CURSUL VI partea a II-a

6.3. Teorii sociologice moderne. Modelul consensual

În marea lor majoritate teoriile sociologice încearcă să răspundă la întrebarea ..De ce
viaţa socială determină anumiţi indivizi să comită fapte penale, în timp ce alţi indivizi nu devin
deticvenţi ? " Aceste teorii au fost denumite Teoriile factorilor sociali ai delicvenţei.
Există însă şi unele excepţii, în care întrebarea este pusă dintr-o perspectivă contrară
..De ce majoritatea indivizilor se supun legii şi nu comit fapte penale ?" . Aceste teorii au
fost regrupate sub denumirea de Teoriile factorilor sociali ai respectului legii penale.
Din punctul de vedere al altor autori teoriile sociologice moderne au fost
clasificate în :
a) Teoriile structurii sociale - care include curentul culturalist şi curentul funcţionalist;
b) Teoriile proceselor sociale - care cuprind: teoriile învăţării, ale controlului social şi
ale ,,etichetării sociale"
c) Teoriile conflictului social.
În perspectiva propusă de criminologul canadian Denis Szabo teoriile sociologice
moderne aparţin fie modelului consensual, fie modelului conflictual.

Modelul consensual

Acest model se caracterizează prin analogia propusă între sistemul natural şi sistemul
social, cele două sisteme fiind în consens. Ruptura produsă între aceste elemente ale
sistemelor menţionate apare în cazul eşecului procesului de adaptare.
Conform teoriei modelului consensual infractorul este considerat un neadaptat
propunându-se în acest sens diferite modele de resocializare a acestuia.
În cadrul curentului consensual se regăsesc patru curente distincte:
- orientarea ecologică ;
- curentul culturalist;
- curentul funcţionalist;
- teoriile controlului social.

6.3.1. Orientarea ecologică

Şcoala ecologică de la Chicago a promovat în perioada anilor 1920-1930 orientarea
ecologică conform căreia, orice element, indiferent de natura sa (animal-vegetal, biologic -
psihologic, etc.) este susceptibil de a fi implicat într-o relaţie cauzală în momentul în care intra
în relaţii cu alte elemente.
1
 Încercând să explice cauzele cnminalităţii în marile aglomeraţii urbane, în care proporţia
imigranţilor este mai ridicată, Clifford R.Shaw şi Henry.D.McKay au făcut analogie între
grupurile de emigranţi şi speciile de plante care încearcă să supravieţuiască pe un pământ ostil;
în acelaşi fel, imigranţii încearcă să supravieţuiască apelând la forme de adaptare impuse de
viaţa concretă.
S-au evidenţiat, în acest fel existenţa unor corelaţii între delicvenţă şi perturbările
sociale în zonele de deteriorare morală (caracterizate prin sărăcie, somaj, condiţii de
muncă nefavorabile, învăţământ dezorganizat etc.). Se formează astfel conceptul de zonă
crimogenă specifică sau ,,zona delictoasă" unde delicvenţa apare astfel ca un fenomen de
respingere, specific cartierelor sărace.
Marele merit al Şcolii de Ecologie Umană din Chicago constă în aceea că ,,a deschis
calea unor cercetari mai complexe în ceea ce priveşte raportul dintre
anumite fenomene sociale ,ca urbanizarea, industrializarea şi criminalitatea ,dar mai ales de a
fi inspirat un program special de lungă durată de prevenire a criminalităţii"(R. Stănoiu).

6.3.2. Curentul culturalist

Acest curent raportează personalitatea individului la cultura pe care o asimilează, tema

centrală fiind raportul dintre cultură şi criminalitate.

A. Teoria asociaţiilor diferenţiate

Considerat a fi fondatorul criminologiei sociologice nord-americane, Edwin Sutherland
emite în lucrarea sa ,,Principii de criminologie", o teorie conform căreia comportamentul
delicvent se învaţă printr-un proces obişnuit de comunicare cu alte persoane, asociindu-se
astfel cu indivizi care apreciază favorabil acest comportament şi izolându-se de cei care nu îl
apreciază.
O persoană devine infractor datorită unui exces de definiţii favorabile încălcării legii în
detrimentul definiţiilor nefavorabile unei acţiuni ilegale. Acesta este principiul asocierii
diferenţiate.
În acest context, autorul constată că există două tipuri de explicaţii ale fenomenului
criminal care îl influenţează:
- în funcţie de elementele aflate în momentul în care infracţiunea este comisă -
explicaţie „ dinamică ";
- în funcţie de elementele care au influenţat anterior viaţa delicventului -
explicaţie ,,istorică" sau ,,genetică".
În viziunea lui Sutherland orientarea mobilurilor şi a tendinţelor impulsive este în funcţie
de interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor legale iar indivizii au un
comportament criminal deoarece „ sunt în contact cu modele criminale şi nu au sub ochi
modele anti-criminale"'.
La nivel colectiv rata criminalităţii este ridicată deoarece ,,un grup poate fi organizat de
manieră a favoriza dezvoltarea fenomenului criminal, fie de manieră a i se opune".
Prin asocierea făcută între cultura criminală şi cultura societăţii globale, el a reuşit să
identifice forme de criminalitate care scăpau de sub incidenţa legii penale („ white collar
crime"-criminalitatea gulerelor albe).

2
 B. Teoria conflictului de cultură
Criminologul american Thorsten Sellin pune bazele teoretice ale curentului culturalist
prin lucrarea „ Conflictul de cultură şi criminalitatea".
Principala premisă a autorului este că normele juridice penale sunt expresia culturii
dominante din societate. Deoarece în societate există mari diferenţe culturale (de ex.: între
bogaţi şi săraci, între localnici şi imigranţi) comportamentul delicvent apare pe fondul
conflictului real sau imaginar între normele şi valorile însuşite de individ şi normele şi
valorile dominante în societate. Astfel autorul consideră că există o relaţie direct
proporţională între numărul de contradicţii culturale şi rata delicvenţei.
Codul personal de morală al individului depinde de normele pe care le-a asimilat de-a
lungul experienţelor trăite ca membru al diverselor grupuri sociale. Fiecare grup are
propriile sale norme de conduită, care trebuie respectate (de ex. normele de conduită al
gangsterilor ) . Când conduita anumitor persoane nu este apreciată în aceeaşi măsură de
toate grupurile sociale se poate vorbi despre conflict cultural.

C. Teoria ,,subculturilor delicvente"

Această teorie reprezentată prin Albert Cohen susţine ideea că infracţionalitatea tinerilor
din clasele defavorizate constituie un protest împotriva norme lor culturale dominante.
Întrucât condiţiile sociale nu le permit să obţină un succes social legal, aceşti tineri resimt o
puternică stare de frustare care le determină un comportament infracţional.
Acceptând ruptura definitivă cu valorile tradiţionale existente în societate şi alegând
calea delicvenţei, grupul defavorizat îşi reconstituie un sistem propriu de modele şi norme care
poartă denumirea de ,,subcultură delicventă". Acest gen de infracţiuni se caracterizează prin:
- non-utilitate - sunt comise pentru faima şi nu cu scopuri materiale;
- maliţiozitate - vizează necazul celorlalţi;
- negativism.

6.3.3. Curentul funcţionalist

Teoriile exprimate în cadrul acestui curent, numite şi ,,Teoriile tensiunii sociale"
consideră criminalitatea ca rezultat al stării de frustare a indiviziilor şi grupurilor
defavorizate social şi economic, incapabile să atingă prin mijloace licite succese sociale.

A. Teoria anomiei sociale

În cazul lipsei unei normalităţi sociale determinată de conflicte majore cum ar fi:
războaiele, revoluţiile, crizele economice sau catrastofele naturale, structura socială devine
anomică, adică tinde spre dezintegrare pentru a se restructura pe baze noi.
Sociologul francez R.K.Merton preia noţiunea de anomie de la Durkheim adaptând-o la
societatea americană. În explicarea stării de anomie, autorul utilizează două concepte:
- cultura - care reprezintă ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor în
societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să tindă
- organizarea socială - care reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care
reglementează accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.
Astfel starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare între
scopurile propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Aceste
3
categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea
scopurilor propuse de cultura ambiantă, a grupului din care fac parte.

B. Teoria oportunităţii diferenţiate

Acestă teorie aparţine criminologilor americani Richard Cloward şi Lloyd Ohlin care
în lucrarea ,,Deliquency and Opportunity" ( Delicvenţă şi oportunitate ) au analizat noţiunea
de subculturi delicvente. În această lucrare numită şi teoria eşecului social, autorii susţin
ideea existenţei a numeroase subculturi delicvente independente în societate în care
„ anumite forme ale activităţii infracţionale sunt cerinţe esenţiale pentru performanţă şi
câştigarea rolului dominant în cadrul grupului".
Astfel, odată intraţi în grupul delicvent, infractorilor li se oferă oportunitatea de a
obţine şi succesul economic dorit. Cei doi autori analizează procesele de diferenţiere inclusiv
din cadrul grupurilor subculturale, în care indivizii se impart in funţtie de calităţiile personale
( forţă, inteligenţă, abilitate ) astfel încât oportunităţile ilicite se modifică în funcţie
de ,,statutul" fiecărui individ. Autorii împart subculturile delicvente în trei modele:
- modelul criminal;
- modelul violent;
- modelul izolat.

6.3.4. Teoria controlului (autocontrolului) social

Considerând că toţi oamenii sunt potenţiali infractori, adepţii acestei teorii (prezentaţi în
cele ce urmează) nu se mai intreabă „ care sunt cauzele criminalităţii „ ci dimpotrivă, ,,care
sunt motivele pentru care oamenii respectă normele sociale". Unul dintre motivele considerate
clasice este teama de pedeapsă. Cu toate acestea ,,teama de pedeapsă" nu este considerat a fi
un motiv total satisfăcător.
Alte elemente care concură la determinarea răspunsului la această întrebare sunt:
- abatere sau responsabilitate şi control;
- apartenenţă socială,
- rezistenţă la frustrare.

A. Teoria abaterii
În lucrarea sa ,Delicvenţă şi mişcarea", David Matza afirmă că între individ şi lege
există o legatură care creează reponsabilitate şi control şi care, în cea mai mare parte a
timpului, păstrează limita între comportamentul individului şi lege. Dacă individul a depăşit
limita permisă de lege, acesta se va afla „ pe marginea prăpastiei" şi va oscila între crimă şi
lege, cochetând când cu una, când cu cealaltă, fără a fi capabil să ia o decizie. Dacă totuşi
comit anumite infracţiuni, aceştia vor căuta nişte tehnice defensive care să îi elibereze de
constrângerile de ordin moral ce îi împiedică să încalce legea. Unele dintre acestea sunt:
- negarea responsabilităţii - ex.:"Nu a fost vina mea şi am fost victima circumstanţelor"
- negarea daunelor -ex." Au şi ei asigurare şi nu a fost nimeni rănit,
deci care e problema?"
- negarea victimei - ex.: "Oricine ar fi făcut la fel în locul meu"
- condamnarea celui care condamnă - ex.:"Pun pariu că şi judecătorii au făcut
infracţiuni mai mari decât cele pentru care am fost judecat"
4
 - apelul la loialitate - ex.:"Ce era să fac, a trebuit să-i ajut deoarece erau prietenii mei"
Deci Matza consideră că delicvenţii au credinţe morale convenţionale, dar le
neutralizează cu scuze, astfel că ei pot comite acte ilegale fără sentimentul de vinovăţie.

B. Teoria apartenenţei sociale (legăturii sociale)

Criminologul american Travis Hirschi, autorul lucrării ,,Causes of Delinquency"
(Cauzele delicvenţei), consideră că oamenii sunt predispuşi a încălca legea, dar mulţi dintre ei
se tem că un comportament ilicit ar putea duce la o afectare ireparabilă a relaţiilor cu grupul
şi instituţiile sociale de care depind (familia, şcoala, colegii, etc). Există deci o legatură
socială, un sentiment al apartenenţei la o anumită comunitate umană şi ca atare este puţin
probabil ca indivizii să comită acte de natură delicventă.
Conform acestuia, cele mai importante elemente ale legăturii sociale sunt:
- ataşamentul - în care acceptarea normelor sociale şi dezvoltarea conştiinţei
sociale individuale depinde de ataşamentul şi grija faţă de alte persoane;
- angajamentul - care asigură încrederea pe care o are individul în societatea în care
trăieşte sau riscul pe care şi-1 asumă dacă se angajează într-un comportament deviant
- implicarea în activităţiile convenţional stabilite de societate - ,,mâinile fără
ocupaţie sunt magazinul diavolului" (observaţie făcută de autor)
- credinţa în valorile morale si sociale

C. Teoria rezistenţei la frustrare (autostăpânirii)

Walter C.Recless argumentează prin teoria sa, că toţi indivizii sunt afectaţi de o
varietate de forţe care-i împing spre crimă şi de o varietate de forţe care-i reţin de la crimă.
Aşadar, fiecare individ constrâns din exterior are şi o structură internă protectoare, ambele
conferindu-i protecţie împotriva crimei. Astfel, aceste forţe sunt:
1. forţele care-1 împing pe individ spre crimă:
- presiunile sociale - condiţii de viaţă dificile, conflicte familiale, statutul de minoritar,
lipsa oportunităţilor
- impulsurile sociale - ex.:prieteniile cu persoane rău famate, subcultura criminală sau
delicventă, mass media, grupurile deviante, etc.
- impulsurile biologice sau psihologice - ex.: agresivitatea, ostilitatea, oboseala,
tensiunile interne, nemuţumirea, etc.
2. forţele care-1 reţin pe individ de la comiterea unor fapte de natură delicventă:
- forţele conţinutului extern - constă în viaţa afectivă de familie şi include elemente ca:
moralitatea, disciplină, consolidarea instituţiilor statului, apartenenţa la proprietate, identitatea
- forţele conţinutului intern - constă în autocontrolul pe care îl are individul, în
responsabilitate, în toleranţă la frustrare, orientarea către un anumit scop.
Se apreciază că agresivitatea în sine nu este totuşi un comportament anormal. Stresul
emoţional şi agresivitatea pot genera atingerea unui scop care deseori nu este criminal.
Totuşi problemele încep să apară în momentul în care individul este blocat sau frustrat în
atingerea scopului. Direcţionarea sa gresită sau nefolosirea agresivităţii într-o direcţie mai
bună poate determina o forţă distructivă. De exemplu, muncitorul care vrea să-şi lovească
şeful dar nu îndrăzneşte, se duce acasă şi-şi bate soţia şi copiii sau îşi descarcă agresivitatea
asupra propriei persoane lovindu-se sau mutilându-se singur.
5
 În acest sens, autorul consideră că răspunsul la agresivitate nu este eradicarea ei, ci
înţelegerea şi canalizarea ei în direcţii potrivite pentru a se putea exprima.