Universitatea Dunărea de Jos din Galați- Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice

Dreptul concurenței în spațiul european

2018

1
 1. Introducere

Conceptul de concurenţă s-a format şi este folosit în orice tip de relaţii sociale.
Reglementările juridice l-au preluat din vocabularul uzual, adăugându-i unele note disociative,
spre a-l adapta particularităţilor vieţii economice. Se impune ca atare să precizăm mai întâi
accepţiunea generică a noţiunii, în scopul de a-i desluşi ulterior sensul pe care l-a dobândit în
relaţiile comerciale.

În sens general, prin concurenţă se înţelege o confruntare între tendinţe adverse, care
converg spre acelaşi scop.

În sens restrâns, concurenţa este definită ca o confruntare între agenţii economici pentru
câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei activităţi.1

Am ales aceasta temă, deoarece politica concurenței este una din cele mai importante
politici la nivel european, datorită rolului ei pozitiv pe care il are asupra activității economice.

Regimul concurenței a fost stabilit in Tratatul de la Roma in partea a III-a, titlul I,

capitolul I.

1
Sută Nicolae, Drăgan Gabriela, Miron Dumitru, Integrare Economică Europeană, editura
Economică, 1999, pagina 79

2
 2. Aspecte generale privind politica în domeniul concureței

Voi incepe prin a defini conceptul de concurență. Aceasta implică preocuparea pentru
asigurarea funcționării corecte a regulilor jocului comercial atât din punctul de vedere al
autorităților publice, actorilor economici, cît și al indivizilor.2

Este bine cunoscut faptul că piața nu poate funcționa normal, in mod natural, fiind astfel
necesare unele intervenții din afară, care să-i asigure o evoluție corespunzătoare. Având deci in
vedere că un mediu de concurență perfectă nu este realizabil, în practică, politica in domeniul
concurenței vine ca o necessitate.

Scopul principal al politicii in domeniul concurenței este considerat a fi, in general,

protejarea mecanismului pieței prin promovarea structurilor competitive ale pieței și pedepsirea
comportamentului anti-competitiv, generându-se astfel o creștere a eficienței economiei ca întreg
cât și o creștere a bunăstării consumatorului.

Politica in domeniul concurenței, a oricarei țări, reprezintă un ansamblu de măsuri care au ca

scop restrângerea comportamentelor unor agenți economici pe piață, care ar putea afecta negativ
concurența. Păstrând ideea promovată de definirea generalizată a politicii in domeniul
concurenței, pot spune că aceea a Uniunii Europene este compusă dintr-o sumă de măsuri
legislative și de acțiuni întreprinse la nivel comunitar, prin Comisie, cu scopul de a elimina sau
descuraja acele practici restrictive ce au ca efect restrângerea sau eliminarea concurenței, în
cadrul pieței unice.

Introducerea unui set de reguli în domeniul concurenței a fost condiționată întotdeauna de

evoluția în timp a unor factori de natură diversă. Astfel, primul set de reguli cu privire la
concurență a fost introdus în SUA în US Sherman Act în 1980.

În cazul Comunității Europene, regulile cu privire la concurență au fost introduse în 1957

prin Tratatul CEE, reguli ce asigurau faptul că restricțiile-tarifare sau netarifare-existente în

2
Miron Dumitru, Economia Uniunii Europene, editura Luceafărul, București 2004, pagina 321
3
comerțul internațional, pe care statele membre au fost de acord să le elimine prin semnarea
Tratatului, nu vor fi înlocuite prin crearea de carteluri între companii din diferite țări.

Politică în domeniul concurenței este esențială în constituția economică a Comunității din

două motive. În primul rând, există ideea fundamentală conform căreia concurența și piețele
concurențiale sunt principala modalitate de realizare a obiectivelor economice din Tratat. Deja
importantă în Tratatul de la Roma, ideea a fost ridicată la rangul de principiu director explicit în
Tratatul de la Maastricht. În al doilea rând, instituirea pieței interne poate eșua sau poate da
rezultate nesatisfăcătoare, dacă practicile restrictive în domeniul afacerilor la nivel național ar
crea bariere efective în calea concurenței din alte state membre. Astfel de bariere private ar putea
apărea sau s-ar putea perfecționa ca răspuns la necesara eliminare a barierelor publice. Politica în
domeniul concurenței ar trebui să asigure ca barierele publice nu pot fi înlocuite de bariere
private și, astfel, nu pot pune în pericol ceea ce Curtea CE numește "unitatea pieței interne"3

3. Dreptul comunitar și dreptul național aplicabil

Încă de la constituirea Comunităţii Europene, Dreptul Concurenţei a reprezentat un

domeniu important al Dreptului European. Tratatul CEE din 1957 a instituit interdicţii
înţelegerilor dintre carteluri şi abuzului de poziţii dominante.

În ceea ce priveşte practicile concurenţiale susceptibile de a distorsiona concurenţa pe plan

comunitar, Art.81 TCE prevede următoarele:

(1) Sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice
decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre
statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea
concurenţei în cadrul pieţei comune şi, în special, cele care:

3
Deleanu Sergiu, Dreptul European al Afacerilor, editura Universul Juridic, București
2013, pagina 45

4
 (a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte
condiţii de tranzacţionare;

(b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau

investiţiile;

(c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare;

(d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente,

creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;

(e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii

suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte.

(2) Acordurile sau deciziile interzise în temeiul prezentului articol sunt nule de drept.

(3) Cu toate acestea, prevederile alineatului (1) pot fi declarate inaplicabile în cazul:

- oricăror acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi;

- oricăror decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de întreprinderi;

- oricăror practici concertate sau categorii de practici concertate

care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea

progresului tehnic sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din
beneficiul obţinut şi care:

(a) nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru

atingerea acestor obiective;

(b) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o

parte semnificativă a produselor în cauză.

Legea interzice înţelegerile anticoncurenţiale şi abuzul de poziţie dominantă. În dreptul

românesc, acesta lege este reprezentată de Legea nr. 21/1996.

Art. 5 din Legea nr. 21/1996 interzice orice înţelegere, expresă ori tacită, între agenţii
economici sau asociaţii de agenţi economici, precum şi orice decizie de asociere sau practică

5
concertată între aceştia, care are ca obiect sau poate avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau
denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau o parte a acesteia.

Legea are în vedere înţelegerile referitoare la: fixarea concertată, în mod direct sau
indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum şi
a oricăror alte condiţii comerciale inechitabile; limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei,
dezvoltării tehnologice sau investiţiilor; împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de
aprovizionare, pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii sau pe alte criterii;
aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,
provocând, în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială; condiţionarea
încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestaţii
suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte; participarea, în mod concertat, cu oferte trucate, la licitaţii sau la orice
alte forme de concurs de oferte; eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau
împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi
economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi
economici fără o justificare rezonabilă.

Prin art. 6 din Legea nr. 21/1996 este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii
dominante deţinute de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească sau pe o
parte substanţială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot
avea ca efect afectarea comerţului ori prejudicierea consumatorilor.

Practicile abuzive pot consta în: impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de
vânzare sau cumpărare, a tarifelor sau a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata
cu anumiţi furnizori sau beneficiari; limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice
în dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor; aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a
unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel unora dintre ei un dezavantaj
în poziţia concurenţială; condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri,
a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor, nici conform uzanţelor
comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte; realizarea de importuri fără competiţie
de oferte şi tratative tehnico-comerciale uzuale, în cazul produselor şi serviciilor care determină
nivelul general al preţurilor şi tarifelor în economie; practicarea unor preţuri excesive sau preţuri

6
de ruinare, sub costuri, în scopul înlăturării concurenţilor sau vânzarea la export sub costul de
producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor
interni; exploatarea stării de dependenţă economică în care se găseşte un client sau un furnizor
faţă de un asemenea agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o soluţie alternativă în
condiţii echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul
refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate.

4. Obiectivele politicii în domeniul concurenței

a. Creșterea bunăstării consumatorilor. Această prevede o relație directă între promovarea

concurenței și îmbunătățirea performanțelor economice;

b. Protecția consumatorului. Consumatorii sunt apărați, prin măsuri de stimulare a

concurenței, de practicile anti-concurențiale ale unor companii care ajung până a fixă prețul pe
piață la unele bunuri.

c. Redistribuirea veniturilor. În acest scop, politică în domeniul concurenței promovează

măsuri împotrivă centralizării veniturilor către un număr mic de agenți economici.

d. Protejarea firmelor mici și mijlocii. Această presupune atât protejarea industriilor mici și /
sau noi, cât și conștientizarea faptului că un număr mare de competitori pe piață are implicații
pozitive.

7
e. Considerații regionale sau sectoriale. Deseori, politică în domeniul concurenței este
folosită pentru a sprijini anumite sectoare aflată în declin, pentru a impulsiona unele sectoare nou
apărute, sau pentru a reduce șomajul.

f. Integrarea piețelor. Integrarea piețelor sectoriale comportă numeroase sensibilități care sunt
amplificate ori diminuate de o politică adecvată în domeniul concurenței.

5. Principalii actori implicați în politica Uniunii Europene privind

domeniul concurenței

a. Comisia Europeană

Comisia este organul care stabilește principalele reguli, investigheaza fiecare caz în parte și
decide, prin majoritate simplă-asemenea unui organism colectiv-, soluția adoptată. Ea
monitorizează întreaga politică în domeniul concurenței, prin Direcția Generală pentru
Concurență DG COMP (anterior cunoscută sub numele de Directoratul General IV[8]) care
raportează comisarului responsabil cu politica în domeniul concurenței. Acest DG a fost creat în
primii ani după Tratatul de la Roma, în vederea constituirii unei rețele constituționale coerente
care să asigure monitorizarea obiectivă a pieței. Comisia poate fi sesizată asupra unor cazuri de
încălcare a prevederilor privind concurența, fie prin notificare, fie urmare a unei plângeri
înaintate de o firmă sau un stat, fie poate acționă din proprie inițiativă ("ex officio") pentru a
investiga anumite situații specifice sau chiar un întreg sector economic. Comisia poate penaliza
orice încălcări ale regulilor privind concurența, penalizările putând reprezenta până la 10% din
veniturile companiei încriminate.

8
 Structura Comisiei, în domeniul concurenței, cuprinzând peste 400 de funcționari, nu este
nici pe departe puțin birocratică. Ca urmare, interfața cu publicul este asigurată de prezența "în
fața reflectoarelor a Comisarului european pentru concurență".

Comisia se compune din departamente executive și administrative. Deși unele decizii

sunt adoptate de comisarul pentru concurență în baza mandatului acordat, deciziile mai
importante sau mai controversate se duc în fața întregii Comisii. Șansele de reușită depind de
abilitatea comisarului de a aduce argumente și de a crea condiții care să îi sprijine inițiativa.

b. Curtea Europeană de Justiție

Ultimul arbitru în domeniul acestor reguli atât de diferite și cel care poate decide dacă acțiunea
Comisiei a fost în limitele puterilor stabilite în mod legal este Curtea Europeană de Justiție
(CEJ), alături de Curtea de Prima Instanță (CPI). Ele sunt responsabile pentru supervizarea legală
a regulilor în domeniu concurenței și joacă un rol esențial în conturarea caracteristicilor de esență
și de procedură ale regimului concurenței în Uniunea Europeană. Având în vedere că dreptul
comunitar prevalează asupra celui național, deciziile CEJ privitoare la spețele din domeniul
concurenței sunt obligatorii pentru Statele Membre. Jurisdicția a fost extinsă din anii 90 și asupra
statelor nemembre, în cazul în care activități ale acestora ar periclita piață internă comunitară. În
procesul de analiză al diferitelor cazuri supuse atenției sale, CEJ creează precedente juridice care
pot fi invalidate doar prin procedura de codecizie, care este puțin probabilă în domeniul
concurenței.

Pentru că CEJ a fost depășită uneori de numărul de spete nevoia de reforma a sistemului
legal în domeniul concurenței a fost servită și de crearea CPI. Introducerea unui sistem bicefal a
avut menirea să răspundă și acuzațiilor cărora blocajele și întârzierile în soluționarea unor cazuri
au generat neîncredere în dreptul comunitar. CPI face parte din CEJ, dar în practică s-a dezvoltat
ca instituție autonomă, începându-și efectiv activitatea în 1989 și ocupându-se de următoarele

9
probleme: probleme de personal, unele probleme ținând de Tratatul CECO și acțiuni în domeniul
concurenței (cu excepția practicilor antidumping și ajutoarele de stat). Pe parcursul anilor
sarcinile CPI s-au extins, cuprinzând și practicile de retorsiune. În ceea ce privește luarea
deciziei, această se realizează prin vot secret și cu majoritate de voturi, procedura similară cu cea
utilizată de CEJ. Un obiectiv fundamental la nivelul CPI este reducerea blocajului la nivelul și a
timpului de așteptare pentru soluționarea diferitelor cazuri.

c. Parlamentul european

Parlamentul european reprezintă, în viziunea Tratatului de la Roma, din 1957, "popoarele

statelor reunite în cadrul Uniunii Europene". Este singura instituție a Uniunii Europene ai cărei
membrii sunt aleși direct de către cetățenii statelor membre.

Multă vreme, Parlamentul European a avut un rol periferic privitor la politică în domeniul
concurenței. În 1979, în urmă unor presiuni exercitate de către Parlament asupra DG IV, s-a
urmărit realizarea unui proces de reglementare mai transparent și publicarea unui raport anual cu
privire la concurență.

Parlamentul European și-a sporit implicarea în dezvoltarea politicii în domeniul

concurenței mai ales pe calea influențării acțiunilor Comisie. Această influență s-a realizat pe
două căi:

- Comisia prezintă un raport anual cuprinzând problemele legate de concurență, raport pe care
Parlamentul îl ratifică, ținând seamă de conținutul raportului și de punerea în aplicare a
reglementărilor statuate prin Tratate; Comisarul pentru concurență poate fi chemat în față
Parlamentului pentru interpelări;

10
- Parlamentul are puterea de a formula întrebări către Comisie și de a solicita răspunsuri de la
această, în conformitate cu problemele discutate în Parlament, care afectează diversele grupuri de
interese.

Cu toate că raporturile Parlamentului cu Comisia s-au dovedit a fi constructive, controlul

parlamentar a fost totuși implicit. În decursul anilor, Parlamentul a criticat Comisia că nu s-a
consultat cu membrii acestuia, cerându-se o mai concretă implicare a Parlamentului în conturarea
axelor strategice în materie de concurență.

d. Consiliul de Miniștrii

Ca și Parlamentul, Consiliul de Miniștri nu are un rol foarte important în procesul

decizional. Importanta sa a fost subliniată mai ales în ultimii ani când, în scopul obținerii unei
mai mari credibilități din partea popoarelor, Uniunea Europeană a statuat în Tratatul de la
Maastricht (Art. 83,87 și 89) că deciziile vor fi luate de către Consiliu, pe bază majorității
calificate, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European. Lipsa implicării
directe a Consiliului este justificată, întrucât nu este o sarcină a acestuia să se implice în
activitățile curente și executive, iar în stadiile inițiale când a fost elaborată politica în domeniul
concurenței, centralizarea nu era obligatorie.

Intervențiile Consiliului de Miniștri se rezumă la a autoriza exceptările în bloc, precum și

la a face modificări în bază legală a PDC.

În afară Comisiei, în cadrul PDC acționează și autoritățile naționale investite cu

competențe în acest domeniu. Ca urmare a recentelor propuneri venite din partea Comisiei, de
descentralizare a PDC, rolul autorităților naționale din domeniul concurenței va crește în mod
semnificativ.

11
 6. Concluzii

În concluzie, politica concurenței este considerată drept cea mai dezvoltată și de succes
politică din Uniunea Europeană, din punct de vedere al semnificației practice pentru guverne,
firme și consumatori.

Obiectivul principal al politicii concurenței este de a preveni și de a înlătura distorsiunile

concurențiale ce rezultă din acțiunile companiilor sau ale autorităților publice, aceasta făcând ca
piața să funcționeze eficient.4 Politica de concurență este cheia pentru a realiza un mediu
echitabil de competiție pentru toate intreprinderile. Un astfel de mediu face ca firmele să iși
întărească eficacitatea și, deci, să fie mai bine pregătite pentru a concura pe piața internă și pe
piețele internaționale. Un mediu de afaceri dinamic care asigură concurența induce motivările
necesare pentru a inova si pentru a promova creșterea productivității. De asemenea, o economie
competitivă creează beneficii pentru consumatori și pentru societate.

4
Sută Nicolae, Drăgan Gabriela, Miron Dumitru, Integrare Economică Europeană, editura
Economică, 1999, pagina 79
12
 Bibliografie:

1. Deleanu Sergiu, Dreptul European al Afacerilor, editura Universul Juridic, București

2013

2. Miron Dumitru, Economia Uniunii Europene, editura Luceafărul, București 2004.

3. Sută Nicolae, Drăgan Gabriela, Miron Dumitru, Integrare Economică Europeană,

editura Economică, 1999.

4. Legea nr. 21/1996, republicată in 2005, cu modificări

5. Constituția României

Sitografie:

1. https://europa.eu/european-union/topics/competition_ro

13