Sunteți pe pagina 1din 10

E.

Sutherland: individ, asocieri diferenţiale, organizare socială diferenţială

Pentru a fi ştiinţifică, teoria despre crimă trebuie să aibă caracteristicile pe care le prezintă
teorile ştiinţifice din celelalte câmpuri de cunoaştere; ceea ce presupune în mod obligatoriu că
elementele care constituie cauza crimei trebuie să fie prezente întotdeauna când crima este
prezentă, după cum trebuie să fie absente în lipsa acesteia.
Observaţiile empirice şi modul obişnuit de a privi societatea conduc spre o anumită
imagine despre crimă1 şi criminal: furturile, tâlhăriile, jafurile, violurile etc sunt comise de
indivizi care provin din zonele sărace ale societăţii, din familii „dezorganizate”, cu un nivel de
instrucţie scăzut, fără ocupaţie sau cu ocupaţii în general manuale, cu un anumit trecut
infracţional etc. În general, tipul infractorului are foarte puţine elemente în comun cu tipul
omului obişnuit. În măsura în care anumiţi infractori nu fac parte din categoria „monştrilor
sociali”, faptele lor sunt explicate cel mai frecvent prin referire la situaţia lor socială
dezavantajoasă, cu precădere la sărăcie: a furat pentru că n-avea ce să mănânce, a dus o
bucată de pîine copiilor, ce să facă dacă era plin de datorii şi nu mai putea s-o scoată la
capăt etc; acestea sunt tipuri de „înţelegere” a crimei şi criminalului vehiculate de simţul
comun. Acest model a fost preluat într-o măsură şi de anumite teorii ştiinţifice privind
criminalitatea, centrate pe sărăcie şi trăsăturile particulare ale indivizilor din mediile sociale
defavorizate.
E. Sutherland observă că, pe lângă acest tip de criminalitate (pe care o putem numi,
pentru simplificarea problemei, criminalitate de subzistenţă), există şi o altă categorie de
crime şi criminali, care prezintă caracteristici specifice: mita, traficul de influenţă, primirea de
foloase necuvenite, diferitele moduri de utilizare a puterii în interes personal, adica ceea ce în
limbajul cotidian contemporan e desemnat generic prin sintagma infracţiuni de corupţie.
Toate acestea sunt realizate de indivizi din clasa superioară, care provin din familii
„organizate”, cu un nivel de educaţie formală ridicat, cu poziţii importante în lumea
administraţiei şi afacerilor, cu venituri peste medie. Ori, pentru această categorie, modelul
explicativ enunţat mai sus este în mod evident inadecvat.
E. Suderland considera ca, pentru ca o teorie explicativă să fie ştiinţifică în sensul
deplin al termenului, ea trebuie să poată fi aplicată ambelor tipuri de crime şi criminali, atât
celor cu statut socio-economic scăzut cât şi celor cu statut ridicat: „Studiile indică asocierea

1
Termenul de crimă în accepţiunea anglo-saxonă este acela de încălcare a legii penale, spre deosebire de sensul
curent din limba română, care este cel de omor. Vom utiliza primul sens al termenilor de crimă şi criminal
comportamentului criminal, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu patologii sociale sau
personale, ca sărăcia, locuinţe proaste, cartiere mizere, lipsa facilităţilor recreaţionale, familii
necorespunzătoare şi demoralizate, debilitate mintală, instabilitate emoţională şi alte trăsături
sau condiţii...Alte studii au demonstrat de asemenea că mulţi dintre indivizii care prezintă
asemnea trăsături şi condiţii nu comit crime şi că indivizi din clasa socio-economică înaltă
încalcă legea frecvent, deşi nu trăiesc în sărăcie, nu sunt lipsiţi de oportunităţi recreaţionale,
nu sunt debili mintal sau instabili emoţional. Evident, nu condiţiile sau trăsăturile în sine sunt
cele care cauzează crima, pentru că uneori acestea sunt prezente în absenţa criminalităţii, după
cum alteori sunt absente, deşi criminalitatea este prezentă” (Sutherland, E.H, Cressey, D.R,
1966/1969, 426-428). După Sutherland şi Cressey, cadrul explicării comportamentului
criminal trebuie să fie acelaşi cu cel utilizat pentru explicarea comportamentului non criminal;
în acelaşi timp, deşi cele două tipuri de comportament au multe trăsături comune, ele sunt
diferite şi, în consecinţă, explicarea comportamentului criminal constituie o parte specifică a
teoriei generale a comportamentului uman.
Există, printre alte tipuri de analiză, două moduri de explicare a comportamentului
criminal: explicaţia de tip situaţional, care pune accentul pe elemente concomitente comiterii
crimei, şi explicaţia de tip genetic, care presupune analiza elementelor anterioare momentului
comiterii crimei. În primul tip de explicaţie, esenţial este complexul persoană- situaţie:
situaţia obiectivă este importantă pentru explicarea crimei, în măsura în care furnizează
oportunitatea comiterii actului. De exemplu, cineva ia decizia să spargă o bancă, observând că
măsurile de siguranţă sunt fragile. Numai că această situaţie obiectivă nu generează în mod
automat un comportament criminal: nu orice individ care observă deficienţele sistemului de
pază al unei bănci va lua decizia să o jefuiască. Luarea unei asemenea decizii presupune un
anumit tip de raportare subiectivă la respectiva situaţie, condiţionată de viaţa anterioară a
individului: dacă acesta defineşte situaţia ca fiind obiectiv potrivită pentru a jefui banca, este
pentru că experienţele anterioare, înclinaţiile şi abilităţile dobândite generează cadrul
subiectiv în care se integrează această oportunitate obiectivă.

Societatea ca realitate diversă: învăţarea comportamentului criminal

Explicarea comportamentului criminal presupune un anumit mod de a înţelege


societatea şi participarea individului la viaţa socială. Perspectiva normativă asupra acestei
ecuaţii simplifică ambii termeni: societatea există, funcţionează şi se conservă datorită unor
norme, valori şi instituţii fundamentale; indivizii respectă aceste valori fie din convingere, fie
ca urmare a acţiunii instanţelor de control social. Din această perspectivă (proprie îndeosebi
ştiinţelor juridice) există două categorii de comportamente şi indivizi, complet segregate:
crima şi criminalul, pe de o parte şi comportamentul conformist, promovat de către individul
respectabil (cel care respectă ceea ce îndeosebi juriştii numesc „modelul etico-normativ”), pe
de altă parte. Această segregare presupune cauzalităţi sociale şi biografii individuale
fundamental distincte, construite într-o bună măsură retrospectiv: cauzele comportamentului
criminal sunt altele decât cele ale comportamentului conformist, criminalul este substanţial
diferit de cetăţeanul respectabil.
Teoria lansată de Sutherland şi Cressey propune un alt model: comportamentul
criminal şi cel non criminal, deşi diferite, au multe puncte comune; în contrast cu viziunea
„monocromă” asupra societăţii, aceasta apare ca „mozaic” de grupuri sociale, caracterizate de
moduri diverse de a defini aceleaşi norme şi valori sociale (diversitatea definiţiilor apare
uneori chiar în cadrul aceluiaşi grup social). Această manieră de a privi organizarea
societatăţii şi comportamentele indivizilor are consecinţe importante asupra modului în care
Sutherland şi Cressey explică geneza comportamentului criminal: diferenţele dintre grupurile
sociale şi indivizii care le compun (criminali şi non- criminali) nu exclud, ci, dimpotrivă,
presupun existenţa aceloraşi tipuri de interacţiuni şi procese. Mai exact, procesele care conduc
la comportamentul criminal sunt identice cu cele care generează comportamentele non-
criminale.
În formularea autorilor explicaţiei genetice a comportamentului criminal (Sutherland,
Cressey,1966/1969, 429-431), aceasta cuprinde următoarele elemente:
1. Comportamentul criminal este învăţat.
2. Comportamentul criminal e învăţat în interacţiune cu alţi indivizi, în procese de
comunicare (verbală şi non-verbală).
3. Cea mai importantă parte a acestei învăţări se defăşoară în cadrul grupurilor
personale familiare ( agenţiile impersonale de comunicare, ca filmele sau ziarele,
joacă un rol relativ neimportant).
4. Învăţarea include tehnicile de comitere a crimei (mai mult sau mai puţin
complicate) şi o anumită orientare a mobilurilor, imboldurilor, raţionalizărilor şi
atitudinilor.
5. Acest orientare specifică e învăţată pornind de la definirea favorabilă sau
defavorabilă a normelor legale. În anumite grupuri sociale, indivizii definesc
normele legale în termeni favorabili (în sensul respectării lor); în alte grupuri,
definiţiile sunt defavorabile (în sensul încălcării legii). De regulă, în grupurile din
care e formată societatea americană, aceste două tipuri de definiţii, deşi
contradictorii, coexistă.
6. Individul devine delincvent din cauza excesului de definiţii favorabile încălcării
legii în raport cu definiţiile favorabile respectării ei. Orice individ asimilează
cultura grupurilor din care face parte; aceasta poate fi compusă din patternuri
criminale, non- criminale sau neutre în raport cu geneza crimei. Conform
principiului asocierilor diferenţiale, individul devine criminal datorită contactului
cu patternurile criminale şi izolării de patternurile non-criminale.
7. Asocierile diferenţiale variază în frecvenţă, durată, prioritate şi intensitate.
Prioritatea este importantă pentru că generează o anumită selectivitate, dată de
expunerea iniţială la un aumit tip de definţii; ea trebuie interpretată în legătură cu
intensitatea, care se referă la prestigiul sursei definiţiei favorabile sau defavorabile
respectării legii precum şi la reacţiile emoţionale legate de un tip sau altul de
asocieri.
8. Procesul de învăţare a comportamentului criminal include mecanismele presupuse
de orice proces de învăţare.
9. Comportamentul criminal este expresia aceloraşi nevoi şi valori ca şi
comportamentul non-criminal; în consecinţă, încercările de a explica geneza
crimei prin apelul la valori şi mobiluri generale (fericirea, banii, obţinerea unui
anumit status social etc) sunt lipsite de consistenţă, de vreme ce aceleaşi valori şi
mobiluri sunt prezente şi în comportamentele conformiste.
Aşadar, individul devine criminal ca urmare a participării la diferite asocieri diferenţiale;
aceste asocieri sunt determinate de contextul general al organizării sociale; grupurile din care
este compusă societatea prezintă rate ale criminalităţii diferite, care evoluează în timp.
Explicarea ratei criminalităţii trebuie să fie „consistentă” cu explicarea comportamentului
criminal: ambele privesc crima, ceea ce diferă este nivelul de analiză.
Teoria genetică asupra comportamentului criminal are drept element central
conceptul de organizare socială diferenţială (preferat de Sutherland şi Cressey celui de
dezorganizare socială). Conceptul rezumă ideea potrivit căreia cauzele crimei trebuie
căutate în organizarea socială, a cărei expresie este: „Un grup social poate fi organizat în
sensul promovării comportamentului criminal sau împotriva acestui tip de comportament.
Cele mai multe comunităţi sunt organizate atît pentru comportamentul criminal cât şi pentru
cel non-criminal şi în acest sens rata criminalităţii este expresia organizării diferenţiale a
societăţii. Explicarea variaţiilor ratei criminalităţii prin organizarea diferenţială e consistentă
cu teoria asocierilor diferenţiale referitoare la procesul prin care indivizii devin criminali”
(Sutherland, Cressey, 1966/1969, 432).
Low class şi upper class: segregarea administrativă a criminalilor

Faptul că simţul comun asociază crima şi criminalitatea cu sărăcia are la bază


observaţia că indivizii acuzaţi de anumite infracţiuni contra patrimoniului ( de exemplu furtul
sau tâlhăria) sau contra persoanei (loviri, vătămări corporale, infractiuni sexuale etc) au un
general un statut socio-economic scăzut. Această observaţie este confirmată de datele
statistice privind criminalitatea: cei care populează secţiile penale ale instanţelor de judecată
şi, ulterior, centrele de reeducare şi închisorile provin, predominant, din zonele defavorizate
ale societăţii. Pornind de la aceste date statistice, teoriile explicative asupra crimei ajung la
concluzii similare cu cele furnizate de simţul comun: concentrarea crimei în anumite zone ale
societăţii conduce la explicarea delincvenţei prin sărăcie şi elementele care o configurează sau
o însoţesc (nivel de instrucţie scăzut, locuri de muncă prost plătite, şomaj, locuire în cartiere
nesigure, alcoolism etc).
Critica lui Sutherland cu privire la acest tip de explicaţie porneşte de la observaţia că
statisticile penale ignoră în bună măsură un alt tip de criminalitate, desemnat prin sintagma
criminalitatea gulerelor albe (white collar criminality): criminalitatea specialiştilor din
diverse domenii, a oamenilor de afaceri, a oamenilor politici, a înalţilor funcţionari în
administraţia publică etc., pe scurt, a indivizilor respectabili şi respectaţi. Criminalitatea
gulerelor albe este concentrată în domenii extrem de divese: afaceri imobiliare, căi ferate,
asigurări, armament, bănci, utilităţi publice, industria petrolului, reorganizarea firmelor şi
politică etc. Ea are o existenţă mai mult sau mai puţin difuză în toate domeniile şi tipurile de
profesii: „ Criminalitatea gulerelor albe există în fiecare ocupaţie şi poate fi descoperită uşor
în conversaţii obişnuite cu reprezentanţi ai acestora, prin răspunsul la întrebarea: Care sunt
practicile necinstite în ocupaţia dumneavoastră? ” (Sutherland, 1940/1969,350-351).
Costurile financiare asociate acestui tip de criminalitate sunt mult mai mari decît cele
generate de tipul de crimă care constituie ceea ce numim în mod obişnuit „problema socială a
criminalităţii”. In afara acestui tip de costuri, mai importante pentru Sutherland sunt efectele
criminalităţii gulerelor albe asupra relaţiilor sociale: „Pierderile financiare generate de
criminalitatea gulerelor albe, oricât de mari ar fi, sunt mai puţin importante decît efectele
dăunătoare asupra relaţiilor sociale. Criminalitatea gulerelor albe încalcă încrederea socială şi
generează neîncredere, afectează morala socială şi produce dezorganizare la scară largă. Alte
tipuri de crimă au un efect relativ redus asupra instituţiilor şi organizării sociale” (Sutherland,
1940/1969, 353).
De ce nu apar - sau apar în mică măsură - „gulerele albe” în statisticile oficiale privind
criminalitatea? După Sutherland, explicaţia stă în modul de implementare a dreptului penal,
care conduce la segregarea administrativă a criminalilor. Spre deosebire de infracţiunile
indivizilor din zonele defavorizate ale societăţii, cercetate de poliţişti, procurori şi judecate de
instanţele de drept penal, faptele gulerelor albe sunt analizate de inspectori şi comisii de tip
administrativ sau de instanţe de drept civil. În cazul indivizilor care fac parte din low class,
sancţiunile aplicate sunt de natură penală (forma tip a acestora este pedeapsa cu închisoarea);
pentru indivizii din upper class, sancţiunile sunt de regulă de natură civilă sau administrativă
(avertismente, ordine de încetare a activităţii, amenzi, în mod excepţional sancţiuni privative
de libertate): „Astfel, criminalii din categoria gulerelor albe sunt segregaţi administrativ de
ceilalţi criminali şi, în bună măsură, consecinţa acestei segregări este că nu apar drept
criminali în sensul propriu al termenului nici pentru ei înşişi, nici pentru publicul general sau
pentru criminologi” (Sutherland, 1940/1969, 356).
Care sunt cauzele modului diferit de implementare a dreptului penal, reflectat în
această segregare administrativă a criminalilor? Aplicarea legii este condiţionată, spune
Sutherland, de poziţia socială a celui vizat: spre deosebire de indivizii cu statut socio-
economic scăzut, „gulerele albe” deţin resursele necesare pentru a face să treacă neobservate
comportamentele susceptibile de a fi calificate ca fiind infracţiuni; în situaţia în care acest
lucru nu e posibil, poziţia lor socială le furnizează mijloacele de a determina calificarea
acestor comportamente drept contravenţii sau delicte civile. Pe de altă parte, poziţia „gulerelor
albe” în structura socială afectează nu numai modul în care este aplicată legea (faptul că
frecvent anchetele judiciare care-i privesc se limitează la un singur vinovat este semnificativ);
poate mai important, ea influenţează conţinutul legii, în sensul că reprezentanţii upper class
(în legislativ şi agenţiile de implementare a legii) sunt cei care stabilesc care sunt
comportamentele permise sau interzise, calificarea juridică a acestora (contravenţii,
infracţiuni, delicte civile etc) precum şi tipurile de sancţiuni aplicabile: modelarea dreptului
şi sistemului juridic este marcată de interesele celor care elaborează şi controlează
implementarea legii (Sutherland, 1940/1069, 357).
Relativa imunitate a gulerelor albe se explică şi prin dezechilibrul de putere dintre
aceştia şi victimele lor; de regulă acestea din urmă sunt neorganizate şi nu dispun de
cunoştinţele necesare pentru a se putea proteja sau reacţiona împotriva acestui tip de crime şi
criminali: „Criminalitatea gulerelor albe înfloreşte acolo unde oamenii de afaceri şi
profesioniştii puternici se întîlnesc cu cei care sunt slabi. În această privinţă, e ca şi cum ai
fura bomboanele unui copil. Pe de altă parte, multe dintre crimele indivizilor din clasa de jos
sunt comise împotriva persoanelor bogate şi puternice, în forma spargerilor şi furturilor. Din
cauza acestei diferenţe între puterea victimelor, criminalii din categoria gulerelor albe se
bucură de o anumită imunitate” (Sutherland, 1940/1969,357).
Evident, nu toţi indivizii care aparţin categoriei gulerelor albe sunt criminali, după
cum nu toţi cei cu statut socio- economic scăzut încalcă legea. Faptul că unii sunt
suprareprezentaţi în statisticile penale iar ceilalţi sunt subreprezentaţi induce un anumit tip de
explicaţie a cauzelor crimei, criticabilă sub două aspecte: ecuaţia sărăcie- crimă nu e
aplicabilă criminalităţii gulerelor albe; la limită, teoriile întemeiate pe această asociere nu au
un caracter ştiinţific, în sensul deplin al termenului, de vreme ce o veritabilă teorie ştiinţifică
asupra crimei trebuie să privească ambele tipuri de crimă şi criminali. Aproape exclusiv,
utilitatea acestor teorii este de ordin descriptiv (Sutherland, 1940/1969, 358): indivizii din
clasa de jos comit, în general, un anumit tip de infracţiuni (infracţiuni de subsistenţă, realizate
frecvent prin violenţă fizică), pe când criminalitatea gulerelor albe este compusă din
infracţiuni a căror finalitate este accentuarea puterii economice (realizarea lor este posibilă
datorită poziţiei sociale şi resurselor asociate acesteia).
Aplicarea principiului asocierilor diferenţiale unifică explicarea comportamentelor
umane: ca şi celelalte tipuri de comportament, comportamentul criminal al gulerelor albe este
învăţat; această învăţare este realizată „[...] în cadrul asocierilor directe sau indirecte cu cei
care deja practică acest tip de comportament; cei care învaţă comportamentul criminal prin
contacte strânse şi frecvente sunt segregaţi de cei care respectă legea. Dacă un individ devine
sau nu criminal este în bună măsură determinat de frecvenţa şi intensitatea contactelor pe
care individul le întreţine cu cele două tipuri de comportament” (Sutherland, 1940/1966, 358-
359).
Formele în care indivizii încalcă legea depind de apartenenţa acestora la grupurile
sociale; diferenţele de poziţie socială ( determinată în principal de factori cum ar fi familia de
origine, nivelul de instrucţie formală, ocupaţia, veniturile, locuirea, elemente care nu exclud
eforturile personale) se reflectă în tipurile de infracţiuni pe care le comit: „Cei care devin
criminali din categoria gulerelor albe îşi încep în general cariera pornind din case şi cartiere
bune, absolvă colegii, intră, fără mare dificultate, în lumea afacerilor, unde criminalitatea este,
practic vorbind, o tradiţie, şi sunt atraşi în acest tip de comportament, ca în orice alt tip de
cutumă. Cariera criminalilor din clasele de jos porneşte în general din familii şi cartiere
deteriorate, unde achiziţionează atitudini şi tehnici ale crimei prin asociere cu delincvenţi şi
segregarea parţială de cei care respectă legea. Trăsăturile esenţiale ale procesului sunt aceleaşi
pentru cele două categorii de criminali” (Sutherland, 1940/1966, 359).

Social şi anti-social în comportamentul criminal. Utilizarea socială a legii


În contrast cu perspectiva care insistă asupra caracterului antisocial al crimei (şi criminalului),
teoria asocierilor diferenţiale accentuează caracterul social al acestui tip de comportament, dat
de participarea individului la viaţa diverselor grupuri care compun societatea. Apartenenţa la
acestea presupune asimilarea modului în care ceilalţi indivizi îşi reprezintă tipurile de
comportament dezirabil sau indezirabil; interiorizarea acestor reprezentări implică, alături de
alte elemente, însuşirea definiţiilor asupra legii. Aceste definiţii, deşi se traduc prin
comportamente individuale, au un fundament colectiv, dat de grupul social; cum societăţile
contemporane sunt puternic diferenţiate, definiţiile asupra legii sunt variate şi uneori
contradictorii, de la un grup social la altul şi, uneori, în interiorul aceluiaşi grup social.
Principiul asocierilor diferenţiale propune, într-o manieră implicită, un anumit răspuns
la problema liberului arbitru şi a consecinţelor presiunilor exercitate asupra indivizilor de
către structura socială. Potrivit acestei perspective si într-o anumită opoziţie cu teoria
mertoniană, individul poate încălca legea, după cum o poate respecta, indiferent de poziţia
deţinută în structura societăţii, de raritatea sau multitudinea oportunităţilor sociale care
caracterizează situaţia sa. Unii membri ai low class încalcă legea pe când alţii o respectă;
acelaşi lucru este valabil şi pentru cei din upper class. Acest fapt se explică prin adeziunea la
un anumit tip de definiţii, definiţii care au ca punct de plecare conţinutul formal al normei
legale. Dincolo de acest punct referenţial comun, reprezentările indivizilor asupra legii sunt
extrem de diverse, în toată întinderea societăţii.
În anumite situaţii, în eforturile de a-şi satisface interesele, individul se poate afla în
situaţii contradictorii, în pofida faptului că a interiorizat definiţia favorabilă respectării legii.
Aceasta poate intra în contradicţie cu perspectiva competitorilor, ale căror practici se
îndepărtează de dispoziţiile legii: „ Legea presează într-o direcţie, celelalte forţe presează în
direcţia opusă. În afaceri, <<regulile jocului>> intră adesa în conflict cu normele legale. Un
om de afaceri care doreşte să respecte legea este împins de către competitorii săi să le adopte
metodele (nelegale, n.n.). Acest fapt este ilustrat în mod clar de persistenţa mitei comerciale,
în ciuda eforturilor insistente ale organizaţiilor de afaceri de a o elimina” (Sutherland,
1940/1969, 359).
Cred că dihotomia definiţii favorabile/ definiţii defavorabile asupra legii tinde să fie
marcată, în societatea contemporană, de o anumită relativitate. Explozia legislativă, inclusiv
în materie penală (invadarea excesivă a domeniilor tradiţional extrapenale de către instituţiile
de drept penal, cum este cazul familiei şi zonei afacerilor), creează indivizilor dificultăţi în
adecvarea comportamentelor la exigenţele dispoziţiilor legale. Principiul moştenit din dreptul
roman- nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii- devine chestionabil, în
condiţiile în care inclusiv profesioniştii dreptului (avocaţi, procurori, judecători), reclamă
dificultăţile de adaptare la dinamica alertă a sistemului legislativ. În general, concepţia
juridică asupra efectivităţii normei de drept este una de tip restrictiv, fiind fixată în cadrul
raportului drept- aplicarea dreptului, cu consecinţa subestimării diversităţii relaţiilor
întreţinute de indivizi cu sistemul legal. Dimpotrivă, perspectiva sociologică asupra dreptului
şi sistemului legal porneşte de la ideea că ”[...] dreptul nu este o noţiune omogenă: alături de
dreptul juriştilor coexistă un drept <<efectiv>>, nu în sensul aplicării incorecte, ci în sensul
aplicării sale în funcţie de nevoile şi interesele multiple ale destinatarilor săi” (Rangeon, 1989,
127).
Diferenţierea societăţii şi diversitatea normativă (legală şi extra-legală) care-i este
consecutivă impun analizarea rolului jucat de interesele indivizilor în utilizarea legii.
Tipologia pe care o propun este formată din trei elemente: interesul de a se raporta la o
anumită normă legală, interesul de a interpreta într-un anumit fel norma legală, interesul de a
susţine adoptarea unei anumite norme legale. Primele două elemente se referă la ceea ce
Sutherland numeşte „segregarea administrativă a criminalilor” , generată de poziţia socială a
celor din upper class: „...criminalii din categoria gulerelor albe sunt relativ imuni din cauza
influenţei clasei din care fac parte asupra instanţelor de judecată şi a puterii de a orienta
implementarea şi administrarea legii. Această influenţă afectează nu numai activitatea curentă
a curţilor de judecată ci, mai important, marchează activitatea anterioară a acestora, în cadrul
căreia au fost stabilite precedentele judiciare şi procedurile după care funcţionează astăzi”
(Sutherland, 1940/1969, 355). Spre deosebire de primele două tipuri de interes, care se referă
îndeosebi la implicarea indivizilor (efectivă sau potenţială) în mecanismul judiciar, interesul
de a adopta o anumită normă legală este legat predominant de protejarea anumitor poziţii.
Posibilitatea de a realiza acest interes nu este egal distribuită în societate ci variază în funcţie
de poziţia indivizilor şi grupurilor în structura socială. Anumite interese, la origine individuale
sau de grup, sunt transformate, prin utilizarea mecanismelor legale (legislative şi de
administrare a justiţiei), în interese supra-individuale, despre care se afirmă că sunt
importante pentru toţi membrii societăţii.
Printre principiile constituţionale ale statelor democratice, egalitatea în faţa legii ocupă
un loc central; presupoziţia care stă la baza acestui principiu (de asemenea de natură
constituţională) este aceea că legea serveşte interesului general: cum acest interes -
operaţionalizat prin instituţii juridice care conţin drepturi şi obligaţii corelative - este al tuturor
în egală măsură, este firesc ca toţi indivizii să răspundă egal în faţa legii: legitimitatea
acţiunilor statului, definit ca instrument neutru de gestionare şi menţinere a ordinei sociale,
este fundamentată pe ideea ocrotirii acestui interes general.
Interesul general pare, la prima vedere, o realitate obiectivă extrem de solidă. Analiza
conţinutului său face ca această soliditate să devină discutabilă (Chambliss, 1971): elementele
care-l compun sunt extrem de eterogene şi de dificil de definit 2 (dreptul la o viaţă decentă,
dreptul la muncă, ocrotirea familiei etc). In societăţile moderne există un număr limitat de
norme şi valori care întrunesc acordul unanim al indivizilor (în principal cele care se referă la
viaţa individului, integritatea fizică şi mentală, proprietate etc). Caracterul inconstant al
sistemului normativ-valoric al unei societati reflectă opţiunile valorice al celor care au
posibilitatea de a-l defini. În consecinţă, dreptul şi sistemul legal reflectă şi protejează valori
şi interese specifice anumitor grupuri sociale, în detrimentul altora: „ Legislativul nu poate fi,
prin natura sa, un cadru neutru. Ca oricare organizaţie birocratică, el răspunde la presiunea
celor puternici şi privilegiaţi. Este o armă în lupta acestora pentru exercitarea dominaţiei...
Noţiunea statului, înţeles în sensul de cadru neutru din punct de vedere valoric, este în mod
evident cel mai puternic legitimat mit pe care îl putem imagina”(Chambliss,1971, p. 54).
Din aceasta perspectivă devine necesara înţelegerea devianţei ca rezultat al
interacţiunii dintre indivizii şi grupurile care constituie societatea.

2
În cazul Romăniei , această dificultate este accentuată îndeosebi de imprecizia obligaţiilor care revin statului şi
de lipsa sancţiunilor aplicabile agenţilor săi. De exemplu, deşi statul “ocroteşte” copilul, amploarea fenomenului
vagabondajului juvenil şi a cerşetoriei (fenomenul copiii străzii ) indică pasivitatea autorităţilor, a căror
activitate s-a limitat la simpla adoptare a unor acte normative. Tristă şi amuzantă în acelaşi timp este formula cu
care ofiţerul de stare civilă începe oficierea căsătoriei : “În România statul ocroteşte şi încurajează familia…”