TEMA 1: ETAPELE ISTORICE ALE CONSTRUCȚIEI UNIUNII EUROPENE

(PARTEA 1)

PREMISELE ÎNFIINŢĂRII COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Crearea comunităţilor europene nu poate fi înţeleasă decât în contextul politic

internaţional de dup cel de-al doilea război mondial, când în Europa occidentală au
apărut trei categorii de organizaţii internaţionale:
1. Militare – reprezentate prin:
a. Uniunea Occidentală.
b. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) – creată la 4
aprilie 1949 prin Tratatul de la Washington, ca organizaţie politico-
militară a alianţei atlantice.
2. Economice – din categoria cărora menţionăm Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică (O.E.C.E.) (având ca membre: Austria, Belgia,
Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia, zona de vest a
Germaniei şi teritoriul Triest, ulterior fiind admise R.F.G. în 1955 şi Spania în
1959), constituită la 16 aprilie 1948 prin Tratatul de la Paris în vederea
gestionării ajutorului comun oferit de către S.U.A., în cadrul programului
Marshall.
3. Politice – respectiv Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949.
Aceste organizaţii deşi acopereau principalele domenii ale cooperării
internaţionale nu dădeau Europei o structură coerentă care să-i permită să exprime în
mod efficient o personalitate de care devenea din ce în ce mai conştientă şi care-i
apărea ca fiindu-i indespensibilă.
Într-un asemenea conext a apărut necesară căutarea uneo metode diferite şi care
să conducă la o integrare europeană m ai puternică, ideea adoptării unor structuri de
integrare devenind din ce în ce mai pregnantă, mai ales pentru unele dintre statele
europene.
Începând cu anul 1950 construcţia europeană se angajează pe o cale cu totul
nouă.
La 9 mai 1950, cu ocazia aniversării a cinci ani de la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial, într-o cuvântare inspirată de Jean Monnet, ministrul francez al
afacerilor externe, Robert Schuman, a propus ca Franţa, Germania şi alte ţări
europene care doresc să li se alăture ar trebui să-şi constituie într-un cartel resursele
de cărbune şi oţel. Acest lucru a fost sugerat de cancelarul Adenauer, înca din 1
ianuarie 1949, care propusese înlocuirea controlului unilateral asupra Ruhrului
exercitat de învingatori, cu o "asociaţie de drept internaţional pe bază cooperativă".
Asociaţia ar fi cuprins "Germania cu feroasele din Ruhr, Franţa cu minereul din
Lorena, Germania, Saar, Luxemburgul şi Belgia cu industria grea".
Aceasta luare de pozitie s-a numit ulterior - Declaratia Schuman. Declaraţia
lui Robert Schuman cuprinde principiile unei concepţii revoluţionare în construcţia
europeană, principii a căror aplicare a dus la constituirea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului.
Planul lui Shumann, anunţat la a constituit un nou început pentru Europa, de
atunci ziua de 9 mai devenind ZIUA EUROPEANĂ, fiind sărbătorită în ficare an.

COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ŞI OŢELULUI

Negocierile pentru semnarea Tratatului privind Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) între „cei 6” (Franţa; Germania; Belgia; Olanda;
Luxemburg; Italia) au durat 10 luni:
 fiind semnat şi încheiat la Paris, la 18 aprilie 1951;
 intrând în vigoare la 10 august 1952;
 expirând la 23 iulie 2002.
 Pentru prima dată în istorie, prin semnarea acestui tratat, statele
semnatare au renunţat la unele competenţe şi au conferit instituţiilor comunitare
o putere normativă proprie, acceptând ca dreptul comunitar nou creat să facă
parte integrantă din ordine juridică internă a lor
Crearea acestei organizaţii a însemnat constituirea unor organe
supranaţionale investite cu competenţă de a lua decizii în anumite domenii şi de
a le impune statelor membre.
Obiectivul C.E.C.O. era să contribuie în armonie cu economia generală a
statelor membre la
a. stabilirea unei pieţi comune, limitată la cărbune şi oţel, şi
b. să aibă loc o expansiune economică dar cu dezvoltarea locurilor de muncă şi
ridicarea astfel a nivelului de viaţă din statele membre.
Tratatul stipula dispoziţii privind:
 preţurile;
 interdicţia practicelor restrictive în domeniul „repartiţiei ori exploatării
preţurilor”;
 interdicţia practicelor restrictive la transporturi;
 interdicţia practicelor restrictive la politicile comerciale etc.
În viziunea tratatului, sunt recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a
cărbunelui şi oţelului şi în consecinţă, în cadrul comunităţii sunt abolite următoarele:
 taxele la import şi export ori taxele având efect echivalent şi restricţiile
cantitative privind circulaţia produselor;
 măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între producători şi între
consumatori în special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a
tarifelor şi condiţiilor de transport, precum şi măsurile care împiedică libera
alegere de către cumpărător a furnizorului;
 subvenţiile şi ajutoarele acordate de către state sau taxele speciale impuse de
state, de orice formă ar fi;
  practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţei.
Această organizare economică, care ducea la unirea pieţelor naţionale într-o
piaţă unică, urmărea atât promovarea producţiei cât şi creşterea profiturilor în
comparaţie cu situaţia menţinerii unor pieţe supuse unor reguli şi practici restrictive.
Actul constitutiv prevedea autorităţile care urmau să supravegheze derularea
tratatului şi anume:
 Înalta Autoritate – organul care reprezenta interesele comunitare;
 Consiliul Special de Miniştri – autoritatea care reprezenta statele naţionale
membre;
 Adunarea Comună – organul care reprezenta interesele popoarelor;
 Curtea de Justiţie – autoritate care veghea:
- la respectarea prevederilor Tratatului şi;
- soluţionarea diferendelor dintre statele membre ori particulari şi Înalta
Autoritate.

COMUNITATEA EUROPEANĂ A ENERGIEI ATOMICE ŞI

COMUNITATEA ECONOMICĂ EUROPEANĂ
Tratatul de la Paris privind instituirea C.E.C.O. este primul pas pe calea
integrării europene, dar şi un model de integrare juridică, instituţiile C.E.C.O.
pregătind instituţiile celorlalte două comunităţi ce se vor crea peste câţiva ani. Este
totuşi necesar să remarcăm că integrarea reuşită prin crearea C.E.C.O. nu a putut fi
extinsă şi la competenţele pur politice, dovadă în acest sens fiind eşecul în faţa
Parlamentului francez a proiectului de tratat semnat la Paris la 27 mai 1952, între cele
6 state membre ale C.E.C.O. pentru instituirea unei Comunităţi Europene de
Apărare. Acest tratat a fost ratificat în 1954 de celelalte semnatare, dar Parlamentul
francez, la 30 august 1954, a refuzat să-l dezbată, refuz care a dus la abandonarea
proiectului de creare a unei Comunităţi Europene de Apărare.
 După încercarea nereuşită a statelor membre C.E.C.O, de a constitui
Comunitatea Europeană de Apărare s-a confirmat că singura cale de integrare este cea
economică.
Relansarea europeană a fost pusă în discuţie prin Conferinţ de la Messina (1-2
iunie 1955), în cadrul căreia, miniştri de externe "ai celor şase" au recunoscut că
logica întreprinderii începute în 1951 impunea depăşirea C.E.C.O., extinzând
cooperarea europeană la întreaga economie.
Conferinţa de la Messina a reprezentat momentul ce a constituit începutul
procesului de constituire a celorlalte două comunităţi europene, urmată ulterior de alte
conferinţe la nivel de miniştri şi experţi:
 Reuniunea experţilor organizată la Bruxelles în perioada iulie 1955 – aprilie
1956, prezidată de H. Spaak1 – în cadrul căreia s-a redactat un „ Raport al
şefilor delegaţiilor miniştrilor afacerilor externe” – RAPORTUL SPAAK;
 Conferinţa miniştrilor afacerilor externe din mai 1956 de la Veneţia – baza
constituind-o „ RAPORTUL SPAAK”, avea ca temă principală crearea a 2
uniuni:
- o uniune economică generală;
- o uniune în domeniul utilizării paşnice a energiei atomice.
 Semnarea 25 martie 1957 la Roma a 2 tratate şi o Convenţie:
 Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE);
 Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(EURATOM);
 Convenţia cu privire la instituţiile comune (unificarea instituţiilor):
- Adunare parlamentară comună;
- Curte de Justiţie comună.
 Intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1958.

1
PAUL HENRI SPAAK, unul din artizanii procesului de integrare, ministru de externe şi primul-ministru al Belgiei,
Preşedintele Adunării consultative a Consiliului Europei (1949-1951), secretar general NATO (1957-1961).
 Tratatul instituind Comunitatea Economică Europenă reglementează cu
adevărat o nouă ordine juridică prin afirmarea primordialităţii dreptului comunitar. În
conformitate cu prevederile acestui Tratat Comunitatea are misiunea ca prin stabilirea
unei pieţi comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor
membre să promoveze:
 dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii;
 expansiune continuă şi echilibrată;
 stabilitate crescută;
 ridicare accelerată a nivelului de viaţă;
 şi cât mai strâns a relaţiilor dintre state.
Crearea CEE viza în primul rând transformarea condiţiilor economice de
schimburi şi de producţie pe teritoriul comunităţilor.
Piaţa Comună din cadrul Comunităţii, conform art.9, se sprijină pe o:
- unitate vamală, caracterizată prin libera circulaţie a mărfurilor;
- liberalizarea de ansamblu a tuturor formelor de producţie şi de schimb;
- implementarea unor politici comune: agricolă, a transporturilro, comercială.
Raţiunea pentru care se instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
se baza pe:
a. deficitul de energie al ţărilor membre;
b. rămânerea în urmă a acestora în momentul respectiv faţă de alte state (SUA,
Marea Britanie, URSS) şi;
c. faptul că trebuiau să-şi dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interesele
naţionale şi regionale comune.
Obiective principale prevăzute de Tratat:
 să contribuie la stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a
energiei nucleare;
 creşterea nivelului de trai în ţările membre;
 dezvoltarea schimbului cu alte ţări.
 Articolul 2 din Tratat stipula expres că toate competenţele privesc în mod
exclusiv aplicarea „civilă a atomului”.
Actul constitutiv în cele 10 capitole prevedea cooperarea în:
- materia cercetării nucleare;
- regimul difuzării cunoştinţelor în materia nucleară;
- protecţia sanitară;
- dezvoltarea coordonată a investiţiilor; modul de aprovizionare;
- dreptul de opţiune asupra mineralelor, materialelor brute şi materialelor
fisionabile ( fisiune – fenomenul scindării (diviziunii) unui nucleu atomic în
mai multe fragmente cu mase de valori comparabile);
- controlul de securitate a aprovizionării cu astfel de materiale2.
Deşi o perioadă au existat, în paralel, trei sisteme instituţionale internaţionale,
încă de la incă de la intrare în vigoare a tratatelor de la Roma s-a avut în vedere
reunirea instituţiilor3 celor trei Comunităţi în instituţii unice, ducând însă, la
îndeplinirea competenţelor stabilite prin cele 3 Tratate institutive.
Acest lucru s-a finalizat în anul 1965, la Bruxelles, prin „Tratatul de la
Bruxelles instituind o Comisie Unică şi un Consiliu unic”:
 este semnat la 8 aprilie 1965 la Bruxelles;
 intră în vigoare la 1 iulie 1967.
Prin Tratatul de fuziune au fost înlocuite şi create:
 Comisia Comunităţilor Europene – înlocuind Înaltei Autorităţi;
 Consiliul de Miniştri – înlocuind Consiliul Special de Miniştri;
 Parlamentul European – înlocuind Adunarea Comună;
 Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene – înlocuind Curtea de Justiţie.
Tratatul cuprinde competenţele autorităţilor executive comunitare reluând de
fapt prevederile celor 3 Tratate de bază, în cele 39 de articole

2
Ion Rusu, op. cit., p. 159.
3
Menţionăm faptul că prin Convenţia din 25 martie 1957 privind unele instuţii comune deja s-au unificat cele 3 Adunări
şi Curţi de Justiţie.
 După instituirea Comisiei unice, tratatul de fuziune unifică:
- serviciile;
- comisiile de control a veniturilor şi cheltuielilor;
- bugetele şi administraţiile.
Se generalizează sistenul numirii de comun acord a membrilor Comisiei,
precizându-se expres că fiecare stat membru trebuie să aibă cel puţin un reprezentant.
Tratatul a avut ulterior un rol important în ceea ce priveşte perfecţionarea
activităţilor Comunităţilor:
 Finanţarea comunităţilor prin resurse proprii:
- Decizia din 21 aprilie 1970, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971.
 Creşterea atribuţiilor Parlamentului european în ceea ce priveşte adoptarea
bugetului:
- Tratatul de la Luxemburg, din 22 aprilie 1970, intrat în vigoare la 1
ianuarie 1972;
- Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, intrat în vigoare la 1 iunie
1977.
 Crearea Curţii de Conturi:
- Tratatul din 22 iulie 1975.
 Alegerea Parlamentului European prin vot universal, direct.
- Decizia din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor
Adunării prin sufragiu universal direct
Acest Tratat nu a unificat competenţele instituţiilor comunitare, acestea
rămânând cele atribuite prin fiecare tratat în parte.
În concluzie, putem spune că aceste Comunităţi europene au apărut prin
încheierea unor tratate internaţionale, care au dat naştere la mecanisme fără precedent
în dreptul internaţional public

EVOLUŢII ULTERIOARE
 Institurea celor trei comunităţi a reprezentat doar începutul unui proces
complex, care – aşa cum au avut în vedere iniţatorii ideilor unite a Europei – trebuie
să continuie, în vederea realizării acelor obiective care, ori nu au fost posibile, ori au
devenit necesare pentru perfecţionarea structurilor şi activităţilor acestora în decursul
timpului. Aşa cum se arată în literatura de specialitate, această evoluţie s-a desfăşurat
în două direcţii: creşterea numărului statelor membre ale comunităţilor şi
perfecţionarea instituţională.
Deşi realizarea unei pieţi unice a fost prevăzută în Tratatele originare ale
Comunităţilor europene, procesul a decurs lent.

ACTUL UNIC EUROPEAN

Acest lucru s-a realizat odată cu adoptarea Actului Unic European:
 a fost semnat în 2 etape:
- la Luxemburg la 17 februarie 1986 de către 9 state;
- la Haga la 28 februarie 1986 de către 3 state: Italia, Danemarca, Grecia;
 a fost ratificat în anul 1986 de către 11 state;
 a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Premisele:
 La reuniunea din 1974, primului ministru belgian Leo Tindemans i s-a
încredinţat sarcina elaborării unui raport asupra conţinutului Uniunii Europene
şi mijloacelor de realizare. Raportul Tindemans conţine o serie de propuneri
menite să consolideze coeziunea intern şi externă a Europei Comunitare.
 iunie 1983 a avut loc la Stuttgart o reuniune a Consiliului European care a
adoptat "Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene" acesta fiind o decla-
raţie de intenţii a şefilor de state şi guverne.
 Proiectul Tratatului cu privire la constituirea Uniunii Europene este aprobat la
14 februarie 1984 de catre Parlamentul European, cu o mare majoritate
("Proiectul Spinelli" - Noutatea proiectului consta in crearea unei „Uniuni
 Europene” cu competenţe mult lărgite faţă de cele ale Comunităţilor şi
modificarea sistemului instituţional, în special prin acordarea unei puteri sporite
Parlamentului;
 Problema reformei institutionale este reluata in cadrul Consiliului European
reunit la Fontainebleau (iunie 1984), care hotaraste constituirea unui comitet
de lucru a carei baza sa fie „Declaratia solemna de la Stuttgard" si „Proiectul de
UE" a Parlamentului - "Comitetul Dooge" cu sarcina de a analiza posibilităţile
de perfecţionare comunitară, raportul elaborat propunând necesitatea iniţierii
procedurii de revizuire a tratatelor comunitare. Raportul final, prezentat in
martie 1985, prevedea:
- Piata Comuna pâna la sfârsitul decadei;
- imbunatatirea competitivitatii; promovarea valorilor comunitare comune;
- cautarea identitatii externe;
- un mecanism de vot in luarea deciziilor;
- intarirea rolului Comisiei; participarea Parlamentului in procesul legislativ;
- convocarea Conferintei pentru proiectarea tratatului asupra UE.
 în baza acestui raport, Consiliul European de la Milano (28-29 iulie 1985) a
decis să se convoace o conferinţă interguvernamentală care urma să elaboreze
un tratat asupra politicii externe şi de securitate comună şi să modifice tratatele
comunitare;
 conferinţa interguvernamentală şi-a început activitatea la Luxemburg (9
septembrie 1985) şi a elaborat textul „Actului Unic European”.
Obiectivul principal l-a constituit definitivarea Pieţei Interne, care potrivit art.7
trebuie sa fie "un spaţiu fără frontiere interioare, în care libera circulaţie a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată potrivit dispoziţiilor prezentului
tratat." Printr-un articol special, s-a instituţionalizat Consiliul European care, până la
acel moment, funcţiona pe baza hotărârii luate în octombrie 1974 la Paris de către
şefii de state şi guverne.
 Actul Unic a stabilit data de 31 decembrie 1998 până la care trebuia definitivată
Piaţa Internă, scop în care au fost conferite competenţe noi instituţiilor comunitare iîn
domeniile:
 politica socială;
 apărarea mediului înconjurator şi cercetare;
 politica economică şi sistem monetar;
 asigurarea coeziuniii economice şi sociale pentru reducerea decalajelor între
diferitele regiuni ale statelor membre.
Realizarea spaţiului fără frontiere reprezintă obiectivul esenţial al AUE.
Principalele inovatii apărute sunt:
- modificări în procesul decizional – cu excepţia sectorului social şi a celui fiscal,
toate deciziile referitoare la libera circulaţie şi realizarea pieţei interne vor fi
luate cu vot majoritar;
- libera circulaţie a capitalurilor;
- liberalizarea activităţilor bancare şi a sectorului asigurărilor, care vor beneficia
de drepturi de rezidenţă şi libera prestaţie;
- liberalizarea transporturilor aeriene;
- aproprierea taxelor TVA;
- dreptul de rezidenţă pentru persoane în statul pentru care optează;
- suprimarea controalelor fizice la frontiere.

1.2.5.2. TRATATUL ASUPRA UNIUNII EUROPENE

Un moment important pentru evoluţia construcţiei europene este relansarea
acestui proces, prin adoptarea mai lutor texte care după ce au îmbrăcat forma juridică
şi au fuzionat cu dispoziţiile privind Uniunea opolitică şi Uniunea economică şi
monetară, s-au concretizat într-un Tratat, şi anume Tratatul privind Uniunea
Europeană:
 a fost semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht;
  a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Principalele direcţii ale dezvoltării sistemului comunitar au fost îndreptate spre
un triplu scop:

 spre o unificare instituţională;

 spre o extindere a spaţiului comunitar;
 spre o aprofundare a domeniului intervenţiei comunitare4.
Prin Tratat se creează o Uniune Europeană fondată pe comunităţile europene şi
comletată prin formele de cooperare şi politicile prevăzute de tratat.
Astfel, în concepţia tratatului, Uniunea Europeană este o construcţie care se
bazează pe trei piloni:
1. dimensiunea comunitara, care corespunde dispoziţiilor incluse în Tratatul
care instituie Comunitatea Europeană, Euratom şi CECO: cetăţenia
uniunii, politicile Comunităţii, Uniunea Economică şi Monetară, etc.
(primul pilon din Tratatul de la Maastricht);
2. politica externă şi de securitate comună, acoperită de titlul V al Tratatului
UE (al doilea pilon);
3. cooperarea in domeniul justiţiei si al afacerilor interne, acoperită de titlul VI
al Tratatului UE (al treilea pilon). Prin Tratatul de la Amsterdam, o parte
din domeniile pilonului al treilea au fost transferate în primul pilon: de ex.,
libera circulaţie a persoanelor (vezi anexa).

4
Roxana Munteanu, Drept european, Ed. Oscar Prinţ, Bucureşti, 1996, pag. 75.