UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE, SOCIALE ŞI POLITICE

SPECIALIZAREA DREPT

Procesul de formare a Comunităţilor Europene

Student:
1. Introducere

1.1 Premisele apariţiei Comunităţilor Europene

Primele proiecte de tratate pentru crearea unei federaţii europene au fost elaborate încă
din secolul al XVII-lea; cu toate acestea, ideea de Europă unită s-a concretizat abia după cel de-
al doilea război mondial, având drept fapt generator dorinţa de a menţine pacea pe continent.
Statele membre - în jumătatea de secol de construcţie europeană - au beneficiat de
stabilitate, pace şi prosperitate economică, avand drept principale rezultate creşterea nivelului de
trai, crearea Pieţei Unice, a Uniunii Economice şi Monetare.
In discursul său la Universitatea din Zurich, la 19 septembrie 1946, primul ministru
englez Winston Churchill a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei după cel de-al doilea
război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, pentru care el a
propus un parteneriat Franţa-Germania ca o primă etapă. În domeniul militar au fost înfiinţate
două organizaţii şi anume: Uniunea Europei Occidentale (pe baza Tratatului de la Bruxelles din
17 martie 1948, revizuit prin Acordul de la Paris din octombrie 1954), care conţine o clauză de
angajament militar semnat în caz de agresiune împotriva unuia dintre membrii organizaţiei
(Franţa, Regatul Unit, Olanda, Luxemburg, Spania, Italia, Portugalia şi, în final, Grecia); NATO
(prin Tratatul de la Washington din 4 aprilie 1949) care, ca organizaţie cuprinde mai multe state
europene, Statele Unite ale Americii, precum şi Canada într-o alianţă în care s-a reuşit o amiabilă
integrare militară1.
În plan economic a fost creată Organizaţia Europeană de Cooperare Economică
(O.E.C.E.), în scopul de administra fondurile acordate de către Statele Unite ale Americii prin
Planul Marshall pentru reconstrucţia Europei. Aceasta a devenit, în anul 1960, Organizaţia
Europeană pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (O.C.E.D.).
La 5 mai 1949 este semnat Tratatul Consiliului Europei. Cadru al dialogului politic,
Consiliul Europei este un instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel naţional.
Aceasta favorizează apărarea unui drept regional european pe bază de convenţii. Cea mai
importantă convenţie este Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la Roma la 4
noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 19532.
Astfel, prin relaţii politice strânse, de lungă durată, au apărut, în plan economic, Consiliul
de Ajutor Reciproc (C.O.M.E.C.O.N.-ianuarie 1949) şi în plan militar Tratatul de la Varşovia
(încheiat la 14 mai 1955), reunind statele Europei Centrale şi de Est.

1
Augustin Fuerea – Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2002, p. 74
2
Ion Jinga- Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1999, p.81

2
1.2 Procesul de formare a Comunităţilor Europene
Comunităţile Europene au urmărit, incă de la început realizarea între statele membre a
unei cooperări mai puternice decât cea care rezultă din cadrul organizaţiilor de cooperare. Ele s-
au plasat într-o perspectivă mai apropiată aspiraţiilor federale care au fost exprimate la
Congresul de la Haga din mai 1948, lovindu-se atunci de concepţiile partizanilor unei cooperări
instituţionalizate.
Prima dintre cele trei Comunităţi, C.E.C.A./C.E.C.O. 3 a apărut având la origine iniţiativa
Franţei. Un rol important l-a avut Jean Monnet, datorită căruia s-au făcut primele demersuri în
scopul realizării unei noi unităţi europene. Acesta, îndeplinind funcţia de şef al Organizaţiei
naţionale a planificării din Franţa, a propus ca producţia de cărbune şi oţel din Franţa şi
Germania să fie administrată de către un organism supranaţional. La 9 mai 1950, Robert
Schuman, ministrul Afacerilor Externe al Franţei, lansa declaraţia, inspirată de către Jean
Monnet, prin care propunea crearea unei pieţe a cărbunelui şi oţelului, care să fie condusă
potrivit metodelor supranaţionale ce implică o ruptură de schemele tradiţionale ale relaţiilor
dintre state.
“Planul Schuman”, conceput pentru a evita o nouă conflagraţie mondială, punând
ramurile de bază ale industriei de armament sub control internaţional, prin intermediul unui tratat
inviolabil, a fost acceptat de Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Franţa a convocat,
la 20 iunie 1950, la Paris, o conferinţă interguvernamentală a cărei preşedinţie era asigurată de
Jean Monnet. Ţările Benellux-ului şi Italia au răspuns apelului şi s-au reunit la masa negocierilor.
La cererea Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniştri, care trebuia să dea, în anumite
cazuri, avizul său conform. Adunarea parlamentară şi Curtea de Justiţie au completat dispozitivul
care stă la baza sistemului instituţional al actualelor Comunitaţi4.
La 18 aprilie 1951, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a
fost încheiat pentru o durată de 50 de ani. Tratatul a fost ratificat de cele 6 state semnatare
(Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg).
Fundamentul economic al acestui tratat se află în dispoziţiile art.4 în sensul că sunt
recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi că vor fi interzise:
a) taxele la import şi la export ori taxele având efect echivalent şi restricţiile
cantitative privind circulaţia produselor;
b) măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi între
consumatori, în special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor
de transport, precum şi măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului;
c) subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state
în orice formă ar fi ele;

3
Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului
4
Ion Jinga, op.cit., p.102

3
 d) practicile restrictive care tind la împărţirea şi exploatarea pieţei;
1.3 Tratatul de la Maastricht
Tratatul semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993 se
plasează dincolo de obiectivul economic iniţial al Comunităţii (realizarea unei pieţe comune),
conferindu-i acesteia o orientare politică. Tratatul marchează astfel trecerea la o nouă etapă în
procesul de creare a unei “uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”5.
Tratatul instituie o Uniune Europeană formată din cele 12 state membre ale Comunităţii
Europene: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Olanda, Portugalia, Spania, la care au aderat în 1995 Austria, Finlanda şi Suedia.
Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază trei piloni:
 Comunitatea Europeană (care înlocuieşte Comunitatea Economică
Europeană), cu competenţe extinse în domeniul economic;
 cooperarea în domeniul Politicii externe şi de securitate comună;
 cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne.
Articolul 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene stipulează că este
cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele
membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia europeană este deci
condiţionată de cetăţenia naţională şi vine în completarea acesteia, adăugând noi drepturi:
 dreptul la liberă circulaţie şi de stabilire într-una dintre statele membre ale
Comunităţii;
 protecţia pe teritoriul statelor terţe din partea ambasadelor şi consulatelor;
 oricăruia dintre statele membre;
 dreptul de a vota şi de a candida în statul de rezidenţă la alegerile europene şi
la alegerile locale, cu anumite condiţii;
 dreptul la petiţie în Parlamentul European;
 dreptul de a depune la Mediatorul European o reclamaţie cu privire la
funcţionarea defectuoasă a instituţiilor comunitare.
Decizia de a crea o monedă unică la 1 ianuarie 1999 sub egida Băncii Centrale Europene,
reprezintă obiectivul final al integrării economice şi monetare pe Piaţa unică.
Tratatul de la Maastricht prevede crearea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape:
o prima etapă-până la 31 decembrie- liberalizarea circulaţiei capitalurilor;

5
Andrei Popescu si Ion Diaconu, “Organizatii europrne si euroatlantice”, Editura “Universul Juridic”, Bucuresti,
2009, p.31

4
 o etapa a doua- începând de la 1 ianuarie 1994- o mai largă coordonare a politicilor
economice, în scopul de a reduce inflaţia, rata dobânzilor şi fluctuaţiile schimburilor
valutare, precum şi de a limita deficitele şi datoria publică a statelor. Aceste criterii
trebuie să asigure convergenţa economiilor statelor membre necesare trecerii la moneda
unică. Trecerea este pregătită de Institutul Monetar European.
o etapa a treia- crearea unei monede unice la 1 ianuarie 1999 şi înfiinţarea Băncii Centrale
Europene.
Prin Tratatul de la Maastricht, competenţele comunitare au fost extinse, incluzând noi
domenii (educaţie, pregătire profesională, cultura, sănătatea publică, protecţia
consumatorilor, reţele trans-europene, politica industrială), pe baza principiului
subsidiarităţii. Astfel, acţiunea la nivel comunitar nu înlocuieşte acţiunea la nivel naţional, ci
o completează.
Politica socială intră în domeniul de acţiune comunitară. Protocolul social, cu toate că nu
a fost semnat de Marea Britanie, este anexat la Tratat. Astfel, statele membre (cu excepţia Marii
Britanii) au adoptat dispoziţii comune privind condiţiile de lucru, egalitatea de şanse, combaterea
excluderii pe piaţa muncii, securitate socială.
Pe baza mecanismului de cooperare politică stabilit prin Actul Unic European, al doilea
pilon al Tratatului de la Maastricht instaurează o politică externă şi de securitate comună care
permite adoptarea unor acţiuni comune în politica externă. Deciziile trebuie luate în unanimitate,
iar măsurile însoţitoare prin vot în majoritate calificată.6
În domeniul securităţii, Tratatul defineşte o politică al cărui obiectiv final este apărarea
comună, cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale (UEO). Statele membre pot totuşi continua
acţiune la nivel naţional, cu condiţia ca aceasta să nu contravină deciziilor luate în comun.
Al treilea pilon a fost conceput pentru a facilita şi a face mai sigură libera circulaţie a
persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene. Deciziile sunt luate în unanimitate şi fac referire la
următoarele domenii:
 reguli de trecere a frontierei externe a Comunităţii şi întărirea controlului;
 lupta împotriva terorismului, traficului de droguri şi fraudei la nivel
internaţional;
 cooperarea în materie de justiţie penală şi civilă;
 crearea unui Oficiu european al poliţiei (Europol), care să aibă în dotare un
sistem de schimb de informaţii între forţele de poliţie naţionale;
 lupta împotriva imigraţiei ilegale;
 elaborarea unei politici comune în domeniul azilului.

6
A.Popescu, I. Diaconu, op.cit., p39

5
 Este prevăzută o revizuire a Tratatului în vederea extinderii.Lucrările Conferinţei inter-
guvernamentale reunite în 1996-1997 s-au încheiat prin semnarea de către statele membre a
Tratatului de la Amsterdam, la 2 octombrie 1997.
1.4. Tratatul de la Amsterdam
Ziua de 1 mai 1999 a dobândit importanţa intrării în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam, Tratat care modifică Tratatul asupra Uniunii Europene. Prin Tratatul de la
Amsterdam, Uniunea Europeană cunoaşte unele transformări. Noi sarcini îi sunt încredinţate,
rolul cetăţeanului este accentuat, iar caracterul democratic al instituţiilor este întărit.
Necesitatea adoptării acestui Tratat rezultă din faptul că, deşi el urmează altor 2 mari
modificări privind competenţele şi instituţiile Uniunii, din anii 1986 (Actul Unic European) şi
1992 (Tratatul de la Maastricht), trebuiauu, încă, date răspunsuri numeroaselor probleme care au
rămas deschise. Acestea priveau: drepturile cetăţenilor (în special,protecţia drepturilor
fundamentale), cooperarea în domeniul securităţii şi justiţiei (integrarea acquis-ului Schengen în
competenţele Uniunii Europene), politica externă şi de securitate comună (alegerea unui Înalt
Reprezentant pentru PESC) şi consolidarea democraţiei.
Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive, deşi acestea
au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht. Acesta cuprinde 3 părţi, şi anume: modificări
ale Tratatului Uniunii Europene; simplificarea Tratatelor; dispoziţii generale şi finale. Acestora li
se adaugă: Actul final, 13 Protocoale şi 58 de Declaraţii comune.
Tratatul de la Amsterdam extinde aria politicii de protecţie a consumatorilor, stabileşte ca
obiectiv dezvoltarea durabilă a mediului înconjurător, coferă Uniunii Europene o nouă
competenţă în materie de ocupare a forţei de muncă, consolidează protecţia socială în domeniul
egalităţii de şanse şi al luptei împotriva excluderii.7
1.5 Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Nisa a fost semnat de către Miniştrii Afacerilor Externe ai statelor membre
ale Uniunii Europene la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare, după ce a fost ratificat de
fiecare stat membru, fie prin vot în parlamentul naţional, fie prin referendum.
Obiectivul Tratatului de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, este să
conţină prevederi pentru a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea va
avea 30 de membri, înscriindu-se deci în viziunea unei reforme instituţionale ale cărei 3 axe
principale sunt: componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor europene, procedura de
decizie din cadrul Consiliului de Miniştri şi consolidarea cooperării între instituţii.8
Prin Tratatul de la Nisa a fost consolidat rolul de co-legislator al Parlamentului European,
procedura de co-decizie urmând să fie aplicată şi în domeniile: lupta împotriva discriminărilor,
coeziune economică şi socială, vize, azil, imigraţie.

7
A. Fuerea, op.cit., p. 89
8
Idem

6
 Tratatul de la Nisa asigură o bază juridică partidelor politice din statele membre prin
definirea unui statut care să permită mai ales stabilirea unor reguli asupra modalităţilor de
finanţare a acestora.
A fost stabilit un număr maxim de 732 de mandate în Parlamentul European. La data
intrării în vigoare a Tratatului de la Nisa, unele state membre vor avea mai puţini reprezentanţi în
Parlament; de exemplu, pentru Franţa, care, pana la data intrarii in vigoare a Tratatului de la Nisa
avea 87 de mandate, dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Nisa, numarul acestora s-a redus
la 72.
În cadrul Consiliului Uniunii Europene sunt utilizate două proceduri de vot: unanimitatea
şi majoritatea calificată. Menţinerea unanimităţii ar putea face să apară obstacole în luarea
deciziilor în cadrul Consiliului. Majoritatea calificată are la bază un sistem de ponderare a
voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene, format din miniştrii statelor membre, fiecărui
stat fiindu-i atribuit un anumit număr de voturi în funcţie de populaţia sa.
Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli ale majorităţii calificate, de aplicat începând din
2005: pentru ca o decizie să fie adoptată este necesar, pe lângă o majoritate de voturi (255 din
345 pentru o Uniune cu 27 de state membre), şi ca majoritatea statelor să fi votat favorabil. Votul
în majoritate calificată a fost extins la următoarele domenii, în care era necesară unanimitatea:
coeziunea economică şi socială, încheierea de acorduri internaţionale în domeniul proprietăţii
intelectuale şi al serviciilor, cooperarea judiciară civilă.9
Conform Tratatului de la Nisa, începând din 2005, în componenţa Comisiei Europene va
intra numai câte un comisar de provenienţă din fiecare stat membru. Pentru buna funcţionare a
Comisiei, puterile preşedintelui acesteia vor fi extinse. Preşedintele va avea în atribuţiile sale
organizarea internă, eventualele remanieri, va putea cere demisia comisarilor. Preşedintele va fi
desemnat de către Consiliul Uniunii Europene, prin vot în majoritate calificată.
Pentru o mai bună funcţionare a Curţii de Justiţie şi pentru scurtarea termenelor de
judecată, Tratatul de la Nisa prevede unele modificări în ceea ce priveşte competenţele Curţii de
Justiţie şi cele ale Tribunalului de Primă Instanţă. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene se
poate reuni în plen sau în cameră lărgită. Prin Tratatul de la Nisa, acţiunile directe pot fi depuse
numai la Tribunalul de Primă Instanţă, care va avea competenţă şi asupra unor acţiuni pentru
pronuţarea unor hotărâri preliminare asupra validităţii unui act comunitar.
Tratatul de la Nisa prevede că fiecare stat membru va avea câte un reprezentant în Curtea
de Conturi, numit de Consiliu prin vot în majoritate calificată.
Prin Tratatul de la Nisa a fost creat un mecanism de conservare a valorilor democratice.
Consiliul Uniunii Europene, statuând cu o majoritate de 4/5 şi după consultarea Parlamentului
European, poate adresa o recomandare unui stat pe al cărui teritoriu s-a constatat existenţa
riscului de violare a drepturilor fundamentale.

9
Luciana-Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, Bucuresti, 2007, p. 41

7
 “Declaraţia asupra viitorului Europei”, anexă a Tratatului de la Nisa, cuprinde prevederi
asupra statutului Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care nu este încorporată
în Tratat.
1.6. Extinderea spre est a Uniunii Europene
Extinderea comunitatilor si a Uniunii Europene s-a realizat in mai multe etape:
- 1973, aderarea Marii Britanii, a Irlandei si a Danemarcei; Norvegia, a cărei aderare
fusese admisă , nu a ratificat tratatul de aderare, deoarece majoritatea populatiei s-a opus cu
ocazia referendumului naţional;
- 1981, aderarea Greciei;
- 1986, aderarea Spaniei şi a Portugaliei;
- 1995, aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei;
- 2004, au devenit membre ale Uniunii Europene 10 state: Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria;
- 2007, au devenit membre România şi Bulgaria10.
Începând cu 2004, putem vorbi de aderarea într-un interval scurt a unui număr mare de
state care nu aveau inca o economie de piaţă şi ale căror sisteme politice şi democratice nu
funcţionau permanent la un nivel rezonabil; aceste ţări aveau exerciţiul participării la grupări
integraţioniste de un tip diferit ( au facut parte din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc –
CAER-, care a fost constituit in 1949, ca un organism interguvernamental prin acordul semnat de
Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Romania şi URSS, care urmăreau să amelioreze şi să
coordoneze dezvoltarea economică planificată şi integrarea tărilor membre; Albania a facut parte
din CAER din 1949 până în 1961, Cuba a aderat la CAER în 1972, R.D. Germana în 1950,
Mongolia în 1962 şi Vietnam în 1978, în calitate de membri deplini. Iugoslavia a participat din
1964 ca membru asociat, iar China şi Coreea de Nord au avut statut de observator).
Noile aderări au impus din partea Uniunii Europene o redefinire de natură instituţionala şi
administrativă. Extinderile au avut fundamente diferite; dacă precedentele lărgiri au fost
determinate de raţiuni economice şi de considerente geopolitice, a cincea lărgire a avut la baza
atât raţiuni politice, cât şi de natură psihologică (apartenenţa statelor respective la continentul
european).
Prabuşirea sistemului comunist a determinat, începând cu 1990, o abordare nouă în relaţiile
economice şi politice dintre Comunităţi şi statele din această parte a Europei. Comunităţile au
creat şi dezvoltat mecanisme, strategii şi instrumente în vederea îmbunătăţirii relaţiilor cu acestea
şi a extinderii lor către centrul şi estul continentului11.

10
A.Popescu, I. Diaconu, op.cit., p. 73
11
L.A.Ghica, op.cit., p. 126

8
 Documentele care au statuat cadrul juridic şi institutional al raporturilor dintre ţările
candidate şi Uniunea Europeana şi care au avut drept obiectiv fundamental pregătirea integrării
statelor candidate în Uniune, au fost „acordurile de asociere”.
Întrucât semnarea acestor „acorduri de asociere” nu putea să confere ţărilor semnatare
capacitatea de a deveni membre, în anul 1993, la Consiliul European de la Copenhaga, s-a decis
că statele asociate din Europa Centrala şi de Est, pot deveni membre ale Uniunii dacă îndeplinesc
anumite condiţii (criterii) politice ( existenţa unor instituţii stabile, care să garanteze democraţia,
supremaţia dreptului, drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor), economice
( economie de piaţă viabilă şi capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor de
piaţă din UE, acceptarea obiectivelor uniunii economice şi monetare - independenta Bancii
Centrale din statul respectiv, coordonarea politicilor economice şi supravegherea acestora,
aderarea la dispoziţiile Pactului de Stabilitate şi Dezvoltare), precum şi adoptarea şi transpunerea
acquis-ului comunitar ( totalitatea normelor juridice comunitare).
În anul 1994, la Consiliul European de la Essen, a fost definit un nou instrument în vederea
extinderii, respectiv Strategia de preaderare, având drept scop ajutarea statelor candidate în
vederea adoptării acquis-ului comunitar; strategia de preaderare era structurată pe patru
elemente: dialogul structurat, acordurile europene, pregătirea pieţelor interne şi asistenţa
financiară prin Programul PHARE12.
La Luxemburg a fost definită şi Strategia consolidată de preaderare, care a fost inclusă
într-un proces complex de aderare şi negociere, articulată în jurul a două instrumente principale:
Acordurile europene şi Parteneriatul pentru aderare, la care s-au adăugat „dispozitivul de
încadrare”( reuniuni intre miniştrii statelor membre şi miniştrii statelor candidate - înlocuind
dialogul structurat), „avizele Comisiei”, „procedura de monitorizare”( rapoartele anuale ale
Comisiei asupra progreselor fiecărui stat candidat) şi „asistenţa financiara mărită” ( pe lângă
Programul PHARE, care este reorientat spre pregătire, au fost create două instrumente structurale
de preaderare: ISPA şi SAPARD).
O schimbare majoră în dinamica procesului de aderare, a fost adusă de Consiliul
European de la Helsinki, din decembrie 1999, prin hotărârea de începere a negocierilor şi cu
Bulgaria, România, Lituania şi Letonia.
Aceste eforturi au fost încununate de succes prin aderarea la 1 mai 2004, a opt state care
au facut parte din blocul comunist, respectiv Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia, Letonia, Lituania,
Slovenia si Slovacia; în acelaşi an au aderat la Uniune şi Cipru şi Malta.
De la 1 ianuarie 2007 au devenit membre ale Uniunii Europene şi România şi Bulgaria.

12
A.Popescu, I. Diaconu, op.cit., p. 188

9
 Bibliografie

 Andrei Popescu si Ion Diaconu, “Organizatii europrne si euroatlantice”, Editura

Universul Juridic, Bucuresti, 2009
 Augustin Fuerea “Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti
2002
 Augustin Fuerea, “Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucuresti,
2008
 Luciana - Alexandra Ghica, “Enciclopedia Uniunii Europene”, Editura Meronia,
Bucuresti, 2007

10