Sunteți pe pagina 1din 52

ÎNSEMNELE PĂMÎNTULUI

La mai puţin de 30 km vest de Braşov, pe şoseaua ce iese prin vechiul cartier Bartolomeu şi
care leagă de veacuri marele oraş de la poalele Tîmpei de Cîmpulung Muscel, prima capitală a Ţării
Româneşti, acolo unde Piatra Craiului se desprinde de masivul Bucegilor se înşiruie satele Branului.
Născute odată cu legenda bătrînului Bran, cel care avînd mai mulţi fii le-a dăruit spre stăpînire veşnică
fiecăruia cîte unul din ele, cele 15 sate şi cătune de astăzi (Sohodol, Poarta, Predeluţ, Şimon, Moieciul
de Jos, Cheia, Moieciul de Sus, Zbîrcioara, Peştera, Coacăza, Măgura, Drumu Carului, Şirnea, Fundata,
Fundăţica), aşezate la o altitudine între 750 şi 1200 m, sînt risipite de-a lungul uneia dintre cele mai
mari şi cele mai vechi căi de legătură între Transilvania şi Muntenia, trecătoarea Branului.
Întreaga zonă are forma unei cetăţi naturale mărginite pe toate părţile de terase şi masive
muntoase. Lanţul Bucegilor spre est şi Masivul Pietrei Craiului spre vest străjuiesc lateral culoarul, iar
perspectivele nordice şi sudice ale acestuia sînt închise de lanţurile Pietrei Craiului şi munţilor Leaota.
Dealurile, care înconjoară aceste masive muntoase, se prăvălesc spre drum dînd impresia că se vor uni
în Cheile Turcului. Intrarea în trecătoare este dominată de Castelul Bran de astăzi, ridicat pe stînca
denumită în documentele medievale „Lapis Theodorici", la 60 m altitudine faţă de firul apei Turcu din
apropiere1.
Tabula Peutingeriană, alcătuită după o hartă a lumii vechi din secolul al IV-lea e.n., ne
semnalează existenţa unui drum roman care mergea de la Dunăre prin trecătoarea Branului
În centrul Daciei. Rolul economic şi militar al trecătorii s-a definit tot mai mult în perioadele
următoare, fapt confirmat de altfel şi de recentele descoperiri arheologice, ce au scos la iveală urme de
locuire omenească încă din paleoliticul mijlociu (60 000—40 000 î.e.n.), în raza localităţilor Peştera şi
Măgura, unde s-au descoperit răzuitoare, lamele şi vîrfuri de silex. Oamenii înrudiţi formau ginta, iar
unirea a două sau mai multe ginţi dădeau naştere la un trib.
Evoluţia vieţii umane schimbă în mod radical existenţa omului în epoca neolitică (noua epocă
a pietrei). Peşterile continuă să servească drept locuinţe, dar oamenii s-au aşezat de-a lungul văilor, pe
terase, locuind în bordeie, ba mai mult, îşi construiesc case cu schelet de lemn, pereţi împletiţi cu nuiele
şi lipiţi cu lut. Vatra de foc este prezentă în locuinţa neolitică.
Obiectele de uz şi de podoabă aparţinînd epocii bronzului, găsite în special la Peştera, atestă
continuitatea de viaţă şi în această zonă a României, marcînd despărţirea triburilor trace de agricultori,
de triburile trace de păstori.
Epoca fierului cu cele două vîrste ale sale (dovadă stau piesele şi fragmentele ceramice sau din
metal găsite recent de către cercetătorii Muzeului judeţean de istorie Braşov, la Drumul Carului şi
Cumidava-Rîşnov) îi prezintă pe geto-daci, ramura nordică a neamurilor trace, locuitori şi ai acestei
zone, în uniuni puternice de triburi ale populaţiei unitare care domina etnic, politic şi cultural această
parte a Europei.
Organizarea statală a dacilor, treaptă superioară în dezvoltarea acestora, culminează cu
regatele lui Burebista şi Decebal. Viaţa materială şi spirituală a Daciei s-a interferat puternic cu
civilizaţiile cele mai însemnate ale antichităţii — greacă, romană, persană şi altele suferind adesea
înrîuriri. Războaiele daco-romane de la începutul mileniului I al erei noastre au slăbit statul dac,
determinînd schimbări în evoluţia lui istorică. Cucerirea Daciei şi transformarea sa într-o provincie a
Imperiului roman a însemnat În final contopirea celor două civilizaţii, fapt ce a dus la o deosebită
înflorire economică societatea din această parte a continentului. Rezultatele săpăturilor arheologice de
la Drumul Carului şi castrul Cumidava-Rîşnov atestă continuitatea elementului dacic şi convieţuirea
populaţiei autohtone cu coloniştii romani.
Peste 3000 de inscripţii romane au fost descoperite pînă acum pe teritoriul Daciei. Dintre
acestea face parte şi cea de la castrul roman Cumidava-Rîşnov. În aprilie 1943 a fost găsită în fundaţia
unei clădiri din incinta castrului roman de la Rîşnov o piatră pe care se afla săpată o inscripţie în limba
latină. Piatra făcea parte din soclul statuii închinate Iuliei Mamea, mama împăratului Severus
Alexander, şi fusese ridicată în prima jumătate a secolului al III-lea e.n. de unitatea militară Cohors VI
nova Cumidavensium Alexandrina, formată din daci localnici înrolaţi în armata romană.
Cercetătorii ne dau următoarea lectură 2:
[Iuliae Mameae Augustjae ma[tri dom(ini) n(ostri)] sanctissi[mi imp(eratoris)] C[aes(aris)]
Seve [ri Alexanjdri Aug(usti) et [castror]um sena[tus] que coh(ors) VI no[va C]umidavensi[um
Al]exandrianae [ex quae] stura sua [dedicante] Iasdio [Domitiano l]eg(ato) [Aug(usti) pr(o)
pr(aetore) trium Dae(iarum)]

1
Emil Micu, Castelul Bran, Bucureşti, 1957, p. 5.
2
Între paranteze rotunde ( ): prescurtări întregite. Intre paranteze drepte [ ]: litere lipsă prin deteriorarea pietrei.
În traducere:
Iuliei Mamea, augusta mamă a stăpînului nostru prea veneratului împărat Cesar Severus
Alexander augustul şi a castrelor, precum şi a senatului (roman), cohorta a VI-a nouă de cumidavensi
Alexandrina din propriile sale mijloace (a făcut acest monument), dedicat de Iasdius Domitianus —
legatul imperial propraetor al celor trei Dacii1.
Inscripţia este un „titulus honorarius", pe care unitatea militară care avea locul de garnizoană
în castru îl dedică Iuliei Mamea. Monumentul epigrafic din castrul de la Rîşnov datează din timpul
împăratului Severus Alexander (222—235) şi se plasează cronologic în anul 230 e.n. după
consideraţiile academicianului Constantin Daicoviciu.
Marea valoare documentară a fragmentului epigrafic constă în faptul că prezintă cîteva date de
interes deosebit, în primul rînd pentru toponimia şi continuitatea aşezărilor populaţiei autohtone dacice
în epoca romană.
Elementul principal în text este numele topic-geografic CVMIDAVA, în derivatul adjectival
CVMIDAVENSIS. ca atribut al trupei ce staţiona în castru. O aşezare cu acest nume, menţionată de
geograful grec Ptolemeu (sec. al II-lea e.n.) printre localităţile Daciei, a fost identificată cu aşezarea
daco-romană Cvmidava din zona castrului situat în apropierea Rîşnovului. Singura transformare pe
care denumirea localităţii a suferit-o din epoca dacică pînă în sec. al III-lea e.n. (pe timpul lui Severus
Alexander) este modificarea vechiului nume COMIDAVA (astfel menţionat de Ptolemeu) în
pronunţarea de mai tîrziu Cvmidava, fenomen lingvistic obişnuit în acea perioadă, care este întîlnit şi în
numele altor localităţi din Dacia (Boridava-Buridava, Drobeta-Drubeta).
Numele Comidava este traco-dacic, compus din elementul corni-, general tracic, şi
binecunoscutul -dava, specific pentru toponimia geto-dacă, însemnînd aşezare, oraş. În cazul nostru,
teritoriul Cvmidavei ar corespunde cîmpiei rîului Bîrsa, de la Bran-Zărneşti la Braşov şi pînă la Olt.
Prin urmare, determinativul geografic Cvmidavensis constituie dovada că unitatea militară
atestată aici a staţionat în castrul de lîngă străvechea localitate dacică menţionată atît de Ptolemeu cît şi
de inscripţia de la Rîşnov.
Confirmarea şi identificarea pe teren a acestei localităţi este un cîştig important pentru
topografia Daciei preromane şi romane, descoperirea de la Rîşnov oferind În acelaşi timp noi date cu
privire la continuitatea elementului dacic şi a vechilor aşezări autohtone în epoca romană.
Preţiosul document epigrafic constituie o mărturie a faptului că aşezarea autohtonă Comidava
a supravieţuit războaielor dacice, că romanii ridică pe cîmpia Bîrsei un castru aşezat în apropierea celei
mai însemnate localităţi a autohtonilor din Ţara Bîrsei, căreia îi menţin şi îi acceptă oficial denumirea
de Cvmidava.
Investigaţiile vechi şi săpăturile arheologice sistematice reluate În anii 1969—1974 la castrul
de la Rîşnov au scos la iveală în acelaşi strat de cultură o mare cantitate de ceramică dacică, alături de
olăria romană.
Păstrarea vechiului nume al localităţii şi amestecul ceramicii dacice cu materialul roman
constituie o dublă confirmare — epigrafică şi arheologică — a felului în care populaţia băştinaşă s-a
adaptat noilor condiţii de viaţă, a convieţuirii şi continuităţii daco-romane, toate acestea formînd
componente esenţiale care au stat la temelia etnogenezei române.
Recentele descoperiri arheologice din trecătoarea Branului ne duc la concluzia că limesul
transalutan — acea linie de apărare cu castre de la Turnu Măgurele la Rucăr (Argeş) — venea pînă aici.
Limesul consta din val-şanţ, orientat spre răsărit, şi un număr de castre la intervale de 30—40 km, între
care pot fi amintite: Flămînda, Urluieni, Săpata de Jos, Băneasa, Roşiori, Piteşti, Jidova, Rucăr.
Procesul de romanizare a cuprins şi regiunile din afara Daciei romane, retragerea aureliană
(271) însemnînd doar părăsirea Daciei de către administraţie, armată, şi pătura avută, populaţia de bază
daco-romană rămînînd la vetrele sale, refăcîndu-se astfel unitatea dacică.
Romanizarea a continuat şi în secolele IV—VI e.n., un rol important jucînd răspîndirea
creştinismului. La puţin timp după retragerea aureliană la sud de Dunăre, au început să apară în Dacia
populaţiile În migraţie, care nu vor afecta direct ţinutul Branului, prezenţa lor fiind efemeră.
Obiectele şi fragmentele ceramice de culoare cenuşie au dus pe cercetători la concluzia că
acestea sînt de tradiţie locală, fiind componente ale ceramicii din secolele VI—VII. Monedele şi
piesele, din metal scoase la lumină de către arheologi pentru secolele V—VII confirmă de asemenea
continuitatea vieţii autohtone în această parte a Transilvaniei.
Locuirea intensă a acestui ţinut în veacurile VIII—IX—X este susţinută de dezvelirea unor
aşezări cu locuinţe rectangulare, în incinta cărora se aflau pietrare (cuptoare de piatră). Ceramica găsită
în interiorul acestor locuinţe este lucrată la roata înceată, sau cu mîna. Ornamentele sînt benzile de linii,
1
Piatra a fost descoperită de Mihail Macrea şi publicată în „Anuarul Institutului de studii clasice", IV, Cluj, 1944,
p. 234—261. Textul a fost descifrat şi reconstituit de I. I. Russu în „Anuarul Institutului de istorie şi arheologie",
Cluj-Napoca, XVII, 1974, p. 46—58.
linii în val, caneluri orizontale, alveolele, decorul executat cu pieptenile ş.a.m.d.. specific româneşti.
Revenind însă asupra documentului epigrafic descoperit la Rîşnov, se poate afirma că în anul
1980 se împlinesc 1750 de ani de la cea mai veche atestare scrisă asupra continuităţii populaţiei
autohtone şi a simbiozei daco-romane pe meleagurile Braşovului şi ale Ţării Bîrsei, fapt ce vine să se
adauge sărbătoririi a 2050 de ani de la crearea primului stat dac centralizat şi independent.

PE O STÎNCĂ DIN CARPAŢI SE CONSTRUIA O NOUĂ CETATE...

După desăvîrşirea procesului de formare a poporului român, asistăm la constituirea societăţii


feudale româneşti, la apariţia şi dezvoltarea primelor ei formaţiuni politice.
În secolele IX—X, după cum o demonstrează săpăturile arheologice, pe teritoriul de astăzi al
României sînt semnalate numeroase comunităţi rurale şi grupări de comunităţi, aşezate pe văile apelor
şi în locurile mai ferite subcarpatice. În fruntea comunităţilor de obşti teritoriale se aflau şi aici sfatul
bătrînilor şi un şef militar, jude sau cneaz.
Membrii de frunte ai obştilor au impus locuitorilor de rînd supunere, prestaţie În natură şi
muncă; cu timpul ei au devenit o categorie socială de stăpîni ai pămîntului. În acest context economic
şi social au apărut şi primele formaţiuni cu o suprafaţă ceva mai întinsă. În Transilvania secolelor al
IX-lea şi al X-lea sînt semnalate formaţiunile statale, voievodatele lui Menumorut În Crişana,
voievodatul lui Glad în Mureşul inferior, voievodatul lui Gelu între Porţile Mureşului şi izvoarele
Someşurilor, formaţiuni ce vor opune rezistenţă încercărilor de supunere din partea ungurilor veniţi din
Cîmpia Panonică. Voievodatele din Transilvania secolului următor cunosc o consolidare deosebită sub
Jula, succesorul lui Gelu, şi Ahtum, urmaşul lui Vlad. În afara acestor formaţiuni politice, mai trebuiesc
menţionate pentru această perioadă şi veievodatul de pe Mureşul Mijlociu, precum şi „ţările" (Ţara
Bîrsei, Ţara Făgăraşului, Terra Blachorum — adică Ţara românilor, Ţara Amlaşului, Ţara Haţegului,
Ţara Oaşului, Ţara Maramureşului).
Dominaţia pecenegă în Transilvania este înlocuită treptat, începînd cu a doua jumătate a
secolului al Xl-lea, de stăpînirea maghiară. Transilvania a fost împărţită în comitate care aveau în
frunte cîte un comite cu sediul într-una din cetăţile regale.
Comitele şi cu personalul acestuia strîngeau obligaţiile feudale ale locuitorilor de pe ţinutul
dependent considerat proprietatea regelui. Paralel, acestea aveau şi misiunea militară de a organiza şi
întreţine un detaşament de ostaşi cu rol de intervenţie în sprijinul regelui, pentru aducerea la ascultare a
obştilor săteşti sau în caz de război purtat de regatul maghiar.
Voievodatul, veche instituţie autohtonă, a fost păstrat, dar adaptat noilor condiţii de dominaţie
feudală. Voievodatul Transilvaniei va manifesta tendinţe de autonomie mergînd pînă la anularea unor
hotărîri regale.
Românii au continuat să-şi ducă viaţa În „ţări" conduse de către cneji, voievozi, juzi.
Documentele ne aduc ştiri despre populaţia românească aflătoare în acest spaţiu, „ţările" fiind una din
formele specifice de organizare.
Una din,,ţările româneşti" din Transilvania era Ţara Bîrsei, care. În timpul regelui Andrei al
II-lea, este dăruită cavalerilor teutoni.
Istoria acestui ordin monaho-cavaleresc a avut multe puncte comune cu cea a ioaniţilor. În
1127, din ordinul ioanit s-a desprins un corp de cavaleri germani cu sediul în biserica Sf. Maria din
Ierusalim. În 1190, la Acera, acest corp a devenit un ordin cavaleresc independent, sub numele de
„Ospitalierii Sfintei Maria a germanilor". În 1199 papa Ino-cenţiu III le-a aprobat statutele de
funcţionare1. Semnul distinctiv al teutonilor era mantia albă cu o cruce neagră pe umărul stîng. Dar nu
rosturi monahiceşti îi preocupau pe aceşti cavaleri ai crucii. Atenţia lor însă era îndreptată spre Europa,
şi primul episod important al încercării lor de înstăpînire aici a fost cedarea Ţării Bîrsei În 1211 de
către regele maghiar Andrei al II-lea.
Diploma acordată ordinului teuton chemat a se statornici aici menţionează limpede scopul şi
condiţiile în care era făcută această concesiune:,,Ca să o locuiască în pace şi să o stăpînească slobod pe
veci, pentru ca prin convieţuirea cu ei să se întindă regatul nostru, iar prin rugăciunile lor milostenia
noastră să fie adusă în faţa lui Dumnezeu celui prea înalt, spre binele sufletului nostru şi al părinţilor
noştri. Afară de aceasta le-am îngăduit ca, de se va găsi în sus-numita ţară a Bîrsei aur sau argint, o
parte să se dea vistieriei (ad fiscum). iar restul să le rămînă lor. Pe deasupra le-am lăsat pe deplin
tîrgurile libere şi vămile tîrgurilor din acel ţinut şi le-am dat voie să-şi ridice cetăţi de lemn şi oraşe de
lemn ca să apere regatul împotriva cumanilor. Mai hotărîm ca nici un voievod să nu aibă drept de
găzduire la ei. I-am mai iertat de dinarii liberi şi de pondere (liberos denarios et pondera eis remisimus)
şi le-am îngăduit să fie scutiţi şi liberi de plata oricărei dări. Să nu fie supuşi judecăţii sau jurisdicţiunii

1
Victor Ionescu, Ordine monaho-cavalereşti, în „Magazin istoric", nr. 11, noiembrie 1977, p. 57—58.
nimănui altuia decît a regelui şi să aibă dreptul de a-şi alege dintre ei pe judecătorul ce-i va judeca. Iar
noi am poruncit ca sus-zişii cruciaţi să fie aşezaţi în stăpînirea sus-pomenitei ţări a Bîrsei de către
pristavul nostru cu numele Fecate Juna, care a înconjurat (perambu-laverit) sus-numitul ţinut şi l-a dat
(assignavit) lor, împrej-muindu-1 cu anumite semne de hotar, după porunca voievodului Mihail. Iar
primul hotar al acestui ţinut începe de la întăriturile (indagines) cetăţii Hălmeag (Almage) şi merge
pînă la întăriturile cetăţii Ungra (Noilgiant) şi de aci merge pînă la întăriturile lui Nicolae (Micloşoara),
pe unde curge apa ce se numeşte Olt şi aşa urcînd pe Olt merge pînă acolo unde Prejmerul (Tortillou,
Tertillou) se varsă în Olt; şi iarăşi merge pînă la izvorul aceluiaşi Prejmer şi de la izvorul apei ce se
cheamă Timiş merge pînă la vărsarea apei ce se numeşte Bîrsa; apoi, de-a lungul munţilor Carpaţi
(montes nivium) ce încing acelaşi pămînt, hotarul merge pînă în Hălmeag. Tot acest pămînt, după cum
îl înconjoară sus-numiţii munţi şi rîuri, se numeşte Bîrsa. Măcar că ceea ce noi am făcut mînaţi din
dragoste frăţească nu poate fi acoperit de uitare în faţa aceluia care el însuşi este dragoste, totuşi din
prevedere pentru viitor am poruncit ca această milostenie să fie întărită cu mărturia peceţii noastre" 1.
Această „ţară numită Bîrsa în Transilvania spre cumani...", „deşartă şi nelocuită", cum este
numită în donaţie, pare aşa întrucît era sub „năvala păgînilor", a cumanilor 2. Teutonii aveau misiunea
de a ridica forturi şi cetăţi pentru apărarea hotarelor şi spre a proteja sud-estul regatului. Pentru aceasta
li se acordau importantele privilegii economice, politice şi religioase.
Dar Ţara Bîrsei nu putea fi un ţinut „pustiu şi nelocuit", deoarece în acelaşi act se vorbeşte
despre încasarea „dijmei acestui pămînt de la locuitorii lui de acum şi cei viitori" 3. Mai tîrziu, după
acest act, în 1222, se menţionează: „Oamenii ce locuiesc în ţinutul" (Ţara Bîrsei), nu au „nici o cerinţă"
faţă de rege, dar rămîn în „slujba şi folosul" numiţilor fraţi — cavalerii teutoni. Este încă o dovadă că
Ţara Bîrsei era locuită, iar populaţia îşi achita obligaţiile feudale nu regelui, ci cavalerilor teutoni.
Depăşind însă sfera privilegiilor acordate, încercînd să-şi creeze în Ţara Bîrsei stăpînire
independentă faţă de regatul maghiar, cavalerii teutoni sînt alungaţi cu forţă armată în 1225 de către
acelaşi Andrei al II-lea. Astfel apărarea hotarelor va reveni direct regelui. Aceasta n-a putut să
împiedice pătrunderea tătarilor, venind din Moldova, în Ţara Bîrsei, În martie 1241, cînd Braşovul şi
localităţile din această parte a Transilvaniei au fost jefuite.
Marea putere tătară sau mongolă ajunsese la zenit sub Ghinghis Han, ales conducător în 1206.
Numeroasele războaie de pradă purtate de către acesta vor culmina prin cucerirea Chinei de Nord
începînd cu anul 1211 şi victoria asupra cnejilor ruşi de pe rîul Kalka în 1223. Urmaşii săi, Băţu şi
Subotai, reîncep, în 1236, — expediţiile de pradă. În deceniul al cincilea al secolului al XIII-lea, pe
vaste teritorii din Asia Centrală şi Europa de răsărit se constituie Hoarda de Aur — temutul stat tătaro-
mongol, ce-şi stabilea centrul pe Volga, în apropiere de Astrahan. După ocuparea în 1240 a Kievului şi
cotropirea cnezatelor Voliniei şi Haliciului, tătarii se împart în mai multe corpuri de oaste, iniţiind
atacuri simultane în diferite direcţii. Unul dintre acestea pătrunde în Moldova, pe care o pustieşte de la
nord spre sud. Acest corp de oaste ajunge apoi în Transilvania, unde, după o ciocnire armată cu
voievodul Transilvaniei, care a încercat să se opună năvălirii tătare, se desparte în două corpuri de
armată, unul înaintînd spre Sibiu-Sebeş-Alba Iulia, iar celălalt spre centrul Transilvaniei. În aprilie
1241 armatele mongole conduse de Băţu înfrîng armata maghiară la Mohaci, supunînd puterii lor
teritorii întinse din această parte a continentului.
După retragerea tătarilor, regele Ungariei, Bela al IV-lea (1235—1270), se grăbeşte să ridice
„prisăci" şi „fortificaţii" pentru apărarea intrărilor în Transilvania.
Datorită căii comerciale ce se strecura printre stîncile Branului, această parte a Ţării Bîrsei va
sta tot mai mult în atenţia regalităţii. Aşezarea apare în documentele vremii sub denumirea de Terci
(TERCH)4
În 1367 magistratul Iacob-Dictus de Brassou nobilis de Drag a fost introdus în posesiunile
ereditare Bodola, Zavzen, Pucha, Terch, Tuhan, Zernehaza. În 1373 episcopul Decenad şi rudele sale
primesc un sfert din aşezările Tuncz, Tuchan, Zirna5.
Aşezările Branului care vor apărea mai tîrziu sub numele de „Silişte" sau „Sălişte", nefiind
menţionate cu paroh catolic, trebuie să fi avut o populaţie românească 6.
Spre mijlocul celei de a doua jumătăţi a veacului al XVI-lea, răsăritul şi sud-estul Europei
cunosc procesul slăbirii „Hoardei de Aur", declin ce va culmina cu lupta de pe Don (1390), cînd oştile
1
Documente privind istoria României, veacurile XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol. I (1075—1250), Bucureşti, Ed.
Acad., p. 150—151.
2
Ibidem, p. 202.
3
Ibidem, p. 167.
4
Emil Micu, op. cit., p. 11.
5
Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbiirgen, vol. II, Sibiu, Franz Michaelis, 1897, p. 279, nr.
3. 884 şi p. 407 doc. nr. 1010. (în continuare: Urkundenbuch).
6
Pavel Binder, Toponimia istorică de pe hotarul cetăţii Bran, în revista „Limba română" nr. 6, p. 1971.
conduse de cneazul Dimitri Donskoi au repurtat o strălucită victorie asupra tătarilor.
Fărîmiţarea feudală a Rusiei şi luptele dintre cnezi au înlesnit însă ca dominaţia tătară să se
menţină încă un timp.
În timp ce „Hoarda de Aur" intrase în procesul destrămării treptate, Polonia şi Ungaria îşi
consolidau poziţia, fapt ce punea în primejdie independenţa ţărilor române.
Pe măsură ce nobilimea Ungariei şi Poloniei lupta pentru cotropirea de noi teritorii, urmărind
întărirea privilegiilor ei în dauna maselor de ţărani, în sud se ridica o nouă mare putere, cea otomană,
care avea să doboare mai tîrziu statul feudal maghiar şi să dea lovituri serioase Poloniei.
După ce în 1354 pătrund în Peninsula Balcanică, în 1362 turcii ocupă Adrianopole. Cu toate
că sîrbii şi bulgarii încearcă să stăvilească înaintarea osmanlîilor, la 1393 Bulgaria centrală este
prefăcută în provincie turcească. Dobrogea devine şi ea posesiune otomană. Ca atare, ţările române şi
Ungaria ajung să fie direct ameninţate. Consolidarea statului feudal Ţara Românească a fost constatată
de către Ludovic I şi cu prilejul luptelor purtate cu Vlaicu, domnul muntean, în 1368, cînd oştile
maghiare au pătruns la sud de Carpaţi cu două corpuri de armată. Cel condus de către Nicolae,
voievodul Transilvaniei, a suferit o gravă înfrîngere pe rîul Ialomiţa din partea lui Dragomir Pîrcălab de
Dîmboviţa. Corpul de armată care-l avea În frunte pe Ludovic I nu a mai continuat lupta, considerîndu-
se învins. De fapt regele Ungariei recunoscuse încă din 1366 posesiunile domnilor munteni peste
munţi: Amlaşul, Severinul şi Făgăraşul.
Pericolul turcesc pe de o parte şi consolidarea statelor feudale româneşti de la sud de Carpaţi,
pe de altă parte, determină pe Ludovic de Anjou să ridice cetăţi la hotare. Acestea urmăreau în acelaşi
timp întărirea puterii centrale,, într-o vreme cînd voievozii transilvăneni, exponenţi ai tendinţelor
centrifugale, reuşeau să păstreze o situaţie de semi-independenţă.
Ludovic I de Anjou, sprijinindu-se pe marile oraşe ale Transilvaniei, Braşov, Sibiu, Bistriţa, în
care vedea elementul principal de contracarare a tendinţelor de autonomie ale Transilvaniei, dispune
ridicarea cetăţilor de la Tălmaciu (1370) şi Bran (1377), încercînd să alcătuiască, împreună ou
Severinul, cordonul de apărare al hotarului de sud-est.
Intenţia de a construi o cetate în pasul Bran exista încă de la 1364, după cum rezultă dintr-un
document al vremii1. Actul emis la 19 noiembrie 13772 de către Ludovic I acordă braşovenilor apanajul
de a ridica un nou fort din piatră la Bran — loc deosebit de strategic, care nu putea fi lipsit de o
fortificaţie de control asupra trecătorii — „cu propriile lor osteneli şi cheltuieli", şi să niveleze terenul
în vederea construirii cetăţii.
În schimbul acestui serviciu, braşovenilor li s-au întărit unele privilegii asupra celor 13 tîrguri
din Ţara Bîrsei, „precum au fost din vechime", acordîndu-li-se şi altele noi, ca: dreptul de folosinţă a
„cîmpului numit Turcheş" şi reducerea impozitului regal. Promisiunea mutării vămii de la Rucăr la
Bran se includea tot în noile privilegii acordate Braşovului. Ludovic îşi „rezerva" „totdeauna" dreptul
de numire şi destituire a judelui, comitelui şi castelanului noii cetăţi, cărora le interzice să se amestece
în „libertăţile şi obiceiurile vechi „ale supuşilor din Braşov.
Garnizoana de apărare, după cum reiese din cronica lui Ioan de Tîrnava, era compusă din
briganzi şi balistari englezi, al căror număr varia în funcţie de necesitate. Cu scop militar bine precizat,
construcţia se compunea în această etapă dintr-o incintă trapezoidală înconjurată de o curtină şi un turn
de colţ pe latura de vest Latura nordică era prevăzută probabil cu un singur parapet ridicat pe stîncă,
pilonul întregii construcţii. În partea de est se afla drumul de strajă încorporat mai tîrziu de încăperile
ce au fost amenajate aici.
Urmele de fundaţie de pe stînca de vizavi a acestei părtţi permit presupunerea unei galerii,
drum de strajă suspendat pe arcade, ce lega partea de est cu stînca uşurînd astfel observaţia la mare
distanţă. Intrarea se făcea printr-o deschidere pe latura sudică, la care se ajungea cu o scară mobilă,
atestată şi mult mai tîrziu, în secolul al XVI-lea, de către călătorii străini care au trecut pe aici.
Castelanul, numit direct de către rege, pe lîngă misiunea lui de comandant militar, îndeplinea
şi atribuţiuni administrative şi juridicţionale, întrucît îndată după ridicare (pînă la 1382) cetatea a fost
înzestrată cu un domeniu, fapt pe care îl aflăm dintr-un act de la 1395 3, cînd posesiunile „cetăţii Bran",
Zărneşti şi Tohan sînt dăruite parohului Thomas de la biserica Sf. Maria din Braşov şi fraţilor săi, iar
satul Budila a fost dăruit de către rege unui nobil. Alte sate componente ale domeniului au fost trecute
într-un document din 1456 4, în care se menţionează că românii „schismatici" din satele Baciu, Cernatu,
Turcheş şi Satulung au fost alungaţi şi înlocuiţi cu „unguri creştini". Celelalte sate: Zizin, Purcăreni,

1
Arhiva Biserica Neagră, Braşov, 4. F. 171, p. 296.
2
Arhivele Statului Braşov, Fond Privilegii. Privilegiul 16. (în continuare A. S. Braşov...).
3
A. S. Braşov, Fond Privilegii, Privilegiul 27.
4
Szabo Kâroly, Szekely okleveltăr (colecţia de documente secuieşti) I, Cluj. 1870, p. 172—173.
Tărlungeni, Crizbav şi Apaţa apar consemnate ca posesiuni ale Branului abia În anul 1500 1. Se pare că
aceste sate ale „dreptului crăiesc de conferire şi jurisdicţie" 2 nu au fost în permanenţă componente al
domeniului Bran, deoarece într-un act din 1476 3, voievodul Transilvaniei cere braşovenilor să
aprovizioneze cetatea, „fiind lipsită de toate posesiunile şi veniturile ei".
Aşezările din jurul cetăţii, care vor deveni satele Sohodol, Poarta, Predeluţ, Simon, Moieciul
de Jos, Zbîrcioara, Cheia, Moieciul de Sus, Şirnea, Fundata, Fundăţica. Drumu Carului, Peştera şi
Măgura, fiind situate pe hotar, erau într-o situaţie deosebită în sensul unei oarecari libertăţi, întrucît
locuitorii acestora aveau rolul de a păzi graniţa. Paza plaiurilor de la marginea ţării, efectuată de către
locuitorii satelor de hotar, cunoscută sub denumirea de plăieşie, este una din instituţiile româneşti
atestate documentar din cele mai vechi timpuri. Un document din secolul al XVI-lea (1383) vorbeşte
despre asigurarea pazei hotarelor de către românii din ţinutul Sibiului 4. Pornind de la această informaţie
şi prin analogie cu situaţia din Ţara Românească 5, putem afirma — spre deosebire de alţi cercetători —
că plăieşia din Ţara Bîrsei a existat cu mult înainte de secolul al XVII-lea.
Despre plăieşia din ţinutul Branului şi din satele domeniului cetăţii, aflăm dintr-o anchetă
efectuată de autorităţi la sfîrşitul anului 1698 şi începutul anului 16996.

BRANUL IN STĂPÎNIREA DOMNILOR MUNTENI

Statele feudale româneşti au cunoscut în secolele XIV—XVI, în timpul domniei lui Bogdan I
(1359—1365), Basarab I (1324—1352), Mircea cel Bătrîn (1386—1418), Iancu de Hunedoara (1438)
— Ban de Severin (1441), voievod al Transilvaniei (1446) şi guvernator-regent al Ungariei {1456) —
Vlad Ţepeş (1448; 1456; 1462; 1476), Ştefan cel Mare (1456— 1504), procesul de întărire a
prerogativelor domnului sau voievodului, care concentra puterea executivă, judecătorească, legislativă
şi militară, sprijinindu-se pe sfatul domnesc compus din marii proprietari de pămînt, sfat care întărea
toate actele importante ale ţării de natură internă sau externă. În cazuri deosebite ca, alegerea domnului
sau în alte momente însemnate din viaţa ţării, se convoca şi marea adunare alcătuită din reprezentanţii
categoriilor sociale privilegiate, şi ţărani din diferite părţi ale ţării, care, administrativ, era împărţită în
judeţe (Ţara Românească), ţinuturi (Moldova) şi comitate (Transilvania, după stăpînirea maghiară).
Voievodatul Transilvaniei, veche instituţie autohtonă, s-a menţinut pînă în secolul al XVI-lea,
cînd ţara trece sub suveranitate turcească.
Oastea, altă instituţie de maximă importanţă, era subordonată domnului sau voievodului în
calitatea sa de comandant suprem militar.
Procesul de centralizare a statelor se înfăptuia deci prin crearea unor instituţii noi, specifice
perioadei istorice respective, sau prin adaptarea la noile condiţii a unora vechi.
Între Ţara Românească, Moldova şi Transilvania au existat puternice şi statornice legături
politico-economice, politico-teritoriale şi cultural-spirituale.
Primejdia otomană, care ameninţa tot mai mult popoarele la nordul Dunării, la sfîrşitul
secolului al XIV-lea, creează premisele favorabile apropierii între Ţara Românească şi regatul feudal
maghiar.
În primăvara anului 1395, la data de 7 martie, se încheia la Braşov, pe picior de egalitate, un
tratat de alianţă între Mircea cel Bătrîn, care venea după acel strălucit Rovine 1394, şi Sigismund de
Luxemburg, consemnîndu-se obligaţiile ce revin celor două ţări, în cazul unei invazii turceşti 7.
Semnarea tratatului s-a făcut probabil în sediul administraţiei feudale din Braşovul vechi, sau în palatul
lui Sigismund, care se găsea în spatele actualului hotel „Carpaţi". Aceasta era a doua venire a lui
Mircea la Braşov, prima fiind semnalată, fără dată, de către cronicarul bizantin Chalcocondil.
Ameninţarea otomană asupra sud-estului european îl face pe Sigismund de Luxemburg să
rămînă în această zonă a Transilvaniei, ba mai mult, să treacă prin Bran spre Cîmpulung în Ţara
Românească la 6 iulie 13958. După o lună, revine în Transilvania oprindu-se pentru cîteva zile la
Rîşnov9. Întors la Braşov se hotărăşte fortificarea oraşului ce se va dezvolta între cele două înălţimi
1
Die Rechtslage des ehematigen Torzburger Dominiums Kronstadt, an. V.
2
Ibidem, an. 1.
3
A. S. Braşov, Fond Fronius, nr. 18.
4
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. 1, partea a II-a, p. 280. (Citat în continuare:
Hurmuzaki, Documente.).
5
Nicolae Stoicescu, Despre organizarea pazei hotarelor din Ţara Românească în sec. XV—XVII în „Studii şi
materiale de istorie medie", vol. IV. Ed. Acad. R. S. R., 1960.
6
A. S. Braşov, Actele Magistratului, 20/1698—1699.
7
Istoria României, vol. II, Ed. Academiei R. P. R„ Bucureşti, 1962, p. 366.
8
Ioan Răuţescu, Cîmpulung Muscel. Monogralie istorică, 1943, p. 10.
9
Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga (1871—1940), Editura Albatros, Bucureşti, 1976, p. 276.
Tîmpa şi Warte, unde ulterior s-a ridicat unul şi respectiv două turnuri pentru evitarea tirului de
artilerie. Aşa stînd lucrurile, domnului Ţării Româneşti i se recunoaşte dreptul de proprietate a
ţinuturilor de peste Carpaţi, Severinul, Amlaşul, Făgăraşul (Mirchya voivoda Transalpinus dux de
Făgăraş et banus de Zeuline). Pe lîngă aceasta primeşte mai tîrziu (1406) şi cetatea Branului. Un
document emis la Sibiu, În anul 1412 1, atestă stăpînirea Ţării Româneşti asupra cetăţii. Acest fapt
determină mutarea vămii de la Bran la Braşov. Importanţa strategică şi economică a cetăţii şi pasului
Bran îl face pe domnul muntean să înlocuiască castelanul cu un pîrcălab, care prezenta mai multă
eficienţă în protejarea traficului comercial. Drumul ce lega Braşovul prin Bran — Rucăr-Dragoslavele
de Cîmpulung se trifurca după cum urmează: a) un braţ către Curtea de Argeş — Rîmnicu Vîlcea,
înlesnind legătura cu Oltenia; b) altul se îndrepta spre Piteşti — Slatina, iar de la Turnu Măgurele se
continua peste Dunăre, în Peninsula Balcanică; c) în sfîrşit, un altul făcea legătura între cele trei
capitale munteneşti care s-au succedat în cursul istoriei, Cîmpulung-Tîrgovişte-Bucureşti, de unde se
îndrepta mai departe spre schelele portuare de la Giurgiu şi Brăila. Corăbii genoveze din acest mare
port muntean transportau produsele pe drumul mării spre oraşele Mediteranei sau Orient, reîntorcîn-du-
se cu alte mărfuri specifice acelor părţi ale lumii 2. Stăpî-nind una din cele mai importante „porţi" ale
Transilvaniei, Mircea cel Bătrîn reînnoieşte, la Cîmpulung, prin hrisovul dat la 6 august (forma
slavonă) şi la 25 august 14133 (varianta latină) vechile privilegii comerciale ale braşovenilor,
reprezentaţi aici prin Valentinus, Martinus, Crusinus, lucru ce va înviora legăturile economice dintre
cele două ţări. Noul privilegiu acordat la cererea negustorilor braşoveni fixează vama la o serie de
mărfuri româneşti, orientale şi occidentale după cum urmează:
— Mărfuri româneşti: peşte, vite, ceară, lînă, porci, oi, miei, vin, brînză şi blănuri de animale
sălbatice.
— Mărfuri orientale: piper, şofran, bumbac,,,camelot" (ţesătură din păr de cămilă sau de
capră) ş.a.
— Mărfuri occidentale: „vilar de Ipriu" (catifea), „vilar de Luvia", „vilar de Cehia",,,vilar de
Colonia", şăpci „frînceşti".
Varietatea de produse care formau obiectul de trafic justifică încă o dată importanţa vămii şi
pasului Bran4 La vama de aici se încasa tricesima 5 (a treizecea parte din valoarea mărfii, taxă în bani
sau în natură), iar la Braşov, pe lîngă tricesima, se încasa o taxă de 5o/ o din valoarea mărfii (vigesima)6,
după ce, în prealabil, la Bran se eliberase adeverinţa vigesima (adeverinţă inventar), penaru ca pe drum
negustorii să nu vîndă din mărfurile ce le transportau7.
După moartea lui Mircea cel Bătrîn (1418), Branul rămînea încă în posesiunea Ţării
Româneşti (1419). Privilegiile comerciale emise de către Radu Praznaglava (21 oct. 1421), Dan al II-
lea (23 oct. 1422 şi 10 nov. 1424) continuă să menţioneze Branul, dar poruncile de aplicare sînt
adresate vameşilor de la Rucăr, Dîmboviţa şi Prahova, fapt care i-a determinat pe unii cercetători să
considere că vama de la Bran se mutase la Rucăr.
Susţinerea la tronul Ţării Româneşti a lui Radu Praznaglava de către turci şi a lui Dan al II-lea
de către unguri (Sigismund de Luxemburg trece pe la Bran la Cîmpulung în 1427 şi emite acte din care
reiese că Dan este domnul ţării) ne permite să conchidem că asistăm la o nesiguranţă politică în
Muntenia.
Desele schimbări în domnie, după moartea lui Mircea cel Bătrîn, pe de o parte, şi incursiunile
otomane pe de altă parte (în 1421, turcii pătrund prin pasul Bran în Ţara Bîrsei pustiind Braşovul şi
localităţile învecinate)8 determină pe Sigismund de Luxemburg să treacă cetatea sub autoritatea
voievodului Transilvaniei, însărcinat cu paza hotarelor9.
Intensificarea campaniilor turceşti obligă popoarele din sud-estul Europei să se ridice la luptă.
Exponentul acestora în lupta lor pentru independenţă devine Iancu de Hunedoara, care reuşeşte să
formeze o coaliţie antiotomană, unde vor intra şi Ţara Românească şi Moldova. Una din primele lupte
ale lui Iancu de Hunedoara, în calitate de voievod al Transilvaniei, este cea de la Bran (1442), cînd
înfrînge o puternică armată otomană sub zidurile cetăţii, apoi trece în Ţara Românească obţinînd acea
1
Zimmerman, Werner, vol. III, p. 554—555. (în continuare: Zimmerman.).
2
Nicolae Dunăre şi colab., Ţara Bîrsei, vol. I, Ed. Academiei, 1972, p. 92—93.
3
Ioan Bogdan, Documente şi regeşte privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ţara Ungurească în
sec. XV—XVI, Buc, 1905 p. 3—5.
4
Ibidem, p. 3, 5, 6, 9, 10, 12, 15, 16, 17, 20, 43, 131, 132, 225, 226, 243.
5
Zimmerman, doc. cit., A. S. Braşov, Fond Privilegii, 77; Ioan Bogdan, op. cit., p. 35.
6
A. S. Braşov, Fond Privilegii, 619; A. S. Braşov, Fond Fronius I, p. 175—176.
7
Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (sec. XIV-XVI), Ed. Ştiinţifică, Buc, 1965,
p. 83.
8
A. S. Braşov, Fond Fejer, X, 6, p. 375.
9
Hurmuzaki, Documente, vol. XV, Partea I, p. 14.
strălucită victorie de pe Ialomiţa. În 1443 Iancu de Hunedoara cerea braşovenilor bombarde, puşti,
maşini de război, arbalete. Întrucît cererea fusese onorată, marele comandant militar al vremii sprijinea
locuitorii oraşului în ridicarea zidurilor de apărare.
În septembrie 1443 Iancu de Hunedoara, în colaborare doar cu oastea munteană condusă de
Vlad Dracul, a trecut Dunărea purtînd mai multe bătălii cu armatele otomane, obţinînd în final o pace
pentru 10 ani, care prevedea neamestecul turcilor în Ţara Românească, dar cu preţul achitării regulate a
tributului. Acest lucru îl determină pe Vlad Dracul să menţioneze că între el şi Iancu de Hunedoara a
intervenit „o pace veşnică", reînnoind privilegiul acordat de Mircea cel Bătrîn braşovenilor la 14131.
Expediţia din 1444, încheiată cu luptele de la Vama, nu l-a abătut pe Iancu de la proiectul
realizării unei coaliţii antiotomane în vederea asigurării independenţei ţărilor române.
După ce devine şi regent al Ungariei, adăugîndu-şi titlul de voievod al Ţării Româneşti, iar
domnul Moldovei, Bogdan al II-lea, îl considera „părinte", Iancu de Hunedoara face eforturi în Europa
de Apus şi Centrală pentru închegarea unui front larg antiturcesc.
Trecînd la realizarea acestui proiect guvernatorul Ungariei renovează şi fortifică cetăţile, în
special pe cele de graniţă. Aşa se face că la Bran se construieşte turnul de est, care cuprinde o parte a
vechii galerii, abandonîndu-se astfel stînca de vizavi 2. Se fac modificări şi pe latura de nord, în sensul
consolidării acesteia. Pentru a avea un control permanent şi sigur asupra cetăţii numeşte în 1448, pentru
10 ani, castelan al Branului pe nobilul român din Banat, Nicolae de Bizere.
Căderea Constantinopolului în 1453 în faţa armatei otomane condusă de Mahomed al II-lea
însemna punerea sub semnul întrebării a independenţei multor popoare europene. Mahomed pregătea
atacul Belgradului, pentru a trece spre centrul Europei. Victoria armatei conduse de Iancu de
Hunedoara cu preţul morţii sale, în 1456, însemna amînarea Mohacsului cu 7 decenii.
Noul domn al Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, încheia în septembrie 1456 o înţelegere cu
braşovenii împotriva turcilor, promiţîndu-le că-i va apăra şi de alţi duşmani. Cu acest prilej Ţepeş le
acorda „dreptul de a face comerţ liber în Ţara Românească, aşa cum făcuse şi înainte, cu condiţia ca
neînţelegerile ivite să fie judecate de domn sau de reprezentanţii săi speciali" 3.
Dar între Vlad Ţepeş şi braşoveni s-au ivit curînd neînţelegeri pricinuite de sprijinul acordat
de către saşi lui Dan al III-lea, pretendent la tronul Ţării Româneşti.
Tratativele purtate au dus însă la împăcarea ambelor părţi în decembrie 1457, menţinîndu-se
respectarea „convenţiilor" făcute anterior. Pentru nerespectarea celor stabilite la sfîrşitul anului 1457
Ţepeş va trece la represalii împotriva negustorilor saşi. Dan al III-lea, care se găsea încă la Feldioara,
lîngă Braşov, consemna În 1459, că auzise „cum că Dracul a tras în ţeapă pe negustorii din Braşov şi
Ţara Bîrsei care au venit cu mărfuri din Ţara Românească" 4. Aprilie 1460 a elucidat situaţia de conflict
între Vlad Ţepeş şi Dan al III-lea. Vlad Ţepeş pătrunde prin Bran în Ţara Bîrsei „atacînd sate, cetăţi şi
oraşe", unde a dat foc grînelor, iar pe cei prinşi i-a tras în ţeapă în apropierea capelei Sf. Iacob din
Braşov. Apoi trecînd munţii cu Dan şi oamenii acestuia îl pedepseşte pe pretendentul la tronul Ţării
Româneşti prin slujba de înmormîntare, tăierea capului şi îngroparea acestuia. 5
În octombrie 1476, cînd Vlad Ţepeş se afla la Braşov urmînd a trece pe la Bran în Ţara
Românească pentru a-şi ocupa tronul în cea de a treia domnie, le acorda braşovenilor libertatea de a
face comerţ „în toate tîrgurile şi locurile din ţara domniei mele, cum a fost şi mai 'nainte aşezămîntul
cel vechi din toate cîte le va fi de trebuinţă şi vor pofti" 6.
Vlad Ţepeş a ajuns însă foarte repede la situaţia de a încălca privilegiul acordat braşovenilor
întrucît negustorii din ţara sa, cum spune, „nu se pot hrăni săracii" 7. Limitarea negoţului braşovean în
Ţara Românească nu este numai opera lui Vlad Ţepeş, deoarece în 1478—1482 Basarab cel Tînăr scria
negustorilor din oraşul de peste munţi,,să se înţeleagă" cu negustorii din ţara ca „să luaţi marfa de la
negustorii noştri la hotar" 8.

BRANUL ÎN STĂPÎNIREA ORAŞULUI BRAŞOV

Aşezarea la intersecţia de drumuri spre Moldova, Ţara Românească şi Apus fac din Braşov
punctul de reper al caravanelor comerciale.

1
Hurmuzaki, Documente, vol. XV, partea I, p. 31—32 nr. 52.
2
Anca Pop, Castelul Bran, manuscris.
3
Nicolae Stoicescu, Vlad Ţepeş, Ed. Acad., Bucureşti, 1976. p. 66.
4
Ibidem, p. 74.
5
Ibidem, p. 80.
6
Ibidem, p. 76.
7
Ibidem, p. 77.
8
Ibidem, p. 78
Dreptul de etapă şi depozit, confirmat încă de la 1395, se rezuma la faptul că negustorii
braşoveni puteau să-şi vîndă nestingheriţi mărfurile În tîrgurile din Ţara Românească şi chiar peste
hotare, pe cînd negustorii străini de Braşov erau obligaţi să-şi desfacă mărfurile în Ţara Bîrsei şi Braşov
numai prin intermediul braşovenilor. Cei care veneau cu marfă la Braşov, puteau să-şi vîndă produsele
direct consumatorilor numai la marele iarmaroc anual de la 1 noiembrie, organizat după modelul celui
de la Buda, pentru care primiseră privilegiul de la Ludovic I la 1365. Dreptul acesta de etapă şi depozit,
privilegiu acordat braşovenilor la 1369, pentru postavurile aduse de negustorii poloni şi germani, iar în
1395 pentru toate mărfurile transportate spre Ţara Românească, la care se adaugă dezvoltarea
meşteşugurilor, fac din Braşov unul din marile centre economice ale vremii. Nu exista aproape branşă
meşteşugărească mai importantă şi caracteristică pentru economia evului mediu în care Braşovul să nu
fi excelat.
Dintre toate ramurile meşteşugăreşti, mai importantă în economia Braşovului a fost producţia
textilă. Cadrul geografic şi creşterea animalelor au favorizat din plin dezvoltarea acestei activităţi, care
cu timpul a devenit tradiţională şi caracteristică pentru Braşov. Cele mai vechi menţiuni documentare
despre prezenţa meşteşugarilor în domeniul economiei textile la Braşov datează din secolul al XIV-lea,
cînd sînt amintiţi ţesătorii Petru, în 1348, şi un altul Matei, în 1388. Dezvoltarea ramurii textile
cunoaşte un ritm susţinut, astfel că în a doua jumătate a secolului al XVI-lea Braşovul întreţine o casă a
postavului — Gervanahaus — avînd rolul de a se preocupa cu aprovizionarea de materii prime şi cu
desfacerea postavurilor la tîrguri. Economia de breaslă a postăvarilor a fost reglementată pe baza
nenumăratelor privilegii şi statute din care reţinem pe cea din 1462, a lui Matei Corvin. În 1481
semnalăm existenţa unei asociaţii (bruduschaft) care îşi redacta statutele, fapt ce presupune nu numai
existenţa unui număr foarte mare de meşteşugari în acest domeniu, ci şi o formă superioară de
organizare a lor. În afara postăvarilor, a ţesătorilor de lînă, a pînzarilor despre care documentele
secolelor XIV—XVII cuprind multe menţiuni, în 1695 acte oficiale surprind existenţa breslei româneşti
a trăistarilor. Producţia textilă s-a dezvoltat neîncetat. Numai în 1503 s-a exportat în Ţările Române
postav în valoare de 573 275 de aspri.
În secolul al XIV-lea apar menţionate documentar alte meşteşuguri, ca ceramica, prin
producţia de farfurii, sfeşnice, cahle, plăci de teracotă etc, apoi meşteşugul turnătoritului care devine
una dintre cele mai vestite specialităţi braşovene. În ultimul sfert al secolului al XV-lea este amintit, de
exemplu, făurarul de tunuri şi clopote Paul Noidel, care lucra şi mojare. Tot acum se dezvoltă şi
meşteşugul orfevrăriei, vestiţii meşteri braşoveni (aurifaur) fiind de multe ori atestaţi în documentele
vremii.
Dar economia braşoveană de breaslă se dezvoltă impetuos în secolele XV—XVI. Astfel, În
orfevrărie, Braşovul ajunge un mare centru de producţie. Vestitele potire cu inscripţie germană şi latină
care se lucrau Încă din secolul al XV-lea sînt urmate de alte lucrări de artă. Potirul Kasper de pildă
(proprietatea bisericii Negre, este trecut în literatura europeană de specialitate.
Breasla aurarilor avea în secolul al XV-lea un număr de 16 meşteri de faimă. Numărul lor era
însemnat pentru timpul acela.
De mare prestigiu se bucura apoi în tot sud-estul Transilvaniei breasla turnătorilor în metal,
cositor şi aramă. Turnătoria de tunuri din Braşov aproviziona armata lui Iancu de Hunedoara în 1443 cu
bombarde, puşti, arbalete. Matei Corvin cerea la 1471, braşovenilor puşti de foc şi 1000 de ghiulele, iar
Vlad Dracul cerea săgeţi, puşti şi salitră. În producţia de cositor şi aramă, renumitele farfurii şi căni de
bere cu emblema stemei oraşului făceau obiectul unui negoţ înfloritor. Înşişi ucenicii acestei bresle
aveau o asociaţie, obţinînd în 1593 statute speciale.
În fierărie Braşovul era un important centru meşteşugăresc. Braşovenii trimit de pildă
sighişorenilor încă în secolul al XV-lea (1443) 82 nicovale, 95 ciocane de diferite mărimi şi 44 cleşti de
fier. Lăcătuşii îşi înnoiesc statutele de breaslă în 1543. Ei confecţionau o bogată şi variată feronerie, ca
de exemplu semne de meşteşugari, embleme, firme, bătătoare de porţi, lacăte, chei, zaruri etc.
Blănăritul constituie o altă branşă meşteşugărească cu serioase statute de serviciu. În 1420
avea În proprietate Casa Sfatului (constituită în embrion atunci). Mărfurile lor erau cerute în toată
Peninsula Balcanică. În 1483 breasla se înmulţeşte cu 9 meşteri. O mare dezvoltare vor lua apoi
branşele meşteşugăreşti din industria pielăriei.
Statutul de breaslă al tăbăcarilor datează aici din 1478. În condiţiile unui intens comerţ cu vite,
tăbăcarii trebuiau să fi fost foarte puternici în marele oraş din Ţara Bîrsei.
Breasla cizmarilor este amintită la Braşov într-un document al lui Sigismund Bathory la 1588,
dar ea era mult mai veche. În secolele XVII—XVIII, cizmele de Braşov erau vestite, stampele şi
gravurile de epocă imortalizînd figuri de negustori de cizme braşoveneşti.
Pe lîngă cele de mai sus trebuie să adăugăm şi producţia şelăritului, curelăritului,
mănuşilăritului şi trăistăritului, atestate documentar în toată perioada secolelor XV—XVI.
În secolul al XVI-lea o nouă ramură economică ia fiinţă la Braşov, evident în condiţiile unei
economii bazate pe tiparele unei mecanizări de tip medieval. Este vorba de confecţionarea hîrtiei. La
1546 Iohann Fuxou şi Johann Bemokner construiesc aici prima moară de hîrtie din sud-estul Europei-
Moara confecţiona hîrtie din cîrpe. Importantă este fixarea filigranului, gravat pe hîrtie, care
reproducea emblemele Ţării Româneşti, fapt ce dovedeşte destinaţia mărfii.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, producţia economică a Braşovului, pînă acum
într-o continuă ascensiune, este silită să se adapteze noilor condiţii rezultate din schimbările produse în
structura social-economică şi politică. Noul regim politic austriac întărit în Transilvania favorizează,
prin măsuri protecţioniste, economia austriacă. Apoi, prin mecanismul forţelor de producţie într-o
continuă tendinţă de evoluţie, economia meşteşugărească de breaslă devine neviabilă. Într-o formă
embrionară, bineînţeles, acum, şi numai în anumite ramuri, îşi face apariţia producţia de manufactură.
Producţia de breaslă textilă cu veche tradiţie se adaptează împrejurărilor. Negustorii Constantin Geauli
şi Constantin şi Ion Boghici au înfiinţat aici cele dintîi întreprinderi cu caracter manufacturier, avînd 12
oameni salariaţi care lucrau după principiul diviziunii muncii. Mai tîrziu, Wilhelm Scherg înfiinţează în
1823 ţesătoria de stofă cu acelaşi nume, pe care o va mări treptat.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea această întreprindere utilizează pe scară largă
munca salariată şi va domina toată piaţa românească, bulgărească şi grecească de desfacere, prin
calitatea stofelor fabricate. Şi în producţia de piele a început să îşi facă loc principiul diviziunii muncii
şi a muncii salariate. Astfel negustorul Rudolf Orghidan înfiinţează o manufactură de topit fonta în
prima jumătate a secolului al XIX-lea, la Tohan. Acestea au fost încercări negeneralizate şi numai în
afara oraşului, deoarece acesta era dominat de legea breslelor, care prevedea exclusivitatea economiei
de breaslă pe tot teritoriul oraşului. De aceea forma manufacturieră, abia apărută şi în puţine ramuri
introdusă, se va autodizolva rapid prin efectele revoluţiei industriale, începînd din ultimele trei decenii
ale secolului al XIX-lea. Drept dovadă stau registrele vamale din prima jumătate a secolului al XVI-lea,
unde valoarea globală vamală a negoţului dintre Braşov, Ţara Românească şi Moldova oscila între
80.000—142.000 florini aur anual, valoare care uneori ajungea la 167 000 florini 1. Numărul
localităţilor participante la acest negoţ era de 174, iar al participanţilor de 1074 2. Cu toate scutirile de
vamă acordate3, braşovenii se declară totuşi nemulţumiţi de feluritele dificultăţi pe care le întîmpinau în
vehicularea produselor, întrucît cetatea era proprietate regală, iar vama percepută aici se vărsa în
vistieria regatului4. La aceasta trebuie să mai adăugăm şi abuzurile săvîrşite de castelanii cetăţii în
încasarea taxelor de vamă. Dar al II-lea, în 14275, cere să se pună capăt nedreptăţilor făcute oamenilor
săi de către castelanii de la Bran. Vlad Călugărul, în 1495, pornind de la o situaţie asemănătoare,
ameninţă că va închide drumurile, „căci hier şi postav poate aduce şi din Moldova" 6. Cu toate că regii
Ungariei şi voievozii Transilvaniei răspund prin ordine severe de respectarea normelor vamale 7
abuzurile nu vor înceta. Pentru Braşov stăpînirea asupra Branului ar fi însemnat nu numai încasarea
taxei vamale, ci şi stăpînirea satelor domeniului, care se găsea pe „pămînt crăiesc".
Braşovul profită de secătuirea vistieriei regale şi slăbirea puterii centrale de la sfîrşitul
secolului al XV-lea, care îl obligă pe Vladislav al II-lea Jagello să-şi caute aliaţi în lupta cu marea
nobilime centrifugală şi intră în stăpînirea cetăţii şi domeniului Bran (1498) 8, pentru un termen de 10
ani, în schimbul sumei de 3 000 florini aur, sumă infimă faţă de veniturile, să zicem numai vamale, ale
oraşului. După 10 ani, adică în 15089, zălogirea este prelungită în schimbul a încă 2 000 florini aur.
Branul va deveni o posesiune de drept a Braşovului abia în 1651 10, după o luptă de un veac şi
jumătate cu voievozii şi principii transilvăneni.
Avînd „cheia" celei mai importante „porţi" de intrare şi ieşire a mărfurilor spre şi dinspre sud,
comerţul braşovean va creşte şi mai mult. chiar şi după ce Transilvania va intra sub suzeranitate
otomană. Monopolul turcesc asupra comerţului ţărilor române a fost unul din motivele sporirii
cazurilor de contrabandă, căci negustorii autohtoni au fost siliţi să cedeze în faţa comerţului turcesc şi
levantin. Ioan Zapolya interzice, în 1533, secuilor din Trei Scaune transportul mărfurilor pe „căi
1
Radu Manolescu, op. cit., p. 46.
2
Ibidem.
3
În 1419 şi 1428, Sigismund de Luxemburg scuteşte de vamă, la Bran, pe negustorii braşoveni; în 1467, Matei
Corvin procedează la fel; în 1486, Ştefan Bathori acordă scutire de vamă pentru o parte din mărfurile traficate de
braşoveni.
4
Urkundenbuch, IV, doc. 2003, p. 281.
5
Ibidem, p. 243.
6
A. S. Braşov, Fond Fronius, I, p. 76.
7
Iancu de Hunedoara porunceşte la 15 martie 1446 castelanilor de la Bran să încaseze taxa vamală conform
privilegiilor.
8
A. S. Braşov, Fond Privilegii, nr. 261.
9
Ibidem.
10
Approbatae et Compillatae Constitutiones, Cluj, 1815, pars. III. Ut. LXXXII, art. 1.
ascunse" spre Ţara Românească. (Erau folosite şi Plaiul Furiilor, Padina Hotarului, Plaiul Unghiamului,
Plaiul Gros Mic, Plaiul Şanţuri, Plaiul Dealul Sînteciu, Plaiul Fîntîna Pomană, Plaiul Albului, Plaiul
Noaghia, Plaiul Zănoaga, Plaiul Mălăieşti, Plaiul Troiţa, Plaiul Foii, Plaiul Vlădii de sus, Plaiul Vlădii
de jos, Plaiul Predeal, Plaiul Susai, Plaiul Piatra Mare, Plaiul Gartain Foy, Plaiul Răuţă-Moze, Plaiul
Doftana, Plaiul Bătrîn, Dealul Dracului, Plăii, Plaiul Hoţilor, Plaiul Roşca), cerîndu-le să folosească
vechiul „drum regesc al Branului" şi să plătească vigesima la Braşov 1.
Unirea politică de scurtă durată a statelor româneşti de la sfîrşitul secolului al XVI-lea,
înfăptuită de Mihai Viteazul, a însemnat şi intensificarea relaţiilor economice dintre cele trei ţări
române, care urmează o cale ascendentă.
Stăpînirea cetăţii şi oraşului Bran de către Braşov după 1498 aduce însemnate modificări în
primul rînd în organizarea şi funcţionarea lor, lucru despre care aflăm, cu destule amănunte, din
socotelile castelanilor, ţinute cu exactitate. Din informaţiile oferite de registrele de venituri şi
cheltuieli2, desprindem că oraşul şi districtul Braşov (format din 13 tîrguri şi comune libere) alegeau în
fiecare an doi castelani care administrau veniturile şi cheltuielile cetăţii Branului şi domeniului
acestuia3.
După expirarea „mandatului" de 1 an castelanii puteau fi realeşi. Excepţie a făcut românul
Gheorghe Olah (sau Gheorghe Românul), care a fost ales pe timp de 10 ani. In perioada de funcţionare
erau obligaţi să dea socoteală senatului braşovean, din care făceau şi ei parte.
De la mijlocul secolului al XVI-lea, castelanii nu mai sînt aleşi de întregul district, ci numai de
judeţ şi senat4. ca apoi judeţul să fie cel care îi numeşte5.
Din anul 1600, administrarea domeniului este preluată de judeţul şi cojudeţul Braşovului,
situaţie care dăinuieşte pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea. Conducătorii cetăţii, începînd cu secolul
al XVI-lea, purtau şi alte denumiri, nu numai de castelani, ci şi praefecţi 6, aediles, dispensatores,
patroni inspectores. Toate aceste denumiri vorbesc despre rolul lor administrativ.
Acest lucru se reflectă şi în modificările pe care le-a suferit castelul după 1498, cînd turnul din
partea de răsărit se dublează cu parament de bosaje: se amenajează logia din interior şi se înalţă zidul
de incintă modificîndu-se în sensul amenajării cu două rînduri de metereze, cele inferioare pentru
artilerie, iar cele de sus de pe drumul străzii pentru arme uşoare individuale. În aceeaşi perioadă se
înalţă şi turnul central, donjonul şi pilaştrii cu console cu dubluter. Şindrila de pe acoperişuri a fost
înlocuită cu ţiglă, castelul devine tot mai mult un centru administrativ şi politic.

DOMENIUL CETĂŢII IN SECOLELE XIV-XVI

Organizarea şi administrarea satelor domeniului cetăţii, ca de altfel şi a satelor din întreaga


Transilvanie, reflectă stratificarea socială a acestuia, care se adînceşte pe măsura dezvoltării pieţii
interne, unde se puteau valorifica produsele agricole, determinînd accentuarea aservirii 7. De fapt, după
1490, situaţia de şerbie a ţăranilor (rusîicitas, servilis, conditio) este precizată de tripartitul lui
Werboczi8, care îi socoteşte „plebe" (plebs), lipsiţi de toate drepturile acordate doar „poporului"
(populus), din care făceau parte numai baronii şi alţi magnaţi, precum şi ceilalţi nobili.
Caracterizarea lui Friedrich Engels cu privire la raporturile sociale din Germania, în perioada
războiului ţărănesc, corespunde în mare măsură şi situaţiei din Transilvania, În prima jumătate a
secolului al XVI-lea. „Şerbii — spunea Engels — erau împovăraţi cu noi dări şi prestaţii, sub fel de fel
de pretexte şi denumiri. Clăcile, dijmele, amenzile, taxele de feud, taxele de succesiune, banii pe care îi
percepea feudalul sub pretext că îl apără pe iobag şi multe alte taxe erau mărite în mod arbitrar în ciuda
învoielilor anterioare. Dreptatea era refuzată ţăranilor şi constituia un obiect de trafic, iar atunci cînd
cavalerul nu putea să ajungă pe altă cale la banii ţăranului, îl băga pur şi simplu la închisoare şi îl silea

1
Szadeczky Lajos, Szekely Okleveltar, 1896, V, doc. 929 (A. S. Braşov), act. latin (caiet XIV).
2
A. S. Braşov, Privilegii, nr. 263.
3
Veniturile cetăţii rezultau din venitul morarilor, venitul din piper, venitul de la băutura vîndută în cetate, venitul
realizat din vama cetăţii (Iadula castri), venitul din birşagurile juzilor din Braşov şi district, venitul din dijma oilor,
venitul rezultat din taxa ţiganilor din district, venitul dijmei din satele domeniului, venitul din semănatul şi
vînzarea inului, dijma stupilor din domeniu, dijma porcilor, censul de pe domeniu, taxa vigesimatorilor pentru
slujitorii din cetate, venitul sării de la Feldioara şi altele.
4
A. S. Braşov, III. A. 17, Q, p. 251.
5
Ibidem, III. A. 12, p. 505.
6
Ibidem, p. 7, 51, 91, 127, 165, 363, 368, 405, 421, 485, 247, 87, 207, 311, 331, 356.
7
T. Haşdeu, Cetatea Bran sub stăpînirea oraşului Braşov (secolele XV—XVII), în: Culegere de studii şi cercetări,
Muzeul regional Braşov, vol. I, 1967, p. 137—144; Cetatea Bran, Ed. Meridiane, 1968.
8
Istoria României, op. cit., vol. II, p. 556.
să se răscumpere1.
Asemeni celorlalţi ţărani aserviţi, şi locuitorii satelor domeniului erau supuşi la o serie de
obligaţii faţă de cetate, biserica catolică şi rege 2
Dijma de muncă3 constituia una din principalele obligaţii ale ţăranilor, căreia i se alătura a
noua parte4 din produsele unui an. Din actul de la 1439 reiese că „Albert, regele Ungariei, confirma
drepturile şi libertăţile prelaţilor şi ale nobilimii din Ungaria şi dispunea ca românii din Transilvania să
plătească dijme oilor (quinquagessima ovium) după datina lor cea veche" 5, darea din porci, stupi şi
vînat6, completînd această categorie de obligaţii.
Cu prilejul diferitelor sărbători, supuşii cetăţii ca şi alţi iobagi de pe domeniile Transilvaniei
trebuiau să dea diferite daruri în păsări, ouă etc.7.
În aceeaşi categorie de obligaţii intrau amenzile, care în partea locului se numeau birşaguri 8.
Darea către biserica catolică, decima, reprezenta o altă categorie de obligaţii iobăgeşli. Din
noianul de documente, cităm un extras dintr-un act de la 1456:,,... care creştini ar trebui să-şi plătească
de drept decimile bisericii parohiale Sfîntului Mihai întemeiată în numita posesiune Sîn-Mihai, pe care
decime acum aţi pus stăpînire voi şi le-aţi apropiat cetăţii noastre numite Bran" 9.
Cea de-a treia categorie de obligaţii care se plăteau vistieriei o reprezenta taxa regală,
cunoscută pentru satele domeniului Bran şi sub denumirea de censul Sfîntului Martin. În sprijinul celor
arătate vin şi documentele. În 1446 decembrie, 24, Nicolae de Vyzakna vice-voievodul Transilvaniei,
scrie judelui Braşovului şi districtului Bîrsa, anun-ţîndu-i, că, din ordinul lui Iancu de Hunedoara,
guvernatorul Ţării Ungureşti ,,va trebui să trimită censul Sfîntului Martin în mărci de argint, cîntărite
cu cîntarul regelui Bela" 10. Un al doilea document, din 1446, octombrie, 27, atestă că „Ioan de
Hunyadi, guvernatorul Ţării Ungureşti, porunceşte braşovenilor să plătească censul Sfîntului Martin
vice-guvernato-rului Nicolae de Vyzakna şi camerarilor Eustafino şi Atozo" 11. Pe lîngă iobagii supuşi
cetăţii sînt menţionaţi şi robii ţigani, pe care un act din anul 1 500 12 îi aminteşte ca aparţinînd „din
vechime" acestei cetăţi. În strîngerea dărilor şi supravegherea prestării de obligaţii din partea supuşilor,
castelanii (conducătorii militari şi administrativi ai cetăţii şi domeniului acestuia) comit numeroase
abuzuri. Înrăutăţind şi mai mult starea celor aserviţi13.
Sporirea obligaţiilor îi determină pe ţărani să protesteze prin nesupunere la muncă, împotrivire
la plata obligaţiilor şi chiar să fugă sau să se mute de pe domeniu 14.
Pentru satele domeniului Bran sînt atestate mai frecvent două forme de împotrivire: jalbele
adresate autorităţilor şi fuga de pe domeniu.
Un document din 1468 15 vorbeşte, după cum putem vedea, de o jalbă a iobagilor de pe
posesiunile cetăţii îndreptată împotriva castelanilor, „...nu permiteţi ca populaţia şi iobagii aşezaţi în
posesiunile acestei cetăţi să vîneze în păduri nici să se apere pe drumuri şi poteci împotriva hoţilor şi
bandiţilor..." Rîndurile de mai sus sînt semnate de către voievodul Transilvaniei Iohan Pongracz.
Pentru cea de-a doua formă de protest a iobagilor cunoscută în rîndul satelor domeniului Bran,
amintim că Sigismund de Luxemburg dăduse un act prin care permitea „libera migraţiune" a iobagilor
de pe un domeniu pe altul numai după ce au plătit terragiul (darea pămîntului) şi alte dări 16. Un
document de mult mai tîrziu, e vorba de anul 151417, consemnează că numărul locuitorilor satelor
domeniului la o dată anterioară anului 1498 (anul zălogirii cetăţii şi domeniului Bran, oraşului Braşov)
era de 249, iar după acest an numărul locuitorilor aceloraşi sate era de 156. Reducerea acestora poate fi
pusă şi pe seama celei de-a doua forme de protest a supuşilor Branului, fuga de pe domeniu.
1
Ibidem, p. 558.
2
T. Haşdeu, op. cit., p. 140—141.
3
Szabo Karoly, op. cit., vol. I, p. 172—173.
4
A. S. Braşov, Colecţia Fronius, I, nr. 125.
5
Georgius Fejer, Codex Diplomaticus Hungariae ecclesiasticus oc-civilis, vol. XI, Buda, p. 246. (În continuare:
Georgius Fejer, Codex Diplomaticus.
6
Georgius Fejer, Colecţia Fronius, I, nr. 29.
7
Georgius Fejer, Codex Diplomaticus, vol. XI, nr. 12, 19, 25, 86.
8
Ibidem, p. 253.
9
Ibidem, Colecţia Fronius, I, nr. 29.
10
Ibidem, nr. 12.
11
Ibidem, nr. 19.
12
Ibidem, Colecţia Privilegii, nr. 264.
13
Ibidem, Colecţia Fronius I, nr. 12, 19, 86.
14
Ibidem, nr. 29; A. S. Braşov, Colecţia Satele din Ţara Bîrsei, 1/1, p. 16.
15
Georgius Fejer, Colecţia Fronius, I, nr. 29.
16
D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. I. Ed. Acad., Bucureşti, 1967, p. 12.
17
A. S. Braşov, Colecţia Satele din Ţara Bîrsei, I, p. 16
În secolul al XVI-lea, domeniul feudal se bazează şi pe o producţie proprie. Acest lucru a dus
În ultimă analiză la o creştere a prestaţiilor în muncă. Procesul de transformare funcţională s-a petrecut
alături de schimbări menite să adapteze vechea lui structură.
În cadrul domeniului cu cetate, alături de cetate, care e nu numai punct de apărare şi de sprijin
militar sau loc de refugiu în timp de primejdie, ci şi centru de stăpînire, de strângere a prestaţiilor şi loc
de rezervă pentru asemenea timpuri, se ridica în importanţă curtea economică 1.
Castelanul era în primul rînd conducătorul militar al cetăţii, apoi administratorul domeniului şi
judecător suprem al acestuia. Erau numiţi cîte doi tocmai pentru a putea fi găsit întotdeauna unul dintre
ei (castelanii) sau pentru a sta la cetate permanent (vicecastelanii). Castelanii nu primeau salarii, doar
gratificaţii şi li se plăteau deplasările la cetate sau pe domeniu.
Ca administratori ai cetăţii şi domeniului acestuia, vicecastelanii sau pîrcălabii conduceau o
serie de lucrări, cum ar fi reparaţii de tîmplărie, zidărie, fierărie, sobe „cu cahle lustruite", ferestre
(discuri de sticlă în ramă metalică) etc. 2, sau de altă natură, ca pictarea în 1512 a bisericii din cetate de
către Dominic3, executarea a patru blazoane în sală mare şi două orologii solare în curte de către
Gregorius la 15354, vopsirea şi revopsirea blazoanelor de pe uşi 5, precum şi slujbele din biserica cetăţii
ş.a.m.d.6. Toate aceste operaţii erau plătite în raport cu valoarea lucrării.
Pîrcălabii aveau grijă de înzestrarea cetăţii cu arme 7, dar şi cu mobilier8 sau alte obiecte,
inclusiv alimente şi cele necesare pentru bucătărie 9. Cităm mai jos o listă sumară din inventarul cetăţii:
castroane mari de cositor, castroane mici de cositor, ceaune mari şi mici, frigări, piuliţă, sfeşnic de
aramă, lighean de spălat, pat cu perne de puf, plapumă 10, doi cai, o trăsură, butoaie cu vin vechi,
slănină, făină, 12 arcuri, 18 puşti cu furci, 18 puşti mici, un tun mic, 38 lănci de vînătoare, butoiaşe cu
plumb 11.
Din cele enumerate ne putem da seama de similitudini între inventarele marilor castele
nobiliare şi cel de la Bran, lucru ce poate fi explicat şi prin vizitele deosebite de aici. De exemplu în
1574 călătorul francez Pierre Lescalopier — student al Universităţii din Padova — trece şi pe la Bran
în drumul său spre Alba Iulia12. In 1599, Pătraşcu Vodă este oaspete în cetate 13. Cu prilejul venirii
soţiei lui Mihai Viteazul la Bran, în 7 iulie 1600, Pîrcălabul Hannes Conrad a pus doi ţărani să
pescuiască, şi care au prins 207 păstrăvi 14. De fapt la Bran se construise un vivarium pentru care s-au
cumpărat şi opinci de pescuit, iar într-un rezervor se ţinea peşte pentru consumul personalului şi al
oaspeţilor 15.
Pîrcălabii mai aveau în grijă şi moara de malţ de la poalele cetăţii, despre care vorbeşte un
document de la 146016, precum şi joagărul (prima ştire o avem de la 1504)17.
Pe lîngă acestea, vicecastelanii mai administrau şi veniturile deja enumerate ale cetăţii.
Pe domeniul Branului apar chiar vînzări de fructe. În 1543, din grădina casei regeşti din
Săcele s-a vîndut de 1 florin şi 40 de aspri, în 1540 din fructele grădinii din Turcheş în valoare de un
(1) florin 18.
Atributele judecătoreşti ale pîrcălabilor se refereau la registrul cadastral, pe care îl ţineau la
înregistrarea transferului de proprietate, la încasarea de răscumpărare a pămîntului arabil, a Stînilor, a
munţilor, taxelor de moştenire, goştinelor, bîrşagurilor etc. 19.
Pentru serviciile făcute, vicecastelanii erau salarizaţi cu 17 florini anual, salariu scăzut faţă de
1
D. Prodan, op. cit., p. 492.
2
A. S. Braşov, Socoteli alodiale Braşov, III/2, p. 377, 378, 380.
3
Ibidem, III/5, p. 352.
4
Ibidem, III/2, p. 377.
5
Ibidem, III/6, p. 181.
6
Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadl, vol. II, p. 52. (In continuare: Quellen).
7
A. S. Braşov, Socoteli alodiale Braşov, 111/15, p 359.
8
Ibidem, III/6, p. 82.
9
Ibidem, III/4, p. 73
10
Ibidem, HI/4, p. 73.
11
Ibidem, HI/15, p. 359.
12
Paul Cernovodeanu, Călătoria lui Pierre Lescalopier În Ţara Românească şi Transilvania, în Studii şi
materiale de istorie medie, vol. IV, 1960, p. 444, 445.
13
A. S. Braşov, Socoteli alodiale, Braşov, HI/7, p. 186.
14
Ibidem, p. 252.
15
D. Prodan, op. cit., p. 361; A. S. Braşov, Colecţia Fronius, I, nr. 30.
16
Ibidem.
17
Quellen, vol. I, pp. 82, 92.
18
D. Prodan, op. cit., p. 492.
19
A. S. Braşov, Socoteli alodiale Braşov, Pachet acte nr. 154, p. 1, 63, 89, 115, 153.
cele de pe domeniile nobiliare, deoarece şi sarcinile administrative erau mai puţin numeroase. Nu
există o economie alodială 1.
Alaiuri de cei doi vicecastelani, între personalul cetăţii mai figufau şi un administrator
(procurator), care se ocupa mai mult cu probleme domeniale. Era şi el salarizat, angajat prin contract
temporar, de obicei pe un an. La intrarea În funcţiune depunea şi el un jurămînt, primea domeniul cu
inventar, precum şi o serie de alte instrucţiuni. Restul personalului se compunea din şapte-doisprezece
trabanţi — tamuli portares (soldaţi cu retribuţie fixă, trimestrială), două străji, slujitori, o bucătăreasă,
pivnicer, vizitiu şi baci (cetatea posedă o turmă de oi). Pe lîngă retribuţia bănească, acest personal
primea uniforme (trabanţii, străjile şi slujitorii), îmbrăcăminte şi încălţăminte 2, restul personalului.
Vorbind despre obligaţiile feudale în secolul al XVI-lea, trebuie să amintim că ponderea cădea
asupra dijmei în produse, şi mai apoi în bani. Dezvoltarea pieţei interne, unde se puteau valorifica
produsele agricole, determină înrăutăţirea aservirii, deci a obligaţiilor ţărăneşti.
După războiul ţărănesc de la 1515 se ajunge la 52 zile pe an rentă în muncă, iar dijma În
natură sau în bani sporeşte în legătură cu rezerva seniorială.
Referindu-ne la obligaţiile ţărăneşti (iobăgeşti) de pe domeniul cetăţii Bran menţionăm că
dijma În natură se situa pe primul loc, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, pentru ca în cea de-a
doua parte a veacului să-i ia locul cea în bani. Vechilor obligaţii li se alătură altele noi: dijma din fîn şi
ovăz, dijma mieilor, dijma de la livezi, dijma inului şi a seminţelor de in, dijma de la scînduri. Pentru
exemplificare reproducem cîteva însemnări din Socotelile alodiale ale Braşovului unde se menţionează
pentru:

Ghimbav
1538 — joi după Apostolul Bartolomei.................................................................
— dijma fînului.......................................................................................... 30 aspri3
Ghimbav
1538 — Joi după Apostolul Bartolomei................................................................
— dijma ovăzului...........................................................2 florini 16 aspri4
— dijma mieilor (castelanii din Bran încasează)
1505....................................................................................................................7 florini 25 aspri 5
1538........................................................................................................................ 8 florini 3 aspri 6
1550............................................................................................................................................. 42 aspri 7
— dijma inului şi a seminţelor de in (castelanii încasează):
1504, 21 mai...............................................................................................................:........ 10 florini
5 iunie........................................................................................ 4 florini 25 aspri
29 iunie................................................................................................................ 48 y2 aspri
29 iunie.................................................................................................................... 28 aspri
cele şapte sate................................................................................................ 40 aspri.
Total 16 florini 41 şi o doime aspri8.
1505 (castelanii încasează)........................................ 10 florini şi 7 aspri
(castelanii încasează)........................................ 1 florin şi 25 aspri9
1530 — dijma inului............................................................................................ 30 florini
— dijma din sămînţă de in..............................4 florini 25 aspri 10
1538 — dijma inului............................................................................................ 5 florini11
1550 — dijma din scînduri 12........................................................................................................
Decima, darea plătită bisericii catolice, se extinde şi asupra altor produse, cum ar fi: in, mei,
etc.13.

1
D. Prodan, op. cit., p. 503.
2
A. S. Braşov, Socoteli alodiale Braşov, HI/4, p. 51, 291, 352. 460.
3
Quellen, vol. I, p. 93—94.
4
A. S. Braşov, Socoteli alodiale Braşov, UI/3, p. 6.
5
Quellen, vol. I, p. 94—95.
6
A. S. Braşov, Socoteli alodiale Braşov, UI/3, p. 4.
7
Ibidem, HI/4, p. 131—135.
8
Quellen, vol. I, p. 86.
9
Ibidem, p. 94—95.
10
A. S. Braşov, Socoteli alodiale Braşov, III/4, p. 131—135.
11
Ibidem, UI/3, p. 6.
12
Ibidem, IU/4, p. 131—135.
13
Quellen, vol. I, p. 82—92.
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, aşa cum se vede din registrul de cheltuieli şi
venituri al cetăţii, nona şi decima încep să fie percepute în bani. La multiplele contribuţii ale iobagilor
se adaugă un număr sporit de obligaţii faţă de stat. Dacă în secolele anterioare ţăranii aserviţi cetăţii
plăteau pentru stat doar taxa regală 1, în veacul al XVI-lea, pe lîngă acestea apar capitaţia, sau impozitul
pe cap de familie 2, darea pe curte 3 şi casă 4, precum şi numeroase aşa-numite „ajutoare" 5.
Un act din 1535 arată că pentru anul respectiv s-a fixat o taxă de 1 florin de fiecare bărbat 6, iar
acte din 1504, 1540, 1555 vorbesc de aşa-numite „ajutoare", pe care iobagii domeniului sînt obligaţi să
le achite odată cu capitaţia. Uneori..ajutoarele" sînt dublate sau chiar triplate. Astfel, În 1557 Satulung
avea un impozit ordinar de 61 fi. 49 aspri, la care se adăuga „ajutorul dintîi" de 31 fi. 46 aspri; Cernatu
avea un impozit ordinar de 30 fi. 20 aspri: „ajutorul dintîi" de 15 fi. 41 y2 aspri, dar şi „ajutorul ulterior"
de 15 fi. 41V2 aspri; Turcheş avea un impozit ordinar de 41 fi. 45V2 aspri, totalul impozitului dintîi 21
fi. 3 aspri şi totalul „ajutorului ulterior" de 20 fi. 41 aspri; Baciu avea totalul impozitului regulat de 17
fi. 16 aspri, totalul celor două ajutoare 18 fi. 33 aspri,- Tărlungeni: totalul impozitului ordinar 20 fi. 10
aspri, totalul celor două ajutoare 19 fi. 42 aspri; Zizin: totalul impozitului ordinar 15 fi. 33 aspri, totalul
celor două ajutoare 15 şi 21 aspri; Purcăreni: impozit ordinar 15 şi. 33 aspri, totalul celor două ajutoare
15 fi. 21 aspri; Apaţa: totalul impozitului ordinar 49 şi 22 aspri, totalul primului ajutor 28 şi 35 aspri,
totalul ajutorului ulterior 24 şi 19 aspri. Apaţa: totalul impozitului ordinar 39 şi 397 aspri, totalul
impozitului dintîi 19 şi 31 aspri, totalul ajutorului ulterior 20 şi 11 aspri.
O situaţie a evoluţiei censului pe sate între 1538—1541 se prezintă astfel în Socotelile alodiale
ale Braşovului:

1538
Census-turcicus.
Censul Sfîntului Martin Haraciul în Transilvania
Satulung 60 şi 42 aspri 62 şi.
Turcheş 38 şi 41 şi 37 aspri
Sînmihai 23 şi 20V2 aspri 25 şi 48 aspri
Tărlungeni 20 şi 18 aspri 20 şi 18 aspri
Purcăreni 15 şi 34 aspri 16 şi 34 aspri
Zizin 12 şi 37 aspri 12 şi. 24 aspri
Baciu 13 şi 22 aspri 12 şi 43 aspri
Crizbav 35 şi 18 aspri 34 şi 49 aspri
Apaţa 44 şi 02 aspri 43 şi 44 aspri
Total: 263 şi 4372 aspri 270 şi 07 aspri

1539
Satulung 62 şi 30 aspri 31 şi I5V2 aspri
Turcheş 38 şi 34 aspri 19 şi 22 aspri
Sînmihai 26 şi 4 aspri 13 şi 11V2 aspri
Tărlungeni 19 şi 41 aspri 9 şi 48 aspri
Purcăreni 15 şi 7 şi 25 aspri
Zizin 12 şi 42 aspri 6 şi 21 aspri
Baciu 14 şi V2 aspri 7 şi 3 aspri
Crizbav 36 şi 34 aspri 18 şi I3V2 aspri
Apaţa 45 şi 38 aspri 23 şi 32 aspri
Total: 271 şi 23V2aspri 136 şi 41V2 aspri

1540
Satulung 31 şi 11V2 aspri 30 şi 15 aspri 31 şi IIV2 aspri
Sînmihai 13 şi 21V2 aspri 13 şi 14 aspri 13 şi 21 aspri
Tărlungeni 9 şi 42 aspri 4 şi 39 aspri 9 şi 42 aspri
1
A. S. Braşov, Colecţia Fronius, I, nr. 12, 19, 25, 86; A. S. Braşov, Socoteli alodiale Braşov, UI/3, p. 7, 22, 285,
V/11, p. 293.
2
Ibidem, Socoteli alodiale Braşov, III/3, p. 22, 699.
3
Ibidem, UI/9, p. 9.
4
Ibidem, V/10, p. 103.
5
Ibidem, IU/3, p. 61, 109, 376, 457 j IU/5, p. 56, 74 j V/II, p. 313.
6
T. Hasdeu, op. cit., p. 141; A. S. Braşov, Socoteli alodiale Braşov, III/5, p. 56, 74, 58, 59, 60, 62, 63, 64, 65, 66,
67, 68, 69, 71, 72. 74; Ibidem HI/3, p. 22; Ibidem, 111/3, p. 61; Ibidem, HI/3, p. 109; Ibidem, III/3, p. 150, 167;
Ibidem, HI/3, p. 215.
Purcăreni 7 şi 25 aspri 6 şi 20 aspri 7 şi 25 aspri
Zizin 6 şi 21 aspri 6 şi 6 şi 21 aspri
Baciu 7 şi 18 aspri 7 şi 14 aspri 6 şi 43 aspri
Crizbav 18 şi I9V2 aspri 18 şi 19V2 aspri 18 şi 19V2 aspri
Turcheş 19 şi 24 aspri 19 şi 24 aspri 19 şi 24 aspri
Apaţa 23 şi 30 aspri 23 şi 30 aspri 23 şi 30 aspri

1541
Satulung 29 şi 10 aspri 28 şi 43 aspri 29 şi 46V2 aspri
Sînmihai 12 şi 41,2 aspri 12 şi 41V2 aspri 13 şi.
Purcâreni 7 şi 20 aspri 7 şi 20 aspri 7 şi 25 aspri
Zizin 6 şi 15 aspri 6 şi 15 aspri 6 şi 21 aspri
Baciu 7 şi 20V2 aspri 7 şi 20% aspri 7 şi 16% aspri
Turcheş 19 şi 12 aspri 19 şi 10 aspri 18 şi 44V2 aspri

1542
Baciu 7 şi 22V2 aspri 7 şi 22% aspri 7 şi 17 aspri
Turcheş 18 şi 19% aspri 18 şi 24% aspri 17 şi 45 aspri
Smmihai 12 şi 24% aspri 12 şi 24% aspri 12 şi 24 aspri
Satulung 29 şi 14 aspri 29 şi 14 aspri 29 şi 1 aspri
Tărlungeni 9 şi 19 aspri 9 şi 19 aspri 9 şi 18 aspri
Zizin 6 şi 15 aspri 6 şi 15 aspri 6 şi 15 aspri
Purcareni 7 şi 35 aspri 7 şi 35 aspri 7 şi 40% aspri
Crizbav 17 şi 28% aspri 17 şi 28 aspri 16 şi 18% aspri
Apaţa 22 şi 42% aspri 22 şi 42% aspri 21 şi 10 aspri

Datele sînt furnizate de conscrierea celor şapte sate săcelene care fac parte din domeniul
Branului, şi despre care aflăm dintr-un act de la 22 iunie 1533, cînd se cer voievodului Transilvaniei
200 florini necesari acestei operaţiuni, conscriere care s-ar alătura astfel urbariilor cunoscute şi
discutate de către academicianul D. Prodan 1, în ampla lucrare Iobăgia în Transilvania în secolul al
XVI-lea.
După 1541, iobagii domeniului au fost siliţi să plătească şi birul turcesc (haraciul), deoarece
Transilvania şi Banatul au devenit principat autonom sub suzeranitate turcească. Spre exemplu în 1579
contribuţia domeniului Bran la plata haraciului se ridica la 200 florini aur 2. Era dar firesc ca acestei
situaţii din ce în ce mai grele, iobagii domeniului să îi răspundă cu nesupunere la muncă, refuzul de a-şi
achita obligaţiile ce le erau fixate şi chiar cu revolte, cum a fost cea din 1514—1515, din timpul
războiului ţărănesc condus, de Gheorghe Doja. Astfel, în 1514 iobagii domeniului Bran refuză să-şi
achite obligaţiile şi să lupte împotriva răsculaţilor. Ne dăm seama de amploarea acestei revolte dintr-o
scrisoare adresată de Vladislav II Jagello în 1515 voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya, unde se
spune:,,Din această mare nesupunere a lor puţin a lipsit de a se ivi în însăşi oraşul nostru Braşov şi Ţara
Bîrsei o răscoală în poporul de rînd 1. Autorităţile braşovene nu au luat măsuri împotriva răzvrătiţilor
de teamă ca mişcarea să nu ia proporţii. Aserviţii satelor domeniului se revoltă din nou în 1515,
refuzînd să-şi achite dările faţă de oraşul Braşov, de vistieria regală şi să presteze serviciul militar 3.
Cu acest prilej regele cere voievodului Transilvaniei să sprijine conducerea oraşului Braşov,
pentru a-i potoli şi înfrîna cum vor crede de cuviinţă" 4 — spune el. Mişcarea ţăranilor de pe domeniu a
fost înăbuşită, luîndu-se măsuri de pedepsire. Sărăcimea din Transilvania va ataca din nou edificiul
feudal ceva mai tîrziu, în timpul răscoalei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan.
Analizînd situaţia de pe domeniul Bran în secolele XIV— XVI, ne putem da lesne seama că
aceasta se integrează evoluţiei generale a Transilvaniei, cu toate că nu avem de-a face cu un fief
seniorial, ci doar cu domeniul unei cetăţi regale de graniţă. Ca şi pe domeniile mari ale Transilvaniei,
are loc în perioada la care ne referim trecerea de la veniturile din prestaţii prelungite, la producţie
proprie. Se ajunge la o economie proprie, care aduce schimbări şi în ceea ce priveşte raporturile
feudale, fiind însoţite de şerbie şi munca servilă. Fenomenul este caracteristic la răsărit de Elba şi a fost
semnalat de către Engels. Produsele agricole se valorifică din ce în ce mai mult pe piaţa internă şi
externă, acest lucru fiind un atribut al dinamicii evoluţiei domeniului în general.

1
D. Prodan, op. cit., vol. II, p. 1—859.
2
Quellen, vol. I, p. 82—92.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
Pentru Bran constatăm însă un aspect deosebit, şi anume faptul că domeniul vinde peste
graniţă doar cantităţi mici. Branul nici nu are o producţie agricolă proprie, el vinde numai din dijme şi
din veniturile morilor.
Schimbările despre care am amintit mai sus aduc şi transformări de structură. E vorba în
primul rînd de faptul că, pe lîngă personalul militar, apare acum şi un aparat economic, care sporeşte pe
măsură ce se dezvoltă noua economie domenială. Acest lucru s-a observat şi pe domeniul Branului,
bineînţeles în proporţii reduse faţă de marile domenii.
In procesul acesta de transformare, accentul cădea deci pe producţia proprie.
Vorbind despre rolul domeniului, trebuie să concludem că acesta joacă un rol important prin
totalul veniturilor sale în produse. „Producţia proprie de marfă a domeniului e departe de a se putea
compara încă cu producţia de marfă ţărănească sau producţia pusă în vînzare, de voie sau de nevoie, de
ţărănime sau tîrgoveţi 1
O notă aparte a domeniului Bran faţă de celelalte domenii din Transilvania o constituie
economia bănească pe care o face Braşovul, stăpînul final al domeniului, arendînd sau dînd în dijmă
pămînt pentru cultura inului, nu atît propriilor supuşi, cît mai ales satelor libere din district.
Din această perioadă Branul devine un castel cu toate atributele specifice.

POARTA A CULTURII ROMÂNEŞTI IN VEACUL AL XVI-lea

Pe lîngă rolul economic pe care-l are în epocă, Braşovul devenise şi un important centru al
vieţii spirituale, care se dezvolta în condiţiile pătrunderii ideilor umanismului, strălucit reprezentat, la
noi, de Nicolaus Olahus (1493—1568), Conrad Ha as şi contemporanul lor braşovean Ioan Honterus
(1498—1549), care sub influenţa reformei religioase şi a umanismului întemeiază şi organizează şcoli,
pentru care va scrie lucrări cu caracter religios, dar şi istorice, geografice şi juridice.
În circuitul comercial, Braşovul angajează legături cu numeroase oraşe şi tîrguri din Ţara
Românească şi Moldova. Comerţul braşovean cu celelalte provincii de la sud şi est de Carpaţi căpătase
un caracter special, în sensul că de aici, de la poalele Tîmpei, plecau numeroase produse meşteşugăreşti
cum ar fi: arme din metal, unelte şi produse,,fabricate", frînghii, căruţe, ş.a.m.d., în schimb erau aduse
vite, piei, peşte, ceară etc. Relaţiile economice intense ale Braşovului cu cele două ţări româneşti
explică şi apariţia aici a scrisorii lui Neacşu, negustor din Cîmpulung, care trimite prin Bran, la Braşov,
lui Johannes Benkner, judele oraşului, în 1521, veşti scrise despre evenimentele din Ţara Românească
şi din vecinătatea acesteia.
Documentul, scris în limba română, atestă în primul rînd faptul că limba română pătrunsese de
mult În scris, în relaţiile dintre ţările române, în acte, scrisori particulare, iar pe de altă parte, şi stadiul
atins de activitatea lor comercială.
Faptul că Neacşu se adresează în limba română sasului din Braşov ne duce lesne la concluzia
că meşteşugarii de aici, negustorii şi oficialitatea oraşului cunoşteau şi vorbeau limba română.
,,I pak (şi iarăşi) dau ştire domnie-tale — scrie semnatarul — za lucrul turcilor, cum am auzit
eu că împăratul au ieşit den Sofiia şi aimintrea nu e, şi se-au dus În sus pre Dunăre. I pak să ştii
domniia-ta că au venit un om de la Nicopoe de mie ne-au spus că au văzut cu oghii loi(lui) că au trecut
ceale corăbii ce ştii şi domniia-ta pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den(din) toate oraşele cîte 50
de omin să fie ajutor în corăbii.
I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter den Ţarigrad cum vor treace aceale corăbii la locul
cela strimtul ce ştii şi domniia-ta. I pak spui domnie-tale de(despre) lucru lu(lui) Mahamet beg cum am
auzit de boiari ce sînt megiiaşi şi de ginere miu Negre cum i-au dat împăratul slobozie lui Mahamet beg
pre io-i (unde-i) va fi voia pren Ţara Românească iară el să treacă. I pak să ştii domniia-ta că are frică
mare şi Basarab de acel lotru de Mahamet beg, mai vîrtos de (decît) domniele voastre. I pak spui
domnie-tale, ca mai marile miu de ce (despre ceea ce) am înţeles şi eu. Eu spui domnie-tale, iară
domniia-ta eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniia-ta la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domnii-le
voastre să vă păziţi cum ştiţi mai bine".
Se furnizau dar informaţii de care negoţul avea mare nevoie pentru a se desfăşura în deplină
securitate.
Din unele documente aflăm, într-un fel, şi urmarea la această înştiinţare, deoarece în 1522
trecea pe la Bran-Rucăr, la stăruinţele lui Radu de la Afumaţi, domnul muntean, Ioan Sigismund
Zapolya, în fruntea a 30 000 de ostaşi, alungîndu-i pe turcii lui Mahomet beg peste Dunăre.
Braşovul, centrul de legătură între ţările române, era şi firesc să devină şi unul din cele mai
mari focare de cultură ale vremii. Aşa se face că tipografia condusă de Coresi este adusă de la
Tîrgovişte la poalele Tîmpei. La venirea lui Coresi la Braşov asistăm la ridicarea din rîndul

1
D. Prodan, op. cit., p. 586.
patriciatului oraşului a unor bogate familii, în frunte cu Johannes Benk-ner, jude al oraşului. Acesta îşi
cumpără În 1557 cu 2 000 florini, monedă de aur,..spălătoria de aur" de la Zlatna din munţii Apuseni.
Tot el înfiinţează la Braşov prima fabrică de hîrtie. Ginerele judelui primise de la Alexandru
Lăpuşneanu, domnul Moldovei, patru mii de aspri, pentru serviciul de a-i transporta din Polonia o serie
de mărfuri. Mihai Moga, negustor român din Braşov, era furnizorul curţii lui Pătraşcu, domnul
muntean. Coresi venea deci la Braşov şi îşi aşeza tipografia, se pare, în cartierul românesc al Scheilor,
pe lîngă Biserica Sf. Nicolae. Lucra ou ştirea şi aprobarea domnilor munteni şi a mitropoliţilor
acestora.1
Braşovul devenise astfel centru al tipografiilor în limba română. După „Octoihul mic" (1556
—1557), carte liturgică în limba slavonă scrisă la porunca lui Johannes Benkner, Coresi a tipărit cărţi
bisericeşti în limba română. După..Evangheliar", „Catehismul" poate fi considerat a doua carte în limba
românească 2. Au urmat şi altele În cei 25 de ani de activitate a lui Coresi la Braşov, 23 în limba
slavonă, 3 în limba slavo-română (ortodoxe) şi 9 româneşti3.
Apariţia cărţii tipărite În limba română nu poate fi pusă pe seama reformei (luteranismul şi
calvinismul), cu toate că principele şi dieta Transilvaniei admiteau citirea liturghiei în limba română şi
practicarea ritului calvin (hotărîrea sinodului de la Aiud), iar Ştefan Bathory, principele Transilvaniei,
hotăra chiar înfiinţarea unei episcopii ortodoxe la Vad.
Tipăriturile în limba română reprezentau o iniţiativă a românilor, o iniţiativă de istorie
internă4.
Coresi a luptat pentru înlocuirea treptată în biserică a limbii oficiale cu cea a poporului. El a
fost în legătură cu păturile orăşeneşti de cultură, în special cu cea din Scheii Braşovului, luptînd pentru
păstrarea drepturilor poporului românesc.
În acest context, prin trecătoarea Branului se răspîndeau, pornind odată cu carele şi caravanele
comerciale ce plecau din Braşov spre Moldova, Muntenia, Maramureş şi Banat, pînă la Dunăre şi
Marea Neagră, cărţile tipărite în limba română, contribuind astfel la unitatea de limbă şi cultură a
poporului român. Coresi a folosit în cărţile lui graiul din sud-estul Transilvaniei şi nordul Munteniei
contribuind astfel la fixarea bazelor limbii noastre literare, care se va desăvîrşi în secolele următoare.

BRANUL ŞI PRINCIPATUL AUTONOM AL TRANSILVANIEI ÎN VEACUL AL


XVI-lea

Înfrîngerea armatelor regatului maghiar la Mohacs, la sfîrşitul lui august 1526, şi apoi
transformarea Budei în Paşalîc turcesc au generat o serie de curente politice şi în interiorul
Transilvaniei. Aceasta şi-a realizat dorinţele mai vechi de constituire într-un principat autonom, dar a
trebuit să accepte suzeranitatea Porţii. Principatul a fost impus la plata unui tribut şi alte obligaţii faţă
de Poartă, care se va amesteca tot mai mult în viaţa politică şi economică a ţării. Situaţia aceasta n-a
împiedicat însă organizarea şi dezvoltarea propriilor instituţii. Astfel, Transilvania ajunge să deţină
adesea un rol important în diferite coaliţii europene, unele îndreptate chiar împotriva Porţii.
Transilvania îşi îndreaptă insistent atenţia spre celelalte două ţări româneşti, dezvoltîndu-şi tot
mai mult legăturile economice, politice şi culturale.
Principatul cuprindea şi comitatele, districtele şi scaunele (secuieşti şi săseşti) din fostul
voievodat Banatul, precum şi comitatele apusene, numite „partium" şi era condus, potrivit hotărîrilor
dietelor din 1541—1542, de către un principe ales de dietă şi confirmat de către Poartă. Acesta, ca şi
domnii moldoveni şi munteni, era investit cu atributele de politică internă şi externă ale ţării. În
rezolvarea problemelor importante, principele era ajutat de un „consiliu" format din 12 mari nobili,
situaţie asemănătoare cu cea de la sud şi est de Carpaţi.
Nu mai avem de-a face cu „congregaţii", ci cu o dietă în care erau reprezentaţi nobilii
maghiari, saşii şi secuii (cele trei naţiuni) oraşele şi cetăţile. Dieta avea misiuni elective, judiciare,
fiscale şi legislative. Sub raport religios existau nuanţe confesionale, protestante (luteranism, calvinism,
unitarianism), care se adăugau religiei catolice, toate admise, în timp ce românii fuseseră ameninţaţi cu
expulzarea din ţară dacă se vor opune reformelor. Mai tîrziu, în ultima treime a veacului, Ştefan
Bathory hotărăşte înfiinţarea unei episcopii ortodoxe la Vad. Faptul că Transilvania era un principat
autonom, precum şi situaţia celorlalte două ţări româneşti, care. deşi aflate sub suzeranitatea Porţii,
reuşeau să-şi păstreze fiinţa de stat, crea un echilibru în Europa de sud-est a acelei perioade cînd
Balcanii şi centrul Ungariei deveniseră paşalîcuri turceşti.

1
P. P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului in limba română, Ed. Acad., Bucureşti, 1965, p. 137—163.
2
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 159.
3
Ibidem, p. 150.
4
Ibidem.
În a doua jumătate a veacului al XVI-lea, situaţia politică a ţărilor române începe a fi dominată
şi de lupta pentru putere dintre diferite fracţiuni. Pentru Transilvania se adaugă şi rivalitatea dintre
Poartă şi Habsburgi pentru stăpînirea acestui principat.
În acest context, marile oraşe ale Transilvaniei cunosc o dezvoltare economică puternică, între
care Braşovul ocupa primul loc, avînd în posesiune una din porţile principale spre Ţara Românească —
Branul. Acest lucru i-a permis să participe intens la viaţa politică şi economică a principatului.
Sprijinind cînd pe un principe, cînd pe altul la tronul Transilvaniei, după cum îi dicvau
interesele de moment, Braşovul a urmărit permanent să-şi păstreze poziţia dominantă în viaţa
principatului.
Favorizat de aşezarea sa geografică, Branul a avut un rol însemnat în politica Braşovului faţă
de principii transilvăneni şi relaţiile acestora cu domnii munteni sau moldoveni. Astfel, în 1522, la
străduinţele lui Radu din Ţara Românească, Ioan Zapolya intră pe la Bran în ţară de la sud de Carpaţi
şi-i dă ajutor împotriva turcilor1.
În 1529, Lăudat, conducînd o oaste munteană, asediază cetatea Branului apăraia de castelanul
Ioan Hock, în timp ce Petru Rareş lupta la Feldioara 2. În 1541 Radu Paisie, domnul Ţării Româneşti,
ajuta pe Petru Rareş, trecînd prin Bran spre Făgăraş 3. Mircea Ciobanu, domnul muntean, intra în
Transilvania, în 1550, prin aceeaşi trecătoare 4.
Pătraşcu cel Bun trecea pe la Bran în 1556, aşezînd la Cluj, din ordinul turcilor, pe Isabella,
văduva lui Ioan Za-polya, şi pe fiul acesteia Sigismund 5.
Dar cetatea a avut şi de suferit în unele din aceste conflicte armate. Aşa s-a întîmplat la 26
iunie 1593, cînd a sărit în aer pulberăria, pricinuind grave stricăciuni ce au necesitat trei luni de
refacere.

BRANUL ŞI ŢĂRILE ROMÂNE UNITE SUB MIHAI VODĂ VITEAZUL

Venirea pe tronul Ţării Româneşti a lui Mihai Viteazul se întîmpla în acea perioadă cînd trei
mari state: otoman, habsburgic şi polonez, manifestau puternice tendinţe expansioniste.
Imperiul otoman, cu toate că se găsea după moartea lui Soliman cel Mare (1566), avea resurse
multiple pentru stăpînirea sud-estului european, încercînd chiar noi cuceriri. Cel habsburgic nu mai
putea înainta spre vest din cauza Franţei, iar spre răsărit din pricina Poloniei; îi rămînea doar sud-estul
Europei, unde însă se izbea de turci. Polonia, după unificarea polono-lituaniană (1561), îşi îndrepta
privirile tot mai mult spre ţările române şi mai ales spre Ucraina, unde cucerise întinse teritorii. Aşadar
în această situaţie Imperiul habsburgic se erijează în promotorul unei coaliţii anti-otomane:,,Liga
creştină", la care participă Spania, Veneţia şi papalitatea, cu adeziunea apoi a ducatelor italiene:
Toscana, Mantua, Ferrara.
Ţările noastre, prin aşezarea lor, erau socotite aliate preţioase. Marele Mihai ridică steagul
luptei antiotomane în noiembrie 1594, la puţină vreme după urcarea sa pe tron. Urmară apoi marile
bătălii de la Călugăreni şi Giurgiu, cînd voievodul muntean ceru sprijin şi din partea transilvănenilor.
În 1595 Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, poposea în preajma cetăţii Bran, la
întoarcerea de la marea bătălie din august 1595 — Călugărenii.
În toamna aceluiaşi an, mai exact la 7 octombrie, Sigismund Bathory trimitea ajutor lui Mihai
Viteazul în tabăra de la Stoieneştii de lîngă Cîmpulung 6.
Încă de la intrarea lui Mihai în Transilvania, octombrie 1599, acesta va obţine şi ajutorul
saşilor, care făceau parte din cele trei naţiuni privilegiate din cadrul principatului autonom al
Transilvaniei constituit În anul 1542 7 La 1 noiembrie 1599, după strălucita victorie de la Şelimbăr,
marele Mihai intra triumfal în Alba Iulia.
La 3 noiembrie el cerea Braşovului, prin intermediul senatorului Marcus Sckunckahunck —
care avusese misiuni diplomatice pentru domnul muntean — suma de 15 000 florini, necesară
acţiunilor sale viitoare 8.
În dieta convocată la Alba Iulia la 20 noiembrie 1599, voievodul solicita ajutoare pentru

1
Ioan Moşoiu, Branul şi cetatea Branului, Bucureşti, Asociaţia Tu-ring, Clubul României, 1930, p. 23.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem, p. 23.
5
Ibidem.
6
Ioan Moşoiu, op. cit., p. 23.
7
Acad. D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, 1967, p. 65—74.
8
Ghernot Nussbacher, Unele aspecte privind relaţiile lui Mihai Viteazul cu saşii din Transilvania de sud, în:
„Cvmidava1, VIII, Braşov, 1974/1975, p. 114.
armată În alimente şi În bani. I se răspundea că „pentru dăinuirea patriei şi pentru bunăvoinţa noastră
faţă de măria-ta, din dragă voie făgăduim măriei tale cîte 6 florini de fiecare poartă" 1.
Marele voievod confirma în acest sfîrşit de an 1599 şi începutul celui următor vechile
privilegii ale oraşelor transilvane — Braşovului dreptul de a percepe vama (vigesima) la 10 ianuarie
1600, iar mai apoi Rîşnovului dreptul de proprietate asupra muntelui Baiu. Tot la Braşov, însă în data
de 12 martie 1600, convoca dieta Transilvaniei, întrunită efectiv între zilele de 14 şi 15 martie, unde s-a
hotărît, printre altele, un nou impozit de fiecare poartă, Braşovul plătind astfel 30 000 florini 2.
În primăvara aceluiaşi an a urmat pregătirea campaniei din Moldova. În 16 mai Mihai anunţa
oraşelor transilvănene unirea şi cu Moldova:,,De aceea domniile voastre să fiţi veseli şi cu bucurie" 3.
La Braşov, la 26 mai, cu o lună de zile înaintea sosirii înfăptuitorului unirii provinciilor
româneşti, se trăgeau salve de tun în cinstea sosirii marelui voievod.
În iulie 6, acelaşi an, cînd ziua lăsase de mult locul nopţii, dar ferestrele cetăţii Bran erau încă
luminate, Pîrcălabul Hannes Conrad îşi făcea ultimile pregătiri pentru primirea oaspeţilor de seamă ce
urmau să sosească în ziua următoare, într-un tîrziu porunci slujitorilor să fie trezit, în zori, mai devreme
decît de obicei. După zgomotul de chei şi lacăte, tăcerea mistui totul. În dimineaţa zilei următoare,
Pîrcălabul coborî în curtea castelului. Chemă la ordin supuşii şi le porunci să întîmpine pe distinşii
oaspeţi în haine de sărbătoare. Străjerului ce veghea în foişorul de sus al turnului celui înalt, îi ceru să-l
vestească prin sunet de trompetă la ivirea acestora. Trecu apoi pe la bucătărie şi aminti
administratorului de păstrăvii din vivarium, ce vor fi de trebuinţă ospăţului. Se mai plimbă, apoi, prin
odăile primului cat, unde urmau a fi primiţi oaspeţii. Străbătu cele cîteva camere cu arme şi necesarii de
luptă, oprindu-se În sala cea mare cu blazoanele pictate de Gregorius încă de la 1535, unde era deja
pregătită masa pentru doamna Stanca şi fiul ei Nicolae Pătraşcu. Vasele aşteptau pe masă, strălucind În
lumina proaspătă a dimineţii ce se strecura prin ferestrele secularului castel.
Hannes Conrad urcă treptele de stejar către al doilea cat, pătrunzînd în dormitoarele regeşti cu
mobile italiene şi covoare orientale, îşi plimbă mîinile peste aşternuturi şi le adînci în paturile de puf,
simţind mirosul proaspăt al curăţeniei. Se mai uită odată la sfeşnicele de aramă, la tot ce era împrejur.
Coborî iarăşi în curte, chemă comandantul gărzii, căruia îi spuse să lase podul porţii să cadă peste
strunga din stîncă pentru ca oaspeţii să vadă de departe că sînt aşteptaţi. Şi liniştea ce domnea în castel
vorbea despre marea cinste de a întîmpina pe Doamna celui mai mare voievod de pînă atunci al
românilor.
Pentru masa domnească din acea zi de iulie a anului de cumpănă dintre veacuri îşi dădeau cu
toţii osteneala. Bucătăreasa potrivea gustul celor 12 feluri de bucate poruncite de castelan. Nu după
mult timp văzură lumina vinurile de Transilvania şi munteneşti din pivniţele castelului. Pescarii cu
opincile ude şi cu traista plină urcau treptele bucătăriei cu mai bine de 200 păstrăvi. Pregătirile păreau a
nu se mai isprăvi.
Soarele era mai bine de două suliţi pe cer cînd se auziră din depărtare sunete de corn. Străjerul
din turn vesti că alaiul se apropie.
Călăreţii în haine munteneşti veneau încet spre castel. În spatele lor, o caleaşcă acoperită cu
catifea roşie, cu nasturi argintii şi auriţi, purtată de cai albi, aducea pe Doamna marelui Voievod al
celor trei provincii româneşti unite. Alaiul înainta încet pe vale, de-a lungul rîului, ca apoi să
părăsească drumul cel vechi pentru a urca spre castel.
Aici, la picior de stîncă, îi aştepta norod mult din satele de pe vale şi castelanul cu garda lui în
haine de sărbătoare. Ajunşi în faţa podului porţii, numai caleaşca trecu în curte, unde castelanul care o
însoţise, întinse mîna Doamnei pentru a o ajuta să coboare între zidurile de piatră.
Doamna,,,o femeie vioaie, cu faţa lungă şi ochi negri", respiră adînc În timp ce privirea îi
alerga pe turnurile castelului, pe ziduri. Alături de fiul ei,,.care îi semăna mult", păşi apoi încet către
scările de stejar ce se terminau la întîiul cat, lăsînd caleaşca şi caii, încinşi de drum, să soarbă răceala
curţii.
Doamna era nerăbdătoare să-l întîlnească pe viteazul ei Mihai, care, venind din Moldova,
părăsise Braşovul prin Poarta Vămii cu 6 zile înainte spre a fi în capitala ţării întregi, la Alba Iulia,
pentru că prin vrednicia minţii şi a braţului reunise acum,,şi hotaru Ardealului. Pohta ce-am pohtit:
Moldova şi Ţara Românească".

„TEREN DE LUPTA" AL VEACULUI AL XVII-lea

După uciderea lui Mihai Viteazul, turcii vor încălca tot mai des autonomia ţărilor române

1
Idem.
2
Ibidem, p. 115.
3
Ibidem, p. 116.
amestecîndu-se tot mai mult În viaţa lor internă. Domnii şi principii erau supravegheaţi de trimişii
imperiului otoman şi erau chemaţi deseori la Poartă.
Acest amestec în viaţa internă şi externă a ţărilor române a reprezentat o piedică în dezvoltarea
lor normală, cantităţi însemnate de produse luînd drumul, Constantinopolului. Să adăugăm la aceasta şi
permanentele neînţelegeri dintre principii şi demnitarii ţărilor române. Aşa se explică de ce şi pe la
Bran treceau foarte adesea trupele transilvănene sau muntene În urmărirea lor reciprocă. În 1603, Radu
Şerban, domnul muntean, răspunde la chemările Braşovului prin protopopul Mihai şi trece prin Bran În
urmărirea lui Moise Secuiul. În apropierea marelui oraş din Ţara Bîrsei, Moise Secuiul căzu în luptă. În
1610, Gabriel Bathory trece în Ţara Românească pustiind sate şi oraşe; Radu Şerban revine în
Transilvania prin aceeaşi trecătoare în urmărirea lui Bathory, care se retrage la Sibiu închizîndu-se în
cetate1. În vara anului 1611, Radu Şerban încheia un tratat secret la Tîrgovişte cu Mihail Weiss, judele
Braşovului, În vederea luptei împotriva lui Gabriel Bathory. Relaţiile de prietenie ale lui Mihail Weiss
cu Radu Şerban şi domnii munteni a fost ilustrat şi de faptul că judele Braşovului participa la partide de
vînătoare În nordul Munteniei.
Branul a constituit motivul de luptă între Braşov şi Gabriel Bathory, principele Transilvaniei,
care-i chema pe braşoveni în faţa dietei de la Sighişoara cerîndu-le să-şi justifice drepturile de
proprietate asupra cetăţii şi domeniului Bran. In consecinţă, principele îi convinge, la 4 aprilie 1612, pe
vice-castelanii cetăţii, Iohann Răb şi David Horvath 2, să predea cetatea fără luptă. Faptele sînt relatate
în jurnalele lui Banfi Petrus3 şi Andreas Hegyes 4.
Odată intrat în cetate, la 13 aprilie acelaşi an, Gabriel Bathory ordona mutilarea sub curmătură
şi apoi spînzurarea conducătorilor cetăţii. In lupta dintre Braşov şi Gabriel Bathory, satele şi tîrgurile
Ţării Bîrsei au fost pustiite de mai multe ori.
Urmaşul lui Gabriel Bathory — Gabriel Bethlen — continuă politica înaintaşului său,
impunînd Braşovului tratative în legătură cu legalitatea stăpînirii cetăţii şi domeniului Bran 5. În urma
acestora, marele oraş al Ţării Bîrsei pierde controlul militar asupra cetăţii şi numai datorită sumei de 15
000 florini monedă de aur, sumă acordată principelui, rămîne cu dreptul de a conduce cetatea şi
domeniul din punct de vedere juridic şi administrativ 6
În această perioadă au loc însemnate modificări ale construcţiei, în special începînd cu anul
1622, cînd se înalţă turnul de pe latura de sud, se dublează curtina din această parie, se adaugă
învelitoarea turnului porţii. Are loc rotunjirea donjonului în curtea interioară şi se adaugă frontonul cu
creneluri în stil Renaştere şi cu arcade duble semicirculare, elemente venite în Transilvania prin
Polonia. Pentru atribuirea acestora perioadei bethleniene stă şi faptul că În pictura lui Gregorius din
1533 — prima lucrare de şevalet din Transilvania, ce-l reprezintă pe Lukas Sirscher, fost castelan de
Bran — turnul de observaţie al cetăţii, care se vede în partea stîngă de sus a fundalului, este lipsit de
aceste elemente. Crenelul şi arcada Renaştere amintite împodobesc şi frontalul clădirii alăturat turnului
pe latura de vest. Toate aceste modificări arhitecturale pleacă în primul rînd din necesitatea de a

1
Ioan Moşoiu, op, cit., p. 23.
2
Quellen, vol. V, p. 425.
3
Banfi Petrus (1550—1617), cronicar. S-a născut la Braşov. Meşter pielar, a participat activ la evenimentele
istorice ale epocii sale. A făcut parte din tabăra lui Michael Weiss, existînd însă şi suspiciuni asupra fidelităţii lui
faţă de cauza acestuia. Opera lui este alcătuită din: Eteme-ris Libellus in qua acta quotidiana perscribuntur
auctore Petro Banii Consiliario Coronense 1530—1616, păstrată în manuscris la Arhiva documentară a Bisericii
Negre din Braşov. Analizînd din punct de vedere grafologic această lucrare, se pot identifica şi alte contribuţii,
printre care cea a lui Simob, mai ales pentru epoca cuprinsă între anii 1590— 1602. Interpolări ulterioare a făcut T.
Tartler. In acest jurnal figurează informaţii privitoare la activitatea lui Mihai Viteazul în Transilvania, la luptele
purtate de Radu Şerban cu Moise Secuiul lîngă Braşov, precum şi alte evenimente istorice care au avut loc în acea
vreme în Ţara Bîrsei. În manuscrisul din colecţia Bisericii Negre din Braşov, Banfi a înscris şi 17 reţete de leacuri
populare.
4
Hagyes Andreas (1578—1627), cronicar. S-a născut în Braşov la 30 noiembrie 1578. A ocupat mai multe funcţii
în ierarhia administraţiei locale, fiind căpitan al dorobanţilor cetăţii, iar în 1614 senator şi administrator al
domeniilor feudale din secuime şi Ţara Oltului, care aparţineau oraşului Braşov. împuternicit din partea
concetăţenilor săi, Hagyes a îndeplinit mai multe însărcinări diplomatice, făcînd parte, în anul 1613, din delegaţia
trimisă la Ocna Sibiului să încheie pace cu principele Gabriel Bathory. După ocuparea Sibiului de către Bethlen,
universitatea săsească, întrunită la Sighişoara, îl alege printre delegaţii însărcinaţi să ceară retrocedarea acestui
oraş. A reprezentat Braşovul în dietă de mai multe ori, iar în anul 1625 a fost ales vilic. Cronica lui: Diarium 1603
—21 mai 161? conţine scurte informaţii zilnice privitoare la evenimentele petrecute În Transilvania, Moldova şi
Ţara Românească în cursul anilor 1603—1617. Întreţesută cu numeroase întîmplări locale, uneori hazlii, lucrarea
constituie o oglindă fidelă a vieţii Braşovului de la începutul veacului al XVII-lea. Unele părţi din manuscrisul lui,
sînt transcrise după un original al cărui autor ne-a rămas necunoscut. Lucrarea e publicată în Quellen, vol. V.
5
Quellen, vol. V, p. 569—582.
6
A. S. Braşov, Fond Privilegii, 674.
remedia avariile produse de furtuna din 1617 şi incendiul din 1619, dar şi din schimbarea funcţională a
cetăţii, care capătă tot mai mult atributele de castel. În 1651, prin contractul de vînzare-cumpărare
încheiat cu Braşovul, principele Gheorghe Rakoczi al II-lea devine şi proprietarul de drept al castelului
Bran şi domeniului acestuia 1.
Proprietatea Braşovului asupra cetăţii Bran a dus implicit şi la stăpînirea asupra domeniului
său, cu care ocazie locuitorii satelor îşi pierd şi ultimele libertăţi, ca de exemplu, dreptul de a avea
moară, de a ţine cîrciumi, de a pescui. Iobagii domeniului încep să fie folosiţi la diferite lucrări pentru
cetate şi oraş, ca repararea de drumuri, transportul alimentelor la cetate 2 ş.a.
După 1651, cuantumul dărilor încasate la Braşov de pe domeniul cetăţii se stabileau de către
Comisia Contumvirală şi se aproba de către senatul oraşului 3. Seimenii răsculaţi (mercenarii sîrbi şi
bulgari aşezaţi pe diferite moşii din Ţara Românească, scutiţi de obligaţii faţă de stăpînii moşiilor, erau
ameninţaţi să fie transformaţi în şerbi, de aceea se revoltă în 1655) sapă transversal drumul Branului
pentru a împiedica venirea de ajutoare din partea principelui Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi al II-lea.
În 1659, Gheorghe Rakoczi al II-lea se întîlnea la Bran la 12 oct. cu voievodul Constantin
Şerban Basarab, fostul domn al Ţării Româneşti şi viitorul domn al Moldovei, în vederea unei acţiuni
comune împotriva turcilor, la care urma să participe şi Mihnea al III-lea. Se încheia aici un tratat ce
consfinţea legăturile ţărilor române, în scopul ieşirii de sub suzeranitatea turcească. Constantin Şerban
Basarab spunea atunci: „Vei fi (Gh. Rakoczi II n.n.) prieten al prietenilor şi duşman al duşmanilor săi,
în nici un fel nu vei părăsi pe domnia-sa; oricînd domnia-sa va dori ajutor fie parţial fie chiar sub
conducerea mea îl va primi şi chiar eu personal mă voi duce în ajutorul său fără nicio excepţie şi
întîrziere voită". „Orice curs ar lua, fie şi vitreg, soarta domniei-sale, spunea În continuare, Constantin
Şerban Basarab, nu voi întoarce prietenia mea de acum şi nici nu voi duce tratative împotriva domniei-
sale". La trei zile după semnarea acestei înţelegeri în încăperile castelului Bran, Gheorghe Rakoczi al
II-lea urcă culmile munţilor, pentru a coborî apoi lîngă rîul Dîmboviţa, unde se întîlnea cu Mihnea al
III-lea şi hotăra ajutor militar lui Constantin Şerban pentru ocuparea tronului Moldovei pe care se afla
Gheorghe Ghica, uns cu sprijin otoman. De fapt la începutul lunii noiembrie, mai exact în ziua de 2,
Constantin Şerban ocupa scaunul Moldovei, realizîndu-se astfel un nou început de front comun
antiotoman.
În disputa dintre Acatiu Barcsai şi Gheorghe Rakoczi al II-lea pentru ocuparea scaunului
voievodal al Transilvaniei, în 1660 generalul Mikeos Mihailly — comandantul trupelor lui Rakoczi —
cucereşte castelul Bran (deoarece braşovenii susţineau pe primul principe) cu ajutorul locuitorilor din
Tohan şi Zărneşti. Castelul va fi înapoiat proprietarului — oraşul Braşov — numai după 4 luni, şi
numai după ce depune o sumă de florini şi jurămîntul de credinţă faţă de principe, predîndu-le totodată
vama şi satele din jurul castelului4.
Referiri la Bran şi la trecătoarea cu acelaşi nume apar şi în notele de călătorie ale celor care au
trecut pe aici, cum au fost: Conrad Iacob Hiltebrandt (1629—1679) 5, Ioan Nemeş de Hidveg ( ? —
1686) 6, Eberhardt Wemmer Happel (1647—1690) 7.
Din relatările acestora ne putem da seama de construcţia care străjuia trecătoarea, de frecvenţa
circulaţiei pe acest drum, ca şi de însemnătatea lui în legătura permanentă a celor două ţări româneşti.

„DACII SÎNT NEDESPĂRŢIŢI DE MUNŢI"

Locuitorii satelor Predeluţ, Poarta, Sohodol, Simon. Moieciul de Jos, Cheia, Moieciul de Sus,
Zbîrcioara, Măgura, Peştera, Drumul Carului, Fundăţica, Şirnea, din preajma castelului, trăiau în case
construite pe stînci sau pe văile apelor repezi de munte, aşa cum descrie Florus aşezările dacilor. Fiind
situaţi pe hotar, ei s-au bucurat de o situaţie privilegiată pînă în prima jumătate a veacului al XVIII-lea.
Evoluţia lor trebuie legată în primul rînd de drumul ce lega Braşovul de Cîmpulung,
importantă cale comercială a vremii, care de la Bran urma defileul Turcului cu porţiunea cea mai
dificilă în sectorul Orăţilor, unde carele erau legate cu funii groase. Porţiunea de drum dintre Cruce şi
Moieciu, cumpăna apelor, era tăiată în stîncă şi acoperită peste rîpe pentru trecerea caravanelor cu
mărfuri. Adesea călăreţii şi căruţele cădeau în prăpastie.
Pe lîngă drumul cunoscut ce se strecura prin trecătoare existau şi erau folosite numeroase

1
Approbatae Et Compillatae Constitutiones, Cluj, 1815, pars. II, art. 1.
2
A. S. Braşov, Registrul de venituri şi cheltuieli Rîşnov, III, E. 23, p. 123—527.
3
Ibidem, Bran, III, A. 4, p. 242.
4
Quellen, vol. VI, p. 140, 142, 180, 181.
5
Călători străini despre ţările române, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, vol. V, p. 549.
6
Ibidem, p. 468.
7
Ibidem, vol. III, p. 639, an. III.
plaiuri şi poteci, păzite de către plăieşi. Plăieşia era o instituţie autohtonă folosită pe ambele versante
ale Carpaţilor.
Spre Muntenia pornesc mai multe plaiuri şi din Rîşnov: prin Valea Izvorului pînă la
mînăstirea Sinaia, prin Strunga în valea Ialomiţei, apoi poteca Cacula, plaiul Sîntilie, care ducea în
satul Petroşiţa etc. Adeseori, plăieşii din Rîşnov şi Braşov erau trimişi pentru a cerceta mişcarea
turmelor în munţi. Chiar etimologic, „Strunga", amintită mai sus, înseamnă “trecătoare îngustă".
O altă potecă, de la „Biserica de piatră", atestată documentar în anul 1548, se pare că se referă
la stînca de unde izvorăşte rîul Ialomiţa, potecă cunoscută sub numele de Mecetul turcesc. În valea
Ialomiţei duce şi plaiul Tarcea, şi anume pornind din Poarta şi continuînd prin Zănoaga — Guţan şi
aceeaşi Strungă 1. Două poteci pentru cal plecau din satul Poarta spre Schitul Ialomicioarei: una pe
valea Cio-boţii, pe la Pîntece, munţii Gaura şi Guţanu, cealaltă urma poteca Noaghea urmînd Preduşul
peste munţii Vlădeiu, Gaura şi Poiana Gustanului. De aici la dreapta, prin Strunga, Padina, Lunca
Cocorii, urcînd la Schit, şi la stînga prin poteca din Poiana Ţapului, Doamnele, Colţii, Obîrşia la acelaşi
Schit. Alte poteci de munte, la vîrful Omul, Caraimanul şi Babele, puteau fi străbătute doar cu piciorul
— e vorba de poarta spre Ciobotea, Căţinu, Podul Spintecăturii, alta la Zănoaga. La scară pe Faţa
Frumoasă şi apoi la Podul Spintecăturii, o a treia prin Obîrşia, Bătrîna şi Colţii. Pe la Omul şi
Caraimanul, Casa Voievodului, Jepii Mici, Jepii Mari Cocora pînă la Schitul Ialomicioarei.
În cadrul ocupaţiilor de bază ale locuitorilor acestei părţi a Ţării Bîrsei se detaşa păstoritul,
faţă de agricultură şi pădurit. Brănenii creşteau turme mari de oi, vaci, boi şi chiar herghelii de cai.
Pentru întreţinerea lor se duceau peste Carpaţi prin Moldova, Muntenia, mai ales În bălţile Ialomiţei şi
Brăilei, la iernat, şi În munţi vara. Lipsa zonelor de fîneţe necesare păşunatului cauzate de trecerea
munţilor În stăpînirea unor instituţii feudale, de sporirea taxelor pentru vite, dar mai ales de înmulţirea
numărului acestora determină pe oierii din această parte a Transilvaniei să înlocuiască păstoritul de
pendulare dublă din propriile terenuri de păşunat cu păstoritul transhumant, peste Carpaţi.,.Acum noi
sîntem foarte strîmtoraţi de toate părţile, sîntem siliţi a merge cu dobitoacele noastre în munţii Ţării
Româneşti1".
Spre exemplificarea celor de mai sus cităm pe oierii din Zărneşti care în prima jumătate a
veacului al XVIII-lea — după cum rezultă din statisticile vremii — din 352 gospodari numai
aproximativ 4 îşi acopereau necesarul de fîn pentru vitele proprii. Deci, acesta era asigurat numai
pentru 1,5% din gospodării, restul fiind nevoiţi să se folosească de posibilităţile iernatului în alte
ţinuturi2. Transhumanţă a fost practicată sub două forme: redusă — cu iernatul în zona de cîmpie mai
apropiată — şi amplă, turmele petrecînd iarna în alte ţinuturi sau în ţări îndepărtate 3.
Brănenii foloseau foarte ades versantul sudic al Bucegilor, unde iernile erau mai domoale.
Oierii Branului au practicat atît transhumanţă redusă sau amplă cît şi pendularea dublă. Acest lucru
reiese şi din conscripţiile urbariale ale veacului al XVIII-lea. Limitarea posibilităţilor de transhumanţă
prin închiderea graniţelor nu i-a împiedicat pe aceştia să-şi ducă vitele În Ţara Românească, folosind
potecile ascunse sau încălţînd copitele animalelor lor cu opinci, al cărora vîrf era orientat invers pentru
derutarea păzitorilor de hotar. În aceste condiţii ei sînt nevoiţi să-şi lărgească terenurile de fîneţe în
dauna zonelor forestiere. Păstoritul transhumant a făcut posibilă tot mai mult apropierea de centre
pentru comercializarea produselor, creşterea vitelor, comerţul cu vite şi produse animale, constituind
surse de trai şi de cîştig — cea din urmă pentru stat sau păturile înstărite.
În dezvoltarea legăturilor interţinutale de pe teritoriul României, păstoritul transhumant ocupă
un loc de primă mărime, cu importanţa lui în unificarea graiului şi a culturii materiale şi spirituale
populare româneşti. Pe lîngă păstorit, locuitorii satelor Branului practicau intens şi alte meşteşuguri:
morăritul, pivăritul, dîrstăritul, jogăritul, în special în satele Bran, Poarta, Simon, Moieciul de Jos cu
mori de apă, avînd roţi hidraulice, prinse între două rânduri de colaci. Pentru prelucrarea textilelor se
foloseau pive cu maie (ciocane fără coadă), precum şi dîrste cu vîltori. Joagărele şi ferăstraiele
acţionate cu apă au evoluat de la o instalaţie cu o singură pînză, la forme complexe. Despre cultivarea
inului şi prelucrarea acestuia aflăm din documente încă din 1660, cînd în Branul de sus existau mori de
ulei, iar seminţele de in erau decorticate în vederea extragerii uleiului comestibil.
Braşovul avea o breaslă a oierilor şi, alături de prelucrarea inului, ca plantă textilă,
documentele din prima jumătate a veacului al XVI-lea, aflate în arhivele Braşovului, vorbesc de
comercializarea lînii, laolaltă cu prelucrarea şi vinderea firelor şi ţesăturilor de in. La Braşov se
prelucra lîna adusă nu numai din satele brănene, dar şi de peste munţi. Breasla aceasta se specializează
pe cele mai diferite faze, începînd cu spălarea pînă la procesele de prelucrare. Bumbacul, menţionat

1
Ibidem, p. 199.
2
Ibidem, p. 209.
3
Ibidem, p. 211.
încă din 1530 4, se alătură celor amintite mai sus devenind o materie primă foarte solicitată.
Breasla ţesătorilor braşoveni se dezvoltă în asemenea măsură încît la 1760 număra 130 de
ateliere. Prelucrarea textilelor mari pentru locuitorii din Branul de Sus, Fundata, Şirnea se făcea la
pivele şi dîrstele din Muscel.
O altă îndeletnicire a brănenilor era şi cojocăritul, care se executa mai ales În Branul de Sus,
Fundata, Şirnea, asemănătoare cu cele de la Rucăr şi mai ales la Cîmpulung Muscel.
Aspect important al culturii materiale meşteşugurile au avut numeroase implicaţii în
dezvoltarea Ţării Bîrsei în contextul legăturilor permanente cu restul Transilvaniei şi cu celelalte două
ţări româneşti de la sud şi est de Carpaţi, precum şi cu Apusul Europei.
Îndeletnicirea cărăuşitului se adaugă celor enunţate, favorizînd cunoaşterea şi generalizarea
formelor de unelte, materiale, mobile, vase, piese de îmbrăcăminte şi chiar alimente.
Construcţiile ţărăneşti din satele Branului prezentau unele caracteristici şi forme arhitecturale
specifice, dictate de particularităţile modului de viaţă şi de condiţiile de mediu în care au trebuit durate.
Locuinţele cele mai vechi erau casele din lemn cu două sau trei încăperi dispuse în plan dreptunghiular.
In număr mic, ele mai sînt prezente şi astăzi în sate. Forma arhitectonică mai des întîlnită este
gospodăria cu ocol întărit, numită local casă cu curte închisă. Construit în întregime din lemn, de obicei
în patru laturi, ocolul grupează casa de locuit, bucătăria de vară, grajdurile, polatrele, coteţele.
Alături de acestea au apărut mai tîrziu, cu frecvenţă, şi construcţii a căror structură de plan şi
elemente arhitectonice prezintă unele trăsături comune cu casa de Muscel (sala în faţă bogat
ornamentată cu scîndură traforată, celarul în tindă, crosnia pentru vite etc.)r fapt datorat contactelor
permanente dintre cele două zone situate de o parte şi de alta a Carpaţilor meridionali.
Construcţiile pastorale din afara satului erau amplasate în zona fîneţelor şi a păşunilor alpine
unde se aflau stînile, hodăile şi hodăiţele pentru adăpostul vitelor, nutreţului şi omului (de la aceasta
derivă şi numele lor de Colibaşi). Construcţii masive din lemn, acestea au un caracter pregnant
funcţional, studiul lor relevînd aspectele deosebite îmbrăcate de păstoritul şi creşterea vitelor.
Tehnicile de ridicare se integrează organic tradiţiilor construcţiei româneşti. Lemnul pădurilor
de brad din apropiere a fost materialul de bază folosit. Peste tălpile aşezate pe o fundaţie de piatră se
ridică pereţii realizaţi din bîrne rotunde şi mai tîrziu cioplite, pe două feţe, încheiate prin talpe, în cruce.
Pereţii interiori şi exteriori erau lipiţi cu lut şi văruiţi. Acoperişul în patru ape este alcătuit din căpriori
de brad prinşi în talpe prin cuie de lemn şi din chingi făcute din prăjini de brad crăpate şi cioplite. Peste
acestea se aşeza învelişul din şindrilă sau sită lucrată cu barda şi cuţitoaia din trunchiuri de brad fără
noduri. Prinderea ei de chingi se face prin cuie ţigăneşti.
Genurile artei populare au cunoscut o amplă dezvoltare şi răspîndire în satele Branului.
Obiectele de artă din lemn — uneltele pastorale, piesele de uz casnic, mobilierul sculptat,
grinzile şi faţadele caselor au prins forme şi decor însuşiri artistice remarcabile. Ceramica de uz, lucrată
în centrul românesc Tohanul Nou din apropierea Branului, se întîlneşte în toate gospodăriile alături de
ceramica decorativă transilvăneană de largă circulaţie şi de produsele centrelor de olari din nordul
Munteniei.
Interioarele bogat împodobite, pe lîngă ţesăturile de casă şi piese de port popular, cuprind
icoane pictate pe dosul sticlei, impresionante prin coloritul şi compoziţia cu caracter laic, ouă
încondeiate, în ale căror ornamente talentul popular şi-a găsit o expresie vie.
Portul popular din zona Branului, înrudit cu cel al zonelor învecinate — Muscel şi Dîmboviţa
— relevă unele trăsături specifice, explicabile pe de o parte prin natura ocupaţiilor, iar pe de alta prin
asimilarea şi redarea în forme locale a unor elemente de fond transilvănean. Diferenţierile portului pe
bază de vîrstă, sex, anotimp, condiţii sociale au dus la o creaţie populară deosebit de interesantă prin
varietatea pieselor componente ale costumului, bogăţia coloristică şi ornamentală.
Din piesele costumului femeiesc se remarcă iile cusute sau alese cu lînă şi bumbac în tonuri de
negru şi roşu cu fire argintii şi aurii, fota largă cu pulpane în vărgi, încreţită la spate, ştergarul de cap
din bumbac sau borangic, lăibărica de catifea neagră.
Costumul bărbătesc este mai redus ca, număr de piese. Cămaşa largă din pînză de in sau
bumbac, cioarecii şi lăibăricile lucrate din zeghi, pieptarele, cojoacele, căciulile şi gluga definesc
structura portului păstoresc deosebit de bine păstrat în toată zona.
Datorită varietăţii pieselor, ornamenticii şi terminologiei elementelor componente, portul
popular din satele Branului reprezintă o creaţie valoroasă, evidenţiind deopotrivă moştenirea autohtonă
şi legăturile permanente între populaţiile de la nord şi sud de Carpaţi.

CASTELUL ŞI DOMENIUL BRAN IN CADRUL IMPERIULUI HABSBURGIC

4
Ibidem, p. 344
Conflictele militare dintre cele două mari imperii europene — otoman şi habsburgic — de la
finele veacului al XVII-lea se încheie cu victoria armatelor austriece.
Drept rezultat, armatele imperiale pătrund în principatul transilvănean, nu însă fără a întîlni
rezistenţă, impunînd tratatul hallerian, prin care ţara este silită să accepte stăpînirea habsburgică.
Ultimul bastion de apărare a principatului autonom l-a constituit Braşovul, unde imediat după
ocuparea, de către armatele conduse de generalul Veterani, izbucneşte răscoala orăşenimii, condusă de
aurarul Gaspar Kreisch1. Răscoala este înfrîntă, dar asta nu înseamnă că protestele Transilvaniei faţă de
noua stăpînire vor înceta, cu toate că prin diploma leopoldină din 4 decembrie 1691 2 se pun bazele
organizării principatului în cadrul imperiului austriac.
În condiţiile stăpînirii habsburgice asistăm la schimbări structurale, atît în ceea ce priveşte
funcţia militară a cetăţii Bran, cît şi în organizarea acesteia.
Prin înfiinţarea regimentelor grănicereşti, însărcinate cu paza frontierei 3, regimul austriac
renunţă la vechiul sistem de apărare a hotarelor cu forturi şi cetăţi. Branul îşi pierde acum rolul militar.
Armata regulată înlocuieşte “garnizoana" din cetate.
Din punct de vedere al organizării administrative, de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea,
judele Braşovului nu mai este castelanul cetăţii şi domeniului acesteia. Castelanul este numit acum de
sfatul Braşovului, numirea fiind însă confirmată, după ce acesta depunea jurămîntul de credinţă către
guvernul Transilvaniei4. El cumulează atributele vechilor pîrcălabi în administraţie, justiţie şi eventuale
acţiuni militare, trebuind să locuiască permanent la cetate.
Cu toată situaţia nou creată, ca urmare a evoluţiei tehnicii militare şi organizării impuse de
regimul austriac, cetatea va mai avea „un cuvînt de spus" în cadrul unor evenimente politice ale
veacului al XVIII-lea.
Astfel, în 1690 armatele turceşti împreună cu oştirea condusă de Constantin Brîncoveanu şi
Emeric Thokoly, pretendent la tronul Transilvaniei, cuceresc „avanpostul" din faţa cetăţii Bran şi,
înaintînd spre nord, înfrîng armatele conduse de generalul imperial Heisller, lîngă Zărneşti.
Brîncoveanu a trecut pe la Bran, iar Thokoly prin crăpătura Pietrei Craiului, prin Valea Dîmboviţei, la
locul numit mai tîrziu Piscul Turcilor 5.
În timpul răscoalei curuţilor (numele de „curuţi" aminteşte de „cruciaţii" lui Gheorghe Doja),
mişcare antihabsburgică (1703—1709) condusă de Francisc Rakoczi II, care chema la luptă pe nobili şi
nenobili, promiţîndu-le acestora din urmă scutire de dări şi dijme iobăgeşti, la 29 mai 1704 6, apărată cu
trupe întărite de la Braşov, cetatea rezistă atacurilor acestora, unde alături de curuţi participau şi ţărani
ai domeniului sau satelor de hotar înrolaţi în cetele de luptă ale haiducului Bucur Cîmpeanu, care
acţionau în întreaga Ţară a Bîrsei.
La 8 noiembrie 1714 prin Bran se întorcea spre casă regele Suediei, Carol al XII-lea, cu
resturile armatei sale refugiate la turci în urma înfrîngenilor suferite la Poltava. În drumul spre casă va
poposi, pentru scurtă vreme, la Rîşnov 7.
În seria războaielor ruso-austro-turce din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pasul Bran
a fost parcurs de mai multe ori de către armatele austriece şi turceşti. Aşa de exemplu în 1737 un corp
de austrieci trece prin Bran măcelărind o oştire turcească de la Cîmpulung. Drept răspuns Paşa din
Vidin incendiază oraşul Cîmpulung8. În 1788— 1790, în preajma cetăţii au loc o serie de lupte, în care
armatele turceşti suferă pierderi însemnate.
Aceste participări la viaţa politică a ţării n-au putut însă împiedica procesul pierderii rolului
militar al cetăţii. In 1723 construcţia se renovează în timpul judelui Braşovului Stephan Filstch, ocazie
cu care se modifică bolţi şi nivele şi se deschid ferestre cu ambrazuri adînci.
La 9 septembrie 1765 generalul imperial Siskevits se afla la Tohan, cu prilejul înfiinţării
regimentului de grăniceri de aici. La adunarea bătrînilor satului, acesta le-a pus În vedere să
îmbrăţişeze armele şi unirea cu biserica romano-catolică. Sătenii refuzînd unirea religioasă, generalul a
poruncit evacuarea caselor pentru grănicerii aduşi din Ţînţari (azi comuna Dumbrăviţa). Tohănenii cu
femeile şi avutul lor s-au aşezat în cîmpul liber, aproape de Bîrsa, creîndu-şi în 1769 un nou sat,
Tohanul Nou 9.

1
Din Istoria Transilvaniei, vol. I, Ed. Acad., Bucureşti, 1961, p. 226.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 252—253.
4
A. S. Braşov, Actele Magistratului, nr. 20/1748 şi 23/1748. (In continuare: Actele Magistratului.).
5
Ioan Moşoiu, op. cit., p. 24.
6
Quellen, vol. V, p. 249.
7
Ioan Moşoiu, op. cit., p. 24.
8
Ibidem, p. 25.
9
Ioan Moşoiu, op. cit., p. 25.
Înglobarea Principatului Transilvaniei în cadrul Imperiului Habsburgic atrage după sine şi
înrăutăţirea situaţiei ţăranilor. Vechilor forme de exploatare li se adaugă altele noi. Austriecii dispun de
un aparat administrativ şi fiscal bine organizat pentru a urmări dările şi obligaţiile feudale.
În noile condiţii, iobagii domeniului Bran sînt siliţi să plătească porţionul împărătesc 1,
naturaliile (dări în natură din toate produsele) 2 şi alte dări extraordinare3. Aşa, de pildă în anul 1712,
satele domeniului dau 3 722 florini renani, drept porţion împărătesc, iar ca naturalii 620 chintale grîu,
684 chintale ovăz şi 327 care cu fîn. La aceasta se adaugă şi suma de 1 000 florini renani, pentru
cheltuieli extraordinare şi întreţinerea conducerii Branului 4.
Sumele mari de bani şi alimentele necesare întreţinerii armatei sînt stoarse tot de pe spinarea
iobagilor, sub forma „impunerilor anuale pentru întreţinerea armatei imperiale".
În acelaşi an 1712, la care ne-am referit şi pentru celelalte dări, găsim că iobagii domeniului
Bran au fost supuşi şi la plata sumei de 3 685,80 florini renani, 623 cîble grîu, 10 092 cîble ovăz şi 548
căruţe cu fîn5.
Producţia agricolă marfă creşte în secolul al XVIII-lea şi se realizează prin sporirea
obligaţiilor iobăgeşti, în ce priveşte lucrarea pămîntului alodial. Acest lucru se oglindeşte în urbariile
date de Curtea Imperială, prin care se stabileau obligaţiile ţăranilor aserviţi faţă de stăpînii de pămînt.
După conscripţia urbarială din 1761 6, dată pentru „reglementarea servitutilor iobăgeşti", cea
din 17807 se referă la situaţia iobagilor domeniului Bran. Conform primului urba-riu (1761), ţăranii
domeniului erau obligaţi la prestarea robotei, 4 zile pe săptămînă indiferent de inventarul agricol pe
care îl posedau. În urma protestelor vehemente ale iobagilor, magistratul Braşovului a fost silit să facă
intervenţii pentru reducerea numărului zilelor de robotă, care în ianuarie 1715 era stabilit la două zile
pe săptămînă cu braţele, „cum şi unde va voi domnul de pămînt". Jelerii („ţăranii lipsiţi cu totul de
pămînt sau avînd un lot nesatisfăcător pentru a hrăni o familie") erau obligaţi a presta o zi de robotă pe
săptămînă, indiferent dacă aveau sau nu vite.
Numărul zilelor de robotă nu a fost respectat, el fiind mărit continuu. Numeroasele proteste
ale iobagilor fac dovada acestui lucru. Prestarea robotei se face atunci cînd doreşte feudalul, iar o zi de
robotă la cîmp este echivalentă cu o zi lumină. Pentru arat sau cărăuşie, cei care nu aveau 4 vite
trebuiau să se însoţească cu alţii, pentru a înjuga acest număr de vite.
Majoritatea iobagilor satelor domeniului Bran se aflau într-o situaţie deosebită din cauza lipsei
de pămînt. După cum rezultă din urbariul anului 1780, „abia o treime din coloni (iobagi) au pămînt şi
fîneţe îndestulătoare".
Procesul de stratificare, la care asistăm, în cadrul ţărănimii de pe domeniu reiese chiar din
următorul pasaj: „Cei bogaţi şi-au însuşit pămînturile celor lipsiţi de mijloace şi deci unul are mai mult,
altul mai puţin şi al treilea nu are pămînt deloc". Urbariul care recunoaşte această situaţie încearcă să o
justifice prin sporirea populaţiei. Articolul 8 din urbariu specifică obligaţiile în natură, şi anume dijma,
care se ia,,de la toate lucrurile".
Obligaţiilor de robotă şi dijmă li se adaugă altele, ce au drept rezultat împovărarea iobagilor.
Aceştia sînt obligaţi să taie şi să care lemne din pădure, pentru stăpîn şi diferiţii funcţionari ai
domeniului, după cum urmează: cei cu 6 vite tăiau şi transportau 1,5 stînjeni lemne, cei cu 4 vite un
stîn-jen, cei cu 2 vite, 0,5 stînjeni etc. Urbariul menţionează apoi anumite obligaţii de cărăuşie, ce nu se
socotesc în cadrul prestării robotei.
Domnului de pămînt îi revine dreptul de tăiere a vitelor (măcelărit) şi de vînzare a diferitelor
băuturi. Dreptul de „măcelărit" este adesea arendat de către feudali, iar în ceea ce priveşte vînzarea
băuturilor, pentru iobagi, acest lucru se permite numai într-o anumită perioadă a anului (8 noiembrie—
25 decembrie).
Situaţia iobagilor se înrăutăţeşte pînă într-atît încît pentru ghinda stejarilor din pădure, mîncată
de porcii ţăranilor, se plăteşte o taxă al cărei cuantum se stabileşte de către domnul de pămînt după
bunul său plac.
Ultima parte a urbariului indică pedepsele ce se aplică iobagilor care se împotrivesc sau
întîrzie în executarea obligaţiilor: 24 lovituri de bîtă, dacă sînt bărbaţi, 24 lovituri de gîrbace (bici) dacă
sînt femei şi închisoare „mai severă sau mai blîndă".

1
Ibidem, IV, C. p. 282, 366.
2
A. S. Braşov, Registrul de venituri şi cheltuieli, Bran, III, A. 21, p. 407, 408, 445, 446.
3
Ibidem, p. 282.
4
Ibidem, IV, C. p. 366.
5
Ibidem, III, A. 25, p. 427.
6
Ibidem, A. S. Braşov, Urbariu 1761, Pac. XCVII.
7
Ibidem, caiet 2.
„CUM A ZIS SATU, AŞA ŞI IEU"

In dorinţa de a avea cît mai multe produse-marfă, în Transilvania secolului al XVIII-lea


asistăm la un proces rapid de aservire în masă a ţărănimii libere.
Oamenii liberi pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea, locuitorii satelor de hotar, colibaşii, sînt
aduşi în stare de iobăgie, în interval de circa 50 de ani, aservirea lor făcîndu-se în favoarea oraşului
Braşov1. Iobăgizarea colibaşilor brăneni este însoţită de numeroase abuzuri şi brutalităţi, la care aceştia
răspund prin nenumărate jalbe (plîngeri) 2. Aduşi în stare de iobăgie, locuitorii satelor de hotar sînt
supuşi la o serie de obligaţii, dintre care amintim: taxa colibei (1 florin colibaşul şi 50 denari văduva de
colibaş 3,• taxa de pămînt arabil 4,- taxa de răscumpărare a fîneţelor 5; taxa de nuntă pentru cei care se
stabilesc în satele de hotar, după căsătorie 6; taxa de răscumpărare după dreptul de moştenire (plătită de
urmaşi pentru a beneficia de bunurile rudelor decedate) 7; taxa munţilor (se plătea 1 florin şi cîte două
caşuri de fiecare munte)8; taxa după moară, dîrstă şi joagăr (cînd sînt proprietatea unui ţăran) 9, taxa de
la stînă10; taxa căşăriilor (toţi care aveau oi)11; taxa după viţei12,• taxa pentru băjenari (se plătea de către
cei care găzduiau fugari din Ţara Românească)13; birşaguri (amenzi pentru diferite pricini) 14.
Acestor taxe li se adaugă: dijma mieilor (o plăteau cei care iernau cu oile în hotarul Branului
şi în Ţara Românească) 15; dijma la stupi16.
Iobagii brăneni erau obligaţi să mai presteze şi cosirea fînului alodial 17; tăierea şi transportarea
lemnelor pentru castelani, „bligăria" 18; tăierea şi transportarea a 12,5 stînjeni vienezi de lemne, pentru
tricesimator şi subalternul său (funcţionari superiori vamali) 19; transportarea alimentelor la celate 20,
transportarea lemnelor şi pietrei pentru reparaţiile necesare cetăţii 21; furnizarea de muncitori cu ziua
pentru cetate22; curăţirea iazurilor şi întreţinerea drumurilor23;
Lista acestor obligaţii trebuie completată cu prestaţiile faţă de Curtea Imperială şi biserică 24.
Pe de altă parte, castelanii şi oamenii acestora care strîngeau taxele şi dijmele colibaşilor
comit numeroase abuzuri. În acest sens menţionăm cazul castelanului Michael Leopold Draudt (1769—
1791), care adesea încasează dările fără a le trece în registru, pretinzîndu-le din nou. Pentru a-i
determina totuşi pe iobagi să plătească îndoit, îi ţinea în închisorile castelului, pînă cînd aceştia
acceptau majorarea25. Neştiind carte, colibaşii erau înşelaţi şi cu ocazia recensămintelor sau la plata
obligaţiilor. Pentru aceasta, în 1754, ei cer oficialităţilor permisiunea de a avea logofăt (scriitor de
carte) care să le ţină registrele cu dări26.
În documentele vremii întîlnim şi situaţii în care colibaşii erau siliţi să plătească dar şi pentru
1
A. S. Braşov, Registrul de venituri şi cheltuieli Bran, III, A. 21, p. 445—446.
2
Actele Magistratului, 335/1778.
3
A. S. Braşov, Urbariu 1761, pac. XCVII şi Urbariu Bran, H/6, 1785.
4
A. S. Braşov, Registrul de venituri şi cheltuieli Bran, III, A. 21, p. 407.
5
A. S. Braşov, Venituri Bran, pac. I, caiet I şi 4.
6
A. S. Braşov, Acte administrative neînregistrate, Dos. V, nr. 20, Anexa I, şi Registrul de venituri şi cheltuieli
Bran, III, A. 20, p. 619—622.
7
Ibidem şi Urbariu 1761, pac. XCVII.
8
A. S. Braşov, Venituri Bran, I. C. caiet 1, 2, 3, 4.
9
Idem.
10
Idem.
11
A. S. Braşov, Venituri Bran, pac. I C, caiet 2, 3, 4.
12
Idem.
13
A. S. Braşov, Urbariu 1761, pac. XCVII; Registrul de venituri şi cheltuieli Bran, III, A. 23, pp. 66—67, 244,
245; Venituri Bran, pac. I C, caiet 3, 4.
14
Idem.
15
A. S. Braşov, Acte administrative neînregistrate, pac. V, nr.- 20, anexa I, şi Urbariu 1761, pac. XCVII.
16
A. S. Braşov, Registrul de venituri şi cheltuieli Bran, III, A. 20, p. 251—261 şi Urbariu 1761, pac. XCVII.
17
A. S. Braşov, Urbariu II/6 1785.
18
A. S. Braşov, Registrul de venituri şi cheltuieli, IV, C. 21, p. 217—220; Urbariul din 1780, pac. XCVIII, caiet 2
şi Urbariu II/6 1785.
19
A. S. Braşov, Urbariu 1761, pac. XCVII.
20
A. S. Braşov, Registrul de venituri şi cheltuieli IV, C. 21, p. 217—220.
21
A. S. Braşov, Urbariu 1761, pac. XCVII.
22
A. S. Braşov, Acte administrative neînregistrate, Dos. V, nr. 126.
23
A. S. Braşov, Urbariu II/6, 1785.
24
A. S. Braşov, Registrul de venituri şi cheltuieli Bran, III A. 24, p. 3, 4, 5, 15—20, 30, 34 şi 37—42.
25
Actele Magistratului, 182/1774 anexa I şi II şi Fond Bran, pac. I.12/1786.
26
A. S. Braşov, Registrul de venituri şi cheltuieli IV, C. 4, p. 204.
ceea ce nu posedau.
Conscripţia urbarială legalizată la 3 ianuarie 1761 şi existentă în forma originală la Arhivele
Statului din Braşov priveşte inventarierea bunurilor castelului Bran, a fondurilor bunurilor iobagilor,
jelerilor şi văduvelor, cuprinse în hotarul Branului 1, după cum urmează:

Hotarul Bran iobagi văduve fii jeleri văduve fii Total capi familie
Sohodol 54 9 57 33 8 17 104
Poarta 25 5 16 18 2 17 65
Predeluţ 17 1 7 11 5 10 54
Simon 75 11 28 35 3 10 124
Moieciul de Jos 73 8 24 64 9 17 154
Moieciul de Sus 84 7 33 68 1 13 160
Şirnea şi Coacăza 108 7 28 65 3 12 183
[..]
Termenul de jeler este de altfel specific zonei Transilvaniei, motivînd o stratificare socială în
sînul clasei iobagilor; aceştia erau posesorii numai ai forţei de muncă, deosebindu-se de iobagii care
aveau un redus inventar viu şi mort. Apariţia acestui termen de jeler sau ingvilin pentru definirea celor
veniţi din Ţara Românească şi stabiliţi pe teritoriul Branului se leagă probabil de faptul că în Ţara
Românească aceşti indivizi erau lipsiţi de inventar agricol, posesori doar ai forţei de muncă. Pe
teritoriul Branului, între iobagi şi jeleri nu apare nici o diferenţă de avere, ci, din contră, ei figurează în
documentul urbarial cu aceleaşi drepturi şi obligaţii, rămînînd să fie o simplă diferenţă de terminologie
ce aminteşte totuşi de vechea stare socială avută înainte de stabilirea lor pe teritoriul Branului.
Din document reiese că erau numiţi iobagi cei care locuiau din strămoşi pe teritoriul Branului,
cît şi cei din zona Tohan, Zărneşti, care, fiind impuşi de către oraşul Braşov la achitarea unor taxe mari,
fug stabilindu-se pe teritoriul satelor brănene. Satele din preajma castelului, fiind aşezate pe hotarul cu
Ţara Românească, au avut o situaţie deosebită faţă de cea a locuitorilor din restul Transilvaniei. Acest
lucru a determinat ca domnul de pămînt, în situaţia de faţă oraşul Braşov, să încerce, relativ tîrziu, o
legiferare a drepturilor sale asupra locuitorilor acestor sate.
În anul 1760, în virtutea Constituţiilor Aprobate, partea a III-a articolul 82, şi a convenţiei
încheiate cu Gheorghe Rakoczi se trece la conscrierea colibaşilor brăneni. Denumirea se referă la
locuitorii satelor sus-menţionate, care se ocupau cu creşterea vitelor, procurîndu-şi hrana din Ţara
Românească, unde de fapt îşi duceau vitele la iernat. Cordonul sanitar instituit de regimul austriac
împiedica relaţii intense cu restul Transilvaniei, în special a colibaşilor,,de sus", situaţi în partea de sud
a,.contumaciei".
Acest cordon sanitar cu întreg ansamblul de construcţii de „dezinfecţie", fiind situat lîngă
vamă, în partea de sud a castelului, împărţea teritoriul în două: Branul de Sus (Şirnea, Coacăza,
Moieciul de Sus, Moieciul de Jos, Şimon) şi Branul de Jos (Sohodol, Poarta. Predeluţ).
Locuitorii satelor din partea de sud a cordonului carantinal (contumacia) trebuiau să se supună
rigorilor vamale ca şi valahii. Situarea acestor sate pe un teren accidentat şi orientarea lor spre Ţara
Românească a făcut posibil ca încorporarea lor în cadrul hotarelor austriece să se efectuieze abia în
secolul al XIX-lea, cu toate că oraşul Braşov, domnul de pămînt al acestor sate, şi-a exercitat
autoritatea lui prin percepere de impozite sau aplicarea justiţiei şi mai înainte.
Conscrierea de la 1761 reprezintă, aşadar, o încercare de a consfinţi drepturile oraşului Braşov
asupra acestor sate. Constatarea s-a făcut de către reprezentanţii oraşului Braşov: Andreas Tartler —
judeţul primar, Georg Herman — chestor şi senator şi Iosif Schober — notar „al liberului şi crăiescului
oraş Braşov", în prezenţa martorilor: Jinga Chiţu de 85 de ani, Radu Moţcoiu 74 ani, Stan Răşină 60 de
ani, pentru satele din Branul de Jos, şi Stoica Altoiul 70 de ani, Radu Herde 86 de ani, Ion Răduţoiu 62
ani, Stoica Peche 66 ani, Dobre al Oncii Costii 70 ani, Ivan Tenţul 60 de ani, pentru satele din Branul
de Sus şi pe baza celor spuse de castelanul Matheides Mihaly.
Conscripţia începe printr-un inventar al castelului şi al anexelor acestuia, ca apoi să se treacă
la înregistrarea satelor cu capii de familie, soţiilor, copiilor, văduvelor şi vitelor, după cum urmează:
[..]
Din lista şi datele oferite de urbariu desprindem şi situaţia pe categorii sociale a colibaşilor. Ei
aveau o situaţie economică şi juridică asemănătoare cu cea a ţăranilor liberi. Colibaşii de sus locuiau în
satele situate la sud de cetatea Branului.
Se naşte întrebarea de ce vin aşa de mulţi locuitori din Ţara Românească, Zărneşti, Tohan,
Rîşnov, Ţara Făgăraşului, Poiana Mărului ? Ce le oferă Branul ?
Conscripţia urbarială din 1761 atestă provenienţa persoanelor fără să dea informaţii în legătură
1
Revista,.Terra nostra" nr. 2, din 1972, Conscripţia urbarială din 1761, de Georgeta Penelea.
cu cauzele stabilirii lor aici. De aceea, pentru a da explicaţiile necesare, a trebuit să recurgem la analiza
unor documente antecedente.
Condiţia geografică este determinantă în cazul teritoriului satelor brănene, aşezate pe linia de
graniţă între Ţara Românească şi Transilvania, motiv În virtutea căruia nu au putut fi înglobate
regimului iobăgesc în veritabila sa duritate, deoarece exista continuu pericolul destrămării, al răzvrătirii
şi emigrării. In urbariu mai apare, pe lîngă termenul de iobag, jeler sau ingvilin şi termenul de
„moşnean"...Dintre Colibaşi, aşa cum s-a scris mai sus — se menţionează în document — au fost
înscrişi de noi drept iobagi sau moşneni acei Colibaşi care după cum îşi amintesc juraţii menţionaţi au
locuit ei sau strămoşii lor pe teritoriul Branului, de asemenea şi cei care s-au aşezat venind de la
Zărneşti sau Tohan. Acei care însă după ştirea sau amintirea oricărui dintre juraţi mai sus-amintiţi au
venit şi s-au aşezat aici (cu excepţia Zărneştilor şi a tohănenilor), aceia nu au fost înscrişi ca moşneni,
ci ca jeleri în felul descris"1.
Folosirea acestui termen în cazul colibaşilor brăneni este justificabil prin atributele pe care le
aveau ca locuitori ai unei zone limitrofe: apărarea hotarului, aprovizionarea armatei şi adăpostirea
oştenilor în caz de pericol extern, atribute în baza cărora şi-au menţinut oarecare libertăţi şi În secolul
al XVIII-lea în faţa campaniei de aplicare a regimului iobăgesc iniţiată de curtea vieneză, prin
presupusul şi îndatoratul său sfetnic, În cazul de faţă, oraşul Braşov, desemnat în executarea acestei
sarcini asupra teritoriului Branului. Cît priveşte folosirea aceluiaşi termen de „moşnean" pentru
definirea colibaşilor veniţi şi stabiliţi pe teritoriul Branului din Tohan şi Zărneşti, este legată probabil
de faptul că, aşa cum reiese din documentele antecedente, „locuitorii acestor sate ştiind că au fost
conscrişi drept oameni liberi şi în special locuitorii din satul nou (Tohan), nu mai voiesc să presteze
servicii iobăgeşti, nici să le răscumpere în bani şi în felul acesta casa alodială este frustrată iarăşi de o
însemnată sumă..."
În faţa acestei situaţii autorităţile din Braşov se văd nevoite să ceară: „Să se facă nouă
întrebare consilierului aulic Von Seeber ce atitudine să se ia faţă de cele patru posesiuni Zărneşti,
Tohan, Satul Nou (Tohanul Nou), Vlădeni, care vor să fie oameni liberi" 2.
Deci, în virtutea acestei stări sociale menţinute din vechime, pe care aceştia o reclamau şi în
faţa autorităţilor oraşului ce încerca să-i iobăgească, au fost trecuţi În urbariul de faţă cu denumirea de
moşneni. Folosirea acestui termen nu este cu totul întîmplătoare. Din listele conscripţiei urbarile însă
nu va reieşi nici o încercare din partea puterii executante de a consfinţi libertăţile de drept ale
moşnenilor, ci din contră dorinţa ardentă de a-i supune obligaţiilor iobăgeşti, domeniale şi regaliene.
Documentul mai menţionează că la 1761 satele brănene figurau sub denumirea de Branul de
Sus şi Branul de Jos. Aceste denumiri au rezultat ca urmare a fixării carantinei,,din jos de vamă",
menită să oprească epidemiile din Ţara Românească.
Ivirea ciumei în hotarul Branului3, este marcată prin infectarea unei colibe din Branul de Sus,
locuită de 8 persoane, din care s-au îmbolnăvit 7 şi au murit 4. Branul a fost închis, iar străinii ţinuţi la
graniţă. Ciumaţii au fost aduşi la Bran încercîndu-se astfel o „localizare a răului" 4. Un raport al
doctorului Bruckmann, şeful Comisiei sanitare din Braşov, vorbeşte despre cazurile apărute într-o
colibă din rîndul colibaşilor de sus, formată din două încăperi, una locuită de două persoane, iar
cealaltă de 8, dintre care 4 erau bolnave, iar 2 se găseau în convalescenţă 5.
O imagine de ansamblu a îmbolnăvirilor de ciumă ne-o dă un act semnat de doctorul Adam
Chenot, care la acea vreme se găsea la Sibiu6.
Colibaşii de sus numărau 665 de gospodării, dintre care aflăm că 236 erau bîntuite de molimă.
Din 743 de persoane infectate au murit 615. „Enciclopedia scriitorilor" a lui Tra-usch menţionează că
În districtul Braşovului au decedat de ciumă 789 de persoane, în 1770.
Colibaşii erau crescători de vite şi practicau transhumanţă, ceea ce favoriza fără îndoială
răspîndirea molimelor şi mai ales a ciumei. Ei nu puteau fi opriţi nici pe vreme de molimă să se
întrunească la nunţi, pomeni, înmormîntări 7. Un alt factor care a contribuit ca molima să se extindă a
fost imposibilitatea inspectării zilnice a teritoriului infectat, dată fiind extrema răsfirare a locuinţelor
colibaşilor. Aşa se face că epidemia din anii 1770—1771 a fost mai puternică în hotarul Branului decît
în restul teritoriului. Afirmaţia noastră se sprijină pe tabelele săptămînale trimise, din regiune, Comisiei
sanitare districtuale.

1
A. S. Braşov, Acte administrative neînregistrate, pag. 6, nr. 90
2
A. S. Braşov, Registrul de venituri şi cheltuieli, IV, C. 4, p. 326.
3
A. S. Braşov, Colectaneea, nr. 430. (în continuare: Colectaneea.).
4
Colectaneea, nr. 450.
5
Colectaneea, nr. 199.
6
Actele Magistratului, Raport al d-rului Chenot din 12 iulie 1770.
7
Actele Magistratului, nr. 466/1771.
Transmiterea „virusului" s-a făcut, după părerea unor contemporani, prin bijuteriile aduse din
sud. Martin Lange adaugă — în cartea sa Rudimenta doctrinae de peste (Viena, 1784) — că odată cu
bijuteriile infectate s-au contaminat şi hainele celor care le purtau.
Viteza contagiunii, cît şi virulenţa acesteia se pot vedea din măsurile sau propunerile de
măsuri sanitare. Medicul şef Bruckmann şi sanitarul braşovean Michael Fronius au propus constituirea
a 4 sate, care să înglobeze colibaşii întregului hotar. Pe lîngă foloasele sanitare, arătau ei, această
măsură prezenta şi unele avantaje politice, în legătură cu situaţia colibaşilor de sus 1. Propunerea a fost
întărită de guvernatorul Transilvaniei, contele de Auersberg, şi secretarul său, Ştefan Hamenheim,
mergîndu-se pînă la o delimitare teritorială concretă 2:
„I. Valea Şimonului (trei sferturi de oră de mers cu calul) cuprinde 83 de case; în trecătoare
sînt 30 de colibe, iar aproape de aceasta Încă 19. In aceeaşi vale se mai găsesc alte 17 colibe. Locuitorii
văii pot rămîne pe loc adăugîndu-li-se cei din 7 colibe de la Coacăza (Peştera), În total 236.
II. Moieciul de Jos, între biserica de piatră, din vale, şi cea de sus locuiesc 83 capi de familie,
care pot rămîne pe loc. Pe o latură a acestui şir de locuinţe se găsesc încă 9 colibe, care pot fi înglobate
de către acestea. Valea mai cuprinde 38 de colibe goale, unele dintre ele putînd rămîne acolo, iar altele
trebuind să fie aduse în rînd cu celelalte. Din Şirnea pot fi aduse 49 de colibe, din Coacăza 6 (şi 12
goale).
III. Moieciul de Sus (un sfert de ceas din Moieciul de Jos) cuprinde 44 de colibe. Pe valea
Moieciului Cald se găsesc alte 22. În Moieciul de Sus şi Moieciul Cald se găsesc 28 colibe goale, care
pot rămîne pe loc. Din Ruia pot fi aduse 11 colibe, din Fundata 32, care se alătură celor 9 goale
existente.
IV. Valea Sbîrcioarei (20 de minute de mers din Moieciul de Jos) cuprinde 27 de colibe
stabile şi 7 goale. 17 familii din Coacăza de sub Măgura au declarat că se pot muta de bună voie pe
această vale. Mai pot fi aduse aici 30 de colibe de la rîu, altele pot fi aduse de deasupra Măgurii".
Magistratul nu a fost de acord cu acest proiect, arătînd că dacă se va dispune aşezarea În acest
fel a colibaşilor, aceştia se vor duce În Ţara Românească, unde-şi ţin vitele iarna, ba de multe ori şi
vara, apoi, întorcîndu-se de acolo, vor răspîndi ciuma în întreg ţinutul 3. Magistratul dă, în schimb, unele
instrucţiuni pîrcălabilor castelului în legătură cu epidemia de ciumă.
Astfel se prevede:
1. Străji permanente vor fi instalate la colibele infectate;
2. Colibaşii trebuie să nu îngăduie în locuinţa lor nici un străin şi să nu primească obiecte de la
aceştia;
3. Trabanţii şi pîrcălabii trebuie să-şi alăture Colibaşi credincioşi pentru a vizita teritoriul de
sus şi de jos al Branului;
4. Nici un mort nu poate fi înmormîntat fără a fi văzut de medicul chirurg al comisiei sanitare;
5. Orice persoană venită fraudulos va fi pedepsită;
6. Colibaşii care nu sînt găsiţi acasă la vizitele oficialităţilor trebuie să dea lămuriri unde
anume se aflau. Asemenea rapoarte se dau în fiecare zi;
7. Pîrcălabii trebuie să se îngrijească de cei izolaţi în colibele infectate, aprovizionîndu-i cu
alimente pînă vor fi liberi4
Străinii erau ţinuţi în carantina din Bran 5. Mai sus de cetate s-a construit un cordon, format din
colibe de lemn. Colibaşilor de dincolo de cordon li s-au adus alimente în valoare de 10.018 florini şi
0,5 creiţari 6.
Pîrcălabului L. Drauth, care a stat în terenul infectat de dincolo de cordon de la 1 august 1770
pînă la 31 mai 1771, i s-a acordat un adaos de 100 florini renani la leafa obişnuită. În timpul molimei s-
au acordat avansuri colibaşilor carantinaţi, precum şi locuitorilor din Tohan şi Zărneşti, avansuri care
urmau să fie restituite ulterior. S-au mai făcut cheltuieli pentru sare şi cereale destinate carantinaţilor 7.
Un alt act8 ne informează despre vizita doctorului Friezel în satele colibaşilor, la Tohanul Nou
şi Zărneşti. Inspecţiile de acest fel au fost, credem, mult mai numeroase, ele avînd drept scop
supravegherea îndeaproape a ciumaţilor. Toate vizitele se făceau din ordinul şi de către membrii
1
Este vorba de răscoala colibaşilor din 1758.
2
Actele Magistratului, nr. 466/1771, anexa 1.
3
Actele Magistratului, nr. 653/1771.
4
A. S. Braşov: Actele Magistratului, nr. 398/1771, anexa 15.
5
Carantina din Bran a fost refăcută, în anul 1854 de ing. Hiernsch, şi cuprindea 6 barăci de izolare,
lazaretul,.camera de fumigaţii, locuinţa directorului şi a personalului carantinal. La ieşirea din carantină după
timpul legal se acordă o adeverinţă.
6
Colectaneea, nr. 450.
7
Actele Magistratului, nr. 562/1775, anexa 15.
8
Ibidem, Raportul lui von Fichlistz.
Comisiei sanitare de la Braşov, compusă din trei corpuri: gubernial, militar şi financiar.
După ridicarea carantinei se făcea dezinfecţia locuinţelor ciumate, operaţie realizată prin
văruirea şi spălarea cu leşie a obiectelor. Paiele şi bunurile de valoare redusă se ardeau, înmormîntarea
cadavrelor ciumaţilor se făcea de către preoţi infirmieri,• se săpau gropi de 4 coţi, cadavrul introdus în
groapă fiind acoperit cu un strat de var sau cenuşă.
Ciuma din 1770—1771 a fost una din cele mai pustiitoare epidemii cunoscute în Ţara Bîrsei.
S-au înregistrat atunci 3 morţi din 4 persoane infectate, mai mult decît în precedenta epidemie din 1756
—1757, cînd muriseră doar doi ciumaţi din 3, aşa cum relatează Adam Chenot. Consecinţa economică
a molimei a fost îngreunarea sau chiar întreruperea temporară a traficului de mărfuri în acest punct
vamal. Dacă epidemia din 1756—1757, mai puţin gravă, a frînat serios comerţul, lucru demonstrat
documentar de Nicolae Iorga1, ar fi nepotrivit să negăm acest lucru în ce priveşte epidemia din 1770—
1771. Din inventarul uman al Branului de Sus şi de Jos se constată că numărul familiilor din Branul de
Sus era de 621, mult mai mare în comparaţie cu numărul familiilor din Branul de Jos, ce atingea cifra
de 343. Iată situaţia exactă a ravagiilor molimei între brăneni la 1771:

Localităţi Nr. familii Nr. fam. Nr. Nr. morţilor Nr. vindecaţilor
înainte de ciumă infectate bolnavilor
Teritoriul colibaşilor 665 236 743 615 128
Rîşnov 552 11 34 24 10
Tohanul Nou 114 58 160 121 39
Tohanul Vechi 262 12 34 29 5

Alături de numele şi prenumele individului. Urbariul atestă provenienţa, locul din care vine el
sau strămoşul lui, al capului de familie. În cazul Branului de Sus, locul de provenienţă îl constituie în
cele mai numeroase cazuri Ţara Românească. De altfel, documente antecedente Urbanului de la 1761
ne fac cunscut acest fenomen de bejanie al locuitorilor din Ţara Românească, precum şi stabilirea lor
pe teritoriul Branului. Iată cîteva din ele:
„Cinstite domnule judeţ al meu prea bun domn şi patron. Doresc să vă aduc la cunoştinţă cele
2 scrisori româneşti pe care ni le-au dat românii din Ţara Românească fugiţi în teritoriul nostru.
Domnia-voastră le puteţi vedea gîndurile din aceste două scrisori. Ei nu vor să se întoarcă, ba din
contră sînt gata să plătească restanţele de bir ce le datorează în Ţara Românească cerînd ocrotirea
domniei voastre şi plătind contribuţiile măritei noastre regine. Ispravnicul de la Cîmpulung, din Ţara
Românească, cere insistent să se întoarcă, iar dacă nu vor să se întoarcă în nici un chip să-i scriu pentru
ca să şteargă din registrele domnului, aşa cum obişnuiesc ei să spună la vistierie. Eu aştept în această
privinţă hotărîrea domniei voastre pentru a putea scrie ceva în Ţara Românească. Al domniei voastre
prea supus servitor, Bran la 20 iulie 1759, Mateides Mihaly".
„Aduc la cunoştinţă domniei voastre că s-a prezentat la Palanca 2 judeţii domnului ispravnic
din Ţara Românească şi a cerut cu tărie ca românii din Ţara Românească, refugiaţi în teritoriul acesta,
să plece îndărăt. O mare parte de rucăreni s-a şi înapoiat, o altă parte cu alţi fugari se găsesc în acest
teritoriu şi nu vor să se întoarcă, sînt pregătiţi să-şi plătească datoriile din Ţara Românească şi să
devină contribuabili măritei noastre regine, aşteptînd în toate aceste chestiuni hotărîrea domniei
voastre."
Deci este clar faptul că românii se refugiau stabilindu-se în satele din sus de vamă, unde aveau
posibilitatea să practice păstoritul pe ambele versante ale Carpaţilor, sub toate formele sale.
Apoi, din cauza răsfirării satelor, aşa cum reiese dintr-un raport al castelanului Mateides
Mihaly, nu puteau fi încasate uneori taxele 3: „...din cauza răspîndirii mari a colibaşilor de din sus de
vamă nu au putut fi strînse taxele". Branul de sus constituie totodată o ţintă de scăpare pentru cei din
Tohan, Rîşnov, Zărneşti şi chiar pentru colibaşii brăneni din satele Branului de Jos, care, fiind aşezate
în imediata apropiere a cetăţii, erau supuse curent controlului autorităţilor.
Acelaşi document se referă la situaţia colibaşilor brăneni antecedentă actului urbarial de la
1761, oferind informaţii legate de fenomenul de plecare în bejenie a colibaşilor de sus cu oile lor în
Ţara Românească, precum şi de întoarcerea lor acasă după trecerea termenului stabilit pentru strîn-
gerea impozitelor, stare surprinsă de altfel, dar nemotivată, şi de Urbariul din 1761.
În afară de cele amintite, documentul urbarial constituie o importantă sursă de informaţie în
legătură cu situaţia materială a colibaşilor brăneni, furnizîndu-se date privind numărul vacilor, boilor,
cailor, oilor, fîneţelor şi colibelor. În urma analizei acestora se constată că în general iobagii şi jelerii

1
N. Iorga, Istoria comerţului românesc, vol. I, Buc, 1915, p. 115.
2
A. S. Braşov, Doc. administrative neînregistrate, Dos. V, nr. 153, an. V.
3
A. S. Braşov, Registrul de venituri şi cheltuieli Bran, III A. 20, p. 619—622.
stabiliţi de curînd în aceste sate au o situaţie materială precară. În dese cazuri ei locuiesc în colibe
închiriate (,,în spinarea altuia"), fiind în parte lipsiţi de inventar agricol. Cît priveşte situaţia celor
stabiliţi aici din moşi strămoşi, datele inventarului viu şi al fîneţelor oscilează în jurul cifrelor: pentru
vaci 1—2, cai 1—1—2, boi 1—2, oi 1—10, fîneţe 1—2—2, rare fiind cazurile în care aceste date sînt
depăşite.
Referitor la satele Branului de Jos, se mai poate face menţiunea că numai în cazuri izolate
numărul oilor depăşeşte cifra 12, majoritatea deţinînd între 1—10—12 oi şi deosebindu-se astfel de
colibaşii satelor Branului de Sus, la care numărul oilor prevalează asupra celorlalte animale. Tot din
analiza cifrelor privitoare la inventarul viu, reiese că ele sînt foarte apropiate unele de altele, ba chiar se
repetă. Explicaţia se poate lega de faptul că această conscripţie urbarială din 1761 s-a făcut în urma
relatărilor martorilor Colibaşi brăneni bătrîni amintiţi anterior, deci mai puţin în baza constatărilor de la
faţa locului. Acest lucru determină situaţia ca din Urbariu să reiasă doar o diferenţă infimă de avere
între Colibaşi. Se poate accepta şi presupunerea că, de frica impunerilor, locuitorii să nu-şi fi destăinuit
adevăratele cifre ale inventarului lor, favorizaţi de condiţiile geografice ce ofereau posibilitatea de a-şi
ascunde animalele în faţa controlului autorităţilor. În cazuri izolate sînt atestaţi cerşetori (4 în Moieciu
de Jos). Alte informaţii aduc la cunoştinţă că membrii ai unor familii pribegeau În Ţara Românească.
Izolat apar cîţiva care au pribegit prin Ţara Românească şi s-au întors. Cauzele pribegiei sînt explicate
de situaţia lor materială critică ce ajunge să le stîrnească nemulţumirea, făcîndu-i să părăsească
teritoriul. Cît priveşte întoarcerea, ea s-ar datora, probabil, şanselor minime de a se căpătui în Ţara
Românească, unde deasemeni domnii de pămînt şi stăpînirea turcească îi supunea, jugului greu al
exploatării.
Războaiele purtate de către imperiu adaugă noi greutăţi iobagilor. Într-un act din 1789 se
menţionează că,,la 1 noiembrie imperialii au început să pătrundă în Ţara Românească prin pasurile
Bran, Timiş şi Buzău". Ţăranii satelor de graniţă au trebuit să transporte bagajele şi furajele armatei în
Ţara Românească. Însă gerul care s-a lăsat în munţi la acea dată a pricinuit moartea „multor animale şi
oameni" 1. Copii şi tineri sînt robiţi de turci, fără a se mai şti de soarta lor 2. Pentru încartiruirea
soldaţilor imperiului, o parte din Colibaşi au fost scoşi cu forţa din casele lor, iar altora le erau dărîmate
colibele, sub motiv că se aflau prea aproape de graniţă 3. Aservirea colibaşilor face să se intensifice
fuga din sate, tot mai frecventă în secolul al XVIII-lea. Un raport referitor la situaţia colibaşilor brăneni
se încheia astfel: „...ce i-ar putea reţine să nu plece în Ţara Românească, pentru a scăpa de iobăgie". În
registrul de venituri şi cheltuieli din 1774, unul din capitole indică, printre altele: „Aici se adaugă
încasările fîneţelor, care au rămas de la diferiţii Colibaşi fugiţi şi au fost date altora" 4
Foamea se alătură celorlalţi factori care determină fuga din sate5.
Altă formă de protest al iobagilor satelor de hotar este cea a jalbelor adresate autorităţilor 6,
care sporesc deosebit între 1757—1784. Ca răspuns la aceste proteste, iobagii sînt întemniţaţi 7. În 1758,
colibaşii refuză să achite obligaţiile ce le reveneau faţă de oraşul Braşov. La întrebarea comisarului
magistratual al oraşului: „cine i-a răsculat pe iobagi în această cauză", castelanul a fost nevoit să
răspundă: “mizeria lor proprie", explicînd că ţăranii nu au de unde lua bani pentru a-şi achita dările,
întrucît li se iau toate sursele de venit 8.
Colibaşii se vor revolta însă din nou în 1784—1785, cînd sub influenţa marelui război
ţărănesc condus de Horia, Cloşca şi Crişan, refuză să mai plătească dări oraşului (stăpînului lor feudal),
socotindu-se liberi. Revolta ia forme ascuţite în momentul în care conscriptorii urbariali încearcă să
treacă pe Colibaşi într-un urbariu drept iobagi, cu toate că „din precauţiune numele de iobag nu fusese
pomenit". Conscriptorii se plîng că au fost “asaltaţi" de locuitorii acestui teritoriu al „satelor de hotar
din preajma cetăţii", „sub forma unei răscoale" .9
Din depoziţiile colibaşilor brăneni la ancheta întreprinsă în 1785, ca urmare a înăbuşirii
revoltei, rezultă voinţa lor de a fi liberi, refuzul lor de a se considera în stare de iobăgie, ura împotriva
oraşului Braşov, stăpînul lor feudal 10. Exprimînd dorinţa de libertate, depoziţiile colibaşilor brăneni sînt
în acelaşi timp şi valoroase documente de limbă românească:
1
Quellen, vol. V., Braşov, 1909, p. 402.
2
Actele Magistratului, 1222/1792, anexa 2 şi 22 şi 1657/1792, anexa 36.
3
A. S. Braşov, Reg. de venituri şi chelt. IV. C. 2, p. 217—220, Actele Magistratului 655/1788, Actele
Magistratului 398/1771, an. 26.
4
A.S.Braşov, Acte administrative neînregistrate, Dos. V, nr. 19, an. 1.
5
A. S. Braşov, Acte administrative neînregistrate, Dos. IV, nr. 159,
6
Actele Magistratului, 1774/66, 1774/285.
7
Actele Magistratului, 1774/182.
8
A. S. Braşov, Acte administrative neînregistrate, Dos. V, nr. 19.
9
Actele Magistratului, 1647/1785, 1648/1785.
10
Actele Magistratului, 1647/1785, an. 1.
Solovăstru Mâţcoiu: ,,că florin şi năem cum am dat pînă acuş nu-i mai da, măcar am vast şi
carte împărătească şi me-au şi spus cît să dau darurile ce au fost obicinuite, tot nu voi da".
Iuon Laţcu: „am auzit porunca împărătească, iar dare către domnii locului nu oi da nimic".
Cîrşie Babeş.- „Cum a zis satu aşa şi ieu. Cît că cetăţii Braşovului nu voi hi supus, nici cu
darea ce am obicinuit, nu voi da".
Ivan al Ivănoaiei: „că iou nu sînt supus cetăţului Braşov, nici oi da lui nimic".
Stanciu al Oncii Flange:,,nu dau măcar că mi-au dat înainte că au poruncit împăratu, tot nu
dau" 1.
Cu toate protestele hotărîte, dările colibaşilor sporesc an de an. La 1800, colibaşii plăteau taxă
regală 3 688 florini renani, în 1803 suma ajunge la 4 489,27 florini renani 2. Acelaşi lucru se petrece şi
cu contribuţia pentru întreţinerea armatei imperiale 3.
Abuzurile castelanilor continuă. Împotriva silniciilor castelanului Andreas Bokross (1818—
1848), colibaşii înaintează numeroase plângeri autorităţilor din Braşov. Cazul a fost anchetat fără a se
lua măsuri. În timpul revoluţiei din 1848, colibaşii vor înlocui pe castelanul Bokross cu un om din
popor.

DRUMUL BRANULUI

Acum 600 de ani, Vladislav, domnul Ţării Româneşti, acorda braşovenilor un privilegiu
pentru negoţ în ţara sa, precizînd mărfurile transportate — ceară şi postav — taxele ce urmau a fi
percepute, ca şi calea de acces; drumul Branului (al Rucărului, al Dîmboviţei). Acesta începea la
Braşov, trecea prin Bran, Rucăr, Cîmpulung, de unde se trifurca spre Curtea de Argeş-Rîmnicu Vîlcea,
Piteşti-Slatina-Turnu şi Tî<r-govişte-Bucureşti, iar de aici mai departe spre Giurgiu şi Brăila. Era o
recunoaştere de drept a unei situaţii existente în fapt încă din antichitate: folosirea acestui drum drept
mijloc de comunicare între versantele Carpaţilor. În secolele XIV—XVI comerţul de predilecţie e cel
de tranzit: bogasiuri, mirodenii, băcănie — din Orient — şi catifele, metale, manufacturi — din
Occident; numai subsumat se face un comerţ al regiunilor limitrofe cu ceară, miere, peşte şi postav,
cuţite, funii, cojoace, săbii — de altfel scutit de vamă 4. Pe măsura însă a extinderii capacităţii
productive a domeniului feudal românesc şi a consolidării intermediarilor — negustorii — balanţa
comercială cu Transilvania se realizează, de o parte, prin excelenţă cu materii prime: peşte, miere,
ceară, vite, porci, lînă, piei, iar de cealaltă parte cu produse meşteşugăreşti datorate în special
Braşovului.
Intensitatea schimburilor determină autoritatea suverană din ambele provincii să ia o serie de
măsuri privind garantarea vieţii şi avutului negustorilor, precizarea tarifelor vamale ca şi investirea cu
drept de etapă şi depozit a oraşelor aflate pe acest traseu.
Grija mereu reînnoită pentru prosperitatea economică explică persistenţa schimburilor
comerciale în pofida războaielor, epidemiilor, represaliilor, brigandajului.
Un subiect viu disputat în literatura istorică de specialitate este acela legat de precizarea
corelaţiei între drumuri şi oraşe, cu alte cuvinte de a şti care din cei doi factori a fost precumpănitor:
existenţa unui drum a determinat opulenţa unui oraş, sau prezenţa unui „urbs" a creat drumul ? Fireşte,
nu se poate da un răspuns categoric şi adevărul trebuie căutat poate undeva la mijloc.
În cazul nostru oraşele aflate în „drumul Branului" îşi trag în mare măsură vigoarea
economică din existenţa acestui drum, dar la rîndu-i „drumul Branului" ar fi căzut în desuetudine dacă
localităţile înşirate de-a lungul lui n-ar fi avut un potenţial economic suficient.
Stăpînirea Transilvaniei de către austrieci afectează şi relaţiile comerciale ale celor trei ţări
române. Curtea vieneză încearcă să facă din Transilvania o piaţă de desfacere exclusiv pentru
provinciile dezvoltate economic din cadrul Imperiului. Tranzitul de mărfuri, pe drumurile care legau
cele trei ţări româneşti, continuă totuşi să existe. Transilvania cunoaşte, în secolul al XVIII-lea o
dezvoltare deosebită a meşteşugurilor, apariţia manufacturilor.
Produsele transportate de Transilvania în Ţara Românească şi cele importate de acolo au
rămas în general aceleaşi, cantitativ însă au crescut.
Austria, potrivnică unui schimb mare de mărfuri al Transilvaniei cu ţările de la sud şi est de
Carpaţi, barează trecătorile munţilor cu acele cordoane sanitare, „contumacii" 5. Imperiul habsburgic a

1
Actele Magistratului 1647/1785, an. 1.
2
A. S. Braşov, Registrul de venituri şi cheltuieli Bran, III. A. 24, p. 51—52, 73—74.
3
A. S. Braşov, Registrul de venituri şi cheltuieli Bran, III. A. 24, p. 81—82, 91—100, 105—106, 109—110.
4
N. Iorga, Istoria comerţului românesc, op. cit., I, p. 46.
5
A. S. Braşov, Acte Administrative neînregistrate vol. I, nr. 995/1750. A. S. Braşov, Actele Magistrului, doc.
113/1754, 149/1754, Registrul de venituri şi cheltuieli, IV, C. 4, p. 275. Act. Adm. neînregistrate, Dos. V, nr. 125,
fost nevoit însă, mai tîrziu, să renunţe la acest procedeu, care nu putea să aibă rezultat pozitiv în faţa
realităţii.
Noile forţe de producţie aduc modificări, cum era normal, şi în traficul comercial. Sînt
semnalate case de comerţ cu o arie foarte mare de activitate, care presupune existenţa unui capital
sporit. În ultima parte a secolului al XVIII-lea este cunoscut, pentru Braşov, negustorul Mihail
Tumbru1, care tranzita mărfuri transilvănene, orientale, occidentale şi din Ţara Românească, între anii
1779—1805. Obiectul activităţii sale comerciale era foarte divers: lînă, bumbac, ceară, piei, sfori,
găitane, lăzi, zahăr, arsenic, mătase, hîrtie, pietre scumpe, pistoale, flinte, şofran, postav, undelemn,
vinuri, cambii, monede etc.
În prima treime a secolului al XIX-lea, pentru comerţul din Braşov şi Ţara Românească este
cunoscut negustorul Sterie Trandafir2, care aducea din sud grîu, porumb, fasole, arpacaş, ceară, vin,
rachiu, icre, orez, cafea tutun, spirt, săpun, postav negru, arpagic, cai ş.a.
Formele noi ale vieţii economice se reflectă, cum era şi firesc, şi în organizarea sistemului
vamal.
La începutul secolului al XVIII-lea oficiul Branului era administrat, pe de o parte, de un
tricesimator cameral, care încheia contracte cu magistratul din Braşov în numele comisiei camerale
transilvănene, iar pe de altă parte de un controlor numit direct de magistratul oraşului 3.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (1759) se menţionează reconstrucţia oficiului
tricesimal din Bran, cheltuielile fiind suportate de tezaurul Transilvaniei 4. Noul oficiu tricesimal va
adăposti birourile vamale şi locuinţele funcţionarilor acestuia pînă în anul 1840, cînd vama a fost
mutată de la Bran, în munţi, spre sud, la Giuvala.
,,In ano 1834 au început a să scorni biru oilor. Şi era mare nevoie în ornaşi. Şi au venit un
domn, Anutist Spina din Beci, şi au mers la Bucureşti de au cercetat protocoalele ale vistieriei", scrie
pe una din cărţile bisericii vechi din satul Şimon, Ioan Vartholomei, dascăl al acestei aşezări. După
acest bir al oilor, „la anu 1840 mai 14, s-au mutat cordoanele la pajură pă hotar, că era pă muchia Văii
Reci şi era nevoie mare între bieţii oameni". Cu acest prilej, notează în continuare dascălul Ioan
Vartholomei, „s-au făcut parodie mare la biserică, fiind şi gheneralul Vernhart şi un sfetnic şi ispravnic
împărătesc, Iosif Bendes de Sorberg, care să chiema spre uşurarea ţării şi ne-au iertat vama bucatelor
pă 1 an. Însemnai aicea eu, Ioan Vartholomeiu, dascălul şcoalei Şimonului, ca să ştie copiii noştri că
bine nu era cînd nu era unitate cordoanele". Revenind asupra evenimentului, dascălul va consemna,
într-un autentic stil cronicăresc şi alte amănunte demne să reînvie un strop din culoarea epocii:.,în anul
1840, mai 14 s-au mutat cordoanele la pajură pă hotar, că era pă muchea Văii Reci între satul Poarta şi
între satul Şimonului. Şi s-au făcut o parodie mare la biserică, cu cătane 800 pedestraşi şi 12 sute
călăraşi, cu gheneral cu tot, anume Verhart, cu domnul Iosif Bedens de Sorberg, sfetnic şi ispravnic
împărătesc. Atuncea au cinstit împăratul pă preoţii Nicolai Vartholomeiu şi Ioan Monoi cu 30 nemţeşti
bani buni sau 90 de sfanţ.ile (i)" 5.
În acest timp în Ţara Românească şi Moldova, aflate în perioada Regulamentului Organic,
avea loc un proces de desfiinţare a vămilor interne. Pe Dunăre s-a constituit un cordon sanitar în
vederea împiedicării epidemiilor de ciumă, s-a generalizat tariful vamal de 3% şi a fost încurajată
iniţiativa particulară pentru crearea de stabilimente industriale, prospectîndu-se cu asiduitate pentru
găsirea unor soluţii de ameliorare a drumurilor. Dar măsura cea mai importantă şi cu consecinţele cele
mai hotărîtoare pentru economia Principatului rămînea deschiderea traficului liber dunărean. Produsele
româneşti, la preţuri derizorii, sînt solicitate pe piaţa europeană, şi numai în cîţiva ani (din 1829 pînă la
1834), cu toată ocupaţia militară şi epidemia de ciumă, dintr-o provincie tributară Turciei, Ţara
Românească îşi constituie o balanţă excedentară, menţinută fără întrerupere pînă la războiul Crimeii.
Dar noile debuşee şi posibilităţi de achiziţii la Dunăre schimbau şi structura comerţului cu
Transilvania: pînă la pacea de la Adrianopol (.1829) acesta avea un caracter oarecum convulsiv, aflat la
bunăvoinţa domnilor şi indolenţa turcilor. Odată cu liberalizarea comerţului s-a creat pentru Austria
posibilitatea unor importuri masive de materii prime ieftine şi debuşee pentru produsele sale finite,
împrejurări care au determinat cabinetul de la Viena să sprijine ţările române. Dar acelaşi cabinet s-a
arătat potrivnic în 1850 cînd Barbu Ştirbei, în conformitate cu spiritul tratatului de la Adrianopol, a
cerut majorarea tarifului vamal românesc la 5%.
Caracterul practic al politicii austriece faţă de principate este oglindit şi de rapoartele
Act. Adm. neînreg., Dos. IV, nr. 281, Act. Mag. neînreg., nr. 282/1757.
1
Limona E., şi Limona D., Aspecte ale comerţului braşovean în veacul al XVIII-lea. Negustorul român Mihail
Tumbru, În „Studii şi materiale de istorie medie", vol. IV, 1960.
2
A. S. Braşov, Act. Mag., 318/1845, an. 19—43.
3
Trautsch, Colectaneea, vol. II, p. 314.
4
A. S. Braşov, Fond Bran, Dos. CXX., anexa II., act. 49/1759.
5
Ilie Corfus, însemnări de demult, Iaşi, Junimea, 1975, p. 109/28.
Consilierului aulic Humelauer, care discută legitimitatea Principatului de a modifica tariful vamal în
conformitate cu dreptul consuetudinar. Dar aceste libertăţi trebuie privite prin prisma intereselor
habsburgice 1. În acest caz s-a procedat, cum observa Timoni, agentul austriac în Principat, după
„dreptul celui mai tare"2.
Austria avea în vedere cucerirea pieţii muntene în dauna Transilvaniei. Efectele acestei politici
se fac mai simţite după 1840. Cordonul sanitar care, în înţelesul primar, ar fi trebuit să apere
Transilvania de epidemii şi epizootii, se aplica exagerat de riguros 3, în special la importul de porci şi
cereale4. În replică, autorităţile româneşti sistau, e adevărat cu intermitenţe, exportul de cereale şi vite 5.
Politica protecţionistă austriacă aducea deopotrivă prejudicii Ţării Româneşti şi Transilvaniei,
în special regiunilor limitrofe. De altfel, în contextul comerţului practicat peste Carpaţi, „drumul
Branului" se particularizează în sensul că este o cale de negoţ pan românească. Existenţa lui apare
astfel ca vitală pentru localităţile înşirate de-a lungul său. Fără exagerare cereau brănenii, în decembrie
1831, castelanului să atenueze măsurile de carantină pentru a se putea aproviziona cu cereale din Ţara
Românească, altminteri vor fi siliţi să bejenească aici6.
Măsurile cu caracter prohibitiv ca şi extinderea traficului dunărean au diminuat volumul de
mărfuri trecut prin schelele Carpaţilor. Exportul de lînă prin Dragoslavele (Rucăr-Bran) scade de la 50
000 ocale în 1834, la 18 000 în 1840 şi la 8 650 în 1858. În acelaşi timp scade la jumătate „braşovenia"
adusă pe acelaşi drum. La o politică vamală defavorabilă se adaugă interpretarea deformată, pe teren, a
dispoziţiilor de supraveghere a traficului Vameşul de la Dragoslavele calcula în 1843 pentru „drumul
Branului" vama în florini la un curs inferior pentru braşovenia adusă În Principat, adăugînd taxe de
peceţi, magazinaj, depozit chezaş pentru vite etc. după regula „cît poate rupe", cum reclamau negustorii
braşoveni 7. În sfîrşit, acelaşi drum este oarecum handicapat de cele de pe valea Oltului şi Prahovei,
fiind lăsat din punct de vedere financiar şi al asistenţei tehnice pe seama satelor ce-l mărginesc. În
schimbul „dregerii" şi „ţinerii" „drumului Dragoslavelor", de pildă, rucăreni; îşi arogă dreptul de a
încasa unele taxe speciale8. Nici reorganizarea înfăptuită de Barbu Ştirbei în 1851, cu ajutorul
căpitanului austriac Begenau, care consta în reaşezarea mai judicioasă a pichetelor pe linia Carpaţilor,
nu modifică în bine starea drumurilor. Deşi autorii noului proiect de grăniţuire convin că Gura Giuvala
(noul nume pentru Dragoslavele) este „punct şi schelă mare cu numărătoare de vite aflat în drumul
Branului", şi deci absolut necesar a fi întreţinut convenabil, „leaurile" rămîn periculoase, şi un transport
de mărfuri cere curaj, răbdare şi deosebită tenacitate. Nu întîmplător negustorul, plecînd la un astfel de
drum, îşi făcea testamentul.
Elementul de dinamizare a „drumului Branului" l-a constituit în mod cert, încă din secolul al
XIV-lea, oraşul Braşov. Poziţia preponderentă deţinută vreme de sute de ani pe piaţa munteană se
explică prin larga audienţă pe care „braşoveniile" au avut-o la populaţia cu putere de cumpărare mică şi
mijlocie, dar majoritară9 Că este aşa o dovedeşte şi constanţa cu care acest comerţ se menţine în secolul
al XVIII-lea şi în primele decenii ale celui următor, cînd societatea românească suferă din plin
influenţa orientală în modă şi moravuri. Independent de faptul că „drumul Branului" îşi restrînge
rulajul, în special după 1840, Braşovul continuă să joace rolul de placă turnantă pentru comerţul pan-
românesc, receptînd în acelaşi timp mărfuri occidentale — în special din ţările germane: lipcănie,
marfă de Beci, Graz, Linz etc, pe care le tranzita spre sud, şi produse exotice expediate în sens invers.
Un rol activ, în comerţul cu Ţara Românească, îl deţineau şi satele din Ţara Bîrsei, profilate pe
industrie casnică, textilă, mori de hîrtie, boiangerii, găitănării, sticlării şi altele. Locul cel mai
frecventat pe „drumul Branului" în Ţara Românească era fără îndoială Cîmpulungul, vechea capitală,
înzestrată cu numeroase privilegii, printre care dreptul de etapă şi de depozit, ca şi absolvirea
locuitorilor săi de plata vreunei vămi. Atît de înrădăcinată era credinţa orăşenilor în scutirea de orice
impozit indirect, încît, în 1832, cînd se generalizează tariful vamal de 3%, indiferent de categoria
socială a negociantului, aceştia cer lui Kiselev ca, pe baza „pînzei hrisoavelor", să nu plătească vamă
1
I. Băicoianu, O pagină de istorie a relaţiilor noastre vamale cu Austro-Ungaria, Bucureşti, 1940, p. 1.
2
Hurmuzaki, XVII, p. 286.
3
Se aplică legea marţială şi pedeapsa capitală pentru contravenienţi (A. S. Braşov, Acte. Mag., 2478/1831, an. 19
şi Acte Dep. II nr. 5529).
4
A. S. Bucureşti, Fond Vistieria Ţării Româneşti, 698 1/1848 şi opinia negustorilor braşoveni în această privinţă.
A. S. Braşov, Arh. Gremiului nr. 115.
5
A. S. Bucureşti, Fond Comitetul Carantinelor, 792/1846, p. 903, Vistieria Ţării Româneşti, 1248/1851, p. 6.
6
A. S. Braşov, Acte judecătoreşti, 318/1832, an. II.
7
A. S. Bucureşti, Fond Vistieria Ţării Româneşti, 1297/1842, p. 175, i398, IU/1848, p. 169, Vornicia din Lăuntru,
443/1832.
8
A. S. Bucureşti, Fond Vornicia din Lăuntru, 733/1833 şi 1363/185.
9
Georgeta Penelea, Les Solres de la Valachie pendant la periode (1774—1848), Editions de l'Academie de
Republique Socialiste de Roumanie, Bucarest, 1973, p. 78.
cînd aduc marfă de la Braşov1. Acest regim excepţional a contribuit indubitabil la ridicarea bîlciului Sf.
Ilie printre cele mai de seamă ale Principatului, alături de Drăgaica Buzăului şi Sf. Maria a Rîurenilor.
În această perioadă, cînd circulaţia mărfurilor se făcea cu o anume ritmicitate şi siguranţa drumurilor
începe a deveni o realitate — argumente ce ar infirma efervescenţa comerţului sezonier — bîlciul Sf.
Ilie continuă să polarizeze comerţul satelor şi oraşelor cuprinse între Braşov, Slatina, Tîrgovişte. Se
negociau în primul rînd vite, peşte, vin, rachiu, de partea munteană, şi „braşovenii" de cea transilvană,
îndeobşte se spune că schimburile comerciale pe versantele Carpaţilor au un caracter complementar, de
o parte produse brute, de alta manufacturiere, lucru ilustrat convingător de actele vremii.
Analiza situaţiei nominale (cea valorică rămîne neconcludentă, din cauza contrabandei) a
traficului pe „drumul Branului", înregistrat la Dragoslavele şi Rucăr, arată că exportul din Ţara
Românească se realiza în cantităţi mici şi cuprindea: sare, vin, rachiu (cca 15 000 vedre anual), plante
textile, peşte, legume, tananţi, tutun, cereale, animale cu derivate, săpun, opinci, păstrăvi, şei româneşti.
Apoi reexportă condimente, citrice, cosmetice, medicamente, etc. La acest negoţ participau locuitori
din Braşov, Schei, Rîşnov, Zărneşti, Tohan, Predeal, Valea Mare, Săcele, Bran, Moieciu, Măgura,
Mesteacăn, Şimon, Coacăza, Fundata, Şirnea, Rucăr, Cîmpulung şi Bădeni, Stoeneşti, Lereşti,
Berevoeşti, Tigoieni etc.
Mai rar apar negustori angrosişti, ca acel Pandele din Piteşti, care exporta, în 1833, 2240 ocale
miere sau Ruse Constantin din Braşov, care scotea 1116 piei de capră 2. Dacă în general se poate vorbi
de cumpărături privind aprovizionarea casei, apar şi întreprinzători din Ţara Bîrsei, care preferă să
treacă peste munţi decît să meargă la Braşov, ca acel Simion Grecu din Bran, a cărui partidă de mărfuri
trecută prin Dragoslavele, în martie 1833, e formată din: piper, tămîie, cositor, ţipirig, sare, săricică,
„frunzişoară", nucşoară, „dres de obraz", ace cu gămălie, basmale, testemele, borangic, rachiu etc. 3
Evident, nu se poate trage o linie de demarcaţie netă privind momentul cînd în comerţul pe
„drumul Branului" survin unele modificări, dar înmulţirea atelierelor şi a producţiei manufacturiere în
general în Ţara Românească va fi avut ecou, desigur, şi asupra locuitorilor din Ţara Bîrsei, în sensul că
apar, trecînd prin Dragoslavele spre satele brănene şi mai departe, mărfuri ca: foarfeci, cuţite, zeghi,
pieptene, spete, cruci de piatră, furci, stupi, hîrtie verde şi peri-tară, doniţe şi altele. Importul dinspre
Braşov se poate urmări pe două direcţii: pe de o parte e comerţul mărunt practicat de locuitorii
aceloraşi sate pomenite mai sus, iar pe de alta, masiv, cel al negustorilor toptangii din Cîmpulung,
Tîrgovişte, Piteşti şi fireşte Braşov, care aduc în primul rînd „braşovenie": Paraschivan Gheorghiu,
Panait Moraitu, Pandele Starostea, Chiriac Hagi Teodor, Lilea Tudor din Piteşti, Bratu Codrean,
Nicolae Stoica, Gheorghe Mîrzovici, Sterie Arseniu din Cîmpulung. Registrele nominale de la
Dragoslavele menţionează ţesături (pături făcute de sche-ieni, ţoluri, etc), îmbrăcăminte (cu o mare
varietate de pălării), încălţăminte ţărănească, ustensile casnice, fier şi aramă (brute şi prelucrate),
sticlărie, împletituri, curelărie, hîrtie, pasmanterie, chimicale, obiecte de podoabă ieftine, site, alice,
mobilă, arme, căruţe, care, droşti, poştalioane, ape minerale, cărţi laice şi bisericeşti şi puzderie de alte
obiecte ce nu se pot categorisi: trâmbiţe de lemn, sicrie, pămătufuri pentru bărbierit, un barometru ce
arată vremea etc.
Situaţiile valorice întocmite de administraţia regulamentară dau pentru Dragoslavele în 1833
la import 2 761 778 lei (din care 1046 970 braşovenie, 181570 pielărie şi 1013 684 fier şi aramă) 4,
reprezentînd circa 11% din comerţul realizat prin schelele Carpaţilor, cantitate care scade pînă la 7% în
1858. Numai că situaţiile valorice chiar obţinute prin cercetarea conturilor aflate în arhive trebuie
privite cu circumspecţie. Registrele vamale, inovaţie a epocii regulamentare,, trezesc nedumerirea
vameşilor: cel de la Dragoslavele scrie în 1831: „De este Ţara Românească nu s-au urmat a să deschide
toate mărfurile negustorilor, fără numai cînd sînt lucruri bagateluri, iar pentru sumele mari se învoieşte
vameşu toptan cu negustoru şi pă aceea primeşte vamă"5. Alt vameş, proroceşte că negustorii vor
renunţa la afaceri dacă se vor introduce registre 6. În aceste împrejurări trebuie să admitem că numai o
parte din mărfurile transportate erau luate în evidenţă, apoi paza aproximativă a hotarelor facilita
evaziunile. Configuraţia terenului şi dexteritatea remarcabilă a locuitorilor versanţilor Carpaţilor —
mai ales a moiecenilor — fac ca prin vama Cucului să treacă în primul rînd vite şi cereale. Arhivele din
Bucureşti cuprind numeroase documente asupra evaziunilor vamale, unele constatate la modul retoric,
altele surprinse în fapt.
Dacă dintr-un transport de 579 boi cu destinaţia Braşov ajung acolo numai 215, se poate

1
A. S. Bucureşti, Fond Vistieria Ţării Româneşti, 4313/1832, p. 2.
2
A. S. Bucureşti, Fond Vistieria Ţării Româneşti, 1325/IV/1833, p. 350.
3
Idem.
4
Raportul lui Barbu Ştirbei către Kiselev, în „Convorbiri literare", 1889, an. XXIII, nr. 2.
5
A. S. Bucureşti, Fond Vistieria Ţării Româneşti, 2916/1831, p. 149.
6
Ibidem.
aprecia cuantumul fraudelor1. Lupta tacită între vameşi şi negustori era inegală. Practic, cu personalul
de care dispuneau, „schelele" româneşti nu puteau asigura o pază eficientă. Un naiv propunea în 1832
să se creeze la schelele Carpaţilor oboare cu două intrări în care vitele să fie numărate, vămuite şi apoi
slobozite2. De fapt, aşa cum se plîngeau şi vameşii, brănenii, şi în general toţi locuitorii spaţiului
limitrof, ocoleau cu abilitate punctele vamale şi pichetele.
Dragoslavele dispuneau de 26 pichete din totalul de 158 aflate pe hotar 3, ceea ce fireşte nu-i
împiedică, în 1831, pe moieceni a trece cereale spre Braşov, după ce îi bat pe pichetaşi „atît de grozav,
încît sînt în primejdie de moarte", cum scria vameşul Dragoslavelor 4.
Prin contrabandă trebuie să fi trecut adesea şi alte mărfuri cerute pe piaţa externă, dar
prohibite la export. Astfel, în 1850, domnia, exasperată, dispune să se îngăduie exportul de „lipitori",
pînă atunci prohibit, dar cu o taxă de 2 la oca. Preţioasele vietăţi adunate din bălţile Dunării erau
solicitate nu numai în ţările germane, dar ajungeau pînă la insulele britanice, unde dispăruseră de mult.
Transformările economice, bogate în semnificaţii, produse în cele trei ţări române, după 1830,
şi urmărirea lor, prin traficul comercial, pe o singură arteră, cea mai veche, arată intrarea acestei părţi a
Europei pe făgaşul epocii moderne.

REVOLUŢIILE DE LA 1821 ŞI 1848—1849

Revoluţia din anul 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, reprezintă începutul istoriei
moderne a României, moment important În luptele pentru libertate şi dreptate socială, de scuturare a
dominaţiei străine şi afirmarea drepturilor naţionale ale poporului român.
Această mişcare este o verigă a lanţului istoric de evenimente ale secolului al XIX-lea —
revoluţia de la 1848, unirea Principatelor, cucerirea independenţei — care au dus la formarea României
moderne. Ea a avut un puternic ecou în rîndurile românilor din Transilvania, şi anume în cristalizarea
ideii că numai printr-o luptă dîrză şi neîntreruptă se poate elibera un popor aflat de-atîtea veacuri sub o
crudă asuprire socială şi naţională.
Autorităţile imperiale s-au speriat atît de o extindere a revoltei în Transilvania, cît şi de
îndrăzneţele ei obiective, care puneau în pericol existenţa însăşi a regimului feudal. Este semnificativă
în acest sens consemnarea generalului Schustack: „Lucru cel mai primejdios, mai ales pentru ţările
vecine cu Ţara Românească, e părerea, răspîndită de Tudor printre ţăranii din Oltenia, că boierii n-au
drepturi asupra celorlalţi locuitori, ci ei trebuie supuşi aceloraşi dări şi sarcini şi trebuie să renunţe la
clacă" 5.
În contextul acestor fapte istorice se integrează şi satele Branului, aflate la graniţa cu Ţara
Românească şi a căror populaţie formată din oameni liberi a fost adusă în secolul al XVIII-lea în stare
de iobăgie. Aservirea lor a fost însoţită de abuzuri şi brutalităţi, după cum am văzut, la care se adăugau
şi numeroasele dări prestate către stăpînul feudal,
Curtea imperială şi biserică. Toate acestea au generat o permanentă stare de nelinişte, care se
va accentua către începutul secolului al XIX-lea, luînd forme concrete în timpul revoluţiei conduse de
Tudor.
În luna martie 1821 a fost trimis la Bran un inspector, din partea guvernului, pentru a lua
măsurile de rigoare în aducerea la ascultarea obligatorie a „colonilor nesupuşi"6.
Simpatizînd cu răsculaţii de la sud de Carpaţi, colibaşii îi aprovizionează cu arme şi pulbere,
deşi la 29 martie, acelaşi an, prin ordin prezidenţial, contele G. Banffy dă dispoziţie judelui din Braşov,
să interzică furnizarea de armament răsculaţilor. Cu acelaşi prilej se menţiona,,să nu se mai elibereze
nimănui paşapoarte în învecinatele provincii Moldova şi Ţara Românească, din cauza tulburărilor de
acolo... ca răul care bîntuie... să nu-şi facă drum şi la noi prin amăgiri neîntemeiate" 7.
În baza deciziei imperiale, comandantul grăniceresc înştiinţează că,,se interzice trimiterea, pe
faţă sau pe furiş, a armamentului pentru răsculaţii din Ţara Românească şi nici vînzarea armelor şi
prafului de puşcă fără autorizaţie" 8.
De teamă ca în rîndul locuitorilor satelor de hotar, din preajma cetăţii, să nu izbucnească
revoltă, oficialităţile operează arestări asupra unor persoane, suspecte din punctul acestora de vedere,

1
A. S. Bucureşti, Fond Obştescu Control, 1136/1849, p. 2 şi acelaşi fond, 1/1850, p. 455.
2
A. S. Bucureşti, Fond Obştescu Control, 4725, 11/1832, p. 129.
3
A. S. Bucureşti, Fond Vistieria Ţării Româneşti, 836, 1/1846, p. 162.
4
A. S. Bucureşti, Fond Vornicia din Lăuntru, 301/1831, p. 2.
5
Istoria României, op. cit., vol. III, p. 903.
6
Actele Magistratului, 1821, nr. 876.
7
Ibidem, anul 1821, nr. 1705.
8
Ibidem, anul 1821, nr. 1039.
cum a fost Stoica Opri Peticilă din satul Predeluţ, denunţat de juratul Dumitru Boş pe motiv că s-a
alăturat grupului de răzvrătiţi ai lui Ceontulac din Ţara Românească.
După înăbuşirea mişcării şi uciderea lui Tudor Vladimirescu, o parte a răsculaţilor, credincioşi
ideilor de libertate socială şi naţională, se refugiază în satele Branului, unde găsesc adăpost în
locuinţele colibaşilor, „încît puţine case mai sînt fără aceşti străini" 1, se spune într-unul din
documentele aflate în fondul „Actele Magistratului" de la Arhivele statului Braşov 2.

Cităm mai jos extras din „Listele refugiaţilor":


VERZEICHNISS
ulber die im Jaht 1821 auş der Wallachey gefluchteten und im Konig, Ireien Markt Rosenau
sich wohnhatt niedergelasse Bojăren und Fremdlinge.

ZabI Vamen und Character des Summa- Wieviel hievon seine Wieviel seine Diener Namen des Hauswirthen und
Famllien Vaters rische Kinder schaft Nummer des Hausses in
Anzahl der welcher selbige wohnen
bey ihm be-
findliche
Seelen
mănnlich weiblich mănnlich weiblich
1 Alleko Plobianu 12 5 1 __ 6 251 Dumitru Brezân
2 Mannatji Cosztandin 11 — 9 1 1 Bukur Borkos
3 Juonitze Reteszku 3 — 2 — 1 Juon Sztenilloju
4 Juon Oltseszku 6 — 3 1 2 Aldje Pervu
5 Juonitze Logofott 5 1 2 1 1 Vid. Dobrâ lui Kotzân
6 Posztelniku Petre 6 1 2 2 1 Dumitru Budnâr
7 Logofottu Vaszie 7 1 3 1 2 do.
8 Antonio Jako 3 1 2 —. — Szâvu Popi Sztoiki
9 Anasztazi Barde 1 — 1 — — Juon Mârgi
10 Nekulaj Pokofniku S. 5 — 1 2 2 Juon Zsinerike
11 Pokovniku Poun 2 __ 1 — 1 Bukur luj Vladt
Pokovniku J.
12 Nekulaj 4 — 2 1 1 do.
13 Posztelniku Ştefan 5 1 4 — — Juon Nân
14 Jani Cofitaru 8 2 4 — 2 do.
15 Juonitze Boreneszku 6 1 3 2 __ 218 Nekulâj Bâlke
Slikaru
16 Nekulâj Szinianovits 4 — 2 1 1 217 Radu Petrik
17 Mihâlâtje Zamfiriu 11 3 4 2 2 216 V. Sztân Petrik
18 Alexandru Chtesser 6 1 2 1 2 215 Bukur Dregits
19 Szerdâru Redulkan 7 — 2 1 4 214 Juon Csiku
20 Viszteru Lazăr 8 2 3 o 1 203 V. Joun Pojinân
21 Slugeru Nekulâj Popazolu 1 __ __ — 1 Maria lui Nan
22 Juonitza Periitzan 8 2 3 1 2 Dumitru Radu Popi
23 Jerasze Episkop 4 — — 4 — V. Sztoiki Lereszku
24 Aleko Milkovân 24 8 7 2 7 Juon
25 Flora Bogaszir 8 4 2 1 1 Juon Gologan

Cu toate insistenţele castelanului faţă de autorităţile vremii ca „să fie alungaţi aceşti refugiaţi",
pentru a evita „eventuale dezordini", locuitorii Branului au fost alături de ei. Îi lega de ei dorinţa de
libertate, pe care şi-o vor manifesta hotărît în timpul marii ridicări de la 1848.
“Revoluţia română de la 1848 — consemna N. Bălcescu în Mersul revoluţiei în istoria
românilor — n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decît voinţa
întîmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor.
Uneltitorii ei sînt optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui
însuşi"3.
Desfăşurîndu-se în condiţiile avîntului revoluţionar care cuprinsese Europa, revoluţia română
s-a înscris în acest curs înnoitor, constituind avanpostul cel mai înaintat al revoluţiei burghezo-
democratice în această parte a continentului.
Încadrîndu-se în frămîntările revoluţionare ale anilor 1848—1849, colibaşii brăneni vor
urmări cu încordare cursul evenimentelor din Transilvania, aşteptînd momentul prielnic pentru a începe
lupta. Atenţia lor imediată va fi îndreptată către oraşul Braşov, stăpînul lor feudal. Ei au fost stimulaţi

1
A. S. Braşov, Acte Bran, anul 1822, nr. 138.
2
Actele Magistratului, 2308/1821, Anexa 1—21.
3
N. Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor in Opere, tomul I, partea a II-a, ediţia G. Zâne, Bucureşti,
1940, p. 99.
de existenţa unor puternice legături cu fruntaşii revoluţionari braşoveni, dar şi de luptele dîrze duse de
populaţia oraşului pentru libertate,şi dreptate socială.
Efervescenţa revoluţionară culminează în luna martie 1848 cînd tinerii revoluţionari
Constantin Secăreanu, Constantin Gh. Ioan, Vasile Lacea şi Ioan Puşcariu se adresează magistratului
cerînd drepturi pentru românii braşoveni. Speriate, autorităţile sînt puse în situaţia de a satisface fără
întîrziere cererile românilor de a-şi trimite reprezentanţi în consiliul judeţean şi comunal. În proporţie
de 50 locuri din totalul de 100 1.
În seara zilei de 11 aprilie 1848, braşovenii trec la acţiune, întrunindu-se în piaţa oraşului,
unde citesc proclamaţii revoluţionare şi pretind satisfacerea imediată a doleanţelor lor. În frunte cu
avocaţii Ioan Bran şi Constantin Secăreanu ajung în faţa magistratului oraşului, cerînd, în numele
românilor din districtul Braşov, să se facă noi alegeri pentru magistrat, jumătate din locuri să fie
atribuite românilor şi să se constituie un corp separat de români în garda cetăţenească. Hotărîrea
revoluţionară a maselor braşovene a făcut ca la 19 aprilie să fie primiţi pentru prima dată spre practică
la magistrat, juriştii români Constantin Secăreanu, Constantin Gh. Ioan, Constantin Panţu, Vasile
Lacea.
În această atmosferă revoluţionară, românii pregătesc lucrările Marii Adunări Naţionale de la
Blaj. La Braşov are loc în cursul lunii aprilie o consfătuire secretă la care participa ca invitat Simion
Bărnuţiu, unde s-a discutat programul de revendicări sociale şi naţionale al revoluţiei2.
Contribuţia revoluţionară a braşovenilor a fost relevată de acelaşi Bărnuţiu într-o
corespondenţă cu Iacob Mureşanu: el îi considera pe românii braşoveni ca fiind „...cei mai lucrători şi
mai înflăcăraţi pentru naţiunea română", şi aceasta cu atît mai mult cu cît scrisoarea este datată cu puţin
înaintea Adunării de la Blaj 3.
La istoricul eveniment din 3/15 mai, un rol de seamă, prin elaborarea programului de luptă sau
prin participare, îl vor avea revoluţionarii braşoveni: Gheorghe Bariţ, Ioan Bran, Constantin Secăreanu,
Ioan Popazu.
Populaţia Branului a fost încă de la început într-un contact strîns cu aceste evenimente prin
sohodoleanul Ioan Puşcariu, participant direct la evenimentele din Braşov şi purtător al steagului
naţional la Adunarea de la Blaj. Ioan II. Puşcariu (1824—1911) este primul care-şi transcrie numele
Puşcariu din Puşcaşu şi care a fost denumit de B. P. Hasdeu, în discursul de recepţie cu ocazia primirii
cărturarului brănean ca membru al Academiei Române, „purtătorul steagului cel mare al naţiunii cu
inscripţia — Libertate, Egalitate, Frăţietate — pe cîmpul libertăţii de la Blaj". Ioan II. Puşcariu lansa
proclamaţia redactată de Simion Bărnuţiu la Sibiu în primăvara anului 1848 şi despre care spunea: „În
seara de 24 martie 1848, convenind cu colegul de studiu Simion Bărnuţiu, după o conversare scurtă îmi
dictează o proclamaţiune către români care culmina Într-acolo că românii să se adune în conferinţe
naţionale (...). Această proclamaţiune încă în noaptea aceea am decopiat în vreo 5—6 exemplare
trimiţînd două pe poştă la tinerimea din Blaj, Cluj, Murăş-Vasarhei, Braşov şi Sibiu, cu provocarea ca
fiecare tînăr din liceu, seminarii şi gimnazii să o decopieze din mînă în mînă şi să o trimită fiecare la ai
săi prin comunele de unde sînt născuţi, iar aci preoţii şi dascălii să le răspîndească ca circulare în
comunele învecinate şi aşa mai departe. La 25 martie, seara, Bărnuţiu dicta a doua proclamaţiune în
peana lui George Roman, de acelaşi fel, care încă se răspîndi în modul de mai sus.
Despre modul de pregătire al Adunării de la Blaj, atmosfera tinerimii din acele zile de început
de mai şi trimiterea de delegaţi aflăm în continuare tot din notiţele lui Ioan II. Puşcariu.
Iosif II. Puşcariu (1835—1923), jurist şi scriitor, frate cu Ioan II. Puşcariu şi tatăl savantului
Sextil Puşcariu, cu pseudonimul „Moş Barbă Albă", scoate la Braşov în 1874—1877 o revistă de satiră
şi humor „Cocoşul roşu", în care autorităţile austro-ungare ,,erau înfierate pentru politica de
desnaţionalizare a românilor şi a celorlalte naţiuni oprimate din imperiul Austro-Ungar". Acest lucru a
determinat şi suprimarea revistei în anul 1877 4
Sub impresia puternică a acestor fapte şi conştienţi că numai prin propria lor luptă îşi vor
putea cuceri libertatea, românii vor aştepta numai momentul prielnic pentru a se ridica.
La începutul lunii septembrie 1848 a izbucnit conflictul deschis între guvernul de la Pesta şi
Curtea de la Viena, care a dus în curînd la izbucnirea războiului de eliberare a Ungariei.
În această situaţie, ţinînd cont că unirea Transilvaniei cu Ungaria fusese votată fără
consimţământul poporului român, iar desfiinţarea iobăgiei, hotărîtă de dieta de la Cluj, nu era
sancţionată de împărat, nefiind deci pusă în aplicare. Comitetul Naţionali Român a convocat pe data de
1
Mircea Băltescu, Mircea Gherman, Evenimentele revoluţionare ale anului 1848 la Braşov, în „Drum nou", 7327,
din 10 aprilie 1968, p. 1.
2
Ibidem.
3
Arhiva Mureşenilor, doc. nr. 7558, Muzeul judeţean Braşov.
4
Emil Micu şi Ştefan Petraru, Familia Puşcariu, cărturari din tată în tiu, „Magazin istoric", anul X, nr. 10,
octombrie, 1976, p. 39—42.
3/15 septembrie o nouă adunare la Blaj, la care au participat 20 000 de persoane, de data aceasta
înarmate. Pentru apărarea populaţiei româneşti şi totodată pentru punerea în aplicare a hotărîrilor
adunării din mai, s-a decis ridicarea şi organizarea militară a maselor. Transilvania a fost împărţită în
cincisprezece prefecturi civile şi s-au format în acelaşi timp 15 legiuni militare, conduse de prefecţi şi
tribuni români. Un loc important l-a ocupat Prefectura română a Ţării Bîrsei, înfiinţată la 14/26
octombrie. În fruntea ei se află Ioan Bran ca prefect şi tînărul Constantin Secăreanu ca viceprefect.
Bine organizată, printr-o judicioasă împărţire teritorială şi militară, ea se numără, alături de cea din
Orăştie, printre cele mai puternice formaţiuni de acest fel. Cu prilejul numirii acestora în fruntea
prefecturii Ţării Bîrsei, August Treboniu Laurian cerea să împartă districtul în tribunate şi
vicetribunate, subliniind: „spuneţi în gura mare la oameni că acum s-a început războiul şi chiar spre
apărarea şi dobîndirea drepturilor românilor... de aceea organizarea trebuie pusă îndată în lucru". Ca
urmare, la Bran s-a organizat tribunatul în frunte cu Nicolae Popeea tribun şi Aron Moşoiu vicetribun,
numiţi de comitetul român din Braşov.1
În luptele ce încep la 28 octombrie 1848 şi care se desfăşoară pe tot teritoriul Ţării Bîrsei, se
distinge şi sohodolea-nul Ioan Puşcariu. Brănenii înarmaţi somează la începutul lunii noiembrie pe
notarul numit aici în persoana ţesătorului Iohann Honigberger, ameninţîndu-l că, în cazul refuzului de a
părăsi Branul, va fi omorît. Nemulţumirile porneau, în primul rînd. de la faptul că românii brăneni nu
aveau dreptul să-şi aleagă notar din rîndurile lor, cu toate că, spre exemplu, recensămîntul din 1838
prezenta 8 052 locuitori din care 7 895 erau români şi numai 157 persoane de alte naţionalităţi. Revolta
va începe cu Adunarea Populară din satul Şimon, unde se hotăra:
1. Castelanul Andreas Bokross şi adjunctul Andreas Deak să nu mai calce niciodată prin Bran,
căci în caz contrar se expun la neplăceri.
2. Locuitorii satelor Branului se opun să mai presteze birul crăiesc şi obligaţiile feudale faţă de
oraşul Braşov.
3. Notarul Iohann Honigberger să fie înlocuit cu Ioan Vartolomeu din Şimon.
Ioan Vartolomeu sau Bartolomeu este fiul dascălului Nicolae din satul Şimon, care de fapt l-a
şi învăţat „buchiile". A devenit apoi învăţător în sat, înfiinţînd şi prima şcoală românească din satele
Branului. Avînd talent de „zugrav", a pictat iconostasul bisericii din Şimon. Pentru activitatea sa în
timpul revoluţiei a fost urmărit mai tîrziu de către oficialităţi, trebuind să treacă în Ţara Românească
pentru o perioadă de timp. Acesta nota pe o carte de la biserica veche din Şimon: „Au venit ungurii şi
aici în Bran, oamenii au fost siliţi a fugi în Ţara Românească cu totul, unii au stat multă vreme fugiţi,
iar unii s-au întors, că ungurii aveau mînie mare pe românii din Bran, că prin porunca generalului
Puchner din Sibiu, ce venise poruncind să luăm armele secuilor de la cordoane, ne-au chemat înainte şi
pe mine, Ioan Bartolomeu, dascăl normal din Şimon, şi ne-a băgat în garda naţională ce se începuse.
Atunci am mers ca comandant noaptea la cordoane împreună cu 70—80 de gardişti şi-am ocupat
cordoanele şi i-am dezarmat; şi la Guţanu s-a făcut o mare bătălie, că mulţi oameni s-au rănit, iar un văr
al meu, Nicolae, al văduvei Ioan Coman Niţoiu, a şi murit puşcat; groază mare e a povesti acestea, şi-
am scris acestea ca să se ştie În 1848 ce s-a întîmplat. Ioan Bartolomei, dascăl normal la 1851.
Cu ocazia adunării din Şimon bătrînii, juraţii au achitat obligaţiile brănenilor, aceştia refuzau
să le împlinească, mai ales că oficial — în iunie se anunţase desfiinţarea iobăgiei. Prestarea „poştăriei",
zaharaua (provizii pentru armată), birul crăiesc şi naturaliile „nu vor să le asculte". Nemulţumirea
ţăranilor a crescut odată cu vestea că Branul va fi arendat lui Ion Ciurcu, pentru perioada de la 1
noiembrie 1848—31 octombrie 1855 K
Colibaşii pătrund în castel, alungă pe castelani, dezarmează pe cei 12 trabanţi şi îi silesc să
fugă, sparg magazia cu cereale din curte, luînd o mare cantitate de bucate. Odată intraţi în castel, I. C.
Muntean ocupă una din locuinţele de aici, pentru supravegherea acestuia. Alarmat de situaţie,
magistratul Braşovului trimite în luna noiembrie pe inspectorul Fr. Fabricius, care îi comunică: „La
Bran există totală anarhie" întrucît colibaşii vor:
— să anuleze contractul de poştărie, încheiat pe 9 ani;
— nu mai admit pe cei 12 trabanţi;
— locuitorii din..diviziile" Poarta, Predeluţ, Măgura şi Peştera, cu de la sine putere, au
îndepărtat pe juraţi şi au pus pe alţii;
— au destituit pe notarul Iohann Honigberger, numindu-1 în locul acestuia pe dascălul Ioan
Vartolomeu, vicenotar pe Nicolae Tătaru, membrii ai tribunatului;
— cer numirea unui castelan din rîndul lor, şi anume a lui Ioan Puşcariu din Sohodol;
— au ales ca jude pe Ioan Moşoiu, organizatorul gărzii naţionale, şi ca ajutoare, asesori, pe
căpitanii şi vicecăpi-tanii de gloată.
Dispoziţiile cu care venise Fr. Fabricius nu sînt luate în seamă, încît acesta este nevoit să ceară

1
Idem.
magistratului permisiunea de a face cunoscută situaţia Branului generalului comandant suprem la ţării,
deoarece brănenii au „concepţii şi păreri greşite despre libertate, egalitate şi frăţietate" (cereau un
castelan şi un notar de naţionalitatea lor). Au dorinţa inadmisibilă — spune în continuare Fabricius —
de a răsturna starea de lucruri actuală şi instituţiile din Bran.
Înspăimântat de situaţie (în toate actele oficiale brănenii apar sub denumirea de „răzvrătiţi,
răsculaţi, anarhişti, rătăciţi")1, magistratul Braşovului trimite armată, restabilind vechea „ordine", dar
pentru puţină vreme, deoarece în anul următor (1849) locuitorii Branului se vor ridica din nou.
La 21 ianuarie 1849, vicecastelanul A. Deak mergea spre Bran. Armatele generalului
Schurter, prezente la Bran, au împiedicat pe locuitorii satelor să se revolte împotriva acestuia. Plecarea
armatelor conduse de Schurter a făcut să reînceapă însă atacul din partea ţăranilor împotriva lui Deak,
cerîndu-i să-şi ia „catrafusele"2.
La 27 ianuarie 1849, Deak, aflîndu-se în lunca domenială, a fost somat cu foc de armă de către
brăneni să părăsească castelul. În ziua următoare, tribunatul Branului, purtînd semnăturile lui: Aron
Moşoiu, Ion Chiujde, Coman Enescu, Nicolae Tătaru şi Ioan Vartolomeu. trimiteau scris vicecaste-
lanului Deak să nu se amestece în treburile lor pentru că „va primi ceva ce nu va putea împărţi cu
nimeni"3.
Cu ajutorul comandantului de grăniceri din Bran, Deak reuşeşte să fugă la Braşov.
La 29 ianuarie 1849, A. Bokros pleca spire Bran spre a-şi relua locul, dar se întorcea din drum
deoarece auzise ce i se întîmplase colegului său.
În februarie, aceştia vor informa magistratul despre situaţia nou creată. Întoarcerea armatelor
ruseşti din Ţara Bîrsei prin pasurile Bran şi Predeal, în luna februarie, prilejuieşte serviciului de
contumacie din Bran să ceară înlocuirea judelui Aron Moşoiu pe motiv de incompetenţă şi să
completeze cele două posturi de care aveau nevoie.
Cu toate că Bokros şi Deak doreau să-şi reia posturile, nu au făcut-o din teamă. Brănenii
continuau să ceară „castelan român", deoarece,.printre ei nu locuieşte nici un ungur şi nici un sas" 4.
Abia la 20 martie 1849 cei doi îşi reiau funcţiile la castel, după intrarea armatelor maghiare în
Ţara Bîrsei şi în Braşov. Acesta va fi un prilej de continuă nelinişte în rîndurile populaţiei Branului.
În luna octombrie, printr-o jalbă adresată comandantului militar districtual din Sibiu, locuitorii
satelor Branului cereau:
— românii, în calitate de naţiune de sine stătătoare, să-şi aibă juzii lor, 12 bătrîni şi 2 preoţi de
aceeaşi naţiune şi să fie sub conducera districtului din Făgăraş;
— posesiunea Bran să fie proprietatea lor, iar castelanul să fie îndepărtat, întrucît îi „asupreşte
şi îi sărăceşie";
— munţii, cîrciumile şi luncile pe care Braşovul le-a luat în mod ilegal, să fie restituite:
zahareaua pentru trupele împărăteşti să fie anulată;
— pădurile din stăpînirea Braşovului să fie predate obştii din Bran, întrucît acestea au fost
îngrijite din „moşi strămoşi" de ei;
—,,contraşii" (funcţionari vamali) să fie îndepărtaţi;
— o comisie formală din militari şi civili să stabilească pagubele făcute de castelan;
— să se înfiinţeze pe teritoriul Branului o şcoală cu trei clase, în limba de predare română;
— să se stabilească două tîrguri mari de ţară pe an şi un tîrg săptămînal, pentru vînzarea
produselor şi cumpărarea celor necesare 5.
Jalba poartă semnătura mai multor ţărani din satele Branului, întreaga luptă desfăşurată de
locuitorii acestor meleaguri între 1848—1849 a avut urmări destul de mani. Cu toate că ideile şi
cerinţele revoluţiei nu au fost rezolvate decît parţial, pentru istoria Branului a însemnat pierderea
funcţiei de stăpîn feudal a castelului, căci la sfîrşitul anului 1849 A. Bokros şi A. Deak sînt îndepărtaţi
pentru totdeauna. Deşi locuitorii brăneni se intitulau acum oameni liberi, ei erau obligaţi la plata atîtor
impozite încît vor deveni mai săraci decît înainte.
Pe plan spiritual, în deceniile care vor urma se vor intensifica legăturile cu România, astfel că
ideea de unitate naţională exprimată atît de energic la Adunarea de la Blaj va deveni o realitate 70 de
ani mai tîrziu.

INDEPENDENŢA ŞI UNITATE NAŢIONALĂ

1
A. S. Braşov, Fondul Magistratului, anul 1848, doc. nr. 581.
2
Idem.
3
Ibidem, nr. 735.
4
Ibidem, nr. 3308.
5
A. S. Braşov, Fondul Magistratului, anul 1849, nr. 3308.
Eveniment de însemnătate primordială în istoria României, revoluţia burghezo-democratică de
la 1848 reprezintă un moment de deosebită importantă în trecerea de la feudalism la capitalism, în
formarea conştiinţei de sine a poporului român, exprimînd hotărîrea moldovenilor, muntenilor şi
transilvănenilor de abolire a vechilor relaţii feudale, deschizînd astfel calea noii orînduiri, spre
înfăptuirea unirii tuturor românilor în cadrul aceluiaşi stat.
Unitatea şi independenţa noţională au continuat să rămînă dezideratele majore ale luptei
românilor şi după revoluţia de la 1848.
Deceniile care au urmat revoluţiei au dus la realizarea statului român modern, la cucerirea
independenţei şi desăvîrşirea unităţii statale, ridicînd astfel naţiunea română în rîndul statelor libere şi
independente ale Europei.
Unirea Munteniei cu Moldova din 1859, formarea statului român modern au impulsionat şi
mai mult activitatea politică a românilor din imperiul habsburgic.
Lupta pentru asigurarea autonomiei se intensifică, ca şi aceea pentru drepturile politico-
naţionale ale românilor din imperiu. Cunoscătorii realităţilor transilvănene considerau aceste drepturi
naţionale şi autonomia ca o pregătire a unirii Transilvaniei cu România. Toate acţiunile şi activitatea
tuturor instituţiilor româneşti sînt îndreptate spre realizarea acestui scop. „Astra, care-şi inaugurează
activitatea în octombrie 1861, a militat necontenit şi neabătut pentru realizarea idealului naţional,
marea unire, iar Dieta de la Sibiu din 1863—1864, în care românii formau majoritatea, hotărăşte
recunoaşterea naţiunii române egal îndreptăţită.
Toate aceste deziderate realiste şi obiective au provocat o şi mai mare îngrijorare în rîndul
claselor dominante maghiare şi austriece. Acestea îşi unesc eforturile pentru a zădărnici tendinţele de
unire cu România a provinciilor subjugate şi pentru a exploata şi mai crunt pe românii din aceste
provincii. Consecinţa o constituie încheierea pactului dualist din 1867. Încheierea acestui pact,
caracterizat ca „Una duarum nationum contra plures", a stîrnit un protest unanim în Transilvania,
Banat, Bucovina şi România.
Proclamarea independenţei României la 9 mai 1877 în şedinţa parlamentului ţării, prilej cu
care înflăcăratul patriot, remarcabilul diplomat şi om de stat Mihail Kogălniceanu spunea: „Sîntem
independenţi, sîntem naţiune de sine stătătoare" 1, a determinat o atmosferă de puternică solidarizare şi
a românilor şi monarhia austro-ungară.
„Gazeta Transilvaniei", din Braşov, a informat continuu pe cititori cu privire la evoluţia
evenimentelor de pe frontul războiului pentru independenţă, chemînd la luptă şi sprijin pe toţi românii
care se aflau în afara graniţei statului român. Operaţiile militare erau prezentate cu exactitate datorită
căpitanului Moise Groza, ginerele lui Iacob Mureşanu, directorul gazetei.
La chemările lui Gheorghe Sărit, adresate femeilor române, „de a spăla şi a lega rănile acelor
ostaşi români, fraţi ai noştri, care provocaţi şi traşi în luptă de către otomani, se bat şi-şi varsă sîngele
nu dintr-o vanitate sau trufie, ci în sensul cel mai strict al cuvîntului, pentru existenţa patriei şi a
naţiunii, pentru libertate contra vechii terori sălbatice” 2 s-au iniţiat numeroase acţiuni menite să adune
ofrande pentru a fi trimise românilor de pe frontul de independenţă.
La Braşov şi Făgăraş se constituiau în 10/22 mai 1877 şi, respectiv, 11/23 mai comitete pentru
ajutorarea ostaşilor români răniţi. Cu toate că au fost dizolvate în 16/28 mai din dispoziţiile autorităţilor
austro-ungare, aceste comitete au colectat importante ajutoare în bani şi obiecte pentru ostaşii români.
Judeţul Braşov a dat acestui mare front al luptei pentru neatîrnare 39 de voluntari, 9 medici
români şi saşi, 17 304 franci aur, 147 kg scamă, 14 kg vată, 251 bucăţi faşă, 359 buc. bandaje, 504 buc.
comprese, 495 buc. triangule, 279 m pînză, 514 buc. atele 3
Toate măsurile luate de autorităţi pentru a împiedica acest sprijin au dat greş. Pe românii din
Transilvania îi chema glasul unirii cu fraţii lor de peste munţi.
La Bran în acest timp se luau măsuri de întărire cu personal suplimentar de pază şi ordine,
care însă nu a putut împiedica trecerea de numeroşi voluntari din Transilvania în armata română. Iată
ce spune un document al vremii:
„Prea mărite Minister de Interne regal maghiar, Budapesta".
„Subsemnatul umil sînt informat că în ultimul timp din ţinutul Făgăraşului sosesc zilnic
dezertori în oraşul Cîmpulung din Ţara Românească, mai cu seamă subofiţeri din armata comună; locul
de trecere este muntele „Portereasa". Alaltăieri seara, 7 asemenea indivizi au petrecut la crîşma de
acolo, unde a fost prezent şi maistrul fierar „Deneş", şi întrucît acesta s-a dat maghiar, a fost maltratat
de susnu-miţii indivizi; dispun de multe cheltuieli de drum, pe care le-ar fi primit de la ofiţerii
comitatului Făgăraş. În sfîrşit se zvoneşte că numeroşi asemenea aventurierii dezertează în Ţara
1
Dan Berindei, Cucerirea independenţei de stat a României, (1877— 1878), Ed. Ştiinţifică, 1967, p. 46.
2
„Gazeta Transilvaniei" nr. 36 din 2/24 mai, 1877.
3
Ştefan Suciu, Contribuţia Braşovului la războiul de independenţă, „Cvmidava", X, 1977, Muzeul judeţean
Braşov, p. 73—89.
Românească în apropierea Timişului de Sus.
Direcţiunea Carantinei regale maghiare,
Bran, la 22 iunie 1877. Reischig Ferenc director" 1.
Măsurilor de mai sus li se adăuga şi înlocuirea acoperişurilor şi turnurilor castelului cu straturi
de pămînt şi nuiele-faşine — în vederea unui eventual atac de artilerie.
Luarea Plevnei este sărbătorită cu bucurie la Braşov. În noaptea de marţi spre miercuri, aşa
cum se relata în “Gazeta Transilvaniei", la.aflarea măreţei veşti, primită cu mare entuziasm de către
românii braşoveni, întreg cartierul Schei a fost în picioare. Au fost aruncate rachete luminoase de pe
Tîmpa, iar bubuitul tunurilor de la poalele Tîmpei şi din Prund arătau că vestea cea mare a sosit; veselia
era generală".
După terminarea războiului, mai exact în 1884—1886, se efectuează lucrări de refacere a
castelului, la cererea proprietarului acestuia, oraşul Braşov. Cu acest prilej s-au executat o serie de
planuri, schiţe şi fotografii care reprezentau starea construcţiei înainte de 1877. La încheierea lucrărilor
de renovare s-a fixat o placă, care se păstrează şi astăzi pe curtina de sud, În curtea interioară.
O urmare imediată a războiului de independenţă, de mare însemnătate pentru lupta românilor
transilvăneni, a reprezentat-o crearea în 1881 a Partidului Naţional unitar, în cadrul Conferinţei de la
Sibiu. Tot atunci s-a hotărît şi alcătuirea unui memoriu cuprinzător care să analizeze cu competenţă şi
pricepere situaţia românilor din monarhia habsburgică sub toate aspectele şi căruia i se asigură cea mai
întinsă publicitate. Misiunea de a-l redacta a fost încredinţată lui Simion Bărnuţiu. Memoriul a fost
tipărit la Sibiu în 1882 în patru limbi, el avînd un ecou favorabil în opinia publică europeană.
Anul 1884 cunoaşte o intensitate deosebită a mişcării naţionale. Este anul aniversării
centenarului răscoalei lui Horia, prilej de aducere aminte a veacului de suferinţă şi în acelaşi timp de
hotărîre de a pune capăt acesteia. Apar ziare noi cu tendinţe iredentiste cum au fost: „Carpaţii",
„Unitatea Naţională", „Naţiunea" etc.
Negarea de către guvernanţii austro-ungari a memoriului din 1882 şi în general a
revendicărilor naţiunii române, noua lege şcloară de maghiarizare, dată de Trefort în 1883, lege care a
stîrnit vii proteste în parlament şi presă, demonstraţiile de la Sibiu, Braşov şi Blaj îi determină pe
fruntaşii politici români să se gîndească la un alt memoriu. O puternică campanie de presă susţine şi
Aurel Mureşanu în „Gazeta Transilvaniei" pentru „pregătirea marii petiţii", care să dezvăluie
adevăratele cauze ale nemulţumirii românilor.
Iau atitudine împotriva politicii guvernului de la Budapesta de maghiarizare a românilor
transilvăneni şi tinerii ardeleni stabiliţi în România: Gheorghe Secăreanu din Braşov şi Gheorghe
Ocăşanu, întemeietorii şi conducătorii societăţii „Carpaţi". Ei au alcătuit şi tipărit proclamaţia manifest
în 100 000 de exemplare, care chema la unire toate forţele din Transilvania şi România. Guvernul
maghiar, alarmat de această manifestare îndrăzneaţă, cere primului ministru Brătianu expulzarea
autorilor proclamaţiei şi a altor patru ardeleni: Nicolae şi Alexandru Ciurcu tată şi fiu, redactorii
ziarului „L'independence Roumaine", Ioan Drone Benciulescu, Ioan Corneanu.
În conferinţa Partidului Naţional care s-a ţinut la 7 mai 1887 se hotărăşte întocmirea şi
înaintarea unui „memoriu către tron". Comitetul încredinţează lui Aurel Mureşanu şi Iuliu Coroianu
misiunea de mare însemnătate şi răspundere de a întocmi cîte un proiect de memoriu. Prin sîrguinţa lui
Iuliu Coroianu, în 1890 proiectul Memorandumului este redactat, iar în 1892 acesta este dus la Viena
de delegaţia celor 300 de persoane din toate straturile societăţii româneşti — adevărată reprezentanţă
naţională. Împotriva politicii opresive a guvernelor maghiare şi ca expresie a solidarizării cu
memorandiştii implicaţi de autorităţi într-un răsunător proces, au loc adunări de protest. Românii din
Braşov îi asigurau pe memorandişti, asemănaţi cu „falnicii stejari", că loviturile ce li se dau lor sînt
simţite de întreg codrul şi că, în timp ce ei, stejarii, stau neînfricaţi, „codrul vîjîie", încredinţîndu-i că
poporul nu-i lasă singuri.
Referindu-se la ziua procesului memorandiştilor, „Gazeta Transilvaniei" consemna: „Ziua de
azi, 7 mai 1894, va fi pentru pururea înscrisă cu litere de aur în paginile istoriei poporului român ca o zi
epocală, ca o zi de triumf a conştiinţei naţionale, ca o zi de izbîndă a civilizaţiei europene"... „De ieri
Clujul şi-a schimbat faţa — se arăta în numărul următor al gazetei — cu toate trenurile şi pe toate
intrările Clujului veneau românii din toate părţile ţării, cete-cete. Aproape toate satele din Transilvania
sînt reprezentate astăzi la Cluj...". Din părţile Braşovului, după o manifestare impunătoare în oraş şi la
gară, pornesc 26 de vagoane pline ou oameni.
Întreaga mişcare memorandistă, care cuprinde anii 1887— 1894, cu memoriile şi replicile ce
au precedat şi pregătit înaintarea Memorandumului, este o grăitoare manifestare a solidarităţii şi a
unităţii naţionale a românilor. Această mişcare are o dublă importanţă — ca tactică de luptă

1
Liviu Maior, Transilvania şi războiul pentru independenţă, (1877— 1878), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, doc.
72, p. 96.
protestatară împotriva opresiunii naţionale şi ca pregătire a opiniei publice europene.
La începutul secolului XX, lupta naţională a românilor din provinciile aflate în Imperiul
austro-ungar cunoaşte un puternic avînt, stimulînd toate energiile poporului român din Transilvania,
dirijîndu-le spre lupta pentru eliberare naţională. Astfel Partidul Naţional Român participă şi la
alegerile din 1906, obţinînd un important succes: 15 deputaţi în parlament. Aceşti deputaţi, precum şi
organele de presă româneşti din Transilvania (printre care şi „Gazeta Transilvaniei"), au protestat
împotriva legilor reacţionare de maghiarizare. Aceste acţiuni au continuat în anii 1910—1914, cînd
campania împotriva persecuţiei românilor prin restrîngerea posibilităţilor de a pătrunde în
administraţie, prin refuzul de a li se acorda ajutor din partea statului pentru dezvoltarea unor instituţii
etc. a evoluat în mod crescînd.
Primul război mondial aduce modificări în condiţiile concrete ale desfăşurării luptei pentru
unitatea politică a românilor. Masele largi româneşti îşi manifestau dorinţa de unitate în diferite forme:
cele din România, prin întruniri şi prin presă, cereau intervenţia împotriva Austro-Ungariei, iar soldaţii
români din armatele monarhiei habsburgice prin pasivitatea faţă de ţelurile imperialiste ale războiului.
Măsurile de întărire a frontierelor cu fortificaţii şi trupe la graniţa cu România n-au putut împiedica
trecerea în număr tot mai mare a românilor din Transilvania. Intrarea trupelor româneşti la nord de
Carpaţi a declanşat un entuziasm general în rîndul locuitorilor din această parte a ţării. Aşa se face că în
15 august 1916 locuitorii satelor Branului sărbătoreau venirea românilor de la sud de Carpaţi, cei cu
care, din vechime, se aflau în neîntrerupte contacte.
Reprezentanţii burgheziei şi ai intelectualităţii române aflaţi în emigraţie căutau să ţină trează
conştiinţa naţională a celor rămaşi în monarhie. În aprilie 1918 are loc la Roma un congres al
naţionalităţilor asuprite din Austro-Ungaria, care „recunoaşte necesitatea unei lupte comune contra
opresorilor comuni pînă ce fiecare dintre aceste popoare va obţine eliberarea sa totală, unitatea
naţională completă".
În a doua jumătate a anului 1918 românii transilvăneni vor trece cu hotărîre la înfăptuirea
idealului lor de veacuri, unitatea naţională. Ne aflăm în contextul proclamaţiei wilsoniene către toate
popoarele lumii de a dispune liber de soarta lor. Partidul Naţional Român şi secţia română a Partidului
Socialist Ungar sînt ajutate de tumultul poporului în înfăptuirea programului revoluţionar al unirii, cu
punctul său culminant Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.
Ţara Bîrsei şi Braşovul reprezintă puncte importante ale împlinirii acestui act.
După ce în august 1916 locuitorii acestei părţi a Transilvaniei au cunoscut bucuria de a fi
martori ai împlinirii idealurilor lor de veacuri, fruntaşi ai mişcării naţionale au trebuit să suporte, curînd
după aceea închisorile politice. Patrioţii braşoveni reiau lupta intensificînd-o în anul 1918. Protopopul
doctor Vasile Saftu, reîntors din lagărul de la Şopron, adunase în jurul său un grup de patrioţi cu care
va începe acţiunea. Între ei se numărau şi profesorii Ovidiu Dante Gherman şi Ilie Cristea, acesta din
urmă viitorul militant comunist.
Ovidiu Dante Gherman a plecat la Budapesta, unde la hotelul,.Jagarhorn", sediul Partidului
Naţional, îi întîlnea pe deputaţii Alexandru Vaida, Ştefan Cicio Pop, Vasile Gol-diş şi Aurel Vlad,
cărora le-a predat un memoriu al românilor din Braşov şi Ţara Bîrsei prin care li se cerea să procedeze
la fel ca sîrbii, italienii sau slovacii, adică să facă o declaraţie oficială „de dezalipire a Ardealului şi
Banatului de Ungaria" şi să se părăsească parlamentul budapestan1. Aşa s-a şi procedat.
Declaraţia oficială a fost citită de către Alexandru Vaida în parlamentul maghiar la 18
octombrie 1918, după care s-a constituit Consiliul Naţional Român, organ unic de conducere a
treburilor şi intereselor româneşti din Transilvania, cu sediul la Arad.
Faţă de această situaţie, guvernul maghiar condus de Karoly intră în tratative cu Consiliul
Naţional Român agitînd principiul autodeterminării, în realitate pentru a menţine Transilvania în cadrul
statului maghiar. Tratativele, cum era şi firesc, nu au dat rezultate. Lupta românilor continuă.
În octombrie se constituia, la Braşov, Consiliul Naţional judeţean, format din cîte doi
reprezentanţi unguri, saşi, români şi social-democraţi. Întrucît social-democraţii nu erau aleşi din cadrul
secţiei române, românii erau în minoritate faţă de numărul lor real fapt ce i-a determinat să protesteze.
Se constituie un comitet de acţiune format din doctor Vasile Saftu, preşedinte, Petre Munteanu,
secretar, Constantin A. Popovici, Ovidiu Dante Gherman, Ilie Cristea şi Ştefan Popovici, membrii, care
convoacă la 2 noiembrie 1918 o mare adunare a românilor din Ţara Bîrsei cu apelul: „Români din toate
unghiurile ţării, organizaţi-vă"2. Această adunare alegea Sfatul Naţional Român din Ţara Bîrsei format
din 35 de membri, cu un comitet executiv din 10 reprezentanţi: doctor Vasile Saftu, preşedinte, Petre
Munteanu, secretar, dr. Tiberiu Brediceanu, Ilie Cristea, Petre Debu, Gheorghe Dima, Ovidiu Dante

1
Mircea Gherman, Sfatul naţional român din Ţara Bîrsei în 1918, (manuscris), p. 2.
2
Mircea Gherman, op. cit., p. 4.
Gherman, Ioan Peteanu, C. A. Popovici, Ştefan Popovici, Ioan Prişcu, dr. Nicolae Stinghe membri1.
La 3 noiembrie se constituia garda naţională a oraşului cu statul major format din: vătaf,
căpitan Bujor Voinea, armaş mare, locotenent Guşu, armaş mic, sublocotenent Pe-tric şi, sutaş,
sublocotenent Baboie, subordonată Consiliului militar judeţean, comandat de profesorul Aurel Ciortea,
cu gradul de căpitan.
Sfatul Naţional din Ţara Bîrsei hotăra încetarea apariţiei „Gazetei Transilvaniei", locul ei fiind
luat de „Glasul Ardealului", cu un nou comitet de redacţie: Ovidiu Dante Gherman şi Ilie Cristea, care
vor desfăşura aici o bogată activitate publicistică şi redacţională, ziarul devenind unul din „steagurile"
luptei pentru unitate naţională. În primul său număr, din 9 noiembrie, se publica apelul: „Fraţi români"
al Sfatului Naţional Român din Ţara Bîrsei. Urmează apoi o serie de articole mobilizatoare pînă la cel
de al 13-lea număr, cînd apare articolul convocator „La Alba Iulia!" scris de Ovidiu Dante Gherman.
Articolul se încheia astfel:.,Români din Tisa pînă în Carpaţi! Lumina zilei de 3—15 mai străluceşte
asupra voastră. Iancu, Axente, Bănuit privesc din zările sfinte la vol. Ardealul frumos, Banatul Erou,
Bihorul asuprit şi Maramureşul istoric, uniţi-vă glasul să cutremure munţii, un trup şi un suflet sîntem !
întindeţi mîna înăsprită de robotul zilei furate, smulgeţi buruiana duşmăniilor mici din inima voastră,
uitaţi nevoile vieţii, ca într-un glas să mărturisim şi un glas să înălţăm: Trăiască România mare !". La
marea adunare de la Alba Iulia plecau din Braşov 52 de deputaţi aparţinînd tuturor categoriilor sociale,
în frunte cu doctor Vasile Saftu, care a fost ales în comisia de analiză şi referire asupra proiectului de
rezoluţie, redactat de Vasile Goldiş. 2 Între delegaţi se afla şi cel al Branului, dr. Aurel Stoian, care se
apropie de respectabila vîrstă centenară şi care ne-a declarat următoarele: „În primăvara anului 1918
Adunarea populară din Zărneşti mă desemna ca delegat al plasei Bran, judeţul Făgăraş, la Marea
Adunare Naţională de la Alba Iulia, alături de Munteanul Ioan, Boboc Nicolae, Flucuş Iacob, Enescu
Ioan, fraţii Popovici, Moja Ioan. care mai făceau parte din delegaţia comunelor brănene, urmînd să
plecăm spre Alba Iulia, unde cu mai bine de 300 de ani în urmă Mihai Viteazul se încorona domn al
celor trei ţări româneşti. Dezorganizarea circulaţiei feroviare, ca urmare a războiului, punea probleme
deosebite deplasării noastre, totuşi în preziua lui 1 decembrie s-a găsit un mecanic care să conducă
trenul spre locul Marii Adunări. Plecarea din Braşov a avut loc în jurul orei 6 dimineaţa. Din lipsa
asigurării circulaţiei pe calea ferată drumul a durat mai bine de 10 ore, trenul făcînd un popas în timpul
prînzului cînd fiecare «călător» s-a ospătat cu proviziile ce le luase de acasă. Cu această ocazie am
coborît din vagon urcînd în locomotivă; aici, mecanicul se străduia să alimenteze focul. Broboane de
sudoare îi alunecau încet pe frunte. Atunci l-am ajutat la aruncarea cărbunilor invitîndu-l să prînzească
cu mine. Mirarea fu deosebit de mare cînd în persoana mecanicului îl recunoscui pe socialistul Fluieraş.
Isprăvindu-şi prînzul, mecanicul a pus din nou în mişcare trenul, continuîndu-şi drumul. Într-un tîrziu
s-a oprit În gara Alba Iulia. Căutîndu-ne loc de înnoptare, «un găsit o moară la marginea oraşului. Ne-
am ospătat din nou cu mîncarea anume pregătită pentru drum. Dornici să cunoaştem locul şi ora Marii
Adunări, am ieşit în oraşul care răsuna de urale. «Deşteaptă-te române» se cînta continuu pe străzi. Prin
forfota de mulţime am recunoscut un alt brănean, Cornel Cozma, unul din comandanţii gărzii oraşului.
Aflînd unde am poposit, acesta ne-a pus la dispoziţie biroul său, încăpere,ce se afla la una din clădirile
din cetate. Zorii zilei de 1 decembrie ne-a găsit în primele rînduri în sala unde urma să aibă loc Marea
Adunare. Orele ce au urmat au făcut ca sala să devină cu totul neîncăpătoare. S-au deschis ferestrele, cu
toate că era iarnă, întrucît mulţi nemaiputînd pătrunde pe uşă intrau pe geamuri. Însufleţirea cuprinsese
întreaga suflare. Discursurile la Marea Adunare erau întrerupte foarte des de urale: «Trăiască România
mare» şi «Deşteaptă-te române» duceau entuziasmul spre culmi. Cuvintele celor ce vorbeau erau auzite
din ce în ce mai greu. Venirea voluntarilor de la Iaşi, între care şi brăneanul Gheorghe Enescu, a marcat
un alt moment de mare însufleţire. Declararea unirii Transilvaniei cu România a făcut să izbucnească
din toate piepturile «Deşteaptă-te române». Zeci de mii de căciuli au fost aruncate spre văzduh în semn
de omagiu împlinirii. Entuziasmul atinsese apogeul. Pe străzi, pretutindeni mulţimea cînta, scandînd
permanent «Trăiască România».
Noaptea n-a întrerupt însufleţirea, miile de oameni dăduseră frîu liber sentimentelor lor".
Mulţimea adunată în acea zi de 1 decembrie 1918 la Alba Iulia proclama, în numele lor şi al
generaţiilor care au luptat pentru acest ideal măreţ, unirea tuturor românilor.

CETATEA DE IERI, MUZEUL DE ASTĂZI

După marea Unire, hotărîtă de către Adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, fapt ce
marca încheierea procesului de formare a statului român unitar, castelul Bran devine în 1920
proprietate a familiei regale, schimbîndu-şi astfel total funcţionalitatea. De aici multiplele repercusiuni

1
„Glasul Ardealului", nr. I/9.XI.1918.
2
I. Nicoară, Sfatul naţional din Ţara Bîrsei, „Astra", Braşov, nr. 8/1968.
asupra aspectului arhitectural. Restaurat şi adaptat de către arhitectul curţii regale, Carol Liman —
după cum atestă placa gravată pe latura de sud a curtinei, din curtea interioară — edificiul pierde tot
mai mult din aspectul său militar, primind atribute accentuat rezidenţiale.
Stilurile neoclasic şi eclectic prezente în România înce-putului de secol XX, la care se adaogă
elemente romantice, îşi spun cuvîntul şi În ceea ce face Carol Liman la Bran: mansardarea podului,
creînd nivelul IV, anexele de pe interioare şi exterioare ale turnului sudic, nivelul IV scos în consolă şi
placat în exterior, după modelul arhitecturii bavareze, în lemn şi paiantă.
Amenajarea şemineelor face să apară coşurile racordate Între ele, creîndu-se astfel dantelării
de ziduri, joc de linii şi volume, după modelul castelelor renane, fîntîna cu ghizd dintr-un capitel
compozit, logia mică cu stîlpi. În această perioadă au fost pictate şi blazoanele de pe obloanele din
lemn ale ferestrelor, meterezele şi gurile de tragere au de-venit ferestre, iar căminele din interior au fost
decorate cu cahle autentice.
În 1927, la parterul turnului pulberăriei se amenaja capela pictată de Artur Verona. Ansamblul
de elemente, dantelăria arcadelor, logia, fîntîna etc. configurat în această perioadă arată clar destinaţia
edificiului.
Schimbările petrecute în viaţa politică, economică şi socială a ţării după 23 August 1944 au
însemnat şi pentru Bran trecerea în proprietatea statului şi amenajarea acestui edificiu într-un muzeu de
istorie şi artă feudală, cu accesul, din mai 1957, a marelui public. Bogatele colecţii de artă decorativă
românească şi străină aparţinînd secolelor XIV— XIX au fost grupate sistematic pe epoci şi stiluri.
Vizitatorul de astăzi, urcînd scările de piatră din partea sud-estică, este întîmpinat de poarta
masivă a cetăţii. Bate la uşa de ev. Prima încăpere, din turnul de pe latura sudică, este pardosită cu
cărămidă.
Documentele vremii descriu arhitectura de interior a construcţiei în diferitele etape ale
evoluţiei acesteia. Încăperile au pereţii tencuiţi, cu tavane de lemn sau bolţi de piatră şi paviment de
cărămidă. Ferestrele, săpate În zidurile groase din piatră de stîncă şi bolovani de rîu, sînt formate din
discuri mici de sticlă cu rame de metal.
Se trece apoi pe sub un portal de secol XVI, în stilul renaşterii transilvănene, sculptat în piatră,
spre celelalte caturi şi încăperi ale construcţiei. Într-una din ele se află un altorelief de marmură ce
reprezintă o “Pieta", piesă în stilul Renaşterii, ca şi portalul cu retrageri succesive prin care se pătrunde
în camera de gardă. Arcul întrerupt, cu urmele pe care le prezintă în partea superioară, sugerează ideea
că la origini avea console pe care se sprijineau formele de lemn..Camera de gandă are plan trapezoidal
neregulat şi a fost boltită ulterior, permiţînd să se vadă urmele drumului de strajă din prima fază a
construcţiei, care făcea.legătura cu stînca de vizavi.
În partea de vest a camerei se află o mică deschidere ce comunică cu fosta închisoare, cu
boltire semicilindrică şi cu deschidere în arc spre curtea interioară. Din curte, pe o scară cu trepte de
stejar şi cu boltire semicilindrică vizitatorul este condus spre primul etaj al edificiului. Intră în camera
cu arme. Ancadramentul şi uşa au elemente ale Renaşterii tîrzii transilvănene. Realizat din lemn de
brad, ancadramentul cuprinde o uşă care prezintă interesante elemente de feronerie: balamale şi zăvorul
în formă de vrejuri. Încăperea, de plan dreptunghiular, neregulat, cu boltire demicilindrică şi penetraţii
unghiulare, prezintă multiple intervenţii.
Dintre exponate, de semnalat, prin raritatea ei, o armură de cal, incompletă, datînd din secolul
XVI, o armură din plăci de metal decorată prin demaschinare, de cavaler, din secolul XVI, o cămaşă
din zale de fier forjat din inele prinse patru cîte patru şi formînd astfel o reţea densă, compactă, de secol
XVI, o panoplie cu flinte turceşti de secol XVII, cu ţevi lucrate în atelierul italian Lazzaro (după cum
atestă semnătura), cu paturile decorate în stilul oriental, cu elemente metalice ajurate, gravate şi
încrustaţii cu sidef, o platoşă şi o sabie datînd din secolul al XVI-lea, În sfîrşit două vase orientale din
aramă argintată dintre care unul cu medalioane zoomorfe pare a fi de provenienţă persană.
Din camera cu arme se intră într-o încăpere cu boltă şi plan dreptunghiular, ce servea ca
vestibul al capelei, cu două ferestre şi banchete pe latura de nord şi şemineu pe latura de est. Ca piese
artistice: o sculptură de mici dimensiuni, ce valorează prin vechimea şi calitatea ei artistică,
reprezentînd un principe sau poate un rege angevin stînd pe o strană, cu sceptrul în mîna stîngă, iar în
dreapta ţinînd globul — însemnele puterii. Poartă un coif peste gluga mantalei prinsă la gît cu o fibulă.
Bogăţia decorului, volumetria drapajului ca şi poziţia picioarelor (în afară) pledează pentru un romantic
tîrziu. După felul în care este tratat spatele, statuieta constituia probabil decorul unui monument.
Părăsind încăperea prin uşa din partea de răsărit, vizitatorul se află în vechea capelă, avînd
planul trapezoidal,-cu elemente de boltire în cruce, cu braţele inegale, probabil ca urmare a
transformării unei cruci de ogivă. Capela (eclesia) a fost pictată de către meşterul braşovean Dominic
în 1512. Masa a cărei vîrstă e de 6 veacuri, lucrată în lemn de stejar, provine, probabil, din atelierul
unei mănăstiri cisterciene din Anglia. Linia simplă,.sobră, tehnica folosită şi masivitatea au permis
datarea: secolul XVI.
Din cele patru statuiete în stil gotic expuse, trei aparţin secolului al XV-lea. Grupul statuar,
aşa-numit,,Cele trei graţii", vine din goticul mijlociu, deci începutul secolului al XV-lea, şi provine,
probabil, dintr-un atelier german de pe valea Rhinului, unde a existat, în epocă, o şcoală de sculptori în
lemn, ale căror opere se răspîndesc În imperiu. Piesa este interesantă prin subiectul tratat, întîlnit în
sculptura epocii, compoziţia cuprinzînd într-un grup trei personaje. Meşterul anonim rezolvă cu succes,
prin gradarea volumelor, distribuirea spaţială a ansamblului, cele trei personaje fiind aşezate unul în
braţele celuilalt. În cazul dat, şi acest lucru e rar, copilul îşi păstrează seninătatea copilărească, ceea ce
contracarează maiestatea celor două femei, drapate în falduri largi, elegant tratate. Piesa a fost probabil
policromă, acum a devenit brună, uniformă, cu reflexe metalice.
Cea de a doua este sculptura în lemn de tei „Jacobus Major". Atitudinea maiestuoasă a
personajului, proporţiile armonioase, felul cum este drapată mantia, dar. mai ales chipul foarte
expresiv, puternic individualizat, lucrat cu multă fineţe şi înţelegere psihologică, indică o înaltă
măiestrie. Sculptura fascinează prin simplitate şi conciziunea expresiei. Piesa a fost policromă, dar
urmele de culoare (roşu, albastru, aur) nu se mai păstrează decît foarte slab. Similitudinile expresiei şi
modului de tratare a siluetei şi drapa-jului cu sculptura (Jacobus cel Mare) de la Muzeul Brukenthal
permit atribuirea ambelor piese aceluiaşi artist, şi anume unui sculptor din Sibiul secolului XV 1.
Relieful sculptat în lemn reprezentînd un personaj ce poartă coroană, avînd umerii acoperiţi de
o mantie largă, cu marginile tivite cu hermină, şi prinsă la piept cu o buclă, îl reprezintă, probabil, pe
patronul breslei fierarilor; pentru aceasta pledează însemnele breslei (nicovala, ciocanul şi potcoava),
aflate în partea de jos a piesei. Expresia feţei este foarte energică, gestul de implorare în care sînt
ridicate braţele pare că vrea să convingă de adevărul celor susţinute. Faldurile hainei ce se află sub
mantie cad fără graţie, cuta se frînge în mijloc, linia faldului accentuază impresia de rigiditate, de
stîngăcie pe care o trădează maniera în care e tratată întreaga lucrare. Sculptura este acoperită în
întregime cu un strat de caolin peste care s-a aşternut culoarea, predominînd tonurile de verde şi brun.
Piesă pare opera unui meşter mediocru dintr-un atelier din Boemia sau Austria şi ar putea fi datată la
sfîrşitul secolului al XV-lea, dar nu este exclus să fie lucrarea unui imitator din veacul al XVII-lea.
Acestor obiecte li se adaugă un alt grup statuar cu două personaje: „Madonă tronînd", cu mîna
stîngă binecuvîntînd (hodighitria) şi cu Isus pe braţul drept ce ţine în mînă globul, ca şi un portret
(pictură pe lemn. — panou de altar). Întreaga compoziţie se remarcă prin întrebuinţarea masivă a
aurului. Chipul rubicond, veşmîntul bogat ce cade în falduri grele, liniile ce împodobesc desenul
scaunului şi ramei, pietrele preţioase picturate ici-colo de pensula meşterului, într-un cuvînt totul
sugerează fastul şi strălucirea tipică goticului flamboiant. Tehnica picturii este cea iniţiată de fraţii Van
Eyck. Piesa este încadrată cu o ramă de lemn decorată cu elemente gotice — două frize traforate şi
fleuroni.
Sala mare alăturată capelei, cu frescă din 1535 pictată de Gregorius şi cu mobilierul În stilul
Renaşterii germane din secolul al XVI-lea, aminteşte printre altele de vizita din 7 iulie 1600 a Doamnei
Stanca şi a lui Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul. Încăperea de plan uşor trapezoidal şi cu boltiri pe
grinzi, avînd ferestre cu amforazuri foarte adînci, prezintă unitate artistică prin conţinut şi mai ales
reluarea şi repetarea motivului de pe lada de Renaştere tîrzie, datată 1736, prezentînd frontal două
panouri, decorate în relief-cu arborele vieţii şi vulturul bicefal. Aceste motive anume revin pe uşile de
pe laturile de vest şi nord, identice cu cea a capelei. Pe latura de nord, într-o nişă terminată în arc frînt,
sînt expuse obiecte de cositor lucrate în Transilvania la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi în cel de al
XVIII-lea.
De aici, vizitatorul părăseşte sala mare încărcat de istorie şi privind portretul judelui
Braşovului şi castelan de Bran, Hirscher Lukas (1566—1588).
Urcă apoi treptele scării ce duce la gurile de păcură ale turnului porţii şi-l impresionează roca
în care au fost săpate.
Printr-o uşiţă pătrunde în sala de muzică, cu mobilier în stilul Renaşterii italiene şi germane şi
baroc austriac. Lăzi florentine din veacul al XV-lea, cu rozetele specifice, sau cele din veacul al XVI-
lea la care spaţiile dintre rozete sînt bogat ornamentate. Plantele, frunzele, florile acestor piese par rupte
din realitate, cînd, de fapt, sînt stilizate şi dispuse simetric unele faţă de altele. Tijele se mlădiază pentru
a forma semicercuri perfecte, uneori chiar cercuri. Ghirlandele se înşiră în linii ce par întîmplătoare, dar
care sînt geometric gînditc. drepte sinuoase, curbe ovoidale. Întregul ansamblu pare fără greutate şi
volum, plutind suav pe suprafeţe pentru a înconjura un medalion, pentru a sublinia o scenă mitologică
sau din viaţa cotidiană, un personaj istoric sau pur şi simplu pentru a decora.
Remarcabile ca piese de mobilier sînt scaunele (5) de Renaştere germană, secolul al XVII-lea,
spre baroc provincia], al căror spătar prezintă două cartuşe încadrate de vrejuri, cu un decupaj simplu.
Sala de muzică, încăpere de plan dreptunghiular cu plafon pe grinzi, cu ferestre săpate în zid şi

1
Anca Pop, Castelul Bran (manuscris), op. cit.
banchetă, are pe latura de est un şemineu ridicat într-un spaţiu dreptunghiular în arcadă, sub care se află
armosiul. Colţul de nord-est protejează, sub sticle: porţelan, ceramică şi faianţă orientală şi europeană.
Două boluri şi un vas piriform, persane, din secolul al XVII-lea, acoperite cu smalţ caracteristic, verde,
smaragd şi zone de albastru ceruleum, decorate cu motive geometrice în culoare neagră. Două platouri
delft din secolul XVIII, marcate la bază cu un platou de China, ce poartă marca dinastiei Ţin, cu un
decor specific cu dragoni printre nori. O figurină, un.cocoş pe,un snop de grîu de secol XVIII, lucrată
la Meissen. Şi apoi ceramică italiană, faianţă englezească si spaniolă.
Părăsind sala de muzică, se poate admira pavimentul de cărămidă, liniile bolţilor celei mai
frumoase logii a etajului al III-lea. Vizitatorul are aici impresia că se află între jeturile unui havuz cu
traiectorii În lumină. Privirea îi este furată de curtea de interior. Urcă trepte sau deschide uşi. pentru a
putea admira alte piese ce aparţin Renaşterii sau barocului.
Piese de Renaştere spaniolă: un bufet de formă dreptunghiulară, cu un pătrat în jumătatea
superioară, ale cărui colţuri depăşesc trei dintre laturile dulapului decupînd un contur stelat, cu
elemente specifice stilului hispano-maur (arabescuri vegetale şi zoomorfe). Decorarea cu aceleaşi
elemente şi folosirea aceleiaşi tehnici se găseşte şi la un scrin, aşezat alături de o interesantă ladă de
cărbuni din fier turnat şi forjat. Aceasta prezintă o formă dreptunghiulară şi la fiecare colţ cîte o
salamandră (simbolul focului). La partea superioară, în exterior, Iada are o friză cu Melusine ale căror
corzi se desfac în vîrtejuri florale, întîlnindu-se într-o rozetă centrală. Pe latura de sud-est, un şemineu
cu cahle decorate cu motivul vasului cu apa vieţii şi arborele vieţii, figurat în lalea.
De pe logia etajului al III-lea se urcă treptele de lemn spre terasa etajului superior, de unde se
poate privi spre sud pe defileul rîului Turcu de-a lungul şoselei ce se strecoară printre zidurile vechi de
apărare ale cetăţii, spre serpentinele de la Fundata, Dragoslavele şi Rucăr. Întorcîndu-şi privirea spre
nord vizitatorul va găsi acele elemente de zid şi lemn ce caracterizează acest etaj. În interior, în
încăperile mici, poate admira alte piese în stil Renaştere şi baroc: o ladă Renaştere italiană de secol
XVI, ce comportă aceleaşi elemente stilistice cu cele din sala de muzică, dar cu picioarele bilobate. O
masă provenind din secolul al XVI-lea cu tăblia masivă şi picioarele strujite, profilate, şi şapte scaunele
de secol XVIII—XIX — baroc provincial, al c3ror motiv decorativ constituie o derivaţie a motivului
cu solzi.
Circuitul de expunere îl poartă pe vizitator de la etajul al IV-lea, pe scara centrală, spre etajul
al II-lea, unde-l întîmpină un basorelief încastrat în tencuială — din ceramică policromată şi smălţuită
— aparţinînd şcolii italiene de secol XVI. El reprezintă Fecioara cu pruncul, înconjurată de doi
serafimi, şi Sf. Ioan Botezătorul, în registrul superior, iar în cel inferior, un serafim. Camera de trecere,
prima încăpere în care pătrunde acum vizitatorul, este de plan pătrat, cu deschideri pe toate laturile,
plafon cu grinzi pictate şi sculptate, şi pe laturile de est şi vest două uşi din lemn pictat pe fond verde
cu flori, iar pe peretele de est un şemineu cu cahle, cu motivul arborelui vieţii în formă de lalea.
într-o încăpere de plan pătrat cu boltire demicilindrică cu penetraţii, cu ferestre săpate adînc În
zid, este expusă argintăria de secol XVII—XVIII, din care amintim o candelă de argintarul braşovean
Georg May II, expusă în două nişe, faţă în faţă în pereţii de est şi vest.
Între piesele de mobilier se remarcă două casete din lemn datînd din secolul al XVII-lea —
baroc german — una din ele reprezentînd, frontal, un basorelief cu „închinarea păstorilor", într-un
decor arhitectural încadrat marginal cu cariatide ieşind dintr-un corn al abundenţei. Pe capac, două
panouri identice prezentînd central un medalion oval cu un bust masculin de epocă. Pe părţile laterale,
un portret feminin înconjurat de elemente vegetale şi florale. Caseta se sprijină pe patru picioare În
torsadă. A doua casetă datînd de la începutul secolului XVII — baroc german — prezintă frontal pe Sf.
Gheorghe omorînd balaurul. Ovalul cu această scenă încadrată în două himere: capete de lei
suprapunînd mănunchiuri de fructe. Acelaşi motiv se repetă pe colţarul specific secolului al XVII-lea,
piesă bogată în elemente vegetale, o derivaţie a motivului pomului vieţii. De asemenea, un scaun de
secol XVII — baroc german — cu spătarul ajurat în vrejuri terminate În scoică. Picioarele frontale sînt
terminate în console unite de o traversă ajurată. Şezuta este tapisată cu piele de Cordoba, presată şi
policromată.
Revenind în camera de trecere, uşa pictată de pe latura de vest îl conduce în încăperea
dominată de patul cu baldachin. Monumental ca dimensiuni, impunător prin bogăţia elementelor
artistice, patul cu baldachin este construit din piese disparate. Luată în parte fiecare piesă poate fi
considerată un obiect de sine stătător prin probitatea sa artistică. Remarcăm în acest sens două panouri
ce reprezintă în altorelief „Naşterea" şi „Închinarea magilor”, flancate de trei coloane în torsadă cu
vrejuri de frunze şi flori. Aceleaşi coloane, dar la dimensiuni mărite, se regăsesc susţinînd baldachinul
propriu-zis, format din casete decorate prin aplicaţii cu serafimi sculptaţi, sau cu motive ajurate. Partea
superioară a patului este decorată după sistemul predelei altarelor cu friză de personaje în costume de
epocă, circumscrise într-o casetă, încadrată de o cochilie, în mijlocul căreia se află un portret. Friza este
flancată de elemente asemănătoare cu cele de pe caseta de secol XVII de care am amintit mai sus. Patul
susţine un fel de fronton bogat ornamentat floral, în centrul căruia se află un blazon cu vultur bicefal
ţinînd un cal deasupra. Perioada căreia aparţin aceste altoreliefuri sau sculpturi pare să fie secolele
XVII—XVIII, mai probabil barocul austriac. De semnalat unitatea stilistică pe care artistul a vrut să o
asigure ansamblului, reluînd mare parte din elementele patului în compoziţia oratoriului, sau pe uşa
prin care se pătrunde în camera orientală, de plan trapezoidal şi plafon cu grinzi pictate. Ţesăturile,
armele şi obiectele metalice, plasarea lor în spaţiu, reuşesc să dea impresia unei alte lumi. În acest sens
sînt remarcabile cele două covoare Gheordez, unul din ele cu nişă decorată, specific pieselor de
rugăciuni, un valtrap senne (Persia) de secol XVIII — broderie cu fir de aur şi argint pe suport de pînză
de in.
Arme orientale: un iatagan din oţel de Damasc cu mîner de fildeş, un pistol turcesc cu
cremene datînd din secolul al XVIII-lea, un pumnal a cărui teacă din alamă este placată cu pietre
semipreţioase. Printre obiectele de uz ce şi-au pierdut în timp funcţionalitatea se află o tavă persană din
aramă argintată, lucrată în tehnica repousse şi gravată cu arabescuri şi medalioane cu elemente
zoomorfe, un vas.de aramă de ars mangal, cîteva căldări din aramă decorate În aceeaşi tehnică.
Părăsind încăperile etajului al II-lea vizitatorul ocoleşte pe drumul Străjii curtea interioară,
coborînd apoi treptele de piatră În curte, pe terasă, lîngă ghizdul fîntînii, de unde priveşte cu încîntare
mişcarea continuă a volumelor şi liniilor construcţiei. Aici vede cerul şi ascultă orga eoliană montată în
partea superioară a turnului pulberăriei, care cîntă parcă cele şase veacuri de istorie a Branului în
contextul legăturilor permanente dintre Transilvania şi Ţara Românească.
Coborînd în parcul de astăzi al muzeului, se intră în secţia etnografică în aer liber, care
prezintă un număr de construcţii originale, case de locuit, anexe gospodăreşti pastorale, ateliere şi
instalaţii meşteşugăreşti specializate, amenajate în interior cu obiecte de uz, unelte, piese de artă
populară caracteristice epocii şi locului de provenienţă, toate atestînd existenţa şi dezvoltarea
permanentă a vieţii autohtone pe aceste meleaguri.
Prezentînd arhitectura satelor Branului, vom distinge mai multe tipuri de construcţii, dintre
care În primul rînd se detaşează casa cu curtea închisă. Unitatea din muzeu datează din anul 1843 şi a
fost adusă din satul Peştera. În ansamblu, construcţia trezeşte interesul prin vechimea şi
monumentalitatea ei, prin planul original, cît şi prin aspectele organizării sale interioare.
Casa de locuit este înconjurată de polatrele pentru adăpostul uneltelor mari şi de fierbătoare —
obişnuita cameră de lucru în care se practicau îndeletniciri casnice şi din care nu lipseşte cuptorul de
pîine — iar latura din faţă a ocolului este închisă de cele două grajduri pentru vite şi de polatra cu uşa
mare pentru intrarea atelajelor.
Casa propriu-zisă are în plan trei camere: casa mare, casa mică şi tinda. Casa mare, curată şi
frumos împodobită, era locuită în zilele de sărbătoare şi la petrecerile de familie. Cuierele pictate,
agăţate de jur împrejurul camerei, susţin căni ceramice, blide şi ştergarele — remarcabile piese de antă
populară, decorate cu motive zoomorfe şi florale. Deasupra patului, pe tradiţionala culme susţinută de
tavan prin cele două urechi sînt întinse numeroase piese de port: ii, fote, brăcii, cămăşi, ştergare de cap,
chimire, ce înveselesc interiorul cu bogata lor policromie. Mobilierul specific, patul, lăzile de zestre
pictate, masa cu tron, tălpile sînt aranjate pe cît de util pe atît de armonios, dînd interiorului un aspect
plăcut şi aerat.
Casa mică este încăperea locuită zi de zi de Întreaga familie. Aici sînt adunate, în afara
mobilierului obişnuit, o serie de obiecte de uz casnic, în rîndul cărora se remarcă războiul de ţesut. În
jurul sobei cu vatră se înşiră ceramica de uz, caţaveicile pentru gătitul mîncării la petrecere, ceaunul de
mămăligă, blidarul şi altele.
Întregul ansamblu, cu aspect de Cetăţuie apărată din toate părţile, este un valoros document
pentru studiul tipurilor şi tehnicilor de construcţie şi bogatelor manifestări de artă ce caracterizează
populaţia satelor brănene.
Casa de Colibaşi reprezintă unul din cele mai vechi tipuri de locuinţă din vatra satului.
Denumirea are o accepţie economică, ea desemnînd unul din aspectele păstoritului în zonă, şi anume
locuirea temporară cu turmele la hodăile de pe terenurile de fîneţe, depărtate de casă. În muzeu au fost
aduse două asemenea construcţii din satul Sohodol.
Prima, cea mai veche unitate din muzeu, datează din anul 1780. Forma ei arhitecturală derivă
din planul locuinţelor păstoreşti arhaice şi are numai două încăperi fără alte anexe: tinda, lipsită de
tavan, în care se găseşte chepengul pivniţei, scara podului şi obiecte din lemn pentru uz casnic, şi
camera de locuit, în rînduiala căreia intră sobă cu vatră, tălpile prinse în bîrne, patul cu trăgătoare,
velinţele şi ştergarele ce împodobesc pereţii.
Cea de-a doua, construită în 1840 după cum atestă inscripţia de pe grinda din casa mare, este
împărţită în trei camere, cu tindă la mijloc, unde îşi au locul botele pentru apă, tronul de alimente, coşul
de bucate împletit din nuiele lipite cu lut, blidarul decorat cu incizii geometrice, ustensile ale
îndeletnicirilor casnice; în dreapta este camera de locuit, în care iese în evidenţă războiul de ţesut, sobă
cu vatră, tălpile şi blidarul pentru vase; casa mare are un decor mai bogat, cu însuşiri artistice originale,
reliefate prin ţesăturile de pat şi perete, piesele de port întinse pe culme, ceramică de uz şi decorativă,
toate aducînd în interiorul locuinţei o variată armonie de culorii.
Legăturile dintotdeauna ale populaţiei din cele două provincii româneşti au fost uşurate printre
altele de viaţa păstorească şi de traficul intens pe cunoscutul Drum de Ţară ce lega Braşovul de
Cîmpulung. Acestea au dus la permanente raporturi etnografice caracterizate în formele unitare de
cultură ce se întîlnesc pe ambele versante ale Carpaţilor Meridionali. Elementele comune sînt prezente
şi în arhitectura populară brăneană, în care tipul de casă de Muscel se întîlneşte în variante locale la
construcţiile satelor Branului de Sus.
Casa adusă în muzeu din satul Moieciul de Sus, unde a fost construită în anul 1900, păstrează
elementele fundamentale ale arhitecturii muscelene, şi anume: piesele complementare de plan, sală
(foişorul) deschisă pe toată lungimea faţadei şi bogat ornamentată cu traforuri în lemn, celarul în tindă
şi crosnia adorsată casei.
Categoriile de piese textile şi de port ce îmbracă interioarele au şi ele aspecte specific
muscelene: nu lipsesc zăvada care îmbracă pe trei pereţi casa mare, ţesăturile din bumbac şi arnici
colorat, fotele strimte cu decor patrulater, maramele de borangic şi altele.
Construcţiile pastorale ocupă în muzeu un sector aparte, care grupează trei exemplare
autentice: hodaia, hodăiţa şi stîna.
Hodaia şi hodăiţa, complex pastoral deosebit de frecvent În raza satelor Branului, au apărut şi
s-au dezvoltat din necesitatea adăpostirii vitelor, nutreţului şi omului pe locurile de fîneţe. Ele au de
fapt un caracter pastoral agricol, fiind locuite temporar în perioadele muncilor agricole de vară, dar mai
cu seamă în timpul iernatului turmelor în acele locuri.
Exemplarele expuse au fost aduse de pe terenurile satului Şimon şi au o vechime de aproape
100 ani.
Construcţia mare, hodaia, are două grajduri laterale, pentru oi şi vite mari, iar în mijloc şura,
folosită la îmblătitul cerealelor şi la păstrarea uneltelor agricole: plugul din lemn, grapa, furcile pentru
strînsul fînului etc.
Hodăiţa, care cuprinde o singură încăpere, este copia fidelă a camerei de locuit de la casa din
sat. Interiorul ei pune în valoare seriile de unelte păstoreşti straiele şi piesele de port specific zonei.
Construcţia pastorală cea mai reprezentativă este stîna, ea constituind deopotrivă adăpostul şi
atelierul de prelucrare a laptelui în timpul văratului turmelor la munte.
Alături de stînele cu două încăperi, considerate ca fiind cele mai vechi în Ţara Bîrsei, s-au
folosit construcţiile cu trei compartimente, fiecare din ele avînd un rol bine definit în tehnica de
prelucrare a laptelui. Stîna din muzeu face parte din această categorie şi a fost adusă din zona păşunilor
alpine ale Pietrii Craiului.
Încăperea din mijloc, comarnicul, este locul unde se mulg oile. Aici se păstrează botele pentru
apă, găleţile şi cupele de muls, numerele şi dangalele pentru însemnatul oilor, samarele animalelor de
povară, toate acestea aşezate pe tălpi, pe culme sau agăţate în cîrlige de lemn.
Încăperea din dreapta, destinată operaţiilor de prelucrare a laptelui, se numeşte fierbătoare.
Vatra liberă din mijlocul acesteia este dominată de cuşbele mari din lemn ce susţin cazanul pentru urdă.
Mobilierul este format din tălpi făcute din prăjini de brad, masa joasă şi scaunele din bucăţi de brad cu
cepi. Restul spaţiului este rezervat uneltelor de stînă: crintele mari, cioplite dintr-un singur lemn. şi
tăbîrcele pentru storsul caşului, închegătoarea, putina de zăr, şteandurile, bota de chiag şi altele.
Cea de-a treia încăpere, aşezată în stînga comarnicului, serveşte ca depozit pentru brînză.
Nivelul ei coboară în pămînt cu 50 de centimetri, pentru a menţine aici o temperatură joasă, constantă.
Jur împrejurul pereţilor se înşiră paturile pentru burduf, patul baciului, buduroaiele pentru dospit,
răvarele de frămîntat, caşurile şi sacii pentru urdă.
În spatele stînii, lipită de aceasta, se află strunga şi coteţul strungii, unde se închid oile în
timpul mulsului.
Sectorul meşteşugurilor specializate cuprinde cîteva instalaţii reprezentînd unele din tehnicile
populare de prelucrare a lemnului şi lînii.
Joagărul, instalaţie complexă, folosită pentnu tăiatul lemnului în scînduri, s-a răspîndit în
satele Branului de Sus, unde aproape fiecare locuitor avea În proprietate porţiuni de pădure. În
documentele referitoare la istoria satelor brănene, asemenea instalaţii sînt semnalate încă din secolul al
XVI-lea, numărul lor crescînd la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Ca şi alte instalaţii tehnice din zonă,
joagărul este acţionat cu ajutorul forţei apei, mişcarea roţii hadraulice transmiţîndu-se jugului În care
sînt prinse pînzele de fierăstrău şi care se mişcă rectiliniu pe un cadru de lemn. În acelaşi timp, tot cu
ajutorul forţei apei, buşteanul pentru tăiat ce se instalează pe cadrul cu tăvăluci este tras prin pînzele
Joagărului.
Exemplarul expus, una din cele mai valoroase piesp păstrate în muzeu, a fost adus din satul
Moieciul de Jos şi datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Piua, construcţie originală transportată din satul Cheia, ajută finisării ţesăturilor de lînă
destinate pieselor de port.
Prin bătutul şi îndesatul zechilor în oalele de la piuă cu ajutorul ciocanelor grele de lemn,
firele ţesăturilor se întăresc, se îmbină unele cu altele, formînd un postav gros şi uniform, întregul
proces de prelucrare se petrece în apă caldă în care se pune uneori şi argilă pentru uşurarea îndesării
firelor. Măiestria acestui meşteşug constă în faptul că schimbarea suferită de ţesături la piuă se produce
în aşa fel încît pănura sau dimia rămîne elastică şi moale, păstrîndu-şi totodată culorile originale.
Încăperea de la etaj adăposteşte instalaţiile pentru prelucrarea lînii înainte de tors, droabănul şi
două maşini de lînă acţionate cu ajutorul roţii de apă de la piuă. De provenienţă industrială, asemenea
darace moderne s-au folosit În satele Branului începînd cu secolul al XIX-lea. Procedeul este simplu:
lîna se scarmănă cu ajutorul droabănului şi apoi, prin acţiunea sulurilor şi dobelor maşinilor, este
amestecată uniform şi făcută caier.
Ultimul complex din actuala componenţă a sectorului instalaţiilor tehnice îl constituie dîrsta şi
vîltoarea — unităţi aduse din satul Moieciul de Jos.
Meşteşug înrudit cu pioritul, îngroşarea ţesăturilor grele la dîrstă are o vechime multiseculară
în această parte a ţării. După ce au fost ţinute în vîrtejul apei, „la vîltoare", ţesăturile se întind pe coşul
rotitor al dîrstei, unde, cu ajutorul grapei de mărăcini instalată sub acesta, sînt scoase fire din ţesătura
rară şi deslînată. Această operaţie cu un pronunţat rol estetic durează de obicei cinci pînă la 8 ore.
Ultima fază de lucru o constituie îngroşarea materialului, operaţiune care se efectuează la
căldură, în coşul de tras al dîrstei.
Straiele, saricile şi procoviţele lucrate la dîrstă îmbracă majoritatea locuinţelor, fiind folosite la
învelit, aşternut sau ca piese de podoabă.
Muzeul prezintă şi un grup de monumente publice de cultură populară. O fîntînă cu cumpănă
din satul Sohodol, instalaţie ilustrînd una din vechile tehnici de scoatere a apei în satele Branului, şi o
troiţă de stejar de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Aceasta din urmă se distinge prin orna-mentica
originală,,care îmbină o serie de motive din bogatul fond al ornamenticii populare româneşti, cum sînt
„coarnele berbecului", „calea şerpuită" şi „motivul solar".
Varietatea exponatelor complexului muzeal Bran, valoarea lor fac din acesta un punct de
atracţie pentru sutele de mii de vizitatori din ţară şi de peste hotare, care trec şi au trecut pragul în cele
două decenii de activitate. Înzestrarea acestuia cu un colectiv de specialişti a permis depistarea,
colecţionarea, păstrarea şi valorificarea colecţiilor.
Castelul este gazdă concertelor din cadrul Festivalului naţional al muzicii de cameră, care se
desfăşoară În fiecare an la sfîrşitul lunii iunie, începutul lunii iulie, la Braşov.
Muzeul etnografic reprezintă cadrul duminical estival al unor popasuri folclorice, la care-şi
dau concursul echipe ale artiştilor amatori şi profesionişti din judeţ. Monumentul de arhitectură
medievală devine scenă sau pupitru pentru recitaluri de muzică, poezie şi spectacole de teatru, sau
cadru de film.
Ocupînd un loc bine definit în circuitul de valori ale acestei părţi a Transilvaniei, dar şi pe
plan naţional, muzeul Bran împlineşte acum cu conştiinciozitate altă menire decît cea pentru care a fost
ridicat: el a devenit un instrument preţios, util instrucţiei şi educaţiei.
Poartă în Carpaţi, ţinutul Branului, cu aşezări agăţate de stînci sau răspîndite pe văi adăpostite,
a dăltuit în cronica existenţei noastre multimilenare năzuinţa fierbinte de libertate şi unitate statală a
poporului român.
Oamenii acestor sate au fost, de-a lungul istoriei, părtaşii neîntreruptelor bătălii pentru
neatîrnare şi unire, fiisnd o permanentă şi vie punte între populaţiile de la nord şi sud de Carpaţi.
De sub pulberea veacurilor, arheologii ne-au adus mesajul strămoşilor noştri traco-dacti,
romanii, a convieţuirii acestora şi apoi a poporului român.
Brănenii au fost primii care i-au întîmpinat pe mulţi dintre voievozii Ţării Româneşti, atunci
cînd aceştia au trecut munţii pentru înfăptuirea gîndului multisecular al unităţii statale. Domnitori şi
dregători vestiţi din Muntenia răspundeau primului salut adresat În numele fraţilor transilvăneni de
oamenii satelor Branului care s-au afirmat în principalele momente ale istoriei poporului român:
Răscoala condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Revoluţia de la 1848
—1849, în zilele marii epopei a Războiului pentru Independenţa de stat a României, cînd se alăturau
voluntarilor transilvăneni porniţi să sporească, ca şi în alte vremuri, oastea românească.
Marea Unire proclamată la Alba Iulia în 1 decembrie 1918 aduce împlinirea visului de veacuri
a tuturor românilor. Lupta locuitorilor acestor sate pentru libertate şi neatîrnare a continuat şi în acel
neuitat august de foc al anului 1944,. cînd au atacat şi dezarmat o unitate a armatei Germaniei hitleriste.
Vestigii daco-romane, inscripţii săpate în piatră cu slove înnegrite de vreme, documente vechi,
doine şi balade aduse pînă la noi din generaţie în generaţie sînt însemnele memoriei pămîntului
românesc de aici şi a legăturilor neîntrerupte între locuitorii ambelor versante ale Carpaţilor, transpuse
astăzi grafic şi în stema judeţului Braşov.

CUPRINS
ÎNSEMNELE PĂMÎNTULUI
PE O STÎNCĂ DIN CARPAŢI SE CONSTRUIA O NOUĂ CETATE
BRANUL ÎN STĂPÎNIREA DOMNILOR MUNTENI
BRANUL ÎN STĂPÎNIREA ORAŞULUI BRAŞOV
DOMENIUL CETĂŢII ÎN SECOLELE XIV-XVI
POARTĂ A CULTURII ROMÂNEŞTI ÎN VEACUL AL XVI-lea
BRANUL ŞI PRINCIPATUL AUTONOM AL TRANSILVANIEI ÎN VEACUL AL XVI-lea.
BRANUL ŞI ŢĂRILE ROMÂNE UNITE SUB MIHAI VITEAZUL „TEREN DE LUPTĂ" AL
VEACULUI AL XVII-lea
„DACII SÎNT NEDESPĂRŢIŢI DE MUNŢI"
CASTELUL ŞI DOMENIUL BRAN ÎN CADRUL IMPERIULUI HABSBURGIC.
„CUM A ZIS SATU, AŞA ŞI IEU"
DRUMUL BRANULUI
REVOLUŢIILE DE LA 1821 ŞI 1848—1849
INDEPENDENŢĂ ŞI UNITATE NAŢIONALA.
CETATEA DE IERI, MUZEUL DE ASTĂZI

Lector: MARIETA CROICU Tehnoredactor: CORNEL CRISTESCU


Bun de tipar: 5.1.1979. Apărat: 1979. Tiraj: 9 500 broşate. Coli de tipar: 9 + 28 plante
Lucrare executata sub comanda nr. 840 la Oficiul Economic
Central „Carpaţi", întreprinderea poligrafică ,,Bucureştii-Noi". str. Hrisovului nr. 18 A, sectorul 8, Bucureşti

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com


Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte obţinută prin amabilitatea dlui Dragoş Bora.