46 Carpica XLVI 2017

CARPICA
XLVI
IN HONOREM
VIOREL CĂPITANU
FONDATOR: IULIAN ANTONESCU
Coperta I – Pahar cu stema Principatelor Unite din colecţia Muzeul de

Istorie din Bacău (foto dr. Dănuţ Prisecaru)
Design coperţi: Dionis Puşcuţă

CONSILIUL JUDEŢEAN BACĂU
COMPLEXUL MUZEAL „IULIAN ANTONESCU” BACĂU
CARPICA
XLVI
IN HONOREM
VIOREL CĂPITANU
Editura Magic Print Oneşti

2017
LUCRARE FINANŢATĂ DE:
CONSILIUL JUDEŢEAN BACĂU
ISSN: 1013-4182
CONSILIUL ŞTIINŢIFIC:
Acad. Victor Spinei – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
Prof.univ.dr. Nicolae Ursulescu – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
Prof.dr. Ioan Mitrea – preşedinte executiv, Fundaţia Cultural-Ştiinţifică
„Iulian Antonescu”
Prof. Vilică Munteanu – Asociaţia Arhiviştilor din România – Filiala Bacău
Prof. Lăcrămioara-Elena Istina – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”
Bacău
Prof.dr. Anton Coşa – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău
COLECTIVUL DE REDACŢIE:
Redactor şef: Prof. Mariana Popa – manager, Complexul Muzeal „Iulian
Antonescu” Bacău
Secretar ştiinţific: Dr. Lăcrămioara-Elena Istina
Membri: Prof. Marina Bărbieru
Drd. Brânduşa Manea
TEHNOREDACTARE COMPUTERIZATĂ:
Dr. Marius-Alexandru Istina
CUPRINS
IN HONOREM VIOREL CĂPITANU
Viorel Căpitanu – o viaţă în muzeul băcăuan

(Lăcrămioara-Elena Istina) ............................................................. 9
Amintiri cu Viorel Căpitanu, C.S. Nicolaescu-Plopşor...
(Eugenia Antonescu) ….................................................................. 24
Viorel Căpitanu. O viaţă dedicată muzeului şi arheologiei
(Elena Artimon) ................................................................................ 31
La aniversară. Viorel Căpitanu la 85 de ani (Mihaela Băbuşanu) …....... 35
VASILE PÂRVAN (1882-1927)
Ioan Mitrea, Vasile Pârvan (1882-1927). Actualitatea

modelului pârvanian ..................................................................... 38
Emil Păunescu, Note complementare la biografia lui Vasile Pârvan ....... 45
ARHEOLOGIE
Dănuţ Prisecaru, Petre Colţeanu, Lăcrămioara-Elena Istina,

Brânduşa Manea, Cercetările arheologice preventive în
siturile 6 şi 7 de pe Varianta Ocolitoare Bacău ............................. 56
Cristinel Plantos, Marius-Mihai Ciută, Două paftale de epocă Latène
târzie de la Craiva-Piatra Craivii – recent recuperate ..................... 81
George Dan Hânceanu, Un nou cuptor amenajat în exteriorul
locuinţelor din situl dacic de la Roşiori (jud. Neamţ) ................. 93
Costin Croitoru, Notă despre o lampă descoperită
în nordul Dobrogei ........................................................................ 115
ISTORIE
Laurenţiu Chiriac, Negoţul din târgul medieval Bârlad

(secolele XV-XVIII) ......................................................................... 121
Dimitrie-Ovidiu Boldur, Biserici şi obiecte de cult din extremitatea
estică a judeţului Neamţ ..................................................................... 136
Cornelia Cucu, Rolul învăţătorilor băcăuani în evoluţia portului
popular din element de tradiţie în factor de progres
(sfârşitul sec. XIX-începul sec. XX) ................................................ 144
Steluţa Chefani-Pătraşcu, Particularităţi ale răscoalei
din primăvara anului 1907 ................................................................ 165
Gheorghe A. Ştirbăţ, Nicolae Iorga şi perioada războiului pentru
reunificare naţională ..................................................................... 175
Alin Spânu, Armata rusă în România. Între război şi pace
(ianuarie-iulie 1917) .......................................................................... 200
Viorel Cruceanu, Un preşedinte idealist: dr. Julius K. Nyerere ............. 211
GENEALOGIE/ HERALDICĂ/ NUMISMATICĂ/FILATELIE
Ştefan S. Gorovei, Radomireşti. Contribuţii genealogice pentru istoria

unui sat băcăuan .................................................................................. 217
Anton Coşa, Stema Principatelor Unite pe obiecte armoriate de la
Muzeul de Istorie din Bacău ............................................................ 254
Dorel Bălăiţă, Jetoane româneşti din colecţia Complexului Muzeal
„Iulian Antonescu” din Bacău (II) ................................................ 286
Dorel Bălăiţă, Pagini din istoria staţiunii Slănic Moldova.
Jetoanele cazinoului ........................................................................... 297
Ioan Catană, Bacău. Cenzura poştală militară în WW1 şi WW2 ...... 311
RECENZIE
Emil Lupu, Ctitori şi ctitorii la Curbura Carpaţilor în veacurile XIV-XVIII

(Adrian Constantin) ............................................................................ 339
IN MEMORIAM IOAN MITREA
În amintirea unui profesor care nu mai este (Anton Coşa) ................. 345
Cuvinte la moartea unui mare istoric, arheolog şi profesor, prieten
şi iubit coleg (Dan Gh. Teodor, Virgil Mihăilescu Bîrliba) ......... 350
Îndoliată familie, întristată adunare
(Ioan Scurtu) ........................................................................................ 351
O veste ca un trăsnet. S-a stins Ioan Mitrea (Eugenia Antonescu) ............ 352
Abrevieri ......................................................................................................... 355

CONTENTS/ SOMMAIRE/ INHALT
IN HONOREM VIOREL CĂPITANU
Viorel Căpitanu – A Life in the Museum of Bacău
(Lăcrămioara-Elena Istina) ............................................................. 9
Memories with Viorel Căpitanu, C.S. Nicolaescu-Plopşor...
(Eugenia Antonescu) ….................................................................. 24
Viorel Căpitanu. A Life dedicated to the Museum and
to Archaeology (Elena Artimon) .................................................... 31
Anniversary. Viorel Căpitanu at 85 years (Mihaela Băbuşanu) ….......... 35
VASILE PÂRVAN (1882-1927)
Ioan Mitrea, Vasile Pârvan (1882-1927). The Actuality of
the Pârvan model ........................................................................... 38
Emil Păunescu, Des notes complémentaires pour la biographie de
Vasile Pârvan .................................................................................... 45
ARCHEOLOGY/ ARCHÉOLOGIE/ ARCHÄOLOGIE
Dănuţ Prisecaru, Petre Colţeanu, Lăcrămioara-Elena Istina,
Brânduşa Manea, Les recherches archéologiques preventives
aux sites 6 et 7 sur le Chemin Détourné de Bacău ..................... 56
Cristinel Plantos, Marius-Mihai Ciută, Two belt buckles of
Late Latène period from Craiva-Piatra Craivii –
recently recovered ........................................................................... 81
George Dan Hânceanu, A new furnace furbished in outside from
the Dacian site de Roşiori (county Neamţ) .................................. 93
Costin Croitoru, Notes of an ancient lamp discovered in the North
of the Dobrogea Region ................................................................ 115
HISTORY/ HISTOIRE/ GESCHICHTE
Laurenţiu Chiriac The trade of the medieval town Bârlad
(XV-XVIII centuries) ...................................................................... 121
Dimitrie-Ovidiu Boldur, Churches and Religious Objects from
the Eastern extremity of Neamţ District ......................................... 136
Cornelia Cucu, The role of teachers from Bacau County in national
costume’s development from traditional item to progress
factor (end of XIXth Century- beginning of XXth Century) ....... 144
Steluţa Chefani-Pătraşcu, Particularities of the revolt from the spring
of the year 1907 ................................................................................... 165
Gheorghe A. Ştirbăţ, Nicolae Iorga et La période de la Guerre pour
la réunification de la nation, 1916-1918 ..................................... 175
Alin Spânu, Russian Army in Romania, between war and peace
(January-July 1917) .......................................................................... 200
Viorel Cruceanu, Un président idéaliste: dr. Julius K. Nyerere .............. 211
GENEALOGY, HERALDRY, NUMISMATICS AND PHILATELY/

GÉNÉALOGIE, HÉRALDIQUE, NUMISMATIQUE ET PHILATÉLIE/
GENEALOGIE, HERALDIK, NUMISMATIK UND PHILATELIE
Ştefan S. Gorovei, RADOMIREŞTI. Contributions généalogiques pour

l’histoire d’un village du département de Bacău ........................ 217
Anton Coşa, Les armoiries des Principautés Unies sur les objets
armoriés du Musée d’Histoire de Bacău ........................................ 254
Dorel Bălăiţă, Romanian tokens from „Iulian Antonescu” Museum
Complex collection from Bacău (II) .............................................. 286
Dorel Bălăiţă, Streiflicht durch die Geschichte von Slănic Moldova.
Casino-Marken .................................................................................. 297
Ioan Catană, Bacău. Censorship of the military postal
correspondence during WW I and WW II ................................ 311
REVIEW/ COMPTE-RENDUS/ BEWERTUNGEN
Emil Lupu, Ctitori şi ctitorii la Curbura Carpaţilor

în veacurile XIV-XVIII (Adrian Constantin) .................................. 339
IN MEMORIAM IOAN MITREA
In Memory of a professor that is no more (Anton Coşa) ..................... 345

Words at the Death of a great historian, archaeologist and
professor, dear friend and beloved colleague
(Dan Gh. Teodor, Virgil Mihăilescu Bîrliba) ................................ 350
Berevead family and mourning friends (Ioan Scurtu) .......................... 351
A piece of news like lightning. Ioan Mitrea has passed away
(Eugenia Antonescu) ............................................................................ 352
Abbreviations/ Abréviations/ Abkürzungen ........................................... 355

VIOREL CĂPITANU – O VIAȚĂ ÎN MUZEUL BĂCĂUAN
Angajat la 1 septembrie 1957 la Muzeul

de Istorie Bacău, prof. Viorel Căpitanu avea să
fie unul dintre arheologii și muzeografii care
urmau să pună bazele patrimoniale ale
instituției, înființată la 1 aprilie 1957. Această
datorie și-a îndeplinit-o cu prisosință
arheologul, sărbătorit anul acesta. În cei peste
40 de ani de activitate a pus bazele unui bogat
și valoros patrimoniu cultural din domeniul
arheologiei, și nu numai, prin perieghezele
întreprinse de-a lungul anilor, prin cercetările
arheologice sistematice din județul Bacău, dar
și prin donațiile atrase către muzeu de-a lungul
timpului, din calitatea dumnealui de muzeograf, arheolog și director de
muzeu.
S-a născut la data de 7 octombrie 1932 în comuna Tanacu, județul
Vaslui și a urmat cursurile Facultății de Filologie-Istorie din cadrul
Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, pe care le-a absolvit în anul 1957.
Primii pași ai domnului Căpitanu către arheologia preistorică au fost
îndrumați în studenție de profesorul C.S. Nicolăescu-Plopșor, având ocazia
să urmeze cursurile și altor iluștri profesori la facultatea ieșeană: acad.
Mircea Petrescu-Dîmbovița, Dimitrie Berlescu, Ilie Grămadă și mulți alții.
La finalizarea facultății a primit repartiție la Muzeul Regional Bacău,
unde a activat de la 1 septembrie 1957 ca muzeograf, adică acum 60 de ani.
De aici a început, cu pasiune și multă muncă, drumul în aventura
muzeografiei băcăuane, remarcându-se în domeniul arheologiei mai ales
prin acribia pentru cercetările arheologice de suprafață, în special în primii
ani de activitate. O instituție muzeală recent înființată, cum era Muzeul de
Istorie din Bacău, avea nevoie de oameni dedicați patrimoniului și
cercetărilor pentru formarea colecțiilor de specialitate, temelia unei instituții
de profil, iar domnul Căpitanu a fost, pentru muzeul băcăuan, unul dintre
aceştia.
În anii `60 ai secolului XX, fiind la începutul carierei, a dezvoltat o
colaborare cu instituțiile Academiei Române ale acelor vremuri, prin care a
urmărit o cercetare arheologică de suprafață pe raza județului Bacău, pe
10 Lăcrămioara-Elena Istina
toate văile importante ale râurilor ce străbat județul nostru. Multe dintre
aceste cercetări le-a întreprins singur, dar au fost realizate și în colaborare.
Amintim aici importantele cercetări de teren efectuate alături de arheologul
Marilena Florescu de la Institutul de Arheologie Iași. În urma acestor
colaborări, desfășurate pe un interval temporal îndelungat, au rezultat un
număr impresionant de situri arheologice noi pe harta județului Bacău, din
diverse perioade istorice, din neolitic și până în epoca medievală.
Rezultatele acestor cercetări de teren sunt publicate în două ample articole
apărute în revistele „Arheologia Moldovei” și „Carpica” (vezi lista anexă).
Pentru a ne face o imagine a amplorii acestor cercetări de teren în județul
Bacău, menționăm că în urma acestora a fost identificată cunoscuta așezare
geto-dacă Tamasidava de la Răcătău (azi, administrativ, aparține de
localitatea Pâncești, com. Pâncești, jud. Bacău). De asemenea, putem aminti
și faptul că în urma acestor cercetări de teren au fost descoperite peste 100
de așezări datate în perioada culturii Cucuteni.
Arheologul Viorel Căpitanu a avut colaborări importante și cu
cercetătorii de la Institutul de Arheologie din București, dintre care amintim
aici cercetările arheologice efectuate de Alexandru Vulpe în așezarea
monteoreană de la Răcăciuni-Cetățuie, o importantă așezare din perioada
epocii bronzului.
Pe lângă aceste cercetări arheologice de suprafață, arheologul Viorel
Căpitanu a participat la numeroase sondaje sau cercetări arheologice
sistematice în punctele nou descoperite, alături de numeroși arheologi care
au făcut parte din colectivele în care a activat, cum ar fi: Iulian Antonescu,
C.S. Nicolăescu-Plopșor, Vasile Ursachi, Adrian Florescu, Marilena
Florescu, Maria Bitiri, Dan Gh. Teodor și mulți alții. Pentru contribuțiile
importante în ceea ce privește cercetarea arheologică din perioada
paleolitică trebuie menționate importantele șantiere arheologice de la Buda,
com. Blăgești și Lespezi, com. Gârleni, cercetări ce au generat și un
important patrimoniu arheologic din această perioadă.
Pentru perioada neo-eneolitică a întreprins numeroase sondaje
arheologice în siturile reperate în urma cercetărilor arheologice de teren,
cum ar fi cele din așezarea cucuteniană de la Țigănești, com. Vultureni, de
mari dimensiuni, fiind trasate un număr de 16 secțiuni arheologice, în urma
cărora a rezultat un important material arheologic, ce se află acum în
patrimoniul muzeului nostru. Între aceste descoperiri se remarcă un număr
mare de statuete antropomorfe, fiind unul dintre siturile cucuteniene cu cele
mai multe reprezentări masculine descoperite până în prezent (ca procent
față de cele feminine). Alte așezări cucuteniene sondate de domnul Căpitanu
Viorel Căpitanu – o viață în muzeul băcăuan 11
în perioada anilor `70-`80 ai secolului XX au fost cele de la Găiceana,

Aldești-Onișcani, Fulgeriș, com. Pâncești.
Înainte de a continua menționarea noastră succintă a activității
arheologice de teren a domnului Viorel Căpitanu, nu putem să nu amintim
aici faptul că în anul 2000 ne-a prezentat în teren stațiunea arheologică de la
Fulgeriș, com. Pâncești și ne-a încredințat-o spre cercetare. Îi mulțumim, și
pe această cale, pentru încrederea acordată, pentru susținerea oferită de-a
lungul timpului și pentru curajul insuflat să demarăm cercetările în acest sit
cucutenian, descoperit de domnia sa în urma cercetărilor de teren de
amploare pe care le-a efectuat.
O amprentă importantă a lăsat-o și asupra istoriei și patrimoniului din
județul Bacău datat în epoca bronzului, prin cercetările arheologice efectuate
la Valea Seacă (Mândrișca), Oncești, Bărboasa, Dealul Morii, Tăvădărăști,
Banca, Căbești, Prăjești, Traian, Răcăciuni, precum și prin importantele
rezultate ale cercetărilor realizate în colaborare cu Marilena Florescu în
stațiunile de la Bogdănești-Oituz și Dădești, com. Vultureni, care au oferit
importante informații asupra comunităților locale din perioada epocii
bronzului.
În ceea ce privește perioada epocii fierului, arheologul Viorel
Căpitanu a întreprins cercetări arheologice în importante așezări datate în
prima epocă a fierului, Hallstatt, în localitățile Căbești, Slobozia, Oncești.
A întreprins, de asemenea, o serie de cercetări arheologice în
necropole din perioada culturii carpice, cum ar fi cele de la Glăvănești-
Bărboasa, Săucești, Poiana-Negri, care au îmbogățit colecțiile muzeului
băcăuan cu un patrimoniu bogat și divers fiind compus din urnele de
incinerație ale acestora cu inventarul aferent, compus din piese din argint
ars, mărgele din lut sau piatră semiprețioasă etc.
Îmbogățirea patrimoniului arheologic de către domnul Căpitanu a fost
făcută şi prin recuperarea unor importante tezaure monetare, descoperite
prin cercetări arheologice sistematice sau descoperiri întâmplătoare,
menționând aici tezaurele și monedele romane descoperite prin cercetările
sistematice de la Răcătău, tezaurele de denari imperiali descoperite la
Ardeoani, Pâncești, Dealul Perjului, Prăjești, Călugăreni, Parava. De
asemenea, aici trebuie menționat și tezaurul monetar bizantin descoperit la
Horgești, format din monede bizantine, păstrate într-un căzănel de bronz în
care se afla şi un lanț.
Pe lângă toată această activitate de cercetare arheologică de viziune
exhaustivă întreprinsă în județul Bacău, domnul Viorel Căpitanu și-a dedicat
peste trei decenii de cercetare arheologică sistematică în situl
pluristratigrafic de la Răcătău-Cetățuia (azi Pâncești, com. Pâncești),

cunoscut în literatura de specialitate ca fiind antica Tamasidava. În punctul
Cetățuia se află o așezare cu o stratigrafie complexă, cu o locuire începând
din epoca bronzului, cultura Monteoru, și cu mai multe nivele din perioada
epocii fierului, Hallstatt și Latène (epoca geto-dacă). Așezarea este situată la
3 km de satul Pâncești și la 4 km de satul Răcătău, fiind una dintre davele
situate pe Valea Siretului menționate în Harta lui Ptolemeu, din secolul al II-
lea d.Hr. Cercetările arheologice întreprinse în această așezare în cele peste
trei decenii au adus importante mărturii științifice legate de comunitățile
umane care au viețuit pe dealul Cetățuia de-a lungul timpului, precum și un
bogat patrimoniu arheologic ce îmbogățește colecția muzeului băcăuan pe
un palier amplu al perioadelor istorice. Mărturiile arheologice descoperite de
arheologul Viorel Căpitanu în stațiunea de la Răcătău fac astăzi parte din
expoziția permanentă a instituției noastre, iar artefactele din depozite pot
face oricând subiectul unor expoziții temporare naționale sau internaţionale,
patrimoniul descoperit în urma acestor cercetări fiind numeros în cadrul
inventarului colecției de arheologie al instituției muzeale băcăuane.
Ca o datorie a instituției noastre, precizăm faptul că cercetările
arheologice în punctul Cetățuia de la Răcătău vor fi reluate, în viitorul
apropiat, cu sprijinul unor arheologi de la Institutul de Arheologie Iași, cu
acordul autorului cercetărilor arheologice sistematice, domnul Viorel
Căpitanu.
În ceea ce privește contribuția muzeografului Viorel Căpitanu în
evoluția instituției muzeale băcăuane putem afirma că a fost una importantă,
având contribuții la organizarea expozițiilor permanente (de multe ori
determinate de schimbarea, destul de deasă, a sediului muzeului de istorie
din Bacău), precum și a expozițiilor temporare naționale și internaționale,
din calitatea dumnealui de muzeograf, dar și de director, funcție ce a ocupat-o
în perioadele: 1971-1973 și 1990-1998.
Dar nu trebuie să uităm faptul că prin aportul şi eforturile constante
făcute de domnul Viorel Căpitanu, în anii `90 ai secolului XX, prin
demersurile făcute către autorităţile județene și naționale, s-au obținut
aprobările pentru teren (situat în apropierea Ansamblului Monumental
Curtea Domnească Bacău) şi autorizațiile necesare pentru construirea noului
sediu din str. 9 Mai, nr. 7. Suntem conștienți că nu a avut o misiune facilă în
a obține fondurile necesare construirii unei clădiri destinate unei instituții
muzeale într-o perioadă istorică tulbure.
De asemenea, nu trebuie uitat faptul că Muzeul de Istorie Bacău
poartă, din anul 1992, numele primului său director, Iulian Antonescu,
merite în această privinţă revenindu-i şi domnului Căpitanu. Este un meritat

elogiu adus fondatorului Muzeului din Bacău, care a avut contribuţii
importante în dezvoltarea muzeografiei locale şi naţionale.
În ceea ce privește organizarea de expoziții muzeale la Bacău, domnul
Căpitanu a avut contribuții majore la organizarea expozițiilor permanente
realizate în perioada activării dumnealui la muzeu, 1957-1998, precum și la
organizarea unor expoziții temporare naționale și internaționale, dintre care
considerăm că trebuie menționate aici cele dedicate civilizației traco-geto-
dace. Astfel, amintim organizarea expozițiilor temporare naționale
Civilizația geto-dacilor din Bazinul Siretului, organizată în colaborare cu
muzeele de istorie din Roman și Galați, Civilizația traco-daco-getică și
continuitatea sa în epoca formării poporului român, Ceramica traco-
daco-getică.
De asemenea, a colaborat, alături de alte muzee din țară, și la
organizarea unor importante expoziții temporare internaționale privind
civilizația geto-dacă, cum ar fi: Iliri și daci, vernisată la București în 1971,
la Belgrad în 1972 și Lubliana în 1973; I Dacii. Mostra delle civiltà daco-
getice in epoca classica, vernisată la Roma în 1979 și în Olanda în 1980, cu
denumirea de De klassieke beschaving van de Daco-Geten; Tezaurele
dacilor, itinerată în anul 1980 la Paris, Köln și Viena; I Daci, expusă la
Trieste în perioada iulie-noimebrie 1997.
Pe lângă valorificarea expozițională, domnul Viorel Căpitanu a inițiat
și organizat Sesiunea Națională „Vasile Pârvan”, care a urmărit valorificarea
cercetărilor arheologice și istorice, de-a lungul timpului, conferindu-i acestei
sesiuni de comunicări un nivel național, dar și internațional. Lucrările
sesiunii naționale, precum și valorificarea științifică a cercetătorilor din
muzeul băcăuan și nu numai, au făcut subiectul revistei instituției Carpica,
fondată în 1968 de Iulian Antonescu, dar la editarea căreia domnul Căpitanu
a participat încă de la începuturi și până în 1997.
O altă componentă importantă în valorificarea cercetărilor arheologice
;i a patrimoniului descoperit a fost aceea de publicare a acestora, misiune
îndeplinită prin apariţia a numeroase articole și studii de specialitate. Un loc
aparte îl ocupă și cataloagele de expoziții temporare la care a colaborat, știut
fiind faptul că expozițiile temporare „dispar”, cataloagele rămân.
Contribuția domnului Viorel Căpitanu privind meritele în domeniul
activității culturale desfășurate în județul Bacău a fost răsplătită și cu
conferirea Diplomei de onoare acordată de Consiliul Județean Bacău pentru
întreaga activitate închinată muzeografiei, cercetării și valorificării
patrimoniului cultural, a Diplomei de merit acordată de Ministerul Culturii
și Cultelor, precum și a Ordinului ”Meritul Cultural” în grad de ofițer,

pentru realizări deosebite în domeniul culturii.
Nu putem, spre final, să nu ne aducem aminte că primele colaborări
ale noastre cu domnul Viorel Căpitanu au fost în anii studenției, când am
participat la campaniile arheologice de la Răcătău din anii 1995 și 1996, prilej
cu care am avut ocazia să descoperim, ca student, primele cercetări
arheologice din perioada geto-dacă. Satisfacția personală, din acel moment,
a fost că eram impresionați de bogăția artefactelor arheologice descoperite
prin secțiunile trasate „Între nuci”, fiind o zonă în care stratigrafic
materialele descoperite erau datate în cultura Monteoru și cultura geto-dacă,
secolele I î.Hr.-I d.Hr.
Un alt moment important pentru noi este luna septembrie 1997, când,
cu mari emoții, am participat la examenul de concurs pentru angajare la
Muzeul de Istorie Bacău, concurs pe care directorul Viorel Căpitanu a ținut
să îl organizeze într-un regim strict, corect și competitiv.
În încheiere dorim să îi urăm domnului Viorel Căpitanu un călduros
LA MULȚI ANI! cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 85 de ani.
Lăcrămioara-Elena Istina
1980 – Viorel Căpitanu pe şantierul de la Răcătău
27 martie 2015 – Simpozion dedicat Unirii Bucovinei cu România

18 mai 2016 – lansarea volumului Corpus Nummorum Moldavie – VI.1

Découvertes monétaires du Complexe Muséal „Iulian Antonescu” Bacău
24 martie 2016 – Vernisajul expoziţiei Războaie fără victime.

Producerea ţesăturilor în preistorie
24 martie 2016 – Vernisajul expoziţiei Războaie fără victime.

Producerea ţesăturilor în preistorie
Lista lucrărilor publicate de Viorel Căpitanu şi colaboratori
Studii şi articole
1. Cercetările şi săpăturile arheologice de la Buda, în „Materiale”, VII,

1961, p. 21-28 (în colaborare).
2. Săpăturile de la Buda, în „Materiale”, VIII, 1962 (în colaborare).
3. Prezenţa lui Mastodon Arvenensis Croizet et Jobert, în terasa de 160 m
a Bistriţei, în „AŞUI”, 1964 (în colaborare).
4. Prezenţa lui Elephas meridionalis Nesti în terasa a doua a Bistriţei
(Racova-Buhuşi), în „AŞUI”, 1964 (în colaborare).
5. Topoare de aramă şi bronz descoperite la Găiceana, în „ArhMold”, II-III,
1964, p. 445-452 (în colaborare).
6. Câteva observaţii privind sfârşitul epocii bronzului şi începutul
hallstattului în lumina cercetărilor din regiunea Bacău, în „RevMuz”,
V, 1965, p. 422-423.
7. Noi date cu privire la prezenţa culturii swideriene în regiunea Bacău, în
„Ateneu”, nr. 8, 1966.
8. Descoperiri arheologice în raionul Adjud, aşezarea neolitică de la
Ţigăneşti, com. Vultureni, în „RevMuz”, VI, 1966, p. 546.
9. O nouă aşezare swideriană în Carpaţii Orientali, în „SCIV”, 1, 1967 (în
colaborare).
10. Aşezarea paleolitică de la Buda, com. Blăgeşti, în „RevMuz”, 3, 1967,
p. 267-271.
11. Descoperiri paleolitice în Bazinul Bistriţei, în „Carpica”, I, 1968, p. 10-16.
12. Câteva observaţii privitoare la sfârşitul epocii bronzului în lumina
săpăturilor arheologice efectuate de Muzeul din Bacău, în „Carpica”, I,
13. Descoperiri recente de obiecte din aramă şi bronz în Moldova, în
„Carpica”, I, 1968, p. 49-62 (în colaborare).
14. Un mormânt hallstattian descoperit la Cimbala, în „Carpica”, I, 1968,
p. 69-72.
15. Necropola carpo-dacică de la Bărboasa, în „Carpica”, I, 1968, p. 199-208
(în colaborare).
16. Cercetări arheologice de la Mănoaia-Costişa şi contribuţia lor la
cunoaşterea culturii materiale locale din secolele V-VI în Moldova, în
„Carpica”, I, 1968, p. 233-258 (în colaborare).

17. Cercetări arheologice de suprafaţă în judeţul Bacău, în „ArhMold”, VI,
1969, p. 213-275 (în colaborare).
18. Descoperiri paleolitice în judeţele Neamţ şi Vaslui, în „Carpica”, II,
1969, p. 7-16.
19. Aşezarea din epoca bronzului de la Podu Morii-Bărboasa, com.
Onceşti, în „Carpica”, II, 1969, p. 23-34 (în colaborare).
20. Cercetări arheologice de la Dealul Morii, în „Carpica”, II, 1969, p. 49-80
(în colaborare).
21. O nouă cetăţuie dacică pe Valea Siretului, în „Carpica”, II, 1969, p. 93-130
(în colaborare).
22. Un tezaur de monede republicane romane descoperit la Cornii de Sus,
județul Bacău, în „Carpica”, II, 1969, p. 131-144 (în colaborare).
23. Tezaurul de denari romani de la Ardeoani, în „Carpica”, II, 1969, p.
179-192.
24. Un tezaur de monede turceşti descoperit la Copăceşti (jud. Vrancea), în
„Carpica”, II, 1969, p. 349-362 (în colaborare).
25. Un vârf de lance de silex descoperit la Luncani, în „MemAntiq”, I,
1969, p. 305-310.
26. Două topoare cu braţele în cruce descoperite în judeţul Bacău, în
„MemAntiq”, III, 1971, p. 435-440.
27. Un tombe isolée de l’époque de LaTène à Răcătău, dép. de Bacău, în
„Apulum”, IX, 1971, p. 155-164 (în colaborare).
28. Două celturi descoperite în Moldova, în „Carpica”, IV, 1971, p. 133-136.
29. Cercetările arheologice de la Dădeşti (judeţul Bacău), în „Carpica”, IV,
1971, p. 119-128 (în colaborare).
30. Săpăturile de salvare de la Vultureni, în „Carpica”, IV, 1971, p. 137-158
(în colaborare).
31. Două tezaure de denari republicani şi imperiali descoperite la Răcătău
şi Pânceşti, în „Carpica”, IV, 1971, p. 167-196 (în colaborare).
32. Tezaurul de monede bizantine descoperit la Horgeşti (jud. Bacău), în
„Carpica”, IV, 1971, p. 253-270.
33. Descoperiri de monede antice şi bizantine, în „Carpica”, IV, 1971, p.
287-298.
34. Câteva observaţii privind sfârşitul epocii bronzului şi începutul
Hallstattului în lumina cercetărilor din judeţele Bacău şi Vrancea, în
Sesiunea Muzeelor de Istorie, decembrie 1964, I, 1971.
35. Descoperiri geto-dacice în judeţul Bacău, în „Crisia”, 1972, p. 97-114
(în colaborare).
36. Aşezarea paleolitică de la Lespezi, județul Bacău, în „Carpica”, V,

37. Tezaurul monetar din secolele XVI-XVII descoperit la Tanacu (jud.
Vaslui), în „Carpica”, VI, 1973, p. 77-100.
38. Noi descoperiri de monede antice în judeţul Bacău, în „Carpica”, VII,
39. Necropola daco-carpică de incineraţie din secolul al III-lea de la
Gălăneşti-Bărboasa, comuna Oncești, judeţul Bacău, în „Carpica”, VII,
1975, p. 63-116.
40. Contribuţii la cunoaşterea populaţiei autohtone în sec. II-III în jud.
Bacău, în „Muzeul Naţional”, II, 1975, p. 293-334.
41. Noi descoperiri de topoare de aramă şi bronz în județul Bacău, în „Carpica”,
VIII, 1976, p. 31-36.
42. Principalele rezultate ale săpăturilor arheologice în aşezarea geto-dacă
de la Răcătău (județul Bacău), în „Carpica”, VIII, 1976, p. 49-120.
43. Necropola daco-carpică de la Săuceşti, județul Bacău, în „Carpica”,
VIII, 1976, p. 151-182.
44. Necropola birituală daco-carpică de la Săuceşti, jud. Bacău, în
„Muzeul Naţional”, III, 1976, p. 165-180.
45. Brad und Răcătău zwei getisch-dakische befestigte Siedlungen (kreis
Bacău), în „Thraco-Dacica”, I, 1976, p. 271-277 (în colaborare).
46. Tezaurul de denari romani imperiali descoperit la Dealul Perjului (com.
Onceşti, jud. Bacău), în „Carpica”, X, 1978, p. 195-204.
47. Descoperiri arheologice aparţinând epocii bronzului din județul Bacău,
în „Carpica”, XI, 1979, p. 135-148 (în colaborare).
48. Raport privind săpăturile arheologice de la Răcătău, jud. Bacău, în
„Materiale”, XIII, Oradea, 1979, p. 139-142.
49. Descoperiri arheologice în com. Tanacu şi Dragomireşti, jud. Vaslui, în
„ActaMM”, I, 1979, p. 223-239.
50. Sabia de la Marvila, în „MemAntiq”, IX-XI, 1977-1979, p. 497-502 (în
colaborare).
51. Un vas tracic de tip Cozia-Brad descoperit la Răcătău, județul Bacău, în
„Carpica”, XIV, 1982, p. 51-56.
52. Un nou lot de denari romani imperiali din tezaurul de la Blăgeşti,
județul Bacău, în „Carpica”, XIV, 1982, p. 81-86.
53. Cercetări arheologice de suprafaţă pe teritoriul judeţului Bacău (II), în
„Carpica”, XIV, 1982, p. 139-158.
54. Cercetări arheologice în aşezarea geto-dacă de la Răcătău, jud. Bacău,
în „Materiale”, XVI, Vaslui, 1982, p. 109-121.
55. Figurine antropomorfe geto-dacice, descoperite la Răcătău (com.

Horgeşti, jud. Bacău), în „Carpica”, XV, 1983, p. 141-152.
56. Contribuţii la cunoaşterea civilizaţiei geto-dacice în bazinul Siretului. Dava
de la Răcătău, jud. Bacău, în „SympThrac”, I, Craioava, 1983, p. 57-58.
57. O spadă de fier de tip „akinakes” descoperită la Găiceana, județul
Bacău, în „Carpica”, XVI, 1984, p. 51-54.
58. Fibule de tip Latène descoperite în așezarea de tip „dava” de la Răcătău,
comuna Horgești, județul Bacău, în „Carpica”, XVI, 1984, p. 61-86.
59. Contribuţii la cunoaşterea ritului de înmormântare la geto-dacii din
Dava de la Răcătău, în „SympThrac”, II, Turnu Severin, 1984.
60. Unelte şi arme de fier descoperite în aşezarea geto-dacă de la Răcătău,
com. Horgești, jud. Bacău, în „Carpica”, XVII, 1985, p. 41-74.
61. Amfore cu inscripţii descoperite în dava de la Răcătău (jud. Bacău), în
„Carpica”, XVII, 1985, p. 75-80 (în colaborare).
62. Contribuţia lui Vasile Pârvan privind localizarea davelor pe Siret, în
„Carpica”, XVII, 1985, p. 197-202.
63. Inscripţii pe amforele de la Răcătău, în „SympThrac”, III, Constanţa,
1985.
64. Reprezentări antropomorfe şi zoomorfe descoperite în dava de la
Răcătău, jud. Bacău, în „SympThrac”, IV, Oradea, 1986.
65. Cetatea dacică de la Moineşti, în „Carpica”, XVIII-XIX, 1986-1987, p.
53-70 (în colaborare).
66. Obiecte cu semnificaţie cultuală descoperite la Răcătău, județul Bacău,
în „Carpica”, XVIII-XIX, 1986-1987, p. 71-102.
67. Ceramica geto-dacică descoperită în dava de la Răcătău, comuna
Horgești, județul Bacău, în „Carpica”, XVIII-XIX, 1986-1987, p. 103-214.
68. Obiecte de podoabă descoperite în dava de la Răcătău, în
„SympThrac”, V, Miercurea Ciuc, 1987, p. 39-42.
69. Cetatea de la Moineşti, în „SympThrac”, VI, Piatra Neamţ, 1988 (în
colaborare).
70. Noi descoperiri monetare antice intrate în colecţiile Muzeului din
Bacău, în „SympThrac”, VI, Piatra Neamţ, 1988.
71. Importurile elenistice şi romane în dava de la Răcătău, jud. Bacău, în
„SympThrac”, VII, 1989.
72. Paleoliticul din sectorul subcarpatic al Bistriţei în lumina cercetărilor
de la Lespezi-Bacău, în „Carpica”, XX, 1989, p. 7-52 (în colaborare).
73. Depozitul de bronzuri de la Gioseni, în „Carpica”, XX, 1989, p. 69-82
(în colaborare).
74. Obiecte de podoabă şi piese vestimentare descoperite în dava de la
Răcătău, județul Bacău, în „Carpica”, XX, 1989, p. 97-124.

75. Tezaurul de monede romane imperiale de la Călugăreni, com.
Dămieneşti, jud. Bacău, în „Carpica”, XX, 1989, p. 137-148.
76. Noi descoperi de monede antice şi bizantine intrate în colecţiile
muzeului din Bacău, în „Carpica”, XX, 1989, p. 193-202.
77. Depozitul de bronzuri de la Gioseni, com. Tamaşi, jud. Bacău, în
„SympThrac”, VIII, Piatra Neamţ, 1990.
78. O lucernă romană descoperită în dava de la Răcătău, jud. Bacău, în
„SympThrac”, VIII, Piatra Neamţ, 1990.
79. Iulian Antonescu, ctitor al muzeelor din județul Bacău, în „Carpica”,
XXII, 1991, p. 163-166.
80. Noi contribuţii la cunoaşterea civilizaţiei geto-dacice în bazinul
Siretului mijlociu. Dava de la Răcătău (antica Tamasidava), în
„Carpica”, XXIII/1, 1992, p. 131-192.
81. 35 de ani de existență a Muzeului de Istorie din Bacău, în „Carpica”,
XXIII/2, 1992, p. 7-14.
82. Necropola carpică de la Poiana-Negri, jud. Bacău, în „Carpica”,
XXIII/2, 1992, p. 143-150 (în colaborare).
83. Tezaurul de denari romani imperiali de la Parava, jud. Bacău, în
„Carpica”, XXIII/2, 1992, p. 151-166.
84. Tezaurul de denari romani imperiali descoperit la Prăjești, comuna
Traian, județul Bacău, în „Carpica”, XXIII/2, 1992, p. 167-184 (în
colaborare).
85. Colecția „Alexandru Aparu”, Găiceana, în „Carpica, XXIII/2, 1992, p.
273-280.
86. Colecția „Costache Telentin”, Bărboasa, în „Carpica”, XXIII/2, 1992,
p. 323-326.
87. Câteva observații referitoare la plastica antropomorfă din așezarea
Cucuteni A de la Țigănești, județul Bacău (I), în „Carpica”, XXV, 1994,
p. 5-22.
88. Ceştile dacice ornamentate din dava de la Răcătău, județul Bacău, în
„Carpica”, XXV, 1994, p. 45-72.
89. Obiecte din arta geto-dacă descoperite în dava de la Răcătău, jud.
Bacău, în „Carpica”, XXV, 1994, p. 123-140.
90. O lucernă romană descoperită în dava de la Răcătău, jud. Bacău, în
„Musaios”, IV/I, Buzău, 1994, p. 91-93
91. Objets à signification culturelle excetionelle décovertes dans de dava
de Răcătău, în vol. Relations thraco-illyro-helleniques, Bucureşti,
1994, p. 335-343.
92. Descoperiri arheologice din partea de N-E a judeţului Vrancea, în

„Carpica”, XVI/1, 1997, p. 36-42.
93. Cercetările arheologice în Dava de la Răcătău-Tamasidava, între anii
1992-1996, în „Carpica”, XXVI/1, 1997, p. 50-118.
94. O groapă rituală descoperită la Răcătău, jud. Bacău, în Lucrările
Colocviului Internaţional, septembrie 1993, Tulcea, 1997, p. 113-117.
Ghiduri şi cataloage
95. Ghidul Monumentelor istorice din jud. Bacău şi Neamţ, Bacău, 1971 (în
colaborare).
96. Iliri şi Daci, 1972 (în colaborare).
97. De Klassieke beschaving van de Daco-Geten, Amsterdam, februarie
1980.
98. I. Daci, Roma, dec. 1979-ian. 1980.
99. Trésors des DACES, Paris, 20 oct.-30 nov. 1980.
100. The DACIANS, Billing ham Art Galery, 1980.
101. DIE DAKER, Archäeologie in Rumänian, Historische Museen der
Stadt Köln, 1980.
102. Die Daker, Viena, 1980.
103. Tivilizaţiata na Dako-getite prez klasiceskia nepiod, Bulgaria, 1980.
104. Expoziţia Civilizaţia daco-geţilor în perioada clasică, 1976.
105. Expoziţia Civilizaţia daco-geţilor din bazinul Siretului, 1977.
106. Expoziţia Civilizaţia traco-geto-dacică şi continuitatea sa în epoca
formării poporului român, Bacău, 1980.
Despre autor
107. Victor Mitocaru, Muzeul de Istorie ”Iulian Antonescu” (Interviu cu

Viorel Căpitanu), în „Carpica”, XXIII/2, Bacău, 1992, p. 17-20.
108. Silvia Iacobescu, Viorel Căpitanu, în „Carpica”, XXXVI, Bacău,
2007, p. 225-233.
Restituiri
AMINTIRI CU VIOREL CĂPITANU, C.S. NICOLĂESCU-PLOPȘOR…

„Totul în istorie trebuie povestit”
Alexandru Zub
Am primit, ca de fiecare dată, cu mare bucurie și plăcere invitația

oficială la Simpozionul Național Vasile Pârvan din octombrie 2017, în
cadrul căruia se va lansa anuarul „Carpica”, dedicat arheologului Viorel
Căpitanu la împlinirea vârstei de 85 de ani.
M-am decis să depăn câteva amintiri legate de mai multe personalități,
petrecute cu șase decenii în urmă, printre care, în mod special, profesorul
C.S. Nicolăescu-Plopșor, discipolul său Viorel Căpitanu sau alți
colaboratori.
Prin fraze și propoziții simple voi prezenta fapte obișnuite, amintiri,
povestite cu sinceritate, care să restituie și să întregească anumite adevăruri
despre timpul trecut. Despre importanța mărturisirii unor astfel de adevăruri
consemna și Alexandru Zub într-un articol: „Totul în istorie trebuie
povestit”.
Între 1953-1958, fiind studentă la Facultatea de Istorie, secția de
istorie veche și arheologie, aveam obligația ca pe timpul vacanțelor să fac
practică pe un șantier arheologic. Așa se face că începând cu vara anului
1956 am participat câteva vacanțe pe marele șantier arheologic din zona
viitorului lac de acumulare Bicaz-Piatra Teiului.
Cu organizarea și desfășurarea cercetărilor din respectiva zonă era
desemnat, din partea Academiei Române, C.S. Nicolăescu-Plopșor care
răspundea și de pregătirea studenților pe care i-a și instruit.
Atunci am avut prilejul să cunosc echipa de cercetători specializați pe
multiple discipline – arheologie, istorie, etnografie, artă populară, folclor,
lingvistică, artă plastică etc. care avea misiunea să consemneze și să
raporteze cum arăta viitorul fund al lacului de acumulare, etapele construirii
barajului și a tunelului. Tot atunci am cunoscut câteva zeci de studenți de la
Facultățile din București, Iași și Cluj, leat cu subsemnata, din care nu lipsea
Maria Bâdălata, deosebit de simpatizată de profesorul Plopșor. De la Iași
erau Viorel Căpitanu, Vasile Ursache, Mihalache Brudiu, Petre Olteanu, de
la Cluj, Doina Ignat, Tiberiu Bader, Valer Lazăr, doar câțiva dintre ei, de
care mă leagă uriaș de multe amintiri, atât din campaniile de săpături de la
Amintiri cu Viorel Căpitanu, C.S. Nicolăescu-Plopşor 25
Bicaz, cât și după.

Încă de atunci am învățat practic ce înseamnă activitatea pe un șantier
arheologic și care sunt regulile obligatorii de respectat.
Înainte de a depăna diferite amintiri, se impun doar câteva repere
biografice despre cele două personaje principale, C.S. Nicolăescu-Plopșor și
Viorel Căpitanu, având în vedere că despre dânșii sunt numeroase publicații
care îi recomandă.
Sincer, este foarte greu să faci o sinteză din notele lor biografice,
totuși în continuare selectez câteva date.
C.S. Nicolăescu-Plopșor s-a născut la 20 aprilie 1900 în satul Plopșor,
Comuna Sălcuța, județul Dolj și a decedat la 30 mai 1968 în București, fiind
înmormântat în cimitirul Sineasca din Craiova, având ca monument funerar
un stâlp dacic.
După ce și-a făcut studiile în țară și în străinătate (Paris) a urcat treaptă
cu treaptă, obținând titluri științifice și funcții, de la cele mai mici până la
cele mai înalte, precum doctor în istorie, profesor universitar, membru al
Academiei Române; a fost permanent activ în domeniile arheologie,
antropologie, istorie, etnografie, folclor, scriind în paralel și literatură pentru
copii. De asemenea este foarte cunoscut din numeroasele publicații
științifice de interes național și internațional.
A fost inițiatorul organizării unor institute de cercetare și a unor
instituții cu caracter cultural sau științific, printre care și câteva muzee.
Am constatat cu acest ultim prilej că ținea foarte mult la patrimoniul
cultural național, fiind martoră la negocierile dintre Iulian Antonescu,
Marcel Dragotescu și profesorul Plopșor, care a cedat mai greu anumite
materiale arheologice, etnografice, de artă populară rezultate de pe șantiere,
pentru înființarea muzeelor de la Durău și Bicaz.
Ca o concluzie, pentru toată activitatea desfășurată, a fost recunoscut
ca fiind un mare patriot.
Cel de-al doilea personaj căruia îi este dedicat articolul prezent este Viorel
Căpitanu care s-a născut pe 7 octombrie 1932, în comuna Tanacu, județul Vaslui,
a urmat Facultatea de Filologie-Istorie a Universității „Al.I. Cuza” de la Iași,
promoția 1957, discipol al profesorului universitar M. Petrescu-Dâmbovița și,
în pregătirea practică, al profesorului arheolog Nicolăescu-Plopșor.
Devenit specialist paleolitician, a început activitatea de arheolog încă
din studenție, fiind recunoscut ca un pasionat în respectiva profesie.
După absolvirea facultății a fost încadrat, în 1957, printre primii
salariați ai Muzeului Regional Bacău.
A făcut multe activități de teren ca arheolog, fiind considerat mulți ani
26 Eugenia Antonescu
unul dintre muzeografii cei mai prolifici, care a lăsat în urma cercetărilor cel
mai bogat patrimoniu arheologic, încredințându-i-se încă din primii ani
șantiere arheologice. Din 1959, profesorul Plopșor i-a propus conducerea
șantierului arheologic de la Buda, unde a lucrat în colaborare cu Vasile
Ursache și Constantin Buzdugan, mai târziu (1963-1968) îl întâlnim pe
șantierul de la Lespezi, unde a descoperit una dintre cele mai importante
stațiuni paleolitice de pe valea Bistriței (Buda și Lespezi – localități din
comuna Gârleni).
A lucrat și în alte șantiere, singur sau în colaborare, descoperind
deosebit de interesante așezări sau necropole cu bogat material, printre care
și importante tezaure monetare, ca cele din renumita așezare geto-dacică
(dava) de la Răcătău-Horgești.
A publicat numeroase articole, studii și rapoarte în revista „Carpica” și
în alte reviste de specialitate, despre rezultatele cercetărilor efectuate de-a
lungul a peste 40 de ani în care a funcționat neîntrerupt ca muzeograf, șef de
secție și director, demonstrând că a fost înzestrat cu spirit de disciplină,
dăruind tot efortul pentru a da cât mai multe rezultate și a fi cât mai util
științei și culturii.
Din noianul amintirilor voi consemna în continuare acele crâmpeie
care îmi vin imediat în minte, unele mai sobre, altele mai pline de haz,
potrivite pentru toți cei cu simțul umorului.
Am reținut că activitatea de pe șantierul de la Bicaz avea un dublu
aspect: pe de o parte cel al cercetătorilor al căror raport final trebuia să
conțină un caracter interdisciplinar, pe de altă parte cel al studenților care
aplicau cu sârg ceea ce învățaseră teoretic în facultate și, ce era mai
interesant, ceea ce învățau practic pe șantier.
Profesorul Plopșor, care era preocupt de pregătirea și de întrebuințarea
cu folos a timpului nostru, s-a hotărât să ne arate câte ceva interesant din
nordul țării. Se întâmpla pe 4-5-6 august 1956 (sâmbătă, duminică și luni)
de marea sărbătoare ,,Schimbarea la Față”. Ținta vizitei era Vatra Dornei,
Câmpulung Moldovenesc, Rarău.
Responsabilitatea grupului de studenți, băieți și fete, și oarecum și
organizarea excursiei, o avea studentul Mihalache (Mișu) Brudiu care ne
chema la ordine suflând din cornul lui vestit. Călătoria a fost foarte
interesantă, dar plină de peripeții. La început am mers în susul Bistriței cu
diferite mijloace de transport, mașini de ocazie, pe când întoarcerea am
făcut-o cu plutele pe Bistrița. În dimineața zilei de 6 august – Schimbarea la
Față – în ultima zi de călătorie, eram la poalele Rarăului când, după multe
tratative și intervenții la cei care organizau călătoria, printre care și câțiva
membrii ai ambasadei Iugoslave, pentru care erau pregătite plutele, am

reușit să primim acordul să călătorim și noi cu cele două plute. De bine ce
am fost acceptați nu am făcut corect îmbarcarea, în special noi fetele, încât
pluta s-a dezechilibrat răsturnându-se pe o parte, iar noi ocupanții căzând în
apa căreia tocmai i se dădu-se drumul din baraj. Norocul a fost că nu ne-au
tras apele sub plute! Astfel, am trecut peste o mare cumpănă. Am ieșit uzi
leoarcă și destul de panicați. Hâtru cum era, profesorul Plopșor a încălzit
atmosfera, transformând accidentul într-o întâmplare hazlie cu snoavele lui
spuse cu deosebit șarm.
Eram cu toții încântați de traseul pe care îl parcurgeam pe lângă
Toance, pe lângă stânca Piatra lui Toder în drum spre Broșteni, trecând prin
multe alte aventuri.
La trăirile avute cu ani în urmă, când citeam Amintirile lui Creangă,
Baltagul lui Sadoveanu, România Pitorească a lui Vlahuță ori Cântarea
României a lui Alecu Russo, de data aceasta trăiam emoții și mai puternice
la contactul direct cu minunățiile naturii. Atât la dus, cât și la întors ne
îmbrațișau de-a lungul Bistriței malurile încărcate de verdeață, iar luciul ei,
adesea învolburat, ne dădea parcă fiori, mai ales în dreptul Toancelor vestite
pentru pericolul lor.
În continuare nu pot trece cu vederea un alt episod. Este vorba despre
un schimb de experiență cu un grup de cercetători veniți din Ungaria, în
toamna lui 1956, pe șantierul de la Bicaz, din care făceau parte arheologii –
soții Vera și Micloș Gabori, antropologul Wenger, foarte intersați de
rezultatul cercetărilor de pe respectivul șantier, transmițându-ne în paralel
date despre rezultatele cercetărilor făcute de ei în țara lor. Îmi aduc aminte
cu mare plăcere cât de sociabili și prietenoși erau și cum nu făceau diferența
dintre ei și noi, studenții.
Tot în aceea perioadă, la propunerea profesorului Plopșor, s-a
organizat o excursie la Cheile Bicazului, Lacu Roșu, Vârful Dochia, Toaca,
Panaghia, Toșorog, pentru a ne arăta tuturor, studenți și cercetatori maghiari
ce țară frumoasă avem.
Am pornit într-o adevărată aventură. În această îndrăzneață călătorie
ne-a cuprins pe munte un puternic vânt care sufla, după câte îmi aduc
aminte, cu 80 km/h. Am mers în șir indian, ținându-ne în lanț unii de alții să
nu ne prăbușim în vreo râpă, cuprinși de spaimă dar, în cele din urmă,
bucuroși că s-a oprit furtuna și că puteam continua călătoria.
O veste neplăcută am primit atunci: în Ungaria izbucnise revoluția din
1956, determinând pe cercetătorii maghiari să-și întrerupă călătoria și să se
întoarcă în țara lor. Cu regret am aflat ulterior că antropologul Wenger a fost
ucis în acea revoluție.

O altă întâmplare este legată de cavalerismul de care dădea dovadă
Viorel Căpitanu. Era în toamna lui 1958 când, repartizată fiind în regiunea
Bacău, venisem într-una din zile din comuna Chetriș, unde funcționam
provizoriu în învățământ, ca să mă încadrez la Muzeul Regional Bacău.
Neavând unde dormi, Viorel mi-a oferit camera pe care o avea închiriată, el
mergând la o cunoștință. Spre dimineață, feciorul gazdei, care era beat,
neștiind că nu-i Viorel înăuntru, a dat buzna în camera unde eu dormeam.
Mare mi-a fost spaima și nu știu cum am zbughit-o pe ușa care dădea direct
în stradă. Nu-mi mai aduc aminte cum la un moment dat a apărut Viorel
care a aplanat situația, eu putând intra înapoi în cameră.
Am rămas cu amintiri plăcute și în admirația Florentinei Căpitanu,
soția lui Viorel (căreia îi mai spuneam Ica sau Șucu), profesoară de istorie,
care avea bunul obicei să-și desfășoare orele de istorie, de artă sau dirigenție
la muzeu. Era aproape singurul dascăl din corpul profesoral din Bacău,
nelipsit de la muzeu și de la orice vernisaj, însoțindu-și elevii. Am mai
admirat, de data aceasta, la soții Căpitanu felul cum își petreceau vacanțele:
amândoi, cu rucsacul în spate, colidau țara în lung și în lat, vizitând muzee,
șantiere arheologice, peșteri.
Acest lucru l-a semnalat într-un articol și Alexandru Zub, care i-a și
însoțit într-o astfel de călătorie. Fiindcă a venit vorba de Alexandru Zub,
subliniez faptul că am fost martoră la numirea lui de către Iulian Antonescu,
în vara lui 1964, ca muzeograf la Muzeul din Bacău, la recomandarea
bunilor săi prieteni Viorel Căpitanu și Vasile Ursache. Puținul timp cât a
lucrat la Bacău, cred că își mai aduce aminte academicianul Alexandru Zub
că a fost găzduit împreună cu subsemnata într-o încăpere de aproximativ 6-7
m2, din localul Galeriilor de Artă, care avea drept birou o bibliotecă, destul
de dotată cu cărți de artă și de istorie, care avea ca masă de lucru o planșetă
care se trăgea la nevoie, încăpere în care mai și discutam de una, de alta.
Tot în perioada când eram la Bacău, aveam bunul obicei să fac vizite
pe șantierele din regiune.
Într-una din campaniile de săpături de la Brad, cam prin 1965, am fost
întâmpinată pe șantier de Viorel Căpitanu și Vasile Ursache, care au
manifestat o mare bucurie la apariția mea. Tocmai explicau unor elevi de la
o școală din comună importanța așezării geto-dacice și a obiectelor
descoperite, după care s-au ocupat și de mine, prezentându-mi întreg
șantierul care mi s-a părut că arăta pe cât de interesant, pe atât de științific și
ordonat. M-a impresionat disciplina și regulile respectate: șanțuri bine
poziționate, cu maluri clare, corect taluzate, ușor de citit stratigrafia. Mi-au
arătat interesantele materiale descoperite, unele deja împachetate. La urmă

ne-am așezat la taclale, pe botul de deal, până mai târziu, făcând și câteva
fotografii care au rămas documente ale timpului.
În vizitele mele de la București la Bacău obișnuiam să mă întâlnesc cu
foștii colegi, sigur și cu Viorel Căpitanu.
Știu că Viorel îl prețuia mult pe Iulian Antonescu dovadă că în
perioada directoratului el a fost acela care a făcut demersuri ca muzeul să
poarte numele fondatorului – Iulian Antonescu.
O altă dovadă de prețuire și amiciție a demonstrat-o ținând fotografia
lui Iulian în biroul său. Nu știu dacă-și mai aduce aminte de gafa făcută de
mine, exprimându-mă cu destulă naturalețe, nici ironic nici cu reproș:
„Aaaa! Uite-l pe Iulian spânzurat!”. Explicația este sincer justificată de
profesia mea de muzeograf de artă, care are drept regulă ca portretele să nu
fie suspendate cu o sfoară la mijlocul tabloului, să nu creeze astfel de
impresii și interpretări. Prinderea trebuie să se facă pe spate, invizibilă, sau
cu două sfori în dreapta și stânga ramei. Nu-mi aduc aminte dacă Viorel a
dat imediat fotografia jos, oricum peste câteva zile nu mai era. Gafa a fost a
mea și nu mi-o iert!
Un alt episod este legat de un bilețel scris în grabă, prin care mi se
pare că apelam la Viorel să-și spună părerea despre restaurarea de către
mine a unor vase ceramice provenite de la Călugăra. Nu știu cum s-a
întâmplat că am găsit respectivul bilețel lăsat intenționat de Viorel sau uitat
pur și simplu de el, pe birou. Am constatat că bilețelul avea mai multe
corecturi cu creionul. M-am rușinat atunci foarte tare în sinea mea. Nici în
prezent nu-s total vindecată de respectarea unor reguli, iar atunci când
corectez orice text îmi vine în minte bilețelul rușinos. De câte ori scriu sunt
foarte grăbită: ori prescurtez cuvinte ori neglijez să pun semnele diacritice
fapt care mă obligă să recitesc textul.
În încheiere menționez că nu am intenționat să scriu un articol cu
caracter științific ci, dimpotrivă, unul presărat cu amintiri prețioase, scrise
din inimă și cu multă sinceritate, la un asemenea prilej jubiliar. Constat în
prezent că fostul student Mihalache (Mișu) Brudiu, acum prof.univ.dr., nu
numai că a desfășurat o prodigioasă activitate ștințifică și didactică, că a
rămas același personaj ca în tinerețe, dar că și astăzi are o memorie foarte
clară știind cu lux de amănunte atât evenimentele din trecut, cât și pe cele
prezente legate de toți colegii și cunoscuții comuni.
După ce am subliniat unele momente din activitatea unor absolvenți
de la facultățile de istorie din Iași, Cluj și București, nu pot să nu precizez că
fiecare din cei evocați au ajuns mari specialiști în profesia aleasă.
Subliniez că doar „Iulaios” sau „Iul Pașa” – cum era apelat prietenește
Iulian Antonescu – ți-ar spune cu mult drag „La mulți ani Violule” folosind
și el tot un apelativ prietenesc!
„La mulți ani și sănătate!” îți urez și eu, și să avem prilejul cu toții să
te mai sărbătorim.
Eugenia Antonescu
VIOREL CĂPITANU.
O VIAŢĂ DEDICATĂ MUZEULUI ŞI ARHEOLOGIEI
L-am cunoscut pe domnul Viorel Căpitanu în vara anului 1969, la

Suceava, fiind coleg de „breaslă” cu soţul meu, Alexandru, amândoi absolvenţi ai
Facultăţii de Istorie-Filozofie din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi,
promoţii diferite (V. Căpitanu, 1957; Al. Artimon, 1963) şi, amândoi
repartizaţi la terminarea facultăţii la Muzeul Regional Bacău, „ctitorit” de
regretatul profesor, muzeograf, întemeietorul unei întregi reţele muzeale în
Moldova şi în întreaga ţară şi trecut mult prea devreme în lumea umbrelor –
IULIAN ANTONESCU –, V. Căpitanu la Bacău, iar Al. Artimon la Tg. Neamţ,
director la Muzeul de Istorie.
Domnul V. Căpitanu, împreună cu C. Buzdugan, muzeograf şi dânsul
la Bacău, erau la Suceava, atunci în vara lui 1969, în schimb de experienţă,
la Muzeul de Istorie al Bucovinei. Reîntâlnirea celor trei s-a „soldat” cu
propunerea venită din partea băcăuanilor, către Al. Artimon, de a se
reîntoarce la Bacău, la „muzeul mamă”! Propunere acceptată, cu atât mai
mult, cu cât era „mesajul” venit din partea d-lui Iulian Antonescu, directorul
Muzeului de Istorie din Bacău.
Subsemnata acestor rânduri era proaspăt absolventă a Facultăţii de
Istorie-Geografie din Suceava şi pregătită de a face primii paşi în câmpul
muncii, la catedră, însă mutarea noastră la Bacău, mi-a schimbat destinul.
Aşa se face că, din ianuarie 1970 am „trudit” alături de un colectiv bine
închegat, de pasionaţi ai trecutului mai îndepărtat/mai apropiat al istoriei
noastre, pe altarul muzei CLIO, până în mai 2011, la Muzeul de Istorie din
Bacău.
Aşadar, pe domnul
Viorel Căpitanu îl cunosc
bine, începând din ianuarie
1970, în calitate de
muzeograf, sef de secţie,
director de muzeu în două
legislaturi (1971-1974; 1990-
1998), coleg de breaslă, un
om foarte muncitor, sever dar
corect, pasionat până la
32 Elena Artimon
extremă de arheologie, cu preocupări pentru istoria veche (paleolitic,

neolitic, epoca bronzului), în mod special pentru epoca geto-dacică şi
carpică. Era şi aşa e şi acum, o fire veselă şi dornică de a aduce dovezi şi
argumente cât mai palpabile privind strămoşii noştri. Optimismul dumnealui
era debordant şi „molipsitor”. În acea perioadă, activitatea de cercetare era
foarte grea. Nu aveau fonduri suficiente pentru săpături arheologice, nu erau
mijloace de transport cu care să ajungă mai uşor pe şantiere sau să aducă
materiale descoperite la muzeu etc. Dar, elanul tinereţii şi mai presus de
toate, pasiunea şi devotamentul pentru „meseria” ce o practica, îi (le) dădea
puterea de a continua cu mare plăcere, cercetarea trecutului istoric pe aceste
meleaguri.
La început au fost perieghezele, cu rucsacul în spate, pe jos, cu căruţa,
s-au rareori cu un mijloc mecanizat (tractor/maşină), apoi şantierele de mare
anvergură. În toate cazurile a dat dovadă de pasiune şi profesionalism, iar
greutăţile inerente, apărute în timp, nu l-au „doborât”.
Împreună cu ceilalţi arheologi băcăuani, fiecare specializat pe o
anumită perioadă istorică (amintim aici, în primul rând, pe Iulian Antonescu
– ctitorul muzeului băcăuan –, Constantin Buzdugan, Ioan Mitrea,
Alexandru Artimon, Constantin Eminovici, Dan Monah, Ştefan Cocoş – toţi
trecuţi în lumea umbrelor), domnul Viorel Căpitanu a contribuit, prin
cercetările efectuate, la creşterea substanţială a patrimoniului arheologic şi
numismatic al Muzeului de Istorie din Bacău. A efectuat cercetări la Buda,
Lespezi, Găiceana, Ţigăneşti, Onceşti, Lichitişeni, Bărboasa, Tăvădăreşti, pe
văile Siretului, Zeletinului şi Berheciului, în zona Colinelor Tutovei, singur
sau în colaborare cu specialişti de la Bucureşti şi Iaşi. Putem spune că nu-i
loc din judeţul Bacău şi din judeţele limitrofe nebătătorit de paşii domnului
Căpitanu.
Şantierul arheologic de „suflet” al dumnealui a fost şi va rămâne cel
de la Răcătău, unde a descoperit, în 1968, vechea cetate dacică
TAMASIDAVA, care s-a adăugat „salbei” celor trei cetăţi dacice de pe Siret,
menţionate în harta geografului grec Ptolemeu, respectiv: PIROBORIDAVA
(fiind prima descoperită, la Poiana, jud. Galaţi şi cercetată de reputatul
arheolog Radu Vulpe de la Institutul de Arheologie Bucureşti) şi
ZARGIDAVA (descoperită la Brad, jud. Bacău, de Viorel Căpitanu şi Vasile
Ursachi, arheolog şi director până la pensionare, la Muzeul de Istorie din
Roman). După o colaborare fructuoasă între cei doi arheologi, dl. Căpitanu
s-a axat doar pe cercetările de la Răcătău, unde avea un „câmp” foarte vast
de muncă.
După descoperirea cetăţii dacice de la Răcătău, dl. Căpitanu şi-a
Viorel Căpitanu. O viaţă dedicată muzeului şi arheologiei 33
„aplecat” cu multă dăruire şi insistenţă activitatea asupra acestui obiectiv

istoric, cercetând în profunzime, mai bine de 30 de ani, această cetate, din
„rădăcinile” ei adânc înfipte în pământul nostru străbun, reuşind să scoată la
iveală cele mai palpabile dovezi de locuire ale geto-dacilor pe aceste
meleaguri, ce demonstrează gradul ridicat de dezvoltare, precum şi
legăturile acestora cu civilizaţii contemporane lor. Varietatea artefactelor
scoase la iveală în urma cercetărilor arheologice (ceramică autohtonă lucrată
cu mâna sau la roată, concretizată într-o multitudine de forme, respectiv:
vase de diferite dimensiuni, obiecte ornamentale, bijuterii, arme, obiecte de
uz casnic şi gospodăresc, ceramică de factură romană şi grecească, rareori
monede etc.) constituie dovezi indubitabile ale unei civilizaţii puternice şi
bine dezvoltate în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Domnul Viorel
Căpitanu este „vinovat” de asemenea de recuperarea, descoperirea şi
valorificarea ştiinţifică a unor tezaure monetare de denari romani
republicani/imperiali, monede bizantine şi monede turceşti, ce au contribuit
la creşterea colecţiilor numismatice din inventarul muzeului.
Rezultatele muncii de o viaţă a muzeografului, arheologului şi
directorului de muzeu Viorel Căpitanu sunt bine cunoscute nu numai în ţară,
dar şi pe plan internaţional, activitatea dumnealui fiind concretizată în
numeroase studii de specialitate – peste 80 articole (publicate în primul rând
în „Carpica”, anuarul muzeului băcăuan, dar şi în aproape toate anuarele
muzeelor din România), 10 cataloage de expoziţii + ghiduri (în colaborare)
–, elaborarea tematicii pentru perioada de istorie veche a muzeului şi a
expoziţiilor temporare locale şi intermuzeale, precum şi organizarea, cu
mari instituţii muzeale (Bucureşti, Cluj-Napoca, Galaţi, Iaşi, Piatra Neamţ,
Roman, Brăila etc.) şi institute de cercetări (Bucureşti şi Iaşi), a unor
expoziţii tematice itinerante, care au fost vernisate în perioada 1971-1991 în
fosta Iugoslavie, Polonia, Olanda, Germania, Italia, Franţa, ţări unde
exponatele descoperite pe teritoriul românesc s-au „bucurat” de un real
interes şi de aprecierea unanimă a specialiştilor şi a publicului vizitator.
Domnul Viorel Căpitanu, împreună cu colectivul de conducere al
Muzeului de Istorie din Bacău, a reuşit să ducă la bun sfârşit dorinţa
arzătoare a regretatului ctitor al acestei instituţii, Iulian Antoneascu, şi
anume aceea ca Bacăul să aibă un sediu corespunzător pentru „etalarea”
bogatului patrimoniu adunat. Rezultatul demersurilor în această direcţie s-a
concretizat în „inaugurarea” în 1996 a noului sediu al muzeului, situat pe str.
9 Mai nr. 7, în vecinătatea Curţilor domneşti şi Bisericii Precista, ctitorii ale
marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt şi fiului acestuia, Alexandru (sec.
XV), clădire spaţioasă şi modernă, dotată cu săli de expoziţii permanente şi
34 Elena Artimon
temporare, depozite, laboratoare, bibliotecă, birouri. Construcţia, concepută

din trei „corpuri”, are la intrarea principală a corpului A, un hol mare cu o
scară în spirală ce duce la etajele superioare, şi în acest spaţiu „tronează”
basorelieful în bronz al ctitorului muzelui IULIAN ANTONESCU, care
veghează la bunul mers al acestei instituţii de cultură şi, ne „îndeamnă” să
mergem mai departe, să nu ne pierdem rădăcinile şi să nu uităm nicicând
că nu suntem mai prejos decât alte popoare.
Cred că singurul regret al domnului V. Căpitanu este acela că nu a
reuşit, aşa cum şi-a dorit dumnealui, să „formeze” mai mulţi arheologi, care
să îmbrăţişeze această meserie şi să o practice cu pasiune, responsabilitate şi
profesionalism. Totuşi a „lăsat” în urmă, să-i continue munca, un arheolog
de nădejde şi pasionat de ceea ce face – colega noastră, Lăcrămioara Istina –,
inimoasă, puternică, bine pregătită şi mereu prezentă oriunde se descoperă
un „mic indiciu” de locuire străbună, pentru ca apoi să cerceteze în detaliu
locul/aşezarea respectivă. Deci..., cercetarea arheologică continuă. La
„Orizont” au „apărut” tinere speranţe, iubitori de arheologie...
Meritele profesionale ale domnului Căpitanu au fost răsplătite prin
acordarea a numeroase diplome, distincţii oferite atât în plan local, cât şi în
plan naţional, cum ar fi: Diploma de onoare acordată de Consiliul Judeţean
Bacău; Diploma de merit acordată de Ministerul Culturii şi Cultelor,
Ordinul „Meritul Cultural” în grad de ofiţer, categoria E pentru realizări
deosebite în domeniul culturii, din partea Preşedenţiei etc.
Pentru tot ce aţi realizat în domeniul muzeografiei şi arheologiei,
pentru contribuţia care aţi adus-o la cunoaşterea istoriei noastre, pentru
sfaturile, susţinerea şi exempul de dăruire asupra domeniului de activitate în
care aţi lucrat şi de care m-am „molipsit” şi eu atât de la dvs., cât şi de la
regretatul meu soţ, Alexandru, vă mulţumesc şi vă doresc, acum, la ceas
aniversar, să fiţi sănătos şi să „dăruiţi” în continuarea celor mai tineri , cât
mai multe „secrete” din vasta dvs. experienţă profesională.
LA MULŢI ANI !
Elena Artimon
LA ANIVERSARĂ.
VIOREL CĂPITANU LA 85 DE ANI
Profesorul Viorel Căpitanu, care a fost şi unul dintre directorii

muzeului nostru, aniversează, la începutul lunii octombrie 2017, împlinirea
a 85 de ani de viaţă.
Fără îndoială vor fi mult mai mulţi cei care vor dori să îi realizeze
prezentări mai ample sau să îi adreseze cuvenitele urări aniversare în
contexte mai largi, şi pe drept cuvânt, eu însă rămân consecventă, aşa cum
am fost întotdeauna, şi nu fac decât să îmi reînoiesc urările şi gândurile bune
pentru domnia sa, pe care le am întotdeauna acolo, în suflet.
În tot cazul, nu sunt nici pe departe singura care îi poartă un respect
deosebit profesorului Viorel Căpitanu, cel care s-a remarcat prin alese
calităţi morale, care s-a dăruit cu multă însufleţire meseriei de muzeograf şi
iniţierii tinerilor istorici sau angajaţi ai instituţiei.
S-a născut la 7 octombrie 1932 în Tanacu, judeţul Vaslui. Şcoala
primară o urmează în satul natal, gimnaziul la Şcoala Normală „Vasile Lupu”
din Iaşi şi Liceul la „Mihail Kogălniceanu” în Vaslui. Între anii 1953-1957
urmează cursurile Facultăţii de Istorie Iaşi, fiind declarat diplomat
universitar. Aici i-a avut profesori, printre alţii, pe C.S Nicolăescu-Plopşor,
acad. M. Petrescu-Dîmboviţa, D. Berlescu, Ilie Grămadă, D. Ciuhodaru.
Începând cu 1 septembrie 1957 este încadrat, ca muzeograf, la Muzeul
Regional Bacău, cum se numea la acea dată instituţia noastră (mai apoi
judeţean), prin repartiţie de la Universitatea din Iaşi, mai apoi devine şef de
secţie până la 1 septembrie 1971, când a fost numit director al Muzeului de
Istorie şi Artă Bacău, ca urmare a plecării lui Iulian Antonescu ca director la
Direcţia Muzeelor din cadrul Ministerului Culturii.
În anul 1974 a revenit pe postul de muzeograf principal, iar din 1
aprilie 1990, după dizolvarea şi reorganizarea Complexului Muzeal Bacău, a
fost numit director al Muzeului Judeţean de Istorie, funcţie pe care a ocupat-o
până în martie 1998, cînd a ieşit la pensie. În domeniul cercetărilor
arheologice a efectuat săpături sistematice în aşezările paleolitice de la Buda
şi Lespezi, judeţul Bacău, în compania profesorului C.S. Nicolaescu-Plopşor
şi Mariei Bitiri, în aşezările neolitice şi ale bronzului, în colaborare cu
Institutul de Arheologie din Iaşi, prin Marilena şi Adrian Florescu, precum
şi în mai multe aşezări din zona colinelor Tutovei, pe Valea Siretului,
Zeletinului, Berheciului, dar şi prin cercetările de Găiceana, Ţigăneşti,
Lichitişeni, Bărboasa, Onceşti, Tăvădărăşti etc.
36 Mihaela Băbuşanu
Pentru civilizaţia geto-dacă şi carpică a condus şi efectuat cercetări la

Bărboasa, Sohodor, Săuceşti şi Poiana Negri iar începând cu anul 1968 şi-a
concentrat activitatea în aşezarea dacică de la Răcătău, unde a şi fost
identificată o nouă davă, Tamasidava. Concomitent cu cercetările
arheologice efectuate în cetăţile dacice de la Răcătău, Moineşti şi Târgu
Ocna, a întreprins cercetări de suprafaţă pe întreg teritoriul judeţului Bacău,
mai ales în anii în care s-a trecut la amenajarea teritoriului pentru
îmbunătăţiri funciare. A participat efectiv la organizarea expoziţiilor
permanente ale muzeului de-a lungul existenţei sale, în perioadele 1959-1991,
cu menţiunea că sediul a fost schimbat de cel puţin 5 ori în 35 de ani de
funcţionare, pînă în anul 1996, cînd muzeul s-a mutat într-o locaţie nouă şi
generoasă din punct de vedere al spaţiului aferent.
Domnul Viorel Căpitanu are şi un număr impresionant de studii şi
articole publicate, comunicări sau recenzii şi numeroase descoperiri
arheologice.
Şi-a iubit foarte mult meseria, iar ca director a ştiut să aprecieze, să
identifice şi să susţină angajaţii care prezentau potenţial şi să facă evaluari
doar în funcţie de calităţile profesionale.Şi eu mă număr printre acei angajaţi
prin concurs în perioada când destinele instituţiie noastre erau conduse de
domnul Viorel Căpitanu şi pot spune că am beneficiat de toată susţinerea şi
îndrumarea domniei sale ca proaspăt absolvent, mai apoi angajat al
Muzeului de Istorie.
Noi, OAMENII MUZEULUI, nu putem să nu reamarcăm faptul că,
înainte de orice, DOMNUL VIOREL CĂPITANU, a fost şi rămâne
moderat, discret şi extrem de politicos, calităţi care îl propulsează acolo, sus.
În ansamblul activităţii sale, Viorel Căpitanu şi-a direcţionat constant
eforturile deopotrivă ca îndrumător şi coordonator al multor generaţii de
tineri angajaţi şi chiar elevi sau studenţi, ca cercetător şi ca muzeograf,
dovedind iniţiativă, deplină responsabilitate, competenţă şi devotament,
toate acestea conferindu-i, pe drept cuvânt, recunoaşterea unui om cu alese
însuşiri morale şi profesionale care a slujit cu real devotement pe altarul
muzei Clio.
Trăim cu speranţa că timpul lucrează şi în favoarea unor OAMENI ca
Viorel Căpitanu, ale cărui fapte dovedesc o tot mai viguroasă normalitate.
Domnule Căpitanu, acum la ceas aniversar, permiteţi-mi să vă adresez
la rându-mi, un sincer şi călduros „La mulţi ani”!
Mihaela Băbuşanu
La aniversară. Viorel Căpitanu la 85 de ani 37
Expoziţie personală Marcel Chirnoagă – în imagini apar Viorel Căpitanu, Viorica

Filimon, Dorel Făcăoaru, Cornel Galben, Constantin Călin (Galeriile „Alfa” Bacău;
fotografie preluată de pe: https://publikartis.wordpress.com/evenimente/
VASILE PÂRVAN (1882-1927):
*
ACTUALITATEA MODELULUI PÂRVANIAN
Ioan Mitrea
„Vasile Pârvan n-a fost numai o figură a culturii

româneşti, la strălucirea căreia a contribuit din plin ca
eminent istoric şi arheolog, ca gânditor de elită, profesor
de înalt prestigiu, creator de şcoală ştiinţifică, organizator
de instituţii, ci, pe lângă aceste perle ale personalităţii
sale, tot atât de mult l-a impus în faţa contemporanilor şi
a posterităţii superioara sa atitudine etică. A fost un
puternic şi nobil caracter”
Radu Vulpe
S-au împlinit recent 135 de ani de la naşterea ( 28 septembrie 1882 ) şi

90 de ani de la moartea ( 26 iunie 1927) lui Vasile Pârvan. Această nouă
aniversare/comemorare este un prilej potrivit de a rememora viaţa şi opera
marelui înaintaş. Revenim şi acum asupra acestei mari personalităţi a
culturii româneşti, nu atât pentu a aduce noi informaţii, ci mai ales din
datoria de a propune atenţiei celor de azi, cu precădere tinerilor, principalele
date şi fapte ale vieţii şi operei ilustrului înaintemergător, care fac din Vasile
Pârvan un model de mare actualitate.
Pe bună dreptate cel mai bun exeget, de până acum, al vieţii şi operei
lui Vasile Pârvan, distinsul istoric Al. Zub, după ani şi ani de muncă
ştiinţifică, după tipărirea câtorva cărţi, de referinţă, despre marele savant,
conchidea că „o personalitate de anvergura lui Pârvan e sortită să
menţină mereu treaz interesul public”1.
Citite şi recitite paginile scrise de V. Pârvan se dovedesc a fi de mare
importanţă pentru cei de azi, fiind pagini de profundă actualitate, pline de
învăţăminte. Acelaşi istoric, Al. Zub, făcea observaţia că „recitită astăzi, în
oricare dintre registrele ei, opera pârvaniană se recomandă prin vastul ei
orizont şi nu mai puţin prin acel suflu de temeinicie care asigură îndeobşte
durata”2. Şi fără îndoială o operă care are asigurată durata este prin
*
Articolul de faţă a rămas pe masa de lucru a domnului Mitrea, care dorea să îl publice în
„Carpica”. Din păcate, nu ştim dacă a fost finalizat sau dacă urma să fie modificat sau
adăugit, dar considerăm ca o datorie de onoare publicarea lui în această formă (redacţia).
1
Al. Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan, Bucureşti, 1983, p. 13.
2
Idem, Vasile Pârvan: dilemele unui istoric, Iaşi, 2002, p. 45.
Vasile Pârvan (1882-1927). Actualitatea modelului pârvanian 39
excelenţă o operă de actualitate. Pentru a fi înţeleasă, pentru a fi folositoare

prin învăţămintele sale, opera lui V. Pârvan trebuie cercetată şi apreciată în
ansambul dimensiunilor ei. Pe bună dreptate s-a făcut deja observaţia că
„Pârvan nu e nicăieri întreg ... nu se exprimă printr-o carte anume, ci prin
ansambul operei”3. Şi totuşi, dacă este să evidenţiem o dominantă, o temă
fundamentală, a operei sale istorico-arheologice, atunci remarcăm că,
preocuparea sa de durată, de la începutul la sfârşitul vieţii sale ştiinţifice, a
fost dorinţa luminării „misterului” originii poporului român4.
V. Pârvan, cel care avea să marcheze profund cultura românească din
primele trei decenii ale secolului al XX-lea, s-a născut la 28 septembrie
1882 în cătunul Perchiu din comuna Huruieşti, jud. Tutova (azi comuna
Huruieşti, în judeţul Bacău), ca fiu al lui Andrei Pârvan, un tânăr modest,
inteligent şi priceput învăţător, instruit la Şcoala Normală din Bârlad, având
rădăcini adânci în lumea transpruteană5 şi cu urmaşi în Republica Moldova
până în zilele noastre6. Mama, Aristiţa Pârvan, născută în familia răzeşului
Ion Chiriac din Dobrenii Neamţului, era, după mamă, verişoară cu filosoful
Vasile Conta, născut la Ghindăoani, jud. Neamţ în 1845 şi trecut la cele
veşnice, în anul naşterii viitorului istoric şi arheolog, care a primit la botez,
în amintirea unchiului său, prenumele Vasile.
V. Pârvan a avut o viaţă şi o carieră impresionante, curmate brusc, în
1927, la nici 45 de ani împliniţi. O viaţă scurtă, dar extrem de roditoare, care
a făcut din V. Pârvan o personalitate de excepţie a culturii şi ştiinţei
româneşti şi europene. Viaţa scurtă a lui V. Pârvan, trăită însă la cea mai
înaltă tensiune, arzând ca o torţă, reflectată şi concretizată într-o operă
formidabilă, a impresionat pe contemporanii săi, din ţară şi de peste hotare,
continuă să fascineze şi stimuleze generaţiile de azi şi cu siguranţă va
impresiona generaţiile viitoare.
Unul din discipolii săi, la Şcoala română din Roma (Academia di
3
Idem, Pe urmele lui Vasile Pârvan, p. 354-355.
4
Ioan Mitrea, Perenitatea ideilor lui V. Pârvan privind istoria geto-dacilor şi etnogeneza
românilor, în „Zargidava”, II, Bacău, 2003, p. 13-24; Idem, Daco-romanitatea şi
românitatea în opera lui V. Pârvan, în „Zargidava”, VII, Bacău, 2008, p. 33-39.
5
Al. Zub, Vasile Pârvan: efigia cărturarului, Iaşi, 1974, p. 16.
6
Ioan Mitrea, Vasile Pârvan – permanenţă a spiritualităţii româneşti, în „Cugetul”. Revistă
social-politică şi metodico-ştiinţifică, nr. 4, Chişinău, 1992, p. 28. După unele informaţii
orale, primite de la prof.univ.dr. Ion Niculiţă, de la Universitatea din Chişinău, rudă după
mamă cu Vasile Pârvan, rezultă că viitorul mare savant s-a născut în satul Constantinăuca,
jud. Cahul, la sfârşitul lunii septembrie 1882, iar la câteva zile de la eveniment, familia lui
Andrei Pârvan s-ar fi mutat la Perchiu, com. Hurueşti, unde a fost înregistrată şi naşterea
copilului.
40 Ioan Mitrea
Romania), marele istoric literar G. Călinescu, spunea la scurt timp după

dispariţia magistrului că „istoria ridicării lui Pârvan, înflăcărează ca o
viaţă plutarchiană”7.
Din unele mărturii rezultă că viitorul mare savant umanist, V. Pârvan,
s-a ataşat tot mai mult de carte din ultimele două clase ale şcolii primare,
urmate la Tg. Bereşti şi Bârlad. După clasele primare a fost un strălucit elev
al celebrului Liceu „Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad, cu aplecare spre
tainele disciplinei patronate de muza Clio, dovadă fiind obţinerea, doi ani la
rând, 1899-1900, a premiului pentru istorie al Societăţii „Tinerimea
română”.
Între 1900-1904 a fost un eminent student al Facultăţii de Litere şi
Filosofie, secţia clasică, din Universitatea Bucureşti, având ca profesori nume
de referinţă ale învăţământului superior românesc, precum: Gr. Tocilescu,
D. Onciul, I. Bogdan, N. Iorga, Titu Maiorescu, S. Mehedinţi, D. Evolceanu
şi C. Rădulescu-Motru. Tânărul V. Pârvan a fost fascinat de „triada critică”
N. Iorga, I. Bogdan şi D. Onciul. În paralel cu Facultatea de Litere şi
Filosofie, a urmat şi cursurile Facultăţii de Drept din Universitatea
Bucureşti, ceea ce i-a lărgit orizontul intelectual.
Din anii studenţiei, colaborează la mai multe publicaţii precum:
„Convorbiri Literare”, „Luceafărul”, „Epoca”, „Sămănătorul” ş.a., multe din
articole fiind pe teme de istorie, mai ales de istorie medievală.
În 1904, la absolvirea Facultăţii de Litere şi Filosofie, luându-şi
licenţa cu „magna cum laude” şi apoi examenul de capacitate, era un
istoric deplin format8. Proaspătul licenţiat a fost numit profesor suplinitor la
Liceul „Principele Ferdinand” (azi Colegiul Naţional „Ferdinand I”) din
Bacău, unde a depus jurământul de credinţă la 5 septembrie 1905. Nu a
funcţionat ca profesor la Bacău, întrucât imediat după terminarea facultăţii a
câştigat bursa instituită de Universitatea din Bucureşti pentru „studii de
istorie antică în Germania”, unde a şi plecat în decembrie 1904. Periplul
german (dec. 1904-ian. 1909), mai întâi la Jena, apoi la Berlin şi în final la
Breslau, unde a întâlnit mari savanţi ai vremii, a fost decisiv în formarea ca
arheolog şi istoric a lui V. Pârvan9.
În Germania s-a oprit mai întâi la Universitatea din Jena, una din cele
mai celebre din lumea germană. S-a acomodat cu greu, dar muncind cu
7
G. Călinescu, Vasile Pârvan, în „Viaţa literară”, III, Bucureşti, 1928, nr. 88, p.1. Apud,
Al. Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan, p. 7.
8
Al. Zub, Vasile Pârvan: efigia cărturarului, Iaşi, 1974, p. 41.
9
Ibidem, p. 85-96; 146-150; Oltea Răşcanu-Gramaticu, Vasile Pârvan şi periplul german,
în „Zargidava”, VII, Bacău, 2008, p. 19-26.
tenacitate, dovedind de pe atunci un cult al muncii, în scurt timp a devenit

pentru colegii săi germani, „der kleine Mommsen” (micul Mommsen).
La 12 aprilie 1905, V. Pârvan a fost înmatriculat ca student la
Facultatea de Filosofie a Universităţii din Berlin, centru academic cel mai
elevat, din Germania, în ceea ce priveşte studiile clasice. În 1906 şi-a ales
subiectul tezei de doctorat: Naţionalitatea negustorilor din Imperiul roman,
pe care spera să o termine în circa un an. Dar acest studiu, pe care V. Pârvan
însuşi îl aprecia ca „frumos, dar greu”, îi va lua mai mult timp. În vremea
studiilor la Berlin, în 1906, a dat publicităţii două lucrări ştiinţifice
intitulate: Câteva cuvinte cu privire la organizaţia provinciei Dacia Traiană
şi Salsovia, în care a formulat un prim program de cercetare modernă în
arheologia românească10.
În primăvara anului 1908, îşi întrerupe temporar studiile la Berlin,
mergând în Italia, din motive de sănătate, dar foloseşte timpul şi pentru
documentare în legătură cu teza de doctorat11. Întors la Berlin, în toamna
anului 1908, îşi continuă munca la finalizarea tezei de doctorat, dar îşi dă
seama că profesorul Otto Hirschfeld nu prea agrea subiectul lucrării sale. În
aceste condiţii, se orientează spre un alt centru universitar, mergând la
Universitatea din Breslau, unde profesorul, de origine poloneză, Conrad
Cichorius, interesat de antichităţile privind Dacia romană, dovadă studiile
sale despre Monumentul de la Adamclisi, şi despre semnificaţiile reliefurilor
de pe Columna lui Traian, se arăta dispus să-i îndrume lui V. Pârvan
finalizarea tezei de doctorat12.
La 3/ 16 dec. 1908 C. Cichorius depune un referat „foarte elogios”, cu
privire la teza lui V. Pârvan, iar trei zile mai târziu, la 6/19 dec. 1908, în
aula senatului Universităţii Imperiale din Breslau, viitorul savant român îşi
suţinea teza apreciată „magna cum laude”, publicată la începutul anului
1909, la Breslau, sub titlul Die Naţionalität der Kaufleute im Römischen
Kaiserriche13. Cu ocazia prezentării tezei de doctorat, V. Pârvan, a susţinut
10
Ioan Mitrea, V. Pârvan – iniţiatorul programului de cercetare modernă în arheologia
românească, în „Carpica”, XXXV, 2006, p, 5-11; Idem, În descendenţa lui Pârvan, Bacău,
2012, p. 36-45.
11
12
Ibidem, p. 65; Oltea Răşcanu-Gramaticu, op.cit., p. 25.
13
Oltea Răşcanu-Gramaticu, op.cit., p. 25. O primă ediţie în limba română a tezei lui V. Pârvan,
s-a realizat abia în 2002. Cf. Vasile Pârvan, Naţionalitatea negustorilor din Imperiul
roman. O cercetare istorico-epigrafică, Iaşi, 2002, traducere din germană de Octavian
Nicolae; traduceri din limbi clasice de Marius Alexianu; ediţie, note, comentarii, glosar de
termeni de Nelu Zugravu, în Scrieri de istorie romană; Cuvânt înainte de Al. Zub. Cf. Oltea
Răşcanu-Gramaticu, op.cit., p. 25; I. Mitrea, În descendenţa lui Pârvan, p. 13.
42 Ioan Mitrea
şi o conferinţă despre Romanizarea provinciei Dacia14.

Lucrarea de doctorat a lui V. Pârvan a fost apreciată în lumea
specialiştilor vremii, păstrându-şi şi azi importanţa ştiinţifică15.
Întors în ţară, în 1909, V. Pârvan a desfăşurat o activitate bogată pe
plan social, cultural, ştiinţific şi a avut o ascensiune impresionantă16.
Din octombrie 1909 a fost încadrat la Universitatea Bucureşti, la
Catedra de Istorie Antică şi Epigrafie, mai întâi ca profesor suplinitor, apoi
profesor agregat definitiv (1910) şi profesor titular (1913). Din 1910 a
devenit şi Director al Muzeului Naţional de Antichităţi. În mai 1911 a fost
ales membru corespondent al Academiei Române, iar peste doi ani, în 1913,
a devenit membru titular. A fost ales, în 1920, vicepreşedinte al Academiei
Române, reales în 1921 şi 1922, apoi din 1923 a fost ales secretar general al
Academiei, fiind considerat „stâlpul de beton” al înaltului for ştiinţific. În
ultimul an de viaţă, la 10 iunie, în plină forţă creatoare, a fost ales preşedinte
al Secţiei de Istorie a Academiei Române. Tot în 1927, la 19 iunie a fost ales
membru al Academiei Dei Lincei din Italia. La doar o săptămână de la
această nouă recunoaştere internaţională a prestigiului său ştiinţific, la 26
iunie 1927 s-a stins, cu diagnosticul septicemie generală, în urma unei
banale (azi) operaţii de apendicită.
Deşi s-a stins la 45 de ani neîmpliniţi, ne-a lăsat o operă memorabilă,
cu adevărat monumentală şi de mare actualitate. Încă din studenţie, mai ales
din anii studiilor la Berlin şi Breslau, preocuparea lui V. Pârvan pentru
cunoaşterea şi scrierea istoriei geţilor şi a Daciei romane, devine o
permanenţă a gândurilor şi activităţii sale ştiinţifice. În vrema studiilor la
Berlin a conceput o lucrare intitulată Viaţa romană la Dunărea de jos, în
două părţi: I. Autohtonii şi II. Cultura romană. Lucrarea respectivă,
ambiţioasă, presupunând însă noi cercetări, a fost realizată doar în parte17.
Cum am mai menţionat, cu ocazia susţinerii tezei de doctorat, V. Pârvan a
prezentat şi conferinţa despre Romanizarea provinciei Dacia18. După
revenirea în ţară, fiind deja profesor universitar şi director al Muzeului
14
15
Ioan Mitrea, Vasile Pârvan – 130 de ani de la naştere. Perenitatea modelului pârvanian, în
„Carpica”, XLI, Bacău, 2012, p. 11; Ibidem, în Noema. Comitetul Român de Istoria şi Flosofia
Ştiinţei şi Tehnicii, sub egida Academiei Române, vol. XII, Cluj-Napoca, 2013, p. 355.
16
Al. Zub, Vasile Pârvan: efigia cărturarului, p. 146-150; Idem, Vasile Pârvan: dilemele
unui istoric, Iaşi, 2002, p.24-30; Ioan Mitrea, Vasile Pârvan – fondatorul şcolii moderne de
arheologie din România, în vol. În descendenţa lui Pârvan, Bacău, 2012, p. 14 şi urm.;
Idem, V. Pârvan – repere biobibliografice, p. 31-35.
17
I. Andrieşescu, Vasile Pârvan, 1882-1927, Bucureşti, 1927, p.8.
18
Al. Zub, op.cit., 1983, p. 93; Idem, op.cit., 2002, p. 164.
Naţional de Antichităţi, a prezentat un ciclu de trei lecţii, la Universitatea de

vară de la Vălenii de Munte, creată de Nicolae Iorga, având ca teme:
romanizarea tracilor din nordul Dunării, oraşele Daciei romane şi satele
daco-romane19.
După cum s-a menţionat, la întoarcerea în ţară, V. Pârvan, în câţiva,
ani a avut acces, pe merit, la cele mai înalte funcţii universitare, academice,
interne şi internaţionale; s-a implicat profund în viaţa socială şi culturală a
ţării.
Pentru realizarea marilor şi cuprinzătoarelor sale gânduri, cu precădere
în domeniul căruia i s-a consacrat, şi profesorii săi, în frunte cu Nicolae
Iorga îşi puneau în el atâtea speranţe, V. Pârvan a socotit că e necesară o
înnoire a predării arheologiei şi istoriei vechi la facultatea la care activa;
iniţierea unui program de cercetare modernă în arheologia din ţara noastră20;
revigorarea activităţii în cadrul Muzeului Naţional de Antichităţi pe care-l
dorea un autentic Institut de arheologie de nivel academic (fapt realizat, cu
greutăţi, abia în 1956). În paralel cu demararea acestor direcţii de activitate
academică, pentru progresul cercetărilor arheologice din România, Vasile
Pârvan era convins ca fiind absolut necesară formarea unei cohorte de
arheologi, de nivel european, în fapt era nevoie de o şcoală modernă de
arheologie în România (Collegium Archaeologicum Dacoromanorum)21.
Pentru formarea acestei cohorte de arheologi, era necesară atât activitatea
din cadrul Seminarului lui V. Pârvan, de la Universitate; participarea la
cercetările arheologice şi nu în ultimul rând activitatea la Şcoala Română
din Roma (Academia di Romania), fondată de V. Pârvan şi având ca
director, începând din 5 decembrie 1920 pe fondatorul acestei prestigioase
instituţii de nivel ştiinţific european22.
V. Pârvan a fost un mare profesor universitar, cum puţini a avut
Universitatea din Bucureşti şi Şcoala Română din Roma. V. Pârvan nu şi-a
imitat profesorii, nici din ţară, nici din Germania, ci era un unicat. A fost un
dascăl strălucit, prin voiciunea gândirii, prin originalitatea interpretărilor,
prin erudiţie şi talent oratoric. V. Pârvan când făcea expuneri fie la curs în
19
Idem, op.cit., 1974, p. 248;Idem, op.cit., 1983, p. 142; I. Mitrea, op.cit., în „Zargidava”,
VII, 2008, p. 35.
20
I. Mitrea, op.cit., în „Carpica”, XXXV, 2006, p. 5-11.
21
Al. Zub, op.cit., 1974, p. 274-281; I. Mitrea, V. Pârvan – fondatorul şcolii moderne de
arheologie din România, în „Vitraliu”. Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George
Apostu” Bacău, Anul XV, nr. 5-6 (29), nov. 2007; Idem, în vol. În descendenţa lui Pârvan,
Bacău, 2012, p. 9-35.
22
Al. Zub, op.cit., 1974, p. 227-282, 291.
44 Ioan Mitrea
faţa studenţilor, fie la manifestări ştiinţifice interne şi internaţionale, s-a spus

că el oficia, tonul său era unul muzical şi solemn. Unul din foştii săi
discipoli la Roma, îi făcea următorul portret: „Când după câteva clipe de
aşteptare studenţii priveau spre uşa ce se deschidea, apărea în faţa lor
Brand. Pastorul Brand al lui Ibsen, cu haina neagră, încheiat auster până
sus, călcând pe un gheţar. Însă văzut de aproape pastorul n-avea în ochii
săi pătrunzători durităţi nordice, iar tristeţea încruntată într-o ironie gravă
îi dădea înfăţişarea unui actor tragic”23.
Pentru a forma o şcoală modernă de arheologie în România a atras şi
specialişti consacraţi, precum Ioan Andrieşescu, de la Iaşi, care va deveni
colaboratorul cel mai apropiat a lui Pârvan, fiind considerat creatorul şcolii
moderne de arheologie preistorică din ţara noastră24, dar şi un grup de tineri,
aplecaţi spre arheologie, format deopotrivă la Universitatea din Bucureşti, la
Muzeul Naţional de Antichităţi, precum şi la Şcoala Română din Roma.
Între aceştia menţionăm, doar vârfuri ale arheologiei româneşti, precum:
Radu Vulpe, Vladimir Dumitrescu, Dorin Popescu, Ion Nestor, D.M. Pippidi,
Gh. Ştefan, dar şi primele femei care s-au ocupat la noi în ţară de
arheologie, cum au fost Ecaterina Vulpe şi Hortensia Dumitrescu25.
Modelul pârvanian îşi dovedeşte pe deplin actualitatea. El rămâne un
exemplu de ce înseamnă slujirea comunităţii şi a culturii româneşti. Probabil
că lui i se potrivesc cel mai bine cuvintele „Nasc şi la Moldova Oameni”.
23
G. Călinescu, Istoria Literaturii Române. De la Origini până în prezent, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1982, p. 950.
24
Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Ioan Andrieşescu, ctitor al arheologiei preistorice româneşti,
în „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice a Academiei Române”, Bucureşti, 1994,
19, p. 33-43; Idem, Ioan Andrieşescu cel mai apropiat colaborator a lui V. Pârvan, în „Carpica”,
XXVI, 1997, p. 265-277.
25
Al. Zub, op.cit., 1974, p. 276-279; I. Mitrea, op.cit., în vol. În descendenţa lui Pârvan,
Bacău, 2012, p. 18; 43.
NOTE COMPLEMENTARE PENTRU BIOGRAFIA LUI VASILE PÂRVAN
Emil Păunescu
Des notes complémentaires pour la biographie de Vasile Pârvan

- Résumé -
Vasile Pârvan a été un savant d’une étonnante capacité à organiser la vie

intellectuelle, à la fois dans son pays et à l’étranger. Véritable promoteur des
collaborations internationales dans son domaine de spécialité, celui-ci a soutenu le
développement de ce type de relations dans le domaine plus général, des toutes les
disciplines socio-humaines.
En qualité de secrétaire général de l’Académie Roumaine, Pârvan a été le
président de la Commission Nationale de Coopération Intellectuelle dès la fondation
de celle-ci, en novembre 1923 et jusqu’au début du mars 1927, quand il démissionna
pour raisons de santé. Les mêmes raisons l’ont déterminé à refuser la participation à
la première réunion des représentants des musées européens de Genève, en janvier
1927, et demander à son ami, George Oprescu, de le remplacer.
Participant au V-ème Congrès international des sciences historiques en 1923, il
aurait désiré être présent au prochain aussi – programmé en 1928, à Oslo – mais „le
temps n’a plus eu de la patience”. J’ai découvert une note inédite qui nous dévoile les
plans pour ses futures recherches. Choisi en 1926 comme membre du Comité
International des Sciences Historiques, à l’entendue de sa mort prématurée, Pârvan
est devenu le sujet d’une émotionnante évocation de la part du président de ce Comité,
le Norvégien Halvdan Koht (évocation que nous présentons en annexe).
Enfin, on mit en discussion deux situations moins ordinaires, provoquées par
la personnalité du savant: celle de son admirateur Alexandru Sahia, journaliste et
écrivant procommuniste et celle du philosophe de Iassy, Valeriu Gherghel, qui
croit à l’existence d’un „cas Pârvan” dans la culture roumaine.
Mots-clés: dates biographiques; coopération intellectuelle; documents inédits;

nécrologie
Cuvinte-cheie: date biografice; cooperare intelectuală; documente inedite; necrologie
În 1982, la aniversarea centenarului naşterii lui Vasile Pârvan, s-au

realizat câteva expoziţii memoriale de anvergură atât în Capitală (la Muzeul
Naţional de Istorie, la Biblioteca Academiei şi la Institutul de Arheologie)1,
1
Am fost onorat să colaborez cu realizatorii lor: Valeriu Leahu, Radu Ionescu, respectiv
Alexandru Păunescu.
46 Emil Păunescu
dar şi la Constanţa, la Bacău şi la... Giurgiu. Pregătirea ultimei dintre ele mi-a
prilejuit întâlniri cu câţiva dintre elevii Magistrului2, studierea unei vaste
bibliografii, descoperirea unor documente şi artefacte rare ori până atunci
necunoscute. Ulterior, preocupările mele muzeografice m-au îndepărtat de
aprofundarea cunoştinţelor despre viaţa şi opera marelui arheolog, cu excepţia
interesului pentru rolul său în cooperarea intelectuală internaţională3. De aceea
prezentul articol întruneşte câteva informaţii inedite ori puţin cunoscute,
precum şi câteva clarificări şi observaţii personale, care sper să fie utile celor ce
sunt interesaţi de personalitatea ilustrului înaintaş.
I. La Comisia Naţională Română de Cooperare Intelectuală

Odată înfiinţată în cadrul Societăţii Naţiunilor o Comisie
Internaţională de Cooperare Intelectuală (C.I.C.I.), aceasta se adresează
pentru sprijin unor organizaţii deja create, între care şi Uniunea Academică
Internaţională, la care Academia Română aderase şi unde îi delegase drept
reprezentanţi pe istoricii Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan. În şedinţele
Academiei din noiembrie-decembrie 1922 se ia act de solicitările primite de
la Bruxelles şi Geneva şi de propunerea constituirii unui comitet naţional,
partener al Comisiei geneveze4.
Peste aproape un an, în şedinţa din 12 octombrie 1923, este luată în
discuţie cererea Comisiei Internaţionale pentru ca organismul partener din
România să trimită un delegat la cea de-a treia sesiune a ei, programată
pentru luna decembrie. La 26 octombrie dr. Gheorghe Marinescu este
delegat în baza propriilor propuneri, însuşite de Academie. Se ia decizia ca
Prezidiul Academiei, constituit în Comisie Naţională, să coopteze în noua
structură rectorii celor patru universităţi5. În baza unor documente cercetate
în arhiva Institutului de arheologie din Bucureşti, Alexandru Zub a avansat
data de 14 noiembrie 1923 pentru constituirea, sub preşedenţia lui Pârvan, a
„Comisiei Naţionale Române” care urma să colaboreze cu C.I.C.I.6
2
Am purtat convorbiri de neuitat cu soţii Ecaterina şi Radu Vulpe, i-am audiat (la
Societatea de Studii Clasice) pe Dionisie Pippidi şi Alexandru Graur, am cunoscut şi alţi
merituoşi discipoli, dintre care unii mi-au fost profesori şi îndrumători.
3
Am fost invitat de Muzeul judeţean de istorie „Iulian Antonescu” Bacău la sesiunea
ştiinţifică „Vasile Pârvan. 110 ani de la naştere”, la 26 octombrie 1992, când am susţinut
comunicarea Vasile Pârvan şi cooperarea intelectuală internaţională.
4
„Anale. Academia Română. Şedinţele 1922-1923” (se va cita „AARS”), tom XLIII, 1923,
p. 27-30.
5
Ibidem, tom XLIV, 1924, p. 20-25.
6
Al. Zub, Vasile Pârvan, Bibliografie, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică/ Ed. Militară,
1975, p. LXXIII.
Note complementare pentru biografia lui Vasile Pârvan 47
În raportul prezentat la sesiunea generală a Academiei din 25 mai

1924, secretarul general Vasile Pârvan aminteşte constituirea Comisiei
Naţionale de Cooperare Intelectuală7, iar în şedinţa din 4 iunie dr. Gheorghe
Marinescu prezintă un raport asupra participării sale la lucrările Comisiei de
la Geneva în decembrie precedent8. La vremea respectivă, membrii noului
organism de la Bucureşti nu au înţeles prea bine cum se dezvoltă sistemul
propus de la Geneva, un timp persistând confuzii asupra rolului şi
atribuţiilor diferitelor componente ale acestuia9.
În şedinţa Academiei din 30 ianuarie 1925 (desfăşurată în absenţa lui
Pârvan, plecat la Roma, şedinţă prezidată de Ţiţeica) Marinescu, Racoviţă,
Vasilescu-Karpen, Gusti, Bianu, Mehedinţi şi Rădulescu au discutat
problema împrumutului cultural prin intermediul Societăţii Naţiunilor10. De
altfel, însuşi Pârvan credea, în raportul prezentat Sesiunii generale peste 4
luni, că „Asociaţia de cooperare intelectuală de pe lângă Societatea
Naţiunilor, de curând devenită Institutul de Cooperare Intelectuală (s.ns.)
cu sediul la Paris” este o organizaţie din care face parte şi Academia
Română11.
În anul următor, dr. Gheorghe Marinescu se arată îngrijorat că ideea sa
cu împrumutul internaţional cultural va fi însuşită de alţii, deoarece nu
înţelesese diferenţa dintre Comisia de la Geneva şi Institutul de la Paris,
unde membru corespondent pentru România fusese desemnat Emil
Racoviţă. La şedinţa din 25 septembrie 1925, Vasile Pârvan susţine – spre a
linişti spiritele inutil înfierbântate – că „nu este decât un conflict de
atitudini, iar nu de fapte”12. Abia la sesiunea generală din 25 mai 1926
Pârvan, pe deplin clarificat, poate declara: „Academia are strânse raporturi
cu Comisia de Cooperare Intelectuală pe lângă Societatea Naţiunilor cu
sediul la Geneva şi cu Institutul respectiv cu sediul în Paris, prin Comisia
naţională română, organism sub prezedenţia secretarului dumneavoastră
general încă din 1924” (s.ns.)13. La fel de clară este şi observaţia
Preşedintelui Academiei în şedinţa din 11 martie 1927: „Academia a purtat,
aproape singură, sarcina raporturilor noastre intelectuale cu Societatea
7
„AARS”, tom XLIV, p. 61-62.
8
Ibidem, p. 116-127.
9
Unele confuzii în problema cooperării intelectuale sub egida Societăţii Naţiunilor persistă
şi azi în istoriografia română, dar nu este locul de a le lămuri aici.
10
„AARS”, tom XLV, 1925, p. 26-28.
11
Ibidem, p. 68.
12
Ibidem, tom XLVI, 1926, p. 17-18.
13
Ibidem, p. 69.
48 Emil Păunescu
Naţiunilor, constituindu-se în bloc drept Comisiune Naţională de Cooperaţie

Intelectuală sub preşedinţia secretarului nostru”14. Menţionăm că, timp de
doi ani (până la 1 aprilie 1927) secretarul onorific al Comisiei Naţionale a
fost diplomatul Alexandru Duiliu Zamfirescu15.
Bolnav şi copleşit de numeroasele-i însărcinări, Pârvan hotărăşte să
demisioneze din fruntea Comisiei Naţionale, decizie pe care i-o comunică
prietenului Oprescu într-o scrisoare din 3 martie 192716, confirmată şi de
descoperirea actului cu pricina de istoricul literar Aureliu Goci17.
Preşedintele Academiei, Emil Racoviţă, a anunţat participanţii la
şedinţa din 11 martie de rugămintea lui Vasile Pârvan de a i se primi
demisia din demnitatea de conducător al Comisiei Naţionale. Demisia fiind
acceptată, în locul vacant este ales prin consensul academicienilor
matematicianul Gheorghe Ţiţeica18.
II. La Oficiul Internaţional al Muzeelor

O faţetă suplimentară a sistemului de cooperare intelectuală al
Societăţii Naţiunilor, la care Pârvan nu şi-a mai putut aduce contribuţia, a
fost cea a relaţiilor intermuzeale.
La 30 noiembrie 1926 George Oprescu îi trimite o adresă oficială de la
Societatea Naţiunilor (nu amicului Pârvan, ci „Directorului Muzeului
Naţional de Antichităţi din Bucureşti”!), prin care îi comunică constituirea
Oficiului Internaţional al Muzeelor (O.I.M.) pe lângă Institutul Internaţional
din Paris, precum şi principalele chestiuni de care se va ocupa acesta.
Adresa reprezenta o invitaţie de a participa la o reuniune de experţi din mai
multe ţări europene, care era programată în Geneva, la 14 ianuarie 1927.
Autorul proiectului supus dezbaterii era Henri Focillon, iar ceilalţi invitaţi
urmau să vină de la Berlin, Londra, Bruxelles, Madrid, Paris, Roma şi
Geneva19. Pe această adresă, primită la Academie sub nr. 230, apare o
rezoluţie nesemnată: „Domnul Secretar îl roagă să-l reprezinte. Domnul
Pârvan nu poate merge d-lui din cauza sănătăţii şi faptul că domnul Oprescu
este român, istoric de artă şi f. bun cunoscător al chestiunii muzeelor în
14
Ibidem, tom XLVII, 1927, p. 63.
15
Aureliu Goci, Vasile Pârvan şi „Comisia naţională română de Cooperare Intelectuală”,
în „Ateneu”, XX, nr. 8 (165), august 1983, p. 5.
16
Radu Ionescu, Vasile Pârvan către George Oprescu. Mărturia unei prietenii, în „SCIA,
seria AP”, tom 26, 1979, p. 14.
17
A. Goci, op.cit.
18
Ibidem; „AARS”, tom XLVII, p. 64, 85.
19
Secretarul C.I.C.I., George Oprescu, către Vasile Pârvan, directorul Muzeului Naţional
de Antichităţi (fotocopie în fondul documentar „Radu Ionescu” de la MJTA Giurgiu).
România”20.
Abia la 20 decembrie Pârvan reuşeşte să-i scrie personal lui Oprescu,
dojenindu-l în privinţa intenţiei românilor de la Geneva de a organiza un
congres de artă populară la Bucureşti, unde „nu avem nici un singur muzeu
onorabil”. În continuare îşi exprimă regretul că nu va veni în Elveţia, „unde
m-ai pus împreună cu cloncanii ăi mari, mulţumesc de prietenia ta – dar,
iarăşi, fudulie goală. În numele cărui muzeu să vorbesc eu? Inconştienţii de
politicieni de la noi ne-au făcut de râsul Europei. N-avem nimic cu ce să ne
prezentăm”21.
La 22 decembrie, Oprescu – care nu primise nici rândurile amintite ale
fostului său coleg, dar nici măcar răspunsul Academiei – i se adresează din
nou oficial, cerându-i un răspuns „cât mai curând posibil” şi, în cazul în care
nu va putea veni la Geneva, desemnarea unui supleant. Pe această nouă
adresă, înregistrată sub nr. 229 (?!), Iacob Negruzzi pune rezoluţia „La
dosar. Răspuns cu nr. 230”22.
Dacă Pârvan nu va apuca să-şi vadă materializat proiectul
transformării Muzeului de Antichităţi în Institut de arheologie, Oprescu va
deveni însă în deceniul următor directorul unui muzeu (Muzeul „Toma
Stelian”) şi va colabora cu O.I.M.
III. La congresele şi la Comitetul Internaţional de Ştiinţe Istorice

În aprilie 1923 Vasile Pârvan a fost prezent la al V-lea Congres
internaţional al ştiinţelor istorice de la Bruxelles, cu o comunicare despre
„Pătrunderea greacă şi elenistică în Valea Dunării”. În lunile anterioare se
hotărâse cu greu asupra temei cu care va participa, după cum o
demonstrează corespondenţa sa cu H. Delehaye şi Fr. Ganshof23. După alţi
patru ani el se afla din nou în situaţia de a se hotărî asupra participării la
congresul următor, programat acum la Oslo. O întâmplare fericită ne-a adus în
posesia informaţiei, până acum inedită24, privitoare la ce intenţiona să prezinte
în capitala Norvegiei. Iată titlurile celor două comunicări: „1. Consideraţii
asupra protoistoriei europene şi a raporturilor sale cu istoria cea mai veche
20
Ibidem.
21
Radu Ionescu, op.cit., p. 13.
22
Vezi supra nota 19.
23
Cf. Al. Zub, op.cit., p. LXIX-LXXI.
24
Organizând amintita expoziţie din 1982, am procurat de la o nepoată – prin bunăvoinţa
unor intermediari – două agende de buzunar comandate de Pârvan pentru anii 1926 şi 1927
şi practic nefolosite. Din cele numai 2-3 însemnări depistate în paginile lor, ne-a sărit în
ochi cea intitulată Pentru Oslo. După ştiinţa noastră, eminentul istoric Alexandru Zub,
căruia i-am comunicat-o la vremea aceea, nu a folosit-o în lucrările sale până acum.
50 Emil Păunescu
a Mediteranei şi cu preistoria Europei continentale. 2. Consideraţii asupra

sfârşitului lumii antice şi a originilor lumii moderne. Un capitol al istoriei
perpetue a luptei între oraşe şi imperii”.
Nu vom specula în continuare asupra intenţiilor pârvaniene de a-şi
muta interesul cercetărilor de la istoria antică la perioadele ce o preced şi o
urmează; regretăm doar faptul că nu i-a fost dat să-şi materializeze intenţiile,
indiferent dacă erau cele notate în agenda personală sau nu.
Revenim în luna mai 1926, când Pârvan şi Iorga răspund invitaţiei
Asociaţiei Istorice Americane de a participa la constituirea unui Comitet
internaţional al ştiinţelor istorice, în oraşul care găzduia sediul Societăţii
Naţiunilor25. După întoarcerea în ţară, secretarul general al Academiei a
prezentat dări de seamă asupra acestei participări26. Academia Română, prin
Secţia de Ştiinţe Istorice, se consideră parte a noului Comitet („cu sediul la
Washington şi secretariatul la Paris”) şi se angajează să plătească o cotizaţie
anuală27. Pârvan a arătat apoi că la Geneva „s-au pus la cale colaborări pe
grupe” de ţări şi că „necesitatea colaborării ştiinţifice între state a devenit
din ce în ce mai simţită după război”28, dar invitaţia Societăţii poloneze de
istorie la o conferinţă a Europei slave şi orientale nu s-a putut onora din
lipsa fondurilor pentru deplasări29. El însuşi nu poate onora nici invitaţia la
reuniunea anuală a Comitetului, programată la Göttingen în mai 1927, de
această dată datorită bolii, căci (la nevoie) era dispus să achite costurile
deplasării din fonduri proprii.
La aflarea tristei ştiri a morţii lui Pârvan, preşedintele Comitetului
internaţional – norvegianul Halvdan Koht – publică în „Buletinul” acestuia
un necrolog, prin care elogiază personalitatea membrului defunct30.
IV. Un admirator surprinzător şi... un detractor de modă nouă

În toamna anului 1978 am primit însărcinarea de a reface expoziţia de
bază a Casei memoriale „Alexandru Sahia” din comuna Mănăstirea.
Cercetând publicistica ziaristului procomunist, am constatat că printre
25
Al. Zub, op.cit., p. LXXX.
26
„AARS”, tom XLVI, p. 62, 112.
27
Ibidem, tom XLVII, p. 63.
28
Ibidem, p. 14.
29
Ibidem, p. 85.
30
Halvdan Koht, Nécrologie. M. Pârvan, în „Bulletin of the Internaţional Committee of
Historical Sciences”, vol. I, nr. 3, december 1927, p. 269-270. Exemplarul revistei aflat în
colecţia noastră a aparţinut bizantinologului Demostene Russo. Deoarece textul nu a fost
până acum publicat în limba română, am considerat că merită a fi reprodus în anexă la acest
articol.
personalităţile despre care a scris se număra şi Vasile Pârvan. Primul istoric

literar care a comentat articolele lui Sahia despre Pârvan a fost Emilian
Vasilescu31, mai târziu Alexandru Zub completându-şi bibliografia la
sesizarea noastră32.
Născut în satul Mănăstirea, fiul lui Gheorghe Stănescu (de mai multe
ori primar liberal al comunei) l-a cunoscut în adolescenţă pe marele
arheolog, iar la doi ani de la moartea acestuia s-a încumetat să-i încheie un
adevărat poem în proză33, „pentru că mâna lui a mângâiat umerii mei (atunci
de copil) şi pentru că de sub înfăţişarea severităţii, a durităţii extreme, a
arătării de bronz aspru, mi-a zâmbit deodată chip cald, a pluşat vorbă
părintească dintr-un glas de argint neaşteptat...”.
În vara anului 1923 Pârvan a venit să inspecteze săpăturile lui
Gheorghe Ştefan de la Mănăstirea, parcurgând distanţa de aproape 30 de
kilometri de la gara Olteniţa într-o „căruţă mică şi hodorogită de ţară”. În
viziunea flăcăiandrului de atunci, care a adoptat ca scriitor ciudatul
pseudonim Sahia, el „venea să desfunde ogorul în margine de Bărăgan –
ogorul al cărui copil a fost – dar ridicat în înălţimile desăvârşite ale spiritului
nu l-a uitat niciodată, s-a aplecat din abisuri să-i sărute asprimea glodului. A
părut grozav de suspect ţăranilor acest bărbat atât de serios – care pe
pământul lor, acolo unde ei îngenunchiau muncind din greu – el pierdea
timpul scobind pământul să găsească hârburi...”34.
La scurtă vreme după acest articol a apărut primul volum de Memorii
al lui Eugen Lovinescu, care a dat naştere multor reacţii polemice, între
altele cele determinate de portetul în tuşe vitriolante făcut lui Pârvan. Modul
de tratare a figurii regretatului savant l-a iritat şi pe Sahia, care a replicat
printr-un articol publicat în „Rampa”35. Nu vom insista asupra argumentelor
cu care a polemizat ziaristul cu memorialistul, concluzionând că Pârvan nu a
fost cel „zugrăvit” de Lovinescu.
Considerăm că prezentarea realizată de Alexandru Zub în capitolul
Meandrele posterităţii36 este nu numai documentată, ci şi profundă, fiind
indispensabilă oricărui doritor de cunoaştere a personalităţii exemplare a
31
Emilian Vasilescu, Alexandra Sahia – dimensiuni şi repere, Bucureşti, Ed. Minerva,
1979, p. 146-149.
32
Al. Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1983, p. 322, 343.
33
Alexandru Sahia, Desăvârşitului Pârvan-închinare, în „Ultima oră”, I, nr.178, 31 iulie
1929, p. 2.
34
Ibidem.
35
Idem, E. Lovinescu şi Vasile Pârvan, în „Rampa”, XVI, 10 mai 1931, p. 1-2.
36
Al. Zub, Pe urmele lui..., p. 325-355.
52 Emil Păunescu
fondatorului şcolii naţionale de arheologie. Cu atât mai surprinzătoare ne-a

apărut iniţiativa redeschiderii discuţiei în epoca postdecembristă cu ocolirea
contribuţiilor fundamentale ale academicianului ieşean. În cunoscuta revistă
„Convorbiri literare” a fost reluată, acum mai bine de două decenii,
evocarea tendenţioasă a lui Eugen Lovinescu (Ambianţa universitară: Vasile
Pârvan), antologată ad-hoc cu replica lui Vladimir Dumitrescu (Ce n-a
înţeles d-nul E. Lovinescu din personalitatea lui Vasile Pârvan), dar şi cu
articolele lui Pompiliu Constantinescu (Vasile Pârvan. Scriitorul. Portret
moral), G. Călinescu (Vasile Pârvan şi Generaţia bombastică), Paul
Zarifopol (Plicticoase fantome), Şerban Ciomlescu (Un nou fenomen mistic:
thracomania). Grupajul a apărut sub titlul cu iz neobombastic Cazul
Pârvan37, iar antologatorul – autor al unui modest Cuvânt prevenitoriu –
semna discret V.G. Cu ajutorul casetei tehnice l-am identificat ca fiind
Valeriu Gherghel, azi cadru didactic la facultatea de filosofie a Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”. Nu ne este foarte clar ce a urmărit atunci, dar faptul
că a ocolit punctele de vedere ale istoricilor îl plasează – în opinia noastră –
între acei falşi distrugători de „mituri”, care îndeobşte fac valuri şi... cam
atât.
37
Cazul Pârvan, în „Convorbiri literare”, nr. 4, 1993, p. 13-23.
Anexă
NECROLOG
DOMNUL PÂRVAN
Unul dintre fondatorii Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice, domnul

Vasile Pârvan din Bucureşti, a murit în iulie curent, în vârstă de numai 45 de ani.
Prin moartea sa, comitetul nostru a pierdut unul dintre membrii cei mai fideli, un
prieten devotat, o inimă nobilă şi pură, un spirit activ şi generos. Am învăţat să-l
cunosc şi să-l iubesc deja în timpul reuniunilor anuale de la Bruxelles ale Uniunii
Academice Internaţionale. Dar niciodată nu l-am văzut aşa debordând de fericire,
de speranţe şi de idei, ca în luna mai 1926, la Geneva, atunci când se organiză
marele nostru Comitet de Ştiinţe Istorice. Toată generozitatea sufletului său, toate
tendinţele cu adevărat internaţionale ale gândirii sale l-au făcut să înţeleagă imensa
valoare a acestui eveniment pentru viaţa ştiinţifică şi pentru cooperarea generală a
naţiunilor. A fost pentru el şi pentru prietenii săi o mare decepţie faptul că boala l-a
împiedicat să participe la reuniunea Comitetului nostru de la Göttingen, în luna
mai. Din întâmplare, în timpul unei vizite de două zile la Paris, la sfârşitul aceleiaşi
luni, pentru treburile Comitetului, l-am întâlnit pe domnul Pârvan într-un mic
restaurant din Cartierul Latin. Venise la Paris să consulte un doctor, avea o mină
foarte tristă şi îşi exprima deja îndoiala că se va putea vindeca. A trebuit să se
opereze, dar n-a mai avut forţa să suporte consecinţele.
Deplângând moartea sa aşa de prematură, ne gândim totodată la pierderea
ireparabilă pe care a suferit-o ştiinţa românească. Fără îndoială, domnul PÂRVAN
era arheologul cel mai însemnat al României. Din 1913 era profesor de istorie
antică şi epigrafie la Universitatea din Bucureşti şi, în plus, era directorul muzeului
arheologic din Bucureşti, directorul Şcolii Române din Roma şi secretarul general
al Academiei Române. Studiile sale priveau mai ales arheologia şi istoria
românească a epocii Imperiului Roman şi îmbrăţişau mereu subiectele într-un spirit
integral internaţional. De asemenea cărţile şi eseurile pe care le-a publicat în număr
mare începând din 1906 aduc contribuţii importante la istoria generală a civilizaţiei
romane. Studiase la Berlin şi la Paris, scria operele sale în română, în germană, în
italiană. Îşi iubea profund patria, dar opera sa ştiinţifică ne aparţine tuturor şi el-
însuşi dădea mereu impresia că ştiinţa şi cercetările sunt învingătoare în mintea sa.
Amintirea lui va trăi în toată lumea istoricilor.
HALVDAN KOHT
54 Emil Păunescu
CERCETĂRILE ARHEOLOGICE PREVENTIVE
PE SITURILE 6 ŞI 7 DE PE VARIANTA OCOLITOARE BACĂU
Dănuţ Prisecaru, Petre Colţeanu,

Lăcrămioara-Elena Istina, Brânduşa Manea
Les recherches archéologiques préventives aux sites 6 et 7 sur le

Chemin Détourné de Bacău
Résumé
Dans cet article les auteurs tratent les résultats des recherches
archéologiques effectuées au sites 6 et 7, qui ont identifiés avec l’occasion du
diagnostique archéologique intrusif réalisé sur le projet de Chemin Détourné de
Bacău dans la période juillet-août 2016.
Les fouilles ont été effectuées dans la période de novembre-décembre 2016.
Le site 6 est daté dans la période Néolithique et dans la deuxième l’Âge du Fer.
Dans le site 7 ont été effectués découvertes datées dans l’Âge du Bronze et
l’époque carpique. Le tronson de Chemin Détourné de Bacău affecte le périmètre
de ces sites (6 et 7) dans son périphérie.
Mots cles: Letea Veche, Néolithique, l’Âge du Bronze, l’Âge du Fer, l’époque
carpique.
Cuvinte cheie: Letea Veche, neolitic, epoca bronzului, epoca fierului, perioada
carpică
În cadrul acestui articol ne propunem, publicarea rezultatelor

cercetărilor arheologice preventive ale siturilor 6 şi 7, identificate pe traseul
Variantei Ocolitoare a municipiului Bacău.
Cercetarea arheologică1 a siturilor menţionate a avut loc în perioada
noiembrie-decembrie 2016. Cele două situri au fost identificate în urma
diagnosticului arheologic intruziv efectuat în perioada iulie-august 2016 de
către o echipă formată din arheologi ai CMIABc și Vanderlay Arheo2,
diagnostic generat de construcția șoselei de centură a municipiului Bacău.
1
Din echipa de cercetare au făcut parte Lăcrămioara-Elena Istina, Dănuț Prisecaru, Marius-
Alexandru Istina (CMIABc) și Petre Colțeanu, Andrei Heroiu, Oana Gheorghe (S.C. Vanderlay
Arheo SRL).
2
Lăcrămioara-Elena Istina, Dănuț Prisecaru (CMIABc) și Petre Colțeanu, Andrei Heroiu
(S.C. Vanderlay Arheo SRL).
Cercetările arheologice preventive în siturile 6 şi 7 de pe Varianta Ocolitoare Bacău 57
Menționăm faptul că cele două situri reperate în urma diagnosticului

arheologic intruziv, denumite 6 și 7, sunt inedite.
Siturile se află în lunca inundabilă a Siretului, pe teritoriul
administrativ al comunei Letea Veche și sunt două așezări deschise,
amplasate pe grinduri. Proiectul de construcţie al variantei ocolitoare a atins
doar marginea acestor situri.
Din punct de vedere al istoriei arealului la care facem referire, este
cunoscut faptul că zona municipiului Bacău şi a comunelor înconjurătoare a
fost locuită din cele mai vechi timpuri şi până în prezent. Cu toate că în zona
străzii Alexandru cel Bun, din municipiul Bacău a fost identificat un posibil
artefact din paleolitic3, practic putem considera că în acest areal, activitatea
umană are caracter de continuitate începând cu perioada neolitică. Cele mai
multe informaţii legate de punctele sau staţiunile arheologice din zonă apar
datorită activităţii arheologilor Marilena Florescu şi Viorel Căpitanu, care au
întreprins ample cercetări de suprafaţă în anii ’60 ai secolului XX.
Astfel, în Bacău, cartierul Şerbăneşti, pe terasa superioară a Bistriţei,
sunt semnalate urmele unei aşezări eneolitice din faza Cucuteni A, din acest
areal provenind un vârf de lance din silex fumuriu, triunghiular, cu baza
dreaptă, având retuşe largi pe ambele feţe şi retuşe marginale fine4.
Trebuie menţionat şi faptul că, pe teritoriul la care ne referim, în
documente medievale apar aşezări care, ulterior, din cauze diverse, de ordin
geografic, social sau ecomomic au dispărut. Astfel, pot fi amintite satele
Buneşti/ Bureşti (între Holt şi Radomireşti, atestat în 1491)5, Vlăsineşti şi
Manoileşti (ambele atestate în 1499 în apropierea localităţii actuale Fântânele,
com Hemeiuşi)6. Este menţionată şi localitatea Hălăşeşti (la sud de Iteşti, din
timpul lui Alexandru Lăpuşneanu)7, iar aproximativ pe teritoriul de astăzi al
comunei Letea Veche, satele Cobileni (1589) şi Bădiceni (1612-1613)8.
Totodată, menționăm faptul că diagnosticul arheologic intruziv a relevat,
în apropierea siturilor 6 (Km 9+140-9+200) și 7 (Km 10+250-10+320) încă un
sit V. O. Bacău Sit 5 Km 8+480-8+680, în care au fost identificate materiale
arheologice din secolele II-I î.Hr., precum și un nivel II-III d.Hr.
3
Al. Artimon, Civilizaţia medievală urbană din secolele XIV-XVII (Bacău, Tg. Trotuş,
Adjud), Bacău, Editura Documentis Iaşi, 1998, p. 33.
4
Marilena Florescu şi V. Căpitanu, Cercetări arheologice de suprafaţă în judeţul Bacău, în
„Arheologia Moldovei”, VI, 1969, p. 222, cu menţiunea că în acel moment Şerbăneştiul era
localitate separată de Bacău.
5
Gh. Burlacu, Ocolul domnesc al Bacăului (I), în „Carpica”, XIII, 1981, p. 34-35.
6
Ibidem, p. 39-40.
7
Idem, Ocolul domnesc al Bacăului (II), în „Carpica”, XIV, 1982, p. 173-174.
8
Ibidem, p. 178.
58 Dănuţ Prisecaru, Petre Colţeanu, Lăcrămioara-Elena Istina, Brânduşa Manea
Metodologia de cercetare adoptată a fost cea specifică cercetării

arheologice preventive. Suprafața care urma să fie afectată a fost delimitată
topografic9, iar apoi a fost efectuată decopertarea mecanică a solului vegetal,
până la atingerea adâncimii de conturare a complexelor arheologice
identificate. Acestea au fost apoi fotografiate la conturare, secționate,
desenat și fotografiat profilul. iar apoi cercetate integral, desenat conturul și
fotografiat. Materialele arheologice rezultate au fost prelevate și depuse la
laboratorul de restaurare al CMIABc10.
Situl numărul 6
Situl se află pe un grind înalt, în apropierea drumului care leagă
reședința comunei Letea Veche de satul Radomirești, în dreptul indicativilor
kilometrici 9+140-9+200 (Fig. 1).
Fig. 1. Sit 6 V.O. Bacău. Plan de încadrare în zonă.

9
Indicii kilometrici care sunt utilizaţi în cadrul prezentului demers reprezintă indicii
topografici ai proiectului de construcţie V.O. Bacău.
10
Mulţumim şi pe această cale restauratorilor Iulia Voinescu și Petru Voinescu de la
laboratorul de restaurare al CMIABc, pentru curăţarea, restaurarea şi conservarea
materialelor arheologice.
Cercetările arheologice efectuate în perioada 15 noiembrie-6 decembrie

2016 au confirmat potențialul arheologic al sitului identificat și delimitat în urma
diagnosticului arheologic. Au fost identificate și cercetate exhaustiv 15 complexe
arheologice dispuse pe toată suprafața sitului. Suprafața delimitată a sitului a fost
de 3.992 mp iar suprafața descărcată în urma cercetării arheologice preventive
este de 4.380 mp (Fig. 2). Cercetarea arheologică preventivă a urmărit să
determine, pe cât este posibil, natura şi distribuţia potenţialelor elemente de
patrimoniu arheologic din zona direct afectată de viitoarele lucrări de construire a
Variantei ocolitoare Bacău, Obiectiv 1.
Fig. 2. Sit 6 V.O. Bacău. Plan de situaţie (încadrare pe ortofotoplan).

Cercetarea a constat în trasarea unei suprafețe de cercetare, cu

dimensiunile de 63 x 40/42 m, și a confirmat, în mare măsură, rezultatele
diagnosticului arheologic preventiv. Astfel, s-a constatat existenţa unei zone
de gropi de lut, cu descoperiri de complexe aparţinând neoliticului timpuriu
și celei de a doua epoci a fierului. Situl este delimitat între Km 9+140-
9+200, pe direcție aproximativă Nord-Sud, continuându-se spre Vest, înspre
satul Letea Veche. Construcția variantei ocolitoare Bacău afecteză doar
marginea de Est a sitului.
Stratigrafia generală a sitului este relativ simplă. Adâncimea de
conturare a complexelor arheologice este de la -0,80 la -1,35 m. Aproape pe
întreaga suprafață, sub stratul vegetal și până la nivelul de conturare al
complexelor s-a constatat prezența unui strat de cultură brun-închis, cu
aglomerări de pigmenți și fragmente de chirpici ars, pigmenți și fragmente
de cărbune, fragmente osteologice și ceramice.
Cea mai mare aglomerare de complexe arheologice se află în zona
mediană a perimetrului cercetat, către limita vestică.
Descrierea complexelor:
Complexul Cx 3: groapă de stâlp/

par, de formă ovală, cu dimensiunile de
0,40x0,28 m și adâncimea de la nivelul de
conturare de 0,20 m. Umplutură: pământ
brun-închis, argilos, compact, cu
fragmente de chirpici ars (Fig. 3). Se află
în apropierea lui Cx. 4 și Cx. 10. Inventar:
fragmente disparate de chirpici ars, fără
amprente. Datare: incertă.
Fig. 3. Complexul 3. Desen profil şi plan.
Complexul Cx 4: groapă de lut, de formă neregulată, cu lățimea de

1,60 m (lungimea gropii nu a fos surprinsă), și adâncimea de la nivelul de
conturare de -0,62 m. Umplutură: mai multe niveluri de umplutură: 1-pământ
brun-argilos, compact, fără materiale arheologice; 2-pământ brun-deschis,
argilos, compact, cu fragmente de chirpici ars, ceramică, și fragmente
osteologice. Este suprapus, în partea de Sud, de Cx. 10 (Fig. 4). Inventar:
fragmente ceramice disparate, neornamentate, lucrate cu mâna, fragmente

de chirpici ars fără amprente, fragmente osteologice de animal, nearse,
disparate. Datare: Neolitic timpuriu, cultura Starčevo-Criș (?).
Fig. 4. Complexele 4, 9, 11 şi 12. Desene plan şi profil.
Complexul Cx. 5: groapă

contemporană, ovală, cu
dimensiunile 1,28x1,06 m.
Umplutură: pământ brun-închis,
cu resturi vegetale, afânat, și
adâncimea de la nivelul de
conturare de 0,24 m. Fără
inventar. Datare: recentă.
Fig. 5. Complexul 5. Desen profil

şi plan.
Complexul Cx. 6: groapă de lut, de formă ovală, cu dimensiunile de

1,30x0,90 m, și adâncimea de la nivelul de conturare de -0,54 m.
Umplutură: pământ brun, argilos, cu pigmenți de cărbune (Fig. 6). Fără
inventar. Datare: incertă.

1,16x0,90 m. Adâncimea de la nivelul de conturare este de -1,20 m.
Umplutură: pământ brun, argilos, cu puțini pigmenți de cărbune (Fig. 7).
Fără inventar arheologic. Datare: incertă.
Fig. 6. Complexul 6. Fig. 6. Complexul 6.

Desen profil şi plan. Desen profil şi plan.

1,08x0,66 m, și adâncimea de la nivelul de conturare de 0,26 cm. Umplutură:
pământ brun, argilos, compact, fără materiale arheologice (Fig. 8). Datare:
incertă.
Fig. 8. Complexul 8. Desen Profil şi plan.
Complexul Cx. 9: groapă de lut, de formă ovală. Dimensiuni:

3,36x2,80 m. Adâncime de la nivelul de conturare: 1,00 m. Umplutură: două
tipuri: 1- pământ brun, argilos, compact, cu pigmenți de cărbune; 2- pământ
brun-deschis, argilos, compact, cu fragmente ceramice (Fig. 4). Inventar:
fragmente ceramice disparate. Datare: incertă, fragmente ceramice atipice,
probabil neolitice după caracteristici, în amestec cu fragmente ceramice La
Tène.
Complexul Cx. 10: groapă de lut, de formă ovală cu dimensiuni de

2,94x2,40 m, și adâncime de la nivelul de conturare de -1,30 m. Umplutură:
2 tipuri: 1- pământ brun-închis, argilos, compact, cu pigmenți și fragmente
de chirpici ars și pigmenți de cărbune; 2- pământ brun, argilos, compact
(Fig. 9). Inventar: fără inventar. Datare: incertă.
Complexul Cx. 11: groapă de lut, ovală. Dimensiuni: 3,12x2,00 m.

Adâncime de la nivelul de conturare: 0,92 m. Umplutură: 1-pământ brun,
argilos, compact, cu pigmenți de chirpici și cărbune; 2-pământ brun-deschis,
argilos, compact (Fig. 4). Fără alt inventar arheologic. Datare: incertă.
Complexul Cx. 12: groapă de lut, de formă neregulată, cu dimensiuni

de 2,48x2,34 m, și adâncime de la nivelul de conturare de -0,60 m.
Umplutură: pământ brun, argilos, compact (Fig. 4). Fără inventar. Datare:
incertă.
Complexul Cx. 13: groapă recentă, dreptunghiulară cu colțuri ușor
rotunjite. Dimensiuni: 0,76x0,50 m. Umplutură: pământ brun-închis, afânat,

cu lentile de pământ brun, argilos (Fig. 10). Fără inventar arheologic.
Probabil urmă de la o calare a unei piese de artilerie. Datare: recent.
Complexul Cx. 14: groapă de lut. Forma este neregulată, iar

dimensiunile sunt de 3,94x3,24 m. Umplutură: 1-pământ brun-închis,
argilos, compact; 2-pământ brun-deschis, argilos, compact, cu fragmente
ceramice și lentile de brun-închis. Inventar: fragmente ceramice disparate
(Fig. 11). Datare: La Tène.
Complexul Cx. 15: groapă de lut, de formă ovală. Dimensiuni:

2,00x1,82 m. Umplutură: pământ brun-deschis, argilos, compact, și lentile
de brun-închis, argilos, compact (Fig. 12). Inventar: fragmente ceramice,
fragmente de chirpici ars. Datare: La Tène.
Fig. 11. Complexul 14. Desen profil şi plan. Fig. 12. Complexul 15. Desen profil şi plan.
După cum menţionam, perimetrul cercetat de pe situl 6 identificat pe

traseul Variantei Ocolitoare Bacău nu a oferit un bogat material arheologic,
întrucât majoritatea complexelor reprezintă gropi de extragere a argilei, ceea
ce ne face să avansăm ipoteza că zona afectată de proiect reprezintă o
margine a unei aşezăti. Totuşi, în unele complexe au fost identificate
fragmente ceramice care permit încadrarea cronologică şi culturală a sitului.
Astfel, până la nivelul de conturare al complexelor, în stratul de
cultură descris anterior au fost identificate fragmente ceramice disparate,
precum şi oase şi pigmenţi de cărbuni şi lutuieli. Ceramica prelevată
confirmă ipoteza că în sit activităţile antropice pot fi atribuite neoliticului
timpuriu şi epocii La Tène (Fig. 13).
Fig. 13. Passim. Fragmente ceramice identificate la decopertarea Sitului 6.
Dintre aceste fragmente, deşi atipice, se remarcă o toartă supraînălțată

decorată cu un buton conic, provenind probabil de la o cană (Fig. 14)11,
datată în cea de a doua epocă a fierului. Un fragment asemănător apare în
mormântul 24 din necropola de la Spahii, Gorj12.
Fig. 14. Passim.Toartă atribuită celei de-a doua epoci a fierului.

11
Desenele materialelor au fost realizate de Brânduşa Manea.
12
Petre Gherghe, Așezarea și necropola Geto-Dacică de la Spahii-Câmpul Spahiului,
județul Gorj, Târgu Jiu, Ed. Măiastră, 2015, pl. 38/ 7, p. 165.
Material ceramic fragmentar a fost identificat şi în complexul Cx 9,

unde, în groapa pentru extragerea lutului au fost descoperite deopotrivă
fragmente neolitice timpurii (Fig. 15), dar şi fragmente care, după structura
pastei şi modalitatea de realizare, pot fi atribuite celei de-a doua epoci a
fierului - La Tène (Fig. 16).
Fig. 15. Cx. 9 . Fragmente ceramice din neoliticul timpuriu.
Fig. 16. Cx. 9. Fragmente ceramice La Tène.

Un alt complex în care a fost identificat material arheologic, mai bogat

cantitativ faţă de celelalte este, Cx 14. Deşi fragmentare şi disparate (Fig.
17-18), artefactele ceramice identificate permit încadrarea cronologică a
complexului în perioada La Tène.
În cadrul acestui complex arheologic au fost identificate baze ale unor

vase din cea de-a doua epocă a fierului, dar şi fragmente atipice, care au
făcut posibilă încadrarea cronologică doar pe baza texturii pastei (Fig. 19).
Din aceeaşi epocă, La Tène, provin şi artefactele ceramice

fragmentare identificate în complexul Cx 15 (Fig. 20-21).

Unul din aceste fragmente, vas borcan, are o

apucătoare aflată pe corpul vasului, în zona mediană a
vasului, apucătoare tipică perioadei finale a primei
epoci a fierului, de tranziție de la prima la cea de a
doua epocă a fierului13. Prezența acestui fragment
ceramic ne îndeamnă să considerăm posibilitatea
existenței unui moment de locuire apartinând
hallstattului târziu.
Fig. 21. Cx. 15.
Fragmente ceramice
La Tène.
Situl numărul 7
Situl se află pe un grind înalt, în apropierea drumului de serviciu al
fostei ferme legumicole Letea Veche, spre cartierul Șerbănești al
municipiului Bacău, în dreptul indicativilor kilometrici Km 10+250–10+320
ai V.O. Bacău (Fig. 22).
Fig. 22. Sit 7 V.O. Bacău. Plan de încadrare în zonă.

13
Emil Moscalu, Ceramica Traco-Getică, București, Muzeul Național de Istorie, 1983;
Alexandru Vulpe, Necropola Hallstattiană de la Ferigile, Monografie Arheologică,
Biblioteca de Arheologie, București, Editura Academiei RSR, 1967, pl. XII/ 27.
Cercetările arheologice efectuate în perioada 16 decembrie-23

decembrie 2016 au confirmat potențialul arheologic al sitului identificat și
delimitat în urma diagnosticului arheologic. A fost trasată o suprafață de
cercetare - Sp 1, cu dimensiunile de 70 x 40/42 m. Au fost identificate și
cercetate exhaustiv 6 complexe arheologice dispuse, pe toată suprafața
sitului. Suprafața cercetată a fost de 3000 mp, suprafața afectată de viitoarea
variantă ocolitoare (Fig. 23).
Fig. 23. Sit 7 V.O. Bacău. Plan de situaţie (încadrare pe ortofotoplan).

Stratigrafia generală a sitului este relativ simplă. Adâncimea de

conturare a complexelor arheologice este de la -0,20 la -0,50 m. Aproape pe
întreaga suprafață, sub stratul vegetal și până la nivelul de conturare al
complexelor s-a constatat prezența unui strat subțire de cultură brun-închis,
cu aglomerări zonale de pigmenți și fragmente de chirpici ars, pigmenți și
fragmente de cărbune, fragmente osteologice și ceramice.
Descrierea complexelor:
Complexul Cx 1: groapă, de formă

circulară, cu diametrul de 0,90 m și adâncimea
de la nivelul de conturare de 0,34 m.
Umplutură: pământ brun-deschis, argilos,
compact, cu pigmenți de lutuieli (Fig. 23). Fără
inventar. Datare: incertă
Complexul Cx 2: groapă cu resturi

menajere, de formă ovală, cu dimensiunile
de 1,16x0,94 m și adâncimea de la nivelul
de conturare de 1,06 m. Umplutură: pământ
brun-închis, argilos, compact, cu fragmente
osteologice disparate, în stare precară de
conservare, fragmente ceramice și pigmenți
de cărbune și lentile de pământ argilos,
gălbui, compact. În zona dinspre sud,
groapa pare a fi fost săpată în trepte.
Inventar: ceramică lucrată cu mâna,
neornamentată, lutuieli (Fig. 24). Datare:
Epoca târzie a bronzului.
Fig. 24. Complexul 2. Desen

profil şi plan.
Complexul Cx 3: groapă, de formă ovală, cu dimensiunile de

1,80x1,48 m și adâncimea de la nivelul de conturare de 0,48 m. Umplutură:
pământ brun-deschis, argilos, compact, cu pigmenți de lutuieli (Fig. 25).

Fără inventar. Datare: incertă
Complexul Cx 4: groapă, de formă dreptunghiulară cu colțuri rotunjite,

cu dimensiunile de 1,50x1,00 m și adâncimea de la nivelul de conturare de
0,24 m. Umplutură: pământ brun-deschis, argilos, compact, cu pigmenți de
lutuieli (Fig. 26). Fără inventar. Datare: incertă.
Fig. 25. Complexul 3. Desen profil şi plan. Fig. 26. Complexul 4.Desen profil şi plan.
Complexul Cx 5: groapă cu depuneri, de formă circulară, cu diametrul

de 1,30 m și adâncimea de la nivelul de conturare de 0,50 m. Umplutură:
pământ brun-închis, argilos, compact, cu fragmente de lutuieli, fragmente
ceramice și oase. Pe fundul gropii erau așezate mai multe vase întregi și
întregibile. Inventar: ceramică lucrată la roată, nedecorată și decorată cu
incizii – vase întregi și întregibile, lutuieli fără amprente, vârf de lance (?)
din fier, oase de animale neprelucrate, nearse (Fig. 27). Datare: perioada
carpică.

Complexul Cx 6: groapă, de
formă dreptunghiulară cu colțuri
rotunjite, cu dimensiunile de
1,46x0,60 m și adâncimea de la
nivelul de conturare de 0,18 m.
Umplutură: nivel 1 – pământ brun
închis, afânat, argilos, fără
materiale arheologice, nivel 2 -
pământ brun-deschis, argilos,
compact. Posibil este vorba de o
calare a unei piese de artilerie sau
de un sondaj contemporan (Fig.
28). Fără inventar. Datare: recentă.
După cum reiese din

prezentarea complexelor
identificate, în urma cercetării
arheologice preventive de pe situl
7 V.O. Bacău nu a fost prelevat
un bogat material arheologic.
Excepţia este reprezentată de
complexele Cx 2 şi Cx 5.
În complexul Cx 2 au
fost identificate fragmente
ceramice sporadice, atipice,
care, după compoziţia pastei,
arderea acesteia şi faptul că
vasele au fost modelate cu
mâna pot fi atribuite epocii
târzii a bronzului (Fig. 29).
Fig. 29. Cx 2. Fragmente ceramice lucrate cu mâna.
Cel mai bogat şi reprezentativ material arheologic identificat pe situl 7 a

fost descoperit în complexul Cx 5, unde, după cum am menţionat, a fost cercetată
o posibilă groapă ritualică, cu depunerea mai multor vase (Fig. 30/a-c).
b c
Fig. 30. Cx. 5. Vase. a. Strecurătoare. b-c. Oale bitronconice.

Complexul poate fi atribuit perioadei carpice, conţinea o strecurătoare

(Fig. 30/a, 31/a) şi două oale tipice acestei culturi (fig. 30/b-c)14. Putem
menționa că acest tip de vas era folosit și ca urnă funerară15. Lipsa
fragmentelor de oase calcinate ne împiedică însă să considerăm acest
complex ca mormânt de incinerație (Fig. 30/b-c, 31/b-c).
a. b.
c.
Fig. 31. Cx. 5. Vase. a. Strecurătoare. b-c. Vase de provizii/depozitare.
14
Ion Ioniță, Vasile Ursachi, Văleni. O mare necropolă a Dacilor Liberi, Iași, Editura
Junimea, 1988, pl. 23, 25, 26.
15
Ibidem; Ion Ioniţă, Necropola daco-carpică de la Dumitreştii Gălăţii (judeţul Iaşi), în
„Arheologia Moldovei”, VI, 1969, p. 120-135; Viorel Căpitanu, Contribuții la cunoașterea
populației autohtone în sec. II-III e.n. în județul Bacău, în „Muzeul Național”, II, 1975, p. 293-334.
Tot în complexul Cx 5 a fost descoperit şi un fragment din fier, considerat

iniţial a fi un vârf de lance. Starea precară de conservare a artefactului nu a
permis, în urma curăţării, încadrarea morfo-tipologică a obiectului (Fig. 32).
Fig. 32. Cx. 5. Fragment obiect fier.
Deşi relativ puţine cantitativ, artefactele identificate în urma cercetării

preventive a sitului 7 au arătat că, încă din perioade preistorice, zona a fost
tranzitată şi locuită de comunităţi umane, dovadă fiind şi sporadicele
materiale arheologice identificate în nivelul de cultură (Fig. 33).
Fig. 33. Passim. Fragmente ceramice.

Cercetările arheologice preventive desfășurate pe situl 6 Varianta

Ocolitoare Bacău Km 9+140-9+200, comuna Letea Veche, desfășurate în
perioada noiembrie-decembrie 2016 au evidențiat prezența unei zone cu
gropi de lut, utilizată în perioada neolitică și în a doua epocă a fierului,
suprapusă de câteva amenajări moderne. Au fost cercetate 15 complexe
arheologice.
Complexele arheologice cercetate conțin puține materiale arheologice,
mai ales fragmente ceramice în general atipice și fragmente de lutuieli.
Cercetările arheologice preventive desfășurate pe situl 7 Varianta
Ocolitoare Bacău Km 9+140-9+200, comuna Letea Veche, desfășurate în
luna decembrie 2016 au evidențiat prezența unei zone cu gropi de provizii
datate în epoca târzie a bronzului, a unei gropi cu depuneri datate în epocă
carpică și a unei gropi contemporane. Au fost cercetate 6 complexe
arheologice.
Complexele arheologice cercetate conțin puține materiale arheologice,
mai ales fragmente ceramice în general atipice și fragmente de lutuieli, cu
excepția complexului numărul 5, o groapă cu depuneri.
Ambele situri atestă locuirea în Valea Siretului pe o perioadă cuprinsă
din neolitic până în cea de a doua epocă a fierului. Deoarece numărul
complexelor arheologice conturate este mic considerăm că ne aflăm la
marginea unor situri de mici dimensiuni, așezate pe grinduri, posibil chiar
locuiri sporadice.
DOUĂ PAFTALE DE EPOCĂ LATÈNE TÂRZIE DE LA
CRAIVA-PIATRA CRAIVII – RECENT RECUPERATE1
Cristinel Plantos, Marius-Mihai Ciută
Two belt buckles of Late Latène period from

Craiva-Piatra Craivii – recently recovered
The whole discussion on this subject is found in the English version of this
study, what was published in Apulum. Acta Musei Apulensis, LIII, 2016.
Keywords: Late Latène belt buckles, Dacian fortress

Cuvinte cheie: paftale, cetate dacică, descoperiri funerare, epocă Latène târzie
În urmă cu aproape două decenii, proaspăt student „la istorie”2, am avut

șansa să îl întâlnesc pe arheologul Viorel Căpitanu. Din acel moment, traiectoria
noastră profesională a fost decisiv influențată spre studiul civilizației dacice.
Profesionalismul, generozitatea și căldura umană sunt câteva dintre darurile
primite de la magistrul băcăuan. Ad multos annos!
*
* *
Printre obiectele sustrase recent din situl arheologic de la Craiva-

Piatra Craivii se numără şi două paftale de centură.
Ele au fost recuperate de la un detectorist, în cadrul investigaților
judiciare efectuate ca parte a unui dosar penal, în vreme ce informațiile
legate de contextul de descoperire au fost obținute, tot pe cale judiciară, de
la un martor, care a indicat cu exactitate locul din care ele au fost extrase,
fiind oferite şi o serie de detalii legate de caracteristicile perimetrului.
Astfel, acestea au fost sustrase, alături de alte obiecte (pumnale,
vârfuri de lance, zăbale, vârfuri de săgeţi, un umbo de scut, o sabie de tip
falx, catarame etc.)3 din arealul aşezării şi cetăţii dacice de la Craiva-Piatra
Craivii, monument istoric de importanţă naţională4, mai exact din zona de
1
Varianta în limba engleză a acestui articol a fost publicată în revista „Apulum”, LIII/2016,
p. 165-177.
2
Notă Cristinel Plantos.
3
Piese descrise conform declaraţiei de martor.
4
Cod LMI: AB-I-s-A00028; cod RAN: 4160.01.
82 Cristinel Plantos, Marius Mihai Ciută
nord-est a sitului, nu departe de unităţile de cercetare arheologică de dată

recentă, din punctele „Terasa a V-a” şi „Şura”, conform celor care au
cercetat acest sit5.
Fig. 1. Locația în care au fost descoperite paftalele și principalele structuri

arheologice din situl dacic de la Craiva-Piatra Craivii.
5
Pentru cercetările mai vechi: I. Berciu, Al. Popa, H. Daicoviciu, La forteresse dace de
Piatra Craivii, în „Celticum”, XII, 1965, p. 155-166; I. Berciu, Al. Popa, Cetatea dacică de
la Piatra Craivii, în Sesiunea de comunicări ştiinţifice a Muzeelor de Istorie (vol. I, 1964),
Bucureşti, 1970, p. 261-274; V. Moga, Aşezarea si cetatea dacica de la Piatra Craivii (jud.
Alba), în Studii Dacice (H. Daicoviciu ed.), Cluj-Napoca, 1981, p. 103-116, iar pentru cele
de dată recentă: V. Moga, C. Plantos, D.C. Ţuţuianu, M. Gligor, A. Marc, R. Andrei, A.
Bădescu, Craiva, com. Cricău, jud. Alba. Punct: „Piatra Craivii”. Campania 2005, în
„Cronica Cercetărilor Arheologice”, Bucureşti, 2006, p. 142-143; V. Moga, C. Plantos,
D.C. Ţuţuianu, A. Marc, M. Breazu, G. Mircea, Craiva, com. Cricău, jud. Alba. Punct: „Piatra
Craivii Campania 2006, în „Cronica Cercetărilor Arheologice”, Bucureşti, 2007, p. 140-142.
V. Moga, C. Plantos, A. Marc, C. Timoc, G. El Susi, G. Izdrăilă, D.M. Tentiş, G. Mircea,
Craiva, com. Cricău, jud. Alba. Punct: „Piatra Craivii”. Campania 2007, în „Cronica
Cercetărilor Arheologice”, Bucureşti, 2008, p. 140-142; V. Moga, C. Plantos, A. Marc, C.
Timoc, G. El Susi, G. Izdrăilă, D.M. Tentiş, G. Mircea, Craiva, com. Cricău, jud. Alba.
Punct „Piatra Craivii”. Campania 2008, în „Cronica Cercetărilor Arheologice”,
Târgovişte, 2009, p. 106-109.
Două paftale de epocă Latène târzie de la Craiva-Piatra Craivii 83
Perimetrul contextului de proveniență a fost localizat la o distanţă de

cca. 420 m E-SE, în linie dreaptă, faţă de platoul masivului şi cca. 140 m
NE de unităţile de cercetare arheologică, din punctul „Şura”, într-o poieniță
de mici dimensiuni. Aceasta are forma relativ rotundă, cu o pantă având
expunere sudică, şi se află în imediata apropiere a drumului forestier (silvic)
care parcurge liziera pădurii, pe cumpăna apelor sau muchia care evoluează
spre est, între bazinul Craivei la sud și al Cricăului la nord. Cele doă paftale
au fost recuperate din gropi de braconaj, efectuate în apropierea marginii de
nord-est a poienii (fig.1)6.
Din informaţiile obţinute şi din analiza pieselor recuperate putem
presupune că zona descrisă mai sus face parte dintr-un spaţiu funerar aferent
locuirii de epocă Latène târzie7.
Descrierea pieselor
1. Pafta din placă de fier (Babeş tip. I, Rustoiu tip 6a,), păstrată
fragmentar, placată cu foiţă din bronz (fig.2; 3).
Fig. 2. Pafta de tip Babeş I de la Craiva-Piatra Craivii.

Desen şi reconstituire grafică a decorului.
6
Prezentarea unei prime piese şi a unor date referitoare la context la C. Plantos, M.M. Ciută,
New Discovered Archeological Artifacts from Craiva „Piatra Craivii” Dacian Fortress
(Cricău Commune, Alba County) I, în „Acta Terrae Septemcastrensis”, XIV, 2015p. 251-264.
7
Cercetările din vara anului 2017, în perimetrul menționat, au dus la descoperirea
necropolei de perioadă Latène târzie, fapt ce confirmă supozițiile noastre anterioare.
Corpul piesei este de formă alungită, uşor curbată pe laturile lungi,

păstrându-se ambele zone terminale ale piesei. Balamaua piesei este
constituită dintr-o urechiuşă mediană, ce pleacă din corpul de fier al paftalei,
care păstrează inclusiv axul din fier cu butoni la captete, în vreme ce partea
opusă este ilustrată printr-un cârlig de prindere. Registrul decorativ, realizat
în tehnica au repoussèe, este constituit din cercuri simple prevăzute cu câte
un umbo median. Linii drepte sau meandrate, realizate în aceeaşi tehnică,
completează registrul decorativ. Prinderea foiţei din bronz s-a realizat prin
îndoirea marginilor plăcii din fier. Aspectul general este al unei piese trecută
prin foc.
Dimensiuni: L: 16,5 cm; l: 5,9 cm; L: ax fier: 5,6 cm.
Fig. 3. Pafta de tip Babeş I de la Craiva-Piatra Craivii (foto)
2. Pafta din placă de fier (Babeş tip II, Rustoiu tip 6b), placată cu
tablă din bronz (fig. 4; 5).Corpul piesei este de formă alungită, marginile
uşor arcuite. Sistemul de prindere se păstrează parţial, zona balamalei fiind
constituită dintr-un tub lung, realizat prin îndoirea corpului paftalei iar în
interiorul acestuia s-a păstrat fragmentar veriga de legătură cu restul
centurii. Parţial, pe verigă se mai păstrează şi parte din tubul piesei de
fixare, din continuarea centurii8. Cârligul de prindere este rupt din vechime.
8
O situaţie similară a putut fi observată şi în cazul unui exemplar, din acelaşi tip, de la Orlea (cf.
M. Babeş, Paftalele Latène tîrzii din sud-estul Europei, în „SCIVA”, 34, 1983, 3, p. 201, fig. 3/1.)
Decorul, realizat în tehnica au repoussèe, era constituit, probabil, din două

chenare, realizate din nervuri paralele, în centrul cărora se aflau două cercuri
concerntrice cu câte un mic umbo median în vreme ce pe marginile lungi ale
piesei se desfăşura un decor constituit din arce de cerc.
Se remarcă pe spatele piesei, păstrarea prin imprimare a unei bucăţi
dintr-o ţesătură, provenind, probabil, de la veşmânt. (fig. 5c). Dimensiuni:
L: 15,5; l: 6,5; L. tub de prindere: 3,1 cm.
Fig. 4. Pafta de tip Babeş II de la Craiva-Piatra Craivii.

Desen şi reconstituire grafică a decorului.
c
Fig. 5. Pafta de tip Babeş II de la Craiva – Piatra Craivii (foto).
Câteva comentarii
Problematica acestor piese de port, cu o arie de răspândire destul de
largă (fig. 6), a fost abordată în mai multe studii punctuale sau de sinteză.9.
Având sistemele de legătură cu centura bine păstrate, cele două paftale
descrise nu pun probleme de încadrare tipologică, fiecare reprezentând câte
un tip din cele două propuse în urmă cu mai bine de trei decenii de
profesorul Mircea Babeş.10
Recent, M. Guštin a reluat analiza acestui tip de artefact, în care
propune o împărţire suplimentară pe centre locale sau regionale de
producţie11, în care diferenţele sunt date de formă şi decor12.
În rândul paftalelor de tip celto-ilir/iliro-scordisc13, cercetătorul
sloven a sesizat mai multe grupe14, între ele şi una denumită „Craiva” ale
cărei caracteristici sunt forma alungită, laturile lungi uşor arcuite ce se
îngustează uşor către zona cârligului. Marginile acestui tip sunt caracterizate
de borduri constând din linii oblice sau orizontale dar şi sub alte forme.
Deasemeni, bordurile de acest fel se pot împăţi în câte două chenare15. În
opinia aceluiaşi autor, acestui tip îi aparţin majoritatea pieselor cunoscute de
la Craiva16 dar şi unele de la Sighişoara ori Židovar (Serbia). Elemente
comune ale decorului, caracteristic acestui grup, se regăsesc pe exemplare
provenind de la Altmir (Bulgaria), Bernadea (jud. Mureş), Cârlomăneşti
(jud. Buzău), Chirnogi (jud. Călăraşi), Popeşti (jud. Giurgiu), Simeria (jud.
9
T. Kovács, Latènezeitliches Gürtelblech Südlicher Herkunft in Ungarn, în „Savaria“, 16, 1982,
p. 145-159; M. Babeş, op.cit., p. 196-221; N. Majnarić-Pandžić, Novi nalaz pojasne kopče iz
Siska, în „VjesnikZagreb”, 23, 1990, p. 55-68; A. Rustoiu, Metalurgia bronzului la daci (sec. II
î.Chr. – sec. I d.Chr.). Tehnici, ateliere şi produse din bronz, Bucureşti, 1996, p. 120-121; C.
Plantos, Buckle types and belt Fragments from the Dacian settlement of Craiva – Piatra Craivii
(Alba County), în „Apulum”, XLVI,2009, p. 44-47; I. Drnić, Dvije pojasne kopče tipa Laminci
iz Dalja, în „VjesnikZagreb”, 42, 2009, p. 305-319; M. Guštin, Eastern Imports from the end of
Late Iron Age at Novo mesto/ Slovenia, în D. Măgureanu, D. Măndescu, S. Matei (eds.),
Achaeology: making and practice. Studies in honor of Mircea Babeş at his 70th anniversary,
Piteşti, 2011, p. 239-254, p. 239-254; I.V. Ferencz, O pafta din fier placată cu bronz,
descoperită la Ardeu, jud. Hunedoara, în ArheoVest, I. In memoriam Liviu Măruia,
Interdisciplinaritate în istorie şi arheologie, Timişoara, 7 decembrie 2013, Szeged, 2013, p.
215-224.
10
M. Babeş, op.cit., p. 196-221.
11
M. Guštin, op.cit., p. 245-250.
12
Ibidem, p. 245.
13
M. Babeş, op.cit., p. 196-221.
14
Respectiv grupele Laminci A, Laminci B, Jarak, Nyergesújfalu, Craiva,
Hunedoara/Popeşti, Boroşeşti (M. Guštin, op.cit., p. 245-247).
15
Ibidem, p.247.
16
C. Plantos, op.cit., pl. II/2-3; pl. III/1,3.
Hunedoara), Zgorigrad (Bulgaria)17.

O altă grupă sesizată de Guštin este denumită „Laminci B”, fiind
caracterizată de forme mai înguste, având un decor mai divers ce ilustrează mai
multe variante. Plăcile decorative ale acestor paftale uneori sunt împărţite în
câte două-trei metope, uneori mărginite de arcuri de cerc ori linii simple
paralele. Ghirlandele sunt, de obicei fără cercuri şi ating marginile piesei. În
unele cazuri au fost sesizaţi şi „butoni” legaţi pe axa orizontală de nervuri
simple18. Acestui tip îi sunt caracteristice piese descoperite în medii culturale
diferite, pe teritoriile actualelor localităţi Ardeu (jud. Hunedoara)19, Craiva (jud.
Alba)20, Belgrad-Karaburma (Serbia), Dalj (Croaţia), Hrtkovci-Gomolava
(Serbia), Donji-Laminci (Serbia), Sotin (Croaţia)21.
Prin caracteristicile enunţate mai sus, considerăm că ambele piese,
ilustrate cu acest prilej, ar putea fi incluse în această grupă, una dintre ele, (fig.
4-5), găsindu-şi, ca decor, o apropiată analogie cu exemplarul de la Ardeu22.
Pornind de la elementele comune şi cele particulare, în unele cazuri cu
caracter de unicat, se presupune că ele au fost realizate în câteva ateliere
principale, copii ale acestora putând fi produse local şi în alte zone. Acelaşi
cercetător sloven consideră că paftalele de epocî Latène târzie, din diferitele
areale de răspândire denotă, o serie de diferenţieri, în funcţie de afinităţile
etno-culturale dar şi motive comune ce pot fi puse pe seama transferului
conceptului general şi al circulaţiei lor.23 Pe aceste coordonate, sunt sesizate
o serie de legături între diferitele grupuri, spre exemplu grupa „Laminci”
găsindu-şi similarităţi în grupa transilvăneană „Craiva”.24
17
Ibidem.
18
M. Guštin, Eastern Imports from the end of Late Iron Age at Novo mesto/ Slovenia, în D.
Măgureanu, D. Măndescu, S. Matei (eds.), Achaeology: making and practice. Studies in
honor of Mircea Babeş at his 70th anniversary, Piteşti, 2011, p.246.
19
Ibidem, p.246; I.V. Ferencz, O pafta din fier placată cu bronz, descoperită la Ardeu, jud.
Hunedoara, în ArheoVest, I. In memoriam Liviu Măruia, Interdisciplinaritate în istorie şi
arheologie, Timişoara, 7 decembrie 2013, Szeged, 2013, p. 221, fig. 4.
20
M. Guštin, op.cit., p.246; Plantos, op.cit., pl. II/1.
21
M. Guštin, op.cit., p.246.
22
I.V. Ferencz, op.cit,, fig. 4-5.
23
M. Guštin, op.cit., p. 248.
24
Ibidem, p. 249.
Fig. 6. Harta răspândirii paftalelor Latène târzii: 1. Novo mesto-Beletov vrt. 2. Sisak-
Kolpa, Sisak-kod silosa. 3. Donji Laminci. 4. Breza, 5 Folkušová. 6. Nyergesújfalu. 7.
Törökszentmiklós. 8. Čurug. 9. Dalj. 10 Sotin-Zmajevac. 11. Gradina na Bosutu kod
Vašice-Kablarovac. 12 "Syrmia" (vicinity of Sremska Mitrovica). 13. Jarak. 14 Hrtkovci-
Gomolava. Hrtkovci-Vukoder. 15. Beograd-Karaburma, Beograd-Rospi Ćuprija. 16.
Židovar-Orešac. 17. Ram-Lederata. 18 Divici. 19. Ostrovul Şimian. 20. Mala Vrbica-
Ajmana. 21. Ušće Slatinske reke. 22. Gruia. 23. Zgorigrad. 24. Altimir. 25. Tarnava. 26.
Căciulăteşti. 27. Dobreşti. 28 Orlea. 29. Popeşti. 30. Chirnogi. 31 Vlădiceasca. 32. Piscu
Crăsani. 33. Pietroasele-Gruiu Dării. 34 Cârlomăneşti. 35 Grădiştea. 36 Poiana. 37
Cetăţeni. 38. Ocniţa. 39. Luncani-Piatra Roşie. 40 Hunedoara-Grădina Castelului. 41.
Simeria. 42. Ardeu. 43. Şura Mică. 4 Bratei. 45. Sighişoara-Wietenberg. 46. Bernadea.
47 Căpâlna. 48. Craiva-Piatra Craivii. 49. Marca. 50. Moigrad. 51. Beclean. 52.
Poieneşti. 53. Boroseşti. 54 Lukaševka. 55. Dolinjani. 56. Otveržiči. 57 Apatin? 58.
Costeşti – Cetăţuie25. 59. Meseşenii de Sus26. 60. Rotbav27. 61. Augustin – Tipia
Ormenişului28 62. Ciceu-Corabia29. 63. Şimleu Silvaniei – Uliul cel Mic30. 64. Malaja
Kopanja31 (apud Guštin 2011 cu completări).
25
G. Gheorghiu, Dacii pe cursul mijlociu al Mureşului (sfârşitul sec. II a.Ch. – începutul
sec. II p.Ch.), Cluj-Napoca, 2005, p. 163.
26
Informaţie H. Pop.
27
V. Sîrbu, L. Savu, Descoperirile dacice târzii (morminte, depuneri) fortuite de la Rotbav
(judeţul Braşov), în A. Gavrilaş, D.L. Vaida, A. Onofreiu, G.G. Marinescu (coordinators),
Trecutul mai aproape de noi: Omagiu Profesorului Gheorghe Marinescu la 70 de ani,
Cluj-Napoca, 2015, p. 98, 101; fig. 4/7; fig. 8/1.
28
F. Costea, Augustin. Tipia Ormenişului. Monografie arheologică, Braşov, 2006, pl. CLVI/22-23.
29
C. Gaiu, G. Marinescu, Ciceu – Corabia, comuna Ciceu-Mihăieşti (jud. Bistriţa-Năsăud).
Punct: Sub Cetate, în Cronica Cercetărilor Arheologice din România. Campania 2008,
Târgovişte, 2009, p. 99.
30
H. Pop, E. Pripon, Şimleu Silvaniei. Punct: Uliu cel Mic, în Cronica Cercetărilor
Arheologice din România. Campania 2008, Târgovişte, 2009, p. 213.
31
В.Г. Котигорошко, Мaлокопаньский некрополь (уp. Чeлленица), în „Карпатика”, 38,
Unul din subiectele sensibile privind aceste obiecte este cel al

purtătorilor săi. Cu un alt prilej, discutând paftalele descoperite în vechile
cercetări de la Craiva, pe baza documentară existentă până la acel moment,
consideram că în Dacia preromană ele sunt piese de port specifice
bărbaţilor, mai ales elitelor războinice32, opinie împărtăşită şi de alţi
cercetători33.
Relativ recent, discutând acest tip de artefact, Ivan Drnić şi Mitja
Guštin conchid, în studii separate, că şi pentru Dacia preromană ele sunt
specifice portului feminin, neexistând dovezi că ar fi fost purtate de
bărbaţi34.
Chiar dacă unele descoperiri pot fi discutabile, cum este cazul unui
complex recent descoperit la Rotbav35, date sigure ne oferă o mai veche
descoperire, uşor trecută cu vederea, de la Orlea – Grindul lui Iancu Muşat.
Astfel, într-o zonă cu numeroase descoperiri de gropi cu schelete umane a
fost cercetat un complex similar care avea în partea superioară scheletul
unui bărbat matur, de circa 45-50 de ani. Ca inventar, acesta avea în zona
bazinului o pafta din fier placată cu o foaie de bronz decorată şi alte părţi
compenente ale centurii propriu-zise (placa de prindere, numeroase verigi
mici, deschise, din sârmă de bronz)36 (fig. 7).
Faptul că restul depunerilor de schelete umane, (doi copii şi o tânără),
au fost clar separate prin depuneri de pământ între ele37, cât şi poziţia piesei
alături de restul centurii de la brâul defunctului, exclude posibile deranjări
ale inventarului.
2009, Pис. 7/1; Pис. 9/4,7; Pис. 13/1.

32
C. Plantos, Buckle types and belt Fragments from the Dacian settlement of Craiva –
“Piatra Craivii” (Alba County), în „Apulum”, XLVI, 2009, p. 46-47.
33
V. Sîrbu, S.A. Luca, C. Roman, Tombs of Dacian Warriors (2nd – 1st C.BC) found in
Hunedoara-Grădina Castelului (Hunedoara County), în „Acta Terrae Septemcastrensis”,
6/1, p. 160; I.V. Ferencz, op.cit., p. 221.
34
I. Drnić, op.cit.,, p. 317; M. Guštin, op.cit., p. 250.
35
V. Sîrbu, L. Savu, op.cit., p. 98, 107. Rezultatul analizei antropologice, realizat pe
fragmente osteologice extreme de prost păstrate, este privit cu rezerve inclusiv de cei doi
autori, mai ales că paftaua este asociată cu doi pinteni şi o placă de centură (Ibidem, fig. 4).
36
E. Comşa, Contribuţii la riturile funerare din secolele II-I î.e.n., din sud-estul Olteniei
(mormintele de la Orlea), în „Apulum”, X, 1972, p. 67; fig. 4.
37
Ibidem, p. 68-70.
Fig. 7. Gropa cu depuneri umane de la Orlea-Grindu lui Iancu (apud Comşa 1972)
În fine, o altă descoperire care pare a atesta asocierea acestui tip de

piesă de port cu echipamente specifice masculine, provine din cetatea de la
Costeşti (jud. Hunedoara). Aici a fost cercetat un complex, (posibil mormânt
tumular de tip cenotaf), în care pe lângă o pafta fragmentară din fier placată
cu argint aurit (?) se mai regăsea un pumnal, o sica, un vârf de lance, o
bucşă şi scoabe de fier de la un car, monede, fragmente de la vase ceramice
şi din bronz alături de resturi osteologice animaliere38.
Fig. 7. Gropa cu depuneri umane de la Orlea-Grindu lui Iancu (apud Comşa 1972)
Revenind la exemplarele recent descoperite la Craiva, databile în lipsa
unui context cert pe parcursul secolelor II-I a.Chr., ele provin foarte probabil
din morminte de incineraţie ale unor războinici, putând fi asociate cu o serie
38
G. Gheorghiu, op.cit., p. 208.
de piese de harnaşament şi echipament militar39 dintr-o zonă ce se confirmă

a fi necropola aferentă acestui centru de putere din lumea dacică. În
recentele cercetări arheologice de aici40, au fost găsite două morminte de
incinerație ce aveau în inventarul lor și paftale de centură. Analiza
antropologică a resturilor osteologice recuperate va duce, sperăm, la date
clare cu privire sexul purtătorilor acestui tip de accesoriu vestimentar.
39
C. Plantos, M.M. Ciută, New Discovered Archeological Artifacts from Craiva „Piatra
Craivii” Dacian Fortress (Cricău Commune, Alba County) I, în „Acta Terrae
Septemcastrensis”, XIV, 2015.
40
A se vedea supra nota 6.
UN NOU CUPTOR AMENAJAT ÎN EXTERIORUL LOCUINŢELOR DIN
SITUL DACIC DE LA ROŞIORI (JUD. NEAMŢ)1
George Dan Hânceanu
A new furnace furbished in outside from the Dacian site de Roşiori

(county Neamţ)
- Abstract -
Reopened the archaeological excavations on the site from Roşiori, village

Dulceşti, Neamţ county, allowed descover in free Dacian level a new furnace
furbished in air place. Fireplace, partial preserved, have fallen cupola on side. On
fireplace and through stones we descovered fragments pottery and other clay
objects, bone objects, stone objects and iron objects. Near the furnace has a
service pit, with fragments pottery and animals bone in inventory. In all, the
furnace inventory have 69 fragments pottery and 23 other objects. Between vesels,
60 are locale and 9 are import (roman amphoras). From 60 local vesels, 35 has
handmade and 25 wheelmade. Those 92 objects has worked from clay, bone, stone
and iron.
The furnace have the prepare and heating role for a small part from member
of community; some objects indicated a few occupations, like the milling seed,
confection handles for tools, the sharpener iron tools, the spinning and the sewing.
Key words: free Dacians, Roşiori, furnace, fireplace, cupola, service pit, pottery
Cuvinte cheie: daci liberi, Roşiori, cuptor, vatră, cupolă, groapă menajeră, ceramică
În anul 2015 am reluat săpăturile sistematice în situl pluristratificat2 de

la Roşiori, comuna Dulceşti, judeţul Neamţ. După o pauză de opt ani3, din
cauze obiective, am revenit în aşezarea de pe terasa superioară a Moldovei.
Cu acest prilej am trasat două casete (notate Cas.C şi Cas.D), una în
prelungirea celeilalte. Prima de 15,00m lungime x 2,50-4,00m lăţime
(ultima variază, datorită formei terasei), iar a doua de 24,00m lungime x
2,50m lăţime. Adâncimea a fost de 1,00m, maxim 1,20m, iar între casete s-a
1
Acesta este al doilea cuptor, primul fiind descoperit în campania din 2007 şi publicat deja.
Pentru detalii vezi G.D. Hânceanu, Rolul unei instalaţii de foc pentru membrii comunităţii
dacice de la Roşiori-Neamţ, în „AMT”, VI, 2011, p. 16-34.
2
Situl dispune de cinci niveluri de locuire, din secolele IV-III a.Chr., II-I a.Chr., II-III p.Chr.,
VI-VII p.Chr. şi unul modern, slab reprezentat, din secolele XVIII-XIX.
3
Între 2004-2007 s-au efectuat primele campanii arheologice în situl amintit.
94 George Dan Hânceanu
lăsat un martor de 1,00m lăţime (demontat la final).

Potrivit stratigrafiei (grosimea variază între 0,40m-0,80m) şi obiectelor
descoperite în campaniile de săpătură, cel mai consistent nivel de locuire este
cel care aparţine dacilor liberi. Printre vestigiile din secolele II-III p.Chr.,
găsite în cea mai recentă campanie, se numără şi un cuptor amenajat în aer
liber, situat în afara locuinţelor şi care servea unora din membrii
comunităţii.
DESCRIEREA CUPTORULUI
În cadrul Cas.C (pl. I/1; VI/1) am descoperit şi cercetat integral un nou
cuptor de preparat şi încălzit alimente (notat C.2; pl. I/2) pentru dacii liberi
de la Roşiori. Acesta se află la circa 30,00m distanţă de primul cuptor (notat
C.1), descoperit în 2007 (în secţiunea VIII), care avea aceeaşi destinaţie.
Spre deosebire de C.1, la C.2 am surprins şi o parte din baza cupolei de lut,
iar groapa de deservire era ovală şi nu în formă de clopot, precum la prima
instalaţie.
În stratul de locuire din secolele II-III p.Chr., la -0,40m adâncime, am
găsit iniţial vatra cuptorului cu urme de ardere şi resturi de la cărbuni. De
formă circulară, însă păstrată parţial, vatra avea aproximativ 1,20m lungime
x 0,80m lăţime (pl. VI/2). La baza ei se aflau resturi de la pietrele de râu,
care au fost în componenţa cupolei. Pentru cercetarea exhaustivă a
vestigiului am deschis o casetă (notată Cas.1) de 3,80m lungime x 1,80m
lăţime (pl. II). Imediat, după înlăturarea stratului vegetal, la -0,40m
adâncime, am dat peste multe din pietrele care au făcut parte din cupola
cuptorului (pl. III/1), fiind clădite (lipite cu lut) în semicerc, pe o bază de lut.
De dimensiuni medii şi mari, de regulă rotunde sau ovale, unele neregulate,
au beneficiat şi de şlefuiri ori faţetări, cu scopul potrivirii lor. Unele pietre
erau şănţuite, probabil pentru a permite scurgerea apei de pe cupola
cuptorului (pl. XI/1).
Printre pietrele cupolei am găsit şi fragmente ceramice locale,
modelate la mână şi la roată, de import (de la amfore romane) şi oase
animaliere. Tot printre fragmentele cupolei am găsit o mărgică tubulară şi o
bilă (ambele de lut), posibil pierdute de un copil ori alt membru al comunităţii.
Potrivit poziţionării pietrelor, cupola s-a prăbuşit spre dreapta vetrei,
suprapunând o parte din groapa de deservire, aflată în apropiere (pl. III/2).
Alimentarea instalaţiei de foc se făcea pe partea dinspre groapa de deservire,
aspect susţinut de un culoar de lut ars, pe care l-am descoperit în momentul
demontării vetrei.
După demontarea resturilor cupolei am surprins o parte din baza de lut
Un nou cuptor amenajat în exteriorul locuinţelor din situl dacic de la Roşiori 95
a cupolei (diametru de circa 1,00m) (pl. IV/1-2), înroşită datorită

temperaturilor ridicate. Aceasta se afla în spatele vetrei (pl. IV/3). În faţa
vetrei, la circa 1,20m distanţă, se afla groapa de deservire, care pornea de la
-0,60m adâncime şi se termina la -1,00m (pl. V/2). Între groapă şi vatră (în
acel spaţiu de 1,20m distanţă) am surprins un culoar zgurificat de 0,80m-1,00m
lungime x 0,40m lăţime, care reprezintă zona de alimentare a focului
instalaţiei casnice (pl. V/3).
Groapa de deservire avea un aspect neregulat. Deasupra era un nivel
compact, de circa 3-5cm grosime, format în urma extragerilor şi aruncărilor
succesive de cenuşă şi cărbuni (pl. V/1). Sub acest nivel am descoperit,
îndeosebi în colţul din dreapta al gropii, multe oase animaliere şi fragmente
de vase borcan, cu intense urme de ardere secundară, care a provocat şi
crăparea multor vase, motiv pentru care s-a renunţat la utilizarea lor. În
partea stângă, pe stratigrafie se observă cum groapa de deservire a
cuptorului a fost spartă de o altă groapă, din secolele VI-VII p.Chr (pl. VI).
În interiorul ultimei gropi amintite erau fragmente de la vase borcan,
friabile, unele dintre ele permiţând restaurarea unor vase borcan de
dimensiuni medii4.
La final, după cercetarea atentă a cupolei căzute şi strângerea
materialelor arheologice angrenate în cădere, urmată de investigarea
detaliată a gropii de deservire, am trecut la demontarea vetrei, ultima parte
rămasă intactă şi care mai păstra câteva fragmente de la vase modelate la
mână şi la roată. Dintre ele, semnalăm o toartă de căţuie şi fragmente de
vase borcan, lucrate la mână.
DESCRIEREA INVENTARULUI5
În privinţa inventarului arheologic al acestui vestigiu antic, pentru a
elimina neclarităţile, am ales să prezentăm artefactele6 aşa cum au fost
descoperite, pe măsura cercetării fiecărei componente în parte: 1) vatra; 2) cupola
şi 3) groapa de deservire.
1) La demontarea vetrei am găsit, pe suprafaţa ei şi pe lângă ea, între
4
Inventarul acestei gropi, din perioada medievală timpurie, a fost deja publicat; pentru
detalii consultă G.D. Hânceanu, Ceramica din secolele VI-VII p.Chr. de la Roşiori-Neamţ
(campania 2015), în „Zargidava”, XVI, 2017, p. 100-110.
5
Pe parcursul articolului am utilizat următoarele prescurtări: C – cuptor; Cas – casetă; D –
diametru; Gr – grosime; H – înălţime; L – lungime; LA – lăţime.
6
Din cauza fragilităţii şi a dimensiunilor reduse, nu toate fragmentele au fost ilustrate.
Pentru restaurarea şi conservarea pieselor mulţumim colegelor de laborator, Lăcrămioara
Băcăoanu şi dr. Otilia Mircea, iar pentru partea grafică desenatorului Muzeului de Istorie
Roman, muzeograful Dan Spătariu.
-0,40m-0,60m adâncime, cărbuni, arsură, puţine oase animaliere şi

fragmente ceramice locale. Acestora li se adaugă şi câteva piese diverse,
precum fusaiole, cute.
a) Ceramica modelată la mână:
Din această categorie, a cărei pastă este grosieră, cu mult degresant,
menţionăm prezenţa câtorva fragmente de la următoarele tipuri de vase:
a.1. Vase borcan: 2 fragmente de la două recipiente diferite, o buză
plată cărămizie, ce are urme de ardere secundară şi un fund de culoare
gălbui-cărămizie (pl. VII/1).
a.2. Vase miniaturale: 2 fragmente de la două recipiente diferite, o buză
evazată gălbui-cărămizie şi o altă buză plată, de culoare cărămizie (pl. VII/1).
a.3. Căţui: 2 fragmente de la două recipiente diferite, o toartă
semicirculară, plină, groasă, perforată, cărămizie (pl. XII/6) şi un nit de
legătură de la o altă toartă cărămizie (pl. VII/1).
b) Ceramica lucrată la roată:
Spre deosebire de categoria anterioară, pentru cea actuală dispunem de
puţine fragmente:
b.1. Căni: 4 fragmente de culoare cenuşie, trei buze (una plată şi două
evazate) şi un fragment de corp de cană ornamentat cu linii verticale
lustruite (pl. VII/1).
c) Obiecte diverse:
c.1. Fusaiole: 2 fragmente diferite, unul bitronconic, de culoare
cenuşie-neagră, iar altul sferic, de culoare cărămizie-roşie (pl. VII/1).
Dimensiuni: exemplarul bitronconic are H – 25mm, D – 30mm, iar cel
sferic are H – 15mm şi D – 22mm.
c.2. Zgură: 2 bucăţi de zgură de ceramică.
c.3. Cute: 3 obiecte, unul romboidal, fragmentar, de culoare cenuşie-
roşietică, altul oval, gri-negru şi ultimul oval, rupt, albicios.
c.4. Silex: 1 fragment dintr-un silex gri (pl. VII/1).
Potrivit descrierii, pe vatră şi alături de aceasta erau 10 vase, 6
modelate la mână şi 4 lucrate la roată, precum şi alte 8 obiecte diverse: două
fusaiole, două bucăţi de zgură, trei cute şi un fragment de silex.
2) La prăbuşire, cupola s-a lăsat spre dreapta, iar în cădere a prins şi

vasele aflate în apropiere. Materialul arheologic este divers, însă extrem de
fragmentat şi întins pe un perimetru mai larg de 3,50m lungime x 1,50m
lăţime, situat între -0,40m-0,60m adâncime. Ceramica locală este
reprezentată prin vase din ambele categorii, modelate cu mâna şi la roată.
Semnalăm prezenţa amforelor fragmentare. Totodată, în amestec s-au găsit
oase animaliere (unele cu tăieturi de la desprinderea cărnii), resturi de

lipituri şi pietre de râu, din componenţa cupolei. Din categoria diverse
putem semnala o mărgică, o bilă, o fusaiolă (toate de lut) şi un ac de cusut
de fier.
În această categorie domină vasele borcan.
a.1. Vase borcan: 17 fragmente de vase diferite, reprezentate prin buze
(4), 1 gât, corpuri (3) şi funduri (9). Buzele sunt plate (3), mai rar evazată
(1), de culoare cărămizie, la fel şi gâtul de vas amintit. Corpurile sunt
cărămizii şi decorate cu brâuri simple (2) şi alveolate (1). Fundurile
circulare sunt de culoare cărămizie (7) şi cenuşie (2) (pl. VII/2; XII/1-4).
a.2. Strachină, din care s-a găsit doar o buză plată cenuşie (pl. VII/2,
deasupra scării; XII/5).
Comparativ cu cealaltă categorie, acum avem mai puţine fragmente.
b.1. Căni: 5 fragmente de vase diferite, cenuşii, trei buze (două
evazate, una plată), o toartă şi un corp pe care se observă un decor lustruit,
format din trei şiruri de linii scurte verticale (pl. VIII/1; XII/8-10).
b.2. Vas borcan: un fund inelar cenuşiu (pl. VIII/1; pl. XII/11).
b.3. Amforetă: o buză de tip colac, care are pe gât o nervură în relief,
de culoare cenuşie (pl. VIII/1; XII/7).
b.4. Fructieră, din care s-a păstrat doar buza cărămizie (pl. VIII/1).
c) Ceramica de import:
Semnalăm 5 fragmente de la patru amfore romane: un gât de culoare
gălbui-cărămizie, un corp cărămiziu, un alt corp roşu şi un gât cu o parte de
corp, de culoare roşie (pl. VIII/1; XII/12).
d) Obiecte diverse:
Includem patru obiecte, pe care le descriem mai jos:
d.1. Mărgică tubulară de lut, modelată la mână, din pastă grosieră, de
culoare cenuşie-neagră (pl. VIII/2; XIII/4). Lucrată grosier, diametrele
capetelor sunt diferite. Dimensiuni: L – 28mm; Gr – 2mm; Dcapăt subţire –
10mm; Dcapăt gros – 13mm.
d.2. Bilă de lut, lucrată la mână, din pastă grosieră, de culoare
cărămizie (pl. VIII/2). Întreagă, piesa este mică, cu diametru de 20mm.
d.3. Fusaiolă de lut, plată, decupată la rotund din peretele unui vas
cenuşiu, lucrat la roată. Pe ambele părţi sunt urme de şlefuire (pl. VIII/2;
XIII/3). Dimensiuni: D – 53mm; Gr – 8mm.
d.4. Zgură: 2 bucăţi (una rotundă şi alta ovală) de zgură de ceramică
(pl. VIII/2).
d.5. Ac de cusut de fier. Fragmentar, obiectul este circular, îndoit de la

folosire; îi lipseşte urechiuşa de prindere (pl. VIII/2; XIII/6). Dimensiuni: L
– 35mm; Gr – 1mm.
d.6. Cârlig de fier. Piesa este lucrată manual, dintr-o bandă plată,
dreaptă, rotunjită la margini, cu unul din capete întors drept, iar cu capătul
opus terminat rotunjit (pl. VIII/2; XIII/5). Dimensiuni: L – 62mm; LA –
10mm-12mm.
Conform descrierii, în perimetrul cupolei prăbuşite am descoperit
fragmente care provin de la un număr de 31 de vase (locale şi de import),
dintre care 19 modelate la mână, 8 lucrate la roată şi 4 amfore romane.
Acestora li se adaugă 7 obiecte diverse: o mărgică, o bilă, o fusaiolă (toate
de lut), un ac şi un cârlig de fier şi două bucăţi de zgură.
3) Cercetarea gropii de deservire (situată între -0,60m-1,00m

adâncime) ne-a prilejuit descoperirea unei cantităţi mari de oase animaliere
(resturi de la animalele domestice şi sălbatice, a căror carne a fost utilizată
ca hrană). Printre ele semnalăm cranii de oaie şi capră, coarne de bovine,
măsele de cai, dar şi colţi de mistreţi şi coarne de cerb, căprior. În privinţa
ceramicii, predomină vasele modelate la mână, care au fost aruncate după
întrebuinţarea lor ca vase pentru gătit, încălzit şi păstrat alimente ori lichide.
Unele sunt crăpate datorită intensităţii focului, fiind lucrate dintr-o pastă
friabilă.
Spre deosebire de celelalte două părţi componente ale complexului
închis (vatra şi cupola), din groapa de deservire am scos mai multe
fragmente de vase, unele mari, dar care nu au permis restaurarea vreunui
recipient.
a.1. Vase borcan: 7 fragmente de la două funduri cenuşii cu ardere
secundară, unul cărămiziu, fragmente (cinci) de la un alt fund cărămiziu cu
ardere secundară, două corpuri gălbui-cărămizii şi o buză evazată cărămizie
(pl. IX/1; XIV/1-3).
a.2. Căţuie, din care s-a păstrat doar toarta cărămizie, cu ardere
secundară (pl. IX/1; XIV/4).
Categoria acestor vase locale include îndeosebi căni şi căniţe:
b.1. Căni: 7 recipiente fragmentare cenuşii, reprezentate prin două buze
evazate cu gâtul scurt, o buză evazată cu gâtul prelung, o buză evazată ce
păstrează butonul de prindere al torţii, fragmente (două) de la un corp decorat
prin lustruire cu linii vălurite şi două funduri inelare (pl. IX/2; XIV/5-7).
b.2. Căniţe: 3 recipiente fragmentare, din care s-au păstrat un fund inelar
cenuşiu, un corp cu fund cenuşiu lustruit şi un gât cu corp gălbui-cărămiziu (cu
ardere secundară), ornamentat cu linii verticale lustruite (pl. X/1; XIV/8).
b.3. Vas borcan, din care a rămas o parte din fundul de culoare cenuşie
(pl. X/1; XIV/11).
b.4. Strecurătoare, din care s-a păstrat o parte din corpul cu perforaţii,
de culoare cenuşie (pl. X/1; XIV/10).
b.5. Vas de provizii, din care a rămas doar buza evazată plat, de
culoare cenuşie (pl. X/1; XIV/9).
c) Ceramica de import:
c.1. Amfore: 5 recipiente fragmentare, reprezentate printr-o buză
gălbui-cărămizie, un fund inelar gălbui-cărămiziu, două corpuri (unul gălbui-
cărămiziu, altul roşiatic cu ardere secundară în interior) şi fragmente (trei) de
la gâtul şi corpul unui exemplar gălbui-cărămiziu (pl. X/1; XIV/12, 13).
d) Obiecte diverse:
Alături de ceramica locală şi de import am găsit şi câteva obiecte
adiacente:
d.1. Rebuturi de os: 2 fragmente, unul plat cu o linie dreaptă incizată
şi altul rotund cu urme de tăieturi (pl. X/2; pl. XIII/1, 2). Posibil rămase de
la prelucrarea unor mânere de unelte.
d.2. Cute: 4 obiecte de piatră, întregi şi fragmentare, ovale sau
dreptunghiulare, de culori diferite, cenuşie, maronie, gri-roşcat.
d.3. Râşniţă de piatră, păstrată fragmentar, de culoare cenuşie (pl. XI/2).
d.4. Percutor de piatră, rotund, uşor spart, de culoare cenuşie (pl. XI/2).
În urma descrierii obiectelor din groapa de deservire, semnalăm un
număr de 28 de vase locale şi de import, dintre care 10 modelate la mână, 13
lucrate la roată şi 5 amfore romane. Acestora le adăugăm şi alte 8 piese cu
funcţii diverse, două rebuturi de os, patru cute, o râşniţă şi un percutor de
piatră.
*
*
În urma cercetării cuptorului antic, a prelucrării şi analizării
materialului arheologic din inventarul acestuia, am constatat prezenţa unui
număr total de 69 vase fragmentare şi a 23 de obiecte cu scopuri variate.
Dintre vase, 60 sunt de producţie internă, restul de 9 fiind de import (amfore
romane). Din cele 60 de vase locale, 35 au fost modelate la mână, iar 25
lucrate la roată. Proporţia mai mare a vaselor modelate la mână se justifică,
dacă ţinem seamă de rolul cuptorului, de a prepara şi încălzi hrana zilnică a
unor membri ai comunităţii.
Celelalte obiecte, adiacente vaselor, reflectă o parte din activităţile

casnice, precum râşnitul seminţelor, confecţionarea mânerelor pentru unelte,
ascuţitul uneltelor de fier, torsul şi cusutul. De altfel, toate aceste ocupaţii
cotidiene au fost deja punctate şi prin descoperirile arheologice7 din
campaniile anterioare de la Roşiori.
Statistica obiectelor de la cuptorul antic

25%
38%
10%
27%
35 vase dacice m odelate cu m âna 25 vase dacice lucrate la roată

9 am fore rom ane 23 obiecte variate
În total, la vatră, pe cupolă şi din groapa de deservire am strâns

fragmente care sugerează folosirea unui număr de 92 obiecte de lut, os,
piatră şi fier.
Dispunerea acestei instalaţii pentru prepararea hranei la circa 30,00m
distanţă de primul cuptor, asemănător ca destinaţie, cercetat în 2007, ne
indică faptul că la un număr de aproximativ 5-7 locuinţe era un cuptor
amenajat special, pentru cei aflaţi în preajmă. Cu siguranţă şi în campaniile
următoare vom mai găsi astfel de cuptoare, cu atribuţii casnice, care pot
include, printre altele, uscarea şi coacerea seminţelor sau coacerea lipiilor.
7
Pentru detalii consultă G.D. Hânceanu, Ocupaţiile locuitorilor din aşezarea dacică de la
Roşiori-Dulceşti (jud. Neamţ), în „MemAntiq”, XXV-XXVI (2008-2009), 2010, p. 359-393.
Pl. I: 1, caseta C, imagine generală; 2, cuptorul din caseta C.

Pl. II: 1, caseta adiacentă deschisă pentru cupola prăbuşită a cuptorului;

2, extinderea suprafeţei pentru descoperirea întregii cupole prăbuşite.
Pl. III: 1, detaliu asupra cupolei; 2, vatra, în stânga baza cupolei,

iar în plan îndepărtat groapa de deservire.
1 2
3
4
5 6
Pl. IV: 1, baza cupolei, în stare iniţială; 2, baza cupolei zgurificate; 3, raportul dintre baza
cupolei (în plan apropiat) şi vatră (în plan îndepărtat); 4, fund de vas borcan; 5, mărgică
tubulară; 6, ac de cusut (4-6, obiecte in situ de pe cupolă şi din groapa de deservire)
Pl. V: 1, detaliu asupra nivelului cenuşiu cu oase de animale, din groapa de

deservire; 2, aspectul final al gropii; 3, culoarul de alimentare al cuptorului, dintre vatră
şi groapă.
Pl. VI: 1, planul şi stratigrafia casetei C; 2, planul şi profilul detaliat al cuptorului

Pl. VII: 1, obiecte de pe vatră: 2 fragmente vase borcan, 2 buze de la vase

miniaturale, 2 torţi de căţui, de culoare cărămizie; 3 fragmente de căni cenuşii, 2
fusaiole şi un fragment de silex; 2, obiecte de pe cupola prăbuşită: 10 vase borcan
fragmentare, de culoare cărămizie şi 1 buză de strachină cenuşie.
Pl. VIII. Obiecte de pe cupola prăbuşită: 1, 5 fragmente de căni cenuşii, 1 buză de

amforetă cenuşie, 1 fund de vas borcan cenuşiu, 1 buză de fructieră cărămizie şi 1
gât de amforă gălbui-cărămizie; 2, 1 mărgică tubulară, de lut, cenuşie-neagră, 1 bilă
de lut, cărămizie, 1 fusaiolă plată cenuşie, 2 fragmente de zgură de fier, 1 ac de
cusut fragmentar şi 1 cârlig de fier.
Pl. IX. Obiecte din groapa de deservire: 1, 3 fragmente de vase borcan (fundurile cenuşii
şi buza cărămizie) şi 1 toartă de căţuie cărămizie; 2, 7 fragmente de căni cenuşii.
Pl. X. Obiecte din groapa de deservire: 1, 3 fragmente de căniţe cenuşii, 1 fund de vas
borcan cenuşiu, 1 buză de vas de provizii cenuşiu, 1 fragment de strecurătoare cenuşiu
şi 2 fragmente de amfore gălbui-cărămizii; 2, 2 rebuturi de oase animaliere cu tăieturi.
Pl. XI: 1, două pietre de râu din componenţa cupolei cuptorului; 2, râşniţă
fragmentară şi percutor de piatră din groapa de deservire a cuptorului
1 2
3
4
5 6
7
8
9
10
11 12
Pl. XII. Ceramică de pe cupola prăbuşită (1-5, 7-12) şi de pe vatra cuptorului (6),
modelate la mână (1-6) şi la roată (7-12): 1-4, buze şi funduri de vase borcan; 5, buză de
strachină; 6, toartă de căţuie; 7, buză de amforetă; 8-10, fragmente de căni; 11, fund de
vas borcan; 12, gât de amforă romană
6
4
5
3
Pl. XIII. Obiecte de pe cupola prăbuşită: 1, 2, rebuturi de oase animaliere cu

tăieturi; 3, fusaiolă de lut, cenuşie; 4, mărgică de lut, cenuşie-neagră; 5, cârlig de
fier; 6, ac fragmentar de cusut.
1 2
3 4
6
7
9
10
11
12
13
Pl. XIV. Ceramică din groapa de deservire a cuptorului, modelată cu mâna (1-4) şi la roată
(5-13): 1-3, fragmente de vase borcan; 4, toartă de căţuie; 5-7, buze şi fund de căni cenuşii;
8, căniţă cenuşie; 9, buză vas de provizii cenuşie; 10, fragment de strecurătoare cenuşie; 11,
fund de vas borcan cenuşiu; 12, 13, buză şi fund de amfore romane, gălbui-cărămizii.
NOTĂ DESPRE O LAMPĂ ANTICĂ DESCOPERITĂ
ÎN NORDUL DOBROGEI
Costin Croitoru
Notes of an ancient lamp discovered in the North of the

Dobrogea Region
Abstract
Ancient lamps from the collection of Galați History Museum are basically
unknown, especially the ones from the „old found”. One of them was brought at
the Royal Residence according to professor Constantin C. Giurescu orders, and
was mentioned in Mircea Petrescu-Dîmbovița's inventory maded in 1939. It is a
variant of Iconomu (1986) XXXVII type or Hayes (1992) two type.
The accumulation of an generous volume of knowledge about this type of
roman lamps, and of course the intention of introducing into Romanian
historiography this new artefact make the reasons for the present attempt. The
author presented this new artefact in the present lines, with description, ample
analogies, comments and chronological clues.
Keywords: Late Roman oil lamp, Iconomu type XXXVII

Cuvinte cheie: lampă antică romană, tip Iconomu XXXVII
După cum se știe, preocupări oficiale în ceea ce privește descoperirile

arheologice din zona cuprinsă între confluența Siretului și cea a Prutului cu
Dunărea au apărut odată cu reorganizarea administrativă din timpul
dictaturii regale. După demisia lui Victor Cădere din demnitatea de rezident
regal al Ţinutului Dunărea de Jos, prin înaltul decret regal nr. 618/939 a fost
numit în funcţia rămasă vacantă profesorul universitar Constantin C.
Giurescu, pe o perioadă de şase ani. Sub aspect cultural, numirea sa în
funcţia de rezident regal la Galaţi a însemnat un fapt pozitiv, manifestările
de ordin ştiinţific şi artistic desfăşurându-se cu precădere în perioada în care
la conducerea ţinutului s-a aflat istoricul1.
Preocuparea profesorului Constantin C. Giurescu pentru depistarea și
1
L. Negru, Instoricul Constantin C. Giurescu în funcția de Rezident Regal al Ținutului
„Dunărea de Jos”, în vol. Perspective asupra istoriei locale în viziunea tinerilor
cercetători. Pagini de istorie gălățeană (I), Lucrările Colocviului Ştiinţific, Galaţi, 19 mai
2005 (vol. îngrijit de Șt. Stanciu, C. Croitoru), Galaţi, 2005, p. 99-112.
116 Costin Croitoru
salvarea „antichităților” este elocventă mai ales prin prisma dispozițiilor pe

care le dă în calitatea sa oficială, în special în ceea ce privește descoperirile
din nordul Dobrogei2, în vederea predării la Rezidența Regală a materialelor
arheologice identificate fortuit. Aceste obiecte riguros inventariate vor trece
în custodia nou înființatului Muzeu Regional Galați, iar prin intermediul
acestuia au ajuns în patrimoniul Muzeului de Istorie „Paul Păltănea” Galați,
unde și astăzi constituie „vechiul fond”.
Dintre aceste materiale variate, ne-a atras atenţia o lampă antică,
aparţinând unui tip mai restrâns de descoperiri. Piesa la care ne referim a
ajuns la sediul Rezidenței Regale în condiții necunoscute. A fost cuprinsă în
inventarul întocmit de Mircea Petrescu-Dîmbovița, descrierea acesteia fiind
următoarea: „opaiț roman din nordul județului Tulcea. Culoarea galbenă.
Lungimea 7,7 cm. Lățimea 6,1 cm. Înălțimea 2,5 cm. Toarta e trapezoidală,
lungă de 2,1 cm și groasă de 8 mm; stă prinsă oblic la o extremitate a
opaițului, pe bordură. Lampa are două orificii egale cu diametrul de 1,3
cm, unul în centrul depresiunii centrale și altul spre gură, la partea opusă
toartei. Acesta din urmă este în parte spart și înegrit. Orificiul din mijlocul
depresiunii centrale este înconjurat cu un decor dinţat. Cinci cercuri mici
completează acest decor. Bordură lată ornamentată cu butoni în relief.
Fundul este și el ornamentat. Astfel în centru sunt două cercuri concentrice
cu două cercuri mici în interior. Unul din aceste cercuri mici este limitat de
cinci linii mici verticale incizate. Acest motiv central este mărginit într-o
parte de trei unghiuri cu un cerc mic în cel de jos și la partea opusă de două
bare oblice cu linii orizontale incizate”3.
Am identificat această lampă antică în colecțiile Muzeului de Istorie
„Paul Păltănea” din Galați, unde se află sub numărul de inventar 724. Din
datele consemnate în Registrul Inventar remarcăm aici, ca informații
suplimentare, faptul că piesa are o lungime de 8 cm – diferență datorată cel
2
„O reală înţelegere a importanţei cercetărilor arheologice a călăuzit pe d-l. prof.
Constantin Giurescu, Rezident Regal al Ţinutului Dunărea de Jos, să ia iniţiativa unui vast
program de cercetări arheologice, înscriind în bugetul Ţinutului suma de un milion lei,
graţie căror prin mijloacele Muzeului Naţional de Antichităţi a putut organiza noile şantiere
în diferite centre ale Ţinutului. La Dinogeţia şi Enisala săpăturile au început încă dela 15
Iulie şi în curând vor începe la Troesmis. D-l. Rezident Regal Giurescu a vizitat în mai
multe rânduri şantierele în plină activitate, interesându-se de rezultatele cercetărilor.
Cercetările s-au îndreptat în deosebi în Dobrogea, deoarece acest pământ românesc este
bogat în urme ale trecutului”, cf. „Buletinul Ţinutului Dunărea de Jos”, I, nr. 22-23, 1939,
p. 4-5.
3
M. Petrescu-Dîmbovița, Inventarul materialului arheologic dela Rezidența Regală din Galați
(cu o planșă), în „Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului”, București, 1940, p. 6, nr. 5, fig. 34.
Notă despre o lampă antică descoperită în nordul Dobrogei 117
mai probabil restaurării efectuate în zona ciocului – și că provine de la

Enisala, de altfel, aceleași date fiind marcate și pe artefact. În ceea ce ne
privește rămânem circumspecți cu privire la locul de descoperire al piesei;
în anul 1939 atunci când inventaria materialele arheologice aflate la sediul
Rezidenței, M. Petrescu-Dâmbovița nota ca loc de proveniență al lămpii
„nordul județului Tulcea”, informație vagă care sugerează tocmai
imposibilitatea de a o asocia ferm cu unul dintre siturile arheologice din zonă.
Fig. 1. Extras din Registrul Inventar.
Lampa este o variantă a tipului XXXVII documentat de Iconomu

(1986) sau a tipului 2 documentat de Hayes (1992). Așadar este vorba
despre un opaiț monolychnis păstrat fragmentar (ciocul și toarta sparte,
restaurate). A fost modelat cu un tipar de bună calitate, din lut fin cu
particule de calcar în compoziție utilizate ca degresant, acoperit cu o angobă
gălbui-cafenie aplicată inegal. A beneficiat de o finisare atentă și prezintă
urme de utilizare. Rezervorul are formă ovoidală, este biconvex în secţiune,
cu ciocul în prelungire; discul oval este mărginit de o nervură care formează
un canal pe cioc cu laturile arcuite, cuprinzând și orificiul pentru fitil;
apucătoarea este lamelară, scundă și rotunjită în partea superioară, baza
rotundă, puţin adâncită, conturată de două cercuri incizate; în jurul
orificiului de alimentare opaițul este decorat cu o bandă circulară hașurată;
bordura este decorată cu patru șiruri de granule mici, tocite datorită utilizării
îndelungate și volute poziţionate de o parte și alta a canalului; între
apucătoare și bază este incizat motivul în „coadă de pește” și o granulă, cu
cerculeț central în care sunt înscrise alte două cercuri și o serie de incizii
liniare, iar spre cioc sunt dispuse două benzi incizate.
Dintre analogiile apropiate exemplarului nostru, le amintim pe cele de
la Tomis4, Callatis5, precum şi piesele descoperite în cadrul cercetărilor de
4
C. Iconomu, Opaiţe greco-romane, Constanţa, 1967, p. 25-26, tip XXVII, nr. 686-694,
fig. 49-50; C.L. Băluță, Lămpile antice din colecţia Severeanu, în „Apulum”, XXXI, 1994,
p. 333, nr. 102-103, pl. VII/11, 15.
5
T. Sauciuc-Săveanu, Callatis. VIe rapport préliminaire. Fouilles et recherches des années
118 Costin Croitoru
la Histria6, Halmyris7, Capidava8, Ulmetum9, Dinogetia10, Sucidava11,

Piatra Frecăței12 sau Babadag-Topraichioi13.
Exemplarul se înscrie așadar seriei binecunoscute a lămpilor târzii de
origine micro-asiatică, produse mai ales la Efes și Milet. Datorită prezenţei
remarcabile în Dobrogea, acest tip a fost catalogat separat în literatura de
specialitate sub titulatura de „opaiţ cu granule dese pe bordură”14.
Numărul mare de exemplare aparținând tipului acesta, din estul
bazinului mediteraneean (exceptând nordul Africii de unde ne sunt
cunoscute doar două exemplare) și în vestul Mării Negre, ridică unele
întrebări privind data vehiculării, respectiv producerea opaiţelor în atelierele
locale. Astfel, există opinii, bazate însă pe descoperiri izolate, conform
cărora primele exemplare sunt datate în secolul III p.Chr.15.
O încadrare cronologică mai largă este propusă pentru secolele III-IV
1929-1931, în „Dacia”, V-VI, 1935-1936, p. 313, fig. 25/3; C. Preda, Callatis. Necropola
romano-bizantină, București, 1980, p. 30-31, pl. LIV; Fl. Topoleanu, C. Croitoru, Lămpile
antice din colecţia Muzeului Brăilei „Carol I”/ Lampes antiques dans les collections du
Musée de Brăila „Carol I”, Brăila, Editura Istros, 2016, p. 178-183, nr. 50.
6
Em. Popescu, Christianitas Daco-Romana. Florilegium studiorum, București, 1994, p. 354-358,
nr. 5a-g, fig. 56-61.
7
Fl. Topoleanu, Ceramica romană și romano-bizantină de la Halmyris (sec. I-VII d. Chr.),
Tulcea, 2000, p. 208-211, nr. 541-558; Idem, La diffusion de la céramique d’Asie Mineure
à Halmyris à l’époque tardive: impotation et imitations locales, în „Varia Anatolica”, XV,
2003, p. 214, nr. 9, pl. CXIV/9.
8
I. Opriș, Ceramica romană târzie și paleobizantină de la Capidava în contextul descoperirilor
de la Dunărea de Jos (sec. IV-VI p.Chr.), București, 2003, p. 173, nr. 427-429.
9
V. Pârvan, Cetatea Ulmetum II. Descoperirile campaniei a doua și a treia de săpături din
anii 1912 și 1913, în „AARMSI”, 36, II, 1913, pl. XXX, fig. 2/3-4; pl. XXXI, fig. 1/2-4.
10
I. Barnea, Les thermes de Dinogeţia, în „Dacia”, N.S., XI, 1967, fig. 16/2.
11
C. Scorpan, Descoperiri arheologice diverse de la Sucidava, în „Pontica”, XI, 1978, p. 160-161,
nr. 17, pl. IV.
12
A. Barnea, D. Vâlceanu, Ceramica lucrată cu mâna din așezarea romano-bizantină de la
Piatra Frecăţei (sec. al VI-lea e.n.), în „SCIVA”, 26, nr. 2, 1975, p. 210, fig. 1/3-4.
13
A. Opaiț, Opaiţele, în A. Opaiţ, M. Zahariade, Gh. Poenaru-Bordea, C. Opaiţ, Fortificaţia și
așezarea romană târzie de la Babadag-Topraichioi, în „Peuce”, X, 1991, p. 35, nr. 57, fig. 13.
14
C. Iconomu, Opaiţe greco-romane…, p. 25-26, tip XXVII, nr. 698-714, fig. 49-50; Idem,
Un capitol al producţiei și al schimbului de mărfuri în zona Dunării de Jos, lucernele (sec.
I-VII e.n.), (teză de doctorat, manuscris), București, 1986, p. 80-83, 140, tip XXXVII, pl.
VI/6-8; Fl. Topoleanu, Ceramica romană și romano-bizantină de la Halmyris…, p. 208-209.
15
L. Lerat, Les lampes antiques. Catalogue des collections archéologiques de Besaçon,
în „Annales littérailes de l’Université de Besançon”, I, fasc. I, archéol. I, 2 éme serie,
Besançon, 1954, p. 29, pl. XIII/188; D. Iványi, Die pannonischen Lampen, Budapest,
1935, p. 14, tip 11 pl. XXXVIII/6; L.M. Bernhard, Lampki starozytne, Warszawa, 1955,
p. 331, nr. 336, pl. XCIV.
Notă despre o lampă antică descoperită în nordul Dobrogei 119
p.Chr.16, sau chiar intervalul cuprins între veacurile IV-V p.Chr.17. Cum s-a
mai arătat, totuși cele mai multe analogii, unele apropiate până la detalii, se
datează în secolul V-începutul secolului VII p.Chr.18.
Cum am notat, dacă prototipurile formei sunt unanim atribuite atelierelor
de la Efes și Milet, în stadiul actual al cercetărilor avem puţine date sigure
privind atelierele locale care au copiat sau imitat opaiţele cu granule dese pe
bordură. Pentru zona vest-pontică a fost propus Tomis-ul, criteriul de
departajare fiind conferit de calitatea și numărul pieselor descoperite19.
Producerea locală a tipului a fost concret demonstrată pentru situl de la
Halmyris. Aici, în zona unui cuptor de ars ceramică, au fost descoperite peste
30 de opaiţe, majoritatea întregi, fără urme de folosire20. Studierea acestora a
permis separarea celor destinate exportului, atent modelate și finisate dintr-un
lut fin, bine ales (variantele A și B), iar altele, cele mai numeroase, de mai slabă
calitate, cu defecte comune de fabricaţie, destinate probabil uzului comunităţii
locale (varianta C). Această descoperire poate contribui semnificativ, chiar și în
lipsa analizelor de pastă, la schimbarea ipotezei privind atribuirea unor produse
de bună calitate atelierelor consacrate din Grecia sau Asia Mică. Este de
precizat faptul că nivelul 12, în care a apărut acest complex deosebit este sigur
datat către sfârșitul secolului VI și începutul secolului VII p.Chr. astfel că
atelierul de opaiţe de la Halmyris a fost unul dintre ultimele care au funcţionat
în Dobrogea înainte de căderea limes-ului21.
Acestea sunt succintele considerații relative la o lampă antică inedită,
fără dubiu provenind din unul dintre siturile romane târzii din nordul
Dobrogei. Aceasta se adaugă celorlalte descoperiri similare deja cunoscute,
alături de care creionează elocvent existența unui sau unor centre locale de
producție asociate cu o piață de desfacere, de asemenea locală.
16
J. Deneauve, Lampes de Cartage (éditions du Centre national de la recherche scientifique),
Paris, 1969, p. 224, tip XII, nr. 1135, pl. CII; G. D’Alsacio, Le Lucerne di Saepinum, în „Saepinum
Materiale e Monumenti”, I, Campobasso, 2002, p. 46-47, 151-152, nr. 392-395, pl. XXV/8-11.
17
I. Barnea, Les thermes de Dinogeţia, în „Dacia”, N.S., XI, 1967, p. 251, fig.16/2; L. Shier,
Terracotta Lamps from Karanis, Egypt: Excavations of the University of Michigan, Kelsey
Museum of Archaeology Studies, vol. 3, Ann Arbor, 1978, p. 132-133, pl. 41; C. Preda,
Callatis. Necropola romano bizantină, București, 1980, p. 30-31, pl. LIV/M25.1.
18
K.D. Vitelli, The Lamps, în Bass, G.F., Doornink, F.H. (eds.), Yassi Ada, 1. A Seventh
Century Bizantine Shipwrek, Texas A&M Univesity Press, 1982, p. 193-196, L12, fig. 9/3-
4; R. Bailey, A Catalogue of the lamps in the British Museum, III. Roman Provincial
Lamps, London, 1988, p. 391, Q 3192-3194, pl. 112.
19
C. Iconomu, Un capitol al producţiei…, 140.
20
Fl. Topoleanu, Halmyris – un nouveau centre de production de lampes dans la nord de la
Doubroudla (IIe-VIIes.ap.J.-C.), în „RCRF Acta”, 33, 1996, p. 91-94; Idem, Ceramica
romană și romano-bizantină de la Halmyris…, p. 208-214.
21
Fl. Topoleanu, C. Croitoru, op.cit., p. 182-183.
120 Costin Croitoru
Fig. 2. Imagine foto a lămpii antice din colecția Muzeului de Istorie „Paul
Păltănea”, Galați.
Fig. 3. Imagine foto a lămpii antice din colecția Muzeului Brăilei „Carol I”
(analogie).
NEGOŢUL DIN TÂRGUL MEDIEVAL BÂRLAD
(SECOLELE XV-XVIII)
Laurențiu Chiriac
The trade of the medieval town Bârlad (XV-XVIII centuries)

- Abstract -
The medieval town Bârlad fair has been known to have an ascendant
evolution from the beginning of the reign of princeps Alexandru cel Bun and,
especially, under Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Ieremia Movilă and Vasile Lupu, in
terms of demographic, economic, urban, but also commercially. Located on the
lower valley of the Bârlad River and at the crossroads of the commercial roads
connecting the cities of the Baltic Sea (in the Canezate of Halici) with the Danube
and the Black Sea, the town Bârlad fair has also seen growth and decline,
greatness and decay.
The medieval town Bârlad met in the XV-XVIII centuries an important and
efficient trade activity, due to its age and political and economic importance in the
country of Moldova, but also because of its strategic location on the international
trade road linking the Baltic Sea to the Black Sea, meaning Poland by the Ottoman
Empire.
Keywords: the medieval town Bârlad, XV-XVIII centuries, the trade, customs
point.
Cuvinte-cheie: orașul medieval Bârlad, secolele XV-XVIII, comerț, punct vamal.
Târgul medieval Bârlad a cunoscut încă de la începutul domniei lui

Alexandru cel Bun şi, mai ales, sub Ştefan cel Mare, Petru Rareș, Ieremia
Movilă și Vasile Lupu o evoluţie ascendentă sub raport demografic,
economic, edilitar, dar şi sub raport comercial. Aflat pe valea inferioară a
râului Bârlad şi la răscrucea drumurilor comerciale care legau cetăţile de la
Marea Baltică, din Cnezatul Haliciului cu cele de la Dunăre şi Marea
Neagră, târgul Bârladului a cunoscut deopotrivă creşterea şi descreşterea,
măreţia şi decăderea.
Încă de la geneza sa, târgul medieval Bârlad s-a constituit pe o
ridicătură de pe malul drept al râului Bârlad şi de-a lungul „Drumului cel
Mare” – cel care reprezenta o ramificaţie a drumului internaţional ce lega
Marea Baltică de Marea Neagră, adică Polonia de Imperiul Bizantin, apoi de
Imperiul Otoman (pe linia Liov-Colomeea-Siret-Suceava-Iaşi-Bârlad-
122 Laurenţiu Chiriac
Cetatea Albă)1, ceea ce a reprezentat un factor important pentru stabilirea în

acest oraș a unui număr mai mare de meşteşugari și negustori din satele
vecine. De altfel, Drumul Mare era intersectat la Bârlad de drumurile
secundare ce veneau dinspre Roman și Bacău spre Galaţi ori dinspre Fălciu-
Huși şi vadul Prutului spre Vaslui și Iași. Ca marea majoritate a oraşelor din
acea perioadă, şi Bârladul s-a dezvoltat pe o structură liniară, concentrarea
întregii vieţi comerciale şi administrative a târgului realizându-se de-a
lungul unei străzi sau a mai multor străzi, înglobând treptat şi mahalalele2.
Acest tip structural de oraş-stradă i-a permis Bârladului medieval să se
constituie într-un punct de vamă deosebit de important. De altfel, fixarea
Bârladului ca punct vamal în privilegiul comercial al lui Alexandru cel Bun
către negustorii lioveni (din 1408)3 nu numai că a stimulat stabilirea de noi
negustori în zonă4, dar a și instituit câteva dări ale locuitorilor Bârladului
pentru cârciumi, măcelării sau pentru producţia miedului, în timp ce
negustorii lioveni erau scutiţi5.
În 1495, hotărnicia și ocolul domnesc al târgului Bârlad au fost delimitate
prin act domnesc de către Ștefan cel Mare, semn că orașul era considerat deja
un centru comercial moldav de mare interes și având și rolul unui târg de
vamă internă6. Astfel, ca toate aşezările de factură urbană, la origine domneşti,
și târgul Bârlad a creat domniei resursele necesare ocârmuirii (inclusiv cele
1
Drumul cel Mare împărătesc sau Drumul Ţarigradului – amintit în Al.I. Gonţa,
Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania în secolele XII-XVII, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 20; Ioan Antonovici, Documente bârlădene, vol. I,
Bârlad, Tipografia N.P. Peiu, 1911, p. 82 și vol. II, Bârlad, Tipografia N.P. Peiu, 1912, p. 79
și 127; N. Iorga, Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc, București, 1906, p. 74.
2
Ioan Antonovici, op.cit., vol. II, p. 129-130. Cristian Onel, Procesul de constituire urbană
a Bârladului – rezumatul tezei de doctorat, București, octombrie 2008, p. 23.
3
DRH, A. Moldova, vol. I, ed. C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, Editura
Academiei, 1975, nr. 13, p. 42-45. Laurențiu Rădvan, Contribuții la istoria unui vechi oraș
al Moldovei: Bârlad, în vol. The Steppe Lands and the World Beyond Them: Studies in
Honor of Victor Spinei on his 70th Birthday, editori: Florin Curta și Bogdan-Petru Maleon,
Iași, Editura Universității „Al.I. Cuza”, 2013, p. 543-562. Cristian Onel, op. cit., p. 24-25.
4
Gh. Clapa, Vatra târgului Bârlad, în „Academia Bârlădeană”, an. XVII, nr. 7, Bârlad,
2000, p. 10; M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. I,
Iași, 1931, p. 630-637. Laurențiu Rădvan, op.cit., p. 450.
5
Liovul era atunci capitala Galiţiei. În marea lor majoritate, negustorii lioveni făceau parte
din neamul khazarilor trecut la religia mozaică (cf. N. Iorga, Istoria comerţului românesc.
Epoca veche, ediţia a II-a, Bucureşti, 1925, p. 95). Miedul (hidromelul) sau vinul de miere
(cum mai era denumit) era o băutură alcoolică obţinută prin fermentarea mierii de albine
dizolvată în apă, în prezenţa drojdiei de vin.
6
I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, Tipografia Socec, 1913, p. 140;
Laurențiu Rădvan, op.cit., p. 451.
Negoţul din târgul medieval Bârlad 123
economice), mai ales datorită comerțului de tranzit (cu drept de etapă și de

depozit)7. Astfel, prezenţa unei hotărnicii și a unui ocol domnesc al târgului
Bârlad, fixarea aici a reşedinţei Marii Vornicii a Ţării de Jos a Moldovei8 (de
unde în secolele XV-XVII s-au emis de către voievozi și vornici importante
documente9), dar și comparaţia cu alte târguri mari ale Țării Moldovei, ne
îndreptăţesc să susţinem opinia că târgul medieval Bârlad era unul din centrele
comerciale cele mai importante din Țara Moldovei10.
Drept mărturie a acestui avânt comercial al târgului medieval Bârlad stau
seriile de acte medievale – hrisoave domneşti, tratate comerciale, acte de
privilegii, acte de danii ori de confirmare (întărire) a vechilor privilegii sau a
mai vechilor dăruiri acordate de voievozii Țării Moldovei – pentru cei care
făceau negoț în această zonă. Astfel, din documentele emise de domnie numai
pentru Bârlad în secolele XV-XVIII, mai mult de jumătate dintre acestea se
referă la privilegii, danii și alte aspecte cu caracter comercial. Din suma acestor
acte şi hrisoave domneşti avem mărturia amplelor activităţi de negoţ la Bârlad.
*
* *
Pornind de la aceste elemente, considerăm că negoțul din târgul

medieval Bârlad s-a dezvoltat ca urmare a destrămării economiei naturale,
7
Al. Gonţa, Oraşul moldovenesc în veacul al XV-lea. Starea socială şi economică a
orăşenilor moldoveni, în Studii de istorie medievală, texte selectate şi pregătite pentru tipar
de M.M. Szekely şi Şt.S. Gorovei, cu un cuvânt introductiv de I. Caproşu, Iaşi, 1998, p. 147.
8
Pentru reședința Vorniciei din Țara de Jos a Moldovei la Bârlad, a se citi: P.P. Panaitescu,
Comunele medievale în Principatele Române în vol. Interpretări româneşti, Bucureşti,
1947, p. 165; C.C. Giurescu, Târguri sau orașe și cetăți moldovene din veacul al X-lea
până la mijlocul secolului al XVI-lea, București, Editura Academiei, 1967, p. 190-195;
A.V. Sava, Târguri şi ocoale domneşti şi vornicii în Moldova, în „Buletinul Ştiințific”, IV
(1-2), București, Academia Română, 1952, p. 91; D. Ciurea, Organizarea administrativă a
statului feudal Moldova în secolele XIV-XVIII, în „AIIAI”, tom. II, Iași, 1965, p. 146; Ioan
Antonovici, op.cit., vol. II, p. 58-63 etc.
9
M. Costăchescu, op.cit., vol. II, Iași, 1932, p. 681-684; Idem, Documente moldoveneşti de
la Ştefan cel Mare, vol. I, Iaşi, 1933, p. 68-70; Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei,
ediția a 3-a, București, Editura Minerva, 1987, p. 114; DIR, A. Moldova, veacul XVI, vol. I,
p. 438, 445 și 449. Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XII, Iaşi, 1926, p. 9.
10
N. Iorga, Istoria comerțului românesc..., p. 75; C.C. Giurescu, op.cit., p. 190-195. D. Ciurea,
op.cit., p. 147; Idem, Noi considerații privind orașele și târgurile din Moldova în secolele
XIV-XIX, în „AIIAI”, tom VII, Iași, 1970, p. 48-50. Idem, Fărâmiţarea feudală şi lupta
pentru centralizarea statelor, în „AIIAI”, tom. XVI, Iași, 1979, p. 318. I. Caproşu, Cu
privire la istoria orașului Bârlad, în „AIIAI”, tom. XVI, Iași, 1979, p. 259.
a apariției drumurilor comerciale şi a pieţei locale. Schimburile comerciale

se desfășurau prioritar în vatra târgului, de-a lungul Drumului cel Mare. În
atari condiții, pe această uliță s-au construit dughene, prăvălii, cârciumi,
ceea ce i-a conferit orașului un aspect comercial; obloanele prăvăliilor şi
beciurilor având deschidere direct în stradă. Mai târziu, au apărut și alte
artere de circulaţie: Uliţa Mare, Uliţa Nouă ş.a. Prăvăliile, cârciumile, casele
negustorilor înstăriţi erau îngrijit construite, fiind amplasate în zona centrală
a oraşului, în mahalale, chiar dacă străzile erau înguste şi prăfuite, cu case
mici, neîncăpătoare, acoperite cu şindrilă şi stuf11.
Din analiza documentelor se desprinde faptul că în decursul secolelor
XV-XVIII exista doar o singură zonă centrală pe vatra veche a târgului unde se
vindeau produse variate în zilele de târg: sare, făină, lemne, vite, peşte, verdeţuri
şi legume, vin, rachiu etc. Această zonă centrală – numită în acte „medean” sau
„Piaţa carelor” – se afla în faţa bisericilor Domnească, „Sf. Dumitru” şi
Vovidenia și se întindea pe Ulița Mare până la Podul domnesc12 (acest pod
construit de domnie era legătura prin care se intra în oraş şi era locul unde se
percepea vama de către reprezentanţii domniei, începând cu anul 1408).
Această Piață centrală, desori mlăștinoasă, unde s-a desfășurat activitatea
principală de negoț și unde staţionau carele cu poloboace de vin, s-a
menţinut până la mijlocul secolului al XIX-lea, când pe locul ei, din motive
de salubritate, s-a construit un parc.
Cel mai mult se vindea grâul în cantităţi diferite, de cele mai multe ori
cu obrocul13. Carnea, brânzeturile și grăsimile comercializate erau rar
menţionate în documente. Vinul se vindea direct sau în prăvălii. Spre
exemplu, episcopul Marco Bandini aminteşte pe la anul 1646 de podgoriile
din împrejurimile Bârladului, de la Dealul Mare, care produceau un vin alb,
dar fără a avea calitatea celui de Huşi14. În timp, creşterea necesităţilor
populaţiei, cât şi dorinţa de mărire a câştigurilor a determinat pe târgoveţii
bârlădeni din extremitatea sudică a oraşului să ceară domniei mutarea
11
Oltea Rășcanu Gramaticu, Istoria Bârladului, ediția a III-a, Iași, Editura PIM, 2015, vol. I,
p. 110-112; Gh. Clapa, op.cit., p. 11-12; Dumitru Leonte, Iarmarocul de la Bârlad, în
„Academia Bârlădeană”, nr. 6, Bârlad, 2004, p. 16.
12
Oltea Rășcanu Gramaticu, op.cit., vol. I, p. 201-202; Ioan Antonovici, op.cit., vol. I, p. 7;
M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare…, vol. I, p. 89-90;
Dumitru Leonte, op.cit., p. 29.
13
Obrocul cel mare cântărea 44 de ocale, iar cel mic 22 de ocale (cf. Al.I. Gonţa, Legăturile
economice dintre Moldova şi Transilvania..., p. 27).
14
V.A. Urechia, Codex Bandinus. Memoria asupra scrierii lui Bandinus de la 1646, în
„AARMSI”, seria II, tom XVI, București, Litotipografia „Carol Gobl”, 1895, p. 26-27.
ocolului de vite din medeanul central lângă Movilă (azi Uzina de Apă).
Acest lucru s-a întâmplat abia la 7 decembrie 1801, când domnitorul
Alexandru Nicolae Şuţu hotăra, printr-un hrisov, ca în vechiul medean să se
vândă doar sare, făină și lemne15.
Zilele de târg săptămânal la Bârlad erau marţea şi joia. Iarmarocul
anual, rămas vestit în timp, avea loc de obicei între 15 şi 29 august. Cu
această ocazie se încheiau numeroase tranzacţii comerciale la care
participau atât negustori locali, dar şi din alte părţi. Principalele produse
achiziţionate în cantităţi mari erau vitele, caii de olac şi cerealele, mai ales
pentru export. Piaţa orăşenească satisfăcea atât necesităţile locale, cât şi pe
cele ale ţăranilor din localităţile apropiate. Negoţul permanent se dezvolta
prin intermediul numeroaselor prăvălii şi dughene care sporeau odată cu
intensificarea relaţiilor de schimb. Centrul comercial al târgului medieval
Bârlad a rămas pentru mult timp vatra veche a urbei, aşa cum rezultă din
analiza Tablei măsoriştii târgului Bârlad de la 181516. Din totalul de 455
dughene, marea majoritate erau plasate în zona centrală. Proprietarii, în
general, erau cârciumari, precupeţi, negustori, ceea ce însemna capitaluri
reduse. Nu lipseau dughenele din care se puteau cumpăra diferite ţesături
locale sau de import (postavuri, în special).
Documentele înregistrează pe bogasieri, stabiliţi pe o uliţă cu acelaşi
nume. Unii dintre ei aveau şi dughene care aprovizionau cu materie primă
(blănuri, piei, talpă) pe blănarii, cojocarii, ciubotarii și curelarii locali.
Totodată, produsele alimentare erau, în genere, ieftine şi numeroase, putând
fi achiziţionate de pe piaţă sau de la dughene. Carnea se cumpăra din
căsăpiile aflate pe vatra veche din jos de pârâul Cacaina şi de Podul
Domnesc (zonă care se va numi, mai târziu, Mahalaua Căsăpiei)17, iar
peştele se găsea din abundenţă în zona Podului Pescăriei. Mirodeniile –
aduse îndeosebi din Imperiul Otoman – se vindeau de către negustorii locali
în băcănii situate pe Uliţa Mare, Uliţa Nouă şi în alte zone ale orașului
Bârlad, dar şi de către negustorii străini18. Băcanii apar în documente în
calitate de martori. Astfel, într-un zapis de vânzare din 6 aprilie 1804, sunt
trecuţi printre martori Ştefan Bacalu şi Criste Bacalu19. Analizând
15
Ioan Antonovici, op.cit., vol. II, p. 103. Al. Papadopol Calimah, Notiță istorică despre
Bârlad, Bârlad, 1889, p. 15.
16
Ioan Antonovici, op.cit., vol. II, p. 344-388 – Tabla măsoriștei târgului Bârlad din 1815 pe
toate mahalalile și vatra veche; Gheorghe Vrabie, Bârladul cultural, București, 1938, p. 20.
17
Ioan Antonovici, op.cit., vol. V, Huși, Atelierele Zanet Corlăteanu, 1926, p. 352 și 354.
18
Ibidem, vol. V, p. 345 și 347-348. Gheorghe Vrabie, op.cit., p. 21.
19
Ioan Antonovici, op.cit., vol. II, p. 108. Începând cu secolul al XVIII-lea, în Moldova a
documentele epocii referitoare la târgul medieval Bârlad, cât şi datele

onomastice, putem aprecia că negustorii erau atât autohtoni, cât şi de altă
origine, precum saşi, unguri20, armeni21, greci, evrei22, sârbi, bulgari,ş.a.23
De exemplu, un zapis din 1 august 1777 amintea de Anton Sârbu şi de
Staicu Sârbul care îşi construiseră 3 dughene şi o pitărie24. Mai mult,
negustorii Iordache Sârbu şi Petru Sârbu din Bârlad figurau ca martori într-un
alt act, emis la 10 martie 179725. Uneori, ca şi meşteşugarii, negustorii
apăreau grupaţi pe anumite uliţe: Ulița Ungurească, Uliţa Armenească26,
Uliţa Jidovească27 etc.
În comerţul cu produse alimentare şi băuturi un important rol l-au avut
hanurile şi cârciumile. Hanurile sau chervansăriile erau înfiinţate de
negustori, boieri şi mânăstiri. Ele asigurau găzduire, siguranţa persoanei şi
bunurilor călătorului, mâncare şi băutură, de aceea erau mai numeroase.
Alături de negustori, în procesul comercializării produselor, apar interesaţi
şi exponenţii societății medievale: spre exemplu, boierii şi mânăstirile
dispuneau de numeroase prăvălii, dughene, pivniţe, hanuri în oraş. De
exemplu, Mânăstirea Răchitoasa a primit în danie de la Nastasia Gurioae o
casă şi două dughene în târgul Bârlad28, danie întărită de Dimitrie Cantemir
la 2 ianuarie 171129. Conflictele ivite cu urmaşii donatoarei s-au rezolvat în
fost introdusă cafeaua. La Bârlad, prima menţiune a unei cafenele datează din 14 ianuarie
1787 (când apare într-un act de vânzare a unor locuri de dughene pe Uliţa Mare şi se repetă
în alt act din 16 ianuarie 1792).
20
I. Bogdan, op.cit., vol. II, p. 453-454; V.A. Urechia, op.cit., p. 26.
21
V.A. Urechia, op.cit., p. 27; Ioan Antonovici, op.cit., vol. I, p. 231, vol. II, p. 349; H.Dj. Siruni,
Armenii în România, Bucureşti, 1940, p. 12; Al. Papadopol Calimah, op.cit., p. 17.
22
Roger Joseph Boscowich, Journal d’un voyage de Constantinopole en Pologne lait á la
suite de San Excelence Mr. Jacques Porter, Ambassadeur d’Angleterre par R.P. Joseph
Boscowich de la Camp. de Iesu en MDCCL XII, Laussanne, 1762, p. 1-2 (în N. Iorga,
Istoria românilor prin călători, ediţia a III-a adăugită, Bucureşti, 1981, p. 357).
23
Constantin Istrati, Condica Visteriei Moldovei din 1816, în „AIIAI”, tom XVI, Iași, 1979,
Supliment, p. 67-69.
24
Ioan Antonovici, op.cit.,vol. I, p. 77.
25
Ibidem, vol. I, p. 191-192.
26
Marco Bandini amintea la 1646 de prezenţa ungurilor și armenilor în târgul Bârlad (cf.
V.A. Urechia, op.cit., p. 26-27); H.Dj. Siruni, op.cit., p. 12-13.
27
La cererea comunităţii evreieşti din Bârlad, domnia a acordat un hrisov pentru alegerea
unui haham-bază, în 1738 (cf. N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor,
vol. VI, ediția a III-a, Iași, Editura Tipo Moldova, 2010, p. 437).
28
Ioan Antonovici, op.cit., vol. II, p. 18-19. Laurențiu Chiriac, Monumentele religioase
medievale din zona Bârladului, Iași, Editura KOLOS, 2007, p. 275.
29
Ioan Antonovici, op.cit., vol. II, p. 19-20.
favoarea mânăstirii Răchitoasa – care a intrat, în cele din urmă, în posesia

acestor bunuri30. Situaţia s-a repetat cu altă danie, făcută de către Câte
Ungureanca aceleiaşi mănăstiri31. Totodată, Mânăstirea Sf. Samuel din
Focşani a intrat în stăpânirea moşiei Bârladului, în urma daniei efectuate de
domnul Constantin M. Cehan Racoviţă, în 175732. De asemenea, Mânăstirea
Floreşti a deţinut mai multe dughene pe Uliţa Veche a Bârladului33.
Mai mult, bisericile şi slujitorii ei beneficiau de anumite privilegii din
partea domniei. De exemplu, Biserica Domneasca era scutită, încă din
secolul al XVII-lea, de unele dări şi obţinuse dreptul de a încasa venitul la
ziua târgului câte 4 bani de vită, 2 patronici de cal, 2 bani de toată dugheana şi
câte 2 oca de fiecare car de peşte34. Privilegiul a fost întărit și de Constantin
Mavrocordat în hrisovul din 25 mai 173335. La fel, bisericile Sf. Dumitru și
Vovidenia din Bârlad au avut asemenea privilegii comerciale.
În altă ordine de idei, încă din secolul al XV-lea, actele înregistrează
prezenţa negustorilor moldoveni în relaţiile comerciale cu alte state. Este
interesant de reţinut că în delegaţia moldovenilor care a mers la Consiliul
ecumenic de la Konstance (Elveţia), în 1415, se menţionează şi doi
negustori bârlădeni36. Aşezarea Bârladului pe una din cele mai importante
artere comerciale internaţionale „Drumul cel Mare împărătesc”37, stimula
relaţiile cu negustorii din Liov, Braşov, Bistriţa, Ţara Românească și
Imperiul Otoman.
Prin privilegiul din 1412, negustorii moldoveni erau scutiţi la Braşov
de plata vămii38. Domnii din Moldova au garantat acest comerţ cu Braşovul
30
Ibidem, vol. II, pp. 21-22; Laurențiu Chiriac, op.cit., p. 276.
31
Ioan Antonovici, op.cit., vol. II, p. 87-88 – Un zapis din august 1795 aminteşte de
însărcinarea dată de ispravnicii de Tutova mai multor târgoveţi de a alege 3 locuri în târgul
Bârlad drept danie făcută către Mânăstirea Răchitoasa de către Câte Ungureana.
32
DJAN Iaşi, fond Documente, pachet 611/35, 36, 37; N. Iorga, Studii şi documente..., vol. VI,
p. 45; Ioan Antonovici, op.cit., vol. II, p. 32-37.
33
Laurențiu Chiriac, op.cit., p. 269-270; Laurențiu Rădvan, op.cit., p. 453.
34
Ioan Antonovici, op.cit., vol. I, p. 1-3 – Cartea de milă a Bisericii Domneşti a fost
distrusă în 1711 cu ocazia jefuirii şi incendierii oraşului Bârlad de către turci şi tătari. De
aceea, Nicolae Mavrocordat a reînnoit privilegiul prin hrisovul din 18 ianuarie 1712.
35
Ibidem, vol. I, p. 3-4; Laurențiu Chiriac, op.cit., p. 262.
36
Constantin I. Karadja, Delegații din țara noastră la Conciliul de la Constanța (Baden) în
anul 1415, în „AARMSI”, seria a III-a, tom VII, mem. 2, București, 1926-1927, p. 12 și 70.
37
Ioan Antonovici, op.cit., vol. II, p. 38; vol. IV, Bârlad, Tipografia Constantin D. Lupaşcu, 1924,
p. 140; Al.I. Gonţa, Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania…, p. 20. N. Iorga,
Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc…, p. 74.
38
Al.I. Gonța, Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania…, p. 26; Radu
Manolescu, Cultura orășenească în Moldova în a doua jumătate a secolului al XV-lea,
prin mai multe documente, emise de Iliaş la 143539, Ştefan al II-lea la

144440, Roman al II-lea la 144741, Ştefan cel Mare la 145742. Negustorii
bârlădeni importau din Braşov multe arme, postavuri, articole de uz casnic.
Participau la aceste relaţii comerciale atât negustori şi meşteşugari români,
cât şi cei străini: unguri, germani, armeni, greci, evrei etc. Spre exemplu,
Lucaci Sabo (Croitorul) din Bârlad exporta la Brașov, în anii 1548 și 1550,
în două transporturi, 29 boi şi 80 vaci în valoare de 9.300 aspri43.
Analizând registrele vegisimale din prima jumătate a secolului al
XVI-lea cu privire la relaţiile Bârladului cu Braşovul, s-au constatat
următoarele: în 1503, schimburile s-au ridicat la valoarea de 54.700 aspri,
adică de trei ori mai mult decât realizase la aceeaşi dată Iaşiul; între anii
1529-1530 s-a înregistrat o creştere a participanţilor la comerţ de o parte şi
de alta; în anul 1542 valoarea transporturilor a scăzut la 10.200 aspri (ca
urmare a politicii nesigure care a dus la înăsprirea relaţiilor dintre Moldova
şi Transilvania), în timp ce numărul participanţilor a fost doar de 11 din
Bârlad şi 5 din Braşov; în 1546 se atinge cota valorică cea mai înaltă de
98.650 aspri44. Numărul negustorilor bârlădeni a crescut de la o etapă la alta,
de la 12 participanţi în 1503 la 48 în 1550, iar cel al braşovenilor de la 15 la
8745. La comerţul cu Braşovul au participat sporadic şi negustori din satele
din jurul Bârladului, aşa cum este cazul în 1503 a unui negustor din satul
Ibăneşti46. O nouă scădere a schimburilor comerciale se observă între anii
1550-1554, ca urmare a intervenţiei trupelor moldovene şi muntene în
vederea alungării armatelor habsburgice din Transilvania, dar mai ales după
București, Editura Enciclopedică, 1964, p. 65.

39
M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare..., vol. II, p. 16-17.
40
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XVI, partea
1, ediţia N. Iorga, Bucureşti, 1915, p. 313. Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti
înainte de Ştefan cel Mare..., vol. II, p. 21.
41
M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare..., vol. II, p. 23;
Al.I. Crăciun, Monografia judeţului Tutova, Bârlad, 1943, manuscris aflat la DJAN Vaslui,
cap. Viaţa economică, p. 31.
42
Eudoxiu Hurmuzaki, op.cit., vol. XV, partea 1, Bucureşti, 1915, p. 48; I. Bogdan,
op.cit., București, Tipografia Socec, 1913, vol. I, p. 24-26 și vol. II, p. 41-43.
43
DJAN Braşov, Registru vegesimal, anul 1548, p. 353 şi anul 1550, p. 257.
44
Radu Manolescu, op.cit., p. 261-264, 271, 279, 282, 285, 289, 295, 299, 303.
45
Ibidem, p. 314-315; Al.I. Gonța, Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania…,
p. 27; Al.I. Crăciun, op.cit., p. 37.
46
Al.I. Crăciun, op.cit., p. 317-318. Asprul turcesc era moneda de argint de 0,7-0,8 grame cu
titlul de 880- 900/1000; 1 florin -50 aspri în secolul al XVI-lea. Al.I. Gonța, Oraşul moldovenesc
în veacul al XV-lea. Starea socială şi economică..., p. 18. Al.I. Crăciun, op.cit., p. 39.
1560, când s-a introdus monopolul turcesc asupra Ţărilor Române.47

De pe la mijlocul secolului al XVI-lea, comerţul moldo-muntean cu
Imperiul Otoman a început să fie dominat de negustori greci şi turci,
exponenţi ai intereselor comerciale ale Imperiului sultanilor48. Aceşti
negustori greco-levantini făceau concurenţă braşovenilor. Drumurile lungi şi
grele, nesigure pentru transporturile mărfurilor, luptele interne, numeroasele
războaie, abuzurile boierilor şi vameşilor au determinat unele întovărăşiri de
negoţ. Asociaţiile se făceau cu scopul transportului, vânzării şi cumpărării
mărfurilor pe o anumită perioadă. În 1542, din Bârlad, se asociau Gherasim
şi Lupu în vederea unui transport la Braşov49. Între 5-11 iunie 1547 erau
înregistraţi 5 negustori din Bârlad (Dediu, Ieremie, Ignat, Isaia și Nicoară)
care îşi vindeau singuri mărfurile şi plăteau vama separat50. În 1632,
documentele înregistrează o întovărăşire de drum între Maftei Roşca şi Iane,
ambii negustori din Bârlad51.
Alături de Braşov, Liovul a jucat un rol important în relaţiile
comerciale cu Moldova, inclusiv cu negustorii bârlădeni. În fond, privilegiul
comercial emis în 1408 de Alexandru cel Bun negustorilor lioveni fixa vama
cea mare pentru sudul Moldovei la Bârlad52. În 20 august 1422, acelaşi
domn donează Mânăstirii Bistriţa vama cea mare din Bârlad53. Ştefan cel
Mare reînnoia privilegiul dat liovenilor la 3 iulie 146054. Cu această ocazie
se fixau şi taxele vamale pentru anumite produse care variau între Bârlad şi
Suceava. De exemplu, liovenii care aduceau peşte de la Bârlad sau Chilia
trebuiau să plătească de grivnă 1,1/2 groşi la vama din Bârlad sau din
Bacău. Pentru postavul exportat în Basarabia se plătea diferit, la Suceava 3
47
Radu Manolescu, op.cit., p. 321-323; N. Iorga, Documente şi cercetări asupra istoriei
financiare şi economice a Principatelor Române, Bucureşti, 1900, p. 179; Al.I. Gonța,
Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania..., p. 29.
48
Radu Manolescu, op.cit., p. 74.
49
Ibidem, p. 206.
50
Ibidem, p. 207.
51
Biblioteca Academiei Române, pachetul LIV, manuscrisul 4, p. 12.-13; DRH, A.
Moldova, vol. XXI, p. 236-237. În 1642 se aminteşte de o nouă întovărăşire între negustorii
Lupu şi Nanu din Bârlad (Ioan Antonovici, op.cit., vol. IV, p. 85).
52
M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare..., vol. II, p. 632-635;
I. Caproşu, Cu privire la istoria orașului Bârlad..., p. 260; Dumitru Leonte, op.cit., p. 21-22.
53
Al. Papadopol Calimah, op.cit., p. 66. I. Caproșu, Cu privire la istoria orașului Bârlad...,
p. 261; N. Iorga, Acte privitoare la negoţul românesc cu Lembergul, în vol. N. Iorga,
Istoria comerțului românesc..., p. 354.
54
I. Bogdan, op.cit., vol. I, p. 271; M. Costăchescu, Documente moldovenești de la Ștefan
cel Mare..., vol. II, Iaşi, 1933, p. 41; N. Iorga, Acte privitoare la negoţul românesc cu
Lembergul, p. 355.
groşi de grivnă, iar la Roman, Bacău, Adjud, Putna, Vaslui, Bârlad și Tecuci
câte 2 galbeni55.
Din cauza numărului restrâns de acte de care dispunem, se pot
reconstitui cu greu relaţiile comerciale ale bârlădenilor cu Liovul, dar știm
că ele s-au intensificat în secolul al XVI-lea. Unele date le aflăm din
numeroasele procese pe care municipalitatea Liovului le-a intentat
negustorilor moldoveni pentru nerespectarea tranzacţiilor încheiate. Era și
cazul negustorilor Anton Tetul şi Mihail din Bârlad – care, la 17 ianuarie
1571, au fost judecaţi pentru 100 de florini de aur56.
Unele neînţelegeri, determinate de cursurile valutare diferite, au
determinat intervenţia sultanului, la cererea lui Alexandru Lăpuşneanu, pe
lângă regele Poloniei (15 august 1564), în sensul de a nu permite încheierea
tranzacţiilor comerciale decât cu aceleaşi monede ca şi înainte57. În
octombrie 1563, cu ocazia jurământului de credinţă a domnului Bogdan
Lăpuşneanu faţă de regele Poloniei, se stabileau şi unele noi prevederi în
relaţiile comerciale dintre cele două ţări58. Negustorii moldoveni aveau
posibilitatea de a-şi vinde mărfurile în orice oraş polonez şi de a aduce
marfă în ţară fără îngrădiri. Se exportau în Polonia animale, piei, vin, peşte,
sare, silitră şi se importau stofe, cupru, obiecte de lux, produse
meşteşugăreşti. Sub pretextul comerţului deficitar cu Polonia, sultanul îi
sugera domnului Moldovei – printr-o scrisoare din 28 martie 1566 – să
îndemne pe negustori spre „a vinde vitele lor la Istambul, unde, venind, ar
putea vinde după dorinţa lor”59. Negustorii turci achiziţionau produse
agricole şi vite sub preţul oficial. Unii negustori bârlădeni şi-au pierdut
averile și au fost azvârliţi în închisoare din cauza datoriilor contractate faţă
de turci, ca urmare a nerespectării tranzacţiilor încheiate. O astfel de situaţie
reiese dintr-un document bârlădean din secolul al XVIII-lea. Dumitraşcu,
fiul lui Andrei Chiriac, rămăsese dator la un negustor turc, Palouz Oglu, cu
140 de boi şi vaci şi 2000 de oi. Deoarece acesta fugise, Gavril Mirea şi fiul
său, în calitate de chezaşi, au achitat datoria către turc şi au intrat în posesia
satului Zorleni, pe care apoi l-au vândut în martie 162260.
55
I. Bogdan, op.cit., vol. I, p. 272; M. Costăchescu, Documente moldovenești de la Ștefan cel
Mare..., vol. II, p. 42; DANIC București, Registru vegisimal, an 1560, p. 353 și an 1561, p. 259.
56
N. Iorga, Acte privitoare la negoţul românesc cu Lembergul, p. 356-357. DANIC
București, Registru vegisimal, an 1571, p. 23-24.
57
58
Eudoxiu Hurmuzaki, op.cit., vol. I, partea 1, ediţia N. Densuşianu, Bucureşti, 1887, p. 266.
59
60
DIR, A. Moldova, veacul al XVII-lea, vol. V, p. 105-106.
De altfel, dezvoltarea schimburilor comerciale implica şi o sporire a

circulaţiei monetare. Odată cu instituirea dominaţiei otomane a dispărut
treptat moneda internă. În secolul al XVIII-lea circulau monede diferite:
turceşti, austriece, ruseşti etc., ceea ce a impus apariţia cămătarilor. Cursul
fixat de visterie pentru monedele mărunte şi pentru cele mari corespundea
cu cursul Porţii Otomane61. Cursul vienez era deasupra celui al Visteriei
Moldovei şi era utilizat de Curtea Domnească din Iaşi, iar cursul Galaţilor
era calculat după valoarea zilei62. Un document din 1 martie 1777, arată că
Toader Vidra din Bârlad împrumutase 60 de lei de la protopopul Gheorghe
Brăescu pe un an cu o dobândă de 20 la sută „din zece, doisprezece”63.
Cursul valutar al Bârladului venea după cursul Iaşilor şi Galaţilor.
Rezultatul era păgubitor pentru consumatori, cum rezultă din plângerile
târgoveţilor care arătau că „în iarmaroc zărafii au ieşit iar în piaţă cu mesele
lor pline cu monede”. Tocmai de aceea, ei cereau domniei să-i constrângă pe
zarafi a sta numai la dughenele lor, „unde bineînţeles să înceteze a mai tăia
bani după a lor obicei”64.
Deși până la mijlocul secolului al XVIII-lea nu apar consemnate în
documente indicaţii precise în legătură cu perimetrul în care se desfășura
negoțul în târgul Bârladului, totuși el a putut fi reperat datorită unei
hotărnicii, elaborată abia la 20 februarie 1757, de către domnitorul
Constantin M. Cehan Racoviţă. El stabilea acest perimetru: între malul
râului Bârlad în direcţia Bisericii Domneasca şi a gurii Văii Seci ce vine de la
Perieni, marginea Drumului cel Mare ce merge mai sus de Biserica Sf. Dumitru
şi în malul vâlcelei în colţul de la deal şi de sus; în colţul de jos şi de la deal
în dreptul Bisericii Ungureşti; malul râului Bârlad din vale de Biserica
Vovidenia65.
Datorită prosperității economice a târgului medieval Bârlad, toată
zona sa comercială a constituit o ţintă de atac pentru jefuitorii turci şi tătari.
În orice caz, este destul de greu de reconstituit imaginea reală a oraşului
medieval Bârlad, deoarece el a suferit mari modificări, dar și multe invazii
străine, jafuri, incendieri, cutremure și inundații. Spre exemplu, Drumul cel
Mare împărătesc sau Drumul Ţarigradului a creat mari dificultăţi
bârlădenilor, așa cum se amintea şi în anaforaua către domn de la Divan din
61
C. Zane, Economia de schimb, Bucureşti, 1930, p. 220-221. Cursul visteriei fixat pentru
monedele mari s-a menţinut după Constantinopol până la Regulamentul Organic.
62
Ibidem, p. 224-225.
63
Ioan Antonovici, op.cit., vol. I, p. 76.
64
C. Zane, op.cit., p. 264.
65
DJAN Iaşi, Documente, pachetul 611, p. 35, 36 și 37.
5 august 1792, cerându-se anumite scutiri „fiindcă se află la loc greu şi

Drumul cel Mare, unde nu puţine greutăţi şi supărări întâmpină bârlădenii
în toată vremea”66. În secolul al XVII-lea, Marcus Bandini preciza: „Pe aici
trece Drumul cel Mare, pe care se transporta spre Polonia şi părţile de sus
ale Moldovei mărfurile din Turcia şi din Muntenia”67. Datorită apropierii
Bârladului de acest drum, preţul „boilor de negoţ” era mai ridicat, de 1000
de aspri68, cel al oilor era fixat de casapii şi gelepii turci veniţi în Moldova
pentru a strânge vite pentru Istambul şi era diferit față de alte regiuni. Abia
slăbirea monopolului turcesc asupra comerţului Ţărilor Române de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea a permis o nouă înviorare a relaţiilor
comerciale, în condiţiile apariţiei primelor relaţii capitaliste. În acest proces
general de transformări social-economice au fost antrenaţi şi negustorii
oraşului Bârlad.
Mai târziu, după mutarea Ocolului de vite în 1801, în vechiul medean
(loc central de negoț) continua să se vândă doar sare, făină, lemne69. Pentru
uşurarea încasării taxelor se recomanda menţinerea doar a 3 intrări în
medean, interzicându-se scoaterea mărfurilor din târg, „după cum unii par
acum au fost obicinuiţi” şi „să se facă vânzarea prin dughenile şi cârciumile
lor”70. După pierderea venitului pentru vite, Bisericii Domneşti, drept
recompensă, i s-a acordat în 1813 (de către domnitorul Scarlat Al. Calimah)
venitul dohotului şi păcurei pe 5 ani, fapt care a stârnit nemulţumirea altor
biserici din jur71.
Situația economică și comercială a târgului Bârlad de la sfârșitul
secolului al XVIII-lea este surprinsă fidel în Tabla măsoriștei târgului Bârlad
din 181572, cea care a înregistrat numărul de cârciumi, prăvălii, hanuri, aflate în
propietatea boierilor, bisericilor, mănăstirilor şi negustorilor. Se constată că un
număr sporit de dughene şi hanuri erau deţinute de spătăreasa Safta Sturza,
66
Ioan Antonovici, op.cit., vol. IV, p. 141 – Drumul cel Mare este menţionat în 1692. În
secolul al XVIII-lea, apare sub numele de Drumul Ţarigradului (Ibidem, vol. II, p. 40-43).
67
V.A. Urechia, op.cit., p. 26-27.
68
C. Zane, op.cit., p. 267. N. Iorga, Documente şi cercetări asupra istoriei financiare…, p. 189;
Idem, Istoria comerțului românesc…, p. 357.
69
Ioan Antonovici, op.cit., vol. II, p. 103.
70
Ibidem, vol. I, p. 28-29.
71
Ibidem, vol. I, p. 35-36 – Din jalba trimisă de Biserica Domneasca din Bârlad către domnie la 1
februarie 1827 şi reînnoită către mitropolitul Veniamin Costache la 5 iunie 1830, reiese că Biserica
Vovidenia dorea să intre în posesia acestui privilegiu sub pretextul renovării sale. Divanul a trimis
cererea spre analiză Comisiei a 3-a (Ibidem, vol. I, p. 37), care a dat câştig de cauză Bisericii
Domneşti, conform hotărârii din 31 martie 1831 (Ibidem, vol. I, p. 38).
72
Ioan Antonovici, op.cit., vol. II, p. 343-388; Gheorghe Vrabie, op.cit., p. 20.
spătăreasa Smaranda Costandachi, logofătul Vasile Conta, stolnicul Alecu

Beldiman, vornicul Hrisoveghi şi alţii, situate atât în vatra veche a târgului,
dar şi în zona ulițelor noi73. Spre exemplu, hanul vornicului Hrisoveghi se
afla pe Uliţa Mare, unde locuiau mulţi evrei, cel al spătăresei Smaranda
Costandachi pe Uliţa Strâmbă, în timp ce spătăreasa Safta Sturza deţinea 11
dughene, un han pe Uliţa Veche şi un han în Mahalaua din Sus de
Cacaina74. Din cele 20 de hanuri existente la începutul secolului al XIX-lea,
12 aparţineau boierilor, 3 preoţilor şi 5 negustorilor75. De exemplu, în
Mahalaua Podeni se aflau 7 hanuri, adică acelaşi număr ca și în zona
centrală, ceea ce demonstrează creşterea populaţiei şi a intereselor ei
materiale în condiţiile apariţiei primelor relaţii capitaliste76. Cele 7 hanuri
din Podeni aparţineau lui Hagi Chiriac, Iancu Ieşeanu, spătăreasa Smaranda
Constandachi, Dobre Abăgerul, Ion Petcu, Toader Moraru și Ivan
Chetrarul77. Actele nu ne indică modul în care aceste dughene și hanuri erau
valorificate de către boieri şi mănăstiri. În unele situaţii credem că îşi
comercializau produsele de pe moşiile lor, dar de cele mai multe ori ele erau
închiriate târgoveţilor. Amintim aici cazul lui Toader Bărbierul care a
închiriat o dugheană de la stolnicul Iordache Iamandi cu 18 lei pe an (la 30
iunie 1776)78. Alteori le vindeau târgoveţilor înstăriţi. Din zapisul datat în
18 iunie 1780 rezultă că jitnicerul Mihail Cerchez a vândut un loc cu 11
dugheni sub acelaşi acoperământ în Uliţa Veche79. Totodată, marele boier
Iordachi Balş, prin hrisovul din 25 noiembrie 1784, întărit în 6 august 1792
de către Alexandru Constantin Moruzi, obţinuse dreptul de a încasa besmen
de pe tot ce era locuit pe vatra târgului și încasa câte 6 lei de butea de vin
sau rachiu, 4 lei de poloboc pentru vin şi o para pentru oca de rachiu. De
asemenea, el lua și mortasipia pentru vitele care se vindeau la târg80.
În privința târgul de vite din Bârlad, putem spune că cirezarii și
negustorii bârlădeni strângeau sute de vite şi mii de oi, pe care apoi le
vindeau în Ungaria, Turcia, Polonia şi, mai târziu, Rusia. Tradiţia cirezarilor
bârlădeni a fost continuată în primele decenii ale secolului al XIX-lea de
nume prestigioase, cum era Ioniţă Chirănuş (care îşi avea casele lângă
73
Ibidem, vol. II, p. 348-349.
74
Ibidem, vol. II, p. 344, 346 și 350.
75
76
77
78
Ibidem, vol. II, p. 50.
79
80
Biserica Sf. Gheorghe) şi Ştefan Gâlcă (care locuia în Podeni)81. De altfel, o

zahana se construise în apropierea râului Bârlad, în direcţia gării82. În orice
caz, comerţul cu vite la Bârlad se făcea de către negustorii moldoveni,
polonezi şi turci.
În fine, în condiţiile intensificării relaţiilor de schimb, la sfârşitul
secolului al XVIII-lea au crescut şi preocupările edilitare ale administraţiei
oraşului Bârlad. Străzile principale s-au lărgit şi s-au podit, s-au trasat altele
noi, construcţiile din piatră fiind mai numeroase: case, prăvălii, fântâni,
pivniţe, hanuri etc. Documentele consemnează peste 20 de hanuri,
aparţinând boierilor, preoţilor, negustorilor bârlădeni și care erau situate atât
în vatra veche, cât şi în noile mahalale înglobate târgului83. Nu cunoaştem
arhitectura acestor construcţii, dar presupunem că nu se deosebeau de cele
conservate în alte localităţi, cu un nivel şi foarte rar cu două. Unul dintre
însoţitorii lui Jaques Porter, ministrul plenipotenţiar al Angliei la
Constantinopol, Roger Joseph Boskowich, întorcându-se spre ţara sa, a
poposit și la Bârlad, de unde ne-a lăsat câteva impresii în legătură cu
aspectul edilitar al oraşului în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Se
menţiona existenţa câtorva „uliţe bunişoare şi case de negustori cu un rând
de dughene destul de frumoase”84. Însă, pagubele uriașe provocate de
cutremurul din 1802 a determinat refacerea aproape în totalitate din piatră şi
cărămidă a bisericilor, a hanurilor, a caselor boiereşti şi chiar a caselor unor
negustori şi meşteşugari mai înstăriţi.
În concluzie, Bârladul medieval a cunoscut o importantă și eficientă
activitate de negoț, datorită vechimii și importanței sale politice și economice în
cadrul Țării Moldovei (fiind menționat încă de la 1401 și recunoscut ca sediu al
Marii Vornicii a Țării de Jos și având rolul de punct vamal cu numeroase
privilegii comerciale), dar și datorită amplasării sale strategice pe drumul
comercial internaţional ce lega Marea Baltică de Marea Neagră, adică Polonia
de Imperiul Otoman (Drumul cel Mare împărătesc al Țarigradului).
81
82
Ibidem, vol. V, p. 225.
83
Ibidem, vol. II, pp. 383-388. Gheorghe Vrabie, op.cit., p. 34.
84
Roger Joseph Boscowich, op.cit., p. 1-2.
Fig. 1. Târgul medieval Bârlad – planul localității

(apud George T. Negruți, reconstituire 1900-1906; BCU Iași, cota h. 677) – Scara 1:5000
Fig. 2 - Târgul Bârladului – reconstituire din 1801

(apud colecția col. Gheorghe Vasiliu)
BISERICI ŞI OBIECTE DE CULT DIN EXTREMITATEA ESTICĂ A
JUDEŢULUI NEAMŢ
Dimitrie-Ovidiu Boldur
Churches and Religious Objects from the Eastern extremity of

Neamţ District
Summary
The variety of „exemplary models” from Romanian medieval period and the
will to build village churches, have allowed modernity to „work” in order to turn
churches into real agoras.
Each religious brick monument erected as an offering to Divinity, represents
a step forwards in the spiritual development of that given community. In some
communities in the eastern extremity of Neamt district, the life of the villagers from
Poienile Oancei, Stanita, Todireni, Chicerea, Veja, Vladnicele or Ghidion has been
dedicated in time to both the profane (land farming, animal farming and crafts)
and the religious.
In the following paragraphs we will present some of the characteristics of
religious cult practicing, through the drafting of Religious Objective Sheets, from
the 1965-1967 period.
Keywords: Neamţ, brick village churches, Stăniţa, religious monuments, religious

objects, religious objective sheet
Cuvinte-cheie: Neamț, biserici sătești de zid, Stănița, monumente religioase,
obiecte de cult, fișă de obiectiv religios
Sacralitatea şi, în general, spaţiul sacru îşi decupează din cotidianul

indiferent locul situării lor. Edificiile religioase sunt exemple de astfel de
locuri pline de sacralitate, ele constituindu-se pe principiile organizării
spaţio-volumetrice şi al celor decorative, de inspiraţie divină.
Diversitatea de „modele exemplare” din perioada medievală
românească și dorința de a ridica biserici sătești de zid, cu specific local
şi/sau regional – a îngăduit modernităţii să „lucreze”, pentru a transforma
bisericile în adevărate agora, prin crearea de legături între oameni şi
instituirea de ierarhii în rândul mirenilor (comitetele/consiliile parohiale),
instituţiile astfel înfiinţate fiind, în fapt, forme de articulare, de la bază spre
vârf, a societăţii umane, atât în medievalitate, cât şi în prezent.
Dar, fiecare monument religios din zid, ridicat ca ofrandă Divinităţii,
Biserici şi obiecte de cult din extremitatea estică a judeţului Neamţ 137
reprezintă un pas înainte în dezvoltarea spirituală a comunităţii respective.

Aşa cum orice construcţie religioasă trebuie să corespundă scopului pentru
care a fost imaginată şi gândită, aşa şi arhitectura specifică fiecărui edificiu
religios trebuie să ofere cea mai restrânsă gamă de emoţii, pentru a nu duce
la interpretări şi opinii divergente, vizavi de aşezământul sacru, ridicat cu
trudă, sub ochii noştri.
În câteva din comunitățile extremității estice a județului Neamț, viața
sătenilor din Poienile Oancei, Stănița, Todireni, Chicerea, Veja, Vlădnicele
sau Ghidion1 s-a subsumat, de-a lungul timpului, atât componentei laice
(cultivarea pământului, creșterea animalelor și practicarea meșteșugurilor)2,
cât și celei religioase.
Pornind de la cercetările întreprinse în primăvara acestui an la
Serviciul Județean Bacău al Arhivelor Naționale, în rândurile care urmează,
încercăm să surprindem câteva dintre caracteristicile practicării cultului
religios, specifice zonei supuse atenției noastre3, prin realizarea câtorva Fișe
de obiective religioase, care au fost construite de la începutul secolului al
XIX-lea și până în perioada 1965-1967.
a) Obiectiv religios: Biserica/capela cu hramul „Sfântul Dumitru”4

(FOTO 1)
Parohia: Stănița – filiala Chicerea, comuna Stănița, județul Neamț
An înființare biserică: 1940
Donator teren: enoriaș Dumitrache Tiron
Preot paroh (în 1967): C. Ionescu
Arhitect: necunoscut
Pictor: nepictată
Formă: de cruce
Amplasare: în vatra satului
1
Irina-Elena (Coroban) Boldur, Dimitrie-Ovidiu Boldur, Despre atestarea documentară a
unui sat de răzeşi: Poienile Oancei (comuna Stăniţa, judeţul Neamţ), în „Carpica”,
XXXVII, Bacău, 2008, p. 247-255.
2
Dimitrie-Ovidiu Boldur, Meșteșugurile și uneltele măiestre ale meșterilor din
comunitățile situate în extremitatea estică a județului Neamț, în „Carpica”, XLV, Bacău,
2016, p. 363-376.
3
Fondurile arhivistice băcăuane referitoare la Protopopiatul Ortodox Bacău, cuprind,
printre altele, și câteva unități arhivistice datate în anul 1967. În cuprinsul lor regăsim
scurte trimiteri la istoricul înființării și evoluției bisericilor parohiale/bisericilor filiale de la
Chicerea-Stănița, Ghidion, Poienile Oancei și Todireni (Arhivele Naționale Bacău, fond
Protopopiatul Ortodox Bacău, Dosar nr. 6/1967 și Dosar nr. 15/1967).
4
Arhivele Naționale Bacău, fond Protopopiatul Ortodox Bacău, Dosar nr. 6/1967, f. 68-80.
138 Dimitrie-Ovidiu Boldur
Componente imobile: capelă din paiantă și șindrilă5; clopotniță

Componente mobile: 91 icoane din secolul al XIX-lea6; 43 obiecte de
cult7; clopot de 80 kg din aramă-bronz (secolul al XX-lea)8 și elemente de
catapeteasmă, aduse de la vechea biserică din Stănița.
Obiecte din metale prețioase: –
Obiecte cu valoare artistico-istorică9: –
Cărți manuscrise și documente istorice sau literare10: –
b) Obiectiv religios: Biserica cu hramul „Sfântu’ Gheorghe și Sfântu’

Dumitru”11 (FOTO 2)
Parohia: Todireni – filiala Ghidon12, comuna Stănița, județul Neamț
An înființare biserică: 1862 (edificată de proprietarul moșiei Gh.
Scorțăscu, „al cărui pomelnic scris chirilic se află în biserică”13), demolată
și reconstruită în 1965 (2/3 din clădire)14.
Donator teren: Gh. Scorțăscu
Preot paroh (în 1967): Constantin Ardeleanu
Arhitect: necunoscut (1862); Gheorghe Ursulică (1965)
Pictor: necunoscut (s-au păstrat urme de la pictura catapetesmei
bisericii din 1862).
Formă: de cruce, cu turn pentru clopote; are pridvor de lemn, temelie
din beton și zid de cărămidă; acoperită cu tablă albă (biserica din 1965)15.
Amplasare: pe locul cel mai înalt din comună, „ea poate fi observată
din orice direcție, chiar din Stănița, unde este sediul Comunei, se poate
forte bine vedea biserica, a-l [sic!] cărui turn se vede frumos și măreț”16.
Componente imobile: biserică de zid pe temelie din piatră; acoperiș
din draniță, apoi din tablă.
Componente mobile: 27 icoane (din 1864); 60 obiecte de cult; un
5
Ibidem, f. 75.
6
Ibidem, f. 74.
7
Ibidem, f. 76, 78 și 79.
8
Ibidem, f. 79.
9
Ibidem, f. 72-73.
10
Ibidem, f. 80.
11
Arhivele Naționale Bacău, fond Protopopiatul…, Dosar nr. 15/1967, f. 266-278.
12
A intrat în componența comunei Stănița, după împărțirea administrativă din anii ’50 ai
secolului trecut (Irina-Elena (Coroban) Boldur, Dimitrie-Ovidiu Boldur, loc.cit., p. 250).
13
Arhivele Naționale Bacău, fond Protopopiatul…, Dosar nr. 15/1967, f. 267.
14
Ibidem.
15
Ibidem.
16
Ibidem, f. 268.
clopot de 60 kg și două clopote de 15 kg, confecționate din aliaj-bronz

(secolul al XX-lea) – clopotul mare cu o inscripție în limba rusă17.
Obiecte din metale prețioase18: –
Cărți manuscrise și documente istorice sau literare: –
c) Obiectiv religios: Biserica cu hramul „Sfinții Vo(i)evozi”20

(FOTO 3)
Parohia: Todireni – filiala Poienile Oancei21, comuna Stănița, județul
Neamț
An înființare biserică: 180522, refăcută în anii 1894, 1924 și 194323.
Donatori teren: locuitorii satului
Preoți parohi: Panfil Cădere (în 1927, decedat în 1944) și Constantin
Ardeleanu (în 1967)
Pictori: V. Fiștiuc (din Roman) și Ion Secoșanu/Secășeanu [s.n.] (din
Roman)
Formă: de cruce; stil moldovenesc; i s-a adăugat un pridvor și un turn
de cărămidă, pe temelie din piatră (turnul a devenit clopotniță) – în 1894;
„bisericuța mică și neîncăpătoare este dărâmată și pe locul ei, s-a zidit Sf. Altar
și Naosul din cărămidă, pe temelie de beton, turnul mai înălțându-se cu doi
metri și acoperindu-se peste tot cu tablă [de – s.n.] zinc. […] La intrare în
Naos s-a adăugat Cafasul de lemn care este vopsit în ulei” (1924)24; după
„o mică reparație, i s-a adăugat al doilea pridvor de lemn, în față” (1943)25.
Amplasare: în mijlocul satului
Componente imobile: biserică de zid, pe temelie de piatră; acoperiș
din tablă.
Componente mobile: 17 cărți de cult (secolele XVIII-XIX); o icoană
de lemn, sculptată și pictată (1892); 53 obiecte de cult (nedatate); 56 icoane
17
Ibidem, f. 272 și 276.
18
Ibidem, f. 270.
19
Ibidem, f. 278.
20
Ibidem, f. 279-295.
21
Satul este atestat încă din anul 1486, sub numele de Ștefănești. A se vedea alte referiri la
viața religioasă de aici în: Irina-Elena (Coroban) Boldur, Dimitrie-Ovidiu Boldur, loc.cit.,
nota 13, p. 250.
22
23
Ibidem, f. 281.
24
Ibidem.
25
Ibidem.
(nedatate); alte 115 cărți de cult; catapeteasma este alcătuită din 51 icoane
(1926); 220 de icoane (din perioada 1928-1944)26; un clopot de 30 kg din
aliaj-bronz (1805); un clopot de 90 kg din aliaj-bronz, care are imprimat pe
el icoana Maicii Domnului (1855) și un clopot de 50 kg din aliaj-bronz
(donat de I. Maria și C. Gheorghiu, în secolul al XX-lea)27.
Cărți manuscrise și documente istorice sau literare: –
d) Obiectiv religios: Biserica parohială cu hramul „Adormirea

Maicii Domnului”30 (FOTO 4)
Parohia: Todireni, comuna Stănița, județul Neamț
An înființare biserică: 185331, refăcută în 1899, 1912, 1921, 1942 și
1958.
Donatori teren: locuitorii din satul Todireni
Preoți parohi: Dumitru Fotea (în 1853, decedat în 1858); Vasile
Sultan (în 1899, decedat în 1905)32 și Constantin Ardeleanu (în 1967).
Pictor: Ion Secășeanu, „Sf. Catapeteasmă este pictată în stilul
renașterii [sic!] și se păstrează foarte bine până în prezent [1967 – s.n.]”33.
Formă: de cruce; stil moldovenesc; alcătuită din altar și naos (1853);
s-a adăugat pridvorul și turnul-clopotniță (1899); „s-a înălțat zidul Naosului
și Sf. Altar cu un metro și jumătate și s-a acoperit întreaga biserică cu tablă
de zinc. Tot acum s-a făcut din nou sfânta catapeteasmă de către sculptorul
Iorgu Săpătorul și Pictorul Ion Secășeanu din Roman” (1912); s-a adăugat
cafasul (1921); s-a „reparat și s-a mai adăugat legătura de fer, în partea de
sus, iar la exterior, de jur împrejur, s-a făcut un trotuar de beton, maestru
fiind Vasile Stolnicu Molfănești” (1942) și s-a „adăugat al doilea pridvor de
lemn, cum și trotuarul până la portiță, cu scările din față” (1958)34.
26
Ibidem, f. 286-294.
27
Ibidem, f. 285 și 290.
28
Ibidem, f. 283.
29
Ibidem, f. 295.
30
Alte referiri la viața religioasă de aici în: Irina-Elena (Coroban) Boldur, Dimitrie-Ovidiu
Boldur, loc.cit., nota 10, p. 249.
31
32
Documentele de arhivă băcăuane nu mai consemnează alte nume de preoți, din prima
jumătate a secolului al XX-lea.
33
34
Ibidem.
Amplasare: în mijlocul satului, deasupra dealului, „de unde se poate

vedea din orice direcție”35.
Componente imobile: biserică de zid, pe temelie de piatră; acoperiș
din draniță, apoi din tablă de zinc.
Componente mobile: 55 cărți de cult (perioada 1811-1899)36; 187 de
obiecte de cult37; un clopot de 30 kg din aliaj-bronz (secolul al XIX-lea) și
un clopot de 50 kg din aliaj-bronz, care are inscripția „ZAVADA” (secolul
al XIX-lea)38.
Obiecte cu valoare artistico-istorică: –
Cărți manuscrise și documente istorice sau literare: 204 lucrări din
perioada 1901-196540.
Așadar, obiective religioase cu o vechime de câteva decenii sau câteva

sute de ani, unele refăcute (prin adăugire sau demolare și ridicate, din nou,
de preoții perioadei) datorită faptului că „bisericuțele erau mici și
neîncăpătoare”41. Dar am putut constata, la nivelul anilor 1965-1967, și
prezența obiectelor de cult (inclusiv numărul mare de icoane), a cărților de
cult, a clopotelor din bronz și chiar a cărților manuscrise și a documentelor
istorice și literare.
O lume trecută, cu amintiri păstrate doar în memoria membrilor
comunităților din această extremitate a județului Neamț…
35
Ibidem.
36
Ibidem, f. 198-199.
37
Ibidem, f. 203-209.
38
Ibidem, f. 200.
39
Ibidem, f. 197.
40
Ibidem, f. 210-217.
41
Idem, fond Protopopiatul…, Dosar nr. 15/1967, f. 280.
Foto 1
Foto 2
Foto 3
Foto 4
ROLUL ÎNVĂŢĂTORILOR BĂCĂUANI ÎN EVOLUŢIA PORTULUI
POPULAR DIN ELEMENT DE TRADIŢIE ÎN FACTOR DE PROGRES
(SFÂRŞITUL SEC. XIX-ÎNCEPUTUL SEC. XX)
Cornelia Cucu
The role of teachers from Bacau County in national costume’s

development from traditional item to progress factor
(end of XIXth Century- beginning of XXth Century)
- Abstract -
This study presents the involvement of teachers from Bacau County in

knowledge, conservation and popularization of the traditional costume, in a period
of time when the existence of the traditional costume was threatened by the city
suit. This threat was a consequence of exchange economy intensification, the
connection with the city as well as the desire to highlight of the wealthy peasantry.
Considering this activity as a component of popular education, at the end of the
XIXth century and the beginning of the XXth century, the Bacau’s teachers tried to
bring to light the national port, in the area in which they were operating, but, also
they convinced the villagers that there was a need to revive traditional crafts and
domestic industry as a condition of preserving the national specificity.
Keywords: national costume, crafts, home industry, tradition, teachers

Cuvinte cheie: costum naţional, meşteşuguri, industrie casnică, tradiţie, învăţători
Costumul popular reprezintă un element de bază al culturii materiale a

oricărui popor, evoluţia sa fiind strâns legată de modul de viaţă al acestuia.
Portul ţăranului român reflectă nu numai preocuparea acestuia de a-şi
satisface necesităţile materiale, ci şi pe cele de natură spirituală, ţinuta
tradiţională devenind prin structură, utilizare, ornamente şi cromatică un
element al culturii populare care îmbină frumosul cu utilul, având astfel o
dublă funcţionalitate. Aceasta explică perpetuarea unor tehnici de lucru,
menţinerea unor elemente specifice, formarea unor deprinderi şi gusturi care
au imprimat costumului popular note distincte în funcţie de zona de folosire.
Portul tradiţional este cunoscut astăzi, în principal, aşa cum l-au înregistrat
cercetările etnografice din secolele XIX-XX, în cunoaşterea, popularizarea
şi conservarea acestuia un rol important având învăţătorii din mediul rural.
Rolul învăţătorilor băcăuani în evoluţia portului popular 145
Obligativitatea purtării costumului popular de către învăţători

Pornind de la ideea că „modestia şi simplitatea veşmintelor erau calitaţi
esenţiale pentru demnitatea misiunii de educatori publici” şi că luxul nu se
potriveşte cu poziţia socială şi mijloacele lor de existenţă, în anul 1880,
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (ministru V. Boerescu) a întocmit un
regulament privind adoptarea ,,îmbrăcăminţii uniforme” pentru toate membrele
corpului didactic. Circulara din aprilie 1880 informa conducerile de şcoli
asupra prevederilor noului act normativ care interzicea învăţătoarelor,
institutoarelor şi profesoarelor: „a) de a purta părul despletit sau în cârlionţi ce
ar atârna pe spate sau pe umeri ori tuns dinainte şi lăsat pe frunte; b) de a se
drege şi a se parfuma; c) de a se servi de îmbrăcăminte cu dantele, catifele,
mătăsuri şi alte lucruri luxoase ori de a purta diferite lucruri cu pietre preţioase;
d) de a purta rochii cu coadă, care să se târască pe jos, ci numai atât de lungă,
cât abia să se atingă de pământ”. Singura ţinută acceptată, în clasă sau în faţa
autorităţilor, era alcătuită din: rochie cenuşie sau neagră cu „guler şi mânecuţe
albe”; pălărie garnisită simplu; paltoane cenuşii sau negre fără garnituri; ,,botine
negre de piele sau altă materie” fără broderii, catarame, ,,şi cu tocuri aşezate”1.
Dacă Regulamentul din 1880 se referea numai la îmbrăcămintea
membrelor corpului didactic, doi ani mai târziu, în 1882, noul ministru al
Instrucţiunii Publice, V.A. Urechia, a elaborat şi dat publicităţii
Regulamentul pentru stabilirea portului învăţătorilor şi învăţătoarelor
şcoalelor săteşti din ţară, aprobat prin Decretul Regal nr. 714/1882. Noul
act normativ hotăra: ,,Costumul naţional devine obligatoriu pentru toţi
învăţătorii şi învăţătoarele şcoalelor săteşti din ţară”, în confecţionarea
acestuia urmând a se ţine seama de ,,obiceiul locului” şi de momentul
folosirii, ,,mai simplu pentru zilele de lucru şi mai înflorat pentru zilele de
sărbătoare”. Ca semn distinctiv, era ,,o medalie de formatul şi dimensiunile
stabilite de minister printr-un anume regulament”. Discutarea şi ,,traducerea
în fapt” a respectivei decizii urma să se realizeze cu ocazia conferinţelor
generale din august sau cel târziu în septembrie, când începea noul an
şcolar, ,,după care nu mai era nimănui permis de a purta alte costume”2.
Portul învăţătorilor, potrivit noului act normativ, era format din:
„cămaşă de cânepă, in sau borangic, lungă până la genunchi; chimir, brâu de
lână ori bete; pieptar fără mâneci, de pânză sau lână, cu nasturi de găitan,
tivit pe margini şi la buzunare cu şiret negru sau civit (albastru-închis);
1
Nichita Adăniloaie, Istoria învăţământului primar (1859-1918), Bucureşti, Editura Cris
Book Universal, 1998, p. 158.
2
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Băseşti, d. 1/1879, f. 202, 203-204.
146 Cornelia Cucu
mintean cu mâneci, de culoare închisă; suman de lână, cu glugă, de jur

împrejur cu găitan negru; iţari de cânepă, in ori lână, strâmţi pe picior,
încreţiţi sau întinşi; cizme lungi până aproape de genunchi; pălărie neagră de
pâslă sau paie; căciulă neagră sau albă de miel; cojocel sau bundiţă cu
cusături de mătase sau lână, scurt până la brâu; cojoc cu mâneci, simplu sau
înflorat; manta lungă (ipingea) de lână, cu glugă, cu sau fără mâneci”. Portul
învăţătoarelor era alcătuit din: „cămaşă de in sau cânepă cu partea de jos a
mânecilor încreţită în bandă, cu puţine cusături cu arnici dar fără fluturi;
pieptar fără mâneci, ţesut din lână, tivit cu şiret negru sau colorat; mintean
cu mâneci, de şiac, pe margini cu şiret negru sau colorat; bete sau brâu roşu
de lână; fustă de lână, cânepă sau in, simplă sau cu vergi colorate, şi pestelcă
(zuvelcă) albă, de cânepă ori in, simplă sau vărgată; catrinţă şi două fote
(una în faţă şi alta în spate) de lână neagră; ştergar (maramă) sau vâlnic de
in ori borangic; sumănaş cu glugă, de şiac subţire, lung până la genunchi,
ornat pe margini şi la cusături cu şiret; cojocel sau bundiţă fără mâneci, scurt
până la brâu, ornat cu mătăsuri; manta cu mâneci şi glugă, din şiac sau
flamură (albă), lungă până jos; ghete fără gumilastic şi cizme cu carâmbi”3.
Prin Circulara nr. 9323/16 iulie 1882, Ministerul Cultelor şi
Instrucţiunii Publice justifica adoptarea acestei hotărâri ca o modalitate de a
stopa pătrunderea produselor industriale străine „care se introduc în aşa
grămadă, încât de nu ne vom sili să combatem acest curent, vom fi copleşiţi
cu desăvârşire şi fără nici un mijloc de scăpare, aceasta fiind o lovitură
puternică dată avuţiei naţionale şi trebuie preîntâmpinată”. Se spera într-o
revigorare a industriei casnice, aşa cum fusese în trecut, când „în cea de pe
urmă casă de la ţară, furca şi războiul pregăteau lânurile şi pânzeturile
pentru îmbrăcăminte şi pentru trebuinţe ale casei”. Ministrul V.A. Urechia
considera că, era de datoria femeii, „în timpul cât cultura pământului nu
reclamă pe ţărani la câmp”, să îşi confecţioneze, pentru casa sa, „straiele şi
rufele, pe care le procură din târg, scutind familia de un bir costisitor dar
câştigând şi ceva bani” prin vânzarea unor produse, de calitate, la oraş.
Considerând că portul românesc „este astăzi atât de preţuit prinzând drept de
cetate chiar în palatul ţării”, datorită iniţiativei reginei Elisabeta,
obligativitatea costumului naţional, pentru dascăli, era privită şi ca o dovadă
de patriotism într-o vreme în care „slăbea sentimentul naţional prin
pierderea portului strămoşesc”. Autoritatea şcolară superioară era convinsă
că „exemplul, cuvântul şi sfatul înţelept” al învăţătorului va fi urmat de „toţi
şi va da cele mai bune roade, redeşteptând în săteni vechile lor deprinderi de a
3
Ibidem. Învăţătorii vor fi obligaţi să poarte costumul naţional până în anul 1948.
se îmbrăca româneşte şi numai cu produse ale industriei casnice autohtone”4.

Iniţiativa Ministerului Instrucţiunii Publice a fost sprijinită şi de o
serie de reviste, implicate în educaţia populară a maselor, precum „Albina”,
„Steaua” şi „Şezătoarea săteanului”, care considerau ca vitală implicarea
învăţătorilor în salvarea portului tradiţional şi renaşterea industriei casnice5.
Datorită lipsei de documente, nu cunoaştem reacţia imediată a
dascălilor băcăuani faţă de respectiva decizie care a fost „discutată în cadrul
conferinţei, din 1-12 august 1882, de la Şcoala de Băieţi Nr. 1 din oraşul
Bacău”6. Documente de la începutul secolului al XX-lea relevă o atitudine
diferită a învăţătorilor: unii, în special cei care proveneau din mediul rural,
transformaseră costumul naţional într-o îmbrăcăminte obişnuită; alţii erau
mai puţin receptivi, faţă de portul comunităţii în care îşi desfăşurau
activitatea, motivându-şi atitudinea prin faptul că proveneau din mediul
urban iar o asemenea ţinută era costisitoare, greu de întreţinut şi ineficientă.
Spre exemplificare, vom folosi răspunsurile date la un chestionar, trimis de
Casa Şcoalelor, privind activitatea extraşcolară a cadrelor didactice în anul
şcolar 1913-1914: N. Trandafir, Borşani – „iubesc foarte mult portul de la
ţară şi umblu îmbrăcat aşa foarte des, Borşani fiind satul meu natal”7; I. Ercuţă,
Tg. Trotuş – „nu umblu îmbrăcat ţărăneşte întrucât sunt târgoveţ şi din
părinţi comersanţi”8; Gh. Toderiţă, Buhoci – „nu umblu în portul naţional
căci e greu de păstrat curat, e mai scump şi nu am timp să-l fac în casă” fiind
convins că omul „nu prin port ci prin fapte are înrâurire asupra semenilor”9;
Al. Tiron, Horgeşti – „gospodărie am, cresc vite şi păsări, am car şi trăsură
dar nu umblu în portul de la ţară”10.
Costumul popular – martor la evenimente importante

Costumul popular tradiţional va fi folosit nu numai în viaţa de zi cu zi,
ci şi cu prilejul unor evenimente precum: marcarea unor momente istorice,
sărbătorirea sau comemorarea unor personalităţi, expoziţii, congrese şi
4
Idem, fond Şcoala Generală Caşin, d. 1/1882, f. 49.
5
Victor Puiu, Portul naţional, în „Albina”, anul II, nr. 40/4 iulie 1899, p. 1257-1258. „Un
lucru propriu românesc, strămoşesc şi atât de frumos – costumul naţional, a devenit azi o
raritate. E de dorit ca, măcar de sărbători, să se vadă purtat portul tradiţional iar cea dintâi
pildă ar putea-o da învăţătorul şi soţia sa. Prin aceasta s-ar da un avânt industriei casnice şi
s-ar dezvolta dorinţa de a purta vechiul şi frumosul nostru port naţional”.
6
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Caşin, d. 1/1882, f. 53.
7
Idem, fond Şcoala Generală Borşani, d. 1/1912, f. 83-85.
8
Idem, fond Şcoala Generală Tg. Trotuş, d. 1/1914, f. 135, 138.
9
Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d.1/1912, f. 89-91, 95.
10
Idem, fond Şcoala Generală Horgeşti, d. 1/1913, f. 47.
148 Cornelia Cucu
conferinţe didactice, dezvelirea unor monumente istorice etc.

Portul naţional era folosit, în primul rând, la festivităţile organizate cu
ocazia sărbătorilor naţionale precum 24 Ianuarie – Unirea Principatelor şi 10
Mai – începutul domniei lui Carol I, proclamarea independenţei şi
încoronarea primului rege al României, când învăţătorii „în înţelegere cu
primarul, preotul şi şeful garnizoanei”, pregăteau festivităţi impresionante
alcătuite din: tedeumuri, conferinţe, serbări şcolare, marşuri etc., participanţii
având datoria „de a veni îmbrăcaţi în costume naţionale”. Dintre festivităţile
organizate cu prilejul zilei de 10 Mai menţionăm: Moineşti, 1905 – serbarea a
avut loc la şcoală unde dirigintele a ţinut „o cuvântare de ocazie iar elevii,
îmbrăcaţi în naţional, băieţii cu panglici tricolore la pălării şi fetele cu bente
tricolore, au intonat imnuri naţionale”, după care, toţi participanţii „au defilat,
cu muzica regimentului, pe Strada Mare şi Strada Poştei”11; Caşin, 1908 –
începerea serbării a fost anunţată „prin sunetul clopotelor celor trei biserici
din sat”, un public numeros participând la tedeumul de la biserică şi la
activitatea de la şcoală unde elevii, autorităţile şi sătenii, „îmbrăcaţi, cu toţii,
în haine naţionale de sărbătoare, în bună ordine şi cu pas cadenţat, au defilat
în sunetul unui marş de dobe, cor şi instrumente muzicale” şi au audiat
„cântarea şi declamarea, cu caracter pur naţional, executată de un mare
gramofon aşezat în sala de clasă”12; Tescani, 1908 – solemnitatea a avut loc
„în grădina caselor proprietăţii”, unde învăţătorul a prezentat însemnătatea
momentului istoric respectiv iar elevii „îmbrăcaţi în costume naţionale au
delectat spectatorii cu cântece şi poezii patriotice”13. Deşi informaţiile privind
activităţile dedicate Unirii Principatelor Române sunt puţine, datorită lipsei
documentelor, cu siguranţă, acolo unde s-au organizat, ele au fost adevărate
lecţii de patriotism precum serbarea de la Caşin, din 24 Ianuarie 1915, unde
participanţii „împodobiţi, până la unul, cu frumosul port al localităţii au fost
impresionaţi, până la lacrimi, de măreţia zilei sărbătorite”14. În multe locuri,
pentru a da „un caracter cât mai impunător şi sărbătoresc acestor
evenimente”, şcolile din apropiere organizau activităţi comune precum cea de
la Orbeni, din 10 Mai 190815, sau Mândrişca, din 24 Ianuarie 190916.
11
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Moineşti, d. 2/1904, f. 13-15.
12
13
Idem, fond Şcoala Generală Tescani, d. 1/1907, f. 101. Implicarea familiei Rosetti-Tescanu
în activităţile organizate de şcoală devenise o tradiţie în localitate, toate festivităţile
desfăşurându-se în prezenţa membrilor acesteia.
14
Idem, fond Şcoala Generală Caşin, d. 1/1914, f. 65, 81.
15
Idem, fond Şcoala Generală Orbeni, d.28/1907, f. 58.
16
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Valea Seacă, d. 2/1903, f. 13.
Costumul naţional va fi purtat şi la manifestărilor prilejuite de

omagierea unor personalităţi din istoria noastră. Astfel, cu prilejul
comemorării a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, organizatorii
serbării de la Borzeşti, din 4 iulie 1904, au stabilit ca ţinuta elevilor şi a
cadrelor didactice, de la şcolile implicate direct în pregătirea evenimentului,
să fie „costumul naţional din satul lor”, elementul de uniformitate, pentru
toţi elevii, fiind realizat prin „pălăriile de paie sau papură, cu panglici
tricolore, opinci, brâu ori bete tricolore”17. La această mare sărbătoare, la care
au fost prezenţi Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii Publice, şi dr. C.I. Istrati,
reprezentant al Academiei Române, au participat toate cadrele didactice din
judeţ, „îmbrăcate în costum naţional curat, care e cerut de rigoare”,
directorii de şcoli fiind însoţiţi de câte un absolvent „îmbrăcat curat naţional
şi cu pălărie de paie, cu panglică tricoloră naţională”18.
Pentru a-şi cinsti oaspeţii, băcăuanii au îmbrăcat costumul tradiţional
cu ocazia prezenţei în judeţ a unor personalităţi precum regele Carol I sau
ministrul Spiru Haret. În 1905, „trenul special, plecat la manevrele din
Botoşani, a oprit zece minute în gara Bacău”, unde batalionul micilor
dorobanţi, de la Şcoala de Băieţi Nr. 2, „a format garda de onoare, în lipsa
armatei din localitate”19. De asemenea, pe 6 septembrie 1910, Spiru Haret,
ministrul Instrucţiunii Publice, a vizitat judeţul Bacău cu prilejul inaugurării
mai multor localuri şcolare, construite între anii 1908-1910, fiind întâmpinat
sărbătoreşte, de „cadre didactice, elevi, autorităţi locale, proprietari, fruntaşi
ai comunelor şi numeroşi săteni, toţi îmbrăcaţi naţional”20.
Participarea la expoziţii naţionale precum Expoziţia Generală din
1906, din Bucureşti, a constituit un alt prilej de manifestare a identităţii
noastre naţionale prin intermediul costumului naţional. Cu acest prilej,
judeţul Bacău „a trimis un cor sătesc format din învăţători «îmbrăcaţi în
costum naţional» care, sub conducerea lui J. Movilă, a dat o serbare”21. De
asemenea, la solicitarea Comisarul General al Expoziţiei Naţionale şi „fiul
judeţului Bacău”, dr. C.I. Istrati, s-a organizat o nuntă ţărănească, „cu tot
17
Idem, fond Şcoala Generală Caşin, d. 1/1903, f. 96, 178-181. Ţinuta obligatorie era:
băieţii – cămaşă cusută cu flori negre ori tricolore sau simplă albă; pieptar din pânză, cu
buzunare la părţile laterale, tivit pe margini cu şiret negru ori albastru; iţari din bumbac ori
lână; opinci şi ciorapi sau obiele cu aţe negre de găitan; fetele – cămaşă naţională; catrinţă
sau fustă ţesută în casă; ghete; învăţătorii/învăţătoarele – identic cu elevii.
18
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Tamaşi, d. 1/1903, f. 56.
19
Gr. Grigorovici, Bacăul din trecut şi de azi, Bacău, 1933, p. 80.
20
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Racova, d. 1/1910, f. 2.
21
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Răcăciuni, d. 1/1906, f. 45.
150 Cornelia Cucu
alaiul şi după obiceiul locului”, la care au luat parte „săteni din toate
comunele, tineri şi bătrâni, îmbrăcaţi în pitorescul lor costum ţărănesc”,
naşul fericiţilor miri fiind chiar dr. C.I. Istrati22.
Costumul popular – factor de progres

Obligativitatea purtării costumului naţional precum şi recomandarea
ca acesta să fie confecţionat în funcţie de „obiceiul locului” a sporit interesul
învăţătorilor băcăuani pentru cunoaşterea, conservarea şi popularizarea
portului tradiţional, aceştia acţionând în două direcţii: a. implicarea în
realizarea unor lucrări literare şi ştiinţifice, anchete sociale, participarea la
expoziţii, precum şi la dotarea muzeelor naţionale; b. conştientizarea
sătenilor asupra necesităţii dezvoltării industriei casnice locale – ţesătorie,
cusătorie, împletituri, cojocărie, cizmărie etc.
În primul rând, trebuie menţionată contribuţia la lucrarea lui Al. Vlahuţă,
România pitorească, realizată pe baza unui chestionar trimis de Casa
Şcoalelor, respectiva operă urmând să facă parte dintr-un fond de carte,
accesibil omului de rând, necesar bibliotecilor populare. Semnificativ, prin
bogaţia de informaţii, este răspunsul învăţătorului N. Pâslaru, care referindu-
se la portul tradiţional de la Caşin, menţiona că: „faţă de cel al locuitorilor
din satele vecine, acesta este cel mai dorit şi mai gustat, fiind confecţionat
de femei care au ambiţia de a lucra haine, care de care, mai bune şi
frumoase, fiind păstrate în mare curăţenie, aşa că, cu drag priveşti pe un
gospodar al acestei comune”23. Răspusuri interesante au trimis şi alţi
învăţători precum I.V. Popa, de la Bogdana24, şi I. Gosav, de la Văsieşti25.
Învăţătorii din judeţ vor folosi şi alte modalităţi de a face cunoscut
costumul popular precum realizarea unor documentate anchete sociale, cu
prilejul Congresului medical român de la Iaşi (1886), unde pe lângă datele
privind principalele îndeletniciri ale sătenilor erau solicitate şi „ştiinţe
22
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 6 Moineşti, d. 1/1906, f. 19. Iniţiativa a aparţinut unui
comitet, alcătuit din „băcăuani de ispravă, cu dor şi dragoste de lucruri mari şi frumoase,
care să facă fală neamului întreg”, având ca preşedinte pe C.P. Gorovei, proprietar din
comuna Letea, şi vicepreşedinte pe S.C. Grădinaru, primarul comunei Mărgineni.
23
Idem, fond Şcoala Generală Caşin, d. 2/1899, f. 48-57. Portul bărbaţilor: „cămeşă de
cânepă sau bumbac, iţari din lână, suman negru de lână, opinci cu obele de lână albă,
căciulă şi pălărie de culoare neagră, chimir cu bumbi albi de cositor”; portul femeilor:
„cămeşă de bumbac cusută cu fir de arnici negru, ştergar de borangic, catrinţă de lână,
sarică, caţaveică neagră de postav sau mătăse şi cu prim de piele acoperit cu păr negru zis
corn de mare, bundă lucrată cu flori frumoase, colţuni de bumbac împletiţi, ghete”.
24
Idem, fond Şcoala Generală Bogdana, d. 1/1898, f. 43.
25
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 6 Moineşti, d. 1/1898, 21, 25-26.
privind îmbrăcămintea acestora”. Semnificativ, în acest sens, este răspunsul

învăţătorului din Lipova care, referindu-se la costumul tradiţional din
localitate, menţiona: „iarna, primăvara şi toamna, bărbaţii poartă sumane de
lână, căciuli de miel, mintene cu păr de bou, pantaloni de materie, jeletci,
opinci (unii poartă iminei şi ciubote cu tureatcă) iar vara cămeşi de bumbac
şi cânepă; femeile poartă fuste şi caţaveici cu blană de miel şi primuri de
vulpe precum şi mintene”26.
De asemenea, în anul 1900, la solicitarea Ministerului Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, învăţătorii au realizat monografii ale comunelor, un
capitol important fiind rezervat activităţilor din sfera industriei casnice.
Cercetarea acestor monografii scoate la iveală un aspect important şi anume:
păstrarea tradiţiilor în localităţile situate la mare depărtare de oraş şi
alterarea acestora în cele aflate în vecinătatea lumii urbane. Astfel, la Caşin,
„sătencile se ocupă cu industria casnică ţesând sumane, iţari, fote, catrinţe,
pânză de diferite calităţi, acestea fiind întrebuinţate pentru trebuinţele casei
dar şi pentru vânzare”27. În schimb, la Podiş, aflat în apropiere de oraşul
Bacău, doar o parte din săteni rămăseseră fideli portului tradiţional restul, în
special tinerii, „imitând portul orăşenesc”28.
Răspunzând solicitărilor lui Spiru Haret, dascălii din judeţ au
contribuint la sporirea patrimoniului muzeelor naţionale, cu elemente
specifice portului tradiţional din zonă, într-o perioadă în care „breasla, odată
înfloritoare a produselor textile, s-a stins aproape cu totul, plăcutele culori
vegetale fiind înlocuite cu cele de anilină iar desemnurile geometrice prin
reprezentări stranii de animale sau plante făcute după modele străine”29.
Astfel, în anul 1900, s-au realizat pentru Muzeul Etnografic mai multe
păpuşi, unele „reprezentând portul popular bărbătesc şi femeiesc, ce se
poartă în localitate vara şi iarna”, iar altele obiceiurile de Anul Nou („ceea
ce se cheamă capra, brezaea, ţurca sau malanga, care se face pe la Sf. Vasile,
şi suita acesteia precum baba, moşneagul sau unchiaşul, harapul”).
Asemenea păpuşi s-au realizat la Bijghir30, Coţofăneşti31 şi Văsieşti32.
De asemenea, la nivelul judeţului au fost realizate şi 10 păpuşi,
26
Idem, fond Şcoala Generală Lipova, d. 1/1885, f. 2-5.
27
Idem, fond Şcoala Generală Caşin, d. 2/1899, f. 42-43, 48-57.
28
Idem, fond Şcoala Generală Podiş, d. 1/1899, f. 18.
29
Al. Tzigara-Samurcaş, Redeşteptarea artei naţionale, în „Albina”, anul IV, nr. 4/28
octombrie 1901, p. 93-97.
30
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Bijghir, d. 1/1904, f. 41.
31
Idem, fond Şcoala Generală Coţofăneşti, d. 1/1900, f. 43.
32
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 6 Moineşti, d. 1/1900, f. 120.
152 Cornelia Cucu
îmbrăcate „în costumul din partea locului”, care urmau să facă parte din
„colecţia de 300 păpuşi, bine lucrate”, prin care regina Elisabeta dorea să
pună în evidenţă „costumele naţionale româneşti din toate părţile ţării”. În
stadiul actual al cercetării, ştim, cu certitudine, că asemenea păpuşi au fost
realizate prin grija „domnişoarelor Davidescu din Cleja şi Marcu din Luizi
Călugăra”33 iar învăţătorul N. Verdeş, de la Dofteana, a reuşit „să procure
doar costumul”34. Întrucât populaţia din Bijghir era eterogenă „neavând un
port regulat”, învăţătorul Gh. Şenchea trimitea revizoratului doar o descriere
a portului tradiţional din localitate cu menţiunea că: „populaţia fiind numai
de catolici şi ţigani, portul diferă mult după etate şi anotimpuri”35. Unii
învăţători precum I. Găluşcă, de la Năneşti, au refuzat să confecţioneze
respectivele păpuşi invocând absenţa tradiţiilor în localitate: „în acest sat nu
e un port naţional ci un amestec de port ţărănesc şi orăşenesc”36.
La solicitarea Muzeului de Artă Naţională, pentru a nu se pierde
„podoabele naţionale de pe portul nostru sătesc iar în locul lor să se
introducă ornamentele străine după modele de târg”, învăţătoarele din judeţ
au adunat, cu sătencele şi elevele, pe mici „petece de pânză, la fel cu
originalul, folosind mătasea şi arniciul în culori potolite, închise sau ieşite
de vreme, toate râurile şi puii cei de demult ce au găsit pe acasă sau pe
aiurea, pe ii bătrâneşti, ţinute pentru îngropăciune, pe câte un ştergar de pus
la icoane sau pe cârpe de schimb”, cu o vechime mai mare de 30 de ani37.
Cu acelaşi scop, al păstrării şi îmbogăţirii tradiţiilor, în 1911, Ministerul
Agriculturii şi Domeniilor, în înţelegere cu Casa Şcoalelor, „dorind să
răspândească printre sătence gustul şi cunoştinţele trebuitoare pentru ţesut în
stil românesc”, apela la concursul cadrelor didactice din mediul rural
trimiţând şcolilor din mai multe localităţi, printre care Dofteana şi Caşin, „o
colecţie de 13 desemnuri ce urma a intra în inventarul bibliotecei spre a se
împrumuta sătencelor, ca să le copieze”, dirigintele urmând a raporta, anual,
„câte femei din localitate au efecutat ţesături după aceste desemnuri”38. De
altfel, învăţătorii băcăuani au contribuit la îmbogăţirea respectivei colecţii
trimiţând ministerului, în 1912, „desemnuri cu motive româneşti pentru
scoarţe şi alte ţesături adunate prin intermediul cercurilor culturale”39. De
33
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Prohozeşti, d. 50/1907, f. 4.
34
Idem, fond Şcoala Generală Dofteana, d. 1/1906, f. 39, 41.
35
Idem, fond Şcoala Generală Bijghir, d. 1/1904, f. 41.
36
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Năneşti, d. 1/1906, f. 40.
37
Idem, fond Şcoala Generală Horgeşti, d. 1/1905, f. 4.
38
Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d.1/1911, f. 23.
39
menţionat, sprijinul acordat cadrelor didactice din alte zone ale ţării,
interesate în păstrarea tradiţiilor româneşti, precum D. Crăiniceanu, din
Govodarva, judeţul Mehedinţi, care a primit de la învăţătorul N. Drâmbă,
din Valea Seacă, în 1916, „trei modele din cele mai frumoase izvoade cu
râuri, adunate cu ajutorul elevilor din localitate”, contribuind astfel la
realizarea unui „album general de cusături naţionale”40.
De asemenea, dascălii băcăuani au adunat şi trimis Muzeului
Etnografic „reţete pentru vopsitul lânii, bumbacului şi mătăsii la ţară, în
culori vegetale, cu probe astfel vopsite şi chiar exemplare din plantele
întrebuinţate”41, păstrarea acestui obicei fiind necesară, întrucât dezvoltarea
oraşelor reprezenta o ameninţare pentru vechile îndeletniciri româneşti. În
stadiul actual al cercetării, deţinem puţine informaţii privind acest aspect,
documentele păstrate dovedind, însă, faptul că în localităţile situate la mare
depărtare de oraş se menţineau încă, parţial, vechile tehnici de vopsire, pe
când, în cele din apropierea lumii urbane ele erau treptat abandonate. Astfel,
dacă la Orbeni mai exista „o femeie, M. Mihalache, care vopsea în culori
minerale şi vegetale”42, la Tescani, „femeile nu se ocupau cu asemenea
industrie şi toate vopseau prin târguşoarele din apropiere”43.
Decăderea meşteşugurilor tradiţionale, pe lângă implicaţiile din punct
de vedere artistic, însemna şi dispariţia unei surse de câştig pentru populaţia
rurală săracă. Implicaţiile economice ale acestei situaţii au preocupat pe
mulţi din cei interesaţi de soarta ţăranului, în primul rând, pe Spiru Haret
care în calitate de ministru al Instrucţiunii Publice a acordat o atenţie
deosebită dezvoltării industriei casnice în condiţiile în care şcoala primară
rurală, pe lângă „pregătirea copilului pentru viaţa de sătean şi bun gospodar
rural”, avea ca obiectiv ridicarea morală şi materială a tuturor membrilor
comunităţii. Întrucât acest lucru se putea realiza prin perfecţionarea
meşteşugurilor tradiţionale, prin Ordinul nr. 32668/17 iunie 1900, învăţătorii
au fost implicaţi în cunoaşterea realităţilor din fiecare localitate, completând
„conştiincios şi cu pricepere” un chestionar privind Starea industriei
casnice, având în vedere: resursele economice ale comunei, îndeletnicirile
40
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Valea Seacă, d. 1/1915, f. 60, 65.
41
Idem, fond Şcoala Generală Albele, d. 1/1907, f. 28.
42
Idem, fond Şcoala Generală Orbeni, d. 28/1907, f. 50. Pentru obţinerea culorilor dorite
erau folosite următoarele combinaţii: negru – calaican, piatră acră (alaun) şi băcan topit
(arbore exotic); roşu – piatră acră şi boia roşie; verde – piatră acră, boia verde şi galbenă;
galben – piatră acră şi boia galbenă; albastru – piatră acră, sâneală şi usuc de oaie (apă de
lână spălată); stânjeniu – piatră acră şi boia stânjenie.
43
Idem, fond Şcoala Generală Tescani, d. 1/1907, f. 80.
154 Cornelia Cucu
casnice ale sătenilor, produsele realizate pentru consum propriu şi pentru

vânzare, existenţa unor meseriaşi pricepuţi44.
Răspunsurile date, de învăţătorii băcăuani, la chestionarul Starea
industriei casnice sunt edificatoare pentru cunoaşterea unor îndeletniciri
tradiţionale precum ţesătorie, cusătorie, cojocărie şi cizmărie considerate,
însă, ocupaţii accesorii pe lângă cultivarea pământului care rămânea
principala activitate. Astfel, învăţătorul Gh. Şenchea, de la Bijghir, menţiona
faptul că „sătencile ţes pentru facerea de cămeşi, sumane, iţari, catrinţe şi
brâie doar cât li e necesar”45. Învăţătorul N. Matei, de la Bogdăneşti, sesiza
şi implicaţiile sociale ale acestor îndeletniciri: „sătencile se ocupă cu ţesutul
pânzeturilor necesare casei, din bumbac şi cânepă; cele înstărite
întrebuinţează bumbacul iar cele sărace folosesc cânepa”46. Dacă femeile
din Bijghir şi Bogdăneşti „confecţionau numai pentru trebuinţele casei”,
cele de la Caşin îşi valorificau o parte din obiectele realizate „la iarmarocul
din localitate dar şi la cele din comunele limitrofe unde au vândut mii de
perechi iţari şi coţi de pânză, zeci de sarici şi altele”47. Pe baza răspunsurilor
date, putem cunoaşte şi preţurile cu care produsele realizate la Berzunţi48,
Buhoci49, Coţofăneşti50 şi Văsieşti51 erau comercializate:
Industria/ Produsul Preţul de vânzare, în lei, pe m/bucată/pereche

meşteşugul realizat Berzunţi Buhoci Coţofăneşti Văsieşti
Ţesătorie şi Pânză 0,50-0,75 0,60 0,40-6,00 0,20-0,50
cusătorie Cămăşi 9,00-12,00 - 5,00-10,00 3,00-5,00
Ţesături 20,00 - 6,00-20,00 2,00-4,00
Şervete 0,40 0,70 0,40 0,60
Sumane 12,00 15,00 10,00-15,00 10,00-12,00
Iţari 2,70 4,00 4,00 1,50-3,00
Cojocărie Căciuli 3,50 3,00-5,00 6,00 6,00
Cojoace 14,00 10,00-25,00 12,00 15,00-20,00
Bondiţe 10,00 10,00-25,00 6,00 10,00-20,00
Cojocele 49,00 20,00 - 25,00
44
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Valea Seacă, d. 1/1899, f. 103-105.
45
Idem, fond Şcoala Generală Bijghir, d. 1/1896, f. 101-102, 111, 113.
46
Idem, fond Şcoala Generală Bogdăneşti, d. 1/1901, f. 6-10.
47
48
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Berzunţi, d. 1/1899, f. 37, 40, 49.
49
Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d. 1/1899, f. 68-70.
50
Idem, fond Şcoala Generală Coţofăneşti, d. 1/1900, f. 80-81.
51
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 6 Moineşti, d. 1/1899, f. 138-140.
Cizmărie Cizme 20,00 10,00-25,00 10,00-30,00 -

Opinci 12,50 2,00 2,00 -
Papuci - 2,00-5,00 3,00 -
Iminei 2,50 4,00 6,00-12,00 -
În urma consultării cu sătenii, învăţătorii au propus şi soluţii pentru

dezvoltarea industriei casnice precum: îmbunătăţirea metodelor de practicare
a îndeletnicirilor existente; deprinderea unor noi îndeletniciri, în funcţie de
materia primă din localitate; înfiinţarea unor ateliere „în care pe timpul iernii să
se lucreze diferite meserii” etc. Merită menţionat, în acest sens, memoriul
învăţătorului I. Ciochină, din Valea Rea, care considera că dezvoltarea
industriei casnice, în localitate, se putea realiza prin: 1. confecţionarea
pălăriilor de paie; 2. înfiinţarea unui atelier de cizmărie, cu un maistru, unde
„să înveţe elevii mai mari, în orele libere, până deprind meşteşugul pentru a
deveni calfe, absolvenţii şcolii şi oricare român doritor”; 3. extinderea
culturii de in şi cânepă concomitent cu instruirea elevelor şi sătencelor „să
ţese pânza în casă şi nu să o cumpere îmbogăţind pe străini”52. De
asemenea, unii învăţători au propus implicarea băncilor populare în această
activitate semnificativă, în acest sens fiind iniţiativa Societăţii Economice şi
Culturale „Oituzul” din Bogdăneşti care, printre altele, îşi propunea
„dezvoltarea gustului pentru industrie şi comerţ prin îndrumarea săteanului
pe căi practice în toate ocupaţiunile gospodăriei”, obiectiv ce trebuia realizat
prin: conferinţe, cursuri cu adulţii, orientarea copiilor spre meserii şi comerţ,
organizarea de expoziţii pentru „produsele ţăranului, acordând premii celor
meritorii”53.
Mijloace folosite pentru stimularea industriei casnice

a. Conferinţa– mijloc de educaţie populară. Pentru a trezi interesul
sătenilor faţă de industria casnică, învăţătorii au apelat la conferinţa
populară, aceasta fiind una din cele mai vechi şi mai răspândite forme de
educaţie populară datorită calităţilor ei: se organiza uşor, trata subiecte din
cele mai variate domenii, transmitea într-un timp scurt o cantitate mare de
informaţii şi avea puternice valenţe educative asupra unor categorii diverse
52
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Livezi, d. 1/1901, f. 88, 93. Fondul necesar urma să se
realizeze prin organizarea de serbări şcolare şi trebuia împărţit astfel: 1. plata maistrului;
2. stimularea copiilor ce deprindeau meşteşugul; 3. plata celor ajunşi calfe; 4. întreţinerea şi
perfecţionarea atelierului; 5. acţiuni caritabile „când folosul atelierului va permite”.
53
O societate ţărănească, în „Albina”, anul I, nr. 46/16 august 1898, p. 1462. Banca îşi
desfăşura activitatea sub deviza „Muncă raţională şi economie, onestitate şi datorie”.
156 Cornelia Cucu
de ascultători indiferent de vârstă, profesie, interese şi preocupări. Deoarece

conferinţa ca activitate de sine stătătoare, ocazională, s-a dovedit ineficientă,
Ministerul Instrucţiunii Publice a hotărât includerea acesteia în activitatea
cercurilor culturale, şcolilor de adulţi şi şezătorilor săteşti asigurând, astfel,
pătrunderea ei în cele mai îndepărtate cătune şi implicarea unui număr mare
de săteni – principalii beneficiari ai acestor activităţi.
Conformându-se solicitării lui Spiru Haret, care invita învăţătorii a „ţine
conferinţe practice în care să se arate sătenilor calea cea mai bună şi folositoare
pentru viaţa lor”, în cadrul cercurilor culturale, şcolilor de adulţi şi şezătorilor
săteşti au fost abordate teme precum: „Îndemnul spre meserii” (Tescani)54,
„Cultura sistematică a viermilor de mătase” (Moineşti)55, „Respectul pentru
bătrâni, tradiţii şi obiceiuri” (Dămieneşti)56, „Despre lux cu referire la portul
naţional” (Cucuieţi), „Industria casnică” (Drăgugeşti)57, „Cultura plantelor
textile şi fabricarea pânzei” (Tisa-Silvestri)58, „Importanţa portului naţional”
(Bogdăneşti)59, „Îndrumarea tineretului către industrie şi comerţ” (Tamaşi)60.
De remarcat faptul că, subiectele acestor conferinţe „răspundeau unor
nevoi locale, prezentarea fiind cât mai scurtă şi pe înţelesul săteanului
pentru a putea pricepe”. Merită menţionată pledoaria emoţionantă a
învăţătorului V. Popescu, de la Stănueşti, care în şedinţa publică a cercului
cultural, din 5 octombrie 1903, îşi arăta dezamăgirea cu privire la starea
industriei casnice: „Şi când te gândeşti că străinii ne-au năpădit şi ne
năpădesc mereu, un junghi rece îţi trece prin inimă ştiind că aceştia numai
binele nostru nu-l doresc. Ei caută, spre folosul lor, să ne strice toate
obiceiurile bune pentru a ne slăbi puterile şi a se face stăpâni pe casele
noastre, pe ţarinile noastre, pe întreaga moşie strămoşească. Otrăvurile lor
ne pipernicesc neamul şi panglicăriile, cioburile de sticlă şi trenţele lor
colorate au început să ne schilodească portul şi gustul nostru românesc.
Străinii ne-au mâncat războiul cu iţe, cu vatale, cu spată, cu tindeche, cu
suveică, cu furci, cu răşchitor cu tot, aşa că multe din femeile de azi nu mai
ştiu să meliţeze, să dărăcească, să toarcă, să urzească, să nevedească, să ţese
sau să ghilească pânza. Toate lucrurile cari mai înainte se făceau în casă, de
femei, astăzi se cumpără de la jupânul din sat sau din oraş, pânza (de
54
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Tescani, d. 1/1901, f. 24.
55
56
Idem, fond Şcoala Generală Dămieneşti, d. 1/1903, f. 48.
57
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Berzunţi, d. 1/1903, f. 47.
58
Idem, fond Şcoala Generală Berbinceni, d. 1/1904, f. 116.
59
Ibidem, f. 111-113.
60
cânepă, in, bumbac, borangic) a fost înlocuită de americă, din care mai
înainte nu se făceau nici punţi la morţi, fustele de lână, fotele, catrinţele şi
zevelcile, pline de alesături frumoase, azi sunt înlăturate de citul boit cu fel
de fel de mâzgălituri şi în locul maramei, albă ca zăpada şi subţire ca pânza
de păianjen, s-a pus barizul mohorât care face ca chipul româncei,
îmbrobodit astfel de trenţe străine, să nu mai semene a chip cu viaţă”61.
De menţionat faptul că, la unele activităţi au participat şi reprezentanţi
ai Casei Şcoalelor precum G. Coşbuc, Al. Vlahuţă şi I. Ciocârlan, aceştia
„susţinând conferinţe înaintea ţăranilor ca astfel, în mod practic şi instructiv,
învăţătorii să fie iniţiaţi în ţinerea lor”62. Astfel, la Borşani, pe 16 mai 1910,
„în faţa sătenilor strânşi în localul şcoalei”, I. Ciocârlan a expus tema
„Despre lux şi portul naţional”63, atrăgând atenţia asupra rolului pe care
învăţătorii şi sătenii, deopotrivă, îl aveau în păstrarea tradiţiilor, invitând
participanţii a transforma aceste întruniri în „adevărate şezători în care să se
regăsească obiceiurile, tradiţiile, credinţele locale şi portul popular”64.
Fiind convinşi că eficienţa conferinţei, ca formă de educaţie populară,
depindea de implicarea unui număr cât mai mare de săteni, în condiţiile în
care prezenţa nu era obligatorie, învăţătorii au apelat la mijloace moderne
precum aparatele de proiecţie („lanterna magică”) şi gramofonul, procurate
prin „serbări, baluri, subscripţiuni şi donaţiuni adunate de la oamenii cu
inimă”, instruirea ţăranilor făcându-se, astfel, „în mod plăcut şi inteligent”65.
De asemenea, sătenii, ştiutori de carte, au fost îndrumaţi să se
documenteze folosind cărţile din bibliotecile şcolare şi populare, cumpărând
broşuri de popularizare, publicate de Societatea „Steaua” şi Editura
„Minerva”, sau făcându-şi abonamente la reviste şi ziare precum „Albina” şi
„Gazeta săteanului”. De altfel, la nivelul judeţului Bacău, prin eforturile
institutorului Constantin Nădejde, din Letea, în 1909 a fost scoasă „Revista
Economică şi Culturală” la care şi-au dat „concursul toţi intelectualii dornici
să muncească, cu sinceritate şi dragoste, la ridicarea grădinii noastre
naţionale părăginite”. Într-un Apel lansat către învăţătorii din judeţ,
institutorul îşi manifesta dorinţa de a edita, bilunar, un ziar destinat
sătenilor, „prin care să vadă prăpastia spre care se îndreaptă societatea
datorită nepăsării lor şi să-şi cunoască menirea în istorie”66.
61
Idem, fond Şcoala Generală Căbeşti, d.2/1903, f. 174.
62
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Valea lui Ion, d. 1/1902, f. 19, 23.
63
Idem, fond Şcoala Generală Borşani, d.1/1909, f. 95.
64
65
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Zemeş, d. 1/1902, f. 94, 117, 152-157.
66
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 3 Comăneşti, d. 1/1908, f. 34.
158 Cornelia Cucu
b. Activitatea practică a elevilor – orele de lucru manual. Întrucât

„scopul învăţământului era de a da omului cunoştinţe folositoare, care să-i
uşureze viaţa, pentru a trăi mai cu înlesnire”, Ministerul Instrucţiunii
Publice a acordat o atenţie deosebită orientării şcolii rurale spre activitatea
practică, prin orele de lucru manual, pentru ca „elevii să-şi confecţioneze,
singuri, obiectele de trebuinţă spre a fi exemplu pentru consăteni”. Pentru ca
această activitatea să îşi atingă obiectivul, fiecare şcoală avea obligaţia „de a
practica cel puţin o industrie casnică, în funcţie de materia prima ce se găsea
în localitate sau se putea procura cu uşurinţă” insistându-se, în mod special,
pe „confecţionarea pălăriilor din paie, a cusăturilor şi costumelor
naţionale”67. Acestă iniţiativă a fost sprijinită şi de Casa Şcoalelor care a
dispus înfiinţarea atelierelor de lucru manual, pe lângă şcolile primare,
punând la dispoziţia dascălilor, sub formă de împrumut, sumele necesare68.
Documentele păstrate atestă faptul că aproape toate şcolile rurale din
judeţul Bacău practicau aceleaşi activităţi de lucru manual: băieţii făceau
împletituri din paie pentru confecţionarea pălăriilor iar fetele cusături
diferite, împletitul ciorapilor şi broderie naţională. Procesele-verbale de
inspecţie şi rapoartele înaintate, periodic, revizoratului şcolar atestă o
activitate deosebită desfăşurată de învăţătorii din: Lucăceşti – „băieţii au
împletit 30 pălării de paie iar fetele au făcut 18 împletituri lucrate cu andrele
şi croşetate, 27 bucăţi dantelă croşetată, 30 prosoape lucrate în cusătura
numită cruce, 5 fuste şi 5 cămeşi naţionale de damă şi bărbat” (1902)69;
Berbinceni – „învăţătorul lucrează pălării de paie şi toţi elevii poartă
asemenea pălării” (1902)70; Mândrişca – „elevii împletesc bine paiele având
în lucru 60 de pălării” (1904)71; Buhoci – „elevele au realizat 1 costum
(cămeşă şi catrinţă), 9 cămeşi în puncte, 5 şervete, 5 dantele” (1906)72.
Activitatea de lucru manual a avut o influenţă pozitivă asupra
oamenilor din sat, realitate confirmată de revizorii şcolari, cu ocazia
controalelor efectuate, şi de rapoartele generale întocmite la sfârşit de an
şcolar: la şcoala din Mândrişca, „unde se fac împletituri de paie, vin de
lucrează şi oamenii din sat pentru nevoile lor, învăţătorul Th. Dragomir
realizând progrese demne de acreditarea lucrului manual în viaţa economică
67
D. Nicolescu, Lucrări practice în şcoala rurală, în „Albina”, anul IV, nr. 41-42/8-15
iulie 1901, p. 93-97.
68
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Nr. 1 Livezi, d. 1/1913, f. 94.
69
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 3 Moineşti, d. 1/1902, f. 18, 23, 45.
70
Idem, fond Şcoala Generală Berbinceni, d.2/1894, f. 8, 10.
71
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Valea Seacă, d. 2/1903, f. 3.
72
Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d.1/1905, f. 96-97, 108-109.
din regiune”73; la Buhoci, învăţătorul Gh. Toderiţă considera că activitatea

elevilor, care „confecţionau pălării pe care le vindeau cu 1,50 lei bucată”,
putea fi un model „de îndrumare a sătenilor pe calea industriei”74;
învăţătoarea Lucreţia Ionescu, de la Leorda, „şi-a întocmit un război în care
ţese o pânză foarte fină şi la care lucrare iau parte elevele şcoalei şi chiar
adulte din acest sat”75; la Coţofăneşti, pentru a cultiva „gustul spre industria
pălăriilor de paie şi avantajele materiale ale acesteia”, învăţătorul N. Grigoriu a
înfiinţat un atelier unde, în timpul liber, elevii confecţionau pălării de paie,
banii obţinuţi din vânzarea acestora fiind folosiţi pentru procurarea de cărţi
şi rechizite şcolare76. O modalitate de atragere a sătenilor, spre această
activitate practică, a constituit-o introducerea orelor de lucru manual în
cadrul şcolilor de adulţi, începând cu anul şcolar 1903-1904, asemenea
iniţiative fiind semnalate la Buhoci77, Tamaşi78 şi Caşin79. Această
experienţă pozitivă va fi generalizată de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii
Publice care, în 1909, hotăra: „la cursurile de adulţi, măcar o dată pe
săptămână, să se predea lucrul manual din materialele aflate la îndemână,
executându-se obiectele cele mai practice şi mai de folos sătenilor, dându-le
din timp sfaturi ca să-şi adune materialele necesare”80.
c. Creşterea viermilor de mătase. În urma unei serioase documentări
privind foloasele creşterii viermilor de mătase, cadrele didactice din judeţ au
acordat o atenţie deosebită sericiculturii, „încurajându-i şi pe săteni la
această ocupaţie”. Pentru a obţine rezultatele dorite, aceştia vor folosi
sămânţa pusă la dispoziţie de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, în mod
gratuit, şi nu „cea cumpărată de la comercianţi sau pregătită de crescători,
după obiceiul lor, de proastă calitate şi aducătoare de boale molipsitoare
care cauzau moartea gândacilor, descurajarea sătenilor şi renunţarea la
această activitate”. În 1896, sătenii din mai multe localităţi din judeţ precum
Berbinceni, Lipova, Scurta, Căbeşti şi Valea Rea au folosit „sămânţă de
viermi, rasa milaneză, produsă după regulile ştiinţei, sănătoasă şi
73
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Valea Seacă, d. 2/1903, f. 8, 10.
74
Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d. 1/1899, f. 68-70.
75
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 3 Comăneşti, d. 1/1909, f. 44.
76
Idem, fond Şcoala Generală Coţofăneşti, d. 1/1884, f. 433, 434. Pentru a asigura
„prosperitatea acestei industrii”, învăţătorul, care era şi autorul unui Regulament pentru
industria naţională a pălăriilor de paie, solicita ministerului „o subvenţie, cât de mică,
pentru a încuraja pe micii industriaşi dintre care unii merită ca lucrul lor să fie premiat”.
77
Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d. 1/1903, f. 5.
78
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Tamaşi, d. 1/1903, f. 39-40.
79
80
Idem, fond Şcoala Generală Albele, d. 1/1908, f. 38.
160 Cornelia Cucu
productivă, la 1 gr de sămânţă obţinând 3 kg gogoşi”, doritorii primind,

gratuit şi broşura Instrucţiuni pentru cultivarea agudului şi creşterea
raţională a viermilor de mătase81.
Pentru extinderea sericiculturii, la nivelul întregii comunităţi,
învăţătorii vor organiza culturi de viermi de mătase în localurile şcolilor, în
special în perioada vacanţei de vară, atrăgând şi elevii la îngrijirea lor. La
Caşin, prin grija învăţătorului N. Pâslaru, în anul 1902, s-au plantat 50 de
duzi (25 în grădina şcolii şi 25 în grădinile elevilor) începând şi o cultură
sistematică a viermilor de mătase la şcoală, „mai întâi în bucătărie iar apoi
într-o sală specială”, pe care, treptat, a extins-o în localitate prin
„distribuirea de sămânţă la 3 absolvente ce aveau deja cunoştinţe de modul
cum se cultivă fiind în măsură a se ocupa singure”82. Începând cu anul 1904,
dirigintele şcolii din Moineşti va implica în această activitate pe Amalia
Talianu, singura crescătoare de viermi de mătase din localitate, care „îşi va
instala crescătoria la şcoală pentru a le deprinde pe eleve cu această ramură
atât de folositoare gospodinelor române”83. Preocupări pentru creşterea
viermilor de mătase întâlnim şi în alte localităţi precum Luizi Călugăra,
Buhoci, Răcăciuni, Mândrişca, Livezi etc.
Un rol important în stimularea creşterii sistematice a viermilor de
mătase şi valorificarea produselor rezultate l-a avut Societatea „Ţesătoarea”,
înfiinţată în 1905 din iniţiativa şi sub patronajul reginei Elisabeta, având ca
scop „de a încuraja răspândirea în ţară a creşterii raţionale a viermilor de
mătase şi de a deştepta comerţul cu produsele obţinute”84. Numeroase
localităţi băcăuane precum Căbeşti, Răcăciuni, Valea Rea, Buhoci, Horgeşti,
Orbeni etc. au beneficiat de sprijinul acestei societăţi, un rol important în
demersurile făcute pentru obţinerea celor necesare având învăţătorii.
De menţionat faptul că unii învăţători, precum cei din Valea Rea,
Buhoci, Moineşti şi Filipeni, s-au implicat şi în activitatea de cercetare
ştiinţifică efectuată de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, în 1901 şi
1911, făcând observaţii cu privire la: gradul de „înviere a sămânţei”,
cantitatea de gogoşi şi de borangic obţinută, cheltuielile făcute şi profitul
obţinut prin vânzarea gogoşilor şi a borangicului85.
Pentru a fi eficientă, această activitate era monitorizată de minister
prin învăţătorii agricoli ambulanţi care, periodic, trimiteau rapoarte privind
81
Idem, fond Şcoala Generală Berbinceni, d. 1/1895, f. 7, 17.
82
Idem, fond Şcoala Generală Caşin, d. 1/1903, f. 56, 78, 86.
83
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Moineşti, d. 2/1905, f. 29, 43, 76-77.
84
85
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Livezi, d. 1/1901, f. 90.
„gradul de înzestrare cu cele necesare, rezultatele obţinute şi atitudinea

sătenilor faţă de această îndeletnicire”86.
d. Expoziţiile. Participarea la expoziţiile judeţene şi naţionale,
organizate pe baza Legii pentru expoziţiunile şi concursurile agricole şi
industriale, din 1881, a constituit un factor important în stimularea
industriei casnice. În afară de diplome, medalii, instrumente agricole, vite,
cărţi şi reviste, prin respectiva lege se acordau şi importante premii băneşti
pentru următoarele realizări: 10 lei – sătenii care cultivau „cel puţin 50 de
arii cu cânepă sau in”; 30 lei – femeile care ţeseau într-un an „cel puţin 100
m de pânză de in ori cânepă sau 50 m dimie ori altă stofă de lână”; 10 lei –
femeile care creşteau viermi de mătase „producând cel puţin 10 kg de
gogoşi ori vor fi ţesut orice stofă de mătase cel puţin de 6 metri”87. Deşi, în
stadiul actual al cercetării, nu deţinem date concrete privind implicarea în
astfel de activităţi, situaţia întâlnită la Caşin, în 1890, ne îndreptăţeşte să
presupunem participarea la o asemenea expoziţie, cel puţin la nivel judeţean,
din următoarele motive: a. în anul respectiv, se cultiva „cânepă pe o întindere
de aproximativ 6 ha, producând cam 6.390 kg cânepă toarsă, care reprezenta un
capital de 6.390 lei şi care nu se vindea în afară fiind confecţionată în stare
brută”; b. învăţătorul N. Pâslaru se străduia să explice sătenilor „foloasele ce ar
trage expunând producte ori obiecte manufacturate sau mergând să vadă pe cele
expuse de alţii, pentru a învăţa cum să-şi îmbunătăţească lucrul”; c. apelurile
repetate ale învăţătorului, către autoritatea locală, pentru „a înlesni sătenilor
mijloacele de transport până la expoziţie şi înapoi, spre a face să izbutească o
instituţiune atât de folositoare pentru ţărani”88.
La Expoziţia Generală din anul 1906, „o mare manifestare a
naţionalităţii noastre, din punct de vedere material, economic şi cultural”,
alături de produse agricole şi industriale au fost expuse şi „lucrări manuale
casnice precum broderii, ţesătorii şi alte obiecte casnice, lucrate cu
inteligenţă şi acurateţă”. Pe 18 august 1905, revizoratul şcolar înştiinţa
„învăţătoarele care predau la lucru de mână cusături româneşti vechi să
trimită acele cusături pentru expoziţie”89. Chiar dacă la Berzunţi nu exista „o
maistră de lucru care să prepare obiectele cerute”, dirigintele şcolii dădea
asigurări că va „apela la săteni, spre a procura aceste obiecte de industrie
casnică şi a le trimite la expoziţie”90.
86
Idem, fond Şcoala Generală Căbeşti, d. 2/1906, f. 165, 167.
87
Idem, fond Şcoala Generală Caşin, d. 1/1882, f. 65-67.
88
Idem, d. 2/1889, f. 48-57.
89
Idem, fond Şcoala Generală Leontineşti, d. 2/1903, f. 88.
90
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Berzunţi, d. 4/1905, f. 31.
162 Cornelia Cucu
De asemenea, la expoziţia organizată de Societatea Agrară din

România, în perioada 1 septembrie-31 octombrie 1906, sătenii din judeţ au
expus, pe lângă „cereale, leguminoase, plante de nutreţ etc.” şi plante textile
(„câte 2 kg de seminţe, un snop de tulpină şi 4 kg fuior de in şi cânepă”),
obiecte ale industriei agricole („produse rezultate din creşterea viermilor de
mătase”) şi ale industriei casnice („ţesături şi veşminte naţionale”)91.
Nu putem trece cu vederea, că multe din obiectele confecţionate de
elevi, în orele de lucru manual, au putut fi admirate şi apreciate cu ocazia
unor expoziţii locale, naţionale şi internaţionale. Astfel, la expoziţiile
organizate cu prilejul conferinţelor generale, ce se desfăşurau în oraşul
Bacău, s-au remarcat şcolile: Moineşti – „au fost expuse 15 din cele 50 de
pălării confecţionate” (1904)92; Buhoci – „s-au expus 23 de obiecte precum
prosoape cu cusături naţionale, feţe de masă din borangic brodate cu ajur,
dantele, cămeşi naţionale, pălării de paie etc.”(1912)93. De asemenea, unele
şcoli din judeţ precum Valea Seacă94, Tescani95 şi Filipeni96 au trimis
lucrări, spre a reprezenta judeţul, la expoziţiile naţionale, prilejuite de
congresele cadrelor didactice din învăţământul primar, şi internaţionale
precum cea de la Paris din 1900.
e. Orientarea spre şcoli de agricultură şi meserii. O atenţie
deosebită a fost acordată orientării sătenilor spre şcolile de agricultură şi
meserii care urmăreau „răspândirea cunoştinţelor de gospodărie rurală
printre ţărani, crearea unei clase de meseriaşi români şi formarea de buni
agricultori”. Atât în cadrul orelor de curs, cât şi cu alte ocazii – cercuri
culturale, şcoli de adulţi, şezători, copiii şi părinţii au fost „sfătuiţi să se
îndrepte către aceste şcoale arătându-le foloasele ce pot avea”97.
În anul 1901, revizoratul şcolar a luat iniţiativa înfiinţării unor ateliere
de meserii, pe lângă şcolile rurale, fondurile necesare fiind adunate „prin
organizarea de serbări populare, baluri, liste de subscripţie”. Pentru crearea
unor asemenea ateliere „în regiunea muntoasă a judeţului – la Moineşti,
Dărmăneşti şi Agăş”, au avut loc două serbări populare în saloanele
primăriei din Moineşti98 iar pentru „regiunea de şes”, acţiuni similare au
91
Idem, fond Şcoala Generală Filipeni, d. 1/1906, f. 21.
92
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Moineşti, d. 1/1903, f. 63-64, 73-74.
93
94
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Valea Seacă, d.1/1901, f.6.
95
Idem, fond Şcoala Generală Tescani, d. 1/1899, f. 2, 92.
96
Idem, fond Şcoala Generală Filipeni, d. 1/1899, f. 1, 58.
97
98
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Moineşti, d. 1/1900, f. 77, 150, 163, 165, 170, 172.
avut loc la Berbinceni, Buhoci, Filipeni, Gârleni, Răcăciuni etc.

Întrucât şcolile elementare de meserii şi agricultură din judeţ (Bacău,
Tg. Ocna, Scorţeni, Bogdăneşti) nu erau destul de populate şi „dorind ca
interesul pentru învăţământul practic să fie răspândit pe o scară cât mai
întinsă”, învăţătorii au depus o intensă activitate de convingere a părinţilor
privind „avantajele acestui învăţământ atât de folositor”99. La initiaţiva
Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, venitul realizat din vânzarea
celor 13.000 de librete personale (carnete de elev) repartizate judeţului
Bacău, în anul şcolar 1903-1904, a fost destinat acestor unităţi de
învăţământ, preţul unui libret fiind de 0,30 lei pentru şcolile urbane şi 0,20
lei pentru cele rurale100. De asemenea, pentru a asigura „pâinea zilnică a
micilor ucenici meseriaşi ca, astfel, şi bietul român să-şi câştige existenţa pe
calea meseriilor”, numeroşi băcăuani au răspuns apelului făcut de
revizoratul şcolar, pe 7 iulie 1903, contribuind la constituirea unui fond
necesar funcţionării cantinei Şcolii Inferioare de Meserii din Tg. Ocna101.
Pornind de la realităţile existente – materie primă, forţă de muncă
disponibilă, prezenţa masivă a meseriaşilor străini în detrimentul celor
români etc., în unele localităţi s-au înfiinţat ateliere care să răspundă
nevoilor comunităţii locale. Un exemplu concludent este cel de la Moineşti,
unde dirigintele şcolii a înfiinţat, în octombrie 1908, „în una din salele de
clasă, un atelier de croitorie pentru absolventele şcoalei care mergeau să
înveţe meşteşugul la evrei”. Respectivul atelier, condus de o maistră numită
de minister, a fost înfiinţat „cu banii adunaţi din serbările date la iniţiativa
învăţătorului”, ulterior fiind trecut în întreţinerea comunei. În 1909, în
condiţiile în care Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în colaborare
cu Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, îşi anunţa intenţia înfiinţării de
„ateliere centre de învăţământ industrial şi casnic”, în diferite zone ale ţării,
dirigintele şcolii solicită înfiinţarea unui asemenea atelier şi la Moineşti,
pentru „a procura existenţa, în mod onorabil, numeroşilor fii de români din
localitate şi împrejurimi”102. În stadiul actual al cercetării, nu ştim dacă
ministerul a preluat atelierul de la Moineşti, care funcţiona din 1908,
transformându-l într-un „centru de învăţământ industrial şi casnic”, dar ştim
cu certitudine că, începând cu 1 aprilie 1910, s-a înfiinţat un asemenea
atelier la Tg. Ocna, Prefectura Bacău solicitând învăţătorilor „a stărui şi a
îndemna pe săteni a-şi trimite copilele spre a-i frecventa cursurile,
99
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Răcăciuni, d. 1/1904, f. 114.
100
101
102
Idem, d. 1/1909, f. 25.
164 Cornelia Cucu
contribuind astfel la îndrumarea sătencelor către industria casnică a cărei

importanţă pentru economia ţării este netăgăduită”103.
Concluzie
Satul reprezintă leagănul tradiţiilor iar locuitorii săi sunt creatorii şi
păstrătorii comorilor culturii populare, în care un loc aparte îl ocupă portul
tradiţional. În menţinerea costumului popular un rol primordial au avut
femeile, „păstrătoare dar şi continuatoare ale unui străvechi meşteşug
casnic, ţesutul, dezvoltat cu multă iscusinţă şi pricepere până la rangul de
industrie”, pânza realizată de acestea, în funcţie de destinaţia ei, fiind
„rezultatul unui îndelungat proces tehnologic ce presupunea multiple şi
variate cunoştinţe practice”104. Alături de ţăranii băcăuani, păstrători de
datini şi obiceiuri, care au ţinut la loc de cinste costumul lor popular, ca
expresie a convieţuirii necontenite pe aceste meleaguri, în descoperirea şi
conservarea acestui simbol al spiritului creator al poporului român, aflat
într-o continuă şi neobosită căutare a noului, a ineditului şi frumosului, un
rol esenţial l-au avut învăţătorii obligaţi prin lege, la un moment dat, să
poarte costumul naţional în activitatea curentă şi pe care l-au perceput ca pe
o adevărată carte de vizită a românilor. Începând din anul 2013, ziua de 24
iunie este sărbătorită ca Ziua Universală a Iei, odată cu sărbătoarea de
Sânziene, bluza românească devenind, astfel, un simbol universal al culturii
române, o piesă emblematică a costumului popular.

103
104
D. Ichim, Evoluţia portului popular în zona Trotuşului de munte, în „Carpica”, vol. X,
1978, p. 357-358, 362, 372.
PARTICULARITĂŢI ALE RĂSCOALEI DIN PRIMĂVARA ANULUI 1907
Steluţa Chefani-Pătraşcu1
Particularities of the revolt from the spring of the year 1907

Abstract
The article, regarding the events of March 1907, brings in the foreground
the dark side of them by presenting the violence that had happened. The peasants
and the army, which has been called to pacify the country, are held accountable for
these violence. Presentation of crimes from Tiganesti, in detail, it only makes the
point that Romanian peasant were able of inhuman acts. But the true moral autors
were the people who instigated the rebellion and who have contributed to eliminate
the competition and the investors, all from the desire to master the land.
The army came to calm the peasants but it has been shown in a pitiful
manner serving the interests of landowners and their tenants only.
Remembering this event from 110 years ago shows the fact that the
modernization of the Romanian society should have been started from educating
and raising the standard of living of peasants, who formed the majority of country.
Keywords: revolt, violences, Ţigăneşti, peasants

Cuvinte cheie. Răscoală, violenţe, Ţigăneşti, ţărani
Despre răscoala din martie a anului 1907 s-a scris mult. Nu revin cu
dezbaterea motivelor, pentru care nu trebuie căutat prea departe, dincolo de
graniţele ţării2, consider că ele s-au datorat condiţiilor de trai ale ţăranului român.
Pentru susţinerea acestui argument, trebuiesc citite chestionarele
întocmite, privind Starea socială a săteanului, după ancheta privitoare
anului 1905, îndeplinită cu ocazia Expoziţiei Generale Române din 1906 de
către Secţiunea de Economie Socială3, care realizează o foarte complexă
analiză a situaţiei ţăranului român şi implicit a celui teleormănean, de unde
reiese lipsa islazurilor, a pământului, a vitelor. În aceleaşi chestionare
descoperim o stare de subnutriţie şi de sărăcie extremă a ţăranilor!
Cu toate acestea răscoala nu a pornit de aici, din judeţul cu cea mai
mare productivitate a pământului şi cu cei mai săraci ţărani, dar pe aceste
1
Doctor în istorie, muzeograf, Muzeul Judeţean Teleorman.
2
Unii istorici susţin ideea conform căreia la baza răscoalei din 1907 ar fi fost serviciile
secrete ale statului multinaţional Austro-Ungaria.
3
Gheorghe D. Scraba, Starea socială a săteanului, Bucureşti, Ed. Corint, 2002.
166 Steluţa Chefani-Pătraşcu
meleaguri a avut o intensitate maximă.

Contemporanii evenimentelor au ajuns la concluzia că: „primele luni
de primăvară ale anului acesta, vor rămâne ca o aducere aminte tristă
pentru dezordinile comise de clasa ţărănească în toată ţara, din Dorohoi
până în Severin, dar în special pentru devastările, jafurile şi incendiile, ce
se petrecură mai ales în Teleorman şi Vlaşca […] În felul acesta mişcarea
ţărănească distrugând aproape totalitatea conacelor din judeţul Teleorman,
aduseseră acest frumos şi bogat judeţ, aproape de ruină” (din Actul de acuzare
al Curţii cu juraţi Teleorman, act întocmit în data de 21 iulie 1907)4.
În acelaşi document este explicat şi contextul declanşării răscoalei în
Teleorman. Şi anume momentul în care rezerviştii chemaţi pentru
reprimarea răscoalei din Moldova s-au revoltat şi „refractari ordinilor
primite, în loc să se ducă la destinaţiile lor, se amestecară prin ceata
răzvrătiţilor ducând apoi pe la casele lor vestea celor văzute şi făcute, aşa
că ţăranii de prin comunele Furculeşti, Moşteni şi Voivoda intrând în
răzvrătire săvârşiră o serie de vandalisme demne de sălbăticia barbarilor,
care odinioară cutreierară ţara”5.
Derularea evenimentelor avea să scoată în evidenţă violenţa răscoalei:
conacele au fost distruse cu „desăvârşire încât nu rămase în urma lor decât
cenuşe şi ruină”, ţăranii „nelăsând nimic în picioare şi prăbuşind la
pământ”; lucrurile şi bunurile din conace şi din magazii, bunuri pe care, mai
apoi, le-au furat, iar bibliotecilor li s-a dat foc. S-a ajuns până acolo încât în
furia lor, răsculaţii au distrus „chiar coteţele păsărilor, porumbeilor, tăind şi
pomii de prin curte”6 etc.
De exemplu: la conacul proprietarului Furculescu din comuna Furculeşti,
ţăranii au distrus „completamente această bogată casă a proprietarului căruia
îi distruseseră tablouri, obiecte de artă, biblioteca, case, pătule, unelte
agricole, şi tot ceea ce se află în această veche şi bogată gospodărie”7. În acest
fel multe documente au ars, printre care importantele titluri de proprietate, acte
de partaj, actele dotale fiind astfel pierdute pentru totdeauna.
Armata, care a staţionat în localităţile unde s-a devastat, a ajuns prea
târziu pentru mulţi dintre proprietarii afectaţi, dar s-a implicat activ în
recuperarea bunurilor însuşite de răsculaţi. Metodele folosite de militari au
fost departe de a fi creştineşti. Pentru identificarea bunurilor furate au fost
4
Biroul Judeţean Teleorman al Arhivelor Naţionale (B.J.T.A.N.), fond Curtea cu juraţi
Teleorman, ds. 36/1907, f. 4.
5
Ibidem, f. 5-6.
6
Ibidem, f. 4.
7
Ibidem, f. 5.
Particularităţi ale răscoalei din 1907 167
închişi în localuri de şcoli şi primării: femei, bătrâni, bărbaţi, aceştia fiind

bătuţi fără excepţie.
O caracteristică aparte a răscoalei din judeţul Teleorman este
reprezentată de crimele comise de ţărani în timpul acesteia. Acţiunile
violente ale răsculaţilor i-au vizat, în special, pe arendaşii şi oamenii de casă
ai proprietarilor. Spre deosebire de judeţele din Moldova, unde mulţi dintre
arendaşi erau evrei, în Teleorman nu exista nici un arendaş evreu. Singurul
arendaş străin era Fotino, grec de origine, de pe moşia principelui Ipsilanti
de la Zimnicea. În realitate, ţăranii încercau să elimine arendaşii văzuţi ca
intermediari şi să arendeze ei pământul de la proprietari.
Ca un exemplu concludent prezentăm filmul evenimentelor din martie
1907, din comuna Ţigăneşti, localitate situată la o distanţă de 10 km de
oraşul Alexandria, acolo unde în dimineaţa zilei de 10 martie vor muri doi
oameni: un arendaş şi un cârciumar. În această comună exista, la începutul
secolului al XX-lea, proprietatea veche a familie Butculescu stăpânită de cei
doi fraţi: Constantin Butculescu şi Alexandrina căsătorită Paleologu. Moşia
era arendată, până în anul 1912, lui Ion Cărpeneanu din judeţul Dolj8. În
aceeaşi perioadă, 1906-1912, şi fratele acestuia arendase moşia Dobroteşti a
proprietarei Ana D. Berindei, în suprafaţă de 575 hectare. Grigore
Cărpeneanu, căpitan în armată din Regimentul 3 Olt, Slatina, se declara în
contractul de arendare ca fiind „agricultor domiciliat în Craiova”9.
Arendarea moşiei Ţigăneşti era vizată şi de un alt arendaş, devenit
peste timp proprietar, şi chiar unul dintre cei mai mari proprietari ai judeţul
Teleorman, Nicolae Capră. Interesant este faptul că Ion Cărpeneanu era
văzut de locuitori ca un om străin pe lângă arendaşul Nicolae Capră, care era
considerat om al judeţului.
Despre acesta din urmă, istoricul Nicolae Iorga, cu ocazia vizitării
oraşului Alexandria la Conferinţa ţinută la şezătoarea literară-naţionalistă
în Alexandria, duminică, 7 mai 1906, urmată de o descriere a Alexandriei şi
împrejurărilor, va da detalii interesante: „câte unul din popor ajunge bogat
şi am văzut într-unul din satele mărginaşe casa săteanului Capră, care a
strâns mult chiag din lucrul şi din dibăcia sa şi a făcut «domni» şi
«domnişoare» din odraslele sale. E un bine ca din neamul nostru să se
ridice câte unul ca acest gospodar fruntaş, care ţine în arendă trei moşii
mari, e un bine fiindcă se împiedică astfel întinderea de pecingine a cutărui
8
B.J.T.A.N., fond Curtea cu juraţi Teleorman, ds. 29/1907, f. 87.
9
Steluţa Chefani-Pătraşcu, Moşieri teleormăneni (1864-1949). Mărire şi decădere,
Bucureşti, Ed. Renaissance, 2011, p. 120.
grec care din panerul cu covrigi a izbutit, prin prostia şi corupţia noastră,
să se facă stăpânitorul multor sute de mii de lei, de care nu s-a arătat
niciodată vrednic pentru nimic”10.
În primăvara anului 1907 răscoala avea să scoată la lumină
neînţelegerile acumulate de-a lungul timpului dintre Nicolae Capră şi
proprietari, familia Butculescu, iar cei care vor plăti cu viaţa vor fi oamenii
de încredere ai celor din urmă: arendaşul Ion Cărpeneanu şi hangiul Iancu
Gavrilescu. Mai trebuie amintit faptul că cel care va veni să restabilească
ordinea în comuna Ţigăneşti, după săvârşirea crimelor, va fi însuşi fratele
arendaşului omorât, căpitanul Grigore Cărpeneanu, aflat în fruntea ostaşilor
săi11. Dar, după evenimentele amintite, singurul lucru care i-a mai rămas de
făcut căpitanului a fost să păzească conacul proprietarei Alexandrina
Paleologu, încă nedevastat, unde a pus pază cinci soldaţi.
În fondul documentar Curtea cu Juraţi, s-au păstrat mărturiile:
doctorilor care au efectuat autopsia celor două cadavre, ale proprietarei
Alexandrina Paleologu, ale soţiei hangiului Linca Gavrilescu şi ale lui
Nicolae Capră, precum şi actul de acuzare a celor vinovaţi.
Filmul evenimentelor avea să fie prezentat de Linca Gavrilescu,
proprietarei Alexandrina Paleologu, într-o scrisoare datând din 17 martie
1907: „în această zi de 10 martie, pe la ora 8 dimineaţa au plecat de la
conacul moşiei d-voastră d/l Ion Cărpeneanu împreună cu soţul meu Iancu
Gavrilescu, cu trăsura spre gara Ţigăneşti, pentru că d/nul Cărpeneanu
avea să scoată un vagon cu boi cei cumpărase de la Moldova, pentru a
munci mai bine moşia. Domnul Cărpeneanu a mers spre gara Ţigăneşti, iar
soţul meu Iancu a rămas la primărie pentru afaceri. Stând la localul
primăriei a aflat că locuitorii din această comună, învoiţi pe moşia
domnului N. Capră, se sfătuiesc să meargă în contra d/lui Cărpeneanu spre
gară, unde aflaseră că se dusese cu condiţiunea de a-l omorâ, atunci Iancu
aflând acestea, a luat-o prin ascuns spre gară, spre a preveni pe d/l
Cărpeneanu despre cele auzite şi ajungând Iancu la gară unde a găsit pe d/l
Cărpeneanu, punându-i în vedere cele auzite; dar acesta nu a voit a fugi,
zicând că dânsul nu a făcut nici un rău la locuitori ca să-l omoare. Dar peste
un sfert de oră, după ce a ajuns Iancu la gară, a început a veni peste 300-400
de locuitori care au înconjurat gara, unde a găsit pe d/l Cărpeneanu şi pe
Iancu ascunşi de şeful staţiei în podul staţiei şi repezindu-se la dânşii i-au dat
10
N. Iorga, Conferinţa ţinută la şezătoarea literară-naţionalistă în Alexandria, duminică, 7
mai 1906, urmată de o descriere a Alexandriei şi împrejurărilor, Alexandria, Tipografia
Anghel N. Vasilescu, 1906, p. 18.
11
B.J.T.A.N., fond Curtea cu juraţi Teleorman, ds. 29/1907, f. 40-41.
jos forţat pe scări, lovindu-i cu săcurile şi cu şine de fier în cap, jefuindu-i de

bani şi de ce mai aveau prin buzunare: i-a lovit de moarte până i-a lăsat în
nesimţire. Venind un tren la ora 12 p.m. i-a transportat la spitalul Alexandria,
unde pe drum Iancu şi-a dat sfârşitul; iar d/l Cărpeneanu a mai pătimit o
săptămână în spital suferind de cele mai grozave chinuri, dar fără a putea
vorbi cel puţin un cuvânt şi a deschide ochii, după o săptămână şi-a dat
sfârşitul şi înmormântarea s-a făcut aici în Alexandria, la care au luat parte tot
oraşul, fiind curioşi de a vedea asemenea lovituri barbare. După săvârşirea
acestor barbarii toţi aceşti locuitori au voit a trece ca să dea foc şi devasta
conacul de pe moşia d/voastră şi casa mea ce am făcut-o în vara anului 1906
pe moşia d/voastră, dar nu au putut trece fiind râul Vedea foarte mare, care a
ţinut 10 zile această apă, dar prăvălia mea ce o aveam în sat au devastat-o cu
desăvârşire, aruncându-mi toată marfa şi obiectele în apă”12.
La dosarul anchetării ţăranilor din Ţigăneşti se găsesc cele două
autopsii ale cadavrelor lui Iancu Gavrilescu şi a lui Ion Cărpeneanu. În cazul
lui Iancu Gavrielescu, român, 55 de ani, de profesie cârciumar, decedat în
data de 10 martie ora 12,30 p.m. autopsia a fost efectuată de către Mihail
Lăzărescu, doctor în medicină de la Facultatea din Bucureşti, medic al
spitalului judeţean din Alexandria. Acesta descrie cadavrul şi leziunile pe
care le prezenta: fractură a maxilarului inferior şi a oaselor nazale,
complicată de plăgi; o plagă penetrantă a buzei superioare, cu distrugerea
dinţilor incisivi; o plagă la nivelul arcadei orbitale drepte; o plagă a
pavilionului urechii drepte penetrante; o plagă în regiunea parietală stângă,
profundă până la os; o plagă prin instrument tăios, cu marginile regulate, în
partea dreaptă a regiunii occipitale, transversală lungă de şase centimetri, cu
leziunea osului; o plagă a mâinii drepte; contuzii pe braţul şi antebraţul
drept, pe coapsa dreaptă şi pe coapsa stângă. Toate aceste plăgi doctorul le
pune pe seama folosirii unor corpuri înţepătoare.
Concluzia morţii lui Iancu Gavrilescu notată de doctor „este violentă
şi ea s-a datorat fracturii oaselor frontale, parietal drept şi occipital, cu
hemoragie intra-craniană abundentă, consecutivă. Aceste leziuni au fost
produse prin corpuri înţepătoare, tăioase şi contondente”13.
Cea de-a doua autopsie a fost realizată mai târziu, pe data de 17
martie, ora 10,30 a.m. după decesul survenit cu o zi înainte la ora 2 a.m., de
către medicul Toma Căpitanovici, medic al oraşului Alexandria.
Ion Cărpeneanu român de 36 de ani, de constituţie forte, necăsătorit,
12
Ibidem, ds.29/1907, f. 88-89.
13
Ibidem, f. 101-102.
arendaş, fusese internat în data de 10 martie cu o temperatură de 38º, pulsul

90, „e foarte agitat, geme încontinuu, nu răspunde la întrebări, degluţia e
dificilă şi prezintă următoarele leziuni: 2 plăgi în regiunea parieto-
occipitală dreaptă, cu fractura parietalului şi înfundătura fragmentelor, pe
o lungime de 5 cm şi o direcţie oblică în jos şi înapoi; o plagă în nivelul
bazei frontale stângi până la os lungă de 3 cm de asemenea oblică în jos şi
înapoi. Echimoza şi tumefacţia pleoapelor ambilor ochi, contuzii pe baza
frontală dreaptă, braţul, antebraţul şi mâna dreaptă, pe fesa şi coapsa
dreaptă, pe jumătatea inferioară a antebraţului stâng şi pe mâna stângă. În
ziua de 11 şi 12 martie, pacientul Cărpeneanu se găseşte în aceeaşi stare, pe
13 martie starea se face mai liniştită,la 14 martie cade în nesimţire, la 15
martie pacientul intră în agonie şi în ziua de 16 martie la ora 2 a.m. sucombă”.
Concluzia morţii lui Ion Cărpeneanu „a fost violentă şi s-a datorat
hemoragiei intra-craniene abundente, consecutive, fracturii oaselor
craniene şi distrugerii parţiale a meningelor şi creierului”14.
Pentru aflarea adevăratului criminal moral al celor doi morţi, proprietara
Alexandrina Paleologu trimite o scrisoare Procurorului General al Curţii de Apel
din Bucureşti, în martie 1907, la care ataşează şi cele două scrisori primite de la
Iancu Gavrilescu, pe când era în viaţă, şi de la soţia acestuia, Linca.
Proprietara consideră că instigatorul revoltelor din Ţigăneşti a fost
Nicolae Capră, pe care îl descrie „un vechi arendaş al meu, devenit mare
arendaş prin furturi care se pot proba, veşnic a ridicat, revoltat pe ţărani în
contra noului meu arendaş Ion Cărpeneanu, nenorocita victimă a dramei
din Ţigăneşti, vrând al goni ca să-şi satisfacă interesul lui şi a mă ruina ca
proprietară. De multe ori viaţa mea a fost ameninţată de acest bandit de
Nicolae Capră, există acte la Ministerul de Interne, pe când era ministru
Vasile Lascăr. Ceream prin depeşi oficiale a mi se da ajutor, jandarmi.
Acest asasin de N. Capră a vroit a asasina şi pe fratele meu Constantin
Butculescu, proprietar deasemeni cu mine în Ţigăneşti. Există proces în
tribunalul Ilfov. Ce nenorocire că astfel de oameni să trăiască în
mulţumirea lor nepedepsiţi şi liberi, pot face mari revolte”15.
Proprietara aduce argumente scrisoarea primită de la Iancu Gavrilescu
din februarie 1907. Acesta se declara „comerciant în comuna Ţigăneşti cu
un magazin de coloniale şi cârciumă de băuturi spirtoase bine asortat şi cu
Regia Monopolului Statului de tutun”16, având casă construită în anul 1906
14
Ibidem, f. 104-105.
15
Ibidem, f. 83-84.
16
Ibidem, f. 85.
pe moşia Alexandrinei Paleologu, fiind omul de încredere al acesteia.

Motivul scrisorii era situaţia moşiei şi problemele apărute după încheierea
unui nou contract de arendare dintre proprietara Al. Paleologu şi Petre
Dimitriu Iliescu, ginerele lui N. Capră, în anul 1906, iar contractul în
vigoare cu Ion Cărpeneanu, urma a se încheia în toamna anul 1912.
Hangiul povesteşte cum noul arendaş încuraja ţăranii din Ţigăneşti să
intre să parceleze moşia şi să-i plătească în avans bani, care urmau a fi
garanţia pe care Iliescu era dator a o da proprietarei la intrarea în vigoarea a
contractului. Acesta le spune „să are fără să ţină socoteală de vechiul
arendaş domnul Ion Cărpeneanu şi Capră le spune la ţărani: Măi voi nu
ştiţi că sunt foarte puternic şi pe acel oltean am să-l dau peste cap după
dealu de unde se află – şi toţi ţăranii prin asigurările ce le dă Capră fără
nici o teamă dă bani în contul moşiei şi Capră în gura mare oriunde se
găseşte în oraş în sat fără nicio rezervă spune în gura mare că a pus mâna
pe dumnealor (n.a. proprietari) nu mai are nici o grijă, deşi eu către buni şi
către răi dezmint, sfidez în minciună aceste palavre, ieşite şi care ies din
gura ţăranului de Capră câine gloatei”17.
Interesul lui N. Capră era ca pe moşia Ţigăneşti să realizeze 10
drumuri pentru căratul produselor agricole de pe moşia vecină Mârzăneşti,
unde era arendaş şi toate acestea, notează destinatarul, „să pârlogească
moşia, s-o pustiască, să distrugă producţia să se ducă vestea că moşia
d/voastră nu produce, ca să poată cu timpul să scadă valoarea preţului.
Caută pe toţi şi ameninţă ţăranii şi caută să-i atragă de la d-l Cărpeneanu
ca să-l sperie să plece mai înainte de expirarea contractului. Bătrânul
hangiu o asigură pe proprietară că voi pune şi de data asta piept pentru
menţinerea intereselor d/voastră să fie puse sus şi cu vază”18. După cele
întâmplate pe data de 10 martie vedem că s-a ţinut de cuvânt şi a plătit cu
viaţa dorinţa de a susţine interesele proprietarei.
În dosarul aflat la Curtea de Apel este consemnată şi depoziţia de
informator a lui Nicolae Capră din data de 11 aprilie 1907, de 57 de ani,
unde se declară de profesie proprietar, având domiciliul în comuna
Ţigăneşti. Cu privire la cele petrecute în comuna Ţigăneşti declară: „în
privinţa morţii lui Cărpeneanu şi Gavrilescu eu nu ştiu nimic, fiindcă eu în
timpul când s-a întâmplat aceste fapte, de frica locuitorilor, mă ascunsesem
împreună cu Alexu Mihăilescu administratorul moşiei Poroschia într-o şură
cu foi de porumb şi n-am ieşit d-acolo decât tocmai sâmbătă seara după ce
17
Ibidem, f. 86.
18
Ibidem, f. 87.
se petrecuseră faptele de la gară. Când m-am dus la gară împreună cu

Mihăilescu, ne-am dus ascunşi într-o căruţă tot cu coceni de porumb,
pentru ca să nu fim văzuţi de locuitori. La gară şeful nu ne-a lăsat să ne
urcăm în vagoanele obişnuite căci ne spunea, după cum auzise şi el, că
suntem căutaţi de locuitori. Ne-a pus într-un vagon de marfă l-a sigilat şi
astfel am putut pleca din gara Tigăneşti. La Roşiori ne-am dat jos din acel
vagon şi ne-am suit în altul de pasageri, ducându-ne în Piteşti”19.
În continuarea declaraţiei, Capră recunoaşte că a avut un proces cu
Gavrilescu asupra proprietăţii hanului, pe care l-a câştigat în instanţă şi un
proces de trei ani de zile cu Al. Paleologu pentru pietriş, pentru care dânsa
avea pretenţii că l-am ridicat de pe moşie fără drept20.
În ce priveşte persoana lui Cărpineanu spune că „nu este adevărat că
a-şi fi ridicat eu sau a-şi fi revoltat vreodată locuitorii în contra d-lui
Cărpineanu, arendaşul moşiei d-nei Paleologu şi n-am avut pentru ce. Eu
datoresc multă recunoştinţă soţului d-sale, căci m-a înlesnit în primul an de
agricultură şi mi-a dat moşia făcându-mi concesia ca să-i plătesc arenda
după ce voi ridica recolta”21.
Există şi depoziţia de informator al viitorului arendaş Petre D. Iliescu, de
23 de ani, de profesie comerciant şi cu domiciliul din oraşul Alexandria, din data
de 11 aprilie 1907. Susţine că moşia a luat-o în arendă în anul 1906 de la
proprietara Al. Paleologu cu specificarea faptului că contractul urma a intra în
vigoare în anul 1912. Recunoaşte „doar atât am făcut că într-o zi m-am dus şi la
propunerea care mi-o făcuse locuitorii, am convenit cu ei ca să le-o dau lor cu
un câştig de un leu sau doi la pogon. Pentru aceasta nu am făcut nici un act cu
ei, decât am primit câte 14 lei de la fiecare de pogon, pentru care le-am eliberat
chitanţe” şi faptul că nu a avut nici o ceartă cu arendaşul I. Cărpeneanu22.
Ce reiese din filmul evenimentelor, decât faptul că, în vârtejul intereselor
pecuniare, cei care au avut de suferit au fost cei doi protagonişti, Ion
Cărpeneanu şi Iancu Gavrielescu, dar şi cei 11 ţărani, declaraţi capii răscoalei
din Ţigăneşti şi deferiţi justiţiei, condamnaţi pentru crimă cu premeditare.
Familia Capră, peste timp va prospera, astfel în anul 1918 aceasta
cumula mai multe proprietăţi: 12.690 ha în Mavrodin, 4.504 ha la Suhaia,
4.060 ha la Viişoara, 2.300 ha la Adămeşti şi 2.925 ha la Ţigăneşti23.
Familia Butculeştilor, vestită prin originea şi funcţiile deţinute de-a
19
Ibidem, f. 256.
20
Ibidem.
21
Ibidem.
22
Ibidem, f. 257.
23
Steluţa Chefani-Pătraşcu, op.cit., p. 153.
lungul timpului de membrii ei, cât şi prin întinderea şi valoarea

proprietăţilor funciare deţinute în judeţul Teleorman şi Argeş24, mai deţinea
în anul 1907 doar trei moşii în judeţul Teleorman (Ţigăneşti, Butculeşti şi
Cioceşti-Mândra), iar în februarie 1917, la moartea lui Constantin C.
Butculescu, acesta lăsa celor nouă rude, neavând moştenitori, moşia
Ţigăneşti în întindere de 1.113 ha25.
Din evenimentele tulburi ale anului 1907 rămâne, peste ani, strigătul
de disperarea al proprietarei Alexandrina Paleologu, „vă rog din fundul
inimii ajutaţi-ne, sunt tare nenorocită, ridicaţi pe asasini şi pe Nicolae
Capră deîndată ca să mă pot întoarce şi să mai pot călca pe moşia mea
părintească, unde a rămas pustiu. Adâncă va fi recunoştiinţa mea”26.
Aceste două crime nu sunt singurele din judeţul Teleorman, ele au fost
amplu redate pentru că documentele aflate în arhive au păstrat tot dosarul, cât şi
pentru faptul că au impresionat contemporanii. Au existat şi alte victime,
muncitori străini aflaţi pe moşii teleormănene. Este cazul grădinarului bulgar de
pe moşia Zimnicele şi a supusului austro-ungar Iosif Scalinschi „grădinarul
proprietăţii Bragadiru” venit de cinci luni în comună, ambii omorâţi de răsculaţi
pe considerent că sunt străini. În cazul acestuia din urmă s-a „constatat că în
martie curent pe la ora 9 dimineaţa au izbucnit o mare revoltă de locuitorii
acestei comune, contra proprietăţii, compusă din 600 locuitori, au mers la
conacul mare au distrus toate acaretele şi moara, după aceea au pornit la curtea
proprietăţii la casele de locuinţă, au sfărâmat toate casele, pătulele cu porumb şi
grajduri, au găsit pe grădinarul proprietăţii Iosif Scalinschi, supus austro-ungar
l-au lovit în cap şi i-au luat portofelul cu bani şi alte acte ce au avut asupra-i şi
imediat l-au transportat la infirmeria comunei, unde au şi încetat din viaţă pe la
ora 9 seara”, cadavrul prezenta o leziune deasupra capului şi lovituri de ciomege
pe tot corpul27.
Armata venită după răscoală, care a staţionat în localităţile unde s-a
devastat, a avut doar rol de recuperator. Metodele au fost departe de a fi
creştineşti. Pentru aflarea lucrurilor furate au fost închişi în localuri de şcoli
şi primării: femei, bătrâni, bărbaţi, toţi, fără excepţie, fiind bătuţi.
Interesant rămâne un document de epoca rătăcit printre documentele
strânse la Curtea cu juraţi, care redă violenţa armatei faţă de locuitorii
satelor teleormănene. Din timpul răscoalei nu s-au păstrat toate
24
Printre descendenţi se păstrase ideea că familia putea merge de la Piteşti până în portul
Zimnicea numai pe proprietatea personală.
25
Steluţa Chefani-Pătraşcu, op.cit., p. 64.
26
B.J.T.A.N., fond Curtea cu juraţi Teleorman, ds. 29/1907, f. 84.
27
Idem, ds. 30/1907, p. I, f. 56.
documentele, au rămas doar cele legate de crimele comise de ţărani. Se ştie

că ele au dispărut pentru a nu se afla numărul morţilor din timpul reprimării
răscoalei de către guvernul liberal.
Povestitor al celor întâmplate în comuna Dulceanca este un rezervist,
iar interlocutorul notează:
„Reprimarea răscoalei din judeţul Teleorman. Convorbire cu un
rezervist
Întâlnind un rezervist ce fusese desconcentrat şi care a luat parte la
reprimarea revoltelor am crezut interesant să am o convorbire cu el. Şi
întradevăr am aflat lucruri la care nici nu mă aşteptam, fiindcă rezervistul
meu îmi povestea cele mai la vale, ca pe nişte fapte eroice ce le făptuise.
Un sat întreg bătut până la sânge
Am fost trimişi – îmi spune interlocutorul meu – în comuna Dulceanca
spre a stărui ca locuitorii să înapoieze arendaşului D. Anastasiu lucrurile furate.
Satul era însă pustiu, căci deşi se ridicase 30 de săteni din 80 câţi sunt toţi, de
frica arendaşului, se piteau care pe unde putea. Am mers din casă în casă şi am
bătut pe cine am întâlnit şi pe care ni-l arăta arendaşul. Mulţi au leşinat de
bătaie şi soldatul Bugeanu după ce-l îmbăta şi căpăta 5 lei, se transforma întro
fiară setoasă de sânge. Mulţi au rămas schilozi, în urma acestei bătăi.
Femeile închise o noapte în primărie
Toate femeile şi fetele satului au fost adunate şi închise în arestul
primăriei, unde soldaţii, pe care arendaşul îi îmbătase, o noapte întregă au
fost bătute. Mai ales concubina arendaşului, devenise o leoaică, care parcă
vroia să-şi umple o pernă cu părul ce-l smulgea din capul femeilor.
-Urla satul, îmi spunea un ţăran, pe care l-am întrebat spre a mă
convinge de adevăr, de ţipetele bietelor femei şi fete.
O fată necinstită
Fata Tina D. Popescu, după arătarea concubinei arendaşului, anume
Polina, a fost chemată de locotenentul ce comanda soldaţii şi după ce fu
pălmuită, fu luată în braţe de locotenent, în timp ce doi soldaţi i-au ridicat
rochia pentru ca alţi doi să poată lovi. Când a scăpat din mâinile lor era
aproape nebună”28.
Văzut din perspectivă istorică toţi protagoniştii evenimentului se fac
vinovaţi de violenţă, nimeni nu a găsit la moment o soluţie pentru rezolvarea
crizei. Problema ţărănească a fost marele minus a domniei regelui Carol I
(1866-1914) rămânând moştenire, urmaşilor, această spinoasă problemă.
28
Idem, ds. 24/1907, f. 74-75.
NICOLAE IORGA ŞI PERIOADA RĂZBOIULUI PENTRU
REUNIFICARE NAŢIONALĂ, 1916-1918 (I)
Gheorghe A. Ştirbăţ
Nicolae Iorga et La période de la Guerre pour

la réunification de la nation, 1916-1918
Résumé
Sa parole, propagée par son journal «Neamul românesc», devenu «la

feuille» de la Guerre nationale, a atteint tous les milieux sociaux roumains. A
l’époque, les Roumains avaient besoin d’un guide moral qui pût ériger leur
conscience et raffermir leur conviction dans la victoire finale.
Nicolae Iorga a soutenu la nécessité de renforcer la solidarité nationale.
Dans ce but, il suspend l’activité du P.N.D. tout en soutenant la politique du
gouvernement libéral de I.I. C. Bratianu, qu’il considérait le seul capable de
réaliser l’idéal de l’accomplissement de notre unité nationale : «Je ne regarde pas
le porte-drapeau, c’est le drapeau lui-même que je vois!»
Mots clés: Nicolae Iorga, solidarité nationale, «Neamul Românesc», unité

nationale
Cuvinte cheie: Nicolae Iorga, solidaritate natională, „Neamul Românesc”,
unitate natională
Revoluţia bolşevică a avut urmări grave asupra raporturilor ruso-

române în timpul primului război mondial. Noua conducere bolşevică de la
Petrograd nu mai era preocupată de continuarea războiului alături de
Antantă până la victoria finală. Ea îşi concentra toate eforturile pentru
consolidarea „noii orânduiri politico-sociale rezultată în urma revoluţiei”1;
forţând scoaterea Rusiei din război cu preţul oricăror sacrificii”2.
Orientarea noii Rusii bolşevice crea serioase probleme României,
provocând mari tensiuni între cele două ţări. Vecinătatea celor două state,
interdependenţa dintre cele două armate pe frontul comun şi despărţirea lor
într-un moment crucial al desfăşurării războiului punea România în situaţia
de a lupta singură cu două armate – germană şi austro-ungară, mult mai
1
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II (1916-1919)
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 190.
2
Ibidem.
176 Gheorghe A. Ştirbăţ
numeroase şi mai bine echipate, într-un moment în care aliaţii occidentali nu

puteau să intervină pentru ameliorarea situaţiei3.
Evenimentele de pe frontul de răsărit s-au desfăşurat cu rapiditatea
impusă de guvernul bolşevic, hotărât să rezolve problemele războiului
propunând Puterilor Centrale încheierea unui armistiţiu general, care să
scoată definitiv Rusia din război.
La 29 octombrie/18 noiembrie 1917, Rusia decide ieşirea din război.
România hotărăşte în cadrul consfătuirii de la Iaşi din 18 noiembrie/1
decembrie 1917 să nu intre în tratative cu Puterile Centrale, chiar dacă Rusia
urma să se retragă din război. Trupele române se vor replia pe linia
Bârladului, cu aripile lipite de Prut4.
Încheierea armistiţiului are o influenţă puternică asupra armatei ruse
de pe frontul din Moldova. Generalul Dmitri Scerbacev, comandantul
armatei ruse din Moldova, se temea că „la cea mai mică presiune” din partea
inamicului ar fi refuzat luptele punând armata română în imposibilitatea de a
susţine rezistenţa 5.
Analizând comportamentul armatei ruse, N. Iorga afirma că aceasta
trecuse „de la ascultarea oarbă ţaristă la ilusii de napoleonalism democratic
ale lui Kerenski şi apoi la dezmăţul în curând fără pereche de sângeros al
bolşevicilor socialişti de extremă stângă intransigente.”6.
Analizând comportamentul armatei ruse pe frontul din Moldova în
perioada colaborării româno-ruse de la intrarea României în război, până la
revoluţia bolşevică, constatăm că nu a fost un aliat fidel.
Ruşii, afirma I. G. Duca, ministrul Instrucţiei publice din guvernul Ion
I. C. Brătianu, considerau frontul din Moldova o „simplă variantă a frontului
lor general”, le „era indiferent dacă trece de-a lungul Şuşiţei, Siretului,
Bârladului, Prutului sau Nistrului”7. Pentru România acest front „avea o
3
Ibidem.
4
Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, România
în primul război mondial, Bucureşti, Editura Militară, 1979 (în continuare România în
primul război mondial), p. 319; I. Scurtu, Ion I.C. Brătianu. Activitatea politică, Bucureşti,
Editura Museion, 1992, p. 43-44; Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1985, p. 478; I. Agrigoroaiei, Poziţia marilor puteri faţă
de România (1914-1918), în Românii în istoria universală, coord. I. Agrigoroaiei, Gh.
Buzatu, V. Cristian, vol. I, Iaşi, Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza”, 1986, p. 448 şi urm.
5
C. Kiriţescu, op.cit., p. 192; N. Iorga, Istoria Românilor, vol. X, Întregitorii, Bucureşti,
1939, p. 389.
6
N. Iorga, Supt trei regi. Istoria luptei pentru un ideal moral şi naţional, Bucureşti, 1932, p. 257.
7
I.G. Duca, Memorii, vol. III, partea I: Războiul (1916-1917), Ediţie îngrijită de Stelian
Nicolae Iorga şi perioada războiului pentru reunificare naţională 177
semnificaţie naţională şi etnică”, el reprezenta doar „o retragere vremelnică

care neapărat trebuia să fie urmată de recuperarea cât mai grabnică a
teritoriilor pierdute”8.
N. Iorga constata că la îndemnul Comisarilor poporului avea loc
lichidarea totală a armatei ruse. Iaşul se obişnuise cu marşurile „soldaţilor
bărboşi cu panglici roşii pe piept”, purtând „inscripţii revoluţionare solemne
şi noime. Nu mai aveau nici un respect pentru ofiţeri pe care-i degradau, îi
pălmuiau, şi-i ameninţau cu moartea”9.
Debandada s-a împânzit spontan şi cu repeziciune, cuprinzând toată
armata rusă de pe frontul din Moldova. Unităţile militare ruse cuprinse „în
irezistibilul şuvoi, desfăceau, se topeau văzând cu ochii”10.
„Anarhia fără pereche din armata rusă făcea imposibilă orice
colaborare militară cu ea pe frontul din Moldova, constituind o ameninţare
la existenţa statului român. Autorităţile române civile şi militare au luat
măsuri urgente pentru a împiedica totala jefuire a ţării.
În Moldova, forţele ruseşti aflate sub influenţa bolşevicilor
(maximaliştilor cum îi denumea N. Iorga), s-au dedat la acţiuni care puteau
destabiliza situaţia internă. Maximaliştii desfăşurau în teren o propagandă
ostilă la adresa regelui, a poporului român, neam de „mămăligari”11. N. Iorga
era prezent că la Comăneşti forţele ruseşti bolșevizate au arestat 200 de
ofiţeri, obligând forţele româneşti să intervină cu forţa pentru eliberarea lor.
La Roman, aceeași incendiază administraţia financiară şi-l asasinau pe
inspectorul fiscal12.
Conflictele între grupările bolșevice şi cele ţariste din armata rusă au
dus la asasinarea unor generali ruși, la incendierea târgului Bucecea13. În
toate situaţiile, forţele române au intervenit cu eficienţă şi fermitate maximă.
Actorul I. Manolescu, căpitan în rezervă, relata despre atitudinea forţelor
române de la Podul Iloaiei, unde au fost nevoite să oprească trenul pentru
dezarmarea unor bolșevici care au prădat Iţcanii14.
Un automobil al acestora ataca autovehiculul în care se afla Generalul
Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1994, p. 153; Alexandru Averescu, Notiţe zilnice
din război, vol. II, Bucureşti, Editura Militară, 1992, p. 224.
8
I.G. Duca, op.cit., p, 153.
9
N. Iorga, op.cit., p. 257 şi urm.
10
Ibidem.
11
Idem, Memorii, vol. I, Vălenii de Munte, Editura Datina Românească, 1939, p. 165.
12
Ibidem, p. 174.
13
Ibidem, p. 191.
14
Ibidem, p. 200 şi urm.
Scerbacev, obligându-l pe acesta să meargă pe jos până la punctul de

comandă15. Soldaţii maximalişti au încercat în noaptea de 19 noiembrie
1917 să-l aresteze pe Generalul Scerbacev, împreună cu Generalul Henri
Berthelot, şeful misiunii militare franceze din România16.
Informat asupra desfăşurării acestor evenimente, N. Iorga prezenta şi
măsurile ferme luate de autorităţile române. Prefectul de poliţie din Iaşi îl
ruga pe istoric să accepte instalarea în propria sa locuinţă a unei mitraliere
pentru apărarea primului-ministru Ion I.C. Brătianu, care locuia în
apropiere.
Temător din fire, deşi avea o figură impunătoare, N. Iorga refuza,
rugându-l pe prefectul poliţiei să nu facă din „modesta lui casă o cetate de
apărare a ordinii”17.
Evenimentele dramatice care s-au desfăşurat în acea perioadă, cu
consecinţe grave asupra destinului statului român, au arătat că N. Iorga nu a
fost doar ziaristul care consemna şi comenta faptele zilnice, el s-a implicat
direct în prevenirea acestor acţiuni şi anihilarea persoanelor implicate în
organizarea şi conducerea lor.
Contactele cu diferite personalităţi din ţară sau din străinătate, cu
cetăţeni de rând din medii sociale diferite l-au ajutat să se informeze la timp
şi până la ultimele detalii asupra desfăşurării evenimentelor efectuate de
forţele inamice indiferent de acţiunea lor politică împotriva României.
Informaţiile primite şi analizate cu atenţie au fost prezentate personalităţilor
civile și militare, inclusiv regelui, pentru luarea măsurilor necesare pentru
prevenirea lor18.
Evenimentele care au avut loc în Moldova cu implicarea forţelor ruse în
descompunere erau în legătură cu evenimentele petrecute în Rusia, care au dus
la instaurarea regimului politic comunist bolşevic19. Regimul bolşevic
desfăşura o întreagă propagandă în armata rusă, dar şi în afara graniţelor Rusiei,
în spiritul teoriei lui Lev Troţki, a expertului în revoluţie20.
Evenimentele din Rusia, starea de spirit care se instalase în această
15
Ibidem, p. 174.
16
Ibidem.
17
Ibidem, p. 165; Idem, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. II, Lupta, Chişinău, Universitas,
1991, p. 280.
18
Idem, Istoria Românilor, vol. X, p. 383-390; Idem, O viaţă de om..., vol. II, p. 271-276;
Idem, Memorii, vol. I, p. 303.
19
Keith Hitchins, România 1866-1947, traducere de G. Potra, Delia Răzdolescu, Bucureşti,
Humanitas, 1996, p. 291.
20
Ibidem.
ţară, i-au fost prezentate marelui savant de un tânăr intelectual rus, ,,foarte
inteligent şi fin” Iaceveski21.Acesta, intelectual de convingeri republicane, a
reuşit să definească marile schimbări ce aveau loc în ţara sa natală. El
considera că realizările programului social-democrat al guvernului Kerenski
era „deocamdată îndestulător pentru o societate atât de puţin pregătită”.
Tânărul intelectual rus considera noul regim bolşevic lipsit „de baza naturală
pentru un regim de mai largă necesitate”22. Compara evenimentele din
toamna anului 1917 cu „epoca tulbure” de la începutul secolului al XVI-lea.
Rusia era acum condusă de o plebe inconştientă, fanatizată de puşcăriaşi şi
asasini, nişte „bestii atât de laşe, pe atât de sângeroase” care împuşcau „cu o
bucurie canibalică”23. Rusia, aprecia Iaceveski, acest „Granit... s-a sfărâmat în
prag, dar el va lua o nouă formă”. Pentru a împiedica evoluţia patriei sale spre
această „nouă formă”, de regim politic totalitar bolşevic, periculoasă pentru
întreaga lume, spera în „intervenţia Aliaţilor, dar americanii par nehotărâţi”24.
Iaceveski informa pe N. Iorga că „preşedintele Republicii de la
Kronstadt”, Simion Grigorievici Rosal, vine la Iaşi însoţit de „garda” lui de
„matrozi” capabilă de orice rău, „care trebuie oprită”. El relatează pe larg
planul maximaliştilor care au ocupat fără luptă cofetăria ,,Tuffli” pe care au
transformat-o într-un „cartier general rusesc”, unde urmau să organizeze
acţiunea de prindere şi arestare a Generalului Scerbacev. Informaţia primită
este trimisă în grabă primului-ministru Ion I. C. Brătianu. Iaceveski este
trimis, în mod firesc ,la şeful guvernului, astfel încât bolşevicii vor întâlni la
locuinţa generalului rus vânătorii generalului Rasoviceanu, care-i vor aresta25.
Primul-ministru Brătianu nu i-a acordat audiența inițial lui Iaceveski.
Generalul Scerbacev, care se mai confruntase cu tentative de asasinat asupra sa,
organiză la Iaşi un comitet de coaliţie sprijinit de forţa unor grupuri înarmate din
fosta armată ţaristă. Reprezentanţii Antantei, alertaţi şi ei de această situaţie,
insistă pe lângă Ionel Brătianu să-l sprijine pe Generalul Scerbacev. Acest sprijin
a fost refuzat în primele zile, fiind justificat astfel: „Nu pot mobiliza nici un soldat
român pentru a vă apăra contra propriilor dvs. trupe, fără a mă vedea amestecat în
luptele interne din Rusia şi fără a provoca un conflict cu noii conducători”26.
21
N. Iorga, O viaţă de om..., vol. II, p. 283.
22
Ibidem.
23
Idem, Memorii, I, p. 180 şi urm.
24
Ibidem, p. 189.
25
Pe larg în Idem, O viaţă de om..., II, p. 283-285; Idem, Memorii, I, p. 199-204; Idem,
Supt trei regi, p. 257 şi urm; Idem, Istoria Românilor, X, p. 300 şi urm.
26
Pe larg în Gh. Platon, op.cit, p. 479 şi urm.; Fl. Constantiniu, O istorie sinceră a
Această stare de lucruri făcea inutilă prelungirea situaţiei echivoce27 a

armatei ruse de pe frontul din Moldova.
Generalul Scerbacev se afla într-o situaţie catastrofală în care singura
soluţie pentru a ieşi era încheierea armistiţiului. El declară Regelui
Ferdinand I şi şefului guvernului român, Ion I. C. Brătianu, că nu mai poate
controla armata. La 3 decembrie 1917, Scerbacev comunica feldmareşalului
german August von Mackensen propunerea de a intra în tratative pentru
încheierea armistiţiului cu forţele ruso-române de pe frontul românesc28.
Guvernul român, sub preşedinţia Regelui Ferdinand I, s-a întrunit
într-o şedinţă la 4 decembrie 1917, la care au participat comandantul
armatei, şeful misiunii militare franceze, Generalul Berthelot şi în care s-a
discutat problema armistiţiului şi consecinţele sale pentru România. Primul
ministru a prezentat diferitele ipoteze referitoare la consecinţele pentru
România în cadrul alianţei, ajungându-se la concluzia încheierii unui
armistiţiu pur militar, excluzând orice consideraţii politice29. Pentru a salva
prestigiul regelui, s-a hotărât ca acesta să părăsească comanda trupelor de pe
front, iar comanda să-i fie atribuită Generalului Constantin Prezan30.
Hotărârea adoptată de guvernul român a fost comunicată
Comandamentului trupelor germane de pe frontul Siretului prin intermediul
Generalului Prezan, în care se specifica: „Guvernul român a hotărât ca
armata română să participe la armistiţiul de la Focşani pe care armata rusă l-a
propus. Ca urmare, şi din ordinul autorităţilor noastre militare, am onoarea a
vă face cunoscut că, până la noi dispoziţii, ostilităţile sunt suspendate pe
frontul Siretului pe care armatele române îl ocupă, cu începere de la 5
poporului român, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 265; C. Botoran, I. Calafeteanu, E.
Campus, Viorica Moisuc, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful
principiului naţionalităţilor, coord. Viorica Moisuc, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983, p. 163.
27
C. Kiriţescu, op.cit., p. 197.
28
Ibidem; Florin Constantiniu, op.cit., p. 264; Keith Hitchins, op.cit., p. 295.
29
C. Kiriţescu, op.cit., p. 198 şi urm. Ducele Luijnes, căpitan în armata franceză din
misiunea militară franceză, raporta preşedintelui Franţei, Raymond Poincaré că de la
începutul campaniei comportamentul comandamentului rus faţă de România a fost o
adevărată trădare. Armata rusă demoralizată de propaganda defetistă era un element de
scandal. La propunerea ministrului de externe Stéphen Pichon, preşedintele Poincaré îi
trimitea Regelui Ferdinand I o telegramă de simpatie şi încurajare, asigurându-l că guvernul
Republicii Franceze „va rămâne fidel acordurilor încheiate între cele două ţări”. Georges
Clemenceau, şeful guvernului francez, deşi recunoaştea situaţia catastrofală a României şi
neputinţa de ajutor din partea Franţei, considera armistiţiul drept capitulare. C. Botoran, I.
Calafeteanu, E. Campus, Viorica Moisuc, op.cit., p. 161.
30
C. Kiriţescu, op.cit., p. 198.
decembrie 1917 opt ore seara”31.

Haosul din armata rusă care punea în pericol existenţa statului român
a fost luat în discuţie în şedinţa Consiliului de Miniştri din noaptea de 8/21
noiembrie 1917 în care s-au hotărât măsuri excepţionale pentru curăţirea
teritoriului de trupe străine. Divizia a 16-a a garnizoanei Iaşi a început cu
elan dezarmarea grupurilor de la Socola, pe care le îmbarcau în vagoane şi
le expediau peste Prut32.
Retragerea dezorganizată a forţelor armatei ţariste crea mari dificultăţi
pe teritoriul românesc. La Galați, două divizii din armata a IV-a rusă n-au vrut
să părăsească localităţile. Diviziile vor fi însă dislocate peste Dunăre, după
confruntări cu armata română33. Confruntări similare au avut loc la Roman,
Paşcani, Miroslăveşti, Fălciu, Dorohoi. La sfârşitul lui ianuarie 1918 teritoriul
românesc până la Prut a reintrat complet sub autoritatea guvernului român34.
Măsurile luate de România pentru dezarmarea şi evacuarea armatei
ruse peste Prut a nemulţumit guvernul bolşevic de la Petrograd, care în nota
înmânată ministrului român în Rusia, C. Diamandy, caracteriza acţiunile de
pacificare a teritoriului drept criminale şi îndreptate împotriva revoluţiei
ruse. Avertiza guvernul de la Iaşi, prin intermediul ambasadorului de la
Petrograd, că „puterea sovietică nu va pregeta să ia cele mai aspre măsuri
împotriva trădătorilor contrarevoluţionari români, aliaţi ai lui Kaledin,
Scerbaceși Radei, indiferent de posturile pe care le ocupau ei în ierarhia
românească”35. Noua conducere a Rusiei a trimis o notă ultimativă României,
având caracterul unei adevărate declaraţii de război36. Ambasadorul României,
C. Diamandy, cu tot personalul diplomatic și consular era arestat şi internat în
închisoarea de la Petropavlovsk. Eliberarea are loc peste două zile, în urma
protestului misiunilor diplomatice din Rusia, în frunte cu cea a Franţei37. La
13/26 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor Poporului rupe relaţiile diplomatice
cu România şi confiscă tezaurul adăpostit la Moscova38.
31
Se specifica de asemenea că „pe timpul armistiţiului trupele române vor rămâne pe
poziţii şi îşi vor păzi frontul. Avioanele române îşi suspendau zborurile. Se va trage însă
asupra avioanelor duşmane care vor încerca să zboare peste liniile noastre”. Ibidem, p. 190.
32
C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, Viorica Moisuc, op.cit., p. 162.; I. Scurtu, op.cit., p. 44.
33
N. Iorga, Memorii, I, 192 şi urm.; C. Botoran, I. Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica
Moisuc, op.cit., p. 164; Gh. Platon, op.cit., p. 471; C. Kiriţescu, op.cit., p. 201.
34
Gh. Platon, op.cit., p. 478-479.
35
Apud. C. Botoran, I. Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc, op.cit., p. 165.
36
C. Kiriţescu, op.cit., p. 214 şi urm.
37
Ibidem; N. Iorga, Memorii, I, p. 248.
38
Ibidem; C. Kiriţescu, op.cit, p. 215.
Perioada premergătoare încheierii armistiţiului s-a aflat în atenţia lui

N. Iorga. În calitatea sa de deputat, ziarist, profesor universitar, a cunoscut
personal o mare parte din factorii de decizie din ţară. Prin volumul mare de
scrisori pe care le primea zilnic, el se afla într-un permanent contact cu
oameni de pretutindeni, fiind în măsură să cunoască bine care era situaţia
societăţii şi idealul epocii39.
Iorga, „marele apostol al naţionalismului românesc”, cum îl denumea
I.G. Duca, a fost rugat să participe la influenţarea opiniei diplomatice ale
puterilor (opiniei reprezentanţilor diplomatici ai Antantei) Alianţei de la
Iaşi, a armatei şi a populaţiei40. Dintre miniştrii liberali, Iorga a purtat cele
mai multe discuţii cu I.G. Duca, ministru al Instrucţiunii Publice. Acesta a
fost însărcinat de primul ministru Ion I. C. Brătianu să-i monitorizeze
îndeaproape activitatea, punându-l astfel „la adăpostul oricăror răspunderi
neplăcute”41.
În perioada neutralităţii şi a războiului, I.G. Duca se întâlnea
permanent cu N. Iorga. Marele istoric intervenea adesea pe lângă ministrul
Instrucţiunii Publice în vederea obţinerii de fonduri pentru Casa Şcoalelor,
atribuirea unui local pentru sediul Institutului de Studii Sud Est Europene,
institut al cărui fondator era. De asemenea, nu a ezitat să obţină de la I.G. Duca
rezolvarea unor probleme personale, pentru câte un fiu de preot, pentru
vreun fost student, pentru ruda cutărui prieten sau prietenul cutărei rude, dar
39
Andrei Pippidi, Prefaţă la Scrisori către N. Iorga, vol. III, ediţie îngrijită de Petre Ţurlea,
Bucureşti, Editura Minerva, 1988, p. XXIV.
40
Pe larg N. Iorga, O viaţă de om, vol. II, p. 211-308; Idem, Supt trei regi, p. 281-305; P.
Ţurlea, N. Iorga, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2016, p. 164-231.
41
I.G. Duca, op.cit., p. 174. I.G. Duca relata că în vremea aceea „îl vedem mereu pe N.
Iorga. Enorm în termenii cei mai amicali, Iorga intervenea pentru rezolvarea unor probleme
ale instituţiilor pe care le conducea: o clădire pentru sediul Institutului de Sudii Sud-Est
Europene, undeva în Calea Moşilor, cărţi şi fonduri pentru Casa Şcoalelor, pentru aplanarea
unor conflicte cu colegii de la Facultatea de Litere”. Marele istoric, spunea Duca, avea
mereu ceva de cerut şi „veşnic mă grăbeam să-i satisfac toate cererile. De asemenea,
interveneam pentru rezolvarea unor probleme pentru diferite persoane; pentru un prieten
sau prietenul cutărei rude”. O bună parte din membrii P.N.D. „au beneficiat de dărnicia şi
favorurile mele”. Iorga era încântat, îl considera pe Duca „un excelent ministru”, „un tânăr
de mare viitor”, căci acestea erau „cutumele lui de ajutorare a oamenilor”. Când Duca era
pe cale să-şi epuizeze „pretenţiile sale de seducţie”, el apela fie la I. I. C. Brătianu să-l
cheme la el „să pară că-i destăinuie noile secrete ale statului”, ori la Barbu Ştirbei „să
combine vreo audienţă la rege, vreo vizită cu regina pe la monumente, vreo excursie la
Snagov, sau vreun dejun la Scroviştea, căci le-am făcut pe toate. I se dădea atenţie, era
măgulit, atât îi trebuia acestui mare copil”. Ibidem, p. 24 şi urm.
şi pentru „o bună parte din membrii Partidului Naţionalist Democrat care au

beneficiat de pe urma acestor intervenţii”42.
Încercarea lui Duca de a-l menţine pe Iorga în sfera de influenţă a
Partidului Naţional Liberal îi secătuia puterile sale de ,,seducţie”, fapt pentru
care apela la ajutorul lui Brătianu sau al lui Barbu Ştirbei43. Primul-ministru
se întâlnea cu N. Iorga în ideea consultării asupra chestiunii în care, spunea
Duca, „aveau precauţiunea să spună sigur dinainte ce făcuseră bun ca nu
cumva să se ajungă la un conflict”44. N. Iorga înţelegea acest joc al
liberalilor, intra în el, deoarece considera pe Ion I.C. Brătianu singura
persoană capabilă să conducă la realizarea marelui nostru ideal naţional –
unitatea politică. Atitudinea lui Brătianu faţă de el însă îl nemulţumea. Ştia
că Brătianu se folosea de el, de puterea lui de influenţiator al opiniei
publice. Când şeful guvernului încearcă să-i ofere un post de ministru în
guvernul, urmare a popularităţii sale Iorga refuză45. Istoricul îi comunica şi
regelui hotărârea sa, afirmând că „nu pot să mă asociez la răspunderea unei
politici contra căreia luptasem atâţia ani de zile”46.
În perioada războiului, Iorga s-a întâlnit de multe ori şi cu primul-
ministru, având loc discuţii contradictorii între ei, în care istoricul a respins
deseori propunerile acestuia. Discuţiile s-au purtat exclusiv între cei doi,
inaccesibile opiniei publice, nefiind nimic publicat sau spus în ziarul „Neamul
Românesc” sau în numeroasele conferinţe ţinute în acea perioadă. Istoricul era
conştient că toate aceste discuţii prezentate presei ar fi dus la inflamarea opiniei
publice, într-un moment în care se impunea întărirea solidarităţii interne.
Atitudinea rezervată a lui I.I.C. Brătianu şi I.G. Duca faţă de N. Iorga
pornea de la considerente de ordin politico-ideologic, dar şi personale. N. Iorga
era un om din opoziţie, şeful Partidului Naţionalist Democrat, care a luat o
atitudine critică faţă de acţiunile guvernului liberal. Marele savant nu agrea
compromisul, avea o atitudine extrem de critică faţă de partidele politice din
42
Ibidem.
43
Ibidem.
44
Ibidem.
45
N. Iorga, O viaţă de om, II, p. 268.
46
Ibidem, p. 269. „Brătianu credea că este bine să-şi adauge la un minister pe care-l ştia
solid şi definitiv ancorând colaborarea mea în vitrină, ca «om popular»”. De aceea, spune
N. Iorga, „mi-a oferit, atunci întâiaşi dată, să intru în guvern, care de la început se
completase cu Take Ionescu şi cu un număr de amici ai acestuia; urmase probabil o
indicaţie a Regelui, care nu voia în asemenea momente continuarea obişnuite clănţăneli de
patid... Am dat acelaşi răspuns ca şi conservatorilor din decembrie şi acest răspuns l-am
comunicat şi Regelui – că nu pot să mă asociez la răspunderea unei politici contra căreia
luptasem de atâţia ani de zile”. Ibidem, p. 268 şi urm.
opoziţie şi metodele politicianiste de conducere. Ca om, Iorga îi apărea lui

I.G. Duca şi majorităţii oamenilor politici din opoziţie „schimbăcios”,
„influenţabil”, „suspicios, mofturos, crezând că totul i se cuvine”, „vanitos”, om
căruia să i se acorde atenţie, „măgulit atât îi trebuie acestui mare copil”47.
Calităţile, dar şi defectele marelui savant au fost abil exploatate de
politicienii din jurul său. I.I.C. Brătianu, I.G. Duca, apreciindu-i calităţile
care-i depăşeau defectele, au încercat să le valorifice pentru realizarea
politicii interesului naţional. Duca a ştiut să măgulească ,,vanitatea şi micile
lui slăbiciuni” ca ,,să-l menţină într-o atmosferă simpatică”, liberalul
îngrijindu-se de „nevoile şi ale familiei sale”48.
N. Iorga era un om al convingerilor la care nu renunţa. De la primele
manifestări în viaţa politică el şi-a consacrat toată activitatea luptei pentru
desăvârşirea unităţii politice româneşti. Consacrându-şi viaţa acestui măreţ
ideal, era foarte atent la orice eveniment care putea să favorizeze ori să
împiedice dezrobirea românilor din teritoriile aflate sub dominaţia străină.
I.G. Duca a reuşit să-l cunoască în toată complexitatea fiinţei sale pe N. Iorga.
Ministrul liberal ştia că savantul este un om timid, dar toţi timizii sunt
„asemenea vulcanilor aparent inactivi care sunt capabili de erupţie vulcanică
când sunt întărâtaţi”49. Din această cauză a trebuit să-l manevreze „cu o
diplomaţie şi cu o subtilitate de spirit, cu o varietate de procedee care mi-au
ascuţit facultăţile şi mi-au fost de un netăgăduit folos în cariera mea politică”50.
N. Iorga nu şi-a trădat nici un moment crezul său politic, convingerea
în realizarea idealului unităţii politice, chiar dacă a avut unele îndoieli,
trecătoare, văzând acele defecte ale societăţii, ale clasei politice româneşti.
I.G. Duca nu a înţeles unele manifestări şi afirmaţii ale savantului, le-a dat o
interpretare voit eronată, pentru a scoate în evidenţă că Marea Unire din
1918 era opera exclusivă a P.N.L., a liderilor lui în frunte cu I.I.C. Brătianu.
În memoriile sale, ministrul liberal al Instrucţiunii Publice relata că la
un moment dat, pe la sfârşitul anului 1915, N. Iorga l-ar fi întrebat: „Crezi
D-ta că noi vom cuceri Transilvania, că vom realiza idealul nostru
naţional?”. Uluit de nedumerirea interlocutorului ar fi spus „ţara asta este
47
Pe larg în I.G. Duca, op.cit., p. 24. şi urm.; I. Bitoleanu, Şefi de partide, Constanţa,
Editura Ex Pontica, 2006, p. 256-273; C. Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din
vremea celor de ieri, ediţie îngrijită de Stelian Neagoe, vol. IV, partea a V-a, Bucureşti,
Humanitas, 1993. „Prin linguşeală se apropiau de Iorga supunându-l; Argetoianu: ,,Vrea
măgulit continuu, să-i spui că-i genial de trei ori pe zi” . Apud. I. Bitoleanu, op.cit, p. 265).
48
Ibidem, p. 268.
49
Ibidem, p. 272.
50
I.G. Duca, op.cit., vol. III, partea I, p. 174.
aşa de nenorocită, aşa de plină de păcate, de ticăloşii, de putreziciune, încât

să fie mulţumită dacă-şi poate târî zilele, dar să mai cucerească şi pe
altele”51. Duca, contrariat de afirmaţia istoricului comenta: „Mă uitam la el
şi mă întrebam: acesta este marele apostol al naţionalismului român, aceasta
este încrederea lui în puterea de viaţă a neamului românesc? Dar dacă e aşa,
ce înseamnă naţionalismul său, pe ce se înalţă piedestalul pe care stă? Pe
ipocrizie, pe minciună, eroul indignat”52.
Citind însemnările ministrului liberal al Instrucţiunii Publice, oricine
este mirat cum o personalitate de talia lui N. Iorga, care şi-a consacrat toată
viaţa realizării unirii tuturor românilor cu Patria Mamă, ar fi putut să aibă
atâta neîncredere „în puterea de viaţă a poporului” din care făcea parte. Se
impune însă a investiga mobilurile care l-au determinat pe I.G. Duca,
pornind de la temerile lui Iorga, să lase posterităţii aceste semne de întrebare
privind capacitatea românilor de a-şi elibera teritoriile aflate sub dominaţie
străină şi a le uni cu Ţara. Răspunsurile trebuie căutate în politica P.N.L.
după Marea Unire. Astfel, după scurtele guvernări ale Blocului Parlamentar
şi Partidului Poporului lui Alexandru Averescu, P.N.L. va reveni la
guvernare între 1922-192653.
Cel mai puternic „atu” al liberalilor de a reveni la guvernare, afirma
profesorul Andrei Pippidi, a fost acela de a le reaminti românilor, printr-o
abilă propagandă electorală, că ei au condus ţara în momentele cele mai
dificile spre unitatea naţională. Acest imens capital politic P.N.L. nu voia
să-l împartă cu nimeni. „Mitul oficial care făcea din România o putere
victorioasă, provizoriu învinsă, dar rămasă până la capăt credincioasă
aliaţilor ei, graţie P.N.L., avea nevoie de o demitizare a rolului altora, a lui
N. Iorga şi Nicolae Filipescu în acţiunea de aclimatizare în opinia publică a
sentimentelor de onoare, demnitate şi curaj”. Fără această acţiune de
„aclimatizare” în opinia publică a sentimentului de curaj, demnitate şi
onoare, n-ar mai fi avut loc nici rezistenţa, nici biruinţa54.
51
Idem, Memorii, vol. II, Neutralitatea, partea a II-a (1915-1916), Timişoara, Editura
Helicon, 1993, p. 25 şi urm.
52
Ibidem.
53
Despre guvernarea Blocului Parlamentar, al Partidului Poporului şi revenirea P.N.L. la
guvernare, pe larg în: Petre Ţurlea, N. Iorga în viaţa politică a României, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1991; I. Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti, Paideia,
1999, p. 113-144; Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, Humanitas, p. 422-424,
434-436; N. Iorga, Istoria Românilor, vol. X, Întregitorii, Bucureşti, 1939, p. 149 şi urm.
54
Andrei Pippidi, op.cit, p. XXII. Pentru a demitiza rolul lui Iorga de „a aclimatiza” în
opinia publică simţul de onoare, de curaj, de demnitate I.G. Duca, în Memoriile sale, vine şi
Realitatea istorică a demonstrat tăria convingerilor marelui savant în

triumful cauzei naţionale. Îndoielile lui N. Iorga erau expresia luptei care se
dădea în conştiinţa lui între „un patriotism lipsit de orice calcule şi
luciditatea cu care vedea acele defecte ale societăţii şi nu ale poporului
român în care a crezut fără şovăială’’. Savantul judeca realitatea ca un
moralist şi era mai sincer şi mai consecvent decât oamenii politici care erau
„prea încrezători în combinaţiile lor diplomatice, uitând preţul vieţii
omeneşti”55.
Afirmaţiile şi judecăţile lui I.G. Duca erau infirmate de zelul cu care
I.I.C. Brătianu, şeful guvernului liberal, s-a străduit să-l menţină pe Iorga
„într-o acţiune de expectativă”. Dacă savantul ar fi fost „un Caţavencu
speriat”, sau „un neutralist din prudenţă”, Brătianu nu i-ar fi acordat nici un
fel de atenţie56. Brătianu a fost convins că Iorga era unul din cei mai mari
formatori de opinie din societatea românească, unul din teoreticienii
ideologiei naţionale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
al XX-lea. Iorga a fost nu numai personalitatea autorizată de a vorbi şi
analiza obiectivele noastre naţionale, dar şi vocea cea mai ascultată, prin
opera sa istorică, prin articolele din ziarul său, „Neamul Românesc”, prin
conferinţele sale. Cunoscând toate acestea, liderul P.N.L. a recunoscut, în
1922, rolul important al marelui savant de a tempera zelul intervenţionist al
Federaţiei Unioniste a lui Take Ionescu şi N. Filipescu57.
Atitudinea moderată promovată de Iorga, în consens cu cea a
guvernului, a temperat valurile de mişcări ale străzii care, altminteri,
forţându-i mâna, l-ar fi determinat să grăbească intrarea României în război
cu alte argumente, aducând în discuţie părerile unor persoane din opoziţie sau de la putere.
Duca recunoaşte că Iorga nu era pentru o politică germanofilă, dar nici nu credea în posibilitatea
unirii noastre cu românii de peste munţi. Ministrul se întreba retoric: ,,care-i era punctul de
vedere în războiul mondial şi de ce totuşi l-a susţinut pe Ionel Brătianu?” Răspunsul la această
întrebare îl dă chiar N. Iorga: „Să-ţi spun de ce îl susţin pe Brătianu. Sunt convins că oricine ar
conduce politica României, tot cu nimic nu ne vom alege. Dacă ar veni altul la guvernare, tot nu
ne vom alege cu nimic, şi ne vor băga şi într-un «bucluc» din care nimeni nu ne va mai scoate”.
Brătianu, continua Iorga, „cel puţin nu ne face de râs”. I.G. Duca prezintă discuţia avută cu Iorga
primului ministru care a concluzionat la cele relatate: „Nu mă miră; totdeauna am considerat pe
Iorga nu ca un om de convingeri, ci ca un om de impresii şi de susceptibilităţi”. Duca întăreşte
concluzia lui Brătianu cu afirmaţia lui Take Ionescu care spunea odată, în plin Consiliu de
Miniştri, că „în timpul neutralităţii Iorga n-a avut nici o clipă credinţa că putem realiza idealul
nostru naţional”. I.G. Duca, op.cit., vol. II, , partea a II-a, p. 26 şi urm.
55
Ibidem.
56
Ibidem.
57
Ibidem.
de partea Antantei pentru eliberarea teritoriilor aflate sub dominaţia austro-

ungară. Marele istoric, prin atitudinea sa, a oferit primului-ministru acele
momente de linişte de care avea nevoie pentru adoptarea unor hotărâri vitale
pentru destinul neamului românesc.
Atitudinea lui N. Iorga de susţinere necondiţionată a politicii
guvernului liberal între 1914-1918 izvora din convingerea în posibilitatea
realizării marelui nostru deziderat naţional prin acţiunea solidară a tuturor
forţelor politice, indiferent de orientarea lor ideologică, care să unească într-
un singur sens întreaga societate românească. Iorga nu a gândit acţiunea sa
de susţinere a lui Brătianu şi a guvernului ca pe un serviciu pentru care ar fi
cerut o recompensă în perioada postbelică. Consacrându-şi întreaga
activitate de la intrarea sa în viaţa politică luptei pentru desăvârşirea unităţii
noastre naţionale, N. Iorga nu putea să susţină neutralitatea, căci i-ar fi
anulat toate eforturile sale în această direcţie, iar României perspectiva
afişării în faţa opiniei publice internaţionale ale drepturilor sale naturale şi
istorice asupra Transilvaniei şi Bucovinei.
În faţa „ezitărilor simulate” ale primului-ministru, Iorga i-a spus
tranşant că era o imposibilitate morală să mergem alături de Austro-Ungaria,
oricare ar fi consecinţele şi l-a asigurat că dacă urma o astfel de politică el îl
va susţine necondiţionat58. I.G. Duca a recunoscut, totuşi, că Ionel Brătianu,
mulţumit de comportamentul savantului, ar fi dorit să-l cheme la Consiliul
de Coroană59.
Istoricul N. Iorga nu putea utiliza termenul de cucerire a Transilvaniei.
În opera sa ştiinţifică el a demonstrat legitimitatea drepturilor României
asupra Transilvaniei şi Bucovinei, aflate sub dominaţia Austro-Ungariei, cu
argumente istorice: continuitatea, vechimea şi permanenţa românilor în
aceste teritorii60. Transilvania, afirma el „nu aparţine Regatului unit al
României printr-un drept de cucerire, ci prin hotărârea unanimă a românilor
exprimată în marea adunare naţională, a saşilor şi să n-o uităm prin
acceptarea tăcută a maghiarilor înşişi”61.
În strategia de menţinere a istoricului în starea de expectativă, Duca a
căutat să exploateze şi slăbiciunile omului Iorga: „imensa vanitate”,
58
Ibidem.
59
Ibidem; Idem, O viață de om…, p. 227; Idem, Războiul nostru în note zilnice, vol. I:
1914-1916, Craiova, Editura Ramuri, 1921, p. 30.
60
Pe larg în N. Iorga, Istoria Românilor, vol. I, partea a II-a, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1988, p. 85; Apud Andrei Pippidi, op.cit., p. XXIV.
61
Ibidem.
„topirea” în faţa cuvintelor măgulitoare, timiditatea care-l făcea să se piardă

în faţa atacurilor violente ale adversarilor uneori în timpul dezbaterilor
parlamentare tumultoase, dezinteresat, uneori schimbător62. I.G. Duca şi
Barbu Ştirbei au căutat să-l atragă făcându-i unele servicii pentru instituţiile
de cultură şi învăţământ pe care le conducea, pentru prietenii care-i cereau
ajutorul, pentru familia sa. Analizând acum, la trecerea a 100 de ani de la
Primul Război Mondial acele servicii importante şi necesare atunci, pentru
el şi apropiaţii săi, par astăzi infinit mai mici faţă de activitatea marelui
savant în slujba interesului naţional.
I.G. Duca a avut în timpul războiului şi misiunea ingrată de a-l
dezinforma sistematic pe N. Iorga. „N-a fost singura dată, spune ministrul
liberal al Instrucţiei Publice, în care Iorga şi-a închipuit că realitatea
lucrurilor era aşa cum din diferite consideraţii a trebuit să i-o înfăţişez”63.
Istoricul şi-a dat seama de politica de dezinformare a liberalilor faţă de el.
Dezgustat de micimea vieţii politice, el se întreba adesea „ce caut eu în
această zgomotoasă hărmălaie a unor suflete atât de urâte”64. Amestecul său
în viaţa publică şi politică nu a fost „un mijloc de a parveni, nici ca o
satisfacere de vanitate ci ca împlinirea unui categoric imperativ moral”65.
Lumea politică românească a recunoscut că „războiul l-a adus pe
buzele tuturor”, atunci când naţiunea a simţit ideea unui refuz şi al unui
cuvânt de îmbărbătare, spunea Nechifor Crainic. În acele momente, „el s-a
dovedit un izvor dătăror de putere, adevărat titan al neamului”66. Puterea
degajată către neamul său, ce izvora din credinţa neclintită faţă de realizarea
idealului naţional, l-a ajutat să colaboreze necondiţionat pe toată durata
războiului cu I.I.C. Brătianu: „Eu nu mă uit cine ţine în mână steagul ţării,
eu steagul ţării-l văd, eu steagul ţării îl apăr”67, spunea N. Iorga.
Defecţiunea rusă pe frontul din Moldova ca urmare a loviturii de stat
bolşevice a împiedicat Rusia de a mai continua războiul. Analizând situaţia,
atât din punct de vedere militar, dar şi politic, România ajunge la concluzia
că singură nu poate acoperi toată lungimea frontului şi singura soluţie de
moment era încheierea unui armistiţiu pur militar cu Puterile Centrale, fără a
afecta relaţiile cu Antanta.
62
Apud I. Bitoleanu, op.cit., p. 272-274; 279; I. G. Duca, op.cit., p. 25 şi urm.
63
Andrei Pippidi, op.cit., p. XXIV; N. Iorga, O viaţă de om..., vol. III.
64
Apud I. Bitoleanu, op.cit., p. 276.
65
Ibidem, p. 279.
66
Ibidem.
67
Pamfil Şeicaru, N. Iorga, Bucureşti, Editura Clio, 1990, p. 63.
I.G. Duca l-a informat pe Iorga despre starea generală a frontului,

despre poziţia guvernului şi a regelui. Situaţia din armata rusă era foarte
gravă, aceasta se dezintegra vizibil, fiind o adevărată ameninţare pentru
România. Scerbacev, comandantul armatei, nu mai putea ţine situaţia sub
control. Trupele nu-l ascultau nicăieri68. Acesta, îi comunica I.G. Duca lui
N. Iorga, i-ar fi spus lui Brătianu „că doar un singur mijloc ar fi folositor
românilor: să negocieze el armistiţiul pe care l-ar negocia şi alţii”69.
Miniştrii Antantei şi generalul Berthelot au recunoscut că încheierea
armistiţiului era o necesitate70. De asemenea, majoritatea comandanţilor
armatei vedeau în continuarea războiului „o luptă fără scop”, deoarece
armata, lipsită de provizii, de muniţii, va duce inevitabil la „capitularea
finală, sau la capitularea de la început”71.
N. Iorga nu a acceptat de la început ideea armistiţiului în care vedea o
dezonoare pentru armata română, care şi-a făcut pe deplin datoria în război.
El vedea de asemenea în armistiţiu o încălcare a angajamentelor faţă de
Aliaţi şi năruirea realizării idealului naţional pentru care am intrat în război:
„orice e preferabil acestei ruşini care nu s-ar putea şterge şi catastrofei
naţionale în care s-ar rezolva ea pentru această iubită armată românească”72,
considera istoricul.
În acel context, I.G. Duca îl roagă i-a solicitat lui N. Iorga să
vorbească cu miniştrii Antantei despre o pace separată cu Puterile Centrale,
invocând „rolul pe care-l are ca reprezentant al unei opinii publice
independente”73. Pentru a se edifica mai exact asupra celor relatate de Duca,
el are o întâlnire cu Regina Maria, care îi va confirma cele relatate anterior
de ministrul liberal. De asemenea, prinţul Carol îi arătă că şi generalii
Averescu şi Grigorescu erau pentru armistiţiu74.
Apelul lui N. Iorga la Regele Ferdinand sau la Regina Maria, pentru a
i se lămuri unele chestiuni de politică internă şi externă în timpul războiului,
mărturiile sale de respect şi credinţă pentru cuplul regal, porneau de la
concepţia sa istorică despre monarhie. Marele istoric considera că monarhia
68
N. Iorga, Memorii, vol. II, p. 57.
69
Ibidem, p. 56.
70
Ibidem.
71
Ibidem.
72
Idem, O viaţă de om..., vol. II, p. 287; Idem, op.cit., vol. I, p. 176.
73
În cadrul aceastei întâlniri dintre Iorga şi Duca, ministrul liberal îi preciza că solicitarea
facută istoricului de a vorbi cu reprezentanţii Antantei pentru armistiţiu era iniţiativa lui, nu
a lui I.I.C. Brătianu şi prin această pace ,,vom avea măcar Basarabia””, în Ibidem.
74
Ibidem, p. 178.
a rămas un element sigur al stabilităţii noastre, ea făcea parte din „totalitatea

lucrurilor preţioase pe care ni le-a lăsat Roma, în ea înglobează un lucru
foarte mare: naţiunea guvernării integrale”75. Legăturile lui cu Regina
Maria, cu Casa Regală, le realiza prin intermediul secretarului regelui,
Denize, „suflet cald şi generos”. Iorga îi transmitea regelui prin intermediul
acestuia că el nu va urma niciodată pe politicienii „cu care n-am avut a face
niciodată”, care se refugiau în Rusia cu familiile lor, adăpostindu-se de
vitregiile timpului şi că era pregătit să-l urmeze „atunci când o suverană
nevoie l-ar face să nu mai poată rămâne pe teritoriul patriei”76.
Puterea bolşevică, instaurată în vremea loviturii de stat din 25
octombrie/ 7 noiembrie 1917, prin Decretul asupra păcii a decis scoaterea
Rusiei din război. În aceste condiţii are loc la Iaşi, la 18 noiembrie/1
decembrie, o consfătuire cu participarea Regelui Ferdinand I, a primului-
ministru I.I.C. Brătianu şi a generalilor Averescu, Grigorescu, Prezan,
Iancovescu şi Berthelot, în cadrul căreia s-a hotărât că România nu va intra
în tratative cu Puterile Centrale, iar dacă armata rusă se va retrage, trupele
române se vor replia pe aliniamentul Bârladului şi aripile sprijinite pe
Prut77. La 20 noiembrie/3 decembrie 1917 generalul Scerbacev,
comandantul forţelor ruse din Moldova, a trimis o telegramă feldmareşalului
Mackensen prin care-i propunea încheierea unui armistiţiu cu trupele ruse şi
române de pe frontul român78. Acest fapt a silit guvernul român „o zi mai
târziu să adere la această propunere cu precizarea că armistiţiul are un
caracter pur militar”79. Puterile Antantei nu au fost de acord cu demersurile
României, însă cercurile conducătoare de la Iaşi, pentru a menţine fiinţa de stat
75
Idem, Hotare şi spaţii istorice naţionale. Afirmarea vitalităţii româneşti, studiu
introductiv de Mihai Ungheanu, postfaţă de Sever Ardelean, Galaţi, Editura Porto-Franco,
1996, p. 312; Idem, Generalităţi cu privire la studiul istoriei, ediţia a IV-a, introducere,
note şi comentarii de Andrei Pippidi, notă asupra ediţiei de Victor Durnea, Iaşi, Polirom,
1999, p. 271-283.
76
Idem, O viaţă de om, vol. II, p. 281-282.
77
Victor Atanasiu, Atanasie Iordache, Mircea Iosa, I.M. Oprea, Paul Oprescu, România în
Primul Război Mondial, Bucureşti, Editura Militară, 1979, p. 319.
78
Ibidem, p. 321.
79
Ibidem, p. 318-319. Puterile Antantei, interesate de continuarea victoriaoasă a războiului,
nu puteau fi de acord cu armistiţiul care deschidea calea unei păci separate. Berthelot a
elaborat un plan cu care armata română să continue lupta şi, dacă ar fi fost nevoie, să se
retragă în Ucraina. Acest plan a fost împărtăşit şi de unii membri ai grupului Take Ionescu,
în frunte cu Mihai Cantacuzino. Planul a fost categoric respins. (I. Agrigoroaiei, Poziţia
marilor puteri faţă de România (1914-1918), în Românii în istoria universală, vol. I,
Editura Universității ,,Al. I. Cuza” Iaşi, 1986, p. 100.
şi să nu-şi sacrifice zadarnic armatele rămase au fost nevoite să facă acest pas80.
La 22 noiembrie 1917 guvernul desemnează patru membri pentru
încheierea armistiţiului. Tratativele pentru încheierea armistiţiului au
început la Focşani în ziua de 7 decembrie. Din partea Puterilor Centrale
principalul delegat era generalul von Morgen, însoţit de colonelul de stat
major Hentsch şi reprezentanţii Austro-Ungariei, Turciei şi Bulgariei.
Delegaţia rusă era condusă de comandantul Armatei a IX-a, generalul
Kelcevski şi alţi 15 membri, dintre care soldaţi ai comandamentelor
revoluţionare social-democrate şi bolşevice. Delegaţia română era condusă
de generalul Lupescu, subşeful Marelui Cartier General Român, însoţit de
11 ofiţeri, între care coloneii de stat major Răşcanu şi Condeescu81.
N. Iorga, care în conștiință nu era de acord cu încheierea armistițiului,
îl acceptă totuşi, el sprijinind politica guvernului liberal în continuare.
Aceasta însă nu l-a împiedicat să analizeze în mod critic comportamentul
delegaţilor la tratative şi rezultatele acestora.
Se impune să precizăm că informaţiile primite au provenit de la
început din presă, apoi din relatările unor persoane apropiate de cercurile
guvernamentale. Din cele relatate la început de alţii, istoricul ajunge la
concluzia că membrii delegaţiei n-au avut cel mai elementar sentiment de
demnitate82. Ei s-au arătat încântaţi de primirea făcută de germani, au luat
masa împreună la vila doamnei Apostoleanu, bine păzită, „şi-au strâns
mâinile”, „au toastat”, „s-au fotografiat” şi au încheiat armistiţiul „alături de
nişte vagabonzi ruşi”83. Delegaţia rusă, scria Iorga, era alcătuită din membri ai
comitetelor revoluţionare social democrate şi bolşevice, care nu înţelegeau
rostul întâlnirii, iar unii nu ştiau să scrie ori să citească84. El considera că în
momentele de mare încercare din viaţa unui popor se impune un înalt simţ al
demnităţii: „în fatala îngenunchiere sub împrejurări trebuiau suflete tari”85.
Armistiţiul încheiat urma să fie menţinut până în momentul în care
problema războiului sau a păcii era decisă de Adunarea Constituantă a
Rusiei. Armata română, la rândul ei, accepta armistiţiu numai pe timpul cât
va dura armistiţiul cu armatele ruse, pe frontul român86.
80
Gh. Platon, op.cit., p. 480.
81
C. Kiriţescu, op.cit., vol. I, p. 189; N. Iorga, Istoria Românilor, vol. X, p. 390.
82
N. Iorga, Memorii, p. 186.
83
Idem, O viaţă de om..., vol. II, Chişinău, 1991, p. 286.
84
În delegaţia rusă, doi din trei membri nu ştiau să citească. Fiind întrebaţi ce au de spus la aceste
negocieri, ei au răspuns: „cele două insule pe care ni le-aţi luat” .Idem, Memorii, vol. I, p. 183.
85
Idem, Supt trei regi…, p. 282.
86
Ambele părţi erau delegate să anunţe reluarea ostilităţilor cu 72 de ore înainte să oprească
N. Iorga era informat despre culisele tratativelor de la Focşani de

însuşi Regele Ferdinand I. Monarhul, „sub a cărui timiditate se ascundea
atâta mândrie”, după cum îl vedea memorialistul, cu glasul tremurând, nota
că pretenţiile Centralilor vor merge până acolo încât „mâine îmi vor cere s-o
îndepărtez pe Regină, pe Prinţul Moştenitor”87. Istoricul deducea, în urma
discuţiilor cu Regele, că printre cei care ar fi trebuit să părăsească ţara ar fi
trebuit să fiu şi el şi nota că regele nu lua în seamă pretenţiile Centralilor88.
Ferdinand I considera că armistiţiul nu este o capitulare şi ca monarh, ca şef
al armatei, ar fi respins propunerile neacceptabile şi că ar fi preferat „să se
retragă, lăsând locul altuia”89. Cu acel prilej, N. Iorga i-a prezentat în mod
deschis regelui Ferdinand I opinia sa despre armistiţiu, arătându-i că „o
astfel de biruinţă câştigată prin asemenea mijloace nu poate fi durabilă; toată
dezvoltarea trecutului mi-o arată”90.
La 1 martie 1931, Generalul Lupescu trimitea lui N. Iorga o Notă
pentru a-i servi la completarea însemnărilor sale de pe 28 noiembrie 1916.
Şeful delegaţiei române la tratativele de armistiţiu de la Focşani îi comunica
cu acel prilej că însemnările istoricului erau rezultatul zvonurilor care
circulau în Iaşi înainte de întoarcerea misiunii militare. Atitudinea şi
procedurile tratativelor de la Focşani au fost determinate de încheierea
armistiţiului pe un timp cât mai lung, obţinerea de clauze prohibitive în ceea
ce priveşte transportul de forţe inamice pe frontul de vest – francez. Această
clauză trebuia să liniştească misiunea franceză care striga: „Trădare!”, cât
mai ales pe ale francezilor care erau mai puţin filoromâni91.
dislocările de trupe pe alte fronturi. Germania a încălcat această ultimă prescripție. În
România în Primul Război Mondial, p. 320; C. Kiriţescu, op.cit., vol. II, p. 189 şi urm.
87
N. Iorga, O viaţă de om..., vol. II, p. 282.
88
Ibidem.
89
90
Ibidem.
91
În Nota trimisă de generalul Lupescu se specifica şi atitudinea care trebuie adoptată când
ostilităţile sunt oprite, iar atunci nelipsita curtoazie cavalerească nu trebuie să lipsească:
„Tradiţia, crezurile, regulamentele impun o atitudine demnă însă, în acelaşi timp, nelipsită
de curtoazia cavalerească a luptătorului faţă de adversari pe timpul cât ostilităţile sunt oprite
de comun acord”. Pornind de la aceste condiţii imperative se specifica în Notă, „atitudinea
misiunii militare se justifica deplin”, după cum „se justifica şi revolta opiniei publice din
Iaşi faţă de exageratele zvonuri care se măreau pe măsură ce se apropiau de Iaşi” unde
„psihoza populaţiei îngrijorate era influenţată şi de sugestiunea acelor ce, cu toată
convingerea, credeau că armistiţiul va împiedica realizarea idealului unităţii naţionale”.
Generalul Lupescu recunoaşte că au fost primiţi în mare ţinută de nemţi, cu strângeri de
mâini şi cu masa împreună. Germanii se opuneau clauzei prohibitive şi intrigau între
Încheierea armistiţiului, care demonstra o evoluţie nefericită a

evenimentelor, părea să indice că războiul nostru de întregire naţională s-a
soldat cu un eşec total. Valul deznădejdii, a dezamăgirii a cuprins întreaga
societate, numărul celor care mai credeau în izbânda Românei în acest
război s-a micşorat vizibil. Reprezentanţii clasei politice româneşti, cu
familiile lor, soldaţi şi răniţi se îndreptau spre sudul Rusiei şi spre Occident,
adăpostindu-se de pericolele de tot felul care apăreau în toate părţile.
N. Iorga şi-a trimis familia la Odessa, dar el a rămas la Iaşi, unde prin
toate mijloacele de care dispunea a îndemnat la calm, la păstrarea încrederii
în victoria finală. El s-a dovedit adevăratul formator şi îndrumător al opiniei
publice. A refuzat să urmeze sfatul primului-ministru de a se prinde „de
unul din trenurile care pleacă” spre Rusia, „pentru a nu rămâne fără putinţa
de a mă duce”92. La întrebarea maliţioasă a acestuia: „Ei bine, şi acuma
crezi dumneata că nemţii vor fi bătuţi?”, Iorga a ripostat cuprins „de o
tristeţe dezgustată”: „O cred şi acuma, dar n-am spus niciodată: când”93.
Istoricul a fost convins de la început că lupta pentru eliberarea teritoriilor
româneşti aflate sub dominaţie străină nu va fi uşoară, că vom întâmpina
greutăţi şi mari primejdii, dar „primejdia noastră a fost dascălul nostru”, scria
el. Era convins că acele greutăţi şi pierderi erau binecuvântate pentru români,
determinându-i ,,a pune în luptă toate puterile unui neam întreg”94.
În concepţia lui Iorga abandonarea, părăsirea luptei înseamnă „să nu
vedem mai departe de interesele noastre imediate, a privi problema prin
prisma unui egoism nedemn de sacrificiile care se fac”95. Pentru a se depăşi
români şi ruşi. Atunci s-a convenit cu delegaţia bolşevică să se înapoieze în cursul nopţii la
Mărăşeşti, unde avea să fie condusă de colonelul ţarist Baumgarten şi să ceară a doua zi cu
violenţă admiterea clauzei, altfel ameninţau că vor relua lupta sub ameninţarea misiunii
bolşevice. Germanii au acceptat clauza. Lupescu a constatat în cadrul Notei că germanii
aveau imediată nevoie de armistiţiu şi că starea de belşug de la Focşani „era doar o
înscenare pasivă”. Şeful misiunii militare române de la Focşani a recunoscut că: „Ne-am
fotografiat împreună cu celelalte cinci misiuni militare, bucuroşi că am îndeplinit toate
însărcinările şi că nu ne puteam sustrage de la un procedeu modern publicistică civilizată”.
De cele întâmplate la Focşani a fost informat Ministrul de Război. Aceste zvonuri au fost
analizate de doi membri ai Guvernului. Ministrul Iancovescu şi mareşalul Prezan au
prezentat mulţumiri pentru modul în care au decurs tratativele şi au decorat cu „Steaua
României” de război pe membrii misiunii. N. Iorga, Memorii, vol. I.
92
Idem, O viaţă de om..., vol. II, p. 281.
93
Ibidem.
94
Idem, Stări sufleteşti şi războaie, ediţie îngrijită de Anca Pavelescu, Bucureşti, Editura
Militară, 1994, p. 152.
95
Idem, Pacea piratului, în „Neamul Românesc”, an XII, nr. 9, 12 decembrie 1917.
primejdiile, greutăţile, suferinţele de atunci, trebuia ca fiecare să renunţe la

sentimentul egoist al grijii faţă de propria persoană şi familie, pentru că,
spunea cu convingere N. Iorga: „Tari sunt acele societăţi omeneşti la care
există în fiecare un sentiment mai puternic decât grija de sine însuşi, iar
acela la care grija de persoana sa, de familia sa, de averea sa, a fiecăruia
primează, acelea sunt societăţi slabe, dacă nu chiar condamnate”96. Fiecare
om, în acele momente grele pentru destinul neamului întreg „e dator să
raporteze suferinţa lui la binele sau la răul societăţii întregi din care face
parte, iar nu starea întreagă a societăţii la suferinţa lui”97, credea istoricul.
El era convins că armistiţiul era doar o încetare de moment a
ostilităţilor pentru a se clarifica poziţia Rusiei, şi nu abandonarea luptei de
către armata română care însemna abandonarea idealului nostru naţional.
Războiul în care era angajată România purta în el „nu numai destinul celor
aflaţi în luptă, dar şi al lumii în totalitatea ei”, importanţa lui fiind aşadar
una copleşitoare98.
În cadrul războiului general, atrăgea atenţia Iorga, românii aveau războiul
lor, în care obiectivul tuturor, indiferent de condiţia socială, era „să facem din
acest război lupta fără odihnă pentru izbândirea întreagă a idealului ce suntem
siliţi a îndeplini”99. Realizarea idealului pentru care românii intraseră în
conflictul mondial le-ar fi conferit un loc demn între popoarele lumii „altfel am
fi nemernicii care n-am adus nici un sacrificiu omenirii”100.
N. Iorga a desfăşurat o activitate susţinută pentru ridicarea stării de spirit
a clasei politice româneşti, care în acele momente, considera el, era „sub orice
nivel”101, a armatei, a opniei publice prin intermediul ziarului său „Neamul
Românesc”, prin conferinţele susţinute, prin spectacole de teatru, în care,
printre altele, s-a jucat una dintre piesele scrise de el, Ştefan cel Mare102.
În vederea întăririi solidarităţii naţionale, N. Iorga a invitat partidele
politice la un dialog constructiv îndemnându-le să înceteze disputele dintre
ele, să-şi concretizeze toate eforturile în vederea realizării obiectivelor
fundamentale de pe platforma comună a interesului naţional. Pe această linie
se înscrie şi iniţiativa sa de a suspenda, în septembrie 1916, activitatea
Partidului Naţionalist Democrat şi de a elimina menţiunea de ziar de partid
96
Idem, Stări sufleteşti şi războaie, p. 153.
97
Ibidem.
98
Ibidem.
99
Ibidem.
100
Idem, Pacea piratului, în „Neamul Românesc”, an. XII, nr. 9, 12 decembrie 1917.
101
Idem, O viaţă de om, II, p. 221.
102
Ibidem.
de pe frontispiciul ziarului „Neamul Românesc”103. Istoricul a dat o nouă

orientare ziarului său, aceea de „de foaie a construcţiei luptătoare”104.
Această schimbare i-a permis să analizeze problemele fundamentale ale
societăţii, fără vreun amestec politic, devenind „îndrumătorul opiniei noastre
publice”105. Articolele de fond semnate de N. Iorga tratau cele mai
importante chestiuni ale societăţii, îndemnau în primul rând la un efort
susţinut al tuturor membrilor generaţiei războiului, la îndeplinirea sarcinilor
ce reveneau fiecăruia, deoarece, considera el, ea era „datoare pentru urmaşii ei,
căci de felul cum se va purta ea atârna soarta tuturor acelora care vor veni”106.
Îndemnul la unitate, muncă susţinută şi disciplină de tip militar trebuia
să conştientizeze întreaga societate, nu numai pe cei aflaţi sub arme,
deoarece, scria Iorga, „soldat e oricine-şi face datoria, erou oricine şi-o
întrece, şi oricine şi-o părăseşte, bărbat, femeie, tânăr, bătrân, e un dezertor,
un mizerabil dezertor, ce merită pălmuit şi scuipat în faţă când uniforma nu-
i asigură relativa onoare de a fi împuşcat”107.
Apariţia zilnică a ziarului „Neamul Românesc” necesita cheltuieli mai
mari pe care N. Iorga le putea acoperi din propriile venituri. În acest sens, el
s-a adresat primului-ministru pentru un sprijin financiar din partea
guvernului, de la care a şi primit sumele necesare pentru cumpărarea
hârtiei108. I.G. Duca relata că, în vederea finanţării ziarului, savantul s-a
adresat lui Ion I.C. Brătianu şi acesta a acceptat transformarea „Neamului
Românesc” dintr-un ziar de partid, într-un ziar de front109. Ministrul liberal
al Instrucţiei Publice, care nu s-a întrecut să facă aprecieri măgulitoare la
adresa lui Iorga, a recunoscut activitatea acestuia la redactarea ziarului,
subliniind: „el era absorbit exclusiv de această muncă, în care trebuie să
mărturisesc că a îndeplinit-o cu folos şi cu patriotism”110.
Scrisorile primite la redacţia ziarului din partea unor ofiţeri, subofiţeri
şi soldaţi de rând, a unor intelectuali români cu misiuni în străinătate, au
demonstrat rolul său important în informarea corectă a acestora în legătură
cu evenimentele din ţară, dar şi în întărirea convingerilor în triumful cauzei
103
Petre Ţurlea, N. Iorga, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2016, p. 186.
104
Ibidem.
105
Ibidem, p. 169.
106
Ibidem.
107
N. Iorga, Întoarcere la muncă, în „Neamul Românesc”, an XII, din 6 octombrie 1916.
108
Idem, O viaţă de om…, vol. II, p. 227.
109
Suma primită de N. Iorga din partea guvernului a permis apariţia „Neamului Românesc”
într-un tiraj de 25.000 de exemplare (Ibidem, II; Petre Ţurlea, op.cit., p. 169.
110
I.G. Duca, op.cit., vol. III, partea I, p. 31.
naţionale. „Astfel cum apare în clipa de faţă, ziarul este cea mai bună
îndrumare a opiniei publice care în vremurile acestea grele are mai multă
nevoie de lumină şi de o călăuză conştientă şi vrednică. Iubirea de neam de
care sunteţi însufleţit şi uriaşa dumneavoastră putere de muncă i-a dat
această îndrumare”111, îi scria istoricului, la 20 octombrie 1916,
sublocotenentul Virgil Gabrielescu.
Ziarul era citit în toate unităţile militare de pe front. Marele ziarist
Pamfil Şeicaru, pe atunci locotenent în armata română, amintea că în tranşee
se făceau lecturi colective pentru soldaţii neştiutori de carte112. Ofiţerii şi
soldaţii de rând îl informau pe N. Iorga despre desfăşurarea bătăliilor, starea
de spirit a celor din tranşee. Ei doreau ca aceste descrieri să fie publicate,
unele chiar în versuri, în paginile „Neamului Românesc”.
Istoricul a dat curs acestor rugăminţi creând o rubrică nouă, intitulată
Vitejii noştri113, urmată de propriile comentarii. Nevoia scrierii unei literaturi
destinate soldaţilor de pe front, cu un bogat conţinut patriotic, la solicitarea unor
cadre militare de comandă, a fost de asemenea satisfăcută de Iorga114.
Cererile sporite ale cititorilor de pe front, răniţilor din spitale, ale celor
din străinătate, reclamau creşterea continuă a tirajului ziarului. Istoricul
Alexandru Lapedatu, trimis la Moscova „pentru conservarea unei averi
naţionale” scria la redacţia „Neamului Românesc” că „duce dorul ţării
printre străini”115. De asemenea, se plângea savantului că nu mai ştia nimic
despre ce se petrece în ţară şi-i solicita acestuia cu insistenţă să-i trimită
măcar ultimele numere ale „Neamului Românesc” şi cărţile publicate în
ultima perioadă. Lapedatu îl informa pe Iorga că propaganda românească în
Rusia era slabă, „la Moscova erau în curs de traducere doar lucrările
savantului Relaţiile ruso-române şi cartea despre Istoria Dobrogei”116. În
aceeaşi lungă scrisoare din 23 august 1917, istoricul ardelean semnala
„decadenţa nemaipomenită a societăţii (ruse), în care nimeni nu mai
lucrează şi toţi vor să facă pace sau cel puţin politică socială. Într-o astfel de
lume, traiul pentru un străin cu „mijloacele modeste este insuportabil”117.
Gândurile sale, speranţa sa de supravieţuire se îndrepta cu dragoste faţă de
111
Apud, Petre Ţurlea, N. Iorga, p. 173.
112
Pamfil Şeicaru, N. Iorga, Bucureşti, Editura Cleo, 1990, p. 60 şi urm.
113
„Neamul Românesc”, nr. XII, 23 septembrie 1916.
114
Ibidem.
115
Scrisori către N. Iorga, ediţie îngrijită de Petre Ţurlea, vol. V, Bucureşti, Editura
Minerva, 1983, p. 147.
116
Ibidem, p. 148.
117
Ibidem, p. 147.
Ţara Mamă, faţă de „ţara mică şi săracă care ne dă de toate cum nu poate da
marea, imensa, bogata, inepuizabila Rusie, ţara în care trăim”118.
Caporalul Leon Boiangiu, rănit, în spital fiind, comunica cu bucurie
lui Iorga sosirea unui număr mai vechi al ziarului (din 30 ianuarie 1918)
„dar atâta dragoste am avut de a şti lucruri din ţară că eram în stare să sorb
literele dintr-o dată”119. În finalul scrisorii, caporalul insista pentru a trimite
în cele câteva spitale de răniţi din localitate a câte un exemplar al ziarului.
Aceste numere, scrie în final expeditorul în finalul scrisorii, „le vom plăti cu
sângele nostru vă asigur”120. Sub puternicul imbold al mesajelor articolelor
de fond ale „Neamului Românesc”, Leon Boiangiu se ruga lui Dumnezeu
să-i mai dea puterea de a zbura şi cât de curând să mai „tragă un glonţ.
Suntem atâţia ostaşi aici doritori de a mai asculta muzica Kaiserului”121.
Generalul Ion Popescu, comandantul Diviziei a XIII-a, care a luptat la
Mărăşeşti-Răzoare, cititor perseverent al ziarului lui Iorga, într-o scrisoare
adresată lui N. Iorga, îl enumera şi pe el „printre vitejii cauzei sfinte, căci ca
un viteaz aţi luptat cu condeiul”122.
N. Iorga a dat în paginile ziarului său şi răspuns tuturor scepticilor
care apreciau că, odată cu armistiţiul, România renunţa la lupta pentru
înfăptuirea idealului unităţii naţionale123. El publica, pe prima pagină a
„Neamului Românesc” din 25 octombrie 1917, articolul intitulat Armistiţiul,
în care preciza că încheierea păcii temporare nu fusese determinată de
voinţa României, ale cărei armate îşi făcuseră datoria până la capăt 124.
Articolul, apărut în preajma armistiţiului de la Focşani, veritabilă profesiune
de credinţă a istoricului, dă „expresia cât se poate independentă şi sinceră a
sentimentelor şi dorinţelor poporului rămase în masele lui adânci şi
curate”125. Autorul dorea să întărească convingerea concetăţenilor săi că, în
ciuda armistiţiului, „în noi înşine nimic nu s-a schimbat din tot ce era
ieri”126. Românii îşi păstrau „aceeaşi credinţă ştiinţifică” că ei „n-au mai
puţin decât alte neamuri dreptul de a forma, din toate elementele lor risipite,
118
Ibidem.
119
Ibidem, p. 104.
120
Ibidem.
121
Ibidem.
122
Ibidem, p. 191.
123
Gh. Buzatu, N. Iorga şi Marea Unire a românilor, în N. Iorga. Omul şi opera,coordonatori
Gh. Buzatu şi C. Gh. Marinescu, vol. II, Bacău, Editura Plumb, 1994, p. 37.
124
N. Iorga, Armistiţiul, în „Neamul Românesc”, an XII, nr. 324 din 25 noiembrie 1917, p. 1.
125
Ibidem.
126
Ibidem.
un singur stat, prin care să se poată da, în sfârşit lumii, după o aşteptare de
atâtea veacuri, tot ce cuprind însuşirile rasei”127.
Articolul, prin mesajul său, a produs o puternică impresie în rândurile
armatei, populaţiei şi ale membrilor misiunilor diplomatice ale Antantei
acreditate la Iaşi. Ministrul Franţei în România, Saint-Aulaire, profund
impresionat de mesajul articolului, îi mulţumea lui N. Iorga cu aceste
cuvinte: „În ceasurile foarte grave pe care le trecem, cuvintele dumitale vor
întări părerea foarte justă care există acum în ţara mea despre vitejia naţiei
româneşti, capabilă în mijlocul jertfelor ei dureroase, să mai arate credinţa
în Franţa şi legătura ei imposibil de desfăcut din cauza dreptului pe care
înţelegerea o susţine”128.
Printre cititorii constanţi ai ziarului ,,Neamul Românesc”, locotenentul
D. N. Petroniu îi scria lui N. Iorga înştiinţându-l că articolul „a venit ca un
balsam sufletesc”, mesajul transmis sintetiza „credinţele unei întregi naţiuni
exprimate prin pana celui mai bun român al cărui dragoste de ţară, de tron,
de durerile neamului românesc, nu au dezminţit niciodată”129. În finalul
scrisorii, locotenentul Petroniu îl ruga pe Iorga să scoată articolul în câteva
mii de exemplare, însoţit de poemul Şi acest lucru îi trecător, ca cea mai
frumoasă pildă morală atunci când deşertăciunile omeneşti vor căuta să
întunece calităţile sufleteşti”130.
Absorbit de profesia sa de istoric şi implicarea în rezolvarea unor
probleme din societate în care el se considera chemat prin pregătirea şi
structura sa lăuntrică, N. Iorga nu a încercat să cunoască oamenii cu care
intra în contact, i-a acceptat aşa cum erau, nu a încercat să profite de ei. De-
a lungul vieţii sale, el a primit numeroase scrisori la care a răspuns, şi care
de multe ori îl oboseau, dar nu a renunţat niciodată la acest mod de a
comunica. Cei care l-au cunoscut îndeaproape au spus că istoricul „a fost
obsedat”, „că toată viaţa era a fost obiectul corespondenţei”, după
caracterizarea făcută lui Liviu Rebreanu131.
N. Iorga a primit de-a lungul vieţii sale, dar mai ales în perioada
războiului, cele mai multe scrisori. Din răspunsurile date expeditorilor
acestor scrisori se desprinde atitudinea „unui om în permanentă defensivă,
hărţuit de provocarea corespondenţei care-i aducea zilnic mari probleme, de
127
Ibidem.
128
129
Scrisori către N. Iorga, vol. V, p. 195.
130
Ibidem, p. 195.
131
Apud I. Bitoleanu, op.cit., p. 265.
la cereri zilnice, la injurii şi ameninţări”132. Din răspunsul dat unei scrisori

expediate de Ion Slavici se desprinde tot zbuciumul lui interior: „Poate de
ani de zile n-am primit o scrisoare de idei ca a D-tale, pe lângă mii de
scrisori de interes, de insultă, linguşiri şi intrigă de la atâţia mari şi mici”133.
Parcurgând o parte a corespondenţei istoricului, care a fost publicată,
constatăm că expeditorii foloseau faţă de el cuvinte de apreciere „care-l
măguleau”, după care „se topea”, conform celor relatate de Grigore
Gafencu134. Aprecierile măgulitoare la adresa activităţii sale izvorau fie
dintr-un respect profund, serios, fie pentru a-l determina să se implice în
rezolvarea chestiunilor pentru care era solicitat, valorificând o slăbiciune a
istoricului. Indiferent de natura aprecierilor, corespondenţa relevă un aspect
esenţial, anume că N. Iorga a reuşit să popularizeze eficient ideea războiului
de întregire naţională şi de rezistenţă, tocmai atunci când, după cum scria
Nechifor Crainic, „naţiunea a simţit ideea unui reper şi a unui cuvânt de
îmbărbătare”135.
132
Andrei Pippidi, op.cit., p. V.
133
Ibidem.
134
I. Bitoleanu, op.cit., p. 265
135
Referindu-se la activitatea lui N. Iorga în perioada Primului Război Mondial, Nechifor
Crainic îl caracteriza drept „un izvor dătător de putere, adevărat titan al neamului. Ibidem.
ARMATA RUSĂ ÎN ROMÂNIA, ÎNTRE RĂZBOI ȘI PACE
(IANUARIE-IULIE 1917)
Alin Spânu
Russian Army in Romania, between war and peace

(January-July 1917)
Abstract
Before the confrontations of the summer of 1917, the morale of the Russian
troops in Romania was combative. In spite of subversive actions of the Central
Powers against them, the Russian soldiers were impatient to start the offensive and
fight until the final victory.
The problems of the Russian army were the political policies in Petrograd
on the one hand and the rights demanded by minorities on the other hand which
created a state of uncertainty towards those at the forefront.
Keywords: Russian Army, Romania, propaganda, intelligence

Cuvinte cheie: armata rusă, Romania, propagandă, informații
La începutul anului 1917 frontul român s-a stabilizat. Desigur, nu așa

cum își doriseră românii, care au declarat război Imperiului austro-ungar la
15 august 1916 și au început o ofensivă pentru a elibera Transilvania. După
primele succese a venit și o dureroasă înfrângere, dar în cealaltă parte a
frontului, în sud, la Turtucaia, în fața bulgarilor. Germanii nu și-au lăsat
aliatul austro-ungar să capoteze și au trimis unități de elită comandate de
fostul șef al Statului Major General, generalul Erich von Falkenhayn1, care
să lupte contra României. Românii au avut toate ghinioanele de partea lor:
comandanți slabi, lipsă de artilerie și mitraliere, plus un aliat (Rusia) care a
căutat permanent pretexte ca să nu lupte. Consecința? La finalul lunii
noiembrie 1916 Oltenia, Muntenia și Dobrogea erau ocupate de trupe
1
Erich von Falkenhayn (n. 11 septembrie 1861, Burg Belchau – d. 8 aprilie 1922, Potsdam)
a absolvit Școala Militară de Ofițeri din Berlin (1880) și Academia de Război a Prusiei
(1890). A deținut funcțiile de șef de Stat Major la Corpul 16 Armată (1908), comandantul
Regimentului 4 Gardă Pedestră (1911), șef de Stat Major la Corpul 4 Armată (1912),
ministru de Război (iulie 1913-septembrie 1914), șeful Statului Major General (septembrie
1914-august 1916), comandantul Armatei 9 (septembrie 1916-mai 1917), al grupului de
armate otomane „Yildirim” (armatele 4, 7 și 8, în perioada iulie 1917-februarie 1918) și al
Armatei 10 germane (martie 1918-ianuarie 1919).
Armata rusă în România. Între război şi pace (ianuarie-iulie 1917) 201
germane, austro-ungare, bulgare și turce.

Refugiul în Moldova al autorităților, armatei și o parte a populației s-a
făcut rapid și dezordonat. Vagoane de arme, muniții și alimente au fost
abandonate pe drum sau uitate în depozite, iar spiritul combativ scădea pe zi
ce trecea. Odată ce liniștea s-a așternut între cele două tabere adverse, au
început pregătirile pentru previzibila confruntare din primăvara-vara anului
1917. Una în care soarta Frontului de Est se juca la modul decisiv. Până
atunci, fiecare tabără își întărea rândurile, moralul și echipamentele de luptă.
Alături de acțiunile militare tradiționale au început să fie utilizate sisteme
persuasive pentru demoralizarea și demotivarea adversarului. Germanii,
experți în domeniu, au lansat manifeste în rândurile româno-ruse. Dovedind
o bună cunoaștere și analiză a destinatarilor, acestea erau direcționate către
grupuri-țintă. Astfel, militarii români, majoritatea țărani și atașați unei vieți
sedentare, erau „momiți”, în caz de predare, cu perspectiva reîntoarcerii la
vetrele lor, un trai liniștit alături de familie și primirea de pământ în
proprietate. Rușii, pe de altă parte, erau saturați că luptă de doi ani prin țări
străine și cauze care nu erau ale lor, iar la ei acasă situația familiilor era
foarte grea.
După revoluția burghezo-democratică din februarie 1917, țarul
Nicolae al II-lea a abdicat (2 martie 1917), iar noul guvern condus de prințul
Lvov a acordat libertăți extrem de generoase, dar care, pe timp de război, s-au
dovedit a fi nocive. A fost desființată pedeapsa cu moartea, s-a permis
înființarea de comitete (soviete) ale soldaților care să analizeze ei dacă șefii
lor sunt buni sau nu, dacă să lupte sau nu, s-a promis o autonomie pentru
minoritățile din Rusia etc. În paralel, germanii, austro-ungarii și bulgarii au
intrat în contact cu unitățile ruse în diverse puncte ale frontului și au inițiat
discuții cu aceste comitete ale soldaților, cu scopul de a-i convinge să nu
mai lupte și, eventual, să părăsească România. Aflați între ciocan și
nicovală, adică între ofertele tentante de pace ale inamicilor și promovarea
tezei bolșevice a celor trei „p” (pace, pâini și pământ), în rândurile armatei
ruse au început să răsară nemulțumiri mai mult sau mai puțin fățișe față de
război. Toate acțiunile militarilor ruși au fost atent monitorizate de funcționarii
de informații/contrainformații români. Structura cu atribuții în domeniu era
Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale (DPSG), compusă din Direcțiunea
Siguranței Generale și Inspectoratul General al Polițiilor. După retragerea în
Moldova această structură s-a reorganizat. Conducerea DPSG – Ion Panaitescu
și N. Stan Emanuel – a fost mobilizată la Marele Cartier General și a condus
Serviciul Siguranței, care a coordonat acțiunile informative/contrainformative
la nivelul armatei române. Romulus P. Voinescu, inspectorul general al
202 Alin Spânu
Polițiilor, împreună cu o parte din cei mai competenți comisari de siguranță

și șefi de poliții, a constituit grupul de legătură între Siguranța română și
Cartierul General al armatelor ruse în România. Voinescu a devenit
delegatul român pe lângă Cartierul General al armatelor ruse în România, iar
ceilalți au fost desemnați pe lângă marile comandamente aliate. O altă parte
a elementelor de valoare din DPSG a fost însărcinată cu organizarea de
rețele informative în anumite zone ale frontului. Toți aceștia erau la curent și
informau rapid despre evenimentele petrecute în sânul unităților ruse, care
deveneau din ce în ce mai puțin doritoare să lupte.
Unul din cei care se afla în prima linie a frontului era Mihail Moruzov,
șeful Serviciului de Siguranță al Deltei Dunării, care colabora informativ cu
Armata 6 rusă și Flota Mării Negre, dar nu omitea nici evoluțiile din
interiorul unităților țariste, care începeau să nu mai respecte ordinele și chiar
să intre în tratative cu inamicul. La 3 ianuarie 1917 o delegație a Sovietului
militarilor ruși din Ismail a trecut la Tulcea, unde s-a întâlnit cu patru ofițeri
germani și zece bulgari. La masa oferită de gazde au avut loc și alocuțiuni.
Primul vorbitor a fost delegatul rus Serghiev, care a expus acțiunea
bolșevicilor și a urat bulgarilor „să urmeze calea începută de poporul rus”2.
Un colonel bulgar, neinspirat, a răspuns că ei sunt mulțumiți de situația
internă, dar situația din Balcani este excepțională „din cauza șovinismului
existent între națiuni”3. Serghiev a replicat că șovinismul o să dispară după
ce bolșevicii vor prelua conducerea, iar primul pas trebuie să fie alungarea
țarului bulgar Ferdinand. Interlocutorul bulgar a spus că țarul „le-a dat
fericirea”4, deoarece a realizat idealul național. Cât privește pe români,
aceștia au fost numiți țigani cărora „le e mai bine să umble cu șatra
pretutindeni decât să aibă țară”5. Evident, Dobrogea a fost cucerită de
bulgari și nici vorbă să fie cedată vreodată. Delegații ruși n-au fost încântați
de aceste cuvinte, considerând că ofițerii bulgari acționează mai mult din
ambiție decât din rațiune. Un alt delegat rus a afirmat că Dobrogea nu este a
bulgarilor, ci a… dobrogenilor. „Cum vor voi să decidă acești locuitori, așa
va fi! Dorința voastră e a stăpâni cu forța și noi nu vă vom ajuta, căci
popoarele trebuie să decidă singure soarta lor!”6, s-a răstit bolșevicul.
Germanii au sesizat pericolul ca discuțiile să ia o turnură neplăcută, așa că
2
Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), Colecția 50 (în continuare:
Col. 50), dosar 5955, f. 63.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
au chemat un ofițer bulgar care urmase studii în Rusia. Acesta s-a arătat
favorabil mișcării sovietelor și a spus că așteaptă finalul evenimentelor din
Rusia pentru a le analiza și a acționa la fel în Bulgaria.
După discuții s-a trecut la masă, care a avut tâlcul ei. Gazdele au oferit
coniac și vin ciocnind pentru pace, în timp ce rușii s-au mulțumit să
mănânce pâine muiată în sare pentru a arăta că provin din familii sărace.
Bulgarii au făcut apel la legături de sânge, religie și limbă, arătându-și
tristețea că au fost obligați să lupte cu rușii. Au prezentat cărți în limba rusă
după care li se predă elevilor în școli, iar populația așteaptă sprijinul rușilor,
care a avut grijă de ea mereu, însă acum se omoară și se iau prizonieri
reciproc. Rușii s-au sfătuit și au anunțat că vor înapoia prizonierii, ostaticii
și refugiații germani și bulgari „indiferent dacă ai lor nu vor fi înapoiați”7.
La plecare cei patru delegați au încercat să se adreseze cetățenilor bulgari
din localitate, însă au fost împiedicați și mulțimea împrăștiată. Delegații au
spus militarilor inamici că țarul Ferdinand și kaizerul Wilhelm „cu Crucea
de Fier v-au robit”. N-au vrut să încheie nici un protocol, iar despre o altă
întâlnire că se va stabili prin aparatul de telegrafie fără fir (tff).
În alt colț al frontului situația era asemănătoare. Prefectul de Tecuci,
Juvara, telegrafiază ministrului de Interne, Alexandru Constantinescu, informații
provenite de la comandamentul trupelor ruse din zonă. „Trupele ruse au început
să fraternizeze cu cele vrăjmașe”8, menționează Juvara. Cu ocazia sărbătorilor de
Paști s-a permis unor militari ruși să meargă la Focșani să cumpere vin. După
trecerea sărbătorilor, cu ocazia unor inspecții pe front în zona Movileni, s-a
constatat o liniște suspectă. La întrebările de rigoare, comandantul unei baterii de
artilerie a răspuns că nu poate deschide focul „fiind amenințați de infanteria rusă
că atunci când vor îndrăzni să tragă vor fi împușcați”9.
La 23 aprilie 1917 pretorul Deltei Dunării, locotenent D. Ionescu, a
raportat că relația de inamiciție dintre ruși și bulgari „pare că, încet, încet
dispare”10. Ca și Moruzov în ianuarie 1917, el afirma că zvonurile lansate îl
indicau pe țarul Ferdinand drept singurul vinovat de război, iar poporul
bulgar „nu are nici o ură sau râvnă contra rușilor”11. Ofițerii de pe vasul
„Mircea”, aflat în portul Chilia Veche, au informat că au invitat la masă pe
comandantul batalionului rus de infanterie marină din Regimentul 3
Infanterie (care avea reședința în satul Principele Carol). Acesta a povestit
7
Ibidem, f. 64.
8
Ibidem, dosar 5924, f. 399.
9
Ibidem.
10
Ibidem, dosar 5929, f. 149.
11
Ibidem.
204 Alin Spânu
cum în prima zi de Paști a invitat ofițerii bulgari de la unitățile aflate de

cealaltă parte a frontului „să vie la el în tranșee să serbeze Paștele și să mai
discute”12. Bulgarii au refuzat invitația și atunci ofițerul rus le-a transmis că
vine el în liniile lor. S-a dus în liniile inamice cu cadouri, dar protejat de o
mitralieră, a luat masa, a discutat și s-a fotografiat cu ofițerii bulgari și unul
german, comandantul artileriei din acel sector. Potrivit spuselor sale
războiul trebuia încheiat cât mai repede, mai ales că multe din cauzele
izbucnirii se rezolvaseră de la sine.
O întâlnire de nivel înalt a avut loc la 6 mai 1917 la Broșteni, între o
delegație austriacă (nouă ofițeri și 16 grade inferioare), care a trecut frontul
pe la punctul Dorna, satul Cozănești, venind dinspre Bilbor. Acești
parlamentari s-au adresat comandantului trupelor ruse din Broșteni și i-au
înmânat un plic oficial. În esență, austriecii considerau că vor fi învingători
în război, totuși doreau o pace separată cu Rusia. Condiția? „Armata
austriacă să se retragă de pe teritoriul cucerit al Rusiei și în schimb să nu se
facă nici din țara lor vreo anexare de teritoriu”13. Comandantul rus a întrebat
de ce nu se adresează guvernul de la Viena direct la Petrograd, deoarece
aceste discuții/condiții nu se fac între armate, ci între conducători. Mai mult,
bănuind că e ceva necurat la mijloc, adică austriecii au fost trimiși „să
zădărnicească vreo operație de luptă”14 și să dea timp armatei germane să
atace pozițiile anglo-franceze, generalul rus i-a reținut pe parlamentari. A
trimis unul singur înapoi cu răspunsul, iar restul au fost escortați către
Fălticeni. Nu era exclus ca delegații să fi avut în sarcini și observarea
pozițiilor ruse și eventuale pregătiri pentru ofensivă.
O altă delegație de parlamentari austrieci, condusă de generalul
Bergson și alcătuită din 12 militari (cinci ofițeri și șapte soldați), s-a
prezentat la Prisăcani (13 mai 1917) la Comitetul deputaților soldaților ruși.
„După cât s-a putut transpira”15, a raportat comisarul Vameșu, delegatul
Siguranței Române pe lângă Armata 9 rusă, austriecii au avansat propuneri
de pace. În opinia lor, împăratul Franz Iosef și țarul Nicolae al II-lea – „care
erau piedicile păcii”16 – au dispărut din peisaj, iar trupele germane de pe
frontul român s-au retras din cauza „incidentelor sângeroase ce au avut loc
între dânșii în ultimul timp”17. Prin urmare, a dispărut și acest obstacol de
12
Ibidem.
13
Ibidem, f. 142.
14
Ibidem.
15
Ibidem, f. 113.
16
Ibidem.
17
Ibidem.
care le era teamă, așa că acum se putea ajunge la o înțelegere austro-rusă.

Ulterior acestei propuneri și a discuțiilor din tabăra rusă, au fost aleși patru
deputați soldați, care au plecat la Petrograd pentru a aduce la cunoștința
guvernului propunerile de pace. Totodată, la Bicaz s-a desfășurat o întrunire
a delegațiilor din Corpul 6 Cavalerie, Corpul 36 Armată18 și Corpul 4
Armată Siberian19 cu privire la încheierea păcii. În urma dezbaterilor s-a
hotărât „ca războiul să fie dus până la sfârșit”20.
Efectele perverse ale propunerilor de pace nu s-au lăsat mult așteptate.
Brigada de Siguranță Piatra Neamț a raportat, la 16 mai 1917, că Divizia
103 Infanterie rusă a fost schimbată de pe frontul de la Bicaz cu Divizia 23
deoarece militarii refuzau să mai lupte. Inițial, trebuiau să fie trimiși în
Rusia, dar la Roznov li s-a comunicat că vor rămâne la Târgu Ocna.
Militarii s-au revoltat afirmând că s-au săturat de război și le ajung „14 luni
de stat în tranșee și nedezbrăcați”21. Au solicitat să fie trimiși timp de o lună
la 50 km în spatele frontului ca să se odihnească și să se ocupe de igiena
corporală. Li s-a propus Târgu Ocna, dar au refuzat motivând că e prea
aproape de front și pot fi loviți de artileria inamică. Până la rezolvarea
problemei, militarii „dau cu bombe în iazuri pentru prinderea peștelui, caii
sunt lăsați prin semănăturile oamenilor și iau tot ce vor de la săteni”22, a
menționat raportul Brigăzii Piatra Neamț. Compania de Jandarmi Neamț a
identificat mai bine situația din teren. „Capul răutăților” era Regimentul 411
Infanterie „Sumy”, care s-a oprit la Roznov, unde militarii recalcitranți au
cerut să meargă la Roman „și apoi acasă la ei”23. Au luat-o spre Roman, dar
s-au oprit după 4 km în satul Slobozia și comuna Dochia. Ofițerii Diviziei
103 s-au împărțit și ei: o parte au rămas cu unitățile, iar alții s-au reîntors la
Piatra Neamț și au raportat cazul Corpului 36 Armată de la Bicaz.
În antiteză, alte unități ruse se arătau extrem de războinice și nu ezitau
să aibă inițiative ofensive, chiar și fără acordul superiorilor. În noaptea de
20/21 aprilie 1917 o companie de cazaci „partizani ai războiului”24 și
condusă de locotenentul Malipenski au atacat pozițiile germane dinspre
18
Acesta avea în compunere Diviziile: 25 Infanterie „Dvina”, 68 Infanterie „Pskov” și 191
Infanterie.
19
Acesta avea în compunere Diviziile: 9 Pușcași Siberiană, 19 Pușcași Siberiană și 21
Pușcași Siberiană.
20
ANIC, Col. 50, dosar 5929, f. 113.
21
Ibidem, f. 126.
22
Ibidem.
23
Ibidem, f. 144bis.
24
Ibidem, f. 65.
206 Alin Spânu
Panciu, fiind susținuți de Divizia 15 Infanterie. Inițial, succesul a fost de

partea lor și au avut posibilitatea să captureze un număr mare de prizonieri.
La un moment dat, artileria grea germană a deschis focul și în scurt timp a
provocat panică și mari pierderi rușilor. În retragere rușii au luat, totuși,
câțiva prizonieri care au declarat că au fost înștiințați „mai înainte despre
acest atac de către români”25. Locotenentul Malipenski s-a enervat și a
cravașat un colonel român, toți militarii și civilii români întâlniți pe drumul
spre comuna Domnești. Aici a raportat situația generalului Lomnovski26,
comandantul Corpului 8 Armată, iar la masa de seară a relatat pățania
întregului corp ofițeresc. Delegatul Siguranței Române pe lângă Armata 4
rusă, Zaharia Husărescu, a făcut cercetări și a identificat pe câțiva dintre cei
cravașați, însă nu și pe colonelul român, însă nici unul nu a dorit să depună
o plângere scrisă. De la Husărescu, raportul cu evenimentele petrecute a
ajuns la Romulus P. Voinescu, delegatul Siguranței Române pe lângă
Cartierul General al armatelor ruse în România și la Marele Cartier General
– Biroul Informații. Pe raportul lui Voinescu colonelul Nicolae Condeescu,
șeful Biroului Informații, a adnotat: „Fantezii!”.
În parcul comunal din Piatra Neamț, la 7 mai 1917, s-a desfășurat o
întrunire a militarilor ruși cu delegați din partea guvernului și a Sovietelor
de pe front. Prima problemă discutată a fost stabilirea atribuțiilor
comitetelor executive de pe lângă fiecare companie în raport cu sarcinile
comandantului pentru a se evita orice neînțelegeri. S-a plecat de la ideea că
ordinea și disciplina „nu trebuie să lipsească din rândurile oștirii”27…
A doua chestiune în dezbatere a fost raportul între soldații revoluționari și
ofițeri. Delegații soldaților au evidențiat purtarea rea a ofițerilor față de ei, dar
colonelul din partea guvernului a spus că la toate corpurile de trupă se găsesc
ofițeri și soldați a căror purtare lasă de dorit. Ofițerul superior se adresa
celorlalți cu „domnilor”, însă a fost întrerupt de mai multe ori de delegații
soldaților care doreau să se adreseze cu „tovarăși”.
Agentul de siguranță nr. 91 a informat că la 11 mai 1917 pe străzile
25
Ibidem.
26
Piotr Nicolaevici Lomnovski (n. 1871 – d. 1956) a absolvit Școala Militară nr. 1
„Pavlovici” și Academia Militară „Nikolaiev” (1898), apoi a fost repartizat la unități din
Siberia. A deținut funcțiile de comandant al Regimentului 24 Pușcași Siberian (1908), șef
de Stat Major al Armatei 8 (1914), comandant al Diviziei 15 Infanterie (iulie 1915), al
Corpului 8 Armată (aprilie 1917) și al Armatei 10 (iulie-septembrie 1917). A aderat la noile
structuri militare ale statului ucrainean și a fost reprezentantul hatmanului Pavlo
Skoropadski (iulie 1918). În 1919 a emigrat în Bulgaria și apoi la Nisa (Franța).
27
ANIC, Col. 50, dosar 5929, f. 122.
din Roman a avut loc o manifestație a unei companii ruse, în frunte cu

muzica militară, iar după-amiază circa 500 de militari s-au strâns în grădina
publică. Oratorii au fost delegații comitetului de soldați sosiți din Petrograd.
Între aceștia s-a remarcat Viaceslav Polonski, care a spus că libertatea
câștigată trebuie menținută prin înfrângerea inamicului. Războiul actual este
creația capitaliștilor și nu a poporului rus, care a jertfit deja 8 milioane de
victime. Pacea trebuie încheiată cât mai curând, dar fără concesii din partea
Rusiei, așa că soldații trebuie să asculte ordinele comandanților, să înceapă
ofensiva și „să gonească armatele inamice”28. În încheiere a atras atenția
ostașilor să nu se împrietenească cu militarii inamici, căci scopul acestora
este să-i convingă să nu mai lupte. Dacă ei nu luptă, inamicul își mută
forțele pe alte fronturi care abia mai rezistă în fața aliaților anglo-francezi.
Comisarul Vameșu informează că la 14 mai 1917 s-a desfășurat în
Fălticeni o întrunire a militarilor ruși, la sediul Corpului 20 automobiliști.
Au vorbit ofițeri, soldați și un delegat al muncitorilor din Petrograd, care a
îndemnat „la ordine și respectul superiorilor”29 pentru a putea să obțină
victoria definitivă contra inamicului. În aceeași zi a mai avut loc o
manifestație, la Galați, în sala Papadopol, unde s-au strâns circa 200 de
ofițeri și 2.000 de soldați din Corpul 4 Armată Siberian. Primul care a luat
cuvântul a fost un colonel, care a prezentat situația de pe Frontul de Vest,
succesele anglo-franceze și intenția germanilor să oprească ofensiva aliaților
în vest și să declanșeze un atac contra Rusiei. A cerut soldaților „să se
hotărască la ofensivă”30 întrucât înfrângerea germanilor e sigură și în trei
luni aceștia vor cere pace. A urmat un sublocotenent care a criticat
„caracterul pervers al națiunii germane”31 și a cerut militarilor să se ferească
de intrigile și zvonurile lansate de agenții inamici. Despre intrarea în război
a SUA de partea Antantei, precum și de ajutorul oferit de americani și
japonezi a vorbit un căpitan, care a arătat datoria armatei ruse de a dezrobi
Belgia, Serbia, România, Polonia și Muntenegru din cauza „persecuțiilor pe
care le suportă popoarele acestor țări”32. În opoziție cu cei trei s-a aflat un
medic militar, care s-a pronunțat pentru încheierea păcii, afirmând că
germanii „vor restitui țările ocupate de armatele lor”33 chiar și dacă nu vor fi
învinși. Este urmat de doi soldați care cer oprirea luptelor și „încetarea
28
Ibidem, f. 120.
29
Ibidem, f. 103.
30
Ibidem, f. 124.
31
Ibidem.
32
Ibidem.
33
Ibidem.
208 Alin Spânu
imediată a vărsării de sânge”34. Toți trei au fost huiduiți, întrerupți și

dezaprobați de asistență. Ultimul vorbitor a fost un general care a susținut o
cuvântare „mișcătoare și foarte aplaudată”35, a arătat sacrificiile făcute de
ruși până la dobândirea libertății și „sacrilegiul” ce l-ar face ostașii dacă vor
refuza să lupte contra autocratismului german. Dacă nu vor lua ofensiva,
atunci rușii vor ajunge sub jugul germanilor și vor avea un regim de viață
mai rău decât pe timpul țarilor. Finalul a fost apoteotic, cu toată sala
strigând în cor că dorește să meargă înainte, la război și până la victoria
finală.
În Bârlad au avut loc două evenimente publice în aceeași zi, 21 mai
1917: o întrunire a militarilor ruși și o alta a militarilor polonezi din armata
rusă. Prima a avut loc în curtea Administrației Financiare (250 de persoane),
unde au expus doi ofițeri și patru soldați. Unul „a blamat”36 serviciul sanitar,
comportamentul medicilor și a criticat foarte aspru surorile de caritate. La
Coloseul Manzavilatos a început adunarea militarilor polonezi (300 de
persoane), care a continuat după lăsarea întunericului în sala Gabor.
Vorbitorii au arătat că autonomia Poloniei, „căpătată prin marea revoluție
rusă”37, îi obligă să lupte mai departe contra germanilor și austro-ungarilor.
S-a propus ca polonezii din armata rusă (circa un milion de militari) să fie
organizați într-o singură armată, conduși de ofițeri de-ai lor, însă sub
autoritatea comandamentelor superioare ruse.
La 21 mai 1917 în Iași, capitala vremelnică a României, a avut loc în
sala Pastia o adunare „intimă”38 a deputaților soldați ruși din trupele tehnice.
S-au ales un președinte și un secretar, s-a discutat despre statutul militarilor
tehnici, considerați „elemente fără nici o însemnătate”39 în raport cu cei din
cavalerie, infanterie și artilerie. Totuși, prin lipsa lucrărilor de geniu, „care
au fost disprețuite întotdeauna în Rusia”40, era să se piardă războiul cu
Turcia (1877-1878), s-a pierdut cel cu Japonia (1904-1905), iar cel actual
demonstrează însemnătatea acestora. S-a compus o telegramă către liderul
de la Petrograd, A. Kerenski, și guvernul provizoriu în care se arăta
„supunere și devotament”41 în executarea oricăror lucrări tehnice. Un militar
34
Ibidem.
35
Ibidem.
36
Ibidem, f. 99.
37
Ibidem.
38
Ibidem, f. 110.
39
Ibidem.
40
Ibidem, f. 111.
41
Ibidem, f. 110.
a urcat pe scenă și a citit un articol din ziarul „Odescki Listoc” („Foaia

Odessei”) despre vizita lui Kerenski la Sevastopol, unde a primit un raport
despre armata rusă de pe frontul românesc, care „a trecut deja la operațiuni
active”42. Această știre a produs o mare bucurie celor prezenți, care se arătau
nerăbdători să plece pe front și să lupte cu inamicul.
În gara Iași (26 mai 1917) au venit din Odessa 1.500 de militari ruși
(majoritatea basarabeni) și au fost direcționați spre garnitura de tren în care
s-au îmbarcat. În alt tren se aflau militarii români din Regimentul 25
Infanterie care, de asemenea, așteptau plecarea spre front. Între orele 18 și
22 între cele două trupe „a domnit cea mai perfectă armonie și înfrățire”43.
Muzica Regimentului 25 a cântat melodii române și ruse, iar militarii din
ambele armate au încins hore, sârbe și alte jocuri populare. S-a strigat de
ruși „Trăiască România”, „Trăiască armata și frații noștri români”, la care
românii au răspuns cu „Trăiască republica și libertatea rusă” și „Trăiască
M.S. Regele Ferdinand”, la care aliații răspundeau cu „Ura”. După cântec și
joc a venit vremea discuțiilor. Toți militarii ruși afirmau că vor să lupte
„până la ultima picătură de sânge”44, deoarece libertatea lor se bazează pe
înfrângerea inamicului. De reținut că, în opinia DPSG, asemenea efuziuni n-
au fost înregistrate niciodată de la începutul colaborării româno-ruse.
În ultima zi a lunii mai 1917, în fața grădinii publice din Galați, s-au
adunat circa 500 de militari ucraineni cu pancarte pe care scria „Trăiască
Rusia mare, liberă și republică”, „Autonomia Ucrainei” și „Război până la
capăt”. Discuțiile s-au axat pe autonomia Ucrainei și dreptul de a se conduce
singuri, după cum a prevăzut revoluția rusă, solicitând însă să se continue
lupta „cu mai mult curaj”45 întrucât acum au un țel – Ucraina independentă.
La final, militarii au manifestat pe străzile Domnească, Mavromol și Tecuci
cu drapelele în frunte, muzica militară și un cor ofițeresc. Alți militari
ucraineni, inclusiv delegați de pe front, s-au strâns în prima zi a lunii iunie
1917 în sala Gabor din Bârlad. După lungi dezbateri – militare sau despre
un viitor stat ucrainean – s-a votat o moțiune cu șapte puncte, dintre care
cele mai importante erau: războiul să continue până la înfrângerea completă
a Germaniei, iar pacea să se încheie „fără anexiuni și fără contribuțiuni”46;
pământurile mănăstirilor și ale marilor proprietari să se împartă poporului;
Comitetul din Kiev să trimită pe frontul român ziare și broșuri; două
42
Ibidem, f. 111.
43
Ibidem, f. 96.
44
Ibidem.
45
Ibidem, f. 69.
46
Ibidem, f. 67.
210 Alin Spânu
delegații de câte cinci persoane să meargă la Kiev și Petrograd unde „să

stăruie”47 pentru autonomia Ucrainei. După încheierea discuțiilor cei
prezenți au manifestat pașnic, în frunte cu steaguri galbene și albastre
(steagul ucrainean).
Peste o lună, la începutul lunii iunie 1917, o consfătuire a militarilor
basarabeni s-a desfășurat în strada Costache Negri nr. 76 din Iași. Scopul era
de a iniția acțiuni pentru obținerea autonomiei Basarabiei și „propășirea
românilor de acolo”48. Vorbitorul principal a fost locotenentul Alexei
Dimitrievici, care le-a spus conaționalilor „să se intereseze de aproape de
limba maternă”49, nu ca în timpul fostului regim țarist când erau obligați să
învețe doar în limba rusă. „De acum înainte fiecare trebuie să iubească și să
învețe limba română lucrând pentru ea și neamul nostru”50, a spus
Dimitrievici. A explicat apoi însemnătatea capului de bour care provine de
la Ștefan cel Mare și a tricolorului roșu-galben-albastru pe care basarabenii
ar trebui să-l arboreze la unitățile lor. A propus trimiterea a două-trei
persoane în fiecare ținut din Basarabia care să facă propagandă, să se aleagă
delegații care să meargă la Petrograd și să susțină autonomia regiunii.
Funcționarii ruși să fie înlocuiți cu români, arhiereul rus să lase locul unuia
care slujește în limba română, iar Regimentul 46 Infanterie din Odessa să fie
adus la Chișinău, deoarece este format numai din basarabeni. Un soldat,
Popescu, a spus că ar trebui să lupte cu arma „pentru a-și apăra sfânta lor
cauză”51, dar ofițerul a răspuns că e mult mai bine să fie în raporturi
amiabile cu rușii, de la care pot obține ceva cu vorba bună, nu prin
amenințări.
Așadar, cu puțin timp înainte de începerea confruntărilor din vara
anului 1917 moralul trupelor ruse din România era, încă, apt din punct de
vedere combativ. În pofida unor acțiuni subversive ale Puterilor Centrale la
adresa moralului lor, militarii ruși se arătau nerăbdători să înceapă ofensiva
și să lupte până la victoria finală. Problemele armatei ruse erau, mai
degrabă, unele de perspectivă, în care luptele politice de la Petrograd între
maximaliști și bolșevici, pe de o parte, și drepturile solicitate de ucraineni,
polonezi, finlandezi și basarabeni, pe de altă parte, creau o stare de
incertitudine celor aflați în prima linie.
47
Ibidem.
48
Ibidem, f. 34.
49
Ibidem.
50
Ibidem.
51
Ibidem, f. 35.
UN PREŞEDINTE IDEALIST: DR. JULIUS K. NYERERE
Viorel Cruceanu
Un président idéaliste: dr. Julius K. Nyerere

Résumé:
Le premier président de la Tanzanie, Julius K. Nyerere, a été retenu, par la

mémoire collective, comme le „père” de l’indépendance. En même temps, il a
marqué l’histoire de son pays par sa voie politique inédite: la strategie „ujamaa”,
qui préconisait le retour aux valeurs traditionales africaines. C’est a dire, une
société égalitaire, une sorte de „socialisme paysan africain”. Ainsi, il a gagné la
considération d’être le téoricien le plus original parmi les dirigeants africains, de
la génération des indépendances. Il était aussi un grand panafricain (un militant
pour l’unité de l’Afrique), tandis que en dehors du continent, il a laissé l’image
d’un sage, d’un homme de la paix.
Mots-clés: Julius Nyerere, la Tanzanie, l’ujamaa, l’Afrique, le socialisme africain

Cuvinte cheie: Julius Nyerere, Tanzania, ujamaa, Africa, socialism african
Primul preşedinte al Tanzaniei s-a impus memoriei colective ca unul

dintre cei mai reprezentativi lideri africani ai secolului al XX-lea. A făcut
parte din „generaţia de aur” a independenţei, alături de Kwame Nkrumah
(Ghana), Benjamin Nnamdi Azikiwe (Nigeria), Ahmed Sékou Touré
(Guineea), Jomo Kenyatta (Kenya), Léopold Sédar Senghor (Senegal),
Patrice Lumumba (Congo-Kinshasa) sau Kenneth David Kaunda (Zambia).
Ilustrativ „atât pentru Africa tradiţională, cât şi pentru noua Africă”1,
Nyerere s-a dovedit un politician atipic: el impresiona prin spiritul elevat,
nobleţea caracterului şi moralitatea impecabilă. Pe bună dreptate, revista
„New African” îl considera „un lider de anvergură care a ştiut să evite
capcanele puterii ce corupe. De aceea a fost respectat în ţara sa şi în Africa,
precum şi în restul lumii”2.
Nyerere a condus destinele Tanzaniei timp de un sfert de secol3.
„Modest, auster în moravuri, apropiat de omul umil”4, liderul est-african
1
Claude Horrut, Les décolonisations est-africaines, Paris, Pedone, 1971, p.100.
2
Vezi „New African”, no. 432, August/ September 2004, p. 16.
3
Vezi date biografice despre Nyerere în Viorel Cruceanu, Portrete africane, în „Dosarele
Istoriei”, nr. 6 (82) iunie 2003, p. 49-50.
4
Ibidem, p. 50.
212 Viorel Cruceanu
„visa la o lume nouă, bazată pe onestitate, simplitate şi solidaritate”5. Un

complex de factori caracteristici anilor ’60 a făcut ca „Nyerere să fie unul
dintre puţinii visători care a avut şansa să-şi pună în practică intenţiile”6.
Demersul ideatic al tanzanianului s-a obiectivat într-un proiect de societate
sui-generis numit Ujamaa, proclamat prin Declaraţia de la Arusha, din 5
februarie 1967. Termenul, provenit din limba swahili (al cărui corespondent
în engleză este „familyhood”), poate fi redat în limba română prin expresia
„familia extinsă africană”. Pentru Nyerere, Ujamaa semnifica revenirea la
o realitate socio-culturală specifică universului african: comunitatea
tradiţională sătească. Se reconstituia, astfel, o societate solidară şi
egalitară, percepută de segmentul modernist ca o variantă de „socialism
african”. Spiritul de justiţie socială specific lui Nyerere era alimentat de
aportul complementar al două medii, total diferite, ce i-au marcat existenţa:
- mediul familial, dominat de persoana tatălui, Nyerere Burito, şeful
micului trib zanaki, „al cărui egalitarism l-a moştenit”7 (un şef poligam, cu
22 de soţii şi 26 de copii, o veritabilă familie ujamaa);
- mediul studenţesc, de la Universitatea din Edinburgh, la începutul
anilor cincizeci, unde a luat contact cu gruparea laburistă Fabian Society,
promotoarea unui „socialism agrarian”.
Datorită acestor influenţe, Nyerere „a înţeles foarte bine că modelele
occidentale de comunism sau capitalism nu sunt uşor de aplicat în Africa şi
că acestea trebuie adaptate la contextul local”8. Iată de ce, el a devenit
predicatorul „valorilor tanzaniene”, fiind considerat, cu deplin temei, drept
„teoreticianul cel mai original din deceniul independenţei”9. Pedagog de
formaţie (lui Nyerere i s-a spus, afectuos, Mwalimu, adică «Învăţătorul»,
deoarece a fost educator şi, mai apoi, profesor), el explica oamenilor simpli,
cu tact, pe înţelesul lor, esenţa Declaraţiei de la Arusha, din 5 februarie
1967: «Am fost primul care am folosit cuvântul ujamaa pentru a explica
felul de viaţă pe care dorim să-l ducem în ţara noastră. Cuvântul ujamaa
înseamnă felul de viaţă pe care îl duce un om şi familia sa – tată, mamă,
copii şi rude apropiate. Africa noastră a fost o lume săracă înainte de a fi
invadată şi dominată de străini. Nu existau oameni bogaţi în Africa. Nu
5
Viorel Cruceanu, Adieu à Nyerere, în „Le Nouvel Afrrique Asie, no. 123, décembre 1999, p. 6.
6
Cf. „The Economist”, October 23, 1999, p. 135.
7
John Illife, A Modern History of Tanganyika, Cambridge, CUP, 1979, p. 508.
8
Jan Palmowski, Dicţionar Oxford de istorie universală contemporană. De la 1900 până
azi, vol. 2, Bucureşti, Editura All, 2007, p. 216.
9
Cf. Marianne Cornevin, Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième guerre
mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972, p. 344.
Un preşedinte idealist: dr. Julius K. Nyerere 213
exista nici o persoană sau grup de persoane care să-şi aroge în exclusivitate
dreptul de proprietate asupra pământului. Pământul era proprietatea tuturor
oamenilor şi cei care îl foloseau nu o făceau pentru că el era proprietatea lor.
Îl foloseau pentru că aveau nevoie de el şi era de datoria lor să-l folosească
cu atenţie şi să-l transmită spre folosinţă generaţiilor viitoare în stare bună.
Viaţa era uşoară. Pentru un om era posibil să trăiască cu soţia, copiii şi celelalte
rude apropiate. Averea aparţinea familiei ca un întreg şi fiecare membru al
familiei avea dreptul de a folosi proprietatea familiei. Nimeni nu folosea
bogăţia în scopul dominării celorlalţi. În modul acesta dorim să trăim şi azi ca o
naţiune. Dorim ca întreaga naţiune să trăiască asemenea unei singure familii»10.
La Nyerere, repartizarea sarcinilor şi implicarea în procesul productiv căpăta o
dimensiune morală. Astfel, cel care nu agreează munca, adică „leneşul” sau
„trândavul”, este plasat în antiteză cu cel care lucrează, adică omul „harnic”.
Prin urmare, „în lumea imaginată de Nyerere, indivizii (...) contribuie în diverse
feluri la o acţiune comună: binele tuturor”11, în timp ce, „bărbatul leneş, care nu
contribuie cu nimic la organismul social, [este] exploatator”12.
Ataşat „schiţei sincere de socialism african”13, trasată la Arusha,
regimul Nyerere a înfăptuit o veritabilă „revoluţie socială”: au fost create
7.000 de sate ujamaa, ce regrupau 10.000.000 de ţărani, adică „jumătate din
populaţia naţională”14. Aceste sate cuprindeau „mai multe sute de locuinţe,
dotate cu şcoală şi dispensar, deservite de un centru de maşini agricole, de
cooperative de achiziţionare a seminţelor şi îngrăşămintelor, precum şi de
centre de comercializare a recoltelor”15. În viziunea lui Nyerere, aşezările de
tip ujamaa aveau menirea de „a mobiliza energiile ţărănimii, iniţiativele
sale creatoare, în vederea progresului economic şi social”16; de asemenea,
ele răspundeau dezideratului dezvoltării prin forţe proprii, privit ca singurul
mod de a dobândi „independenţa economică” şi de a institui „un sistem
social care ar aboli sărăcia, nedreptatea şi opresiunea”17. Efortul colectiv,
dedicat „binelui comun”, întreţinea crezul politic al lui Nyerere conform
căruia «conducătorii cu răspundere trebuie să aibă conştiinţa că se află în slujba
10
Gândirea politică africană. Antologie. Selecţia textelor şi traducere: Gheorghe Dragoş,
Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 426.
11
Dicţionarul marilor gânditori politici ai secolului XX, coordonatori: Robert Benewick,
Philip Green, Bucureşti, Editura Artemis, 1998, p. 236.
12
Ibidem.
13
„Le Nouvel Afrique Asie”, no. 122, novembre 1999, p. 70.
14
„Jeune Afrique L’intelligent”, no. 2057, du 13 au 19 juin 2000, p. 122.
15
Ibidem.
16
Ce este strategia „ujamaa”, în „Lumea”, nr. 15, 10 apr. 1975, p. 23.
17
Dicţionarul marilor gânditori..., p. 235.
214 Viorel Cruceanu
poporului»18. Numai că „ţăranii regrupaţi [în satele ujamaa – nota ns.] nu

împărtăşeau entuziasmul şi naivitatea lui Nyerere (...). În plus, ţara nu avea
mujloacele industriale de a produce maşinile, uneltele şi pesticidele necesare
unei agriculturi intensive şi nici mijloacele financiare de a le importa”19.
Socializarea agriculturii a fost însoţită şi de naţionalizarea băncilor, a puţinelor
întreprinderi industriale existente, precum şi a societăţilor de lucrări publice şi
transport. S-a creat astfel un ineficient sector de stat, sufocat de o birocraţie
„lipsită de imaginaţie, coruptă şi incompetentă”20. Un asemenea sistem,
influenţat de modelul sovietic, dar mai ales de modelul chinez, s-a dovedit
falimentar. Prin urmare, „economia dirijată şi-a pierdut busola”21, iar „sărăcia s-
a accentuat şi s-a generalizat”22. În loc să genereze prosperitatea dorită,
„experimentele sociale au condus ţara la ruina economică”23.
Decepţia provocată de „modelul tanzanian” se datorează şi unor
factori ce transgresează eventuala superficialitate sau incompetenţă a
ierarhiei locale implicate. În primul rând, ambientul internaţional a avut
rolul său. Este vorba de cele două „şocuri” petroliere, din 1973 şi 1979, care
au devastat economia fragilă a ţării. În al doilea rând, nu putem omite nici
factorii climatici, precum teribila secetă din anii 1973-1975. Se ştie că
seceta a avut consecințe și pe plan politic, determinând schimbări dramatice
de regim în Niger, Ciad şi, mai ales, Etiopia. În Tanzania, ea a afectat,
durabil, toate compartimentele unei societăţi eminamente agrare. În al
treilea rând, lovitura de graţie a venit de la politica „liberalismului fără
frontiere”, iniţiată la începutul anilor ’80 de administraţia Reagan.
Promovând concepţiile ultraliberale ale faimoasei şcoli „Chicago boys”,
animate de Milton Friedman, SUA au îngenuncheat economiile debile
(forțate să renunţe la tarifele vamale protecţioniste şi să anuleze subvenţiile
pentru ramurile de bază). În acest sens este elocvent un episod povestit de
liderul de la Dar-es-Salaam: „La un summit pe probleme de alimentaţie,
desfăşurat în Canada, preşedintele Ronald Reagan ne prezenta virtuţile
nonintervenţiei statului în economie. Privesc pe o hârtie alăturată, furnizată
de delegaţia SUA, şi îl întrerup: «Domnule preşedinte, după datele pe care
ni le-aţi pus la dispoziţie rezultă că agricultura americană este cea mai
subvenţionată din lume. Dacă dumneavoastră, o mare putere, nu puteţi
18
„Lumea”, nr. 48, 20 nov. 1969, p. 28.
19
„Jeune Afrique L’intelligent”, no. 2057/ 2000, p. 112.
20
Cf. „Jeune Afrique”, no. 1409, du 6 janvier 1988, p. 7.
21
22
Ibidem.
23
Cf. „The Economist”, October 23, 1999, p. 135.
Un preşedinte idealist: dr. Julius K. Nyerere 215
renunţa la subvenţii, atunci, noi, națiunile mici, cum o putem face?» Se

întrerupe şi se consultă cu unul dintre consilierii săi. După câteva minute revine
la microfon şi mi se adresează cu nedisimulată candoare: «Domnule preşedinte
Nyerere, aceasta nu este politica mea, ci a lui Franklin Delano Roosevelt»”24.
Onest, Nyerere şi-a recunoscut eşecul chiar la festivităţile de la 9
decembrie 1982, dedicate celei de-a douăzecea aniversări a independenţei:
«Suntem astăzi mai săraci decât eram în 1962»25. Iată de ce, acest eşec
asumat, ne incită să considerăm „experienţa ujamaa drept un fel de
«Utopia» a lui Thomas Morus”26. De asemenea, încercarea lui Nyerere
poate fi interpretată şi ca „ecoul unei încrederi jeffersoniene [de la numele
lui Thomas Jefferson, al treilea președinte al SUA și “părintele” Declarației
de Independență – nota ns.] în capacitatea unei tinere naţiuni de a-şi
construi viitorul pe temeiul unei democraţii agricole idilice”27. Totuşi,
detractorii săi sunt nemiloşi: pe un ton ironic şi maliţios, ei afirmă că „nu
trebuia să i se dea în sarcină economia [țării]”28. Prin contrast, apologeţii săi
consideră că „Julius Nyerere a fost prea idealist pentru această lume”29.
Poziţia celor din urmă este consolidată de încă un argument: demnitatea lui
Nyerere. Conştient de impactul insuccesului înregistrat, liderul tanzanian
declara: «nu pot continua să conduc o ţară obligată să-şi cerşească hrana»30.
Afirmaţia a fost însoţită de un firesc gest de onoare: la 5 noiembrie 1985, el
a renunţat la magistratura supremă. Retragerea voluntară era în consonanţă
cu o mărturisire făcută mulţimii, anterior: «conducătorii noştri nu sunt
conducători prin naştere. Ei sunt aleşi de oameni (...). Nu este nevoie să
avem conducători ereditari»31. „Părintelui naţiunii” i-a succedat Ali Hassan
Mwinyi, care a introdus un nou curs: liberalizarea. Treptat, Tanzania s-a
redresat economic, pentru ca, sub mandatele lui Benjamin Mkapa (fost
ministru de externe al lui Nyerere) şi Jakaya Kikwete (fost ministru de
externe al lui Mkapa), să devină un model de bună guvernare.
Experienţa Ujamaa a avut, totuşi, şi consecinţe pozitive. Datorită
strădaniilor lui Nyerere, Tanzania şi-a păstrat unitatea, stabilitatea politică şi
24
Extras dintr-un interviu difuzat de RFI, în memoria lui Julius Nyerere, la „Afrique midi”,
în ziua de 24 oct. 1999.
25
„Jeune Afrique”, no. 1145, du 15 décembre 1982, p. 40.
26
V. Cruceanu, Adieu..., p. 6.
27
Dicţionarul marilor gânditori..., p. 237.
28
„The Economist”, October 23, 1999, p. 135.
29
Ibidem.
30
31
Vezi Gândirea..., p. 429.
216 Viorel Cruceanu
armonia etnică. Într-un interviu, Jakaya Kikwete omagia înţelepciunea

ilustrului său predecesor: «Mwalimu a reuşit să-i facă pe tanzanieni să
simtă că sunt mai întâi tanzanieni şi apoi membri ai unui trib [Tanzania are
120 de triburi – nota ns.]. Pentru un african, desigur, ataşamentul tribal este
important, dar Mwalimu ne-a învăţat că naţiunea este pe primul loc»32.
Construcţia naţională a reprezentat o prioritate; funcţionalitatea ei s-a
datorat, în mare măsură, limbii swahili, transformată de Nyerere în „limbă
naţională”33 (şi în care l-a tradus, integral, pe Shakesspeare). O altă reuşită
indubitabilă a fost politica socială, reflectată în crearea unui sistem sanitar
naţional, respectiv a unui sistem educativ național (ce a permis „un nivel de
alfabetizare de 83% din populaţie”34, printre cele mai ridicate din Africa).
Tanzania lui Nyerere a fost o voce respectată şi în arena mondială.
Încă de la la începutul carierei, liderul de la Dar-es-Salaam s-a dovedit „un
entuziast al ideii de unitate africană”35, fiind un continuator al visului
preşedintelui ghanez, dr. Kwame Nkrumah, de înfăptuire a „Statelor Unite
ale Africii”. Anticolonialist convins, Nyerere a sprijinit lupta de eliberare a
popoarelor din Africa australă, de sub colonialismul portughez (Angola,
Mozambic) sau rasism (Namibia, Zimbabwe şi RSA). Deznodământul
fericit a permis ca Nyerere să fie aclamat ca unul dintre artizanii victoriei
finale. Dincolo de hotarele Africii, primul preşedinte al Tanzaniei şi-a
dobândit reputaţia de campion al valorilor independenţei, nealinierii şi
solidarităţii statelor din lumea a treia. În instanţele internaţionale impresiona
prin „căldura umană şi stilul afabil”36; de asemenea, „sinceritatea şi
integritatea sa erau admirate pretutindeni”37, de la Washington la Beijing şi
de la Stockholm la Buenos Aires.
Retras din magistratura supremă, Nyerere, suferind de leucemie, şi-a
petrecut ultimii ani de viaţă într-o discreţie absolută. La fel de discretă a fost
şi reverenţa finală: s-a stins din viaţă la 14 octombrie 1999, într-o clinică
londoneză. Datorită zâmbetului nelipsit, a lăsat posterităţii „imaginea uneia
dintre cele mai luminoase figuri publice africane”38. Iar dacă opera sa
suscită îndoieli, scepticilor le reamintim un vechi adagiu latin: „Satis est
voluisse” (Este de ajuns că a vrut)!
32
„New African”, no. 463, June 2007, p. 18.
33
Cf. „Le Nouvel Afrique Asie”, no. 122/ 1999, p. 70.
34
Ibidem.
35
Joseph Ki-Zerbo, Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain, Paris, Hatier, 1972, p. 525.
36
„The Economist”, October 23, 1999, p. 135.
37
Ibidem.
38
V. Cruceanu, Portrete..., p. 50; vezi amănunte despre Nyerere și succesorii săi în
Tanzania’s past presidents, în “New African”, no. 573, June 2017, p.20-21.
RADOMIREŞTI.
CONTRIBUŢII GENEALOGICE PENTRU ISTORIA UNUI SAT BĂCĂUAN*
Ştefan S. Gorovei
RADOMIREŞTI. Contributions généalogiques pour l’histoire d’un village

du département de Bacău
– Résumé –
À la recherche des origines oubliées de sa famille, l’auteur franchit une

nouvelle étape: il essaye de reconstituer l’évolution de la propriété du domaine de
Radomireşti, un village situé aux alentours de Bacău. Vers 1770-1775, un certain
Constantin Gorovei, petit boyard originaire d’un département avoisinant, s’est
établi dans ce village, où il passa tout le reste de sa vie, pour y mourir vers 1820.
Sa postérité, à laquelle appartient l’auteur même, est bien connue, jusqu’aux
dernières générations, qui vont s’éteindre assez bientôt. On a supposé, à juste titre,
que ce Constantin Gorovei s’est établi à Radomireşti par son mariage avec une
héritière qui lui apporta en dot une partie du village. Mais la famille de cette
héritière, son ascendance et ses parentés restaient inconnues, comme l’histoire
entière de ce village, dont les documents se sont perdus au cours du temps.
L’auteur s’est donné de la peine afin de reconstituer l’histoire de
Radomireşti à partir de quelques sommaires informations, puisées dans diverses
sources (documents, obituaires, recensements). Cette histoire du village est
étroitement liée (quant aux XVIIe et XVIIIe siècles) à l’histoire de la famille
Crâstea (Criste); éclaircir la généalogie de cette famille constitue la meilleure voie
pour comprendre l’évolution de la propriété (héritages, partages, donations etc.).
L’analyse des sources a mis en lumière l’existence d’une branche mal connue de la
famille Crâstea, qui avait hérité une moitié du village, partagée par la suite entre
deux filles et leur frère. Une de ces filles fut la belle-mère de Constantin Gorovei.
C’est par ce mariage que celui-ci deviendra răzeş (copropriétaire) à Radomireşti.
Par ces analyses et reconstitutions généalogiques, on a récupéré un siècle et demi
de l’histoire du village, jusqu’à l’aube du XIXe siècle.
Cette étude appartient à une ample investigation d’histoire familiale, dont
certains résultats ont été publiés dans cette même revue, en 2013 [Mobilitatea
populaţiei reflectată în istoria unei familii: purtătorii numelui Gorovei (sec.
XVI-XXI), „Carpica”, XLII, p. 373-385], 2015 [Mobilitatea populaţiei reflectată
în istoria unei familii. II. Purtătorii numelui Gorovei în ţinutul (judeţul) Bacău,
„Carpica”, XLIV, p. 287-306] et 2016 [Un romaşcan la Bacău: locotenentul
Iacovache Gorovei şi întâmplările vieţii sale, „Carpica”, XLV, p. 239-258].
L’auteur remercie la rédaction d’avoir accepté la publication de ces études,
218 Ştefan S. Gorovei
réalisées dans le cadre d’un projet qu’il a initié en 2013 (Un projet de recherche
généalogique globale: les porteurs du nom Gorovei).
Mots-clefs: village, généalogie, Radomireşti, Gorovei, Crâstea.

Cuvinte cheie: sat, genealogie, Radomireşti, Gorovei, Crâstea.
„Adevărata istorie a ţării este istoria familiilor şi a satelor”

G.T. Kirileanu1
Se împlinesc patru ani de când, în cadrul Filialei Iaşi a Comisiei de

Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române, am înfăţişat
proiectul meu de cercetare genealogică globală2, având ca subiect pe
purtătorii numelui meu de familie (îl voi desemna în continuare şi ca
patronim, pentru a evita confuziile produse de folosirea mai multor cuvinte).
În cei patru ani scurşi până acum, am prezentat roadele cercetărilor mele în
comunicări citite la diferite reuniuni ştiinţifice, organizate la Iaşi, Bacău,
Bucureşti, Cluj-Napoca şi Alba Iulia. Unele au văzut deja lumina tiparului,
altele îşi aşteaptă rândul la publicare.
Tema enunţată a părut, iniţial, destul de restrictivă; realitatea, însă, mi-a
dovedit contrariul. Am constatat destul de repede că cercetarea nu se va
putea rezuma doar la simpla identificare a purtătorilor numelui şi la reunirea
lor în arbori genealogici a căror unificare finală este foarte probabilă, dar
rămâne foarte problematică din lipsa izvoarelor. Astfel, pentru cadrul
general al temei, a trebuit să mă interesez de originea patronimului,
cuprinzându-i şi pe urmaşii unor armeni numiţi la fel şi care la sfârşitul
secolului al XVII-lea au plecat din Moldova în Transilvania, iar de acolo au
împânzit toată Ungaria şi au ajuns până în S.U.A. Cercetarea n-a putut ocoli
unele ctitorii (pentru a explica apariţia lor) şi s-a văzut obligată să
poposească în hotarele unor sate strâns legate de istoria purtătorilor
respectivului nume. Nu sunt puţine aceste sate, dar, ceea ce este mult mai
grav, pentru nici unul dintre ele nu există monografii temeinice, care,
alcătuite de oameni ai locului specializaţi în cercetarea istorică, să ofere
* Acest text reuneşte comunicarea cu acelaşi titlu prezentată la Simpozionul Naţional „V. Pârvan”
(Bacău, 6 octombrie 2016) şi comunicarea Curgerea stăpânirii la Radomireşti (Bacău).
Dificultăţile unei cercetări, citită în şedinţa din 10 ianuarie 2017 a Filialei Iaşi a Comisiei
de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române.
1
G.T. Kirileanu către Artur Gorovei, 10 ianuarie 1939 (Scrisori către Artur Gorovei, ediţie
îngrijită şi introducere de Maria Luiza Ungureanu, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1970, p. 210,
nr. 131.
2
Lansat la 15 ianuarie 2013, acest proiect a fost pus, la 22 iulie 2013, sub egida Institutului
Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”.
Radomireşti. Contribuţii genealogice pentru istoria unui sat băcăuan 219
informaţiile de bază despre naşterea şi evoluţia acelor aşezări, despre vechii

lor locuitori, despre neamurile care au stăpânit acolo (câtă vreme şi ce
întinderi) şi cum a curs stăpânirea. Numesc satele care intră în aria cercetării
mele: în prima linie se află Bârgăuani (ţinutul Neamţului, unde este baştina
neamului), Icuşeşti (ţinutul Romanului), Ghigoieşti (Neamţ) şi
Radomireşti (Neamţ, apoi Bacău). Vor urma satele Iteşti-Ciumaşi (judeţul
Bacău), Roşcani (judeţul Galaţi), Cătămăreşti (Botoşani), Popricani-
Vânători-Vulturi (Iaşi). Este de la sine înţeles că nu-mi propun să reconstitui
istoria întreagă a acestor aşezări, ci doar acel fragment în care ea a fost
conectată cu aceea care mă interesează. Şi chiar şi aşa, absenţa cercetărilor
de istorie locală rămâne regretabilă şi mă obligă să investighez răstimpuri
mult mai largi. În acest context, am făcut începutul cu satul Radomireşti,
datorită faptului că pentru el mi-au ieşit în cale informaţii mai multe şi mai
ales pentru că am reuşit să descâlcesc o poveste foarte întunecoasă aplicând
tocmai acele principii de cercetare genealogică pe care le-am formulat acum
câteva decenii, dar şi o metodă pe care o propovăduiesc în vremea din urmă.
Nădăjduiesc să fiu iertat de specialiştii istoriei băcăuane pentru
intruziunea pe care acest studiu îl produce în domeniul dumnealor. Aş fi
fost, fireşte, mai bucuros să utilizez eu însumi rezultatele unor cercetări de
istorie locală, aşa cum se întâmplă, uneori, în alte cazuri; dar aceste cercetări
lipsesc, iar istoria satului Radomireşti a rămas nescrisă3. Îndrăzneala mea
este motivată şi obiectiv, şi subiectiv. A scrie despre acest sat înseamnă,
pentru mine, a mă întoarce în locurile unde a trăit un îndepărtat strămoş,
înaintaş al câtorva ramuri ale familiei mele şi unde s-a născut bunicul
bunicului meu. Acest temei subiectiv îl generează şi pe acela obiectiv, cu
expunerea căruia am început: istoria Radomireştilor priveşte foarte
îndeaproape proiectul meu de cercetare referitor la purtătorii numelui
Gorovei. De aceea, sunt recunoscător colegilor băcăuani, care au acceptat să
găzduiască în „Carpica” primele rezultate ale muncii mele în cadrul
numitului proiect4; din acest punct de vedere, comunicarea de azi este şi un
3
Sunt îndatorat conducerii SJAN Bacău pentru că mi-a înlesnit consultarea lucrării lui N.
Pantelimon, Satul Letea-Veche, judeţul Bacău. Însemnări monografice de la întemeierea
acestei localităţi şi până la anul 1920, Câmpia Turzii, 1984, 374 p. dactilografiate (ms. 150
în colecţiile acestei instituţii). Din păcate, ea nu este nici măcar o palidă umbră a ceea ce ar
trebui să fie monografia unei aşezări: nici un document, edit sau inedit, nu este întrebuinţat
în capitolele care privesc istoria, biserica ori şcoala; în schimb, se află la loc de cinste,
ocupând multe pagini, tot felul de generalităţi şi platitudini, îmbibate puternic cu ecourile
învăţăturii despre lupta de clasă. Cele câteva informaţii utile cercetării de faţă, pe care le
citez la locurile cuvenite, provin din „informaţii orale” furnizate de bătrâni ai comunei.
4
Ştefan S. Gorovei, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii: purtătorii
omagiu prietenesc pentru aceşti colegi, şi un îndemn la cercetarea

aprofundată a istoriei locale, infinit mai importantă decât survolarea
superficială a problemelor mari, globale.
*
În Dicţionarul geografic al judeţului Bacău, tipărit în 1895 de
Ortensia Racoviţă, ştirile despre Radomireşti, parţial încorporate la comuna
Letea Veche, arată ca proprietari în această comună pe Iuniu I. Lecca şi pe
Smaranda I. Ventura, alături de „moştenitorii lui Gorovei cu o parte de
moşie” şi pe Nicolae Bibire. Satul Radomireşti era împărţit în două:
Radomireştii de Sus sau Doctorul şi Radomireştii de Jos sau Alcaz5. Aceste
ştiri au fost preluate ca atare de Marele Dicţionar Geografic al României6.
Iuniu Lecca (1863-1940) este un personaj cunoscut7; Smaranda
Ventura nu intră în atenţia mea întrucât stăpânea în alt sat al comunei, la
Şerbăneşti; despre Bibire va fi vorba mai departe. Iar formula „moştenitorii
lui Gorovei” desemnează pe cei şase copii (cinci băieţi şi o fată) ai lui
Petrache Gorovei (1793-1873)8, fiul credincerului Constantin Gorovei, cel
dintâi cu acest patronim atestat la Radomireşti (descendenţii lor au păstrat
moştenirea din acest sat până în anii ’40 ai veacului trecut). Din păcate,
numelui Gorovei (sec. XVI-XXI), în „Carpica”, XLII, 2013, p. 373–385; idem, Mobilitatea
populaţiei reflectată în istoria unei familii. II. Purtătorii numelui Gorovei în ţinutul (judeţul)
Bacău, în „Carpica”, XLIV, 2015, p. 287-306; idem, Un romaşcan la Bacău: locotenentul
Iacovache Gorovei şi întâmplările vieţii sale, în „Carpica”, XLV, 2016, p. 239-258.
5
Ortensia Racoviţă, Dicţionar geografic al judeţului Bacău, Bucureşti, Stabilimentul
Grafic I.V. Socec, 1895, p. 337 (Letea cu opt cătune, între care Radomireştii de Sus sau
Doctoru şi Radomireştii de Jos sau Alcaz) şi p. 455 (Radomireştii de Jos, în vechime Alcazi
şi Radomireştii de Sus, în vechime Doctoru). Proprietarii: ibidem, p. 338. Pe coperta cărţii
se precizează că lucrarea a fost premiată de Societatea Geografică Română la 4/16 martie
1892, deci informaţiile cuprinse în ea trebuie raportate anilor imediat anteriori.
6
George Ioan Lahovari, General C.I. Brătianu şi Grigore G. Tocilescu, Marele Dicţionar
Geografic al României, alcătuit şi prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe de ~, IV,
Bucureşti, Stab[ilimentul] Grafic I.V. Socec, 1901, p. 159 şi V, Bucureşti, 1902, p. 157. Cu
toate detaliile privind evoluţia administrativ-teritorială: Repertoriul toponimic al României.
Moldova [coordonatorul seriei: Dragoş Moldovanu], I. Repertoriul istoric al unităţilor
administrativ-teritoriale 1772-1988, partea a 2-a, A. Unităţi simple (Localităţi şi moşii), B.
Unităţi complexe, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992, p. 960; confirmă cele două
numiri, Doftorul/Doctorul sau Ladoftor şi Alcazi (fireşte, fără explicarea lor).
7
Cf. Dumitru Lecca, Cronica unei mari familii băcăuane: boierii Lecca, Oneşti, Editura
„Magic Print”, 2012, p. 41-46 (despre proprietatea de la Radomireşti la p. 43). Şi unchiul
său, generalul Dimitrie Lecca (1832–1888), a stăpânit la Radomireşti (ibidem, p. 30);
amândoi au murit în acest sat.
8
Ştefan S. Gorovei, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii. II. Purtătorii
numelui Gorovei în ţinutul (judeţul) Bacău, cit. (supra, nota 4), p. 294.
autoarea dicţionarului a respectat cu prea mult zel definiţia „dicţionar

geografic”, evitând să se intereseze de trecutul satelor, pentru care ar fi putut
să apeleze la documentele încă existente pe atunci în arhivele proprietarilor
mari şi mici din judeţ, precum şi la documentele deja publicate9. Nu s-a
preocupat nici măcar să explice numirile bizare ale celor două sate (sau două
părţi din vechiul sat) Radomireşti: Doctorul şi Alcaz. Ca urmare, acestea au
rămas până azi ca nişte enigme nedescifrabile10. Capitole întregi din istoria
judeţului Neamţ au rămas nescrise. Iar încercările foarte recente,
identificabile în spaţiul virtual11, nu sunt altceva decât nişte bâlbe jenante şi
ridicole, lipsite de orice valoare.
Mai dispunem, totuşi, de o informaţie utilă: o schiţă de plan realizată
la începutul anilor ’80 ai veacului trecut de un cunoscător al locurilor arată
că proprietatea Iunius Lecca fusese corespunzătoare satului Radomireştii de
Sus sau „Doftorul”, în timp ce proprietăţile Bibire şi Gorovei corespundeau
satului Radomireştii de Jos sau „Alcaz” (Alcazâu), lipsind însă orice
explicaţie pentru această realitate12 care ţine de curgerea stăpânirii.
Radomireştii intră în lumina istoriei în februarie 162313, când Ştefan
vodă Tomşa a confirmat ctitoriei sale de la Solca stăpânirea acestui sat, care
ar fi fost cumpărat de la urmaşii unui anume Anghel; acesta din urmă îl
dobândise, cândva, în anii domniilor lui Petru vodă Şchiopul: „ocină ce au
avut tatăl lor de la Petru voievod, satul Radomireşti, ce este în ţinutul
Neamţ, ce a fost ascultător de ocolul târgului Bacău, cu bălţile de peşte”14.
Cu o excepţie asupra căreia voi stărui mai încolo, tăcerea se aşterne, apoi,
asupra Radomireştilor pentru aproape 115 ani. Satul revine în atenţia
9
Precum cele care tocmai apăruseră în Uricariul, în 1889 – v. mai departe, în text şi nota 49.
10
V., de pildă, N. Pantelimon, Satul Letea-Veche, judeţul Bacău, cit. (supra, nota 3), p. 6
(„sătişorul Radomireştii de Sus, supranumit «Doftoru», nu se ştie din ce motive”); p. 39:
„Radomireştii de Sus (zis Doctorul) […] este un sat cu oameni modeşti, foşti în slujba
boierului Iunius Lecca […]. Nimeni nu ştie de ce i se zice «Doctorul». Letenii exprimă:
«Doftorul»”). Nici pentru numele „Alcazâu”, purtat de Radomireştii de Jos, autorul nu dă
nici o explicaţie; v. p. 6 („un loc unde se mai observă oarecum o vatră de sat dispărut. Cică
aici ar fi existat un sat cu numele Radomireştii de Jos, rămas în mintea bătrânilor din Letea
cu numele Alcazâu. Legenda zice că aici au fost nişte răzeşi scăpătaţi”); p. 38
(„Radomireştii de Jos, numit şi Alcazi, nume care apare în amintirea letenilor – Alcaziu – a
avut o viaţă scurtă. Se zice în satul Letea Veche că aici locuitorii erau răzeşi, ba chiar foşti
ostaşi ai lui Ştefan cel Mare, viteji răsplătiţi cu moşioare pe veci”). Sublinierile îmi aparţin.
11
Cf. Comuna Letea Veche, www.wikipedia.org (consultat la 17 iulie 2016).
12
N. Pantelimon, op.cit., planşa dintre paginile 6 şi 7, reprodusă şi aici, în Anexe (III).
13
DIR, XVII/5, Bucureşti, Editura Academiei, 1957, p. 183-184, nr. 254 (original slav,
păstrat la Biblioteca Academiei Române, Documente istorice, CXXV/46).
14
Ibidem, p. 284.
autorităţilor vremii printr-un proces aparent ciudat, purtat în faţa lui Grigore
al II-lea Ghica şi încheiat cu cartea de judecată emisă de acest domn la 18
iunie 173715. De aici trebuie să pornească orice încercare de reconstituire a
istoriei Radomireştilor. După informaţiile acestui document, completate cu
acelea ale cărţii domneşti de întărire din 5 iulie 173716, repovestesc
întâmplarea. Reproduc în Anexe (I-II) ambele documente.
Nectarie, egumenul de atunci al Solcăi, descoperise la un boiernaş
bucovinean, Dănilă Giurgiuvan17, ispisocul lui Ştefan vodă Tomşa de la
1623 şi astfel aflase că mănăstirea lui ar avea un drept de stăpânire la
15
Gh. Ghibănescu, Documente, în „Arhiva”, XXVI, 1915, 1-3, p. 65–68. Pe coperta
revistei, articolul este intitulat Documente. O carte domnească a lui Grigore Ghica vodă.
Publicând documentul, autorul nu a indicat locul unde se păstra (în vreo arhivă publică sau
privată, ori la vreun colecţionar), ci doar că se afla copiat în „Surete ms. XXVIII, 471”. În
volumul respectiv – aflat între cele recent recuperate de SJAN Iaşi – în dreptul acestui
document, se află numele I. Lecca: nu poate fi, evident, decât Iuniu Lecca, proprietarul
moşiei Radomireşti (Letea). Mulţumesc d-nei Ina Chirilă pentru amabila comunicare a
acestei informaţii. Soarta arhivei familiei Lecca îmi este necunoscută.
16
Publicat de Sever Zotta, Ştiri noi despre Movileşti, în „Arhiva Genealogică”, II, 1913, p. 239
(documentul se afla, atunci, în arhiva Flondor de la Storojineţ).
17
În ciuda numelui său „burghez”, Dănilă Giurgiuvan aparţinea boierimii bucovinene, fiind
plasat într-un cerc de înrudiri destul de înalte. A fost căsătorit cu Maria Moţoc, fiica lui
Gheorghe Moţoc: bunicul patern al acesteia era medelnicerul Ilie Moţoc, boier din sfatul
domnesc cu o cunoscută acţiune politică (Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători
din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVII, Bucureşti, Editura Enciclopedică
Română, 1971, p. 420), iar bunicul matern era Dumitraşco Boul logofăt, fiul lui Ştefan Boul
şi al domniţei Ruxanda Tomşa. La 1730, Dănilă Giurgiuvan arăta că marele spătar Iordache
Cantacuzino era „rudă aproape cu soţul mieu Maria” (Teodor Balan, Documente
bucovinene, IV, Cernăuţi, Editura Mitropoliei Bucovinei, Tiparul „Mitropolitul Silvestru”,
1938, p. 92, nr. 65): era şi el un urmaş al lui Ştefan vodă Tomşa prin nepoata acestuia Safta
Boul (sora logofătului Dumitraşco), măritată cu vistiernicul Toderaşco Cantacuzino (cf. Ştefan
S. Gorovei, Contribuţii la genealogia familiei domnitoare Tomşa, în „Revista Arhivelor”,
XLVIII, 1971, 3, p. 383). Câteva luni mai înainte de judecarea pricinii pentru Radomireşti,
despre care este vorba aici, Dănilă Giurgiuvan apăruse el însuşi înaintea lui Grigore vodă
Ghica într-o judecată pentru stăpâniri la Milia şi Putila de la ţinutul Cernăuţilor (Teodor
Balan, Documente bucovinene, VII, ediţie îngrijită de Ioan Caproşu, indice de Arcadie
Bodale, Iaşi, Editura „Taida”, 2005, p. 252-253, nr. 190). Pentru Dănilă Giurgiuvan, v. şi:
Sever Zotta, O colecţie veche de spiţe de neam [III], în „Revista Istorică”, XIV, 1928, 4-6,
p. 159-160; G. Bezviconi, Costache Tufescu şi opera lui, în „Din trecutul nostru”, III, 1935,
17-20, p. 14 (spiţa Moţoc); Teodor Balan, Documente bucovinene, IV, cit., p. 22 (nr. 14),
37-38 (nr. 26), 118-119 (nr. 87), 143-144 (nr. 101), 179–181; idem, Documente
bucovinene, V, Cernăuţi, Editura Mitropoliei Bucovinei, Tiparul „Mitropolitul Silvestru”,
1939, p. 188–189, nr. 98 (diata lui Dănilă Giurgiuvan din 1758/1759), p. 189 (diata fiului
său Mihalachi din 1795); idem, Documente bucovinene, VI, Bucureşti, Editura Casei
Şcoalelor şi a Culturii Poporului, 1942, p. 64-65, 367.
Radomireşti. O „misiune exploratorie” i-a adus, însă, la cunoştinţă că satul

de la Bacău îşi avea stăpânii lui: boierii Toader Crâstea jitnicer şi Ilie sân
Costandiniţă, „căreia se trag săminţiia din Eni, socrul lui Ion Movilă vodă”.
Nectarie înţelegea bine că, şi dacă va fi avut vreun drept la Radomireşti,
acesta devenise caduc prin nefolosinţă atâta amar de vreme. Ceea ce era încă
mai important şi mai convingător: nimeni din obştea Solcăi nu-şi amintea,
nici chiar dintre monahii cei mai bătrâni, să fi auzit că acel sat ar fi fost
stăpânit vreodată de acea mănăstire. Cu atât mai mult apelul la instanţa
supremă de judecată, domnia, era de neocolit, pentru ca orice confuzie să fie
limpezită şi orice eventual viitor conflict să fie evitat.
Părţile au fost, deci, chemate la Divanul domnesc. Nectarie a povestit
pricina, adăugând, cu onestitate, „cum ei de acest sat, că ar hi a mănăstirii,
până acum nemica n-au ştiut, nici dintr-alţi călugări mai bătrâni cuvânt n-au
apucat, nici au stăpânit niciodată, că nici în uricul cel mare, matca de
moşiile mănăstirii18, acest sat nu s-au aflat”.
Boierii Toader Crâstea şi Ilie sân Costandiniţă, oameni „în vărstă de
bătrâneţe”, şi-au înfăţişat îndreptăţirile lor: ei „au dat samă cum acest sat
Radomireştii au fost driaptă moşiia Movileştilor şi l-au dăruit Ion Movilă
socrului său, lui Eni. Şi l-au stăpânit Iane până au trăit”, dându-l „zăstre
fiicei sale, Soficăi cămănăresăi”, care a fost soţia lui Crâstea mare cămănar.
„De la Ene au rămas acest sat la neamul său, din care ziseră că ei se trag
neam nepot acelui Ene”. Această expunere a fost susţinută de doar două
documente, ambele cu – din punctul de vedere al cercetătorului modern –
deficienţe cronologice, dar care nu le prejudiciază nici fondul, nici valoarea.
Cel dintâi, nedatat, privea o pricină pe care postelnicul Ene (Iane) o avusese
cu Mănăstirea Tazlău, stăpâna unui sat învecinat, Buneşti19: „i-au împresurat
călugării de Tazlău o bucată de loc din hotarul satului Radomireştii, trăgând-
o cătră hotarul satului lor Buneştii, şi cu oameni megiiaşi, ce-au ţinut minte
câte de 100 ani, i-au îndreptat hotarul Radomireştilor”. Această cercetare de
hotar a trebuit să aibă loc în domnia lui Vasile vodă Lupu, întrucât Iane
postelnicul a murit în jurul anului 165020; bătrânii megieşi au putut, astfel,
18
Documentul la care se referea egumenul Nectarie este marele uric dat Solcăi de Radu
vodă Mihnea la 15 aprilie 1618 (DIR, XVII/4, Bucureşti, Editura Academiei, 1956, p. 264-269,
nr. 321), pe dosul căruia se află menţiunea „Matca tuturor uricelor moşiilor şi a ţiganilor
de la Radul vodă” (p. 269). Însă e de la sine înţeles că satul Radomireşti nu s-ar fi putut afla
în acest mare uric, de vreme ce el a fost atribuit Solcăi abia în februarie 1623!
19
Fost sat pe teritoriul comunei Letea: cf. Ortensia Racoviţă, Dicţionar geografic al
judeţului Bacău, cit. (supra, nota 5), p. 337.
20
Ştefan S. Gorovei, Un pretendent fără noroc la tronul Moldovei lui Vasile Lupu,
să povestească despre stări de fapte cam din vremea lui Alexandru vodă
Lăpuşneanu!
Cel de-al doilea document a fost înfăţişat de Crâstea şi Ilie pentru a
dovedi că „au fost această moşié dreaptă a Moviléştilor” şi că, deci, Ion
Movilă a avut temeiul juridic pentru a o dărui socrului său. Acest document
era datat doar cu văleatul, 7108, ceea ce înseamnă intervalul cuprins între 1
septembrie 1599 şi 31 august 1600; el ar fi privit „o împărţală ce s-ar fi făcut
şi între neamul Moviléştilor […] pe toate moşiile Movileştilor”. Prezenţa
Radomireştilor între satele cuprinse în acest izvod a nedumerit pe judecători:
„care împărţare s-au aflat prins şi acest sat Radomireştii, măcar că rău l-au fost
pus pe neştiinţă, fiind dăruit acest sat mai denainte de Ion Movilă socru-său, lui
Ene”; judecătorii au luat aminte, totuşi, doar la aspectul care-i interesa:
„numai c-au fostu stăpânitor pe acestu satu s-au cunoscut şi dintru această
împărţală”.
De fapt, data documentului în discuţie a fost înţeleasă greşit, pentru că
cifra-slovă finală a văleatului nu este 8 (i$), ci 50 (n$) – confuzia între
aceste litere este foarte frecventă –, adică documentul nu datează din 7108
(1599/1600), ci din 7150 (1641/1642). Este binecunoscuta, altminteri,
împărţeală a „satelor Balicăi între rudî”, adică între „nepoţii Movileştilor”21,
care nu erau alţii decât nepoţii şi strănepoţii lui Ion Prăjescu cel bătrân22.
Este ceea ce am menţionat mai înainte ca fiind excepţia din tăcerea de
aproape 115 ani care acoperă istoria satului de la 1623 la 1737.
La această împărţeală a domeniului lui Isac Balica23, satul Radomireşti
a căzut în lotul Nastasiei Prăjescu24. Am sugerat, însă, în etapa anterioară a
cercetării mele, că actul pare a fi consemnat o împărţire pur teoretică, şi nu o
reală luare în stăpânire25, întrucât Radomireştii nu apar niciodată (în
documentele azi cunoscute) ca aparţinând urmaşilor Nastasiei Prăjescu,
boierii Buhuşeşti (urmaşii lui Dumitru Buhuş, fiul ei din prima căsătorie) şi
boierii Şoldăneşti (urmaşii Saftei Caraiman, fiica ei din a doua căsătorie,
comunicare la a XXXIX-a Sesiune Naţională de Comunicări Ştiinţifice „Acta Moldaviae
Meridionalis”, Vaslui, 29 septembrie 2016 (ms). V. şi mai departe, în text.
21
Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, XXVI (1641-1642), volum întocmit de I.
Caproşu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2003, p. 191-193, nr. 225
22
Cf. Ştefan S. Gorovei, „Nepoţii Balicăi”, „săminţenia Movileştilor”, în „Arhiva
Genealogică”, I (VI), 1994, 3-4, p. 123-132.
23
Paul Păltănea, Hatmanul Isac Balica şi moşiile sale, în „Arhiva Genealogică”, VII (XII),
2000, 1-4, p. 269, nr. 87: „Nu se indică ţinutul [...] Nu l-am putut localiza”.
24
Documenta Romaniae Historica, cit., p. 192.
25
Ştefan S. Gorovei, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii. II. Purtătorii
numelui Gorovei în ţinutul (judeţul) Bacău, cit. (supra, nota 4), p. 291, nota 20.
măritată cu Dumitraşco Şoldan).

Azi pot să precizez mai mult: această aberaţie a mers mai departe,
satul respectiv figurând, în 1744, 1819 şi 1821, în diverse liste de împărţeli
între urmaşi ai domeniului lui Miron Costin26, ca şi cum ar fi fost recuperat
în urma căsătoriei acestuia cu Ileana Movilă, eveniment urmat – cum se ştie
– de lungi eforturi pentru redobândirea satelor confiscate în 1612 de la Isac
Balica. Dacă ne orientăm după aceste liste – care reflectă, se pare, un
testament pierdut al lui Miron Costin şi prin care împărţeala din 1641/1642
a devenit caducă – el ar fi revenit fiicei Safta27, căsătorită întâi cu Ştefan
Şoldan şi apoi cu Pătraşco Zosim Başotă (ambii stolnici). Însă lista de
împărţeală din decembrie 174428 nu mai are nici o credibilitate pusă alături
de cartea de judecată din 1737! Asemenea liste de stăpâniri şi de împărţeli
ne arată, cu toată forţa de convingere, cu câtă prudenţă trebuie utilizat acest
tip de documente. De regulă, ele preluau liste mai vechi, care exprimau mai
ales drepturi fictive, nu stăpâniri reale. Din păcate, daniile, vânzările şi
înzestrările aveau deseori ca obiect asemenea „drepturi litigioase”,
conducând la nesfârşite procese în care se consumau energii şi sume
importante. Radomireştii au continuat să figureze în listele de sate care
trebuiau împărţite între urmaşii Ilenei Movilă şi ai lui Miron Costin.
Figurau, dar – ca să fac un joc de cuvinte – făceau simplă figuraţie, pentru
că nici vorbă nu era de o stăpânire reală: în acest joc cu mărgele de sticlă,
pretendenţii la stăpânire erau aşa de străini de realităţi, încât nici nu ştiau în
ce ţinut se aflau Radomireştii, iar când au încercat o localizare, au nimerit în
ţinutul … Sorocăi29! Cât de nerealistă era această atitudine, hrănitoare de
26
Miron Costin, Opere complete, după manuscripte, cu variante şi note, cu o recensiune a
tuturor codicelor cunoscute până astăzi, bibliografia, biografia lui Miron Costin, un glosar
lucrat de d. L. Şăineanu, portrete, facsimile diverse, de V.A. Urechiă, tipărită sub auspiciile
Academiei Române şi cu ajutorul Ministerului Cultelor şi al Instr[ucţiunii] Publice, I,
Bucureşti, Tipografia Academiei Române (Laboratorii Români), 1886, p. 211–212, 730; II,
Bucureşti, 1988, p. 534-535. V. şi Paul Păltănea, Familia cronicarului Miron Costin şi
risipirea moşiilor prin descendenţi (II), în „Arhiva Genealogică”, V (X), 1998, 1-2, p. 104,
nr. 83 („nu se indică ţin.”).
27
Miron Costin, Opere complete, II, cit., p. 534.
28
Acest document este menţionat ca fiind din 7250 (= 1741/1742), dar din altul se vede că
data exactă este 28 decembrie 7253, adică 1744 – cf. Miron Costin, Opere complete, I, cit.,
p. 729-730. El înscria „părţile ce s-au socotit pe fraţi de moşiile ce-au fost a logofetesei
Ilenei de pe tatăl ei Ion Movilă vodă şi de pe Miron logofet ce s-au tras după tată-său Costin
hatmanul, pe trei fraţi, ficiori lui Miron Costin ce-au fost logofăt mare”; cei trei fraţi sunt
Ion hatmanul (prin care s-a continuat familia Costin), Safta stolniceasa (v. în text) şi
Todosca spătăreasa Zmucilă (ibidem, p. 211-212).
29
Miron Costin, Opere complete, I, cit., p. 730.
iluzii şi de speranţe nerealizabile, se vede din însăşi cercetarea istoriei

locului.
Am putea presupune că Miron Costin n-a emis nici o pretenţie asupra
acestui sat tocmai pentru că însuşi tatăl soţiei sale, Ion Movilă, îl dăruise
propriului său socru, astfel încât, la vremea revendicărilor30, se afla în
stăpânirea unei persoane care era mătuşa soţiei sale. Urmaşii, însă, s-au
orientat după împărţeala din 1641/1642 şi au redistribuit arbitrar satele ale
căror nume figurau acolo. Aşa au ajuns Radomireştii din lotul teoretic al
Nastasiei Prăjescu (∞ 1. Buhuş, 2. Caraiman) în acela (tot teoretic) al Saftei
Costin (∞ 1. Şoldan, 2. Başotă).
Cazuri identice de transmitere a unor drepturi fictive (litigioase) am
mai întâlnit, tot în moştenirea lui Miron Costin: unul l-am prezentat de
curând, în alt loc31. Un altul îl înfăţişează Maria Ilie Cantacuzino, fiică tot a
lui Miron Costin, care în diata sa din 1747 trece şi trei sate, „zestre de la
părinţii mei”, dar care atunci erau stăpânite efectiv de Mănăstirea Sf. Sava
„cu înpresărătură”32. Ca şi Radomireştii, proveneau din domeniul lui Isac
Balica, dar – spre neşansa urmaşilor – ajunseseră în stăpânirea unui favorit
al domniei (tot un Enache postelnic!), care le-a dăruit ctitoriei sale ieşene de
la Sf. Sava33.
Cu alte cuvinte, după 1623 (actul lui Ştefan Tomşa), satul Radomireşti
are două istorii paralele: una reală şi alta fictivă, imaginară, a urmaşilor lui
Miron Costin, care vreme de aproape un secol şi jumătate au trăit cu
credinţa că acest sat ar fi fost dreapta, legiuita lor stăpânire. Este o poveste
care se aseamănă carlismului din Spania veacurilor XIX-XX.
Dar să lăsăm imaginarul cu care s-au hrănit sufletele atâtor înaintaşi şi
să revenim la istoria cea adevărată.
Aşadar, la 18 iunie 1737 Grigore vodă Ghica a stabilit că Radomireştii
aparţin de fapt şi de drept urmaşilor unui Iane postelnicul, fiind „a lor
dreaptă moşiia stăpânită de la moşii şi părinţii lor şi de dânşii, fiind şi ei în
30
Cf. Paul Păltănea, op.cit.; v. şi prima parte a studiului, în „Arhiva Genealogică”, IV
(1997), 3-4, p. 145-156.
31
Ştefan S. Gorovei, Noi documente moldoveneşti din arhiva Sfântului Mormânt,
comunicare la Colocviul Internaţional Relaţiile românilor cu Muntele Athos şi cu alte
Locuri Sfinte (sec. XIV–XX), Iaşi, 16 septembrie 2016; sub tipar.
32
Moldova în epoca feudalismului, VIII. Documente moldoveneşti din secolul al XVIII-lea
(1711–1750). Cărţi domneşti şi zapise, coordonator Demir Dragnev, volum întocmit de Larisa
Svetlicinâi, Demir Dagnev şi Eugenia Bociarov, Chişinău, f. ed., 1998, p. 204, nr. 163.
33
Cf. Petronel Zahariuc, Un sigiliu, o stemă, un ctitor şi o ctitorie (Mănăstirea Sfântul Sava
din Iaşi), în Putna, ctitorii ei şi lumea lor, Bucureşti, Editura „Oscar Print”, 2011, p. 145-172
(v, p. 166).
vărstă de bătrâneţe”. Sentinţa: „li-am dat şi de la domnie me şi li-am întărit

pe acest sat Radomireştii ca să le fie şi de la domnie me dreaptă ocină şi
moşia şi uric de întăritură cu tot hotarul şi cu tot vinitul, stătător în véci şi
de-această pără să nu să mai părască”.
Câteva zile după această confirmare generală, la 5 iulie 1737, acelaşi
domn a mai emis un document, întărind Radomireştii lui „Iordache Crăste
biv vel căpitan, ficiorul lui Todiraşcu ce au fost jicniceri maré şi nepot
Crăstei ce au fost cămănari mari, ginirile lui Ene ce au fost postelnic mare,
care au fost socru lui Ion voevoda Movilă”. S-ar putea crede că în cele 17
zile, care separă emiterea documentelor, Toader Crâstea ar fi murit; el, însă,
mai este atestat ca fiind în viaţă încă vreo câţiva ani34. Se mai observă că nu
este menţionat nici Ilie sân Costandiniţă, ceea ce ar sugera presupunerea că
şi el murise în acelaşi interval, şi încă fără urmaşi – fapt cu totul neadevărat:
el mai trăia încă şi în 1768, ca monah35, iar urmaşii săi au alcătuit familia
care şi-a însuşit patronimul Buznea, purtat de bunica maternă a lui Ilie36.
Aceste constatări îmi îngăduie să propun o explicaţie pentru a lămuri
sensul emiterii documentului din 5 iulie, în beneficiul exclusiv al lui
Iordache Crâste. Ţinând seama şi de evoluţia stăpânirii la Dămileni (ţinutul
Dorohoiului)37, cred că în intervalul 18 iunie-5 iulie 1737 a avut loc o primă
ieşire din indiviziune, o împărţire prin bună înţelegere între Toader Crâste şi
Ilie Costandiniţă, a satelor moştenite de la înaintaşii lor: la Dămileni,
amândoi au primit câte o parte, în timp ce Radomireştii au revenit în
întregime celui dintâi, care l-a atribuit de îndată unuia dintre fiii săi,
Iordache, mare căpitan de Dorohoi (autorul ramurii bucovinene a familiei
Criste). Doar aşa s-ar putea explica actul din 5 iulie.
Ajuns aici, se cuvine să zăbovesc puţin asupra apelului insistent la
„Ene ce au fost postelnic mare, care au fost socru lui Ion voevoda Movilă”.
Până nu demult, am fost înclinat să cred că avem de-a face cu un personaj
inventat de cei doi boieri de la 1737 pentru a-şi proclama o înrudire
voievodală. A apărut, însă, un document care atestă, în 1646, existenţa lui
34
Ştefan S. Gorovei, (De)mistificări genealogice. Familia Buznea, în „Analele Ştiinţifice
ale Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» Iaşi”, s.n., istorie, LXII, 2016, p. 66: la 12 iunie
1741, „Toderaşco Crâste şi nepotu-său Ilie Costandiniţă ce au fost vornic de poartă” se
jeluiau pentru o împresurare la Dămileni (Dorohoi).
35
Ibidem, p. 68.
36
Ibidem, p. 55-73.
37
Ioan Murariu, Istoria satelor Cristineşti, Dămileni şi Dragalina (judeţul Botoşani),
Bacău, Editura „Plumb”, 2001; Preot Ioan Canciuc, Protopopiatul Dorohoi. Contribuţii
monografice asupra aşezărilor, bisericii şi invăţământului, I, Iaşi, Editura „Doxologia”,
2013, p. 226-234. V. şi precizările din studiul citat supra, nota 34.
reală, numindu-l Eni (Iani) „socrul lui Ion vodă”38. La vremea aceea, fiica
sa, „doamna” Teodora, murise, iar el se lupta să salveze ce se mai putea din
moştenirea de bani şi bijuterii pentru nepoata sa, viitoarea soţie a lui Miron
Costin. A trebuit să fac un ocol în cercetările mele, ca să mă lămuresc cu
privire la drumurile şi întâmplările vieţii lui Ion Movilă, fiul lui Simion vodă
şi pretendent fără noroc la tronul Moldovei în toamna lui 163739. Ştiu acum
despre el că a venit de mai multe ori în Moldova, în timpul domniilor
fratelui său Moise (1630-1631, 1633-1634), dar şi în 1622 şi în 1637, când
şi-a îngropat la Suceviţa mama şi, respectiv, fratele mai mare, Gavrilaş,
fostul domn al Ţării Româneşti. Poate în Ardeal, unde locuia ca nobil şi
indigen al ţării, poate în Moldova, cu prilejul uneia dintre călătoriile acestea,
s-a căsătorit cu fata unui (probabil) negustor grec, numită Teodora, cu care a
avut mai mulţi copii; cum el a murit în 1643/1644, căsătoria aceasta cade
cam pe la mijlocul anilor ’30 (singurul copil supravieţuitor, Ileana, a devenit
soţia lui Miron Costin care, cum se ştie, era născut în 1633). Probabil ca să-l
„indigeneze” pe socrul său, să-i facă o stare cât de cât respectabilă în
Moldova, ginerele i-a dăruit unul dintre satele asupra căruia ştia că are şi el
un drept, în calitate de văr primar al lui Isac Balica: Radomireştii. Multă
vreme, ştirea aceasta mi s-a părut suspectă: nu este lucru obişnuit ca
ginerele să dăruiască moşii socrului său! Însă informaţiile documentare
adunate în dosarul acestei chestiuni m-au convins că faptele sunt veridice.
Identificarea lui Ene (Eni, Iane) postelnicul va fi dificilă. Ştim, însă,
că el a murit în Moldova după 1646 şi, în virtutea apropiatei înrudiri cu
Movileştii, a fost îngropat în pronaosul bisericii mari de la Suceviţa40
(lespedea funerară se mai păstrează încă), iar numele său, al soţiei şi al
mamei sale (ambele numite Irina) au fost înscrise în pomelnicele
mănăstirii41. Putem înţelege de ce el a lăsat satul celeilalte fiice, Sofiica,
38
DRH, XXVIII (1645–1646), volum întocmit de Petronel Zahariuc, Marius Chelcu, Silviu
Văcaru, Cătălina Chelcu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 432-433, nr. 507.
39
Ştefan S. Gorovei, Un pretendent fără noroc la tronul Moldovei lui Vasile Lupu, cit.
(supra, nota 20) şi „Războiul de 30 de ani” al fraţilor Movilă (1607-1637), comunicare la
Sesiunea anuală a Institutului de Istorie „N. Iorga”, cu tema „Război, politică şi societate.
Dimensiunile unei relaţii complexe”, Bucureşti, 6-7 decembrie 2016 (ms).
40
Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina. Epigraphische Beiträge zur
Quellenkunde der Landes- und Kirchengeschichte, I. Teil: Steininschriften, Viena, Im
Selbstverlage, 1903, p. 175, nr. VI; Dimitrie Dan, Mănăstirea Suceviţa. Cu anexe de documente
ale Suceviţei şi Schitului cel Mare, Bucureşti, Tipografia „Bucovina”, 1923, p. 98, nr. 2.
41
Victor Brătulescu, Pomelnicul cel mare al Mănăstirii Suceviţa, în „MMS”, XLIV, 1968,
3-4, p. 199, sub „Postelnic”: „Pan Ioan şi mama sa Irina şi cneaghina sa Irina şi fiul lor
Gligorie”.
devenită soţia unui boiernaş pe care-l cred tot grec, Crâstea cămănarul: de
pe urma Teodorei (Tudora) rămăsese un singur copil, menit să fie
moştenitorul întregii averi a Movileştilor, inclusiv a domeniului lui Isac
Balica.
Mai trebuie să precizez că atât Crâstea cămănarul, cât şi soţia lui,
Sofica cămănăriţa, sunt personaje cu existenţă indubitabilă, chiar dacă nu de
mare vizibilitate. Astfel, Crâstea cămănarul (Krst] k]m]nar) este atestat
documentar în 1644 şi 1646 la Iaşi 42, în 165243 şi în 1658, când i se spune
Cărstea cămănariul de tărgu de Iaşi44. De la nevasta lui, Cărstoae
cămănăriţa, avem un act din 1657, scris în numele ei şi în care-l pomeneşte
şi pe Cărstea cămănarul45 (Anexa IVa-b).
Nu am putut încă stabili raportul exact de filiaţie între Crâstea
cămănarul şi Sofica, pe de o parte, şi beneficiarii actelor din 1737, Toader
Crâstea şi Ilie sân Costandiniţă, pe de altă parte. Am fost chiar înclinat să
bănuiesc şi aici o ficţiune, mai mult sau mai puţin abil ocultată în
documente. Totuşi, înrudirea acestor personaje şi descendenţa lor din Ene
(Iane) postelnicul este dovedită (chiar dacă indirect), aşa cum am arătat în
studiul despre familia Buznea46. Revin, pe scurt, asupra acestei chestiuni,
spre mai buna înţelegere a celor analizate aici.
Există un document din 1718 (septembrie 1) care confirmă respectiva
înrudire: Neculai Şoldan, nepotul de fiică al lui Miron Costin şi al Ileanei
Movilă, a făcut în acel an un schimb de sate cu tatăl lui Ilie, numindu-l
42
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I. Acte interne (1408–1660), editate de
Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Iaşi, Editura „Dosoftei”, 1999, p. 398, nr. 319; p. 407,
nr. 332 şi 333 (trimiterea la nr. 354 nu corespunde).
43
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VI, Bucureşti, Editura
Ministerului de Instrucţie, Stabilimentul Grafic I. V. Socec, 1904, p. 81 nr. 32 (avusese
parte la Glodeni şi o vânduse).
44
Ibidem, p. 81-82 (vinde partea sa de la Jigoreni, Vaslui). Alte menţiuni, tot în legătură cu
vânzările la Jigoreni: Catalogul documentelor moldoveneşti, III, Bucureşti, Direcţia
Generală a Arhivelor Statului, 1968, p. 133, nr. 545 şi p. 137, nr. 566. „Cârstea ce-au fost
cămănar” avusese un loc de prisacă şi la Poiana Vlădicăi – Documente privitoare la istoria
oraşului Iaşi, II. Acte interne (1661–1690), editate de Ioan Caproşu, Iaşi, Editura
„Dosoftei”, 2000, p. 174, nr. 198 (1668 mai 21; probabil era mort la acea dată).
45
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, IV, Iaşi, Tipografia „Dacia” Iliescu, Grossu & Comp.,
1908, p. 244–245, nr. CCXXII. La p. 245, „cămăraşul” este o lectură greşită. Originalul se
păstrează la SJAN Iaşi, Documente, CDIX/16. Însemnarea grecească de pe verso, despre
„zapisul Hristoaei”, sugerează destul de convingător, cred, mediul căruia îi aparţineau
Crâstea cămănarul şi soţia sa.
46
Ştefan S. Gorovei, (De)mistificări genealogice. Familia Buznea, cit. (supra, nota 34), p.
63-65 şi 83.
„uncheşul Costandin, ginirile lui Pătraşco Buzne”, cu precizarea „fiind şi

dum[nea]lui uncheşul Costandin tot din nemul [sic] nostru” (prin acest
schimb, viitorii Buzneşti au căpătat Dămilenii de la Dorohoi). Acest
document este de două ori important din punct de vedere genealogic. Mai
întâi, pentru că, evocând înrudirea lui Neculai Şoldan cu Costandiniţă,
documentează suficient (deşi cam general şi imprecis: „din neamul nostru”)
filiaţia discutată aici. În al doilea rând, pentru că apelativul „uncheşul”47 ne
permite să fixăm locul lui Costandiniţă în spiţa urmaşilor lui Ene postelnicul
în raport cu Neculai Şoldan, anume în generaţia anterioară: Sofica era
bunica lui ori a soţiei sale. Cea de-a doua variantă se exclude, întrucât ştim
în mod pozitiv că acest Costandiniţă a fost căsătorit cu Maria, fiica lui
Pătraşco Buzne (de aceea băieţii săi vor adopta patronimul Buzne). Nu
rămâne, deci, decât prima variantă, care are în vedere pe unul dintre părinţii
lui Costandiniţă însuşi. În stadiul actual al cercetării, cred că este vorba de
mama sa.
Asupra acestui grup de personaje mai sunt, totuşi, necesare informaţii
complementare, mai apropiate de subiectul cercetării. Le va aduce, poate,
viitorul.
Aici, însă, firul cunoştinţelor sigure se întrerupe din nou, următorul
izvor mai cuprinzător şi care-mi este cunoscut în chip direct despre evoluţia
stăpânirii la Radomireşti datând tocmai din 12 decembrie 1840, adică după
trecerea unui secol de la cele două cărţi domneşti ale lui Grigore vodă Ghica
din 1737. La acea dată, căminarul Iordache Stamati adresa Judecătoriei
Ţinutului Bacău o jalbă reclamând pricina pe care o avea cu „dumnealui
Petrachi Gorovei, păhărniceasa Elenco Zota şi medelnicereasa Balaşa Istrati
pentru pământ din moşiia Radomireşti”48. Dosarul procesului deschis în
urma acestei jalbe este destul de voluminos, aşa că din filele lui se desprind
unele informaţii importante, care ajută la reconstituirea curgerii stăpânirii în
Radomireşti – importante, dar nu suficient de clare. Lipsa de claritate se
datorează, în parte, faptului că evoluţia însăşi nu apărea foarte simplă; în
acelaşi timp, însă, ea exprima şi atitudinea jăluitorului, care, pătimaş şi
incorect, se străduia să prezinte lucrurile într-o aşa manieră, încât să pună
într-o lumină cât mai favorabilă propria sa cerere, cu temeiuri nu foarte
sigure. Înainte de a examina acest dosar, trebuie să precizez că el poate fi
completat, spre o mai luminoasă înţelegere, de două izvoare de epocă. Unul
este cartea domnească dată de Scarlat vodă Calimachi la 4 februarie 1818,
47
Pentru acest termen: ibidem, p. 64.
48
SJAN Iaşi, Divanul Domnesc, dos. 102/1840, 133 f.
incluzând şi anaforaoa din octombrie 1817, cerută boierilor moldoveni de

Departamentul Pricinilor Străine49; al doilea îl constituie spiţele genealogice
alcătuite, pe la 1840, de boierul Costache Tufescu (1793-1846)50, cel dintâi
genealogist basarabean51. Deşi e mai nou, îl prezint întâi pe acesta din urmă,
datorită calităţii sale sintetice.
Lui Iordache Crâstea, căpitanul de Dorohoi care beneficiase de cartea
domnească din 5 iulie 1737, Tufescu52 i-a însemnat cinci copii (Anexa V):
Ilie (şătrar, ispravnic de Suceava, cunoscut ca baron53, mort în 1797, cu
posteritate în Bucovina), Ioan (sulger, stolnic, paharnic), Iordache (plecat
şi el în Bucovina), Safta (măritată cu jitnicerul Ioniţă Andrieş) şi Casandra
(măritată cu „Petrache Ţani doftorul”). Iar Saftei Crâstea-Andrieş, acelaşi
genealogist i-a însemnat şase copii, între care o fată, Zoiţa, măritată cu
banul Iftimie Stamati54. Nu avem nici un motiv să nu acceptăm exactitatea
acestor informaţii, ţinând seama de faptul că Tufescu a fost foarte apropiat
de familia Andrieş: el a fost pus de mama lui sub tutela paharnicului Toma
Stamati şi a medelnicerului Mihalache Andrieş55 (fratele Zoiţei Stamati).
Documentele din 1817-1818 le-am analizat într-un articol recent56, aşa
încât îmi îngădui ca aici să dau doar un rezumat. Zoiţa Andrieş căsătorită
Stamati, abia menţionată, a murit la 17 octombrie 1816, lăsând un testament
49
Th. Codrescu, Uricariul, XII, Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1889, p. 238-261.
50
G. Bezviconi, Costache Tufescu şi opera lui, cit. (supra, nota 17), p. 6-21 (pentru datare,
v. p. 8: aproximativ 1830–1842). Genealogiile lui Tufescu fuseseră comentate, anterior, de
Sever Zotta, O colecţie veche de spiţe de neam, în „Revista Istorică”, XIII, 1927, 1-3, p. 45-51
(spiţele sunt „alcătuite c. 1842”); 10-12, p. 371-376; XIV, 1928, 4-6, p. 155-160.
51
Pentru el şi familia sa: Mircea Ciubotaru, Genealogistul Constantin Tufescu şi familia sa,
în „Arhiva Genealogică”, II (VII), 1995, 3-4, p. 177-182. V. şi Maria Danilov, Biblioteca
boierului Constantin Tufescu. Reconstituiri (prima jumătate a secolului al XIX-lea), în
„Tyragetia”, s.n., VI (XXI), 2012, 2, p. 193-202.
52
G. Bezviconi, Costache Tufescu şi opera lui, cit., p. [21] (spiţa Criste). Gheorghe G.
Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru. Actele Comisiei pentru cercetarea
documentelor nobilimii din Basarabia, la 1821, publicate de ~, Fundaţia „Regele Carol I”,
Bucureşti, 1940, p 203-211. Informaţiile lui Tufescu şi Bezviconi au constituit temeiul
pentru spiţa alcătuită de Traian Larionescul şi apoi de d-l Mihai Dim. Sturdza, căruia îi
exprim aici recunoştinţa pentru amabila comunicare a genealogiei familiei Criste (Cristi) în
varianta cea mai nouă.
53
Gheorghe G. Bezviconi, op.cit., p. 206-207.
54
G. Bezviconi, Costache Tufescu şi opera lui, cit. (supra, nota 17), p. [20] (spiţa M. Şaptelici
sau Andrieş).
55
Maria Danilov, Biblioteca boierului Constantin Tufescu. Reconstituiri (prima jumătate a
secolului al XIX-lea), cit (supra, nota 51), p. 193.
56
Ştefan S. Gorovei, O carte, o ghicitoare şi o judecată, în „Prutul. Revistă de cultură”,
serie nouă, an. VI (XV), 2016, nr. 2 (58), p. 31-37.
care a provocat judecăţile şi cercetările consemnate în acele documente.

Mătuşa ei, Casandra „doftoroaia” – „fiica lui Iordachi Crâste şi soţia
doftorului Petrachi „Ţani”– , luase „fiică de suflet pe nepoata sa de soră
anume Zoiţa, pe care au crescut-o, fiica surorei sale Safta Andrieş
jicnicereasa, ca să-i fie moştenitoare”; când Zoiţa s-a căsătorit cu Iftimie
Stamati, „i-au dat danie şi în deplină stăpânire jumătate din moşia
Radomireştii de la ţinutul Neamţului, cu casă, cu biserică şi cu toată
aşezarea de pe moşie”57. Această danie a fost confirmată de Casandra
„doftoroaia” prin diata ei din 12 aprilie 1810, „lăsând clironom pe ginerele
său slugerul Iftime Stamati şi pe nepoată-sa Zoiţa slugereasa, ca să
clironimisască şi să stăpânească împreună toată averea sa rămasă, stătătoare
şi mişcătoare”58.
În 1816, a venit rândul Zoiţei Andrieş-Stamati să-şi facă testamentul.
La 12 octombrie 1816, ea a dispus asupra averii sale mişcătoare şi
nemişcătoare, pe care – în lipsă de copii – a împărţit-o între soţul ei şi doi
dintre fraţi (medelnicerul Manolache Andrieş şi Ilinca Teodosache Andrei).
În ceea ce priveşte Radomireştii, ea a stabilit ca „să stăpânească soţul său
[sulgerul Iftimie Stamati] numai cât va trăi moşia Radomireştii, partea sa,
cu cele ce sunt pe dânsa, iar după săvârşirea soţului său, să stăpânească
neamurile ei, dacă vor plăti binalile [construcţiile] ce s-au făcut cu banii
slugerului”59.
Aceste documente, care acoperă intervalul 1795-1816, lămuresc în
parte situaţia stăpânirilor la Radomireşti la cumpăna secolelor XVIII-XIX.
În special diata „doftoroaei” Casandra Crâstea-„Ţani”, din 1795, aduce
precizări importante. Cea dintâi priveşte însăşi originea numelui Doftorul
(sau Doctorul) pe care Radomireştii de Sus l-au purtat până în secolul al
XX-lea. În al doilea rând, ea arată că împărţirea în două a satului a avut
loc după mijlocul veacului al XVIII-lea, când o jumătate a constituit
zestrea Casandrei Iordache Crâstea la căsătoria cu „doftorul Petrachi Ţani”,
fără să ni se spună, însă, cui a revenit (sau a rămas) cealaltă jumătate. Sunt
57
Scrisoarea Casandrei din 17 mai 1795, rezumată în anaforaoa boierilor din 1817 [Th. Codrescu,
Uricariul, XII, cit. (supra, nota 49), p. 245]. Se menţionează că dania a fost „adeverită […]
de pomenitul mitropolit Iacov şi de boierii martori”: mitropolitul Iacov Stamati era unchiul
sulgerului Iftimie Stamati. Sublinierea îmi aparţine.
58
Th. Codrescu, Uricariul, XII, cit., p. 245–246. Dintr-o eroare de lectură sau de tipar, anul
dietei apare ca fiind 1816, dar precizarea „cu 15 ani în urma scrisorii de sus” (p. 245), adică
a aceleia din 17 mai 1795, ne conduce la anul corect: 1810. Data aceasta (12 aprilie 1810)
se află şi în documentul comentat mai departe (f. 97v).
59
Ibidem, p. 258-259. Sublinierea îmi aparţine.
premise importante pentru continuarea investigaţiei.

Procesul din 1817-1818 a fost stârnit împotriva sulgerului Iftimie
Stamati de fraţii testatoarei, nemulţumiţi de părţile prea mici care le
reveneau conform diatei; el s-a încheiat în favoarea sulgerului. Procesul din
1840, însă, a fost pornit de căminarul Iordache Stamati, un nepot de frate al
sulgerului – ulterior ban – Iftimie Stamati, care, cu dreptate sau mai ales (mi
se pare) fără, a pretins moştenirea unchiului său, decedat la 26 iunie 183160.
Şi iată cum expune el faptele în jalba care a condus la deschiderea
procesului şi din care nu lipsesc nici erorile, nici confuziile:
Giumătate moşiia Radomireştii între Bistriţa şi Siretiu, dată zăstre di
Crâsteşti răposatei Căsandra, soţia răposatului doftor Petrachi Gianeti şi
soacră răposatului moşului mieu, banului Iftimie Stamate, mai înainte de
a fi zăstri dându-să în posăsii di cătră avutorii ei, cari să găsă trăitori în
partea dispre Ţara Leşască (ci acum să numeşti Bucovina), după ci au fost
ţinută în posăsii di cătră un Ioniţ(ă) Cerbul 15 ani, precum înscrisul din
1780 aprili 8 ci-l alăturez mărturisăşti, apoi o au dat unui vamişul Antohi
Sirbul, rudenii a Cristeştilor, ca să o stăpânească şi să-ş(i) ei vinitul di pi
ea pără la vinirea dătătorilor ei, dovedindu-să aceasta cu înscrisul din
7260 octomvrie 10 ci-l alăturez. Apoi, după luare ei în numi di zăstri a
Căsandrii doftoroaei zisă mai sus, pentru că doftorul s-au giudecat cu toţi
megieşâi şi ş-au hotărât zăstrea sa prin lucrări divaniceşti şi domneşti,
slujăsc acturile ci înfăţişăz, stăpânind cu toată liniştea, fără amesticu a
cuiva, toată propietaoa zăstrii pără la săvărşitul vieţii sali la 1792, când,
rămănănd răposatei doftoroaiei văduvă şi săngură în Moldova şi în care
vremi fraţii ei Andrieşăştii, ci trăia piste Prut, luându-i şi toate
docomenturile, acel Sirbul, întovărăşit cu alţii, în dreptăţi însuşite de
rudeniei cu răposata doftoroaei, au luat giumătate din această moşâei şi o
au împărţit ei însuşi cum au vroit.
În continuare, chiar combătând „reclamaţia Goroveeştilor”, jeluitorul
recunoaşte încă o dată că aceştia erau „răzăşi şi rudenie a mătuşii meli”
(adică ai Zoiţei Andrieş-Stamati) – de altminteri, în 1816, bătrânul credincer
Constantin Gorovei asistase, împreună cu fiicele şi ginerii săi (Spiridon
Şendrea şi Constantin Nour) la facerea diatei Zoiţei61. Jalba se încheie cu
cererea:
să mi să dizrobască moşiia cari din cuprindirea măsurilor ei să
stăpâneşti cu ră credinţă di cătră curgătorii din posăsorul Sirbul
60
Costin Clit, Însemnări de pe Biblia mitropolitului Iacov Stamati, în „Prutul. Revistă de
cultură”, serie nouă, an. VI (XV), 2016, nr. 2 (58), p. 145. Anul 1831 figurează şi în
documentul scris de Iordache Stamati însuşi.
61
Th. Codrescu, Uricariul, XII, cit., p. 348-349; Ştefan S. Gorovei, O carte, o ghicitoare şi
o judecată, cit. (supra, nota 56), p. 34.
(Goroveeştii) i curgătorii din Beldiban (păhărniceasa Elenco Zota) şi

curgătorii din Alcazi sau Crâste (Bălaşa Istrati cu fiii săi Iordachi
paharnic, Ioan şi Gheorghi).
Şi astfel apare, în sfârşit, cel de-al doilea nume enigmatic de la
Radomireşti: Alcaz (Alcazi, Alcazâu). Deduc, de aici, că ne aflăm pe terenul
celeilalte jumătăţi a satului, cea care va deveni Radomireştii de Jos.
Dar finalul acesta al jalbei are o calitate deosebită: ea deschide larg
orizonturile pentru înţelegerea succesiunii şi pentru descâlcirea înrudirilor
care s-au ţesut în intervalul dintre 1737 şi 1795.
Căminarul Stamati recunoaşte că moştenirea pe care o pretinde
înseamnă jumătate din Radomireşti, omiţând să spună direct cine
stăpâneşte cealaltă jumătate; o face indirect, întrucât nu o putea tăgădui,
atunci când numeşte cele trei grupe de stăpâni, aparţinând la trei trunchiuri,
însă fără să ne lămurească nici asupra înrudirii dintre ele, nici asupra
„titlurilor” lor de proprietate. Câteva documente rezumate în diverse etape
ale procesului mai oferă câteva lămuriri, foarte sumare, dar preţioase şi care
corectează, chiar, unele afirmaţii ale căminarului.
Astfel, între actele înfăţişate de părţile reclamate se află62:
2. Izvod di zăstri a post(elnicesei) Marie Bumoai ci-l dă fiicii sale,
d(umneaei) păh(ărniceasa) Zoiţa, maica d(umneaei) păh(ărnicesei) Zota.
5. 1816. Compromisul di pretenţiile d(umi)sale Zoiţii Beldimăneasă
asupra slugerului Iftimii Stămati şi alţii ai lui.
7. Izvodul di zăstri a păhărnicesei Zotoai dat di maică-sa Zoiţa
Beldimăneasa la 1823 ghenar.
Vedem, astfel, că „Beldiban” este, de fapt, Beldiman şi că
păhărniceasa Elenco Zota era fiica unei păhărnicese Zoiţa Beldiman şi
nepoata postelnicesei Maria Bumoaia (vom vedea ce se ascunde şi sub
acest nume!). Trunchiul Beldiman este reprezentat, deci, de această
filiaţiune: postelniceasa Maria „Bumoaia” → păhărniceasa Zoiţa Beldiman
→ păhărniceasa Elenco Zota.
„Posesorului” Sârbul, căminarul Stamati i-a greşit prenumele: îl
corectează el însuşi, arătând că „înscrisul din 7260 octombrie 10” fusese dat
„lui Ursachi Sărbul, bunului Gorovieştilor”63. Despre înaintaşii trunchiului
„Alcazi sau Crâste” tace cu desăvârşire.
Şi aşa am ajuns iarăşi într-un punct mort. Aici, însă, am avut şansa de
a găsi trei informaţii-cheie care mi-au îngăduit să duc mai departe
descâlcirea acestui ghem. Cea mai importantă este o carte de blestem – al
62
SJAN Iaşi, Divanul Domnesc, dos. 102/1840, f. 94r.
63
Ibidem, f. 65r.
cărei original se pare că s-a pierdut – dată de mitropolitul Gavriil Calimachi

la 25 iulie 1785 pentru un proces purtat între Mănăstirea Trei Ierarhi,
şatrarul Ion Ciutea, căpitanul Lupu Coroi „şi alţii ce au răzăşie în moşia
Căinenii i moşia Rusii i Fundul Bacăului i Fundul Neamţului”, pe de o
parte, şi „răzeşii de moşia Radomireşti”, pe de altă parte; între cei din urmă,
se aflau „Petrachi gerahu i cumnaţii săi Constandin Crăstea, Ilinca
Ursăchioaie i Mariia Buciumoai şi alţii ce vor fi răzeşi”64. Documentul este
cunoscut, din păcate, doar într-un scurt rezumat, din care mai rezultă că în el
se enumerau „scrisorile Radomireştilor”. Să analizăm aceste informaţii.
„Petrachi gerahu” este, evident, Petrachi Geanet, al cărui nume a fost
scris şi Geani şi, prin confuzia dintre literele ç şi ’, dar şi dintre sunetele
respective în pronunţia grecilor, a dat şi forma Ţani65. Sub numele „doftorul
Petrachi”, el e cunoscut sămilor Vistieriei Moldovei tocmai în această
perioadă66. „Cumnaţii săi” de la 1785 nu pot fi decât rude din partea soţiei
sale – pentru aceasta nu este necesară nici o demonstraţie. Dar ce fel de
cumnaţi?! Fraţii cunoscuţi ai soţiei sale Casandra – fiica lui Iordache
Crâstea şi nepoata lui Toader Crâstea – purtau, cum am arătat, alte nume
(fraţii Crâstea: Ilie, Ioan, Iordache şi Safta căsătorită Andrieş). În acest caz,
trebuie să luăm în calcul două soluţii:
– sau Iordache Crâstea, tatăl Casandrei, va fi avut, dintr-o eventuală
altă căsătorie, încă un fiu (Constantin) şi două fete (Ilinca Ursăchioaia şi
Maria Buciumoaia),
– sau aceştia trei sunt copiii unui frate al lui Iordache Crâstea şi, ca
atare, veri primari ai Casandrei Crâstea, soţia „doftorului Petrachi”; în acest
caz, ei erau cumnaţi de veri.
Cum prima soluţie nu se întrevede din nici un document, suntem
obligaţi s-o acceptăm pe cea de-a doua, anume că este vorba de cumnaţi de
veri. Ştim, din alte cazuri, că acest gen de înrudire mergea până la cumnaţii
de veri al treilea (cu acest grad se termina rudenia); însă cum, în cazul de
faţă, timpul (cronologic şi genealogic) nu ne permite să urcăm prea multe
generaţii, cred că aici nu poate fi vorba decât de cumnaţi de veri primari.
64
„Revista Istorică”, III, 1917, 1, p. 16, nr. IV (Documente, publicate – fără autor şi fără
nici o explicaţie privind provenienţa – probabil de N. Iorga). Sublinierea îmi aparţine.
65
Cf. Ioan C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Bucureşti, Inst[itutul] de Arte
Grafice CAROL GÖBL S[ucceso]r I. St. Rasidescu, 1919, p. 263. Între diverşii purtători ai
numelui, enumeraţi aici (p. 263-264), nu se află şi Petrachi al nostru.
66
În decembrie 1784 şi 1785, aprilie şi iulie 1786 – Ioan Caproşu, Sămile Vistieriei Ţării
Moldovei, editate de ~, I (1763-1784), Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2010, p. 571;
ibidem, II (1786-1798), Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2010, p. 15, 28, 86, 184.
Fac, deci, ipoteza – pe care va trebui s-o şi documentez! – că aceştia trei

(Constantin Crâstea, Ilinca „Ursăchioaia” şi Maria „Buciumoaia”) erau fraţi
şi, împreună, copiii vreunui frate al lui Iordache Crâstea. Maria
„Buciumoaia” (nu alta decât Bumoaia din jalba lui Stamati!) este, desigur, o
Maria Bucium, dar „Ursăchioaia”?! La vremea aceasta (1785), familia
Ursachi era stinsă şi nu mai supravieţuia soţia nici unui membru al ei67.
Ajuns în acest punct al cercetării, mi-am pus întrebarea dacă această
Ursăchioaia n-ar putea fi, cumva, soţia acelui „Ursachi Sârbul, bunul
Gorovieştilor”. Homo novus, Ursachi n-avea nume de familie, aşa încât
nevasta lui nu putea decât (după un obicei curent în Moldova: cp.
Dămieneasa, Lupăşceasa etc.) să-i transforme prenumele într-un fel de
patronim, care să stea alături de acela al Mariei Buciumoaia.
După atâtea ipoteze, aveam nevoie şi de o dovadă că cei trei cumnaţi
ai „doftorului Petrachi” erau şi cumnaţi între ei. Am găsit-o absolut
întâmplător – şi aceasta este a doua dintre cele trei informaţii-cheie
menţionate mai înainte – în recensămintele ruseşti din 1772 şi 1774, care,
culmea ironiei, omit satul Radomireşti68.
Recensământul din 1772 arată că la Moşoteşti (sat din ţinutul
Neamţului) erau cinci mazili: Ursachi Sârbul (Урсаки Сербул), Sandul
Buzne, Constantin Alcaz, Nicolai Bucium şi Ioniţă Motoşescul69. În 1774,
între cei scutiţi de dări („rufeturile”) din acelaşi sat, se aflau patru mazili şi
doi ruptaşi; mazilii sunt Neculai Bucium, Ursache Sârbul (acum scris
Урсаке, сырбу), Sandul Buzne şi Constantin Crâste. Iar ruptaşii: Andrei
Uricar şi Grigoraş Uricar70. Astfel am dobândit primele atestări ale lui
Ursache Sârbul, cunoscut până acum doar din jalba căminarului
Stamati de la 1840.
Aşa succinte cum sunt, aceste două înregistrări constituie o adevărată
cheie de aur pentru descifrarea în continuare a rebusului cu aparenţă
67
Cf. Marcel Lutic, Neamul Ursachi, în „ArhGen”, V (X), 1998, 3-4, p. 61-70. Ultimul
purtător al numelui, jitnicerul Gheorghe Ursachi, a murit la 1741 la Cernăuţi, necăsătorit şi
fără urmaşi (ibidem, p. 69).
68
După explicaţia primită de la d-l profesor Mircea Ciubotaru (căruia îi exprim şi aici
cuvenitele mulţumiri), omisiunea s-ar datora stăpânilor satului, dornici să scape de plata
dărilor.
69
Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772–1773 şi 1774 (= Moldova în epoca
feudalismului, VII), alcătuirea, cuvântul introductiv şi comentariile de P.G. Dmitriev, sub
redacţia lui P.V. Sovetov, 1, Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 1975, p. 47. Aici, se spune: „Сия
деревня содержит мост через реку Бистрицу в Бакове” – Acest sat întreţine podul peste
râul Bistriţa la Bacău.
70
Ibidem, 2, p. 67.
fantastică pe care îl prezint.

În cele două înregistrări, trei stăpâni sunt identici: Ursachi, Sandu
Buzne şi Neculai Bucium. Al patrulea apare cu patronime diferite –
Constantin Alcaz la 1772, dar Constantin Crâste la 1774. Am putea fi
înclinaţi să credem că în cei doi ani s-a schimbat stăpânul părţii respective,
de la socru la ginere, de pildă. Însă cred că în acest caz trebuie să avem în
vedere formula din jalba căminarului Iordache Stamati: „Alcazi sau Crâste”.
Totuşi: este un Crâste care a fost poreclit Alcaz (după nevastă sau mamă) ori
invers?! Cred mai degrabă în prima soluţie, pentru că aşa apare şi la 1785, şi
la 1805, într-un document care va fi adus în discuţie puţin mai încolo. Cu
aceasta, am pus în practică metoda cea „nouă”: în lipsa unor informaţii
directe despre curgerea stăpânirii într-un sat, trebuie să căutăm informaţii
despre stăpânirile aceloraşi persoane în alte sate şi (dacă avem norocul să le
găsim…) de acolo să „importăm” respectivul fragment genealogic.
Aşadar, îl avem pe Ursache Sârbul (nu cumva sârbul?!) mazil, stăpân
în Moşoteşti, împreună cu Neculai Bucium şi cu Constantin Crâstea la 1772
şi 1774. După un deceniu, în 1785, „Constandin Crăstea, Ilinca Ursăchioaie
i Mariia Buciumoai” sunt, împreună, „cumnaţii” doctorului Petrachi Geanet
şi răzeşi în Radomireşti. Deduc de aici că:
1) Ursachi Sârbul şi Neculai Bucium au murit în intervalul 1774-1785,
în acest ultim an fiind reprezentaţi la Radomireşti de nevestele lor;
2) la Moşoteşti, ei stăpâneau, ca şi la Radomireşti, de pe neamul
Crâsteştilor, altminteri n-avea ce să caute acolo Constantin Crâste;
3) Moşoteştii au putut fi o răzeşie mai veche, ceea ce ar explica
prezenţa şi a unui Buzne.
Îmi rămâne să dovedesc situaţia lor în raport cu genealogia
stăpânitorilor de la Radomireşti până la 1737. Nu pot folosi decât sugestiile
oferite de informaţiile prezentate şi instinctul exersat în câteva decenii de
cercetări genealogice.
Ca să fie veri primari ai Casandrei Crâstea-Geanet (şi, prin ea, ai
„doftorului”), cei trei ar trebui să fie urmaşi (gineri şi fiu) ai unui frate al
tatălui acesteia, anume al căpitanului Iordache Crâstea. Genealogiile
„oficiale” care-mi sunt cunoscute azi71 dau, însă, jitnicerului Toader Crâste
(cel de la 1737) doar doi băieţi: căpitanul Iordache (ascendentul ramurii
bucovinene) şi şătrarul Vasile (ascendentul ramurii basarabene, Cristi). Ar
rezulta, deci, că alături de aceştia doi, jitnicerul Toader a mai avut un fiu,
care a fost tatăl Ilincăi Ursăchioaia, al Mariei Buciumoaia şi al lui
71
Cf. supra, nota 52.
Constantin Crâstea. Încerc să-l găsesc, ca pe un element din tabelul lui

Mendeleev (încă nedescoperit, dar cu anumite calităţi cunoscute ori
presupuse).
Între documentele rezumate în dosarul pornit de jalba căminarului
Stamati din 1840, se află şi acesta72:
„1781 febr. 13. Înscrisul di la slugir Ioan Cărste dat vărului său primari
Costandin Cărste”.
Sulgerul73 Ioan Cârstea este fratele „doftoroaei” Casandra Geanet şi al
Saftei Andrieş (şi, desigur, şi al „baronului” Ilie Crâstea74). Însă în stadiul
actual al cunoştinţelor noastre genealogice, singurul său văr primar este
paharnicul Grigoraş Crâstea, mort la Darabani în 1792, fiul şătrarului
Vasile, fratele căpitanului Iordache! Existenţa unui al treilea frate, alături
de aceştia doi, începe să prindă contur: informaţia că un Constantin
Crâstea era văr primar cu sulgerul Ioan Crâstea confirmă deducţia de mai
sus, cu privire la cumnaţii de veri primari ai doctorului Petrachi Geanet.
Dar mai departe?!
Mai departe, drumul m-a dus la pomelnicele Mănăstirii Doljeşti. Cel
din 1759, prelucrat de d-l Daniel Ciobanu, cuprinde pe Neculai Bucium
postelnicul cu soţia sa Maria, adăugând doar înaintaşii soţului; după ei,
urmează Iorest Alcaz, fost mazil, „ctitor” pentru că a dăruit partea sa din
satul Goşmani; acest monah este însoţit de amănunte mai bogate despre
rudele sale, între care se află „Ioan, Nastasie şi copiii lor” cu precizarea
marginală „Cârstea mazil”. Pomelnicul din 1758, prelucrat de d-l Mihai-
Bogdan Atanasiu, adaugă „cumnat ctitorului”75.
*
O paranteză se cuvine făcută aici pentru a zăbovi, cât mai în scurt,
înainte de a merge mai departe, asupra noilor personaje pe care cercetarea
izvoarelor le aduce în avanscenă. Nu este nici o dificultate pentru
identificarea lui Neculai Bucium în persoana fiului lui Constantin Bucium
72
73
Era în adevăr sulger la vremea aceea, după cum se vede dintr-un document din 11
noiembrie 1782, în care apare alături de fratele său, şatrarul Ilie Crâste – Teodor Balan,
Documente bucovinene, V, cit. (supra, nota 17), p. 135. Ca biv vel sulger, Ion Crâste era
martor pentru o vânzare de ţigani la 15 februarie 1777 (Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade,
VIII, Iaşi, Tipografia „Dacia” P. & D. Iliescu, 1913, p. 365, nr. CCLIII).
74
Acesta din urmă va muri la 5 martie 1797, lăsând trei băieţi (Toader, Gheorghe şi Ion)
şi două fete (Ileana ∞ Cheşcu stolnic şi Catrina ∞ Gavril Ene postelnic) – Teodor Balan,
op.cit., p. 136, nr. 4.
75
Mulţumesc d-lor Daniel Ciobanu şi Mihai-Bogdan Atanasiu pentru îngăduinţa de a folosi
rezultatele cercetărilor pe care le-au întreprins cu privire la aceste pomelnice.
postelnic şi al Smarandei, fiica serdarului Ştefan Milescu76. Foaia de zestre

pentru Zoiţa, la căsătoria ei cu Beldiman, e dată, cum am arătat, de
postelniceasa Maria Bu[ciu]moaia. Neculai Bucium fusese, de fapt, doar
postelnicel; el şi-a vândut moştenirile părinteşti vărului său, pitarul Neculai
Cogălniceanu – la 1753 partea sa din Frenciugi77, apoi, înainte de 1766,
părţile din Petreşti şi Soci de pe Răcătău (Putna)78. Boier decăzut, urmaşul
marelui vornic Condrea Bucium († 1592) a ajuns a fi trecut în rândul
mazililor pe pământul soţiei sale de la Moşoteşti. Istoria acestui sat şi a
Radomireştilor permite să adăugăm spiţei79 pe nevasta lui Neculai Bucium,
Maria Crâstea, şi pe fiica lor, ultima descendentă a Buciumeştilor, Zoiţa
Beldiman.
Şi astfel, un cerc de înrudiri se închide în neamul Bucium: un Gorovei
a fost ginerele lui Lupaşco „Bucium” (= Rango) din Năneşti, un urmaş al
său se căsătoreşte cu vara primară a ultimei urmaşe a Buciumeştilor!
În ceea ce-l priveşte pe monahul Iorest Alcaz (care a dat Mănăstirii
Doljeşti partea sa din Goşmani, la Neamţ80) cu fraţii, surorile şi cumnaţii,
spiţa pare mai greu de descâlcit. Cumnat al mazilului Ioan Crâstea, care se
căsătorise cu sora sa Nastasiea, el era fiul lui Constantin Alcaz sulger şi al
unei Ecaterina („de la caré éste moşiea” Goşmani), fiica lui Danolache mazil
76
Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, II. Moldova, <ed.> Vasile
Mihordea, redactor responsabil, Ioana Constantinescu, Corneliu Istrati, Bucureşti, Editura
Academiei, 1966, p. 155, nr. 87, document din 10 noiembrie 1725: Maranda, fiica lui
Milescu fost serdar, soţia lui Costantin Bucium postelnic, vinde – cu fiul ei Neculai Bucium
– doi vecini, pe care-i avea din împărţeala soţului ei cu cumnatul său, Vasile Buzdugan
medelnicer din ce le-au rămas „de la părintele lor, Gavrilaş medelnicer”, la 29 octombrie
7207 (1698). Vânzătoarea era acum la „nevoe”, întrucât i-a murit „o copilă ce-au ţinut-o
feciorul Soroceanului” şi nu are „cu ci-o griji”. Unele din aceste informaţii se regăsesc în
pomelnicul Doljeştilor din 1759: Nicolae Bucium post(elnic) cu Maria, apoi Ecaterina şi
copiii lor, Gheorghie; tatăl său, Constantin Bucium vtori postelnic, Monahiea (eroare,
pentru Maranda), şi copiii lor Ecaterina, Ileana; ca „moşi”, sunt Gavriil Bucium vel stolnic
cu Ruxanda şi Ştefan Milescul vel sărdar cu Maria.
77
N. Lazăr, Câteva documente vasluiene şi ceva despre Mileşti, în „Revista Istorică”,
XXX, 1944, p. 121; v. şi p. 120: „parte lui Neculai Bucium post(elnicel) ce o trăge di pe
maică sa, Zmaranda, fiica Milescului, stăpânul Frinciucilor”.
78
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XXV, Iaşi, Inst[itutul] de Arte Grafice „Presa Bună”,
1933, p. 62, nr. LXIII.
79
Cf. Mihai Dim. Sturdza, Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească.
Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, coordonator şi coautor ~, II, Bucureşti,
Editura „Simetria”, 2011, p. 506.
80
La recensământul din 1772, la Goşmani se aflau mazilul Iordache Alcaz şi maziliţa
Safta, văduvă [Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772–1773 şi 1774, I, cit.
(supra, nota 69), p. 44].
şi a Saftei81. Dar sulgerul Alcaz a mai avut o nevastă, numită tot Ecaterina
(Catinca), fata clucerului Mihalache Bantăş (fratele Aniţei Bantăş, soţia lui
Constantin vodă Cantemir şi mama iubită a lui Dumitraşcu vodă); din
această căsătorie, a avut o fată, Maria, măritată cu Neculai Lipan82. Şi în
cazul familiei Alcaz, spiţa neamului83 poate comporta adăugiri importante.
*
Am identificat, aşadar, un mazil Ioan Crâstea, trăitor pe la 1750,
căsătorit cu o Nastasia Alcaz, fiica sulgerului Constantin Alcaz şi sora
monahului Iorest Alcaz. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva el este cel
de-al treilea fiu al jitnicerului Toader Crâste, frate cu Vasile şi cu
Iordache căpitanul. Dacă ipoteza mea este corectă, atunci ei sunt părinţii
Ilincăi „Ursăchioaia”, ai Mariei Bucium şi ai lui Constantin Crâstea şi
înţelegem de ce acesta din urmă a fost cunoscut şi sub numele Alcaz şi deci
de ce căminarul Stamati a folosit formula „Alcazi sau Crâste”. Constantin
Crâstea mai trăia la 1805 (noiembrie 10), când, într-un document (a treia
informaţie-cheie!) păstrat şi el doar într-un scurt rezumat, se arată că „răzeşii
moşiei Radomireşti” erau slugerul Iftimie Stamati, Constantin credincerul
(evident, Constantin Gorovei!), căpitanul84 Constantin Crâste „şi ai lor”85.
81
Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, II. Moldova, cit. (supra, nota
76), p. 147, nr. 75, document din 15 noiembrie 1723 (7232): Constantin Alcaz pârcălab cu
soţia sa Catrina, fiica lui Danolache sulger, vând lui Constantin Ruset mare paharnic satul
Lieşti la Hârlău, zestre de la soacra Safta, soţia lui Danolache sulgerul. Acest din urmă
personaj e atestat ca martor la 1689 aprilie 19 (Catalogul Documentelor Moldoveneşti,
Supliment 1, Bucureşti, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1975, p. 312, nr. 991). Soţia
sulgerului Danolache, Safta sulgeroaia, a fost îngropată la Mănăstirea Runcul; pentru
pomenirea ei, fiica Paraschiva a dăruit acestui sfânt locaş, în 1735. partea ei din Ţuţcani –
Biblioteca Academiei Române, Documente istorice, CMXXIV/28, f. 26-27 (mulţumesc d-
lui Petronel Zahariuc pentru amabila comunicare a acestei informaţii). Pentru această
ctitorie a medelnicerului Ionaşcu Isăcescu, unde-şi găseau loc de îngropare soţii şi copii de
boieri mai mărunţi, v. C. Bobulescu, O pagină pentru Mănăstirea Runcului din judeţul
Neamţ, în „Arhiva Românească”, VIII, 1942, p. 247-271.
82
Alexandru Perietzianu-Buzău, Consideraţii asupra valorii genealogice a „Arhondologiei
Moldovei” de C. Sion, în „Arhiva Genealogică”, I–IV, 1989-1993, 1-2, ediţie anastatică,
Iaşi, Institutul de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”, 2010, p. 197 (539). Despre aceste
personaje şi înrudirile lor, v. şi Ioan Ungureanu, Semnificaţia istorică a unor localităţi cu
mari proprietari şi edificiile acestora din comuna Săuceşti, judeţul Bacău, în „Carpica”,
XLV, 2016, p. 113-115.
83
V. şi Mihai Dim. Sturdza, op.cit., I, Bucureşti, Editura „Simetria”, 2004, p. 53: monahul
Iorest lipseşte, este o Nastasia, al cărei soţ e necunoscut, dar e mama unei Bălaşa (căsătorită
cu un Buzne).
84
La Ioan Nădejde, V.G. Morţun. Biografia lui şi genealogia familiei Morţun, Bucureşti,
Institutul de Arte Grafice „Speranţa”, 1923 [1924], p. 187, găsesc un Crâste căpitan
Este momentul potrivit pentru a ne pune întrebarea: dacă Iordache

Crâstea a lăsat fiicei sale Casandra o jumătate de Radomireşti, nu cumva
cealaltă jumătate a revenit fratelui său, mazilul Ioan Crâstea, printr-o
împărţeală despre care nu s-a mai păstrat un act scris?! Mă întorc, deci,
pentru lămuriri la jalba din 1840 a căminarului Iordache Stamati. Între actele
prezentate de acesta din urmă, se aflau şi următoarele două86:
1o. 7260 <1751> octomv(rie) 10. Scrisoare din parte lui Costandin
Buzne prin cari împuterniceşti pi vameşul Antohi Sârbu să stăpănească
moşie Radomireştii şi să-ş ia vinit di pi ea pără la vinire Buznii la ea, cari
moşii pără atunce au fost împosesăeti unui Ioniţi Sârbu, precum să
dovideşti mai gios.
Al 2le. 1780 apr(ilie) 18, mărturiia lui Ioniţi Cerbu, fostul posăsor al
Radomireştilor, în copii încredinţat(ă) de Giudec(ătoria) Bacăului, prin
cari, după ci zăci pentru un pod rupt de Săret, ce-l săpănesc şi acum
Ciuteştii şi Coroeştii87, apoi rosteşte sufleţiind şi cu alţi trii marturi că
căsătorit cu Ecaterina, fiica lui Dumitru Beldiman; fiul lor ar fi fost Pavel Crâstea,
căsătorit cu Ecaterina Dumitru Candiano, având o copilă înfiată, Catinca, măritată cu Iorgu
Lupaşcu. Autorul spune (p. 188) că acest Pavel Crâstea avea pământ la Ruşi şi a construit la
1802 biserica din satul Izvoare. Informaţia despre biserică se află şi în Marele Dicţionar
Geografic, IV, cit. (supra nota 6), p. 82 (satul Izvoarele, comuna Ruşi, plasa Bistriţa de
Jos, judeţul Bacău). În Vidomostia de la 1829, se află căminarul Pavălache Criste, de 33 de
ani, născut în Macedonia [Alexandru V. Perietzianu-Buzău, Vidomostie de boierii Moldovei
aflaţi în ţară la 1829 (I), în „Arhiva Genealogică”, I (VI), 1994, 1–2, p. 283, D.24]. Dacă
era născut pe la 1796, evident că nu avea cum să construiască el biserica din satul Izvoarele
la 1802!
Crâste căpitan poate fi acelaşi cu Constantin Crâstea căpitanul care la 1805 era unul
dintre răzeşii de Radomireşti. Dar este el tatăl acestui Pavel Crâste?! Spătarul Pavel
Crâste, de la ţinutul Bacăului, a murit la 4 decembrie 1855, lăsând doar o fiică de suflet în
vârstă de zece ani [Mihai-Răzvan Ungureanu, Izvoare genealogice inedite: vidomostiile
deceselor boiereşti (1834-1856) (III), în „Arhiva Genealogică”, II (VII), 1995, 1-2, p. 188:
D/VI/2]. Această informaţie corespunde cu cele arătate de Nădejde, numai că spătarul mort
la 1855 pare a fi aceeaşi persoană cu căminarul de la 1829: cel care la 1847 a fost boierit
spătar fusese anterior căminar (Mihai-Răzvan Ungureanu, Marea arhondologie a boierilor
Moldovei (1835-1856), ediţia a II-a, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ion Cuza”, 2015,
p. 67)! Informaţiile par contradictorii, deocamdată. Din jalba căminarului Stamati (1840) s-ar
înţelege că pentru succesiunea Geanet se constituise o epitropie din care, alături de stolnicul
Stamatachi Fornorachi, a făcut parte şi căminarul Pavel Crâstea: oare în baza unei
înrudiri?!
Medelnicerul Dimitrie Candiano locuia la Bacău şi a murit în 1837, lăsând un fiu de
25 de ani [Mihai-Răzvan Ungureanu, Izvoare genealogice inedite: vidomostiile deceselor
boiereşti (1834-1856) (I), în „Arhiva Genealogică”, I (VI), 1994, 1–2, p. 304 şi 308].
85
Biblioteca Academiei Române, Documente istorice, DLXVIII/168, f. 7r.
86
87
Şetrarul Ion Ciutea şi căpitanul Lupu Coroi apar şi cu prilejul judecăţii din 1785 (v. mai
cănd au ţinut el moşie, cu 30 di ani mai înnainti, mai mult dicăt

Costandiniţ(ă) alţii amestic la moşiia Radomireştii nu ave.
Aceste două documente sunt menţionate, în treacăt, şi în expunerea de
motive a jalbei (v. mai sus), unde se mai spune, în plus, că Ioniţă Cerbul
declarase că a fost „posesorul” Radomireştilor vreme de 15 ani: „după ci au
fost ţinută în posăsii di cătră un Ioniţ(ă) Cerbul 15 ani, precum înscrisul din
1780 aprili 8 ci-l alăturez mărturisăşti”. Acum, vedem că „posesia” a fost
trecută lui Antohi (recte, Ursachi) Sârbu în octombrie 1751, ceea ce
înseamnă că începutul celor 15 ani ai „posesiei” lui Ioniţă Cerbul coincid cu
timpul când Toader Crâstea şi Ilie sân Costandiniţă au fost recunoscuţi ca
stăpâni la Radomireşti şi, de asemenea, când fiul lui Toader, Iordache
Crâstea, a primit întărirea domnească pentru acest sat (1737).
La 1780, Ioniţă Cerbu mai declarase că atunci când a „posesuit” el,
„cu 30 di ani mai înnainti”, Radomireştii nu aveau alt stăpân decât
Costandiniţă („mai mult dicăt Costandiniţ alţii amestic la moşiia
Radomireştii nu ave”). Cum în 1750 adevăratul Costandiniţă nu mai trăia de
multă vreme88, e clar că sub acest nume trebuie înţeles fiul său, Ilie sân
Costandiniţă – cel care, alături de Toader Crâstea, primise în 1737 actul de
confirmare de la Grigore vodă Ghica. Mi se pare foarte probabil că tot el
este acela care a dat vameşului Sârbu împuternicirea de administrare din
octombrie 1751: căminarul Stamati i-a atribuit, retroactiv, patronimul purtat
de urmaşii săi, pentru că alt Constantin Buzne, în acest context genealogic,
nu cunosc la 1751.
Nu ştiu dacă această împuternicire a condus la căsătoria Ilincăi
Crâstea cu Ursache vameşul sau, din contra, ea a fost urmarea unei căsătorii
deja existente. Din relatarea căminarului Iordache Stamati, s-ar putea
deduce că procura din 1751 a fost dată tocmai în virtutea rudeniei – „unui
vamişul Antohi Sirbul, rudenie a Cristeştilor” –, dar aceasta poate fi şi o
precizare în virtutea unei realităţi post factum. Oricum, respectiva căsătorie
s-a produs la nivelul anilor ’50-’60, de vreme ce copila care s-a născut în
urma ei – Maria, devenită soţia credincerului Constantin Gorovei – a dat
naştere pruncului Ioan la Radomireşti, la 178389, când putem presupune că
ea avea măcar vreo 20 de ani, fără să putem şti ordinea în care s-au născut
sus, în text). Familiile erau îndeaproape înrudite, dar cercetarea acestei stufoase
încrengături depăşeşte cadrul prezentului studiu.
88
Ştefan S. Gorovei, (De)mistificări genealogice. Familia Buznea, cit. (supra, nota 34), p. 65-66
(nu mai apare după 1724).
89
Foaia de calităţi (SJAN Iaşi, tr. 1352, op. 1355, dosar 226, f. 78) arată că era născut la
Radomireşti, ţinutul Neamţ, la 18 decembrie 1783.
copiii acestui cuplu.

Trebuie să acceptăm, în urma acestor constatări, că un nou aranjament
a intervenit cândva, după 1751: Ilie Costandiniţă („Buzne”) a renunţat la
drepturile sale la Radomireşti, sat care a rămas să fie împărţit doar între doi
fii ai jitnicerului Toader Crâstea, anume fraţii Iordache şi Ioan (mazilul
identificat acum). Iordache Crâstea a transmis jumătatea lui de Radomireşti
ca zestre fiicei Casandra, măritată cu „doftorul Petrachi” (Geani, Geanet),
iar Ioan Crâstea, căsătorit cu Nastasia Alcaz, şi-a împărţit jumătatea între cei
trei copii (Constantin, Ilinca şi Maria); dacă nu vor mai fi intervenit şi alte
aranjamente familiale, se poate bănui că fiecăruia dintre aceştia i-a revenit
câte o treime din respectiva jumătate, ceea ce înseamnă câte a şasea parte
din întregul sat Radomireşti.
Evoluţia ulterioară a stăpânirii în acest sat este încă neclară. Nu pot să
nu observ că, până la apariţia căminarului Iordache Stamati, răzeşii de la
Radomireşti şi-au stăpânit ocinele în bună înţelegere, ca vecini şi rudenii ce
se aflau. Documentul din 1785, chiar păstrat numai în rezumat90, îl arată pe
doctorul Geanet acţionând solidar cu cumnaţii şi cumnatele sale de veri
după soţie, pentru căutarea intereselor comune. Nici documentul din 180591
nu sugerează existenţa vreunor tensiuni între cei care erau atunci „răzeşii
moşiei Radomireşti”. Cu aroganţa parvenitului, căminarul Stamati a pretins
ceea ce nu i se cuvenea, forţând, se pare, prevederile testamentare ale soţiei
unchiului său. Ne putem închipui că răzeşii din cealaltă jumătate a satului s-au
unit şi au ripostat violent. Personajul pare să fi fost predispus spre intrigi,
gata să folosească până şi nenorociri umane ca să-şi atingă scopurile92.
Prezentarea deformată, cu vădită rea intenţie, a realităţilor de la
Radomireşti, l-a făcut să afirme, în jalba din 1840, că după 1792, când
„doftoroaia” (Casandra Geanet) a rămas văduvă, „acel Sirbul, întovărăşit cu
alţii, în dreptăţi însuşite de rudenie cu răposata doftoroae, au luat giumătate
din această moşâe şi o au împărţit ei însuşi cum au vroit”. În realitate, după
cum se vede din documentele înfăţişate până aici, Ursache Sârbul nu mai
trăia la 1792, ci murise dinainte de 1785 (când apare soţia sa, Ilinca
Ursăchioaia), deci pe vremea când doctorul Geanet era încă în viaţă, iar
jumătatea de Radomireşti (partea de jos) nu fusese „luată” de el „întovărăşit
cu alţii”, ci era dreapta lor moştenire. Stamati nu numai că pretindea o
90
V. mai sus, în text, şi nota 64.
91
V. mai sus, în text, şi nota 85.
92
Ştefan S. Gorovei, „Intimitatea” cotidiană: accidentul biografic şi reacţia socială
(familială), comunicare la Conferinţa Naţională Societatea de curte şi viaţa cotidiană în
spaţiul românesc (secolele 16-19), Cluj-Napoca, 7-8 noiembrie 2014 (în curs de apariţie).
moştenire necuvenită, dar îi şi acuza de uzurpare pe stăpânii legiuiţi! Adaug

şi relaţia genealogică eronată pe care o afirmă în legătură cu Casandra
Geanet, atunci când scrie despre „fraţii ei Andrieşăştii, ci trăia piste Prut”:
Casandra era născută Crâstea, iar Andrieşeşii erau nepoţii ei de soră şi fraţii
nepoatei sale Zoiţa, soţia lui Iftimie Stamati.
Ştim, din documente ulterioare despre care va fi vorba imediat, cum s-a
încheiat procesul deschis de Iordache Stamati în 1840. Peste două decenii,
Ilie Bibire scria că la 13 septembrie 1846
am săvârşit învoiala între noi […], prin care s-au precurmat toate
neînţelegirile între noi şi s-au lămurit fiecăruia partea ce i se cuvine
în pomenitul hotar, în temeiul acei învoeli deosebindu-se mai întăi
partea ce se cuvinea banului Iordachi Stamati, şi anume giumătate din
moşia Radomireştii, partea din sus, ceealantă au rămas a se împărţi între
noi, sinpartaşii de Radomireşti, partea de gios.
Astfel s-a consfinţit trecerea jumătăţii de sus a Radomireştilor, care se
va numi Doftorul, de la Casandra „doftoroaia” la familia Stamati, ai cărei
urmaşi mai sunt constataţi acolo o vreme93. Nu cunosc împrejurările în care
această parte a trecut, mai apoi, în stăpânirea familiei Lecca.
În jumătatea de jos („Alcazi”, „Alcazâu”), au rămas copiii mazilului
Ioan Crâstea şi apoi urmaşii lor. Maria Bucium şi-a transmis drepturile
fiicei sale Zoiţa. Dintr-o altă poveste genealogică94, ştim că soţul Zoiţei se
numea Ioniţă Beldiman, iar dintre cei cinci copii rezultaţi din această
căsătorie, fiica Ilinca (Elenco), măritată cu Toader Zota, a moştenit partea de
răzeşie de la Radomireşti, transmiţând-o băieţilor ei (Neculai, Lascăr şi
Costache Zota)95.
Nu cunosc posteritatea lui Constantin Crâstea, dar cred că din acest
băiat al mazilului Ioan descindea (poate îi era chiar fiică) Bălaşa Istrati:
această relaţie este sugerată de căminarul Iordache Stamati prin formula
„curgătorii din Alcazi sau Crâste (Bălaşa Istrati cu fiii săi Iordachi paharnic,
Ioan şi Gheorghi)”. Alături de cei trei băieţi, menţionaţi la 1840, a mai
93
Costin Clit, Însemnări de pe Biblia mitropolitului Iacov Stamati, cit. (supra, nota 60), p. 146.
Un Gheorghe Stamati şi un Costache Stamati sunt atestaţi la Radomireşti în anii 1839-1843
(SJAN Iaşi, Documente, CLIV/30, 48, 49, 64, 68). V. şi Mihai-Răzvan Ungureanu, Marea
arhondologie a boierilor Moldovei (1835-1856), cit. (supra, nota 84), p. 185.
94
Ştefan S. Gorovei, Tradiţie familială şi memorie genealogică, în curs de apariţie.
95
Nu ştiu cât va mai fi apucat să transmită, întrucât Toader Zota a vândut din acest pământ
încă din timpul vieţii lor, atât lui Iordache Stamati (200 de stânjeni), cât şi lui Petrache
Gorovei, aşa încât în 1843 ea va cere „a i să siguripsi şi a i să întregi zăstre” (proces care se
va conexa cu acela stârnit de căminarul Iordache Stamati şi care face obiectul dosarului de
la Iaşi (SJAN Iaşi, Divanul Domnesc, dos. 102/1840).
existat, se pare, şi o fată, care a fost prima nevastă a lui Ilie Bibire – şi aşa am
ajuns şi la numele ultimului dintre stăpânii menţionaţi la Radomireşti în 1889.
În 1860, o neînţelegere i-a opus pe Ilie Bibire şi pe spătarul Petrache
Gorovei (unul dintre fiii credincerului Constantin) în legătură, fireşte, cu
pământul de la Radomireşti96. Această jalbă arată clar situaţia de la
Radomireşti în acel an: căminarul Iordache Stamati rămăsese cu jumătatea
de sat pe care o revendicase în calitate de succesor al unchiului său (deşi
acolo erau îndreptăţite rudele soacrei acestuia, conform testamentului ei din
1817), iar cealaltă jumătate de sat o stăpâneau „sinpărtaşii”, adică tocmai
aceia pe care Stamati i-ar fi vrut alungaţi din ocinile lor. Plângerea lui Bibire
era îndreptată împotriva lui Gorovei care, „luând în posesie şi părţile
cuvenite, în acest hotar, neamului Istrătesc, cu acest prilej au răşluit şi au
luat în a sa stăpânire pământ străin”. Motivarea plângerii prin răşluirea părţii
cuvenite Istrăteştilor confirmă presupunerea că Bibire a intrat în sat ca
zestraş, printr-o căsătorie în această familie. Pricina s-a stins repede:
Petrache Gorovei – socotit un om acaparator – era sau a devenit cumătrul lui
Bibire97!
Prin testamentul său din 8 septembrie 1862, Ilie Bibire a lăsat partea
din Radomireşti primilor săi băieţi, Neculai şi Costache98. Nu ştiu dacă cel
dintâi este, cumva, identic cu tatăl Coraliei Bibire (căsătorită Burlă,
Gatoschi şi apoi A.D. Xenopol), născută în 1867 sau 1869 la Bacău99.
96
Acta Gorovei, II, p. 122–124, nr. 136 (cu indicaţia „Arh.St.Iaşi, No. 4157, Tr. 1785, op. I
2035, nr. 1886”). În această jalbă apare, ca „gheometru”, şi căminarul Calistrat Sviderschi
(„Chilistrat Sfedireschi”), fostul ginere al lui Iordache Stamati (s-a căsătorit cu fiica
acestuia, Catinca, la 4 decembrie 1838 la Radomireşti; au divorţat la 24 august 1855: Costin
Clit, op.cit., p. 145-146).
97
Unul dintre cei doi băieţi Bibire, Costache, a fost finul lui Petrache Gorovei [Ştefan S.
Gorovei, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii. II. Purtătorii numelui
Gorovei în ţinutul (judeţul) Bacău, cit. (supra, nota 4), p. 297].
98
Liviu Papuc şi Olga Iordache, Urmaşilor mei…, I. Testamente din anii 1859-1862,
antologie şi precuvântare de ~, Iaşi, Editura „Tipo Moldova”, 2011, p. 457-458. În
testament, este menţionat Gheorghe Istrati (probabil identic cu paharnicul Iordachi) în
calitate de cumnat al lui Ilie Bibire; de aici presupunerea că acesta din urmă a fost căsătorit
cu o fată Istrati, care a fost mama băieţilor Neculai şi Costache, moştenitori ai părţii de la
Radomireşti.
99
Informaţii despre familie la Sorin Iftimi, „Vila Riria” din Iaşi, casa istoricului A.D. Xenopol,
în Monumentul, VI. Lucrările Simpozionului Naţional „Monumentul – Tradiţie şi viitor”,
Ediţia a VI-a, Iaşi, 2004, volum coordonat de Silviu Văcaru şi Aurica Ichim, Iaşi, Editura
„Trinitas”, 2005, p. 147–163. Alte note despre această familie la idem, Cercetări privitoare
la istoria bisericilor ieşene, Iaşi, Editura „Trinitas”, 2008, p. 225-226 (în pomelnicul
bisericii Sfinţii Teodori).
Probabil în virtutea relaţiilor de rudenie, a ajuns să cumpere pământ la

Radomireşti şi Ionică Istrati, tatăl doctorului C.I. Istrati (1850-1918)100.
Iar Ilinca Ursăchioaia a fost bunica Goroveieştilor, care şi-au
chivernisit partea de moştenire cum s-au priceput mai bine, încercând să o
mărească prin cumpărări de la rude. Urmaşii au spulberat-o, prin vânzări
către străini.
*
Rezum din această grea cercetare (pe care am expus-o, totuşi, doar în
scurt!) partea pe care o desprind pentru proiectul meu genealogic.
Credincerul Constantin Gorovei a intrat la Radomireşti ca „zestraş”,
căsătorindu-se pe la 1775-1780 cu Maria, fiica lui Ursache Sârbul vameş şi
a Ilincăi, fata lui Ioan Crâstea şi a Nastasiei Alcaz. Maria a fost, se pare,
singură la părinţi, întrucât documentele azi cunoscute nu menţionează fraţi
ori surori care să fi fost cumnaţii credincerului la Radomireşti. Mama ei
fusese vară primară a „doftoroaei” Casandra Crâstea-Gianet, iar ea însăşi era
vară de gradul al doilea a Zoiţei Andrieş, soţia banului Iftimie Stamati. Pe
baza acestei înrudiri apropiate, fraţii Goroveeşti, nepoţii Mariei Crâstea
„Ursăchioaia”, au socotit că au – ca şi ceilalţi veri ai lor, Zoteştii şi Istrăteştii
– o îndreptăţire la moştenirea Zoiţei Stamati.
Cât de strânse au fost relaţiile dintre aceşti răzeşi ai Radomireştilor o
arată numele cu care credincerul Constantin şi nevasta lui şi-au botezat
copiii: Casandra (Nour) şi Petrachi au purtat numele soţilor Geanet;
Ileana (Şendrea) l-a primit pe acela al străbunicii Ilinca Ursăchioaia;
Costache l-a moştenit pe acela al căpitanului Constantin Crâstea şi Neculai
(orbul) pe acela al lui Neculai Bucium. Iar numele mazilului Ioan Crâstea,
soţul Nastasiei Alcaz, l-a primit cel care avea să devină bunicul bunicului
meu.
*
La 9 ianuarie 2017, în seara dinaintea prezentării la Iaşi a
comunicării Curgerea stăpânirii la Radomireşti (Bacău). Dificultăţile unei
100
I. Jianu, G. Vasiliu, Dr. C.I. Istrati, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964, p. 15: „După
1860, tatăl său a cumpărat o sfoară de pământ pe malul Siretului lângă satul Radomireşti.
[…] Terenul de la Dragomireşti (sic !) fusese achiziţionat cu o serie de datorii cărora noul
proprietar nu a mai fost în stare să le facă faţă. A început o serie de procese pe care Ionică
Istrati le-a purtat timp de douăzeci de ani, până la moarte. Văduva lui a trebuit să renunţe la
proprietate…”. Aşa se explică prezenţa, în arhiva doctorului Istrati, a două condici de
venituri şi cheltuieli (1861-1887) ale moşiei Radomireşti: Colecţia Dr. Constantin I. Istrati
(1429-1945) (Inventar arhivistic 13), inventar întocmit de Nicolae Chipurici <şi> Tudor
Răţoi, Bucureşti, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1988, p. 420, nr. 2039 şi 2040 (în
indici, p. 496, Radomireşti este identificat ca moşie în judeţul … Olt!).
cercetări, d-l Mihai Alin Pavel (Bucureşti) mi-a transmis rezumatul unui
document pe care tocmai îl descoperise, conţinând hotărnicia părţii de jos a
Radomireştilor. Acest document, de la cumpăna veacurilor XVIII şi XIX,
confirmă întru totul rezultatele obţinute prin anevoioasa analiză
genealogică expusă aici, aducând, în plus, şi alte preţioase informaţii. Îi
mulţumesc şi aici colegului şi prietenului bucureştean pentru acest frumos
dar: o săptămână mai târziu, d-sa mi-a transmis documentul integral.
Bucuros de acest rezultat, asupra căruia nu pot stărui mai mult, aştept ca d-
l Mihai Alin Pavel să publice actul, ceea ce va îngădui atât completarea
cunoştinţelor, cât şi continuarea cercetărilor.
ANEXE
I. Documentul din 18 iunie 1737

Io Grigorie Ghica vodă, Bojiu milostiiu gospodar Zemli Moldavscoi.
Facem ştire tuturor cui se cade a şti, că s-au părăt de faţă înnainte Domnii
Mele şi a tot sfatul nostru Toader Cărste şi Ilie sin Constantiniţă, căreia se trag
săminţiia din Eni, socrul lui Ion Movilă vodă, cu Nectare egumenul de la Mănăstire
Solca, pentru satul Radomireştii de la ţinutul Neamţului, jăluind egumenul, arătând
şi un ispisoc vechiu de la Ştefan Tomşa vodă din velet 7131, scriind cum ar hi
cumpărat călugării de la Solca acel sat Radomireştii de la ficiorii lui Anghel, ce-au
fost cămăraş, iară lui Anghel i-au fost cumpărătură de la Petru vod(ă), care ispisoc
l-au aflat ei, acum, la un Dănila Giurgiovanul şi cercând ei aceasta moşiia au aflat
în stăpânire lui Toader Cărste şi a lui Ilie sin Constantiniţă.
Déde samă Nectarie egumenul cum ei de acest sat că ar hi a măn(ă)stirii
până acum nemica n-au ştiut, nici dintr-alţi călugări mai bătrâni cuvânt n-au apucat,
nici au stăpânit niciodată, că nici în uricul cel mare, matca de moşiile măn(ă)stirii,
acestu sat nu s-au aflat, numai, socotind ei că ar fi moşiia m(ă)n(ă)stirii, s-ar fi
rătăcitu de către m(ă)n(ă)stire, au arătat Domnii Mele acel ispisoc, cerând dreptate.
Pentru care, întrebându domniia mea pe Toader Cărste şi pe Ilie sin
Constantiniţă cé au a răspunde, ei au dat samă, cum acestu sat Radomireştii au
fostu driaptă moşiia Moviléştilor şi l-au dăruit Ion Movilă socrului său, lui Ene, şi
l-au stăpânit Iane până au trăit, arătând şi dovadă de stăpânire o mărturie de
hotărătură, scriind cum s-au jăluit Ene, socrul lui Ion Movilă, că i-au împresurat
călugării de Tazlău o bucată de loc din hotarului satului Radomireştii, trăgând-o
cătră hotarul satului lor Buneştii, şi cu oameni megiiaşi ce-au ţinut minte câte de
100 ani, i-au îndreptat hotarul Radomireştilor. Şi de la Ene au rămas acestu sat la
neamul său, din care ziseră că ei se trag neam, nepot acelui Ene. Şi iarăşi precum c-au
fost această moşié dreaptă a Moviléştilor, mai arătară o împărţală ce s-ar fi făcut şi
între neamul Moviléştilor din veleat 7108 pe toate moşiile Movileştilor, şi care
împărţare s-au aflat prins şi acest sat Radomireştii, macaru că rău l-au fost pus pe
neştiinţă, fiind dăruit acest sat mai denainte de Ion Movilă socru-său, lui Ene,
numai pentru c-au fostu stăpânitor pe acestu satu s-au cunoscut şi dintru această
împărţală. Şi aşa déde samă Toader Cărste şi Ilie Constantiniţă, acest sat l-au
stăpânit moşii şi părinţii lor şi ei tot cu pace pără acmu, arătând şi dovadă de
stăpânire.
La care, Domniia Me împreună cu tot sfatul nostru, luând sama cu
amănuntul, aflat-am aceli drése a m(ă)n(ă)stirei de 114 ani, şi într-atâta vreme
trecută nestăpânind călugării niciodată, neavând ei nici o ştiinţă de aceasta moşia c-ar fi
a m(ă)n(ă)stirei, cum singuri au mărturisit, s-au cunoscut cum că acele drése ori
unde au stătut până acum, au fostu răsuflate şi pentru aceia n-au stăpânit, că de ar fi
fostu aceli drese bune, măcar de ar fi fostu şi perite, strămutate de la m(ă)n(ă)stire,
cum au zis ei, înca şi călugării ce-u petrecut la ace m(ă)n(ă)stire, tot ar hi apucat
ştiinţa din om în om că acel sat iaste a m(ă)n(ă)stirii şi l-ar fi cercat, ar fi jăluit la
domnii vreodată că li-au perit dresele, cum la multe mănăstiri s-au tămplat de li-au
perit dresele din tâmplările vrémilor, dar moşiile tot li-au ştiut şi n-au lipsit ştiinţa
de la dânşii, ce apucând ştiinţa din om în om, li-au cercat şi li-au dezbătut.
Şi dreptu acesta, de vreme ce în 114 ani n-au stăpânit, nici au avut ştiinţă, cu
dreptu giudeţu am giudecat ş-am dat rămas pe călugării de Solca, ca să dei ei pace
acei moşii şi să nu aibă a mai gâlcevi pe aceşti oameni, şi cum n-au stăpânit până
acum niciodată, nici de acum să nu stăpâniască, că n-au avut nici o treabă. Şi acele
drese răsuflate încă s-au luat de la mâna lor şi s-au ruptu.
Iară Ilie Constantiniţă şi Toader Cărste s-au îndreptat pe drese, cum acel sat
Radomireştii este a lor dreaptă moşié, stăpânită de la moşii şi părinţii lor şi de
dânşii, fiind şi ei în vărstă de bătrâneţe, li-am dat şi de la Domnie Me, şi li-am
întărit pe acest sat Radomireştii, ca să le fie şi de la Domnie Me dreaptă ocină şi
moşia şi uric de întăritură cu tot hotarul şi cu tot vinitul, stătător în véci. Şi de-
această pără să nu să mai părască.
V(ă)let 7245 Iunie 18
Publicat de Gh. Ghibănescu în „Arhiva”, XXVI, 1915, 1-3, p. 65-68, cu indicaţia:

„Pecetea domnească în tuş roş † Io Grigorie Ghica voivoda. Capul de bou şi paserea cu
crucea în plisc, ceia ce dovedeşte că a fost domn în amândouă ţările. În pecete mai vedem
coroana pusă deasupra, buzduganul la stânga, sabia la dreapta”.
Copie după originalul în arhiva Iunius Lecca, în Surete, ms., XXVIII, p. 471.
Originalul pare pierdut.
II. Documentul din 5 iulie 1737

Ion Grigorie Ghica v[oe]voda, Bojiu milosti[iu] g[o]spodari zămli
Moldavscoiǐ.
Datam carte Domniei Mele boeriului Domniei Mele Iordache Crăste biv vel
căpitan, ficiorul lui Todiraşcu ce au fost jicniceri maré şi nepotul Crăstei ce au fost
cămănari mari, ginirile lui Ene ce au fost postelnic mare, care au fost socru lui Ion
voevoda Movila, spré aceia să fie tare şi puternic cu carte Domniei Mele a stăpâni a
sa driaptă ocină şi moşie, Radomireştii, de la ţănutul Niamţului, la fundu, pentru

care moşie mai sus numiţii boeri au arătat înnaintea Domniei Mele dovezi că este
alor driaptă, ce au dăruit-o Ion v[oe]voda Movilă, socru-său lui Ene vel postelnic şi
Ene postelnicul au dat-o zăstre fiicei sale Soficăi cămănăresăi, moaşăi jăluitorului.
Deci ca pré o driaptă moşie a lor să aibă a stăpâni cu pace despré toţi. Iar cine va
ave a răspunde înpotrivă, să vie faţă cu dovezi şi scrisori ce va ave, înnainte
Domniei Meli.
Sam g(os)pod(in) velel.

Ias, v(ă)l(ea)t 7245 (1737) iulie 5.
Vel vor(nic) vă Divan, nefiind vel log(o)f(ăt).
Publicat de Sever Zotta, în „Arhiva Genealogică”, II, 1913, p. 239, cu indicaţia (în
notă): „Documentele Cav. de Flondor din Storojineţ (Bucovina). Iordachi era tatăl lui Ilie
Cârste şatrar şi ispravnic de Suceava supt austriaci şi bunicul lui Toader «baron» Cârstea,
socrul lui N. Flondor. Toader e numit de regulă baron, fără să fi fost, pentru că ceruse
baronia. Văduva lui e numită chiar într-un act oficial «Smaranda Freiyn von Kirste»”.
Explicaţiile anexelor ilustraţii:
III. Harta Radomireştilor (după N. Pantelimon)
IVa. Documentul Cârstoaei cămănăriţa din 20 aprilie 1657 (recto)
IVb. Documentul Cârstoaei cămănăriţa din 20 aprilie 1657 (verso)
V. Spiţa familiei Crâste de C. Tufescu (după G. Bezviconi)

STEMA PRINCIPATELOR UNITE PE OBIECTE ARMORIATE DE LA
MUZEUL DE ISTORIE DIN BACĂU*
Anton Coşa
Les armoiries des Principautés Unies sur les objets armoriés du

Musée d’Histoire de Bacău
– Résumé –
Le Musée d’Histoire de Bacău a été créée en 1957. Depuis de 60 ans, la

politique d’acquisition du musée aboutit à la constitution d’un important fonds du
patrimoine culturel. Dans le patrimoine du Musée d’Histoire de Bacău sont
quelques objets armoriés avec les armoiries des Principautés Unies. Dans cet
article, nous avons analysé tous ces armoiries.
Mots-clés: blason, héraldique, objets armoriés, Moldavie, Valachie, Principautés Unies

Cuvinte-cheie: stemă, heraldică, obiecte armoriate, Moldova, Valahia, Principatele
Unite
În urmă cu 60 de ani, în primăvara anului 1957, era înfiinţat Muzeul

de Istorie din Bacău care, din anul 2003, împreună cu Muzeul de Artă şi
Muzeul de Etnografie compun Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”1.
În cele şase decenii de existenţă, instituţia de cultură băcăuană a
adunat în patrimoniul său (prin intermediul cercetărilor arheologice, al
cercetărilor de suprafaţă, prin descoperiri întâmplătoare, donaţii, achiziţii
etc.), prin efortul conjugat al specialiştilor care şi-au desfăşurat activitatea
aici, un număr important de bunuri culturale: arheologice, istorice,
documentare, etnografice, cultural-artistice etc.
În conformitate cu cadrul legislativ existent de-a lungul timpului2,
muzeul băcăuan, ca instituţie publică de cultură aflată în serviciul societăţii,
a avut grijă să-şi constituie un bogat patrimoniu muzeal propriu pe care mai
* Comunicare prezentată la şedinţa din 13 iunie 2017 a Comisiei Naţionale de Heraldică,
Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române (filiala Iaşi).
1
Mai multe informaţii privind istoricul instituţiei pot fi găsite în Ghidul Complexului
Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, Iaşi, Editura PIM, 2006, p. 3-5.
2
Cf. Legea muzeelor şi a colecţiilor publice nr. 311 din 8 iulie 2003, publicată în „Monitorul
Oficial”, Partea I, nr. 528 din 23 iulie 2003; Legea nr. 12 din 11 ianuarie 2006, publicată pentru
modificarea si completarea Legii muzeelor si a colectiilor publice nr. 311/2003, publicată în
„Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 39, din 17 ianuarie 2006.
Stema Principatelor Unite pe obiecte armoriate de la Muzeul de Istorie din Bacău 255
apoi să-l dezvolte, să-l conserve, să-l protejeze, să-l cerceteze, să-l
restaureze, să-l comunice şi să-l expună, să-l pună în valoare, în scopul
cunoaşterii, educării şi recreerii.
Printre preţioasele bunuri culturale care compun patrimoniul muzeal,
obiectele armoriate se detaşează în mod evident, atrăgând imediat atenţia
celor care le privesc, fie că sunt sau nu familiarizaţi cu ştiinţa şi arta
heraldică. O stemă aplicată pe un obiect expus într-un muzeu îl
individualizează, îl identifică, îl autentifică, conferindu-i totodată şi o
valoare deosebită.
Câteva dintre obiectele armoriate din patrimoniul Muzeului de Istorie
din Bacău au fost deja prezentate, sub forma unor comunicări ştiinţifice, în
şedinţe anterioare ale Comisiei Naţionale de Heraldică, Genealogie şi
Sigilografie a Academiei Române – Filiala Iaşi. Astfel, în şedinţa din 11
iunie 20133 au fost în atenţie paharele armoriate cu stema familiei Moruzi,
în şedinţa din 13 octombrie 20154 – obiectele armoriate cu stema familiei
Rosetti, iar în şedinţa din 11 octombrie 20165 – sigiliile din colecţia
Muzeului de Istorie din Bacău.
Prin intermediul acestui nou material al nostru, supunem atenţiei
dumneavoastră alte câteva obiecte din patrimoniul muzeal băcăuan, mai
precis obiectele armoriate cu stema Principatelor Unite.
Unul dintre obiectele armoriate care fac obiectul cercetării noastre este
un pahar care a intrat în patrimoniul Muzeului de Istorie din Bacău (Fig. 1) în
anul 1976, în urma unei achiziţii de la o doamnă din Bucureşti6. În registrul
general de evidenţă a bunurilor culturale mobile aflate în patrimoniul
Muzeului de Istorie din cadrul Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”
Bacău sunt consemnate următoarele informaţii: la nr. de inventar 17.514 –
„pahar din vesela domnitorului Al.I. Cuza. Lucrat din porţelan şi sticlă de
culoare verde, are picior scurt, o stemă ce cuprinde capul de bour, vulturul + 2
3
Anton Coşa, Heraldică şi muzeistică. Paharele armoriate de la Bacău, comunicare
publicată sub titlul Stemele familiei Moruzi şi paharele armoriate de la Bacău, în
„Carpica”, XLII, Bacău, 2013, p. 399-434.
4
Idem, Stema familiei Rosetti pe obiecte ale Muzeului de Istorie din Bacău, comunicare publicată
sub titlul Stemele familiei Rosetti şi obiectele armoriate de la Muzeul de Istorie din Bacău, în
volumul: Vilică Munteanu la 65 de ani, ediţie îngrijită de Mihaela Chelaru şi Ioan Lăcătuşu, Sfântu
Gheorghe, Editura Eurocarpatica & Oneşti, Editura Magic Print, 2016, p. 651-682.
5
Idem, Sigiliile din colecţia Muzeului de Istorie din Bacău. Textul amplificat al
comunicării a fost publicat într-un volum distinct, sub titlul Sigiliile din colecţia Muzeului
de Istorie Bacău, Oneşti, Editura Magic Print, 2016.
6
Cf. Registru general de evidenţă a bunurilor culturale mobile aflate în patrimoniul
Muzeului de Istorie din cadrul Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău.
256 Anton Coşa
spade încrucişate”7. Desigur, informaţiile au fost inserate în registru de către o

persoană care nu avea, în mod evident, cunoştinţe de heraldică, altfel nu ar fi
făcut confuzie între bour şi zimbru, vultur şi acvilă, iar descrierea ar fi fost şi
ea mai sugestivă. De asemenea, nu am putut stabili, deocamdată, dacă acest
pahar provine într-adevăr „din vesela domnitorului Al.I. Cuza”8. Nu ar fi
exclus ca această atribuire să fi avut legătură tocmai cu stema de pe pahar,
care este, într-adevăr, din vremea domnitorului Unirii.
Dimensiunile acestei piese muzeale (neconsemnate în registru la
vremea intrării obiectului în patrimoniul muzeului) sunt: înălţimea = 14,6 cm;
diametrul bazei = 7,4 cm; diametrul gurii = 8,5 cm.
Dincolo de detaliile tehnice menţionate anterior, ceea ce ne-a interesat
pe noi a fost însemnul heraldic aplicat pe acest pahar aflat în colecţia
Muzeului de Istorie din Bacău, un tip aparte de stemă a Principatelor Unite,
asupra căreia vom reveni ceva mai încolo.
Un alt obiect armoriat din patrimoniul muzeal băcăuan, pe suport
papetar de această dată, este un paşaport9 (Fig. 2) emis în anul 1865 în
timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Găsim aici, pe lângă antetul cu
stema Principatelor Unite, şi alte câteva amprente sigilare asupra cărora ne
vom apleca, de asemenea, atenţia.
În sfârşit, un al treilea obiect armoriat este o medalie aniversară10 (Fig. 3),
din anul 1909, emisă pentru a marca o jumătate de veac de la Unirea
Principatelor.
Înainte de a analiza însemnele heraldice de pe obiectele armoriate din
colecţia Muzeului de Istorie din Bacău se impune, credem, o scurtă
incursiune în evoluţia stemei Principatelor Unite. Astfel, vom putea încadra
mai bine stemele de pe obiectele muzeale băcăuane într-un context mai larg.
Cunoaştem, desigur, faptul că anul 1859 a impus, în noul context
teritorial determinat de Unirea Principatelor11, şi adoptarea unei steme care
să reflecte în plan heraldic acest fapt.
Astfel, noul stat românesc va reuni în stema sa armeriile12 celor două
7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
Cf. Registru Documente nr. 1, păstrat la Biblioteca Complexului Muzeal „Iulian
Antonescu” Bacău. Paşaportul este înregistrat la numărul de inventar 886.
10
Medalia este înregistrată la numărul de inventar 3365.
11
Istoria Românilor. Epoca modernă, Chişinău-Galaţi, Editura Porto-Franco, 1992, 70;
Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 477-485.
12
Dan Cernovodeanu, Evoluţia armeriilor Ţărilor Române de la apariţia lor şi până în
zilele noastre (sec. XIII-XX), Brăila, Editura Istros, 2005, p. 367.
ţări surori din componenţa sa, respectiv stemele Moldovei şi Munteniei.

Acest nou însemn heraldic nu era însă şi unul inedit, în condiţiile în care
stemele reunite ale Moldovei şi Ţării Româneşti mai fuseseră folosite în
trecut, iniţial (în veacul al XVII-lea) pe sigiliile domneşti ale lui Mihai
Viteazul (1600)13, Radu Mihnea (1616)14, Vasile Lupu (1639)15, Grigore
Ghica (1672)16 şi Gheorghe Duca (1674)17, mai apoi pe sigiliile şi
documentele unora dintre domnii fanarioţi care au domnit succesiv în cele
două principate române în veacul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea
(de exemplu: Nicolae Mavrocordat – 172718, Scarlat Grigore Ghica – 175819,
Alexandru Ipsilanti – 178720, Mihail Constantin Suţu – 179321, Alexandru
Moruzi – 180322, Alexandru Suţu – 181923), iar ulterior pe „stemele de
anticipaţie”24 ale viitoarelor Principate Unite (de exemplu: medalia
„Norma”25 din 1838 – emisă de un grup de patrioţi munteni „pentru a
13
A. Sacerdoţeanu, Iarăşi sigiliul lui Mihai Viteazul, în „Revista Arhivelor”, VI, 2, 1945,
p. 330-333; Dan Cernovodeanu, Unirea în sigiliul lui Mihai Viteazul, în „Tribuna
României”, IV, nr. 166, 1975, p. 15; idem, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 247, pl. XX, fig. 3. Fig. 4.
14
Sigiliul, „aplicat pe ceară roşie, este rotund (d = 15mm). În câmp, stema heraldică a
Moldovei, capul de bour cu coarnele în poziţie elipsoidală, însoţit de o stea şi o roză. În
poziţie superioară, plasată între coarnele bourului, stema heraldică a Ţării Româneşti, acvila
cruciată cu zborul deschis. Crucea din ciocul păsării este treflată”. (Elena Cozma, Un sigiliu
al domnului Radu Mihnea, în „Revista Arhivelor”, anul LXV, nr. 2, 1988, p. 225-226); A
se vedea şi Maria Dogaru, Din Heraldica României, Bucureşti, Editura JIF, 1994, p. 50-51
(aici reproducerea sigiliului timbrat nu este clară). Fig. 5.
15
V.A. Urechia, Schiţe de sigilografie românească, Bucureşti, 1891, p. 4; Constantin Moisil,
Primele peceţi cu stemele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, în „Buletinul Societăţii
Numismatice Române”, 18, 1923, p. 8; Emil Vîrtosu, Sigilii domneşti rare din veacul al XVII-lea,
în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, seria III, tom XXV, Bucureşti,
1942, p. 73-75; Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 311, pl. LII, fig. 1. Fig. 6.
16
Aurelian Sacerdoţeanu, Sigiliul domnesc şi stema ţării. Conceptul de unitate a poporului
român pe care îl reflectă şi rolul avut în formarea ideii de unire, în „Revista Arhivelor”,
XI, 2, Bucureşti, 1968, p. 16-17; Maria Dogaru, Aspiraţia poporului român spre unitate şi
independenţă oglindită în simbol. Album heraldic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1981, p. 38-39. Fig. 7.
17
Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 311, pl. LII, fig. 2. Fig. 8.
18
Maria Dogaru, op.cit., 1981, p. 45 (fig. 42). Fig. 9.
19
Aurelian Sacerdoţeanu, loc.cit., 1968, p. 21-22 (fig. 17). Fig. 10.
20
Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 315, pl. LIV, fig. 4. Fig. 11.
21
Aurelian Sacerdoţeanu, loc.cit., 1968, p. 27 (fig. 35). Fig. 12.
22
Maria Dogaru, op.cit., 1981, p. 70 respectiv p. 72 (fig. 74). Fig. 14.
23
Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 325, pl. LIX, fig. 5. Fig. 13.
24
Ibidem, p. 140.
25
Medalia Norma „prezintă pe avers stemele Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei,
258 Anton Coşa
comemora reprezentarea ... binecunoscutei opere cu acelaşi nume, de

Vincenzo Bellini, care trebuia cântată în limba română, de către elevii Şcolii
Filarmonice din Bucureşti”26, vizând totodată şi propagarea ideilor
unioniste; sigiliul din 1856 al Comitetului Unirii27; medalia de aur din
185728 – bătută cu prilejul instituirii Divanurilor ad-hoc).
Începând cu anul 1859, stema Principatelor Unite, reunind armele
Moldovei şi Valahiei, va fi folosită constant nu doar de către instituţiile
noului stat românesc, regăsindu-se şi „pe publicaţii, tablouri, stampe, chiar
puse 1 şi 2 pe o coroană de frunze de stejar, înăuntrul unui triunghi echilateral (simbol
masonic); deşi, din punct de vedere strict heraldic, aceste trei steme nu respectă aspectul clasic
al armelor celor trei principate, totuşi, prin culoarea câmpurilor – azur pe scutul muntean, aur
pe cel transilvan şi roşu pe cel moldovean, ele indică pentru cei iniţiaţi, compoziţia cromatică
a tricolorului naţional românesc. În plus, medalia poartă, scoasă în evidenţă, inscripţia cu
caractere majuscule latine, RUMANIA, ce constituie una dintre cele mai vechi menţionări a
numelui modern al ţării, fapt cu atât mai semnificativ, chiar profetic, cu cât respectivul nume,
cu literele aşezate în semicerc în registrul superior al medaliei şi înconjurând armeriile celor
trei ţări locuite de români, se referă deci la întreg teritoriul simbolizat de aceste steme” (Dan
Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 368-369). Imaginea acestei medalii a fost publicată în idem,
op.cit., 1977, p. 329, pl. LXI, fig. 1. Fig. 15.
26
Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 368.
27
Pe acest sigiliu vedem un „scut despicat (fără indicaţiile convenţionale ale culorilor şi
metalelor), primul câmp cu acvila valahică conturnată, cruciată şi cu aripile în jos, al doilea
câmp cu capul de bour cu o stea în 6 raze între coarne. Având deasupra o bonetă princiară,
scutul este însoţit în vârf de o fascie de lictor la senestra, broşând peste o ancoră la dextra,
ambele simboluri puse în cruce. Totul este adăpostit sub faldurile unui mantou de purpură,
căptuşit cu hermină şi franjurat cu aur, iar deasupra este ochiul Providenţei (frecventă
emblemă masonică). În relief, inscripţia UNIREA PRINCIPATELOR PRIN CONGRESUL
DE LA PARISSU” (Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 368-369). Imaginea sigiliului a
fost publicată de Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 341, pl. LXVII, fig. 3. Fig. 16.
28
Armeriile gravate pe reversul acestei medalii „sunt compuse din două scuturi acolate, cel
din dextra cu armele Moldovei: scut tăiat roşu şi azur cu capul de zimbru ce poartă între
coarne o stea în şase raze, broşând peste linia tăieturii; la stânga şi la dreapta capului sunt
doi delfini afrontaţi, cu capetele în vârful scutului, broşând deasemeni peste linia tăieturii.
La senestra este scutul Ţării Româneşti, azur cu acvila valahică cruciată, cu aripile în jos,
stând pe o ramură înfrunzită, pusă în fascie. Cele două scuturi acolate sunt timbrate de
bonete princiare şi aşezate sub un mantou de purpură, cu ciucuri de aur şi căptuşit cu
hermină, iar deasupra, o coroană regală surmontată de aceeaşi emblemă masonică gravată
pe sigiliul din 1856 al Comitetului Unional: ochiul Providenţei. Mantoul este flancat la
exterior de atributele puterii (la dextra sceptrul şi la senestra mânerul şi garda de sica)
precum şi de câteva trofee, cum ar fi drapele, trompete, ţevi de tun şi, la baza mantoului,
şase ghiulele de tun, rău aşezate şi puse pe o terasă de verde. În relief, inscripţia în limba
franceză DIEU PROTÈGE LA ROUMANIE” (Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 371).
Reproducerea fotografică a sigiliului se găseşte la Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 331,
pl. LXII, fig. 2. Fig. 17.
pe obiecte de uz personal”29. Amintim aici: sigiliul Comisiei Centrale de la

Focşani din 185930, stema de pe foaia volantă pe care s-a tipărit Hora
Unirii31, medalia de deputat în Adunarea Electivă a Munteniei (1859)32,
sigiliul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza, imprimat pe un act emis la 18
aprilie 185933, flamura drapelului domnesc confecţionat în 185934, o stemă a
Principatelor Unite plasată în centrul unei compoziţii heraldice alcătuite la
Iaşi de către Antohi Partenie în anul 186035, matricea sigilară a Adunării
Generale Elective a României (1862)36, matricea sigilară a Ministerului
Cultelor şi Instrucţiunii Publice a României (1862)37, stema Principatelor
Unite – antet pe hârtia de corespondenţă oficială a Agenţiei diplomatice a
României la Paris în perioada 1862-186438 etc.
În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866),
„reprezentările heraldice ale stemei oficiale a ţării vor fi foarte variate ca
înfăţişare – în pofida încercărilor autorităţilor centrale de a reglementa
această situaţie”39. În acest sens, amintim de proiectul de Constituţie a
Principatelor Unite (de la începutul lunii iulie a anului 1859) unde, la titlul
VI, articolul 144, erau „dispoziţii exprese privind stabilirea stemei de stat”40.
Conform textului de lege menţionat, „ţara urma să adopte ca simboluri
heraldice o acvilă cruciată, încoronată princiar, ţinând în gheare atributele
puterii domneşti (la dextra o spadă şi la senestra un sceptru) şi purtând pe
piept un ecuson hexagonal conţinând un cap de zimbru văzut din faţă, însoţit
29
Maria Dogaru, op.cit., 1981, p. 97.
30
Idem, Sigiliile – mărturii ale trecutului istoric, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976, p. 178-179 (fig. 172). Fig. 18.
31
Idem, op.cit., 1981, p. 96-97 (fig. 101). Fig. 20.
32
Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 333, pl. LXIII, fig. 1. Fig. 19.
33
Maria Dogaru, op.cit., 1976, p. 72 (fig. 50). Fig. 21.
34
Anton Coşa, Momente din istoria tricolorului românesc, în „Bacăul Eroic”. Revistă de
cultură, educaţie patriotică şi de cinstire a eroilor, VII, nr. 12, Bacău, 2016, p. 36-39.
Variante alb-negru au fost publicate în Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 329, pl. LXI,
fig. 4; Maria Dogaru, op.cit., 1981, p. 114 (fig. 125). O variantă color a drapelului domnesc
din 1859 este disponibilă pe http://www.istorie-pe-scurt.ro/cum-s-a-sarbatorit-primul-24-
ianuarie/3_foto_master_drapelul_principatelor_romane_unite_sized1/. Fig. 22.
35
Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 337, pl. LXV, fig. 3. Fig. 23.
36
Matricea sigilară a Adunării Generale Elective a României este păstrată la Muzeul Naţional de
istorie a României (Maria Dogaru, op.cit., 1981, p. 104 respectiv p. 110 – fig. 118). Fig. 24.
37
Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Matrice sigilare cu stema ţării individualizând Unirea
Principatelor Române, în „Revista Arhivelor”, LXXXVIII, 1, Bucureşti, 2011, p. 75-76. Fig. 26.
38
Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 331, pl. LXII, fig. 5. Fig. 27.
39
Ibidem, p. 141.
40
Ibidem, p. 143.
260 Anton Coşa
de o stea între coarne”41.

După respingerea acestui articol, o a doua încercare privind „fixarea şi
stabilirea armelor Principatelor Unite într-un mod conform cu starea politică
în care au intrat ţările noastre de la realizarea principiului Unirii”42, i s-a
datorat (în ianuarie 1860) lui Ion Ghica, pe atunci preşedinte al Consiliului
de Miniştri al Ţării Româneşti.
Cu puţin timp înainte, la sfârşitul anului 1859, acesta îi ceruse
pictorului Carol Popp de Szathmáry alcătuirea unui proiect de stemă a ţării
în două variante (în acuarelă şi desen). Varianta principală, în culori,
cuprindea un scut unic, despicat, având în primul cartier „acvila valahică
conturnată, cruciată, neîncoronată, cu zborul în sus şi broşând peste un câmp
tripartit în fascie, roşu, aur şi azur”43; în cartierul al doilea „capul de bour
moldovean, văzut din faţă, cu o stea între coarne, broşând peste un câmp
tăiat, roşu şi azur. Scutul, timbrat de o coroană princiară flancată de
atributele puterii domneşti, la dextra sceptrul, la senestra spada, avea ca
suporţi doi delfini afrontaţi, însoţiţi fiecare de câte două drapele tricolore
(verticale) şi cu capetele aşezate pe două ţevi de tun, încrucişate, peste care
se înfăşura o eşarfă de azur cu deviza «Honor et Patria» în litere de aur; în
spatele ţevilor de tun se aflau ramuri verzi de stejar cu frunze şi ghinde.
Totul era adăpostit sub un mantou de purpură căptuşit cu hermină, timbrat
de asemenea de o coroană princiară”44.
Proiectul heraldic de rezervă45, „executat în alb şi negru, avea mai
multe asemănări cu primul, dar se deosebea prin înlocuirea suporţilor, cei
doi delfini afrontaţi prin tenanţi, un leopard leonat şi o femeie dacă,
înveşmântată într-o robă albă lungă care ţine cu dextra o sica în pal şi cu
senestra, îndreptată în jos, o seceră. A doua modificare de aspect, faţă de
prima variantă este apariţia, printre trofeele ce înconjoară scutul, a două
stindarde romane, cel din dextra pus în bandă şi cel de la senestra în bară,
amândouă suprapuse de cartuşe, cel de la dextra cu cifra romană XXIV şi
cel de la senestra cu cifra romană V, ceea ce înseamnă datele dublei alegeri
41
Ibidem, p. 144-145. A se vedea şi p. 329, pl. LXI, fig. 2 (reproduce stema gravată pe
medalia „Pro Virtute Militari”, instituită de domnitorul Cuza în anul 1860). Fig. 25.
42
Cf. „Monitorul. Ziar oficial al Ţării Româneşti”, II, nr. 27, 4 februarie, Bucureşti, 1860, p. 105.
43
44
Ibidem, p. 144-145. A se vedea şi p. 341, pl. LXVII, fig. 1. Imaginea colorată a stemei este
disponibilă pe https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c8/StemaCuza1.jpg. Fig. 28a.
45
Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 341, pl. LXVII, fig. 2. Fig. 28b. Varianta colorată
este preluată de pe coperta 4 a cărţii lui Dan Cernovodeanu, Evoluţia armeriilor Ţărilor
Române..., 2005. Fig. 29.
a lui Alexandru Ioan Cuza, pe 24 ianuarie 1859 ca domn al Ţării Româneşti

şi pe 5 ianuarie, acelaşi an, ca domn al Moldovei. Cartuşurile sunt
surmontate fiecare de o cunună de lauri, iar stindardele sunt aşezate pe cele
două flancuri ale coroanei scutului”46. Includerea în această variantă de
stemă, ca tenanţi ai scutului, a unui personaj feminin, plasat în stânga şi a
unui leopard leonat – în dreapta, face trimitere la „patrimoniul spiritual
daco-roman, evocând colaborarea băştinaşilor cu coloniştii, conform
reprezentării încrustate pe moneda «Provincia Dacia» din veacul al III-lea”47.
În acest sens, secera din mâna stângă a personajului feminin poate
reprezenta simbolic „sabia curbă”48 a dacilor.
Deşi cabinetul muntean condus de Ion Ghica a aprobat principalul
proiect heraldic conceput de pictorul Carol Popp de Szathmáry şi l-a trimis
în luna februarie 1860 spre examinare guvernului moldovean de la Iaşi49,
nici acest demers nu s-a concretizat în plan legislativ printr-o adoptare.
La 9 februarie 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza emite Înaltul
Ordin de zi nr. 34 care stabilea aspectul armeriilor Principatelor Unite, necesare
a fi folosite pe diferitele accesorii militare. Textul era însoţit şi de un desen cu
stema Principatelor Unite. Astfel, „ecusonul dextru cuprindea un cap de
zimbru, văzut din faţă, cu o stea cu 6 raze între coarne, iar cel senestru, o acvilă
cruciată, neîncoronată, cu zborul în jos, fără atribute în gheare şi stând pe o
ramură dreaptă plasată în fascie, ambele scuturi, acolate paralel, fiind timbrate
46
Unul dintre motivele nemulţumirii moldovenilor a fost legat de faptul că „amplasarea
acvilei valahice în primul câmp al scutului despicat” implica şi „amplasarea la dextra a
stindardelor romane având pe cartel data XXIV (Ianuarie) a alegerii lui Cuza ca domn al
Ţării Româneşti”, ori „alegerea lui Cuza în Moldova pe 5 ianuarie 1859 preceda pe cea din
Ţara Românească, deci ar fi fost logic ca cifra V să fie menţionată înainte de XXIV, iar
capul de zimbru şi nu acvila, să fie pus pe primul câmp al scutului despicat din stema
Principatelor Unite” (Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, p. 376-377). În acest sens au
circulat şi steme în concordanţă cu doleanţele părţii moldoveneşti (Dan Cernovodeanu,
op.cit., 1977, p. 337, pl. LXV, fig. 3; p. 339, p,. LXVI, fig. 5). Fig. 23, 30.
47
Maria Dogaru, op.cit., 1994, p. 59. Reversul acestui tip de monedă prezintă un personaj
feminin în picioare, orientat spre stânga, personificare a Provinciei Dacia, în chiton lung şi cu
căciulă dacică, purtând în mâna dreaptă o sabie curbată dacică şi stindardul legiunii a V-a
Macedonica, iar în mâna stângă stindardul legiunii a XIII-a Gemina. Ea este încadrată în stânga
de un vultur şi în dreapta de un leu. Legenda: PROVINCIA DACIA, iar în exergă anul baterii
monedei: AN III. Imaginea monedei este disponibilă pe https://istoriesinumismatica.
files.wordpress.com/2015/01/filip-arab-provincia-dacia-an-iii.jpg. Fig. 31.
48
Maria Dogaru, op.cit., 1994, p. 59.
49
Conform referatului nr. 848 din 25 februarie 1860 al şefului guvernului moldovean, se
atestă primirea comunicării nr. 558 a primului ministru muntean „însoţită de un model de
stemă a Principatelor Unite” (Dan Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 145, nota nr. 24).
262 Anton Coşa
de o unică coroană princiară (având un aspect cam neobişnuit)”50.

La 17 martie 1862, Consiliul de Miniştri prezidat de Barbu Catargiu
hotărăşte („privitor la confecţionarea de noi sigilii ale autorităţilor de stat,
însemne devenite neconforme şi incompatibile cu starea de fapt creată prin
realizarea Unirii depline şi care nu mai puteau fi menţinute «în aşteptarea fixării
armelor Principatelor Unite»”51) ca „«sigiliul tuturor autorităţilor administrative
şi judecătoreşti de dincoace şi de dincolo de Milcov» să se modifice, purtând
«unite într-un singur scut, sub coroana domnească, acvila română, cu crucea în
gură (sic) şi capul de zimbru, cu o stea între coarne»”52.
Noua stemă capătă astfel următoarea înfăţişare: scut despicat, în
primul cartier tăiat, pe albastru şi aur, acvila cruciată de culoare naturală, cu
zborul în jos; în cartierul al doilea, tot tăiat, pe roşu şi albastru, capul de
zimbru negru cu stea de aur între coarne. Scutul este timbrat de o coroană
închisă şi susţinut de doi delfini verzi afrontaţi. Sub scut se încrucişează
două stindarde romane purtând cea de la dextra acvila cruciată şi cifra V iar
cea de la senestra capul de zimbru şi cifra XXIV („datele dublei alegeri a
domnitorului Alexandru Ioan Cuza”53). Scutul este plasat sub un pavilion de
purpură căptuşit cu hermină, brodat cu franjuri de aur şi cu ciucuri de aur şi
prins într-o coroană închisă de aur54.
Interesantă este şi una din variantele stemei Principatelor Unite imprimată
ca foaie volantă în 1862, păstrată la Arhivele Naţionale din Bucureşti. Aici
vedem: un „scut rotund, despicat, în primul cartier pe roşu şi albastru capul de
bour natural având între coarne o stea cu şase raze; în cartierul doi pe albastru şi
galben acvila cu zborul în jos, naturală, cruciată şi încoronată de aur. Sub scut, în
locul rezervat decoraţiilor, se află iniţiala domnitorului (A.I.). Scutul înconjurat
de o cunună din frunze de laur este plasat sub un pavilion din purpură, căptuşit cu
hermină şi prins într-o coroană închisă terminată cu glob crucifer”55.
În şedinţa din 12 martie 1863 a Consiliului de Miniştri de sub
preşedinţia doctorului Nicolae Kretzulescu se hătărăşte ca „acvila română cu
crucea în gură (sic) să fie pusă ca emblemă a României d’asupra drapelului
armatei, iar Zimbrul şi Vulturul (sic) întruniţi, constituind armele României,
să formeze sigiliul şi timbrul Statului”56.
50
Dan Cernovodeanu, op. cit., 1977, p. 146. A se vedea şi p. 331, pl. LXII, fig. 3. Fig. 32.
51
Ibidem, p. 147.
52
Ibidem.
53
Maria Dogaru, op.cit., 1981, p. 104 respectiv p. 108 (fig. 116a). Fig. 33.
54
Ibidem, p. 108 (fig. 116a).
55
Ibidem, p. 104, respectiv p. 109 (fig. 117). Fig. 34.
56
Prin Înaltul Ordin de zi nr. 274 din 19 martie 1863 se dispune în mod
oficial „reprezentarea în stema de stat a simbolurilor reunite ale celor două ţări
române, renunţându-se la înfăţişarea lor separată, în ecusoane acolate, aşa cum
prevăzuse actul domnesc anterior, din februarie 1861”57. Deşi această
reglementare privitoare la stema ţării va oficializa folosirea tipului heraldic cu
scut unic, despicat, „purtând simbolurile celor două principate, fiecare în câte
un câmp al acestui scut”58, totuşi, textul documentului era „confuz şi lacunar,
neconţinând nici un detaliu precis cu privire la aspectul, poziţia, amplasarea şi
smalturile elementelor heraldice componente ale stemei Principatelor Unite”59,
imprecizie care „va genera o nouă serie de reprezentări armoriate diverse, care
vor mări numărul – şi până atunci destul de mare – al variantelor existente”60.
În aceste condiţii, Alexandru Ioan Cuza decide alcătuirea unei noi
steme de stat, care să respecte legile blazonului, autorizând în acest scop şi
consultarea „unor reputaţi heraldişti francezi”61. Deja în octombrie 1863 era
gata un „prim proiect de stemă a Principatelor Unite având scutul scartelat şi
un ecuson central broşând peste scartelare”62, proiect realizat în acuarelă63
de către pictorul Carol Popp de Szathmáry.
Stema înfăţişează un scut scartelat; în cartierele 1 şi 4, pe azur, se află
acvila cruciată şi încoronată a Munteniei, de aur, cu zborul în jos şi ţinând în
gheare, la dextra o spadă şi la senestra un sceptru, ambele din acelaşi metal;
în cartierele 2 şi 3, pe roşu, apare capul de zimbru al Moldovei, negru şi cu o
stea de aur cu 6 raze între coarne. Ecusonul central, cu bordură de aur (Fig. 35a
şi 35b) – la care se va renunţa ulterior (Fig. 35d), conţine trei fascii – azur,
aur, roşu – alcătuind stema domnitorului Cuza şi a familiei sale. Scutul,
timbrat de o coroană voievodală deschisă, de aur (înlocuită ulterior de o
bonetă princiară), are ca suporţi doi delfini verzi afrontaţi, iar ca susţinători,
două stindarde romane încrucişate pe ale căror tăbliţe se află înscrise datele
dublei alegeri a lui Cuza în Moldova şi Muntenia: la dextra V, iar la senestra
XXIV. În varianta iniţială, scutul era înconjurat de o panglică azurie de care
era atârnată crucea Ordinului Unirii64, „a cărui creare, deşi nerealizată, a
57
Ibidem, p. 147-148.
58
Ibidem, p. 148.
59
Ibidem, p. 148.
60
Ibidem.
61
Ibidem.
62
Ibidem.
63
George Buzdugan, Stema Principatelor Unite (1863), în „Magazin istoric”, anul VIII, nr. 10
(91), octombrie, Bucureşti, 1974, p. 40.
64
Maria Dogaru, op.cit., 1981, p. 119 respectiv p. 120 (fig. 131a şi 131b).
264 Anton Coşa
fost atât de viu dorită de domnitorul Cuza”65 (în variantele ulterioare,

decoraţia nu mai apare). Totul este plasat sub un mantou de purpură căptuşit
cu hermină, brodat cu franjuri de aur şi cu ciucuri de aur, prins într-o
coroană princiară. Dedesubtul mantoului se află o eşarfă de azur cu deviza
„TOŢI ÎN UNU”66.
Având în vedere elementele constitutive ale numeroaselor variante
(„lăsând deoparte deosebirile minore de detaliu”67) ale stemei Principatelor
Unite, folosite în perioada 1859-1866, heraldistul Dan Cernovodeanu le-a
încadrat în patru categorii (tipuri68), precizând totodată răstimpul şi
frecvenţa69 cu care diversele autorităţi şi instituţii de stat le-au utilizat:
1. tipul emblematic – „cu simbolurile libere ale celor două ţări
române neincluse într-un scut”70 (Fig. 22, 25);
2. tipul heraldic cu ecusoane acolate (Fig. 17, 19, 26);
3. tipul de stemă cu scut unic (Fig. 20, 21, 23, 24, 28, 29, 30, 33);
4. tipul de stemă cu scut scartelat şi cu ecuson central (Fig. 35).
Variantele de stemă a Principatelor Unite aplicate pe obiectele
armoriate de la Muzeul de Istorie din Bacău pot fi încadrate, după
elementele lor constitutive, în două categorii distincte:
1. stema cu ecusoanele acolate71 ale celor două ţări reunite (Fig. 39);
2. stema cu scut unic, despicat, cuprinzând în fiecare din cele două
cartiere ale sale câte unul dintre simbolurile celor două principate române
(Fig. 36, 37, 38).
65
66
Pentru varianta alb-negru a stemei iniţiale, precum şi variantele ulterioare, a se vedea Dan
Cernovodeanu, op.cit., 1977, p. 345, pl. LXIX, fig. 1-6 (Fig. 35a). Pentru varianta color a stemei
(fără decoraţia „Ordinul Unirii”) a se vedea revista „Magazin istoric”, anul VIII, nr. 10 (91),
octombrie, Bucureşti, 1974, coperta 2 (Fig. 35b). O variantă de stemă color, din anul 1864, cu
ecuson central fără bordură de aur, se găseşte la Dan Cernovodeanu, op.cit., 2005, planşa XCII
(Fig. 35d). Imaginea color (cu decoraţia „Ordinul Unirii”) este disponibilă şi pe
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/36/StemaCuza2.jpg. Fig. 35c.
67
68
Ibidem, p. 141-142 şi p. 151-152.
69
Ibidem, p. 151-152.
70
Ibidem, p. 151, respectiv p. 329, pl. LXI, fig. 3 şi fig. 5. Fig. 22, 25.
71
În heraldică, termenul „acolat” (în franceză – „accolé”) înseamnă alipit, unit (Marcel
Sturdza-Săuceşti, Heraldica. Tratat tehnic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, p. 151).
Prin urmare, în cazul nostru vorbim de scuturi acolate, adică alipite unul de celălalt.
Termenul acolat mai indică şi poziţia a două scuturi înclinate unul spre celălalt (Cf. Dicţionar al
ştiinţelor speciale ale istoriei. Arhivistică, cronologie, diplomatică, genealogie, heraldică,
paleografie, sigilografie, coordonator Ionel Gal, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1982, p. 12).
Paharul armoriat cu stema Principatelor Unite din patrimoniul

Muzeului de Istorie din Bacău face parte din categoria însemnelor heraldice
cu scut unic (Fig. 36). Analizând acest obiect observăm o compoziţie
heraldică cel puţin interesantă, plasată într-un cadru circular cu marginile
aurite. Scutul este despicat, în primul cartier, pe purpură, o acvilă de aur, cu
zborul în jos, ţinând în gheare o flamură de acelaşi metal; în cartierul al
doilea, pe azur, un cap de zimbru de culoare naturală. Scutul este timbrat de
o bonetă princiară închisă. Sub scut se încrucişează două stindarde romane
având cartuşurile surmontate fiecare de câte o cunună de lauri. Cele două
stindarde sunt aşezate pe cele două flancuri ale coroanei care timbrează
scutul. Scutul este plasat sub un pavilion de purpură căptuşit cu hermină, cu
bordură de aur şi prins într-o coroană princiară închisă, de aur, cu perle şi
nestemate, având deasupra un glob crucifer.
În afara stemei propriu-zise, în partea inferioară a acesteia se află
înscrisă deviza „Cu puteri unite”72. Această deviză am mai întâlnit-o şi pe o
bombonieră din cristal de Boemia73, expusă la Muzeul Naţional Cotroceni74
în primăvara anului 2011.
Adăugăm şi un alt fapt interesant, anume acela că haşurile heraldice
din cele două cartiere ale scutului unic sunt reprezentate, fiecare în parte, în
culorile specifice purpurei (redată prin linii diagonale de la stânga la
dreapta75) respectiv azurului (redat prin linii orizontale76).
Cel de-al doilea obiect care face obiectul cercetării noastre, anume
paşaportul (Fig. 2) emis în anul 1865 în timpul domniei lui Alexandru Ioan
72
„Viribus Unitis” – „Cu puteri unite” era deviza prezentă pe drapelul de luptă al
Regimentului I de graniţă Orlat, înfiinţat (pentru apărarea frontierei dintre Haţeg şi
Zărneşti) la 15 aprilie 1762 de împărăteasa Maria Tereza (http://comunaorlat.ro/despre-
comuna/cultura-culte-si-traditii). De asemenea, deviza ASTRA, la înfiinţarea acesteia la
Sibiu, în anul 1861, era „Lăţirea culturii, cu puteri unite”. Cu un an înainte, mai precis la 10
mai 1860, un număr de 176 de intelectuali români iubitori de neam şi cultură, în frunte cu
mitropolitul Alexandru Şterca Şuluţiu şi episcopul Andrei Şaguna, au înaintat o petiţie
guvernatorului Transilvaniei, prin care cereau aprobarea organizării unei „adunări
consultatoare” cu privire la înfiinţarea unei asociaţiuni (viitoarea ASTRA), a cărei chemare
esenţială să fie „lăţirea culturei poporale şi înaintarea literaturii cu puteri unite”
(http://www.dspace.bjastrasibiu.ro/bitstream/123456789/148/1/060.Matei.pdf).
73
Imaginea bombonierei armoriate este disponibilă pe http://www.onlinegallery.ro/expozitie-
tematica/%E2%80%9Eelena-cuza-prima-doamna-romaniei%E2%80%9C-la-muzeul-national-
cotroceni/muzeul-national-c.
74
Cf. Muzeul Naţional Cotroceni, Elena Cuza – Prima Doamnă a României, text disponibil
pe http://www.muzeulcotroceni.ro/old/expo_trecut/2011/elenacuza.html.
75
Marcel Sturdza-Săuceşti, op.cit., p. 41.
76
Ibidem, p. 40.
266 Anton Coşa
Cuza, are ca antet o stemă a Principatelor Unite de tipul însemnelor

heraldice cu scut unic (Fig. 37).
Scutul este despicat, în primul cartier tăiat, pe albastru şi aur, acvila
cruciată de culoare naturală, cu zborul în jos; în cartierul al doilea, tot tăiat,
pe roşu şi albastru, capul de bour negru cu stea de aur cu cinci raze între
coarne. Scutul este timbrat de o coroană princiară închisă, cu perle şi
nestemate, având deasupra un glob crucifer. Sub scut se încrucişează două
insigne specifice legiunilor romane purtând cea din dreapta cifra XXIV iar
cea din stânga cifra V (datele dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan
Cuza). Scutul este plasat sub un pavilion de purpură căptuşit cu hermină,
brodat cu franjuri şi ciucuri de aur, prins într-o coroană de aur cu perle şi
nestemate, surmontată de un glob crucifer. În compoziţia heraldică se pot
observa haşurile heraldice.
Pe fila faţă a paşaportului există o amprentă sigilară (Fig. 38) cu stema
Principatelor Unite (de tipul însemnelor heraldice cu scut unic). În câmpul
sigilar se observă un scut despicat, în cartierul din dreapta, acvila cruciată,
cu capul conturnat, cu zborul în jos şi broşând peste un câmp tripartit în
fascie, roşu, aur şi azur, în cartierul din stânga, capul de zimbru cu stea între
coarne, broşând peste un câmp tăiat, roşu şi azur. Scutul este timbrat de o
coroană închisă cu glob cruciger. În exergă se află legenda: MINISTERUL
TREBILOR STREINE ŞI DE STAT AL PRINCIPATELOR UNITE.
Pe fila din spate a paşaportului există o altă amprentă sigilară (Fig. 39)
cu stema Principatelor Unite (de tipul însemnelor heraldice cu ecusoane
acolate). În câmpul sigilar putem observa două scuturi acolate la câte unul
din colţurile superioare, în cel din dreapta capul de zimbru cu stea între
coarne, în cel din stânga acvila cruciată cu zborul în jos. Scuturile sunt
timbrate de o coroană închisă, terminată cu glob cruciger; dedesubt este
gravat anul: 1865. În exergă, legenda: PRINCIPATELE UNITE *
PUNCTUL GALATZI.
În sfârşit, un al treilea obiect armoriat este o medalie aniversară77 (Fig. 3),
cunoscută şi ca „Medalia Unirii Principatelor”78, din anul 1909, emisă (sub
patronajul unui comitet „din care au făcut parte mai mulţi din foştii ofiţeri ai lui
Cuza”79) pentru a marca o jumătate de veac de la Unirea Principatelor.
Cel care s-a ocupat de baterea acestei medalii a fost ieşeanul Elias Şaraga80
77
Medalia este înregistrată la numărul de inventar 3365.
78
I. Massof, Strădania a cinci generaţii. Monografia familiei Şaraga, Bucureşti,
„Biblioteca Evreească”, 1941, p. 65.
79
Ibidem.
80
Ibidem, p. 62.
cel care, alături de fratele său Samoil (decedat între timp – în anul 190681) a
desfăşurat (în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi începutul secolului
XX) o bogată activitate de anticariat, tipografie, librărie, numismatică. Ce
doi fraţi au emis în activitatea lor mai multe medalii aniversare şi
comemorative82.
Fraţii Şaraga au fost socotiţi, la un moment dat, de către fostul prim-
ministru Dimitrie Sturdza ca „singurii exploratori de monede şi documente
româneşti, care strâng pentru Academia noastră şi nu le împrăştie”83.
Ocupându-se de mult timp cu „procurarea de cărţi, documente, monede şi
alte obiecte antice, din ţară şi străinătate, pentru Academia Română,
Biblioteca centrală şi Museul de Antiquităţi”84, celor doi fraţi Şaraga li se
acordă, de către regele Carol I, „ca recompensă pentru donaţiunile de
documente, manuscrise şi monede vechi ce au făcut Academiei Române şi
Museului Naţional”85, prin înaltul decret nr. 3153, medalia „Serviciul
credincios” de aur86. Pe aversul medaliei aniversare din colecţia Muzeului
de Istorie din Bacău apare şi numele emitentului – în forma F. Şaraga
(Fraţii Şaraga) – Fig. 3a.
Pe reversul acestei medalii (Fig. 3b) este încrustată o scenă alegorică:
în faţa unui răsărit de soare, aşezate pe nişte trepte, sunt reprezentate două
personaje feminine (simbolizând cele două Principate: Moldova şi
Muntenia) ţinându-se de câte o mână, iar cu celelalte două mâini ţinând
scuturile cu stema Moldovei şi Munteniei. Personajul feminin din dreapta
ţine cu mâna dreaptă scutul cu stema Moldovei (capul de zimbru cu stea
între coarne, broşând peste un câmp tripartit în fascie, roşu, aur şi azur), iar
personajul feminin din stânga ţine cu mâna stângă scutul cu stema
Munteniei (acvila cruciată, cu capul conturnat şi încoronat, cu zborul în jos,
broşând peste un câmp tripartit în fascie, roşu, aur şi azur). În plan secundar
este un al personaj feminin (simbolizând Principatele Unite – România),
reprezentat în picioare, cu mâna dreaptă întinsă, în care ţine o cunună de lauri,
arătând spre celelalte două personaje feminine aşezate. În câmpul medaliei,
plasate în partea superioară, pe razele soarelui răsărind, cuvintele: IUBIRE
PACE ŞI UNIRE. În exergă se află legenda: ÎN AMINTIREA A 50 DE ANI
81
Ibidem.
82
Ibidem, p. 62-68.
83
Ibidem, p. 21.
84
Ibidem, p. 24.
85
Cf. „Monitorul Oficial al României”, Partea Oficială, Bucureşti, nr. 249, sâmbătă, 5 (17)
februarie 1883, p. 1.
86
Ibidem.
268 Anton Coşa
DE LA UNIREA PRINCIPATELOR • 1859 • 5 – 24 IANUARIE 1909.

Insistăm şi de această dată, aşa cum am făcut-o şi cu alte ocazii87, pe
importanţa obiectelor de patrimoniu care sunt armoriate, pe valoarea lor şi
ca izvoare heraldice. Muzeul de Istorie din Bacău are în patrimoniul său
astfel de piese armoriate care, alături de altele aflate în colecţiile muzeale
din România88, odată introduse în circuitul ştiinţific, sunt în egală măsură în
beneficiul muzeografiei şi al heraldicii.
87
Ibidem.
88
Sorin Iftimi, Vechile blazoane vorbesc: obiecte armoriate din colecţiile ieşene, Iaşi,
Editura Palatul Culturii, 2014.
Fig. 1 – Pahar cu stema Principatelor Unite

(Muzeul de Istorie din Bacău)
270 Anton Coşa
Fig. 2 – Stema Principatelor Unite

pe paşaportul din 1865 aflat în patrimoniul Muzeului de Istorie din Bacău
Fig. 3a
Fig. 3b
Medalia aniversară „Unirea Principatelor” (Muzeul de Istorie din Bacău)
272 Anton Coşa
Fig. 4 Fig. 5
Sigiliul lui Mihai Viteazul (1600) Sigiliul lui Radu Mihnea (1616)
Fig. 6 Fig. 7
Sigiliul lui Vasile Lupu (1639) Sigiliul lui Grigore Ghica (1672)
Fig. 8. Sigiliul lui Gheorghe Duca Fig. 9. Supra-libros heraldic al lui

aplicat pe un document din 1674 Nicolae Mavrocordat din 1727
Fig. 10. Sigiliul lui Grigore Fig. 11 Sigiliul lui Alexandru

Ghica din 1758 Ipsilanti din 1787
274 Anton Coşa
Fig. 12. Sigiliul lui Mihail Fig. 13. Sigiliul lui Alexandru
Constantin Şuţu (1793) Şuţu (1819)
Fig. 14 – Hrisov emis la 20 mai 1803 de Alexandru vodă

Moruzi, (validat cu două sigilii mari cuprinzând stema unită)
Fig. 15. Medalia „Norma” din Fig. 16. Sigiliul Comitetului Unirii
1838 din 1856
Fig. 17. Medalia de aur din 1857 Fig. 18. Sigiliul Comisiei Centrale
bătută cu prilejul instituirii de la Focşani
Divanurilor ad-hoc
276 Anton Coşa

pe aversul medaliei de deputat în Adunarea Electivă a Munteniei (1859)

pe foaia volantă pe care s-a tipărit Hora Unirii
Fig. 21 – Sigiliul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza

imprimat pe un act emis la 18 aprilie 1859

pe flamura drapelului domnesc (1859)
278 Anton Coşa

compoziţie heraldică alcătuită la Iaşi de către Antohi Partenie (1860)

pe matricea sigilară a Adunării Generale Elective a României (1862)

pe medalia „Pro Virtute Militari” (1860)
Fig. 26. Stema Principatelor Unite Fig. 26. Stema Principatelor Unite
(1862) (1862-1864)
280 Anton Coşa
Fig. 28a Fig. 28b

Stema Principatelor Unite
proiect în acuarelă şi desen executat de Carol Popp de Szathmary (1859-1860)
Fig. 29. Stema Principatelor Unite Fig. 30. Stema Principatelor Unite
proiect (1859-1860 antet pe un paşaport din 1860
Fig. 31. Moneda „Provincia Dacia Fig. 32. Stema Principatelor Unite
(9 februarie 1861)
Fig. 33. Stema Principatelor Unite Fig. 34, Stema Principatelor Unite
(1862) (variantă – 1862)
282 Anton Coşa
Fig. 35a. Stema Principatelor Unite Fig. 35b. Stema Principatelor Unite
(1863) (1863)
Fig. 35c. Stema Principatelor Unite Fig. 35d. Stema Principatelor Unite
(1863) (1864)

pe paharul armoriat aflat în patrimoniul Muzeului de Istorie din Bacău
284 Anton Coşa
Fig. 37 – Antetul cu stema Principatelor Unite

pe paşaportul din 1865 aflat în patrimoniul Muzeului de Istorie din Bacău
Fig. 38 – Amprenta sigilară cu stema Principatelor Unite

aplicată pe paşaportul din 1865 de la Muzeul de Istorie din Bacău
Fig. 39 – Amprenta sigilară cu stema Principatelor Unite

aplicată pe paşaportul din 1865 de la Muzeul de Istorie din Bacău
JETOANE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIA
COMPLEXULUI MUZEAL „IULIAN ANTONESCU” DIN BACĂU (II)
Dorel Bălăiţă
Romanian tokens from „Iulian Antonescu” Museum Complex

collection from Bacău (II)
- Abstract -
We continue publishing the tokens from the „Iulian Antonescu” Museum

Complex patrimony collection from Bacău. The article presents 11 new tokens,
(three are identical). These tokens are donations gathered in time. Five novelty
pieces have been identified, but have not been catalogued.
Keywords: tokens, Hotel Central, Bacău, Focşani, Ilie Franguli, ORACA,

Constanţa, Casino, Gabela, Gheorghe N. Cosma, Nurenberg
Cuvinte cheie: jetoane, Hotel Central, Bacău, Focşani, Ilie Franguli, ORACA,
Constanţa, Cazinou, Gabela, Gheorghe N. Cosma, Nurenberg
Continuăm publicarea jetoanelor existente în patrimoniul Complexului

Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău.
La catalogarea acestui lot s-a utilizat lucrarea lui Erwin Schäffer1,
autorul celui mai complet catalog de jetoane româneşti. Acolo unde piesa s-a
regăsit în lucrarea Schäffer s-a notat şi codificarea din catalog, iar pentru
jetoanele inedite s-a precizat acest lucru.
1. alamă; Ø 24,9mm; nr. inv.3307;

Av. c.p.e.2 HOTEL CENTRAL, în centru:―•―/BACĂU/―•―, în
partea de jos, arcuit, un ornament: ― • ―◊― • ―
Rv. valoarea nominală: 10 LEI, c.p.e.
Jeton inedit.
Notă: Potrivit mărturiei fostului primar al Bacăului, Costache Radu3,

hotelul Central a fost construit în 1882 pe strada Bacău-Piatra4, pe locul
1
Erwin Schäffer, România, jetoane, semne valorice şi mărci, Guttenbrun, f.e., 2012.
2
c.p.e.-cerc perlat exterior.
3
Costache Radu, Bacăul de la 1850 [la] 1900, ed. Lucian Şerban, Bacău, Ed. Egal, 2008, p. 53.
4
„Anuarul Socec: România şi capitala Bucureşti”, anul 3, 1912, Ed. Socec & Co S.A.,
Jetoane româneşti din colecţia Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău 287
unui han: „Hanul lui Iosup Grosu, o altă hardughie şi mai proastă, cu bureţi
pe acoperământ şi cu pereţii mai jos cu un cot decât strada. Şi aceasta s-a
dărâmat, clădindu-se în locul ei la 1882 un hotel mare, frumos, de Alecu
Vasiliu, care poartă numele de hotel Central”5. În 1912, hotelul Central,
avându-l ca antreprenor pe dl. Gh.P. Cornăteanu, a fost remobilat „în stil
englez”, după cum aflăm dintr-o reclamă a vremii6 şi „înzestrat cu tot
confortul. Restaurant de primul ordin, bucătărie specială şi pivniţă
aprovizionată cu vinaţuri indigene şi străine. Serveşte dineuri, banchete la
nunţi şi baluri. Cafenea higlife unde se servesc cele mai bune consumaţiuni.
Toate ziarele din ţară şi străinatate stau la dispoziţia clienţilor” (vezi fig. 3).
Clădirea hotelului Central a fost cumpărată în anul 1925 de către
Direcţia Generală a Poştelor pentru Oficiul Poştal şi Telegrafic Bacău,
(înfiinţat în 18957), şi care a funcţionat până la acea dată în Palatul
Administrativ. Oficiul Poştal Bacău a funcţionat în această clădire până în
anul 1972 când pe această locaţie s-a construit Magazinul Universal
Luceafărul.
Fig. 1. Jeton Hotel Central Bacău
Bucureşti, p. 44
5
Costache Radu, op.cit., p. 53.
6
Reclamă publicată în ziarul „Lumina” din 10 aprilie 1912. Suntem recunoscători dlui.
Mihai Ceucă pentru faptul că ne-a semnalat şi pus la dispoziţie imaginea acestui anunţ
publicitar.
7
Gr. Grigorovici, Bacăul din trecut şi de azi, culegeri monografice, 1934, p. 117.
288 Dorel Bălăiţă
Fig. 2. Hotel Central (dreapta) – strada Centrală, fostă strada Bacău-Piatra8
Fig. 3. Reclamă Hotel Central – 1912

8
Carte poştală aparţinând colecţiei dlui Mihai Ceucă căruia îi mulţumim pentru
amabilitatea de a ne permite publicarea şi pentru informaţiile puse la dispoziţie.
2. alamă, Ø 25,4mm; nr. inv.11.173, donaţie 1966, Dealul Morii

Av. c.p.e., circular începând din stânga jos ora 7 următoarea inscripţie:
N. DIMITRIU & JLIE FRANGULI, în dreptul orei 6, stea cu 7 colţuri;
central: FOCŞANI
Rv. c.p.e. valoarea nominală: 15
Jeton inedit.
Fig. 4. Jeton N. Dimitriu & Jlie Franguli-Focşani
3. aluminiu, Ø 22,5mm; nr. inv. 5018; unifaţă, gaură centrală

Av. circular în partea de sus pe două rânduri incus: ORACA/BO; în
partea de jos incus: 2200
Rv. Se observă amprenta numărului incus pe avers
Jeton inedit.
Notă: Inscripţia „ORACA” presupunem că este prescurtarea de la „Oficiul

regional de achiziţii şi colectare animale”, iar literele „BO” sunt prescurtarea de
la „bovină”. Este posibil ca piesa să fie o marcă de inventar9. „O.R.A.C.A.” a fost
urmaşa O.R.A.C.I.A. – Oficiul Regional pentru Achiziţionarea, Colectarea şi
Îngrăşarea de Animale care s-a desfiinţat în 195210. Acesta a fost transformat în
O.R.A.C.A., organism care avea menirea să asigure materia primă pentru I.R.I.C.
(Intreprinderea Regională de Industrializarea Cărnii). În 1959, O.R.A.C.A. îşi
încetează activitatea comasându-se cu I.R.I.C. într-o singură intreprindere de stat
sub denumirea celei din urmă11.
9
Erwin Schäffer, op.cit., p. 424.
10
http://www.memopatind.ro/abator.html (10.01.2017)
11
Ibidem.
Fig. 5. Jeton ORACA
4. aluminiu, Ø 22,2mm; nr.inv.11204; donaţie 1966, Tăvădărăşti,

Dealul Morii
Av. c.p.e. incus: PIS
Rv. c.p.e. valoarea nominala: 50
Jeton inedit
Fig. 6. Jeton 50 PIS

5. alamă, Ø 38,5mm; nr.inv.11087, donaţie 1959, Ojog Th., Tisa

Silvestri
Av. c.o.12 circular: CASINO DE CONSTANTZA; în câmp: CC
(monogramat), incus seria 1922, în dreptul orei 6 un ornament floral
Rv. c.o., circular: CASINO DE CONSTANTZA; într-o cunună de
stejar valoarea: 100, sub cunună este un chenar dreptunghiular având de o
parte şi de alta câte un motiv vegetal.
Jeton inedit.
Fig. 7. Jeton „Casino de Constantza” – 100
Notă: Deşi piesa din colecţia Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”

din Bacău seamănă cu jetonul CS-CON-4 din catalogul Schäffer13, acesta
este totuşi inedit având semnificative elemente de diferenţiere. Atât pe
avers, cât şi pe revers, cercul ornamental exterior este format din liniuţe
perpendiculare pe margine piesei faţă de cerc perlat. Tot pe avers este diferit
motivul floral din dreptul orei 6. Pe revers valoarea nominală este într-o
cunună de stejar şi nu în interiorul unei cununi de laur ca la varianta
cunoscută. Între inscripţie şi cununa de laur este un cerc perlat. Textul este
cu alte caractere şi cu distanţe mai mari între cuvinte. În plus, la această
variantă inedită, apare chenarul dreptunghiular de sub cunună.
12
c.o. –cerc ornamental.
13
Fig. 8. Jeton „Casino de Constantza” – varianta cunoscută
Construcţia Cazinoului din Constanţa, aflat astăzi în ruină, a început în

anul 1907 și a fost inaugurat în luna august a anului 1910. Construit în stilul
Art Nouveau (arhitect Daniel Renard), edificiul este situat pe faleza din
Constanța, pe Bulevardul Regina Elisabeta. La început s-a numit „cazinoul
comunal” şi era proprietatea Primăriei oraşului Constanţa. Principalele
funcţiuni au fost cu profil cultural, la etaj (unde era sala de spectacole),
respectiv de distracţie, la parter (sala de baluri, restaurant şi sala de jocuri de
noroc – ruletă, baccara şi căişori-petits chevaux)14.
În 1916 cazinoul a fost transformat în spital militar. A fost bombardat
de aviaţia germană, acoperişul şi planşeul de beton armat din partea de sud a
clădirii fiind distruse. În următorii doi ani, în timpul ocupării teritoriului
dobrogean de trupele germano-bulgare, clădirea a fost devastată.
A fost refăcut abia în 1928, redevenind locul preferat al marinarilor străini
care veneau în port. La începutul celui de-al doilea război mondial, Cazinoul a
fost bombardat din nou şi deteriorat serios. După război, trupele sovietice care au
ocupat zona peninsulară a Constanţei au devalizat clădirea. După 1950,
comuniştii au desfiinţat cazinoul şi au făcut un restaurant scump la parter şi
cinematograf la etaj. În 1986 cazinoul a fost restaurat, în special decoraţiunile
exterioare şi interioare, precum şi completarea elementelor decorative în spiritul
arhitecturii iniţiale, pe baza documentelor aflate la Arhivele Statului Constanţa.
Pardoselile, lambriurile, corpurile de iluminat şi vitraliile au fost realizate în
liniile specifice arhitecturii de început de secol XX.
14
http://www.evz.ro/cazinoul-simbolul-constantei-457880.html (21.05.2016)
Fig. 9. Cazinoul din Constanţa, carte poştală de la începutul secolului XX
6. cupru, Ø 21,5mm; nr.inv.3481; achiziţie;

Av. c.p.e., circular: EPITROPIA COMUNITĂŢII IZDRAILITE,
în partea de jos între două puncte: PIATRA N., în câmp: •••/GABELA/ •••
Rv. c.p.e. valoarea nominală: 5 LEI
PTN-315
Fig. 10. Jeton Epitropia comunităţii israelite Piatra Neamţ – GABELA

15
Notă: Gabela era taxa plătită de fiecare evreu, în general pentru carnea
de vită sau de pasăre taiată cuşer, conform ritualului, dar şi pentru o serie de
servicii: înmormântări, cununii, locuri de şedere în sinagogi etc. Sumele
astfel colectate de comunitatea israelită erau utilizate pentru construcţia sau
întreţinerea şcolilor, a sinagogii etc.
În catalogul Schäffer sunt consemnate şi alte valori nominale pentru
jetoanele emise de Epitropia comunităţii israelite din Piatra Neamţ: 3 Lei, 12 Lei
şi 15 Lei16. Sunt cunoscute jetoane similare şi de la alte comunităţi israelite din
România: Podu Iloaiei17, Lugoj18, Cluj-Napoca19, Bucureşti20 etc.
7.-9. alamă, Ø 25mm; nr.inv.11170; 11171; 11172, donaţii 1966,

Tăvădărăşti, Dealul Morii
Av. c.p.e. între două motive florale inscripţia circulară: GHEORGHE
N.COSMA, în partea de jos: FOCŞANI; în câmp: G.N.C.
Rv. c.p.e., central valoarea nominală: 15, şi dedesubt încadrat între
două steluţe cu şase raze cuvântul: BANI
FOC-821
Fig. 11. Jeton Gheorghe N. Cosma –Focşani

16
Ibidem.
17
Ibidem, p. 183.
18
Ibidem, p.165.
19
Ibidem, p. 137.
20
Ibidem, p. 53.
21
Ibidem, p. 153.
Notă: Conform Erwin Schäffer22 emitentul jetonului ar fi deţinut o

cofetărie în Focşani pe strada C.I. Brătianu nr. 52. Jetonul este posibil să fi
fost utilizat ca mijloc de fidelizare a clienţilor sau de marketing.
10. fier placat cu nichel; Ø 22mm; nr. inv.3397; achiziţie

Av. SOCIETATEA ANONIMA ROMANA */DE TELEFOANE *;
în câmp receptor de telefon pe harta României Mari; cerc liniar
Rv. BUN PENTRU/UNA/CONVORBIRE/TELEFONICA/LOCALA;
cerc liniar
FT-SAR-823
Fig.12. Jeton S.A.R.T. (fier placat)
Notă: Pentru mai multe informaţii privind emitentul jetonului, dar şi

alte variante de astfel de piese, a se consulta prima parte a articolului, apărut
în anuarul „Carpica”, nr. XLV/201624.
11. bronz, Ø 40,4mm; nr. inventar.11374, donaţie 1973, Stoica Elena,

Bacău
Av. si Rv. identice; inscripţie circulară: NURNBERGER SPIEL
UND RECHENPFENNIG, central o acvilă bicefală ţinând într-o gheară o
sabie şi o suliţă, iar în cealaltă un glob crucifer. Sub acvilă în dreapta jos
este trecut numele gravorului: LAUER.
Notă: Piesa este un jeton german, o fisă de joc (spiel, în germană)
22
Ibidem.
23
Ibidem, p. 312.
24
Dorel Bălăiţă, Jetoane româneşti din colecţia Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”
din Bacău, în „Carpica”, XLV, 2016, p. 313-322.
bătută în oraşul Nurnberg destul de des întâlnită prin colecţiile pasionaţilor

de numismatică din România, motiv pentru care am prezentat-o în acest
articol chiar dacă nu este un jeton românesc. Există o varietate foarte mare
de astfel de jetoane. În Nurnberg s-au bătut jetoane încă din secolul al XV-lea,
oraşul devenind faimos şi datorită familiei de meşteri gravori Lauer, ai căror
urmaşi au lucrat jetoane pentru jocuri până în secolul al XX-lea.
Fig. 13. Fisă de joc Nurnberger

PAGINI DIN ISTORIA STAŢIUNII SLĂNIC MOLDOVA.
JETOANELE CAZINOULUI
Dorel Bălăiţă
Streiflicht durch die Geschichte von Slănic Moldova. Casino-Marken

Zusammenfassung
Der Artikel gibt uns einen kurzen Einblick in die Geschichte, Entstehung und
Entwicklung des Kurortes Slanic Moldova. Wegen der guten Qualität des
Heilwassers wird er auch oft mit Heilbädern aus anderen europäischen Ländern
verglichen. Eines der Wahrzeichen des Ortes war das Casinogebäude. Erbaut von
den Architekten George Sterian und H. Rick aus Iasi, in königlichem Barock-Stil
und kombiniert mit Elementen der alten rumänischen Bautradition. Das Casino
war der wichtigste Ort für Unterhaltung der Kur- und Ferienanlage. Im Ersten
Weltkrieg wurde von Bomben zerstört, erfolgte der Wiederaufbau erst 1924. Nach
1989 erlitt die Stadt einen ziemlichen Niedergang, die Kurgäste blieben aus und
auch sonst war für den Ort der Wechsel zur Marktwirtschaft ein steiniger Weg.
Aber es scheint, dass die im Jahre 2010 eingeleiteten Maßnahmen, der Stadt zu
altem Ruhm verhelfen. Passionierte Münzsammler, Liebhaber von sogenannten
Geldersatzzahlungsmittel, wie Casino Jetons, besitzen auch solche aus dem
ehemaligen Casino von Slanic Moldova in ihren Sammlungen. Im folgenden Artikel
wollen wir einige davon vorstellen. Hergestellt aus Kunststoff, in verschiedenen
Farben, und mit den Nominalen von 20, 100 und 500.
Schlüsselwörter: Slănic Moldova, Mihalache Spiridon, Wilhem de Kotzebue,

George Sterian, casino, casino-marken
Cuvinte cheie: Slănic Moldova, Mihalache Spiridon, Wilhem de Kotzebue, George
Sterian, cazinou, jetoane de cazinou
Apariţia localităţii Slănic Moldova este legată de legenda descoperirii în 20

iulie 18011 a unui izvor de apă minerală de către serdarul Mihalache Spiridon,
boier de seamă, slujitor al curţii domneşti, cămăraş de ocnă şi arendaş al moşiei
de pe valea Slănicului2, pe când acesta se afla la vânătoare pe aceste meleaguri3.
1
Corneliu Stoica, Valea Trotuşului. Enciclopedie, ed. a 2-a, Oneşti, Editura Magic Print,
2008, p. 293.
2
Romulus Dan Busnea, Povestea unui colţ de rai – Slănic Moldova, Bacău, Editura
Ateneul Scriitorilor, 2011, p. 54.
3
G.I. Lahovari, C.I. Brătianu, Gr.G. Tocilescu, Marele dicţionar geografic al României,
Moşia aparţinuse domnitorului Constantin Cehan Racoviţă care a donat-o

„spre pomenirea sufletului său, a Doamnei Sultana şi a copiilor săi”4,
Epitropiei spitalului Sf. Spiridon din Iaşi.
Iată cum descrie Wilhem de Kotzebue5, consul al Rusiei la Iaşi şi
Bucureşti şi scriitor de limbă germană, întâmplările care au dus la
descoperirea primelor izvoare minerale din Valea Slănicului:
„Un vânător din cei cu adevărată patimă a vânatului, Serdarul
Mihalachi Spiridon, cămăraşul ocnelor de la Tîrgul-Ocnei, gonea în anul
1801 un cerb prin valea Slănicului, nelocuită de nici un suflet omenesc şi
acoperită cu o pădure seculară prin care abia-ţi puteai face drum. De-a
împuşcat vînatul sau nu, puţin ne pasă; el căzu ostenit pe-o stîncă, la
picioarele sale curgea vâjâind apa Slănicului. Deodată vede ţâşnind un izvor
din stîncă, apa lasă urmă gălbuie în calea sa cea scurtă până la râu.
Vânătorul gustă dintrânsa cu luare-aminte, se întoarce peste câteva minute
cu o butelcă la locul descoperirii, pe care îl însemenază prin ramuri de
copaci; acum se află în stare de a-şi supune descoperirea prietenilor săi din
Ocna, spre a fi analisată. Prietenii recunosc că apa este minerală şi că în
străinătate e întrebuinţată spre tămăduirea boalelor”.6
Serdarul, povesteşte scriitorul german, „nu-şi cruţă osteneala de a face
încă o dată drumul cel grozav de greu; ia oamenii cu dânsul, care curăţă
locul împrejurul izvorului, şi pe când, pentru întâia dată de la «facerea
lumii» se aude răsunând securea în această sălbăticie, mai descoperă un al
doilea izvor mineral alături de cel dintâi, dar deosebit de acesta la gust.
Mihalache Spiridon mai descoperă în anii 1804-1807 izvoarele nr. 3, 4 şi 5
şi… izbuti, prin tăierea pădurii şi spargerea stâncilor să facă un fel de drum
vol. V, Bucureşti, Stab. Grafic J.V. Socecu, 1902, p. 426.

4
Hrisov dat de Constantin Cehan Racoviţă la 1 ianuarie 1757. Întreaga vale a Slănicului „şi
cu tot dealul de unde se scoate sare” făcea parte din moşia singurului domn din epoca
fanariotă, născut dintr-o familie curat românească, la Racova (Vaslui) şi care a ocupat în
două rânduri scaunul Moldovei. Simţindu-şi apropierea sfârşitului, „spre pomenirea
sufletului său, a Doamnei Sultana şi a copiilor săi”, el dăruieşte această moşie Epitropiei
spitalului Sf. Spiridon din Iaşi, „fiindcă pentru cheltuiala spitaliei este mare trebuinţă a se
pune la cale vreun venit ca să fie totdeauna stătător şi nestrămutat, ca să aibă săracii bolnavi
cheltuiala lor ce se cade după orânduială…”, spune el în acest hrisov. (cf. Constantin C.
Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până azi,
Bucureşti, Editura Albatros, 1972, p. 452).
5
Wilhelm de Kotzebue – n. 19 martie 1813, Revel, azi Tallin, Estonia – d. 5 noiembrie
1887, Tallin.
6
Wilhelm de Kotzebue, Din Moldova. Descrieri şi schiţe; traducere din limba germană,
Bucureşti 1884, p. 82-83.
Pagini din istoria staţiunii Slănic Moldova. Jetoanele Cazinoului 299
pe care oamenii erau în stare să meargă la izvoare cel puţin călare”7.

Vestea despre apele minerale din valea Slănicului s-a întins în întreaga
Moldovă, şi din toate părţile ar fi venit oameni „care aveau nevoie de
tămăduire, dar drumul era lung şi anevoios, aşezări omeneşti nu se aflau prin
părţile locului, iar în pustietatea care domnea în această vale umblau încă,
fără frică de om, jivinele pădurii. Porcii mistreţi mai intră în grădinile
locuitorilor sau se aud lupii urlând numai la vreo sută de paşi,
înspăimântând pe vizitatori”, scria W. de Kotzebue în însemnările sale.
În anul 1808, serdarul Mihalache Spiridon obţine permisiunea
domnitorului Scarlat Callimachi să strămute pe valea Slănicului 12 familii
de ţărani de la ocnele de sare şi care în schimbul scutirii de biruri pe 10 ani
să se ocupe de îngrijirea izvoarelor tămăduitoare8. Mihalache Spiridon înalţă
şi o bisericuţă în apropierea izvoarelor (în 1810)9, ridică în jurul ei câteva
odăi pentru găzduirea oaspeţilor şi făcu şi „feredeie” (băi) pentru bolnavi.
În 1812 vin la Slănic cei dintâi bolnavi „în număr de doi sau trei, care
auziseră vorbindu-se despre izvoarele de tămăduire din Germania şi ştiau să
preţuiască folosul adus de apele minerale” 10.
În anul 1824, domnitorul Ioniţă Sandu Sturdza acordă un privilegiu
domnesc pentru înfiinţarea băilor astfel că în 1826 numărul familiilor
stabilite în zonă creşte la 2711. Mai târziu se întemeiază satul Cerdac şi Satul
Nou (Cireşoaia). În anul 1840 staţiunea apare pentru prima oară pe harta
ţării sub denumirea de „Feredeiele Slănicului”12. În 1846 Adunarea
Moldovei trece, prin donaţie, localul băilor împreună cu pădurile din jur,
izvoarele minerale, băile şi toate „acareturile” şi „hrisoveliţii”13, Eforiei
Spitalelor Sf. Spiridon din Iaşi, după dorinţa fostului ei proprietar,
Constantin Cehan Racoviţă, care o donase în timpul vieţii.
În 1856, din însărcinarea Epitropiei, protomedicul dr. Ludwig Steege
întocmeşte, pe baza unor analize parţiale făcute în 1852 de farmaciştii Zotta şi
Abrahamfi şi ajutaţi de chimiştii Schnnel şi Th. Stenner, un studiu complet al
izvoarelor14, pe care le compară cu apele unor vestite staţiuni europene:
7
http://www.primariaslanicmoldova.ro/portal/ (20.07.2015).
8
Romulus Dan Busnea, op.cit., p. 55.
9
Ibidem, p. 119.
10
Cleopatra Tăutu, Monografia Slănicului Moldovei între 1930-1934, Tip. ziarului
Universul, 1934, p. 29.
11
12
Harta administrativă a Moldovei 1838-1840 (cf. Yolanda Nicoară, Romulus Busnea,
Slănic Moldova, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981, p. 34).
13
Yolanda Nicoară, Romulus Busnea, op.cit., p. 35.
14
G.I. Lahovari et alii, op.cit., p. 426.
Setters, Gleichenberg, Krahnchen, Aix-la-Chapelle, St. Marie, Vichy,

Kissingen, Marienbad, Karlsbad, Kreuznach, Ems, Adelheid, Spa,
Bruckenaud.
În 1881, apele izvoarelor nr. 1, nr. 3, acesta din urmă supranumit şi
„regele Slănicului”, şi nr. 4 obţin medalia de argint la Expoziţia
internaţională de balneologie de la Frankfurt pe Main15, iar în 1883, la
Expoziţia din Viena, medalia de aur. Apele minerale mai obţin şi alte
distincţii: medalii din aur la Expoziţia Universală din Paris (1889, 1900),
Expoziţia cooperativă din Bucureşti (1894)16.
17
Foto 1. Cazinoul Slănic Moldova la început de secol XX
În 1887, începe sistematizarea staţiunii. Vechea aşezare este strămutată în

partea de jos a localităţii, iar în locul ei apar construcţii noi (1887-1912): hotelul
Racoviţă, (după numele domnitorului care a donat Eforiei Sf. Spiridon aceste
locuri, clădire monumentală, care îmbină în mod fericit stilul baroc cu elemente
de veche arhitectură românească), hotelurile Zimbru, Pufu, Cerbu, Nemira,
Dobru, Central. Tot acum se construieşte un cazinou cu sală de teatru, concert şi
15
Ibidem.
16
Ibidem.
17
Carte poştală din colecţia Mihai Ceucă (Bacău), căruia îi mulţumim pentru permisiunea
de a o publica.
bal. Pentru construcţii s-a utilizat piatră din carierele de pe valea Slănicului, iar ca
meşteri au fost angajaţi vestiţi constructori-zidari italieni18. În 1895, în Slănic
Moldova se introduce curentul electric19.
Ca urmare a premiilor câştigate, Slănicul Moldovei îşi obţine
renumele de „Perla Moldovei”. Este perioada de glorie a localităţii.
Din nefericire, primul război mondial a transformat Slănic Moldova
într-o ruină. Luptele duse în regiune au distrus frumoasele hoteluri20, vilele
şi instalaţiile balneare, inclusiv uzina electrică21. Reconstrucţia staţiunii a
început târziu după război22. Cu sprijinul localnicilor şi a proprietarilor de
vile, Epitropia reuşeşte cu greu să restaureze o serie de clădiri avariate,
inclusiv maiestuosul edificiu al cazinoului cu sala de muzică şi Pavilionul
restaurant. Cel de-al doilea război mondial a îngreunat şi mai mult lucrările
de refacere a Slănicului. Abia după naţionalizarea din 1948, refacerea
staţiunii ia un nou avânt23, reuşind ca în perioada comunistă localitatea să-şi
recapete o parte din faima de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului
XX. În 1974, Slănic Moldova este declarată staţiune de interes internaţional
având în dotare un centru modern de tratament hidromineral ştiinţific cu
caracter permanent.
Revoluţia din 1989 a însemnat şi pentru oraşul Slănic Moldova, ca şi
pentru multe alte staţiuni balneo-climaterice din ţară începutul unui nou declin.
18
Yolanda Nicoară, Romulus Busnea, op.cit., p. 36-37.
19
G.I. Lahovari et alii, op.cit., p. 426.
20
În hotelul Racoviţă a fost cantonat pentru un timp Comandamentul armatelor germane,
motiv pentru care acesta a avut de suferit grave daune în urma luptelor purtate. În 1932,
hotelul Racoviţã era încă o ruină.
21
22
În „Monitorul Oficial” nr. 209, 18 decembrie 1923, p. 10873 se publica anunţul de
scoatere la licitaţie, în data de 1 februarie 1924, concesionarea refacerii şi exploatarea
Băilor Slănic Moldova: „Lucrările de refacere sunt restaurările clădirilor distruse din timpul
şi din cauza războiului 1916-1918, construiri noui de hoteluri, localuri de băi, sala de cură,
localuri de comerţ, canalizare şi cheiuri etc., instalaţii de băi, aer comprimat, lumină
electrică şi înzestrarea cu mobilierul şi lengeria necesară. Plantaţii, parcuri şi drumuri, de
asemenea se va construi şi o linie ferată care să lege Tg.-Ocna cu Slănicul”. În 1936
medicul balneolog oficial al staţiunii, dr. Emanuil Anca, scria în „Gazeta Ilustrată” din mai-
iunie 1936, p. 85: „Deşi urgia războiului s-a năpustit crud asupra Slănicului, distrugându-l
din temelii, azi refăcut complet, se înalţă ca o cetate falnică a sănătăţii, amenajată cu cele
mai frumoase şi mai perfecte instalaţiuni de cură, pentru a putea satisface, nu numai din
punct de vedere al apelor sale, ci şi a tratamentului”.
23
http://www.primariaslanicmoldova.ro/portal/(27.10.2010)
Foto 2. Cazinoul din Slănic Moldova în prezent (2016)

Una din clădirile emblematice ale staţiunii a fost cazinoul. „Noul
Caşin, un adevărat monument de artă, pentru prima oară pus în exploatare în
această stagiune, poate rivaliza cu tot ce s-a făcut mai de gust şi mai luxos în
acest gen; mobilat cu deosebit lux şi îngrijire, în stejar masiv şi pluş,
cuprinde vaste săli de mâncare, café, cofetărie, salon de lectură, conversaţie
şi corespondenţă, piane, jocuri de distracţie, precum şi o sală cu două
biliarde aduse din renumita fabrică Iassinte din Lion. Pe lângă acestea mai
este o splendidă sală de teatru, încăpătoare de 500 persoane, care rivalizează
cu sala teatrului Naţional Iaşi şi care e proiectată a fi iluminată electric ca şi
întreaga clădire”24.
Cazinoul, o clădire în stil baroc cu elemente de stil vechi românesc, a
fost ridicat începând cu 189425 şi i-a avut ca arhitecţi pe George P. Sterian26
24
„Epoca”, seria 2, 03,nr. 519, 26 iulie 1897, p. 3 – Epitropia generală a Caselor spitalelor
şi ospiciilor Sf. Spiridon.
25
Yolanda Nicoară, Romulus Buznea, op.cit., p. 89.
26
George Sterian (n. 19 aprilie 1860, Iaşi – d. 19 aprilie 1936, Iaşi) a fost un arhitect cu
studii în Franţa şi Italia, un cercetător al monumentelor istorice, membru al Comisiunii
Monumentelor Istorice, deputat de Bacău. În 1898 este numit în Comisiunea Centrală
Consultativă pentru participarea României la Expoziţia universală de la Paris, unde va
şi H. Rick din Iaşi. Clădirea are două nivele şi este prevazută în laterale cu
două turnuri zvelte şi pavilioane-terasă cu ornamente sculptate în lemn.
Iniţiativa ridicării cazinoului a avut-o N. Ghica-Budeşti, efor al Epitropiei
Sf. Spiridon.
Amplasat în centrul staţiunii, cazinoul a fost conceput „într-o
arhitectură desfăşurată în lungul terasei de pe malul apei, ea pune în
evidenţă, în axa compoziţiei, sala mare polivalentă cu un spaţiu pe două
niveluri: la primul nivel, intrările, iar la al doilea, arcade corespunzătoare
balcoanelor. O scară monumentală în două rampe leagă cele două
vestibuluri care preced intrarea în sală şi, respectiv, la balcoane. De o parte
şi de alta a sălii mari, separate prin două spaţii interioare deschise, se
detaşează sălile mici – biliard, lectură, conversaţii – legate cu corpul
principal al sălii de spectacole prin portice larg dimensionate, cu stâlpi de
lemn, terminate cu chioşcuri poligonale, deschise toate spre valea
Slănicului. Formele foarte variate ale elementelor arhitecturale imprimă
ansamblului caracterul unei arhitecturi eclectice, rigid compuse în jurul unor
căutate axe de simetrie. În peisajul Slănicului Moldovei, G. Sterian nu uită
să introducă între aceste forme, turlele bulboane de la Secu şi Dobrovăţ,
întâlnite şi la alte biserici ale mănăstirilor moldovene. Lemnul porticelor,
foişoarelor, streşinilor, turlelor, înlesneşte alcătuirea unui ansamblui integrat
în natura înconjurătoare, mai cu seamă azi, când o vegetaţie bogată întrerupe
şi punctează fericit desfăşurarea frontului întregii construcţii”27.
În 1898, Cazinoul Regal din Slănic Moldova era în administrarea unei
societăţi franceze, care pentru a atrage turiştii şi în perioada de sfârşit de
participa în calitate de comisar delegat al Guvernului României. În 1901 a fost ales

vicepreşedinte al Societăţii Arhitecţilor din România, iar din 1904 devine profesor de artă
decorativă la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, în 1905 este numit inspector general al
Artelor şi Clădirilor. Din 1906 ocupă funcţia de director al Secţiei de Artă Naţională şi
Decorativă de pe lângă Şcoala de Arte Frumoase Bucureşti şi administrator al Casei artelor.
A fost fondatorul revistei „Arhitectura” (1906) şi a înfiinţat în 1909 Şcoala de Artă
Decorativă „Domniţa Maria” din Bucureşti. După primul război mondial este încadrat ca
arhitect şef la Primăria Bacău unde va lucra până în 1932. Dintre realizările sale de excepţie
amintim: proiectul Cazinoului şi Hotelului Epitropiei „Sf. Spiridon” Iaşi de la Slănic
Moldova (1894), restaurarea Bisericii Cuţitul de Argint (1894), Teatrul Naţional (1895) şi
Biserica „Bucur” (1905-1907) din capitală, restaurarea Mânăstirii Caşin şi a bisericii
Precista din Bacău (1920-1925), Ateneul Cultural şi casa „Sterian” din Bacău (1926-1932),
planul de sistematizare a oraşului Tg. Mureş. O prezentare mai amplă a activităţii
arhitectului George Sterian se găseşte în lucrarea Cornel Galben, Personalităţi băcăuane,
vol. II, Bacău, Editura Corgal Press, 2003.
27
. Irina Amalia Bacăoanu, Monumente istorice băcăuane, vol. IV, Casa arhitectului
George Sterian, Oneşti, Editura Magic Print, 2015, p. 17-18.
sezon oferea reduceri considerabile „asupra mâncării”28, cazării şi

transportului de la Tg. Ocna până în staţiune.
Foto 3. Reclamă apărută în ziarul Epoca29 din 1898 prin care turiştii erau informaţi
că la „Casinul Regal” vor obţine o reducere cu 30% la mâncare
Celebritatea staţiunii moldave şi a cazinoului său le era cunoscută şi

românilor de peste Carpaţi. Astfel, în ziarul „Tribuna” ce apărea la Arad la
începutul secolului XX, se preciza că: „Slănicul este cunoscut ca staţiunea
balneară cea mai mondenă din ţară, este Aix-les-Bains al României; la
Slănic îşi dă întâlnire toată lumea elegantă şi aleasă, care doreşte să petreacă
agreabil timpul de vacanţă. Între distracţii putem cita Casinul Regal
monumental, în care este cercul, sala de biliard, sala de conversaţie separate
pentru doamne şi domni, căişori, cabinet de lectură cu jurnale străine şi
române; apoi magnifica sală de teatru, unde se dau reprezentaţii teatrale,
concerte, baluri, conferinţe, matineele literare şi artistice etc. Diferite jocuri
precum: Lawn-tennis, croquet, football, bătaie de flori etc. astfel atât sexul
28
„Epoca”, seria 2, an 4, nr. 829-222, 2 august 1898, p. 3.
29
Ibidem.
frumos cât şi intelectualii vor găsi un adevărat regal la Slănic”30.

„Slănicul-Moldovei şi Sinaia sunt localităţile în cari petrece vara cea
mai înaltă clasă din ţară. Un motiv puternic ca vara centrul tuturor
distracţiilor nu numai de caracter inofensiv ci şi de caracter cultural să se
mute de la Bucureşti aici. La Sinaia e curtea, în Slănic găseşti băile şi cura,
amândouă excelente; şi în amândouă localităţile aer bun de munte şi
frumuseţă, ce mai frumuseţă”31.
În 1931 în Oficiul Registrului Comerţului este înscrisă „Sub folio Nr.
97/931, înregistrat la Nr. 1.009 din 1 Iulie 1931, Ilfov, firma socială:
Societate Anonimă pentru Exploatarea de Staţiuni Balneare şi Climatice,
societate anonimă pe acţiuni, pentru exploatări, amenajări de staţiuni
balneare, precum şi cazinouri, cu autorizaţiuni speciale, pentru jocuri de
cărţi şi noroc, amenajări şi exploatări de plajă, precum şi tot felul, de
accesorii ale staţiunilor balneare şi climatice, teatre, cinematografe, şi săli de
dans, restaurant; sediul social: Bucureşti, strada Constantin Exarcu – Nr.
2”32. Printre sucursalele acestei societăţi, înfiinţate în 18 decembrie 1924 şi
având ca preşedinte pe generalul Polysu Al. şi administratori delegaţi pe
Samuel Albert şi Panchas H.33 regăsim şi cazinoul din Slănic-Moldova34.
Într-o monografie a localităţii, apărută în 193435, cazinoul din Slănic
Moldova este prezentat ca principalul loc de distracţie al staţiunii: „Cazinoul
e clădirea, în care pulsează mai mult viaţa staţiunii de dimineaţa şi până
noaptea târziu, acesta fiind unul dintre locurile de distracţie ale vizitatorilor.
Aici, pe lângă restaurantul cel mai bun şi mai mare ce-l are Slănicul,
Cazinoul are şi o frumoasă sală de cinematograf în care e şi un piano, are
sala în care se dau concerte, serate, festivaluri, sala de bibliotecă pentru
lectură, cofetărie. Tot la Cazinou sunt săli unde se joacă cărţi şi unde sunt
instalate mesele pentru jocurile de noroc: şah, table, biliard, bacara, ruletă şi
unde foarte multă lume venită în staţiune, petrece ore întregi, unii
încercându-şi norocul, alţii privind numai de curiozitate. Astfel încât
Cazinoul, înalţat între cele două şosele şi alei, ce se întind bine întreţinute în
faţa şi pe la spatele lui, cu poziţia lui frumoasă, cu stilul lui plin de eleganţă,
cu priveliştile-i admirabile ce ţi le oferă, şi cu distracţiile ce le are vizitatorul
în el, nu poate fi decât o podoabă a Slănicului şi o atracţie irezistibilă pentru
30
Băile Slănic (Moldova), în „Tribuna”, an XI, nr. 149, vineri 6/19 iulie 1907, p. 2.
31
„Tribuna”, an XII, 1/14 august 1908, Arad, p. 4.
32
„Monitorul Oficial al României”, Partea a 2-a, nr. 172, 28 iulie 1931, p. 9615.
33
Ibidem.
34
Societatea avea în administrare şi cazinourile din Sinaia şi Băile Oglinzi din judeţul Neamţ.
35
Cleopatra I. Tautu, op.cit.
amatorii ce vizitează staţiunea, dându-i o animaţie deosebită” 36.

În 1936 medicul balneolog oficial al staţiunii Slănic Moldova scria şi el în
presa vremii37 despre atmosfera de la cazinou: „Casinourile dispun de jazuri
excelente, ale căror tangouri languroase seara, le savurează tineretul dansator, cu
multă plăcere. Mai multe cofetării, cu îngheţate proaspete, prăjituri delicioase şi
cu băuturi răcoritoare, adăpostesc vizitatorii în zilele calde de vară”.
Astăzi, de gloria de altădată a cazinoului amintesc şi jetoanele folosite
de pătimaşii jocurilor de noroc veniţi să se relaxeze în acest „colţ de rai”,
piese care se mai găsesc în colecţiile câtorva pasionaţi de acest domeniu al
exonumismaticii.
Foto 4: Cazinoul Regal –vedere laterală, (început de secol XX)38

carte poştală
Toate jetoanele aparţinând cazinoului din Slănic Moldova, păstrate

prin diverse colecţii particulare, sunt din material plastic39 de diverse culori.
36
Ibidem, p. 121.
37
Emanuil Anca, Slănicul Moldovei şi apele sale, în „Gazeta Ilustrată”, an V, nr. 5-6, mai-
iunie 1936, p. 87.
38
Imaginea a fost preluată de pe www.delcampe.net (21.07.2014).
39
Încercările noastre de a identifica materialul plastic din care sunt confecţionate aceste jetoane au
Sunt cunoscute deocamdată trei valori nominale: 20, 100 şi 500. Cu excepţia
jetonului cu valoarea nominală de 500 (de formă ovală), toate celelalte piese
sunt rotunde. Aversul este identic la jetoanele rotunde şi prezintă aceeaşi
inscripţie: într-un chenar lat circular: „CASINOUL SLANIC-
MOLDOVA.” iar în centru literele: „A.S.”. La jetonul cu valoarea de 500,
chenarul este eliptic, iar inscripţia de pe avers este aceeaşi, doar că apar
două steluţe cu şase raze în dreptul orelor 9 şi 3, iar în dreapta monogramei
A.S. este incus un număr, spre exemplu, la jetonul prezentat numărul „169”.
Pe revers, în interiorul unui chenar lat circular, într-un câmp cu striuri
verticale, (respectiv chenar lat oval cu striuri verticale, la piesa cu valoarea de
500) este inscripţionată valoarea nominală. În catalogul Schäffer din 201240
jetoanele utilizate la cazinoul din Slănic Moldova sunt prezentate la pagina 354.
Foto 5: Jeton Cazinou Slănic Moldova, valoare nominală „20” – plastic roz41
condus doar la simple supoziţii. O identificare clară a materialului, prin metode nedistructive (nu
foarte facile şi nici la îndemâna autorului), ne-ar fi ajutat la localizarea în timp a jetoanelor noastre.
Deşi iniţial am crezut că acestea au fost confecţionate şi puse în circulaţie la începutul secolului
XX, şi bănuiam că au fost utilizate până la bombardamentele din primul război mondial, deci în
perioada de glorie a staţiunii, o incursiune în istoria materialelor plastice de sinteză, dar şi a
trecutului jetoanelor de cazinou ne-au făcut să fim reţinuţi în a emite această ipoteză şi să credem
mai degrabă că aceste piese au fost utilizate în perioada interbelică, după 1930. Compoziţia
materialului din care erau fabricate jetoanele de cazinou era şi este ţinută secretă şi din teama de a
nu se produce falsuri. Acum mai bine de 100 de ani jetoanele de cazinou erau fabricate, pe lângă
diferite metale şi aliaje monetare şi din diverse alte materiale: fildeş, os, un compozit pe baza de
lut/argilă, dar şi unele mase plastice: celuloid, galith, bachelită, catalin etc. (vezi
http://www.antiquegamblingchips.com/sitemap.htm-31.01.2017).
40
Erwin Schäffer, România, jetoane, semne valorice şi mărci, Guttenbrun, f.e., 2012, p. 354.
41
Imaginile jetoanelor cu valoarea nominala „20” din plastic roz şi bleu şi cea a jetonului cu
valoarea „100” din material plastic galben pai ne-au fost puse la dispoziţie de d. Erwin Schäffer
(Germania), căruia îi mulţumim şi pe această cale pentru tot sprijinul acordat în documentare.
Până în prezent sunt cunoscute patru jetoane cu valoarea nominală de

20, realizate din material plastic de culori diferite: roz, albastru, bleu şi
galben/orange, având acelaşi diametru: 33 mm. În catalogul Schäffer sunt
prezentate doar 2 piese cu valoarea nominală 20: din plastic albastru şi
plastic, fără o altă precizare, codificate CS-SLM-1 şi CS-SLM-2.
Foto 6: Jeton Cazinou Slănic Moldova valoare nominală „20” – plastic albastru42
(CS-SLM-1)
Foto 7: Jeton Cazinou Slănic Moldova, valoare nominală „20” – plastic bleu
42
Piesele cu valoarea nominală de „ 20” culori albastru şi galben, jetonul de „100” culoare
maro şi „500” aparţin colecţiei Corneliu Creţulescu din Bucureşti căruia îi mulţumim
pentru bunăvoinţa de a ne pune la dispoziţie imagini şi informaţii despre acestea.
Foto 8. Jeton Cazinou Slănic Moldova, valoare nominală „20” – plastic galben/orange
În privinţa jetoanelor cu valoarea nominală „100”, s-au identificat

două culori ale materialului plastic din care sunt confecţionate: galben pai şi
maro. În catalogul Schäffer sunt prezentate 2 jetoane cu valoarea nominală
„100” din material plastic (CS-SLM-3,4) fără nici o precizare a diferenţelor
dintre ele. Diametrul este acelaşi la ambele variante: 39mm.
Foto 9: Jeton Cazinou Slănic Moldova, valoare nominală „100” – plastic galben pai
Foto 10: Jeton Cazinou Slănic Moldova, valoare nominala „100” – plastic maro
Referitor la jetonul cu valoarea nominală de „500”, acesta are

dimensiunile 40/67mm şi este confecţionat dintr-un plastic roz, fiind
prezentat în catalogul Schäffer la poziţia CS-SLM-5 cu precizarea că
materialul este plastic roşu. Jetonul prezentat în catalogul Schäffer este din
colecţia Creţulescu, colecţionarul confirmându-ne culoarea roz a jetonului43.
Foto 11: Jeton Cazinou Slănic Moldova, valoare nominala „500” – plastic roz
În anii ’70 ai secolului XX, Complexul „Cazinou” adăpostea Casa de

cultură şi clubul, biblioteca orăşanească, cinematograful „9 Mai”, braseria
„Casino” şi pensiunea „Casino”. Între anii 1986-1989 cazinoul a fost restaurat,
redându-i-se forma iniţială şi a fost amenajat ca edificiu cultural educativ.
Cazinoul a fost inclus în patrimoniul cultural cu valoare naţională44 şi aşteaptă o
viitoare renovare.
43
Datorită condiţiilor de iluminare din timpul fotografierii culoarea reală a jetoanelor a fost
alterată, astfel că acelaşi jeton, cu valoarea de „500”, din colecţia Corneliu Creţulescu
(Bucureşti) apare în catalogul Schäffer ca fiind de culoare roşie, când în realitate este roz,
aşa cum ne-a confirmat deţinătorul piesei. O situaţie similară se întâlneşte şi la jetonul de
„20” de culoare galbenă care în unele fotografii apare ca oranj.
44
Cod LMI -BC-II-m-A-00901.
BACĂU. CENZURA POŞTALĂ MILITARĂ ÎN WW1 ŞI WW2
Ioan Catană
Bacău. Censorship of the military postal corespondence

during WW I and WW II
Abstract
The censorship on the civilian and on the postal correspondance and on the
press begins with Romania’s entry into the First World War conflict, on the 15/ 28
of August 1916 and it includes two fases: 1916-1921 World War I and 1940-1946
World War II.
For the periods 1921-1940, 1946-1989 and after, the censorship on the
postal correspondance and on the press has been performed, through survey, on
politically persued people, on the religiouslly ones or on people suspected to have
done activities that may have threatened the national safety, by the „Siguranţă”,
„Miliţie”, the police, Romamian Secret Service of Information (SRI) and other
Special Servicies.
Keywords: Bacău, censorship, military censorship, miliary censorship stamp,

official postal correspondence, civillian postal correspondence
Cuvinte cheie: Bacău, cenzură, cenzură militară, ștampilă de cenzură militară,
corespondență poștală oficială, corespondență poștală civilă
Cenzura militară sub toate aspectele face parte din aria largă a istoriei
poștale. Prezentul articol analizează, în principal, cenzura poștală militară
din jud. Bacău în cele două războaie mondiale efectuată asupra
corespondenței civile.
În România, primele corespondențe poștale militare cenzurate datează
din timpul Războilui de Independență 1877-1878.
Cenzura militară are în principal scopul de a preveni/ sesiza
transmiterea în clar/ codificat a unor date, secrete de stat, secrete militare
(efectivele, amplasarea și deplasarea unităților militare etc.), propagandă și a
altor aspecte de siguranță națională.
Cenzura militară se realiza pentru corespondența circulată: între
autorități militare; între militari încazarmați; între militari încazarmați și
civili; între civili și militari încazarmați; între civili în perioadele de
preconflicte militare, în timpul conflictelor militare și în perioade post
conflicte militare.
312 Ioan Catană
Cenzura corespondenței poștale civile și presei a început o dată cu

intrarea României în Primul Război Mondial, la 15/28 august 1916, şi a
cuprins două principale etape: 1916-1921 perioada WW1 și 1940-1946
perioada WW2.
Pentru perioadele 1921-1940, 1946-1989 și după cenzura
corespondenței și a presei s-a realizat, prin sondaj, pentru persoane urmărite
politic, religios sau suspicionate de activități cu tangență la siguranța
națională de către Siguranță, Miliție, Poliție, SRI și alte Servicii Speciale.
În ultima perioadă cenzura se realizează prepoderent prin urmărirea/
înregistrarea convorbirilor telefonice, SMS-urilor, mail-urilor și a altor
modalități de corespondență electronică.
În perioada Primului Război Mondial corespondenţa poştală
particulară era supusă cenzurii militare la birourile de cenzură militară
organizate în oraşele reşedinţă de judeţ. După cenzurare, la Bacău, se
aplicau ştampile din Fig. 1-Fig. 31 şi ştampilele din Fig. 4-Fig. 122.
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3
Fig. 4
Fig. 5
1
Călin Marinescu, Poșta militară Română 1859-1995 și corespondența prizonerilor de
război, București, 1998.
2
Ioan Catană, ROMANIA, BACĂU – POSTAL HISTORY PAGES, exponat filatelic.
Bacău, cenzura militară poştală în WW1 şi WW2 313
Fig. 6 Fig. 7
Fig. 8 Fig. 10
Fig. 9 Fig. 11
Fig. 12
Pentru corespondenţa de la militari la civili şi de la civili la militari se

efectua cenzura şi în unităţile militare, aplicându-se ştampile împreună cu
semnătura cenzorului. Exemplific acest gen de situaţii printr-un excepţional
document de istorie poştală Fig. 13 (vezi şi imaginea la exponat, p. 326)3.
Carte poştală militară expediată de Iancu Giurgiuveanu, Sergent la
Biroul de informaţii al Regimentului 55/67 Infanterie, soţiei sale Mariea
Giurgiuveanu, Moineşti, jud. Bacău. Fiind la Biroul de informaţii al
regimentului este aproape sigur că sergentul Iancu Giurgiuveanu făcea
cercetarea frontului şi din avion „…aş sbura şi eu la voi, dar curentu
(singurele cuvinte îngroşate din tot textul) prea mare nu mă lasă”.
Caligrafia, compoziţia şi ortografia textului ne indică faptul că era o
persoană instruită şi este posibil ca şi grafica cărţii poştale militare să-i
3
Ibidem.
314 Ioan Catană
aparţină. Acest excepţional document de istorie poştală din Primul Război

Mondial, unicat, realizat sub formă de carte poştală militară, este
inscripţionat manual cu tuş negru după modelul imprimatelor expediate, în
mod gratuit, de militari şi are marginile aproape regulate cu dimensiunile de
cca. 137 x 95 x 1,8 mm. Cartea poştală militară este realizată pe scândură
din aripă de avion german doborât pe front în zona de acţiune a armatei
române, după cele scrise de expeditor, iar în partea stângă are trei mici
orificii de cca.0,5 mm. rezultate de la cuişoarele de prindere pe structura
avionului. Cartea poştală militară este efectiv circulată prin poştă, având
ştampilele, mai puţin imprimate ţinând cont de duritatea suportului,
obligatorii corespondenţei expediate de la militarii de pe câmpul de luptă
către civilii din teritoriul neocupat de trupele germane.
Fig. 13
„Dragă Marie.
Îţi trimit câteva cuvinte pe o scândurică luată dintr’un aeroplan nemţesc
doborât în Sectorul Regimentului nostru./ Aceasta e din o aripă a aeroplanului
şi Românul nostru ştie să întrebuinţeze ori ce bucăţică./ Eu sunt sănătos şi
gândul meu mereu sboară la voi, aş sbura şi eu la voi, dar curentu prea mare
mă împiedică./ Ce mai noutăţi pe la voi./ Scriu aceste rânduri fiind pe câmpul de
luptă anul 1917./ Sărută pe Ionel, pentru mine./ Te sărută al tău Iancu./ Sărutări
de mâini tatei şi mamei./ Sărut pe Elena. (lateral stânga)”
În perioada Celui de al II-lea Război Mondial organizarea cenzurii

militare a fost mult mai strict și mai bine organizată.
Prin Decizia Președintelui Consiliului de Miniștri, nr. 63.352 din 26
iunie 1941, se introduce cenzura corespondenței poștale civile pe întrg
teritoriul țării. Ordinul circular urgent nr. 478/C din 26 iunie 1941 al
Marelui Cartier General, Eșalonul 2, Secțiune a II-a către Direcțiunea
Generală PTT preciza: „Am onoarea a face cunoscut că în conformitate cu
Ordinul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri nr. 63.352 din 26 iunie 1941 s-a
înfiinţat cenzura corespondenţei poştale particulare pe întreag teritoriul ţării.
Condiţiile în care se va executa cenzura se arată în alăturatele Instrucţiuni.
Cu onoare vă rugăm să binevoiţi a da dispoziţiunile necesare pentru
aplicarea de îndată a cenzurii la toate oficiilor PTT judeţene precum şi de
îndrumarea întregii corespondenţe spre aceste oficii”4.
Anexa A5 la instrucţiunile pentru înfiinţarea cenzurii poştale, făcea
cunoscute obiectele de corespondenţă interne şi externe admise la traficul
poştal începând cu data de 27 iunie1941(selecţiuni):
1. Nu se admit scrisorile simple închise particulare, ci numai cărţile
poştale deschise, atât pentru interiorul ţării, cât şi pentru străinătate.
2. Nu se admit probele de mărfuri şi cărţile de vizită...
3. Nu se admit scrisorile de valoare, gropurile, casetele, precum şi
pachetele mici...
4. Sunt admise scrisorile recomandate interne şi externe numai pentru
trimiterea de acte şi copii de pe acte fără să conţină nici o corespondenţă
particulară.
5. Sunt admise scrisori recomandate interne şi externe pentru
corespondenţa întreprinderilor comerciale şi industriale, fără ca acestea să
conţină corespondenţă cu caracter particular.
Scrisorile recomandate prevăzute la punctele 4 şi 5 se vor prezenta
4
Călin Marinescu, Cenzura poștală militară 1940-1946, București, 2002.
5
Ibidem.
316 Ioan Catană
deschise pentru a li se verifica conţinutul...

8. Se admit colete partculare interne fără valoare declarată, care vor fi
prezentate deschise, pentru a li se verifica conţinutul...
9. Pentru coletele interne patriculare prezentate la oficiile nereşedinţă,
prima verificare se va face de funcţionarul primitor sub semnătură, urmând
ca acele colete să fie supuse la oficiul de reşedinţă cenzurii birourilor de
cenzură ca orice corespondenţă. Nu se admite a se scrie corespondenţă
particulară pe buletinile de expediţie.
10. Este strict interzis introducerea corespondenţei particulare în colete.
11. Mandatele poştale, particulare interne, sunt admise, însă nu se
permite a se scrie pe cuponul mandatului corespondenţă particulară.
12. Nu sunt supuse restricţiilor de mai sus, trimiterile oficiale.
13. Nu sunt supuse restricţiilor de mai sus trimiterile poştale interne
ale Corpului Diplomatic.
14. Toată corespondenţa externă sosită este supusă cenzurii la
Bucureşti, unde funcţionază Biroul Central al Cenzurii.
15. Contravienenţii la dispoziţiile de mai sus vor fi sancţionaţi
conform legilor militare.
De la 25 iulie 19416 s-a hotărât ca intreprinderile comerciale,
industriale, precum şi asociaţiile profesionale, juridice, ştiinţifice, de
binefacere, artistice, culturale etc. puteau să-şi expedieze trimiterile
respective în plicuri simple, nerecomandate, care să nu cuprindă
corespondenţă particulară sau personală. În aceleaşi condiţii şi publicul se
putea adresa autorităţilor de stat şi celor enumerate anterior prin scrisori
simple în care nu se puteau transmite corespondenţă particulară.
De la 4 august 19417 se admiteau traficul poştal şi următoarele
trimiteri poştale şi telegrafice: cărţi poştale interne şi externe; scrisori simple
şi recomandate, interne şi externe, deschise pentru cenzurare; scrisori
recomandate interne cu ramburs...; imprimate interne şi externe; probe de
mărfuri interne şi externe, deschise, fără corespondenţe particulare; colete
interne fără valoare, cu sau fără ramburs, deschise, fără corespondenţă scrisă
pe buletinul de expediţie sau în interior; telegrame interne şi externe, în
limbaj clar; mandate poştale şi telegrafice fără corespondenţă pe cupon, nu
se admiteau mandate poştale pentru militari. De la 12 august 19418 se
puteau expedia prin poştă şi: cărţi poştale ilustrate interne şi externe; cărţi de
vizită interne şe externe; hârtii de afaceri interne şi externe; pachete mici
6
Ibidem.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
interne şi externe.
Se poate aprecia că serviciul poştal român a intrat în normalitate la
toate prestațiile poștale cu o întârziere de 24 ore necesare operaţiunilor de
cennzură a corespondenţei. Ulterior s-au mai introdus/ retras unele restricţii
în zonele de operaţiuni militare şi în funcţie de evoluţiile fronturilor de
luptă. Nu se acordau despăgubiri pentru obiectele de corespondenţă
pierdute.
Birourile de cenzură militară funcţionau în fiecare oraş reşedinţă de judeţ
organizate de către Prefectul judeţului şi Comandantul Garnizoanei respective.
Întreaga corespondenţă de la oficiile PTT va fi centralizată la biroul de cenzură.
Şeful biroului de cenzură militară era un ofiţer superior în rezervă sau un căpitan.
Personalul era format din foşti militari şi funcţionari de stat mobilizaţi, inclusiv
translatorii necesari. Birourile de cenzură militară funcţionau în localurile
oficiilor poştale ale oraşelor reşedinţă judeţ în camere special amenajate9.
Biroul de cenzură poştală Bacău a funcţionat în perioada 30 iunie
1941-14 august 1944 şi septembrie/octombrie 1944-14 iunie 1946 pentru
întreg teritoriul judeţului Bacău10.
Numărul cenzorilor de la Biroul de cenzură poştală Bacău: 1941-20,
1942-20, 1943-16, 1944-16, 1945-811.
Corespondența între civili se făcea, de regulă, pe cărți poștale cu
marcă fixă, pe cărți poștale ilustrate și telegrame care puteau fi cenzurate
mai simplu. În cazul scrisorilor, expeditorii le predau la poștă deschise,
cenzorul realiza cenzurarea apoi, de regulă, închidea plicul și se transmitea
către destinatar (Fig. 36)12.
Ștampilele au fost confecționate din cauciuc (pentru economie de
spațiu dimensiunile sunt prezentate numai pe paginile de exponat).
Iniţial s-au folosit ştampile „CENZURAT / BACĂU” (Fig. 14 şi Fig.
15), ulterior s-au folosit ştampile în care era inclus şi numărul cenzorului
Fig. 16-Fig. 4013.
În timpul folosirii unele ştampile s-au deformat fiind necesar să se
confecționeze altele noi: (Fig. 15, Fig. 17, Fig. 22, Fig. 29, Fig. 3214.
Inițial și la refacerea ștampiler deteriorate/ pierdute sau folosit diferite
modele si dimensiuni; ex. ștampilele cenzorilor cu nr. 1 (Fig. 16, Fig. 17),
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Ibidem.
12
Ioan Catană, op.cit.
13
Ibidem.
14
Ibidem.
318 Ioan Catană
nr. 2. (Fig. 18, Fig. 19), nr. 3 (Fig. 20, Fig. 21, Fig. 22), nr. 4 (Fig. 23, Fig.
24, Fig. 25), nr. 6 (Fig. 27, Fig. 28, Fig. 29), nr. 7 (Fig. 30, Fig. 31, Fig. 32),
nr. 14 (Fig. 35, Fig. 36)15.
Tușul folosit pentru aplicarea ștamplelor de cenzură era de regulă
negru, dar se întâlnesc și corespondențe pe care ștampila cenzorului se
aplica cu tuș de culoare roșie: Fig. 16, Fig. 17, Fig. 26, Fig. 28, Fig. 33, tuș
de culoare violet: Fig. 14, Fig. 15, Fig. 20, Fig. 32, Fig. 33 și nuanțele
rezultate din combinarea culorilor negru, roșu și violet16.
Pentru corespondența oficială se aplica ștampila „OPRIT A SE
CENZURA/ – BACĂU – ”17
15
Ibidem.
16
Ibidem.
17
Călin Marinescu, Cenzura poștală militară 1940-1946.
Fig. 14 Fig. 15 Fig.16
Fig. 17 Fig. 18
Fig. 19
Fig. 21
Fig. 22
Fig. 23
Fig. 20
Fig. 24 Fig. 25
Fig. 27
Fig. 28
Fig. 26
Fig. 34
Fig. 29 Fig. 35
Fig. 33
Fig. 30
Fig. 31
Fig. 32
Fig. 36
Fig. 37
Fig. 39 Fig. 40
Fig. 38
320 Ioan Catană
Fig. 41. Cărţi poştale de epocă

Fig. 42. Cărţi poştale de epocă

322 Ioan Catană
324 Ioan Catană
326 Ioan Catană
328 Ioan Catană
330 Ioan Catană
332 Ioan Catană
334 Ioan Catană
336 Ioan Catană
338 Ioan Catană
EMIL LUPU, CTITORI ŞI CTITORII LA CURBURA CARPAŢILOR
ÎN VEACURILE XIV-XVIII(BIBLIOTHECA ARCHAEOLOGICA
MOLDAVIAE XVI), ACADEMIA ROMÂNĂ – FILIALA IAŞI,
INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE, EDITURA DOXOLOGIA, 2011, 381
P., LISTĂ PLANŞE 52, LISTĂ FOTOGRAFII 76
Trebuie precizat de la început că această

monografie, care prezintă ctitoriile medievale din
zona Carpaţilor de Curbură din secolele al XIV-
lea-al XVIII-lea, este una extrem de utilă
istoricilor şi arheologilor medievişti, dar şi
specialiştilor din domeniul artei şi arhitecturii,
cât şi oricărui intelectual interesat de obiectivele
de patrimoniu, motivat de promovarea şi de
valorificarea acestora în plan turistic şi cultural.
Lucrarea arheologului Emil Lupu a venit
ca o necesitate reală în plan ştiinţific, pe un
segment de timp al istoriei în care cercetările
arheologice erau sporadice, iar studiile de
specialitate erau, de asemenea, reduse numeric şi
nu de multe ori marcate de inexactităţi din punct
de vedere ştiinţific.
Preocupările autorului au vizat în timp şi chestiuni legate de urbanismul
local în perioada medievală, fapt relevat de un studiu extrem de bine conturat
referitor la Câteva drumuri comerciale şi oraşe medievale de la Curbura
Carpaţilor (Buzău şi Râmnicu Sărat, până în secolul al XVI-lea), unde acesta a
căutat să surprindă evoluţia urbanistică şi realităţile socio-economice şi culturale
legate de cele două târguri medievale care au făcut obiectul analizei.
După cum afirmam, în lucrarea de faţă sunt vizate toate ctitoriile cunoscute
din zona Curburii Carpaţilor, acoperind zona Buzău, Râmnicu Sărat şi Vrancea,
dispărute sau încă existente, fie că ne referim la ctitoriile princiare, ale boierilor şi
boiernaşilor locali, ale unor feţe bisericeşti sau, pur şi simplu, ale unor comunităţi
rurale care au beneficiat de potenţialul economic optim pentru a ridica lăcaşe de
cult, în baza unui drept de ctitorire, care încetase de mult timp să mai constituie
apanajul unei minorităţi din rândul elitei.
În cele ce urmează, dorim să facem cunoscut cititorului structura lucrării
care face obiectul recenziei noastre şi, totodată, problematicile pe care această
340 Recenzie
lucrare le aduce în discuţie. Prefaţa este realizată de către reputatul medievist

prof.dr. Victor Spinei. Domnia sa ţine să remarce încă de la începutul prefaţării
lucrării, şi o face în mod obiectiv, faptul că valoarea culturală şi artistică a
lăcaşelor de cult de la Curbura Carpaţilor este departe de a se situa în topul
monumentelor de artă şi de arhitectură din spaţiul medieval românesc, însă nu are
nici pe departe intenţia de a minimaliza cumva demersul de cercetare al autorului
şi nici de a periferiza o serie de ctitorii medievale. În acest sens, profesorul Spinei
afirma: „Lăcaşurile de cult medievale din zona curburii exterioare a Carpaţilor
sunt departe de a întruni valenţele artistice specifice monumentelor similare din
Bucovina sau din nordul Olteniei [...], acestea fiind principalele motive pentru
care nu au focalizat până în prezent atenţia istoricilor de artă, a arheologilor şi a
etnografilor decât într-o măsură limitată” (p. 7). Este indiscutabil faptul că nu
sunt motivaţii întemeiate în nicio situaţie pentru a face încadrări exclusiviste sau
să minimalizăm până la excludere valoarea artistică şi cultural-spirituală a
oricărui monument istoric, indiferent unde se postează acesta în ierarhia valorilor
arhitecturale. Profesorul Spinei adaugă privind ctitoriile din spaţiul Carpaţilor de
Curbură: „[...]ele nu sunt lipsite de calităţi estetice [...], astfel că o ignorare a lor
ar fi, din toate punctele de vedere, păgubitoare”.
Tot în prefaţă, medievistul Victor Spinei face şi o apreciere asupra calităţii
demersului ştiinţific al autorului, autor care nu este un banal compilator de
rapoarte arheologice, ci un cercetător care a sondat terenul studiat şi a înregistrat
profesionist realităţile din situl arheologic. Astfel, se afirma: „Cu o pregătire
remarcabilă în privinţa tehnicii de escavare arheologică, autorul volumului [...]
nu s-a mulţumit cu decaparea, înregistrarea şi reconstituirea vestigiilor
medievale, ci a procedat la o verificare atentă a tomurilor de documente, iar
atunci când rezultatele nu au fost pe deplin mulţumitoare, nu a pregetat să
cerceteze singur depozitele fondurilor arhivistice din Bucureşti şi din Buzău,
pentru a încerca să depisteze informaţiile inedite şi trebuincioase” (p. 7). Spinei
mai remarca şi faptul că demersul autorului a fost unul realmente dificil, date
fiind „precaritatea şi diletantismul multor lucrări ce s-au dedicat de-a lungul
timpului aşezămintelor de cult din zona Carpaţilor de Curbură” (p. 7).
Referindu-ne direct la consideraţiile domnului Spinei cu privire la calitatea
demersului ştiinţific al autorului, avem curajul de a afirma că, în materie de
medievistică, la Muzeul Judeţean din Buzău, cercetarea în domeniu este, la
momentul de faţă, una cvasi-inexistentă. Am completa, cu riscul de a fi maliţioşi,
faptul că lucrarea autorului era total necunoscută personalului de specialitate al
instituţiei menţionate, până de curând. Despre ce vorbim oare? Despre o simplă
omisiune sau despre un dezinteres în ceea ce priveşte informarea permanentă
despre noutăţile apărute pe piaţa de carte a cercetării ştiinţifice? Oricum, este
Recenzie 341
impardonabil.
În Introducere, autorul îşi propune să lămurească cititorul cu privire la
demersul său de cercetare, afirmând: „Redactând lucrarea, am căutat să nu
cădem în capcana de a scrie o carte din cărţi, după cum am evitat să ne ghidăm
după principiul că tot ce s-a făcut până acum este fie vetust, fie eronat sau
incomplet” (p. 27).
După această scurtă referire la introducerea făcută de către autor, dorim să
prezentăm cititorilor capitolele lucrării care sunt structurate astfel:
 Cap. I Dreptul la ctitorire în Ţara Românească, în secolele XIV-XVIII;
 Cap. II Ctitori şi ctitorii la Curbura Carpaţilor, în secolele XIV-XVI;
 Cap. III Ctitori şi ctitorii la Curbura Carpaţilor, în secolul al XVII-lea;
 Cap. IV Ctitori şi ctitorii la Curbura Carpaţilor, în secolul al XVIII-lea;
 Cap. V Repertoriul ctitoriilor de la Curbura Carpaţilor.
La final, tematica abordată este însoţită de concluziile necesare,
bibliografia uzitată şi de o anexă extinsă, compusă din izvoare documentare, liste
de tabele cu ctitorii, registre ale ctitoriilor, tabele analitice ale acestora, indicând
denumirea, tipul constructiv, localizarea şi datarea monumentelor, un abstract în
limba engleză şi două liste de planşe şi de fotografii ale obiectivelor de
patrimoniu vizate.
În primul capitol, legat de dreptul de ctitorire în Ţara Românească în
secolele al XIV-lea-al XVIII-lea, autorul înţelege să ne explice atât sensul
verbului „a ctitori”, cât şi să ne contureze modul în care această practică a
dominat un întreg Ev Mediu românesc. În acest sens, a optat pentru o abordare
interdisciplinară, apelând la ştiinţe precum etnologia, antropologia, filosofia
culturii, lingvistica şi, nu în ultimul rând, la istoria mentalităţilor. În bibliografie
întâlnim diverşi autori, precum Mircea Eliade, G. Mihăilă, Vasile T. Creţu, Ofelia
Văduva, Doru Radoslav, Alexandru Ofrim, Henri H. Sthal, Daniel Barbu,
Alexandru Duţu, A. Pippidi, cât şi autori titraţi, de renume european, ai Şcolii de
la Annales, precum Marc Bloch, Jacques Le Goff şi Philippe Aries. Din aparatul
critic nu au lipsit nici istorici locali, printre care amintim pe istoricul teolog
Gabriel Cocora sau pe istoricul I. Ionaşcu, ale căror contribuţii ştiinţifice pentru
spaţiul medieval local au pus câteva fundamente în planul cercetării istorice.
Să facem referire, prin urmare, la această chestiune a „dreptului de
ctitorire” pe care o abordează autorul în primul capitol al lucrării. Privită în timp,
istoria acestor ctitorii reconstituie imaginea unei lumi medievale şi universul ei
spiritual. Ea ne vorbeşte despre dezideratul autoglorificării unor elite sociale, fie
că vorbim despre instituţia Domniei, despre clanurile boiereşti mari şi mici,
despre ierarhi bisericeşti sau despre un meliorat rural, apt de a lăsa posterităţii
lăcaşe de cult, imitând marea elită, extrem de activă în acest sens.
342 Recenzie
Autorul surprinde în lucrarea sa evoluţia în timp a acestui act de ctitorire,

începând cu secolul al XIV-lea, când ridicarea de lăcaşe de cult era un privilegiu
exclusiv al suveranului, iar, ulterior, în secolele al XV-lea-al XVII-lea, acest drept
avea să fie acceptat şi pentru marea elită boierească, pentru ca mai apoi, în cel de-
al XVIII-lea secol, dreptul de ctitorire să fie eliberat de orice restricţie, fiind la
îndemâna unor mici boiernaşi de provincie, a unor mărunţi dregători domneşti
sau chiar a unor comunităţi rurale.
Mulţimea ctitoriilor din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, prezentate de
către autor, aparţin fie unor reprezentanţi ai elitei boiereşti mai vechi, fie unor
boieri ridicaţi în funcţii. Elita era înrudită cu cei cărora istoricul Răzvan
Theodorescu le atribuia apelativul de „homines novi”, boieri fără ascendenţe prea
vechi, dar ridicaţi la mărire de către nişte suverani ce căutau ei înşişi să-şi
găsească filiaţii cu vechile dinastii ale principatului. Boierii ridicaţi în funcţii mai
târziu acced la putere şi sunt prezenţi în anturajul puterii domneşti. Prin impicarea
lor în plan cultural, voiau a se legitima, să îşi ocupe în mod incontestabil locul lor
în Cetate, trădând, pe undeva, şi un complex de inferioritate, suplinit cumva în
plan arhitectural şi, nu de puţine ori, cu o vădită opulenţă. Un caz tipic este cel al
familiei Brâncovenilor şi nu numai. Toate ctitoriile adăpostesc tablourile votive
ale ctitorilor, fiind expresia orgoliului unor familii boiereşti şi dorind să comunice
posterităţii mărirea la care au ajuns şi, poate chiar mai mult decât atât, o vanitoasă
dorinţă de a-şi asigura neuitarea şi de a fixa, în lupta cu timpul, amprenta clanului
pe axa istoriei.
Prin raportare la această chestiune a dreptului de ctitorire discutat de către
autor, am considerat că trebuie să facem referire la acea boierime novatoare, care
se ridică mai cu seamă în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, preluând ştafeta de
la vechea elită. Istoricul Răzvan Theodorescu afirma într-o lucrare a domniei
sale: „[...] în secolele XVI – XVII au existat câteva familii boiereşti, care, ajunse
în preajma domniei înrudite cu voievozii şi dinastiile tradiţionale sau cu
«oamenii noi» urcaţi în scaun [...], şi-au celebrat ascensiunea socială [...], şi-au
afirmat pe o aceeaşi cale ctitoricească orgoliile şi bogăţia, cultura şi sentimentul
unei anumite poziţii preeminente, morale şi materiale în statele feudale ale Ţării
Româneşti şi Moldovei”. (Răzvan Theodorescu, Itinerarii spirituale, Ed.
Meridiane, 1979, p. 47). Scurta referire la studiul lui Răzvan Theodorescu ne-a
părut extrem de relevantă, prin raportare la tematica lucrării recenzate. Alături de
Răzvan Theodorescu, l-am putea cita şi pe Andrei Cornea care, în lucrarea
Primitivii picturii româneşti moderne, pornind de la unele consideraţii ale
istoricului Theodorescu, dezvolta, într-o optică nouă, amprenta culturală a acelor
„homines novi“, referindu-se la spiritul de clan şi la genealogii reflectate în arta
portretistică.
Recenzie 343
Printre ctitoriile de marcă semnalate în lucrarea autorului, se detaşează net

amprenta ctitoriilor care aparţin stilului arhitectural brâncovenesc. Vom menţiona
mănăstirea cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, din cadrul Complexului
brâncovenesc de la Râmnicu Sărat, ridicată de către Brâncoveanu, alături de o
ruda a sa, un prestigios reprezentant al familiei Cantacuzinilor, spătarul Mihail
Cantacuzino. Demnă de reţinut este şi pivniţa brâncovenească de la Izvorul Dulce
(Merei), din judeţul Buzău, aflată, se pare, cândva, pe unul dintre fiefurile viticole
ale suveranului care îşi continua nestingherit vechile deprinderi negustoreşti din
vremea când era doar un mare boier în Divanul Ţării Româneşti. Din păcate,
evocata pivniţă de final de secol al XVII-lea se află la ora actuală în stare de
colaps, fără a fi măcar pe lista monumentelor istorice protejate. Nu trebuie uitat
că în acelaşi Complex brâncovenesc de la Râmnicu Sărat se află şi o Casă
Domnească pe latura de Vest, alături de biserică, ambele fiind străjuite de o
incintă fortificată, aflată în ruină. Casa Domnească brâncovenească, deşi are
dimensiuni modeste şi nu prezintă o mare complexitate arhitectonică, poate fi
adaugată celorlalte palate brâncoveneşti, precum cele prestigioase de la
Mogoşoaia, Potlogi sau cea de la Brebu, începută de către Matei Basarab şi
finalizată de către Constantin Brâncoveanu. Amprenta stilului arhitectural
brâncovenesc a incitat şi spiritul de imitaţie al elitei boiereşti locale. Acest stil
arhitectural poate fi uşor reperat la Berca (jud. Buzău), unde un reprezentant al
boierilor locali Cândeşti, Mihalcea Cândescu, şi jupâneasa sa Alexandrina, din
neamul Cantacuzinilor, ridicau un lăcaş de cult, folosind aceiaşi meşteri care au
lucrat la ctitoria brâncovenească de la Râmnicu Sărat. Tot din neamul Cândeştilor
sunt şi cei care ridică mănăstirea de la Bradu, pe care un Radu Cândescu o
fortifică în secolul al XVII-lea şi tot aici Brâncoveanu ridică, în primii ani ai
secolului următor, o modestă Casă Domnescă. Boierii Cândeşti au reprezentat un
clan boieresc de prestigiu în spaţiul medieval buzoian din veacul al XVII-lea,
dotat cu potenţial economic şi influent în cadrul elitei principatului muntenesc,
având mari domenii în zona Cândeştilor, Josenilor, Tisăului, Pătârlagele şi Berca.
Sunt boieri care se orientează cu abilitate pentru a accede pe scara socială, iniţiind
legături matrimoniale cu mari familii, aflate în diverse perioade în staful puterii
centrale, precum cea a a Buzeştilor, a Cantacuzinilor şi apoi a Văcăreştilor.
Acelaşi stil arhitectural brâncovenesc prezent în ctitoria Cândeştilor de la
Berca îl găsim la fel de evident şi la fosta mănăstire din Bordeşti (jud. Vrancea),
ridicată de către Mănăilă Căpitan de Buzău, un apropiat al Brâncoveanului, unde,
în pictura interioară a lăcaşului de cult, poate fi recunoscută amprenta artistică a
lui Pârvu Mutu Zugravul, cel care a realizat şi picturile din bisericile de la
Râmnicu Sărat şi Berca.
Capitolele II, III şi IV sunt destinate conturării contextului istoric al
344 Recenzie
epocilor în care au fost ridicate edificiile de cult de la Curbura Carpaţilor din

secolele al XIV-lea-al XVIII-lea, cititorul având posibilitatea să cunoască atât
principalele ctitorii, cât şi referinţe despre ctitorii de lăcaşe de cult, atât de pe raza
judeţelor Buzău şi Vrancea, cât şi din perimetrul urban al fostelor târguri
medievale Buzău şi Râmnicu Sărat.
În Capitolul V, autorul procedează la o prezentare, după criteriul alfabetic,
a edificiilor ecleziastice, realizând un amplu repertoriu al acestora. Astfel, fiecare
obiectiv de patrimoniu istoric este prezentat în mod amănunţit, atât prin raportare
la sursele istorice, cât şi la cercetările arheologice realizate în perimetrul fiecărui
lăcaş de cult.
În capitolul Concluzii, autorul îşi motivează, în mod sistematic, structura
lucrării şi, mai mult, într-o manieră sinceră şi directă, caută să semnaleze
dificultăţile întâlnite în realizarea ei. În ceea ce priveşte bibliografia uzitată,
apreciem faptul că este una vastă, însumând izvoare cartografice, documentare,
epigrafice, genealogice, însemnări de pe manuscrise narative (însemnări de
călătorie şi cronici), dicţionare, enciclopedii, lucrări generale şi speciale. Alături
de toate acestea, se adaugă şi informaţiile conţinute în rapoartele arheologice,
informaţii care reuşesc să aducă unele noutăţi şi să descopere unele necunoscute
privind o serie de edificii de cult.
Lucrarea se încheie cu o anexă care cuprinde o selecţie de texte
documentare de arhivă, o listă de tabele care conţin date exacte despre ctitoriile
de la Curbura Carpaţilor, un registru general al acestor ctitorii şi un tabel analitic,
finalizând cu un registru separat al unor ctitorii de dată mai recentă, din secolul al
XIX-lea. Ultimele pagini ale lucrării sunt rezervate unui sumar în limba engleză
şi unei liste ample de planşe care conţin atât planurile unor complexe ecleziastice
sau ale unor simple lăcaşe de cult, dar şi o serie de fotografii recente şi de la
începutul secolului al XX-lea, în cazul unor ctitorii dispărute.
Concluzionând, putem afirma faptul că lucrarea arheologului Emil Lupu
ne oferă un material de referinţă pentru istoriografia tematicii abordate, conturând
o imagine de ansamblu asupra obiectivelor de patrimoniu medievale din zona
Carpaţilor Curburii. Mai mult decât atât, considerăm că arheologia medievală
buzoiană trebuie să continue cercetările de teren şi să ofere noi informaţii despre
o serie de obiective de cult din spaţiul geografic care face obiectul acestei lucrări.
Din nefericire, cercetarea arheologică la Buzău are, se pare, alte priorităţi,
periferizând epoca medievală. Totul se reduce la sondaje sporadice, datorate unor
uzuale descărcări de sarcină arheologică, în urma demolării unor imobile aflate în
perimetrul vechiului centru istoric al oraşului Buzău.
Adrian Constantin
ÎN AMINTIREA UNUI PROFESOR CARE NU MAI ESTE
Primăvara anului 2017 anunţa un an frumos şi rodnic la Complexul

Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău. Domnul profesor Ioan Mitrea era
prezent printre noi, colabora în Consiliul ştiinţific al instituţiei noastre, ne
sfătuiam împreună... Cu puţin timp în urmă, prin grija domniei sale, ieşise
de sub tipar numărul XVI (2017) al revistei „Zargidava”.
Deşi ştiam că la vârsta domniei sale viaţa de zi cu zi nu este una deloc
uşoară, speram totuşi ca sănătatea să-i fie prielnică în continuare, pentru a-şi
putea duce mai departe proiectele de care nu ducea lipsă.
La împlinirea a 80 de ani, domnul profesor Ioan Mitrea a avut parte şi
de o aniversare aparte, organizată de muzeul băcăuan pe care îl slujise cu
devotament de-a lungul timpului. Cu acest prilej i s-a acordat şi o Diplomă
de Excelenţă din partea Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”. Ne-a
revenit nouă sarcina, onorantă desigur, de a rosti un LAUDATIO cu acel
prilej. Nicio clipă nu ne-am gândit că urările noastre de atunci vor fi
ultimele pe care vom avea ocazia să le adresăm distinsului istoric.
Ne-am bucurat în acea zi de faptul că domnul profesor Ioan Mitrea a
apreciat mesajul nostru de atunci, dorind chiar publicarea textului respectiv.
Însă, din motive obiective, îndeplinirea dorinţei domniei sale a fost amânată
puţin.
Prin urmare, ne facem o datorie de onoare acum, când domnul
profesor Ioan Mitrea nu mai este din păcate printre noi, încredinţând revistei
„Carpica” acel LAUDATIO, rostit la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”
din Bacău, în ziua de 4 aprilie 2017.
Este modestul nostru omagiu post-mortem adus acestei personalităţi a
vieţii culturale şi ştiinţifice băcăuane, acestui profesor care, iată, de pe 21
iulie 2017, nu mai este printre noi.
Din nefericire, acel LAUDATIO rostit într-o zi de primăvară (la ceas
aniversar), este încredinţat de către noi tipăririi într-o zi de toamnă (la ceas
comemorativ), devenind între timp un LAUDATIO-DOCUMENT.
*
346 Anton Coşa
LAUDATIO
Domnului prof. dr. Ioan Mitrea

cu ocazia acordării Diplomei de Excelenţă
din partea Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău
(4 aprilie 2017)
Doamnelor, domnişoarelor, domnilor, distinşi invitaţi, dragi colegi,
În urmă cu 560 de ani, la început de aprilie, urca pe tronul Moldovei

un tânăr de viţă domnească, ale cărui fapte în istoria medievală românească
au fost memorabile, rămânând în memoria colectivă până în zilele noastre.
Cu exact 8 decenii în urmă, tot la un început de aprilie, mai precis într-o
zi de 4 aprilie a anului 1937, îşi făcea intrarea pe scena vieţii, a istoriei
contemporane de această dată, un copil căruia i-a fost rezervat un destin aparte,
şi pe care avem, iată, şansa de a-l avea alături de noi peste ani şi, mai mult
chiar, de a-l putea aniversa astăzi.
Vă mărturisesc faptul că în momentul în care am fost rugat să rostesc
câteva gânduri legate de domnul profesor Ioan Mitrea am avut o evidentă
reţinere, conştient fiind că nu eu sunt cel mai îndeptăţit să fac acest lucru. Am
acceptat în cele din urmă această onoare, doar după ce am aflat că persoane
autorizate vor vorbi înaintea mea.
Am ascultat deja, împreună, cuvinte de laudă venite din mediul
universitar (prof.univ.dr. Nicolae Ursulescu), din mediul liceal (prof.dr. Viorel
Cruceanu), din mijlocul foştilor elevi pe care domnul profesor Ioan Mitrea i-a
format de-a lungul anilor (dr. Elena-Lăcrămioara Istina).
Domnul profesor Ioan Mitrea păşeşte astăzi pragul a 8 decenii de viaţă,
un prag simbolic desigur. Sunt oare mulţi cei 80 de ani? Sunt oare puţini?
Răspunsul depinde, fireşte, de modul în care fiecare dintre noi ne raportăm la
această cifră. De exemplu, pentru elevii aici prezenţi, care nu au atins încă nici
vârsta majoratului, cei 80 de ani ai domnului profesor Ioan Mitrea sunt, desigur,
o ţintă mult prea îndepărtată. În schimb, pentru cei apropiaţi de vârsta domnului
profesor, aceasta nu reprezintă decât foarte puţin. Ce reprezintă 8 decenii la
scara istoriei? O clipă doar! O clipă pe care, suntem convinşi, domnul profesor
o preţuieşte ca atare, mai ales că este o clipă din viaţa domniei sale.
Distinşii antevorbitori au marcat, într-un mod cât se poate de sugestiv,
jaloanele vieţii profesionale a domnului profesor Ioan Mitrea. Au făcut-o cu atât
mai bine, cu cât, de regulă, în asemenea momente, prezentarea biografiei unui om
este încorsetată oarecum de timp. Iar omagiatul nostru de astăzi face parte dintre
În amintirea unui profesor care nu mai este 347
acei oameni, destul de puţini, despre care se poate vorbi din mai multe
perspective, toate la fel de legitime. Ascultând cuvântările anterioare, privirea
fiecăruia dintre noi cei prezenţi astăzi la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”
poate deja descifra, în oglinda anilor domnului profesor Ioan Mitrea, constantele
unei vieţi aparte. O viaţă de om – aşa cum a fost, în conformitate cu titlul uneia
dintre cărţile marelui nostru istoric naţional Nicolae Iorga.
L-am cunoscut pe domnul profesor Ioan Mitrea în urmă cu exact 20 de
ani când, imediat după finalizarea studiilor universitare, îmi începeam
cariera la Muzeul de Istorie din Bacău. Pentru mine rămân memorabile
intervenţiile domniei sale din cadrul diferitelor manifestări ştiinţifice
derulate în timp de către instituţia noastră.
În cele două decenii, de fiecare dată când a avut ocazia, domnul
profesor Ioan Mitrea a accentuat în discuţiile cu muzeografii, conservatorii,
restauratorii, mai subtil sau mai tranşant, realizările înaintaşilor, ale celor
care de-a lungul vremii şi-au desfăşurat activitatea la Muzeul de Istorie din
Bacău, insistând cu precădere asupra personalităţii lui Iulian Antonescu.
Noi, cei care suntem în activitate acum în cadrul Complexului Muzeal
„Iulian Antonescu”, slujitori fideli ai muzei Clio, primim în continuare cu
maximă atenţie sfaturile domnului profesor Ioan Mitrea, încredinţaţi fiind că
cei care îşi desfăşoară activitatea într-un muzeu de istorie, de arheologie, de
artă, de etnografie au un destin aparte, lucrând nu doar pentru cei de azi, ci
şi în amintirea celor de ieri, având totodată grijă ca prin păstrarea,
conservarea, protejarea, restaurarea, expunerea, valorificarea, cercetarea
patrimoniului muzeal, să lase o importantă moştenire şi pentru cei de mâine.
Activitatea desfăşurată într-un muzeu de istorie, de arheologie, de artă,
de etnografie este din punctul nostru de vedere o activitate „de suflet” care
presupune o doză considerabilă de afecţiune. Prin intermediul muzeografilor,
al conservatorilor, al restauratorilor, obiectele expuse în muzeu prind viaţă, iar
omul devine astfel unicul obiect al istoriei, omul care este sarea pământului şi,
în consecinţă, sarea istoriei. Astfel, exponatele muzeale readuc în memoria
vizitatorilor de azi vieţile celor de odinioară şi creează în acelaşi timp o
legătură inefabilă între „cei care au fost” şi „cei care sunt”.
În acest sens, îi transmitem domnului profesor Ioan Mitrea faptul că
fiecare dintre noi, cei de acum, am fost şi suntem conştienţi că fiecare
generaţie lasă ceva durabil în urmă, cinstindu-ne în acelaşi timp (aşa cum se
cuvine) înaintaşii, strămoşii, mai apropiaţi ori mai îndepărtaţi, pe cei care
ne-au pregătit pe drumul vieţii, personale ori profesionale.
Vă asigurăm domnule profesor că noi, cei de azi, nu i-am uitat pe cei care
au arat înaintea noastră pe ogorul ştiinţei istorice, pe ogorul muzeografiei,
348 Anton Coşa
aruncând în anii trecuţi sub brazdă seminţe curate care au rodit mai apoi atât de
generos. Cunoaştem cuvintele lui Iorga „cine uită nu merită”, acelaşi mare istoric
român lăsându-ne spre meditaţie şi următorul citat: „Mai trebuie ceva, aşa de
puternic şi aşa de plin de mister, care e omul de ’naintea ta, omul de la care vii şi
care, prin figuri pe care le-ai văzut, prin altele care n-au trecut niciodată înaintea
ta, se înfundă în adâncul vremurilor până se pierde în nesfârşirea lor: părinţii,
moşii, strămoşii, viaţa pe care ai fost chemat s-o duci mai departe. De la ei vine
ceva mai scump decât toate moştenirile materiale, mai greu de purtat decât toate
sarcinile, ceva care adesea trebuie înfruntat cu mai mult curaj desperat decât toate
pericolele: felul lor de a fi, transmis, corectat, sintetizat cu mii şi mii de
experienţe, care ajunge până la tine, omul de azi. Ceva care abia poţi să-l
înfrânezi, dar să-l suprimi cu totul nu, căci morţii nu se dau morţi. Ceva care, în
ceasurile în care nu e nimeni viu care să-ţi stea alături, dă puterile pe care le
păstrează partea aceea singură care continuă viaţa lor, ca s-o păstreze măcar cum
a fost, dar şi s-o înalţe şi, pentru păcatele lor, s-o ispăşească. Ei, înaintaşii, dau
aplecări, întorsături de spirit, îndemnuri şi putinţe de fapte”.
De asemenea, îl încredinţăm pe domnul profesor Ioan Mitrea de faptul
că noi, muzeografii, conservatorii, restauratorii de azi nu i-am uitat niciodată
pe cei care ne-au oferit oportunitatea „de a putea descoperi, dincolo de zidul
ce oprea privirile, perspectivele unei lumi până atunci nebănuite” şi, prin
urmare, avem grijă (considerând aceasta nu doar ca semn de recunoştinţă, ci
şi ca o datorie de onoare) „să nu uităm pe umerii cui ne-am ridicat pentru a
privi peste peretele despărţitor”.
În oglinda celor 80 de ani, biografia domnului profesor Ioan Mitrea a
dobândit deja prestigiul durabil al modelului. Cu siguranţă, o viaţă atât de
bogată în realizări nu a fost deloc uşoară, impunând numeroase sacrificii pe
care noi, cei de faţă, le putem doar bănui. Domnia sa le ştie însă, fără
îndoială, foarte bine, cel mai bine chiar.
În această zi importantă, la ceas aniversar, primiţi, vă rugăm, domnule
profesor Ioan Mitrea, din partea tuturor celor care îşi desfăşoară activitatea în
cadrul Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”, întreaga noastră gratitudine.
*
Din păcate, toate gândurile noastre bune (rostite în LAUDATIO) au trecut
atât de repede, mult prea repede, din realitatea concretă a vieţii, în istorie.
Între timp, firul vieţii domnului profesor Ioan Mitrea s-a rupt...
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Anton Coşa
În amintirea unui profesor care nu mai este 349
Decernarea Diplomaei de Excelenţă din partea Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”

CUVINTE LA MOARTEA UNUI MARE ISTORIC, ARHEOLOG ŞI
PROFESOR, PRIETEN ŞI IUBIT COLEG
Adânc întristați de vestea trecerii la Cele Veșnice a marelui istoric,

arheolog și profesor IOAN MITREA, ne exprimăm adâncul nostru regret și
transmitem părerile noastre de rău și condoleanțele cele mai sincere familiei
și colegilor din Muzeul de Istorie din Bacău.
Provenit din zona învecinată Bacăului, ținutul Neamțului, dintr-o
familie țărănească tradițională, tânărul Ioan Mitrea s-a bucurat de timpuriu
de aprecierea profesorilor, care l-au inițiat în tainele arheologiei, dar și de
prietenia și sprijinul colegilor. Cariera sa a fost excepțională, datorată
calităților sale, de om al datoriei, setei de cunoaștere, hărniciei și dârzeniei.
Multiplele sale șantiere arheologice, lucrările științifice (câteva sute),
activitatea sa muzeografică (directorul muzeului băcăoan), completată de
cea pedagogică (profesor la Universitatea din Bacău), întemeietor și
conducător al unor reviste de specialitate, reprezintă doar câteva dintre
mărturiile deosebit de grăitoare în acest sens.
S-a bucurat totdeauna de prietenia, aprecierea și respectul colegilor, a
nenumăraților profesori – foștii săi studenți – răspândiți în toată țara, dar și
multor oameni de cultură din toată țara. Ca o recunoaștere a realizărilor sale
a fost distins cu multe premii, distincții și onoruri, dintre care ne face
plăcere să amintim și cea de Membru de Onoare al Institutului de
Arheologie Iași al Academiei Române. O familie exemplară a completat în
mod fericit această palidă încercare de trecere în revistă a vieții și muncii lui
IOAN MITREA.
Plecarea dintre noi a iubitului nostru prieten și coleg reprezintă o
ultimă și grea lovitură pentru istoriografia românească, dar păstrăm
convingerea, că realizările sale vor constitui și în viitor pentru noi o
neîntreruptă aducere aminte a unui om cu totul deosebit, care a făcut cinste
neamului nostru, pe care l-a iubit sincer și nețărmurit, IOAN MITREA.
Iași, 22 iulie 2017
Prof.univ.dr. Dan Gh. Teodor,

Dr. Virgil Mihăilescu-Bîrliba
ÎNDOLIATĂ FAMILIE, ÎNTRISTATĂ ADUNARE
Am aflat cu uimire despre moartea colegului nostru, profesorul Ioan

Mitrea.
Acum câteva zile am discutat cu profesorul Mitrea despre sesiunea
ştiinţifică pe care Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei
Oamenilor de Ştiinţă din România urmează să o organizeze la Focşani în
zilele de 27-28 iulie a.c. După o convorbire agreabilă, a conchis: „Poate vin
şi eu!”. Eram convins că ne vom revedea foarte curând.
Vestea morţii m-a surprins şi bulversat. Ne cunoşteam de peste şase
decenii, fiind din acelaşi judeţ, Neamţ, şi având o carieră profesională
similară, astfel că aveam, de fiecare dată, când ne întâlneam, multe de
discutat.
Am colaborat în cadrul Societăţii de Ştiinţe Istorice, în calitatea sa de
preşedinte al filialei Bacău.
Am dat curs invitaţiilor sale de a contribui cu studii la revistele pe care
le-a condus.
În ultimii ani am fost împreună la activităţi desfăşurate în cadrul
Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, inclusiv la unele simpozioane
ştiinţifice organizate de Domnia Sa în municipiul Bacău.
Ioan Mitrea rămâne, în conştiinţa noastră, un profesor cu vocaţie, un
arheolog pasionat, un conducător de importante instituţii culturale şi un
mare patriot român.
A plecat dintre noi în plină putere de creaţie, când Istoria şi România
aveau nevoie de prezenţa şi contribuţia sa. Aveau nevoie mai ales pentru a
da substanţă Centenarului Marii Uniri din 1918.
Îl regretăm profund şi îi promitem că-i vom continua munca la care s-
a angajat cu responsabilitate şi dăruire.
Sit tibi terra levis!
Prof.univ.dr. Ioan Scurtu

preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie
a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România
O VESTE CA UN TRĂSNET
S-A STINS IOAN MITREA…
Aflasem cu întârziere de
toate onorurile primite, în aprilie,
de profesorul Ioan Mitrea, din
partea oficialităților din Bacău, cu
ocazia împlinirii vârstei de 80 de
ani și doream să-i adresez și eu
cele cuvenite bunului prieten și
colaborator. O zi întreagă nu am
reușit să-i găsesc la telefon pe
soții Mitrea. Abia a doua zi mi-a
răspuns, cu o voce stinsă și tristă,
doamna Mitrea: „Soțul meu este
la spital în sala de reanimare”.
Am rămas fără glas câteva secunde, după care am încercat să o îmbărbătez.
Revenind peste trei-patru zile m-a bucurat vestea că și-a revenit,
numai că peste câteva ore am aflat aceea veste care a picat ca un adevărat
trăsnet: „Domnul Mitrea s-a stins pe neașteptate în urma unui infarct!” O
Doamne! Nici nu știam cum să reacționez pe moment. S-a stins vineri 18
iulie 2017 după amiază.
Îl cunoșteam pe Ioan Mitrea de ani mulți, din activitatea de pasionat
arheolog și renumit dascăl și de la Iulian Antonescu care în tinerețe, avându-l
coleg la Institutul Pedagogic din Bacău, avea despre dânsul cele mai alese
cuvinte de apreciere, apoi de la Muzeul Județean Bacău, unde a fost, rând pe
rând, muzeograf, muzeograf principal și, între 1976-1982, director.
Cu Ioan Mitrea am colaborat, devenindu-mi mai apropiat după ce am
înființat Fundația Cultural-Ştiințifică „Iulian Antonescu” în anul 2000, cu sediul
la Muzeul de Istorie „Iulian Antonescu” din Bacău. În prima ședință, organizată
în prezența membrilor fondatori, s-a ales comitetul director. Deși fondatoare a
respectivei fundații, având domiciliul și serviciul în București, cu bună știință
am realizat că nu era posibil să conduc activitățile cultural-științifice conform
statutului și nici pe cele financiare care presupuneau semnături în bancă ori
de câte ori era nevoie, ceea ce nu era posibil de la distanță.
Atunci s-a hotărât ca Ioan Mitrea, cu acordul lui, să fie președinte
executiv, funcție pe care a onorat-o cu cinste și multă pricepere, fapt pentru
care de fiecare dată i-am fost recunoscătoare.
O veste ca un trăsnet. S-a stins Ioan Mitrea 353
Cercetând, chiar și imaginar, bogatele note biografice despre întreaga

activitate desfășurată de Ioan Mitrea în calitatea lui de cadru didactic,
profesor universitar, arheolog, istoric, om de cultură, realizăm ce patrimoniu
cultural a rămas în urma lui și în egală măsură ce patrimoniu uman prin
formarea atâtor discipoli care ar putea să-l urmeze!
Orașul Bacău, de fapt cetățenii lui pe care Ioan Mitrea i-a slujit atâția
ani cu drag și respect ar merita ca un prieten sau un discipol să-i păstreze
memoria, continuându-i preocupările și chiar unele proiecte întrerupte brusc.
Mă voi referi în continuare doar la câteva dintre cele mai importante
realizări. Îmi apar în minte cele 15 volume ale Revistei de istorie
„Zargidava”, al cărei fondator și redactor șef a fost, dar și semnatar al
multor articole și studii cuprinse între coperțile ei.
Despre efortul legat de apariția respectivei reviste numai profesorul
Mitrea știa cum îi făcea față: adunând articole și studii pentru fiecare volum
sau procurând fondurile necesare editării atâtor volume. Firește că sponsorii
care i-au fost alături în timpul vieții merită toate aprecierile din partea
cititorilor, printre care mă număr și eu, pentru contribuția la valorificarea
prin scris a rezultatelor unor cercetări despre istoria țării noastre care altfel
ar fi rămas în van.
Nu-mi vine să cred că cei care l-au prețuit în timpul vieții nu-i vor
păstra memoria continuând să sprijine mai departe valorificarea cercetărilor
științifice prin apariția prestigioasei Reviste de istorie „Zargidava”, scoasă
sub egida a două instituții nonguvernamentale: Societatea de Științe Istorice
din România – Filiala Bacău și Fundația cultural-științifică „Iulian
Antonescu”.
Profesorul Mitrea a fost un excelent președinte executiv al respectivei
fundații încercând la rândul său să păstreze memoria lui Iulian Antonescu
organizând, conform statutului, numeroase activități în colaborare cu
Muzeul de Istorie din Bacău, printre care și șase volume despre activitatea
lui la care a colaborat în calitate de coordonator.
Din nou nu-mi vine a crede că nu se va găsi sau oferi un intelectual,
un discipol, care să păstreze memoria celor doi înaintași și prieteni: Iulian
Antonescu și Ioan Mitrea, continuând să lucreze pe patrimoniul rămas după
dânșii și anume: muzeul ca instituție fondată cu 60 de ani în urmă, revistele
„Carpica” și „Zargidava” – fondate de cei doi, păstrarea, conservarea și
valorificarea patrimoniului prin expoziții permanente sau temporare, precum
și răspândirea adevărurilor istorice, chiar și oral. Ceea ce făcea profesorul
Mitrea prin transmiterea Revistei „Zargidava” în toată țara și străinătate nu
însemna decât promovarea rezultatelor cercetărilor istorice, arheologice și
culturale.
Astăzi, beneficiind de avantajele internetului, s-ar putea promova cu
mult succes activitatea acestor două personalități distincte și a istoriei în
general.
Închei nu înainte de a transmite un gând bun doamnei Mitrea – soție
iubitoare, care i-a fost alături tot timpul împreună cu cele două fiice pe care
profesorul Mitrea mi-a mărturisit că le iubea foarte mult.
Cele câteva fapte relatate, dar și altele, cu certitudine vor continua
prietene! Promitem că nu te vom uita și că vom încerca să îți păstrăm
memoria, fiecare prin metodele de care dispunem, astfel ca marea pierdere
să fie suportată mai ușor, dacă e cu putință.
Dumnezeu să te aibă în pază!
Eugenia Antonescu
ABREVIERI
AARMSI/ ARMSI Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice,

Bucureşti.
AIIAI Anuarul Istitutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi
AMM/ ActaMM Acta Moldaviae Meridionalis, Vaslui.
AMN/ ActaMN Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca.
AMT Acta Musei Tutoviensis, Muzeul „Vasile Pârvan”, Bârlad.
Apulum Apulum. Muzeul regional Alba-Iulia; Acta Musei Apulensis,
Alba-Iulia.
ArhGen Arhiva Genealogică, Iaşi.
ArhNaţ Arhivele Naţionale.
ArhMold Arheologia Moldovei, Iaşi.
AŞUI/AŞUIaşi Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I Cuza” Iaşi.
Ateneu Ateneu – revistă de cultură, Bacău
Carpica Carpica. Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău;
CMIABc Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău
Crisia Crisia. Muzeul „Ţării Crişurilor” Oradea.
Cronica/ CCA Cronica Cercetărilor Arheologice.
Dacia, Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie,
Bucureşti
Dacia, N.S. Dacia. Revue d’Archeologie et d’Histoire Ancienne, N.S.,
Bucureşti.
DANIC Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale
DIR Documente privind Istoria României.
DJAN/ SJAN Direcţia/ Serviciul Judeţeană a Arhivelor Naţionale.
DRH Documenta Romaniae Historica.
Materiale, MCA Materiale şi Cercetări Arheologice.
MemAntiq Memoria Antiquitatis, Piatra-Neamţ.
MMS Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi.
MO Monitorul Oficial al României, Bucureşti.
Mousaios Mousaios, Muzeul Judeţean Buzău
MuzNaţ Muzeul Naţional, Bucureşti
Pontica Pontica. Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa
RevMuz Revista Muzeelor, Bucureşti.
SCIV(A) Studii şi Cercetări de Istorie Veche (şi Arheologie),
Bucureşti.
SympThrac Symposia Thrachologica
Thraco-Dacica Thraco-Dacica. Institutul de tracologie Bucureşti
Zargidava Zargidava. Revistă de istorie, Bacău.

46 Carpica XLVI 2017

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

46 Carpica XLVI 2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CARPICA

Coperta I – Pahar cu stema Principatelor Unite din colecţia Muzeul de

Design coperţi: Dionis Puşcuţă

Editura Magic Print Oneşti

Viorel Căpitanu – o viaţă în muzeul băcăuan

VASILE PÂRVAN (1882-1927)

Ioan Mitrea, Vasile Pârvan (1882-1927). Actualitatea

Dănuţ Prisecaru, Petre Colţeanu, Lăcrămioara-Elena Istina,

Laurenţiu Chiriac, Negoţul din târgul medieval Bârlad

GENEALOGIE/ HERALDICĂ/ NUMISMATICĂ/FILATELIE

Ştefan S. Gorovei, Radomireşti. Contribuţii genealogice pentru istoria

Emil Lupu, Ctitori şi ctitorii la Curbura Carpaţilor în veacurile XIV-XVIII

IN MEMORIAM IOAN MITREA

Abrevieri ......................................................................................................... 355

GENEALOGY, HERALDRY, NUMISMATICS AND PHILATELY/

Ştefan S. Gorovei, RADOMIREŞTI. Contributions généalogiques pour

REVIEW/ COMPTE-RENDUS/ BEWERTUNGEN

Emil Lupu, Ctitori şi ctitorii la Curbura Carpaţilor

IN MEMORIAM IOAN MITREA

In Memory of a professor that is no more (Anton Coşa) ..................... 345

Abbreviations/ Abréviations/ Abkürzungen ........................................... 355

Angajat la 1 septembrie 1957 la Muzeul

în perioada anilor `70-`80 ai secolului XX au fost cele de la Găiceana,

pluristratigrafic de la Răcătău-Cetățuia (azi Pâncești, com. Pâncești),

merite în această privinţă revenindu-i şi domnului Căpitanu. Este un meritat

și Cultelor, precum și a Ordinului ”Meritul Cultural” în grad de ofițer,

1980 – Viorel Căpitanu pe şantierul de la Răcătău

27 martie 2015 – Simpozion dedicat Unirii Bucovinei cu România

18 mai 2016 – lansarea volumului Corpus Nummorum Moldavie – VI.1

24 martie 2016 – Vernisajul expoziţiei Războaie fără victime.

24 martie 2016 – Vernisajul expoziţiei Războaie fără victime.

1. Cercetările şi săpăturile arheologice de la Buda, în „Materiale”, VII,

„Carpica”, I, 1968, p. 233-258 (în colaborare).

36. Aşezarea paleolitică de la Lespezi, județul Bacău, în „Carpica”, V,

55. Figurine antropomorfe geto-dacice, descoperite la Răcătău (com.

Răcătău, județul Bacău, în „Carpica”, XX, 1989, p. 97-124.

92. Descoperiri arheologice din partea de N-E a judeţului Vrancea, în

107. Victor Mitocaru, Muzeul de Istorie ”Iulian Antonescu” (Interviu cu

AMINTIRI CU VIOREL CĂPITANU, C.S. NICOLĂESCU-PLOPȘOR…

Am primit, ca de fiecare dată, cu mare bucurie și plăcere invitația

Bicaz, cât și după.

membrii ai ambasadei Iugoslave, pentru care erau pregătite plutele, am

ucis în acea revoluție.

arătat interesantele materiale descoperite, unele deja împachetate. La urmă

L-am cunoscut pe domnul Viorel Căpitanu în vara anului 1969, la

extremă de arheologie, cu preocupări pentru istoria veche (paleolitic,

„aplecat” cu multă dăruire şi insistenţă activitatea asupra acestui obiectiv

temporare, depozite, laboratoare, bibliotecă, birouri. Construcţia, concepută

Profesorul Viorel Căpitanu, care a fost şi unul dintre directorii

Pentru civilizaţia geto-dacă şi carpică a condus şi efectuat cercetări la

Expoziţie personală Marcel Chirnoagă – în imagini apar Viorel Căpitanu, Viorica

„Vasile Pârvan n-a fost numai o figură a culturii

S-au împlinit recent 135 de ani de la naşterea ( 28 septembrie 1882 ) şi

excelenţă o operă de actualitate. Pentru a fi înţeleasă, pentru a fi folositoare

Romania), marele istoric literar G. Călinescu, spunea la scurt timp după

tenacitate, dovedind de pe atunci un cult al muncii, în scurt timp a devenit

şi o conferinţă despre Romanizarea provinciei Dacia14.

Naţional de Antichităţi, a prezentat un ciclu de trei lecţii, la Universitatea de

faţa studenţilor, fie la manifestări ştiinţifice interne şi internaţionale, s-a spus

Des notes complémentaires pour la biographie de Vasile Pârvan

Vasile Pârvan a été un savant d’une étonnante capacité à organiser la vie

Mots-clés: dates biographiques; coopération intellectuelle; documents inédits;

În 1982, la aniversarea centenarului naşterii lui Vasile Pârvan, s-au