Orientarea sociologică

7.1. Consideraţiuni generale

Teoriile aparţinând acestei orientări au ca trăsătură comună: cauza exogenă (exterioara fiinţe umane) a
criminalităţii datorată influenţei mediului înconjurător, fizic şi social.
Primele explicaţii ale genezei criminalităţii de ordin sociologic s-au succedat în decursul timpului în
ordinea următoare: teoriile şcolii cartografice: teoriile şcolii socialiste şi cele ale şcolii sociologice creată de
Durkheim, toate reunite sub numele de Şcoala franco-belgiană a mediului social, ai căror reprezentanţi R,M.
Stănoiu îi numeşte, "precursorii".
Teoriile de orientare sociologică care au; urmat "precursorilor", în perioada interbelica şi chiar după cel
de al II-lea Război mondial, în marea lor majoritate, poartă amprenta sociologiei nord-americane, unde această
ştiinţă a cunoscut o dezvoltare fără precedent, teorii cunoscute sub numele modelului consensual.
Se afirma, de catre reprezentanţii acestor teorii, că; sarcina criminologiei (ca o ramură desprinsă din
sociologie) este de a stabili substratul social al delicventei, identificat ca fiind deteriorarea valorilor tradiţionale,
cauzata de industrializare şi generalizarea modului de viaţa urban1.
Expunerea conceptelor acestor două categorii de teorii şi a celor aparţinând lui Enrico Ferri, le vom face
pe parcursul a trei secţiuni după cum urmează:

7.2. Şcoala franco-belgiană a mediului

A. Şcoala cartografică (geografică)

Creatorii acestei şcoli au fost belgianul Quetelet şi francezul Guerry. Cei doi autori, fiecare în ţara lui,
au cercetat fenomenul criminalităţii folosindu-se de statisticile judiciare, care au început să fie publicate după
1826.
Ambii au observat o anumită constanţă a fenomenului criminal, reprezentată de frecvenţa mărită a
delictelor îndreptate împotriva persoanei în regiunile sudice ale Franţei şi în anotimpul călduros, în timp ce în
regiunile nordice şi în perioada anotimpului rece sunt mai numeroase delictele contra proprietăţii, constanţa
datorându-se, în opinia lor, legii termice a criminalităţii.
Gabriel Tarde, în lucrarea sa "Criminalitatea comparată", apărută în anul 1886, analizând acest
concept, l-a infirmat, demonstrând că nu clima, sau zona geografică, sunt cele care influenţează criminalitatea,
ci dezvoltarea economico-socială diferită a regiunilor nordice faţă de cele sudice.
Raymond Gassin, în lucrarea "Criminologia" apărută la Paris în anul 1998, (a patra ediţie) cu privire la
Şcoala geografică, menţionează că e a a făcut vogă la sfârşitul secolului al XlX-lea, dar astăzi "este practic
căzută în uitare ca şi criminologia lombrosiană".

B. Şcoala interpsihologică
Această şcoală a fost creată de Gabriel Tarde (1834-1904), ea fiind cunoscută şi sub numele de şcoala
imitaţiei.
Cercetătorul francez susţine că în viaţa socială există o lege naturală care conduce destinele oamenilor,
legea imitaţiei, conform căreia indivizii se comportă imitându-se unii pe alţii, tinerii pe bătrâni, cei mici pe cei
mari, cei săraci pe cei bogaţi, etc.
Extinzând acest raţionament şi în domeniul criminalităţii, Tarde concluziona că delicventa, care este de
origine socială, se datoreaza imitaţiei.
Tarde susţine că individul nu devine infractor datorită degenerescentei fizice aşa cum afirma Lombroso,
ci datorită societăţii care "l-a lăsat de capul lui încă din copilărie".

1Horia Opreaţi, Criminologie, Ed.Servo-Sat, Arad, 1996, p.146.

 In privinţa concepţiei normalităţii crimei în societate, teorie lansată de Emile Durkheim, Gabriel Tarde
a refuzat s-o accepte, criticând-o vehement. In acelaşi timp, prin concepţiile sale a contribuit decisiv la
combaterea teoriilor lombrosiene.

C. Şcoala sociologică
Sociologul francez Emil Durkheim (1859-1917) este considerat creatorul ei , acesta fiind considerat, în
mod justificat, cel mai mare sociolog, după creatorul sociologiei ca ştiinţă, August Comte.
In anul 1892, Durkheim a publicat lucrarea "Sinuciderea" după ce anterior publicase memoriul "Două
legi ale evoluţiei umane", lucrări; în care sunt expuse teoriile şi conceptele sale referitoare la crimă şi
criminalitate.
Durkheim afirma că delictul (crima) este un fenomen social normal pentru că: "nu poate exista
societate în care indivizii să nu se abată, mai mult sau mai puţin, de la tipul colectiv, este inevitabil ca printre
aceste abateri să nu fie unele care să nu prezinte caracter deviant..."
Sociologul francez, în afară de normalitatea crimei, o consideră ca un factor de sănătate publică, ea făcând parte
din orice societate sănătoasă. Concluziile care rezultă din aceste idei sunt:
1) caracterul permanent al criminalităţii;
2) lipsa unei cauzalităţi excepţionale, societatea însăşi generând crimele. Majoritatea criminologilor
au contestat caracterul de normalitate atribuit crimei de Durkheim, menţionându-se că într-adevăr ea
este inerentă societăţii dar nu este normală.
Situaţia este comparabilă cu cea a bolii în medicină, unde aceasta nu este considerată ca fiind normală
fată de sănătatea oamenilor, dar din păcate, este inerentă.
Durkheim a creat şi conceptul anomie acesta desemnand o stare social obiectiva, caracterizata prin o
dereglare a normelor sociale datorată unor schimbări bruşte (ex. crizele economice, războaiele, revoluţiile, etc),
stări care pot determina oamenii să se sinucidă sau să comită crime.
In concepţia lui Durkheim, criminalitatea se manifestă atât ca factor de progres social, cât şi ca
motivaţie pentru întărirea vigilenţei sociale.
In privinţa progresului social menţionează că de multe ori delicvenţii prin actele lor duc la schimbări
importante în societate şi criminalul de ieri poate fi de multe ori eroul sau chiar conducătorul de azi al
societăţii.
In sprijinul acestei idei putem şi noi să afirmăm că este adevărat, dar nu în cazul criminalităţii
tradiţionale care priveşte genul de delicte îndreptate împotriva persoanei şi avutului său, ci în cazul criminalităţii
care vizează orânduirea socială şi organizarea statală.
Sunt suficiente exemple în istorie şi chiar în zilele de azi, care vin în sprijinul acestui raţionament, când
unii din rebelii de ieri condamnaţi uneori la moarte, azi sunt eroii naţiunilor lor si chiar şefii unor state
recunoscute ca independente şi suverane.
In privinţa vigilenţei sociale, Durkheim aprecia că existenţa crimei dă posibilitatea indivizilor
noninfractori să discearnă binele de rău, crima fiind realitatea la care trebuie raportate comportamentele morale
ale societăţii.

D. Şcoala mediului social

Curentul acesta, aparţinând tot "precursorilor" a fost creat de medicul francez A. Lacassagne, profesor
de medicină legală la Universitatea din Lyon (motiv pentru care şcoala a fost supranumită lyoneză) care
împreună cu Manouvrier au criticat şi combătut teoriile lombrosiene, susţinând că mediul social are un rol
determinant în geneza criminalităţii.
Această teorie după primul război mondial, va sta la baza a numeroase studii, îndeosebi în S.U.A, ea
constituind şî inspiraţia Şcolii ecologice de la Chicago.
O menţiune specială, referitoare la influenţa mediului social, o facem amintindu-l pe criminologul
francez, de origine română, Vasile. V. Stanciu. Acesta se înscrie printre cercetătorii care au acordat o atenţie
specială, după cel de al Il-lea Război mondial, influenţei mediului urban asupra criminalităţii, concluziile sale
bazându-se pe investigarea criminalităţii din arondismentele pariziene 2.

E. Şcoala socialistă
Acestei şcoli îi aparţin teoriile inspirate de scrierile lui Marx şi Engels care vedeau în criminalitate un
"subprodus" al capitalismului, ea fiind o reacţie la injustiţia socială, considerându-se că va disparea în societăţile
socialiste.
In cadrul acestei şcoli s-au înscris Turati Battaglia şi Loria în Italia, Berg în Germania, Dupuy şi Legoyt
în Franţa, dar mai ales olandezul Bonger, care au făcut o analiză amplă a condiţiilor economice stabilind că
inegalitatea economică a indivizilor este cauza criminalităţii.
Critica adusă acestor teoreticieni a fost aceea că s-a privit restrictiv această inegalitate pentru că în
realitate nu toate delictele sunt determinate de ea, cauzalitatea multora fiind foarte complexă, situaţie pe care
susmenţionaţii teoreticieni nu vor s-o ia în calcul.

7.3. Enrico Ferri şi Sociologia criminală

Enrico Ferri, eminent om de ştiinţă , discipolul lui Cesare Lombroso, a avut un aport incontestabil în
fundamentarea criminologiei ca ştiinţă. Principalele sale teorii şi concepte şi le-a sintetizat în lucrarea
"Sociologia criminală", dar cea care l-a impus în mod deosebit, a fost referitoare la devenirea delictuală a
individului.
Savantul italian a precizat că delicventul este determinat în comiterea crimei de o multitudine de factori,
între care şi cei de natură socială, combinaţia acestor factori fiind specifică fiecărui delicvent.
Enrico Ferri împarte aceşti factori, mai întâi în două categorii: endogeni (sau antropologici) şi exogeni.
Din categoria factorilor antropologici potrivit autorului fac parte:
- factorii organici;
- factorii psihici şi
- factorii de personalitate, care este dată de sexe, vârstă, educaţie, pregătire, şcoală, etc.

In categoria factorilor exogeni autorul include:

- factorii mediului fizic, pe care-i numeşte cosmotelurici, incluzând aici clima, natura solului,
succesiunea zilelor şi nopţilor, anotimpurilor şi producţia agricolă;
- factorii mediului social, din care fac parte familia, densitatea populaţiei, opinia publică, religia,
sistemul educativ, organizarea economică şi politică, alcoolismul, etc.
Ferri evidenţiază rolul primordial al factorilor sociali, mai ales în planul general al criminalităţii,
arătând în acelaşi timp că delictul concret are determinări în mai mare măsură de ordin biologic şi fizic.
Un loc important în lucrarea lui Enrico Ferri îl au teoriile referitoare la:
- legea saturaţiei criminale;
- măsurile cu caracter preventiv al criminalităţii numite substitutive penale şi
- rolul pedepsei, teorii şi concepte care au influenţat cercetările criminologiei ulterioare.
In privinţa legii saturaţiei criminale, autorul afirmă că în anumite condiţii sociale şi fizice de
normalitate se înregistrează o stabilitate a dinamicii infracţionale, ea înregistrând creşteri deosebite numai în
perioadele de criză.
Substitutivele penale, în concepţia lui Ferri, sunt măsuri cu caracter economic, politic, legislativ şi
administrativ, menite să prevină criminalitatea
Acest concept a dovedit clarviziunea savantului cu privire la societate în general şi la fenomenul
criminalităţii în special.
Substitutivele penale, Ferri le împarte în trei categorii:

2Lygia Negrier Donnont, op.cit, p.71.

 - economice, din care fac parte comerţul liberalizat şi bine organizat, libera circulaţie a persoanelor,
salarii corespunzătoare funcţionalilor publici, construirea de locuinţe salubre şi înfiinţarea de organisme
specifice asigurărilor sociale;
- politice, în care a inclus democratizarea societăţii, libertăţi politice şi cetăţeneşti şi adoptarea de
legi care să ducă la o administraţie locală bună;
- legislative şi administrative, care cuprind administrarea corectă a justiţiei, combaterea prostituţiei, a
alcoolismului, interzicerea spectacolelor obscene, etc.
In privinţă pedepsei aplicate delicvenţilor Ferri consideră că aceasta reprezintă un mijloc de apărare a
societăţii faţă de crimă, ea fiind în acelaşi timp răspunsul pe care societatea îl dă criminalităţii.
Pedeapsa cu moartea era apreciată ca fiind inadmisibilă pentru o societate normală şi civilizată.

7.4. Modelul consensual

Teoriile moderne în care explicarea genezei crimei s-a făcut prin factori de ordin social, au cunoscut în
S.U.A şi Canada, prin lucrările sociologice de aici, o consacrare puternică, influenţând dezvoltarea criminologiei
în perioada anilor 30-60 ai secolului al XX-lea.
Caracteristica comună a acestor teorii calificate de Denis Szabo ca aparţinând modelului consensual,
este ideea că indivizii, ca membri ai societăţii, acceptă regulile de convieţuire stabilite; respectându-le, cniar
dacă nu toţi sunt egali, din diferite motive (economice, sociale, fizice, intelectuale etc), deoarece aceste
inegalităţi se vor ajusta în procesul convieţuirii, prin interacţiuni de solidaritate. Acei indivizi care încalcă aceste
reguli o fac din cauza unor factori care produc o ruptură în procesul de adaptarea la funcţionarea normală a
societăţii.
In concepţiile teoreticienilor aparţinând acestui model, criminalul este considerat un inadaptat social.
Din acest model, potrivit criminologului canadian citat, dar şi a românilor R.M.Stănoiu, GhNistoreanu
şi C. Păun, fac parte teorii pe care le-au grupat în mai multe curente ca: ecologic, culturalist, funcţionalist şi ale
controlului social, grupare pe care o vom folosi în continuare în explicarea acestor teorii.

1) Teoriile ecologice ale Şcolii de la Chicago

Aceste teorii îşi au denumirea amintită din cauza sociologilor americani, membri ai catedrei de
sociologie de la Universitatea din Chicago care în perioada anilor 20-30, influenţaţi de ideile lui Emile
Durkheim, au realizat un studiu vast în zona marilor oraşe din S.U.A, vizând identificarea factorilor de mediu
care erau asociaţi cu delicventa, precum şi determinarea influenţei acestora faţă de comportamentul uman în
general.
Premisa de la care au plecat cercetătorii nord-americani (dintre care cel mai de seamă a fost Robert
Park) a fost aceea a similitudinii dintre ecologia animală şi vegetală şi cea a societăţii umane. Se susţine că dacă
în regnul animal şi în principal cel al primatelor între elementele sale componente, s-au stabilit articulaţii
cauzale, tot aşa între oameni şi între oameni şi mediul înconjurător există articulaţii cauzale,
Robert Park şi asociatul său Ernest Burgers au stabilit că oraşele îşi măresc continuu suprafeţele,
identificând cinci zone concentrice, numite ecologice, începând cu zona centrală, continuând cu zona
industrială, cea a caselor muncitoreşti, zona rezidenţială şi terminând cu cea de a cincea, zona navetiştilor sau
suburbia.
Studiile cercetătorilor amintiţi au relevat anumite corelaţii între aceste zone şi delicventă stabilind,
printre altele că prezenţă numeroasă a imigranţilor, în marile oraşe, ar fi cauza criminalităţii.
Alţi doi reprezentanţi ai acestei şcoli Shaw şi Mekay, au comparat grupurile de imigranţi cu speciile noi
de plante care cresc pe un teren arid, potrivnic şi care încearcă să supravieţuiască adaptându-se pământului
potrivnic, aceasta facându-se de multe ori prin delicventă, zonele în care trăiesc fiind denumite zona de
deteriorare morală sau zone criminogene specifice.
Un alt reprezentant al Şcolii ecologice de la Chicago este Thrasher, care în lucrarea sa intitulată
"Banda", afirmă, cu privire la zonele eriminogene că "procentul cel mai ridicat al criminalităţii se găseşte în
zonele centrale ale oraşelor sau în zonele adiacente lor şi scade pe măsura îndepărtării lor spre periferie".
 Cercetătorii menţionaţi au afirmat că zonele centrale ale oraşelor se caracterizează printr-o criminalitate
ridicată şi prin comportamente anormale sau imorale mult mai răspândite ca vagabondajul, jocurile de noroc,
prostituţia, cerşetoria, alcoolismul şi actele de vandalism, faţă de cartierele mărginaşe.
2) Teoriile culturaliste
Caracteristica acestor teorii o reprezintă "cultura" la care "se raportează personalitatea individuală"",
problema centrală constituind-o raportul dintre cultură şi criminalitate.
O altă trăsătură comună acestor teorii este considerarea delicventului ca un individ care s-a adaptat
invers faţă de regulile generale de comportament pe care majoritatea membrilor societăţii le respectă.
Din categoria teoriilor culturaliste cele mai importante sunt cele referitoare la:
1) conflictul de cultură;
.
2) asociaţiile diferenţiale şi
3) subcultura delicventă.
c) Teoria conflictului de cultura
Reprezentantul acestei teorii este Thorsten Sellin, profesor al Universităţii din Pennsyivania, preşedinte,
într-o perioadă mare de timp, al Societăţii Internaţionale de Criminologie, care şi-a făcut cunoscute conceptele
sale criminologiece în lucrarea "Conflictul cultural şi crima" apărută prima dată în anul 1938.
In accepţiunea lui Sellin cultura desemnează "totalitatea ideilor, instituţiilor şi produselor muncii,
aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane şi care permit a se vorbi despre regiuni culturale, despre tipuri de
cultură şi despre cultură naţională"3
In societate, potrivit autorului, normele juridice sunt expresia culturii grupului conducător, cu care alte
grupuri pot veni în conflict. Acestea, din urmă, sunt de obicei grupuri formate din defavorizaţi din diferite
motive cum sunt:, sărăcia, apartenenţa la altă rasă, la alte culte religioase sau imigranţi şi care au alte norme
culturale.
Infracţiunea, consideră Sellin, ia naştere tocmai pe fondul conflictului dintre cultura grupului dominant,
care considera regulile sale obligatorii şi cultura grupului defavorizat care îşi are propriile reguli obligatorii
pentru membrii săi.
In acest sens criminologul. american conchide: "din acest punct de vedere codul de conduită al
gangsterilor este un cod moral, în aceeaşi măsură cu Decalogul ori legea penală".
In privinţa adevărului în criminologie, înţelegând prin aceasta aflarea în totalitate, a cauzei crimei,
Sellin afirmă că aceasta este o dorinţă iluzorie, ca în toate ştiinţele umane, pentru că prin comportamentul său,
omul este infinit (indeterminabil), motiv pentru care, criminologia, trebuie să se cantoneze doar la formularea
unor ipoteze cu un anumit grad de probabilitate4.

d) Teoria asociaţiilor diferenţiate

Edwin Sutherland, profesor la Universitatea din Indiana (SUA) este criminologul care a creat această
teorie, expunându-şi conceptele şi ideile în lucrarea sa intitulată "Principii de criminologie" apărută pentru
prima dată în anul 1924.
Potrivit teoriei sale, în societate există grupuri, mai mult sau mai puţin numeroase care se împart în două
categorii:
- o primă categorie cuprinde indivizi care respectă regulile moralei şi legile;
- cea de a doua categorie cuprinde indivizi care nu respectă aceste reguli. "Indivizii, în viaţa lor
socială, vin în contact cu ambele categorii, de oameni şi, în-
raport cu puterea de influenţare a acestora, persoanele se asociază diferenţiat, unii faţă de cei morali şi corecţi,
alţii faţă de cei imorali şi incorecţi. . In accepţiunea autorului, o persoană poate să devină mai repede delicvent
atunci când influenţa asupra comportamentului său provine din partea grupului care interpretează defavorabil
legile, nerespectându-le.
Asociaţiile diferenţiate, susţine Edwin Sutherland, se caracterizează prin frecvenţă, durată şi intensitate,
precum şi prin anterioritate, aceasta din urmă având influenţă cea mai mare, pentru că, aşa cum educaţia morala

3T.Selliu, Conflictul cultural şi crima, citat de V.Cioclei în Manualul de criminologie, 1998, p. 115.
4Citat şi de V.Cioclei în op.cit.,p. 114.
şi corectă este inoculată individului încă din copilărie şi durează toată viaţa, tot aşa şi comportamentul delicvent
operează pentru viitorul criminal.
Continuând teoria lui Gabriel Tarde care considera că geneza crimei este imitaţia Sutherland, în
explicarea actului delicvent, menţionează următoarele:
- comportamentul delicvent nu este ereditar, el este învăţat;
- învăţarea delictului se realizează .printr-un proces complex de comunicare care poate fi verbal, prin
mass media sau printr -un contact direct cu infractorii;
- învăţarea are loc, cu prioritate, în interiorul unui grup restrâns (familie, bandă, vecinătate etc).
Sutherland a studiat nu numai criminalitatea păturilor defavorizate ci şi pe cea a persoanelor din grupul
conducător (politicieni, funcţionari publici, oameni de afaceri, conducătorii sindicatelor, pe care a numit-o a
"gulerelor albe".
Autorul susţine că şi în cazul acestor situaţii tot imitaţia este geneza crimei, ca rezultat al asocierii
diferenţiate.
e) Teoria sub culturii delicvente
Teoria subculturii delicvente, o altă variantă a culturalismului este creaţia unui alt criminolog american,
Albert Cohen.
In accepţiunea autorului, grupurile sociale defavorizate, posesoare ale unei subculturi delicvente, au
norme de comportare şi concepţii ce sunt în contradicţie cu cele ale societăţii dominante.
Aceste grupuri sunt caracterizate de sentimentul de frustrare, de izolare politică, socială şi economică,
prezentând frecvent reacţii de protest şi de contestare a normelor şi valorilor sociale impuse.
Indivizii aparţinând acestor grupuri, prin delicventă, considerând că altfel nu este posibil, încearcă să-şi
realizeze aspiraţiile către valorile şi bunurile sociale.
In viziunea lui Albert Cohen caracteristicile personalităţii indivizilor aparţinând grupurilor posesoare de
subcultură delicventă sunt:
- răutatea, infracţiunile comiţându-se numai din dorinţă de a pricinui pagube grupului dominant;
negativismul faţă de valorile contestate;
- nestatornicia şi
- autonomia, reprezentată prin dorinţă de a nu fi conduşi de regulile societăţii,

3. Teoria funcţionalistă a anomiei

Sociologul american, Robert Merton este cel care a lansat teoria funcţională a anomiei în lucrarea
intitulată "Teoria socială şi structura socială" apărută în anul 1949.
Autorul, reluând concepţia lui Durkheim privind anomia şi adoptând-o situaţiei concrete din SUA a
încercat să explice care este geneza crimei.
Prin anomie, Merton înţelege tensiunea ce s-a instalat între scopurile propuse de societate, la care tind
indivizii şi mijloacele reduse, legitime, puse la dispoziţie acestora pentru a putea fi îndeplinite.
In lumina acestui raţionament, delicventă este considerată ca răspunsul dat de indivizii care nu au
posibilităţi legitime pentru a-şi îndeplini idealurile pe care societatea le apreciază ca fiind normale pentru
membrii ei.
Ca o concluzie la teoria lui Merton rezultă că membrii categoriilor sociale defavorizate, cu o situaţie
economică şi socială precară, care-şi văd blocate aspiraţiile către poziţiile sociale avantajoase, comit delicte
pentru a suplini această blocare.
4) Teoriile controlului social
Cele mai numeroase teorii ce aparţin orientării sociale sunt cele numite ale controlului social, ele fiind
de o diversitate vastă, care însă se caracterizează prin două idei majore:
a) omul, prin natura sa, este o fiinţă rea, tendinţa sa spre delicventă fiind o stare
naturală, motiv pentru care se impune ca să fie controlat de societate;
b) în acelaşi timp omul este o fiinţă socială şi pentru a supravieţui trebuie să
respecte regulile stabilite de societate.
 Dintre cele mai cunoscute teorii ale acestui curent se detaşează cea a înfrânării aparţinând sociologului
american Reckless, care consideră că delictul poate fi prevenit (înfrânt) prin organizarea socială şi prin
determinarea individului de a renunţa la comportamentul antisocial.
Travis Hirschi este un alt reprezentant al acestui curent, considerând că omul prin fiinţă sa are tendinţe
delicvente, tendinţe care se realizează atunci când controlul social lipseşte sau este diminuat.
Din acest motiv, autorul afirmă că important nu este să mai caute cauzele criminalităţii, ci a se
identifica motivaţiile pentru care oamenii trebuie să respecte legile.
Rata mare a criminalităţii consideră Hirschi, se datoreaza politicii penale permisive si a liberalismului
din viaţă zilnică, propunând restaurarea disciplinei stricte în şcoală, reducerea sau eliminarea ajutorului social
pentru a se cultiva responsabilitatea individuală şi sporirea severităţii pedepselor penale.

7.5. Concluzii

Teoriile de orientare sociologică pun în evidenţă cauzalităţi generale ale delicventei ca lipsa de educaţie,
sărăcia, şomajul şi neadaptarea individului la societatea din care face parte. Ele rezumă cauzalitatea delicventei
la factorii sociali neglijându-i pe cei individuali.
Aceste teorii nu pot să răspundă la întrebarea "De ce în condiţii similare unii indivizi comit delicte şi
alţii nu?"
Fără a contesta meritele cercetătorilor din SUA în relevanţa mediului social faţă de geneza
criminalităţii, majoritatea specialiştilor, în speciai criminologi europeni au reproşat acestora următoarele erori:
a) considerarea omului încă de la naştere, un fel de "Tabula rasa" (aşa cum
afirma criminologul suedez Kimberg) care primeşte orice influenţă de la mediu, fără a
lua în considerare personalitatea sa care este dominată de psihicul său şi de viaţa sa
organică;
b) absolutizarea influenţei mediului asupra individului;
c) criminalitatea gulerelor albe, au relevat cercetările criminologice ulterioare, nu se datoreaza
asociaţiilor diferenţiate ci, mai ales trăsăturilor negative de caracter ale delicvenţilor;
d) teoriile bazate pe concepţia conflictului de cultură au dus la interpretări tendenţioase, chiar rasiste;
e) în privinţa anomiei, Robert Merton nu ia în consideraţie crizele economice, războaiele şi
revoluţiile, considerând-o, că este doar o tensiune între aspiraţiile şi posibilităţile materiale puse la dispoziţia
indivizilor în vederea realizării lor;
f) în cazul teoriilor aparţinând controlului social, prevenirea delictului s-ar datora doar funcţiei de
intimidare a pedepsei, neglijându-se celelalte modalităţi puse la dispoziţie de criminologie.

Bibliografie

1. Horia Oprean, Criminologie, Ed.Servo-Sat, Arad, 1996.

2. T.Sellin, Conflictul cultural şi crima, 1998.