8.

Avarii (2)

A. Modul de trai; B. Pătrunderea în Transilvania

A.Modul de trai

Din punct de vedere al structurii antropologice, comunităţile avare erau

destul de eterogene, fără să se fi configurat deosebiri tranşante între grupurile
timpurii şi cele târzii şi nici între cele concentrate în jumătatea vestică şi cea estică
a Chaganatului. Pe baza analizei câtorva mii de schelete, s-a stabilit că la circa 83-
84 % din populaţie erau preponderente trăsăturile rasei europoide, dolicocranii
având un procentaj superior brahicranilor. Puţin peste 10 % din întreaga populaţie
prezenta caracteristici ale rasei mongoloide, în vreme ce circa 6-7 % din aceasta
cumula elemente mixte europoide şi mongoloide, ceea ce evidenţia derularea unor
procese complexe de convieţuire şi de metisaj. Dimensiunile corporale ale
reprezentanţilor rasei mongoloide erau de regulă ceva mai reduse decât ale
europoizilor. Existenţa elementelor mongoloide indică o indubitabilă origine
central-asiatică a celor care le deţineau. Componente antropologice apropiate de
cele înregistrate în Câmpia Pannonică au fost semnalate în regiunile de stepă de la
est de Don. Pe de altă parte, avarii erau în general de o talie inferioară populaţiilor
europene. Înălţimea medie a bărbaţilor era de circa 168 cm, iar aceea a femeilor
de circa 159 cm, în vreme ce, potrivit analizelor antropologice, înălţimea
bărbaţilor din nordul şi centrul Europei din epoca migraţiilor se situa între 170 şi
175 cm. Analizele amintite indică pentru populaţia avară o rată înaltă a
mortalităţii infantile şi o vârstă medie coborâtă. În timp ce la adulţii bărbaţi se
constată o frecvenţă mai mare a deceselor între 40 şi 60 ani, la femei acestea se
manifestau mai intens între 20 şi 40 ani, datorită problemelor apărute la naştere.

Multă vreme, după stabilirea în Câmpia Pannonică, avarii şi-au păstrat cu

consecvenţă modul de trai tradiţional, specific neamurilor nomade din stepele
Eurasiei. La începutul secolului al VII-lea, în renumitul manual de strategie
militară atribuit lui Mauricius se confirmă ataşamentul lor pentru practicile vieţii
nomade, notificându-se că se adăposteau în corturi şi că în lupte foloseau numai
trupe de cavalerie, că dispuneau de un mare număr de animale, cărora se străduiau
să le asigure păşuni corespunzătoare. Autorul bizantin le aprecia rezistenţa la
eforturi, vitregii climatice şi privaţiuni, abilitatea în purtarea războaielor, datorită
atacurilor surprinzătoare, replierilor rapide, iscusinţei folosirii arcului şi săgeţilor,
dexterităţii de a adopta tactici adecvate. Convieţuind vreme îndelungată cu
seminţii romanice, germanice şi slave, care nu practicau nomadismul şi se
îndeletniceau nu numai cu creşterea vitelor, ci şi cu cultivarea plantelor, şi
învecinându-se, de asemenea, cu popoare sedentare, avarii au suferit inerent

1
influenţa acestora. Într-o etapă târzie de evoluţie, la ei îşi fac loc preocupările în
domeniul agriculturii, concomitent cu tendinţele de adoptare a preceptelor traiului
stabil, aşa încât au trecut de la stadiul de nomadism spre semi-nomadism şi
sedentarism, cu toate că vechile tradiţii ale nomadismului ecvestru s-au păstrat în
multe privinţe, astfel că în ritualul funerar s-a menţinut practica sacrificării şi
depunerii unui cal alături de decedat.
Începând din secolul al VII-lea au apărut treptat şi aşezări stabile.
Materialul osteologic depozitat în cadrul lor includea, între altele, oase de porc şi
de păsări domestice, specii a căror creştere era incompatibilă cu modul de viaţă
nomad. Pe de altă parte, inventarul funerar al mormintelor datate în secolele VII şi
VIII cuprindea în câteva cazuri seceri şi alte unelte agricole. Din unele depozite
de obiecte din fier, corespunzătoare perioadei avare târzii, făceau parte, de
asemenea, unelte specifice muncilor cu caracter agricol: brăzdare, rame de hârleţ,
săpăligi, otice. În afară de acestea, într-o aşezare din secolul al VIII-lea au fost
identificate seminţe carbonizate de grâu, secară, orz, ovăz, mei, cânepă, mazăre,
linte etc., descoperiri care, la fel ca şi cele de unelte, indică preocupări legate de
cultura plantelor.

B. Pătrunderea în Transilvania

Prezenţa avarilor în Transilvania este atestată atât în izvoare scrise cât şi în

cele arheologice. Geograful anonim din Ravenna, care îşi redactase opera în
cursul secolului al VII-lea, notifica faptul că hunii, numiţi şi avari, locuiau în
vremea sa în Datia (=Dacia) prima et secunda, denumită în vremea sa şi Gipidia.
Din câte deducem din înşirarea cursurilor de apă din cuprinsul regiunilor dacilor,
acestea din urmă corespundeau în accepţiunea geografului din Italia cu Banatul,
Crişana şi Transilvania intracarpatică.
Urme ale avarilor pe teritoriul transilvănean în ultimele decenii ale
secolului VII şi în veacul următor au fost documentate îndeosebi prin
descoperirile cu specific funerar – necropole şi morminte izolate –, mai elocvente
fiind cele făcute la Aiudul de Sus (oraş Aiud), Cicău (com. Mirăslău), Lopadea
Nouă, Teiuş (jud. Alba), Brateiu (jud. Sibiu), Câmpia Turzii, Moldoveneşti (jud.
Cluj) etc. Unele din morminte conţineau şi schelete de cai, inventarul cuprinzând,
între altele, piese de harnaşament (zăbale, scări de şa), arme (săbii, topoare,
vârfuri de lance, vârfuri de săgeată), piese de vestimentaţie (catarame, limbi de
centură), obiecte de podoabă (cercei, inele, pandantive, mărgele, aplici). Perioadei
avare mijlocii (cca. 670-710/720) îi corespund în Crişana descoperirile funerare
de la Cheşereu (com. Cherechiu) şi Valea lui Mihai (jud. Bihor), iar perioadei
avare târzii (cca. 710/720-810/830) cele de la Căunaş, Dindeşti (com. Andrid)
(jud. Satu Mare), Săcuieni (jud. Bihor) şi Socodor (jud. Arad). Fiind toate
descoperite întâmplător şi nebeneficiindu-se de observaţii adecvate privind
2
particularităţile ritualului funerar, lipseşte posibilitatea unei încadrări cronologice
mai exacte. Dintre necropolele cu morminte avare târzii identificate în Banat,
menţionăm pe cele de la Sânandrei şi Timişoara – „Podul Modoş” (jud. Timiş),
care prezintă anumite note distincte. Până în prezent în Banat nu au fost semnalate
aşezări corespunzătoare mormintelor avare târzii. În teritoriul amintit au fost
descoperite însă numeroase aşezări cu locuinţe de suprafaţă şi adâncite
(semibordeie şi bordeie) din secolele VII-IX, atribuite populaţiei romanice şi
slave, la Gornea (com. Sicheviţa) (jud. Caraş-Severin), Orşova Veche (jud.
Mehedinţi), Jabăr (com. Boldur) (jud. Timiş), Remetea Mare (jud. Timiş) etc.
Perioadei avare mijlocii îi aparţine bogatul tezaur monetar de la Firtuşu
(com. Lupeni) (jud. Harghita), din partea de est a Transilvaniei, de unde, în anul
1831, au fost reperate 237 de monede de aur romane şi bizantine, dar care
cuprindea iniţial un număr mai mare de piese, dispărute din păcate în decursul
timpului, fără să fi fost prospectate de specialişti. Piesele care au putut fi
identificate indică o durată lungă de tezaurizare, ce se întinde pe parcursul a circa
trei veacuri şi jumătate. Cele mai vechi sunt emisiunile puse în circulaţie de
Aurelian (270-275), iar cele mai noi sunt solizi ce datează din vremea lui
Heraclius (610-641), din jurul anului 625, tezaurul fiind îngropat probabil câţiva
ani mai târziu. Este posibil ca monedele să provină din jafurile întreprinse asupra
provinciilor bizantine în anul 626 de către armatele coaliţiei coordonată de avari.

Spre sfârşitul secolului al VII-lea, dar mai ales în veacul următor, atât în
Transilvania cât şi în Câmpia Pannonică se constată o tendinţă de abandonare
treptată a preceptelor vieţii pastorale, paralel cu adoptarea modului de trai
sedentar, fenomen care din punct de vedere arheologic devine perceptibil o dată
cu identificarea unor complexe de locuire grupate în aşezări stabile. Aceste
locuinţe erau prevăzute cu vetre din piatră, precum cele descoperite la Alba Iulia
(jud. Alba), iar locuitorii lor se ocupau cu creşterea oilor şi a bovinelor, utilizând
o ceramică lucrată atât cu mâna cât şi cu roata olarului.
În secolul al VIII-lea teritoriile locuite de populaţia avară din Transilvania
se reduc spaţial, acestea limitându-se la valea Mureşului şi la zonele de şes de la
sud de Arieş şi de la vest de Târnava Mare. Acest recul nu a însemnat implicit şi o
înlăturare a hegemoniei Chaganatului în zonă, care s-a menţinut în parametri mai
mult sau mai puţin fermi. Din punct de vedere procentual ponderea elementului
avar s-a diminuat însă în favoarea altor etnii, mai cu seamă în nordul Transilvaniei
şi al Crişanei. În ultimele decenii ale secolului al VII-lea, în nord-vestul spaţiului
intracarpatic a migrat un grup de slavi răsăriteni, reprezentat prin cimitirele
tumulare de incineraţie de tip Nuşfalău-Someşeni, care au dăinuit şi în decursul
primei jumătăţi a secolului al VIII-lea. Aceste comunităţi slave s-au suprapus
peste cele deja preexistente, stabilite încă în a doua jumătate a secolului al VI-lea
şi la începutul veacului următor.
3
 Din ţinuturile pe care le ocupau în perioada lor târzie de evoluţie, avarii
puteau controla eficient zonele unde se găseau principalele saline şi zăcăminte
metalifere transilvănene, vitale pentru echilibrul vieţii lor economice. Pe de altă
parte, valea Mureşului era atractivă pentru o populaţie care avea stringentă nevoie
de păşuni întinse pentru numeroasele ei herghelii şi cirezi, sursa principală de
alimentaţie a comunităţilor nomade şi seminomade.
Dat fiind că şocul loviturilor militare asupra Chaganatului se propaga
dinspre vest, este de presupus că, măcar în parte, unele grupuri avare s-ar fi
refugiat din Pannonia spre Transilvania, unde nu plana ameninţarea directă a
francilor. Cu toate acestea, până în prezent în interiorul arcului carpatic nu s-au
descoperit, din câte ştim, complexe funerare avare datate indubitabil în secolul al
IX-lea. Câteva astfel de morminte au fost însă semnalate în nordul Serbiei şi
vestul Austriei. Este foarte plauzibil ca şi în Transilvania să fi existat asemenea
complexe, într-un număr deocamdată greu de apreciat, şi va fi sarcina cercetărilor
ulterioare să le depisteze.

Între descoperirile arheologice corespunzătoare epocii avare târzii se

numără şi tezaurul de piese din aur de la Sânnicolau Mare (fost Nagyszentmiklós)
(jud. Timiş), descoperit în 1799 şi păstrat în colecţiile de la Kunsthistorisches
Museum din Viena. Datorită măiestriei şi ingeniozităţii cu care au fost realizate
piesele din componenţa sa, ca şi a bogăţiei lor, tezaurul a suscitat un interes enorm
în lumea specialiştilor, fiind după un alt tezaur celebru, acela de la Pietroasele,
descoperirea arheologică cea mai faimoasă din această categorie provenind de pe
teritoriul actual al României. Tezaurul din nord-vestul Banatului cuprinde 23 vase
din aur, cântărind circa zece kg şi constând din ulcioare fără toartă, ulcioare cu
toartă, ceşti cu cataramă, pahare, o ceaşcă cu cap de taur, o ceaşcă cu mâner, un
vas pentru unguent, pocale şi un corn de băut. Tehnica de realizare a acestor vase
este de o deosebită varietate, după cum şi motivele ornamentale, realizate cu un
real rafinament artistic, se reliefează prin diversitate, reunind ornamente
geometrice, vegetale, cruciforme, zoomorfe, antropomorfe, adesea combinate
între ele. Departe de a converge spre o unitate stilistică, ele reflectă aportul unor
ateliere de giuvaergie diseminate în diferite spaţii culturale, asupra cărora şi-au
pus amprenta arta stepelor Eurasiei, a Asiei Centrale, a Caucazului, a Persiei
Sassanide şi a Bizanţului, elementele artei avare din pusta Pannoniei fiind şi ele
perceptibile.
Mai mult de jumătate din vasele din tezaur conţin inscripţii, acestea fiind
de trei categorii: greceşti cu litere greceşti, turcice cu litere greceşti şi aşa-numite
rune turcice. Prima categorie este reprezentată pe două ceşti cu cataramă, a doua
pe o singură ceaşcă cu cataramă, iar cea de a treia pe nu mai puţin de 12 vase,
inclusiv pe cele două ceşti care conţineau şi inscripţii greceşti. Descoperirea şi
4
interpretarea lor s-a dovedit în multe cazuri anevoioasă şi a generat controverse
ireconciliabile în lumea savantă. Ceştile cu inscripţii greceşti, provenind din
ateliere de pe cuprinsul Imperiului bizantin, au figurate în partea interioară, chiar
în centru, o cruce cu braţe egale, înconjurată de un text identic pentru ambele
vase, indicând o execuţie concomitentă. Decodificarea textului nu a condus la o
unitate de vederi, dar, cu toate acestea, din diversele propuneri avansate, deducem
că ne aflăm în faţa unei invocaţii cu caracter liturgic, incluzând menţionarea apei
într-un anumit cadru al prestaţiilor rituale.
Incongruenţe de opinii s-au manifestat şi în cazul descifrării inscripţiei
turcice cu litere greceşti: ΒΟΥΗΛΑ ● ΖΟΑΠΑΝ ● ΤΕCΗ ● ΔΥΓΕΤΟΙΓΗ ●
ΒΟΥΤΑΟΥΛ ● ΖωΑΠΑΝ ● ΤΑΓΡΟΓΗ ● ΗΤΖΙΓΗ ● ΤΑΙCΗ. Specialiştii cei
mai avizaţi sunt în cea mai mare parte de acord că textul se referă la o cupă aflată
în posesia sau în folosinţa jupanilor Buyla şi Butaul. Potrivit unei recente analize,
inscripţia ar putea indica faptul că jupanul Buyla ar fi terminat cupa sau că aceasta
ar fi fost făcută de jupanul Butaul spre a comemora victoria asupra jupanului
Buyla. Ortografierea termenului jupan, transcris de două ori, prezintă mici
deosebiri, prima vocală fiind redată atât cu omicron, cât şi cu omega: ΖΟΑΠΑΝ
şi ΖωΑΠΑΝ. Chiar dacă momentan textului redat pe vas nu i se poate oferi o
descifrare certă, acesta nu-şi pierde cota de interes, el nominalizând două
persoane de vază cu nume de origine turcică şi o demnitate politico-administrativă
cu largă proliferare în lumea slavă, adoptată şi în mediul românesc: jupanul.
Inscripţiile runice conţin 24 de semne incizate în metal, alcătuind un
alfabet ce aparţinea unei scrieri semitice. Toate cuvintele erau scurte, niciodată
depăşind şase litere. Cele mai apropiate analogii ale inscripţiilor runice de la
Sânnicolau Mare se găsesc la Szarvas, care cuprinde însă 59 de caractere.
Asemănări paleografice există şi în cadrul monumentelor de scriere runiformă ale
triburilor turcice din Asia Centrală şi din estul Europei din ultimele secole ale
mileniului I. Spre deosebire de inscripţiile cu litere greceşti în limba greacă şi cele
turcice cu litere greceşti, care au fost redate de meşterul aurar în procesul de
realizare a vaselor, inscripţiile cu rune au fost incizate ulterior, eventual chiar de
proprietarii tezaurului.
Paralele cu piesele asemănătoare din Bizanţ, Asia Centrală, estul Europei
şi din bazinul Dunării Mijlocii şi tipologia lor sugerează o perioadă îndelungată de
acumulare a pieselor din tezaur, extinsă de-a lungul a circa 200 de ani,
corespunzând prioritar secolelor VII-VIII. Ele provin probabil din comenzi
adresate unor ateliere de înaltă specializare, din cadouri oferite de vecini, din
jafuri etc. Cele mai multe dintre motivele ornamentale ale vaselor corespund
preferinţelor aristocraţiei nomade.

În legătură cu proprietarii tezaurului din Banat s-au emis de-a lungul

timpului numeroase supoziţii, majoritatea specialiştilor punându-l pe seama unor
5
dinaşti avari, bulgari sau unguri, dar nu au lipsit şi opinii mai cutezătoare, însă cu
audienţă foarte limitată, potrivit cărora descoperirea ar fi aparţinut triburilor
germanice sau unor şefi locali ai românilor. În ultimii ani, pe măsura adâncirii
studiilor comparatiste şi tipologice, dobândeşte o audienţă din ce în ce mai mare
punctul de vedere care îi acreditează pe avari drept posesori ai tezaurului. Un
tezaur de o bogăţie atât de epatantă nu putea desigur aparţine decât unei căpetenii
de vază, eventual chiar chaganului. De altfel, mai mulţi cercetători presupun că
piesele de aur de la Sânnicolau Mare ar fi constituit o infimă parte din tezaurul
acestuia, salvat miraculos după ce francii au pus stăpânire pe ring şi au intrat în
posesia averilor depozitate acolo. Nu este exclus ca cei ce au sustras preţioasele
vase să-şi fi găsit refugiul spre teritoriile estice ale Chaganatului, care, scurt timp
după aceasta, vor fi confruntate cu atacul bulgarilor. Tezaurul de pe valea
inferioară a Mureşului putea, de asemenea, să fi aparţinut unui conducător local al
avarilor, pus în dificultate de pătrunderea intempestivă spre nord a oştilor hanului
Krum.
Posibilităţi sporite de a se oferi o explicaţie convingătoare circumstanţelor
şi momentului ascunderii preţiosului tezaur se vor ivi atunci când se vor reuşi
datări mai exacte pentru toate piesele sale şi când va fi cunoscut îndeaproape
contextul arheologic din perimetrul circumscris locului unde s-a produs
tezaurizarea.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

COSMA, C., Vestul şi nord-vestul României în secolele VIII-X d.H., Cluj-Napoca,

2002.
HOREDT, K., Contribuţii la istoria Transilvaniei în scolele IV-XIII, Bucureşti,
1958.
STANCIU, I., Cercetarea arheologică a epocii migraţiilor şi perioadei de
început a epocii medievale timpurii (sec. V-IX p.Chr.) în teritoriul nord-
vestic al României, în Studia archaeologica et historica Nicolao Gudea
dicata / Omagiu profesorului Nicolae Gudea la 60 de ani, ed. C. Cosma,
D. Tamba, A. Rustoiu, Zalău, 2001, p. 479-498.
THEODORESCU, R., Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400),
Bucureşti, 1976.
VIDA, T., Conflict and coexistence: the local population of the Carpathian
Basin under Avar rule (sixth to seventh century), în The Other Europe in
the Middle Ages. Avars, Bulgars, Khazars and Cumans, ed. F. Curta, cu
asist. lui R. Kovalev, Leiden-Boston, 2008, p. 13-46.