POLITICI DE COMBATERE A ŞOMAJULUI

3.1 Măsuri de diminuare a şomajului

Şomajul fiind un dezechilibru care afectează, în diferite proporţii, economiile

tututor statelor, diminuarea lui a devenit un obiectiv major al guvernelor lumii. Prin
conţinutul lor, măsurile anti-şomaj au efecte directe şi indirecte asupra economiei
(majoritatea pozitive, ceea ce nu exclude, însă, apariţia unor necorelări şi a unor urmări
contrare celor anticipate).
În general, politicile utilizate contra şomajului sunt de două tipuri:
A) Politici pasive: se referă la indemnizaţia de şomaj (care, în opinia unor
economişti, nu face decât să scadă presiunea financiară care apasă asupra şomerului, fără a
avea – însă – un efect pozitiv aupra volumului global al şomajului) şi la reducerea numărului
populaţiei active (prin pensionări, creşterea perioadei de formare a tinerilor ş.a.).
B) Politicile active: presupun o intervenţie clară pe piaţa muncii, influenţând real
nivelul global al ocupării, prin:
 subvenţii, în scopul reducerii costului salarial al firmelor şi al promovării
creării de noi locuri de muncă;
 stagii de formare profesională.
În ansamblul măsurilor antrenate de intenţia reducerii efectelor şomajului,
evidenţiem că:
1. Politicile de susţinere a procesului creşterii economice sunt necesare,
deoarece se acceptă faptul că una din cauzele principale ale şomajului (mai ales cel ciclic)
este insuficienţa preocupărilor pentru o creştere economică vizibilă. Rolul determinant
revine, însă – din această perspectivă – statului, care, prin mecanisme financiare, monetare şi
fiscale, trebuie să impulsioneze real progresul general, asigurând condiţii propice dezvoltării
economiei monderne de piaţă.
Politica fiscală are menirea de a asigura impunerea diferenţiată, pe diverse
categorii, în funcţie de fazele ciclului economic şi de contribuţia agenţilor economici la
creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă. De pildă, în perioade de criză, statul are
sarcina să reducă – în principiu – taxele şi impozitele, pentru a lăsa capital suplimentar la
dispoziţia agenţilor economici, în vederea utilizării pentru investiţii productive. Rodul
investiţiilor trebuie să se regăsescă, însă, cel puţin parţial, în crearea de noi locuri de muncă,
în sectoare în care există cerere, cât şi ofertă corespunzătoare.
2. Crearea de noi locuri de muncă trebuie să se justifice mai cu seamă din
perspectiva eficienţei şi, ca atare, nu se recomandă o creştere forţată (determinată, de pildă, de
promisiuni electorale) sau arbitrară a cererii de mână de lucru. Ştiut fiind că, actualmente,
cele mai motivate spre a investi sunt firmele cu rate ale profiturilor care permit acest gen de
activităţi, trebuie sprijiniţi – de către stat – şi agenţii economici care manifestă disponibilităţi
în direcţia sporirii numărului de angajaţi (mai ales în sectorul terţiar, “zonă” propice inserţiei
şomerilor). Desigur, ajutorul respectiv se doreşte a nu fi doar de ordin moral, ci şi material
(avantaje, subvenţii, reduceri de taxe şi impozite ş.a.).
3. Programele desfăşurate în direcţia formării şi calificării şomerilor se
referă la evidenţierea justă a şanselor de reangajare avute de persoanele concediate. Ele
presupun, în principiu, acordarea – de către stat şi de către sectorul particular – anumitor
fonduri destinate reconversiei sociale a celor vizaţi, prin desfăşurarea de cursuri de
specialitate, în vederea creşterii abilităţii profesionale sau pregătirii în domenii pentru care
există şanse de găsire a unui loc de muncă.
4. Se impune eficientizarea economiei, prin trei relaţii1:
 ecuaţia ocupare – creştere
Creştere = productivitate + număr de angajaţi + durata muncii
Să presupunem o rată de creştere de 5%. Dacă productivitatea muncii (adică
producţia pe o oră-muncă) creşte cu 4%, rămâne un procent de 1% împărţit între ocupare şi
durata muncii. Dacă durata muncii este stabilă, înseamnă că ocuparea creşte cu 1%. Dacă
durata muncii scade cu 1%, numărul locurilor de muncă poate să crească cu 2% (5=4+2-1).
Există deci un raport ineluctabil între creştere, productivitatea muncii, ocupare şi durata
muncii.
Fireşte, o creştere puternică permite (la o productivitate dată) sporirea ocupării, iar
o creştere slabă impune fie o ocupare mai redusă, fie o scădere a duratei de muncă, fie scăderi
în ritmul productivităţii.
 ecuaţia ofertă - cerere de locuri de muncă
Şomaj = numărul solicitanţilor de locuri de muncă – numărul de locuri de
muncă
Dacă există 23 de milioane de persoane care doresc să muncească şi 21 de
milioane de locuri de muncă, 2 milioane de persoane se află în situaţia de şomaj, acestă
1
Michel Didier, Economia: regulile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, pag. 214
relaţie rezultând dintr-o aritmetică simplă, dar totuşi, această aritmetică se poate dovedi
înşelătoare.
 ecuaţia preţuri – salarii
Preţul = salariul – productivitatea
Rata salariului şi preţurile cresc concomitent, cu excepţia cazului în care creşterile
productivităţii permit compensarea parţială a creşterii salariilor.
5. Măsurile având în vedere populaţia ocupată se referă la:
- redistribuirea sarcinilor celor ocupaţi;
- raţionalizarea muncii în sectoarele care permit ca, prin acest element, să se
creeze şanse pentru noi angajări;
- reducerea timpului de muncă;
- programe de reconversie la care să participe nu doar şomerii, ci şi cei care
presupun că urmează să fie disponibilizaţi (inclusiv concedii de recalificare pentru muncitorii
vizaţi de restructurări);
- soluţia unui nou sector în economie: cel destinat activităţilor de utilitate
colectivă şi socială (al treilea, în afara celui public şi a celui privat) – care funcţionează în ţări
avansate (cum e Franţa), având două obiective: atât crearea de locuri de muncă suplimentare,
cât şi răspunsul la o serie de probleme vizând nevoi sociale, care nu se pot satisface altfel.
Ideea a fost abordată – între alţii – de J. Freyssinet şi Michel Didier, dar G.
Aznar popune chiar un salariu social2 acordat celor care prestează munci în domenii ca:
protecţia mediului înconjurător, “convieţuire urbană” şi de securitate colectivă, interes local,
activităţi pedagogice (extraşcolare), de pre-formare profesională. Teoria lui Aznar presupune
patru surse de finanţare:
a) parte din cheltuielile pasive destinate ocupării forţei de muncă, dar care nu-şi
ating totdeauna scopul propus;
b) “mecenatul” – în sensul acordării de avantaje fiscale, celor ce spijină financiar,
aceste activităţi;
c) creşterea lejeră a fiscalităţii;
d) mică parte din contravaloarea prestaţiilor depuse prin acţiunile de utilitate
colectivă şi socială.
6. Reducerea ofertei de muncă înseamnă măsuri care vizează prepensionarea,
reducerea vârstei legale de pensionare, precum şi creşterea duratei de şcolarizare a tinerilor.

2
G. Aznar, Emploi: la grande mutation, Hachette, Paris, 1996, pag. 108
 7. Acţiunile generale asupra factorilor de pe piaţa muncii au în vedere
următoarele:
 flexibilizarea externă, în scopul adaptării efectivelor de lucrători la variaţiile
mai mici sau mai puternice ale cererii de muncă (prin concedieri moderate);
 flexibilizarea internă, prin redimensionarea timpului de lucru;
 restructurări ale proceselor tehnologice de fabricaţie;
 policalificări anticipate;
 modificări ale grilelor de salarizare.

8. Măsuri concrete, de tipul politicii stop and go, constând în alternarea

măsurilor propuse pe plan macroeconimic: creştere economică, plein-emploi, stabilitatea
preţurilor şi echilibrul exterior.
Ca măsuri generale luate în cazul şomajului, există economişti care susţin că
trebuie vizate, pe rând, tipurile majore de şomaj, aşa după cum arată soluţiile următoare:

Tabelul 3.1. – Măsuri recomandate în cazuri tipice de şomaj

TIP DE ŞOMAJ ACŢIUNE SPECIFICĂ

clasic reducerea ratei de creştere a salariilor
structural formarea profesională şi evaluarea nevoilor sociale
fricţional îmbunătăţirea funcţionării serviciilor în privinţa utilizării forţei de muncă
keynesian stimularea cererii globale
Sursa: Beat Bürgenmeier, La socio-économie, Ed. Economica, Paris, 1999

Date fiind – însă – măsurile amintite anterior, esenţial apare faptul că nu există o
singură soluţie în cazul şomajului, definitivă şi unitar valabilă. Nu avem de-a face cu idei
pure şi perfecte, ci doar cu programe de ansamblu, corelate, integrate în sistemul politicilor
anti-criză. “Terapeutica” şomajului nu este radicală; ea constă în practici sigure, de durată,
care să stimuleze nu doar cererea de muncă, ci – în egală măsură – o investiţie dublă: pe de o
parte în elementul uman şi pe de altă parte în producţie.
Se constată, tot mai mult în ultima vreme, că principalele căi de reducere a
şomajului, subocupării şi inactivităţii sunt:
 accentuarea rolului firmelor;
 implicarea statului în economie;
 activitatea colectivităţilor şi a administraţiilor locale;
  acţiunile sindicale.
Se poate observa că rolul statului – de altfel intens mediatizat – este depăşit, în
acest plan, de cel al agenţilor economici, capabili să promoveze, mai rapid şi mai motivat,
elemente care să ducă la depăşirea, prin forţe proprii, a dezechilibrelor cauzate de şomaj.
Pe termen scurt, în ţările avansate din punct de vedere economic se acţionează
pentru crearea unor activităţi de atragere a şomerilor în circuitul economic, prin:
 cicluri de formare alternativă;
 stagii de formare – adaptare;
 dezvoltarea cercetării ştiinţifice.
Pe piaţa europeană a muncii se afirmă – tot mai mult – măsuri de politică
generală, vizând3:
a) elemente ale pieţei muncii, prin: cursuri de calificare, ajutoare materiale, în
scopul reintegrării profesionale, asistenţă pentru crearea de noi locuri de muncă;
b) şomerii, prin: alocaţii pentru şomaj parţial, reducerea duratei de muncă, pre-
pensionări;
c) diverse: concediu paternal, alocaţii pentru copii ş.a.
În plus, pe plan european s-au constituit o serie de fonduri structurale în privinţa
reducerii ratei şomajului, între care: Fondul Social European (FSE), Fondul European de
Dezvoltare Regianală (FEDER), Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă
(FEOGA) ş.a., în scopul coeziunii acţiunilor împotiva şomajului şi al dezvoltării regiunilor
cele mai defavorizate.

3
Rose Langer-Stein, Peter Pope, Siegfried Waskow, Thomas Zuleger, Le marché du travail en Europe,
Economica Verlag, Bonn, 1992, pag. 206