Iacob Andreea Diana

RISE, GRUPA II

Constituirea Comunităților Europene

Tratatul de la Paris. Tratatul de la Roma

Tratatul de la Paris

,,Europa, scria Maurice Duverger, este o idee englezească, dezvoltată de francezi cu

a nenumărate contradicții de cele două părți ale Canalului”.
Inițiativa reconstrucției continentului s-a deplasat, începând cu anul 1950 prin Franța,
continuând cu anul 1955 prin guvernele Benelux și către tările europene.
La 1 prețul ianuarie 1949, cancelarul german Konrad Adenauer propunea formarea
unei ,,asociații de drept internațional pe bază cooperativă”, în care Germania ar fi participat cu
feroasele din Ruhr, Franța cu minereul din Lorena, Germania din Saar, Franța, Luxembourg și
Belgia cu industria lor grea.
În comunicatul din 3 iunie 1950, sub îndrumarea lui Robert Schuman și Jean Monnet,
guvernul francez, german, italian, belgian, olandez și luxembourghez arată că acestea sunt
hotărâte să înființeze Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) pentru a
continua acțiunea de pace, de solidaritate europeană de progres economic și social, prin
punerea în comun a producției lor de cărbune și oțel sub controlul unei Înalte Autorități care
să acționeze în favoarea unei opere comune, independență de guverne și care va avea ca
rezultat primele fundamente concrete ale unei Federații Europene, indispensabilă pentru
menținerea păcii, dar lucrând pentru aplicarea Tratatului de constituire ,,într-un spirit
european”.
La 15 august 1950, Harold Macmillan declara Adunării Consiliului Europei că acest plan
este ,,o concepție revoluționară și aproape mistică”.
Șase state, care au răspuns pozitiv la propunerea lui Schuman s-au reunit la Paris, pe
20 iunie 1950. Cele 6 luni de dezbatere care au urmat s-au încheiat cu parafarea unui proiect
de convenție, elaborat de experți, la 19 martie 1951 și cu semnarea, la Paris, a Tratatului de
constituire a CECO, la 18 aprilie 1951. Monnet a reușit să devină reprezentantul Franței la
Tratat, cu puteea de a-și numi proprii consilieri, iar la 5 iulie 1952 devine primul președinte al
Înaltei Autorități, cu sediul la Luxembourg, numit de Consiliul de Miniștri.
La prima sesiune a noii adunări a Comunității, el declara delegaților că asociația
producătorilor de cărbune și oțel era, de fapt, ,,începutul Europei”, iar ei participau la primul
guvern al acesteia.
Piața comună a Cărbunelui și Oțelului, fundamentată pe principiul liberei concurențe
trebuia realizată în două etape: una pregătitoare și una de tranziție. Ea presupunea suprimarea
drepturilor de vamă și a restricțiilor cantitative, cu privire la libera circulație a produselor,
interzicerea măsurilor discriminatorii și a subvențiilor sau a ajutorului acordat de stat.
CECO avea 7 misiuni importante:
 Promovarea dezvoltării schmburilor între țările membre;
 Aprovizionarea regulată a pieței;
 Asigurarea unui acces egal al tuturor utilizatorilor la sursele de producție;
 Ajutorarea modernizării producției și a respectării regulilor unei concurențe sănătoase;
 Încurajarea dezvoltării schimburilor intra-europene prin suprimarea drepturilor de
vamă;
 Obținerea celor mai scăzute prețuri, fără modificarea calității produselor;
 Exploatarea rațională a zăcămintelor, pentru a evita epuizarea lor.
Au fost constituite 3 feluri de organisme ale CECO:
1. Un executiv compus din Înalta Autoritate într-un Consiliu de Miniștri, organism
colegial, având caracter politic și diplomatic;
2. Un organism de control, Adunarea Parlamentară, cuprinzând reprezentanți
ai ,,Popoarelor statelor”;
3. Curtea de Justiție însărcinată cu soluționarea conflictelor dintre statele membre, dintre
instituțiile Comunității și stele membre și instituțiile Comunității.
CECO a permis garantarea unei concurențe cu tarife rezonabile, a contribuit la
dezvoltarea producției de cărbune, în special în Franța și Luxembourg, a participat la
modernizarea industriei siderurgice, favorizând instalarea unor unități de producție pe litoral
și a creat condiții pentru păstrarea locurilor de muncăde către o mare parte a minerilor, sau
pentru susținerea lor în direcția reconversiei profesionale.
Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. După o etapă pregătitoare, de
organizare a instituțiilor, Piața Comună este deschisă pentru cărbune, minereu de fier, fier
vechi la 10 februarie 1953, pentru oțel la 1 mai 1953.
După instalarea Înaltei Autorități la Luxembourg, SUA și Marea Britanie și-au
desemnat și ele reprezentanții. La 8 aprilie 1965, a fost semnat Tratatul de Fuzionare a CECO-
Iacob Andreea Diana
RISE, GRUPA II
CEE-CEEA, care a permis crearea unui Consiliu și a unei Comisii unice, începând de la 1
iulie 1967.

Tratatul de la Roma

La 25 martie 1957, cele 6 țări ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului au

semnat, la Palatul Capitoliului din Roma, tratatele e constituire a Comunității Economice
Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Viziunea
fondatorilor, precum cea a lui Winston Churcill, a lui Robert Schuman sau Jean Monnet
privind contituirea, prin integrare economică, a ,,unei mai strânse uniuni a popoarelor
Europei” și dorința apărării păcii continentale se reflectă în preambulurile fiecărui tratat. Însă
documentele relevă și o ,,subtilă schimbare” a accetului, de la pace, la prosperitate economică,
văzută ca un factor conducător spre unitate.
Dintre cele 2 tratate semnate la Roma, Tratatul instituind Comunitatea Economică
Europeană este cel mai important. El propunea constituirea unei piețe comune a celor 6 state
contractante, pentru: promovarea unei dezvoltări armonioase a activităților economice, în
ansamblul comunității; o expansiune economică echilibrată; o stabilitate crescută; o crștere
accelerată a nivelului de viață precum și relații mai strânse între statele reunite.
Acțiunea Comunității stabilește:
 crearea pieței comune unice;
 eliminarea între statele membre a taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la intrarea
sau ieșirea mărfurilor, precum și a tuturor celorlalte măsuri de efect echivalent;
 stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune față de statele
terțe;
 abolirea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor,
serviciilor și capitalurilor;
 instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii;
 instituirea unei politici comune în domeniul transporturilor;
 stabilirea unui regim care să garanteze veritabila concurență pe piața comună;
 aplicarea unor proceduri care să permită coordonarea politicilor economice ale statelor
membre și prevenirea dezechilibrelor în balanțele de plăți;
 apropierea legislațiilor naționale, în măsura necesară funcționării pieței comune;
  crearea unui Fond Social European, în vederea ameliorării oportunităților de muncă
ale muncitorilor și a ridicării nivelului de viață;
 instituirea unei Bănci Europene de Investiții, destinată să faciliteze expansiunea
economică a Comunității, prin crearea unor noi resurse;
 asocierea țărilor și teritoriilor dincolo de mări, în vederea schimburilor și a continuării
în comun a eforturilor de dezvoltare economică și socială;
 interzicerea oricărui tip de practici care ar fi avut ca efect distorsionarea competiției
dintre statele membre.
Articolul 4-1 al Tratatului precizează că sarcinile Comunității vor fi realizate de un Parlament
European, de un Consiliu, o Comisie și o Curte de Justiție, Consiliul și Comisia fiind asistate
de un Comitet Social, cu funcții consultative.
Tratatul EURATOM a fost mai greu de semnat, francezii dorind să păstreze o
libertate totală de utilizare militară a atomului, iar partenerii lor nefiind interesați. Scopul său
era acela de a contribui la formarea și dezvoltarea unei industrii nucleare europene, cu
următoarele sarcini:
 dezvoltarea cercetărilor și difuzarea cunoștințelor tehnice;
 să stabilească norme unitare de securitate pentru protecția sanitară a populației și a
lucrătorilor și să vegheze la aplicarea acestora;
 să faciliteze investițiile și să asigure relaizarea instalațiilor de bază necsare pentru
dezvoltarea energiei nucleare în Comunitate;
 să asigure piețe mari de desfacere și accesul la cele mai bune mijloace tehnice, prin
crearea unei piețe comune a materialelor și echipamentelor specializate, prin libera
circulație a capitalurilor pentru investiții în domeniul nuclear;
 să exercite dreptul de proprietate care îi este recunoscut asupra materialelor de fusiune
speciale;
 asumarea unei funcții de reglementare în aprovizionarea statelor membre cu minereuri
și combustibil nuclear;
 stimularea investițiilor de capital în industria nucleară;
 realizarea instalațiilor necesare.
Cele 6 state (Franța, Italia, Germania de V, Belgia, Olanda și Luxembourg) ratifică tratatele
de la Roma în septembrie – decembrie 1957, ele intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958. Noile
instanțe create au fost instalate la Bruxellees.
Iacob Andreea Diana
RISE, GRUPA II
Primele măsuri de liberalizare a comerțului reciproc a celor 6 sunt luate la 1 ianuarie
1959, când se pune în aplicare un program de reduceri succesive a taxelor vamale de import al
produselor industriale și al unor produse agricole. Se trece, paralel, la înlăturarea barierelor
netarifare și la eliminarea completă a taxelor de export, în 1960.
Tarifele vamale naționale se ajustează la nivelul tarifului vamal comun față de terți, în 3 etape
- cu 30% în ianuarie 1961;
- cu 30% în ianuarie 1963;
- cu 40% în ianuarie 1968.
La 1 iulie 1968, tarifele vamale de import și export din relațiile reciproce sunt înlăturate, iar
tariful vamal fiind în vigoare, se consideră că, în linii mari, se realizase uniunea vamală a
Comunității Economice Europene, ca primă etapă a integrării economice.
În virtutea practicii câștigate în funcționarea CECO, Tratatul care instituia
Comunitatea Europeană semnat la Roma, la 25 martie 1957, prevedea că rostul acestei
instituții este acela ,,de a promova o dezvoltare armonioasă și echilibrată a activităților
economice în ansamblul Comunității, o creștere durabilă și neinfaționistă respectand mediul,
un grad înalt de convergență a performanțelor economice, un nivel de utilizare a forței de
muncă și de protecție socială ridicat, creșterea nivelului și a calității vieții, coeziunea
economica și socială și solidaritatea dintre stele membre”.
Succesul CECO și eșecul din anii 50′ al unei politici de apărare comune au generat
convingerea că o construcție europeană nu se poate realiza decât prin avansuri bine cumpănite
în direcția unor structuri instituționale care să nu lezeze preocupările privind respectul
independenței și suveranității statelor participante.
„Dacă se urmărește istoria construcției europene se poate constata că de la Tratatul
instituind CECO la cel al CE, apoi la Actul Unic, la Tratatul asupra Uniunii, și în fine la cel
de la Amsterdam”, grija statelor membre a fost aceea de a atribui noi competențe instituțiilor
europene numai în măsura în care nu sunt puse la îndoiala temerile și reacțiile statelor
membre față de îngustarea atribuțiilor suveranității. În acest context, cu cât s-a avansat
construcția eurpeană cu atât s-au adăugat noi competențe instituțiilor sale, punând în discuție
modul democratic al funcționării acestora.
 Bibliografie:
1. Mioara Nedelcu, „Construcție Europeană”-Procese și etape,
Tipo-Moldova, Iași, 2002, pg.65-80;
2. Liviu- Petru Zăpârțan, ,,Construcție Europeană”, Oradea, 2002,
pg. 30-37, 43-50.