STRUCTURA SOCIALĂ ŞI ORGANIZAREA INTERNĂ A

TRANSILVANIEI MEDIEVALE – continuare

Transilvania exporta în Moldova și Tara Românească postavuri, încălţăminte, cojoace,

pânză, unelte agricole, arme, obiecte de uz casnic şi de lux, în timp ce se importa, mai cu seamă
în oraşele de graniţă ca Braşovul, Sibiul, Bistriţa, dar şi cele din interior ca și Clujul sau
Sighişoara, cai, oi, porci, piei, miere, ceară, peşte, lână, brânză şi vin. Negustorii transilvăneni au
primit în secolele XIV-XV mari privilegii de la domnii români (Vlaicu în 1368, Alexandru cel
Bun şi Mircea cel Bătrân între 1408-1413 etc.) în semn de recunoaştere a importanţei lor pentru
viaţa economică a celor două state româneşti din est şi sud, dar şi a faptului că negustorii saşi au
fost sprijiniți foarte mult de către autoritatea regală care a intervenit ori de câte ori a fost nevoie
de partea lor.
Comerţul de tranzit practicat pe căile comerciale cunoscute – drumul moldovenesc de la
Baltica la Marea Neagră şi cel muntean care ducea de la gurile Dunării spre Dunărea Mijlocie şi
spre Occident – a fost menţinut de statele implicate în protejarea lor cu sfinţenie, atât pentru
beneficiile care le aduceau prin vămi, cât şi datorită presiunii statelor mari din vecinătate
(Ungaria şi Polonia în primul rând). Ele erau dublate de drumurile comerciale locale, interne,
care debușau în drumurile internaţionale: Rodna-Siret, Ghimeş-Siret pe valea Trotușului, prin
pasul Oituz spre Siret şi Galaţi, Buzău-Brăila, cele care treceau prin pasul Bran şi Rucăr şi
ajungeau la Dunăre (Giurgiu), pasul Turnu Roşu la Turnu, pasul Vâlcan spre Calafat etc. În
părţile de vest trebuie menţionat drumul ce lega Clujul prin Dăbâca spre oraşele germane din
Slovacia, drumul paralel cu Mureşul spre Câmpia Pannonică şi care ducea spre Viena etc.
Evident, mărfurile erau vămuite din loc în loc, ceea ce reprezenta pentru domnie venituri extrem
de serioase, autoritate care trebuia să asigure în schimb liniştea şi siguranţa comunicaţiilor
comerciale.
Dezvoltarea comerţului a implicat dezvoltarea circulaţiei monetare, factor cu totul
indispensabil acestei ramuri a economiei. Ţările române nu au avut o monedă proprie ci au
permis circulaţia unor monede-forte din epocă: perperul bizantin în Dobrogea, marca imperială şi
rubla de argint; ca monede divizionare erau folosiţi dinarii polonezi. În prima jumătate a
secolului al XV-lea au apărut monedele de aur: marca şi dinarul imperial, florinul unguresc şi
zlotul polonez. În epocă, în Transilvania au existat patru monetării: Sibiu, Oradea, Satu Mare şi
Lipova, a căror existenţă a fost mai mult sau mai puţin efemeră, care au bătut florini ungureşti şi

1
monedă divizionară. În Moldova s-a bătut monedă la Siret şi Suceava, iar în Tara Românească la
Câmpulung şi Curtea de Argeş, dar aceste monede au avut o circulaţie mai limitată.
Principala categorie socială a fost ţărănimea care a dominat statistic întreaga societate
din Transilvania medievală. Principial ţăranii se împărţeau în două pături esenţiale: ţărănimea
dependentă – iobagii (în Transilvania iobagiones sau iobagionalis conditionis homines) şi jelerii
(inquilini, selleri) - şi ţărănimea liberă. Iobagii aveau gospodărie şi un lot extravilan; jelerii
aveau cel mult o gospodărie, fără lot extravilan, dar şi obligaţii incomparabil mai puţine. Mai
exista şi o pătură foarte subţire de argaţi care îndeplineau munci servile la curţile nobiliare.
În Transilvania cea mai mare parte a iobagilor au trăit pe domeniile din comitate şi mai
puţin în scaunele secuieşti (ţărani secui iobăgiţi). Ei fuseseră cuprinşi în domeniul nobiliar şi
eclesiastic organizat de coroana ungară, ajungând într-o poziţie socială umilă. Statutele din 1374
ale Capitlului Episcopiei catolice din Oradea atestă diferenţierea socială a ţărănimii dependente
din Transilvania în raport cu mărimea sesiei (lotul extravilan) şi a numărului de animale de
tracţiune distingând patru categorii ţărăneşti: pământ ce putea fi arat într-o zi cu un plug tractat
de 8 boi, 4 boi, 2 boi sau 2 cai şi cei lipsiţi de animale (cu munca braţelor). Aceeaşi diferenţiere
socială ţărănească este semnalată şi de înţelegerea de la Apatiu încheiată în 6 octombrie 1437 în
cadrul răscoalei de la Bobâlna; cei 63 de ani trecuţi între emiterea celor două acte nu a modificat
cu nimic diferenţierea socială a ţărănimii dependente.
Ţărănimea liberă s-a putut menţine pe domenile cetăţilor şi în districtele de margine ca
Ţara Maramureşului, Ţara Oaşului, districtul Rodna, Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului în
Transilvania. Această menţinere a fost posibilă datorită perpetuării anumitor obligaţii militare
ţărăneşti faţă de stat; şi în interiorul ţării a fost posibilă menţinerea ţărănimii libere în jurul unor
curţi domneşti, iazuri şi mori sau cetăţi de apărare care trebuiau întreţinute cu munca acestora. În
acest context de reținut că în Moldova şi Ţara Românească ţăranii liberi s-au putut menţine o
perioadă mult mai îndelungată decât în Transilvania, datorită faptului că procesul de feudalizare
a fost mult mai lent şi mai puțin complet în cele două ţări sud-estice. Cei mai mulţi ţărani liberi s-
au menţinut în Secuime.
Comunităţile rurale şi-au păstrat în general organizarea arhaică; în fruntea lor se găsea un
sfat al “oamenilor buni şi bătrâni” cu atribuţii administrative şi juridice interne. Dar domeniile
feudale s-au extins întotdeauna în detrimentul comunităţilor rurale libere, cu largul concurs al
domniei. Țăranii şi-au păstrat dreptul de strămutare de pe domenii până în secolul al XVI-lea,

2
când el a fost interzis de Tripartitul lui Werbőczi în Transilvania (după războiul ţărănesc condus
de Doja, 1514) şi Mihai Viteazul (legământul lui Mihai, probabil 1595).
Informaţiile istorice pentru secolul XVII sunt incomparabil mai numeroase decât pentru
secolele anterioare, ceea ce ne permite o mai exactă cunoaştere a situaţiei reale. Căci ţările
române au fost tot mai frecvent străbătute de călători străini care au lăsat în urmă relatări foarte
sugestive. Pe de altă parte, creşterea aparatelor birocratice ale principatelor în condiţiile trecerii
la regimurile monarhice a determinat o sensibilă sporire a actelor rămase în urma acţiunii de
guvernare.
Primul domeniu în care avem imagini mai precise decât în epocile anterioare este cel
demografic. Pustiirea frecventă a ţărilor române încă înainte de domnia lui Mihai a generat o
depresiune demografică, iar scăderea productivităţii mai ales în agricultură a provocat o acută
lipsă de alimente ce a prilejuit în cursul întregului secol al XVII-lea numeroşi ani de foamete,
ceea ce a influenţat serios accentuarea depresiunii demografice. În fine, principatele au stat sub
semnul unor grave calamităţi naturale (secete frecvente, inundaţii, geruri etc.) care au generat
stări economice şubrede, cu consecinţe directe asupra populaţiei.
Dar dinamica populaţiei a fost în legătură directă şi cu frământările cauzate de
evenimentele politice şi militare. Se constată o mobilitate excesivă a populaţiei, atât înăuntrul cât
şi în afara hotarelor. Pentru Transilvania, unde datele statistice sunt mai numeroase, se constată
masive părăsiri de sate, uneori fiind plecaţi chiar jumătate din locuitori. Circulaţia populaţiei
dintr-o ţară în alta, atât din Transilvania în principatele vecine, cât şi invers, a înregistrat
proporţii imense. Cele mai negative au fost însă emigrările în afara hotarelor, în Rusia, în
Polonia, dar şi în alte părţi, căci acestea au avut consecinţele economice cele mai grave. Dar
perioadele de stabilitate politică de la mijlocul secolului al XVII-lea potenţialul uman s-a refăcut,
în Trnasilvania atingându-se chiar nivelul demografic de la mijlocul secolului al XV-lea.
Sporul demografic relativ poate fi urmărit pe de o parte în creşterea numărului de sate, iar
populaţia a fost estimată la 1 milion în Transilvania. Pe de altă parte, populaţia rurală a trăit în
aşezări cu o mărime variabilă, în Transilvania mărimea medie a unei aşezări rurale se situează la
70 de case, multe din ele ajungând chiar la 150 de case. În acelaşi timp, oraşele nu au prezentat
mari aglomerări urbane; târgurile având de obicei între 200-500 de case sau chiar mai puţin
(1500-2000 de locuitori). În Transilvania, Clujul avea 8500 la 1660, înregistrând la 1711 o

3
creştere de numai 500 de locuitori datorită evenimentelor militare legate de pătrunderea
austriecilor în Transilvania şi de răscoala condusă de principele Francisc Rakoczi II.