Sunteți pe pagina 1din 10

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE, SOCIALE ŞI POLITICE


SPECIALIZAREA DREPT

Fenomenul Criminal

Student:

1.Introducere
Problema obiectului cercetării criminologice presupune a stabili ce anume interesează
cercetarea criminologică.
Un prim indiciu în acest sens îl reprezintă însăşi denumirea criminologiei, etimologia
acestui cuvânt. Observăm astfel că din punct de vedere etimologic, noţiunea criminologie este
alcătuită din doua cuvinte de origine greacă respectiv: crimen (cu sensul originar de acuzaţie si
apoi de infracţiune) şi logos (la origine discurs, raţiune, şi apoi ştiinţă).
Pornind de la sensul etimologic se poate formula chiar o definiţie prealabilă, pur nominală, în
care criminologia ar reprezenta: discursul cu privire la crimă, ştiinţa crimei. Deşi evident
incompletă, o asemenea definiţie apare destul de frecvent în literatura de specialitate, la autori de
prestigiu, fie efectiv in formula “ştiinţa crimei”, fie în varianta “studiul ştiinţific al fenomenului
criminal”.
Acest tip de definiţie, deşi criticabil sub aspectul rigorii, prezintă avantajul simplităţii,
oferind un reper clar, deşi minim, cu privire la zona în care se situează cercetarea criminologică.
Pe baza acestui reper, putem presupune că fenomenul criminal intră in sfera de interes a
cercetării criminologice, face parte din obiectul acesteia.
Un al doilea indiciu este dat de existenţa evidentă a unor preocupări practice legate de
fenomenul criminal, de combaterea ori limitarea acestuia. Putem presupune ca interesul
cercetării criminologice poartă şi asupra acestor preocupări de ordin practic, pe care le vom numi
practica anti-criminală.
În materie de definiţii a criminologiei există o abundenţă de posibilităţi de definire,
plecând de la abordarea generoasă al lui Ferri care susţinea că criminologia este suma tuturor
ştiinţelor penale, incluzând chiar şi dreptul penal, care nu ar fi decât capitolul juridic al acestei
ştiinţe. La polul opus se află susţinătorii ideii că criminologia este total distinctă de dreptul penal,
fiind o ştiinţă pur teoretică, care se ocupă doar de sistematizarea datelor cu privire la factorii şi
mecanismul delicvenţei1.

2. Definiţia criminologiei

În criminologie se spune că există atâtea definiţii ale criminologiei câţi criminologi sunt.
Din buchetul de definiţii ale criminologiei o vom prefera pe cea a lui R. Gassin : criminologia
este ştiinţa care studiază factorii şi procesul de realizare a conduitei infracţionale şi care
determină, plecând de la factorii şi procesul infracţional, cele mai bune mijloace de lupta pentru
a stăpâni sau pe cât posibil să reducă răul social cauzat de infracţiune.
Criminologia studiază elaborarea legii, încălcarea legii, precum şi reacţia la încălcarea
legii. Doctrina română propune atât o definiţie sintetică cât şi o definire detaliată, descriptivă a
noţiunii.
2.1.Definiţia sintetică

1
Sergiu Bogdan, Criminologie, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 10

2
Criminologia reprezintă ansamblul cercetărilor cu caracter ştiinţific ce se ocupă: pe de o
parte cu studierea fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a acestuia, iar pe de
altă parte o evaluare a practicii anticriminale în scopul optimizării acesteia.
2.2 Definirea detaliată:
Criminologia este o ştiinţă preponderent socială cu caracter complex mulţi şi
interdisciplinar, care studiază criminalitatea sub aspectul stării, structurii şi dinamicii sale,
precum şi acel al cauzelor şi condiţiilor obiective şi subiective care o generează sau o
favorizează, care studiază de asemenea personalitatea infractorului şi a victimei infracţiunii,
elaborând şi sintetizând căile şi mijloacele de prevenire şi combatere a acestui fenomen, în
scopul stăvilirii şi menţinerii acestuia în anumite limite rezonabile, a apărării şi prezervării
valorilor sociale2.

3. Definirea fenomenului criminal

Expresia ,, fenomen criminal” este foarte des utilizată dar sensul ei diferă, uneori foarte
mult, în raport de conţinutul mai restrâns sau mai larg ce i se atribuie. Uneori fenomenul criminal
este privit doar ca o ,, abstracţie juridică”, situaţie în care conţinutul acestuia este redus la cel al
noţiunii de infracţiune.
Alteori în doctrină, prin utilizarea expresiei ,, fenomen criminal” se are în vedere doar
aspectul macrocriminologic (ansamblul infracţiunilor). În sfârşit, unii criminologi dau un sens
foarte larg expresiei ,, fenomen criminal”, considerând că în conţinutul acesteia trebuie să se
regăsească: normele penale edictate, violarea acestora, precum şi reacţia socială represivă,
consecutivă.
Crima este în inima criminologiei, dar, oricât ar fi de importantă, inima nu este niciodată
decât un organ printre altele. Rolul ei nu poate fi înţeles decât dacă este plasată în organismul din
care face parte. Fenomenul criminal este acest ansamblu al cărui centru este crima.
Leaute(1972: 7-10) concepe fenomenul criminal ca un proces în trei etape:
- normele penale sunt edictate,
- ele sunt violate,
- aceasta provoacă o reacţie socială represivă.
Putem la fel de bine să ni-l reprezentăm ca pe o dramă în trei personaje: delicventul,
victima şi agentul de control social, şi în trei acte: prevenirea, trecerea la act, riposta penală.
În mod evident, este o greşeală să privim fenomenul criminal ca pe o simplă abstracţie juridică,
deoarece el reprezintă o realitate umană şi socială. Fără îndoială, fenomenul criminal nu apare şi
nu există decât dacă există o societate şi pentru că există o societate. Dar nu societatea este cea
care îl produce. La originea lui există totdeauna acţiunea unei persoane, fiinţă umană şi socială,
revoltată împotriva societăţii al cărei membru este. Din acest punct de vedere fenomenul criminal
reprezintă o realitate umană şi socială .

2
V. Ursa, Criminologie, Curs, Cluj-Napoca, p.4.

3
4. Conţinutul fenomenului criminal

Pentru a stabili ce anume intră în conţinutul fenomenului criminal (şi pe cale de


consecinţă în conţinutul obiectului cercetării criminologice) trebuie să pornim de la aspectul
individual al fenomenului (noţiunea de crimă) unde nu trebuie ignorat nici factorul uman care
este inerent (criminalul) şi trebuie să avem în vedere şi aspectul colectiv sau de masa al
fenomenului (criminalitatea).3

4.1. Crima
Noţiunea de crimă are mai multe înţelesuri, fapt ce generează uneori o totala confuzie
mai cu seamă în legătură cu unii „compuşi” ai acesteia, cum ar fi criminologie şi criminolog.
Astfel, se poate constata adeseori ca pe ne-jurist cuvântul criminologie îl duce cu gândul la
imagini cadaverice, iar criminologul este, pentru acelaşi ne-jurist, dacă nu ucigaşul însuşi,
oricum o persoană care „se ocupă” cu omoruri.
Această confuzie deriva din înţelesul curent ce se dă noţiunii de crimă, fiind astfel
explicabilă, dacă nu chiar scuzabilă, pentru nespecialist. Mai puţin explicabilă şi absolut
nescuzabilă este o asemenea confuzie printre jurişti.
Din aceste considerente, o prezentare in detaliu a tuturor semnificaţiilor noţiunii de crimă
este utilă nu numai pentru conturarea obiectului cercetării criminologice, dar şi pentru înlăturarea
oricăror confuzii pe această temă.
Distingem trei înţelesuri posibile ale noţiunii de crimă:
- cel utilizat în limbajul comun;
cel folosit în dreptul penal;
- cel cu care operează criminologia.
● În limbaj comun, prin crimă se desemnează, de regulă, una din infracţiunile îndreptate
împotriva vieţii persoanei, fie că este vorba de omor, de omor calificat, ori de omor deosebit de
grav sau de pruncucidere.
Prin extensie, regăsim aceeaşi denumire utilizată de mai multe ori în cazul unor
infracţiuni care au un alt obiect juridic principal, dar care au ca rezultat moartea unei persoane :
tâlhărie urmată de moartea victimei, viol urmat de moartea victimei.
Întâlnim aceasta utilizare în limbajul curent, în presă, în operele literare etc.
La baza folosirii crimei cu acest înţeles se află, probabil denumirea dată categoriei celei
mai grave dintre infracţiuni, în împărţirea tripartită de care vom vorbi puţin mai departe.
Precizăm însă de pe acum că nu există identitate între cele două înţelesuri.
● În limbaj penal, crima desemnează o infracţiune gravă, pentru care legiuitorul
stabileşte, de regulă, pedepse diferite şi proceduri speciale, în raport cu celelalte infracţiuni.
Acest sens este dat de împărţirea tripartită a infracţiunii în: crime, delicte şi contravenţii.

3
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002, p. 26

4
● În limbaj criminologic noţiunea de crimă are o accepţiune largă, referindu-se la
infracţiune în general. După cum vom constata însă , este inexact a pune semnul de egalitate între
infracţiune şi noţiunea de crimă utilizată în criminologie.
Încă de la primele cercetări cu caracter ştiinţific efectuate în domeniul criminologiei , s-a încercat
şi parţial s-a reuşit o distanţare de viziunea abstractă cu privire la infracţiune, pe care practicau
penaliştii. Crima a fost privită ca fapt uman şi social, ca fenomen (în sensul de realitate
observabilă şi repetabilă). Nu întâmplător cercetarea criminologică a debutat sub denumirea de
antropologie.
În finalul acestei secţiuni să concluzionăm deci că noţiunea de crimă, în sensul de faptă penală
sau cu justificată aparenţă penală, reprezintă un prim element al fenomenului criminal.
Dar crima, aşa cum am văzut, este înainte de toate un fapt uman şi, de aceea, orice crimă
presupune existenţa unui criminal.4

4.2 Criminalul
Noţiunea de criminal va necesita mai multe explicaţii, deoarece sunt valabile şi în acest
caz o mare parte din constatările făcute în legătură cu noţiunea de crimă.
Mai întâi trebuie arătat că, în general, termenul de criminal este folosit în acelaşi timp şi de cele
mai multe ori în acelaşi înţeles cu termenii de infractor şi delicvent, fără a face vreo distincţie
între aceştia.
Indiferent însă de noţiunea utilizată, aceasta capătă în criminologie o semnificaţie aparte
şi, de aceea, unele precizări se impun.
În sens general, infractorul sau delicventul este persoana care a comis o infracţiune. În
sens penal, mai riguros, se adaugă şi condiţia existenţei unei hotărâri definitive de condamnare.
Acest sens este exact şi util: exact, pentru că permite raportarea la criteriile clare prevăzute de
lege privind infracţiunea şi util, pentru că permite raportarea la statisticile criminale oficiale care
pot da o imagine aproximativă, dacă nu despre ,,calitatea” de infractor, cel puţin despre numărul
lor.
Sigur că şi criminologia va porni tot de la această semnificaţie penală care se dă
infractorului. Mai mult ,, materialul uman” furnizat cercetării criminologice a provenit si
provine, în marea sa majoritate, din rândul populaţiei penitenciare, deci, persoane care nu numai
că au comis infracţiuni, dar au şi fost condamnate, suportând rigorile pedepsei.
Cu toate astea, semnificaţia penală a noţiunii de infractor nu este suficientă în
criminologie.
Există, spre exemplu, persoane care sunt suficient de abile pentru ca acţiunile lor să nu
cadă niciodată sub incidenţa legii deşi trăiesc într-o stare permanentă de ,, fraudă a legii penale”.
Pe aceştia: ,, Ar fi foarte grav a-i lăsa în afara criminologiei, deoarece nu se poate observa prea
bine ce anume, în afara unei abilităţi dovedite, îi distinge de delicventul ,, legal” .
O categorie aparte, care trebuie avută în vedere aici, o reprezintă bolnavii psihic şi ne
referim acum la cei care suferă de maladii grave, ce au ca efect lipsa totală a discernământului.

4
R. M. Stănoiu, op.cit., p. 32

5
Aceste persoane, datorită stării mentale, nu vor putea fi trase la răspundere penală şi deci pot
deveni infractori în sensul penal al termenului, indiferent cât de gravă ar fi fapta pe care au
comis-o. Bolnavii psihic şi faptele pe care le comit au constituit însă, încă din faza incipientă a
criminologiei, o preocupare prioritară pentru specialişti, iar cercetările în acest domeniu sunt
mereu de actualitate.5
Analiza mecanismului de producere a infracţiunilor, în cazul bolnavilor psihic este
importantă nu numai pentru a desluşi această categorie de crime, ci, prin comparaţie, se pot
dezvălui mecanismele faptelor comise de oameni normali (ori consideraţi ca atare).
Tratând foarte succint, dar în acelaşi timp sugestiv problema diferenţierii între abordarea
penală şi cea criminologică a noţiunii de criminal, profesorul R. Gassin arată:
,,Spre deosebire de penalist, care vede în condamnarea penală criteriul delicventului,
criminologia se ataşează la realitatea fenomenului şi defineşte delicventul ca „ acela care a comis
o crimă”. Nu este deloc nevoie ca acesta să fi fost condamnat nici măcar urmărit ori cunoscut de
autorităţile de poliţie (delicventul ascuns a interesat întotdeauna pe criminolog). În sens invers,
condamnarea nu este totdeauna suficientă, căci trebuie să avem în vedere erorile judiciare.”
Credem că cele arătate până acum sunt în măsură să conducă la ideea că noţiunea de
criminal trebuie să aibă în criminologie o semnificaţie aparte.
Intră în categoria criminologică de ,, criminal” persoana care comite o ,,crimă” în sensul de
faptă penală sau cu justificată aparenţă penală.
Criminalul, în această noţiune extrem de largă, intră în mod implicit alături de crimă în
conţinutul fenomenului criminal şi prin urmare în sfera de preocupări a cercetării criminologice,
face parte din obiectul acesteia.
Dar crima, fiind un fapt uman, este implicit şi un fapt social, o realitate care din păcate nu este
singulară. Privite în ansamblul lor, crimele înseamnă criminalitate.

4.3. Criminalitatea
Ideea de criminalitate şi noţiunea în sine au apărut relativ recent, respectiv către sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Această apariţie corespunde cu
începuturile presei şi cu primele statistici criminale care ,, au obişnuit spiritele să conceapă
existenţa unui fenomen social global care merită a fi explicat ”.
Noţiunea de criminalitate desemnează la modul general, ansamblul faptelor penale
comise într-un spaţiu şi într-o perioadă de timp determinate.
Ea poate fi utilizată fie în acest sens general, fie într-un sens mai precis, pentru a desemna
anumite categorii de criminalitate diferite. Aceste diferite categorii de criminalitate pot fi
clasificate în două moduri: după criterii subiective, variabile (clasificarea subiectivă) şi după un
criteriu obiectiv, invariabil (clasificarea obiectivă).

5
R. M. Stănoiu, op.cit., p. 41

6
Clasificarea subiectivă6 a criminalităţii se referă la categorii de criminalitate obţinute
prin raportarea la diferite elemente de referinţă alese în mod arbitrar, în funcţie de interesul
cercetării criminologice.
O primă serie de diferenţieri rezultă chiar din definiţia pe care am dat-o criminalităţii,
respectiv la raportarea acesteia la unităţi de spaţiu şi timp, astfel:
- în funcţie de spaţiul de referinţă, cel mai adesea se operează cu categoria de
criminalitate naţională ce cuprinde totalitatea faptelor penale comise pe teritoriul unui stat. Dar
mai pot fi avute în vedere fie categorii mai restrânse (regiune, oraş, cartier, etc.) fie categorii mai
largi (criminalitate zonală, de ex. Europa occidentală sau Europa de Est; criminalitate
continentală şi mondială).
- în funcţie de perioada de timp avută în vedere, se operează de regulă cu noţiunea de
criminalitate anuală . Pot fi avute în vedere şi unităţi mai reduse de timp (semestru, lună, zi
inclusiv secunde: ex. ,, la fiecare x secunde în statul y se comit z omoruri) ori unităţi mai mari de
timp (cincinal, deceniu, secol etc.).
- în funcţie de natura faptelor penale care sunt avute în vedere de cercetarea
criminologică. În acest sens se poate face distincţia, spre exemplu, între faptele de violenţă şi
faptele comise cu viclenie, rezultând două categorii corespunzătoare: criminalitatea violentă şi
respectiv criminalitatea vicleană.
- în sfârşit, dacă faptele penale sunt raportate la diferitele categorii de persoane care le
comit pot rezulta o serie de alte categorii cum ar fi: criminalitatea adultă şi criminalitatea
juvenilă, criminalitatea masculină şi criminalitatea feminină etc.
Schimbând elementul de referinţă, se poate obţine o mare varietate de categorii ce pot fi
adăugate le cele enumerate mai sus.
Am numit acest tip de clasificare subiectivă , tocmai datorită faptului că elementul de
referinţă ,, impus” este variabil, în funcţie de interesul cercetării criminologice (aceasta nu vrea
să însemne că, în sine, categoriile respective nu ar avea o existenţa obiectivă; termenul subiectiv
se referă doar la modalitatea de clasificare).
Clasificarea obiectivă a criminalităţii se referă la categorii de criminalitate obţinute prin
raportarea la un criteriu unic, respectiv gradul de cunoaştere a faptelor penale de către organele
de justiţie penală.
Conform acestui criteriu criminalitatea se împarte în următoarele categorii:
- criminalitatea reală;
- cifra neagră a criminalităţii;
- criminalitatea aparentă (sau relevată);
- criminalitatea legală (sau judecată) .
● Criminalitatea reală se referă la ansamblul faptelor penale comise efectiv, indiferent
dacă ele sunt ori nu sunt cunoscute de către vreunul din organele justiţiei penale (poliţie, parchet,

6
M. Stănciulescu, Criminologie, Editura Paralela 45, Pitești, 2007, p.61

7
instanţa de judecată). Această categorie are un grad maxim de generalitate, incluzând toate
celelalte categorii.7
● Cifra neagră a criminalităţii reprezintă ansamblul faptelor penale care se comit
efectiv, dar care nu ajung la cunoştinţa organelor de justiţie penală.
Factorii care generează cifra neagră sunt numeroşi şi au origine diversă. Ei pot fi grupaţi în trei
categorii principale, care acoperă marea majoritate a ipotezelor practice, şi anume:
- abilitatea infractorilor ;
- ineficienţa organelor de cercetare penală;
-,, pasivitatea victimelor.”
● Criminalitatea aparentă (sau relevată) reprezintă totalitatea faptelor cu aparenţă
penală aduse la cunoştinţa organelor de justiţie. Căile prin care justiţia ia la cunoştinţă despre
comiterea unor asemenea fapte sunt cele prevăzute de lege. Modalitatea principală constă în
sesizarea organelor de urmărire penală.
Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă reprezintă cifra neagră a
criminalităţii.
Primele estimări ale cifrei negre a criminalităţii au aparţinut Scolii cartografice de criminologie
ai cărei reprezentanţi de seamă au fost Kiter Leed şi Gueri.
Posibilităţile de a determina valoarea necunoscută din cifra neagră a criminalităţii au la
bază două tehnici principale:
- anchetele de autoconfesiune;
- anchetele de victimizare.
Primele se adresează potenţialilor delicvenţi, iar celelalte potenţialelor victime.
● Criminalitatea legală (sau judecată), reprezintă ultima dar şi cea mai restrânsă din
categoriile analizate. Aici se includ faptele penale pentru care s-a pronunţat o hotărâre
judecătorească de condamnare definitivă.
Criminalitatea, înţeleasă ca ansamblu de fapte penale comise, reprezintă la rândul ei o
componentă a fenomenului criminal.
Pentru evaluarea cât mai corect posibil a criminalităţii trebuie avute în vedere toate
categoriile la care s-a făcut referire mai sus, cunoscând particularităţile fiecăruia în parte şi
conexiunile existente între ele.

5. Concluzii

7
M. Stănciulescu, op.cit., p. 70

8
● Criminologia este ştiinţa care studiază factorii şi procesul de realizare a conduitei
infracţionale şi care determină, plecând de la factorii şi procesul infracţional, cele mai bune
mijloace de lupta pentru a stăpâni sau pe cât posibil să reducă răul social cauzat de infracţiune.
● Fenomenul criminal, perceput din punct de vedere uman şi social, iar nu ca simplă
abstracţie juridică, reuneşte în conţinutul său o realitate individuală – crima cu vectorul ei inerent
criminalul, şi o realitate colectivă – criminalitatea.
Criminologii francezi R. Vouin şi J. Leaute definesc fenomenul criminalităţii ca fiind„ansamblul
infracţiunilor penale de toate felurile comise într-o societate şi într-o perioadă dată”.
● Fenomenul criminal, având conţinutul indicat anterior, reprezintă un prim obiect de
studiu al cercetării criminologice.

Bibliografie

9
 Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti,
2002
 Sergiu Bogdan, Criminologie, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009
 M. Stănciulescu, Criminologie, Editura Paralela 45, Pitești, 2007

10