite de români este slavă;
cuvântul G O RA însemnează, pe slavoneşte, m u n t e şi în limba
ruteană este cuvântul g o r o v i i cu sensul de m u n t e a n; deci,
Gorovei însemnează „om din munţi”, precum trebuie să li fi zis celor
din Maramureş, ţară eminamente muntoasă.
Evident, o fantezie nu se corectează printr-o altă fantezie. Timpul,
reflecţiile mai adâncite şi progresul cercetărilor documentare aveau să
elimine toate aceste excrescenţe pseudosavante. Deocamdată, e suficient a
spune aici că Goroveii aşezaţi la Gherla – de unde s-au răspândit în tot
Ardealul, în Banat şi în Ungaria – nu erau, la origine, români coborâţi din
Maramureş, ci armeni plecaţi din Moldova. Concentrarea asupra acestei
realităţi, care nu era necunoscută, ar fi evitat ocolişurile cu reconstituiri
fanteziste şi ar fi aşezat mai din vreme cercetările pe o cale evident mai
fertilă pentru dezlegarea începuturilor istoriei comune a purtătorilor
aceluiaşi nume aflaţi de o parte şi de alta a Carpaţilor.
Din fericire, Artur Gorovei nu a acordat mai mult timp şi spaţiu
acestui gen de explicaţii nerealiste pe terenuri care sunt alunecoase prin
însăşi natura lor. Pregătirea sa de jurist şi practica în acest domeniu l-au
determinat să trateze problema în cauză ca pe un litigiu care să-l oblige să
tindă spre un probatoriu fără cusur, prin adunarea dovezilor documentare.
Aşa se face că, în timp ce fanteziile îl duceau spre Maramureşul muntos şi
spre etimologii rutene, cercetarea documentelor aflate la Tribunalul din
Dorohoi îi îngăduia să scrie o lucrare demnă de tot interesul pentru istoria
vechiului drept românesc. Pe baza acelor documente (şi a altora, păstrate în
arhiva familiei), a reconstituit chipul în care s-a părăduit averea bunicului
său, banul Ioan Gorovei de la Dorohoi, răpus la 27 iulie 1848 de holeră. Se
poate afirma că studiul acesta din 191052 deschide, de fapt, în domeniul
istoriei familiale, drumul cercetărilor care să merite acest nume. În anul
următor, s-a adresat lui Gheorghe Ghibănescu – pe care-l cunoştea de multă
vreme şi cu care colabora şi pe tărâmul folcloristicii – pentru a afla cu ce
Gorovei se „întâlnise” istoricul ieşean în documentele pe care le publicase;
nu s-a păstrat scrisoarea aceasta, ci numai răspunsul lui Ghibănescu, datat
52
Din trecutul nostru judecătoresc. Istoria unei epitropii, în „Arhiva”, XXI, 1910, 9-10, p.
392-402. Retipărit în broşură: Istoria unei epitropii. Din trecutul nostru judecătoresc,
Craiova, Institutul de Arte Grafice „Ramuri” S.A., 1920 (No. 4 din Biblioteca juridică, sub
îngrijirea d-lui Dem. D. Stoenescu, avocat, Craiova).
(după ştampila poştei!) 9 decembrie 191153. Menţiunile celor doi Gorovei,

între anii 1619 şi 1661, l-au determinat, cred, să cumpere volumele
respective din Surete (III, IV, V) şi Ispisoace (I, 2), păstrate până azi în
rămăşiţele bibliotecii sale de la Fălticeni.
„Probatoriul” se realiza pe îndelete, nu o dată şi cu ajutorul unora dintre
prieteni, care – fiind în apropierea surselor documentare – îi puteau transmite
mai cu uşurinţă informaţii preţioase. Îl menţionez pe G.T. Kirileanu,
colaborator şi el pe tărâmul „Şezătoarei”, care, locuind în Bucureşti, avea
mai la îndemână Biblioteca Academiei Române cu comoara ei de
manuscrise. Scrisorile sale din 6 ianuarie 190854 şi 9 iunie 191255 au
contribuit la cunoaşterea unui Gorovei dintr-o ramură „uitată”, cea de la
Iucşeşti/Icuşeşti (Roman), anume serdarul „Ioan” (de fapt, Theodor,
Toderaşcu56) Gorovei, copist al unui manuscris cu traduceri de opere
literare, în care a crezut că poate identifica pe propriul său bunic.
Un impuls neaşteptat a primit în iunie 1916, când i-a fost trimis, de la
Bacău, un mare „tablou” genealogic, compus după amintirile unei bătrâne
de 90 de ani, Sevastiţa Ciocodei, în care a putut identifica pe străbunicul său
şi pe soţia sa57. Tot atunci, unchiul său Constantin P. Gorovei (prin
mijlocirea căruia primise această genealogie şi care i-a fost, în general,
foarte apropiat în căutările sale genealogice) (Fig. 2) i-a scris despre
documentele rămase de la părintele său, Petrache Gorovei (1793-1873), fiul
credincerului de la Radomireşti: „Noi mai avem o case de fer vechi, în care
s-a pus o parte din actele ridicate de la Tribunal. Acea casă să află la ţară, la
Ernest. Actele nu s-a[u] citit şi copiat toate, din cauză că sunt cu litere vechi
şi nici unul din noi nu ştim citi literele vechi. Când trăia vărul Ioan Gorovei,
le-a mai citit el şi s-a născut o neînţelegere de la nişte timbre postale vechi
[pe] care le-a luat el, în urma cărei nu l-am mai lasat a le ceti; dacă poţi citi,
Ernest ţi le poate pune la cunoştinţă”. În urma acestei scrisori58, Artur
Gorovei a plecat la Radomireşti la 11 iulie: „Am fost la Radomireşti la
Ernest Gorovei, ca să citesc documentele de familie. Nu am putut să fac
aceasta, pentru că lada era la Ernest, dar cheia la Costică, în Bucureşti”59. S-a
53
Ştefan S. Gorovei, Două scrisori de la Gheorghe Ghibănescu, cit. (supra, nota 8), p. 66.
54
Scrisori către Artur Gorovei, cit. (supra, nota 11), p. 150, nr. 39.
55
Inedită – cf. Ştefan S. Gorovei, Istorie culturală – istorie familială. Un „cerc literar” de
la cumpăna veacurilor XVIII şi XIX, cit. (supra, nota 2).
56
Ibidem.
57
Ştefan S. Gorovei, Tradiţie familială şi memorie genealogică, cit. (supra, nota 2), fig. 2
(între paginile 46 şi 47).
58
Arhiva familiei; scrisoare nedatată, dar databilă în context.
59
Jurnal, III, p. 234/ f. 123r (însemnare de luni 11 iulie 1916).
dus încă o dată, săptămâna următoare: „Am fost din nou la Bacău, ca să
citesc documentele de la Radomireşti, dar cheia tot nu s-a găsit. Costică
spune că-i la Ermina60 ; ea spune că-i la Ernest; el spune că-i la Costică”61.
*
Istoria documentelor satului Radomireşti mi se pare a fi una dintre
acelea care pot fi socotite exemplare pentru risipirea vechiului nostru tezaur
documentar; de aceea, fac aici un mic popas pentru a duce această poveste
până la capătul ei. Încă din primele decenii ale veacului al XIX-lea, o parte
dintre ele au ajuns la urmaşi din Basarabia, altă parte au rămas la stăpânii
locului, între care membri ai familiilor Stamati şi Gorovei62. Despre cele din
urmă povesteşte Constantin P. Gorovei (Costică) într-o scrisoare63 adresată
nepotului său de la Fălticeni. La moartea bătrânului Petrache, în 1873, s-a
instituit o epitropie, ai cărei reprezentanţi au căutat mai mult – cum se
întâmpla de regulă în asemenea cazuri – de interesele lor proprii, şi nu de
acelea ale copiilor minori „epitropisiţi” de ei. Pentru acoperirea datoriilor
lăsate de răposat, s-a vândut mai întâi tot ce s-a putut vinde la ţară. „Venind
timpul a se vinde şi obiectele din oraş, s-a strâns toate hârtiile în un cerşaf şi
le-a dus la Tribunal, plasându-le în pivniţă, cerşaful s-au cusut şi sigilat,
urmând ca ipitropul să facă un borderou de tot ce conţinea acea buccea,
împreună cu grefierul Tribunalului. Acel borderou nu s-a făcut fiindcă s-a
schimbat ipitropul, care a fost un proprietar vecin cu noi, Dl Iancu Mancaşi,
care a luat partea lupului la licitaţie, pe urmă s-a pus ipitrop vărul nostru
Ioan Gorovei, care a făcut ce a vrut”. Când au dorit să verifice cum s-a
lichidat partea de Radomireşti a lui Constantin Gorovei care plecase la
Moineşti (şi a cărui fată ajunsese servitoare), au cercetat la Tribunal
(vânzarea era în regulă, către un C. Bibire)64. „Cu acea ocaziune s-a[u]
cercetat şi actele din buccea, care după cererea fratelui s-a pus în acea ladă
(nestimată) cumparată de mine la Galaţi şi trimisă fratelui. Fratele [Petru] n-
a găsit decât prea puţine acte relative la moşia Radomireşti, în care este şi un
60
Hermina Gorovei, văduva celui mai mare dintre fraţi, Petru Gorovei, mort în 1909.
61
Jurnal, III, p. 234-235/ 123r-123v (însemnare de duminică 17 iulie 1916).
62
Pentru evoluţia stăpânirii în acest sat: Ştefan S. Gorovei, Radomireşti. Contribuţii
genealogice pentru istoria unui sat băcăuan, cit. (supra, nota 2). V şi idem, (De)mistificări
genealogice. Familia Buzne, cit. (supra, nota 2). Documentele părţii familiei Stamati au
trecut la noii proprietari, din familia Lecca, pierzându-se în împrejurările de după Al Doilea
Război Mondial.
63
Scrisoare din 1 ianuarie 1934, în arhiva familiei.
64
Cf. Ştefan S. Gorovei, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii. II.
Purtătorii numelui Gorovei în ţinutul (judeţul) Bacău, cit. (supra, nota 2), p. 297.
act de cumpararea unei părţi din moşia lui Nicolai Zota, o rudă a tatei. […]
Pe urmă a trimis casa la ţară, la Ernest, care de frică şi după ce a fost prădat
de ruşi în timpul războiului [1916-1918], a pus-o între coşarele cu porumb”.
Încercările au fost reluate după război, dar tot fără succes. Îmi sunt
cunoscute cele din august 1927, din aprilie 193365 şi din iulie 1933, când
notează în Jurnal vizita făcută „la Bacău în urmărirea documentelor
goroveieşti de la Radomireşti, pe care de peste 20 e ani nu-i chip să le văd.
La Mina Gorovei, la dejun, era şi Ernest, care mi-a făgăduit că va aduce lada
de fier la George Văsescu66, în Bacău, să o deschidă un lăcătuş, şi îmi va
trimite documentele”67. Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea: Costică
Gorovei a murit în 1937, George Văsescu în 1940, iar Ernest Gorovei în
1941 şi despre lada cu documente nu s-a mai auzit nimic, cum se vede din
acest fragment din Amintiri, care rememorează vizita (cu aceeaşi ţintă!) din
august 1927: „Urmăream o lădiţă cu documentele familiei Petru Gorovei din
Bacău; doream să le citesc, sperând că voi găsi oarecare amănunte de care
aveam mare nevoie pentru istoria familiei, Petru Gorovei, tatăl lui Ernest, şi
cu Ioan Gorovei, bunicul meu, fiind fraţi. De câţiva ani mă încercam să văd
aceste acte, dar nu era chip. Mitică Gorovei, fratele lui Ernest, îmi spunea că
sunt la Radomireşti; Ernest, că sunt la frate-său, Costică, în Bucureşti, eu
însă nu le-am putut vedea nici până astăzi, când scriu rândurile acestea, în
1942, în penultima zi a lunii lui april”68. Nu am o explicaţie pentru eşecul
acestor repetate încercări. Artur Gorovei notează în Amintiri: „bănuiesc că
Ernest Gorovei se ferea să citesc eu documentele, crezând poate că aş putea
încerca să revendic ceva. I-am scris, mai pe urmă, că dacă aş avea chiar
astfel de intenţii, orice acţiune ar fi prescrisă. El, se vede, n-a înţeles aceasta
şi a persistat a refuza să-mi îngăduie să le citesc, din care pricină încă nu am
putut să scriu complect istoria familiei mele”69. Sau poate a avut dreptate
65
Scrisoare către D. Furtună, din 6 aprilie 1933: „În scopul complectărei arborelui
genealogie al familiei, am venit în Bucureşti, să-l văd pe vărul meu Costică Gorovei, la care
era o lădiţă cu documente de ale familiei. Îmi spune că le-a trimes fratelui său Ernest, la
Radomireşti, jud. Bacău, anume ca să le pot cerceta eu. După Paşti mă voi duce la
Radomireşti şi apoi vă voi trimite ceea ce cred eu că va fi definitiv” [Ştefan S. Gorovei,
Mărturii dorohoiene. Corespondenţă Artur Gorovei – Dumitru Furtună (1926-1950), cit.
(supra, nota 7), p. 275-276, nr. 4]. În Jurnal (III, p. 383-384/ 202v-203r), consemnând
scurta şedere în Bucureşti (5-7 aprilie), nu menţionează lada cu documente.
66
George Văsescu (1868-1940), avocat în Bacău, era cumnatul lui Artur Gorovei (fratele
soţiei sale, Elena Văsescu).
67
Jurnal, III, p. 363-364/ 297v-298r.
68
Amintiri, IV, f. 322-323/ 339-340; sublinierea îmi aparţine. O relatare aproximativ identică a
vizitei la Radomireşti în Jurnal, III, p. 264-265/ 144r-v, sub data de 24 august 1927.
69
Amintiri, IV, f. 132/ f. 141r.
Mina Gorovei, când, cu multă ironie, i-a scris că, în realitate, nu există şi nu
a existat nici o ladă cu documente70?!
*
Mă întorc la firul cronologic al expunerii mele. Primul Război
Mondial, moartea neaşteptată a soţiei sale (1918), căsătoria primului născut
(1920), repararea casei (prin transformarea pereţilor de lemn în pereţi de
cărămidă, pe aceleaşi temelii şi sub acelaşi acoperiş), lucrările de folclor şi
participarea la Congresul de la Praga (1928), editarea „Şezătoarei” (care
încetează în 1929) au ocupat bine viaţa lui Artur Gorovei în primul deceniu
postbelic. Totuşi, căutările despre strămoşi n-au încetat, ci au fost urmate cu
aceeaşi pasiune, chiar dacă n-au lăsat prea multe urme detectabile în sursele
disponibile. Răstimpul este marcat de două întâmplări memorabile, care i-au
deschis noi orizonturi de cercetare şi mai ales de înţelegere a realităţilor
cercetate. Mai întâi, în 1919, a stabilit legătura cu urmaşii Gorove de la
Dumbrăveni (Sibiu), localitate numită în vechime Ibaşfalău (de la
Ebesfalva, traducerea numelui german Eppeschdorf), dar şi Erzsébetváros
(Elisabethstadt, Elisabetopol); despre această legătură, întreruptă abia în
împrejurările celui de-Al Doilea Război Mondial, va fi vorba mai încolo.
În cealaltă întâmplare, rolul principal l-a jucat norocul care l-a călăuzit
pe prietenul G.T. Kirileanu. La 26 decembrie 1926, Artur Gorovei scria
celuilalt prieten, preotul D. Furtună de la Dorohoi, care se ocupa de istoria
Mănăstirii Gorovei: „În vara asta, prietenul Ghiţă Kirileanu a găsit, la un
anticvar din Bucureşti, un dosar întreg, care a aparţinut familiei Stroici; el a
cumpărat dosarul, mi l-a încredinţat ca să-l citesc şi l-a dat la Academie. În
acest dosar sunt şi două documente în care se arată precis cine şi la ce an a
făcut schitul Gorovei”71. Scrisoarea aceasta reprezintă, cred, singura
mărturie capabilă să permită datarea precisă a evenimentului72, care lipseşte
70
Scrisoare din Bacău, 15 septembrie 1942, în arhiva familiei: „(...) Dragă Moş Artur, mata
îmi scrii de «lada» cu documentele familiei. Te am mai auzit de aşa ceva, când ai fost mata
acum câţiva ani aci. M-am interesat la moş Ernest, l-am ischitit pe toate feţele – şi m-am
convins că e o poveste. N-a rămas nici o ladă – cu nici un document. O fi ramas la moş
Costică, însă de la moş Costică – moş Ernest n-a luat nici o batistă, căci moş Ernest era
bolnav în pat când a murit moş Costică; iar nepoţii George şi Sică au luat de la el ce le a dat
de bună voie nevasta lui moş Costică. Acum, când moş Ernest a murit, au venit aceiaşi
nepoţi şi în câteva zile au vândut absolut tot, moşie, inventar, producte etc., absolut tot”. În
alt loc, în aceeaşi scrisoare, reaminteşte „această ladă (care n-a existat niciodată decât în
fantesia defuncţilor Costică şi Ernest)...”.
71
Ştefan S. Gorovei, Mărturii dorohoiene. Corespondenţă Artur Gorovei – Dumitru
Furtună (1926–1950), cit. (supra, nota 7), p. 275, nr. 2. Nu cunosc cotele acestor
documente la Biblioteca Academiei Române.
72
O datare mai precisă ar aduce-o, poate, corespondenţa Gorovei-Kirileanu din 1926.
din Jurnal, iar în Amintiri este descris în legătură cu vizita făcută, la o dată
neprecizată (vedem însă din context că e vorba de anul 1926), la mănăstire.
Eliberat de teama că şi-ar putea pierde vederea prin apariţia unui glaucom la
amândoi ochii (după diagnosticul unui oculist ieşean), a pornit în călătorie,
cu fiul său Sorin, spre Mănăstirea Gorovei; acolo a avut prilejul să expună
stareţului – în conformitate cu documentele tocmai descoperite – adevărata
istorie a întemeierii schitului, desfiinţând povestea despre „Gura Văii” pusă
în circulaţie de arhiereul Narcis Creţulescu. Reproduc (Anexa C) pasajele
din Amintiri, referitoare la această vizită, socotindu-le interesante şi prin
reflecţiile şi concluziile sale.
Documentele din dosarul descoperit de G.T. Kirileanu arătau că şătrarul
Miron Gorovei, ctitorul bisericii din Brăieşti, avusese un fiu, Constantin
postelnicul. Artur Gorovei a socotit că acesta ar fi identic cu străbunicul său,
credincerul Constantin Gorovei de la Radomireşti, şi cu aceasta spiţa neamului
părea întregită73. În anii care au urmat, continuarea lucrului l-a condus la
refacerea integrală a părţii vechi a arborelui genealogic74, aşa încât la începutul
anului 1934 avea o spiţă nouă, pe care a şi tipărit-o şi a trimis-o tuturor celor
de la care credea că ar putea primi îndreptări şi completări (am identificat pe
C. Gane75, D. Furtună76, Gh. Ghibănescu77, G.T. Kirileanu78, Sever Zotta79),
precum şi rudelor sale. Nu ştiu câte date noi sau corectări a primit de la toţi
aceştia, dar este cert că spiţa tipărită în ianuarie 1934 s-a dovedit a nu fi nici
ea un punct terminus, ci doar încă o etapă, devenind baza pentru căutările şi
investigaţiile din anii următori, până în 1950: în arhiva de la Fălticeni s-au
păstrat mai multe exemplare cu corecturi, adausuri, ştersături, actualizări ale
73
Însă identificarea nu era întemeiată şi abia anularea ei – târziu, după câteva decenii! – a
deblocat drumul pentru continuarea şi extinderea cercetărilor: cf. Ştefan S. Gorovei, O
dilemă genealogică, comunicare la cel de-al XV-lea Congres Naţional de Genealogie şi
Heraldică (Iaşi, 13–15 mai 2010; secţiunea Strămoşii mei, 14 mai 2010); publicată în
„Prutul. Revistă de cultură”, s.n., VII (XVI), 2017, 1 (59), p. 45-44.
74
V. scrisorile din 2 şi 17 ianuarie 1934 către D. Furtună [Ştefan S. Gorovei, Mărturii
dorohoiene. Corespondenţă Artur Gorovei – Dumitru Furtună (1926-1950), cit., p. 278-280,
nr. 10-11].
75
Idem, Dialog epistolar Artur Gorovei – Constantin Gane, cit. (supra, nota 10), p. 230, nr. 5
(şi nota 31).
76
Cf. supra, nota 73.
77
Idem, Două scrisori de la Gheorghe Ghibănescu, cit. (supra, nota 8), p. 67-68.
78
Scrisori către Artur Gorovei, cit. (supra, nota 11), p. 196, nr. 111, răspunsul lui Kirileanu
din 31 ianuarie 1934.
79
Ştefan S. Gorovei, Sever Zotta – mărturii documentare, cit. (supra, nota 9), p. 315, nr. 2;
idem, Artur Gorovei – Sever Zotta: crâmpeie de dialog epistolar, cit. (supra, nota 9).
autorului însuşi.
Este posibil ca, ajuns în acest punct, Artur Gorovei să fi considerat că
poate trece la redactarea istoriei mult dorite. Cuvintele cu care Kirileanu
întâmpinase acea genealogie tipărită – „Spiţa genealogică a familiei Gorovei
o privesc ca un omagiu adus strămoşilor la împlinirea vârstei d-tale de 70 de
ani. Ferice de strămoşii care au avut parte de un asemenea strănepot, harnic
răscolitor al trecutului”80 – erau mai mult decât o delicată apreciere: ele au
sunat, probabil, şi ca un răscolitor îndemn abia voalat la continuarea
lucrului. De aceea, mi se pare că ar putea fi îndreptăţită bănuiala că şi
ultimul îndemn, direct şi răspicat, a venit din partea aceluiaşi vechi prieten şi
colaborator, care, răsfoind „cartea generalului Radu Rosetti cu istoria
familiei Rosetti”81, îi scria (10 ianuarie 1939): „mă gândeam că d-ta ar
trebui să laşi o carte asemănătoare despre familia Gorovei, căci urmaşii nu
vor mai fi în stare să ştie cele ce ştii d-ta. Şi adevărata istorie a ţării este
istoria familiilor şi a satelor”82.
Bătrânul de 75 de ani s-a pus, deci, pe lucru. A urmat, cu adevărat,
etapa cea mai rodnică din această lungă înfruntare cu materialul
documentar, dar şi cu oamenii. Nu ştiu când anume a început a scrie Istoria
familiei Gorovei, care, cum am spus deja, este datată 1944. Autorul însuşi
socotea că atunci a scris-o, cum se vede din însemnările aşternute în Jurnal
la 5 decembrie 1945, în liniştea casei sale din Fălticeni – „Sunt ceasurile 11
şi ¼ noaptea şi mă simt mulţămit. Lucrez, în complectare, la Istoria familiei
Gorovei, pe care am început-o în mart 1944, parcă presimţeam că am să
pribegesc. Nu doresc nimic, decât pace pentru ţară şi linişte pentru mine”83
(peste cinci zile, consemna lucrul „la Istoria familiei Văsescu”84) – şi la 4
ianuarie 1946: „În astă sară am isprăvit de scris Istoria familiei Borş de
Budafalva, spre complectarea Istoriei familiei Gorovei, scrisă în 1944,
înainte de refugiu”85. Am totuşi, indicaţii – din aceeaşi sursă! – că scrierea
80
Scrisori către Artur Gorovei, cit.
81
Generalul R. Rosetti, Familia Rosetti. I. Coborâtorii moldoveni ai lui Lascaris Rousaitos,
Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938
(Academia Română, Studii şi cercetări, XXXIII). Peste doi ani, a fost tipărit şi al doilea
volum: Familia Rosetti, II. Celelalte ramuri, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului.
Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1940 (Academia Română, Studii şi cercetări, XLVII). Al
treilea, terminat în 1948, a rămas în manuscris (cf. „Buletinul Institutului Român de
Genealogie şi Heraldică «Sever Zotta»”, V, 2003, 7-9, p. 5).
82
Scrisori către Artur Gorovei, cit., p. 210, nr. 131; sublinierea îmi aparţine.
83
Jurnal, IV, p. 490/ f. 196v; sublinierea îmi aparţine.
84
Ibidem, p. 491/ f. 197r.
85
Ibidem, p. 496/ f. 199v; sublinierea îmi aparţine.
acestei Istorii începuse mai înainte. În 1942, de pildă, a făcut o vizită unei
bătrâne doamne din familia Răftivanu, căutând informaţii genealogice
„pentru istoria familiei Gorovei, la care lucrez mai de multă vreme”86.
„Lucrez la Istoria familiei Gorovei”, scria în Jurnal la 16 octombrie 194387,
iar peste exact trei luni, la 16 ianuarie 1944, nota: „Scriu genealogia
familiei”88.
Informaţiile par contradictorii; în realitate, cred că lucra mereu (deşi în
răstimpuri), revenind, tăind, rescriind, adăugând, transcriind: manuscrisul
datat 1944 ilustrează din plin această „metodă” de lucru, prin nenumăratele
fâşii („ştraifuri”) mai mari sau mai mici, tăiate din alte pagini şi lipite la
locuri socotite mai potrivite. Scria, dar cu pauze, de aceea e greu de fixat o
datare precisă: socotea încheiate pagini, capitole sau lucrări întregi asupra
cărora în scurt timp revenea, deşi notase sau scrisese despre sfârşitul lor!
Mai trebuie să ţinem seama şi de faptul că, în paralel, avea şi alte lucrări pe
„şantier”, dar şi de starea sufletească a omului care încă nu-şi găsise liniştea
în familie, tulburare alinată în 1948, dar nu înainte de a fi început să
năvălească peste ea consecinţele evenimentelor de după 194589.
Îndârjirea cu care, la o vârstă înaintată (împlinise 80 de ani la plecarea
în refugiu, în martie 1944!) îşi continua munca în domeniul istoriei familiale
stârnea admiraţia prietenilor mai tineri decât el, cu care mai menţinea
legături epistolare – G. T. Kirileanu (1872–1960), Leca Morariu (1888–1963),
Dumitru Furtună (1890–1965). În noiembrie 194790, de pildă, Kirileanu îi
scria lui Morariu: „Zilele acestea am, primit şi de la Moş A. Gorovei o lungă
scrisoare91 cu trista înşirare a greutăţilor cu care se luptă. Şi cu toate acestea
86
Amintiri, V, f. 108/ f. 107. Vizita este databilă datorită însemnării din Jurnal (IV, p. 155/
f. 129r): 10 septembrie 1942.
87
Jurnal, IV, p. 389/ f. 146r.
88
Jurnal, IV, p. 399/ f. 151r. În aceeaşi zi primise o scrisoare de la Dan Paul Cernovodeanu
(viitorul mare heraldist!), care-i cerea informaţii genealogice (probabil pornind de la
prezenţa numelui Cervenvodali între rudeniile Goroveilor de la Drohoi).
89
Despre acestea, mai pe larg: Ştefan S. Gorovei, Artur Gorovei. Ultimele (I), cit. (supra,
nota 23).
90
Scrisori către Leca Morariu, II, ediţie îngrijită de Eugen Dimitriu, redactor şi note de
subsol: dr. Alis Niculică, Suceava, Fundaţia Culturală „Leca Morariu” & Biblioteca
Bucovinei „I.G. Sbiera” Suceava, 2007, p. 34, nr. 26.
91
Scrisoarea datează din 21 noiembrie 1947, e lungă, dar în legătură cu subiectul nostru nu
spune decât atât: „Am scris Istoria familiei Gorovei şi a familiei Borş de Budafalva şi am
trimis manuscrisul lui Mircea, la Bucureşti, să-l copieze la maşină”. Kirileanu a adăugat,
după cum se vede, ecourile unor dorinţe exprimate anterior de Artur Gorovei. Scrisoarea în
cauză se află la Biblioteca Academiei Române, Fondul Kirileanu, cota S 2 (225)/MCXIII,
nr. 154.806. Mulţumesc d-lui dr. Mihai-Bogdan Atanasiu pentru transmiterea unei imagini.
are puterea să nu stea în nelucrare ca mine! Lucrează mereu la Istoria

familiei Gorovei, pe care doreşte să mi-o cetească dacă vom ajunge până la
primăvară, ca să ne putem vedea…”.
După cum s-a putut observa, în aceşti ani extinsese deja lucrul după
gândul exprimat în mai 1894, scriind şi despre familiile din care veneau
femeile – o istorie familială în toată puterea cuvântului. Alături de
manuscrisul cu Istoria familiei Gorovei, se mai află unul, cu expuneri despre
familiile Borş, Ciurea şi Văsescu; acest manuscris începe cu pagina 12 (nu
ştiu pentru ce erau rezervate primele 11 pagini) şi se termină cu pagina 148,
ultima din capitolul despre Văseşti, pe care se află data: Folticeni, 7 august
1948. Şi s-a întors la neamul său, domeniu în care interesul îi era
nestăvilit92.
Urmează alte ştiri, tot mai dese (semnificativă urgentare…) şi, iarăşi,
aparent contradictorii. „Miercuri, 19 ianuar [1949]. Astă sară am isprăvit de
scris istoria vieţii tatei, din Istoria familiei Gorovei”93. „Luni, 31 ianuar
[1949]. Lucrez la Istoria familiei Gorovei. Am isprăvit cu Ioan Gorovei,
bunicul meu, cu toţi descendenţii lui, şi am schimbat modul aranjărei
Nu este în ediţia Handoca, unde se sare de la data de 26 ianuarie 1940 (nr. 154.784) la data
de 8 martie 1948 (nr. 154.810) – G.T. Kirileanu. Corespondenţă, ediţie îngrijită, note, tabel
cronologic, bibliografie şi indici de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1977,
p. 482-483, nr. 24-25.
Despre manuscris şi trimiterea lui la Bucureşti găsesc două menţiuni şi în Jurnal (V,
p. 77/ 46v şi 78/ 47r): la 1 noiembrie 1947 („Am isprăvit corectarea manuscrisului «Istoria
familiei Borş de Budafalva», pe care trebuie să o trimet lui Mircea, la Bucureşti, să o tragă
la maşină, precum mi-a promis”) şi la 12 noiembrie 1947 („Astăzi am trimes lui Mircea, la
Bucureşti, manuscrisul meu «Familia Borş de Budafalva», ca să-l scrie la maşină, în două
exemplare, după cum s-a oferit”). Nu am alte informaţii despre această lucrare: urme ale
existenţei vreunei dactilograme nu s-au păstrat, iar titlul respectiv nu figurează în lista de
manuscrise vândute Academiei Române – Loretta Handrabura, Artur Gorovei. Studiu
monografic, cit (supra, nota 4), p. 284-285 (aici este menţionată o lucrare intitulată Note cu
privire la familia Gorovei, dar fără să se precizeze dacă e un manuscris sau o dactilogramă;
nu ar putea fi vorba nici despre cele cinci pagini despre Ioan Borş de Budafalva, manuscris
a cărui primă pagină este reprodusă fotografic în ANEXA XIV din p. 267).
92
„Ştii bine că mă interesează tot ce-i vorba despre familia mea”, îi scria lui D. Furtună la 1
aprilie 1948, când plănuia o vizită la Dorohoi „ca să mergem la Mănăstirea Gorovei, dar să
rămânem acolo pe noapte, să putem vorbi în linişte despre cei cari au făcut-o şi au înzestrat-o”
– Mărturii dorohoiene. Corespondenţă Artur Gorovei – Dumitru Furtună (1926-1950), cit.
(supra, nota 7), p. 289, nr. 23. A ajuns la mănăstire, dar singur, în octombrie 1948 (cf.
Jurnal, V, p. 284 / f. 119v – 286 / f. 120v. În faţa tabloului care înfăţişa obştea cu stareţul
Vitalie Lemnea, şi-a exprimat dorinţa de a face „un clişeu pentru Istoria familiei Gorovei la
care lucrez”.
93
Jurnal, V, p. 272 / f. 128v.
persoanelor, cum făcusem în 1944. Azi am început cu Petrache Gorovei din

Bacău. Vreu să isprăvesc şi Istoria aceasta înainte de a pleca la Bucureşti la
finele lui mart”94. Despre continuarea lucrului depune mărturie şi o scrisoare
care, fiind adresată unui copil de trei ani neîmpliniţi (strănepoata sa), nu
poate fi bănuită de mistificare a realităţii: „am fost foarte ocupat scriind
Istoria familiei Gorovei […] şi, în sfârşit, cu voia lui Dumnezeu, ieri am
isprăvit de scris şi mai am încă să revăd ce am scris, dar nu voi [mai] fi aşa
de ocupat ca până acum”95. Scrisoarea este datată 15 februarie 1949, dar în
Jurnal nu găsim nici o consemnare cu privire la această „isprăvire”, nici la
14, nici la 15 februarie 1949, consemnările corespunzând, însă, în ceea ce
priveşte intenţia plecării la Bucureşti, realizată nu la sfârşitul lui martie, ci la
începutul lui mai (a rămas în Bucureşti de la 7 mai până la 1 iunie).
S-ar zice, deci, că a încheiat Istoria la 14 februarie 1949, câteva zile
înainte de a împlini 85 de ani! Dar în cursul şederii la Bucureşti, la 13 mai
1949, a primit vizita lui Ştefan Cernovodeanu96 (recomandat de G. Bezviconi
ca „profesor universitar”), care i-a adus un supliment de informaţii
importante: „mi-a dat scris la maşină un document: copie de pe cercetările
ce a făcut el la Academia Română, a tuturor pachetelor cu documente, din
care a extras tot ce priveşte familia Gorovei. Cu acestea complectez
genealogia familiei”97. S-a întors acasă şi s-a apucat iar de lucru, sub
presiunea altor evenimente care-i tulburau liniştea (pierderea Buneştilor,
situaţia incertă a fiilor săi). Fireşte, respectivele regeste documentare i-au
stârnit interesul, unele atingeau puncte care-i erau necunoscute, aşa încât s-a
gândit că ar putea obţine, contra plată, copii de pe ele, scriind în acest sens
la 18 septembrie lui Ştefan Cernovodeanu98. Răspunsul acestuia, din 27
94
Jurnal, V, p. 275 / f. 130r.
95
Arhiva familiei.
96
Fratele lui Dan şi al lui Paul Cernovodeanu, cercetător harnic şi pasionat, trecut prematur
la viaţa eternă – v. Dan Cernovodeanu, Ştefan Cernovodeanu (1925-1951), în „ArhGen”,
IV (IX), 1997, 3-4, p. 49-52. Se menţionează (p. 50) corespondenţa cu Artur Gorovei. Nu
cunosc soarta fişelor lui Ştefan Cernovodeanu, utilizate de amândoi fraţii săi în studii
publicate mai târziu (v. p. 51 şi 52).
97
Jurnal, V, p. 324/ f. 154v. Bucuria de a avea această evidenţă a unor documente
importante pentru cercetările sale răzbate în scrisoarea trimisă la 23 mai 1949 prietenului
său fălticenean, profesorul Aurel George Stino: „am o listă minunată de documentele
goroveieşti din toate pachetele Academiei Române. Dacă aş vedea cum se cuvine, aş fi
copiat două manuscrise cam mari ale serdarului Ioan Gorovei” (Aurel George Stino,
Grădina Liniştii. Amintiri şi scrisori, ediţie îngrijită de Grigore Ilisei, Iaşi, Editura
„Junimea”, 1974, p. 155). Nu şi-ar fi putut imagina cât de multe şi minunate erau, în acelaşi
depozit, documentele nesemnalate de Ştefan Cernovodeanu!
98
Jurnal, V, p. 353/ f. 168v. Nu ştiu ce a devenit originalul acestei scrisori.
septembrie 194999 a lămurit situaţia: „eu nu am citit documentele ce vă

interesează, ci m-am mărginit a cerceta doar inventarele în care se dădeau
rezumatele documentelor ce se află la Academie şi pe care rezumate vi le-am
comunicat întocmai, fie chiar din inventariile Academiei, fie din Creşterea
Colecţiilor”. În schimb, cu acest prilej Ştefan Cernovodeanu i-a transmis „o
altă ştire”, copiată din Vidomostia boierilor moldoveni de la 1829, din care
reiese că serdarul Ioan Gorovei de la Dorohoi era născut la 1782 la
Radomireşti, ca fiu al credincerului Constantin Gorovei100.
Revizia finală („mai am încă să revăd ce am scris”), anunţată la 15
ianuarie 1949, a însemnat încă numeroase corecturi şi adaosuri, încheindu-se
efectiv după un an şi opt luni. La 16 ianuarie 1950 consemna în Jurnal: „În
astă sară am isprăvit Istoria familiei Gorovei” 101; a doua zi, îl anunţa şi pe
preotul Furtună: „am isprăvit, asară, Istoria familiei Gorovei; schiţa
genealogică, pe care cred că o ai, este greşită, pentru unii din cei bătrâni,
după cum văd din documentele ce am descoperit. Ioan Gorovei, bunicul
meu, nu a fost născut în Dorohoi, ci în Radomireşti, jud. Bacău, în 1782;
este scris într-un document inedit de la Academie”102 – aluzie, evident, la
ştirea din Vidomostia de la 1829 comunicată de Ştefan Cernovodeanu.
Cu toată această deasă folosire a verbului a isprăvi, se vede că
lucrarea era un fel de unendliche Geschichte. La 7 februarie 1950 îi scria
prietenului de la Dorohoi: „Îmi ceri o copie de pe manuscrisul meu cu
Istoria familiei Gorovei. Mi-ar fi cu neputinţă. Ar trebui să scriu vreo 600 de
pagini pe coli întregi, ceea ce nu pot face, şi nici nu găsesc pe nimeni ca să
facă această muncă. Lucrez acum la un arbure genealogic al familiei, şi când
va fi gata am să-ţi trimet o copie. La vară, dacă voi veni la Dorohoi, am să
aduc manuscrisul şi ai să vezi ce te va interesa. Sunt bine şi lucrez
mereu”103. Peste trei luni, la 7 mai, nota, în sfârşit, în Jurnal: „Asară [deci
sâmbătă, 6 mai] am isprăvit aranjarea arborului genealogic al familiei
99
Arhiva familiei.
100
Cf. Alexandru V. Perietzianu-Buzău, Vidomostie de boierii Moldovei aflaţi în ţară la
1829 (II), în „ArhGen”, I (VI), 1994, 3-4, p. 307 (L. 30). Foaia de calităţi (fişa personală)
din 1834 (SJAN-Iaşi, tr. 1352, op. 1355, dosar 226, f. 78), confirmă naşterea la Radomireşti
(ţinutul Neamţ) şi dă data exactă a naşterii: 18 decembrie 1783. Editorul din 1994 al
Vidomostiei atestă că Ştefan Cernovodeanu a fost cel care i-a semnalat existenţa acestui
important document, transcris în vederea includerii într-un „Corpus de documente
genealogice”.
101
Jurnal, V, p.403 (5)/ f. 198r.
102
Ştefan S. Gorovei, Mărturii dorohoiene. Corespondenţă Artur Gorovei – Dumitru
Furtună (1926-1950), cit. (supra, nota 7), p. 293, nr. 37.
103
Ibidem, p. 293, nr. 38.
Gorovei şi în astă sară am reluat lucrarea romanului care nu ştiu cum se va

chema, început în 1941”104.
Între timp, socotind că munca în această direcţie era ca şi încheiată, s-a
întors către Goroveii din Ardeal şi Ungaria, pe care acum era din ce în ce
mai înclinat să-i vadă ca formând o ramură a unei familii unice. În legătură
cu aceştia a pus, la 8 octombrie 1950, în manuscrisul cu istoria familiei sale,
o ultimă notă. Probabil a avut (pre)sentimentul că va fi ultima, de vreme ce a
datat-o, ceea ce nu a făcut la nici una dintre precedentele adnotări…
*
Nu este foarte limpede în ce chip Goroveii din România şi cei din
Ardeal şi Ungaria au luat cunoştinţă unii despre existenţa celorlalţi. Când
Artur Gorovei a scris, în 1888, lui János Gorove, acesta i-a răspuns că ştia
deja despre familia din România de la o rudă a sa, „una din celebrităţile
familiei […], un militar”, despre care am bănuit105 că ar putea fi Antal
Gorove (1822-1881), erou al revoluţiei de la 1848, militar şi jurist renumit.
Pe de altă parte, şi János Gorove de la Dumbrăveni (Ibaşfalău), cu care a
luat legătura după Primul Război Mondial, a confirmat acest fapt, adăugând
că tatăl său (Lajos Gorove, 1816-1884) chiar cunoscuse pe unul din
Goroveii de peste Carpaţi106.
În ceea ce-l priveşte, Artur Gorovei a consemnat, în Amintirile sale,
două variante. Într-un loc (cf. Anexa A.1), povesteşte despre vizita pe care
unchiul său, Nicu, a făcut-o lui István Gorove (1819-1881), la Budapesta, pe
când cel din urmă era ministru (deci în anii 1867-1871); este versiunea pe
care am primit-o şi eu de la tatăl meu, cu explicarea „neplăcerilor” pe care le
îndurase Nicu Gorovei: după ce ministrul i-a întors vizita, proprietarul
hotelului l-a mutat într-un apartament de lux (cheltuială pe care n-o putea
susţine prea multă vreme) şi i s-a pus un poliţai la uşă…
În alt loc (cf. Anexa B.1), se află o altă versiune, care, în fond, nu o
exclude pe cea dintâi: „În timpul unui război cu turcii, în veacul XIX, tatăl
meu era arendaşul moşiei Sârca, din judeţul Iaşi; trecând prin sat un corp de
armată unguresc, comandantul ei, un ofiţer numit Gorovei, a fost găzduit de
104
Jurnal, V, p. 435 (37)/ f. 230r. La 14 iunie 1950, nota: „Lucrez o copie de pe arborul
genealogic al familiei Gorovei, ca s-o trimet stareţului Mănăstirii Gorovei [Iosif Dimitriu la
acea dată – nota mea], care are hram la 24 iunie, ca să se pomenească toată familia, al cărei
pomelnic l-am trimes mai demult” (Jurnal, VI, p. 43). Copiile (împreună cu chitanţele
pentru trimiterea documentelor şi a unor sume de bani) se păstrează în arhiva familiei.
105
Ştefan S. Gorovei, Armeni din Moldova în Transilvania, Ungaria şi-n lumea largă. Un
studiu de caz, cit. (supra, nota 2), p. 53-54, nota 3.
106
Ibidem.
tata, care vorbea bine nemţeşte, şi acest ofiţer a dus vestea, în Ungaria, că şi-a
găsit rude în Moldova”. Întrucât Petru Gorovei a fost arendaş la Sârca prin
1854-1859107, se poate înţelege că „războiul cu turcii” nu este altul decât
Războiul Crimeii, care a provocat ocupaţia austriacă a Principatelor Române
din 1854 până în 1857108. Explicaţia este plauzibilă şi mi se pare evident că
Artur Gorovei o primise de la propriul său părinte; ea rămâne, totuşi,
deocamdată, necontrolabilă: ar trebui cunoscute mai îndeaproape biografiile
celor doi Gorove cărora rudele şi urmaşii lor le atribuiau „descoperirea”
Goroveilor din Moldova109.
Din corespondenţa purtată în anii 1888-1906 cu János şi cu fiul său
László, din Budapesta, Artur Gorovei n-a putut culege informaţii
genealogice; poate dacă ar fi ajuns el însuşi acolo s-ar fi ales cu material
documentar folositor (cel puţin din vechile publicaţii genealogice ungureşti110).
O asemenea călătorie, însă, nu a fost posibilă, din motive care ţineau de starea
sa materială şi pe care, cu tristeţe, le-a explicat el însuşi (v. fragmentul din
Amintiri, reprodus în Anexa A.2). După războiul din 1916-1918, această
ramură s-a mutat pe proprietăţile din Ungaria, cele din România (Gătaia şi
Pişcolt) rămânând în posesia unor urmaşi în linie feminină. În 1938, a
încercat să afle veşti despre ei printr-un vechi prieten şi colaborator, preotul
Vasile Sala (1862-1942), care locuia la Vaşcău în Bihor111.
107
Artur Gorovei, Însemnări despre familie, cit. (supra, nota 29), p. 313-314.
108
Cf. Leonid Boicu, Austria şi Principatele Române în vremea Războiului Crimeii (1853-1856),
Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1972. În cursul acestor evenimente, autorităţile locale
de la Dorohoi ofereau, în 1855, casa răposatului ban Ioan Gorovei pentru instalarea
spitalului militar austriac; până la urmă, s-a aşezat acolo doar un ofiţer austriac – v. Artur
Gorovei, Istoria unei epitropii, cit. (supra, nota 52; ediţia din 1920), p. 17, nota 1.
109
Se pare că la vremea respective Antal Gorove era încă ofiţer activ.
110
Nagy Iván, Magyarország családai czimerekkel és nemzékrendi táblákkal, IV, Pesta,
1858; Temesváry János, A magyar-örmény nemes családok czimerlevelei, Gherla, Todorán
Endre „Aurora” Könyvnyomdája, 1896; Lendvai Miklós, Temes vármegye nemes családjai,
II, Budapesta, Budapesti Hirlap Nyomdája, 1899.
111
Preotul a transmis rugămintea fiului său Liviu, funcţionar la Prefectura judeţului Bihor,
care a retransmis-o unui prieten, iar acesta a răspuns prin câteva rânduri dezlânate, înşirate
chiar pe scrisoarea lui Liviu Sala (ambele scrisori se păstrează în arhiva familiei)!
Corespondentul anonim ştia că bătrânul Gorove de la Pişcolt „a murit înainte de război,
cam 1908-10 [de fapt, în 1912 – nota mea] – nepoţi de a lui: Baron Urai Ioan şi Iuliu; Iuliu
locuieşte în Beregsurány – Ungaria, iară Ioan mort în Debreţin în 1930 – copiii acestuia,
Ştefan şi Ioan elevi de liceu la şcoala premonstratensă la Gödöllő, iar Ştefan acad. agr.
Debreţen, avere din expr. rămas 500 jug. – propr. Uray Iuliu şi pe cei 2 urmaşi”. Detaliile
genealogice erau corecte, cele cronologice – aproximative: bătrânul János Gorove a murit la
27 februarie 1912; nepoţii săi de fiică (născuţi gemeni, la 27 martie 1890) au fost Iuliu
În perioada interbelică, informaţiile lui Artur Gorovei despre purtătorii

de dincolo de munţi ai acestui nume s-au îmbogăţit substanţial. În primul
rând, prin mijlocirea unchiului său, Constantin P. Gorovei, a primit cel
dintâi material bibliografic: paginile din lucrările de genealogie referitoare
la familia Gorove(i) şi la unii dintre membrii ei, cu traducerile aferente. În al
doilea rând, prin stabilirea relaţiei cu Goroveii de la Dumbrăveni (Ibaşfalău)
a putut intra în contact direct cu reprezentanţi ai acestei familii. Vizita pe
care le-a făcut-o în 1923 i-a adus un supliment consistent de informaţii
culese din sursă autorizată: nu numai că a copiat diploma imperială din 1760
şi blazonul fixat de împărăteasa Maria Theresia ambelor ramuri
înnobilate112, dar a primit de la amfitrion un arbore genealogic scris de el
însuşi113, document care are prioritate faţă de orice alte reconstituiri
colportate în bibliografia domeniului.
Dar, mai mult decât atâta, a găsit o atmosferă familială simpatică, într-o
casă frumoasă, cu oameni gentili. S-a împrietenit cu János (nu numai născut
în acelaşi an, 1864, dar şi cu aceeaşi pregătire profesională: jurist!) şi cu
fratele său mai mare, Lajos; în casa celui dintâi, tălmaci erau unele dintre
fete114, dincolo gazda însăşi vorbea limba română115. Impresiile culese în
această vizită de trei zile mi se par deosebit de interesante, dar şi
(Gyula) şi Ioan (János), mort la Debreţin la 16 mai 1928; fiii acestuia: Ştefan (István) şi
Ioan (János), cu descendenţă în S.U.A. Cf. Gudenus János József, Örmény eredetű magyar
nemesi családok genealógiája (Javított, bővített kiadás)/ (Genealogia familiilor nobile
maghiare de origine armeană, ediţie corectată şi augmentată), editată de Asociaţia
Culturală Rădăcini a Armenilor Transilvăneni (Erdélyi Örmény Gyökerek Kulturális
Egyesület), Budapesta, 2010 (prima ediţie în 2000), p. 262 şi 272–273. Despre baronul
Uray Gyula – v. mai departe, în text.
112
Ramuri coborâtoare din doi fraţi, fiii unui Hovhannes (devenit János) Gorovei. O a treia
ramură, având ca autor pe al treilea frate, Antal Gorove(i), nu a primit nobilitatea; este
posibil ca acestei ramuri să-i aparţină măcar unii dintre ceilalţi Gorove(i) din Transilvania şi
Ungaria care apar în diverse surse. Alţii pot fi urmaşi ai fraţilor lui Hovhannes, atestaţi şi ei
la Gherla la începutul secolului al XVIII-lea.
113
Acest arbore genealogic a fost înserat în Acta Gorovei. Cercetări despre familie
(Corespondenţă) şi se păstrează în arhiva familiei. Din păcate, este foarte greu de reprodus
fotografic: pe de o parte, pentru că este scris cu un creion moale, de o culoare foarte palidă,
iar pe de altă parte, pentru că peste el au fost aşezate alte file, care, la legarea manuscrisului,
l-au „rupt” în două!
114
Dintre care două s-au căsătorit cu etnici români: Maria cu Aurel Vlad (1921) şi Ema cu
Mircea Demetrescu (1930). Pentru cununia celor din urmă, lui Artur Gorovei i s-a propus
să fie naş mare! Pe o altă fiică a sa, János Gorove ar fi dorit s-o trimită la Fălticeni, pentru
a-şi perfecţiona cunoştinţele de limba română.
115
Despre aceste vizite: Artur Gorovei, Ibaşfalău, în „Lumea”, an. VI, 7-8 octombrie 1923,
p. 2-3 şi Lajos baci, în „Lumea”, an. XI, 29 aprilie 1928, p. 2.
caracteristice pentru autorul lor; le reproduc (Anexa B.1) şi pentru valoarea

lor de document uman.
Cu toate acestea, spiritul critic, unele evaluări raţionale116 (întemeiate,
însă, pe premise incomplete117) şi elementara prudenţă – aşa de necesară în
reconstrucţiile genealogice şi mai ales într-un caz complex şi delicat precum
se prezenta cel de faţă (cu izvoare documentare şi bibliografie în două limbi
necunoscute: armeana şi maghiara!) –, l-au determinat pe Artur Gorovei să
adopte o poziţie şovăitoare, înclinat când spre acceptarea unei posibile
obârşii comune, când spre acceptarea unei coincidenţe întâmplătoare a
patronimelor.
Al Doilea Război Mondial a întrerupt şi relaţiile cu Goroveii de la
Dumbrăveni. După încheierea păcii, nimic nu a mai fost ca înainte. Probabil
a încercat să reînnoade legătura epistolară, dar fără succes: cuibul pe care-l
cunoscuse în 1923 nu mai exista. O consemnare în Jurnal, din 31 ianuarie
1950, arată că era preocupat de soarta acestor oameni118. Într-un târziu, a
aflat că un urmaş al celor de la Gătaia şi Pişcolt, dr. Iuliu (Gyula) Uray ar
trăi la Beiuş; i-a scris119, gândind că ar putea afla noutăţi despre Goroveii de
la Budapesta şi de la Dumbrăveni. A aflat doar despre cei dintâi120: toţi erau
morţi. El, baronul Uray Gyula, moştenise părţile lui Gorove „din moşia
Pişcolt şi Gătaja şi acum nu mai are nimic, are domiciliu – desigur: forţat –
la Beiuş, unde nu mai are absolut nimic, nici haine, şi trăieşte dând câteva
lecţii de limba engleză. […] Îmi cere să-i trimet cărţi franţuzeşti de cetit”.
Amănunte care amintesc relatările din cartea lui Joop Scholten121…
116
Cf. Anexa B.1: „Ei sunt armeni şi ungarizaţi […], pe când neam de neamul meu am fost
şi suntem români şi creştini ortodocşi. Că purtăm acelaşi nume de familie, asta nu este o
dovadă că suntem rude”.
117
Cf. Ştefan S. Gorovei, Armeni din Moldova în Transilvania, Ungaria şi-n lumea largă.
Un studiu de caz, cit. (supra, nota 2).
118
Jurnal, V, f. 407 (9)r/ f. 202r, 31 ianuarie 1950: „Am cetit toată corespondenţa ce am
primit de la Gorovei din Budapesta, de la cel din Ibaşfalău, de la Aurel Vlad şi de la Mircea
Demetrescu, însurat cu Tutu, fata lui Ianos Gorove din Ibaşfalău. Nu mai ştiu unde se
găsesc Vlad şi Demetrescu, cel din Ibaşfalău ştiu că era la o fabrică în Ungaria”.
119
Jurnal, V, f. 414 (16)r/ f. 209r, însemnare din 25 februarie 1950 despre „conceptul
scrisorii” (acest „concept” s-a păstrat în arhiva familiei); ibidem, f. 417 (19)r/ f. 212r,
însemnare din 3 martie 1950, despre expedierea scrisorii.
120
Ibidem, f. 423 (25)r / f. 218r, însemnare din 18 martie 1950, despre scrisoarea primită
atunci; această scrisoare nu s-a păstrat în arhiva familiei, consemnarea din Jurnal fiind
singura mărturie pe care o cunosc despre existenţa ei. I-a răspuns „cam târziu”, la 31 martie
1950 – ibidem, f. 426 (28)r/ f. 221r.
121
Joop Scholten, Tovarăşul baron. O călătorie în lumea pe cale de dispariţie a
aristocraţiei transilvănene, Bucureşti, Editura „Corint”, 2015. Gudenus János József,
Corespondenţa aceasta a continuat în vara anului 1950, dar în afara scurtelor

menţiuni din Jurnal nu cunosc nimic despre ea122.
Probabil impresionat de soarta acestor oameni a pus în Istoria sa, ca
un fel de epilog, câteva rânduri despre ei; acesta este conţinutul notei din 8
octombrie 1950, cu care se încheie o activitate de peste şase decenii
închinată cunoaşterii familiei, strămoşilor, rudelor.
*
Mai trebuie să adaug câteva cuvinte despre alte aspecte ale acestei
activităţi a lui Artur Gorovei.
Mai întâi, interesul şi grija obsedantă pentru documente. Cazul actelor
de la Radomireşti pare a fi un exemplu trist. Alte întâmplări ajută la
înţelegerea acestor zbateri.
După moartea soţiei sale (21 februarie 1918), în situaţia tulbure şi
apăsătoare din ultimul an de război, şi-a găsit mângâierea şi liniştea
îngrijindu-se de arhiva familiei: „Am o colecţie întreagă de documente ale
familiei mele; am transcris aproape 600 bucăţi, privitoare la Gorovei, Borş,
Teodorini şi câteva Tăutu”, scria la 13 ianuarie 1919 lui Sever Zotta,
exprimând speranţa că „mai încolo voi avea putinţa să le tipăresc într-un
volum”123. La 21 martie, îi împărtăşea lui Kirileanu bucuria încheierii
acestei munci: „Am isprăvit transcrierea unor documente migăloase de
familie. Sunt 587 de bucăţi, unele destul de interesante”124. Ştiu, din alte
surse, că „transcrierea” a însemnat, de fapt, dactilografierea documentelor
(originale din arhiva sa, copii după originale din diverse arhive, dar şi
documente publicate în diverse colecţii, preluate integral sau în rezumate).
Acestea vor forma cele trei volume de Acta Gorovei (Fig. 7, 8), legate de el
însuşi125, evocate mai spre început. Nu întotdeauna, însă, a indicat chipul
Örmény eredetű magyar nemesi családok genealógiája, cit. (supra, nota 111), p. 272, notează
doar că baronul Uray Gyula a murit pe la 1955, în Ardeal („Erdélyben, 1955 körül”).
122
Jurnal, VI, p. 58 (28 august 1950) şi 59 (18 septembrie 1950).
123
Ştefan S. Gorovei, Artur Gorovei – Sever Zotta: crâmpeie de dialog epistolar, cit.
(supra, nota 9).
124
Din cronica unui veac. Documente inedite (1850–1950), ediţie îngrijită, note, indice de
I. Arhip şi D. Vacariu, Iaşi, Editura „Junimea”, 1977, p. 219.
125
Avea şi pasiunea legătoriei: presa folosită în această activitate s-a păstrat până târziu,
întreagă, într-o magazie din curtea casei… Într-un carneţel folosit în 1925-1926, se află
această însemnare: „Pour relier soi-même. Le catalogue des machines et outils, Société des
Ét. A. Foucher, 62, Bd. Jourdan, Paris 14e”, ceea ce corespunde cu reclama publicată în
1926 de revista franceză „LʼIllustration” nr. 4344 din 5 iunie 1926 (POUR RELIER SOI-
MÊME. Le catalogue des machines et outils perfectionnés nécessaires vous sera envoyé
franco sur demande adressée à la société des Ét. A. FOUCHER, 62, Bd Jourdan) !
cum a ajuns în posesia respectivelor documente, amănunt important în unele

cazuri, pentru că ar fi putut constitui un indiciu genealogic; aşa, de pildă, ar
fi fost interesant de cunoscut provenienţa celor două cărţi domneşti prin
care, la 1782 şi la 1796, postelnicelul Vasile Gorovei de la ţinutul
Neamţului era scutit de unele dări126. Faptul că aceste documente – ale căror
originale sunt legate în Acta Gorovei. Documente ale familiei Gorovei (Fig.
4) – se află împreună sugerează că ar putea proveni de la vreun urmaş al
beneficiarului, fiind vorba tocmai de ramura de la Ghigoieşti, pe care nu
reuşise s-o identifice ca atare. Dar, desigur, cele două documente au putut fi
cumpărate şi de la un anticar sau dăruite de vreun cunoscut sau prieten127,
prin care urmele provenienţei erau şterse.
Oriunde ajungea, „prin nouri” (cum a spus la un moment dat!), prin
sate unde locuiseră cândva purtători ai acestui nume – la Brăieşti, la Icuşeşti,
la Radomireşti – căuta cu înfrigurare urme ale înaintaşilor: o inscripţie, o
însemnare pe o carte, un document, o fotografie. Vizitând (6 august 1929)
biserica de la Brăeşti, ctitoria lui Miron Gorovei, a căutat nu numai inscripţii
şi însemnări pe cărţi, dar şi documente: „Am intrat la proprietarul actual al
moşiei şi am cercetat dacă are documente vechi. Mi-a spus că le-a dat lui
Adorel Saint-George[s], care acuma este la Bucureşti. Cred că-l cunoşti – îi
scria două zile mai târziu lui G.T. Kirileanu – şi dacă ai avea timp să te abaţi
pe la el, cere să-ţi arate documentele pe care i le-a dat colonelul Toplicescu.
Aruncă-ţi ochii pe ele şi vezi dacă dai peste acest Gorovei, cumnat cu un
Gherghel, amândoi proprietari ai Brăeştilor. Dacă sânt, voi căuta să vin şi eu
la Bucureşti, să le copiez, că-l cunosc pe Saint-George[s] şi cred că nu mă
va refuza…”128. Însemnările pe care le-a copiat de pe cărţi descoperite la
Icuşeşi (Iucşeşti) vor lumina mai târziu o măruntă controversă de istorie
literară129.
126
Cf. Ştefan S. Gorovei, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii. III.
Răzeşii Gorovei de la Ghigoieşti (Neamţ), cit. (supra, nota 2), p. 284 şi documentele la p.
307-308, nr. 1 şi 2.
127
Cum este cazul altui document referitor tot la Goroveii de la Ghigoieşti, găsit în arhiva
Vârnav de la Spătăreşti (ibidem, p. 281, nota 5 şi p. 310–3111, nr. 4).
128
Din cronica unui veac. Documente inedite (1850–1950), cit., p. 242. Despre căutarea
acestor documente, v. şi Ştefan S. Gorovei, Dialog epistolar Artur Gorovei – Constantin
Gane, cit. (supra, nota 10), p. 233, nota 44. Alexandru Saint-Georges (1886-1954), vestit
colecţionar de mărturii istorice, fondatorul muzeului bucureştean care i-a purtat numele, era
văr de gradul al doilea cu Elena Văsescu, soţia lui Artur Gorovei – idem, Artur Gorovei
către Theodor Râşcanu, cit. (supra, nota 44), p. 169.
129
Idem, Istorie culturală – istorie familială. Un „cerc literar” de la cumpăna veacurilor
XVIII şi XIX, cit. (supra, nota 2).
A urmărit orice informaţie care, ori unde s-ar fi aflat, îi ajungea la

cunoştinţă, prin presă ori din conversaţii întâmplătoare. Dau numai două
exemple, care pot fi caracteristice, fiecare în felul său, pentru munca în
domeniul despre care discutăm şi pentru capcanele presărate în calea ei. În
refugiu la Blaj, în vara anului 1944, a citit în ziarul „Moldova” anunţul dat
de un anume Ilie Gorobei, refugiat şi el, care-şi căuta rudele; bănuind o
eroare tipografică, i-a scris la adresa indicată, „cerându-i să-mi deie relaţii
dacă nu cumva se numeşte Gorovei şi amănunte despre origina familiei
lui”130. Răspunsul foarte prompt este şi el consemnat în Jurnal: „sunt
plugari din Basarabia, tatăl şi bunicul său tot din Basarabia sunt, şi tot
plugari”131. Familia lui Ilie Gorobei îşi avea originea în satul Pârjota din
judeţul Bălţi. Numele, sub forma aceasta, este puternic reprezentat azi în
satul Carahasani, raionul Ştefan cel Mare, în sudul actualei R. Moldova132.
Nu ştiu când, poate în anii ʼ20, a întâlnit o persoană care i-a spus că în
Maramureş ar exista încă purtători ai numelui Gorovei şi i-a dat chiar o
indicaţie precisă, vorbindu-i despre avocatul Victor Gorovei de la Sighet.
Bineînţeles, a scris fără întârziere, dar fără să primească nici un răspuns133.
Era o informaţie falsă? Nu, erau adevăruri, dar de genul aceluia din anecdota
despre academicianul care a primit un automobil – în realitate, un învăţător
căruia i s-a furat o bicicletă… În adevăr, la Baia Mare a existat o ramură de
Gorove, cu supranumele Kheul134, strămutată după Al Doilea Război
Mondial în Ungaria (actualmente, în Gödöllő). În adevăr, în Transilvania a
trăit şi a activat un jurist cu numele Viktor Gorove, dar în altă zonă
geografică şi mort încă din 1917135. Ştiri false?! Mai degrabă capcane
provocate de suprapunerea unor cunoştinţe vagi, amintiri eronate, informaţii
necontrolate, similitudini de nume etc.
130
Jurnal, IV, p. 420–421/ f. 161v–162r, însemnare din 23 iunie 1944; între pagini, este lipit
anunţul decupat din ziar.
131
Ibidem, p. 423/ f. 163r. Răspunsul, pe o cartă postală, reprodus fotografic de Loretta
Handrabura, Artur Gorovei. Studiu monografic, cit. (supra, nota 4), p. 253, Anexa I (deşi
nu are mare legătură cu subiectul).
132
Cf. http://numemd.ru/nume-g
133
La începutul anilor ʼ60, când am citit această însemnare a bunicului meu, am repetat
gestul, folosind o adresă a unui elev de aceeaşi vârstă din Baia Mare, găsită, cred, într-o
revistă pentru elevi. Răspunsul a fost negativ.
134
Informaţii de la d-na dr. Ana Gorove-Mohacsi (mesajele din 14 decembrie 2015 şi 14
martie 2016, după cele comunicate de d-na Agnes Brassnyó, născută Gorove); adresa SJAN
Maramureş din Baia Mare, cu nr. SJAN MM-804-R din 7 iulie 2017).
135
Ştefan S. Gorovei, Armeni din Moldova în Transilvania, Ungaria şi-n lumea largă. Un
studiu de caz, cit. (supra, nota 2), p. 71–72.
A discutat cu mulţi membri ai familiei, din diferitele ramuri, cerându-le

informaţii, date şi fotografii. E de bănuit că nu a întâmpinat refuzuri, dar în
acelaşi timp nu cred că au fost rare amânările, tărăgănările, apoi uitările. Nu
o dată a constatat că persoanele în cauză nu aveau fotografii (sau fotografii
recente), iar promisiunea unei vizite la fotograf avea să fie repede uitată
(cum s-a întâmplat cu Stefania Noszlopy-Gorove şi cu mai mulţi membri ai
ramurii din Bacău).
Şase decenii de căutări îndârjite, cu succese şi eşecuri, cu îndoieli şi
întrebări, dar având la capătul lor o comoară de informaţii (unele extrase din
depozite distruse de evenimentele istorice), un material uriaş adunat fără
speranţa vreunei valorificări. Totuşi, pe manuscrisul Istoriei sale un
adolescent îşi începea ucenicia în primăvara anului 1962, fără să se
gândească în vreun fel că acel moment avea să marcheze reluarea unui lucru
început tocmai pe la 1887-1888.
Anexe
A.
1.
Ştiam că în Ungaria trăia cândva un Istvan Gorovei, fost ministru şi om
bogat.
Ni povestea moşul Nicu Gorovei că l-a cunoscut. Ducându-se el la Karlsbad,
s-a oprit în Budapesta tocmai în anul când Istvan era ministru şi i-a făcut o vizită.
Politicos, ministrul i-a întors vizita la hotel, ceea ce i-a pricinuit moşului Nicu
oarecare neplăceri, pentru că ruda unui ministru, cum era considerat moşul, purtând
acelaşi nume, trebuie să fie pus la plată mai mare decât un muritor de rând.
Oare mai trăieşte omul acesta, care se considera înrudit cu noi? Nu cumva n-
are moştenitori şi te-i pomeni că scap de sărăcie? Cum să aflu eu acestea?
M-am adresat Prefectului Poliţiei din Budapesta, dar nu aveam multă
nădejde să primesc vreun răspuns.
Într-o dimineaţă, bate cineva în uşa camerei mele. Un agent poliţienesc mă
invită să vin la Dl Director.
Mi-am închipuit că s-a petrecut ceva în oraş, vreo manifestare socialistă, şi
mă vor fi implicat şi pe mine.
Guvernarea conservatoare deslănţuise o adevărată urgie contra socialiştilor.
Pe Lascar Veniamin136 îl luaseră în armată; pe Gheorghiu filosoful îl dăduseră afară
din slujba de copist ce ocupa la tribunal sau la Curtea de Apel; pe institutorul
Pastia137 îl trimiseseră tocmai la Babadag; pe Gh. Vasiliu îl încorporaseră; pe
Eduard Petrovici îl nevoiseră să vorbească, la o întrunire politică, în contra
socialiştilor. Singur George Diamandi138 rămăsese neatins de persecuţii, deşi el
manifesta sgomotos pentru teoriile socialiste, dar nefiind funcţionar nici nu ar fi
găsit stăpânii vremei punctul vulnerabil al vieţii lui.
Cam îngrijorat, am intrat în cabinetul D[omnu]lui Zdrobici, Directorul
Prefecturei Poliţiei Iaşi, care mi-a comunicat o veste bună: Poliţia din Budapesta
îmi răspunde că Istvan Gorovei, fostul ministru, a murit şi că moştenitorul său,
baronul Gorove Ianoş, trăieşte iarna în Budapesta, în Gorove utza – adică strada
Gorovei –, iar vara la moşia sa Piskolt, în Bihar megye – ţinutul Bihorului.
Am crezut că prietenii mei vor primi cu mulţămire noutatea aceasta,
posibilitatea unei schimbări în bine a situaţiei mele – în cazul când ceea ce visam s-ar fi
putut realiza – dar ei m-au ridiculizat. În special Beldiceanu a fost chiar crud, s-a
dat la o scenă de teatru, se prosterna înaintea mea, înaintea Nababului, moştenitorul
milioanelor ungureşti.
N-am ţinut seamă de nedelicateţa prietenilor; prietenia ştiam s-o apreciez, de
136
Născut în 1863; va ajunge deputat socialist; a fost primar la Bacău în 1917-1918. Este
tatăl lui Virgil Veniamin (1906-1984).
137
Mihai Pastia, 1 martie 1860-16 iunie 1928
138
1867-1917.
pe vremea copilăriei, când Eugen Teodorini se purtase aşa de vitreg. Am scris lui
Janos, care mi-a răspuns că ştie şi el că între noi este // 117 (118) un fel de înrudire.
Familia s-ar trage din Maramureş; un străbun al lui s-a coborât în Ardeal, a fost
nobilitat de un împărat şi s-a ungarizat. A urmat apoi corespondenţă câţiva ani cu
ruda mea din ţara ungurească, mi-a trimes fotografia, mi-a arătat multă simpatie –
prin scrisori – dar avea şi el copii, şi s-a spulberat iluzia.
(Amintiri, II, f. 115-117/116r-118r; scris între decembrie 1934 şi decembrie 1937)
2.
Totdeauna am fost fără bani.
Se sărbătorea, la Budapesta, jubileul de o mie de ani de la întemeierea
Statului. Aveam acolo un cunoscut bogat, pe Gorovei Janos, care se credea că-i
rudă cu mine. M-a invitat, să vin la el. În scrisoare îmi spune să mă duc direct la
moşia lui, la Piskolt, în Bihor „megye”, adică în districtul Bihor, unde să stau
câteva zile, ca să-i cercetez arhiva familiei, şi apoi să mergem la Budapesta.
Câteva sute de lei mi-ar fi ajuns; călătoria cu trenul costa aşa de ieftin, în
Ungaria,cu tariful pe zone, dar nu m-am dus. În scrisoare mi-a spus că va veni şi el
în Folticeni, să mă viziteze. Aceasta mă îngrozea.
Ştiam în ce lux trăieşte familia lui Gorovei la Budapesta. Cumnatul meu,
Rainu, ducându-se spre Karlsbad, s-a oprit, cu soră-mea139, în Budapesta şi s-a
abătut la casa lor. Lipseau, dar au fost primiţi de un lacheu, în holul în care i-au
înspăimântat obiectele de artă ce au văzut. Plecând, Rainu a lăsat o carte de vizită
pe care a scris „Artur Gorovei et sa femme”; dacă ar fi scris numele lui, Gorovei
din Budapesta nu ar fi ştiut cine sunt aceşti vizitatori.
Janos voia să vie la mine. Cum puteam să-l primesc, în casa întunecoasă în
care stam140, cu mobila proastă, cu serviciul prost, în care trăiam eu?
Nu m-am dus; i-am scris, am inventat o cauză care mă împiedica, şi-i ceream
scuze.
M-am mângâiat să mă plimb în Bucovina; mă costa mai puţin.
(Amintiri, III, f. 222-223/230r-231r; scris între decembrie 1937 şi iulie 1940)
B.
1.
Un cunoscut din Folticeni găzduise pe o profesoară de liceu, mutată apoi la
139
Constanţa Gorovei (1866–1931), căsătorită întâi cu Leon Vlahu, apoi cu avocatul
Nicolae Rainu (m. 1933) din Focşani.
140
La 26 octombrie 1896 s-a mutat în casele Vidrighin (există şi azi în Fălticeni), iar la 21
octombrie 1899 s-a mutat în casa mică a familiei Morţun (acum dispărută), din curtea casei
celei mari, de pe strada Maior Ioan, care există şi azi (cf. Jurnal, II, p. 240/ f. 129r şi p. 290/
f. 154r). Ambele locuinţe erau destul de modeste (corespunzătoare, de altminteri, veniturilor
familiei), aşa încât jena mărturisită de Artur Gorovei este întru totul explicabilă.
Ibaşfalău, în Ardeal. De acolo îi scrie că i s-a dat locuinţă în casa unui baron141
Ianoş Gorovei, care i-a spus că are rude în Moldova, dar nu le cunoaşte. Peste câtva
timp, un medic din Bucureşti, pe care nu ştiu dacă l-am cunoscut, îmi scrie acelaşi
lucru, spunându-mi că în cutare zi pleacă la Ibaşfalău şi-mi dă întâlnire în gara
Ploieşti, ca să mergem împreună.
Era iarnă şi n-am putut să mă duc unde aş fi dorit, ca să văd pe o rudă aşa de
îndepărtată, care presupuneam că trebuie să fie în familie cu Gorovei din
Budapesta, cu care fusesem în corespondenţă, sau cu acei cari locuiau în satul
Gattaia, din Banat, sau cu acei din Piscolt în nordul Ardealului142.
În august 1923 am fost în Ardeal. Prietenul Olimpiu Boiu, administratorul
moşiei Domeniului regal Mălinii143, mi-a propus să-l însoţesc până la Sibiu; trebuia
să treacă şi prin Mediaş şi voia să se oprească la Ibaşfalău, sau la Dumbrăveni, cum
s-a numit mai târziu localitatea. […]
Zburăm mereu şi ne oprim la Ibaşfalău.
Ne coborâm în dreptul unei din strada Gorovei, poartă din zidul unei clădiri
pe sub care intri în ogradă şi ne oprim în dreptul unei scări de urcat la etajul de sus.
Prietenul meu Boiu strigă pe cineva, dar nu apare nimeni din bucătărie;
dintr-o cameră se iveşte un om pe care mi se pare că-l cunosc: este stăpânul casei,
Ianos Gorovei.
Ne uităm unul la altul şi nu ştim ce să ni spunem.
N-am putut pleca mai departe până ce nu li-am făgăduit, celor doi drăcuşori
de fete, că voi veni înapoi peste câteva zile. […]
În Ibaşfalău mi-a fost dat să văd cum se dizolvă o clasă de oameni care nu
mai pot să reziste condiţiilor vieţii actuale.
Vorbesc de Ianoş Gorovei, care pretinde că ar fi rudă cu mine.
Îmi pare rău să nu cred aceasta.
Familia Gorovei – mi-a spus el – nu este ungurească de la origine. Ei sunt
armeni şi ungarizaţi în anul 1760 de cătră împăratul de pe vremuri, care a căutat să
răsplătească ajutoarele băneşti pe care un strămoş al lui Ianoş, numit Christof, le-a adus
împărăţiei, pe când neam de neamul meu am fost şi suntem români şi creştini
ortodocşi. Că purtăm acelaşi nume de familie, asta nu este o dovadă că suntem rude.
De unde vine credinţa lui despre înrudirea noastră?
141
Nici un Gorove(i) din Ardeal şi Ungaria nu a avut acest titlu.
142
Goroveii din Budapesta, Gătaia şi Pişcolt erau aceiaşi: urmaşii colaterali ai fostului
ministru Gorove István (v. Anexele A.1 şi A.2)
143
Fiu al lui Zaharia Boiu (1834–1903), preot şi publicist ardelean, traducătorul
Memorandumului din 1892 în limba germană, Olimpiu Boiu – diplomat al Academiei
Forestiere din Viena – a fost administrator al Domeniului Regal Mălini, a cărui monografie
a scris-o împreună cu Alexandru Precup (Monografia Domeniului Mălini din judeţul
Suceava, Bucureşti, Tipografia Guteberg, Josph Göbl, 1906 – Biblioteca Populară a
Administraţiei Domeniului Coroanei. Cărticica XXXIV). După 1970, urmaşii săi – cu care
tatăl meu a rămas în relaţii amicale – au emigrat în Germania.
În timpul unui război cu turcii, în veacul XIX, tatăl meu era arendaşul moşiei
Sârca, din judeţul Iaşi; trecând prin sat un corp de armată unguresc, comandantul
ei, un ofiţer numit Gorovei, a fost găzduit de tata, care vorbea bine nemţeşte, şi
acest ofiţer a dus vestea, în Ungaria, că şi-a găsit rude în Moldova, ceea ce m-a
îndrituit şi pe mine să am corespondenţă cu un alt Ianoş Gorovei, din Budapesta,
rudă cu acel din Ibaşfalău.
Am stat trei zile în gazdă la acesta, i-am cetit documentele de familie, scrise
în limba latină şi i-am privit herbul familiei dintr-o ramă fixată pe părete.
Ungurul acesta, astăzi cetăţean român, era baron, pe vremea lui, şi locuieşte
o casă care acum două sute de ani aparţinea strămoşilor lui. În casa aceasta sunt
încă resturi cari dovedesc bogăţia de odinioară; multe lucruri de preţ au luat drumul
pribegiei, de la locurile pe care le au împodobit zecimi de ani, dar nici o nevoie nu
a putut înstrăina sabia cu teaca de argint, de pe vremea Mariei Teresia, şi podoabele
vechiului costum naţional al nobilimii maghiare, pe care cu atâta trufie trebuie să le
fi purtat unul din bunicii amfitrionului meu.
Argintul şi pietrele preţioase de pe sabia de care nu se poate despărţi acest
urmaş al unei tradiţii ar complecta multe goluri. Dar e prea mândru de origina lui şi
de trecutul pe care şi-l aminteşte cu atâta duioşie,ca să poată concepe o astfel de
infamie.
Omul acesta, cu veniturile lui, nu poate faţă nevoilor. Nu s-a îmbogăţit, ca
alţii de la război încoace, şi dacă mai înainte putea să fie socotit bine situat, astăzi e
sărac. Cu toate acestea, se resignează cu bravură şi din atitudinea lui nu-i poţi ghici
jena financiară.
Nu se plânge de nimic şi nu l-am auzit vorbind rău de noii stăpânitori,
precum am auzit pe mulţi dintre românii ardeleni, cari – poate – nu ar prea avea
motive să se plângă de schimbarea roţii lumii.
Viaţa ce o duce acest învins, înconjurat de soţie şi două fete, din cei şase
copii cari-i mângâie bătrâneţa, e demnă şi omul e de admirat. În figura lui citeşti
regrete şi suferinţi, dar delicateţa vorbelor şi a gesturilor lui cadrează cu o educaţie
a sufletului ce caracterizează o anumită rasă de oameni.
Trei zile şi trei nopţi, cât am stat în intimitatea lor, eu am fost mai afectat
decât dânşii, am suferit de durerea pe care ei mi-o ascundeau şi pe care am simţit-o
din simpatia pe care ţi-o inspiră cei învinşi.
Pentru a satisface trebuinţile vieţii, cele două fete de acasă ale bătrânului,
Tutu şi Katiţa, lucrau, pentru un magazin din Braşov, batiste brodate pentru dame.
Mama lor, săsoaică, făcea cu igliţa festonul dimprejur şi fetele brodau. Am admirat
această muncă, necunoscută în familiile noastre din România.
Am văzut pe fratele lui Ianoş, pe Lajos, mai bătrân144, Locuia o casă
încăpătoare. M-a primit într-un salon elegant; covoare scumpe şi mobile fine. Un
144
Cei doi fraţi erau născuţi din mame diferite şi între ei era o diferenţă de 19 ani. Gorove
Lájos (1845-1926) a fost procuror general la Oradea şi a avut doi băieţi şi o fată (v. notele
care urmează).
fiu145 şi o fiică146 a lui Lajos asistau la convorbirile noastre. N-au vorbit nici un cuvânt;
nu voiau, sau nu cunoşteau limba românească, pe care Lajos o vorbea curent.
Am observat că Lajos purta butonii de la mâneci şi de la piept şi un lanţ de
ceasornic, din os sculptat. El mi-a explicat că toate acestea sunt lucrate de el însuşi.
– Omul trebuie să lucreze, domnule, mi-a răspuns el, când a văzut mirarea mea.
Important era lanţul de la ceasornic. Verigi vârâte una în alta, sculptate dintr-un
singur os lung, fără să fie lipite. În adevăr, o lucrare de artă şi de multă răbdare.
M-a dus apoi să-mi arate grădina lui, care sta verde şi iarna, ca vara.
Brazi, buchşi147, cum şi alţi arbuşti verzi într-una, iar în loc de iarbă, printre
aleile cu prundiş alb, bărbănoc148 întins şi prins de pământ cu nişte agrafe de sârmă.
Era frumos.
– Eu fac toate acestea, îmi spuse Lajos baci, uitându-se cu drag la mine.
A patra zi am plecat din Ibaşfalău, cu părere de rău, făgăduindu-li să mai vin
pe acolo149.
(Amintiri, IV, f. 234r/ 246r; f. 239r/ f. 251r; f. 253r-256r/ f. 265r-268r; scrie
între august 1940 şi noiembrie 1942)
2.
(În 1927 merge cu fiul Sorin din nou în Ardeal şi ajunge la Ibaşfalău)
Şi aici, pe lângă veşti bune, am aflat şi unele triste: Lajos baci, bătrânul de
80 de ani care nu putea concepe un om nedeprins a munci, s-a stâns, tot aşa de
senin pe cât de senină i-a fost şi viaţa, şi a rămas, pe urma lui, grădiniţa pe care a
visat-o şi a realizat-o prin munca lui proprie: o grădină verde şi în timpul iernii.
(Amintiri, IV, f. 347r-348r /f. 363r-364r)
C.
Vesel că nu voi orbi, după cum mă încredinţase doctorul Cerchez, am plecat,
cu Sorin, în Fordul lui, să mergem la Dorohoi [1926] şi să vizităm Mănăstirea
Gorovei.
145
Gorove Lajos junior (1887-1941) a fost doctor în drept şi avocat la Debreţin. Unul dintre
fiii săi a emigrat în S.U.A. şi a devenit primul specialist în dreptul spaţial: Stephen Gorove
(1917-2001), cu urmaşi în S.U.A. Al doilea fiu, Gorove László (1927-2000), doctor în
medicină, a rămas în Budapesta, unde locuiesc şi astăzi descendenţii săi. Celălalt fiu al lui
Lajos senior, absent de la întâlnirea descrisă, se numea László şi a avut un fiu, Gorove
Arpad (1924-2004), emigrat şi el în S.U.A., unde locuiesc şi astăzi descendenţii săi.
146
Katalin (1882-1951), ultima purtătoare a numelui la Dumbrăveni (comunicat de d-l dr. Liviu
Cîmpeanu, 24.XI. 2014).
147
Buxus sempervirens.
148
Vinca.
149
În Jurnal (III, p. 254 / f. 135r), reflectarea acestei excursii este mult mai seacă: „În
august [1923] am făcut – în fine – drumul în Ardeal la Ibaşfalău, la Ianoş Gorovei […].
Gorovei e armean şi ungur. Are fete drăguţe; e om sărac. Nu cred să fie vreo înrudire între
noi. Am copiat documentul familiei lor de la Maria Teresia”.
De la Vârful Câmpului, din deal, când am dat cu ochii de pădurea de pe

drumul Dorohoiului, pe unde şi noi trebuia să trecem, mi-au răsărit în minte
„păunaşii codrilor” cari au vârât groaza în drumeţii noştri, iar când am intrat în
pădure, mă aşteptam să-mi spuie „buna ziua” vreun Niculiţă, care să-mi eie cu
împrumut automobilul. Şi mă gândeam atunci la nedreptatea ce o facem bulgarilor,
pe cari-i învinuim că nu pun stavilă incursiilor neplăcute ale comitagiilor lor, pe
când noi nu suntem în stare să stârpim bandele de hoţi, cari cutrieră ţara nesupăraţi
de nimeni.
Şi când făceam reflecţiile acestea, iată în faţa noastră un jandarm.
– E Niculiţă, mi-am zis eu, şi am desfăcut piedeca de la pistol, hotărât să nu-mi
vând pielea aşa de eftin.
Jandarmul s-a uitat la noi şi am bănuit că nu-i Niculiţă, lucru de care m-am
încredinţat când am trecut înapoi, prin acelaş loc, unde acuma erau trei jandarmi,
cari ni-au lăsat în pace.
Şi am ajuns cu bine la Mănăstirea Gorovei.
De multă vreme nu fusesem prin locurile acestea, pe unde s-ar cuveni să vin
mai adeseori, ca să stau la sfat, în aşa de bun răgaz, cu străbunii mei.
În capiştea schitului bătrân mi-am dat, încă o dată, sama de nimicnicia
noastră. O tidvă goală şi o mână de ciolane, atâta a rămas din bunicul meu, care, ca
orice om, trebuie să fi fost şi el înfrigurat de toată deşărtăciunea vieţii ţi să se fi
svârcolit; în lădiţa aceasta, de lemn văpsit, pe care sunt scrise numai trei cuvinte, cu
slove chirilice: „Ioan şi Ana” – bunicul şi bunica – încap rămăşiţele a două fiinţi,
cari poate că vor fi avut năzuinţa să cuprindă o lume întreagă.
Şi în jur, pe prichiciul păretelui din subterană, stau mulţime de tidve goale, al
[sic] căror ochi mi se pare că mă privesc cu dispreţ şi ale căror guri ai zice că râd
de mine, ori mă defaimă.
Părintele stareţ150 e primitor şi se interesează de multe lucruri, care pe alţii îi
lasă nepăsători. Mă întreabă dacă nu ştiu eu cine să fi întemeiat schitul acesta, şi
dacă e adevărat ceea ce afirmă arhiereul Narcis Creţulescu în „Istoria Sfintei
Mănăstiri Gorovei”, tipărită la Dorohoi, în 1898.
Dacă mi-ar fi pus întrebarea aceasta cu o săptămână mai înainte, nu aş fi fost
în stare să-i dau un răspuns întemeiat pe documente.
De la bătrânii mei ştiam şi eu că mănăstirea a fost întemeiată de un Ioan
Gorovei, un strămoş al meu, dar când anume, nimeni nu putea să precizeze.
150
La acea vreme, stareţ al Mănăstirii Gorovei era arhimandritul Ioanichie Irimiciuc (Preot
Vasile Irimia, Mănăstirea Gorovei. Contribuţii monografice, Pătrăuţi, Editura „Heruvim”,
2015, p. 109-111: din păcate, perioada 1917-1927 este total absentă), cu care Artur Gorovei
a purtat şi corespondenţă, păstrată în arhiva familiei. Recenta monografie a Mănăstirii
Gorovei nu menţionează legăturile lui Artur Gorovei cu acest aşezământ, nici vizitele, nici
scrisorile trimise, de-a lungul timpului, diverşilor stareţi, şi care ar trebui să se păstreze în
arhiva mănăstirii. Îmi propun să folosesc toate informaţiile de care dispun, în legătură cu
acest subiect, într-un articol viitor.
Aveam intuiţia că povestea lui Narcis Creţulescu, despre origina schitului,

este o închipuire. El nu voia să recunoască nici numele de „Gorovei” dat acestui
schit şi localităţii unde e zidit; pentru el, moşia „Gorovei” este o transformare a
cuvântului „Gura Văii” şi poiana schitului el afirmă că s-a numit, la înfiinţarea
schitului, poiana „Gura Văii”.
Narcis Creţulescu trebuie să fi ştiut ceva mai precis, deoarece spune exact că
schitul a fost înfiinţat în 1740, dar nu citează izvoarele de care se serveşte în
alcătuirea acestei istorii, un rezultat al fantaziei acestui bătrân aşa de simpatic.
Aveam, zic, intuiţia că arhiereul spune poveşti, în loc de adevăruri istorice, dar
pentru că şi ceea ce ştiam eu se întemeia numai pe o tradiţie orală, nu aş fi fost în stare
să dovedesc altceva. Cu o săptămână în urmă, însă, prietenul meu G.T. Kirileanu a
descoperit, la un anticar din Bucureşti, un dosar întreg, plin cu dovezi care spulberă
părerile arhiereului.
La 12 iulie anul 7239 de la Facerea Lumii, sau 1731 de la Naşterea lui
Hristos, domnul Moldovei Grigore Ghica poronceşte boerilor Sandu Albotă, biv
vel clucer şi Ioniţă Izmană, vel căpitan, ca să hotărască moşia Sauceniţa, de la
judeţul Dorohoi, a dumisale Gheorghe Gorovei, ce a fost portar, despre moşia
Prilipca a lui Stroici, iar într-o altă hotarnică, din 1785, se arată că a patra parte din
tot satul Sauceniţii este a lui Constantin Gorovei postelnic. Narcis Creţulescu nu a
nimerit-o cu invenţia lui cu „Gura Văii”.
La 1792, Iordache Canta, biv vel vornic, şi logofătul Ursuianu fac din nou o
hotarnică a moşiei Sauceniţa, care pe vremea aceea făcea parte din ţinutul
Hârlăului, şi arată că partea goroveiască din Sauceniţa era a clucerului Anastasie
Scorţăscu, „şi Scorţăscu au avut-o cumpărată de la Constantin Gorovei, cum arată
zapisul şatrarului Kazimir din 1785 iunie 10”, şi vorbind despre nişte poeni,
hotarnicii spun: „Hotarul Dobrănăuţului pe din gios s-au stăpânit pănʼîntr-un părău
ce se zice Maghira, adică din codru de unde se începe pârâul acesta pânʼunde cade
în apa Siretiului, şi locul din Maghira în gios cu poiana Pustiea şi cu o poiană
numită din vechi Buhuşoaia, unde este schit făcut de 53 ani de unul din răzeşii
Sauceniţii, Ioan Gorovei căpitan şi cu alte poeni ce s-au mai deschis la urmă” – ca
şi, mai la vale, hotarnica zice:
„Pentru schitul care este făcut pe vechiul hotarul Sauceniţilor de Ion
Gorovei, căpitan, de 53 ani, într-o poiană ce din vechi Buhuşoaia s-au numit şi se
numeşte şi astăzi”.
Buhuşoaia se numea, şi nu „Gura Văii”, poiana în care căpitanul Ioan
Gorovei a zidit, la 1739 sau 1740, schitul care-i poartă şi azi numele, şi povestea lui
Narcis Creţulescu rămâne o închipuire.
Câte neadevăruri vor fi circulând despre origina diferitelor monumente şi
câte fantazii vor fi considerate şi astăzi ca adevăruri, ţinând samă de cele scrise de
alţi Narcişi, prin diferite cronici şi documente,unele – poate – anume ticluite pentru
ajungerea unor scopuri determinate.
Mai târziu,la 1851, „călugăraşii” din schitul Gorovei dau o mărturie că
schitul lor a fost făcut de Ioan Gorovei.

Mănăstirea aceasta are multe şi preţioase odoare. Stareţul a fost om
inteligent; el nu a dat ascultare ordinului care-i poruncea să trimeată odoarele
mănăstirei lui la Kiev sau la Moscova,unde s-au înmormântat atâta amar de bogăţie
a ţărei noastre; el le-a ascuns în pământ, precum se făcea în vremurile vechi, şi
după ce a trecut prăpădul, le-a scos la iveală şi are cu ce să se mândrească
mănăstirea lui.
O pagină întunecată din istoria mănăstirilor noastre a fost lămurită graţie
întâmplării că un cercetător a răsfoit, într-o zi, rafurile colbăite ale unui anticar.
(Amintiri, IV, f. 315r/ f. 333r-f. 319r/ f. 337r)
Fig. 1. Artur Gorovei Fig. 2. …unchiul său, Constantin

(1864-1951) şi … P. Gorovei (1861-1937)
Fig. 3. Istoria familiei Gorovei, pagina de titlu cu

data
Fig. 4. Acta Gorovei (documente originale şi copii)
Fig. 5. Acta Gorovei. Cercetări despre familie (Corespondenţă), prima pagină
Fig. 6. Acta Gorovei. Cercetări despre familie (Corespondenţă), a doua pagină
Fig. 7. Acta Gorovei (documente dactilografiate, volumul II)
Fig. 8. Acta Gorovei (documente dactilografiate, volumul III)
STEMA ROMÂNIEI MICI PE OBIECTE ARMORIATE DE LA
MUZEUL DE ISTORIE DIN BACĂU*
Anton Coşa
Les armoiries de la Petite Roumanie sur les objets armoriés

du Musée d’Histoire de Bacău
– Résumé –
Le Musée d’Histoire de Bacău a été créée en 1957. Depuis de 62 ans, la

politique d’acquisition du musée aboutit à la constitution d’un important fonds du
patrimoine culturel. Dans le patrimoine du Musée d’Histoire de Bacău sont
quelques objets armoriés avec les armoiries de la Petite Roumanie. Dans cet
article, nous avons analysé tous ces armoiries.
Mots-clés: blason, héraldique, objets armoriés, musée d’histoire, Roumanie

Cuvinte-cheie: stemă, heraldică, obiecte armoriate, muzeu de istorie, România
Acest material, prezentat în prealabil, pe 11 iunie 2019, la ședința de

închidere a anului academic 2018-2019 a Comisiei Naţionale de Heraldică,
Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române – Filiala Iaşi, continuă
valorificarea obiectelor armoriate păstrate în patrimoniul Muzeului de
Istorie din Bacău.
Demersul nostru continuă alte materiale de specialitate (având ca
subiect obiecte armoriate din patrimoniul Muzeului de Istorie din Bacău),
publicate între timp, prezentate și ele în prealabil, sub forma unor
comunicări științifice, în anii anteriori, în şedinţele Comisiei Naţionale de
Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române – Filiala Iaşi.
Astfel, în şedinţa din 11 iunie 20131 au fost în atenţie paharele armoriate cu
stema familiei Moruzi, în şedinţa din 13 octombrie 20152 – obiectele
*
Comunicare prezentată la şedinţa din 11 iunie 2019 a Comisiei Naţionale de Heraldică,
Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române (filiala Iaşi).
1
Anton Coşa, Heraldică şi muzeistică. Paharele armoriate de la Bacău, comunicare
publicată sub titlul Stemele familiei Moruzi şi paharele armoriate de la Bacău, în
„Carpica”, XLII, Bacău, 2013, p. 399-434.
2
Idem, Stema familiei Rosetti pe obiecte ale Muzeului de Istorie din Bacău, comunicare publicată
sub titlul Stemele familiei Rosetti şi obiectele armoriate de la Muzeul de Istorie din Bacău, în
volumul: Vilică Munteanu la 65 de ani, ediţie îngrijită de Mihaela Chelaru şi Ioan Lăcătuşu, Sfântu
Gheorghe, Editura Eurocarpatica & Oneşti, Editura Magic Print, 2016, p. 651-682.
Stema României Mici pe obicte armoriate de la Muzeul de Istorie din Bacău 327
armoriate cu stema familiei Rosetti, în şedinţa din 11 octombrie 20163 – sigiliile

din colecţia Muzeului de Istorie din Bacău, în şedinţa din 13 iunie 20174 –
obiectele armoriate cu stema Principatelor Unite, iar în în şedinţa din 11
septembrie 20185 – obiectele armoriate cu stema României Mari.
În preambulul prezentării obiectelor armoriate pe care le-am ales din
patrimoniul Muzeului de Istorie din Bacău, se impun câteva date privitoare
la contextul istoric al adoptării stemei României Mici.
Denumirea de România, „desemnând noul stat format în 1859”6, este
oficializată în anul 1866 în momentul aducerii în țară a prințului Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen (ca „principe ereditar al României”7) și
instaurării monarhiei constituționale.
După urcarea pe tron a domnitorului Carol I, vor fi adoptate, pe rând,
pe lângă Constituția din 1866 (care preciza în primul său articol că
„Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub
denumirea de România”8), o serie de alte legi, printre care s-a aflat și „o lege
referitoare la stabilirea stemei României”9.
Astfel, în conformitate cu articolul 38 din Constituție, regele Carol I
va înainta spre deliberare deputaților (prin mesajul din 28 noiembrie 1866)
un „proiect de lege pentru fixarea și stabilirea armelor României”10 (propus
de guvernul prezidat de Ion Ghica), care va fi supus dezbaterii în ședința din
10 decembrie 1866 a Adunării Elective a României.
Discuțiile asupra acestui proiect se vor prelungi până în primăvara
anului următor, adoptarea lui („cu unele amendamente”11) având loc în
ședințele din 30 martie 186712 a Camerei Deputaților, respectiv din 12
3
Idem, Sigiliile din colecţia Muzeului de Istorie din Bacău. Textul amplificat al
comunicării a fost publicat într-un volum distinct, sub titlul Sigiliile din colecţia Muzeului
de Istorie Bacău, Oneşti, Editura Magic Print, 2016.
4
Idem, Stema Principatelor Unite pe obiecte armoriate de la Muzeul de Istorie din Bacău,
publicată în „Carpica”, XLVI, Bacău, 2017, p. 254-285.
5
Idem, Stema României Mari pe obiecte armoriate de la Muzeul de Istorie din Bacău,
publicată în „Carpica”, XLVII, Bacău, 2018, p. 326-361.
6
Dan Cernovodeanu, Evoluţia armeriilor Ţărilor Române de la apariţia lor şi până în
zilele noastre (sec. XIII-XX), Brăila, Editura Istros, 2005, p. 402.
7
Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 558.
8
Ibidem, p. 561.
9
Ibidem, p. 567.
10
Ștefan D. Grecianu, Eraldica română. Actele privitoare la stabilirea armeriilor oficiale,
cu planșe și vocabular, București, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1900, p. 1.
11
Dan Cernovodeanu, op.cit., p. 403.
12
Ștefan D. Grecianu, op.cit., p. 39.
Anton Coşa 328
aprilie 186713 a Senatului. Dacă în urma discuțiilor (destul de intense) pe

marginea proiectelor de stemă14, înaintate spre dezbatere în Camera
Deputaților (unde raportor a fost Mihail Kogălniceanu), varianta finală a
fost votată de aleși, în cunoștință de cauză, în Senat (unde raportor era
Ștefan D. Grecianu) discuțiile vor fi afectate de faptul că, între timp, chiar la
începutul lunii aprilie, autoritățile statale comandaseră la Londra15
fabricarea unor emisiuni monetare de aramă, pe care fusese gravată tocmai
stema recent adoptată de deputați, astfel încât, senatorii, puși în fața unui
fapt împlinit, au fost nevoiți să voteze și ei acest însemn heraldic.
Noul însemn heraldic al României (care va fi folosit imediat după
promulgarea legii privind instituirea stemei țării – în aprilie 186716) arăta
astfel: scut scartelat; în cartierele 1 (în câmp de azur) și 4 (în câmp de aur)
se află o acvilă cruciată și conturnată spre stânga, cu zborul în jos, în culori
naturale, însoțită în cantonul superior senestru de un soare cu raze de aur; în
cartierele 2 (în câmp de azur) și 3 (în câmp roșu) un cap de bour văzut din
față, în culori naturale, cu o stea cu cinci raze de argint între coarne, însoțit
în cantonul superior dextru de o semilună întoarsă din același metal.
Ecusonul central, broșând peste cele patru cartiere, conține stema familiei
Hohenzollern, sfertuit, argint și negru. Scutul, timbrat de o coroană regală,
este susținut la dextra de o femeie dacă ținând în mâna dreaptă un arpi
(pumnal dacic) în pal, iar la senestra de un leopard leonat. Tenanții stau pe
arabescuri de aur, de care este agățată o eșarfă de azur cu deviza înscrisă în
litere de aur: NIHIL SINE DEO. Totul este adăpostit sub un mantou de
purpură căptușit cu hermină, tivit cu franjuri de aur și timbrat de o coroană
regală17.
13
Ibidem, p. 43-67.
14
Planșe color ale acestor proiecte au fost publicate în Ștefan D. Grecianu, op.cit.. De
exemplu: anexa la p. 39 (fig. 3), anexa la p. 47 (fig. 5), anexa la p. 48 (fig. 7 și fig. 8).
Fig. 1abcd.
15
Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1977, p. 159.
16
Cf. Înaltul Decret Domnesc nr. 696 din 23 aprilie 1867 pentru sancționarea Legii pentru
fixarea și stabilirea armelor României, publicat în „Monitorul Oficial al României”, nr. 100
din 5/17 mai 1867. A se vedea și Constantin Moisil, Stema României. Originea și evoluția
ei istorică și heraldică, în, „Boabe de grâu”. Revistă de cultură, anul II, nr. 2, București,
1931, p. 82.
17
Ștefan D. Grecianu, op.cit., p. 11-16 respectiv p. 44-45; Constantin Moisil, Stema
României. Originea și evoluția ei istorică și heraldică, în, „Boabe de grâu”. Revistă de
cultură, anul II, nr. 2, București, 1931, p. 82-83 respectiv fig. 47; Dan Cernovodeanu,
op.cit., 1977, p. 159-160 respectiv p. 347, planșa LXX, fig. 3; idem, op.cit., 2005, p. 404.
În această formă, stema României va fi folosită (în țară și străinătate)

în intervalul 1867-1872. O găsim, printre altele, pe monede, sigilii, ștampile,
drapele, antete pe diferite acte etc.
Remarcăm totuși faptul că au fost semnalate în perioada amintită
anterior și folosirea câtorva steme care diferă întrucâtva de varianta oficială
instituită în 1867. Astfel, amintim aici, de exemplu, o variantă „aflată chiar
pe sigiliul de stat al domnitorului Carol I, aplicat în tuș roșu pe un act din
1869”18, unde tenanții sunt inversați (femeia dacă apare la stânga, iar
leopardul leonat la dreapta). Tot la fel fuseseră figurați tenanții în proiectul
heraldic de rezervă19 al stemei Principatelor Unite (executat de pictorul
Carol Pop de Szathmáry în 1859)20, precum și „în primul proiect al stemei
României propus în Camera Deputaților de guvernul Ion Ghica în
decembrie 1866”21.
Menționăm apoi o variantă aflată pe antetul unei invitații din 31
decembrie 1869 („la Balul de Anul Nou oferit de Curtea domnească din
București”22), unde „stema României e înfățișată cu armele Moldovei în
cartierele 1 și 4, cele ale Țării Românești aflându-se în cartierele 2 și 3; de
asemenea și stema dinastică este inversată, prezentând ecusonul scartelat,
negru și argint în loc de cel corect, argint și negru”23. Tenații în schimb sunt
„corect plasați (femeia dacă la dextra și leopardul leonat la senestra)”24.
Folosirea și în stema din 1867, ca tenanţi ai scutului, a unui personaj
feminin, plasat în stânga şi a unui leopard leonat în dreapta, făcea trimitere
(la fel ca în proiectul de stemă a Principatelor Unite din 1859) la
„patrimoniul spiritual daco-roman, evocând colaborarea băştinaşilor cu
coloniştii, conform reprezentării încrustate pe moneda «Provincia Dacia»
din veacul al III-lea”25.
Varianta colorată a stemei este disponibilă și pe internet la adresa

https://ro.wikipedia.org/wiki/Heraldica_Rom%C3%A2niei#/media/File:Coat_of_arms_of_
Principality_of_Romania_(1867-1872).svg. Fig. 2ab.
18
Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 160 respectiv p. 347, planșa LXX, fig. 2. Fig. 5.
19
Idem, op.cit., 1977, p. 341, pl. LXVII, fig. 2. Varianta colorată este de pe coperta 4 a
cărţii lui Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005. Fig. 3ab.
20
Anton Coșa, loc. cit., 2017, p. 260-261 respectiv p. 280.
21
Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 160. Ștefan D. Grecianu, op.cit., anexa la p. 4, fig. 1. Fig. 6.
22
Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 160.
23
Ibidem, p. 160-161 respectiv p. 347, planșa LXX, fig. 5. Fig. 7.
24
Idem, op.cit., 2005, p. 405.
25
Maria Dogaru, Din Heraldica României, Bucureşti, Editura JIF, 1994, p. 59. Reversul
acestui tip de monedă prezintă un personaj feminin in picioare, orientat spre stânga,
personificare a Provinciei Dacia, în chiton lung şi cu căciulă dacică, purtând în mâna
Anton Coşa 330
Probabil ca urmare a inițiativei senatorului Ștefan D. Grecianu26 (care

era un foarte bun cunoscător în heraldică), în anul 1871 se reiau în Senat și
Camera Deputaților discuțiile privitoare la stema României care se dorea a fi
modificată.
Astfel, după dezbaterile pe marginea modificărilor care se doreau a fi
aduse, dintre proiectele înaintate va fi acceptat proiectul heraldistului Ștefan
D. Grecianu (propus și în 1866, dar respins în 186727), adoptat și votat ca
atare atât de Senat (11 noiembrie 187128) cât și de Camera Deputaților (6
martie 1872).
Această a doua stemă de stat a României va fi instituită prin Înaltul
Decret Domnesc nr. 498 din 8 martie 1872 pentru modificarea armelor
țării29. Conform legii astfel promulgate, stema se compunea dintr-un scut
scartelat; în primul cartier, în câmp de azur, se află o acvilă cruciată și
încoronată, conturnată spre dreapta, cu zborul în jos, purtând în gheara
dreaptă o spadă și în cea stângă un sceptru, flancată în cantonul superior
drept de un soare, toate de aur; în cartierul doi, în câmp roșu, apare un cap
de bour de aur, cu o stea cu șase raze între coarne, din același metal, flancat
în cantonul superior stâng de o lună crai-nou, din același metal; în cartierul
trei, pe roșu, aflăm un leu rampant de aur, încoronat, ieșind dintr-o coroană
antică din același metal și flancat la dreapta de o stea cu șase raze de
asemenea de aur; în cartierul patru, pe azur, doi delfini cu capul în jos și
afrontați, de aur. Ecusonul central, conține sfertuitul de argint și negru al
casei domnitoare. Scutul, timbrat de o coroană regală, este susținut de doi lei
rampanți, de culoare naturală, cu limba și ghiarele roșii, cu coada trecută
printre picioare și afrontați. Tenanții stau pe arabescuri de aur, de care este
agățată o eșarfă de azur cu deviza înscrisă în litere de aur: NIHIL SINE
DEO. Totul este adăpostit sub un mantou de purpură căptușit cu hermină,
tivit cu franjuri de aur și timbrat de o coroană regală30.
dreaptă o sabie curbată dacică şi stindardul legiunii a V-a Macedonica, iar în mâna stângă
stindardul legiunii a XIII-a Gemina. Ea este încadrată în stânga de un vultur şi în dreapta de
un leu. Legenda: PROVINCIA DACIA, iar în exergă anul baterii monedei: AN III.
Fotografia monedei este pe https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2015/01/filip-
arab-provincia-dacia-an-iii.jpg. Fig. 4.
26
Constantin Moisil, Stema României..., 1931, p. 83.
27
Proiectul respins în 1867 a revenit în Senat, fiind admis în 1871, votat mai apoi de
Camera Deputaților și promulgat în 1872. A se vedea în acest sens: Ștefan D. Grecianu,
Eraldica română..., 1900, p. 49 și fig. 9 (anexă la p. 49). Fig. 8.
28
29
Text publicat în „Monitorul Oficial al României”, nr. 57 din 11/23 martie 1872.
30
Constantin Moisil, Stema României..., 1931, p. 83 respectiv fig. 48 (de la p. 82). În stema
După cum putem observa, primul cartier simbolizează Țara

Românească, cel de-al doilea cartier simbolizează Moldova, cel de-al treilea
cartier simbolizează Oltenia, iar cel de-al patrulea cartier simbolizează
teritoriile maritime moldovene (răpite de Rusia în 1812, recăpătate în 1856,
prin dispozițiile Congresului de Pace de la Paris organizat în urma
războiului Crimeii).
Stema din 1872 va fi folosită până în anul 1881, fiind redată, printre altele,
pe sigiliul domnesc31, pe monedele de 1 leu și 2 lei (emise în 1872-1873)32, pe
biletele ipotecare de la 5 la 500 de lei (emise în 1877)33, pe drapelele
folosite în Războiul de Independență din 1877-187834 etc.
După proclamarea și obținerea Independenței35 de stat (în urma
războiului din 1877-1878, precum și a tratativelor de pace de la San Stefano
respectiv a Congresului de la Berlin din 1878), la 10 mai 1881 România va
deveni regat36. Toate aceste evenimente vor avea impact și asupra armelor
țării, care vor suferi unele modificări (înfăptuite însă doar prin uz, nu ca
urmare a adoptării vreunei legi speciale).
Astfel, aceste modificări37 vor viza doar ornamentele exterioare ale
scutului, mobilele din interior rămânând neschimbate (aici operându-se doar
un „transfer de semnificație al cartierului patru”38 (cuprinzând cei doi delfini
afrontați), în condițiile în care Congresul de Pace de la Berlin din 1878 va
(aferentă anului 1872) desenată de D. Pecurariu este reprodusă în mod greșit crucea
Ordinului „Steaua României” ca ornament exterior al scutului, știut fiind faptul că
instituirea acestei decorații va ava loc câțiva ani mai târziu, în 1877; Dan Cernovodeanu,
op.cit., 1977, p. 161 respectiv p. 349, planșa LXXI, fig. 1; idem, op.cit., 2005, p. 406
respectiv planșa XCVI, fig. 2; Laurențiu-Ștefan Szemkovics, Steme din emblemele unor
matrice sigilare care au aparținut suveranilor României (1867-1947), Brăila, Editura
Istros, 2015, p. 43. Fig. 9ab.
31
Laurențiu-Ștefan Szemkovics, op.cit., p. 41-52 respectiv p. 82-89.
32
George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin I. Oprescu, Monede și bancnote
românești, București, Editura Sport-Turism, 1977, p. 256-257.
33
Ibidem, p. 324-329.
34
P.V. Năsturel, Steagul, stema română, însemnele domnești, trofee, București,
Stabilimentul de Arte Grafice „Universale”, 1903, p. 110-119.
35
Istoria Românilor, vol. VII, tom I, p. 656 și urm.
36
Ibidem, tom II, p. 223.
37
Imaginea alb-negru a stemei se găsește, printre alții, la P.V. Năsturel, op.cit., p. 106,
fig. 36; Constantin Moisil, Stema României.., 1931, p. 84, fig. 49; Dan Cernovodeanu,
op.cit., 1977, p. 349, planșa LXXI, fig. 2. Varianta color a stemei (în uz după 1881) este pe
https://ro.wikipedia.org/wiki/Heraldica_Rom%C3%A2niei#/media/File:Kingdom_of_Romania
_-_1881_CoA.svg. Fig. 10ab.
38
Anton Coşa 332
dispune un nou rapt al teritoriilor maritime ale Moldovei – județele Cahul,

Ismail și Bolgrad – de către Rusia, România primind în compensație „alte
regiuni limitrofe Mării Negre”39, din nordul Dobrogei – viitoarele județe
Tulcea și Constanța). Prin urmare, cartierul patru va simboliza (din 1878)
provincia Dobrogea.
În ceea ce privește modificările ornamentelor exterioare scutului, acestea
au fost trei la număr: „înlocuirea coroanei regale de aur ce timbra mantoul de
purpură, prin coroana de oțel alcătuită din țeava unui tun capturat de armata
română în Războiul de Independență din 1877-1878, apoi schimbarea poziției
cozilor celor doi lei servind ca suporți ai scutului (care le avuseseră trecute
printre picioare, acum fiind purtate pe spate), cât și, în sfârșit, apariția crucii
ordinului Steaua României înființat de Carol I la 1877”40.
În ordine cronologică, prima schimbare în aspectul stemei României
din 1872 a fost „introducerea însemnului Ordinului Steaua României”41
(decorație instituită prin Decretul nr. 1108 din 10 mai 187742, de suveranul
Carol I), redat în partea inferioară a stemei, „fiind atârnată de arabescurile
(neamintite în textul legal), pe care pășeau cei doi lei-suporți”43.
Apoi, „tot în legătură cu obținerea Independenței țării”44, se va
produce și schimbarea poziției cozilor susținătorilor scutului stemei
României, trecându-se de la reprezentarea lor între picioarele celor doi lei la
39
Ibidem.
40
Idem, op.cit., 1977, p. 161.
41
Tudor-Radu Tiron, De la cucerirea independenței la înfăptuirea Marii Uniri. Note pe
marginea reprezentării decorațiilor românești în stemele de stat din 1872 și 1921, în
„Revista Bibliotecii Academiei Române”, anul I, nr. 2, iunie-decembrie, București, 2016,
p. 123; Anton Coșa, Prin jertfă către Marea Unire. Omagiu eroilor Războiului de Întregire
Națională din județul Bacău, Onești, Editura Magic Print, 2018, p. 279. Obiectul fotografiat
face parte din Colecția Medalistică a Muzeului de Istorie din Bacău și are numărul de
inventar 19976. Fig. 13.
42
P.V. Năsturel, Medaliile și decorațiunile române. Descrierea și portul lor de către civili,
militari, clerici, magistrați și doamne. Eticheta decorațiunilor, penalități. Coroana de Oțel
a României, București, Tipo-Litografia Societății „Tiparul”, 1901, p. 11-14; Vintilă
Ivănceanu, Petre P. Sterescu, Petre Ionescu, C. Tâmpeanu, Ordine, cruci și medalii române.
Istoric, legi și regulamente, București, Imprimeria Statului, 1927, p. 25-28; Constanța
Știrbu, Date noi privind emiterea decorațiilor românești dedicate Războiului de
Independență, în „Muzeul Național”, IV, București, 1978, p. 549; Jean-Nicolas Mănescu,
Cu privire la instituirea sistemului național de decorații al României, în „HERB. Revista
Română de Heraldică”, I (VI), 1-2, Iaşi, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică
„Sever Zotta”, 1999, p. 135.
43
Tudor-Radu Tiron, loc.cit., p. 123.
44
plasarea pe spatele acestora. Deși în heraldică, „un leu cu coada între

picioare nu înseamnă dependența sau independența vreunei țări sau familii,
indiferent dacă ar fi mobilă în scut, suport sau cimier al armelor
respective”45 (iar în stema din 1872, leii purtând cozile între picioare
fuseseră aleși ca tenanți fiindcă reprezentau așa-numiții „lei ai Daciei”46),
considerându-se în epocă (în mod greșit, desigur) această poziție ca
reprezentând un indiciu al vasalității României față de Imperiul Otoman, se
va alege în cele din urmă ca cei doi lei să poarte cozile pe spate. Această
alegere a fost, dincolo de aspectele strict heraldice pomenite mai sus, o altă
evidentă manifestare în plan simbolic a independenței României.
În sfârșit, ca urmare a proclamării Regatului (14/26 martie 1881), în
stema României se va înlocui coroana regală de deasupra mantoului cu o
„coroană de oțel”47, (confecționată prin tăierea – la Arsenalul Armatei din
București – unei bucăți din țeava unui tun capturat de ostașii români de la
trupele otomane în timpul bătăliei de la Plevna din 28 noiembrie 1877),
compusă dintr-un cerc frontal împodobit aparent cu pietre prețioase și
surmontat de opt fleuroane (din care sunt vizibile cinci în stemă), încastrate
de imitații de pietre prețioase, intercalate de opt perle (din care se văd cinci
în stemă), suprapuse de câte un arc perlat care se se încheie, în partea
centrală superioară, într-un glob crucifer (crucea nefiind una obișnuită, ci
Crucea „Trecerea Dunării”48, decorație instituită de Carol I prin Decretul
nr. 617 din 23 martie 1878 pentru răsplata militarilor și civililor care
participaseră la campania din 1877-1878 din Bulgaria). Adăugăm aici și
faptul că perlele și pietrele prețioase din componența coroanei doar imită
forma acestor giuvaeruri, ele fiind de fapt „turnate din același oțel dur ca și
restul coroanei”49 care are plasată în interiorul metalic și o semi-tocă de
purpură, confecționată din material textil (catifea)50.
Cât de importantă a fost în plan simbolic includerea coroanei de oțel
în stema României reiese inclusiv din celebrele cuvinte pe care regele Carol
I le-a rostit la încoronarea sa din 1881: „Primesc dar cu mândrie, ca simbol
45
Ibidem, p. 409-410.
46
Ibidem, p. 409.
47
Maria Dogaru, Date noi privind Coroana de Oțel a României, în „HERB. Revista
Română de Heraldică”, I (VI), 1-2, Iaşi, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică
„Sever Zotta”, 1999, p. 127-134.
48
Vintilă Ivănceanu, Petre P. Sterescu, Petre Ionescu, C. Tâmpeanu, op.cit., p. 107-109. Fig. 12.
49
50
Fotografia Coroanei de Oțel a fost preluată de pe https://www.facebook.com/
MNIRpage/photos/a.460210145437/10154906623385438/?type=1&theater. Fig. 11.
Anton Coşa 334
al independenței și al tăriei României, această Coroană tăiată dintr-un tun

stropit cu sângele vitejilor noștri, sfințită de Biserică. Ea va fi păstrată ca o
comoară prețioasă, amintind momentele grele și timpurile glorioase, ce am
străbătut împreună; ea va arăta generațiunilor viitoare voinicia românilor...
și unirea care a domnit între Țară și Domn [...] Să ne unim ... în fața acestei
coroane, emblemă a Regatului și împrejurul căreia națiunea se strânge ca
ostașii împrejurul drapelului [...] Să trăiască iubita noastră Românie, astăzi
încoronată prin virtuțile sale civice și militare!”51.
Reamintim faptul că toate aceste modificări aduse stemei de stat a
României (instituite prin lege în 1872) după 1877 au fost făcute doar prin
uz, nu printr-o reglementare legală și că s-au produs treptat (nefiind incluse
în stemă în același timp). Așa se face că în epocă găsim „vestigii heraldice
în care mantoul este timbrat de Coroana de oțel, dar leii au tot coada între
picioare și nu există crucea Stelei României. În alte cazuri, armele sunt tot
cu coroana de oțel, leii cu cozile pe spate, dar fără decorația pomenită. În
fine, vom întâlni armerii de stat fără coroana de oțel și leii cu coada între
picioare, dar cu crucea Ordinului Steaua României etc.”52.
De asemenea, semnalăm și câteva compoziții heraldice întâlnite în
„armorialul de Curte”53. Este vorba în primul rând de stema gravată pe un
sigiliu în timbru-sec unde „scutul de tip 1872 are ca suporți doi lei afrontați
cu coada despicată, crucea Ordinului Steaua României lipsește, totul este
adăpostit nu sub un mantou, ci sub un pavilion regal, dotat cu cupola de
rigoare și timbrat de o coroană suverană de aur, nu de oțel; în plus,
pavilionul este suprapus de o banieră despicată, încărcată cu un ecuson
încoronat, cu sfertuitul familiei Hohenzollern”54.
Apoi, consemnăm stema pictată pe un serviciu de masă din porțelan
de Sèvres, care „prezintă ca structură, mari asemănări cu stema scartelată
reprodusă pe vesela comandată de domnitorul Cuza în 1864 aceleiași
manufacturi franceze”55. În legătură cu acest blazon, heraldistul Dan
Cernovodeanu consemna, în lucrarea sa din 1977 (intitulată Ştiinţa şi arta
heraldică în România), faptul că: „este cert că serviciul executat pentru
Carol I a fost alcătuit după modelul celui dotat cu stema Principatelor Unite
51
Cf. Discursul regelui Carol I al României, în „Telegraful Român”, anul XXIX, nr. 58,
Sibiu, 19 mai 1881, p. 231.
52
53
Idem, op.cit., 1977, p. 162.
54
Idem, op.cit., 2005, p. 411; idem, op.cit., 1977, p. 162 respectiv p. 349, planșa LXXI,
fig. 3. Fig. 15.
55
Idem, op.cit., 1977, p. 162.
aflat în colecția manufacturii din Sèvres, deoarece în afara identității chenarului

farfuriilor, a unor similitudini pronunțate ale aspectului mantoului și al coroanei
ce-l timbrează, cât și al eșarfei plasată în afara aceluiași mantou, dar mai ales
prezența – unică într-o stemă a regatului României – a celor două stindarde
romane încrucișate, cu cartelele (firește fără inscripții) suprapuse de câte o
coroană de laur deschisă, vădește un împrumut direct din zestrea heraldică a
fostului însemn de stat din perioada 1864-1866”56.
Începând cu anul 1918, pe imprimatele Curții Regale s-a folosit o altă
interesantă compoziție armoriată unde „armele de la 1872 apar sub forma
unui scut oval, surmontat de o coroană regală și înconjurat de Colanul
Ordinului Carol I”57, decorație intrată în uz prin „Legea pentru instituirea
Ordinului Carol I”58 din 9 mai 1906.
Menționăm totodată aici și blazonul59 sculptat pe frontonul intrării
principale a castelului Peleș, format din „scutul sfertuit cu armele din 1872
ale României, însă timbrat de patru coifuri cu gratii, ce au deasupra (de la
dextra la senestra) capul câinelui de vânătoare al familiei Hohenzollern,
capul acvilei valahice (lipsită de coroană), o coadă de păun (provenind din
armele principilor de Wied, familie din care provenea regina Elisabeta, soția lui
Carol I), mobilă heraldică flancată pe ambele părți de o pereche de coarne de
bour, în sfârșit un leu oltenesc, reprezentat ca și în cartierul trei al scutului
regatului”60. O variantă apropiată (în culori) a fost reprodusă pe un document
din anul 1891, emis „cu prilejul împlinirii a 25 de ani de domnie”61.
Un interesant proiect heraldic a aparținut generalului Petre V. Năsturel,
Conceput în anul 1891, această stemă are „scutul cu armele, tot din 1872,
timbrat de un coif regal (deschis și văzut din față), este însoțit de
56
Ibidem, p. 162 respectiv p. 349, planșa LXXI, fig. 4. Fig. 14.
57
Imaginea (reprezentând „antetul armoriat, în timbru sec colorat, de pe meniul cinei oferite de
Suveranii români pe 1 decembrie 1918, pentru a sărbători unirea Transilvaniei cu Patria
Mamă”), provenind dintr-o colecție particulară, a fost reprodusă de heraldistul Dan
Cernovodeanu în op.cit., 2005, planșa XCVII, fig. 3; Tudor-Radu Tiron, loc.cit., p. 128. Fig. 16.
58
Vintilă Ivănceanu, Petre P. Sterescu, Petre Ionescu, C. Tâmpeanu, op.cit., p. 7-11.
Imaginea este reprodusă după Tudor-Radu Tiron, loc.cit., p. 144, fig. 6. Fig. 17.
59
Imagine preluată de pe https://lmar2012b.blogspot.com/2015/04/blazoane-pe-peretii-
castelului-peles.html. Fig. 20. Acest tip de stemă apare (în variantă colorată) și în interiorul
castelului Peleș, pe șemineul din biroul regelui Carol I. Fig. 21 (imagine preluată de pe
https://i.pinimg.com/originals/f0/1c/e8/f01ce861fdb9d5c6977e67ed95823b02.jpg), precum
și pe coperta volumului lui Léo Bachelin, Castel-Pelesch. Résidence dʼété du Roi Charles I
de Roumanie à Sinaia. Notice descriptive et historique, Paris, Firmin Didot, 1893. Fig. 18.
60
61
Tudor-Radu Tiron, loc.cit., p. 142, fig. 3. Fig. 19.
Anton Coşa 336
lambrechini tricolori, azur, aur și roșu, sprijinit de cei doi lei de aur afrontați
ținând, cel de la dextra o banieră cu flamura bicoloră, azur și aur, încărcată
cu acvila valahică și cel de la senestra, o banieră cu flamura tot bicoloră,
roșu și azur, încărcată cu capul de zimbru moldovenesc, totul adăpostit sub
un mare pavilion regal, cu diademă și cu purpura brodată în aur, cu acvile și
capete de zimbru, iar pavilionul timbrat de Coroana de Oțel”62.
Încheiem acest scurt periplu în istoria stemei României Mici aducând
în atenție o compoziție heraldică din anul 1914, formată din „acvila
provenită din cea reprezentată inițial pe flamura drapelelor militare ale
Principatelor Unite din 1863 care, mai târziu, din acvila romană a ajuns
acvila României”63. Acest însemn heraldic are „acvila cruciată, încoronată,
cu aripile deschise și coborâte, ținând cu gheara dextră o spadă în bandă și
cu cea senestră un sceptru în bară, este însoțită, la nivelul ghearelor, de o
eșarfă cu deviza NIHIL / SINE / DEO. Pe pieptul acvilei este scutul sfertuit
cu ecuson central din 1872”64. Sub scut atârnă crucea Ordinului „Coroana
României”65, decorație creată în anul 1881, la proclamarea regatului. Acest
tip de stemă a României, „cu scutul așezat pe pieptul unei acvile-suport”66,
apare în două variante (publicate pe coperțile „Buletinului Comisiunii
Monumentelor Istorice” din anii 1914, 1915 și 1916). În numerele din anul
191467, acvila este înfățișată „fără coadă”, în locul acesteia fiind vizibilă
crucea Ordinului „Coroana României”. În numerele din anii 191568
respectiv 191669 va fi folosită varianta acvilei cu coadă, fără crucea
62
Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 412 respectiv planșa XCVI, fig. 3. Imaginea stemei
în culori se găsește și la P. Vassiliu-Năsturel, Stema României (Jubileul de 25 de ani de
domnie a M.S. Regelui Carol I), București, Tipografia și Litografia E. Wiegand & C.C.
Săvoiu, 1891, planșa alăturată paginii de titlu. Fig. 23.
63
Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 412. Imaginea drapelului este reprodusă la Maria
Dogaru, Aspiraţia poporului român spre unitate şi independenţă oglindită în simbol. Album
heraldic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 114, fig. 124. Fig. 22.
64
Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 412-413 respectiv planșa XCV, fig. 1 și fig. 2.
65
Ibidem. A se vedea și Ion Safta, Rotaru Jipa, Tiberiu Velter, Floricel Marinescu,
Decoraţii româneşti de război. 1860-1947, București, Editura Universitaria, 1993, p. 54-55.
Anton Coșa, op.cit., 2018, p. 284. Obiectul fotografiat face parte din Colecția Medalistică a
Muzeului de Istorie din Bacău și are numărul de inventar 32926. Fig. 38.
66
Tudor-Radu Tiron, loc.cit., p. 125.
67
A se vedea „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, publicațiune trimestrială, anul
VII, fasc. 25 (ianuarie-martie), fasc. 26 (aprilie-iunie), fasc. 27 (iulie-septembrie), fasc. 28
(octombrie-decembrie), București, 1914. Fig. 25.
68
Ibidem, anul VIII, fasc. 29 (ianuarie-martie), fasc. 30 (aprilie-iunie), fasc. 31 (iulie-
septembrie), fasc. 32 (octombrie-decembrie), București, 1915. Fig. 24.
69
Ibidem, anul IX, fasc. 33 (ianuarie-martie), fasc. 34 (aprilie-iunie), București, 1916. Fig. 24.
Ordinului „Coroana României”. Apariția celor două compoziții heraldice

anticipează practic folosirea, în scurt timp, în stema de stat, a acvilei
României „ca un simbol heraldic al țării”70.
În patrimoniul Muzeului de Istorie din Bacău, stema României Mici se
găsește pe obiecte diverse: documente, monede, medalii, bancnote, brevete,
săbii, hărți, un disc, un pașaport, o litografie. Am ales câteva dintre aceste
obiecte muzeale pentru a le prezenta și în cadrul acestui material.
Primul document este o carte de judecată (din 28 aprilie 1872) privind
un proces civil între Vasile Stoean, „cultivator domiciliat în Milești”, județul
Bacău, pe de o parte și Macsinu Spoeală și fiul său Vasile Spoeală („ambii
cultivatori din aceiași Comună”), pe de altă parte, „pentru servitute”. Stema
României Mici (varianta adoptată în anul 1867) este vizibilă pe ștampila
aplicată documentului71.
Pe un înscris (din 26 septembrie 1876) privind o sumă de bani pe care
Ioan Th. Spoială o împrumută de la Vasile Stoian, ambii din „secția Milești,
comuna Parincea”, stema României Mici (varianta adoptată în anul 1872) o
vedem pe timbrul-sec aplicat documentului72.
Dintre brevete am ales doar două. Primul (cu nr. 720 din 1 ianuarie
1884, emis de Ministerul de Război) „face cunoscut D-lui Sublocotenent
Chiricuță Constantin din Regimentul 12 Dorobanți Tutova că prin Înaltul
decret No 10 de la 1 Ianuarie anul 1884 s-au înaintat la gradul de
Locotenent...”73. Pe antet74 și pe ștampilă75 se vede stema României Mici.
Ce de-al doilea brevet pe care l-am ales, emis tot de Ministerul de
Război, precizează faptul că, „prin înaltul decret nr. 1744 din 7 iulie 1918,
Majestatea Sa Regele a binevoit a conferi Locotenentului rez. Uncescu Cezar
din Reg. 14 Infanterie, «Crucea Comemorativă a războiului 1916-1918» cu
baretele: Ardeal, Carpați, București, Tg. Ocna”76. Antetul documentului77
reprezintă stema României Mici.
Stema României Mici se află și pe antetul78 unui paşaport emis în anul
70
71
Muzeul de Istorie din Bacău, Colecția Documente, act înregistrat la numărul de inventar 2431.
Fig. 26.
72
Ibidem, act înregistrat la numărul de inventar 2416. Fig. 27.
73
Ibidem, brevet înregistrat la numărul de inventar 992.
74
A se vedea fig. 28a.
75
A se vedea fig. 28b.
76
77
A se vedea fig. 30.
78
A se vedea fig. 29.
Anton Coşa 338
1903, în timpul regelui Carol I, de Ministerul Afacerilor Străine al României,

pentru „ca autoritățile civile și militare să lase liberă trecerea Dlui Nicolai I.
Lupu, român din comuna Stănișești, județul Tecuci, care se duce în
străinătate prin statele Europei (Rusia)”79.
O stemă colorată a României Mici (fără ornamentele exterioare) a fost
reprodusă și pe o litografie80 (creată cu prilejul aniversării a 50 de ani de la
Unirea din 1859, cu imaginea domnitorului Cuza și a Doamnei Elena) având
în partea inferioară scuturile acolate ale Munteniei și Moldovei, iar în partea
superioară, scutul cu stema țării (varianta din 1872)81, iar o variantă alb-negru
(doar scut sfertuit timbrat de coroana regală) împodobește Diploma „Patria
Recunoscătoare”82, acordată „în amintirea Eroului soldat Coman Ioan, căzut
în lupta de la Mănăstirea Cașin, în timpul războiului pentru întregirea
neamului românesc”83.
Am selectat și un număr de trei bancnote (10 bani – emisiune din
1917 , 2 lei – emisiune din 17 iulie 192085 și 5 lei – emisiune din 22
84
noiembrie 192886) pe care au fost inserate interesante steme ale României

Mici.
Dintre săbiile (aflate în patrimoniul Muzeului de Istorie din Bacău)
care poartă stema României Mici, am ales una singură, o sabie „de Toledo”,
având cifrul regelui Ferdinand I pe fața exterioară a lamei și stema României
Mici87 pe fața interioară a lamei, între ornamente vegetale. Adăugăm acestei
săbii și un disc88 din bronz cu stema regatului României.
Dintre medaliile cu stema României Mici, am ales trei, prima este
„Medalia comemorativă a Războiului de Independență”89, emisă în 1881
(pe revers, alegoria României victorioase sprijinind cu mâna stângă scutul
cu stema României), a doua este medalia „Distincțiune la purtare 1896/7”90
79
80
Ibidem, litografie înregistrată la numărul de inventar 399.
81
A se vedea fig. 31.
82
A se vedea fig. 32.
83
84
Muzeul de Istorie din Bacău, Colecția Medalistică, bancnotă având numărul de inventar
20304 (fig. 33a).
85
Ibidem, bancnotă având numărul de inventar 18481 (fig. 33b).
86
Ibidem, bancnotă având numărul de inventar 18483 (fig. 33c).
87
Muzeul de Istorie din Bacău, Colecția Istorie modernă și contemporană, sabie
înregistrată la numărul de inventar 36354. (fig. 35).
88
Ibidem, disc din bronz înregistrat la numărul de inventar 7538. (fig. 40).
89
Muzeul de Istorie din Bacău, Colecția Medalistică, medalie având numărul de inventar
17515 (fig. 36a și fig. 36b).
90
Ibidem, medalie având numărul de inventar 18121 (fig. 39).
(pe revers, în exergă, cuvintele „Luminează-te și vei fi”, iar în centru, scutul
cu stema României), a treia fiind Medalia jubiliară „Carol I”91, instituită
prin Decretul Regal nr. 5384 din 28 decembrie 1905 (stema României fiind
vizibilă pe revers).
Dintre monedele purtând stema României Mici am selecționat un
număr de 8 (10 bani – 186792, 5 bani – 186793, 2 lei – 187294, 2 lei – 187395,
1 leu – 187496, 5 lei – 188097, 1 leu – 188198, 2 lei – 188199).
În final, consemnăm o variantă colorată a Stemei României Mici, pe
antetul hărții României Mari, din anul 1919100.
91
Ibidem, medalie având numărul de inventar 17618 (fig. 37).
92
Ibidem, monedă având numărul de inventar 10603 (fig. 41).
93
94
Muzeul de Istorie din Bacău, Colecția Tezaur, monedă având numărul de inventar 10967
(fig. 43).
95
96
97
98
99
100
Muzeul de Istorie din Bacău, Colecția Documente, hartă înregistrată la numărul de
inventar 435. fig. 34.
Anton Coşa 340
Fig. 1a Fig. 1b
Fig. 1c Fig. 1d
Stema României
(proiecte din 1867)
Fig. 2a Fig. 2b
Stema României
(1867)
Fig. 3a Fig. 3b
Stema Principatelor Unite
(proiect din 1859-1860)
Anton Coşa 342
Fig. 4 – Moneda „Provincia Dacia” Fig. 5 – Stema României

(variantă din 1869)
Fig. 6 – Stema României Fig. 7 – Stema României

(proiect din 1866) (variantă din 1869)
Fig. 8 – Stema României (proiect propus de Ștefan D. Grecianu în 1866,

respins în 1867 și admis în 1871)
Fig. 9a Fig. 9b
Stema României
(1872)
Anton Coşa 344
Fig. 10a Fig. 10b

Stema României (1881)
Fig. 11 – Coroana de Oțel a României
Fig. 12 – Crucea „Trecerea Dunării”
Fig. 13 – Ordinul „Steaua României”

(Colecția Medalistică a Muzeului de Istorie din Bacău)
Anton Coşa 346
Fig. 14 Fig. 15
Stema României (variantă după 1872) Stema României (1896)
Fig. 16 – Stema României Fig. 17 – Colanul Ordinului „Carol I”

(antet armoriat din 1918)
Fig. 18 – Stema României pe coperta unei cărți din anul 1893
Fig. 19 – Stema României pe un act din anul 1891
Anton Coşa 348
Fig. 20
Stema României pe frontonul de la intrarea în castelul Peleș
Fig. 21 Stema României

pe șemineul din biroul regelui Carol I aflat în interiorul castelului Peleș
Fig. 22 – Drapelul oștirii Principatelor Unite (1863)
Fig. 23 – Stema României (variantă 1891)
Anton Coşa 350
Fig. 26 Fig. 27
Stema României Mici pe două acte din 1872 și 1876
(Colecția Documente a Muzeului de Istorie din Bacău)
Fig. 28a Fig28b

Stema României Mici pe un brevet din anul 1884
Anton Coşa 352
Fig. 29 Fig. 30
Stema României Mici pe un pașaport din 1903 și un brevet din 1918
Fig. 31 Fig. 32
Stema României Mici Stema României Mici
pe o litografie din 1909 pe Diploma „Patria Recunoscătoare”
Fig. 33a Fig. 33b
Fig. 33c
Stema României Mici pe bancnote
Anton Coşa 354
Fig. 34 – Stema României Mici

pe antetul hărții României Mari din anul 1919
Fig. 35
Stema României Mici pe o sabie
(Colecția Istorie modernă și contemporană a Muzeului de Istorie din Bacău)
Fig. 36a Fig. 36b

„Medalia comemorativă a Războiului de Independență”
Fig. 37 Fig. 38
Medalia jubiliară „Carol I” Ordinul „Coroana României”
Anton Coşa 356
Fig. 39 – Stema României Mici pe medalia „Distincțiune la purtare”

Fig. 40 – Disc din bronz cu stema României Mici

(Colecția Istorie modernă și contemporană a Muzeului de Istorie din Bacău)
Fig. 41
Fig. 42
Stema României Mici pe monede
Anton Coşa 358
Fig. 43
Fig. 44
(Colecția Tezaur a Muzeului de Istorie din Bacău)
Fig. 45
Fig. 46
Anton Coşa 360
Fig. 47
Fig. 48
CONTRIBUŢII LA ISTORIA INDUSTRIEI DE HÂRTIE DIN MOLDOVA.
UN JETON AL FABRICII „GUSTAV EICHLER” DIN PIATRA NEAMŢ
Dorel Bălăiţă
Beitrag zur Geschichte der Papierindustrie in der Moldau.

Eine Wertmarke der Papierfabrik „Gustav Eichler” in Piatra Neamţ
Zusammenfassung
Die hier vorgestellte Wertmarke ist unveröffentlicht und befindet sich in

der Sammlung des Autors. Ausgegeben für die Kantine, der im Jahre 1908
gegründeten Papier- und Kartonfabrik Gustav Eichler in Piatra Neamţ. Der
Betrieb figurierte unter diesem Namen bis 1921 als er von der Marmarosch Blank
Bank aufgekauft und in „Fabrik für Papier und Karton” umbenannt wurde. Nach
1948 bekannt unter dem Namen „Kommune von Paris” Piatra Neamţ und nach
1990 „SC Petrocart SA Piatra Neamţ”.
Schlüsselwörter: Piatra Neamţ, papier, karton, Gustav Eichler, Gheorghe Asachi,

kantine, wertmarke
Cuvinte cheie: Piatra Neamţ, hârtie, mucava, Gustav Eichler, Gheorghe Asachi,
cantină, jeton
Jetonul pe care vi-l supunem atenţiei este unul inedit nefiind cuprins
în catalogul Schäffer1. Acesta se află în colecţia autorului şi a fost
achiziţionat dintr-o colecţie particulară din Piatra Neamţ.
Jetonul are formă rotundă, este din alamă şi are diametrul de 24,7 mm.
În partea superioară lipseşte o porţiune din piesă. Pe avers în interiorul unui
cerc perlat exterior se află o inscripţie circulară începând din stânga jos:
CANTINA FABRICEI GUSTAV EICHLER, urmată de o stea cu cinci
raze. În câmp, central: PIATRA N., cu câte un motiv vegetal deasupra şi
dedesubt. Pe revers este trecută central, în interiorul unui cerc perlat
exterior, valoarea nominală a jetonului: „50”. Aceste pseudomonede, puse
în circulaţie locală de către cantina fabricii de hârtie şi mucava „Gustav
Eichler” din Piatra Neamţ la începutul secolului XX, erau primite de
muncitori (de multe ori în avans) în contul unei părţi din salariu şi puteau fi
utilizate doar la cantina fabricii pentru plata alimentelor sau altor produse
1 Erwin Schäffer, România, jetoane, semne valorice şi mărci, Guttenbrun, f.e., 2012.
362 Dorel Bălăiţă
necesare angajaţilor. În perioada începutului de secol XX cantinele erau mai

degrabă un fel de băcănii, sau prăvălii de unde angajaţii unei firme se puteau
aproviziona cu cele necesare traiului, uneori la preţuri mai mici decât la alte
magazine similare.
Prima fabrică de hârtie din Moldova a fost ridicată de cărturarul
Gheorghe Asachi în 1841, pe locul numit „Cetăţuia”, pe moşia Petrodava2
din localitatea Văleni3, astăzi cartier al oraşului Piatra Neamţ. Cu mult
înainte de 1840, Gheorghe Asachi s-a gândit la construcţia unei fabrici de
hârtie purtând o corespondenţă intensă cu firme din străinatate potenţiale
furnizoare ale utilajelor necesare unei astfel de intreprinderi, dar şi ai
specialiştilor necesari exploatării. Fabrica4, dotată cu trei maşini cilindrice,
una de tăiat petice, două prese de apă şi trei de uscat, aduse din Viena şi
Praga, a fost pusă în funcţiune la 8 noiembrie 1841, dată la care se produce
prima coală de hârtie velină din Moldova5 fabricată din cârpe.
Fig. 1. Jeton „Cantina Fabricei Gustav Eichler”
Unul din motivele pentru care marele cărturar şi-a dorit să pună pe
picioare această afacere se leagă de necesitatea tipăririi manualelor şcolare.
Aceasta pentru că, la data respectivă, instruirea elevilor se făcea după
2
Enciclopedia României, vol. III, Economia naţională, cadre şi producţie, Bucureşti, 1938, p. 941.
3
http://ziarulceahlaul.ro/o-istorie-zbuciumata-marirea-si-decaderea-fabricii-de-hartie-de-la-valeni/
(7.07.2017).
4
Întreprinderea lui Asachi este considerată o fabrică şi nu o moară de hârtie deoarece o
parte din munca manuală fusese înlocuită de maşini.
5
Ionel Marin, Scurt istoric al dezvoltării economice a judeţului Neamţ între anii 1840-1944, în
„MemAntiq”, IX-XI (1977-1979), 1985, p. 352.
Un jeton al fabricii “Gustav Eichler” din Piatra Neamţ 363
manualele bisericeşti sau după cele destinate claselor primare, unele dintre
acestea fiind aduse din Ardeal. Planul construcţiilor şi al instalaţiilor
tehnologice fusese întocmit de Carol Mihalic de Hodocsin, primul director
al Şcolii de arte şi meserii din Iaşi6. Pentru a scăpa de concurenţa străină,
Asachi cere domnitorului, Mihail Sturdza, la 1 mai 1841, ca, prin „hrisov
domnesc”, toate instituţiile administrative şi judecătoreşti să fie obligate să
folosească numai „hârtie moldovancă”7. Cererea i s-a aprobat, cu condiţia
„ca nici preţul să fie mai presus decât acel cu care se cumpără hârtia adusă
de peste hotar, nici calitatea mai gios decât aceia”. Asachi trebuia să aplice
pe hârtie, în filigran, „anul fabricaţiei şi stema Moldovei”8. Fabrica
producea „hârtie ordinară de împachetat şi hârtie de scris vânătă cu iniţialele
lui Asachi: G.A. în filigran”9. În 1854 fabrica este închiriată de Asachi lui
N. Vicol, care avea ca asociat pe nepotul sau Iohann Peceak. „La 1858,
Peceak rămâne singur proprietar în asociaţie cu Altân. De la aceştia fabrica
trece sub conducerea lui Diefer şi Mayer, apoi sub a lui Hubert, a lui
Svecenski şi în fine a lui Carol Juster”10. În 1856 privilegiul acordat fabricii
a fost suspendat de către guvern. Toate intervenţiile lui Asachi, considerat
fondatorul industriei naţionale de hârtie11, nu au putut salva fabrica12, iar
peste puţin timp, din cauza concurenţei exercitate de capitalul străin, fabrica
va intra în faliment în 186713.
Adoptarea la începutul secolului XX, de către guvernul României, a
legilor de încurajare a industriei autohtone a dus la un înfiinţarea mai multor
societăţi, în general din industria forestieră, făcând din bazinul Văii Bistriţei
unul dintre cele mai dezvoltate din ţară.
6
Dumitru Rusu, Contribuţii la istoricul primei fabrici de hârtie de la Piatra Neamţ, în
„MemAntiq”, III, 1971, p. 523.
7
Gheorghe Ungureanu, Fabrica de hartie a lui Gheorghe Asachi de la Petrodava, în
„Anuarul Liceului Petru Rareş Piatra Neamţ”, anul 1933-1934, p. 83.
8
http://ziarulceahlaul.ro/o-istorie-zbuciumata-marirea-si-decaderea-fabricii-de-hartie-de-la-valeni
9
Enciclopedia României, vol. III, p. 941.
10
Ibidem.
11
Dumitru Rusu, op.cit., p. 521.
12
Ultimul an în care fabrica va mai funcţiona este anul 1863 (http://ziarulceahlaul.ro/o-istorie-
zbuciumata-marirea-si-decaderea-fabricii-de-hartie-de-la-valeni/).
13
Ultimul dintre arendaşi, Hubert, a încercat să producă hârtie din in, pentru care extinsese
cultura inului pe moşie. În perioada 1867-1873, Alecu Asachi, fiul cărturarului, îşi face un
plan pentru repunerea în funcţie a fabricii, dar concurenţa era mare, maşinile
neperfecţionate şi încercările lui eşuează, fapt ce-l determină să vândă moşia, cu tot cu
fabrică, lui Carp Svercevschi. (http://ziarulceahlaul.ro/o-istorie-zbuciumata-marirea-si-
decaderea-fabricii-de-hartie-de-la-valeni/).
În judeţul Neamţ, cu o suprafaţă de cca 300.000 ha de pădure,

populată în principal cu brad şi molid, cea mai dezvoltată ramură
industrială, în care s-a plasat un capital important, a fost industria lemnului,
celulozei şi hârtiei14. Societatea „Gustav Eichler”, care avea în portofoliu
mai multe firme de exploatare şi prelucrare a lemnului15, deţinea în Piatra
Neamţ o fabrică de cherestea16. Gustav Eichler era un comerciant originar
din oraşul german Gera-Reuss17, care a ajuns în România în 1886, fiind
interesat de extragerea şi industrializarea lemnului de rezonanţă din zona
Moldovei18.
Societatea „Gustav Eichler” îi avea ca acţionari pe „Gustav Eichler,
Arthur Schlessiger şi Brunno Schlessger, toţi trei cu domiciliul în Gera-Raiss,
din imperiul Germaniei”19. „Obiectul societăţii este: întreprinderi de comerţ
şi industrie, pentru exploatarea de păduri, a lemnului în general şi derivatele
sale, fabricare de mucava şi hârtie” iar „Capitalul social este de lei
1.952.925, bani 44, vărsat de fiecare în trei părţi egale”20.
Pentru a valorifica deşeurile lemnoase de la fabrica sa de cherestea,
societatea înfiinţează la Piatra Neamţ, pe strada Colonel Rosnoveanu, în
august 190821, o fabrică de mucava şi hârtie de împachetat. Aceasta a
14
Gheorghe Tănase, Gheorghe Tepeş, Contribuţii la istoria judeţului Neamţ (1878-1914),
în „MemAntiq”, III, 1971, p. 319.
15
Potrivit săptămânalului „România Economica”, VII, nr.45/13(26) noiembrie 1905, p. 12-13,
Societatea „Gustav Eichler” deţinea, pe lângă fabrica de cherestea de la Piatra Neamţ
(pentru care i s-a acordat începând cu 8.12.1900 avantajele legii industriale), o fabrică de cherestea
şi scânduri de rezonanţă la Bicaz şi o fabrică de lemne de construcţii la Mălini-Suceava. Aceasta
mai avea în patrimoniu şi o fabrică de mobilă la Găineşti, Suceava (C.G. Rommenhoeller, La
Grande-Roumanie.Sa structure économique sociale, financière, politigue et
particuliérement ses richesses, La Haye, Martinus Nijhoff, 1926, p. 92) şi Societatea
anonimă Fabrifag din Fălticeni, (Ibidem, p. 268).
16
Enciclopedia României, vol. III., p. 941.
17
„Monitorul Oficial al României”, nr. 197, 1 decembrie 1909, p. 7787.
18
H. Brauner, Comerţul şi industria lemnului din România, Sibiu, Ed. Krafft&Drotleff
S.A., 1929, p. 111.
19
„Monitorul Oficial al României”, nr. 136, 18 septembrie 1909. p. 5546.
20
Ibidem.
21
În privinţa datei de înfiinţare a Fabricii de hârtie şi mucava „Gustav Eichler” părerile sunt
împărţite. Există surse care susţin că fabrica s-a înfiinţat în 1908. În fişa fondului de arhivă
„NT-F-00029 Fabrica de Hârtie şi Mucava Piatra Neamţ, 1923-1968”, (vezi http://cautare-
is.arhivelenationale.ro/cautare-is/detail.aspx?ID=54630) existentă la Arhivele Naţionale,
Centrul Regional Iaşi, este precizată această dată, vehiculată şi de alţi autori. În
Enciclopedia României, vol. III, 1938, p. 943, este trecut ca an de înfiinţare 1909, dată
preluată şi de Volker Wollmann în volumul II din Patrimoniul preindustrial şi industrial în
România, Sibiu, Ed. Honterus, 2011, p.144. În octombrie 1908 sunt acordate avantajele
funcţionat cu întreruperi între anii 1908-1912 şi 1916-1920, iar începând din

1920 avea să funcţioneze fără întrerupere. Încă de la înfiinţare fabrica de
hârtie şi mucava a beneficiat de avantajele legii industriale primind „scutire
de orice impozite directe către stat, judeţ şi comună; scutire de vămi pentru
maşini, părţi şi accesorii; scutire de vamă pentru maşini necesare la prima
instalare”22.
„În aprilie 1912, fabrica e distrusă într-un incendiu, însă este reconstruită
imediat şi în 1913 funcţionează iarăşi”23. În 1913, firma îşi schimbă denumirea
în „Societatea anonimă română pentru industria hârtiei şi a lemnului, fostă
Gustav Eichler” cu un capital social de 5 milioane lei24. La această dată
proprietarii firmei „Gustav Eichler” erau: Bruno Schlessiger, comerciant,
domiciliat în Gera (Germania), Margareta Fledwig Dr. Rolle, rentieră,
domiciliată în Gera, şi Artur Schlessiger, comerciant, domiciliat în Gera25.
Firma „Gustav Eichler” aducea un bogat aport social la noua societate:
„a) Fabricile de cherestea şi de hârtie ale firmei noastre, situate în oraşul
Piatra-Neamţu, strada Colonel Rosnovanu, cu tot terenul înconjurător, cu
toate clădirile, instalaţiunile, maşinile, uneltele şi accesoriile lor, conform
alăturatului inventar, libere de orice sarcine; b) Instalaţiunile firmei noastre,
atât mobile cât şi imobile, pentru exploatarea lemnului, aflate la Bicaz,
Hangu, Râmnicu-Sărat, Tulgyesi, Fărcaşa, Szugo, Gyorgyszent Micloş, cu
toate clădirile, uneltele, maşinile şi accesoriile lor, precum şi liniile ferate,
liniile Decauville, liniile ferate aeriane, vagonetele, locomobilele etc. şi verice
alte instalaţiuni aflate la fabricele şi gaterele noastre, precum şi la pădurile din
ţară şi Ungaria, ce avem în exploatare, conform alăturatului inventar.
Instalaţiunile, imobilele din aceste localităţi, le aducem ca aport social în limitele
drepturilor pe cari le avem şi noi, conform contractelor existente; c) Toate
materialele prime, marfa semifabricată sau marfa gata, lemnul de resonantă,
lemnul în picioare şi orice alte materiale sau mărfuri aflate la fabricile noastre
din Piatra-Neamţu, la Bicaz, Hangu, Râmnicu-Sărat, Tulgyesi, Fărcaşa,
Szugo, Gyorgyszent Micloş, aflate cum se specifică în alăturatul inventar;
legii industriale „fabricii de mucava şi hârtie de împachetat ce d. Gustav Eichler va înfiinţa

la Piatra Neamţu” (cf. „Monitorul Oficial al României”, nr. 156, 10 octombrie 1908, p.
6638). Firma, legal, s-a înfiinţat în 1908, iar construcţia, importul de utilaje specifice şi
punerea în funcţiune a fabricii s-a realizat în 1909, de aici apărând cele două date diferite.
22
„Monitorul Oficial al României”, nr. 156, 10 octombrie 1908, p. 6638.
23
24
„Monitorul Oficial al României”, nr. 098, 2 august 1913, p. 4067-4070.
25
Ibidem, p. 4067.
Fig. 2. Fabrica de hârtie şi mucava „Gustav Eichler”26, cca 1915
Fig.3. Fabrica de hârtie şi mucava Piatra Neamţ, cca 192727

26
Fotografia (21x29cm) se află în patrimoniul MNIR, şi a fost preluată de pe:
http://imagoromaniae.ro/imagini/piatra-neamţ-fabrica-de-hârtie-şi-mucava-ro.html (6.07.2017).
27
http://www.ziarpiatraneamt.ro/prima-fabrica-de-hartie-la-piatra-neamt (10.07.2017).
d) Toate contractele de cumpărare de păduri şi de lemne, încheiate cu Statul

românesc, cu comunităţile din Ungaria sau cu particularii din ţară sau
străinatate, contractele pentru vânzare de materiale, contractele în
participaţiune, precum şi verice alte contracte cu antreprenori, furnisori şi
cumpărători, concesiunile de căi ferate, creanţele, numerariul aflat în casă,
poliţe, efecte publice, avantagiile legii pentru Încurajarea industriei naţionale, în
fine toată afacerea firmei Gustav Eichler, din România şi Ungaria, cu toate
drepturile dobândite pentru această intreprindere, cu tot activul ei care este pe
ziua de 1 Ianuarie 1913 de lei 8.383.899, bani 40, şi cu tot pasivul ei, care
însumează pe aceiaşi zi lei 3.383.899, bani 40, astfel cum rezultă din aici
anexatul inventar, semnat de noi, care face parte integrantă din acest act şi cum
rezultă şi din registrele firmei Gustav Eichler, încheiate pe ziua de 1 Ianuarie
1913, cu singura rezervă prevăzută mai jos. Subsemnaţii, Bruno Schlessiger,
Artur Schlessiger şi Margareta Hedwig Dr. Rolle, în calitate de proprietari ai
firmei Gustav Eichler, nu aducem ca aport social în noua societate, singure
contractele ce firma Gustav Eichler le are încheiate cu administraţia domeniilor
Coroanei, referitoare la exploatarea pădurilor Suha şi Găineşti, domeniul Mălini
şi la arendarea moşiei Mălini, precum şi la contractele de cumpărare de lemn
brut, referitoare la pădurile Săbaşa, Borca, Fărcaşa şi Bicaz, cu actele
autentificate de tribunalul Ilfov, secţia de notariat, la No. 4.320/910, 4.321/910,
4.322 din 1910, 4.323/910, 1.139/911 şi 17.249 din 1911. Numai aceste
contracte rămân în patrimoniul firmei Gustav Eichler, cu toate obligaţiunile şi
cu toate drepturile prevăzute într’însele, iar firma Gustav Eichler va continua sä
existe numai la Fălticeni. Întreaga afacere a firmei Gustav Eichler, fără a mai
rezerva absolut nimic pe seama noastră, cu excepţiunea contractelor cu
domeniul Coroanei, astfel cum se specifică mai sus, subsemnaţii proprietari ai
acestei firme o aducem ca aport social pe ziua de 1 ianuarie 1913 st.n. şi toate
operaţiunile făcute cu începere de la această dată sunt făcute pe contul
societăţei. Valoarea acestui aport social este de lei 5.000.000”28.
Conform articolului 2 din statutul noii societăţi scopul acesteia era
„industria şi comerţul lemnului şi a hârtiei, precum exploatarea veri cărei
alte intreprinderi comerciale sau industriale, care ar fi necesară pentru
realizarea scopului arătat mai sus sau care ar fi în legătură cu dânsul”29.
La 2 iulie 1921 fabrica de hârtie fost cumpărată de Banca Marmorosch
Blank şi pusă în funcţiune sub numele de „Fabrica de hârtie şi mucava
Piatra-Neamţ”. De la 1 octombrie 1924, a trecut în patrimoniul Societăţii
Anonime Piatra-Neamţ30.
28
„Monitorul Oficial al României”, nr. 098, 2 august 1913, p. 4067-4068.
29
Ibidem, p. 4068.
30
Enciclopedia României, vol. III, Economia naţională, cadre şi producţie, Bucureşti,
1938, p. 943.
Fig.4. Interior din fabrica de Mucava31 1927
Fabrica producea următoarele sortimente: hârtie de scris pentru cărţi

şcolare şi ediţii pentru tipar plan şi rotativ, hârtie colorată, albă şi brună,
hârtie de împachetat, carton alb, brun, gri şi colorat, simplex, duplex şi
triplex32.
Prin înfiinţarea fabricii de hârtie şi mucava din Piatra Neamţ, s-au pus
practic bazele prelucrării superioare a lemnului din pădurile nemţene.
Fabrica Eichler a fost prima mare unitate de prelucrare superioară a
lemnului din actualul judeţ Neamţ, înzestrată cu o tehnologie înaintată şi o
productivitate a muncii ridicată33. Amplasarea fabricii a ţinut cont şi de
accesul facil la materia primă. După punerea în funcţiune a fabricii, în
comuna Tarcău s-a înfiinţat o societate de mari dimensiuni specializată în
31
http:// clasate.cimec.ro/Poya.asp?tit=Fotografie—Fabrica de mucava&k=897C09FF813A4E2E
BAA8A81C2163FB95
32
http://cautare-is.arhivelenationale.ro/cautare-is/detail.aspx?ID=54630
33
Ionel Marin, op.cit., p. 353.
exploatarea lemnului şi care a devenit principalul furnizor al fabricii

Eichler34.
La începutul crizei economice din perioada interbelică, fabrica de
hârtie şi mucava, puternic mecanizată pentru acea vreme, deţinea 25% din
totalul puterii instalate din toate intreprinderile existente în judeţul Neamţ35
(inclusiv atelierele meşteşugăreşti). În aceeaşi perioadă în fabrica de hârtie
lucrau 400 de salariaţi, din care un sfert erau calificaţi36.
Fig. 5.Uzina electrica a fabricii de mucava, 193037
În 1929, în România erau în funcţiune 18 maşini de hârtie şi două de

mucava care produceau într-un an în total 59.250 tone hârtie şi 3.600 tone
mucava38. La fabrica din Piatra Neamţ, unde exista o maşină de hârtie şi una
de mucava se fabricau într-un an 4.500 tone de hârtie şi 3.000 tone de
34
Ibidem.
35
Ibidem, p. 355.
36
Ibidem, p. 356.
37
http://imagoromaniae.ro/imagini/piatra-neamţ-fabrica-de-hârtie-şi-mucava-ro-2.html
38
H. Brauner, op.cit., p. 178.
mucava39.
În 1937 numărul lucrătorilor specializaţi şi salahorilor angajaţi la
fabrica nemţeană era de cca. 300. Statisticile arată că în 1936 producţia
înregistrată a fost de 7.201.210 kg, reprezentând o valoare de circa
124.000.000 lei, iar în anul 1937 de 8.508.000 kg, în valoare de 139.796.000
lei40. Întreaga producţie era destinată consumului intern. În 1928 salariul
zilnic al unui muncitor de la Fabrica de Hârtie şi Mucava din Piatra Neamţ
era de 40 până la 60 lei, muncitoarele primeau între 24 şi 30 lei41, în
condiţiile în care o pâine costa 12 lei, kilogramul de carne 40 lei şi 100
kilograme de lemne 150 lei42.
Pentru a-şi apăra şi negocia drepturile, la 21 noiembrie 1921
muncitorii din fabrica de hârtie şi mucava, adunaţi în Casa Poporului din
Piatra Neamţ, înfiinţează Sindicatul Profesional al lucrătorilor din fabrica de
hârtie şi mucava43.
După anul 1948, fabrica a fost cunoscută sub numele Fabrica de hârtie şi
cartoane „Comuna din Paris” Piatra Neamţ, iar după anul 1990, SC Petrocart SA
Piatra Neamţ.
Jetoanele fabricii „Gustav Eichler” au fost puse în circulaţie după
1908, data înfiinţării societăţii şi au putut circula până în 1921, când fabrica
îşi schimbă proprietarul şi denumirea, aşa cum am arătat mai sus. În privinţa
valorii nominale, ţinând cont de puterea de cumpărare a monedei naţionale
din acea perioadă, considerăm că este vorba de bani şi nu de lei.
Până în prezent acesta este singurul jeton cunoscut de la cantina
fabricii Eichler din Piatra Neamţ44, dar nu excludem apariţia şi a altor
jetoane cu valori nominale diferite.
39
Ibidem,
40
http://cautare-is.arhivelenationale.ro/cautare-is/detail.aspx?ID=54630 (7.07.2017).
41
Ionel Marin, Condiţiile de viaţă şi muncă ale maselor muncitoare din judeţul Neamţ între
anii 1900-1940, în „MemAntiq”, XV-XVII (1983-1985), 1987, p. 179.
42
Ibidem.
43
Adolf Minuţ, Contribuţii privind istoria mişcării muncitoreşti din judeţul Neamţ în
perioada 1918-1938, în „MemAntiq”, IX-XI (1977-1979), 1985, p. 394.
44
Mai este cunoscut şi catalogat un jeton de la cantina fabricii de cherestea din Găineşti,
Suceava, aparţinând tot lui Gustav Eichler. (E. Schaffer, op.cit., p. 154, GAN-1).
Fig. 6. Fabrica de hârtie şi carton Piatra Neamţ-1938. Defibratorul şi motorul Diesel45
Fig.7. Cantina Apopşa Chihaia din Pădurea Bistra

aparţinând de Exploatarea “Gustav Eichler” din Bicaz46
45
46
http://www.eusuntdaniela.ro/prin-codrii-ceahlaului/
Fig. 8. Reclamă apărută în 190947
47
Iacob M. Langhaus- Anuarul lumii comerciale şi industriale. Portrete şi biografii 1909-
1910, Noua Tipografie Trajan, Bucureşti, 1909.
O VIAȚĂ ÎNCHINATĂ ȘCOLII ȘI BISERICII.
PROFESORUL PETRE GÂRBOVICEANU (1862-1934)
Aurel Florin Ţuscanu
A life dedicated to School and Church.

School Teacher Petre Gârboviceanu
Abstract
Teacher Petre Gârboviceanu is one of the

prominent figures who have carried out a rich activity
in organizing the Romanian educational process and
making it progress. His activity is similar to that of
Spiru Haret and both of them can be regarded as
founders and organizers of the modern Romanian
education.
Petre was born on June 27th, 1862, in a priest’s
family. He studied Theology in RâmnicuVâlcea and
Bucharest, then received a scholarship to Germany,
obtaining a PhD in Philosophy. Returning to his home
country, he received a job as a teacher at the Normal
School in Bucharest, where he later took the role of
principal. In the same period, he became the
headmaster of the Central Seminary in Bucharest.
He was elected deputy of Mehedinţi and took the opportunity to support the
universal vote. He also believed in the idea of giving peasants land of their own.
Together with SpiruHaret, he founded the popular „Albina” magazine, which
would circulate through villages, in order to promote education, Christian morals,
and culture without any political influences.
Petre established the Association of Teaching Staff Members, became a
member of the Press Society, a member of the Education Law Committee, a
member of the Curriculum Committee etc.
On January 30th, 1929, after more than forty years of activity,school teacher
Gârboviceanu retired. With this occasion, Patriarch Miron Cristea gave praise for
his fruitful work, saying among other things „you were not only a school teacher,
but of a whole nation”.
On December 31st, 1934, the bold Petre Gârboviceanu, who dedicated his
entire life to the progress of Romanian culture, passed away, leaving behind his
legacy and a great example for future generations.
374 Aurel Florin Ţuscanu
Keywords: Petre Gârboviceanu, Normal School Bucharest, Central Seminary,

Church, „Albina” magazine.
Cuvinte cheie: Petre Gârboviceanu, Şcoala Normală Bucureşti, Seminarul
Central, biserică, revista „Albina”
Între oamenii de seamă care au desfaşurat o bogată activitate pentru

organizarea şi dezvoltarea învăţământului nostru modern, înainte şi după
primul război mondial, se remarcă cu deosebire profesorul Petre
Gârboviceanu.
În ziua de 30 ianuarie 1929, cu ocazia pensionării sale de la catedră, la
hramul Seminarului Central din Bucureşti, în prezența patriarhului Miron
Cristea, ministrul I.G. Duca, i-a adresat o scrisoare de mulţumire şi felicitare
din care spicuim: „Rareori un omagiu a fost mai meritat decât acela pe care
colegii şi prietenii vor să-l aducă lui Petre Gârboviceanu cu prilejul
împlinirii a patruzeci şi unu de ani de profesorat, fiindcă rareori, un om a
consacrat cu mai multă pricepere, cu mai multă stăruinţă şi cu mai multă
modestie, o viaţă întreagă, propăşirii învăţământului.
La şcoala normală a «Societăţii pentru învăţătura poporului român»,
Petre Gârboviceanu a îndrumat pe calea muncii şi a datoriei nenumărate
generaţii de învăţători, care, la rândul lor, au dus cuvântul luminii şi al
cinstei în satele noastre. La Seminarul Central, Petre Gârboviceanu a avut
o înrâurire covârşitoare în pregătirea sufletească a preoţilor noştri şi a
ştiut, astfel, să facă dintr-înşii, alături şi împreună cu învăţătorii, apostolii
vremurilor de prefaceri în care se încheagă democraţia rurală astăzi. La
Casa Bisericii, la Ministerul Instrucţiunii şi în Parlament, Gârboviceanu a
completat şi a lărgit cadrul serviciilor pe care, prin profesorat, le-a adus
de-a lungul anilor – Şcolii şi Bisericii. Cu conştiinţa împăcată şi o legitimă
mândrie, el poate privi la roadele străduinţelor sale şi modestia sa trebuie
să admită nevoia, pe care toţi cei care l-au apreciat o resimt, de a se folosi
de date jubiliare, spre a-i reaminti opera şi a-i recunoaşte meritele”1.
Cu aceeaşi ocazie, mitropolitul Moldovei, Pimen Georgescu, i-a
adresat următoarea scrisoare: „Iubite amice, În rândul prietenilor, cari
îndemnaţi de dragostea ce au pentru tine, s-au hotarât să te sărbătorească,
1
Omagiu lui Petre Gârboviceanu, Bucureşti, 1929, Tipografia Ion C. Văcărescu, p. 11.
Omagierea profesorului Petre Gârboviceanu a avut loc la Seminarul Central din București,
în ziua de 30 ianuarie 1929, atunci când se prăznuiau și Sf. Trei Ierarhi, patronii spirituali ai
acestei școli teologice. După oficierea serviciului religios, într-un cadru solemn, s-a
continuat ceremonia în sala de festivități, unde a avut loc o serbare omagială prezidată de
Patriarhul Miron Cristea.
O viaţă închinată şcolii şi bisericii. Profesorul Petre Gârboviceanu 375
când tu părăseşti catedra de la Seminarul Central, unde ai muncit cu mult

spor, peste patruzeci de ani, Te rog să mă socoteşti şi pe mine. Sufletul tău
bun îţi aduce aminte de vremurile, când împreună cu neuitaţii noştri
prieteni: Mihalache Popescu, Iancu Cornoiu, Ion Neniţescu şi alţii, toţi
tineri, pe atunci întorşi de curând în ţară, sub povaţa foştilor noştri dascăli:
Barbu Constantinescu, Silvestru Bălănescu, Ghenadie Enăceanu, ne
gândeam şi puneam la cale munca ce eram datori, fiecare din noi, să
depunem în interesul culturii noastre naţionale, mai ales prin Biserică, în
folosul poporului de la ţară. Căci de acolo toţi am plecat şi ne uneşte şi
acum, ca şi atunci, cea mai caldă şi cea mai puternică legătură; căci acolo
e tăria neamului nostru şi va fi pentru veşnicie (…). În adevăr, e o mare
filosofie pentru un om, să ştie a munci şi a trăi aşa, ca la retragerea sa, să
fie regretat, iar după moartea sa să fie neuitat.
Tu ai ştiut să munceşti şi să trăieşti în aşa fel, că vei fi iubit de cei ce
te-au cunoscut şi te-au priceput. Eu voi ruga pe Dumnezeu să trăieşti
sănătos încă mulţi ani şi să-ţi slujeşti ţara şi Biserica mai departe, căci le-ai
iubit într-adevăr, ca un bun român şi bun creştin”2.
Repere biografice.
Petre Gârboviceanu s-a născut la 27 iunie 1862, în comuna Gârbovăţul
de Jos, judeţul Mehedinţi, ca fiu de preot. Copilăria şi-a petrecut-o pe
frumoasele meleaguri ale satului natal de pe malul Coşuştei, pe care nu le-a
uitat niciodată şi a purtat cu cinste numele satului său pretutindeni.
Clasele primare le urmează la Turnu Severin, apoi se înscrie la
Seminarul teologic din Râmnicu Vâlcea, unde urmează cursul inferior timp
de patru ani (1876-1880), absolvindu-l cu calificativul : „eminent la studii şi
purtare”. Cursul superior îl urmează la Seminarul Central din Bucureşti, pe
care îl absolvă cu acelaşi calificativ. A fost apreciat de profesorii săi, între
care Barbu Constantinescu şi episcopul Gherasim Safirim, care îl ajută să
plece la studii în Germania, la Lipsca, în decembrie 1883.
Neavând posibilităţi financiare de a termina studiile în străinătate, în
anul 1886, ministrul Spiru Haret îi acordă o bursă lunară de 120 de lei, până
la absolvire. Muncind cu râvnă zi şi noapte, revine în ţară în anul 1887, cu
titlul de doctor în filosofie şi licenţiat în teologie. În acelaşi an este numit
profesor la Seminarul Central din Bucureşti şi profesor de limba română, la
Şcoala Normală a „Societăţii pentru învăţătura poporului român”, unde
2
Ibidem, p. 6. Tot cu acel prilej au ținut discursuri omagiale miniștrii C. Anghelescu, I.G.
Duca, Trancu-Iași, R. Franasovici, Alexandrina Cantacuzino, apoi directorul Seminarului
Central – P. Partenie, profesori universitari, prieteni ai săi, elevi, asistența fiind numeroasă.
ulterior va deveni director (1889). Din clipa în care Petre Gârboviceanu a

intrat în slujba şcolii, ca profesor şi director, întreaga sa viaţă o dedică
muncii pentru ridicarea învăţământului pe o treaptă superioară. Astfel, el
este considerat ctitorul Şcoalii Normale a „Societăţii pentru învăţătura
poporului român”, care funcţiona în câteva căsuţe mici, necorespunzătoare,
dar cu ajutorul material al ministrului Spiru Haret, construieşte un nou local
de şcoală, care în prezent deserveşte Facultatea de Teologie „Justinian
Patriarhul” din Bucureşti.
Se preocupă de înzestrarea acestei şcoli cu toate noutăţile tehnicii
timpului său, organizează aici un muzeu de ştiinţe naturale şi lucrări
practice, înfiinţează laboratoare de fizică şi chimie, ba chiar un
cinematograf şcolar şi o bogată bibliotecă. Devenind neîncăpătoare în timp,
directorul şcolii va construi, în curtea interioară, o clădire specială pentru
bibliotecă, înzestrându-o cu mobilier deosebit, executat la comandă, apoi
donează întreaga sa bibliotecă personală de 5.000 volume. Pe frontispiciul
bibliotecii stă până astăzi scris: „Biblioteca Petre Gârboviceanu”, aşa cum
s-a hotărât în actul de ctitorie3.
Pe atunci, direcţia de studii a şcolii era separată de conducerea
internatului elevilor. Tânărul director Petre Gârboviceanu, cu o pregătire
pedagogică temeinică, a remarcat carenţele disciplinare din conduita elevilor
şi din acest motiv a cerut judicios unirea celor două direcţiuni, a şcolii şi a
internatului, lucru ce i s-a aprobat, devenind astfel unicul director. Astfel, el
se identifică cu şcoala pe care o conduce şi desfăşoară o activitate rodnică
care atrage atenţia directorilor din minister şi a miniştrilor, al căror
colaborator devine. Este numit de către Spiru Haret în Comisia pentru
elaborarea programelor analitice ale învăţământului secundar şi normal de
băieţi şi fete, în Comisia pentru aprobarea de cărţi didactice, în Comisia
pentru elaborarea noilor programe ale Şcoalelor primare, normale şi
secundare ş.a.
În rezolvarea acestor însărcinări, pregătirea profesională, inteligenţa
pătrunzătoare, corectitudinea, spiritual inventiv şi dragostea de muncă fac ca
numele său să fie cunoscut în cercuri tot mai largi.
3
Ibidem, p. 21; „...Din iniţiativa D-lui Director Petre Gârboviceanu, care a dăruit şcoalei
biblioteca sa de 5.000 de volume şi cu banii adunaţi de D-sa în numele Societăţii şi pentru
biblioteca Şcoalei normale, s-a început zidirea localului acestei biblioteci, care s-a terminat
în ziua de 10 noiembrie 1932, când am aşezat în temelia lui spre veşnică amintire, acest act
de fundaţie, semnat de întregul Consiliu de Administraţie şi de întregul corp profesoral. Şi
pentru ca această frumoasă faptă de cultură şi de nobilă dărnicie să fie tuturor pildă, s-a dat
acestei biblioteci numele de: BIBLIOTECA PETRE GÂRBOVICEANU”.
Ca director, a ştiut să-şi aleagă profesori capabili şi conştiincioşi cu

care să colaboreze la instruirea şi educarea tinerelor vlăstare. Cu elevii, a
avut o linie de conduită precisă, de la care nu s-a abătut niciodată. A
imprimat o disciplină şi un regim sever şi simplu precum cel de la sate,
acolo de unde veneau elevii săi şi unde trebuiau să se întoarcă. Atmosfera
şcolii era plăcută şi îmbietoare la muncă rodnică, directorul fiind un
adevărat părinte pentru elevii săi şi un exemplu. Suflet bun şi generos, ajuta
elevii săraci ca şi pe fraţii săi rămaşi orfani de timpuriu.
Ca profesor, a ştiut să imprime elevilor săi dragostea de muncă, de
adevăr, de cunoaşterea istoriei şi a tradiţiilor poporului nostru şi de patrie. În
cuvântările ţinute la Ateneul român, unde era membru în Comitetul de
conducere, şi în toate manifestările sale, Petre Gârboviceanu apără şi susţine
cu putere respectul tradiţiei în cultura naţională, unitatea acestei culturi şi
educaţia morală. El spunea: „Statul nostru nu poate face «tabula rasa» cu
trecutul nostru istoric, cu tradiţia, cu familia şi cu unitatea religioasă… A
rupe legătura cu acest trecut, ar însemna cea mai mare nenorocire”. De
aceea… „trebuie să cunoaştem îndeaproape trecutul şi ţara noastră, să
avem o aşa conştiinţă naţională, încât să ne socotim mândri că suntem
români”4.
În trecut, şcolile normale nu au avut pe lângă ele o şcoală primară de
aplicaţie unde viitorii învăţători să pună în practică cele învăţate teoretic.
Abia în 1878-1879, Barbu Constantinescu, director al Şcolii normale,
înfiinţează prima şcoală de aplicaţie, atât de necesară pentru pregătirea
temeinică a învăţătorilor. Din 1892, Petre Gârboviceanu a fost director şi la
şcoala primară de aplicaţie pe care s-a străduit să o facă o instituţie model.
Rezultatele optime pe care le-a obţinut în aceste şcoli pe care le conducea au
fost însuşite de Ministerul Instrucţiunii, care a legiferat sistemul practicat la
Şcoala normală din Bucureşti. Şcolile conduse de Petre Gârboviceanu au
devenit exemplu de urmat ca: instrucţie, educaţie, gospodărie şi activitate
practică, constituind o contribuţie de seamă în dezvoltarea şi perfecţionarea
învăţământului normal. Pentru buna funcţionare a învăţământului primar, el
scrie şi manuale5.
Şcolile „Societăţii pentru învăţătura poporului român” s-au întreţinut
până în primul război mondial din averi proprii, dobândite prin legate,
donaţii şi economii şi prin conducerea înţeleaptă a directorului Petre
Gârboviceanu. După război, prin devalorizarea leului, veniturile s-au
4
Ibidem, p. 326-327.
5
Ibidem, p. 239-243. Aceste manuale au fost elaborate, în mare parte, împreună cu Ioan Gheaţă.
micşorat şi nu mai reuşeau să acopere cheltuielile. Atunci şcolile nu mai

puteu funcţiona prin mijloace proprii, fapt ce îl determină pe Gârboviceanu
să intervină pe lângă ministrul Instrucţiunii să achite plăţile pe care
Societatea nu le putea acoperi. Datorită perseverenţei şi personalităţii sale,
el a reuşit să obţină ajutorul necesar şi şcolile şi-au continuat în condiţii de
normalitate activitatea.
După război, când toţi românii s-au regăsit uniţi în graniţele fireşti ale
limbii naţionale, Petre Gârboviceanu spunea: „În România întregită se
impune o şcoală unitară şi conform principiilor sale democratice, să nu
avem şcoli privilegiate care să fie accesibile numai unora căci nici un suflet
românesc nu poate admite o deosebire de clasă”6.
Dr. Anghelescu, ministrul Instrucţiunii, a scos în evidență contribuţia
lui Petre Gârboviceanu la dezvoltarea învăţământului românesc: „Munca,
activitatea şi marile servicii aduse de către acest om al şcoalei, atât
instituţiilor pe care le-a condus, cât şi în care a funcţionat ca profesor,
precum şi sprijinul necondiţionat, dat din tot sufletul tuturor miniştrilor,
care s-au perindat în aceşti din urmă 30 de ani la Ministerul Instrucţiunii,
vor face ca recunoştinţa tuturor să se manifeste cu deosebire în ziua când
Gârboviceanu va părăsi învăţământul normal şi când întreaga lui activitate
va fi examinată în toate amănuntele şi în toate direcţiunile ei. Fiind unul din
acei cărora Gârboviceanu i-a fost collaborator nepreţuit în momentele
grele ale prefacerii învăţământului nostru şi după război, cred de datoria
mea a-i exprima aici profunda mea recunoştinţă pentru concursul ce mi-a
dat şi sprijinul patriotic ce a pus la înfăptuirea reformelor menite să unifice,
să transforme şi să înalţe cultura românească”7.
În 1902, Petre Gârboviceanu este numit director al Casei Bisericii,
unde funcţionează până în anul 1920, desfăşurând o frumoasă şi rodnică
activitate. Casa Bisericii a avut un rol important în organizarea fondului
material al Bisericii, construcţia de biserici, reconstrucţia mănăstirilor,
refacerea catedralelor episcopale şi mitropolitane, restaurarea monumentelor
istorice, popularizarea acestor tezaure ale ortodoxiei româneşti în „Buletinul
Comisiunii Monumentelor Istorice”, înfiinţat în anul 1908, şi la Muzeul
Casei Bisericii inaugurat în anul 19108.
Preocupat de păstrarea patrimoniului nostru cultural, Petre
Gârboviceanu înfăptuieşte un lucru la care nimeni nu se gândise. La Casa
6
Ibidem, p. 327.
7
Ibidem, p. 13-18.
8
Ibidem, p. 20.
Bisericii înfiinţează un Muzeu naţional de icoane şi odoare bisericeşti. În

acest scop, cutreieră toate regiunile ţării, vizitează biserici şi mănăstiri,
căutând şi adunând valori patrimoniale, care mare parte zăceau prin podurile
bisericilor sau prin magazii, în perpetuă degradare, necunoscându-li-se
importanţa. Aduse la Bucureşti, studiate şi reconsiderate cu dragoste şi
migală de către specialişti, au fost puse la loc de cinste, admirate şi cercetate
de oaspeţi din ţară şi străinătate.
Astfel, renumitul bizantinolog Charles Diehl, venind în ţara noastră,
„admiră cu uimire această colecţie care oglindea arta mare a Bizanţului,
filtrată prin sufletul nostru etnic şi reîntorcându-se la Paris, elogiază
colecţia şi pe Petre Gârboviceanu la Academia franceză de pictură şi
inscripţii”, cum va consemna marele pictor român Costin Petrescu, care a
pictat minunata frescă a Ateneului Român şi care îl elogiază pe
Gârboviceanu pentru măreaţa sa realizare9.
Unul dintre apropiații săi colaboratori la Casa Bisericii, proaspăt
licențiat în teologie, Victor Puiu (viitorul mitropolit, Visarion Puiu),
consemna în amintirile sale câteva lucruri interesante din această perioadă:
„În acest mediu de viață zbuciumată mi-am dat licența în teologie, pe care
mi-a tipărit-o ministrul Instrucțiunii Publice de atunci, Spiru Haret, drept
răsplată pentru colaborarea literară ce o dam revistei populare «Albina»,
întemeiată de dânsul. Pe atunci nu erau mașini de scris și de multiplicat, iar
copiști aveam puțini, de aceea conceptele altora și cele proprii trebuiau
scrise cu condeiul și aveam uneori de scris câte 60 de adrese mici și mari pe
zi... Un an greu pentru bugetul Statului făcuse ca noua instituție a Casei
Bisericii să apară în condiții modeste și cu puțini funcționari... Deși mă
bucuram de sprijinul și de o apropiată cunoaștere din partea lui Petre
Gârboviceanu, purtând corespondența confidențială de serviciu între
dânsul și ministrul Haret și dintre acesta și primul ministru Mitiță Sturza,
și-mi surâdeau avansuri cu înlesnire în ierarhia funcționarilor, totuși spre
asemenea carieră nu năzuiam. Aveam de ales între preoția de mir și
monahism...”10.
Profesorul Petre Gârboviceanu s-a remarcat și printr-o serie întreagă
de publicații, dintre care amintim câteva mai reprezentative: Societatea
pentru învățătura poporului român din București, București, Tipografia
Cărților Bisericești, 1905; Societatea pentru învățătura poporului român din
București, Carol Gobl, 1906; Un fragment din viața școalelor române, Carol
9
Ibidem, p. 57-60.
10
Mitropolit Visarion Puiu, Însemnări din viața mea, Editura Doxologia, Iași, 2014, p.53-55.
Gobl, 1904; Câteva cuvinte asupra bisericilor Sf. Nicolae domnesc și Trei
Ierarhi – Iași, București, Carol Gobl, 1906; Spiru Haret, pentru 20 de ani de
la moartea sa, București, Editura Cartea Românească, 1932; Episcopi
români în Turcia, București, 1897; Biserici cu averi proprii, Carol Gobl,
1910; Învățământul primar, București, 1924; Legea Învățământului
secundar, București, 1928; Biserici și Mănăstiri, București, 1932; Povești
alese, în colaborare cu Gh.Chelaru, București, Editura Casei Școalelor, 1926;
Biserica Ortodoxă și cultele, Carol Gobl, 1904; Cultul județului Mehedinți, eroi
mehedințeni din secolul XVII, București, Editura Văcărești, 1931.
De asemeni a făcut și câteva traduceri: Didactica Magna, de I.
Comenius (sec. XVII), care conține metoda organizatorică și didactică a
învățământului; Cărticica furnicilor (metodica formării învățătorilor);
Cărticica racului (formarea pedagogică a părinților); prin aceste traduceri
autorul crează un adevărat curent cultural și este inițiatorul întemeierii
„Bibliotecii pedagogice a Casei Școalelor”, care începe cu Didactica
Magna, prima traducere pedagogică11.
Petre Gârboviceanu a fost redactor la revista „Biserica Ortodoxă Română”
din 1885, timp de 21 de ani, unde a publicat un interesant studiu: Muzica la
popoarele vechi și la creștini (egipteni, asirieni, evrei și creștini). Însuflețit de un
cald patriotism, el scrie diverse articole cu tematică istorică, diverse probleme de
teologie dogmatică, de morală creștină, aspecte didactice ș.a.
Cutreieră țara vizitând biserici și mănăstiri străvechi, de unde adună
manuscrise și documente vechi, pe care le studiază și le clasează spre a le
dărui apoi Academiei Române pentru îmbogățirea tezaurului istoric12.
Petre Gârboviceanu luptă, după Marea Unire de la 1918, pentru
reînființarea unor seminarii teologice, la Galați, Huși, Buzău, Curtea de
Argeș, precum și cel de la Roman. Este numit în Comisia de elaborare a
unui program pentru seminarii cu 7 clase. Ca profesor de seminar și deputat,
în 1897 a combătut vehement în Cameră proiectul de lege prin care
seminariștii cu patru clase puteau fi hirotoniți preoți. Datorită lui, proiectul a
fost respins și profesorul Gârboviceanu a fost mulțumit pentru izbânda
culturii și progresului în Biserică13.
11
Omagiu, p. 101-102.
12
Ibidem, p. 135.
13
M. Munteanu-Breasta, „Moldova la 1787” în viziunea contelui d Hauterive, în „Revista
de Istorie”, nr. 7, tomul 41, iulie, 1988. Profesorul Gârboviceanu împlinește, după aproape
doua secole, dezideratul contelui d Hauterive, care a fost secretarul domnitorului Alexandru
Mavrocordat și care, în perioada 1785-1787, a întocmit un memoriu către domnie, în care
sublinia necesitatea înființării de școli speciale pentru preoți (seminarii).
Tot el, timp de 36 de ani, a adus seminariștii de clasa a VIII-a să facă

practică la școala primară de aplicație a Societății, urmărind a face o
apropiere sufletească între viitorii preoți și învățători. El considera această
conlucrare nu doar necesară în luminarea sătenilor, ci o adevărată forță
morală a satelor noastre. Unirea și exemplul lor frumos transformau și
ridicau sufletește pe săteni14. I s-a cerut să alcătuiască și un Regulament
pentru construirea bisericilor rurale.
Pentru aceste realizări, în anul 1910, ministrul Spiru Haret îi trimite
următoarea scrisoare: „Odată cu înființarea Casei Bisericii, dumneavoastră
ați fost chemat a o conduce și v-ați îndeplinit această îndatorire de nouă
ani. În tot timpul acesta, Casa a trecut prin mari greutăți special unei
instituții chemate a-și îndeplini o sarcină foarte grea și foarte însemnată, cu
niște mijloace insuficiente și nu totdeauna sigure. Dumneavoastră ați știut
să vă îndepliniți însărcinarea în așa mod, încât nu numai Casa Bisericii a
devenit sub conducerea Dumneavoastră una din cele mai vaste și bine
organizate, din marile noastre administrațiuni, dar a reușit să se impună
respectului și iubirii tuturor, prin imensele servicii ce a adus și continuă să
le aducă Bisericii și culturii noastre naționale. Ea a deschis căi noi, a
îngrijit și a rezolvat problemele grele, de care până la dânsa nimeni nu se
preocupa. Pentru aceste mari servicii, țara vă va fi recunoscătoare”15.
Ministrul Tache Ionescu, apreciind munca depusă în slujba Bisericii, îi
oferă lui Petre Gârboviceanu un loc de profesor la Facultatea de Teologie
din București. Acesta mulțumește, dar refuză, spunând cu modestie:
„Rămân profesor la Seminar și la Școala normală, două școli speciale
pentru poporul nostru rural, căci lor le-am dat sufletul meu”16. Dragostea
nețărmurită pe care a purtat-o poporului de la sate se poate vedea și din
acțiunile sale, dar și din aceste renunțări la unele poziții și ranguri, după care
mulți ar fi alergat.
Profesorul Gârboviceanu a desfășurat o bogată activitate pentru
răspândirea culturii în popor, mergând pe aceeași linie trasată de ministrul
Spiru Haret. În acest scop, ministrul va folosi toată priceperea și experiența
colaboratorului său prețios, Petre Gârboviceanu, pentru a organiza
învățământul primar. Fiind nemulțumit de rezultatele Școlii primare, pentru
care se făceau multe sacrificii, îl întreabă pe Gârboviceanu care este
motivul. Acesta, cu spiritul său clarvăzător, răspunde că programul alcătuit
14
Omagiu, p. 400
15
Ibidem, p. 357
16
Ibidem, p. 400
pentru organizarea Școlii primare nu va da rezultatele așteptate decât atunci

când se va îmbrățișa întreaga problemă a culturalizării maselor populare.
Trebuie găsite mijloacele prin care să răspândim cultura în masa poporului,
paralel cu ceea ce dăm copiilor în școala primară.
Spiru Haret, apreciind valoarea ideii profesorului Gârboviceanu,
elaborează planul de activitate prin înființarea de reviste precum : „Albina”,
„Societatea Steaua”, „Revista generală a învățământului”, a „Ligii
Deșteptarea”17. În primăvara anului 1897, marele ministru Haret convoacă
la dânsul cărturari din toate partidele politice pentru a se consulta în privința
apariției revistei.
Se hotărăște înființarea unei reviste cu totul nouă pentru promovarea
educației naționale și morale, ferită de orice influiență politică. Revista urma
să trăiască prin mijloace proprii. Pentru organizarea acestei reviste de
popularizare i se încredințează cinstea de conducere și îndrumare
profesorului Petre Gârboviceanu. Consfătuirile în vederea programului
revistei, care trebuia să lumineze și să înalțe moral poporul prin sfaturi și
exemple, s-au ținut la locuința lui Petre Gârboviceanu, în str. Sf. Ecaterina,
nr.2, în prezența lui Spiru Haret.
Atunci, s-a ales și numele revistei „Albina”. Primul număr a apărut la
5 octombrie 1897, în 20.000 de exemplare. Revista a fost împărțită
pretutindeni de neobositul dascăl Petre Gârboviceanu. Cu toată truda sa,
multe exemplare au fost refuzate și la sfârșitul anului 1898, revista avea o
datorie de 50.000 lei18.
La întrunirea Comitetului, întristat de situația financiară grea, Spiru
Haret pune întrebarea: „Continuăm publicarea revistei?” Toți au tăcut.
Atunci, C. Pop Tașcă ia cuvântul și propune ipotecarea averii personale
pentru susținerea revistei, convins fiind că împreună cu Petre Gârboviceanu,
megând la ministere și bănci, vor reuși să capete sprijinul bănesc pentru
tipărirea revistei. Gârboviceanu, cu vorba blândă, cu zâmbetul pe buze și cu
o mare putere de convingere, a reușit să obțină fondurile necesare, iar
„Albina” a continuat pe un drum ascendent, luminând viața satelor noastre
decenii de-a rândul. În timpul primului război mondial, prin intermediul
revistei „Albina”, Petre Gârboviceanu servea interesul românilor din toate
provinciile românești, căci ea ajungea și în Ardeal, Bucovina și Basarabia19.
Din anul 1900, Petre Gârboviceanu a colaborat la „Societatea Steaua”,
17
Ibidem, p. 61-63.
18
Ibidem, p. 111.
19
Ibidem, p. 111-115.
care răspândea broșuri, tablouri istorice și religioase pentru cunoașterea

trecutului nostru. În anul 1905, apare „Revista generală a învățământului”,
care promova cultura profesională a membrilor corpului didactic și la care
profesorul Gârboviceanu lucra permanent alături de Spiru Haret. Tot
Gârboviceanu înființează „Asociația Uniunea Membrilor Corpului
Didactic”, pentru pregătirea opiniei publice în vederea luptei pentru
realizarea idealului național de unire a tuturor românilor. În anul 1889,
Gârboviceanu a fost numit membru în „Societatea Presei”.
Prin „Liga Deșteptarea”, Spiru Haret și P. Gârboviceanu urmăreau
pregătirea poporului pentru legiferarea votului universal și împroprietărirea
țăranilor, pe care ambii le-au cerut în Parlament, în anul 1895. Cu un curaj
izvorât din marea dragoste pentru țărănimea din mijlocul căreia se ridicase
și ale cărei interese politice le susținea, Petre Gârboviceanu, tânăr deputat de
Mehedinți, în 1885 semnează amendamentul lui V.G. Morțun, prin care se
cerea introducerea votului universal.
Gârboviceanu este ales în comitetul delegaților Camerei, pentru a se
pronunța asupra legilor pentru învățământul primar, normal, secundar și
superior; susținând aici strălucite discursuri care dovedeau vastele sale
cunoștințe în problemele didactice, culturale și morale20.
În timpul primului război mondial, Petre Gârboviceanu cu familia sa
se aflau refugiați la Iași. În vara anului 1917, sub amenințarea spargerii
frontului de la Mărășești, guvernul a hotărât evacuarea unei părți din
populația Moldovei în Rusia. Colonia de refugiați urma să plece la 8 august
1917 din Iași la Cherson. Pentru susținerea moralului acestora, I.G. Duca i-a
încredințat lui Petre Gârboviceanu și cumnatului său, preotul profesor
Grigore Popescu Breasta (cel care a adus de la Târgoviște la Iași relicva
sfântă a neamului românesc – capul lui Mihai Viteazul), cutia ce păstra
relicva și aceștia au plecat în refugiu la Cherson. Cutia a fost ascunsă sub
masa altarului bisericii în care a oficiat pr. Popescu pe toată perioada șederii
românilor aici, adică până pe 3 aprilie 1918.
Revenind în țară, cei doi patrioți au înmânat mitropolitului Pimen al
Moldovei capul voievodului, care s-a păstrat până în august 1920 în altarul
catedralei mitropolitane din Iași21.
Ca patriot devotat, Petre Gârboviceanu a avut o activitate
binefăcătoare în perioada războiului pentru ajutorarea materială și susținerea
morală a refugiaților din Ardeal și Bucovina, care veneau atât la București,
20
Ibidem, p.320-321.
21
„Magazin Istoric”, martie, 1977, p. 31.
la Casa Bisericii, cât și în Moldova, în perioada ocupației din Muntenia. A

iubit și a apreciat pe scriitorii Ardealului și Bucovinei, încurajându-i în lupta
lor națională și ajutându-i când avea posibilitatea. Astfel, publică și
popularizează opera valoroasă a profesorului Ioan Lupaș, dedicată
mitropolitului Andrei Șaguna, tipărind-o la Casa Bisericii.
Ministrul Alexandru Lepădatu, colaborând cu Petre Gârboviceanu, a
putut să-i cunoască alesele sale calități și bogata activitate, ca să-i scrie cu
prilejul omagierii sale următoarele: „Puțini bărbați mi-a fost dat să cunosc,
care, în funcțiunile și însărcinările ce au avut să îndeplinească, să se fi
consacrat, cu atâta conștiiță și devotament, lucrării de propășire culturală
și națională a patriei și a neamului ca dânsul. Ca profesor și director de
școală, ca publicist și conferențiar, ca parlamentar și înalt funcționar de
stat, ca om de acțiuni culturale și sociale, în toate aceste multiple și variate
domenii ale activității sale, D-l. Petre Gârboviceanu a fost și a rămas:
conducător eminent și autoritar, muncitor priceput și modest, suflet energic
și animator, spirit ordonat și judicios, iar în viața publică«român» luminat
și devotat, democrat sincer și onest, militant statornic și credincios, cu
inimă caldă și bună pentru toți cei mici și nevoiași , pentru toți cei de un
sânge și de o lege”22.
Omagierea profesorului Petre Gârboviceanu a avut loc la Seminarul
Central din București, în ziua de 30 ianuarie 1929, atunci când se praznuiau
și Sf. Trei Ierarhi, patronii spirituali ai acestei școli teologice. După oficierea
serviciului religios, într-un cadru solemn s-a continuat ceremonia în sala de
festivități, unde a avut loc o serbare omagială prezidată de Patriarhul Miron
Cristea.
Cu acest prilej, acesta a rostit cuvinte de prețuire pentru munca
fructuoasă a profesorului Gârboviceanu, „nu ai fost numai dascăl al unei
școli, ci al unui neam întreg”. În continuare, patriarhul Miron subliniază cât
de grea este misiunea unui dascăl: „Dascălul rupe fâșii din sufletul său și
prin farmecul glasului, le trece sufletului elevilor; sufletul tinerilor e astfel
însuși sufletul dascălilor lor”. Citează pe Eminescu, care spune despre
dascăl: „Tu te mistui luminând”. Cere tinerilor elevi teologi: „să păstreze
recunoștință D-lui profesor Gârboviceanu, care continuă să-i ocrotească și
să-i urmeze exemplul”. Vorbind despre Biserică spune: „Slova Bisericii
noastre a fost aceeași pe tot pământul românesc. Nici un neam de pe lume
n-a avut ca neamul nostru această virtute a unității limbii. Dar, să nu uităm
că Biserica a avut vrednicia aceasta de a ține firul acestei unități. Domnul
22
Omagiu, p.331-336.
Gârboviceanu, conducătorul Casei Bisericii, a ținut în chip discret și

permanent legătura Bisericii de aici cu Biserica de dincolo, pe care o ajuta.
Eu m-am bucurat de simpatia Domniei Sale de când eram la Caransebeș
(episcop). Îi mulțumesc pentru sufletul său creator și pentru câte a lucrat
mai ales pe terenul Bisericii”23.
În încheiere patriarhul României i-a urat sărbătoritului să-și pună și pe
viitor înaltele sale însușiri în serviciul culturii naționale.Tot cu acel prilej, au
ținut discursuri omagiale miniștrii C. Anghelescu, I.G. Duca, Trancu-Iași, R.
Franasovici, Alexandrina Cantacuzino, apoi directorul Seminarului Central
– P. Partenie, profesori universitari, prieteni ai săi, elevi, asistența fiind
numeroasă 24.
În final, profesorul Gârboviceanu a mulțumit tuturor pentru
frumoasele cuvinte ce i le-au adresat și a promis celor de față că va rămâne
în slujba Școlii și a Bisericii pentru tot restul vieții 25.
Din păcate, nu a mai trecut mult timp și, la 31 decembrie 1934, marele
pedagog și om de cultură, Petre Gârboviceanu, cel ce și-a consacrat întreaga
viață progresului culturii profane și religioase românești, s-a stins din viață,
la vârsta de 72 de ani, lăsând în urma sa o dâră de lumină și un exemplu
măreț pentru generațiile viitoare.
23
Ibidem, p.382-383.
24
Ibidem, p.410-415.
25
Ibidem, p.416.
DE LA VECHEA BISERICĂ „SFÂNTUL DUMITRU” GHERĂIEŞTI LA
BISERICA „ACOPERĂMÂNTUL MAICII DOMNULUI” BACĂU
Irina-Elena Boldur, Dimitrie-Ovidiu Boldur
From the old „Saint Demetrius” Church of Gheraiesti to „Protection of

the Mother of God” Church of Bacau
Abstract
Religious buildings are true offerings brought to Divinity and are a step
forward in the spiritual development of human communities. The parish and
church dedicated to „Saint Demetrius” existed in „Campul Poştei”, Bacau district,
up to the last quarter of the 20th century.
The constant regression of the communist period eventually lead to their
disappearance. A new church was erected on the place of the former, the Curch for
the hearing and seeing-impaired „Protection of the Mother of God” Bacau, a
religious edifice in Maramures style.
Thus, a true oasis of tranquillity was created near the confluence of Barnat
stream and Bistrita river.
Keywords: North of Bacau, „Câmpul Poştei”, „Saint Demetrius” Church,

Maramures style, wood, „Protection of the Mother of God” Church
Cuvinte-cheie: Nordul Bacăului, Câmpul Poştei, Biserica „Sfântul Dumitru”,
maramureşean, lemn, Biserica „Acoperământul Maicii Domnului”
Fiecare monument religios ridicat ca ofrandă Divinităţii, reprezintă, în

fapt, un pas înainte în dezvoltarea spirituală a comunităţilor umane. Pe de
altă parte, orice construcţie religioasă, sau de altă natură, trebuie să
corespundă scopului pentru care a fost imaginată şi gândită, iar arhitectura
specifică fiecărui edificiu trebuie să ofere cea mai restrânsă gamă de emoţii,
pentru a nu duce la interpretări şi opinii divergente, vizavi de aşezămintele
sacre sau construcţiile mirene, care s-au înălţat de-a lungul timpului.
În zona aşa-numitului Câmp al Poştei din oraşul Bacău a fiinţat, până
în ultimul sfert al secolului al XX-lea, Parohia şi Biserica cu hramul
„Sfântul Dumitru”1. Datele şi informaţiile lacunare, regăsite în puţinele
1
Câteva informaţii despre existenţa Parohiei şi a Bisericii „Sfântul Dumitru” Gherăieşti am regăsit
în Arhivele Naţionale Bacău, fond Protopopiatul Ortodox Bacău, Dosar nr. 91/ 1946. Din păcate,
în fondul arhivistic menţionat, nu am regăsit nici o imagine a vechii biserici „Sfântul Dumitru”.
De la vechea Biserică „Sfântul Dumitru” Gherăieşti... 387
surse arhivistice, menţionează doar numele preoţilor şi al cântăreţilor care

au slujit la acest aşezământ de cult ortodox, în perioada celui de-al doilea
război mondial şi în anii care au urmat acestuia. Filele de arhivă păstrează
consemnări despre preotul N. Balcanaşu şi cântăreţul Gh. Harbur2 în anul
1946, preotul Grigore Balaban şi cântăreţul Constantin Rusu3 în anul 1949,
precum şi preotul Petru Solomon4, în anii care au urmat, la mijlocul
secolului trecut.
Cert este că biserica parohială a funcţionat până spre mijlocul
deceniului al VII-lea din veacul trecut, aici oficiind, o dată la două duminici,
preoţii Negoiţă şi Solomon din Mărgineni. Din acei ani biserica a intrat într-un
regres continuu, care, treptat, a dus la dispariţia ei şi strămutarea, mai mult
sau mai puţin voită a enoriaşilor şi a parohiei cu numele „Sfântul Dumitru”,
în actualul cartier Gherăieşti5. Astfel, în anul 1990, a fost înfiinţată o nouă
parohie în acest cartier din nordul municipiului Bacău, hramul fiind „Sfântul
Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, lucrările de construcţie ale noului lăcaş de
cult începând în anul 1991 şi fiind finalizate în anul 20076.
În schimb, un altfel de complex arhitectural inedit a început să se
înalţe din luna noiembrie 2008, în zona de nord a municipiului de pe
malurile Bistriţei (Foto 1). Situate pe actuala stradă Călugăreni, la numărul
9 E, în apropierea vechiului „Obor de vite” şi a fostului „Câmp al Poştei”,
Parohia şi Biserica pentru deficienţi de auz şi văz „Acoperământul Maicii
Domnului” Bacău, constituie o etapă de pionerat, atât pentru judeţul Bacău,
cât şi la nivelul Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.
Locul ales pentru delimitarea spaţiului sacru a implicat căutarea
soluţiilor optime de amplasare. Preotul paroh Radu Gabriel Ichim (originar
din Oglinzi-Neamţ), cu propriile forţe şi cu ajutorul câtorva locuitori din
zonă, a ridicat în 38 de zile o capelă „provizorie”, care a fost sfinţită în ziua
Sfântului Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni, la 12 decembrie 2009. După
turnarea din beton şi piatră de carieră a fundaţiei şi a soclului, a fost ridicat
şi monumentul religios din lemn care străpunge astăzi, ca o săgeată,
înălţimile albastre din apropierea vărsării pârâului Bârnat în râul Bistriţa.
El se prezintă ca unul de sine stătător, fără a depinde de vreo „biserică-
2
Arhivele Naţionale Bacău, fond Protopopiatul Ortodox Bacău, d. 91/1946, f. 11-13.
3
Idem, f. 16-17.
4
Idem, f. 27.
5
Constantin Ciofu, Biserica Sfântul Dimitrie din Gherăieşti, în haine de sărbătoare, în
„Deşteptarea”, Bacău, 24 octombrie 2012, textul este disponibil şi pe
https://doxologia.ro/actualitate/biserica
6
Constantin Ciofu, op.cit.
388 Irina-Elena Boldur, Dimitrie-Ovidiu Boldur
mamă”, iar, în afară de combinarea goticului şi a bizantinului într-o sinteză

originală, aduce şi o transplantare a stilului arhitectural religios
maramureşean pe plaiurile moldave. A fost înălţat în decursul a doar 26 de
zile, de nouă meşteri din Bârsana şi Sighetul Marmaţiei, fiind sfinţit pe data
de 2 octombrie 20107.
Aranjamentul general al părţilor componente şi detaliile decorative
individuale nu fac decât să completeze, în mod fericit, aspectul general al
edificiului. Structura tradiţional-maramureşeană de lemn preia din
arhitectura religioasă a edificiilor religioase de zid.
Din cauza spaţiului limitat perimetral în care a fost amplasat
complexul religios, construcţia este lipsită de prispă/ „târnaţ”. Îmbinarea
tălpilor de stejar, cât şi a bârnelor din lemn de brad (dispuse în cununi
orizontale), s-a realizat, la capete, în „cheotori coadă de rândunică”. Cornişa
nu iese în evidenţă printr-un model anume, iar consolele susţin cununa de
bârne numită cosoroabă. Pe întreaga sa suprafaţă acoperişul este „căptuşit”
cu şindrilă din lemn de brad.
Planul dreptunghiular, stil navă, include pridvorul deschis, având
tălpile îmbinate în cheotori „drepte” şi stâlpi din lemn de stejar, ciopliţi după
modelul torsadei. Intrarea spre pronaos/ „tindă” se face printr-o uşă din
aceeaşi esenţă de lemn. În interior, deasupra pronaosului este ridicat turnul
compus din două etaje suprapuse, cel superior cu o galerie de opt arcade
(unde se găseşte clopotul), continuat de săgeata coifului conic. Înălţimea
turnului respectă proporţia construcţiei pe care o surmontează. În interior,
din trunchiul turnului se desprinde cafasul/ balconul („scoruşul”
maramureşean)8.
Naosul are drept caracteristici bolta semicilindrică, care se racordează
pereţilor laterali, precum şi ferestrele de mari dimensiuni, de pe ambele
laturi ale edificiului. Explicaţia: lumina care trebuie să ofere posibilitatea
vizualizării maxime, de către cei cu deficienţe de auz şi vedere, vizualizare
atât a ceea ce se petrece dincolo de catapeteasmă, în altar, unde preotul
realizează prin anumite gesturi şi cuvinte legătura cu Divinitatea, cât şi a
interpretului (cu locul bine delimitat pe „soleea”, în partea stângă a
altarului), care intermediază prin semne, înţelesul deplin al gesturilor
preotului.
7
Irina-Elena Boldur, Dimitrie-Ovidiu Boldur, Biserica „Acoperământul Maicii Domnului”
– un edificiu arhitectural inedit în peisajul religios băcăuan, în „Ateneu. Revistă de
cultură” (editată sub egida Consiliului Judeţean Bacău), anul 47 (serie nouă), nr. 9 (493),
Bacău, octombrie 2010, p. 12.
8
Ibidem.
De la vechea Biserică „Sfântul Dumitru” Gherăieşti... 389
În exterior, altarul are formă hexagonală, iar catapeteasma, de

dimensiuni mai reduse decât cele obişnuite, a fost sculptată de către
meşterul bucovinean Ionel Şchiopu. Pictura pe lemn, în tempera, a
aşezământului religios, cu fondul în foiţă de aur şi reprezentarea sfinţilor în
mărime aproape naturală, a fost realizată de pictorul Marcel Humă9.
Astfel, s-a creat o adevărată oază de spiritualitate în zona de nord a
Bacăului, ca un arc peste timp, în amintirea vechii biserici care exista, în
acest perimetru, în perioada anilor ’60-’70 ai secolului trecut.
Foto 1: Biserica „Acoperământul Maicii Domnului” Bacău

9
Ibidem.
DESPRE NECROPOLELE APULENSE, CU PRIVIRE SPECIALĂ
ASUPRA CELEI NORDICE. NOTE DE LECTURĂ (X).
GEORGE VALENTIN BOUNEGRU, THE NORTHERN NECROPOLIS
OF APULUM. „AMBULANCE STATION” 1981-1985, EDITURA
MEGA, CLUJ-NAPOCA, 2017, ISBN 978-606-543-935-1*
Centrul urban Apulum1 a

jucat un rol semnificativ în
istoria provinciei Dacia, iar
cercetarea sa a nuanțat
indiscutabil cunoștinţele pe
care le deţinem azi în legătură
cu reconstituirea a varii
domenii de viață economică,
socială, militară etc., fie că este
vorba despre rezultatele
cercetărilor (mai) recente sau,
așa cum vom vedea îndată,
despre valorificarea unora mai
„timpurii”, menţionate ici și
colo în „rapoarte de săpătură”,
dar fără să fi fost publicate
sistematic, cum cu siguranță se
impunea și meritau, desigur cu
excepția unor categorii de
artefacte2. Un loc nu mai puţin
*
O variantă în limba engleză a acestui material a fost publicată în „Journal of
Ancient History and Archeology”, no. 6/1, 2019, pp. 149-152.
1
Al. Diaconescu, I. Piso, Apulum, în D. Alicu, H. Boegli (ed.), La politique
édilitaire dans les provinces de l’Empire Romain. Actes du Ier Colloque Roumano-
Suisse, Deva, 1991, Cluj-Napoca, 1993, p. 67-82.
2
Excepția o constituie descoperirile numismatice (mai recent, C. Găzdac, V. Suciu,
Á. Alföldy-Găzdac, Coins from Roman sites and collections of Roman coins from
Romania, Cluj Napoca, 2009, passim; C. Inel, Coins within the funerary context of
the Roman necropolis from Apulum „Stadion”, în I. Piso, V. Rusu-Bolindeț, R. Varga,
S. Musteață, E. Beu-Dachin, L. Ruscu (eds.), Scripta Classica. Radu Ardevan
sexagenario dedicata, Cluj-Napoca, 2011, p. 465-474; O. Oargă, A.C. Bolog, Alte noi
Recenzie 391
distinct în cadrul acestora îl ocupă descoperirile funerare3, distribuite

în cadrul celor două mari cimitire cunoscute încă de la jumătatea
veacului trecut: necropola I din punctul Dealul Furcilor-Podei4
descoperiri monetare din necropola romană de la Apulum, Dealul Furcilor-
„Podei”, în „Apulum”, L, 2013, p. 207-240), elementele scupturale (C. Băluță,
Monumente sculpturale romane de la Apulum, în „Apulum”, XII, 1974, p. 117-133;
I. Berciu, C. Băluță, O zeitate fluvială la Apulum, în „Apulum”, XII, 1974, p. 583-587;
V. Moga, Noi monumente sculpturale descoperite la Apulum, în „Apulum”, XII,
1974, p. 591-599; C. Băluță, Monumente sculpturale de la Apulum, în „Apulum”,
XXV, 1989, p. 251-268, dar și I. Piso, Inscriptions d’Apulum (inscriptions de la
Dacie romaine, III/5), I, Paris, 2001, passim), lămpile (C. Băluță, Opaițele romane
de la Apulum, II, în „Apulum”, V, 1965, p. 277-297; Idem, Lămpile antice de la
Alba Iulia (Apulum), I. Lămpile epigrafice, Alba Iulia, 2003, passim), fibulele (V. Moga,
H. Ciugudean, S. Cociș, N. Rodeanu, Fibulele romane de la Apulum, în „Acta Musei
Napocensis”, 34, 1997, p. 535-558; S. Cociș, H. Ciugudean, V. Deleanu, Fibulele
romane de la Apulum (II), în „Apulum”, XLI, 2004, p. 279-286), pandantivele de tip
„bulla” (A.C. Bolog, G. Bounegru, About the Bulla type Pendants revealed at
Apulum, în „Terra Sebus”, 4, 2012, p. 225-231; G. Bounegru, A.C. Bolog, Despre
pandantivele de tip bulla descoperite la Apulum, în „Bibliotheca Historica et
Archaeologica Universitatis Timisiensis”, XIII, 2011, p. 135-145), cerceii (A.C. Hamat,
G. Bounegru, Cercei de epocă romană descoperiți la Apulum (Alba Iulia), în
„Banatica”, 26, 2016, pp. 135-155), piesele de echipament militar (C. Inel, Piese de
echipament militar în morminte din necropola romană de la Apulum – Stadion,
Cluj-Napoca, 2011, passim).
3
O vedere de ansamblu la G. Bounegru, Roman cemeteries from Apulum.
Demarcation and chronology, în I. Piso, V. Rusu-Bolindeț, R. Varga, S. Musteață,
E. Beu-Dachin, L. Ruscu (eds.), Scripta Classica. Radu Ardevan sexagenario
dedicata, Cluj-Napoca, 2011, p. 135-145.
4
M. Macrea, D. Protase, Șantierul Alba Iulia și împrejurimi, în „MCA”, V, 1959, p. 433-
452; D. Protase, Șantierul arheologic Alba Iulia, în „MCA”, VI, 1960, p. 397-405;
Idem, Șantierul arheologic Alba Iulia, în „MCA”, VII, 1961, p. 407-410; Idem,
Necropola orașului Apulum. Săpăturile din anii 1970-1971, în „Apulum”, XII,
1974, p. 134-159; R. Ciobanu, Alba Iulia-Dealul Furcilor (Podei), în „CCA.
Campania 2003”, București, 2004, pp. 25-26; M. Gligor, P. Mazăre, M. Breazu, Un
mormânt din epoca romană descoperit la Alba Iulia-Dealul Furcilor (Str. Izvor, f. nr.),
în „Annales Universitatis Apulensis”, Series Historica, 9/I 2005, p. 251-261; R. Oța,
Some observations on the latest archaeological researches carried out in the Roman
Necropolis from Apulum (Alba Iulia) – „Dealul Furcilor-Podei”, în „Ephemeris
Napocensis”, XIX, 2009, p. 23-47; V. Moga, R. Oța, G. Bounegru, Alba Iulia, str.
Izvor, în „CCA. Campania 2006”, București, 2007, pp. 34-35; V. Moga, G. Bounegru,
I. Lascu, R. Gheorghiu, T. Frunză, Alba Iulia, str. Izvor, în „CCA. Campania 2007”,
București, 2008, p. 29-31; M. Gligor, D. Bogdan, P. Mazăre, Șt. Lipot, G. Balteș,
Morminte romane din necropola de pe Dealul Furcilor de la Apulum, în „Terra
Sebus”, 2, 2010, p. 117-139.
392 Recenzie
dezvoltată pentru Municipium Aurelia Apulensis (cea mai mare

necropolă identificată în provincia Dacia) și necropola II, jalonată
între punctele Staţia de Salvare5/ Stadion6/ Profi7/ OMV8, dezvoltată
pentru canabae și castrul roman, iar ulterior pentru Municipium
Septimium Apulensis, respectiv a unor descoperiri izolate – monumente
funerare în albia Mureșului și în sectorul sud-estic al Colonia Aurelia
Apulensis9.
Aflată în acest stadiu, literatura arheologică (funerară) de epocă
romană s-a îmbogăţit anul trecut prin apariţia unui prim volum dedicat
necropolei nordice de la Apulum, datorat concitadinului George
Valentin Bounegru, intrat statornic în rândul cercetătorilor ce își
desfășoară activitatea în prestigiosul Muzeul Naţional al Unirii din
Alba Iulia – iar contribuţia la care mă voi referi în cele ce urmează,
susţine cu prisosință afirmaţia, reprezentând o parte a tezei sale de
doctorat. De la bun început trebuie spus – iar autorul menționează
acest fapt de fiecare dată când are ocazia – membrii colectivelor de
cercetare i-au oferit posibilitatea de a le valorifica rezultatele,
cedându-i drepturile științifice asupra materialelor descoperite; mai
mult decât atât, Dumitru Protase, cel care a iniţiat cercetările
arheologice în obiectivele funerare aferente anticului Apulum (1957)10,
l-a învrednicit cu păstrarea documentației de șantier, încrederea
academicianului năsăudean fiind justificată, și răsplătită deci, și prin
demersul editorial, a cărui prezentare se face aici.
Cartea, apărută în condiţii grafice excelente (de altfel respectând
un standard de calitate cu care editura Mega și-a familiarizat cititorii),
își decodifică parţial, încă cu coperta unu, conţinutul: este vorba
5
M. Blăjan, Al. Popa, Cercetările arheologice de la Alba Iulia „Stația de salvare”,
în „MCA”, XV, 1983, pp. 375-381.
6
C. Inel, M. Drâmbărean, O. Gligor, A. Dragotă, R. Ciobanu, G.T. Rustoiu, D.O. Dan,
Raport preliminar privind cercetările arheologice de la Alba Iulia-Apulum II-Stadion, în
„Patrimonium Apulense”, II, 2002, pp. 142-146.
7
A. Dragotă, G.T. Rustoiu, D.S. Brânda, Alba Iulia – Profi, în „CCA. Campania
2001”, București, 2002, p. 35; A. Dragotă, C. Plantos, D.S. Brânda, G.T. Rustoiu,
Alba Iulia-Profi, în „CCA. Campania 2002”, București, 2003, p. 30-41.
8
C. Inel, M. Drâmbărean, O. Gligor, A. Dragotă, R. Ciobanu, G.T. Rustoiu, D.O. Dan,
Raport preliminar privind cercetările arheologice de la Alba Iulia-OMV, în „CCA.
Campania 2001”, București, 2002, p. 35.
9
M. Drâmbărean, Monumente sculpturale romane descoperite recent la Partoș, în
„Apulum”, XXXVI, 1999, p. 241-249.
10
D. Protase, Șantierul arheologic Alba Iulia, în „MCA”, V, 1959, p. 397-407.
Recenzie 393
despre rezultatele cercetărilor arheologice din necropola nordică de la

Apulum, punctul „Staţia de Salvare”, anume campaniile întreprinse
între anii 1981-1985. Preferința autorului (traducătorului?, editorului?)
pentru inserarea pe copertă și a variantei în limba română a titlului
induce oarecum în eroare cititorul, convins în acest moment că are în
față o ediţie bilingvă, engleză-română. Poate că aceasta a fost intenţia
iniţială, cel puțin așa îmi explic chiar termenul „cuprins” (p. 5) rămas
netradus, ori, posibil, varianta în limba română a titlului face aluzie la
rezumatul generos din paginile finale. Desigur, oricare ar fi fost
dorința, aceasta nu împietează deloc, așa cum vom vedea, asupra
calității actului istoriografic. Tot fără repercusiuni asupra „produsului
final” este și inconsecvenţa în ceea ce privește utilizarea unor termeni
precum „necropolis” respectiv „cemetery” (în definitiv sinonimi) ori
traducerea (sau nu!) a punctului descoperirilor „Ambulance Station”
versus „Staţia de Salvare”, datorate cel mai probabil opţiunii fiecărui
dintre cei doi traducători: Gabriela Safta și Valentin Cedică.
Demn de remarcat și semnalat în acest context este și faptul că
autorul reunește sub toponimul menţionat descoperirile efectuate în
cadrul aceleiași necropole „de nord”, dar care de-a lungul cercetărilor
și/sau publicărilor a primit în istoriografia chestiunii alte denumiri,
datorate unor obiective contemporane din vecinătate („Spitalul
veterinar”, „Stadion”, „Canton CFR”, „OMV” etc.). Poate reperul
cardinal raportat general la situl arheologic Apulum sau în special la
castrul lui legio XIII Gemina era suficient pentru a se deosebi de
cealaltă mare necropolă (Dealul Furcilor-Podei), identificată spre
vestul obiectivelor amintite.
Volumul este împărţit conform canoanelor „clasice”, academice.
Un scurt Foreword (p. 7-8), datorat distinsei doamnei profesor emerit
Doina Benea – coordonatoarea tezei de doctorat, este urmat de un
Argument (p. 9-10) în care autorul, inspirat în demersul său de
cuvintele lui Adalbert Cserni (rămas în memoria posterităţii, între
altele, ca fiind primul arheolog care a descoperit și cercetat un palat al
unui guvernator roman – în cazul de față guvernatorul celor trei Dacii
de la Apulum) își face cunoscute intenţiile și mulţumește celor care,
într-un fel sau altul, i-au susţinut travaliul.
Demersul propriu-zis este anticipat de câteva „noţiuni introductive”
grupate în cadrul a patru capitole, după cum urmează: „I. Funerary Rites
and Rituals in the Roman World” (p. 11-15), „II. Apulum.
Geographical Setting” (p. 17-18), „III. Early Beginnings of urban life
394 Recenzie
at Apulum” (p. 19-25), „IV. History of Research in the northern

Cemetery” (p. 27-31). În cadrul acestuia din urmă aș dori să
evidențiez, încă de pe acum, pe de o parte, asocierea în cadrul
semnărilor capitolului a tuturor cercetătorilor angajaţi, de-a lungul
timpului, în scoaterea la lumină a vestigiilor necropolei apulense de
nord (Gheorghe Anghel, Ioan Alexandru Aldea, Cloșca L. Băluță,
Radu Ciobanu, Horia Ciugudean, Vasile Moga, Alexandru Popa, Ioan
Șerban) iar, pe de altă parte, disocierea rezultatelor cercetărilor în
cadrul a două subcapitole: „IV.1. The 1981-1985 excavation results”
respectiv „IV.2. Recent research in the northern cemetery”. Chiar dacă
inserarea aici a unui mic excurs cu privire la rezultatele cercetărilor
ulterioare segmentului cronologic enunţat în titlu poate părea
excentrică demersului, cred că, în realitate, îl întregește în chipul cel
mai fericit, oferind o imagine de ansablu asupra chestiunii, trasând
deja, de pildă, limitele necropolei, stadiul actual al cercetărilor etc.
dar, ceea ce cred că este cel mai important – și ceea ce s-a și dorit –,
integrarea campaniilor de cercetări arheologice din anii 1981-1985 în
contextul general. Această manieră de abordare nu este izolată, așa
cum cititorul va descoperi cu plăcere pe parcursul lucrării, trimiterile
la situațiile post sau ante 1981-1985 fiind numeroase iar analogiile,
atunci când vizează artefactele descoperite, fac trimitere, în primul
rând, la mediul funerar apulens.
Urmează trei capitole ce fac obiectul propriu-zis al demersului
istoriografic, anume „V. Funerary rites” (pp. 33-38), „VI. Grave
goods” (pp. 39-84), „Monuments” (pp. 85-88). Autorul prelucrează
informația oferită de cele 161 de morminte romane identificate în
cadrul campaniilor din intervalul 1981-1985. Dintre acestea 89 (= 56%)
sunt morminte de incineraţie și 72 (= 44%) de înhumaţie. În orice caz,
deși este vorba despre un eșantion aparent generos, raportat la
dimensiunile cunoscute ale necropolei (la momentul redactării lucrării
se cunoștea existenţa a 1.035 complexe funerare) acesta rămâne
modest, constituindu-se astfel și într-unul dintre motivele
determinante pentru cea care introduce volumul să aprecieze
mormintele publicate acum drept „the beginning of study on
Apulum”, iar pe autor să-și anunțe deja intenţia de a valorifica pe
viitor și rezultatele cercetărilor din intervalul 1979-1980. Dincolo de
prezentarea celor două mari rituri funerare cu variantele îndeobște
Recenzie 395
cunoscute11 și o potenţială abordare statistică, a cărei interpretare se va

dovedi extrem de importantă în capitolul concluziv, cele mai așteptate
sunt „bunurile” ce fac parte din inventarul funerar, grupate așadar în
cel mai extins capitol și desigur cel mai interesant. Avem de-a face
aici, succesiv, cu Monede, Ofrande alimentare, Ceramică (disociată în
categoria vaselor pentru lichide, a celor pentru „semi-lichide” și
mâncare „solidă”, respectiv vesele ritualice; este de remarcat faptul că
numărul mai mare de artefacte – evident cele mai numeroase elemente
ale inventarului funerar –, au impus și inserarea aici a propriului
subcapitol concluziv: „Conclusions on pottery grave goods”), Lămpi,
Figurine de teracotă, Podoabe și accesorii vestimentare (ace de păr,
fibule, mărgele, pandantivi, amulete, brățări, inele, cercei), Piese de
echipament militar, Piese metalice (chei, cuţite), Obiecte din sticlă
(surprinde aici numărul mic de exemplare identificate, respectiv
sărăcia tipologică; de fapt este vorba doar despre recipiente de tip
unguentarium și guttus). În ceea ce privește ultimul subcapitol, cel
legat de monumente, se referă desigur la sarcofage, respectiv
elementele sculpturale. Prima categorie este reprezentată de un singur
sarcofagum identificat în cadrul campaniilor din intervalul tratat în
carte, dar fragmentele semnalate în cadrul mormintelor medievale
sugerează că au fost ceva mai numeroase, din păcate distruse12. Ca o
ironie poate, de la Apulum provine unica inscripţie ce menţionează un
astfel de monument (IDR, III, 5/2, 596), imortalizând așadar
sarcofagul lui T. Varenius Sabinianus, ce deținea, între alte demnități
și pe cea de decurio al coloniei Apulum; de altfel, tot ca să rămânem în
acest cadru, reamintim faptul că o astfel de amenajare funerară
specială, a suplimentat considerabil informațiile domeniului13. Ca notă
generală asupra acestui capitol aș remarca faptul că autorul reușește să
11
Vezi în acest sens și contribuţia lui C. Inel, Tipologia mormintelor romane din
necropola de la Apulum „Stadion”, în „Apulum”, XLVIII, p. 145-160.
12
Pentru o vedere generală asupra acestui tip de descoperiri la Apulum vezi R. Oța,
Sarcofagele romane din piatră descoperite la Apulum, în „Pontica”, XLI, 2008, p.
209-918; pentru alte „monumente” apărute în zona necropolei vezi M. Blăjan, I.
Piso, Monumente romane descoperite la Alba Iulia, în „Apulum”, XXVII-XXX,
1990, p. 227-239.
13
D. Berciu, W. Wolski, Un nou tip de mormânt descoperit la Apulum și problemele
sarcofagelor cu boltă din Imperiul Roman, în „Apulum”, IX, 1971, p. 375-433;
Idem, Un nouveau type de tombe mis au jour à Apulum et la problème des
sarcophages à voûte de l’Empire Romain, în „Latomus”, XXIX/4, 1971, p. 919-965.
396 Recenzie
evite capcana de a își asuma o tipologie pentru fiecare categorie de

piese mai numeroase, rămânând rezervat în această privință și
mulțumindu-se cu semnalarea unor analogii, cum am notat mai sus,
priomordial din mediul funerar apulens, dar nu numai. În orice caz,
cele câteva paragrafe ce „prefațează” cea mai mare parte dintre
categoriile de piese, introduc și cititorul mai puţin avizat în „lumea
funerară romană”. În plus, dincolo de orice alte nuanțe tehnice ce se
pot extrage pe baza analizei acestui inventar funerar complex – la
care, cu toată imaginea restrânsă oferită de cele câteva campanii de
cercetări arheologice prezentate aici –, remarcăm varietatea și bogăția
sa, fapt ce reflectă cât se poate de elocvent standardul de viață ce pulsa
la Apulum, realitate ce a atras personaje „ex toto orbe Romano” așa
cum este și cazul veteranului Bonio, imortalizat de o diplomă militară
emisă în anul 9914.
Firesc, în final urmează inerentele „VIII. Conclusions regarding the
funerary rites and rituals in the northern cemetery at Apulum” (p. 89-97).
Întregul eșafodaj al lucrării este susţinut judicios de patru anexe:
„Appendix 1. Catalogue of graves” (p. 99-121), „Appendix 2. Late
Roman Artifacts found in the stratum or in late contexts” (p. 123-125),
„Appendix 3. Catalogue of the Monuments found in the 1981-1985
campaigns” (p. 127-129), „Appendix 4. Identified coins” (p. 131-132).
Aparatul critic este dezambiguizat în Abbreviations (p. 133-134)
și Bibliography (p. 135-145), urmate de Index (p. 147-151) și Rezumat
(p. 153-157) care dau, odată în plus, măsura seriozităţii excursului. În
fine, partea descriptivă este dublată de Explanation of plates (p. 159)
și Plates (p. 163-207), cele din urmă, lăsând la o parte „fotografiile de
epocă” – deși și ele la rândul lor „citețe”, sunt de cea mai bună
calitate, documentând deopotrivă complexele și piesele.
Însumând cele notate mai sus și care sperăm noi că s-au
constituit exclusiv în argumente pentru lecturarea cărții, consider că
prin apariţia editorială prezentată aici, comunitatea științifică a
câștigat nu doar un „instrument de lucru” – că să utilizez o sintagmă
generalizată în istoriografia noastră, ci și un extrem de important și
serios punct de pornire pentru viitoare direcții de cercetare privind
arheologia funerară romană15 și, nu în ultimul rând, a continuării
14
I.I. Russu, Diploma militară din anul 99 pentru provincia Moesia Superior, în
„Apulum”, XII, 1974, p. 103-110.
15
Importanța acestui demers este cu atât mai mare cu cât „deblochează” informații
Recenzie 397
publicării izvoarelor arheologice apulense. Măruntele imperfecțiuni

arătate (poate și altele), inerente unui asemenea volum de muncă, nu
umbresc defel afirmațiile precedente. Mai mult, calitatea grafică,
metodologia de publicare exemplară a complexelor, însoţite de
descrierea completă și ilustrația aferentă sugestivă, suportul lingvistic
general-european, impun deja un standard de calitate pentru volumele
viitoare, care sunt sigur – iată drumul fiind deschis prin contribuția
prezentată – că nu vor întârzia să valorifice istoriografic un ansamblu
de situri arheologice excepționale, cel puțin dacă ne raportăm la
arealul provinciei Dacia.
Apreciind și avatarurile cumva reparatorii ale acestei apariții
editoriale pe care o interpretez ca o reușită din toate punctele de
vedere, nu îmi rămâne decât să felicit autorul (dar și pe toți cei
implicați, într-un fel sau altul, în acest demers), dorindu-i să-și
continuie pașii, în aceiași manieră de lucru, spre o posibilă și așteptată
sinteză a necropolei secunde apulense.
Costin Croitoru
„înghețate” vreme de mai bine de trei decenii. Vezi R. Oța, op.cit., în „Pontica”,
XLI, 2008, p. 209: „în ceea ce privește mormintele romane descoperite la «Stația de
Salvare» sunt slabe șanse să le mai vedem publicate vreodată”, opinie enunțată și pe
baza faptului că din cele 149 morminte semnalate în această zonă a necropolei până
în anul 2008 fusese publicat... unul! Vezi D. Ciugudean, H. Ciugdean, Un mormânt
de militar roman de la Apulum, în „Apulum”, XXXVII, 2000, p. 341-345; Idem, A
Military Roman Grave at Apulum, în H. Ciugudean, V. Moga (eds.), Army and
Urban development in the Danubian Provinces of the Roman Empire, Alba Iulia,
2000, p. 203-217.
PROF. DR. DORINEL ICHIM, MONUMENTE DE PATRIMONIU:
MUNICIPIUL BACĂU, ONEŞTI, ED. MAGIC PRINT, 2018, 137 P.,
CONŢINE BIBLIOGRAFIE, ISBN 978-606-622-405-5
O apariţie aşteptată în peisajul editorial

băcăuan, cu analiza și interpretarea prof.dr.
Dorinel Ichim, în care regăsim rezultatele
cercetărilor de teren realizate de acest
pasionat al monumentelor de patrimoniu (fie
ele de arheologie, de arhitectură, de for public
sau memoriale şi funerare) din municipiul/
judeţul Bacău, dar nu numai.
În Cuvânt înainte, autorul subliniază
că „în urma selectării construcţiilor
istorice cu valoare de patrimoniu, s-a
constatat existenţa unui număr de 32 de monumente (în municipiul Bacău –
s.n.)” (p. 5). Sunt de remarcat două probleme care apar în această „selecţie”:
prima ar fi aceea că multe din monumentele de patrimoniu, care ar fi putut
să întregească „harta moştenirilor” lăsate de străbunii noştri în municipiul
Bacău, nu se regăsesc în această listă (cu originea în anii 1991-1992). Nu o
să căutăm aici motivele (fie ele urbanistice, economico-financiare, sau de
altă natură) lipsei acestora, dar istoria şi arhitectura unor clădiri de cult ca:
Biserica cu hramul „Sfântul Ioan”, Biserica cu hramul „Sfântul Nicolae”,
Biserica cu hramul „Sfinţii Apostoli” (din Parcul Cancicov), Biserica
„Sfinţii Voievozi” (din cartierul CFR), Biserica cu hramul „Sfântul
Gheorghe” sau Biserica romano-catolică cu hramul „Sfântul Nicolae”,
alături de alte imobile/ clădiri laice aparţinând unor personalităţi precum:
Casa farmacistului Aron Enescu (strada Ioniță Sandu Sturza, nr. 63 – azi
sediul AJOFM Bacău) sau Casa Gheorghe Florescu (din Pasajul Revoluției,
nr. 6-8) – le îndreptăţeau, pe deplin, să fie clasate, cel puţin la începutul
anilor ’90 ai secolului trecut, în patrimoniul local/ regional sau naţional.
Cea de-a doua problemă este cea a numărului monumentelor. În
municipiul Bacău sunt clasate (conform Listei Monumentelor Istorice,
actualizată în anul 2015 şi publicată în „Monitorul Oficial al României”,
partea I, nr. 113 bis/ 15.II.2016) un număr de 39 de monumente de
patrimoniu, în grupele valorice A (de interes/ importanţă naţională) şi B (de
interes/ importanţă locală/regională). Astfel, Situl arheologic de la biserica
Recenzie 399
„Sfântul Nicolae” din Bacău se încadrează în categoria monumentelor de

arheologie; 30 de clădiri de cult/ laice/ administrative sunt în categoria
monumentelor de arhitectură – aici fiind incluse şi cele două ansambluri
monumentale, Ansamblul Curţii Domneşti din Bacău (categoria A) şi
Ansamblul fostei Şcoli Populare de Artă (categoria B); cinci monumente
sunt din categoria celor de for public şi trei monumente din categoria
memoriale şi funerare.
Prof.dr. Dorinel Ichim precizează că, în lucrarea cu titlul de mai sus, s-a
preocupat doar de categoria monumentelor de arhitectură, precum şi de cea
a monumentelor memoriale (p. 6). În capitole distincte sunt prezentate 32 de
monumente din oraşul lui Bacovia (Grădiniţa „Spiru Haret”, parte
componentă a Ansamblului fostei Şcoli Populare de Artă, fiind analizată
separat). Nu cunoaştem motivele pentru care, din cuprinsul cărţii, lipsesc
două monumente de arhitectură, ambele inserate în Lista Monumentelor
Istorice din 2015 sub titulaturile Casă (cca. 1900), str. Vasile Alecsandri, nr.
1, cod LMI: BC-II-m-B-20181 (nu are Fişă analitică de evidenţă în arhiva
Direcției Județene pentru Cultură Bacău), iar celălalt purtând numele de
Casă (1920), str. Ioniţă Sandu Sturza, nr. 96, cod LMI: BC-II-m-B-00783
(nici acest monument nu are Fişă analitică de evidenţă).
Cu toate acestea, pentru celelalte obiective de patrimoniu băcăuan,
informaţiile arheologice, arhivistice, istorice, memoriale, arhitecturale,
urbanistice, artistice, foto-documentare, administrative sau tehnice au fost
utilizate, cu multă acribie, de către cercetătorul băcăuan, conform bibliografiei
inserate la sfârşitul fiecărui capitol și sub atenta tehnoredactare a lui Vasile
Potolea, de la Direcția Județeană pentru Cultură Bacău. Cu siguranţă, bibliografia
este completată de informaţiile obţinute printr-o documentare minuţioasă pe
teren, documentare care a fost fructificată de prof.dr. Dorinel Ichim prin
întocmirea, în cadrul compartimentului monumente istorice şi arheologie de la
Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bacău, Fişelor analitice de evidenţă a
monumentelor din municipiul de pe malurile Bistriţei, dar şi a celorlalte Fișe
analitice pentru celelalte localităţi din judeţul Bacău.
Monumente de patrimoniu: municipiul Bacău constituie un instrument
de lucru necesar, atât pentru cunoaşterea valorilor de patrimoniu băcăuan,
cât şi în structurarea altor lucrări care se vor baza pe datele obţinute, de-a
lungul timpului, în urma investigațiilor migăloase de teren.
Dimitrie-Ovidiu Boldur
ABREVIERI
AARMSI/ ARMSI Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice,

Bucureşti.
AIIX Anuarul Istitutului de Istorie „A.D. Xenopol”, Iaşi
AIN Cluj Arhivele Istorice Naționale Cluj, Serviciul Județean al
Arhivelor Naționale Cluj.
AMM/ ActaMM Acta Moldaviae Meridionalis, Vaslui.
AMS Acta Moldaviae Septemtrionalis, Muzeul Judeţean Botoşani
ANI Arhivele Naţionale Iaşi
ANIC Arhivele Naţionale Istorice Centrale
ArhGen Arhiva Genealogică, Iaşi.
ArhMApN Arhivele Ministerului Apărării Naţionale.
ArhMold Arheologia Moldovei, Iaşi.
AŞUI/AŞUIaşi Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I Cuza” Iaşi.
Ateneu Ateneu – revistă de cultură, Bacău
BAR Biblioteca Academiei Române
BCMI Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, Bucureşti
BMA Bibliotheca Memoriae Antiquitatis, Complexul Muzeal Neamţ.
Carpica Carpica. Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău;
CDM Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva Istorică a
Statului, București
CercArh Cercetări Arheologice, Muzeul Național de Istorie a
României, București
Cercetări Istorice Cercetări Istorice, Complexul Muzeal Moldova Iași, Muzeul
de Istorie a Moldovei
CERH Cronica Episcopiei Romanului și Hușilor, Roman
Cronica/ CCAR Cronica Cercetărilor Arheologice.
DIR Documente privind Istoria României, București.
DJAN/ SJAN Direcţia Județeană/ Serviciul Judeţean a(l) Arhivelor
Naţionale.
DRH Documenta Romaniae Historica, București.
Hierasus Hierasus. Anuarul Muzeului Judeţean Botoşani.
Materiale, MCA Materiale şi Cercetări Arheologice, Bucureşti.
MDGR II George Ioan Lahovari, C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu,
Marele Dicţionar Geografic al României, vol II, Bucureşti,
1899.
MemAntiq Memoria Antiquitatis, Complexul Muzeal Neamţ, Piatra
Neamţ.
MO Mitropolia Olteniei, Revista Mitropoliei Olteniei,
Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova.
Abrevieri 401
Mousaios Mousaios, Muzeul Judeţean Buzău

MuzNaţ Muzeul Naţional, Bucureşti
Pontica Pontica. Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa.
SAA Studia Antiqua et Archaeologica, Iaşi.
SCIV(A) Studii şi Cercetări de Istorie Veche (şi Arheologie),
Bucureşti.
SMIM Studii şi Materiale de Istorie Medievală, Bucureşti.
S.N. Serie Nouă
Studii Studii. Revistă de Istorie, Bucureşti
Suceava Suceava. Anuarul Muzeului Bucovinei, Suceava
Zargidava Zargidava. Revistă de istorie, Bacău.

48 Carpica XLVIII 2019

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

48 Carpica XLVIII 2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

https://biblioteca-digitala.

Coperta I – Disc din bronz cu stema României Mici (Colecția Istorie

Design coperţi: Dionis Puşcuţă

Editura Magic Print Oneşti

LUCRARE FINANŢATĂ DE:

Despre necropolele apulense, cu privire specială asupra

Abrevieri ................................................................................................... 400

HISTORY/ HISTOIRE/ GESCHICTE

CHURCH HISTORY/ HISTOIRE DE L’ÉGLISE/

REVIEW/ COMPTE-RENDUS/ BEWERTUNGEN

Despre necropolele apulense, cu privire specială asupra

Abbreviations/ Abréviations/ Abkürzungen ....................................... 400

Considérations concernant la recherche de la culture Cucuteni après 1989

La recherche de la plus représentative culture de l’Énéolithique de la Roumanie

Mots-clés: Énéolithique, Cucuteni, histoire de la recherche, interdisciplinarité.

În perioada postbelică, cuprinsă între sfârşitul deceniului al 5-lea şi

o bibliografie a neoliticului din România, de la începuturi până în anul 19763.

călătorii de studii şi documentare, precum şi a instruirii unor studenţi şi tineri

arheologie, inclusiv despre cultura Cucuteni-Ariuşd. Merită menţionată, în mod

Institut al Patrimoniului, iar practica arheologică a studenţilor a continuat să

de la efectuarea cercetărilor interdisciplinare fără un cadru organizat (mai

Arheoinvest, cu participarea unor specialişti de la Facultăţile de Istorie

numeroase studii, în volume colective, în reviste din ţară şi de peste hotare,

prelucrarea materiilor prime16 ş.a. Platforma Arheoinvest a iniţiat

desfăşurarea, la Iaşi, a trei congrese internaţionale (2011-2013)17 şi a câtorva

Piatra Neamţ. Cercetările de la Piatra Neamţ s-au coagulat îndeosebi în jurul

desfăşurarea mai multor manifestări ştiinţifice internaţionale, cele mai multe

mai buna cunoaştere a siturilor acestei civilizaţii.

date existente în legătură cu aceste probleme în spaţiul est-carpatic, ca şi

structurii şi funcţionalităţii ceramicii, studiul materiilor dure animale,

zonal37, fie tematic38 sau pe perioade de evoluţie39. Prin redactarea a noi

în contact direct cu mediul academic din Occident), au crescut în spiritul

continuarea acestei linii ascendente a cercetării arheologice prezente şi de

prin expoziţii internaţionale, în „CercIst”, 27-29 (2008-2010), 2011, p. 303-323; A. Maleş,

Evanghelical Church of Bod. Archaeological research in 2007

Between 18.10-17.11.2007 preventive archaeological researches were

Keywords: Bod, evangelical church in Bod, preventive archaeological researches,

În perioada 18.10-17.11.2007, la biserica evanghelică din comuna

urma cutremurului din 1802, biserica a fost dărâmată şi reconstruită pe

Recensământul din 1532, datorită vremurilor „neliniștite” și a epidemiei de

acestea urmând a fi definitivate.

Secțiunea 1 (planșa 4/ foto 1)

Secțiunea 2 (planșele 5, 6 şi 12)

2 m față de nivelul de călcare actual și a avut ca scop surprinderea relației

5. Pământ viu (steril).

Profilul de vest (planşa 4/ 2) este similar cu cel de nord, având următoarea

Secțiunile 5, 6, 7 și 8 se află pe latura de sud a bisericii, și au

bisericii, deosebit de stratul de deasupra prin consistență diferită,

amprentele de var și cărămidă fiind mai puține. Grosimea acestui strat

Secțiunea 8 (planşa 10)

Planşa 2: 1. Biserica Bod (după H.Fabini, 2002); 2. Plan general de săpături la

Planşa 3: 1.Reconstituire biserică evanghelică Bod; 2.Planul bisericii evanghelice

Planşa 4: Secțiunea 1: 1. foto secțiune; 2. profil est.

Planşa 5: Secțiunea 2: 1. profil est; 2. profil sud.

Planşa 6: Secțiunea 2: 1. profil sud; 2. profil est.

Planşa 7: Secțiunea 3: 1.profil sud; 2. secțiunea 4: profil vest.

Planşa 8: Secțiunea 5: 1, profil nord; 2. grundriss.

Planşa 9: Secțiunea 7: 1. profil nord; 2. secțiunea 6: profil sud.

Planşa 10: Secțiunea 8: profil sud; 2. profil nord.

Planşa 11: Secțiunea 1: 1. profil est; 2. profil sud; 3. grundriss.

Planşa 12: Secțiunea 2: 1. profil vest; 2. profil sud; 3. profil est.

Unpublished aechaeological discoveries by Professor dr. Alexandru

In 2008 started the European Project of Restauration of the cult monument