CAP.

2 Metode

2.1 Teorie si metoda in criminologie

2.1.1 Consideratii generale
Problema legaturii dintre teorie si metoda in semnificatia ei generica si
abstracta apartine domeniului metodologiei generale a stiintelor. Trebuie insa
specificat ca aceasta problema a constituit rar obiect de preocupare pentru
criminologie.
Una dintre temele pe care George Vold le-a dezbatut in lucrarea sa
Teoretical criminology se refera la importanta pe care o ocupa teoria asupra
criminalitatii, in cadrul cercetarii criminologice. El subliniaza faptul ca,
studiind fenomenul infractional, indiferent de metoda utilizata, criminologul nu
poate descoperii dect ceea ce respectiva teorie il abiliteaza sa descopere 1.
Dezbaterea acestei teme de catre George Vold reprezinta o exceptie pentru
criminologia occidentala, in care problema legaturii dintre teorie si metoda este
trecuta sub tacere. In ceea ce priveste criminologia din tarile socialiste, nici
aceasta nu putem sa spunem ca da o importanta deosebita acestei probleme,
deoarece nu este dect incidental abordata.
Aceasta problema, departe de a fi epuizata, se impune in continuare
cercetarii stiintifice.
2.1.2 Privire istorica
Clarificarea unor astfel de probleme de ordin principial, nu fac obiectul
prezentei lucrari, dar o incursiune fie ea si sumara in istoria scolilor
criminologice, va pune in lumina strnsa legatura dintre aceste scoli si
metodologia criminologiei.
Prin trecerea in revista a principalelor scolii de criminologie: Scoala clasica;
Scoala cartografica; Scoala tipologica; Scoala sociologica, va fi ilustrata si
corelatia dintre enuntul criminologic descriptiv si enuntul prescriptiv, asadar,
dintre teorie si metoda2.

Putem defini scolile criminologice, ca fiind : teorii, conceptii, curente mai

mult sau mai putin sistematic elaborate in problemele de baza ale fenomenului
infractional.
2.1.2.1 Scoala clasica
Scoala clasica de criminologie si drept penal ia nastere spre sfrsitul
secolului XIX in Anglia. Reprezentnd o noutate pentru intelectualii acelei
epoci, si-a gasit repede adepti in alte tari din Europa si U.S.A.
Doctrina scolii clasice asupra fenomenului criminalitatii, are ca premisa
ideea psihologica a hedonismului, potrivit careia , individul in toate actiunile
sale este dominat de instinctul de placere si durere. Aplicnd, la domeniul
criminalitatii adeptii scolii clasice au promovat ideea ca individul, determinat
de consideratii hedoniste, alege in mod liber intre placerea ce decurge din
violarea legii si pedeapsa care ii va fi aplicata.
Scoala clasica a realizat, asa cum spunea Enrico Ferri, o minunata anatomie
juridica a delicventului si a elaborat un sistem simetric de norme represive, dar
din pacate, in conceptia sa infractiunea si pedeapsa sunt entitati juridice
abstracte, pe care le cerceteaza izolat att de persoana infractorului, ct si de
mediul in care s-a savrsit fapta. Infractiunea este studiata ca un raport juridic
intre lege si actul unui om liber. Cauza infractiunii se afla in actul de vointa
libera a infractorului, opinie care atrage concluzia ca o persoana devine
infractor pentru ca asa voieste.
In opinia scolii clasice raspunderea penala are un temei exclusiv obiectiv,
care consta in fapta infractionala, iar pedeapsa are ca fundament ideea de
justitie. Se considera ca infractiunea este un act de vointa absolut libera, iar
infractorul a abuzat grav de libertatea de vointa, dreptatea cere sa fie pedepsit si
totodata pedeapsa trebuie sa fie suficient de severa pentru a excede placerii.
Principalii adeptii ai scolii clasice au fost : in Italia : Becaria 3, G. Fillangieri,
M. Pagano, F. Carrara4, Paolletti, Paggi; in Franta : Brissot, Ad. Franck, Ad.
Chauveau, Guizot; in Germania : Feuerbach, Mittermayer.
2.1.2.2 Scoala cartografica
Scoala cartografica sau geografica s-a dezvoltat, in special, in Europa intre
anii 1830 1880 , poarta si numele de scoala franco-belgiana a mediului social,
denumire ce exprima conceptia definitorie ce sta la baza principiilor acestei
scoli criminologice.

Promotorii acestei scoli au fost belgianul Lambert Jaques Quetelet (1796

-1874) si francezul Andre Michel Guerry (1802 1866), care au realizat o
statistica a criminalitatii pentru a descoperii anumite legitati ale dinamicii
acesteia5.
Metoda de cercetare a scolii cartografice este metoda statistica, care s-a
dovedit potrivita in incercarea ei de a surprinde corelatii intre harta
criminalitatii si unele variabile economice, sociale si culturale.
Quetelet a fost printre primii specialisti in stiinte sociale care a utilizat
metode statistice si matematice pentru a analiza influenta factorilor sociali si
individuali in etiologia crimei. El a studiat statisticile franceze din anii 1826
1830 subliniind constanta criminalitatii in acea perioada. Astfel, a sesizat faptul
ca infractiunile contra persoanei predomina in timpul sezonului cald, in
regiunile din sudul Frantei, in timp ce infractiunile contra proprietatii sunt
comise mai ales in regiunile din nord, in timpul sezonului rece. Pe aceasta baza
autorul a formulat legea termica a criminalitatii, sustinuta si de Guerry6.
Ulterior G. Tarde a evidentiat faptul ca deosebirile ce apar intre structura si
volumul criminalitatii regiunilor din nord fata de cele din sud, sunt rezultatul
dezvoltarii social economice diferite a acestora si nu consecintele diferentelor
de clima.
Interesat de aspectul geografic, Guerry repartizeaza departamentele franceze
in 5 (cinci) regiuni, in cadrul carora constata o regularitate remarcabila in ceea
ce priveste criminalitatea. Aceasta constatare a dezvoltat ideea conform careia :
precum fenomenele naturale, comportamentul uman este si el supus unor
legi.
Asemanator lui Quetelet, dar contrar a ceea ce se credea in acea epoca,
Guerry constata ca nici saracia, nici instructia scolara nu au o influenta directa
asupra cifrei criminalitatii. Quetelet sustine ca omul nu savrseste infractiuni
datorita starii de saracie, ci ca o consecinta a trecerii rapide de la o stare de
relativ confort la una de mizerie.
Printre reprezentantii acestei scoli se mai remarca si nume sonore ca : G.
Tarde M. Joly, H. Sabiller.
2.1.2.3 Scolile tipologice

Scolile tipologice se caracterizeaza prin conceptii asemanatoare cu

privire la geneza infractiunii, dar si prin metode apropiate de
cercetare.
Teoria pe care o dezvolta aceste scolile porneste de la ideea ca infractorii se
deosebesc de ceilalti indivizi prin trasaturi care dezvolta in cazul infractorilor
tendinte anormale, ce-i determina sa comita infractiuni, in situatii in care
ceilalti indivizi mentin un comportament in limitele legii 7.
Reprezentantii acestor scoli pun in exclusivitate la originile criminalitatii
factori biopsihici, ignornd rolul factorilor de ordin social. Influenta mediului
economic si social in care infractorul traieste, a gradului de cultura si instructie,
a mediului familiar sunt astfel neglijate aproape total de cele 3 scoli tipologice :
Scoala lombroziana; Scoala testelor psihologice si Scoala psihiatrica.
1) Scoala lombroziana
Cunoscuta sub numele de Scoala antropologica italiana, a fost intemeiata de
catre Cesare Lombroso.
In metodologia de cercetare a criminalitatii Lombroso ramne in istoria
criminologiei un deschizator de drumuri in studiul multidisciplinar. Marturie
stau, in acest sens, experimentele asupra celor 400 de criminali studiati in
laboratorul de psihiatrie si antropologie din manicomul si ocna penala din
Pesaco. Astfel in 1876 isi publica opera sa principala Omul delicvent8 in
studiul infractorilor folosindu-se de observatie, de examenul biologic si de
examenul psihiatric9.
Lombroso considera infractorul ca pe un tip uman pe cale de regresiune
catre stadiul atavic (oprire in dezvoltarea lantului kilogenetic). El a reusit sa
distinga unele trasaturi craniene ce se regasesc in proportie sporita la infractori,
asa zisele stigmate ale omului criminal: sinusurile frontale foarte pronuntate,
pometii si falcile voluminoase, orbitele mari si departate, asimetria fetei si a
deschiderilor nazale si apendice lumerian al falcilor.
Din punct de vedere fiziologic Lombroso a constatat o slaba sensibilitate la
durere, ceea ce il aproprie pe criminal de omul salbatic.
Lombroso s-a ocupat si de unele aspecte socio culturale: tatuaj, jargon,
alcoolism, credinta si practica religioasa, literatura criminalilor, etc.

Cei mai de seama discipoli ai lui Lombroso: Giuseppe Garofaro si Enrico

Ferri dezvolta teoria lombroziana, dar ii aduc si numeroase modificari.
Introducnd in metoda de cercetare un nou indicator, acela de sentiment
moral, Garofaro opereaza cu o diviziune bipartita a infractiunii si anume:
delictul moral, intelegnd prin aceasta actele grave reprobate de intreaga
colectivitate si delictul juridic sau delictul prin determinarea legii, socotit astfel
datorita unor ratiuni de ordin politic, economic si social 10.
Astfel Garofaro ajunge la o tipologie a infractorului diferita de a lui
Lombroso. El imparte infractorii in infractori reali (apartinnd primei categorii
delicte naturale) si pseudoinfractori.
Enrico Ferri, care este un continuator al ideilor lombroziene, este preocupat
de factorii individuali in etiologia crimei, dar in egala masura este atras si de
factorii sociali. El va intreprinde ample studii in Franta si in Italia.
Enrico Ferri a incercat sa desprinda, folosind metoda statistica, anumite
legitati ale fenomenului infractional asemanatoare celor din domeniul fizicii,
cum ar fi aceea a saturatiei si suprasaturatiei, a raportului invers intre omicid si
suicid11.
Desi remarcam ca E. Ferri in plan metodologic face un efort in cunoasterea
infractiunii, a factorilor criminogeni exogeni endogeni, el nu va reusi, totusi,
sa descopere mecanismul acestor factori in producerea criminalitatii, situatie
care se datoreaza si aplicarii nediferentiate si in mod exclusiv a metodelor
statisticii in studiul domeniului general al criminalitatii, ct si in studiul
personalitatii infractorului12. E. Ferri nu reuseste sa separe cauzele de ordin
general de cele de ordin particular din etiologia crimei.
2) Scoala testelor psihologice
Scoala testelor psihologice, legata de inceputul secolului XX, continua ideea
scolii lombroziene, dar spre deosebire de aceasta trateaza debilitatea mintala ca
element al diferentierii infractorilor fata de neinfractori.
H. H. Goddard, unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai acestei scoli,
considera debilitatea mintala ca fiind un factor transmis ereditar si care
constituie adevarata cauza a crimei, deoarece debilul mintal nu are capacitatea
faptelor sale si a continutului normativului juridic care le considera infractiuni.
Goddard a incercat sa valideze urmatoarele ipoteze de cercetare:

a. cea mai mare parte a infractorilor sunt debili mintali;

b. majoritatea debililor mintali sunt infractori.
Pe loturi reduse, nereprezentative, aceste ipoteze s-au confirmat, insa
cercetarile efectuate ulterior au pus in lumina rezultate contradictorii.
3) Scoala psihiatrica
Aparuta la inceputul secolului XX, a cunoscut o popularitate foarte mare
datorita indeosebi influentei exercitata de Sigismund Freud 13. La inceputul
epocii postbelice scoala psihiatrica cunoaste o perioada de declin pentru ca
dupa anii 50 sa revina din nou in actualitate.
Asemanator celorlalte scoli tipologice si scoala psihiatrica a militat pentru
acreditarea tezei despre existenta unui tip criminal. Astfel , a pledat pentru un
tip de criminal deosebit de ceilalti indivizi, deosebire ce consta intr-un tip de
personalitate aparte, care sfrseste prin a deveni criminal, indiferent de
conditiile sociale in care traieste. In exercitarea structurii acestui tip de
personalitate, intlnim in cadrul scolii psihiatrice o varietate de pareri, cu o
deschidere care se situeaza intre psihoza si formele usoare de psihopatie 14.
Indiferent de forma pe care o imbraca doctrina acestei scoli a fost puternic
influentata de S. Freud in ceea ce priveste rolul hotartor atribuit
subconstientului, sentimentului de frustare, complexului lui Oedip din opera
sa, dar mai ales de metodologia folosita de acesta in cercetare.
Metodologia proprie tratamentului psihiatric, avnd la baza notiunea de
transfer clinic si testele proiective, este principala tehnologie de cercetare si
terapie folosita in prezent in criminologia clinica.
Scoala psihiatrica desi a pasit pe tarmul stiintelor moderne prin vindecarea
nevrozelor prin metoda psihanalizei, cunoaste critici in privinta doctrinei sale
care absolutizeaza rolul instinctelor fata de constiinta, ignornd interactiunea
factorilor de orice fel in procesele neuropsihice umane 15.

2.1.2.4 Scoala sociologica

Inceputurile scolii psihologice sunt strns legate de numele scolii
cartografice, dar si de publicarea in 1914 a lucrarii lui B. Goring The English
Convict, elaborata ca o replica a teoriei lombroziene asupra crimei.

Cercetarile lui Goring au fost efectuate pe un esantion de 3000 de detinuti

recidivisti. Astfel, el a descoperit 96 de trasaturi specifice ale celor studiati,
descoperire care infirma teoria criminalului innascut al lui Lombroso si aduce
in prim plan mediul social ca factor criminogen. Cu toate acestea, insa, nu
neaga total o inferioritate fizica a infractorului 16.
Scoala sociologica, care a cunoscut o mare audienta in criminologie,
inregistreaza ca factor important in dezvoltarea sa afirmarea in acea epoca a
sociologiei ca stiinta, ca si faptul ca indeosebi in U.S.A. criminologia se studia
in cadrul institutiilor sau departamentelor de sociologie de pe lnga
universitatile americane, traditie ce s-a pastrat intructva pna in zilele
noastre17. Scoala sociologica se concentreaza pe de o parte in jurul analizelor
statistico matematice, incercnd sa surprinda legatura ce exista intre variatiile
criminalitatii si unele aspecte de organizare sociala, iar pe de alta parte in
directia cunoasterii formarii personalitatii in cadrul proceselor de socializare
care conduc la modificarea si orientarea potentialului mental innascut.
Un real interes in doctrina scolii sociologice este indreptat catre teoria lui E.
Durkheim18 a carui prima trasatura este punctul de vedere conform caruia
criminalitatea este un fenomen social normal care se manifesta inevitabil in
toate societatile. Intruct nu exista societate in care indivizii sa nu se abata de la
reguli, este inevitabil ca dintre aceste abateri unele sa prezinte caracter
infractional. De aici tragem concluzia ca infractionalitatea este determinata in
primul rnd de structura socio culturala careia ii apartine. Criminalitatea
trebuie inteleasa si analizata, nu prin ea insasi, ci in strnsa legatura cu o cultura
determinata in timp si spatiu19.
O alta contributie valoroasa in planul analizei criminologice este
reprezentata de elaborarea de catre Durkheim a conceptului de anomie, in
sensul de slabire a rolului normelor sociale, aceasta anomie aparnd ca urmare
a tendintelor crescnde ale individului spre satisfacerea unor idealuri de confort
material si prestigiu social.
Imposibilitatea realizarii pe cale legala a idealurilor presupuse duce la
incalcarea normei. Conceptul de anomie este reluat ulterior si de sociologul
american R. K. Merton care il utilizeaza in explicarea fenomenului criminal 20.
Pe plan metodologic, scoala sociologica aduce in criminologia secolului XX
metode de cercetare proprii sociologiei comportamentului ( behaviorismul ) 21,
caracterizate prin procedeele experimentale standardizate de analiza a
comportamentului infractorului.

Printre cei care si-au adus contributia la studiul sociologic al crimei putem
numi la loc de seama pe : Liszt in Germania, A. Prins in Belgia, Van Hammel in
Olanda, iar ulterior pe Nicefora si Grispigni in Italia.
2.1.3 Tendinte actuale
Dupa parerea majoritatii oamenilor de stiinta, in prezent criminologia
occidentala traverseaza un moment de criza. Se vorbeste in acest sens despre o
ruptura de criminologia traditionala. Cauzele sunt multiple, dar retinem ca fiind
relevant esecul teoriilor traditionale cu privire la prevenirea si combaterea
infractionalismului fata de cresterea rapida a acestui fenomen.
O lunga perioada de timp criminologia a inclinat spre acceptarea practicilor
clinicienilor, in centrul carora se afla studierea personalitatii infractorului, care
era considerat un inadaptat. Metodele clinicienilor vizau un tratament si o
readaptare a individului in societate. In prezent asistam la o revenire la
mijloacele clasice de sanctionare, care are ca punct central reconsiderarea ideii
de justitie, pedepsele de scurta durata si alte metode de sanctionare mai blnde
fiind considerate ca ineficiente.
Tendinta de a schimba perspectiva criminologiei traditionale apare foarte
pregnant in cadrul orientarii numite criminologia reactiei sociale. In centrul
acestei orientari se afla efortul de revalorizare a puterii societatii organizate
pentru a-si cunoaste si stapnii propriile criminogeneze, pentru a-si reforma
ordinea de drept si reconsidera sistemul represiunii prin repunerea in drepturi a
raspunderii penale, a ideii de justitie si a sistemului penitenciar.
Doctrina pozitivista contemporana sustine apararea cu maxima rigoare a
valorilor contra criminalitatii, opunndu-se exceselor ce ar putea sa apara in
aplicarea unora din tezele doctrinei noii apararii sociale. Sub aspect doctrinal
criminologia romneasca intemeiata de I. Tanoviceanu si dezvoltata de Vintila
Dongoroz, Vespesian Pella si Traian Pop apartine curentului pozitivist stiintific,
cu deschideri ample si tendinte de evolutie spre marile principii renovatoare ale
doctrinelor pozitiviste contemporane necesare reformarii operei reactiei
societatii contra criminalitatii 22.
O alta orientare este cea de inspiratie marxista, denumita criminologia
radicala, care readuce in discutie cauzele sociale ale infractionalismului:
exploatarea capitalista inegalitatea in distribuirea puterii, somajul, etc.
Promotorii acestei teorii considera ca indreptarea greselilor societatii s-ar
putea realiza chiar in cadrul relatiilor de productie existente prin perfectionarea

continua a societatii si stabilirea unui echilibru adecvat intre diferite grupuri

sociale.
Intr-o conceptie marxista nu exista legi generale criminologice pentru toate
timpurile. Fiecare epoca isi are legile si regularitatile proprii, si anume, aceste
legi si regularitati sunt determinate de forta productiei si de tipul de productie a
societatii respective. Nu exista o singura criminologie, ci mai multe si anume
criminologia fiecarei epoci istorice si a claselor sociale respective 23.
2.2 Metode particulare utilizate in domeniul criminologiei
2.2.1 Metoda observatiei
Observatia reprezinta una dintre principalele metode particulare utilizate
pentru cunoasterea ct mai aprofundata a fenomenului criminalitatii.
Deoarece psihicul omului este legat nemijlocit de activitatea sa, se
manifesta in actiunile si faptele sale. Observarea acestor actiuni, a actelor sale
de conduita, a manifestarilor sale verbale si de alta natura, precum si analiza lor
face posibila cunoasterea stiintifica, in anumite limite a psihicului uman 24.
Observatia, reprezentnd izvorul cunoasterii, momentul contactului initial
dintre subiect si obiect, niciuna dintre metodele particulare clinica, tipologica,
predictiva nu se poate dispersa de ea 25.
Metoda observatiei cunoaste doua forme :
a. observatia empirica
b. observatia stiintifica
a. Observatia empirica

Observatia empirica apare in mod spontan in contactul zilnic dintre individ

si realitatea inconjuratoare. Ea este limitata la sfera de interese a individului, la
grupul social din care face parte si este incapabila sa ofere o imagine completa
si complexa a fenomenului observat.
Observatia empirica ofera o cunoastere limitata, superficiala asupra
domeniului criminalitatii. Aceasta retine mai ales aspectele de suprafata, partea
spectaculoasa a evenimentului sau situatiei observate 26. Mai trebuie precizat ca
ea are un caracter subiectiv, observatorul fiind influentat de propriile sale
opinii, de situatia sa personala, de interesele sau prejudecatile sale in raport cu

faptul de viata observat. Astfel, observatia empirica este insuficient cenzurata

critic si de regula nu este dirijata catre un obiectiv precis 27.
Nu negam aportul pe care observatia empirica il poate aduce in cercetarea
stiintifica a criminalitatii, dar cunoasterea cu adevarat profunda a fenomenului
infractional necesita depasirea empirismului, transformarea observatiei
empirice in observatie stiintifica.
b) Observatia stiintifica
Observatia stiintifica presupune o contemplare intentionata si metodica a
realitatii. Ea este orientata catre un scop bine determinat care priveste obtinerea
unor anumite categorii de informatii.
Observatia stiintifica nu este o simpla privire, ci urmarirea atenta si
sistematica a unor manifestari psihice in scopul de a le fixa ct mai adecvat.
Trebuie precizat ca observatia nu se face intmplator, ci pe baza unui program.
Observatia stiintifica este realizata de catre un specialist, in cazul nostru un
criminolog, iar calitatea sa depinde de nivelul de cunostinte teoretice ale
acestuia, de stapnirea aparatului conceptual. Criminologul va fi obligat ca
permanent sa-si cenzureze gndirea si sa ramna pe pozitiile unui observator
obiectiv, ferit de orice influenta.
Unii autori sunt de parere ca observatia in domeniul criminologiei imbraca
un caracter obiectiv si unul subiectiv.
Observatia obiectiva se refera la forma de manifestare exterioara a faptei
penale, la imprejurarile in care a fost savrsita, la metodele si mijloacele de
savrsire, la consecintele acesteia si la orice imprejurare de natura obiectiva.
Observatia subiectiva se caracterizeaza prin studiul comportamentului sau
personalitatii infractorului.
Aceste aspecte ce privesc observatia obiectiva si observatia subiectiva nu
vor fi separat investigate, ci se vor afla intr-o permanenta intrepatrundere 28.
2.2.2 Metoda experimentala
Metoda experimentala sau cum mai este numita, experimentul constituie una
dintre metodele cu un grad ridicat de generalitate, fiind aplicata in mai multe
domenii ale stiintei29. De asemenea, este una din metodele complexe, cu

ajutorul careia omul de stiinta urmareste sa descopere legaturile de

interactionare dintre diferite fenomene, dar mai ales sa cunoasca legatura
cauzala dintre acestea30.
Experimentul, ca metoda criminologica, reprezinta o observatie provocata,
avnd ca principala caracteristica provocarea intentionata a fenomenelor in
conditii schimbate, anume modificate de cercetator 31. Aceasta ajuta la
constatarea unor fenomene care nu ar avea cum sa se manifeste si sa fie
observate in mod normal, dar care sunt importante pentru rezolvarea problemei
care face obiectul studiului.
Particularitatile metodei experimentale sunt provocarea, varierea si repetarea
fenomenului studiat prin interventia cercetatorului.
Spre deosebire de cel care studiaza un fenomen psihic pe baza de observatie,
experimentatorul nu asteapta ca fenomenul sa se produca atunci cnd se vor ivi
conditiile, ci-l provoaca el insusi la locul si timpul dorit si in conditii diferite;
variaza factori simulatori si repeta actiunea lor daca este necesar pentru
verificarea si adncirea observatiilor.
Realizarea unui experiment presupune alegerea unei probleme de studiu si
elaborarea unor ipoteze al caror adevar sau falsitate vor fi confirmate sau
infirmate in cursul cercetarii. Cel mai adesea se pune problema de a determina
legaturile ce unesc doua variabile, de a compara efectele a doi factori pentru a
identifica care este efectul in cadrul procesului studiat 32.
Mai multi autori amintesc schema pe care M. Grawitz o propune pentru
desfasurarea experimentului : in scopul de a aprecia actiunea unui anumit
factor
( variabila independenta ), asupra altor factori ( variabile
dependente ) este necesara compararea a doua elemente, dintre care numai unul
va fi supus influentei factorului pe care ne propunem sa-l studiem. De aici
necesitatea de a constitui doua grupuri ct mai asemanatoare, grupul
experimental A si un grup central C. Variabila x a carei influenta urmeaza a fi
masurata va actiona numai in cadrul grupului A. In cazul in care ipoteza este
exacta, fenomenul z legat de variabila x va trebui sa apara in grupul A si sa fie
absent sau foarte slab in grupul C. Influenta variabilei x va rezulta astfel din
diferenta dintre intensitatea fenomenului z in grupul A in raport cu grupul C33.
Pentru obtinerea de rezultate pe plan stiintific, cercetatorul trebuie sa
respecte reguli de ordin general, valabile pentru orice experiment si reguli de
ordin particular, determinate de specificul obiectului studiat.

Regulile de ordin general34 constau in :

a. abordarea problemelor studiate in mod cauzal;

b. elaborarea ipotezelor de lucru;

c. crearea unor grupuri de control ct mai asemanatoare grupului asupra
caruia se actioneaza experimental;
d. actionarea unui singur factor ( unei singure variabile ) in acelasi timp;
e. eliminarea influentei factorilor exteriori pe toata durata experimentului;
f. obiectivitatea cercetatorului in efectuarea experimentului, in analiza si
sinteza datelor obtinute.
Alcatuirea a doua grupuri ct mai asemanatoare se face folosind urmatoarele
procedee :
1. control de precizie consta in alcatuirea unui grup de control

asemanator grupului experimental, astfel inct sa existe aceeasi

reprezentare in ambele grupuri a totalitatii factorilor individuali de
personalitate;
2. controlul static se limiteaza la verificarea frecventelor
elementelor asemanatoare existente in ambele grupuri;
3. controlul la intmplare consta in formarea unor esantioane
aleatorii, considerndu-se ca numai astfel poate fi neutralizata
influenta factorilor intmplatori intotdeauna prezenti.
In ceea ce priveste tipurile de experimente 35, acestea se clasifica in functie de
: locul de desfasurare a experimentului, natura variabilei independente,
procedeele de manipulare si verificare utilizate.
Dupa locul de desfasurare se face distinctie intre experimentul de laborator li
experimentul de teren.
Experimentul de laborator consta in provocarea in mod artificial, in
laborator, a unei situatii asemanatoare celei reale. Este cea mai precisa si mai
sigura metoda de cercetare, care ofera posibilitatea de a desprinde cu mai mare
precizie dect la celelalte metode, relatiile dintre fenomenele variabile.
Experimentul de laborator constituie metoda de baza in studierea efectelor
psihice. Prezinta avantaje in ceea ce priveste studierea izolata a influentei unui
factor sau a altuia asupra vietii psihice, cu excluderea influentelor
intmplatoare si prin actionarea dupa dorinta si conform cerintelor experientei a
variabilelor independente36.

Printre dezavantajele experimentului de laborator se au in vedere natura

factorilor si limitele in care pot actiona, deoarece experimentatorul nu poate sa
actioneze asupra subiectului cu nici un factor care ar putea sa aiba influenta
nociva asupra subiectului studiat. De asemenea, laboratorul ca mediu artificial,
poate actiona negativ asupra laturii psihice a fenomenului studiat. Datele
obtinute in laborator vor fi verificate, in masura in care este posibil prin
transferarea lor in conditiile vietii concrete a subiectului ( in scoala, conditii de
joc, la locul de munca, etc.)37.
Experimentul de teren constituie o cale importanta de studiere a psihicului
omenesc in conditii ct mai apropriate de viata reala, prin considerarea unei
situatii naturale ca experimentala.
El are avantajul de a permite studierea fenomenului in conditii naturale.
Subiectii sunt supusi studiului in conditiile vietii zilnice. Experimentul se poate
organiza in asa fel inct subiectii sa nu stie ca sunt obiect al cercetarii
experimentale38.
In cadrul acestui experiment apar dificultati, deoarece este mai putin exact
dect experimentul de laborator, iar controlul obiectiv al variabilelor este mai
dificil39.
In functie de natura variabilei independente, experimentul poate fi provocat
sau invocat. Experimentul provocat presupune ca experimentatorul sa actioneze
( sa introduca, sa varieze ) variabila independenta. In cazul experimentului
invocat variabila independenta face parte din conditiile preexistente, ca nefiind
influentata de experimentator, care se limiteaza la notarea influentei variabilei
asupra fenomenului studiat40.
In raport de modalitatile concrete de manipulare a variabilelor exista tipul de
experiment inainte si tipul dupa, care implica observarea fenomenului att
inainte ct si dupa introducerea variabilei independente. Pentru a cunoaste, de
exemplu, influenta unor filme de violenta asupra unui grup de elevi, grupul este
examinat att inainte de vizionare ct si ulterior. Acest tip de experiment nu
necesita grupul de control41. Tipul de experiment care se limiteaza numai la
observarea dupa introducerea variabilei independente in momentul aprecierii
rezultatelor, necesita un grup de control la care sa se raporteze.
In ceea ce priveste stabilirea problemei pe care vrem s-o supunem studiului
experimental si tipul de experiment pe care intentionam sa-l utilizam, pe lnga
dificultatile ivite pe plan metodologic trebuie avute in vedere si aspecte de
ordin moral, etic si juridic42.

Sistemul penal a carui finalitate este incerta, constituie un adevarat

experiment. Prevederile cu privire la suspendarea pedepsei, la probatiune, la
liberarea conditionata, la modalitatile de executare a pedepsei pot fi considerate
experimente.
Insa apare de neconceput provocarea unor comportamente infractionale, in
scopul studierii acestora. Cercetatorul nu trebuie sa actioneze cu nici un factor
care sa dea nastere la reactii antisociale din partea subiectului. Cercetarea se va
limita la acele comportamente care au fost determinate de anumiti factori
criminogeni. Criminologul va estima in astfel de situatii posibilitatile de
evolutie a fenomenului si va studia factorii cauzali. In astfel de cazuri ipoteza
de lucru va fi previziunea, iar experimentul va consta in realizarea sau
nerealizarea previziunii.
Considerentele de ordin moral, etic si juridic nu exclud utilizarea experientei
provocate in domeniul criminologiei. Ramne la dispozitia acestui tip de
experiment acea zona a cercetarii criminologice destinata actiunii factorului
care contribuie la prevenirea fenomenului infractional.
Cu toate dificultatile pe care le intmpina, metoda experimentala a avut o
larga arie de aplicare in cercetarea criminalitatii contemporane.
2.2.3 Metoda clinica
Metoda clinica este o contemplare a metodei experimentale, deoarece
aceasta din urma dezvolta o cunoastere a infractorului doar pe plan general si
mai putin a unui infractor individualizat. Metoda experimentala fragmenteaza
personalitatea infractorului in elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi
comparate cu un grup de control. Pe de alta ca o complectare, criminologia
clinica permite o abordare a infractorului in unitatea si dinamica sa.
Metoda clinica cerceteaza cazul individual in scopul formularii unui
diagnostic si prescrierii unui tratament adecvat.
Metoda clinica nu opereaza cu variabile, ci se bazeaza pe anamneza. In
literatura de specialitate multi autori mai denumesc metoda clinica si
anamneza43 sau istoria cazului sau studiul de caz. Dar, in legatura cu aceasta din
urma denumire, unii autori sunt de parere ca metoda clinica si studiul de caz nu
se suprapun deoarece metoda clinica apelnd la o gama mai variata de tehnici
de realizare are o arie mai larga de cuprindere.

Nici una din problemele fundamentale cu care se confrunta criminologia nu

poate fi rezolvata fara studiul infractorului. Metoda clinica, care recurge la o
varietate de tehnici de cercetare, poate ajunge la o cunoastere multidisciplinara
a personalitatii infractorului si formularea unei teorii explicative asupra
actiunilor acestuia44. Pentru formularea unei teorii explicative cu privire la
cauzele generale care au determinat fenomenul infractional este necesar ca
omul de stiinta sa fie capabil sa inteleaga si sa explice de ce infractorul a comis
o infractiune si cum a ajuns sa comita acea infractiune.
In procesul amanuntit de investigare a vietii individului, specialistul se
foloseste de diferite tehnici de investigare: observatia, studierea documentelor,
testelor psihologice, interviul clinic aprofundat, etc. Astfel, faptuitorul este
cercetat sub aspect social, psihologic si medical; ceea ce conduce la
cunoasterea aspectelor concrete ale faptei si faptuitorului, ale cauzelor
determinante si ale conditiilor individuale si circumstantelor specifice, oferind
posibilitatea tragerii unor concluzii asupra faptei si faptuitorului 45. Aceasta
metoda, printr-o analiza aprofundata face istoria completa si actuala a fiecarei
fapte si faptuitor, oferind o imagine completa asupra fiecarui caz.
Cercetarea clinica este organizata conform principiilor clinicii medicale si
urmareste sa imprime eficienta maxima procesului de resocializare a celor
eliberati din penitenciare in raport de datele ce rezulta din examenul clinic
asupra personalitatii acestora46. Astfel pe baza unor tehnici complexe de
examinare se poate ajunge la relevarea unor trasaturi ale personalitatii
infractorului, care vor permite formularea unui diagnostic, pe baza caruia
criminologul clinician urmeaza sa evalueze conduita viitoare a subiectului si sa
formuleze un pronostic social. Pornind de la diagnosticul si de la prognosticul
formulat se va elabora un program de tratament adecvat 47.
In majoritatea situatiilor studiul de caz se limiteaza la o reconstituire a
biografiei infractorului pe baza examinarii diferitelor documente ( biografii,
autobiografii, jurnale, note, dosare ) sau convorbiri avute cu acestea sau cu
persoane apropriate lui
( familie, prieteni ).
In acest sens unii autori48 amintesc despre A. Normandeanu, care atrage
atentia asupra deosebirii dintre studiile follow up, studii descriptive ale unor
cariere criminale si studiul de caz propriu-zis. Studiile follow-up au urmarit
indeosebi in prima perioada efectele diferitelor metode de tratament asupra
unor grupuri de infractori eliberati din penitenciare. Cu timpul sfera unor astfel
de studii s-a largit considerabil.

Studiile de urmarire ( follow up studies ) sunt procedee destinate a observa

devenirea criminalului, evolutia acestuia pe o perioada de timp (5 15 ani),
dupa efectuarea pedepsei. Cele mai cunoscute studii de acest gen au fost
efectuate in U.S.A. intre anii 1950 1960 de catre o echipa formata din sotii
Sheldon si Eleonor Glueck. Acestia au urmarit grupuri de minori deviati sau
delicventi in evolutia lor ulterioara contactului cu justitia, reusind sa desprinda
concluzii interesante privind personalitatea infractorului, starea de pericol, etc 49.
Aceste cercetari se pot arata ce devin intr-un viitor mai apropriat sau mai
indepartat eliberatii din penitenciare dupa cum urmeaza :

cti devin cetateni onesti si cti isi reiau activitatea infractionala;

care este tipul care persista intr-o activitate infractionala periculoasa si
care este tipul care va evita acest tip de activitati;
la ce vrsta se produc aceste schimbari;
daca inchisoarea reuseste sa amelioreze recidiva;
cum se pot ameliora metodele de tratament 50.

Intr-unul din studiile realizate de sotii Glueck, care au urmarite o perioada

de 10 ani, pe un esantion de 510 barbati care au fost eliberati conditionat din
Massachusetts Reformatory si a caror pedeapsa expira intre 1921 si 1922.
Pe o perioada de 5 ani, perioada de eliberare conditionata, condamnatii au
fost urmariti foarte atent, cu exceptia a 27 condamnati care nu au putut fi gasiti
si 55 care au decedat.
Rezultatele obtinute de sotii Glueck au aratat: 21% succes total, 16,8%
succes partial si 61% esec total. Aceste rezultate difera de rapoartele oficiale
care indicau 80% succes total.
Esantionul respectiv a fost urmarit in continuare pe o perioada de 10
ani
( impartita in doua etape de cte 5 ani fiecare ). Sotii Glueck au
remarcat o crestere a numarului recidivistilor in comparatie cu primii 5 ani.
Astfel, daca in perioada numai 20% au recidivat, in urmatorii 5 ani cifra creste
la 30%, iar in ultima perioada la 41%.
Rezultatele arata ca cel mai mare pericol de recidiva exista in primii 5 ani de
eliberare, acest aspect fiind important in organizarea asistentei postpenale, in
gasirea cailor si mijloacelor care sa previna ca fostii condamnati sa-si reia
imediat contactul cu mediul anterior.

Trebuie evitat ca individul dupa tratament sa fie supus unui proces de

reintegrare sociala care l-ar conduce spre mediul infractional.
In esenta fundamentala pentru cercetarea criminologica ramne
personalitatea umana cu componentele ei biologice, psihologice si sociale.
2.2.4 Metoda tipologica
Metoda tipologica , care are o veche utilizare in criminologie, reprezinta o
combinatie a trasaturilor definitorii necesare descrierii fenomenului studiat 51.
Ea a servit in principal la descrierea unui asa- numit tip criminal in opozitie cu
tipul noncriminal, la descrierea unor tipuri particulare de criminali ( de ocazie,
profesionist, pasional, violent, etc.) si la stabilirea unor tipologii criminologice
a actului infractional52.
Metoda tipologica a fost imbratisata de partizanii tendintei biotropologice in
criminologie, preocupati sa argumenteze existenta unui tip constitutional de
infractor predispus la delicventa datorita unei lipse de armonii de natura
biofizica. Ea este prezentata, insa, si in criminologia de orientare sociologica si
in cea de orientare psihologico-psihiatrica53.
Metoda tipologica are la baza notiunea de tip , care consta in existenta unor
persoane, in cazul de fata grupul de criminali sau delicventi, care se
caracterizeaza printr-o serie de trasaturi specifice, prin care se aseamana intre
ei, dar prin care se deosebesc de alte grupe de persoane ( ex.: tipul agresiv, tipul
criminalului pervers, etc.) sau o grupa de crime ( tipul crimei pasionale, etc.) 54.
P. P. Neveanu precizeaza ca nu orice asociere de trasaturi alcatuieste un tip,
ci numai aceea care este concomitent pregnanta , consistenta si semnificativa 55.
Orice tipologie opereaza printr-o selectie, oprindu-se asupra acelor trasaturi,
care precizeaza importanta pentru descifrarea fenomenului studiat, in asemenea
masura inct permite eliminarea tuturor celorlalte ca fiind de ordin secundar. In
concluzie, tipurile nu reprezinta tipuri pure si complete, dar au unele trasaturi
mai accentuate care ii disting de alte tipuri, iar un criminal nu acumuleaza toate
trasaturile caracteristice, dar le are pe cele mai importante astfel inct el
constituie un tip.
Diferitele tipologii intlnite in criminologie se pot clasifica, pe de o parte in
tipologii specifice si in tipologii de imprumut, iar pe de o alta parte in tipologii
constitutionale, psihologice, sociologice in raport cu orientarea teoretica

respectiva, fiecare dintre aceste tipologii fiind susceptibila la rndul ei de alte

clasificari56.
Exista o tipologie juridica dupa felul infractiunilor savrsite. Dupa acest
criteriu cei ce savrsesc infractiuni contra vietii sunt: ucigasii, asasinii, etc.; cei
ce savrsesc infractiuni contra bunurilor sunt: hotii, tlharii, delapidatorii, etc.;
cei ce savrsesc infractiuni de fals sunt: falsificatori, etc. O atare tipologie
juridica penala este utila si folositoare.
Cu toate acestea ea nu este suficienta fiind alcatuita dupa un criteriu unic,
anume obiectul infractiunii savrsite, criteriu exterior si nu criteriu interior, care
sa priveasca pe criminal. Din punct de vedere criminologic este necesara o
caracterizare si a tipologiei criminalilor din interior, dupa datele si trasaturile
caracteristice ale criminalilor, datorita carora au savrsit anumite infractiuni si
nu altele. Astfel, in criminologie s-a ajuns la anumite feluri de tipuri de
infractori criminali , la o tipologie criminologica 57.
Un exemplu de tipologie specifica este cel realizat de criminologul austriac
Seelimg, care retine opt tipuri de criminali:
1. criminali profesionisti, care evitnd munca au ca principala sursa de

venit infractiunea;
2. criminali contra proprietatii;

3. criminali agresivi;
4. criminali carora le lipseste controlul sexual;
5. criminali care intr-o situatie de criza nu gasesc dect o solutie
criminala;
6. criminali caracterizati prin lipsa de disciplina sociala;
7. criminali dezechilibrati psihic;
8. criminali care actioneaza in baza unor reactii primitive.
Dar sa nu uitam pe Cesare Lombroso si Enrico Ferri care au creat primele
tipologii specifice. Lombroso a incercat sa demonstreze existenta unui tip unic
de criminal innascut, prin retinerea unor anumite trasaturi socotite stigmate ale
crimei. Ulterior a realizat o tipologie mai diferentiata, descriind si alte tipuri de
criminal ( pasionalul, bolnavul mintal, epilepticul, etc.).
In ceea ce priveste asa-numitele tipologii de imprumut, acestea au revenit
celor mai diverse orientari.
Curentul biotropologic a demonstrat existenta unui tip constitutional,
predispus la delicventa datorita unei lipse de armonii de natura biofizica.

Cercetarile care poarta o data mai recenta nu mai incearca sa izoleze un

anumit tip de criminal de restul speciei umane, ci incearca sa stabileasca
anumite legaturi intre delicventa si unele trasaturi de natura biofizica 58.
De asemenea orientarea sociologica s-a servit de unele tipologii de
imprumut realizate de Reisman si Howard Becker. Tendinta actuala cu exceptia
tipologiilor cvonstitutionale si psihanalitice este aceea a unei abordari
complexe sociologice si psihologice. In cadrul tipologiilor astfel realizate, la o
extrema se gaseste tipul individual (solitar), iar la cealalta extremitate
infractorul de cariera59.
2.2.5 Metoda comparativa
Metoda comparativa, de-a lungul timpului a fost mereu prezenta in
cercetarile criminologice. Precednd, succednd sau fiind utilizata paralel sau
asociat cu alte metode, metoda comparativa o intlnim in toate fazele
procesului de cercetare criminologica, adica in macrocriminologia generala si
microcriminologia speciala. Specialistii spun ca prin utilizare metoda
comparativa reprezinta metoda cu cel mai larg cmp de aplicare in cercetarea
criminalitatii.
Referindu-se la metoda comparativa E. Durkheim arata : Nu avem dect un
anumit mod de a demonstra ca intre doua fapte exista o relatie logica, un
raport de cauzalitate, acela de a compara cazurile in care ele sunt prezente sau
absente simultan si de a cerceta daca variatiile pe care le prezinta in aceste
combinatii diferite de imprejurari, dovedesc ca unul depinde de celalalt60.
O comparatie presupune cel putin doua elemente care urmeaza a fi
comparate. Metoda comparatiei utilizeaza astfel procedeele de inductie
elaborate de Stuart Mill, criminologia folosind dintre acestea:
1. Procedeul concordantei consta in faptul ca atunci cnd producerea unui

anumit fenomen este precedata in timp de actiunea altor fenomene care

aparent nu au legatura intre ele; pentru a putea determina cauza este
necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare sa determinam elementul
comun existent in cuprinsul lor, acestea constituind cauza.
2. Procedeul diferentelor presupune ca atunci cnd un fenomen se produce,
daca sunt intrunite anumite conditii, dar el nu se mai produce cnd
lipseste una din aceste conditii, atunci aceasta conditie constituie cauza
fenomenului.
3. Procedeul variatiilor concomitente prevede ca in masura in care mai
multe fenomene preceda un alt fenomen, acela dintre fenomenele

precedente care variaza in acelasi fel cu fenomenul care succede

constituie cauza.
Aceste procedee nu apar niciodata izolat, deoarece inductia ca si deductia nu
constituie dect momente ale cunoasterii stiintifice foarte strns legate intre ele.
In criminologie ca si in celelalte discipline sociale, metoda comparativa
ridica probleme cu privire la obiectul comparatiei, la criteriile ce determina
comparatia si la determinarea unei dimensiuni comune.
Metoda comparativa a fost utilizata indeosebi ca una dintre caile de
evidentiere a deosebirilor de natura sau de grad intre diferite personalitati.
Comparatia s-a facut de obicei intre personalitatea criminala si cea normala.
Criminologii de orientare sociologica au incercat sa stabileasca anumiti
indici cantitativi pentru a compara criminalii in raport cu cei care nu au comis
fapte antisociale. In acest sens sunt orientate unele dintre studiile efectuate de
sotii Glueck, ca si studiile numite de cohorta realizate mai ales de M.
Walgang in U. S. A. si N. Christie in Norvegia 61. Studiile vor evolua pe o
perioada de mai multi ani ( de obicei 10). Se va avea in vedere un grup care la
inceputul cercetarii prezinta un numar ct mai mare de caracteristici sociale
comune. La sfrsitul perioadei se observa caracteristici diferite ce apar la tinerii
care nu au comis fapte antisociale in raport cu cei care au comis astfel de fapte.
Cercetarile prin metoda comparata pot duce la dezvaluirea unor factori ai
criminalitatii care prin alte metode nu se releva. Astfel se poate constata ca
nivelul de instructie si educatie sunt mai slabe la grupul de criminali dect la
grupul de necriminali sau conditiile mediului familial la grupul de criminali
sunt mai rele dect la grupul de necriminali 62.
Metoda comparativa in domeniul criminologiei, a revenit drept suport
metodologic in studiul factorilor ereditari si solutiilor. Pe baza descoperirilor
facute cu ajutorul acestei metode s-a ajuns la elaborarea unor programe de
tratament si de prevenire a delicventei. De asemenea au fost intreprinse
cercetari in scopul cunoasterii dimensiunilor cifrei negre a criminalitatii 63.
Chiar daca a inregistrat rezultate deosebite, specialistii arata ca metoda
comparativa sufera de o anumita lipsa de rigoare, criteriile de selectare a
elementelor ce urmeaza a fi comparate nefiind intotdeauna precis determinate.
Pentru aceste motive se recomanda ca rezultatele obtinute sa fie aprofundate si
verificate prin intermediul altor metode de cercetare.

2.2.6 Metoda de predictie

Cercetarea de tip previzional este o problema foarte complexa, ea atingnd
in egala masura dreptul penal, politica penala, penalogia, dar si criminologia.
Problemele legate de previziunea stiintifica in domeniul criminologiei
privesc raportul dintre legitatile statice si pronosticul fenomenului infractional,
optiunea cu privire la factorii de predictie de natura individuala, activitatea de
planificare in domeniul previziunii si combaterii criminalitatii 64.
Predictia este operatia rationala de anticipare a producerii unui eveniment,
fenomen sau actiuni. Predictia se intemeiaza pe un proces logic, discursiv si
consta in formularea unei judecati ce descrie un eveniment inainte de a se
produce.
Predictia se refera la actul constatarii anticipate a rezultatului evolutiei unei
schimbari care trebuie sau poate avea loc, in ea fiind implicate urmatoarele
elemente:
1. procesul de schimbare pe care se bazeaza predictia;
2. un complex de conditii in care are loc schimbarea predictiei;
3. evaluarea posibilitatii producerii evenimentului anticipat 65.

In criminologie, predictia a urmarit doua obiective66: formularea unor

previziuni cu privire la evolutia fenomenului infractional pe o
anumita perioada ( de obicei 5 ani), iar pe de alta parte
evaluarea probabilitatilor de delicventa. Cel de-al doilea obiectiv
se imparte in doua categorii de cercetari :
1. cercetari care au ca scop sa evalueze probabilitatea de delicventa

viitoare, la persoanele cu o vrsta foarte frageda;

2. cercetari care urmaresc sa evalueze probabilitatea recidivei in
viitor la persoanele care au deja o conduita delicventa.
Primele studii de predictie sunt considerate a fi intreprinse de Warner, dar
elaborarea unor metode de predictie proprii criminologiei se datoreaza scolii
germane reprezentata de Schiedt, Meywerk, Schwoab, Gereke si Frez si scolii
americane reprezentata de Burgess, Argow, Ohlim, Wilkins si in special de sotii
Glueck67.
In cadrul schemei pronostic pusa la punct de scoala germana de
criminologie distingem doua etape:

1. se aleg 15.000 factori diferiti si se calculeaza de cte ori acesti

factori au fost prezenti in cazurile de recidiva ale grupului

examinat;
2. se cerceteaza in raport cu fiecare individ in parte din grupul
respectiv, cti factori ( din cei 15.000 ) se intlnesc si care este
cota recidivistilor.
Metodele de predictie au fost imbogatite de scoala americana de
criminologie, care a introdus si elemente din sfera micromediului de familie
( disciplina asupra copilului prea severa sau prea sporadica, slaba, ferma sau
binevoitoare; afectiunea mamei sau a tatalui fata de copil care poate fi
indiferenta sau ostila, puternica sau prea protectoare; coeziunea familiei; etc.),
elemente de natura psihologica (caracteriala) si elemente de natura psihiatrica
( spirit aventuros, sugestibilitate, incapatnare, rautate, etc.). pornind de la
aceste categorii de factori s-au construit table de predictie, aplicate pe grupuri
de infractori.
Metodele de predictie americane, elaborate in mare masura datorita
eforturilor sotilor Glueck, sunt considerate metode proprii cercetarilor
criminologice.