5.

Sarmații

A. Secolele VII î.Hr.-II d.Hr.

Un alt popor de neam iranian, sarmații, a fost individualizat

pe cale arheologică în secolele VII-VI î.Hr. în extremitatea
răsăriteană a Europei, între bazinul inferior al Volgăi și cel al
Uralului. În veacurile V-IV avansează în interfluviul Volga-Don, iar
ulterior, în următorii 300 de ani încep să migreze la vest de Don și
apoi treptat, în valuri succesive, până la Nipru, Bugul Meridional și
Nistru. Pe baza materialului arheologic recuperat prioritar prin
investigarea necropolelor tumulare au fost diferențiate mai multe
etape cronologice de evoluție a comunităților sarmate, conținând
variante regionale adiacente. Autorii greci îi desemnau prin
etnonimele Σαυρομάται și Σαρμάται, iar cei latini utilizau formele
Sauromatae și Sarmatae. Înrudirea lor cu sciții reiese din aprecierea
lui Herodot, care pretindea că sarmații vorbeau limba sciților, dar
într-o formă alterată. Aprecierile potrivit cărora sarmații ar fi de
neam scitic sau o ramură a sciților sunt reiterate și de autorii de mai
târziu.
O referire întrucâtva mai precisă privitoare la primele sălașe
ocupate de sarmați, inserată într-un Periplu al Pontului Euxin, a fost
pusă mai demult pe seama lui Skylax din Karyanda, atribuire
contestată în ultimul timp de experții care admit că lucrarea ar fi
fost elaborată la Athena spre mijlocul secolului al IV-lea î.Hr. În
conformitate cu acest text, teritoriul deținut de sarmați se învecina
cu cel al sciților și se întindea spre vest până la lacul Meotida
(Marea de Azov) și Tanais (Don), fluviu considerat ca separând
Asia de Europa. Potrivit informațiilor autorilor antici – care nu
excelează însă prin precizie – s-ar părea că în regiunile sarmatice de
la răsărit de cursul Donului preponderența ar fi avut-o triburile
aorșilor, iar la nord de Caucaz, în bazinul Kubanului, siracii și
ulterior alanii.
În secolul al III-lea î.Hr. sarmații pătrund la vest de Don,
deplasare cauzată probabil de presiunile exercitate de huni și de alte
populații de stepă. Prin această migrație ei au intrat în posesia
teritoriilor ocupate anterior de sciți, care au fost obligați să le
recunoască supremația, fiind în timp absorbiți de noii veniți. Din
acel moment, un rol mai pregnant pe scena politică a fost asumat de
roxolani (΄Ρωξολανοί, Roxolani) și iazygi (΄Ιάζυγες), iar mai târziu
de către alani. Atunci când „regele” scit Palacos a încercat să bareze
expansiunea lui Mitridate VI Eupator (c. 120-63) spre litoralul
nord-pontic, roxolanii i s-au alăturat, dar au suferit o grea înfrângere
din partea generalilor regatului Pontului, care dispuneau de efective
ostășești puțin numeroase, dar dotate cu armament mai performant.
În monumentalul tratat de geografie elaborat de Strabon (63

1
î.Hr.-19 d.Hr.) cu puțin timp înainte de a-și da obștescul sfârșit,
roxolanii sunt localizați între fluviile Tanais (Don) și Boristene
(Nipru), fiind învecinați la vest cu iazygii, despărțiți de gurile
Dunării de tirageți și de „pustiul geților”. Spre mijlocul secolului al
II-lea d.Hr., celălalt renumit geograf al antichității, Ptolemaios, îi
plasa pe iazygi și roxolani de-a lungul litoralului Meotidei (Marea
de Azov). Cartarea vestigiilor arheologice indică extinderea nordică
a sarmaților dincolo de linia de demarcație dintre stepă și silvostepă,
după cum, odată cu pătrunderea goților în arealul nord-pontic în
secolele III-IV, teritoriile aflate sub dominația nomazilor aveau să
se restrângă la sud de această linie.
În secolul I î.Hr. sarmații încep să pătrundă în regiunile de la
nordul Deltei Dunării, unde s-au ciocnit de geto-daci și bastarni. În
anul 29 ante Christum natum efective masive ale bastarnilor au
traversat marele fluviu, cu intenția de a se stabili în Balcani, în
teritoriile Imperiului roman. Decizia de migrare a tribului de neam
germanic a fost determinată probabil de presiunile la care fusese
supus de către sarmați. Profitând de decăderea statului geto-dac
după moartea lui Burebista, ei au acaparat unele teritorii situate în
jumătatea sudică a Moldovei și în estul Munteniei, slăbind
potențialul militar al geto-dacilor. Din Bugeac și Bărăgan, lansau
raiduri de pradă în teritoriul dintre Dunăre și Mare, integrat
administrației romane în anul 27 î.Hr. Câteva din aceste incursiuni
au fost întreprinse împreună cu geții. Exilat la Tomis în anii 9-18
d.Hr., Ovidiu face adesea referiri în versurile sale la tensiunile
provocate în Scythia Minor de descinderile geților și sarmaților.
Poetul mărturisește în două rânduri, atât în Tristia, cât și în Pontica,
că a învățat limba geților și a sarmaților: Nam didici Getice
Sarmaticeque loqui. Eventuala sa postură de autodidact trebuie
exclusă, întrucât nu existau texte scrise în cele două idiomuri. Din
păcate, nu se dispune de posibilitatea de a ști dacă cei care l-au
inițiat pe plan lingvistic au fost localnici poligloți sau dacă a preluat
cunoștințele de limbă direct de la nativi, ceea ce ar presupune
conexiuni culturale extrem de interesante.
În deceniile următoare, spre mijlocul secolului I, ramura
sarmatică a iazygilor a continuat să se întărească în regiunile
extracarpatice, iar de aici a migrat și în șesurile dintre Tisa și
Dunăre, având probabil asentimentul romanilor. Cartarea
mormintelor sarmatice din pusta maghiară indică faptul că
deplasarea lor nu s-a produs direct spre vest, de-a lungul Munteniei
sau Transilvaniei, ci ocolindu-se spre nord culmile Carpaților
Răsăriteni, prin pasul Verecke din Carpații Păduroși.
În locul părăsit de iazygi s-au instalat sarmații roxolani, care
în mai multe rânduri au atacat provinciile romane din dreapta
Dunării, succesele și înfrângerile succedându-se aleatoriu. Dacă în
iarna dintre anii 67-68 ei au zdrobit două cohorte romane, atunci
când au repetat incursiunea în anul următor, au primit o ripostă

2
fermă din partea guvernatorului Moesiei, Marcus Aponius. Precum
relatează Tacitus, năvălitorii erau împrăștiați după pradă, iar povara
bagajelor și drumurile înzăpezite le-au redus drastic capacitatea de
reacție, astfel că au fost măcelăriți în mare parte. O altă expediție de
pradă a sarmaților în Moesia a fost declanșată în timpul domniei lui
Vespasianus (69-79), dar nici aceasta nu a avut o derulare fericită
pentru invadatori.
Nemulțumiți de extinderea hegemoniei imperiale la Dunărea
de Jos, ceea ce le diminua considerabil prerogativele, roxolanii s-au
asociat lui Decebal în războiul daco-roman din 101-102, ceea ce l-a
silit pe Traian să întreprindă acțiuni militare împotriva lor în Moesia
Inferior, confruntări ilustrate pe basoreliefurile de pe Columna lui
Traian de la Roma și pe Monumentul de la Adamclisi (Tropeum
Traiani). Raporturile tensionate cu romanii au fost temporar
reglementate atunci când roxolanilor li s-au remis subsidiile
solicitate. Turbulențele la Dunărea Inferioară s-au perpetuat în
secolele următoare, fiind întreținute de carpi, bastarni, goți, dar și de
sarmați.
O activizare a incursiunilor sarmaților în Imperiu s-a produs
în timpul domniei lui Dioclețian (284-305), care le-a provocat mai
multe înfrângeri, astfel că acesta se considera îndreptățit să-și aroge
titlul elogiativ de Sarmaticus Maximus. Relatând succint rezultatele
unei campanii împotriva populațiilor care li se opuneau la Dunărea
de Jos în vremea respectivă, Eutropius preciza că romanii i-au supus
pe carpi și bastarni și i-au înfrânt pe sarmați (Carpis et Basternis
subactis, Sarmatis victis). Din conținutul acestei fraze ar rezulta că
doar primele două etnii ar fi devenit clientelare Imperiului, în vreme
ce sarmații nu intrau în această categorie. Pătrunderea viguroasă a
hunilor dincolo de Nipru și de Nistru a avut efecte dezastruoase și
pentru sarmați în mod direct sau prin recul. Astfel, atunci când
conducătorul vizigoților Athanarih a fost nevoit să se replieze spre
vest ca urmare a înaintării hunilor, la rândul său i-a obligat pe
sarmații stabiliți în preajma munților Caucaland – areal cu
localizare controversată – să-și părăsească sălașele.
Despărțindu-se de confrații lor roxolani, pentru a-și stabili
sălașele în bazinul Tisei, sarmații iazygi au intrat într-o ambianță
politico-demografică prezentând multe particularități diferite de
acelea comune teritoriilor de la nordul Mării Negre și al gurilor
Dunării. Spre deosebire de roxolani, având teritoriul în prelungirea
stepelor euroasiatice, iazygii migrați în regiunile răsăritene ale
Câmpiei Pannonice s-au găsit izolați de celelalte comunități nomade
și înconjurați numai de popoare sedentare, cu alte obiceiuri și
tradiții. Cu toate acestea, ei și-au conservat vreme îndelungată
specificul modului de trai și s-au integrat cu aplomb în dinamica
politică a regiunilor de la Dunărea Mijlocie.
Prezentarea pe care Ammianus Marcellinus o face iazygilor
în a doua jumătate a secolului al IV-lea corespunde trăsăturilor

3
vieții colectivităților care practicau nomadismul ecvestru: „Deprinși
mai mult să prade decât să lupte organizat, au lănci lungi și platoșe
făcute din pânză de in, în care sunt fixate, ca niște pene de pasăre,
lame subțiri și lustruite, făcute din coarne de vită. Caii de care se
folosesc ei sunt cei mai mulți castrați […] Parcurg distanțe foarte
mari, fie când urmăresc pe alții, fie când fug ei de alții, pe cai iuți și
antrenați, servindu-se de câte un cal, uneori și de doi, pentru ca,
mutându-se de pe unul pe celălalt, să le menajeze forțele, și să le
dea timp să-și refacă pe rând puterea”.
Pe baza prospectării surselor narative și arheologice,
specialiștii opinează că pătrunderea iazygilor în estul Câmpiei
Pannonice ar fi avut loc în primele decenii ale secolului I al erei
creștine, extinzându-se gradual în veacurile următoare.
Perfecționarea metodologiei de datare a vestigiilor arheologice va
conduce desigur la precizări mai exacte în acest sens. Teritoriul
ocupat de sarmații iazygi era flancat spre apus de cursul Dunării și
se extindea grosso modo spre est până în Crișana și Banat. Una din
mărturiile cele mai timpurii privind prezența lor la Dunărea
Mijlocie se referă la componența oștilor conducătorului suebilor
Vannius, care, spre mijlocul secolului I, ar fi fost alcătuite din
pedestrimea locală și din cavaleria sarmaților iazygi.

B. Secolele II - IV d.Hr.

Spre deosebire de roxolani, care s-au asociat dacilor în

conflictul cu romanii, iazygii au pactizat cu aceștia din urmă, astfel
că în răstimpul dintre cele două războaie daco-romane Decebal le-a
acaparat drept represalii o fâșie din teritoriu, pe care, după crearea
provinciei Dacia, romanii nu au mai consimțit să le-o restituie. În
biografia care îi este dedicată lui Hadrian (117-138), succesorul lui
Traian, în Scriptores Historiae Augustae se relatează că ar fi
izbucnit o răscoală a „sarmaților și roxolanilor”, ceea ce l-a
determinat pe împărat să-și trimită oștile împotriva lor și să se
deplaseze personal în Moesia. Dat fiind că etnonimul „sarmați” nu
putea fi raportat tot la roxolani, este de presupus că prin acesta erau
desemnați iazygii. Acest punct de vedere este susținut și de faptul
că, spre sfârșitul domniei lui Hadrian, este menționată o solie a
iazygilor, primită în Senatul de la Roma, în care i se solicita
încheierea unui tratat de pace.
Raporturile amiabile au continuat să alterneze cu acelea
tensionate. Atunci când marcomanii și quazii s-au ridicat în 166
împotriva Imperiului și i-au invadat ținuturile limitrofe, iazygii au
folosit această oportunitate spre a lansa și ei raiduri prădalnice
asupra provinciilor romane. Costobocii, bastarnii (peucinii) și alte
neamuri s-au lăsat, de asemenea, antrenate în aceste acțiuni
belicoase, care au afectat grav și teritoriul Daciei. Extinderea
perturbărilor l-a obligat pe împăratul filosof Marcus Aurelius (161-

4
180) să preia personal comanda operațiunilor de la Dunărea
Mijlocie, unde ciocnirile militare s-au prelungit vreme de mai bine
de un deceniu. Iazygii au reușit să captureze un mare număr de
prizonieri, dar, fiind înfrânți, au fost nevoiți să-i elibereze și, în
plus, să pună la dispoziția romanilor efective de călăreți, care au
fost transferate pe alte teatre de război. Nerespectând clauzele
înțelegerilor de pace, Marcus Aurelius intenționa la un moment dat
să-i nimicească, dar a renunțat la acest plan, în condițiile când miza
pe ajutorul lor în confruntările care se profilau cu pretendenții la
tron. Un alt proiect politico-administrativ, de asemenea nerealizat,
preconiza constituirea a două noi provincii romane – Marcomania
și Sarmatia –, care ar fi trebuit să înglobeze teritoriile populațiilor
înfrânte. Dacă ar fi fost finalizat, regiunea situată între provinciile
Pannonia și Dacia ar fi intrat în administrația imperială, solidificând
stăpânirea romană în spațiul nord-dunărean.
Făcându-se utili intereselor curente ale Romei, iazygii și-au
permis să eludeze obligațiile care le fuseseră impuse prin tratatele
de pace. Totodată, ei au obținut dreptul de a întreține raporturi
comerciale prin teritoriul provinciei Dacia cu confrații lor roxolani,
stabiliți în vecinătatea gurilor Dunării. Această informație, furnizată
de Cassius Dio, prezintă mult interes pentru că relevă faptul că cele
două ramuri ale sarmaților își mențineau legăturile chiar dacă se
despărțiseră de peste un secol. Iazygii și-au păstrat raporturi bune cu
Imperiul și în anii următori, astfel că atunci când Commodus (180-
192), fiul și urmașul la tron al lui Marcus Aurelius, a încheiat în
anul 180 un tratat de pace cu marcomanii și quazii, acestora li s-a
interzis să întreprindă acțiuni războinice împotriva tribului sarmatic.
Potrivit izvoarelor narative și arheologice, branșa iazygă a
sarmaților ar fi fost întărită prin migrațiile succesive ale roxolanilor,
siliți să-și părăsească sălașele în urma presiunii goților.
Turbulențele endemice de la hotarele septentrionale ale
Imperiului roman s-au perpetuat și în secolele următoare, triburile
sarmatice numărându-se printre cele care le-au alimentat singuri sau
în alianță cu alte etnii, perturbând Pax Romana, structură strategică
râvnită asiduu, dar arareori dobândită. O atenție deosebită a acordat
pacificării regiunilor de la Dunărea Mijlocie și Inferioare
Constantin I cel Mare (306-337), care s-a implicat direct în
operațiunile militare din zonă. Atunci când iazygii au atacat
Pannonia în anul 322, el i-a respins dincolo de Dunăre și i-a urmărit
în propriile teritorii, provocându-le mari daune și obligându-i să
remită ostatici drept garanție pentru păstrarea păcii. Reușita
campaniei a fost marcată de emiterea unor monede având legenda
Sarmatia devicta. Anterior, succesele militare obținute în vremea
domniei lui Domițian împotriva aceluiași neam iranian fuseseră
glorificate prin emisiuni monetare având legenda Victoria
Sarmatica. O legendă identică aplicată pe câteva medalioane de aur
aveau să celebreze și succesele militare de la Dunăre, obținute de

5
Constantius II (337-361) în primii săi ani de domnie.
O situație deosebită s-a conturat zece ani mai târziu, în 332,
prilejuită de atacul vizigoților și taifalilor împotriva sarmaților din
Câmpia Tisei. Din relatările asupra desfășurării evenimentelor
aflăm că aceștia din urmă aveau o pătură conducătoare – așa-
numiții Sarmatae Argaragantes – și o alta subordonată: Sarmatae
Limigantes. În baza statutului lor clientelar, sarmații au solicitat
ajutor din partea lui Constantin cel Mare, care a trimis în stânga
Dunării o armată comandată de fiul său Constantin II. Victoria sa
zdrobitoare asupra populațiilor germanice a fost benefică pentru
autoritățile romane, dar a avut repercusiuni neașteptate în societatea
sarmată, întrucât ramura limiganților s-a răzvrătit împotriva
argaraganților și, fiind mai numeroasă și mai robustă, i-a silit să
părăsească Banatul și regiunile înconjurătoare.
Desemnarea celor două branșe ale iazygilor drept paliere
sociale diferite în literatura științifică înrâurită de ideologia marxistă
a luptei de clasă nu ni se pare justificată, întrucât ele locuiau în
teritorii distincte și aveau structuri administrative și militare proprii.
Statutul inferior al limiganților – servi Sarmatorum – în raport cu
cel al argaraganților decurgea probabil din faptul că fuseseră
acceptați sau constrânși să intre în confederația tribală a iazygilor în
condiții reprehensibile sau oneroase. Fără suport documentar este și
supoziția potrivit căreia ponderea principală în componența etnică a
limiganților ar fi fost deținută de autohtonii daco-romani.
Constantin cel Mare a evitat să intervină în tranșarea
conflictului dintre cele două ramuri ale sarmaților iazygi, dar a
mediat colonizarea celor înfrânți – cotați într-un text anonim la cifra
mult exagerată, evident neverosimilă, de 300000 de persoane – în
provinciile Imperiului din Tracia, Scythia Minor, Macedonia și
Italia. O anumită suspiciune față de veridicitatea informației din
lucrarea anonimă s-ar ridica din faptul că o parte din sarmații
argaraganți au fost transferați în zone vizate adesea de invaziile
roxolanilor, precum Scythia Minor și Tracia, riscându-se astfel o
coalizare cu consângenii lor din vecinătatea gurilor Dunării. În
esență, însă, decizia imperială avusese menirea disipării
comunităților sarmate și a diminuării potențialului lor demografic și
implicit al celui militar.
După tranșarea conflictului cu argaraganții, raporturile
limiganților cu romanii s-au deteriorat în timp, expunându-i la
lovituri destabilizatoare, soldate cu parțiala lor exterminare.
Amănunte aparent nesemnificative, consemnate în sursele narative,
relevă că branșa iazygilor limiganți dispunea de locuințe stabile, de
adăposturi în ținuturile montane și că oștile lor cuprindeau nu numai
efective de cavalerie, ci și de pedestrași, elemente ce contravin
modului de trai specific nomadismului ecvestru. Aceste date ar
putea sugera o tendință de trecere treptată spre sedentarism,
stimulată de contactele perene cu comunitățile dacice din

6
proximitate. Enclave sarmatice s-au menținut în bazinul Tisei într-o
postură depotențată până la venirea hunilor, fiind asimilate
progresiv de alte grupuri migratoare și de localnici.
Bulversările demografice produse odată cu pătrunderea
hunilor spre centrul Europei, având un punct culminant în vremea
domniei lui Attila, au produs emigrarea unor grupuri de sarmați spre
vestul continentului. În ajunul faimoasei bătălii de la Câmpiile
Catalaunice (Campus Mauriacus) din iunie 451 îi regăsim printre
trupele auxiliare ale lui Aetius, alături de mai multe neamuri
germane, pregătite să-l înfrunte pe Attila. După lupta din 454 de pe
râul Nedao din Pannonia, în urma căreia populațiile aflate sub
hegemonia hunilor s-au descătușat de sub jugul lor, autoritățile
romane au oferit locuri de așezare unor grupuri de sarmați
(Sauromatae vero quos Sarmatas dicimus) în Illyricum. Din textul
Geticei lui Iordanes nu rezultă dacă aceste rămășițe ale nomazilor
făceau parte din ramura iazygă sau cea roxolană a sarmaților. În
orice caz, ele nu pot fi identificate cu alanii, care sunt menționați în
același paragraf în calitate de beneficiari ai colonizării în Scythia
Minor și Moesia Inferior.

C. Modul de trai și ritualul funerar

Despre modul de trai și ocupațiile sarmaților se păstrează

mai multe relatări datorate autorilor din antichitate, având
similitudini mai cu seamă cu acelea referitoare la sciți. Una din cele
mai relevante expuneri asupra aspectelor menționate poartă
semnătura lui Strabon: „Cei mai mulți dintre ei sunt nomazi, doar
puțini îndeletnicindu-se și cu agricultura. […] Se folosesc de coifuri
și platoșe făcute din piele de bou netăbăcită, poartă scuturi împletite
din nuiele și au drept arme de atac lănci, arc și sabie. Seamănă cu ei
cei mai mulți dintre barbari. Corturile nomazilor, făcute din pâslă,
sunt bine fixate pe carele unde ei își petrec viața. În jurul corturilor
se află turmele, al căror lapte îl folosesc drept hrană, făcând din
acesta și brânză, iar carnea animalelor o mănâncă. Ei le urmează la
pășune, schimbând mereu locurile, după cum au iarbă. În timpul
iernii stau prin lacurile de lângă Lacul Meotic [Marea de Azov], iar
vara în câmpii”.
Portretizarea sarmaților făcută de Seneca își are – câteva
decenii mai târziu – o sugestivă completare din partea geografului
latin Pomponius Mela, preocupat nu numai de descrierea
ansamblului peisagistic, ci și de cea a locuitorilor: „Ei [sarmații] nu
locuiesc în orașe și nici nu au locuințe statornice. Când îi atrag într-
un loc pășunile, când urmăresc un dușman sau când fug de el, târăsc
cu ei toate lucrurile lor și astfel locuiesc totdeauna în tabere. Sunt
războinici, liberi, neînfricați și până într-atât de sălbatici și cruzi,
încât și femeile merg la război împreună cu bărbații. […] Datoria
tinerelor fete este să tragă cu arcul, să călărească și să vâneze. Când

7
ajung mari se îndeletnicesc să străpungă dușmanul”. La rândul său,
în ultimii ani ai secolului I, Publius Cornelius Tacitus consemnează
lapidar faptul că sarmații își petrec viața în care și călare (quæ
omnia diversa Sarmatis sunt, in plaustro equoque viventibus).
În perioada timpurie a evoluției lor, consumată în
extremitatea răsăriteană a continentului european, sarmații au
folosit drept rit funerar înmormântarea în movile deja preexistente
și rareori în acelea ridicate de ei înșiși. De asemenea, numărul
mormintelor plane este foarte redus, la fel ca și cel în catacombă.
Mormintele erau de formă dreptunghiulară și mai rar circulară ori
trapezoidală, cele dreptunghiulare având uneori trepte laterale sau
nișă. Defuncții erau depuși mai cu seamă cu orientarea vest-est și
uneori est-vest. În multe cazuri de-a lungul pereților gropilor se
fixau scânduri de lemn, ce alcătuiau construcții de lemn, cu rol de
sarcofag, mai rar fiind folosite dalele din piatră. Fundul gropilor se
acoperea cu scânduri de lemn, ierburi, stuf, vreascuri, utilizate și
pentru acoperirea mormintelor. Resturile de cărbune și cenușă
prezente în unele complexe funerare indică folosirea rituală a
focului în cadrul ceremonialului de înmormântare. Bărbații erau
relativ frecvent înmormântați împreună cu caii și cu piesele de
harnașament adiacente, practică specifică călăreților din stepe, care
își petreceau întregul trai cotidian alături de cabaline care le erau de
neprețuit atât în îndeletnicirile de crescători de animale, cât și în
expedițiile războinice. În afară de animalul sacrificat, în mormintele
de bărbați se mai depuneau arme de atac și apărare: săbii, tolbe cu
săgeți, pumnale, vârfuri de lance, cămăși de zale, coifuri, precum și
piese de harnașament: zăbale, psalii, aplice, în vreme ce în acelea de
femei inventarul se compunea de obicei din piese de podoabă:
brățări, cercei, coliere, inele, fibule, pandantive, aplici, mărgele, pe
lângă care se întâlnesc uneori arme și piese de harnașament, ceea ce
confirmă informațiile textelor narative, care atestă implicarea
femeilor în activitățile vânătorești și războinice.
Cea mai mare parte a armelor și pieselor de harnașament
erau lucrate de propriii meșteșugari și doar în mică măsură
ajunseseră în posesia lor în urma expedițiilor de pradă și a
înfruntărilor militare. Procurarea lor prin schimburi comerciale ar fi
fost desigur exclusă, întrucât vecinii sarmaților evitau eroarea de a
le oferi un armament performant, pe care, dat fiind caracterul lor
războinic, l-ar fi putut folosi în anumite circumstanțe chiar
împotriva lor. Un astfel de precept a guvernat, de altfel, doctrinele
strategilor din cele mai vechi timpuri până astăzi.
Multe din obiectele din metal au fost decorate cu motive
ornamentale aferente stilului animalier, moștenit de la vechile
populații central-asiatice, caucaziene și nord-pontice, dar mai cu
seamă de la sciți. Ceramica din morminte constă din vase modelate
cu mâna, preponderent datorate membrilor propriilor colectivități,
precum și din vase lucrate la roata olarului, de calitate superioară,

8
procurate de la populațiile din proximitate, întrucât sarmații, la fel
ca și alte triburi nomade de stepă de mai târziu, nu aveau abilități în
domeniul olăriei. Lipsa de preocupare pentru realizarea articolelor
ceramice decurgea din specificul modului lor de trai, în permanentă
deplasare pe drumuri precare, care nu erau de natură să asigure
protejarea unor produse vulnerabile la trepidațiile cauzate
mijloacelor de transport.
Într-o etapă ulterioară din evoluția sarmaților,
corespunzătoare deplasării lor spre ținuturile nord-vest pontice,
caracteristicile ritualului funerar se mențin în parametri apropiați,
dar se înregistrează totuși anumite particularități. Între altele,
sporește numărul tumulilor cu înmormântări sarmatice principale,
concomitant cu cel al mormintelor cu mobilier funerar foarte bogat,
ce reflectă structurări tranșante de ordin social. Pe lângă gropile
funerare cu forme atestate anterior, apar și gropi patrulatere, în care
defuncții fuseseră depuși pe diagonală având orientarea sudică și
nordică preponderentă. Pentru amenajarea mormintelor s-au folosit
scândurile de lemn, dalele de piatră, ierburile, vreascurile etc.
Defuncții erau depuși pe spate, cu membrele superioare și inferioare
întinse. Inventarul funerar se compunea din piese de podoabă,
toaletă, vestimentație și de folosință curentă, arme, obiecte de
harnașament, sporind proporția obiectelor de uz casnic și
gospodăresc, precum cazanele, recipientele metalice și de sticlă,
ceramica etc. În mod firesc, a crescut și proporția olăriei lucrate la
roată, procurată pe calea schimburilor comerciale cu centrele
portuare pontice, între care se evidențiază amforele, ulcioarele cu
accesorii zoomorfe, terra sigillata etc. Tot în categoria importurilor
se integrează și vasele de bronz și argint.
Alcătuind o societate războinică, angajată în frecvente
întreprinderi militare de anvergură, dotarea cu armament a
sarmaților era vitală în egală măsură pentru consolidarea autorității
elitelor tribale pe plan intern și pentru reușita în acțiunile externe.
Componența arsenalului lor militar este oglindită în textele narative,
dar mai explicit în izvoarele arheologice. Contingentul cel mai
extins al oștilor sarmaților era format din cavaleria ușoară, în cadrul
căreia luptătorii erau prevăzuți invariabil cu arc, tolbă cu săgeți și
sabie, la care se mai adăugau uneori pumnalele, lăncile și rar
topoarele de luptă, drept arme de atac. Cu arme de apărare – coifuri
și armuri din solzi metalici și din piele – erau dotați îndeosebi
reprezentanții aristocrației tribale, care dispuneau și de o gamă mai
largă de arme ofensive, ornate cu diverse motive decorative.
Precum consemnează Tacitus, căpeteniile și nobilii sarmaților
purtau așa-numite catafracte, un fel de platoșe, confecționate din
plăci din metal sau din piei groase, care erau benefice pentru
protecția războinicilor, dar, pe de altă parte, le îngreunau mișcările.
În etapa crepusculară a evoluției lor, extinsă până în secolul
al IV-lea al erei creștine, societatea sarmată, supusă unor înrâuriri

9
diferite, erodată de epuizante confruntări războinice și divizată
teritorial, și-a mutat centrul de greutate spre gurile Dunării,
păstrându-și trăsăturile traiului nomad. Practicile funerare nu erau
pe deplin uniforme în cuprinsul întregului teritoriu ocupat, între
altele și pentru că în uniunile tribale ale sarmaților fuseseră
înglobate grupuri cu componentă etnică diferită. Pe de altă parte, ele
nu au rămas imuabile de-a lungul timpului, atât datorită inerentei
evoluții interne a comunităților tribale, cât și a intruziunii unui
substrat demografic de obârșie răsăriteană. În această etapă, se
accentuează tendințele de înmulțire procentuală a necropolelor
plane și a tumulilor cu înmormântări sarmatice principale. În
ambele categorii de înmormântări se menține preferința pentru
gropile dreptunghiulare și ovale, cele dreptunghiulare cu trepte
laterale având o răspândire redusă. În schimb, gropile cu nișă au
dobândit o proliferare generalizată în câteva necropole din arealul
nord-pontic, ele având o pondere pregnantă și în alte regiuni,
probabil ca urmare a deplasării unor triburi din Asia Centrală, unde
astfel de gropi aveau o largă folosință. În același timp, în bazinul
Niprului Inferior și în Bugeac, se constată o sporire numerică a
înmormântărilor în catacombă. O parte a gropilor din mormintele
principale din tumuli conțineau construcții din lemn: bârnele sau
scândurile placau pereții și fundul gropilor, care era presărat și cu
coji de copac. Pentru amenajările sepulcrale s-a utilizat în cazuri
rare piatra, iar mormintele principale din movile erau împrejmuite
cu roci înfipte vertical în sol. Construcții de lemn se întâlnesc
ocazional și în catacombe.
Pe teritoriul Moldovei, mormintele sarmaților erau
răspândite între Nistru și Siret, cele de la vest de acest râu fiind
extrem de rare. Într-un număr destul de redus erau, de asemenea,
cele din Dobrogea, mult mai numeroase fiind mormintele din estul
Munteniei. O concentrare masivă a complexelor funerare atribuite
sarmaților se localizează în stepa Bugeacului, explicabilă prin faptul
că în extremitatea sa sudică se aflau terenuri propice pentru iernat în
preajma lacurilor dunărene și marine, în jurul cărora se menținea o
vegetație utilă furajării turmelor și hergheliilor chiar și în anotimpul
friguros. Din Bugeac nomazii urcau cu animalele de-a lungul
cursurilor de apă spre nordul Moldovei, înaintând sporadic până în
Podolia și Galiția. Comunitățile sarmate din regiunile extracarpatice
își înhumau morții în necropole tumulare și plane. Nu a fost
adoptată o orientare standardizată a decedaților, dar s-a manifestat o
anumită preferință pentru dispunerea lor cu capul spre nord. Potrivit
unui străvechi obicei, din rațiuni estetice se practica relativ frecvent
deformarea artificială a craniului, obținută prin înfășurarea strânsă a
țesăturilor în jurul capului copiilor.
În numeroase așezări geto-dacice din Moldova au fost
descoperite vase ceramice și obiecte de factură sarmată: piese de os
încrustate cu semne de tip tamga, oglinzi discoidale etc., după cum

10
unele tipuri de fibule puternic profilate, specifice pentru geto-daci,
au fost reperate în morminte ale sarmaților. Toate aceste descoperiri
indică raporturi relativ intense și constante de schimb, precum și
relații amiabile – pentru perioade mai mult sau mai puțin
îndelungate –, între comunitățile geto-dacice și sarmatice mai cu
seamă în cursul secolelor II-III. Cu toate acestea, înrâuririle nu au
fost prea profunde, de vreme ce comunitățile nomade nu au adoptat
credințele și ritualurile religioase ale geto-dacilor, iar procesul de
sedentarizare i-a afectat doar în măsură superficială. Cele mai târzii
vestigii sarmatice sau sarmato-alane din Moldova au fost datate în
secolul al IV-lea, ele dispărând odată cu pătrunderea hunilor.
În cadrul mormintelor iazygilor din jumătatea răsăriteană a
Câmpiei Pannonice s-a păstrat ritul inhumației, coexistând
înmormântările plane, care au o preponderență netă, cu acelea
tumulare. Gropile funerare erau de formă dreptunghiulară sau
circulară, majoritatea inhumaților fiind depuși cu orientarea sud-
nord în complexele plane și tumulare și vest-est numai în
complexele plane. Inventarul mormintelor este foarte bogat și
variat, fiind compus din piese de podoabă (cercei, broșe, brățări,
pandantive, mărgele) și de vestimentație (fibule, aplice, catarame),
obiecte de uz personal (oglinzi, piepteni, monede), casnic și
gospodăresc (cuțite, fusaiole), arme (spade, arcuri, pumnale, sulițe,
scuturi), piese de harnașament (zăbale, psalii), vase etc., realizate de
propriii meșteșugari sau procurate de la populațiile din vecinătate.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

V. Bârcă, Nomazi ai stepelor. Sarmații timpurii

în spațiul nord-pontic (Sec. II-I a.Chr.), Cluj-Napoca, 2006.
V. Bârcă, O. Symonenko, Călăreții stepelor. Sarmații în
spațiul nord-pontic, Cluj-Napoca, 2009.
Gh. Bichir, Sarmații la Dunărea de Jos în lumina ultimelor
cercetări, în Pontica, 5, 1972, p. 137-176.
Cassius Dio, Istoria romană, III, trad. A. Piatkowski,
București, 1985.
J. Harmatta, Studies in the History and Language of the
Sarmatians (Acta Antiqua et Archaeologica, XIII), Szeged, 1970, p.
58-97.
I. Ioniță, Sarmații, în Istoria românilor, II, Daco-romani,
romanici, alogeni, ed. a 2-a, coord. D. Protase, Al. Suceveanu,
București, 2010, p. 787-792.
B. Muscalu, Problema sosirii sarmaților iazygi în spațiul
dintre Dunăre și Tisa în lumina ultimelor cercetări, în Studii de
istorie a Banatului, Timișoara, XXXII-XXXIII, 2008-2009, p. 5-13.
C. Petolescu, Dacia. Un mileniu de istorie, București, 2010.

11
 R. Vulpe, Perioada Principatului (Sec. I-III), în R. Vulpe, I.
Barnea, Romanii la Dunărea de Jos (Din istoria Dobrogei, II),
București, 1968.

12