Pregătirea persoanei

delincvente pentru liberare

 Delimitări conceptuale privind activitatea de pregătire
pentru liberare a deţinuţilor

”Mare parte din cei care ajung în închisori nu sunt dintre cei mai buni cetățeni: au un
nivel de cultură redus, deseori nu au o familie, nu au o locuință și nici o bună sănatate.”
(Florian, 2003, p. 71) În momentul intrării în mediul carceral, personalitatea proaspeților
deținuți este deteriorată din lipsa timpului personal (li se suspendă viitorul și li se
relativizează trecutul), a spațiului de viață și a comportamentului social.
Rapoartele media afișează frecvent deținuții în vârstă ca fiind victimile fragile din
interiorul penitenciarelor. Deținuții recent liberați prezintă un risc crescut în ceea ce privește
sănătatea fizică și psihică. Este nevoie de o planificare în timp util, multidisciplinară pentru a
se studia și a se explora nevoile de sănătate și asistență socială ale deținuților.
 Pregătirea deţinuţilor in vederea liberării trebuie să înceapă de îndată ce este posibil
după primirea într-o instituţie penală. De aceea, tratamentul deţinuţilor trebuie să
evidenţieze nu excluderea lor din cadrul comunităţii, ci faptul că ei continuă să fie o parte
din ea.

Agenţii ale comunităţii şi lucrătorii sociali trebuie să-şi ofere ajutorul pentru a asista
personalul din instituţiile penitenciare - reeducarea socială a deţinuţilor, în menţinerea şi
îmbunătăţirea relaţiilor cu familiile lor, cu alte persoane şi cu agenţiile sociale. Trebuie
luate măsuri pentru păstrarea drepturilor legate de interesele civile, drepturile securităţii
sociale şi alte beneficii sociale ale deţinuţilor in conformitate cu legea şi sentinţa.
` Având la bază aceste considerente, percepem procesul pregătirii deţinuţilor pentru
liberare, ca parte a procesului de reabilitare, cu scopul sprijinirii acestora în vederea unei cât
mai bune reintegrări sociale. Astfel, durata pregătirii pentru liberare din detenţie este
determinabilă doar pentru fiecare persoană deţinută în parte, care începe din momentul
intrării în penitenciar.

Caracteristic totuşi pentru sistemele penitenciare în care executarea pedepsei cu

închisoarea se realizează neplanificat, şi anume fără adaptarea eforturilor specialiştilor din
penitenciar la necesităţile reale ale persoanelor deţinute, durata procesului de pregătire
pentru liberare din detenţie este percepută ca fiind perioada ultimilor 3-6 luni de pedeapsă.
Indiferent de perioada declarată de un sistem penitenciar sau altul, este important ca ideea
centrală a procesului pregătirii pentru liberare să urmărească în permanenţă recuperarea
socială a persoanelor deţinute.
 În general, pregătirea pentru liberare a deţinuţilor trebuie să ţină cont de două imperative:
1. necesitatea ca întregul sistem penitenciar să fie preocupat de această problemă (un climat
de preeliberare îndreptat spre exterior şi spre viitor);
2. necesitatea unor programe speciale derulate de specialiştii în asistenţă socială.
Aceste componente sunt complementare şi indispensabile. Dacă pregătirea în vederea
liberării constă doar într-un program educativ, care nu beneficiază de sprijin, prin alocarea de
timp şi spaţiu adecvat pentru deținuți, un astfel de program riscă să fie simbolic și ineficient.
Lucrul cu condamnatul va fi eficient doar atunci cand se va cunoaşte de ce are nevoie
deţinutul, pentru a putea influenţa comportamentul şi personalitatea acestuia. În acest sens
este necesar ca pentru condamnaţii veniţi în instituţia penitenciară să fie întocmit un plan
individual de lucru /de intervenţie, întocmirea căruia să fie efectuată în dependenţă de:
 evaluarea comisiei – va fi îndeplinită din punct de vedere: psihologic,
social, educaţional, vocaţional, profesional, a abilităţilor sociale şi criminologice;
 raportul de evaluare psiho-social presentenţial, dacă a fost întocmit;
 nevoile sociale, şcolare, profesionale, etc.
 Intervenţia se realizează în baza planului minimal de intervenţie, elaborat în baza
rezultatelor evaluării iniţiale. Iar punerea în libertate, oricat de îndepărtată în timp ar fi,
trebuie să fie ţinta acestui plan şi toate lucrurile din perioada de detenţie trebuie să fie
orientate spre acea zi.

Intensitatea intervenţiei este direct proporţională cu nivelul riscului care ar putea duce
la protecţia comunităţii şi prevenirea unor viitoare infracţiuni, să utilizeze in mod
constructiv timpul petrecut în penitenciar, să dezvolte şi să consolideze abilităţile sociale,
cognitive sau de autocontrol, să menţină legătura infractorului cu familia şi comunitatea şi
să ofere un punct de plecare pentru supravegherea postliberatorie.
 Totuşi, în ultima perioadă a detenţiei (3-6 luni) necesită a fi intensificate activităţile de
pregătire pentru liberare prin intermediul programelor specializate ce real să poată mări
gradul de reintegrare socială a deţinutului, orientate la conturarea unor deprinderi necesare
pentru viaţa de la libertate:

 Deprinderi pentru viaţa cotidiană:

 Deprinderi de igienă personală;

 Gestionarea banilor;

 ƒDeprinderi pentru locuire şi folosirea resurselor comunităţii:

 A avea propria locuinţă;

 Cum să apelăm la ajutorul instituţiilor şi serviciilor publice?

 Deprinderi pentru viaţa in societate:

 Asumarea propriei identităţi;

 Familia mea;

 Controlul emoţiilor şi gestionarea conflictelor;

 Comunicarea;

 Ce pot face în timpul liber?

 ƒDeprinderi pentru activitatea individuală şi muncă:

 Deprinderi de gestionare a timpului;

 Deprinderi de invăţare;

 Deprinderi de muncă;

 Cum imi pot crea propria mea afacere?

Şi oricare alte activităţi menite să contribuie la apropierea deţinutului la realitatea vieţii
sociale de afară. Deoarece societatea aşteaptă ca în penitenciar să abordăm deţinuţii în aşa
mod încât aceştia să-şi înbunătăţească abilităţile de a se adapta la cerinţele societăţii atunci
cand sunt puşi în libertate.

Într-un sens mai larg, există o premisă în sistemul judiciar că închisorile pot reduce
rata criminalităţii, îndeosebi recidivismul. În ceea ce priveşte rata criminalităţii, există
îndoieli serioase în randul criminologilor din întreaga lume despre efectul pozitiv al
închisorilor.
 De asemenea, se aşteaptă ca penitenciarul să ofere informaţii şi cunoştinţe pentru
celelalte organe ale sistemului judiciar. Legislatorii, judecătoriile şi alţi actori au
necesitatea de a cunoaşte ce se realizează în închisori şi ce oportunităţi se oferă deţinuţilor.

Iar asistenţii sociali din închisori trebuie să cunoască foarte bine societatea, cel puţin
acele părţi ale societăţii care au legătură cu planificarea liberării. Cele mai importante sunt
aspectele precum piaţa muncii, educaţia, servicii sociale, sectorul locativ şi altele. Nu e
suficient să ai cunoştinţe bune, trebuie organizate şi relaţii personale bune cu persoane care
activează în aceste domenii.
Principalele programe educative și de reintegrare socială desfășurate în
penitenciar

”Mare parte din cei care ajung în închisori nu sunt dintre cei mai buni cetățeni: au un
nivel de cultură redus, deseori nu au o familie, nu au o locuință și nici o bună sănatate.”
(Florian, 2003, p. 71) Odată intrați în sistemul de detenție, echilibrul personalității
indivizilor este afectat din lipsa spțiului de viață, a timpului personal (aici apare
suspendarea viitorului și relativizarea trecutului) dar și a comportamentului social.
 În urma unor evaluări sociale aplicate deținuților și din care reiese că se necesită intervenție specializată,

aceștia beneficiază de programe sociale. Aceste tipuri de servicii are beneficiari direcți și indirecți. Beneficiarii

direcți sunt însăși persoanele private de libertate, iar cei indirecți fiind membrii familiei sau chiar comunitatea

din care aceștia fac parte.

Cinci tipuri de programe care se practică în penitenciarele din România ne sunt descrise de către Rachieru

(2009, p. 31), astfel:

1. Asistența socială a familiei; Remedierea relațiilor familiale și reintegrarea acolo unde este cazul.

2. Asistența socială a tinerilor; Informarea acestora prin programe sau evenimente educative.

3. Asistența socială a femeilor private de libertate; Remedierea relațiilor familiale și reintegrarea acolo unde

este cazul.

4. Asistența socială a persoanelor de vârsta a treia; Ajutorarea de a beneficia de o pensie la termen.

5. Asistența socială a persoanelor vulnerabile. Întocmirea dosarelor pentru comisiile de expertiză pentru acele

persoane cu grad de handicap sau invaliditate.

 Observăm faptul că aceste programe sunt oferite deținuților pe categorii de vârstă și în funcție de
nevoile deținuților. După cum suține și Rothman (2000), se cere a se ține cont de preferințele deținuților
referitor participării la programe sau activități desfășurate în penitenciare.
În opinia autorilor Matthews, Krivelyova, Stephens şi Bilchik (2013), pentru a le putea fi observate
atitudinile și sentimentele persoanelor private de libertate, este necesar să fie urmăriți îndeaproape în
ceea ce privește sistemul care se implică în viața lor, ulterior ajutându-i la o bună reintegrare în familie
dar și în societate. Durnescu (2009), afirmă că în urma pedepselor privative de libertate, este necesar ca
asistentul social să implice atât familia cât și comuniatea în diverse activități pentru a ajuta fostul deținut
să se poată reintegra.
 Plictiseala și rutina zilnică domină în penitenciare iar neparticiparea la nici o activitate
aduce mari probleme de adaptare în viața deținutului. În momentul punerii în libertate
riscul recidivei este unul destul de mare, deoarece detenția nu l-a facut să conțientizeze și
să reflecteze asupra consecințelor infracțiunilor comise.
 Programale oferite de administrația unui penitenciar pot fi de școlarizare, de
profesionalizare, de reintegrare, de terapie, de asistență postpenală sau chiar de educație
moral religioasă. Scopul lor este unul comun și anume acela de a-i ajuta pe deținuți să
gândească și să aibă un comportament acceptabil social pentru a nu mai recidiva și pentru
a-i ajuta să se reintegreze în societate după liberare. Însă deţinuţii pot decide dacă vor
participa sau nu la programele oferite de către sistem. Motivele participării acestora, de
multe ori sunt perpectiva liberării condiționate sau pur și simplu din plictiseală şi a „face ca
timpul să treacă mai repede”.
 Educația școlară este destinată deținuților neștiutori de carte, care își vor completa
studiile gimnaziale. Activitatea de școlarizare se desfășoară în perioada când deținuții nu se
află la muncă, de adsemenea au numeroase lacune la nivel de cunoștințe, fac față cu
dificultate deoarece clasele sunt eterogene unde fiecare deținut are un nivel de educație și
receptează în mod diferit acțiunile reeducative.
 De asemenea experința de viață dar și vârsta pe care aceștia o au îi împiedică să
asimileze ceea ce li se predă sau o fac la un nivel mai redus. Un alt impediment în
școlarizarea deținuților este acela că ”mijloacele didactice de care dispun penitenciarele
sunt reduse comparativ cu ale școlilor din rețeaua Ministerului Educației și Cecetării.”
(Bălan, Stănișor, Mincă, 2003 p. 108)
 Pregătire profesională. Ideea centrală a acestui program este de a integra persoanele
private de libertate socio-profesional. O atenție specială o au deținuții necalificați însă
școlarizați, desigur că și cei neșcolarizați beneficiază de aceste programe, însă reintegrarea
socio-prefesională va fi mai dificilă pentru ei. Cursurile de calificare și învățarea unei
meserii este foarte folositoare pentru aceștia deoarce îi va ajuta după ce se vor libera
încadrarea în muncă. Astfel vor munci cinstit și va diminua riscul recidivei și
infracționalității.
 Reintegrarea din punct de vedere social. ”Pregătirea pentru liberare a deținutului este
capătul drumului, este scopul muncii socio-educative, fundamentul activităților cultural-
educative, desfășurate în penitenciar, care urmărește un singur obiectiv: să arate deținutului
mijloacele posibile în privința creșterii capacității sale de reinserție socială.” (Bălan,
Stănișor, Mincă, 2003 p. 110

Asistență și educație religioasă. ”Includerea asistenței religioase, ca parte a tratamentului

desfășurat în penitenciar, ajută deținuții să-și schimbe atitudinile și comportamentul.”
(Bălan, Stănișor, Mincă, p. 110) Programele de asistență și educație religioasă se regăsesc
în toate administrațiile penitenciare și sunt asigurate de către preoți angajați sau de către
voluntari a diferitelor culte religioase.
 Scopul acestor programe de reintegrare este de a pregăti individul și al readapta pentru
”viața de afară” în momentul liberării sale și de a nu recidiva. Aceste programe sunt foarte
interesate deoarece încep din prima zi de detenție și se desfășoară pe toată durata executării
pedepsei. Obiectivul urmărit de către personalul penitenciarului (asistenți sociali, psihologi
și educatori), este reintegrarea persoanelor private de libertate în familiile acestora dar și în
societate.

După cum precizează Poldena (2002), punctul de pornire spre reintegrare a

persoanelor private de libertate este acela de a le fi evidențiate anumite nevoi, cum ar fi:
nevoia de a fi tratat ca individ, de a discuta confidenţial, de a fi ascultat, de a fi acceptat sau
ajutat. Aceste nevoi face ca deținutul să-și capete încrederea în sine și ulterior în cei ce
participă și ajută la reintegrarea sa în societate.
 Pentru o schimbare la nivel de comportament şi în final reintegare, este nevoie și de
motivație. Poledna (2002), afirmă că motivația este o stare a persoanei care doreşte să facă
o schimbare. Deținutul trebuie să-şi prezinte singur motivele pentru care optează pentru o
schimbare la nivel de comportament dar şi pentru reintegrearea sa în socitate.
Reintegrarea oferă o a doua şansă persoanelor private de libertate, oferindu-le un loc
în comunitate și totodată posibilitatea de a-şi relua rolul social. Rolul asistentului social, al
familiei fiind acela de a îndruma și a ţine sub control riscul ca aceștia să recidiveze.
Nevoile deținuților în vârstă (bătâni) dar și reintegrarea
acestora în societate

Hyes et al. (2013) a realizat un studiu cu privire la nevoile cu care se confruntă

deținuții mai în vârstă. Rezultatul acestui studiu a demonstrat că mulți dintre acești deținuți
aveau probleme de a interacționa cu deținuții mai tineri, de asemenea erau privați de a
participa la anumite programe sau acțivități desfățurate în penitenciar. S-a mai specificat că
unii dintre ei aveau nevoie de îngrijire personală însă penitenciarul nu le punea la
dispoziție această facilitate. Hyes a concluzionat în studiul său că deținuții în vârstă au
nevoi speciale și diferite de o altă categorie de deținuți.
 Un alt studiu (Sullivan, 2016) referior explorării experienței trăite a deținuților în
vârstă privind continuitatea medicamentelor intrate în penitenciar a demonstrat că nevoile
în ceea ce privește sănătatea deținuților sunt nesatisfăcute. Așadar categoria de deținuți cu
nevoile cele mai complexe nu sunt tinerii așa cum probabil ne așteptam ci bătrânii sau
indivizii imbătrâniți după gratii. Nevoile acestora sunt mai complexe în materie de sănătate
și asistență socială. Un bâtrân încarcerat se confruntă cu mult mai multe nevoi decât un
bătrân în libertate.
 Un studiu demonstrează că deținuții care au fost recent liberați prezintă un risc crescut
în ceea ce privește sănătatea fizică dar și psihică. (”They just throw you out”: Release
planning for older prisoners, 2015) În consecință este nevoie de o planificare în timp util,
multidisciplinară pentru a se studia și a se explora nevoile de sănătate și asistență socială
ale adulților mai în vârstă evacuați din penitenciar în comunitate.
 Deținuții în vârstă prezintă un nivel ridicat de neliniște în ceea ce privește momentul
liberării, deoarece și-au petrecut după gratii zeci de ani. În prezent planificarea liberării
acestor categorii de deținuți este inadecvată și totodată o oportunitate ratată de a răspunde
nevoilor acestui grup vulnerabil.
Un număr limitat de studii au explorat în mod direct preucupările legate de deținuții
mai în vârstă și de problememe acestora legate de momentul liberării. Crawley (2004),
Crawley and Sparks (2006), Davies (2012) au constatat că această categorie de deținuți se
confruntă cu reale probleme datorită reducereii rețelelor de sprijin și a posibilităților sporite
de a suferi de probleme de sănătate și mobilitate. Autorii acestor studii au specificat că
deținuții mai în vârstă au avut o anxietate intensă cu privire la liberare și de asemenea au
înțeles necurespunzător procesul de reintegrare atât în familie cât și în societate. Astfel că
mulți dintre deținuți doresc să rămână în penitenciare.
 De asemenea momentul liberării vine și cu riscul recidivei sau a sinucderii care este
destul de mare în rândul deținuților în vârstă. S-a demonstrat că riscul sinuciderii este mult
mai ridicat în rândul foștilor deținuți bătrâni decât în rândul foștilor deținuți tineri. (Pratt et
al. 2010) După cum menționează și Davies (2012) în ciuda acestor nevoi crescute, cerințele
de a fi reintegrați în societate sunt adesea ignorate, probabil pentru că nu se consideră a fi
un risc și pentru că ar fi mai asertivă decât colegii lor mai tineri.
 Sunt foarte puține publicații referitoare momentului reintegrării deținuților în societate
după liberare, pentru a se putea stabili dacă temerile lor referitoare reintegrării au devenit
realitate. Un studiu intitulat ”They just throw you out”: Release planning for older
prisoners, (2015) a încercat să urmărească și să exploreze nevoile de sănătate și asistență
socială ale indivizilor mai în vârstă proveniți din penitenciare. De asemenea acest studiu a
urmărit perspectivele lor înainte și după liberare. Ceea ce a demonstrat acest studiu a fost
că cei care locuiau în spații aprobate aveau mai multă sănătate decât cei care locuiau în alte
tipuri de cazare. Iar acea anxietate pe care o aveau referitor momentului liberării s-a
accentuat și mulți dintre aceștia nu s-au putut reintegra în societate.
BIBLIOGRAFIE

 Beccaria, C. (1764). Despre infracțiuni și pedepse. București:Humanitas

 Borş M., Manole V., Ouatu C., Pătraşcu M., Antoce P., Crumpei G., Agheorghiesei M., Grosu I.
(2005). Asistarea persoanelor aflate în detenţie în : „Asistenţă Socială. Studii şi aplicaţii”. Iași:
Polirom
 Florian, Ghe. (2001). Psihologie penitenciara. Studii și cercetări. București: Oscar Print
 Răchieru, A. (2009). Impactul programelor de asistență socială în penitenciar. Iași: Lumen
 Rothman, M. B., et al., Eds. (2000). Elders, Crime and the Criminal Justice System: Myth,
Percepyions, and Reality in the 21st Century. Springer Series on Life Styles and Issues in Aging.
New York, Springer Publishing Company.
 Bălan, A., Stănișor, E., Elaș R. (2002). Administrațiile Penitenciare Europene. București: Oscar
Print
 Hayes, A. J., et al. (2013). ”Social and custodial needs of older adults in prison.” nAge
and Ageing 42(5): 589-593., E. 2004. Release and resettlement: the perspectives of
older prisoners. Criminal Justice Matters, 56, 1, 32-33.
 Crawley, E. and Sparks, R. 2006. Is there life after imprisonment? How elderly men
talk about imprisonment and release. Criminology & Criminal Justice, 6, 1, 63-82.
 Davies, M. 2012. The reintegration of elderly prisoners: an exploration of services
provided in England and Wales. Internet Journal of Criminology. Retrieved: July, from:
http://www.internetjournalofcriminology.com/Davies_The_
Reintegration_of_Elderly_Prisoners.pdf.
 Gh. Florian, Fenomenologie penitenciară – Bucureşti, 2003.
 Ioan Durnescu, Manualul consilierului de reintegrare socială – Craiova.