Municipiul BĂLȚI, Republica MOLDOVA

Istoria localității (1421 - prezent)

Primăria mun. Bălţi, R.Moldova, cu Monumentul lui Ştefan cel Mare în faţă.

Fragment al Monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt la Bălţi, R.Moldova.

Bălţi este un oraş cu statut de municipiu la nordul Republicii Moldova. Oraşul se află în mijlocul
stepei Bălţului. Oraşul este situat la 138 km la nord de Chişinău, nod de cale ferată, se învecinează
cu oraşele Făleşti, Glodeni, Rîşcani şi Sîngerei, care se află la o distanţă de 20-40 km. În
componenţa municipiului sunt incluse localităţile Sadovoe şi Elizaveta.

Istoria Bălțiului începe odată cu stabilirea pe aceste meleaguri a

primilor oameni în epoca paleolitică. Precizarea cu exactitate a primei
atestări a localității de la confluenței râurilor Răut și Răuțel generează
divergențe între istorici. Spre deosebire de
celelate orașe moldovenești, Bălțiul se include în procesul urbanistic
mult mai târziu. Localitatea intră în limba actelor tocmai spre finele
secolului al XVI-lea ca un sătuc obișnuit. Din acest sătuc începep să se
dezvolte un târg, căruia, în 1818, i s-a atribuit statutul de oraș. Avea o
populație mică, care practică agricultură, meșteșigărit și comerț. Pe
parcursul secolului al XIX-lea Bălțiul devine un important centru specializat în comerțul cu
cabaline și bovine. Constrcuția căii ferate în 1894 a facilitat exportul în Imperiul Austro-
Ungar. În perioada interbelică ritmurile dezvoltării economice a Bălțiul sunt cele mai mari
în Basarabia, întrecând chiar și Chișinăul. De asemena, se schimbă vertiginos aspectul
arhitectural al orașului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial infrastructura orașului a
suferit enorm. Populația urbei s-a redus de două ori comparativ cu anul 1940. Cei rămași au
fost supuși represiunilor sovietice, fiind nevoiți să suporte deportările și foamete organizată
în a două jumătate a anilor '40. După încheiere războiului Bălțiul trece pritr-o perioadă de
industrializare menținându-și statul de cel mai dezvoltat centru din nordul RSSM-ului, de
atunci. În anii '90, economia orașului a îndurat mari greutăți din cauza ruperii legăturilor cu
sursele de materie primă și a pieței de desfacere a mărfurilor din fosta URSS. Aceasta a dus

1
la emigrații ale persoanelor și, deci, la reducerea populației. În anii 2000 situația social-
economică în Bălți a început să se amelioreze.

Epoca antică
Studiile arheologice demonstrează că primii oameni s-au așezat pe teritoriul actual al
municipiului cu peste 30 000 ani în urmă, în epoca paleoliticului. De la începutul secolului
XX în Bălți au fost efectuate săpături arheologice, în cursul cărora savanții au descoperit
nenumărate vestigii ale culturii Cucuteni.
Arheologii au descoperit în această zonă trei vetre de sate din epoca bronzului. Satele au fost
locuite de agricultori și crescători de vite. O vatră de așezare umană se afla în apropierea
confluenței râului Copăceanca cu râul Răut, la nord de cartierul Dacia. O altă vatră părăsită
se află la 1 km distanță de cartierului Bălții Noi, la confluneța a două pâraie, fiind datată cu
sfârșitul mileniului IV î.e.n  . Pe locul fostei așezări se disting urme de case din nuiele cu lut.
[1]

Au fost colectate fragmente de oale cu ornamente și picturi, topoare de piatră, vârfuri de

săgeți făcute din silex etc. Ambele sate au fost incediate de cetele de normazi veniți după
pradă, dovadă servind grămezile de lut ars. A treia vatră de sat se afla în cartierul Pământeni.
Materialele colectate aici arată că așezarea datează din prima jumtate a sec. IV î. Hr.
Cu circa 1300 de ani î.e.n. apar alte două așezări, fapt aprobat de obiectele găsite aici, mai
ales vase din lut din epoca târzie a bronzului (sfârșitul mileniului II). Una dintre aceste
localității se afla pe teritoriul fostei vetre din cartierul Bălții Noi  . Aici, la suprafața solului
[1]

se văd clar urme de locuințe vechi. Cealaltă așezare era situată la marginea orașului, în
vecinătatea șoselei Bălți – Chișinău.
O nouă așezare umană este întemeiată prin anul 400 î. Hr., fiind părăsită în jurul anului 200 î.
Hr, probabil din cauza invaziei triburilor germanice ale bastranilor. Pe vatra așezării date au
fost descoperite obiecte casnice, mai ales vase de lut, tipice pentru epoca timpuri a fierului.
În perioada romană pe aceste meleaguri erau 5 sate, care au existat până la
invazia hunilor din anul 376 e.n., când au fost devastate și arse. Pe vetrele acestor sate au fost
descoperite obiecte casnice, mai ales vase din lut din epoca romană. Pe teritoriului orașului
au fost găsite și 16 monede din argint, bătute la Roma în anii 138 – 161 e.n.
Popoarele nomade care s-au perindat pe aici au lăsat movile funerare, numit și gorgane. În
împrejmuirile orașului sunt înregistrate 18 gorgane străvechi, luate sub ocrotirea statului. Cu
cât persoana decedată era mai importantă, cu atât movila era mai înaltă.
Primul val al migrațiunilor cuprinde secolele VI – VII. Stepa bălțeană a fost afectată numai
de avari în jurul anului 408 e.n. În cel de-al doilea val participă maghiarii (sec. IX), iar către
sec. al XIII – tătarii. Cât privește marea invazie tătaro-mongolă, apoi ea afectează prioritar
Bucovina și se infiltrează în direcția Panoniei, Severinului și Câmpiei Române. Situația se
modifică după întemeierea Hanatului din Crimeea. Din acest moment teirotriul bălțean este
afectat de tătarii nogai în calitate de aliați ai otomanilor.
Sunt fără acoperire științifică ca în secolele VII – IX pe teritoriul actualului Bălți ar fi locuit
triburile slave ale tiverților și că ar fi fost sub jurisdicția cnezatului Haliciano-
Volân sau Rusiei Kievene. În regiunea stepei bălțene elementul autohton daco-roman a
predominat mereu, iar popoarele migratoare au părăsit teritoriul sau au fost asimilați.

2
 Atestarea localității
Alexandru cel Bun

Majoritatea autorilor preocupați de istoria veche a mun. Bălți au

vehiculat numele principese poloneze Ringala de Mazovia
(Mazovețki), care ar fi stat la temelia înființării orașului în 1421.
Însă sursele de epocă nu confirmă acest lucru, cu atât mi mult că o
astfel de așezare nu exista la confluența dintre
râurilor Răut și Răuțel. Topicul Bălți în calitate de „loc de sat” și
„sat” intră în limbajul actelor prin secolele XVI – XVII ca urmare a
remanierilor teritorial-administrative din timpul lui Alexandru
Lăpușneanu și Petru Șchiopul  .Ringala de Mazovia se căsătorește
[2]

în anul 1418 cu domnitorul Alexandru cel Bun. Ringala era sora lui

Vitold și vara lui Vladislav Iaghello, văduva lui Henrik Seimovici
(zis și Henrik de Mazovia, de unde provine și numele de Mazovia, Mazovețki). Însă căsătoria
s-a destrămat subit. Oficial, soții au divorțat din motive religioase. Dar principala cauză a
divorțului au fost intrigile de la curte. Regele polonez Vladislav al II-lea și ducele Vitold
doreau să înlăture pe Alexandru cel Bun. În semn de respect, Alexandru cel Bun i-a dăruit
Ringalei domenii cu multe sate. Într-un act domnesc din 13 decembrie 1421, care întărește
cedarea unor posesiuni ducesei Ringala, se menționează că domnitorul îi oferă
orașele Siret și Volhoveț (în prezent denumit Volovăț) și unele sate din apropiere și „locuri
pustii”  . Autorii afirmă că sub cuvintele „locuri pustii” s-ar presupune teritoriul viitorului
[3]

oraș. Totuși, actul dat nu face nicio aluzie la Bălți, care ar fi fost donat principesei Ringala.
Localitățile menționate în actul domnesc, Siret și Volhoveț, se află la o distanță considerabilă
față de locul de confluență a râurilor Răut și Răuțel. Aceste așezări sunt situate în partea
dreaptă a râului Prut, în actualul județ Suceava  . Selecta doamnă nu ar fi dorit să valorifice
[3]

un teritoriul nepopulat, în a cea vreme, și absolut necunoscut. Dar și nu ar fi convenabil să

administreze o moșie atât de întinsă sau fărâmițată  .În calitate de argument suplimentar au
[5]

fost luate și notele de călătorie a cavalerului și diplomatului francez Guillebert de Lannoy  .[4]

În 1421, Guillebert de Lannoy a călătorit din Polonia în Imperiul

Otoman prin Moldova și Crimeea. 
Există o informație care ne permite să precizăm data primei atestări documentare a satului
Bălți, deja de pe Răut. Sursa provine de la comentariile legate de expediția armatei polono-
lituaniană contra Imperiului Otoman. În septembrie 1620, armata polonă comandată de
Stanisław Żółkiewski a trecut frontiera cu Moldova la Iargura și s-a oprit lângă Ungheni, la 7
– 8 km de Țuțora. După pierderea bătăliei de la Țuțora, polonezii se retrag prin
satele Petrești, Scumpia, Catranâc, „iar pe la amiaza zilei de 4 octombrie ajung la râul Răut,
lângă satul  Bălți”. Seara, trupele polone au trecut Răutul și la 5 octombrie au ajuns la râul
Cubolta. Așadar, prima atestare a municipiului Bălți are loc la 4 octombrie 1620.
Satul Bălți de pe Răut a fost înființat de către locuitorii satului Bălți de pe pârâul Bălți.
Adică, a avut loc strămutarea unui sat pe un alt loc, păstrându-se vechea denumirea. Astfel,
numele orașul Bălți (1620) din prezent provine de la satul Bălți (1618), iar denumirea celui
din urmă - de la pârâul Bălți. Noul Bălți a fost ridicat mai sus de cartierul Podul Chișinăului,
în apropiere de râul Răuțel. Pe parcursul seclului al XVII-lea Bălțiul este consemnat și în alte
acte, documente, note etc. Un document din 1651 face referire la trecerea prin Bălți a
ostașului rus Arsenii Kuchanov în drum spre Iași. La 26 august 1652 în Bălți staționează
Timuș Hmelnițki, fiul hatmanului ucrainean Bogdan Hmelnițki. Călătorul italian G. da
Veflind de la 2 august 1657, în timp ce se îndrepta spre Soroca, înseamnă în notele sale că a
traversat un mic târg numit Bălți  .
[7]

3
 Epoca modernă
Începutul epocii moderne în Țările Române a fost marcat de instituirea regimului fanariot. În
Moldova această etapă a fost precedată de domnia lui Dimitrie Cantemir. În 1711,
domnitorul Moldovei încheie o alianță secretă cu țarul Rusiei Petru cel Mare pentru a elibera
țara de suveranitatea turcă. Unitățile militare ale lui Petru I a forțat Nistru la Soroca. Armata
rusă a a trecut de la Soroca prin Bălți și mai departe până la Iași. Bătălia a avut loc în
ținutul Fălciu. Deoarece armata nu a fost aprovizionată suficient cu produse alimentare, Petru
I a ordonat colectarea alimentelor să aibă loc din contul populației băștinașe. Astfel, Bălții
devin baza principală de aprovizionare a armatei ruse cu alimente și furaje. Din documente
se știe că în ajunul luptei cu turcii, în tabără militară au fost aduși 4 mii de boi, 8 mii
de berbeci, 300 de care cu grâu și făină. Cea mai mare parte a proviziilor proveneau din
depozitele de produse și furajere din Bălți.
După ce au fost biruite de turci în Lupta de la Stănilești, armatele ruse s-au retras, iar Bălții
au fost iarăși prădați și incendiați de tătarii veniți din Crimeea. De data aceasta, localitatea și-
a revenit rapid. A fost găsită o piatră funerară în timpul restaurarea gardului Catedralei Sf.
Nicolae cu inscripția: „Aici se odihnește Maria, soția starostii Panteilemon Dobrin. 1727.” –
dovadă că localitatea s-a refăcut și a continuat să fie populată.
În 1766 domnitorul Moldovei Grigore Ghica dăruiește o parte a Bălților Mănăstirii Sfântului
Spiridon din Iași, iar cealaltă parte – unor negustori, frații Panaite. Conform recensământului
organizat de generalul rus Rumeanțev la 18 iunie 1774, când localitatea era un sat ca multe
altele, cu 129 de gospodării, dintre care numai 42 plăteau bir. Scutire aveau 80 de postași, 2
preoți, un căpitan, 2 arnăuți, un chihac și o văduvă. Ca și la atestarea din 1766, moșia
aparținea aceluiași boier Panaite Alexandru. Frații Constantin, Alexandru și Iordache se
îndeletniceau cu comerțul. Familia Panaite a folosit poziția favorabilă a Bălților, situat la
intersecția marilor căi comerciale, și experiența negustorilor locali în a organiza iarmaroace,
contribuind la dezvoltarea târgului. Au fost construite noi drumuri, case poduri. În centrul
târgului a apărut o piață largă unde se desfășurau iarmaroacele. În 1791, la inițiativa lui
Gheorghe Panaite a început construcția unui mare edificiu de piatră – Catedrala Sfântul
Nicolae, care a durat aproximativ 5 ani. Catedrala Sf. Nicolai fusese construită după modelul
bisericilor romano-catolice, proiectul a fost executat de arhitectul vienez Veisman. Pentru
construcția ei boierul Panait a invitat din Galiția 300 de negustori armeni, intenționând să
facă o biserică catolică dar negustorii armeni nu au venit și atunci ea a fost sfințită ca una
ortodoxă. Unul din pictorii care au zugrăvit biserica a fost originar din Bălți – Austafiu. El a
pictat iconostasul și o parte din cupole. Aptitudinile sale au fost observate de Potiomkin de
Tavria, care la trimis la Academia de Arte din Viena. Dar despre soarta lui de mai departe nu
se cunoaște nimic.
Fraților Panaite și urmașilor lor le revine meritul de a fi făcut din Bălți cel mai mare și
impotant centru comercial din nordul Basarabiei.
Unirea cu România
La 3 februarie 1918, 18 țărani membri ai Zemstvei județului Bălți, au pregătit o cerere, pe
care au înaintat-o la 2 martie Președintelui Adunării Generale a Zemstvei județene (Consiliul
județean). În această cerere, ei și-au exprimat dorința de „a se uni cu țara noastră mamă,
România”  . La 3 martie 1918 zemstva județului Bălți, sub președinția lui Costache Leancă,
[19]

s-a proclamat în unanimitate în favoarea unirii Basarabiei cu Vechiul Regat, cerând Sfatului

Țării să grăbească Unirea cu Patria-mamă  . Totodată, Zemstva județeană s-a
[20][21][22][23]

adresat Regelui Ferdinand I, exprimându-și dorința pentru «sfânta, mântuitoarea, mult dorita

și veșnica unire cu țara-mamă România»  . [24]

4
 Epoca contemporană
Perioada interbelică
La 1 noiembrie 1920, la Bălți își începe activitatea Comitetului pentru ajutoare refugiaților
din Rusia bolșevică. Astfel de comitete activau la Chișinău, Cernăuți, Iași, iar
la București funcționa o Reprezentanță specială. Refugiații au fost documentați în „Registrul
de ieșire al Comitetului pentru ajutorarea refugiaților aflați în oraș și județul Bălți”. Registrul
atestează ajutorarea refugiaților de către Primăria Bălți, diferite organizații, populația locală.
Numărul real al refugiaților nu se cunoaște, decât cei înscriși în registre. Au fost cazuri când
s-a înregistrat sosirea a 36 și 46 de oameni, în rest figurează câte 2 - 3 persoane (o familie).
De aceștia au fot cel puțin 40 - 50 de cazuri. Reieșind din suma donațiilor bălțenilor de
110000 lei și 12000 ruble, iar unui refugiat i se rezervau 1000 de lei, s-a dedus că prin Bălți
au trecut 350 - 400 de refugiați ruși care au primit ajutor material   Pentru a informa
[25]

populația autohtonă cu privire la situația refugiaților, dar și despre soarta acestora,

administrația locală a editat peste 400 de afișe. Bălțenii depuneau banii la contul Comitetului.
Cea mai mică sumă donată constituie 2 lei, 40 de bani, iar cele mai mari era de circa 10000
de lei. Astfel, se poate afirma că la acțiunea dată au participat nu doar bălțenii înstăriți dar și
cei nevoiași. În afară de bani, populația aducea la sediul Comitetului făină, ulei vegetal,
legume, fructe, mirodenii, sare, plapume, cearșaf, etc. Probabil, Comitetul pentru refugiați a
activat până în anul 1923  . Conform unor surse în Bălți au fost înregistrați cel puțin 8300 de
[25]

refugiați. 
[26]

Economie
Importanța orașului Bălți, un însemnat centru de prelucrare a produselor agricole și al
exportului de cereale, sporește în legătură cu terminarea construcției în 1923 a tronsonului de
cale ferată Ungheni-Bălți. În același an orașul devine locul de reședință a Episcopiei
Hotinului. Acum la Bălți se înregistrează cele mai rapide tempouri de dezvoltare economică
și arhitecturală dintre toate centrele urbane din Basarabia  .
[28]

Cultura
În această perioada Bălțiul devine un important centru cultural în Basarabia. În 1934, este
inaugurat teatrul „La Scala” undea aveau loc zeci de spectacole, concerte, ceremonii
conferințe, serate literare, întâlniri cu oamenii de cultură. Teatrul avea o fațadă cu 6 coloane
rotunde, acoperiș cafeniu de tablă, două foaiere, scenă, balcon, cabine de machiere, ateliere.
În incinta teatrului a avut loc zeci de spectacole, concerte, întâlniri cu oamenii de cultură,
conferințe. Astfel, pe 17 septembrie 1935 Sala de Cinema Lux găzduiește conferința marelui
romancier Liviu Rebreanu închinat operei lui George Coșbuc. Orașul a fost inundat de afișe,
care anunțau venirea lui Rebreanu la Bălți. Sala a fost arhiplină, de cei care doreau să-l
asculte pe marele scriitor român. Vizita lui Liviu Rebreanu a fost un eveniment important în
viața culturală a orașului Bălți. Pe scena teatrului Scala au evoluat bălțenii Iza Kremer,
cântăreață de muzică ușoară (soprano), care a rămas în memoria contemporanilor ca cea mai
strălucită stea pe care a dat-o Basarabia în acest gen de activitate, Eugenia Babad-Cioculescu
- cântăreață de operă mezzo-soprană; acotrii - Vasterman, Ardatov, Zigmund Mărgulescu
etc. Publicul bălțean i-a răsplătit cu aplauze furtunoase pe vestita Maria Tănase, marea
actriță Maria Filotti, genialul George Enescu; „veșnicul tânăr” Gică Popescu. Scala a găzduit
turneele „Ateneului popular” din Iași (conducător artistic Vasile Popovici), teatrul Cărăbuș
(Constantin Tănase).Concomitent, lângă teatru au fost construite și două cinematografe
„Modern” și „Lux”. În Bălți funcția și Biblioteca „Isac Șterenberg”,deschisă în fice seară de
la ora 17 până la 21, prețul unui abonament era de 2 lei. Doritorii de avea cărți propii le
puteau procura Librăria Românească, Librăria Progresului și Librăria Papetăria „Centrală”.
5
Perioada sovietică
Lagărul de prizonieri
Pe teritoriul municipiului Bălți au existat două lagăre de prizonieri – unul numit „obișnuit”
altul „cu regim forțat”  . Cel obișnuit se afla pe actualul teritoriu al Combinatul de Blănuri.
[30][31]

Cel cu regim forțat având un număr de înmatriculare 103, se afla pe teritoriul unității militare
din strada Ștefan cel Mare și parțial pe teritoriul penitenicarului preventiv. Lagărul obișnuit a
apărut în agust 1944, în el au nimirit mii de prizonieri de diferite
naționalități: români (inclusiv basarabeni) germani, unguri, italieni, cehi, polonezi  . [30][32][33]

Dezastrul, foametea și bolile au secerat într-un răstimp scurt viața mai multor mii de oameni.

Troiţa înălţată pe locul unde au foat găsite osemintele deţinuţilor

Circumstanțele agravante și atitudinea față de prizonieri a condus la

nimicirea lor în masă. Morții erau aruncați în câteva pâlnii provenite
din explozii de bombe din valea Răutului  . E greu de spus care e [31]

numărul exact a celor care și-ai sfârșit viața acolo. Lagărele se aflau în
directa subordine a NKVD-ului. În aceste lagăre prizonierii erau
deținuți de la 2 – 3 luni până la câte un an, dacă supraviețuiau erau
trimiși în lagărele din interiorul U.R.S.S-ului  . În lagărul zis obișnuit
[31]

cei mai mulți erau români și moldoveni din armata română. Când s-a
aflat în oraș și în satele vecine de prezența moldovenilor și românilor,
rudele și apropiații au început să facă vizite, demersuri prin instanțele
militare pentru a obține eliberarea, le aduceau mâncare și haine. Astfel,
că se produce o anumită dezordine în jurul lagărelor  . Majoritatea deținuților care au
[30]

supraviețuit în condițiile inumane au fost deportați departe de Moldova, în lagărele

din Siberia și Kazahstan. Un număr neînsemnat a fost lăsat să rămână în Moldova. 25 de
prizonieri formau un detașament care lucra la restaurarea Combinatului de Mobilă. Au lucra
un an și ceva fără a li se permite să se ducă măcar odată acasă, deși unii erau chiar din Bălți.
În lagărul cu regim forțat au fost deținuți mai mulți străini și mai puțini români, din 1944 și
până în 1948. În acest răstimp, prizonierii au servit brațe de muncă la combinatele de bere, de
zahăr, de spirt, la Uzina mecanică de utilaj agricol, la aeroportul local. Îndeplineau tot felul
de munci sub supraveghere  . [30]

Etapa actuală
După proclamarea independenței Republicii Moldova la 27 august 1991, autorități separatiste
în frunte cu Igor Smirnov, ajutați de Armata a 14-a rusă și de către cazaci, și-au creat propria
republică - Republica Moldovenească Nistreană. În aceste condiții la 2 martie 1992
începe conflictul militar de pe Nistru. Acordul de încetare a focului a fost semnat la 21 iulie
1992 de către Republica Moldova și Federația Rusă  . Printre victimele războiului pentru
[40]

integritatea țării se numără polițiștii bălțenii: Sergiu Ostaf; locotenet superior de poliție
Anatol Calmațiu (41 ani; a căzut aflându-se la postul nr. 1 din preajma
satelor Cocieri și Corjova din cauza unei explozii de proiectil ) și sergentul de poliție
[41]

Alexandru Babinschi (răpuns de un glonte )  . La 20 iunie 1992 în timpul luptelor de pe

[42] [40]

Nistru au căzut doi militari: căpitanul Vladimir Macarciuc și locotenentul major Valeriu
Nazarco, având vârsta de 37 de ani și, respectiv, 34 de ani. Conform datelor Centrului Militar
din Bălți, la războiul cu separatiștii au participat circa 800 de bălțeni, inclusiv circa 400 de
militari ai Brigăzii de Infanterie „Moldova” din Bălți  . [43]

6
La 12 februarie Monumentul lui Lenin a fost transferat de pe Piața Independenței pe
teritoriul Comisariatului militar.
La 19 mai 1992, Bălțiul este vizitat de președintele României, Ion Iliescu, și președintele
Republicii Moldova, Mircea Snegur. La marginea orașului ambii președinți au fost
întâmpinați de delegați Primăriei Bălți în frunte cu primarul Vladimir Tonciuc. La
Combinatul de Blănuri, cu vizitarea căruia a derulat programul, s-au purtat discuții cu
salariații și au fost demonstrate modele fabricate la combinat. Apoi președinții au ținut calea
spre Teatrul Național Vasile Alecsandri unde s-au întreținut cu actori, regizori. Vizita a
continuat pe câmpurile experimentale ale A.Ș.P. „Selecția”. După amiază
președinții României și Republicii Moldova au plecat spre Chișinău. La Bălți Ion Iliescu a
anunțat despre pregătirea unui „Tratat de fraternitate” între România și Republica
Moldova  .
[44]

Elaborat: Golban Vadim clasa a VI-a ”C”