Prin politică bugetară înţelegem folosirea unor instrumente bugetare - datorie publică,

cheltuieli publice şi schimbări în fiscalitate - pentru a influenţa conjunctura economică pe

termen scurt (politici bugetare conjuncturale) sau pe termen lung (situaţie în care ne referim
la politici bugetare cu efecte structurale).
Politicile bugetare sunt reprezentate de două mari categorii:

1. politici conjuncturale - utilizate pe termen scurt pentru a permite revenirea la

echilibru sau diminuarea dezechilibrelor pe diferite pieţe şi

2. politici structurale, a căror acţiune ţinteşte obiective pe termen mediu şi lung

Prima categorie de politici bugetare – politicile conjuncturale, numite şi politici de
stabilizare ale ciclului afacerilor - al căror scop este influenţarea diferitelor componente
ale cererii globale (consum privat, consum public, investiţii şi exporturi).
Utilizarea lor nu se opreşte doar la intervenţia în perioade de criză, ci şi la cea din
expansiune, aşa cum vom vedea imediat, deoarece au în vedere întregul ciclu al afacerilor.
Politicile conjuncturale pot fi CONTRACICLICE sau PROCICLICE.

A. O politică conjuncturală, fiscal-bugetară este contraciclică dacă:

- are loc o scădere a cheltuielilor guvernamentale şi o creştere a taxelor în

perioadă de expansiune economică şi

- o creştere a cheltuielilor guvernamentale şi o scădere a fiscalităţii în perioadă de

recesiune economică.
Scopul politicilor bugetare conjuncturale contraciclice în perioadă de criză este
acela de a stimula cererea globală prin două categorii de instrumente :
a. diminuarea impozitelor (pentru a creşte venitul disponibil al menajelor sau
pentru creşterea veniturilor firmelor)
b. creşterea cheltuielilor publice (cheltuieli mai mari pentru asistenţă socială, reinserţie
profesională, subvenţii pentru întreprinderi, investiţii publice, transferuri pentru educaţie,
creşterea veniturilor salariale prin modificarea pragului salariului minim pe economie etc.).
Politicile bugetare conjuncturale se pot utiliza sau trebuie utilizate nu numai când
economia este în situaţie de recesiune, ci şi atunci când este într-o perioadă de creştere
prea mare (supraîncălzire). În aceste condiţii, nivelul cererii globale devine mai mare
decât oferta, situaţie ce conduce la apariţia inflaţiei.
Politicile conjuncturale de mai sus, numite şi contraciclice, sunt cunoscute în literatura de
specialitate şi sub denumirea de STOP AND GO, sintagma sugerând utilizarea alternativă
a unor politici bugetare, monetare sau de altă natură, restrictive, urmate de unele de
relansare.

Dacă volumul cheltuielilor publice şi rata fiscalităţii rămân neschimbate pe parcursul

ciclului economic, atunci politica bugetară este contraciclică .
Politicile bugetare contraciclice şi îndeosebi componenta fiscală a acestora, au fost
considerate un instrument cu impact major asupra ciclului economic, diminuând
amploarea oscilaţiilor acestuia, dacă sunt utilizate corect şi „la timp”.

B. O politică fiscal bugetară este prociclică dacă:

- cheltuielile guvernamentale cresc şi taxele scad în în perioadă de creştere

- cheltuielile guvernamentale scad şi taxele cresc scad în perioadă de recesiune.

Politicile prociclice numite şi de austeritate urmăresc creşterea ratei dobânzii,
menţinerea echilibrului bugetar, îngheţarea salariilor din sectorul public şi a cheltuililor
de transfer (subvenţii cu caracter economic sau social, ajutoare sociale etc.), politici
restrictive de ocupare în sectorul public, creşteri ale taxelor indirecte.
În perioadele de expansiune, ponderea cheltuielilor publice în PIB creşte şi/sau cea a
taxelor scade, iar în recesiune scade ponderea cheltuielilor publice şi/sau cea a taxelor creşte.
o politică de stabilizare prociclică în perioadă de recesiune (diminuarea deficitului
fără creşterea taxelor), pot determina stagnarea economiei sau creştere economică foarte
slabă în raport cu potenţialul economiei respective, dar şi la diminuarea programelor sociale
de sprjin pentru categoriile defavorizate.
Rezultatul politicilor prociclice este cel mai adesea diminuarea creșterii economice
pentru a se obține stabilizarea.
indiferent de tipul de abordare: prociclic sau contraciclic, obiectivul politicilor
conjuncturale este acela de a face recesiunile mai suportabile. Recesiunile, ne arată istoria
economiei, nici nu pot fi eliminate şi nici anticipate cu exactitate.
 Politicile bugetare cu efecte structurale urmăresc obiective pe termen mediu şi lung, al
căror scop este modificarea structurală a ofertei.
Politica bugetară cu efecte structurale se referă la utilizarea instrumentelor fiscale și
bugetare pentru a influența structura economică a unei țări într-un mod durabil și pe termen
lung. Această politică își propune să afecteze direcția generală a dezvoltării economice și să
îmbunătățească eficiența resurselor prin modificarea cheltuielilor și veniturilor guvernamentale.

Iată câteva elemente cheie legate de politicile bugetare cu efecte structurale:

Investiții în infrastructură: Guvernele pot aloca resurse pentru dezvoltarea și modernizarea
infrastructurii, cum ar fi construirea de drumuri, poduri, rețele de transport și comunicații.
Aceste investiții pot avea un impact semnificativ asupra competitivității economiei pe termen
lung.
Educație și formare: Alocarea de fonduri pentru programe educaționale și de formare
profesională poate contribui la dezvoltarea capitalului uman și la creșterea productivității pe
termen lung.
Cercetare și dezvoltare: Finanțarea proiectelor de cercetare și inovare poate sprijini
dezvoltarea tehnologică și îmbunătățirea capacității economiei de a produce bunuri și servicii
competitive la nivel global.
Reforma fiscală: Schimbările în sistemul fiscal pot avea efecte structurale semnificative,
influențând comportamentul agenților economici și stimulând sau descurajând anumite activități
economice.
Politicile de ocupare a forței de muncă: Măsurile menite să îmbunătățească piața muncii și să
ofere stimulente pentru ocuparea forței de muncă pot avea un impact structural asupra
economiei.

Politica bugetară - ca element fundamental al intervenţiei statului în economie, îndeplineşte trei

funcţii:

1. Funcţia de alocare

- Prin politica bugetară statul își asumă producerea şi distribuirea bunurilor sociale, publice -
caracterizate prin non-exclusivitate şi non-rivalitate, prin intermediul autorităţilor publice sau prin
 mecanisme de alocare de resurse financiare subiecților economici de drept privat, pentru a produce
bunuri;

- Statul, asigură, astfel, satisfacerea unor nevoi publice operând şi ajustările necesare în afectarea
resurselor pentru aceste bunuri.

- Bunurile publice sunt bunuri al căror „consum” nu poate fi sancţionat de mecanismul care
guvernează bunurile private, adică de mecanismul preţurilor.

- Ele nu sunt generate de piaţă, pentru că piaţa nu le poate produce în cantităţi suficiente deşi
utilitatea lor publică nu este pusă sub semnul întrebării.

- Furnizarea de servicii de securitate naţională, de ordine publică, de securitate sanitară, medicală sau
„furnizarea” serviciilor pentru asigurarea respectării contractelor (legale) de către stat, reprezintă
intervenţie publică pentru producţia de servicii publice.
În general, este larg acceptată ideea că furnizarea bunurilor publice este necesară deoarece creează
efecte pozitive1. cu agenti economici
Producerea şi alocarea bunurilor publice ridică însă numeroase probleme,
O problemă a furnizării de bunuri publice este acea că, deşi furnizarea lor implică un interes comun
pentru un grup (indiferent de mărimea acestuia), gradul de implicare al indivizilor în producţia lor este de multe
ori redus, datorită aplicării unor strategii de free-riding.
Un exemplu simplu ne poate arăta ce se întâmplă cu acţiunea publică, dacă nu sunt create mecanisme de
limitare a free riding-ului. Să luăm exemplul unei acţiuni sindicale dezvoltate pentru un drept oarecare. Un
membru de sindicat poate alege să nu participe la acţiunea sindicală pentru susţinerea drepturilor colective,
ştiind că de rezultatele pozitive ale mişcării vor beneficia toţi membrii, fără discriminare. Această dezertare va
slăbi acţiunea colectivă.
Pe plan internaţional, un stat care nu semnează un acord pe teme de mediu sau, de exemplu, pentru
limitarea pescuitului, va slăbi acţiunea colectivă publică internaţională.
În aceste condiţii, pentru a putea face eficientă acţiunea colectivă, trebuie să fie instituite sancţiuni
pentru cei care aleg strategiile „biletului gratuit” (Balme, 2009). De pildă, putem lista participanţii la acţiunea
sindicală, condiţionând obţinerea drepturilor de participare sau putem institui sancţiuni pentru statul care nu
acceptă un acord de mediu sau de un alt tip, de interes global.
2. Funcţia de redistribuire

1
Externalităţile reprezintă efectele acţiunii unor agenţi economici, dar și ale unor persoane fizice, exprimate prin modificări ale
„funcției de bunăstare” a altor agenţi (producători, consumatori, diferite categorii de alte organizaţii), neimplicaţi în acţiunile
respective. Ele pot fi negative (poluarea) sau pozitive (starea de sănătate bună a unui angajat, poate fi tradusă în câştiguri de
productivitate, de venituri individuale şi, în final, de venituri mai mari pentru stat, utilizate pentru diferite acţiuni colective.
 - Egalitatea şi echitatea socială2se pot realiza doar prin redistribuirea veniturilor de către autorităţile şi
instituţiile statului.

- Realizarea redistribuirii se face prin mecanisme complexe, prin care instituțiile statului colectează,
sub formă de impozite, taxe şi contribuţii, părți din veniturile create de persoanele fizice şi juridice,
pe care, apoi, alte instituţii le redistribuie prin transferuri cu caracter social şi economic, în cadrul
instituțiilor statului social.

3. Funcţia de stabilizare a conjucturii economice

- Prin politica fiscal-bugetară, statul urmăreşte atingerea unor obiective economico-sociale şi

diminuarea unor dezechilibre macro-economice (şomaj, evoluţie negativă a PIB, inflaţie,
diminuarea cererii agregate, scăderea ratei economisirii etc.).

- Aceaste obiective pot fi atinse prin folosirea unor mix-uri complexe de politici macroeconomice:
monetare, sectoriale, bugetare, fiscale.
Economistul britanic Nicholas Kaldor reţine patru obiective fundamentale ale politicilor de stabilizare, pe
care le prezintă sub forma a ceea ce numeşte „pătratul magic”:
1. Creşterea PIB-ului - O evoluţie puternic pozitivă a PIB-ului este un indicator de încredere pentru o
economie sănătoase. Creşterea sa ne spune că are loc o creştere a veniturilor produse din afacerile din
economie, dar şi o creştere a locurilor de muncă, a investiţiilor sau a consumului. Si implicit creşterea
veniturilor publice din taxe şi
2. Creşterea ocupării - un obiectiv fundamental al intervenţiei guvernamentale îl reprezintă diminuarea
şomajului pe termen mediu şi lung, se diminuiaza si cheltuielilor- suport pe care statul le face pentru
menţinerea populaţiei inactive prin ajutoare sciale şi pentru reinserţia profesională a acesteia (ex. pentru
cursuri de formare profesională). Astfel, șomajul ridicat creează costuri economice şi sociale importante,
pe care publicul aşteaptă ca statul să le suporte, fapt ce poate adânci dezechilibrele financiare publice sau
crea alte dezechilibre.
 În rezumat, șomajul creează costuri sociale și economice importante, atât personale (pierderi de
venituri personale), cât și costuri guvernamentale (pierderi de impozite, dar și cheltuieli cu
caracter sociale) și societale (probleme sociale și pierdere de PIB).

2
Egalitatea şi echitatea nu sunt concepte identice. Egalitate înseamnă că toţi indivizii unui grup social oarecare trebuie să aibă
aceleaşi drepturi şi să fie trataţi într-o manieră egală. Echitatea înseamnă că regula aplicabilă tuturor trebuie să ţină seama de
diferenţele de poziţie reale, existente între membrii grupului. Echitatea ţine seama de inegalităţile sociale. Un sistem de impozitare al
veniturilor bazat pe progresivitate nu tratează în mod egal contribuabilii, dar este mai echitabil deoarece „netezeşte” inegalităţile de
acces la diferite bunuri şi servicii, dar şi inegalităţile de ordin politic, care afectează participarea la viaţa democratică. La fel, spre
exemplu, în sistemul educațional românesc, învăţământul public de douăsprezece clase este gratuit pentru toţi (egalitate), dar pentru a
se manifesta această egalitate, familiile aflate în dificultate trebuie să poată beneficia de sprijin din partea statului pentru a se asigura
accesul egal al copiilor lor la acest serviciu public (echitate), cu ceilalți. Echitatea este un principiu al justiţiei distributive, în timp ce
egalitatea reprezintă un principiu al justiţiei comutative.
  o rată mai mare a șomajului poate avea un efect persistent sau de lungă durată asupra
economiei, persoanele în șomaj confruntându-se cu dificultăți în găsirea unor locuri de
muncă în viitor, majorând componenta structurală a acestuia și modificând astfel rata
naturală a șomajului.
 recesiune poate avea efecte permanente asupra ratei șomajului, deoarece poate modifica
caracteristicile profesionale și atitudinile persoanelor șomere.
 Studii economice arată că șomajul poate menține salariile rigide (un șomer nu poate afecta
nivelul salariului pe piață, salariile nominale ale persoanele ocupate râmânând constante și,
astfel, se mențin aceleași valorile reale ale venitului salarial)

3. Stabilitatea preţurilor –
 în acest caz, preocuparea autorităţilor publice este de menţinere a unui nivel cât mai scăzut al ratei
inflaţiei, prin intermediul unor politici monetare atent calibrate.
 Obiectivul menţinerii stabilităţii preţurilor este asumat de către autorităţi pentru a se . şi, în acelaşi
timp, pentru a menţine sau a permite creşterea ratei economisirii.
 Stabilitatea preţurilor menţine, de asemenea, competitivitatea produselor interne la export,
deoarece preţurile acestora vor evolua mai încet decât cele ale concurenţilor, pe pieţele
internaţionale.
 Stabilitatea preţurilor influenţează pozitiv şi comportamentul firmelor care pot lua mai uşor decizii
în privinţa evoluţiei producţiei atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.
 Stabilitatea prețurilor determimnă diminuarea riscului de inflație ratelor nominale ale dobânzilor.
 Menținerea stabilității prețurilor asigură proesperitate economică prin menținerea unui nivel
ridicat al ocupării.
 Stabilitatea prețurilor reduce incertitudinile legate de evoluțiile prețurilor și permite o evaluarea
mai facilă a prețurilor relative limitând astfel alocarea ineficientă a resurselor pentru producție.

4. Echilibrul extern
Este reflectat de situaţia balanţei contului curent şi a celorlalte conturi sintetice din cadrul balanţei de plăţi.
Echilibrul extern are o funcţiei semnal importantă reflectând competitivitatea internaţională a propriei
economii.
Excedentul balanţei comerciale poate fi interpretat în două registre:
- fie această situaţie poate fi datorată unor importuri scăzute, reflectând o creştere slabă sau o recesiune,
- fie este rezultatul unor exporturi ridicate, expresie a unei puternice competitivităţi internaţionale şi
astfel, sursă de bogăţie publică şi individuală.
 Analiza balanţei de plăţi ne oferă importante date şi cu privire la asimetriile comerţului internaţional.
Ajustările balanţei de plăţi pot fi realizate prin
- intermediul ratei de schimb -în caz de deficit de cont curent, cursul de schimb al monedei naţionale se
poate deprecia, (cererea de valută este mai mare decât oferta) sau se poate devaloriza (ca în cazul
pieţelor valutare reglementate), acțiuni ce duc la creșterea prețurilor produselor importate și la
diminuarea cererii
- sau prin modificarea cererii interne (diminuări sau creşteri de salarii, ori de alte categorii de cheltuieli
guvernamentale).
Balanţa de plăţi oferă date importante privind poziția ţării în economia mondială, furnizând informații bogate
despre performanțele sale economice.