CETATEA DĂBÂCA

ETIMOLOGIE ȘI toponimie

Denumirea satului este de origine slavă: cuvântul „dlubocu” înseamnă adâncitură).Sau se poate referi la
numele căpeteniei maghiar Doboka.

Cetatea Dăbâca (denumită și Cetatea comitatului) este o fostă cetate regală și reședința comitatului
Dăbâca. În secolele X-XIV a jucat un rol important în istoria Transilvaniei. Ruinele cetății se află în actuala
localitate Dăbâca din județul Cluj.

Din secolul al XIII-lea Dăbâca apare menționată în documente - Dobuk (1219), Villa castri de Doboka /
Dobokawarfolua (1279), Terra Doboka (1308), Dobaca (1308), Villa Doboca (1315), Dabaka (1321), De
Boca (1332), Debika (1839), Dobika (1850), Doboka (1854)

Istoric

· Târgul Dăbâca apare precizat în documente pentru prima oară în 1064: cetatea Dăbâca și o
localitate formată lângă ea.

· În 1164 se vorbește despre comitatul Dăbâca și despre comitele de Dăbâca, Leustachius, devenit
căpetenia țării în 1176. În 1164 este menționat primul comite de Dăbâca (Eustachius comes de
Dobuka). Acesta a ajuns ulterior voievod al Transilvaniei, fiind menționat în această calitate, în
1176, în calitate de participant la bătălia de la Myriokephalon, dintre bizantini și turcii selgiucizi.

· În alt document, din 1166, este menționat Wido, fiu al comitelui de Dobuca.

· Din perioada 1214-1219 există și primele menționări ale cetății Dăbâca ca și reședință a
comitatului: în 1243 într-un act de donație, regele Bela al IV-lea al Ungariei donează 3 sate care
aparțineau cetății (Fatateleke, Bachunateleke și Chegeteleke) comiților Theotonicus și Hermann,
în semn de mulțumire pentru serviciile lor. Cu această ocazie apare mențiunea „terras castri
nostri de Doboka”. În 1271 ea este dăruită banului Micud, ca răsplată pentru faptele sale de
vitejie, donație confirmată în 1279 de Ladislau al IV-lea.

· Nobilii de Dăbâca au încercat să revitalizeze localitatea, aducând aici coloniști germani

(arheologii au descoperit câteva urme ale prezenței acestora, datând din perioada de după
invazia tătară)

Organizare administrativă

Comuna Dăbâca e compusă din doar trei sate – Dăbâca, Luna de Jos și Pâglișa. În 2011 avea doar 1.500
de locuitori, în scădere.

Prima datare a localității, prima consemnare datează din 1064 – localitatea și o așezare lângă ea. O sută
de ani mai târziu în însemnări apare „comitatul Dăbâca”: conducere maghiară a organizat în zonă mai
multe comitate, mai exact șapte – Dăbâca, primul dintre ele în 1164, Solnoc în 1166, apoi Cluj, Turda,
Alba, Târnava și Hunedoara. Când a fost înființat comitatul, includea nu mai puțin de 163 de localități, cu
76.000 de locuitori, iar structura a rămas neschimbată secole la rând. În 1164 comitatul Doboka avea în
componență un târg și 163 de sate, iar în 1733 izvoarele documentare și cartografice evidențiază un
comitatus Dobacensis sau Dobocensis. În 1772 guvernatorul Transilvaniei, feldmareșalul Hadik a realizat
o statistică a populației conform căreia comitatul Dăbâca avea 164 de sate, 15241 de familii și 76445 de
locuitori. În 1873 comitatul Dăbâca avea un târg, 173 de sate și două cătune. Comitatele au fost înlocuite
în 1850 cu cinci districte militare: Alba, Cluj, Sibiu, Reteag și Orhei care erau împărțite în circumscripții și
cercuri. Dăbâca făcea parte din districtul Cluj, circumscripția Cojocna, cercul Răscruci. În 1857 satele
comunei făceau parte din cercul Cluj, plasa Răscruci. În 1876 s-a format comitatul Solnoc-Dăbâca în care
erau incluse satele Dăbâca, Pâglișa și Luna de Jos care făceau parte din plasa Gherla, notariatul Dej.
Comitatul Solnoc-Dăbâca a fost transformat în județul Solnoc-Dăbâca în 1918, iar în 1925 a purtat
numele de județul Someș. Din 1926 satele comunei Dăbâca au fost arondate plasei Borșa din județul
Cluj. În 1938 satele comunei Dăbâca făceau parte din ținutul Someș, însă doi ani mai târziu ținuturile au
fost desființate. Între 1941-1967 satele comunei au făcut parte din raionul Gherla, regiunea Cluj, iar din
1968 teritoriul țării a fost împărțit în 39 de județe.

Cercetare arheologică

Primele cercetări ale cetății se fac în 1837 de K. Hodor; în 1942 este realizat sondajul arheologic de către
K. Crettier. O cercetare arheologică detaliată este inițiată in 1964 de către echipa lui Constantin
Daicoviciu. Cercetările arheologice de la Dăbâca au continuat până în anul 1984, sub coordonarea
arheologului Petru Iambor (1939-2003), având însă o amploare mult redusă.

Descriere

Cetatea are formă inelară: patru incinte fortificate, cu diametru total de 600 m. Este așezată pe Dealul
Cetății la o altitudine de 698 metri. Așezată pe terasa superioară a Văii Lonei, avea rolul de a menține
controlul asupra drumului de transport al sării de la Sic la Poarta Meseșului.

Are formă triunghiulară, cu un vârf orientat spre nord. Inițial pe latura sud-vestică erau mai multe valuri
de pământ și șanțuri de apărare, iar pe celelalte laturi - palisade de lemn. Palisadele au fost distruse în
secolul XI, în timpul conflictelor cu triburile de cumani și pecenegi. Valurile de pământ au fost înălțate
suplimentar, iar sistemul de palisade a fost refăcut complex. Cetatea putea fi accesată prin două porți, pe
latura nordică, respectiv sud-vestică, ambele încadrate de turnuri de lemn.

La sfârșitul secolul XII palisadele sunt înlocuite de ziduri din piatră, de turnuri și de donjoane. a) a)
Zidurile de piatră au lățimi între 2,4 și 4 metri și înălțimi de 3-4 metri. Ridicarea curtinelor de
piatră, la incintele I şi II, sunt foarte vag cronologizate şi descrise (sfârşit sec. XII – început de sec. XIII?) pe
baza unui denar de Friesach (ante 1244) (găsit într-un context neclar în preajma unor turnuri) cea mai
apropiată analogie cu tehnica de construcţie a fortificaţiei de la Dăbâca este cea a cetăţii de la Târnovo,
capitala Țaratului Bulgar, din secolul al XII-lea.
Zidurile de piatră ale incintei I au fost reparate şi completate în cursul sec. al XIII-lea. Datorită unor
alunecări s-a produs, probabil, tăierea botului de terasă şi renunţarea la utilizarea sa. Sun construite într-
o manieră posibil de inspirație bizantină (paramente în opus quadratum, cu grosimea medie de 2,50 m,
la incintele interioare şi 3,90 la incinta a III-a, dar cu mortar foarte slab, iar din loc în loc, ziduri
transversale, şi emplecton cu mult pământ).

b) Datele despre turnurile de poartă sunt neclare și ele. Exista o poartă în colţul de sud-vest al
incintei a II-a, flancată de două turnuri rectangulare; alte turnuri de poartă, ridicate în aceeaşi manieră,
au fost descoperite la incinta a IV-a. După mijlocul sec. al XIII-lea nu se mai precizează care a fost soarta
curtinelor.

c) Ultima construcţie de piatră a fost donjonul de forma unui patrulater neregulat (11 x 10 x 10 x
11,5 m, gr = 2,60-3 m). Nivelul I a fost uşor adâncit faţă de nivelul de călcare şi nu avea acces decât
dinspre nivelele superioare, dispărute. Din elevaţie s-a păstrat doar un fragment al unui ancadrament de
fereastră cu formă semicirculară. A fost construit din piatră de carieră.

În lucrarea „Gesta Hungarorum” cronicarul Anonymus menționează ducatul lui Gelu ca întinzându-se de
la Valea Someșului până la Poarta Meseșului. Cercetările arheologice au arătat o locuire în zonă ce poate
fi datată înaintea sosirii ungurilor, dar nu se poate dovedi naționalitatea populației din zona cetății
Dăbâca.

În 1068, la Chiraleș, aproape de Dăbâca, are loc lupta dintre regele Solomon (14 ani) și ducii Geisa și
Ladislau împotriva pecenegilor și a românilor conduși de Osul și aflați în retragere. Timp de o săptămână
înaintea luptei, Solomon și aliații săi și-au adăpostit oștirile la Dăbâca (in urbem Dobuka), așteptând
apropierea dușmanilor.

În 1279 regele Ladislau Cumanul al Ungariei donează satele cetății Dăbâca banului Micud de Severin,
domeniul va rămâne în proprietatea familiei acestuia.

Cetatea, împreună cu câteva sate învecinate, a fost reconfirmată, în 1279, după donaţia regelui Ştefan al
V-lea (1270-1272), pentru banul Mykud, fiul lui Mykud, din neamul Kökényes-Ranóld. Consemnarea
Dobokawarfalua (= satul cetăţii Dăbâca) este din anul 1279. Fii primului, Nicolae şi Petru, devin nobili cu
numele de Dobokai.

în anii 1407-1408, apare o hersă pentru o cetate pe pecetea lui Ioan de Dăbâca, vicevoievod al
Transilvaniei.

Altă menționare a satelor comunei apare din secolul al XVIII-lea, când sunt incluse în domeniul Bonțida al
lui Gheorghe Bánffy, guvernator al Transilvaniei.

Etapele/fazele de construcție a cetății

Cetatea a fost ridicată în mai multe etape: evoluează de la o simplă fortificație la cetate de reședință a
comitatului Dăbâca, menționată documentar în 1146, iar în secolele X-XIV ea are un rol important în
Transilvania.
1.Prima cetate este ridicată în secolul IX . K. Hodor presupune că s-a ridicat pe locul unei cetăți dacice.
Alte teorii susțin că a fost ridicată parțial peste o mai veche așezare (din secolele VIII-IX). Cetatea
secolului IX era apărată cu șanțuri și cu valuri de pământ. În această perioadă s-a ridicat și un turn
patrulater, respectiv un zid de legătură al părții estice și vestice ale primei incinte, zid de 3,2 m grosime.
Atât turnul, cât și zidul au fost distruse în timpul invaziei mongole.

2.Arheologii români au făcut eforturi de a descoperi elemente care să susțină textul din „Gesta
Hungarorum”: cetatea ar fi reprezentat reședința conducătorului local Gelu. Contrar opiniei arheologului
maghiar Bóna, locuirea sitului în secolul al IX-lea a fost confirmată de o serie de obiecte (vezi Florin Curta
și I.M. Țiplic).

3. Distrusă la invazia tătarilor din 1241 și reconstruită (S-a sugerat distrugerea cetăţii la invazia tătară din
1285 (Györffy. II, p. 66-67)), nu a mai primit importanța inițială, rolul ei fiind preluat de cetatea
Martinuzzi din Gherla. Pietrele cetății au fost folosite la construirea castelului Teleki. Actualmente
resturile cetății sunt parțial acoperite.

(Şt. Pascu, M. Rusu şi colab., Cetatea Dăbâca, în Acta MN, 5, 1968, p. 153-182; P. Iambor, Donjonul cetăţii
Dăbâca, în ActaMN, 21, 1984, p. 197-209).

istoricul Tudor Sălăgean Dăbâca era, în această epocă, cea mai importantă localitate din Transilvania de
Nord, cu mult mai importantă decât Clujul. În cele trei cimitire de la Dăbâca, datând din secolele X-XII,
cercetate doar parţial, s-au descoperit aproape 1000 de morminte, în timp ce la Cluj-Mănăştur, în
cimitirul din aceeași perioadă, s-au dezvelit doar cca 200 de morminte. Cea mai mare localitate din
Transilvania era Alba Iulia (Bălgrad), unde arheologii au descoperit până astăzi peste 2000 de morminte”.

Sălăgean răspunde: „ascensiunea cetății Dăbâca trebuie pusă, probabil, în legătură cu caracteristicile
climatice ale epocii. În perioada 950-1200 a fost înregistrată o perioadă de încălzire accentuată a climei,
denumită de specialiști Medieval Warming Period (MWP). Se pare că, în această perioadă, transportul
sării extrase la Ocna Dej, Sic sau Cojocna cu plutele, pe Someș, era mai dificilă, astfel încât s-au dezvoltat
drumurile de uscat ale sării. Cel mai important era, pe atunci, cel care trecea pe la Dăbâca, având
probabil vama la Sărata (comuna Panticeu), apoi prin Poarta Meseșului, spre Pannonia. A fost de
asemenea importantă și situația politico-militară într-o perioadă în care, până către anii 1100, nord-estul
Transilvaniei era stăpânit de pecenegi, iar Dăbâca era o cetate cu un rol militar foarte important”.

https://actualdecluj.ro/obscura-comuna-din-cluj-ce-conducea-ardealul-de-nord-acum-800-de-ani-si-
cum-schimbarile-climatice-au-ridicat-o-iar-militaria-si-politica-au-coborat-o/