Suport examen Finanțe publice

Capitolul 1. Conținutul și rolul sectorului public

1.1. Necesitatea, rolul și funcțiile sectorului public
1.2. Rațiuni economice pentru intervenția statului
1.3. Bunurile publice – formă a eșecului pieței
1.4. Rolul statului în economie

1.1. Necesitatea, rolul şi funcţiile sectorului public

În general, sectorul public este legat de intervenţia statului în economie şi de

activitatea guvernului. Există multe aspecte ale vieţii noastre care capătă atributul de
public şi prin urmare, sunt corelate cu sectorul public: învăţământ public (de stat),
bunuri publice, cheltuieli publice, finanţe publice, întreprinderi publice (de stat), alegere
publică, opinie publică, relaţii publice, interes public, servicii publice etc. Multe alte
activităţi economice reflectă întrepătrunderile dintre sectorul public şi cel privat, cum
este de exemplu asigurarea calităţii produselor alimentare realizate de societăţi
comerciale private prin controlul realizat de inspectori publici.
Sectorul public desemnează acea parte a economiei în care se manifestă, pe de o
parte, proprietatea de stat şi, pe de altă parte, proprietatea publică. Subiecţii acestor
categorii de proprietate sunt ministerele şi organismele guvernamentale, precum şi toate
societăţile şi întreprinderile publice şi de stat, care produc diverse bunuri, fie ele de
natură publică, fie privată. Astfel, ca obiect de proprietate publică se identifică nu numai
bunurile publice, ci şi unele bunuri private şi mixte, adică cele care îşi pierd din
trăsăturile bunurilor publice în anumite condiţii de piaţă.
Sectorul public, definit în funcţie de forma de proprietate se caracterizează prin
două elemente: dimensiune şi intensitate.
Dimensiunea sectorului public variază de la ţară la ţară, în funcţie de ideologia
politică a guvernului aflat la conducere şi exprimă domeniile în care se manifestă
intervenţia statului.
Intensitatea sectorului public diferă nu numai de la o economie la alta, dar şi
de la un domeniu de intervenţie la altul şi exprimă amploarea acţiunilor statului în
domeniu.
Economia sectorului public este acea parte a Economiei care studiază sectorul
public prin prisma corelaţiei economice fundamentale nevoi-resurse.
Nevoia de sector public este o consecinţă a pieţei şi mecanismelor ei care nu
generează în toate condiţiile rezultatele propuse, apărând aşa-numitul eşec al pieţei.
Resursele sectorului public abordate complex, în procesul atragerii, utilizării,
administrării lor se concretizează în elemente materiale, financiare şi umane care pot fi
folosite pentru satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii.
Economia sectorului public este acea parte a economiei (ca ştiinţă) care
studiază sfera acţiunii guvernului în societate prin intermediul instrumentelor şi
metodologiei ştiinţei economice. Aceasta înseamnă că abordările din domeniul
economiei sectorului public vizează, pe de o parte, analiza teoretică a funcţiilor
guvernului în societate, cu accent pe procesul de alocare a resurselor prin intermediul
guvernului şi, pe de altă parte, analiza empirică a unor domenii care, în mod tradiţional,
ţin de sectorul public, domenii cum ar fi educaţia, sănătatea etc.
Într-o viziune integratoare, obiectul economiei publice conţine problematica
specifică a optimului, bunăstării, alegerii sociale sau justiţiei economice, precum şi
concepte economice privind domeniul social. Privită astfel, obiectul economiei publice
îl va constitui studierea acestei problematici specifice, în contextul interacţiunii mai
multor indivizi, ceea ce ne conduce la concluzia că, în esenţă, economia publică poate fi
considerată o teorie economică a interacţiunii sociale.
Economia pozitivă a sectorului public este acea parte a economiei care
studiază fenomenele şi procesele economice în mod descriptiv, aşa cum se manifestă în
economia reală. Economia normativă a sectorului public este acea parte a economiei
care studiază fenomenele şi procesele economice aşa cum ar trebui să se manifeste în
viaţa economică potrivit pieţei, concurenţei şi economiei perfecte din punct de vedere
economic. Prin urmare, economia sectorului public studiază fenomenele şi procesele
economice în care intervine sau este implicat sectorul public în strânsă legătură cu
factorii care determină acţiunile guvernamentale în care statul apare atât ca agent
economic cât şi în calitate de reglator al vieţii economice, în vederea administrării
resurselor în mod eficient şi satisfacerii cât mai bune a nevoilor generale ale societăţii.
Implicarea sectorului public în activitatea economică ajută la derularea eficientă
şi echitabilă a fluxurilor economice şi se reflectă schematic prin apariţia altor circuite
economice. În figura următoare acestea reflectă corelaţiile dintre producători-sector
public, consumatori-sector public.

În primul rând, (fluxul 1) guvernul obţine venituri din activitatea agenţilor

economici producători. Este vorba despre impozitele pe profit şi alte taxe percepute sub
forma unor plăţi publice de genul taxelor de parcare sau plăţilor pentru utilităţi.
În al doilea rând, (fluxul 2) sectorul public mai obţine venituri şi din activitatea
agenţilor economici consumatori. În acest caz, se includ impozitele pe venituri ale
menajelor. De asemenea, statul asigură unele bunuri şi servicii ca orice ofertant pe piaţa
privată si obţine venituri pentru această activitate.
În al treilea rând, (fluxul 3) există o legătură între stat şi agenţii economici, prin
intermediul sectorului financiar sau pieţei de capital. Desigur, statul obţine venituri în
urma tranzacţiilor pe piaţa capitalurilor, adică se împrumută şi intră în relaţii de
concurenţă cu ceilalţi participanţi la schimburi. Pentru aceste fonduri, statul plăteşte
dobândă ca orice debitor.
În al patrulea rând, (fluxul 4) sectorul public participă direct la schimburile de
pe piaţa factorilor de producţie, la fel ca un agent privat, atrăgând şi cumpărând
resursele necesare, atunci când este producător.
În al cincilea rând, (fluxul 5) statul se află şi în ipostaza de cumpărător de
bunuri, participând astfel la schimburile de pe piaţa mărfurilor şi serviciilor. Pentru plata
acestor bunuri, statul foloseşte fonduri acumulate prin taxe şi impozite sau împrumuturi.
Aceste bunuri cumpărate de stat sunt destinate fie direct unor consumatori menaje sau
firme fie indirect, activităţii de producţie publică.
În al şaselea rând, (fluxul 6) guvernul se implică în economie şi prin transferul
plăţilor, de exemplu, prin sistemul asigurărilor sociale.
Toate aceste fluxuri economice creează o conexiune evidentă între sectorul public şi cel
privat. Atunci când statul intervine pe piaţa factorilor de producţie în calitate de
cumpărător, acţiunea sa influenţează, prin deciziile de preţ şi producţie, atât activitatea
de producţie a agenţilor privaţi, cât si sistemul de preţuri pe piaţă. Atunci când politica
fiscală se manifestă prin practicarea unor impozite mici, activitatea investiţională privată
este încurajată şi creşte incitaţia la muncă. Impozitele mari descurajează activitatea
privată.
Sectorul public îndeplineşte câteva funcţii majore:
a) funcţia de alocare
b) funcţia de distribuţie a veniturilor
c) funcţia de stabilizare
Funcţia de alocare se referă la implicarea statului în mecanismul pieţei în
vederea determinării tipului şi calităţii unui serviciu public şi la posibilităţile de creştere
a veniturilor pentru acoperirea cheltuielilor necesare prestării acestuia. Desigur, atunci
când piaţa asigură o utilizare eficientă a resurselor, implicarea statului este minoră şi
constă în acţiuni menite să încurajeze concurenţa şi libera intrare pe piaţă. Dimpotrivă,
atunci când nu există o competiţie eficientă şi se manifestă o situaţie de monopol sau
externalităţi, implicarea publică este necesară pentru reglementarea activităţii
economice. Aceasta se face fie prin producţie publică directă, fie prin sprijinirea
firmelor private în adoptarea deciziilor privind tipul, cantitatea şi calitatea producţiei. În
acest sens, se face distincţia între producţia directă de stat în care întreaga activitate de
realizare a unui bun este asigurată de sectorul public şi producţia publică indirectă în
care bunul se realizează de firme private pe baza unor decizii publice. De exemplu,
echipamentele militare sunt în general asigurate de sectorul public, prin comenzi la
firme private.
Distribuţia veniturilor se referă la implicarea statului pe piaţă prin procesul de
ajustare a veniturilor şi avuţiei acumulate din tranzacţii economice. Deşi analiza
economică nu oferă indicii în ceea ce priveşte corectitudinea acestei repartiţii, principiile
de echitate socială şi justă reglementare a avuţiei stau la baza politicilor fiscale şi a
cheltuielilor publice. Distribuţia veniturilor se asigură în practică în special prin sistemul
impozitelor progresive care constă în perceperea unor impozite mai ridicate asupra
veniturilor mai mari. În acest fel, sectorul public încasează fonduri ce pot fi folosite
pentru acordarea de bonuri sau bilete de masă celor cu venituri mici sau pentru oferirea
de locuinţe de stat, mai ieftine.
 Stabilizarea reprezintă o funcţie a sectorului public care vizează crearea
cadrului legal ce asigură şi protejează tranzacţiile economice publice şi private.
Obiective precum creşterea ocupării forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, creşterea
economică se află în centrul politicilor macroeconomice.
Ocuparea forţei de muncă este un proces care poate fi privit în strânsă legătură
cu fenomenul şomajului şi politicile de diminuare a acestuia. Stabilizarea preţurilor este
o cerinţă a unei economii de piaţă solide şi prospere şi se asigură prin controlarea
inflaţiei şi adoptarea pachetelor de măsuri pentru diminuarea inflaţiei. Creşterea
economică este un proces complex care apare ca o consecinţă a consolidării economiei
şi se reflectă sintetic, prin creşterea producţiei totale şi pe locuitor, care se exprimă în
creşterea produsului naţional brut pe locuitor.
Implicarea statului în economie prin exercitarea funcţiilor de alocare, distribuţie şi
stabilizare trebuiau să vizeze corelarea permanentă a deciziilor şi acţiunilor publice.
Aceasta, deoarece uneori pot să apară contradicţii între obiectivele publice. Impozitarea
progresivă poate conduce la scăderea incitaţiei la muncă şi chiar ineficienţă, funcţia de
distribuţie fiind astfel, în relaţie conflictuală cu cea de alocare. Stabilizarea ca funcţie
esenţială a sectorului public se poate concretiza ea însăşi în prevederi conflictuale de
legislaţie, ştiut fiind faptul că legile sunt interpretabile, mai ales dacă normele
metodologice de aplicare apar mai târziu decât momentul intrării în vigoare. Astfel,
stabilizarea poate avea ca efect descurajarea unor agenţi economici sau chiar o încălcare
a principiului distribuţiei, dacă sunt favorizate anumite categorii sociale. Cu alte cuvinte,
implicarea statului în economie nu asigură automat eficienţa economică şi echitatea
socială.

1.2.Rațiuni economice pentru intervenția statului în economie

Principala raţiune care justifică intervenţia statului în economie este aceea că

piaţa nu satisface întotdeauna interesul general. De interes general este conceperea unui
raţionament unic după care să se deruleze afacerile, bunăstarea generaţiilor actuale dar
şi a celor viitoare, relaţiile cu celelalte state, raporturile de putere economică între
naţiuni, interesele minorităţilor, asigurarea echităţii, prevenirea dezechilibrelor pe care
piaţa nu le poate corecta (asigurarea eficienţei).
Interesul general naşte nevoi colective satisfăcute prin bunuri sau utilităţi
publice. Nevoile colective sunt nevoile întregii societăţi, iar bunuri sau utilităti publice
reprezintă bunuri sau servicii oferite de stat la care are acces orice membru al
societăţii( armata, ordinea publică, justiţia, transportul în comun, sănatatea, educaţia,
infrastructura, etc)
Putem spune că cea mai importantă motivaţie a stalului în a acţiona pe piaţă a
fost eșecul pieţei. Chiar dacă economia de piaţă liberă prezintă o serie de avantaje,
totuși este evident insuccesul acesteia datorat, în mod special, imperfecţiunii pieţei.
Unul dintre eșecurile economiei de piaţă libere a fost determinat de lipsa unei
concurenţe perfecte între agenţii economici. Această situaţie apare în cadrul literaturii de
specialitate sub denumirea de eșecul pieţei (market failure) și a cunoscut două cauze
(Samuelson Paul, Nordhaus William, op.cit., p. 330)
 structura pieţei (failure by market structure) - aceasta apare atunci când
concurenţa mai multor producători într-un anumit domeniu nu este
 prezentă. În acest sens exemple concludente pot fi piaţa
telecomunicaţiilor, a distribuţiei energiei electrice, a apei.
 mecanismul preţului (failure by incentive) - când costurile factorilor de
producţie sunt diferite pentru anumiţi producători.
Considerăm că merită amintite și cele patru motive ale eșecurilor sistematice ale
statului în a-și atinge obiectivele (Stiglitz, Joseph, E., Economics of the Public Sector,
3rd Edition, Norton & Co., New York, 2000):
1. Informaţia limitată;
2. Controlul limitat asupra dinamicii pieţei private;
3. Controlul limitat asupra birocraţiei;
4. Limitele impuse de procesul politic.

1.3.Bunurile publice – formă a eșecului pieței

Piaţa nu se angajează în producerea bunurilor publice. Mai precis caracteristicile

specifice bunurilor publice împiedică producerea lor în sistem privat, în condiţii de
eficienţă. Caracteristicile esenţiale ale bunurilor publice pure sunt:
* non-rivalitatea consumului. Aceasta înseamnă că în situaţia consumului unui individ
din acest bun, nu se diminuează disponibilitatea acestuia pentru alţi potenţiali
consumatori. Altfel spus, este posibil un consum simultan din acest bun.
* non-excluderea. Aceasta se referă la imposibilitatea frânării consumului prin
excluderea unor consumatori de la utilizarea sau consumul său.
Dacă un bun este asigurat în condiții de excludere sau consumul său nu este
complet non-rival, acesta se numeşte bun mixt sau bun public impur, adică imperfect.
Bunurile publice se regăsesc în orice economie de piață. Ele nu sunt oferite în mod
obligatoriu numai de sectorul public, fiind şi piața privată implicată în asigurarea lor.
Atunci când consumul unui bun este non-rival, dar permite excluderea în sensul că
există un preț care permite accesul la el, consumul bunului public poate fi considerat
ineficient. Aceasta, deoarece consumul suplimentar gratuit generează satisfacție
consumatorului, dar cel pentru care trebuie suportat un preț este generator de
insatisfacție şi chiar reducere de utilitate. În acest fel, bunul public asigurat de către o
piață privată nu permite atingerea nivelului optim al producției, respectiv consumului
din acel bun.
Legăturile, respectiv întrepătrunderile şi concurența dintre sectorul public şi cel
privat în domeniul bunurilor publice sunt evidente:
· un bun poate fi produs atât de sectorul public cât şi de cel privat, situație în care
acestea se află în concurență. Un exemplu în acest sens este învățământul public şi
privat care oferă servicii similare, dar de calitate şi cu prețuri diferite.
· un bun poate fi produs numai de sectorul privat şi atunci acesta nu prezintă
caracteristicile bunurilor publice de consum non-rival şi non-exclusiv. Este situația
bunurilor rivale şi cu excludere: hrană, îmbrăcăminte, locuințe etc. În aceste domenii,
consumul dintr-un bun diminuează oferta, şi astfel consumul pentru alți indivizi. În plus,
producătorul impune excluderea unor indivizi de la consumul de bunuri prin prețul
solicitat.
· un bun poate fi produs numai de sectorul public şi acesta este un bun public pur, cum
ar fi apărarea națională, străzile curate, legea etc. de care beneficiază toți consumatorii
în acelaşi fel, fără discriminare şi restricții de nici un fel.
 Bunurile mixte prezintă caracteristici atât ale bunurilor publice, cât şi private; ele
pot fi cu non-excludere dar rivale, atunci când sunt oferite tuturor consumatorilor în
aceleaşi condiții, fără costuri, dar excesul de cerere le suprasolicită şi le face inaccesibile
pentru alți consumatori. Mai există şi bunuri mixte cu excludere dar non-rivale, atunci
când accesul consumatorilor este frânat, prin practicarea unor restricții, de preț sau de
natură tehnică şi astfel, oferta nu este total satisfăcută de cerere şi bunurile mai pot fi
consumate de alți indivizi.
În această clasificare, includerea bunurilor mixte nu este rigidă în timp. Aceasta
înseamnă că unele bunuri non-rivale pot deveni rivale sau pot exista transformări
privind caracteristica de excludere. De exemplu, un stadion cu locuri neocupate la un
meci care este un bun mixt care acceptă excluderea şi este non-rival poate deveni rival,
adică bun privat dacă tarifele se diminuează şi creşte cererea.
De asemenea, o stradă aglomerată care este un bun mixt cu non-excludere şi
rival poate deveni non-rival, adică bun public dacă se produce o descongestionare a
traficului şi accesul consumatorilor nu mai este frânat, eventual prin intrarea în folosinţă
a unui alt traseu.
Un bun public pur poate deveni impur dacă se pierde una din cele două condiţii
specifice. De exemplu, accesul gratuit la un traseu rutier îl face să fie un bun public. Dar
perceperea unui tarif pentru utilizarea lui reprezintă o restricţie prin care se pierde non-
excluderea, iar bunul devine mixt; la fel, în situaţia aglomerării sale, bunul pierzând
caracteristica de non-rivalitate.
Uneori, chiar şi un bun privat poate să devină bun mixt. De exemplu, un produs privat
oferit gratuit la început primilor consumatori printr-o politică promoţională se
caracterizează în această perioadă prin non-excludere (preţul fiind zero) şi rivalitate
(consumul unor indivizi reducând oferta disponibilă pentru ceilalţi indivizi).
Exemplificările pot continua în sensul transformărilor caracteristicilor bunurilor, în
timp.
Contradicţia dintre producerea unui nivel eficient de bunuri şi finanţarea, respectiv
suportarea costurilor de producţie poate fi rezolvată prin mai multe modalităţi.
a) în cazul bunurilor care sunt nonrivale şi permit excluderea consumatorilor:
· într-o primă variantă, se poate accepta o implicare a producţiei private prin care se
permite excluderea nonplătitorilor. În această rezolvare intră concertele, spectacolele
şi evenimentele sportive lipsite de aglomeraţie. Costul marginal al acceptării unui
spectator suplimentar este zero, având în vedere că preţul biletului exclude indivizii cu
dorinţa scăzută de a plăti.
· într-o a doua variantă, oferta de bunuri publice revine sectorului public, fără nici o
tentativă de excludere a consumatorilor. Aici se includ parcurile publice, bibliotecile
publice. În aceste situaţii excluderea este posibilă, iar veniturile necesare producţiei ar
proveni din taxele de intrare. Producţia publică fără costuri nu este eficientă. Utilizarea
eficientă a resurselor se asigură dacă producţia permite utilizarea bunurilor de către toţi
consumatorii care resimt avantaje suplimentare.
· într-o a treia variantă, produsele sunt oferite tot de sectorul public în mod gratuit
doritorilor care plătesc pentru bunuri prin alte căi decât colectarea impozitelor. Un
exemplu îl reprezintă programele de televiziune comercială care sunt oferite gratuit
tuturor celor care le doresc şi nu există nici o încercare de excludere a consumatorilor.
Producţia este posibilă deoarece se obţin venituri considerabile din reclamele produselor
sau firmelor care apar pe post. Cu acest prilej a apărut şi s-a dezvoltat o nouă piaţă, a
vânzării timpului publicitar.
b) în cazul bunurilor rivale care nu permit excluderea de genul străzilor şi parcurilor
aglomerate, producţia revine sectorului public. Resursele necesare realizării acestei
producţii se obţin la fel ca în situaţia bunurilor publice pure.
c) în cazul bunurilor publice pure caracterizate prin nonexcludere şi nonrivalitate
oferta privată este imposibilă. Aici, există o producţie colectivă adică resursele
necesare provin din fondurile guvernamentale la nivel central
d) în cazul bunurilor private, existând rivalitate şi excludere în consum, firmele
private pot realiza o activitate eficientă prin limitele evidente ale acestui
segment: preţul care face posibil accesul consumatorilor şi cantitatea în care este bunul
oferit.

1.4.Rolul statului în economie

Legat de intervenţia statului în economie putem spune că statul se poate implica

la nivel microeconomic, comportându-se ca un agent economic obișnuit, în acest caz
putând apărea în ipostaza de producător, consumator, partener în operaţii de schimb. Pe
de altă parte intervenţia statului în economie poate fi reflectată și prin exercitarea
atributelor sale de reglator al pieţei. Intervenţia statului se poate realiza atât la nivelul
microeconomic, cât și macroeconomic.O serie de aspecte ca autonomia organelor
administrative de stat, libera iniţiativă a agenţilor economici, influenţa politicului în
viaţa economică dau intervenţiei statului un caracter limitat. La nivel microeconomic
statul intervine prin stabilirea salariului minim, stabilirea de preţuri, fixarea unor limite
minime de preţuri, acordare unor ajutoare etc., iar la nivel macroeconomic statul
intervine printr-o serie de politici în vederea încercării de a elimina sau măcar de a
reduce inflaţia și șomajul.
In opinia economistului Paul Samuelson instrumentele folosite de stat în scopul
influenţării vieţii economice sunt următoarele:
 impozitele prin intermediul cărora statul poate încuraja sau dimpotrivă descuraja
o serie de activităţi;
 cheltuielile care oarecum fac ca agenţii economici să producă doar o serie de
bunuri și servicii. Transferurile de la buget care asigură o parte din veniturile
populaţiei;
 reglementările care nu permit oamenilor să desfășoare o serie de activităţi, sau să
le desfășoare doar într-o anumită măsură.
Considerăm că nu putem vorbi de intervenţia statului fără să menţionăm faptul
că Paul Samuelson amintea patru funcţii principale ale statului:
 crearea cadrului legislativ adecvat;
 îmbunătăţirea eficienţei economice;
 distribuirea veniturilor într-un mod cât mai echitabil;
 stabilizarea economiei prin politici macroeconomice.
Capitolul 2.Finanțele publice – Noțiuni generale

2.1. Conceptul de finanțe publice

2.2. Finanțele publice şi statul
2.3. Finanțele publice versus finanțele private
2.4. Funcțiile şi rolul finanțelor publice
2.5. Conținutul economic al finanțelor publice

2.1. Conceptul de finanțe publice

În literatura de specialitate dar şi în vorbirea de zi cu zi se utilizează mai multe

expresii ale cuvântului finanțe, cum ar fi finanțe publice, finanțe private, finanțe etc.,
acestea având înțelesuri asemănătoare sau diferite, după caz. Originea termenului se
găseşte în limba latină în expresii cum ar fi “ financio” şi “financias” care au sensul de
plată în bani. Termeni precum “finance” sau “les finances” din limba franceză semnifică
“sumă de bani” şi respectiv “patrimoniul statului” sau “finanz “ şi “finanzer” din limba
germană semnifică “plată în bani” sau “cămătar”. Constatăm faptul că toți aceşti
termeni, prin înțelesul lor, au legătură cu banii şi, în unele cazuri, se referă la banii
statului.
Existența finanțelor este legată de existența statului şi a societății. Apariția
finanțelor a fost determinată de următorii factori:
 apariția şi existența statului, care pentru a-şi îndeplini sarcinile şi funcțiile
avea nevoie de resurse;
 apariția banilor, ca un răspuns la evoluția şi diversificarea în timp a
necesităților statului. Cu timpul nevoile statului au evoluat şi acesta începe să
pretindă “supuşilor săi” (Tulai, 2003:10) alături de dările în natură şi prestațiile
în muncă şi contribuții în bani, această ultimă formă de contribuție ajungând în
capitalism să le înlocuiască definitiv pe primele două.
 apariția relațiilor marfă - bani, care a permis utilizarea resurselor statului în
formă bănească pentru susținerea acțiunilor publice.
De la apariția primelor elemente de finanțe – la punctul de intersecție dintre
orânduirea comunei primitive şi orânduirea sclavagistă – în toate orânduirile în care a
existat (comuna primitivă, orânduirea sclavagistă, feudalism şi capitalism) statul a fost
nevoit să mobilizeze diverse resurse pentru a-şi putea îndeplini funcțiile şi sarcinile
stabilite, astfel că au apărut anumite relații (raporturi) sociale. Relațiile care apar în
procesul procurării şi repartizării resurselor băneşti ale statului între diferite grupuri
sociale cu scopul susținerii acțiunilor publice şi private constituie relații financiare pe
care le putem numi “finanțe”. Prin urmare, finanțele sunt relații sociale de natură
economică exprimate în formă bănească.
Apariția statului a fost unul dintre elementele declanșatoare ale ceea ce astăzi
numim finanțe publice, prin declanşarea unor noi procese economice şi relații sociale de
redistribuire a produsului național între stat şi membrii societății. Împărțirea în timp a
societății pe clase sociale şi interese diferite a determinat apariția diverselor instituții ale
statului cum ar fi: armata, justiția, poliția, parlamentul, învățământul şi sănătatea. Pe
măsura dezvoltării instituțiilor de tip statal şi amplificării sarcinilor asumate de stat,
ajungând până la statul modern, acest gen de relații s-a amplificat continuu pe fundalul
manifestării din ce în ce mai complexe a funcțiilor statului. Principala cauză a
redistribuirii produsului național prin instituțiile statale este tocmai caracterul
neproductiv al activităților desfăşurate de instituțiile statale.
Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, finanțele reprezintă
totalitatea mijloacelor băneşti care se găsesc la dispoziția unui stat şi care sunt necesare
pentru îndeplinirea funcțiilor şi sarcinilor sale.
În 1906 Paul Leroy Beaulieu defineşte finanțele publice ca fiind “ştiința
veniturilor publice şi a utilizării acestor fonduri”. Maurice Duverger consideră finanțele
publice ca „ştiința care studiază activitatea statului, în calitatea sa de utilizator al unor
tehnici speciale aşa-zise financiare: cheltuieli, taxe, impozite, împrumuturi, procedee
monetare, buget etc.”. Potrivit Moşteanu economiştii consideră finanțele ca fiind
(Moşteanu et al., 2008:9):
 “fonduri băneşti la dispoziția statului;
 bani şi bunuri utilizate pentru funcționarea instituțiilor publice;
 totalitatea resurselor şi a sarcinilor care se referă la activitatea instituțiilor
publice, precum şi regulile care determină regimul acestora;
 gospodăria statului şi a altor organizații politice, precum şi regulile şi principiile
care stau la baza administrării bunurilor economice şi a banilor;
 mijloace de intervenție a statului în economie;
 ansamblul activității desfăşurate de sectorul public al economiei, inclusiv
administrarea finanțelor publice şi politicile financiare moderne;
 relații sociale de natură economică, care apar în procesul constituirii fondurilor
publice de resurse băneşti şi al repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor
generale ale societății.”
Noțiunea de finanțe poate avea un dublu înțeles potrivit literaturii de specialitate
şi anume:
 finanțele în sens restrâns (clasice), noțiune care se referă la relațiile financiare
clasice de transfer de resurse băneşti către stat fără echivalent şi cu titlu
nerambursabil, fiind reflectate în bugetul de stat şi în fondurile speciale şi
extrabugetare (finanțele publice);
 finanțele în sens larg, noțiune care cuprinde relațiile financiare care reflectă
transferul de resurse băneşti cu titlu rambursabil (împrumuturi) pe perioade
determinate, pentru care se plăteşte o dobândă (relațiile de creditare derulate
prin instituțiile de creditare), relațiile financiare care presupun un transfer
facultativ sau aleatoriu de mijloace bănești în schimbul unei contraprestații care
depinde de producerea unui eveniment cu caracter aleatoriu (relațiile de
asigurare-reasigurare) şi relațiile privind formarea şi repartizarea resurselor
băneşti ale entităților economice pentru susținerea activității acestora (finanțele
firmei).
Constatăm faptul că pentru ca relațiile băneşti de natură financiară să facă parte
din sfera finanțelor publice acestea trebuie să îndeplinească cumulativ cel puțin trei
condiții:
  transferul de valoare să fie făcut sub formă bănească de la persoane fizice sau
juridice către bugetul statului sau invers, de la stat către diverse persoane juridice
sau fizice.
 transferul de valoare să se facă fără vreo contraprestație directă, în sensul că
persoana care a virat către bugetul de stat o anumită sumă (cu titlu de impozit)
nu poate pretinde statului rambursarea acesteia sau altă prestație de valoare
egală.
 transferul de valoare să aibă, de regulă, caracter nerambursabil.
Aprecieri de sinteză!
Finanțele reprezintă operații băneşti care apar între diferite grupuri sociale
(participanți) în procesul de formare şi repartizare a fondurilor publice în vederea
satisfacerii nevoilor publice şi pentru susținerea afacerilor private. Prin urmare statul,
pentru a-şi îndeplini sarcinile şi funcțiile mobilizează la dispoziția sa o parte din
produsul intern brut pentru satisfacerea nevoilor colective ale societății. O dată cu
dezvoltarea statului şi a relațiilor de schimb sensul termenului finanțe s-a lărgit,
incluzând elemente din toate sferele vieții economice şi sociale, unde relațiile pot să fie
cuantificate cu ajutorul mijloacelor băneşti: bugetul statului, creditul, operațiunile
bancare şi de bursă, relațiile comerciale şi asigurările obligatorii şi facultative de bunuri
şi persoane, etc. Între termenii finanțe şi finanțe publice există o relație de tip întreg-
parte, finanțele publice desemnând acele relații financiare în care statul participă ca
entitate de sine stătătoare.

2.2. Finanțele publice şi statul

În abordarea finanțelor publice un impact major l-au avut diferitele forme de

organizare statală, astfel că putem distinge două concepții care stau la baza abordării
finanțelor publice:
 Concepția clasică;
 Concepția modernă.
Concepția clasică are la bază principiile „laissez - faire, laissez – passer” şi
principiul mâinii invizibile, care guvernau activitatea economică. Astfel că, în concepția
clasică, intervenția statului asupra activității economice era privită ca o limitare a
inițiativei private şi a liberei concurențe, motiv pentru care acesta nu trebuia să intervină
în economie, piața dispunând de mecanisme specifice pentru autoreglare. În concepția
clasică sarcinile statului se limitau la “menținerea ordinii interioare, apărarea țării şi
întreținerea de relații diplomatice (Moşteanu et al., 2008:9) (statul jandarm sau statul
consumator). Potrivit acestei concepții cheltuielile publice trebuiau reduse la minimum,
iar principala sarcină a finanțelor publice era aceea de a asigura resursele financiare
necesare întreținerii şi funcționării instituțiilor publice prin instrumente care să aibă un
caracter neutru, astfel încât să nu modifice relațiile social-economice existente.
În perioada statului-jandarm conceptul de finanțe avea un caracter juridic
pronunțat, iar esența finanțelor publice era aceea de a asigura echilibrul între veniturile
şi cheltuielile bugetare, ca cerință esențială a unei bune gestiuni a resurselor financiare
ale statului, astfel că bugetul de stat este transformat în principalul instrument de
intervenție în viața economică.
Concepția modernă (mai ales după marea recesiune economică mondială din
1929-1933) sau concepția intervenționistă susține intervenția statului în economie,
acesta având un rol activ în influențarea proceselor economice, în prevenirea crizelor şi
combaterea efectelor negative ale crizelor prin intermediul instrumentelor specifice,
veniturile şi cheltuielile publice. De asemenea este susținută intervenția statului în
economie prin măsuri cum ar fi: acțiuni pentru restabilirea echilibrului economic,
acțiuni pentru redresarea economiei stagnante, acordarea de subvenții şi de facilități
afacerilor private, acțiuni pentru combaterea şomajului, etc. Prin aceste măsuri are loc
integrarea finanțelor publice în activitatea economică şi are loc trecerea de la statul
jandarm la statul providență, acesta din urmă având un rol activ în viața economică prin
mijloace de intervenție specifice.
Tabelul 1.1. Finanțe clasice versus finanțe moderne
Finanțe clasice Finanțe moderne
neutre față de schimbările din viața folosesc pârghii de influențare a
economică şi socială; activității economice şi sociale, statul
urmărind impactul economic şi social al
politicilor implementate;
impozitul era sursă fundamentală de venit apelează la toate tipurile de resurse pentru
pentru acoperirea cheltuielilor publice; a putea susține acțiunile publice;
echilibrul bugetar era considerat esența consideră echilibrul bugetar binevenit,
finanțelor publice; dar nu indispensabil;
nivelul cheltuielilor publice determina puterea contributivă a plătitorilor
volumul impozitelor (de repartiție); determină nivelul impozitelor (de
cotitate);
resursele bănești redistribuite aveau un resursele bănești redistribuite au o
volum şi o pondere redusă în PIB; tendință de creştere atât ca volum, cât şi
ca pondere în PIB.
(Sursă: prelucrări după Tulai, 2003:17)

Finanțele publice contemporane aduc modificări în ceea ce priveşte abordarea

finanțelor publice, astfel că, dacă în concepția modernă intervenționismul este susținut,
în perioada contemporană se revine şi se susține libera funcționare a economiei deoarece
efectele negative ale intervenționismului şi-au făcut simțită prezenta, iar în ceea ce
priveşte echilibrul bugetar se doreşte o menținere a deficitului bugetar în limite
rezonabile.

Aprecieri de sinteză!
Indiferent de concepția care stă la baza abordării finanțelor publice considerăm
că este necesar a se găsi “optimul între libera funcționare a economiei şi intervenția
statului” (Mara, 2010:19).

2.3. Finanțe publice versus finanțe private

Alături de finanțele publice funcționează şi finanțele private datorită faptului că

finanțele, în general, trebuie să contribuie la satisfacerea mai multor categorii de nevoi
şi anume:
 nevoi individuale;
 nevoi colective;
 nevoi cvasipublice şi respective cvasiprivate.
 Nevoile individuale sunt acele nevoi care depind de preferințele fiecărui individ
şi de particularitățile legate de vârstă, sex, mediu social, ocupație, zonă geografică, etc.,
putând fi satisfăcute cu ajutorul bunurilor care are sunt capabile să ofere valorile de
întrebuințare necesare oamenilor. Aceste bunuri, alimente, îmbrăcăminte, locuință, sunt
bunuri private care se pot procura direct de la producători sau prin mecanismul pieței.
Nevoile oamenilor nu se rezumă doar la nevoile individuale, ci mai există şi o
serie de nevoi sociale sau colective, cum ar fi apărarea împotriva unor agresiuni din
partea indivizilor care nu respectă normele de conduită, apărarea împotriva unor
agresiuni venite dinafara țării, apărarea în cazul unor calamități naturale etc. Aceste
nevoi sunt satisfăcute prin intermediul unor activități (servicii) derulate de autoritățile
publice. Pentru aceasta statul a organizat o serie de instituții publice care să poată oferi
cetățenilor bunurile (utilitățile) publice de care aceștia au nevoie: apărare națională,
menținerea ordinii interne, etc.
O a treia categorie de nevoi sunt nevoile cvasipublice sau cvasiprivate care sunt
satisfăcute cu ajutorul bunurilor cvasipublice sau cvasiprivate, adică sunt nevoile care
pot să fie satisfăcute atât cu ajutorul bunurilor publice cât şi cu ajutorul bunurilor private
deoarece întrunesc trăsături specifice pentru ambele categorii de nevoi menționate
anterior (individuale şi sociale) şi aici ne referim la domenii precum educația, cultura,
ocrotirea medicală etc. unde statul ține cont de anumite criterii stabilite de autoritățile
competente în acordarea sprijinului său către cetățeni.

Bunuri private versus bunuri

Aşa cum am menționat anterior, finanțele publice funcționează concomitent cu

finanțele private. Finanțele publice sunt asociate cu statul şi instituțiile sale, satisfac
nevoi publice cu ajutorul bunurilor publice şi sunt reglementate prin dreptul public.
Acestea se referă la resursele financiare ale statului, la modul în care acestea sunt
gestionate, la cheltuielile publice, la resursele împrumutate şi la resursele financiare ale
companiilor de stat. Finanțele private sunt asociate cu afacerile private, băncile,
societățile de asigurare etc. şi satisfac nevoi private cu ajutorul bunurilor private, fiind
reglementate prin dreptul comercial. Acestea se referă la resursele financiare ale
diferitelor entități economice, la modul în care sunt acestea gestionate ținând cont de
cererea şi oferta existente pe piață pentru maximizarea profitului. În tabelul următor
vom prezenta succint diferențele dintre finanțele publice şi finanțele private:
 Tabelul nr. 1.2. Finanțe publice versus Finanțe private
Finanțe publice Finanțe private
după luare deciziei privind obiectivele cheltuielile se efectuează numai după
de finanțat (cheltuielile publice) estimarea veniturilor;
guvernul mobilizează resursele
financiare;
cheltuielile sunt angajate cu scopul cheltuielile au ca obiectiv creşterea
creşterii gradului de dezvoltare bunăstării personale (individuale);
economică şi a bunăstării societății, în
ansamblul său;
guvernul poate împrumuta bani de pe şansele de a împrumuta bani din
piețele externe; străinătate sunt limitate;
veniturile şi cheltuielile statului sunt veniturile şi cheltuielile sunt
aduse la cunoştința cetățenilor; confidențiale;
bugetul de stat este elaborat pentru o bugetarea nu este constrânsă de o
perioadă de un an; perioadă dată;
finanțarea deficitului bugetar este un nu pot proceda la finanțarea deficitelor;
privilegiu pecuniar al guvernului;
guvernul poate adopta legi care au în lipsa autorității coercitive.
vedere măsuri de constrângere a
cetățenilor privind plata impozitelor şi
taxelor.
(Sursa: Marian,Ene:2013)

Aprecieri de sinteză!
Finanțele publice sunt acele relații sociale de natură economică care apar în
procesul de constituire şi utilizare a resurselor publice între stat şi cetățenii acestuia cu
scopul de a satisface interesul general al societății, în timp ce finanțele private sunt
acele relații sociale de natură economică care apar în procesul de constituire şi utilizare
a resurselor private pentru a se satisface nevoile individuale.

2.4. Funcțiile şi rolul finanțelor publice

Datorită conexiunii finanțe publice – stat şi funcțiile finanțelor publice sunt

strâns legate de rolul statului în economia unei țări. Funcțiile de bază ale finanțelor
publice sunt (Belean şi Anghelache, 2005:36):
 funcția de repartiție;
 funcția de control;
 funcția de intervenție a statului în economie.
Funcția de repartiție a finanțelor publice se divide la rândul ei în două
subfuncții interdependente, şi anume constituirea resurselor publice şi alocarea
(distribuirea) acestora către beneficiari. Cele două subfuncții reprezintă faze ale
aceluiaşi proces, astfel că prima se manifestă prin mobilizarea de resurse financiare la
dispoziția statului, în funcție de nevoile ce urmează a fi satisfăcute, iar a doua fază
presupune repartizarea pe destinații a fondurilor băneşti constituite anterior, ținând cont
de nevoile sociale ale fiecărui an bugetar. Aceste resurse financiare îşi au originea în
procesul de distribuire şi redistribuire a produsului intern brut între stat (entități
publice), pe de o parte, şi persoanele fizice şi juridice, pe de altă parte. Acestea din urmă
se pot regăsi atât în situația de contribuabil la formarea fondurilor publice, cât şi de
beneficiar al serviciilor publice. Formele de participare la constituirea resurselor publice
sunt reprezentate de: impozite, taxe, contribuții obligatorii, amenzi, penalități,
vărsăminte ale instituțiilor publice, redevențe şi chirii din concesiuni şi închirieri de
terenuri şi alte bunuri proprietate de stat, venituri din valorificarea unor bunuri
proprietate de stat, împrumuturi de stat primite de la persoane fizice şi juridice,
rambursări ale împrumuturilor de stat acordate, dobânzi aferente împrumuturilor
acordate, donații, ajutoare, resurse primite cu titlu nerambursabil şi alte venituri.
Alocarea resurselor publice îmbracă forma cheltuielilor publice, acestea fiind
dimensionate corespunzător pe destinații şi obiective, în domenii precum: învățământ,
cultură, sănătate, protecție socială, infrastructură, apărare națională, siguranță şi ordine
public şi ale acțiuni.
Funcție de control se referă la “controlul gestiunii banilor publici” (Mara,
2010:25) şi se realizează prin intermediul organelor de control financiar ale statului,
concomitent cu funcția de repartiție. Această funcție, la rândul ei, are două componente.
Prima componentă se referă la controlul asigurării, formării, mobilizării şi distribuirii
resurselor financiare publice, iar a doua componentă se axează pe felul în care sunt
cheltuite resursele financiare publice.
Controlul statului vizează toate domeniile vieții sociale care aparțin sectorului
public, cum ar fi activitatea economică, de ocrotire a sănătății, activități cultural-
educative, de apărare națională, de protecție socială, etc., astfel că acesta îmbracă
diferite forme de manifestare, fapt ce determină realizarea controlului prin diverse
instrumente şi forme. Potrivit literaturii de specialitate controlul financiar îmbracă
următoarele forme (Boulescu şi Ghiță, 1997):
 controlul financiar preventiv – se realizează înainte de efectuarea propriu-zisă a
operațiunilor economice şi financiare şi constă în faptul că orice cheltuială
efectuată are nevoie de viza de control financiar preventiv a conducerii
compartimentului financiar-contabil sau altor persoane desemnate cu aceasta (de
exemplu: plata salariilor, încheierea şi executarea contractelor, realizarea
lucrărilor de investiții, etc.);
 controlul financiar operativ-curent sau concomitent – are loc în timpul realizării
obiectivelor din programele economice şi financiare;
 controlul financiar ulterior – se realizează după ce actele economice, sociale şi
financiare au fost înfăptuite şi se exercită de mai multe organe, cum ar fi:
organele Curții de Conturi, ale Ministerului Finanțelor Publice, organe
specializate ale ministerelor, garda financiară, precum şi parlamentul şi guvernul
țării.
A treia funcție a finanțelor publice, în opinia unor autori români, se referă la
intervenția eficiență a statului în economie (Belean şi Anghelache, 2005:40). Prin
pârghiile şi instrumentele pe care le are la dispoziție, cum ar fi subvențiile bugetare,
transferuri bugetare, prime pentru export, prime pentru producție etc. statul poate
influența activitatea economică fie prin stimularea unor agenție economici, fie prin
inhibarea altora. De asemenea, statul poate influența, prin intermediul resurselor
financiare publice alocate, diverse domenii ale vieții sociale cum ar fi: ordinea publică,
sănătatea publică, nivelul de educație al populației, siguranța țării etc. Prin toate acestea
statul influențează nivelul de trai al populației acelei țări, fapt ce determină importanța şi
necesitatea perfecționării deciziilor financiare ale autorităților publice.

Aprecieri de sinteză!
În prezent funcțiile finanțelor publice îmbracă trei dimensiuni:
1) de repartiție a resursele financiare publice în funcție de necesitățile publice
existente la nivelul unei țări, într-un anumit an bugetar;
2) de control al modului în care sunt repartizate şi utilizate resursele financiare
publice;
3) de intervenție a statului în economie şi în diverse domenii ale vieții sociale ale
unei țări.

2.5.Conținutul economic al finanțelor publice

Satisfacerea nevoilor colective ale societăţii implică importante resurse

financiare aflate la dispozitia statului. Necesităţile colective sunt determinate de faptul
că ele nu se pot produce şi furniza decât prin intermediul unor organisme special create
în acest scop.
Dintre necesităţile colective care necesită implicarea unor organizaţii şi organizări
speciale fac parte: apărarea, ordinea publică, securitatea naţională, asistenţa socială,
iluminatul public, drumuri şi poduri etc. Toate acestea sunt numite generic utilităţi
publice, strict necesare tuturor membrilor societăţii.
Nevoile individuale se satisfac de obicei prin activitatea proprie a fiecărui
individ, situaţie în care de cele mai multe ori intervine piaţa (hrana zilnică,
îmbrăcămintea etc.)
Independent de nevoile individuale şi cele colective, există o a treia categorie de
utilităţi, cele semipublice, din cadrul cărora fac parte cheltuielile pentru: educaţie,
cultură, ocrotirea sănătăţii, asigurările sociale etc. În acest caz, acordarea sprijinului de
către societate membrilor săi se face în mod selectiv, pe baza anumitor criterii stabilite
de autorităţi.
Mobilizarea resurselor la dispozitia autorităţilor statului se realizează pe seama
produsului intern brut sau a venitului naţional, prin transfer de resurse şi implicit, de
putere de cumpărare, de la persoane fizice şi juridice, la dispoziţia statului. Ulterior, din
aceste fonduri se efectuează transfer de putere de cumpărare către diverşi beneficiari,
persoane fizice şi juridice.
Constituirea şi repartizarea fondurilor băneşti necesare statului se realizează prin
intermediul unor procese financiare care antrenează fluxuri băneşti către stat şi de la
stat.

Conţinutul economic al finanţelor publice

 Aceste relaţii presupun transferuri de venituri (sau de putere de cumpărare)
reprezentând relaţii de repartiţie a produsului intern brut şi se pot grupa în două
categorii, aşa cum se poate observa în figura de mai sus:
1. relaţii în legătură cu constituirea resurselor financiare ale statului; ele se stabilesc
între persoane fizice sau juridice şi de stat cu ocazia transferării unei părţi din venituri
acestora sub forma impozitelor, taxelor, contribuţiilor etc.
2. relaţii în legătură cu repartizarea resurselor financiare ale statului, care se stabilesc
între stat şi diverşi beneficiari persoane fizice, instituţii publice, întreprinderi, sub formă
de cheltuieli pentru învăţământ, sănătate, cultură, alocaţii, pensii, ajutoare, subvenţii şi
alte cheltuieli publice.
În faza de constituire a resurselor financiare ale statului participă toate
persoanele (fizice şi juridice) care au capacitate contributivă, cu atât mai mult cu cât
resursele care alimentează fondurile publice, în marea lor parte, îşi au izvorul în PIB şi,
într-o mai mică măsură, în avuţia naţională sau în transferuri primite din străinătate.
Faza de repartizare a resurselor financiare publice constă în repartizarea
fondurilor către beneficiari (persoane fizice şi juridice), în funcţie de nevoile sociale şi
importanţa pe care o prezintă unele în raport cu celelalte. Astfel, pe măsură ce creşte
cuantumul fondurilor publice, vor spori şi posibilităţile autorităţilor publice de a
satisface nevoile sociale.
Relaţiile prezentate sunt eminamente relaţii financiare. Trebuie însă precizat că,
deşi finanţele se prezintă sub formă bănească, nu toate relaţiile băneşti sunt finanţe, ci
numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare. Există şi alte tipuri de relaţii
băneşti, care însă nu sunt relaţii financiare (formarea preţurilor, operaţiunile de vânzare-
cumpărare de mărfuri, prestările de servicii, salarizarea personalului etc.).
Pentru ca relaţiile băneşti de natură financiară să facă parte din sfera finanţelor
publice, este nevoie să îndeplinească cumulativ cel puţin trei condiţii:
• transferul de valoare să fie făcut sub formă bănească de la persoane fizice sau juridice
către bugetul statului sau invers, de la stat către diverse persoane juridice sau fizice.
• transferul de valoare să se facă fără vreo contraprestaţie directă, în sensul că
persoana care a vărsat bugetului o sumă cu titlu de impozit nu poate solicita statului nici
rambursarea acestuia, nici altă prestaţie de valoare egală.
• transferul de valoare să aibă, de regulă, caracter nerambursabil
Toate aceste aspecte elemente evidenţiază faptul că, în sens larg, finanţele
publice exprimă relaţiile care se referă la un transfer de resurse băneşti, fără echivalent
şi cu titlu nerambursabil. Structura finanţelor publice evidenţiază influenţa acestora
asupra caracterului relaţiilor financiare, publice şi private, precum şi nivelul
organizatoric în cadrul căruia se derulează aceste relaţii financiare.
În literatura de specialitate, conceptul de finanţe este utilizat în două sensuri:
1. Finanţele în sens larg, care fac referire la: veniturile şi cheltuielile bugetare, relaţiile
de credit, asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă, dar şi finanţele
întreprinderii;
2. Finanţele în sens restrâns, cu referire numai la finanţele publice, respectiv la
veniturile şi cheltuielile bugetare.
Finanţele publice sunt legate de stat şi de instituţiile sale, care acţionează la nivel
macroeconomic, satisfac necesităţile publice şi sunt reglementate prin dreptul public.
Astfel, finanţele publice implică administraţia statului (centrală şi locală) în relaţiile de
mobilizare a resurselor băneşti la dispoziţia statului, precum şi în relaţiile de repartizare,
adică alocarea şi folosirea resurselor, conform destinaţiei prestabilite prin legi. Prin
finanţele publice se constituie şi repartizează fonduri care reprezintă, în ţările dezvoltate,
peste 50% din produsul intern brut, fapt ce demonstrează importanţa deosebită a lor în
asigurarea îndeplinirii obiectivelor statelor. Finanţele publice se referă la cheltuielile
publice, resursele financiare ale statului, împrumuturi de stat interne şi externe, resursele
întreprinderilor publice.
Finanţele publice studiază mijloacele, mecanismele, tehnicile utilizate de către
stat pentru acoperirea cheltuielilor din veniturile publice şi pentru a interveni în
domeniul economic şi social. Printre acestea un loc important îl deţine bugetul statului,
bugetele colectivităţilor locale, sistemul fiscal, trezoreria, organismele protecţiei sociale
etc.
De menţionat că finanţele publice se află în raport de cauzalitate cu conjunctura
economică, prin însăşi variaţiunea veniturilor şi cheltuielilor statului, care sunt
provocate de fluctuaţiile conjuncturale ale vieţii economice.
Finanţele private studiază resursele şi cheltuielile întreprinderilor, băncilor,
societăţilor de asigurare sau altor unităţi proprietate particulară sau mixtă. Ele au ca
obiect gestiunea financiară a întreprinderilor a căror activitate se desfăşoară în scopul
obţinerii de profit. Finanţele private se bazează pe prevederile dreptului comercial şi
resursele întreprinderilor şi destinaţiile acestora sunt stabilite şi realizate pe baze
contractuale, în condiţiile cererii şi ofertei de mărfuri, servicii, capitaluri.
Capitolul 3. Bugetul de stat

3.1. Conceptul de buget public

3.2. Sfera şi structura bugetului
3.3. Sistemul bugetar
3.4. Principiile bugetare
3.5. Procesul bugetar
3.6. Metode de dimensionare a veniturilor și cheltuielilor bugetare
3.7. Cheltuielile publice
3.8 Veniturile publice

3.1. Conceptul de buget public

În evoluția istorică a finanțelor publice, în totalitatea procedeelor şi mijloacelor

financiare ale statului, se face remarcată apariția bugetului statului şi ulterior evoluția
acestuia spre forma sa actuală. Necesitatea existenței unui mijloc de corelare a
cheltuielilor publice cu veniturile publice a determinat apariția bugetului statului.
Bugetul public cuprinde totalitatea veniturilor şi cheltuielilor publice ale unui
stat şi reprezintă una dintre cele mai importante componente ale sistemului financiar al
unui stat. Acesta este un document cu caracter de lege care reflectă fluxurile financiare,
care apar în procesul de repartizare a produsului intern brut, legate de formarea
resurselor financiare publice şi efectuarea cheltuielilor publice. Sub aspect juridic
bugetul de stat este un documentul elaborat de Guvern şi aprobat de Parlament, prin
lege, care cuprinde veniturile şi cheltuielile aprobate prin legea bugetară anuală.
Deoarece necesită aprobarea anuală din partea Parlamentului, bugetul de stat are un
caracter obligatoriu. Sub aspect economic bugetul de stat reflectă relațiile economice în
formă bănească, apărute în procesul repartiției produsului intern brut, în conformitate cu
obiectivele de politică economică, socială şi financiară ale fiecărei perioade. Prin
urmare, în abordarea economică se evidențiază corelațiile macroeconomice şi legătura
cu nivelul şi evoluția produsului intern brut.
 Bugetul de stat poate fi definit din mai multe puncte de vedere (Moşteanu et
al.,2008:288):
 sistem de fluxuri financiare, care reflect, pe de o parte, fluxurile financiare
privind formarea resurselor băneşti publice şi, pe de altă parte, fluxurile
financiare ce se degajă în procesul de gestionare a acestora;
 instrument de politică a statului în domeniul fiscalității, deoarece prin buget
se poate reflecta politica fiscală propriu-zisă a unui stat;
 document – program, în care statul prevede pentru fiecare an mărimea şi
structura veniturilor şi cheltuielilor aferente economiei publice;
 act de previziune, care prezintă veniturile (resursele) publice şi destinațiile
acestora (cheltuielile publice) atât în evoluție cât şi prin comparare cu realizările
trecute;
 act de autorizare, prin care puterea legislativă împuterniceşte puterea executivă
să efectueze cheltuieli şi să perceapă venituri potrivit prevederilor legale;
 act anual, deoarece bugetul este un document care se elaborează anual, având
putere de acțiune pe parcursul unui an bugetar (în România acesta corespunde cu
anul calendaristic);
 act juridic, prin care se prevăd şi se aprobă, prin lege, veniturile şi cheltuielile
anuale ale statului.

Aprecieri de sinteză!
Bugetul de stat reprezintă expresia sintetizată a relațiilor economice cu caracter
bănesc care se manifestă în procesul de formare şi utilizare a resurselor financiare
publice în vederea finanțării activităților social-culturale şi economice prin intermediul
cărora statul satisface nevoile societății. Acest document apare doar în sfera finanțelor
publice şi în acele relații economice în care, în mod obligatoriu, una dintre părți este
statul, fie în procesul mobilizării (constituirii) resurselor, fie în cel al utilizării lor
(distribuirea acestora). Astfel că, putem defini bugetul de stat ca fiind acel document
care cuprinde resursele financiare mobilizate la dispoziția statului şi distribuirea
(repartizarea) acestora în vederea realizării obiectivelor de dezvoltare economică şi
socială a țării, precum şi pentru funcționarea autorităților publice centrale şi locale.

3.2. Sfera şi structura bugetului public

În perioada capitalismului liberal bugetul statului a servit statului consumator,

care se implica într-o mică măsură în viața economică, fiind ghidat de doctrina
economică care avea la bază principiul „laissez-faire, laissez-passer”, principiu care
susține intervenția limitată a statului în economie. Odată cu trecerea timpului şi rolul
statului în economie a cunoscut modificări datorită dezvoltării activităților economice,
astfel că rolul redistribuitor al statului creşte, iar bugetul statului devine cel mai
important instrument de intervenție a acestuia în economie deoarece, prin intermediul
bugetului, în multe țări se redistribuie 40% din Produsul Intern Brut. Este perioada când
are loc trecerea de la un buget de mijloace (resurse financiare necesare susținerii
activității statului) la un buget de mijloace şi obiective (resurse şi acțiuni la care statul se
angajează), bugetul statului reprezentând un „plan de acțiune în domeniul finanțelor
publice” (Anghelache, 1992 : 338-339), având un rol previzional şi prin intermediul
pârghiilor specifice orientează activitatea economico – socială şi influențează
comportamentul producătorilor şi consumatorilor.
De asemenea, asistăm la o lărgire simultană a sferei bugetului în timp (apar
bugete plurianuale) şi spațiu (apare bugetul public național) şi la o reevaluare a noțiunii
de echilibru bugetar care capătă un caracter general (echilibrul economic) şi dinamic (în
cadrul bugetelor plurianuale). În acest context bugetul de stat devine un instrument de
planificare la nivel macroeconomic, prin diferite acțiuni de politică financiară. Potrivit
unor autori români „rolul intervenționist al bugetului de stat este (…) constant şi cu
evoluții conjuncturale. Este constant datorită naturii bugetului de act decizional şi
autorizator al veniturilor şi cheltuielilor publice din fiecare an, care au inevitabil efecte
sociale şi economice asupra beneficiarilor de cheltuieli bugetare. Evoluțiile
conjuncturale ale rolului bugetului de stat sunt mai pronunțate în etape de restructurări
economice, de modernizări ale serviciilor publice, etc.” (Inceu et al., 2008:66).
Legislația actuală (Constituția României din 1991 cu modificările şi completările
ulterioare şi Legea finanțelor publice nr. 500/2002 cu modificările şi completările
ulterioare) a determinat renunțarea la ideea bugetului unic de stat şi a introdus noțiunea
de buget public național constitui din bugete distincte: bugetul de stat, bugetele locale şi
bugetul asigurărilor sociale de stat (Constituția României din 1991). Constatăm faptul că
bugetul de stat devine o parte componentă a bugetului economic sau a bugetului
economiei naționale, acesta din urmă fiind un document cu o sferă mult mai
cuprinzătoare, evidențiind evoluția economiei în ansamblul ei, astfel că echilibrul
bugetar se subordonează echilibrului economic. Bilanțul economic prezintă intențiile
viitoare ale Guvernului şi programul de guvernare, prin urmare nu mai are caracter
juridic în sensul ca nu mai necesită aprobarea prin lege din partea Parlamentului. Astfel
că „bugetul devine o declarație de intenții, servind fundamentării politicii economice
curente, iar documentul financiar îl întăreşte, conturând şansele de susținere a
programului guvernării” (Inceu et al., 2008:68). Prin urmare, bugetul economic
furnizează datele necesare elaborării la nivelul unui stat a unei politici economice
coerente.
În România Legea finanțelor publice nr. 10/1991 a introdus expresia de buget
național public, care potrivit articolului 1 din legea menționată includea  bugetul
administrației centrale de stat, bugetele locale si bugetul asigurărilor sociale de stat.
Legea finanțelor publice nr. 72/1996 prevedea la articolul 1, alineatul 4 faptul că
„resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de
bugete, şi anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale,
bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituții
publice cu caracter autonom, în condițiile asigurării echilibrului financiar.”
În prezent, în țara noastră Legea finanțelor publice nr. 500/2002, cu modificările
şi completările ulterioare, defineşte bugetul general consolidat ca fiind „ansamblul
tuturor bugetelor componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a
forma un întreg”. Sistem bugetar este un sistem unitar de bugete care cuprinde:
 bugetul de stat;
 bugetele locale;
 bugetului asigurărilor sociale de stat;
 bugetelor fondurilor speciale;
 bugetului trezoreriei statului;
 bugetelor instituțiilor publice autonome;
  bugetelor instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
 bugetelor instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii;
 bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de
stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
 bugetului fondurilor externe nerambursabile.
Bugetul asigurărilor sociale de stat este un document ce se întocmeşte distinct
de bugetul de stat şi se aprobă de Parlament prin lege separată, fiind administrat şi
gestionat de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale şi Persoanelor Vârstnice.
Veniturile cuprinse în acest buget nu pot fi utilizate pentru alte cheltuieli bugetare decât
cele pentru care sunt repartizate prin prevederile bugetului respectiv.
Bugetele locale sunt documentele prin care sunt prevăzute şi aprobate, în fiecare
an, veniturile şi cheltuielile unităților administrativ – teritoriale. Unitățile administrativ –
teritoriale îşi dimensionează cheltuielile în raport cu nevoile proprii şi în corelare cu
resursele pe care le pot mobiliza din impozite, taxe şi celelalte venituri stabilite prin
legea bugetară.
Bugetele fondurilor speciale sunt aprobate prin legi speciale şi sunt întocmite
în vederea finanțării anumitor obiective şi acțiuni necesare în perioada considerată,
pentru care se instituie prelevări obligatorii.
Bugetul trezoreriei generale a statului este documentul în care sunt înscrise
veniturile şi cheltuielile trezoreriei privind activitatea desfăşurată de aceasta cu scopul
îndeplinirii funcțiilor sale.
Bugetele instituțiilor publice autonome sunt documentele care includ
veniturile şi cheltuielile instituțiilor publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei
alte instituții de drept public.
Bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial de la bugetul de
stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale includ
veniturile şi cheltuielile instituțiilor publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei
alte instituții de drept public şi care primesc subvenții de la bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale în completarea fondurilor
proprii.
Bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii sunt
documentele în care sunt prevăzute şi aprobate anual veniturile şi cheltuielile
instituțiilor publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte instituții de drept
public. Veniturile proprii provin din chirii, organizarea de manifestări culturale şi
sportive, concursuri artistice, publicații, prestații editoriale, studii, proiecte, valorificări
de produse din activități proprii sau anexe, prestări de servicii şi altele asemenea (Marin
şi Ene, 2013:88).
Bugetele fondurilor provenite din credite externe sunt documentele în care
sunt prevăzute şi aprobate veniturile care provin din credite externe sau garantate de stat
şi a căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice.
Bugetele fondurilor externe nerambursabile este documentul în care sunt
prevăzute şi aprobate veniturile provenind din credite externe sau garantate de stat care
nu trebuie rambursate.
Bugetul de stat al României este aprobat anual printr-o lege numită „Legea
bugetului de stat pe anul…”, lege care este structurată pe mai multe capitole şi care face
referire la cuantumul veniturilor şi cheltuielilor publice pentru anul respectiv precum şi
la soldul bugetar (excedent sau deficit). În anexa 1 a legii bugetului de stat este
prezentată structura bugetului de stat detaliată pe venituri şi cheltuieli după cum
urmează:
Tabelul nr. 2.1. Structura bugetului de stat
Venituri TOTAL din care: Cheltuieli TOTAL din care:
I.Venituri curente: I. Cheltuieli curente:
A. Venituri fiscale:  Cheltuieli de personal;
A1.Impozit pe venit, profit şi  Bunuri şi servicii;
câştiguri din capital;  Dobânzi;
A2.Impozite şi taxe pe  Subvenții;
proprietate;  Fonduri de rezervă;
A3.Impozite şi taxe pe bunuri şi  Transferuri între unități ale
servicii; administrației publice;
A4.Impozit pe comerțul exterior  Alte transferuri;
şi tranzacțiile internaționale;  Proiecte cu finanțare din fonduri
A5. Alte impozite şi taxe fiscale. externe nerambursabile post
B. Contribuții de asigurări aderare;
C. Venituri nefiscale:  Asistență socială;
C1. Venituri din proprietate  Alte cheltuieli;
C2. Vânzări de bunuri şi servicii  Cheltuieli aferente programelor cu
II.Venituri din capital; finanțare rambursabilă;
III.Operațiuni financiare. II.Cheltuieli de capital;
III.Operațiuni financiare.
(Sursa:mfinanțe.ro)
Anexele legii bugetului de stat includ potrivit legii bugetului de stat: sinteza
bugetului; sinteza cheltuielilor pe surse de finanțare, capitole, subcapitole, paragrafe,
titluri de cheltuieli, articole, alineate după caz; sumele defalcate din taxa pe valoarea
adăugată pentru finanțarea cheltuielilor descentralizate la nivelul județelor, sumele
defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru finanțarea cheltuielilor descentralizate la
nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor şi Municipiului Bucureşti; sumele
defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru finanțarea cheltuielilor privind drumurile
județene şi comunale; sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru
echilibrarea bugetelor locale; numărul maxim de posturi finanțate pentru personalul
neclerical angajat în unitățile de cult; categoriile de venituri şi cheltuieli aferente
bugetelor locale, bugetul fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.
În sinteza bugetului veniturile sunt prezentate pe cele trei componente principale
menționate în tabelul anterior, iar în cadrul fiecărei componente pe capitole şi
subcapitole şi cheltuielile sunt prezentate pe total şi pe părți cu menționarea capitolului,
subcapitolului, titlului şi aliniatului în care se încadrează cheltuielile. Părțile reprezintă
sectorul public sau tipul de acțiune pentru care se realizează cheltuiala respectivă 1.
Potrivit legii bugetului de stat pentru anul 2013 cheltuieli se realizează pe următoarele
părți:
 partea I „Servicii publice generale”;
 partea II „Apărare, ordine publică şi siguranță națională” pe total şi defalcat pe
cele trei domenii;

1
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=161&idb=
  partea III „ Cheltuieli social – culturale” pe total şi pe domenii: învățământ;
sănătate; cultură, recreere şi religie; asigurări şi protecție socială;
 partea IV „Servicii şi dezvoltare publică, locuințe, mediu şi ape” pe total şi pe
două componente: Locuințe, servicii şi dezvoltare publică şi Protecția mediului;
 partea V „ Acțiuni economice” pe total şi defalcat pe: acțiuni generale
economice, comerciale şi de muncă; combustibili şi energie; industria extractivă,
prelucrătoare şi construcții; agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare;
transporturi; comunicații; cercetare şi dezvoltare în domeniul economic şi alte
acțiuni economice.
Deci, bugetul de stat este asemănător oricărui alt buget în sensul că prezintă într-
o anumită ordine veniturile şi cheltuielile publice, reflectând astfel cel mai bine relațiile
economice de natură financiară care se stabilesc între stat, pe de o parte, şi contribuabili,
pe de altă parte.

Aprecieri de sinteză!
Bugetul general consolidat cumulează la nivel național toate veniturile şi
cheltuielile publice reflectate în bugetele menționate în Legea finanțelor publice nr.
500/2002 la articolul 2, alineatul 38. În bugetul de stat sunt reflectate resursele
financiare mobilizate la dispoziția statului, adică veniturile publice pe surse de
proveniență în venituri curente (fiscale şi nefiscale) şi venituri din capital precum şi
modalitățile de repartizare a acestora pentru realizarea acțiunilor social – culturale,
asigurarea ordinii publice, apărarea țării, pentru finanțarea unor investiții şi activități de
interes strategic, asigurarea măsurilor de protecție socială a populației, asigurarea
protecției şi refacerea mediului înconjurător şi realizarea programelor de cercetare, toate
acestea îmbrăcând forma cheltuielilor publice. Cheltuielile sunt structurate în bugetul de
stat pe domenii economice, iar în cadrul acestora pe cheltuieli curente şi de capital. De
asemenea, bugetul de stat prezintă şi proiecții ale veniturilor şi cheltuielilor pentru
următorii trei ani, fiind astfel un instrument de planificare şi previziune
macroeconomică.

3.3. Sistemul bugetar

Sistemul bugetar reprezintă cadrul organizatoric prin care se realizează

procurarea veniturilor bugetare şi efectuarea cheltuielilor bugetare. Structura sistemului
bugetar este determinată de organizarea administrativă a fiecărui stat.
Statele de tip unitar sunt organizate în unități administrativ-teritoriale la nivelul
cărora funcționează organe ale administrației de stat locale, aşa cum este şi cazul
României. Structura sistemului bugetar în statele de tip unitar cuprinde două trepte şi
anume: bugetul autorităților publice centrale (bugetul administrației centrale de stat) şi
bugetele administrațiilor locale, care corespund unităților administrativ teritoriale şi se
întocmesc la nivelul județelor, sectoarelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor.
Statele de tip federal au o structură organizatorică care include: federația, statele,
provinciile sau regiunile membre ale federației şi unitățile administrativ-teritoriale
proprii fiecărui stat membru al federației, astfel că sistemul bugetar, în acest caz, are trei
etape: bugetul statului federal (federației), bugetele statelor membre ale federației,
provinciilor, landurilor şi bugetele locale.
 Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor publice între verigile sistemului bugetar
este influențată de atribuțiile cuvenite fiecărei instituții publice în realizarea sarcinilor
sau acțiunilor publice pentru care s-au alocat sumele respective. Ca regulă generală,
veniturile cele mai importante şi principalele categorii de cheltuieli se regăsesc în
bugetul administrație centrale, iar în bugetele locale se regăsesc venituri şi cheltuieli de
importanță mai mică.
Dezvoltarea societății a determinat o creştere a gradului de urbanizare şi al
nivelului de civilizație ceea ce a condus la o creştere a efortului financiar necesar pentru
asigurarea utilităților publice , pentru învățământ, sănătate publică, etc. fapt ce a condus
la o creştere a importanței bugetelor locale prin intermediul cărora autoritățile locale
trebuie să îşi procure venituri pentru a-şi acoperi cheltuielile. În structura veniturilor
bugetelor locale regăsim următoarele categorii:
a. Venituri proprii care se împart în venituri fiscale (din impozite şi taxe) şi
venituri nefiscale (din funcționarea unor întreprinderi de subordonare locală sau
din administrarea domeniului local);
b. Subvenții de echilibrare – sunt acele sume provenite din transferuri de la bugetul
administrației centrale către județe şi mai apoi către oraşe, comune în vederea
finanțării unor cheltuieli de funcționare sau de investiții;
c. Împrumuturi publice locale – sunt împrumuturi contractate de administrațiile
locale fie de la bănci, fie de la instituții publice de credit.

Aprecieri de sinteză!
Bugetul de stat nu mai este un buget unic, ci îmbracă forma unui ansamblu de
bugete care alcătuiesc sistemul bugetar: bugetul de stat; bugetele locale; bugetul
asigurărilor sociale de stat; bugetele fondurilor speciale; bugetul trezoreriei statului;
bugetele instituțiilor publice autonome; bugetele instituțiilor publice finanțate integral
sau parțial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor
speciale, după caz; bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii;
bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale
căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice şi bugetul
fondurilor externe nerambursabile.

3.4. Principiile bugetare

Procesul de elaborare şi execuție a bugetului de stat are la bază o serie de

principii de drept bugetar. Aceste principii definesc modul de reflectare a veniturilor şi
cheltuielilor publice în bugetul de stat, sfera de cuprindere a acestuia, durata de timp
pentru care este aprobat un buget de stat, relația care trebuie să existe între totalul
veniturilor şi cheltuielilor bugetare ca şi între elementele componente ale acestora
precum şi modul de gestionare a resurselor financiare publice, nevoia ca aceste date să
fie făcute publice, etc. Principiile bugetare sunt „reguli privind domeniul bugetar”
(Inceu et al., 2008:69) şi au un dublu rol:
 tehnic: sunt necesare unei bune gestiuni a finanțelor publice;
 politic: facilitează controlul Parlamentului asupra gestiunii guvernamentale.
Potrivit Legii finanțelor publice nr. 500/2002, cu modificările şi completările
ulterioare, la baza elaborării şi execuției bugetului de stat stau următoarele principii:
principiul universalității, principiul publicității, principiul unității bugetului, principiul
anualității, principiul specializării bugetare şi unității monetare. Acestora li se mai
adaugă următoarele principii: principiul anteriorității bugetului, principiul neafectării
veniturilor bugetare, principiul realității bugetare şi principiul echilibrării bugetului.
1. Principiul universalității bugetului
Potrivit acestui principiu veniturile şi cheltuielile publice trebuie să fie înscrise
în buget în sumele lor totale (brute), pe poziții distincte. Avantajele aplicării acestui
principiu se referă la facilitarea controlul financiar, interzicând compensarea între
cheltuieli şi venituri proprii precum şi la cunoaşterea exactă a cuantumului veniturilor şi
cheltuielilor bugetare, cunoaşterea destinației efective a resurselor bugetare.
Un buget de stat elaborat şi executat cu respectarea strictă a acestui principiu se
numeşte buget brut. Practica a arătat faptul că realizarea unor venituri generează
efectuarea de cheltuieli, iar instituțiile care efectuează cheltuieli realizează şi venituri,
astfel că practica a determinat ca aceste instituții să îşi acopere cheltuielile efectuate din
veniturile obținute şi să raporteze către bugetul de stat doar soldul, care poate apărea în
bugetul statului ca venit de vărsat, dacă veniturile depăşesc cheltuielile (înregistrează
profit), sau ca cheltuieli ce trebuie subvenționate, dacă cheltuielile depăşesc veniturile.
Bugetele întocmite astfel (reprezentând suma soldurilor) se numesc bugete nete.
În practica bugetară acest principiu al universalității nu este respectat în
întregime în sensul că bugetele brute au fost înlocuite cu aşa numitele bugete mixte care
presupun că unele venituri şi cheltuieli sunt înscrise în buget cu sumele totale, iar altele
doar cu soldul dintre ele.
2. Principiul unității bugetului
În accepțiunea clasică a acestui principiu înscrierea tuturor veniturilor şi
cheltuielilor statului se realizează în sumele lor globale şi într-un singur document.
Acest principiu vede bugetul sub forma unei singure liste cu veniturile şi cheltuielile
bugetare, înscrierea acestora făcându-se după o schemă unică. Respectarea acestei
cerințe conferă claritate bugetului, facilitează un control mai riguros asupra execuției
veniturilor şi cheltuielilor publice, oferă informații de ansamblu privind resursele
publice şi utilizarea lor. Printre alte avantaje ale aplicării acestui principiu putem aminti
faptul că permite realizarea unor analize comparative la nivel internațional şi oferă
posibilitatea determinării precise a modului în care a fost realizat (excedentar, deficitar
sau echilibrat).
Însă nici această regulă bugetară nu este respectată întocmai, ea fiind adaptată
necesităților prezentului prin intermediul unor derogări ce facilitează operațiunea de
debugetizare. Debugetizarea este o politică care presupune modificarea modului de
finanțare a cheltuielilor, în sensul că pentru acoperirea acestora sunt folosite şi alte
resurse pe lângă veniturile ordinare ale statului. Debugetizarea constă în:
 trecerea de la finanțarea publică la cea privată;
 trecerea unor cheltuieli din bugetul de stat către alte categorii de bugete (bugete
anexe, conturi speciale de trezorerie, bugete autonome, bugete extraordinare).
Concret prin debugetizare se realizează scoaterea unor cheltuieli în afara
bugetului general al statului.
La nivelul țării noastre unitatea bugetului este asigurată prin intermediul
sistemului conturilor naționale, unde sunt grupate atât cheltuielile şi veniturile statului,
cât şi cele aferente colectivităților locale şi bugetului asigurărilor sociale.
3. Principiul anualității bugetului
 Anualitatea este primul principiu bugetar aplicat în practică care s-a menținut de
– a lungul timpului, acesta fiind impus, inițial, din considerente de natură politică
(puterea legislativă a fiecărui stat trebuie să se pronunțe anual cu privire la toate
veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul pentru anul următor). Articolul 11 din Legea
finanțelor publice nr. 500/2002 caracterizează astfel principiul anualității:
„(1)Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un
an, care corespunde exercițiului bugetar.
(2) Toate operațiunile de încasări şi plăți efectuate în cursul unui an bugetar în
contul unui buget aparțin exercițiului corespunzător de execuție a bugetului respectiv.”
Prima semnificație a acestui principiu se referă la faptul că bugetul este elaborat
şi aprobat pentru o perioadă de 12 luni. Anul bugetar poată să coincidă sau nu cu anul
calendaristic. A doua semnificație a acestui principiu se referă la perioada de timp în
care se încasează veniturile şi se efectuează cheltuielile autorizate de către Parlament, în
fiecare an, pentru o perioadă de un an.
4. Principiul anteriorității
Potrivit acestui principiu votarea şi autorizarea bugetului de stat trebui să aibă
loc înainte de intrarea acestuia în vigoare. Practica a demonstrat că acest principiu a fost
încălcat nu de puține ori astfel că soluția consacrată numită „A douăsprezecea
provizorie” presupune ca în situația în care până la data de 31 decembrie nu este aprobat
bugetul pentru anul următor, bugetul va funcționa conform cifrelor bugetare aferente
anului anterior.
5. Principiul neafectării veniturilor
Potrivit acestui principiu veniturile încasate la buget se depersonalizează, în
sensul că veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea tuturor cheltuielilor.
Prin acest principiu se interzice ca un anumit venit bugetar să fie afectat acoperirii unei
anumite cheltuieli. Practica a demonstrat că nici acest principiu nu este în totalitate
respectat, astfel că abaterile de la principiul unității bugetare constituie, în acelaşi timp,
şi abateri de la principiul neafectării veniturilor dar şi lăsarea la dispoziția instituțiilor
publice a unei cote părți din veniturile proprii.
6. Principiul specializării bugetare
Potrivit acestui principiu “Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se
aprobă în buget pe surse de proveniență şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate
după natura lor economică şi destinația acestora, potrivit clasificației bugetare” (art.12,
Legea finanțelor publice nr. 500/2002). Pentru ca Parlamentul să poată avea o imagine
clară asupra bugetului de stat veniturile şi cheltuielile trebuie să fie înscrise în buget
după o schemă unitară. Această grupare a veniturilor şi cheltuielilor într-o anumită
ordine şi pe baza unor criterii bine determinate reprezintă clasificația bugetară.
7. Principiul realității bugetului
Chiar dacă noua Lege a finanțelor publice nr. 500/2002 nu prevede acest
principiu acesta s-a regăsit în vechea lege din 1996 care presupunea stabilirea pe baze
reale a veniturilor şi cheltuielilor publice, astfel încât să reflecte realitatea şi
„necesitățile activității reale care trebuie susținută bugetar şi resursele ce realmente pot
fi mobilizate prin buget” (Inceu et al.,2008:81).
8. Principiul echilibrării bugetului
Acest principiu prevede faptul că acoperirea integrală a cheltuielilor se
realizează din veniturile ordinare ale fiecărui an bugetar, ceea ce înseamnă că bugetul
trebuie să fie echilibrat. Chiar dacă în perioada finanțelor clasice acest principiu era o
regulă ce trebuia respectată fiind “cheia de boltă a finanțelor publice”, în prezent este
greu de înfăptuit deoarece pot apărea situații în care se înregistrează excedent (veniturile
depășesc cheltuielile publice) sau deficit (cheltuielile depăşesc veniturile publice), astfel
că finanțele publice moderne admit un anumit deficit bugetar la nivel anual, cu
posibilitatea absorbției acestuia într-un interval redus de timp.
9. Principiul publicității bugetului
Legea finanțelor publice prevede că asigurarea transparentei sistemului bugetar
se realizează prin dezbatere publică (atât în stadiul de proiect, cât şi cu prilejul aprobării
bugetului şi încheierii contului de execuție), publicarea în Monitorul Oficial a actelor
normative de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuție a acestora şi prin
mijloacele de informare în masă (informații despre buget în faza de aprobare dar şi în
cele de execuție şi încheiere).
10. Principiul unității monetare presupune că toate operațiunile bugetare să fie
exprimate în monedă națională.

Aprecieri de sinteză!
Principiile bugetare sunt rezultatul experienței practicii bugetare precum şi al
cerințelor şi exigențelor aferente procesului de elaborare şi executare a bugetului de stat.
Acestea sunt văzute ca fiind norme juridice şi stau la baza legislației bugetare.

3.5. Procesul bugetar

Prin proces bugetar se înțelege ansamblul acțiunilor şi măsurilor întreprinse de

instituțiile abilitate ale statului în vederea transpunerii în practică a politicii financiare a
Guvernului. Etapele procesului bugetar sunt:
a) elaborarea proiectului de buget;
b) dezbaterea şi aprobarea bugetului;
c) execuția bugetului;
d) încheierea execuției bugetului;
e) controlul execuției bugetului;
f) aprobarea execuției bugetului.
Elaborarea proiectului de buget.
Proiectul de buget este elaborat de Guvern prin subsistemul instituţiilor publice aflate în
structura acestuia, ţinând cont de rezultatele obţinute în domeniile economico-financiare
finanţate de la buget, şi pe baza:
a) prognozelor indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru
care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani;
b) politicilor fiscale şi bugetare;
c) prevederilor memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de
înţelegere sau ale altor acorduri internaţionale cu organisme şi instituţii
financiare internaţionale, semnate şi/sau ratificate;
d) politicilor şi strategiilor sectoriale, a priorităţilor stabilite în formularea
propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite;
e) propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;
 f) programelor întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul
finanţării unor acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective
precise şi indicatori de rezultate şi de eficienţă; programele sunt însoţite de
estimarea anuală a performanţelor fiecărui program, care trebuie să precizeze:
acţiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite, rezultatele obţinute şi estimate
pentru anii următori, măsurate prin indicatori precişi, a căror alegere este
justificată;
g) propunerilor de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi
de transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;
h) posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar.

Elaborarea proiectului de buget se face în mai multe faze succesive, astfel:

 indicatorii macroeconomici şi sociali prevăzuţi pentru anul bugetar pentru care
se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, vor fi
elaboraţi de organele abilitate până la data de 31 martie a anului curent. Aceşti
indicatori vor fi actualizaţi pe parcursul desfăşurării procesului bugetar.
 până la data de 1 mai, Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului
obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se
elaborează proiectul de buget şi următorii 3 ani, împreună cu limitele de
cheltuieli stabilite pe ordonatori principali de credite - până la data de 15 mai
Guvernul urmează să aprobe aceste nivele şi să informeze comisiile pentru
buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului asupra principalelor orientări ale
politicii sale macroeconomice şi ale finanţelor publice.
 până la data de 1 iunie a fiecărui an, Ministrul Finanţelor Publice va transmite
ordonatorilor principali de credite o scrisoare-cadru care va specifica contextul
macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget,
metodologiile de elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate
de Guvern ,limite în care ministerele şi instituţiie subordonate acestora trebuie să
se încadreze cu propunerile lor de cheltuieli pentru anul următor.
 dacă schimbarea cadrului macroeconomic impune modificarea limitelor de
cheltuieli, acestea vor fi adaptate de către Guvern, la propunerea Ministerului
Finanţelor Publice. Până la data de 15 iunie Ministerul Finanţelor Publice
comunică ordonatorilor principali de credite limitele de cheltuieli, astfel
redimensionate, în vederea definitivării proiectelor de buget.
 ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui
an să depună la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de
buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele
de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, însoţite de documentaţii şi
fundamentări detaliate. Autorităţile administraţiei publice locale au aceeaşi
obligaţie pentru propunerile de transferuri consolidate şi de sume defalcate din
unele venituri ale bugetului de stat.
 proiectele de buget şi anexele la acesta definitivate conform procedurii prevăzute
în lege se depun la Ministerul Finanţelor Publice până la data de 1 august a
fiecărui an .
 pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite şi a bugetului
propriu, Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte proiectele legilor bugetare şi
proiectele bugetelor, pe care le depune la Guvern până la data de 30 septembrie
 a fiecărui an. Proiectul legii bugetului de stat este însoţit de un raport privind
situaţia macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul
de buget şi proiecţia acesteia în următorii 3 ani. Acest raport va cuprinde un
rezumat al politicilor macroeconomice în contextul cărora au fost elaborate
proiectele de buget, precum şi strategia Guvernului în domeniul investiţiilor
publice. Raportul şi proiectele legilor bugetare anuale vor exprima politica
fiscal-bugetară a Guvernului, precum şi alte informaţii relevante în domeniu.
 după însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget, acesta
le supune spre adoptare Parlamentului cel mai târziu până la data de 15
octombrie a fiecărui an.

Dezbaterea şi aprobarea bugetului. Instituţia abilitată prin Constituţie să

aprobe proiectul de buget este Parlamentul, unde proiectul de buget parcurge
următoarele etape:
 prezentarea de către primul ministru sau ministrul finanţelor a raportului pe
marginea proiectului de buget în plenul Parlamentului;
 examinarea proiectului de buget în comisiile permanente ale Parlamentului
urmată de analiza şi aprobarea acestuia în comisia de buget, finanţe şi bănci;
 dezbaterea şi aprobarea proiectului de buget în Parlament. Bugetele se aprobă de
Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi
alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar.
promulgarea de către preşedintele Republicii a legii bugetului.
Execuția bugetului. După promulgarea de către Preşedinte, legea privind
bugetul se publică în Monitorul Oficial al ţării şi se trece la execuţia lui pe durata anului
bugetar. Execuţia bugetară constă în încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor
prevăzute în buget şi antrenează un număr mare de operatori ca: aparatul fiscal, instituţii
bugetare (ministere şi unităţi subordonate cum ar fi: şcoli, spitale, muzee, teatre, unităţi
militare etc.), unităţi administrativ teritoriale şi alte entităţi.
Responsabilitatea execuţiei bugetului revine Guvernului prin instituţiile sale
componente, atât în ceea ce priveşte încasarea veniturilor cât şi efectuarea plăţilor.
Veniturile reprezintă limite minime de realizat, pe când cheltuielile bugetare
aprobate reprezintă limite maxime ce nu pot fi depăşite. Execuţia bugetară se bazează
pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au calitatea de ordonator de credite
de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil. Încasarea veniturilor şi efectuarea
cheltuielilor se face prin trezorerie care este subordonată Ministerului Finanţelor
Publice.
Execuţia părţii de venituri a bugetului se realizează prin aparatul fiscal al
Ministerului Finanţelor Publice şi cuprinde, în cazul impozitelor directe, următoarele
faze succesive:
- aşezarea impozitului reprezintă identificarea şi dimensionarea materiei impozabile a
unei persoane fizice sau juridice care intră, conform legii, sub incidenţa impozitării;
- lichidarea constă în determinarea cuantumului impozitului care se înscrie în rolul
fiscal deschis pentru fiecare persoană fizică sau juridică;
- emiterea titlului de percepere a impozitului constă în înscrierea cuantumului
impozitului respectiv într-un document pe baza căruia se autorizează perceperea unui
venit bugetar;
- perceperea impozitului constă în încasarea efectivă a sumei datorate de către debitor în
cazul achitării acestuia la timp.
Dacă termenul limită pentru plată a fost depăşit se trece la urmărirea sumelor în
vederea încasării lor, recurgându-se la executări silite. Primele trei faze (aşezarea,
lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitului) sunt executate de organele
fiscale, iar operaţiunea de percepere (încasare) de către organele trezoreriei statului.
Execuţia părţii de cheltuieli a bugetului presupune parcurgerea următoarelor
faze succesive:
- angajarea reprezintă orice decizie prin care o autoritate competentă, potrivit legii,
afectează fonduri publice unei anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare aprobate,
decizie care generează obligaţia unei instituţii bugetare de a plăti o anumită sumă de
bani către furnizori de bunuri şi servicii. Materializarea unei astfel de decizii poate fi
contractul, decizia ministerială, hotărârea judecătorească, prevederile unor legi nou
apărute. Angajarea cheltuielilor poate fi făcută de către conducătorii instituţiilor publice
care pot delega integral sau parţial această competenţă altor persoane din subordine
- lichidarea este faza în procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa
angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică
condiţiile de exigibilitate ale angajamentului pe baza documentelor justificative care să
ateste operaţiunile respectiv , fază în care instituţia recepţionează furnizarea bunurilor şi
serviciilor angajate anterior (contractate)
- ordonanţarea este o altă fază în procesul execuţiei bugetare în care se confirmă că
livrările de bunuri şi de servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că
plata poate fi realizată şi constă în emiterea unor ordine de plată în favoarea unui terţ;
- plata cheltuielilor este ultima fază în procesul execuţiei bugetare, reprezentând actul
final prin care instituţia publică achită obligaţiile sale faţă de terţi şi constă în achitarea
efectivă de către instituţia publică a sumei datorate furnizorului sau creditorului.
Operaţiunile specifice primelor trei faze (angajarea, lichidarea şi ordonanţarea)
se fac pe baza avizelor serviciilor de specialitate (aprovizionare, financiar-contabilitate)
de către conducătorul instituţiei denumit ordonator de credite bugetare (sau de
înlocuitorul acestuia). Ordonatorii de credite sunt de gradul I sau principali şi sunt
conducători ai ministerelor şi celorlalte organe centrale din subordinea Executivului, de
gradul II sau secundari reprezentate de conducătorii unităţilor din teritoriu ale
ministerelor (Inspectoratul Şcolar Judeţean, Direcţia Agricolă judeţeană etc.) şi de
gradul III sau terţiari (instituţii publice operaţionale ca şcoli, spitale, teatre, unităţi
militare, etc.). Operaţiunile legate de faza a patra sunt efectuate de contabil, care este
angajatul serviciului financiar al instituţiei publice şi care verifică documentele
justificative şi întocmesc instrumentele de plată a cheltuielilor efectuate pe seama
fondurilor publice.

Încheierea execuției bugetului. Această etapă presupune întocmirea la sfârşitul

anului bugetar, de către Ministerul Finanțelor Publice, a contului de execuție bugetar,
care reflectă modul de gestionare a bugetului, adică modul cum Executivul, prin
instituțiile publice din subordinea sa, a respectat încadrarea în veniturile şi cheltuielile
aprobate de parlament.
Controlul execuției bugetului se realizează de către instituția supremă de
control al finanțelor publice, şi anume Curtea de Conturi. Referitor la contul de execuție
bugetară, Curtea de Conturi efectuează pentru fiecare instituție publică un control
ulterior, vizând legalitatea şi realitatea datelor cuprinse în acest document, care va
prezenta un Raport privind execuția bugetară Parlamentului.
Pe lângă acest control financiar efectuat de Curtea de Conturi, se efectuează un
control politic, de către Parlament cu ocazia examinării şi aprobării proiectului de buget,
dar şi la aprobarea contului de execuție bugetară, precum şi pe parcursul execuției
bugetare.
Aprobarea execuției bugetului. Având la bază raportul privind contul de
execuție bugetară, elaborat de Curtea de Conturi, Parlamentul declanşează procedura de
dezbatere şi aprobare a acestuia.

Aprecieri de sinteză!
Potrivit literaturii de specialitate caracteristicile procesului bugetar, regăsite în toate
țările democratice cu economie de piață, sunt următoarele2:
 este un proces decizional (presupune alocarea unor resurse bugetare limitate
pentru bunuri şi servicii publice destinate satisfacerii nevoile prioritare ale
perioadei respective);
 este un proces preponderent politic (politici economice, financiare şi monetare
refelectate în buget reprezintă decizie politică a majorității din Parlament);
 este un proces democratic (se realizează cu respectarea principiului statului de
drept, cel al separării puterilor în stat, existând şi posibilitatea impunerii
intereselor economico-sociale ale grupului de cetățeni care dețin majoritatea
politică de decizie);
 este un proces cu continuitate ciclică (stabilit prin lege cu respectarea
principiului anualității şi publicității bugetare);
 este un proces cu impact public şi implicații la nivel macro şi microeconomic
care se manifestă în plan economic şi social.

3.6. Metode de dimensionare a veniturilor și cheltuielilor bugetare

Metodele de previzionare a fluxurilor de venituri şi cheltuieli prezintă importanţă

deosebită pentru politica guvernamentală şi pentru gestiunea finanţelor publice, în
general. Bugetul de stat trebuie să reflecte, prin intermdiul indicatorilor săi, pe de o
parte, necesităţile de resurse financiare ale statului, iar pe de altă parte, posibilităţile de
acoperire a acestor resurse.

Metode clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare sunt: metoda

automată, metoda majorării (diminuării) şi metoda evaluării directe.
1. Metoda automată:
Potrivit metodei automate se iau drept bază pentru întocmirea bugetului pe anul
următor (t+1) veniturile şi cheltuielile penultimului an (t-1), an al cărui exerciţiu a fost
încheiat. Aceasta deoarece la întocmirea proiectului de buget pentru anul următor nu se
cunosc încă realizările certe ale bugetului pe anul în curs (t). Metoda este simplă, nu
necesită un volum mare de lucrări, dar prezintă dezavantajul că este departe de realitate,
deoarece condiţiile economice, sociale şi politice existente cu doi ani în urmă nu se pot
menţine ca atare şi în anul pentru care se elaborează proiectul de buget.
2
http://www.id-hyperion.ro/cursuri/Finante%20publice.pdf
 2. Metoda majorării (diminuării):
Metoda majorării (diminuării) constă în aceea că se iau în considerare rezultatele
exerciţiilor bugetare pe un interval de cinci sau mai mulţi ani consecutivi din perioada
premergătoare anului pentru care se elaborează proiectul de buget. Pe baza acestor date
se determină ritmul mediu anual de creştere (sau descreştere) a veniturilor şi
cheltuielilor bugetare. Prin aplicarea acestui ritm asupra veniturilor şi cheltuielilor
anului bugetar în curs se determină nivelul veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat
pe anul următor. Determinarea veniturilor şi cheltuielilor prin extrapolarea tendinţelor
rezultate din evoluţia indicatorilor aferenţi perioadei considerate drept bază este
aproximativă, deoarece în fiecare an intervin factori noi care pot avea o influenţă mai
mare sau mai mică asupra bugetului de stat. În plus, procedeul transpune în viitor
influenţele negative ale unor fenomene economico-financiare ce s-au manifestat în anii
care au servit drept bază de calcul.
3. Metoda evaluării directe:
Metoda evaluării directe presupune efectuarea unor calcule pentru fiecare sursă de
venit şi fiecare categorie de cheltuieli. În acest scop, se au în vedere execuţia
preliminară a bugetului pe anul în curs şi previziunile în domeniul economic şi social
pentru anul bugetar următor. La estimarea veniturilor aferente bugetului pe anul viitor se
ţine seama de nivelul acestora prevăzut pentru anul în curs, care se ajustează în funcţie
de eventualele modificări ce vor interveni în legislaţia cu privire la impozite şi alte
venituri, precum şi de influenţa unor factori de natură economică, socială şi politică, ca
şi de conjunctura internaţională. Evaluarea cheltuielilor publice se face la nivelul
necesităţilor anului bugetul următor. Acesta presupune o armonizare a solicitărilor de
credite bugetare cu posibilităţile economiei reale de a susţine, cu venituri
corespunzătoare, creşterea cheltuielilor publice. Evaluarea cheltuielilor publice nu
înseamnă în mod automat creşterea acestora, ci dimensionarea lor în aşa fel încât, în
condiţiile unor resurse publice insuficiente, deficitul bugetar previzionat să fie
suportabil. Metoda evaluării directe, deşi este considerată a fi mai aproape de realitate,
totuşi nu asigură o dimensionare riguroasă a indicatorilor bugetari, impunându-se
rectificări ale acestora în timpul execuţiei veniturilor şi cheltuielilor publice.

Metodele moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor se referă la:

1. Metoda de planificare, programare, bugetizare

Metoda de planificare, programare, bugetizare. Este metoda de dimensionare a
cheltuielilor publice, aplicată iniţial în domeniul militar şi extinsă, apoi, la nivelul
bugetului federal al SUA, având la bază analiza „cost-avantaje”. Obiectivul urmărit în
elaborarea metodei a fost acela de a defini criterii mai raţionale de gestionare a banului
public, în sensul repartizării creditelor bugetare pe baza randamentului sau avantajelor
nete pe care le comportă diferitele categorii de cheltuieli. Utilizarea metodei presupune
identificarea obiectivelor ce urmează a fi îndeplinite pe termen lung, cuantificarea (pe
baza unor calcule specifice) a costurilor şi avantajelor diferitelor programe ce pot fi
finanţate de la buget şi stabilirea unui clasament al acestora în raport de indicatori de
eficacitate.
2. Metoda „Managementului prin obiective”
Metoda „Managementului prin obiective” s-a aplicat în S.U.A. începând cu anii
’60,fiind inspirată din managementul marilor firme americane. Esenţa metodei constă în
aceea că se pune accentul pe identificarea finalităţilor sau ţintelor pentru fiecare
domeniu de activitate. Fiecare gestionar de resurse publice defineşte propriile sale
obiective contribuind astfel, la realizarea finalităţilor propuse. În cadrul unui anumit
minister se procedează la rediscutarea şi coordonarea finalităţilor, obiectivelor şi
resurselor. În acest mod, s-a realizat o descentralizare a deciziei, dar au apărut dificultăţi
referitoare la asumarea răspunderii la nivelul noilor centre descentralizate de decizie, la
determinarea precisă a obiectivelor şi, mai ales, la coordonarea acestora cu obiectivele
generale ale bugetului.
3. Metoda bază bugetară zero
Metoda bază bugetară zero: reprezintă metoda de programare bugetară al cărei
scop este de a preîntâmpina creşterea excesivă a cheltuielilor bugetare de la un an la
altul. Metoda constă în a alege acea combinaţie de programe care minimizează costurile
determinate de realizarea unui anumit obiectiv şi la un anumit nivel al resurselor posibil
de obţinut. Programarea bugetară are, în acest caz, elemente comune cu planul de
afaceri al unei întreprinderi private care-şi propune producerea unor „ieşiri” date, cu
costuri minime, în condiţiile maximizării profitului.
4. Metoda raţionalizării opţiunilor bugetare
Metoda raţionalizării opţiunilor bugetare: a constituit metoda franceză bazată pe
analiza sistemică, folosită pentru dimensionarea indicatorilor bugetari, în contextul
gestiunii prin obiective a resurselor publice. Analiza sistemică are drept scop ca, prin
iteraţii succesive, să reformuleze obiectivele şi mijloacele utilizate pentru atingerea lor,
permiţând decidentului să aleagă un mod de acţiune preferenţial dintre mai multe
alternative posibile. Ţinând seama de un număr de restricţii referitoare la caracterul
limitat al mijloacelor, metoda raţionalizării opţiunilor bugetare constă în identificarea şi
studierea obiectivelor, compararea soluţiilor alternative, adoptarea deciziei pe baza
analizei cost-avantaje şi controlul permanent al cheltuirii resurselor. Originalitatea
metodei constă în capacitatea de adaptabilitate şi de reformulare a opţiunilor. Problema
alegerii unui raport optim între volumul veniturilor bugetare şi cel al cheltuielilor
publice (şi, implicit, a diferenţei între cei doi importanţi indicatori) a preocupat de-a
lungul vremii mulţi specialişti în domeniu, teoreticieni sau guverne. Astfel, teoreticienii
clasici şi chiar postkeynesieni au în vedere judecarea impactului 105 financiar al
bugetului asupra economiei, în funcţie de realizarea echilibrului acestuia, respectiv
venituri mai mari decât cheltuielile sau, în cel mai rău caz, egale cu acestea. După criza
economică din 1929-1930 majoritatea ţărilor cu o economie concurenţială de piaţă au
început să-şi construiască bugetele naţionale cu deficit.

3.7. Cheltuielile publice

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească
manifestate între stat pe de o parte şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu
ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii
funcţiilor acestuia. Concret, cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de
stat pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului, şi anume: servicii
publice generale, acţiuni social-culturale, armată, ordine publică, acţiuni economice etc.
Cheltuielile publice se materializează în utilităţi (bunuri) publice, semipublice, precum
şi a altor sectoare şi domenii de activitate strâns legate de interesele generale ale
membrilor societăţii.
a)Criterii de grupare a cheltuielilor publice
Cunoaşterea structurii cheltuielilor publice este necesară întrucât pune în
evidenţă modul în care sunt orientate resursele băneşti ale statului spre anumite
obiective: economice, sociale, culturale, militare, politice, financiare etc. Totodată,
analiza cheltuielilor publice trebuie efectuată atât pe total, cât şi pe componente şi
delimitate pe baza diferitelor criterii: economice, funcţionale, administrative, politice,
financiare ş.a. Asemenea criterii de clasificare se folosesc de către autoritatea finanţelor
publice din fiecare ţară la elaborarea clasificaţiilor indicatorilor bugetari, pe baza cărora
se întocmeşte, se discută, se aprobă şi se execută bugetul.
În literatura, practica financiară şi statistica statelor şi a organismelor
internaţionale, se identifică mai multe tipuri de clasificaţii: a) administrativă; b)
economică; c) funcţională; d) financiară; e) în funcţie de rolul lor în procesul
reproducţiei sociale; f) gruparea folosită de organismele O.N.U. şi clasificaţii mixte sau
combinate.
a) Clasificaţia administrativă foloseşte drept criterii instituţiile prin intermediul
cărora se realizează cheltuielile publice.
b) Clasificaţia economică presupune împărțirea cheltuielilor publice în
următoarele categorii:
1. cheltuieli curente (de funcţionare)
 cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative.
 cheltuieli de transfer (de redistribuire)
2. cheltuieli de capital (cu caracter de investiţii).
c) Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele
de activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice astfel:
 în domeniul social (învăţământ, sănătate, ocrotiri sociale, cultură, artă, tineret);
 susţinerea unor programe prioritare de cercetare;
 în domeniul economic (investiţii);
 asigurarea cerinţelor de apărare a ţării, ordinii publice şi siguranţa naţională;
 finanţarea administraţiei publice centrale şi locale şi a cheltuielilor prevăzute de
lege;
 dobânzile aferente datoriei publice şi cheltuielile determinate de emisiunea şi
plasarea valorilor mobiliare necesare finanţării acestei datorii.
d) Clasificaţia financiară potrivit căreia în funcţie de momentul în care se
efectuează şi de modul în care afectează resursele financiare publice, cheltuielile
publice se grupează în:
 cheltuieli definitive;
 cheltuieli temporare;
 cheltuieli virtuale sau posibile.
e) După forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi:
 cheltuieli cu sau fără contraprestaţie;
 cheltuieli definitive şi provizorii;
 cheltuieli speciale şi globale.
f) Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale:
 cheltuieli reale (negative);
 cheltuieli economice (pozitive).
 g) Clasificaţia folosită de O.N.U.: clasificaţia funcţională O.N.U.; clasificaţia
economică.
Clasificaţia economică O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde: cheltuieli care
reprezintă consum final: dobânzi aferente datoriei publice; subvenţii de exploatare şi
alte transferuri curente; formarea brută de capital (investiţii brute şi creşterea stocurilor
materiale); achiziţii de terenuri şi active necorporale; transferuri de capital.
Clasificaţia funcţională O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile publice
grupate pe destinaţii. Această clasificare permite cunoaşterea destinaţiei specifice a
cheltuielilor şi a devenit un sistem de referinţă atât în teorie cât şi în practică.

Cuprinderea în bugetul României a cheltuielilor publice se face pe baza criteriilor

utilizate în clasificaţiile O.N.U. în: a) clasificaţia economică; b) clasificaţia
funcţională şi c) clasificaţia administrativă.
Potrivit legii bugetului de stat pentru anul 2015 cheltuieli se realizează pe
următoarele părţi:
 partea I „Servicii publice generale”;
 partea II „Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională” pe total şi defalcat pe
cele trei domenii;
 partea III „ Cheltuieli social – culturale” pe total şi pe domenii: învăţământ;
sănătate; cultură, recreere şi religie; asigurări şi protecţie socială;
 partea IV „Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape” pe total şi pe
două componente: Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică şi Protecţia mediului;
 partea V „ Acţiuni economice” pe total şi defalcat pe: acţiuni generale
economice, comerciale şi de muncă; combustibili şi energie; industria extractivă,
prelucrătoare şi construcţii; agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare;
transporturi; comunicaţii; cercetare şi dezvoltare în domeniul economic şi alte
acțiuni economice.

b)Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice totale şi al diferitelor categorii de cheltuieli se
apreciază atât static cât şi dinamic, pe baza următorilor indicatori:
1. Volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală şi reală;
2. Ponderea cheltuielilor publice în PIB;
3. Volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe locuitor.

1. Volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală şi reală.

Acest indicator exprimă volumul cheltuielilor publice în expresie nominală
(în preţurile curente ale anului considerat, în moneda naţională) şi îl notăm Cnp.
Deoarece preţurile sunt influenţate de inflaţie, cheltuielile publice se recalculează în
preţuri constante, care exprimă volumul cheltuielilor publice în expresie reală, pe care
îl notăm cu Crp.
Această transformare se face cu ajutorul indicelui PIB deflator, calculat conform
relaţiei:
Ip0/cst = PIB0 / PIBcst x 100
Ip1/cst = PIB1 / PIBcst x 100
unde:
Ip0/cst – indicele preţurilor anului 0 faţă de anul considerat
 Ip1/cst – indicele preţurilor anului 1 faţă de anul considerat
Relaţiile de calcul ale cheltuielilor reale sunt:
Crp 0 = Cnp 0 / Ip0/cst
Crp 1 = Cnp 1 / Ip1/cst.
2. Indicatorul care poate exprima o caracterizare a nivelului cheltuielilor publice este
ponderea cheltuielilor publice în PIB.
Cp/PIB = Cnp / PIBn x 100 unde:
Cp/PIB – ponderea cheltuielilor publice în PIB
Cnp – cheltuieli publice în expresie nominală (în preţuri curente)
PIBn – PIB în expresie nominală (în preţuri curente)
3. Cheltuieli publice medii pe un locuitor
Cp/loc = Cnp /N unde:
Cp/loc = cheltuieli publice medii pe lociutor
Cnp = cheltuieli publice, exprimate în preţuri curente ale anului
N – numărul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul.
Analiza cheltuielilor publice ale unei ţări poate fi efectuată şi din punctul de
vedere al structurii lor pe diferite categorii potrivit unui anumit criteriu de clasificare.
Cele mai importante grupări sunt: clasificaţia economică şi cea funcţională. În acest
scop, este necesară stabilirea ponderii (greutăţii specifice – gs) a fiecărei categorii de
cheltuieli publice în totalul acestora, pe baza relaţiei:
gsCpi = Cpi / Cpt x 100 în care,
gsCpi – cheltuieli publice ale grupării i
Cpi – cheltuieli publice ale grupării i
Cpt – cheltuieli publice totale i – 1…n grupări de cheltuieli
Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul
şi structura acestora în decursul unui interval de timp. Pentru o perioadă considerată,
indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt: creşterea nominală şi creşterea reală a
cheltuielilor publice. Pentru aprecierea corectă a evoluţiei cheltuielilor, este necesar să
se facă distincţie între creşterea nominală şi creşterea reală a acestora.
Creşterea nominală rezultă din comparaţia cheltuielilor publice exprimate în
preţuri curente, iar creşterea reală rezultă din comparaţia cheltuielilor exprimate în
preţuri constante. Ambele modalităţi de calcul exprimă creşterea mărimii absolute,
conform relaţiilor:
Cnp 1/0 = Cnp 1 - Cnp 0
Crp 1/0 = Crp 1 - Crp 0 în care:
Cnp 1/0 – creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice, în perioada 1 faţă de
perioada 0;
Cnp 1 , Cnp 0 – cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi perioadei de bază (0)
exprimate în preţuri curente;
Crp 1/0 – creşterea reală absolută a cheltuielilor publice, în perioada 1 faţă de perioada
0;
Crp 1 , Crp 0 - cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi perioadei de bază (0)
exprimate în preţuri constant.
Comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri curente (creşterea nominală) poate
da o imagine deformată, dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere monetară,
care a dus la creşterea nominală a cheltuielilor, sau o criză economică, o criză monetară
care să determine scăderea preţurilor şi, respectiv, reducerea nominală a cheltuielilor.
Pentru corectarea influenţelor determinate de modificarea preţurilor, este necesară
exprimarea creşterii cheltuielilor în preţuri constante. Dacă în perioada aleasă pentru
analiză, cheltuielile sunt exprimate în preţuri constante, se poate proceda la
transformarea acestora din preţuri curente în preţurile perioadei de bază, cu ajutorul
indicelui de creştere a preţurilor (indicele deflator), prin relaţia:
Crp 1 = Cnp 1 / Ip1/0 , considerând că Cnp 0 = Crp 0 şi
Ip1/0 – indicele de modificare a preţurilor în perioada curentă faţă de perioada
de bază.
De asemenea, analiza creşterii absolute a cheltuielilor publice trebuie completată
cu analiza creşterii relative a acestora, folosindu-se indicele creşterii cheltuielilor
publice, calculat astfel:
 pentru cheltuieli nominale:
ICnp 1/0 = Cnp1 / Cnp0 x 100, în care ICnp 1/0 – indicele creşterii nominale a
cheltuielilor publice;
 pentru cheltuieli reale:
ICrp 1/0 = Crp1 / Crp0 x 100, în care ICrp 1/0 – indicele creşterii reale a cheltuielilor
publice
1. Creşterea nominală relativă se calculează astfel:
% Crncp = Icnp1/0 – 100 sau %Crncp = Cnp1/0 / Cnp0 x 100
2. Creşterea reală relativă se calculează astfel:
% Crrcp = Icrp1/0 – 100 sau %Crrcp = Crp1/0 / Crp0 x 100 în care,
% Crncp – creşterea nominală în mărimi relative
% Crrcp – creşterea reală în mărimi relative.

3. Modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB:

Calculul se efectuează astfel:
Cp/PIB = Cp1/ PIB x 100 – Cp0 / PIB x PIB
în care:
Cp/PIB = modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB.
4. Modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor
Cp/loc = Cp/loc1 – Cp/loc0
5. Modificarea structurii cheltuielilor publice
gsCpi = gsCpi 1 – gsCpi 0
gsCpi – modificarea ponderii cheltuielilor publice ale grupării i în totalul
cheltuielilor publice.
6. Indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice şi
creşterea PIB
k = Icp1/0 – IPIB 1/0 în care,
k – coeficientul de corespondenţă dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB
Icp1/0 – indicele creşterii cheltuielilor publice IPIB 1/0 – indicele creşterii PIB

7. Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB

Acest indicator măsoară amploarea reacţiei cheltuielilor publice la modificarea PIB.
ecp = (Cp1/0 / Cp0) / (PIB1/0 / PIB0)
Cp0 şi Cp – cheltuieli publice şi modificarea acestora în perioada de referinţă PIB şi
PIB – produsul intern brut şi modificarea acestuia în perioada de referinţă
ecp – elasticitatea cheltuielilor publice
Când ecp > 1, acesta va exprimă tendinţa de utilizare într-o mai mare măsură a PIB,
pentru finanţarea cheltuielilor publice. Cheltuielile publice sunt elastice la creşterea PIB;
când ecp < 1, aceasta exprimă tendinţa de restrângere a proporţiei cheltuielilor publice
în PIB. Cheltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB.

3.8. Veniturile publice

Veniturile publice (Resursele financiare publice) reprezintă o parte a
resurselor financiare ale societăţii, între acestea existând un raport ca de la parte la
întreg. Veniturile publice reprezintă resursele mobilizate prin intermediul bugetelor la
dispoziția administrațiilor publice. Veniturile publice (Resursele financiare publice)
includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale, resursele asigurărilor sociale de
stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom, precum şi resursele de
trezorerie.
Veniturile publice reprezintă mijloacele bănești necesare realizării unor
obiective economice, sociale sau de altă natură ale statului. Veniturile publice includ:
- Veniturile fiscale, nefiscale și de capital colectate la nivelul sistemului
bugetar;
- Venituri din fonduri externe rambursabile sau nerambursabile;
- Asistența financiară de la organismele financiare internaționale.
Nivelul resurselor financiare publice se apreciază pe baza următorilor indicatori:
 Volumul resurselor financiare publice, determinat prin însumarea tuturor
veniturilor publice, exprimate în preţurile curente ale anului de calcul (venituri
publice nominale) sau în preţurile constante ale unei perioade de bază (venituri
publice reale - se obţin prin împărţirea valorilor nominale la un indice de preţ);
 Ponderea resurselor financiare publice în produsul intern brut, determinat
prin raportarea volumului resurselor financiare publice la PIB, prin care se
observă partea din PIB care este mobilizată la dispoziţia statului pentru
satisfacerea nevoilor de interes public ;
 Volumul resurselor financiare publice ce revine în medie pe un
locuitor,determinat prin raportarea volumului resurselor financiare publice la
numărulde locuitori, prin care se observă suma alocată fiecărui locuitor în
urmadistribuirii resurselor în economie.

Pentru a analiza structura resurselor financiare publice ale unei ţări, este necesară
stabilirea ponderii fiecărei categorii de resurselor financiare publice în totalul
acestora, pe baza relaţiei:
PVpi = ( Vpi / Vpt)•100,
în care:
PVpi = ponderea categoriei de venituri publice i, în totalul cheltuielilor publice;
Vpi = veniturile publice ale grupării i;
Vpt = veniturile publice totale.
Cu ajutorul ponderilor PVpi,, se poate observa modul de formare a veniturilor în funcţie
de provenienţa fiecărei categorii de venit.
Dinamica resurselor financiare publice exprimă modificările care intervin în
volumul acestora în decursul unui interval de timp. Indicatorii dinamicii cheltuielilor
publice sunt:
 Modificarea absolută nominală şi reală a resurselor financiare publice ce pot
ficalculate conform relaţiilor:
Vnp 1/0 = Vnp 1 – Vnp 0;
Cr p 1/0 = Vrp 1 – Vrp 0;
Vrp 1 = Vnp 1/Ip 1/0,
în care:
Vnp 1/0 = creşterea nominală a resurselor financiare publice, în perioada 1 faţă de 0;
Vnp 1, Vnp 0 = resurselor financiare publice ale perioadei 1 şi ale perioadei 0, exprimate
în preţuri curente;
Vrp 1/0 = creşterea reală absolută a resurselor financiare publice, în perioada 1 faţă de
perioada 0;
Vrp 1, Vrp 0 = resurselor financiare publice ale perioadei 1 şi ale perioadei 0, exprimate
în preţuri constante;
Ip 1/0 = indicele de modificare a preţurilor în perioada 1 faţă de perioada 0.
Modificarea relativă nominală şi reală a resurselor financiare publice prin care
se arată procentul cu care variază resursele financiare publice de la o perioadă la alta, se
determină astfel:
% Vp = (Vp 1 – Vp0)/ Vp0•100
Modificarea ponderii resurselor financiare publice în produsul intern brut,
prin care se observă modificarea proporţiei de alocare a PIB destinată acoperirii nevoilor
colective, se calculează astfel:
Vp /PIB = Vp 1/PIB1•100 – Vp 0/PIB0•100
Modificarea volumului mediu al resurselor financiare publice ce revin pe un
locuitor, prin care se determină modificarea gradului de alocare a veniturilor publice pe
cap de locuitor, se calculează astfel:
Vp /Populaţie = Vp1 /Populaţie1 – Vp 0/Populaţie
Modificarea structurii resurselor financiare publice, prin care se observă
mutaţiile ce se produc la nivelul categoriilor de venituri care formează resursele
financiare publice, se calculează astfel:
PVp i = PVpi1 – PVpi0
Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi
modificarea PIB, se calculează astfel:
K = IVp / IPIB
în care:
IVp = VP1/VP0•100
IPIB = PIB1/PIB0•100
Dacă K>1, se observă o modificare mai rapidă a veniturilor publice în raport cu PIB.
Dacă K=1, se observă modificarea cu aceeaşi mărime a veniturilor publice şi a PIB.
Dacă K<1, se observă o modificare a veniturilor publice inferioară modificării PIB.
Elasticitatea resurselor financiare publice faţă de produsul intern brut, prin
care se arată modificarea procentuală a veniturilor publice la modificarea cu 1% a PIB,
se calculează astfel:
Vp 1/0 PIB 1/0
ECp = ———— :──────
Vp 0 PIB 0
Capitolul 4. Fiscalitatea

4.1. Noțiunea de fiscalitate

4.2. Resursele financiare publice
4.3. Conținutul şi structura prelevărilor fiscale
4.4. Principiile impunerii

4.1. Noțiunea de fiscalitate

De la apariția statului şi până în prezent acesta a cunoscut o evoluție

spectaculoasă, atât din punct de vedere al organizării, de la formele sale incipiente la
organismele de tip statal moderne, cât şi din punctul de vedere al funcțiilor şi sarcinilor
sale, care se manifestă prin intervenția sa în toate domeniile activității social-economice.
Pentru a-şi susține acțiunile statul are nevoie de resurse financiare care se concretizează
în fluxuri financiare de mare volum în sensuri complementare. Statul îşi procură aceste
resurse financiare de la toți supuşii săi prin diferite metode cum ar fi prelevările
obligatorii sau poate apela chiar la împrumuturi de la organisme financiare
internaționale pe care ulterior le utilizează pentru finanțarea acțiunilor sale, în sensul
satisfacerii nevoilor publice. Astfel că, fiscalitatea poate fi definită ca fiind modalitatea
de formare a acestor fluxuri financiare şi de utilizarea a resurselor băneşti publice în
folosul cetățenilor unui stat. Evoluția noțiunii de fiscalitatea este strâns legată de însăşi
evoluția societății umane şi de cea a organizării statale.
Termenul de fiscalitate este definit de Larousse ca fiind „un sistem de percepere
a impozitelor, ansamblul de legi care se referă la aceasta şi mijloacele care conduc la
el”. Potrivit lui Florescu (2005) fiscalitatea defineşte sistemul de principii reguli şi
norme legiferate privind: evidența şi gestiunea contribuabililor, stabilirea, evidențierea
şi stingerea obligațiilor fiscale, controlul şi soluționarea plângerilor, acordarea de
asistență fiscală contribuabililor pentru cunoaşterea şi aplicarea corectă a legislației
fiscale (Florescu, 2005, citat de Mara, 2010:60). Dicționarul explicativ al limbii române
defineşte fiscalitatea astfel: „Sistem de percepere a impozitelor şi taxelor prin fisc;
totalitate a obligațiunilor fiscale ale cuiva”.
Fiscalitatea este instrumentul pe care statul îl are la dispoziție pentru a interveni
pe piață, pentru a influența activitatea economică şi nu numai. Evoluția statului a
determinat şi evoluția în timp a fiscalității astfel că, în prezent, s-a ajuns la un sistem
fiscal sofisticat. Statul îşi exercită atribuțiile fiscale prin intermediul a două instituții:
1) Parlamentul – organul legislativ de decizie şi control în stabilirea şi aprobarea
impozitelor ca venit al statului;
2) Guvernul – ca organ executiv privind activitățile aferente aplicării ansamblului
de reglementări fiscale.
Sistemul fiscal cuprinde trei componente independente, dar cu atribuții
complementare care asigură intercondiționarea acestora:
1) Legislația fiscală – reprezintă cadrul juridic care consfințește dreptul de creanță
al statului asupra contribuabililor şi reglementează şi instituie impozite şi taxe
considerate componente de baza ale veniturilor statului;
2) Mecanismul fiscal – cuprinde totalitatea principiilor, ideologiilor şi a
procedeelor şi metodelor tehnice prin care se realizează stabilirea, urmărirea şi
încasarea impozitelor ca venituri ale statului.
3) Aparatul fiscal – se referă la structurile administrative ca organe specializate
care pun în mișcare mecanismul fiscal cu scopul realizării obiectivului fiscal
(perceperea veniturilor la bugetul de stat) şi care sunt împuternicite să aplice
legislația fiscală.
Putem constata faptul că în definirea fiscalității există două abordări ale acestui
concept şi anume:
 ca fiind ansamblul (totalitatea) impozitelor şi taxelor dintr-un stat;
 prin raportare la elementele sistemului fiscal, pe care îl defineşte prin
intermediul relațiilor existente între elementele sale componente.

Aprecieri de sinteză!
Fiscalitatea, prin intermediul resurselor băneşti publice, exprimă legătura
existentă între autoritatea publică şi colectivitatea asupra căreia îşi exercită coordonarea
şi poate să fie definită ca fiind totalitatea impozitelor şi taxelor colectate de la persoane
fizice şi juridice pentru alimentarea bugetului național public.

4.2. Resursele financiare publice

 Economia modernă este caracterizată de fenomenul creşterii mai rapide a
necesarului de resurse decât a posibilităţilor de procurare a acestora. Resursele au un
caracter limitat, în timp ce cererea de resurse prezintă o accentuată tendinţă de creştere.
Prin resursă se înţelege rezerva sau sursa de mijloace susceptibile de a fi
valorificate într-o împrejurare dată. Sursa, locul unde se produce, unde se poate găsi sau
de unde se propagă ceva.
Prin resurse economice se înţelege totalitatea elementelor, împrejurărilor şi
premiselor utilizate – direct sau indirect – sau utilizabile la producerea şi obţinerea de
bunuri economice.
În cadrul resurselor economice necesare societăţii în vederea satisfacerii nevoilor
sale, un loc deosebit de important îl deţin resursele financiare. Această categorie de
resurse constă în totalitatea mijloacelor băneşti, de care dispune societatea într-o
perioadă de timp determinată, pentru realizarea unor obiective economice şi sociale.
La nivelul întregii societăţi, resursele financiare includ: - ansamblul resurselor
financiare de care dispun autorităţile şi instituţiile publice; - resursele financiare
aparţinând întreprinderilor publice şi private; - resursele care se află la dispoziţia
organismelor fără scop lucrativ şi resursele populaţiei.
Resursele financiare publice reprezintă o parte a resurselor financiare ale
societăţii, între acestea existând un raport ca de la parte la întreg.Resursele financiare
publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale, resursele asigurărilor
sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom, precum şi resursele
de trezorerie.
Datorită caracterului limitat al resurselor financiare se pune problema alocării
resurselor necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri atât publice cât şi private.
În economia contemporană statul este un actor important care intervine fie direct, în
calitate de producător sau consumator de bunuri, fie ca partener al vieţii publice care
asigură funcţionarea normală a pieţei.
În teoria finanţelor publice, se consideră ca alocarea efectivă a resurselor între
sectorul public şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se
accepta că alocarea resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute
la nivel maxim, prin intermediul sectorului privat şi a celui public. Pe plan mondial se
înregistrează o tendinţă de creştere a cererii de resurse inanciare publice ca urmare a
evoluţiei cheltuielilor publice.
Factorii care influenţează posibilitatea acoperirii cererii de resurse la un
moment dat, sunt în principal următorii:
- factori economici care au influenţă directă asupra creşterii produsului intern brut, ceea
ce determină o sporire a veniturilor impozabile;
- factori monetari (dobânda, creditul, masa monetară) care îşi transmit influenţa prin
preţ. Creşterea preţurilor şi a inflaţiei generează sporirea resurselor din impozite şi taxe
(ca mărime nominală);
- factori sociali care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării nevoilor de
educaţie, protecţie socială, sănătate, etc.;
- factori demografici, care pot însemna creşterea populaţiei active şi deci a numărului
contribuabililor;
- factori politici şi militari care, prin măsurile de politică economică sau financiară pe
care le implică, pot avea ca efect creşterea producţiei şi a veniturilor, creşterea
contribuţiei pentru asigurări sociale, sporirea fiscalităţii;
- factori de natură financiară, care sintetizează influenţa celorlalţi factori prin mărimea
cheltuielilor publice.
După conţinutul lor economic, principalele resursele financiare publice
sunt:
- venituri cu caracter fiscal (prelevări cu caracter obligatoriu reprezentând impozite,
taxe, contribuţii), care sunt insuficiente şi a căror creştere este limitată şi greoaie datorită
necesităţii modificării sistemului fiscal din punct de vedere al cotelor sau al introducerii
de noi impozite, ceea ce presupune aprobarea legislativului (parlamentului) ceea ce
determină dezbateri, deci un timp destul de îndelungat;
- resursele de trezorerie, intervin pentru acoperirea temporară a deficitului curent al
bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale, acoperirea golurilor de casă ale
bugetelor locale şi a deficitului temporar al bugetelor fondurilor speciale.
Trezoreria generală a statului este un organ specializat prin intermediul căruia se
efectuează operaţiuni de încasări şi plăţi în contul tuturor categoriilor de bugete ce intră
în alcătuirea bugetului general consolidat, precum şi în contul instituţiilor publice care,
potrivit reglementărilor, se administrează în regim extrabugetar. Trezoreria asigură, prin
împrumuturi pe termen de până la un an contractate pe piaţa de capital prin vânzarea
unor titluri de stat (certificate de depozit, bonuri de tezaur etc.), concordanţa între
nivelul cheltuielilor şi cel al veniturilor, care la un moment dat nu sunt suficiente.
- resurse financiare provenind din împrumuturi publice interne şi externe care se
gestionează tot prin trezoreria publică şi au ca scop acoperirea deficitului bugetar
- emisiunea bănească fără acoperire, ca mijloc de finanţare a deficitului bugetar
(finanţare inflaţionistă) are efecte negative. Deşi ca urmare a inflaţiei cresc resursele
financiare publice mobilizate în special din impozitele directe (impozitul pe venit) şi din
impozitele indirecte (TVA, accize) şi are loc o scădere relativă a obligaţiilor de plată ale
statului, îndeosebi în ceea ce priveşte datoria publică, aceste avantaje sunt contracarate
de consecinţele grave pe care le are inflaţia în plan economic şi social.
După structura organizatorică a statelor, resursele financiare publice se grupează,
în cazul statelor federale, pe trei nivele şi anume: resurse ale bugetului federal, resurse
ale statelor, provinciilor sau regiunilor componente şi resurse ale bugetelor locale. În
statele de tip unitar există resurse publice ale bugetului central şi resurse ale bugetelor
locale. Resursele mobilizate pe linia contribuţiei pentru asigurări sociale (CAS)
figurează în bugetul central, care se întocmeşte ca un buget consolidat prin cumularea
tuturor categoriilor de resurse din structura sistemului bugetar.
Privită prin prisma bugetului general consolidat structura resurselor
financiare publice cuprinde:
- resurse financiare ale bugetului de stat din care fac parte veniturile curente
(impozite, taxe, venituri nefiscale) şi veniturile de capital;
- resurse financiare ale asigurărilor sociale de stat care provin din contribuţia pentru
asigurări sociale (CAS) şi din celelalte surse care alimentează bugetul asigurărilor
sociale;
- resurse financiare cu destinaţie specială, constând, în principal, din contribuţii ce
alimentează fondurile speciale constituite la nivel central;
- resurse financiare ale bugetelor administrativ-teritoriale cum sunt: impozite, taxe
şi venituri nefiscale cu caracter local, cotele şi sumele defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat, cotele adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile
cu destinaţie specială de la bugetul de stat. La acestea se adaugă diverse venituri proprii
ale bugetelor locale, inclusiv venituri de capital.
În funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget, resursele financiare publice
sunt de două categorii şi anume:
- resurse ordinare sau curente, sunt cele care se încasează în mod obişnuit, în condiţii
considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate.
În această categorie intră veniturile fiscale, contribuţia pentru asigurări sociale de stat,
contribuţiile pentru fondurile speciale, veniturile nefiscale.
- resurse extraordinare, incidentale sau întâmplătoare sunt cele la care statul recurge
în situaţii excepţionale, când resursele curente nu acoperă cheltuielile publice ca de
exemplu: împrumuturi de stat interne şi externe, transferurile, ajutoarele şi donaţiile
primite din străinătate, sumele rezultate din lichidarea unor participanţi de capital ale
statului în străinătate, emisiunea bănească fără acoperire.
În funcţie de provenienţă, resursele financiare se grupează în:
- resurse interne ca impozite, taxe, contribuţii, veniturile nefiscale, împrumuturi
contractate la persoane fizice şi juridice din propria ţară, alte venituri excepţionale
- resurse externe sunt, în principal, împrumuturile de stat externe contractate la instituţii
financiare străine, la guvernele altor ţări, la bănci cu sediul în alte state, la orice
deţinător străin de capital bănesc.
La toate acestea se pot adăuga transferurile externe primite sub forma ajutoarelor
nerambursabile de la organisme internaţionale.
În România resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice şi se
gestionează printr-un sistem unitar de bugete şi anume:
a) bugetului de stat;
b) bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) bugetelor fondurilor speciale;
d) bugetului trezoreriei statului;
e) bugetelor instituţiilor publice autonome;
f) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
g) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi
ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
i) bugetului fondurilor externe nerambursabile.
Principalele categorii de resurse financiare publice sunt:
1. Resursele bugetului de stat: venituri curente, fiscale şi nefiscale şi venituri de capital.
2. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat: venituri fiscale (CAS) şi venituri
nefiscale.
3. Resursele bugetelor locale: venituri proprii (fiscale şi nefiscale), cote şi sume
defalcate din venituri ale bugetului de stat, cote adiţionale la unele venituri ale bugetului
de stat şi ale bugetelor locale, transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat.
4. Resursele fondurile speciale se constituie pe seama unor venituri fiscale şi nefiscal.
Fondurile speciale sunt resurse financiare publice constituite prin legi speciale prin care
se stabilesc şi destinaţiile acestora. Pentru acest motiv ele se mai numesc şi fonduri cu
afectaţie specială , respectiv încasarea unui anumit venit destinat finanţării unei
cheltuieli determinate (precise). Fondul special răspunde unor nevoi temporare specifice
fiecărui program de guvernare, de aceea numărul şi destinaţia lor diferă de la o perioadă
la alta.
5. Veniturile instituţiilor publice se structurează în venituri proprii, venituri primite ca
alocaţii de la buget şi subvenţii pentru activităţi autofinanţate. Veniturile proprii ale
instituţiilor de stat sunt venituri extrabugetare şi provin din chirii încasate, valorificarea
unor produse din activităţi proprii sau anexe, venituri din prestaţii editoriale, etc.
6. Resursele bugetului trezoreriei statului care provin din dobânzile încasate pentru
plasamentele financiare făcute sau pentru finanţarea temporară a deficitului bugetar din
contul general al trezoreriei statului, comisioane şi alte venituri încasate de la
beneficiarii interni ai unor împrumuturi garantate de Ministerul Finanţelor Publice în
numele statului, venituri din recuperarea unor creanţe preluate la datoria publică,
majorări de întârziere şi altele.

4.3. Conținutul şi structura prelevărilor fiscale

Statul, pentru a-şi putea finanța cheltuielile publice, are nevoie de resurse
financiare pe care şi pe procură pe seama prelevărilor fiscale (obligatorii). Acestea
reprezintă totalitatea vărsămintelor care sunt efectuate în beneficiul administrațiilor
publice (locale sau centrale) cu caracter obligatoriu, fără contraprestație imediată,
directă şi particularizată. Prelevările fiscale reprezintă totalitatea resurselor financiare
procurate de către stat pe seama sectorului privat, prin efectuarea de transferuri
financiare obligatorii de forma impozitelor, taxelor şi contribuțiilor (Mutaşcu,
2006:27, citat de Mara, 2010:60).
Aceste trei categorii reprezintă modalitatea clasică prin care statul îşi acoperă
cheltuielile publice şi dețin ponderea semnificativă în totalitatea resurselor financiare de
care dispune acesta, iar dintre cele trei categorii ponderea semnificativă în totalul
prelevărilor fiscale o deține impozitul. În continuare vom aborda fiecare categorie
menționată în parte:
A. Impozitul reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziția statului, fără
contraprestație directă, imediată şi cu titlu nerestituibil a unei părți din veniturile sau
averea persoanelor fizice şi / sau juridice, în vederea acoperirii unor necesități publice
(Talpoş, Enache, 2001:25-26). Alți autori definesc impozitul ca fiind un transfer de
valoare obligatoriu la dispoziția statului, fără echivalent, fără destinație strict precizată,
datorat de persoanele fizice şi juridice, în virtutea veniturilor obținute, averilor deținute
sau cheltuielilor efectuate (Mara, 2010:61). Deci impozitul este o prelevare obligatorie,
fără contraprestație şi nerambursabilă efectuată de persoane fizice şi juridice la
dispoziția statului în vederea constituirii resurselor financiare publice necesare
satisfacerii unor nevoi de interes general.
Toate aceste definiții nu fac altceva decât să evidențieze trăsăturile definitorii ale
impozitelor:
 îmbracă formă bănească;
 au caracter obligatoriu: se efectuează în baza unor legi, sunt plăti impuse
contribuabililor persoane fizice şi juridice care obțin venituri (angajați – salariul;
agenți economici – profitul; proprietari funciari – renta; deținătorii de acțiuni,
obligațiuni – venitul produs de acestea: dividende, respectiv dobânzi), dețin
 averi – bunuri mobile sau imobile – (deținătorii de teren: impozitul pe teren;
proprietarii de imobile – impozitul pe clădiri; proprietarii de mijloace de
transport – impozitul pe mijloacele de transport) sau efectuează cheltuieli
(achiziția de bunuri generează plata de taxă pe valoare adăugată, accize, taxe
vamale);
 sunt prelevări cu titlu definitiv şi nerambursabil: statul nu va restitui suma
plătită;
 fără contraprestație direct şi imediată: contribuabilul nu are dreptul să pretindă
statului o contraprestație directă şi imediată, dar totuși contribuabilii sunt
beneficiari ai unor bunuri publice care sunt finanțate din resursele financiare
colectate pe seama impozitelor (reversibilitatea impozitelor);
 fără echivalent: nu există un raport direct între suma plătită de un contribuabil
sub formă de impozit şi valoarea serviciilor;
 fără destinație strict precizată: după colectare impozitele se depersonalizează,
fiind folosite pentru satisfacerea nevoilor publice, ținând cont de considerente de
politică economică şi socială;
 la dispoziția statului pentru ca acesta să îşi constituie resursele financiare
necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice;
 presupune o plată regulată: frecvență încasării impozitelor se stabilește prin lege.
Exemple: impozitul pe salariu, impozitul pe profit, impozitul pe locuință,
impozitul pe teren, etc.
În prezent impozitele au o dublă calitate:
 resursă pentru acoperirea cheltuielilor publice în vederea satisfacerii nevoilor de
interes general;
 pârghie fiscală, cu influențe socio-economice.
De regulă impozitele sunt percepute pentru a alimenta bugetul de stat, dar sunt
folosite, într-o măsură mai mică ca sursă de finanțare a bugetelor locale.
B. Taxele reprezintă o formă de prelevare obligatorie, la dispoziția statului, cu
echivalent, cu titlu definitiv, datorat conform dispozițiilor legale, de persoane fizice şi
juridice, în schimbul unui prestații efectuate de autoritățile publice (servicii publice
instituționale).
Exemple: taxe judiciare (care se plătesc cu ocazia introducerii unor cereri sau
acțiuni în justiție), taxe pentru eliberarea unor acte (certificate de urbanism, autorizație
de construire, autorizații privind racorduri şi branșamente la rețelele publice de apa,
canal, gaz etc.), taxe pentru utilizarea unor drumuri, taxe pentru aprobarea desfăşurării
unor activități economice, autorizații sanitare, de mediu, etc.
Există câteva criterii după care pot fi clasificate taxele şi anume (Mara,2010:63)
1. După caracterul lor taxele se împart în:
 taxe judiciare de timbru (reprezintă o categorie de venituri ale bugetelor
locale care se percep cu ocazia formulării/introducerii unei acțiuni sau cereri
la instanțele judecătoreşti ori adresate Ministerului Justiției sau Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție)
 taxe extrajudiciare de timbru (reprezintă o categorie de venituri ale
bugetelor locale care se datorează şi se percep pentru eliberarea certificatelor
de orice fel, eliberarea sau preschimbarea actelor de identitate, eliberarea
permiselor de vânătoare şi pescuit, examinarea conducătorilor de
autovehicule în vederea obținerii permisului de conducere, înmatricularea
 autovehiculelor şi a remorcilor precum şi pentru alte servicii prestate de
unele instituții publice. Legea prevede şi excepții de la plata acestor taxe.
2. În funcție de scopul pentru care se plătesc taxele pot fi:
 taxe pentru eliberarea unor acte;
 taxe pentru aprobarea desfășurării unor activități;
 taxe pentru admiterea intrării pe teritoriul unui stat;
 taxe pentru utilizarea unor drumuri;
 taxe pentru constituirea unor fonduri destinate acoperirii costului activităților
consacrate protecției mediului, etc.
3. În funcție de finalitatea urmărită de legiuitor se disting:
 taxe fiscale: sunt colectate la dispoziția componentelor sistemului bugetar,
reprezentând în mare parte venituri pentru administrațiile locale;
 taxe parafiscale: sunt taxe care nu apar în Codul fiscal, ci sunt constituite
prin acte normative ale Guvernului şi se colectează fie prin intermediul
administrațiilor fiscale, fie direct de beneficiarii legal desemnați,
constituindu-se ca venituri proprii, extrabugetare pentru aceştia (ex. taxe
paşapoarte, taxa pentru scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenurilor
aflate în extravilan, redevențe petroliere, etc.).
Chiar dacă taxele se aseamănă cu impozitele prin faptul că ambele categorii
reprezintă venituri pentru bugetul de stat care se colectează pe tot parcursul anului
fiscal, având un caracter obligatoriu şi titlu nerambursabil, totuși între acestea există
diferențe semnificative. În primul rând taxele de deosebesc de impozite prin faptul că
în cazul acestora există o contraprestație directă şi imediată (serviciul solicitat instituției
statului), în timp ce în cazul impozitelor nu există această contraprestație directă şi
imediată, deci nu poate corela plata unui impozit cu o anumită cheltuială publică sau cu
anumite bunuri şi servicii publice de care contribuabilii beneficiază din partea statului.
O altă deosebire se referă la termenul de plată care este dat, în cazul taxelor, de
momentul solicitării serviciului, iar în cazul impozitelor este o dată fixă stabilită prin
lege. Taxele prezintă o serie de trăsături caracteristice care le diferențiază de impozite
(Mara, 2010:63):
 au caracter unic: pentru un serviciu sau act solicitat unei instituții publice se
plătește o singură dată taxă;
 au caracter aleatoriu: taxele se plătesc doar de către acei contribuabili care
solicită instituțiilor publice un act sau un serviciu;
 reprezintă o plată echivalentă pentru actele sau serviciile prestate de către
instituțiile statului de către contribuabili;
 sunt anticipative, adică acestea se plătesc în momentul solicitării actului sau
serviciului instituției publice competente.
C. Contribuțiile reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziția statului, fără
echivalent, cu destinație strict precizată, percepută persoanelor fizice şi juridice în
vederea acoperirii unor cheltuieli publice de natură socială (pensii, ajutoare,
indemnizații, servicii sanitare, etc.).
Contribuțiile sociale reglementate prin Codul fiscal până la 31 decembrie 2017
au fost următoarele:
 contribuțiile de asigurări sociale datorare bugetului asigurărilor sociale de stat;
 contribuțiile de asigurări sociale de sănătate datorare bugetului Fondului
național unic de asigurări sociale de sănătate;
  contribuția pentru concedii şi indemnizații de asigurări sociale de sănătate
datorată de angajator Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;
 contribuțiile asigurărilor pentru şomaj datorare bugetului asigurărilor pentru
şomaj;
 contribuția de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale
datorată de angajator bugetului asigurărilor sociale de stat;
 contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale datorată
de persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator potrivit art. 4 din
Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare
pentru plata creanțelor salariale, cu modificările ulterioare.
Principala deosebire a contribuțiilor față de impozite constă în destinația
precizată încă din momentul instituirii acestora (alimentarea unor fonduri speciale:
fondul de sănătate, fondul de pensii, fondul de şomaj), în timp ce în cazul impozitelor
destinația acestora nu este precisă, are loc o depersonalizare a acestora, sumele colectate
se administrează global, în funcție de necesitățile publice. Contribuțiile se aseamănă
cu impozitele prin lipsa echivalenței între costul prestației şi cuantumul contribuției, în
condițiile existenței obligativității plății.
Asemănarea contribuțiilor cu taxele rezultă din faptul că cele două categorii
de prelevări fiscale apar în legătură cu o prestație, însă contribuțiile diferă de taxe prin
lipsa caracterului facultativ, căci serviciul nu este solicitat, ci este stabilit de către stat.

Aprecieri de sinteză!
Prelevările fiscale reprezintă o parte integrantă a sistemului fiscal alături de
normele şi reglementările aferente şi aparatul fiscal însărcinat cu aplicarea legislației
fiscale şi cu punerea în mişcare a mecanismului fiscal. Dat fiind caracterul istoric şi
economic al impozitelor acestea ocupă locul central şi reprezintă instrumentul principal
de constituire a veniturilor statului.

4.4. Principiile impunerii

„Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operațiuni (politice şi de tehnică

fiscală) efectuate în baza legii, care au ca scop final stabilirea impozitului ce revine în
sarcina unei persoane fizice sau juridice” (Moşteanu et al., 2008:167). Impunerea fiscală
poate fi percepută ca fiind o modalitate de constituire a unei părți din veniturile statului,
în baza unor prevederi legale, prin perceperea unei părți din veniturile persoanelor fizice
şi juridice pentru a se acoperi cheltuielile publice.
Impunerea fiscală se realizează după anumite reguli, care cu timpul sau
consacrat ca fiind aşa numitele „principii ale impunerii”, care au fost formulate, de-a
lungul timpului, de mai mulți economişti.
Primul demers în acest sens îi aparține lui Adam Smith care a formulat la
începutul secolului XIX patru principii care să guverneze politica fiscală a unui stat şi
anume:
 justa impunere, care ulterior a devenit principiul echității fiscale, obliga statul
să perceapă impozitele în funcție de venitul sau averea respectiv posibilitățile de
plată ale fiecărui contribuabil;
 certitudinea impunerii pretindea ca mărimea impozitelor să fie stabilită în mod
clar, pe baza unei legi, mărimea impozitelor trebuia să fie certă şi, de asemenea,
 trebuiau stabilite şi cunoscute precis termenul de plată, modalitatea şi locul de
plată pentru fiecare impozit;
 comoditatea perceperii impozitului presupunea ca modul de așezare şi
percepere a impozitelor să fie cel mai convenabil pentru contribuabil
(sincronizarea realizării veniturilor cu plata impozitelor asupra acestora);
 randamentul impozitelor presupunea ca încasarea impozitelor să se realizeze
cu minim de cheltuieli şi să fie cât mai puțin apăsătoare pentru contribuabili sau,
altfel spus, trebuie asigurat optimul dintre încasările fiscale şi cheltuielile
ocazionate de acestea (să fie cât mai reduse).
Maurice Allais, un laureat al Premiului Nobel, a formulat în anii ’70 următoarele
principii ale impunerii fiscale:
 individualitatea: fiscalitatea trebuie să fie una din modalitățile prin care se
asigură protejarea deplinei dezvoltări a personalității fiecărui cetățean, potrivit
propriilor aspirații, ținând cont de faptul că omul este valoarea supremă, nu
statul.
 nediscriminarea: stabilirea impozitelor pe baza unor reguli unitare în așa fel
încât impozitele să fie stabilite fără discriminări fată de unii dintre subiecți sau
unele grupuri sociale;
 impersonalitatea: presupune renunțarea la impozitele sintetice (asupra cifrei de
afaceri sau asupra capitalului) în favoarea impozitelor analitice (așezate asupra
fiecărui bun sau activități în parte);
 neutralitatea: impozitele trebuie să susțină o gestiune eficientă a economiei, nu
să modifice alegerile cele mai eficiente;
 legitimitatea (diferențierea tratamentului fiscal în raport cu legitimitatea
veniturilor obținute): veniturile legitime (de exemplu cele provenite din muncă)
trebuie să beneficieze de un tratament fiscal mai favorabil;
 lipsa arbitrariului: este o reformulare a principiului certitudinii impunerii al lui
Adam Smith şi se referă la faptul că la baza perceperii impozitelor trebuie să stea
reguli simple şi clare.
În teoria modernă a finanțelor fiecare impozit nou introdus sau existent trebuie
să îndeplinească cerințele mai multor principii şi anume:
 principii de echitate fiscală;
 principii de politică financiară;
 principii de politică economică;
 principii social - politice.
1. Principiile de echitate fiscală pretind ca impunerea să fie generală, iar sarcina
fiscală să fie stabilită în funcție de puterea contributivă a fiecărui plătitor, ținând cont de
mărimea venitului sau averii care face obiectul impunerii şi situația personală a
contribuabilului. De-a lungul timpului echitatea fiscală a primit mai multe interpretări pe
care, în cele ce urmează, o să le prezentăm succint.
Egalitatea în fața impozitelor pleacă de la ideea că toți contribuabilii trebuie să
plătească acelaşi impozit deoarece serviciile publice sunt în folosul tuturor. Impozitul
trebuie să fie unul neutru, astfel încât toți contribuabilii să beneficieze de acelaşi
tratament fiscal. Cu timpul acest principiu a fost încălcat şi înlocuit cu egalitatea prin
impozite care presupune diferențierea tratamentului fiscal în funcție de puterea
contributivă a fiecărui plătitor (mărimea venitului şi a averii), de proveniența venitului şi
a averii, în raport cu starea socială.
 De asemenea trebuie să deosebim echitatea aparentă (matematică) de
echitatea efectivă (reală). De exemplu, dacă două persoane (cu statut de angajat)
primesc același salariu pentru muncă egală, aparent este echitabil să plătească acelaşi
impozit pe salariu, fapt ce ar asigura astfel egalitatea în față impozitului. Însă, dacă cei
doi au o situație socială diferită (de exemplu: număr diferit de persoane în întreținere)
aceasta determină o diferențiere a capacității lor contributive, motiv pentru care
echitatea reală este alta decât cea aparentă. Chiar dacă aceştia sunt egali din punct de
vedere al echității muncii, totuşi ei ar trebui tratați diferit din punct de vedere al echității
fiscale (diferențierea sarcinilor fiscale în funcție de situația socială sau diferențierea
ajutoarelor sociale în condițiile păstrării egalității sarcinilor fiscale).
Echitatea fiscală mai poate îmbrăca două forme: echitatea pe orizontală
(compararea sarcinii fiscale pentru doi contribuabili care realizează acelaşi venit, dar din
surse diferite) şi echitatea pe verticală (compararea sarcinii fiscale pentru doi
contribuabili care realizează mărimi diferite de venit, dar din aceeaşi sursă).
Potrivit literaturii de specialitate pentru a se respecta principiul echității fiscale
trebuie îndeplinite câteva condiții (Inceu et al., 2008:177):
 echitatea presupune existența unui minim neimpozabil;
 echitatea trebuie să fie generală, universală;
 sarcina fiscală trebuie stabilită în funcție de puterea contributivă a fiecărei
persoane în parte;
 este nevoie de comparabilitatea sarcinii fiscale, atât pe orizontală cât şi pe
verticală.
Cotele de impunere folosite sunt cele care determină respectarea sau
nerespectarea acestui principiu.
2. Principii de politică financiară. Aceste principiu vine în întâmpinarea unor
necesități de natură financiară cu privire la mărimea şi stabilitatea sumelor colectate la
bugetul de stat prin intermediul impozitelor, ținând cont de conjunctura economică.
Astfel că, sistemul fiscal trebuie să se caracterizeze prin: randament fiscal ridicat,
stabilitate şi elasticitate şi tip şi număr de impozite.
Prin randament de orice fel, deci şi prin cel fiscal, se realizează o raportare a
rezultatelor (efectele obținute) la eforturile depuse, adică în cazul randamentului fiscal
se raportează suma veniturilor încasate pe seama unui impozit cu cheltuielile ocazionate.
Astfel că, un impozit pentru a avea un randament ridicat trebuie să:
 aibă un caracter universal;
 să nu existe posibilitate sustragerii de la impunere;
 cheltuielile ocazionate cu stabilirea materiei impozabile, calcularea şi perceperea
impozitelor să fie cât mai reduse.
Stabilitatea este principiul potrivit căruia randamentul fiscal trebuie să rămână
constant pe parcursul unui ciclu economic, nu trebuie să fie influențat de fazele acestuia,
adică să nu oscileze excesiv de la perioadele de expansiune la cele de recesiune (criză).
Elasticitatea este principiul potrivit căruia impozitul poate fi adaptat în
permanență la nevoile de venituri ale statului.
În ceea ce priveşte tipul şi numărul de impozite folosite practica fiscală a
demonstrat faptul că este recomandat a se folosi un sistem de impozite, nu un impozit
unic care,în opinia specialiştilor, în prezent este irealizabil şi ineficient.
3. Principiile de politică economică presupun ca impozitele să fie folosite ca
instrumente de influențare a dezvoltării unor ramuri economice, de stimulare sau
reducere a consumului unor produse, de extindere sau restrângere a exportului sau
importului de anumite bunuri, adică impozitele pot să fie folosite ca pârghii economice,
prin care să se urmărească nu doar obținerea unor venituri la bugetul de stat, ci şi
obținerea unor influențe în viața economică a statului respectiv (de exemplu pentru
stimularea consumului unor mărfuri statul poate reduce impozitele indirecte care se
percep la vânzarea acestora, dacă se urmărește reducerea consumului atunci statul va
creşte impozitele aferente; pentru încurajarea relațiilor comerciale cu exteriorul statul
poate proceda la reducerea taxelor vamale aferente importurilor sau restituirea totală sau
parțială a taxelor achitate de exportatori; în situații de criză economic, pentru stimularea
investițiilor, se poate reduce impozitul aferent venitului investit şi altele).
4. Principii social-politice. Prin politica fiscală promovată statul poate să vizeze şi
o serie de obiective social-politice cum ar fi: limitarea consumului unor produse
considerate dăunătoare sănătății (alcool, tutun), protejarea veniturilor unor categorii
defavorizate, creşterea natalității (prin introducerea unui impozit suplimentar pentru
persoanele fără copii), corelarea fiscalității cu intereselor grupurilor sociale care susțin
partidul de guvernământ, refacerea imaginii partidului de guvernământ în anul
preelectoral, etc.
În România prin intermediul Codului fiscal s-au instituit următoarele principii
de impunere (articolul 3, Codul fiscal actualizat):
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și
capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând prin nivelul impunerii condiții egale
investitorilor, capitalului român și străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă
la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis
stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina
fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management
financiar asupra sarcinii lor fiscale;
c) justețea impunerii sau echitatea fiscală asigură ca sarcina fiscală a fiecărui
contribuabil să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcție de mărimea
veniturilor sau a proprietăților acestuia;
d) eficiența impunerii asigură niveluri similare ale veniturilor bugetare de la un
exercițiu bugetar la altul prin menținerea randamentului impozitelor, taxelor și
contribuțiilor în toate fazele ciclului economic, atât în perioadele de avânt economic, cât
și în cele de criză;
e) predictibilitatea impunerii asigură stabilitatea impozitelor, taxelor și contribuțiilor
obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puțin un an, în care nu pot interveni
modificări în sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe și contribuții
obligatorii.

Capitolul 5. Fundamentarea teoretică a impozitelor

5.1. Rolul impozitelor

5.2. Clasificarea impozitelor
5.3. Elementele tehnice ale impozitelor
5.4. Comportamentul cotelor de impunere
5.5.Opțiunile fiscalității
 Impozitele fac parte din categoria veniturilor fiscale şi reprezintă o formă de
prelevare silită a unei părți din veniturile şi/sau averea persoanele fizice şi juridice, la
dispoziția statului, fără contraprestație directă şi imediată, cu titlu definitiv, în vederea
constituirii resurselor financiare publice necesare acoperirii cheltuielilor publice
(nevoilor de interes general).

5.1.Rolul impozitelor

Rolul impozitelor este unul complex, acesta manifestându-se pe plan financiar,

economic şi social, în mod diferit de la o țară la alta. Rolul financiar continuă să fie, în
majoritatea țărilor, rolul cel mai important al impozitelor, deoarece impozitele reprezintă
principalul mijloc de formare a veniturilor statului, reprezentând 80-90% din totalul
acestora3. În practica financiară contemporană se poate constata o accentuare a rolului
economic al impozitelor. Astfel că, prin tipologia şi dimensiunea lor, modul concret în
care sunt aşezate şi percepute şi prin intermediul înlesnirilor sau înăspririlor fiscale
impozitele se folosesc ca pârghii de politică economică. Impozitele sunt, așadar, folosite
ca instrumente de influențare a dezvoltării unor ramuri economice, stimulare sau de
frânare a activităților economice, de stimulare sau reducere a consumului unor mărfuri
sau servicii, de extindere sau restrângere a exportului sau importului de anumite bunuri
De exemplu, prin scutirea de la plata impozitului pe profit a profitului reinvestit
se urmăreşte stimularea investițiilor, crearea de noi locuri de muncă; prin suprataxare în
cazul accizelor se urmăreşte reducerea consumului de produse dăunătoare sănătății;
suprataxarea veniturile din premii şi jocuri de noroc vizează stimularea muncii şi
descurajarea jocurilor de noroc, etc.
Rolul social al impozitelor se manifestă prin utilizarea acestora ca instrument al
redistribuirii unei părți importante a produsului intern brut. Adică statul, prin
intermediul resurselor financiare mobilizate la bugetul de stat cu ajutorul impozitelor
directe şi indirecte, realizează o redistribuire a resurselor bugetare în raport cu criterii de
ordin social: protejarea sănătății prin accizele crescute pentru produsele dăunătoare
sănătății, creşterea natalității, etc.
„Efectul major al impozitelor pe plan social îl reprezintă… creşterea presiunii
fiscale globale în majoritatea țărilor cu economie de piață concurențială şi consolidată”
(Inceu et al., 2008:161). Nivelul impunerii are relevanță nu doar pentru buget, ci şi
pentru contribuabili astfel că, un nivel ridicat al impunerii înseamnă o „povară fiscală”
mai mare pentru contribuabili şi, deci, o diminuare a puterii de cumpărare a veniturilor
obținute.
Se poate calcula presiunea fiscală sau rata fiscalității ca raport între totalul
veniturilor fiscale şi produsul intern brut, indicator ce măsoară cât la sută din produsul
intern brut este pus la dispoziția statului prin intermediul impozitelor, taxelor şi
contribuțiilor.
Vf
Rf = x 100 ,
PIB
unde:
Rf – rata fiscalității;
Vf – venituri fiscale ale statului;
PIB – Produsul intern brut.
3
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=161&idb=
 Acest indicator este un indicator macroeconomic care măsoară dimensiunea
„poverii fiscale” la nivelul unei țări.

Aprecieri de sinteză!
Chiar dacă impozitele pot să fie folosite drept instrumente cu ajutorul cărora se
dorește obținerea unor rezultate pe plan economic şi social, trebuie ținut cont şi de
cadrul economic şi social în care se dorește activizarea impozitelor ca pârghii de politică
economică/socială.

5.2. Clasificarea impozitelor

Impozitele se pot clasifica ținând cont de mai multe criterii dintre care amintim:
1. trăsăturile de fond şi de formă ale impozitelor;
2. obiectul asupra cărora se aşează;
3. scopul urmărit de stat prin instituirea lor;
4. frecvența perceperii lor la bugetul public;
5. după instituția care le administrează.
1) În funcție de trăsăturile de fond şi de formă, se disting:
 impozite directe: sunt acele prelevări silite care se stabilesc nominal, în
sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcție de veniturile obținute sau
averea deținută, potrivit cotelor stabilite de lege, fiind încasate la anumite
termene precizate cu anticipație. În cazul acestor impozite, potrivit intenției
legiuitorului, subiectul şi suportatorul impozitului sunt una şi aceeaşi
persoană. Exemple: impozitul pe profit, impozitul pe veniturile de natură
salarială, din activități independente, impozitul pe clădiri, impozitul pe
teren, din cedarea folosinței bunurilor, din dobânzi, etc.;
 impozitele indirecte: sunt aşezate asupra vânzării unor bunuri, prestării unor
servicii sau executării unor lucrări, sunt datorate şi achitate la bugetul public
de către producători, comercianți sau prestatori, dar sunt suportate de către
consumatorii bunurilor şi serviciilor cumpărate deoarece sunt incluse în
prețuri şi/sau tarife. Exemple: TVA( taxa pe valoarea adăugată), accize, taxe
vamale, taxa hotelieră, impozitul pe spectacole.
Acest criteriu se mai numeşte şi criteriul incidenței impozitelor asupra
subiecților plătitori. Potrivit criteriului ce stă la baza aşezării lor, impozitele directe se
împart în două categorii:
 impozite directe reale (sau obiective sau pe produs): se stabilesc asupra unor
obiecte materiale (materie impozabilă: terenuri, clădiri, valori mobiliare,
produse, etc.) fără a ține seama de situația personală a contribuabilului (a
subiectului impozitului). Exemple: impozitul pe teren, impozitul pe clădiri, etc.
 impozite directe personale (sau subiective): se aşează asupra veniturilor sau
averii, ținându-se cont de situația personală a subiectului lor (a contribuabilului).
Exemplu: impozitul pe salarii.
Impozitelor indirecte pot îmbrăca următoarele forme:
 taxe generale de consumație: sunt instituite asupra majorității produselor şi
serviciilor, prin includerea/adăugarea lor în prețul de vânzare. Exemplu: taxa pe
valoare adăugată (taxă generală de consum).
  taxe speciale de consumație: se instituie doar asupra unor categorii de bunuri şi
servicii şi includ: monopolurile fiscale (stabilite de stat în mod discreționar
asupra produselor realizate în regim de exclusivitate), accizele (se referă doar la
anumite categorii de bunuri stabilite prin lege), taxele vamale şi taxele de timbru.
2) Având în vedere obiectul asupra cărora se aşează, impozitele sunt clasificate
în:
 impozite pe venit: impozitul pe profit, pe veniturile persoanelor fizice,
etc.
 impozite pe avere: impozitul pe clădiri, pe terenuri, pe mijloacele de
transport, etc.
 impozite pe consum sau pe cheltuieli: taxa pe valoare adăugată, accize,
taxe vamale.
3) În funcție de scopul urmărit de stat prin instituirea lor impozitele se clasifică
în:
 impozite financiare, obişnuite: vizează doar obținerea unor venituri
publice cu scopul acoperirii cheltuielilor publice;
 impozite de ordine: urmăresc, pe lângă obținerea veniturilor bugetare,
limitarea unor activități (suprataxare), respectiv stimularea acestora
(detaxare, scutiri) sau realizarea altor obiective decât cele fiscale, în
funcție de interesele statului. Exemple: accizele ridicate asupra tutunului
şi alcoolului vizează limitarea consumului de tutun şi alcool.
4) Prin raportare la frecvența perceperii lor la buget, impozitele se diferențiază în
următoarele categorii:
 impozite permanente (ordinare): se încasează periodic, cu o anumită
regularitate şi reprezintă venituri în cadrul fiecărui buget public anual;
 impozite incidentale (extraordinare): se percep pentru perioade
determinate de timp, în mod excepțional, având un obiectiv precis, după
realizarea căruia acestea sunt desființate (supraprofitul de război).
5) Clasificarea impozitelor se realizează şi după instituția care le administrează.
Astfel, în statele de tip federal impozitele se delimitează în:
 impozite federale;
 impozite ale statelor, regiunilor sau provinciilor membre ale federației;
 impozite locale.
În statele unitare impozitele se delimitează în:
 impozite încasate la bugetul administrației centrale de stat (impozite
centrale);
 impozite locale (venituri la bugetele locale).

Aprecieri de sinteză!
Înțelegerea modului în care un impozit acționează pe plan financiar, economic şi
social nu se poate realiza fără cunoaşterea particularităților fiecărui impozit,
particularități care se regăsesc tocmai în aceste criterii de clasificare a impozitelor.

5.3. Elementele tehnice ale impozitelor

 Concretizarea şi individualizarea fiecărui impozit are o deosebită importanță
deopotrivă pentru organele fiscale şi contribuabili. În acest scop se folosesc următoarele
elemente tehnice:
1. Subiectul impozitului sau contribuabilul este persoana fizică sau juridică
obligată prin lege la plata acestuia. De exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al
impozitului este muncitorul sau funcționarul, la impozitul pe profit - agentul economic,
la impozitul pe succesiune - moştenitorul (moştenitorii), etc. Însă există şi situații când
impozitul datorat de o persoană este plătit la bugetul de stat de altă persoană (în cazul
impozitului pe salarii plata efectivă către bugetul de stat este efectuată de angajator chiar
dacă acest impozit e suportat din veniturile angajatului).
2. Suportatorul impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul din
venit sau avere, care poate sau nu să coincidă cu subiectul impozitului şi, de aici, apare
distincția dintre impozitul direct şi indirect (în cazul taxei pe valoare adăugată subiectul
impozitului este persoana care realizează activitatea de comerț, iar suportatorul este
consumatorul final).
3. Materia impozabilă (obiectul impozitului sau baza de impozitare)
reprezintă materia supusă impunerii. Poate fi pentru impozitele directe bunul (impozitul
pe avere: clădiri, terenuri, mijloace de transport), venitul (salarii, dobânzi, cedarea
folosinței bunurilor, dividend, etc.) sau activitatea, iar pentru impozitele indirecte prețul
bunului sau serviciului supus comercializării (o cheltuială) (impozite indirecte: TVA,
accize, taxe vamale).
4. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau
din avere. În cazul impozitului pe venit obiectul impozitului coincide cu sursa, iar în
cazul impozitului pe avere impozitul se plăteşte din veniturile generate de deținerea
averii: dividende în cazul deținerii de acțiuni, plus valoarea obținută din speculațiile
bursiere, etc.
5. Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă mărimea
obiectului impozabil (unitate monetară (lei) pentru venit, unitate fizică (metrul pătrat de
suprafață utilă în cazul impozitului pe clădiri), etc.).
6. Cota impozitului reprezintă mărimea impozitul aferentă unei unități de
impunere. Se pot folosi cote fixe sau cote procentuale (proporționale, progresive sau
regresive).
7. Asieta fiscală reprezintă totalitatea măsurilor întreprinse de către organele
fiscale în legătură cu fiecare subiect, pentru identificarea obiectului impozabil,
dimensionarea mărimii impozitului şi perceperea la bugetul public a acestui.
Rezultatul acestui ansamblu de măsuri este tocmai stabilirea cuantumului unui
anumit impozit. Primul pas este acela de a identifica subiectul impozabil, fapt relativ
uşor de realizat deoarece se face pe baza unor evidențe care sunt la dispoziția
autorităților fiscale. Tehnica impunerii presupune în continuare parcurgerea
următoarele etape:
1. Aşezarea impozitului sau stabilirea obiectului impozabil, care are drept scop
final constatarea şi evaluarea obiectului impozabil (venit, avere, cheltuială). Evaluarea
materiei impozabile se poate realiza direct (pe bază de probe) sau indirect (pe bază de
prezumție).
Evaluarea directă cunoaște două variante:
 1) evaluarea pe baza declarației contribuabilului: legea obligă contribuabilul
să țină o evidență strictă a veniturilor, cheltuielilor acestuia sub formă de bilanț, cont de
profit şi pierdere, declarație de venituri, etc.;
2) evaluarea pe baza declarației unor terțe persoane: presupune ca mărimea
obiectului impozabil să se stabilească pe baza declarației unei terțe persoane, care are la
cunoștința sa această mărime şi este obligată să o declare autorităților (de exemplu
angajatorul declară mărimea salariilor plătite angajaților).
Evaluarea indirectă cunoaşte trei variante:
1) evaluarea pe baza indiciilor exterioare ale obiectelor impozabile se
pretează în cazul impozitelor de tip real şi presupune stabilirea cu aproximație a valorii
obiectului impozabil fără a ține cont de situația personală a contribuabilului (de exemplu
pentru stabilirea impozitului funciar se poate lua în considerare suprafața terenului,
numărul de animale din gospodărie, etc.);
2) evaluarea forfetară presupune că organele fiscale, cu acordul
contribuabilului, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil;
3) evaluarea administrativă presupune ca valoarea obiectului impozabil să fie
stabilită de către organele fiscale pe baza datelor sau a elementelor de care dispune
aparatul fiscal în evidentele proprii. Contribuabilul poate contesta valoarea stabilită de
organul fiscal.
2. Modul de calcul al impozitelor sau determinarea sumei impozitului se
realizează diferit în funcție de cele două tipuri de impozite: de repartiție şi de cotitate.
Impozitele de repartiție, apar în situația în care statul stabileşte suma totală a
impozitelor ce trebuie încasate la nivelul unui an, pentru a putea fi acoperite cheltuielile
publice, iar ulterior împarte această sumă pe unități administrativ-teritoriale, urmând ca
în momentul în care se ajunge la unitatea de baza (de exemplu: comună) să aibă loc
împărțirea pe subiect şi obiect impozabil.
Impozitele de cotitate se stabilesc de jos în sus, fiind calculate pornind de la
fiecare contribuabil în parte.
3. Perceperea (încasarea) impozitelor este operațiunea finală a asietei fiscale şi
reprezintă totalitatea operațiunilor prin intermediul cărora impozitul este încasat de către
organele fiscale însărcinate cu astfel de atribuții şi se poate realiza:
 direct de către organele fiscale de la plătitori. Această modalitate de încasare
beneficiază de două variante şi anume varianta impozitelor portabile (când
plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru plata
impozitului) şi varianta impozitelor cherabile (când organele fiscale au
obligația de a se prezenta la sediul contribuabilului pentru încasarea
impozitului). Această modalitate de încasare a impozitelor (cu cele două
variante) este specifică persoanelor fizice.
 prin stopaj de la sursă presupune că impozitul este reținut şi vărsat la bugetul
de stat de terțe persoane (de exemplu în cazul impozitului pe salariu acesta este
reținut şi virat la bugetul de stat de către angajator, similar se procedează şi
pentru impozitul pe dividende, persoana juridică fiind cea care calculează, reține
şi face plata impozitului).
 prin aplicarea de timbre fiscale (metoda cumpărării şi vânzării de timbre
fiscale) pe anumite documente, în locurile şi de sumele prevăzute de lege.
Referitor la această ultimă operațiune se poate calcula gradul de colectare
(încasare) a impozitelor ca raport între suma impozitelor încasate şi suma impozitelor
prevăzute în bugetul de stat aprobat. Acest indicator este expresia eficacității procesului
de colectare a prelevărilor fiscale obligatorii (impozite, taxe, contribuții) la nivelul
administrației publice.
Ti î
Gc= ×100 , unde:
Tib
Gc – gradul de colectare a impozitelor;
Tiî – total impozite încasate;
Tib – total impozite prevăzute în buget.
8. Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat
statului. Nerespectarea termenului stabilit prin lege atrage după sine obligația
contribuabilului de a plăti majorări şi penalități de întârziere.
9. Autoritatea şi beneficiarul impozitului. Autoritatea este reprezentată de
puterea publică îndreptățită să instituie impozitul, respectiv de organele care aşează şi
percep în mod efectiv prelevarea fiscală. Beneficiar poate fi bugetul de stat sau bugetele
locale.
10. Facilitățile fiscale se referă la anumite înlesniri la plată sub formă de
scutiri, reduceri, amânări sau reeşalonări. De exemplu, în cazul impozitelor directe este
stabilit un minim neimpozabil sau se pot acorda facilități în funcție de situația familială
a contribuabilului.
11. Sancțiunile aplicabile îmbracă forma amenzilor, penalităților sau a
majorărilor de întârziere, iar scopul lor constă în întărirea responsabilității
contribuabililor referitoare la stabilirea corectă a obligațiilor fiscale şi plata acestora în
favoarea beneficiarilor la termenele prevăzute.
12. Căile de contestație se referă la posibilitatea pe care o au contribuabilii de
a se adresa cu plângeri sau contestații în legătură cu modul de calcul al impozitelor.

Aprecieri de sinteză!
Folosirea impozitelor ca pârghii de politică economică şi socială este posibilă
doar datorită modului în care acestea sunt instituite, ceea ce presupune o cunoaştere a
tuturor elementelor specifice fiecărui impozit, şi anume o cunoaştere a elementelor
tehnice ale impozitului.

5.4.Comportamentul cotelor de impunere

Cota impozitului reprezintă mărimea impozitul aferentă unei unități de

impunere şi este unul dintre elementele impozitului strict obligatorii pentru definirea
impozitului respectiv. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale
(proporționale, progresive sau regresive). Acestea se aplică asupra bazei impozabile
rezultând impozitul de plată. Baza impozabilă se obține determinând obiectul
impozabil în mod concret atât cantitativ, cât şi calitativ. Aceasta se exprimă în marea
majoritate a situațiilor în unități băneşti. Nu trebuie să se confunde baza impozabilă cu
materia impozabilă (obiectul impozabil) deoarece sunt situații când pentru stabilirea
impozitului de plată se fac anumite deduceri din materia impozabilă.
Cotele de impozit sunt diferențiate în funcție de natura şi mărimea venitului
impozabil, precum şi ținând seama de categoriile de plătitori.
Cotele de impozit sunt de mai multe feluri:
1. cote fixe ( în sumă fixă, egală, forfetară);
 2. cote procentuale: proporționale; progresive: orizontale şi verticale, simple sau
compuse; regresive.
1) Cotele fixe sunt stabilite în sumă fixă (egală), neschimbată, fără a se ține
cont de mărimea venitului impozabil, de averea sau situația socială a plătitorului. De
regulă, se utilizează când bazele impozabile se exprimă în unități naturale şi presupun
plata aceleiaşi sume pentru fiecare unitate din materia impozabilă deținută. Văzute ca
procent din materia impozabilă aceste impozite pot să fie considerate regresive.
Aplicarea acestor cote nu este echitabilă pentru că nu se ia în considerare situația
personală a fiecărui contribuabil.
2) Cotele procentuale reprezintă un procent din suma în lei a materiei
impozabile şi sunt aplicate numai asupra bazelor impozabile exprimate valoric. Cotele
procentuale îmbracă mai multe variante:
 Cotele proporționale sunt acele cote de impunere în cazul cărora procentul
rămâne nemodificat, indiferent de mărimea obiectului impozabil şi de situația
socială a plătitorului. Se numesc cote proporționale deoarece, indiferent de
mărimea venitului impozabil, proporția impozitului în venitul respectiv rămâne
aceeaşi. Aceste cote reprezintă o manifestare a principiului egalității în fața
impozitelor, impozitele astfel calculate nu țin cont de puterea contributivă a
plătitorului, dar iau în considerare mărimea averii sau a venitului. În această
situație impozitul creşte în acelaşi ritm cu creşterea materiei impozabile, fapt ce
determină ca raportul dintre aceste două elemente să rămână constant. Impozitul
se calculează după formula:
I = c * M, unde:
I = impozit;
c = cotă procentuală;
M = mărimea masei impozabile
 Cotele progresive – sunt acele cote de impunere care cresc pe măsura creşterii
venitului impozabil, fie într-un ritm constant, fie într-un ritm variabil. Pot opera
atât orizontal cât şi vertical, în funcție de natura venitului şi de categoriile de
plătitori. Progresivitatea orizontală se caracterizează prin faptul că pentru
venituri impozabile egale ca mărime cota de impozit diferă în funcție de natura
venitului impozabil şi de categoriile de plătitori. Progresivitatea verticală se
caracterizează prin faptul că cota impozitului creşte pe măsura creşterii venitului
precum şi în funcție de natura venitului impozabil şi categoriile de plătitori. La
un moment dat cotele progresive nu mai cresc, devenind astfel cote
proporționale. Cotele progresive verticale se împart în cote progresive simple
(procentul de impunere aferent clasei de venit se aplică la întreaga masă
impozabilă – impozitarea pe clase de venit) şi cote progresive compuse
(presupune divizarea materiei impozabile în tranşe de venit, se calculează
separat un impozit pe tranşă, aplicându-se fiecărei tranşe de venit procentul
corespunzător, iar la final se însumează impozitul corespunzător fiecărei tranşe
de materie impozabilă pentru stabilirea impozitului final de plată – impozitarea
pe tranşe de venit). Progresivitatea pe clase de venit dezavantajează
contribuabilii care se găsesc în apropierea limitei inferioare a clasei de venit,
astfel că un contribuabil cu un venit impozabil mai mic, se situează în clasa de
venit cu o cotă de impunere mai mică şi poate obține un venit net mai mare după
plata impozitului decât un contribuabil care se găseşte în clasa de venit
 următoare, aproape de limita inferioară tranşei următoare şi cu un venit
impozabil mai mare. Astfel că, acest tip de impunere este inechitabil, deoarece la
fiecare schimbare a clasei de venit are loc o creştere semnificativă a impozitului
datorat. Spre deosebire de progresivitatea pe clase de venit, în cazul
progresivității pe tranşe de venit creşterea impozitului este liniară, astfel că se
elimină acest dezavantaj al impunerii progresive pe clase de venit.
În cazul progesivității pe clase de venit, dacă un contribuabil “y” are o
materie impozabilă cuprinsă în tranşa “i” de venit, atunci acelui contribuabil i se
va aplica pentru întreaga materie impozabilă cota de impozitere “ci“ aferentă
tranşei “i” : dacă Mi-1+1≤My≤ Mi se va aplica cota de impunere “ci“, iar
impozitul se va calcula după formula: Iy = ci*My.
În cazul progesivității pe tranşe de venit, material impozabilă este
partajată pe tranşe de venit care sunt egale ca mărime cu tranşele stabilite prin
grila de impozitare, respectându-se următoarele relații:
Myi =Mi – Mi-1, i = 1,2.3,…n
n

∑ M yi = M y .
i=1
Impozitul se va stabili după relația:
n
I = ∑ c i * Myi.
i=1
 Cotele regresive sunt acele cote care scad pe măsură ce creşte materia
impozabilă. Văzute ca sume absolute, impozitele regresive cresc pe măsură ce
creşte materia impozabilă, dar intr-un ritm mai lent decât aceasta. Acest tip de
impunere avantajează contribuabilii cu venituri sau averi mari.

Aprecieri de sinteză!
Comportamentul materiei impozabile nete diferă în funcție de tipul de cotă de
impunere utilizat. Astfel că, în cazul cotelor proporționale constatăm o proporționalitate
a creşterii materiei impozabile nete pe măsură ce creşte materia impozabilă brută, iar în
cazul cotelor regresive asistăm la regresivitatea materiei impozabile nete.

5.5. Opțiunile fiscalității

Legiuitorul are la dispoziție sa o multitudine de impozite şi metode de aplicare a

acestora, însă alegerea între un impozit sau altul acesta are la bază o serie de „aspecte de
natură fiscală, juridică, administrativă şi economică, exprimarea opțiunilor fiind
influențată de o serie de factori de ordin social, juridic şi economic”. Ținând cont de
toate acestea în practica fiscală s-a conturat trei opțiuni fiscale:
 opțiunea socială;
 opțiunea economică;
 opțiunea juridică.

Figura nr. 4.1. Opțiunile fiscalității

 (Sursa:Inceu et al., 2008:191)

În cazul opțiunii sociale se presupune a se face o alegere între impozitele reale

şi personale, ceea ce înseamnă că în stabilirea impozitului şi a materiei impozabile se va
opta pentru a se ține sau nu cont de situația individuală a contribuabilului. Statul nu
poate să urmărească în mod strict obținerea de venituri, ci trebuie să vină în
întâmpinarea nevoilor şi intereselor fiecărei categorii de contribuabili, stabilind astfel şi
impozite care țin seama de capacitatea contributivă a fiecărei persoane.
Opțiunea economică presupune o alegere între cele trei tipuri de impozite: pe
venit, pe capital şi pe consum, impozite care sunt diferențiate prin prisma bazei de
impozitare. Elementul comun este acela că impozitarea se realizează asupra unei forme
de avuție, însă cele trei diferă prin natura economică.
Ultima opțiune, opțiunea juridică, este una din problemele tradiționale ale
fiscalității şi anume opțiunea între fiscalitate directă (impozitele directe) şi fiscalitatea
indirectă (impozitele indirecte).

Aprecieri de sinteză!
Toate aceste variante atrag după sine diverse consecințe de natură tehnică şi
economică de care legiuitorul trebuie să țină cont pentru construirea unui sistem fiscal
echilibrat şi pentru alegerea combinației optime între aceste categorii de impozite
 Capitolul 6. Impozitele directe

6.1.Impozitul pe venit
6.1.1. Impozitul pe venitul persoanelor fizice
6.1.2. Impozitul pe venitul persoanelor juridice

6.2. Impozitele pe avere

6.2.1. Impozitul pe clădiri
6.2.2. Impozitul pe teren
6.2.3. Impozitul pe mijloacele auto

Impozitele directe se stabilesc fie pe obiecte materiale sau genuri de activităţi,

fie pe venit sau pe avere. Ele s-au practicat şi în orânduirile precapitaliste, dar au
cunoscut o dezvoltare însemnată la începutul secolului 20 când, pe lângă impozitele de
tip real pe obiecte materiale sau activităţi (ca cele comerciale şi industriale), s-au
dezvoltat cele de tip personal stabilite pe diverse venituri (salarii, profit , rentă) sau pe
avere (mobiliară sau imobiliară), prin cuprinderea în rândul contribuabililor a maselor
tot mai largi de muncitori şi funcţionari.
Prin faptul că impozitele directe sunt nominative, au mărimea şi termenele de
plată stabilite precis şi sunt comunicate din timp plătitorului, ele sunt mai echitabile
decât cele indirecte la care contribuabilul nu ştie, de regulă, cât şi când va plăti statului
taxe de consumaţie şi alte impozite indirecte.
Impozitele reale au cunoscut o mare dezvoltare în capitalism şi au înregistrat
evoluţii corespunzătoare dezvoltării capitalismului.
Formele concrete pe care le-au îmbrăcat impozitele reale au fost:
- impozitul funciar (pe pământ) a apărut la începuturile capitalismului, când pământul
reprezenta principala formă a bogăţiei şi principalul mijloc de producţie. Criteriile avute
în vedere la stabilirea mărimii acestui impozit au fost: mărimea suprafeţei de teren,
calitatea pământului (fertilitatea), mărimea arendei, preţul pământului etc. Aceste criterii
nu permiteau stabilirea exactă a capacităţii de plată a proprietarului terenului, deoarece
nu se aveau în vedere decât o parte a factorilor care determinau nivelul producţiei
agricole
- impozitul pe clădiri a apărut pe măsura dezvoltării în special a centrelor urbane, care
ofereau o masă impozabilă tot mai însemnată, corespunzător creşterii numărului de
clădiri folosite ca locuinţe, prăvălii, birouri, magazine. Stabilirea mărimii impozitului se
făcea tot pe baza unor criterii exterioare cum ar fi numărul de camere, destinaţia lor,
suprafaţa construită, numărul uşilor şi ferestrelor, chiria etc. Aceste criterii nu asigurau o
impunere echitabilă, deoarece nu ofereau o imagine completă asupra mărimii obiectului
impozabil;
- impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesiile libere a apărut odată cu
dezvoltarea manufacturilor, fabricilor şi creşterea numărului comercianţilor şi liber
profesioniştilor. Criteriile exterioare folosite pentru stabilirea impozitelor au fost:
mărimea localităţii unde era amplasată afacerea, felul întreprinderii (atelier, fabrică,
comerţ), mărimea capitalului, numărul muncitorilor etc., şi nu capacitatea contributivă a
plătitorului;
- impozitul pe capitalul bănesc s-a instituit ca urmare a dezvoltării relaţiilor de credit, a
băncilor şi comerţului cu hârtii de valoare. Impozitul se stabilea în funcţie de volumul
dobânzilor plătite de debitor pentru capitalul împrumutat sau în funcţie de volumul
dobânzilor încasate de creditor pentru capitalul dat cu împrumut. Acest impozit a avut
un randament scăzut datorită interesului comun al debitorului şi creditorului de a nu
declara toate tranzacţiile efectuate între ei.
Impozitele reale se practică şi azi, impunerea făcându-se nu pe baza produsului
net (venitul real) al obiectelor impozabile, ci pe baza produsului brut sau mediu
prezumat.
Impozitele personale. Apariţia şi dezvoltarea impozitelor de tip personal s-a
făcut la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, pe baza următoarelor cauze:
- imposibilitatea cuprinderii în sistemul de impozitare directă, de tip real, a maselor tot
mai numeroase de muncitori şi funcţionari care nu aveau în proprietate terenuri, clădire,
fabrici, ateliere, magazine, etc., dar care realizau venituri din muncă sub forma
salariilor.
- necesitatea eliminării neajunsurilor manifestate în cazul impozitelor reale şi
înlăturării inechităţii impozitelor indirecte exercitată asupra persoanelor cu venituri
mici, prin asigurarea unei impuneri progresive a veniturilor sau a averii, prin
introducerea unui minim neimpozabil şi acordarea de înlesniri contribuabililor cu familii
numeroase, ceea ce, în termeni generali, a însemnat diferenţierea contribuabililor în
funcţie de situaţia lor concretă, respectiv de puterea lor contributivă.
Formele sub care se regăsesc impozitele personale sunt: impozitul pe venit şi
impozitul pe avere.
a) impozitele pe venit s-au introdus odată cu sporirea numărului de muncitori şi
funcţionari care realizau venituri din salarii, a industriaşilor, comercianţilor şi
bancherilor care realizau venituri sub forma profitului şi a proprietarilor funciari care
realizau venituri sub forma rentei.În aceste cazuri subiectele impunerii sunt persoanele
fizice şi juridice care realizează venituri din diverse surse.
b) impozitul pe veniturile persoanelor fizice se aplică persoanelor fizice care au
domiciliul sau rezidenţa într-un stat, precum şi nerezidenţilor care realizează venituri pe
teritoriul acelui stat (cu unele excepţii prevăzute de lege).
Obiectul impunerii este reprezentat de veniturile realizate din industrie, agricultură,
bănci, asigurări, meşteşuguri, profesii libere, subiecţi ai impunerii fiind capitaliştii,
întreprinzătorii, micii meseriaşi, muncitorii, funcţionarii, liber profesioniştii, aşezarea
impozitului făcându-se deci pe fiecare contribuabil. Venitul impozabil este cel rămas din
venitul brut, după scăderea cheltuielilor permise de lege. De la plata acestui impozit sunt
scutite în general persoanele fizice care realizează venituri sub nivelul minimului
impozabil. Stabilirea impozitului de plată se face uneori cu luarea în consideraţie a
situaţiei concrete a contribuabilului (starea civilă, vârsta, numărul persoanelor aflate în
întreţinere).

Aprecieri de sinteză!
Impozitele directe sunt o categorie de impozite determinate folosind criteriul de
clasificare al trăsăturilor de fond şi formă. Avantajele acestei categorii de impozite
constau în cel puțin următoarele:
 sunt nominative;
 sunt anticipative, adică sunt aduse la cunoştiința contribuabilului anticipat atât
din punctul de vedere al sumei datorate cât şi din punctual de vedere al
termenului de plată;
  sunt stabilite ținând cont de puterea economic şi situația personală a fiecărui
contribuabil.
La rândul lor, impozitele directe se împart în două subcategorii, în funcție de
obiectul impunerii astfel:
 impozite personale: impozitele pe venit şi pe avere;
 impozitele reale: impozitul pe teren, pe clădiri, pe mijloacele auto.

6.1. Impozitul pe venit

„Noţiunea de venit, din punct de vedere al dreptului civil. În dreptul civil,

această noţiune - venituri - a fost definită de foarte mult timp. În această ramură a
dreptului, definirea acestei noţiuni are o importanţă majoră pentru rezolvarea unor
probleme diverse (succesiuni, matrimoniale, incapacităţi, etc.), iar regimul juridic al
veniturilor este distinct de cel al capitalului. Preluarea acestor noţiuni, din dreptul civil
în cel fiscal, nu ar trebui să pară deloc surprinzătoare.
În aceste circumstanţe, venitul este definit ca o sumă de bani, provenită dintr-
o sursă permanentă, în mod constant. Astfel de exemple de venituri pot fi: chiria din
închirieri de imobile, veniturile din titlurile mobiliare, salariul, etc. Din această definiţie
se pot desprinde şi caracteristicile de bază ale venitului:
a) venitul are o formă monetară. Venitul este o sumă de bani, sau orice formă de
bogăţie susceptibilă de a fi transformată în bani; din contră de exemplu, posesia sau
contemplarea unui tablou nu reprezintă venit pentru că aceste acţiuni nu sunt
convertibile în mod direct, în bani.
b) venitul este o formă a bogăţiei care provine dintr-o sursă fixă, care are ca şi
contrapondere o formă a capitalului. Venitul este astfel întotdeauna legat de o formă
a capitalului, din care el se obţine. Aşa de exemplu, chiria este legată de (deţinerea
de) imobile, dividendele de deţinerea de acţiuni, dobânzile de creanţe, etc. Tot ca o
sursă de venituri se prezintă şi capacitatea de muncă şi aptitudinile de a procura
resurse: capacitatea de muncă este cea care este la baza formării veniturilor salariale.
Permanenţa sursei venitului nu implică imposibilitatea dispariţiei sau distrugerii
capitalului; imobilul ca sursă a chiriei poate suferii distrugeri şi deteriorări, angajatul
se poate îmbolnăvi sau să ajungă şomer. Permanenţa sursei venitului implică pur şi
simplu, că realizarea veniturilor nu atrage după sine deteriorarea, distrugerea, formei
de capital din care se obţine.
c) venitul se caracterizează prin periodicitate. Venitul este o formă a bogăţiei care
“revine”, cu anumită periodicitate: salariul este plătit în fiecare lună, dividendele sunt
plătite la fiecare sfârşit de an sau semestru, etc. Periodicitatea venitului nu implică
obligatoriu, regularitatea lui: acţiunile nu generează (obligatoriu) în fiecare an
dividende, un imobil poate rămâne fără chiriaşi, un angajat poate deveni şomer, etc.
Ceea ce este important, este că şi în condiţiile în care sursa venitului poate “seca” la
un moment dat, ea va procura în viitor venituri, atâta timp cât sursa respectivă
rămâne în posesia contribuabilului: chiar dacă o persoană este în şomaj în viitor, prin
angajare capacitatea de muncă va fi din nou fructificată, ea va procura din nou
venituri, etc.
Având în vedere elementele de mai sus, noţiunea “venituri” apare ca având un
sens relativ extrem de restrâns, înglobând următoarele forme: venituri din capital
imobiliar sau mobiliar, salarii şi pensii, beneficiile agricole, industriale, comerciale sau
non-comerciale„ (Inceu, 2009).
Impozitul pe venit este o formă de prelevare fiscală silită, la dispoziția statului,
fără contraprestație directă şi imediată a unei părți din veniturile persoanelor fizice şi
juridice. Prin venit se înțelege “o sumă de bani, provenită dintr-o sursă permanentă, în
mod constant” (Inceu et al.,2008:198).
„Problemele economice ale impunerii veniturilor. Pentru înţelegerea deplină a
valenţelor şi limitelor impozitului aşezat asupra venitului, trebuie analizate şi
consecinţele economice ale acestei tip de impuneri.
Eficienţa impozitului pe venit. Din punct de vedere al importanţei în formarea
veniturilor statului, impozitul pe venit se încadrează în categoria impozitelor ce deţin o
pondere importantă. Astfel, în ţările industrializate, un astfel de impozit deţine până la
cincizeci la sută din totalul veniturilor fiscale.
Din punct de vedere al echităţii fiscale, acest tip de impozit este un impozit
relativ echitabil, pentru că ia în considerare materia impozabilă relevantă pentru
stabilirea capacităţii contributive a contribuabilului, permite personalizarea şi
progresivitatea. Acest tip de impozit poate deveni însă, inechitabil, dacă nu este dublat
de un control fiscal riguros şi substanţial, pentru că evaziunea fiscală poate deveni o
practică curentă şi astfel o mare masă de venituri impozabile, să fie sustrasă impunerii.
Având în vedere pericolul de mai sus, se constată o tot mai pronunţată tendinţă în ţările
industrializate, de diminuare a importanţei veniturilor atrase la dispoziţia statului prin
intermediul impozitului pe venit.
Cele mai importante consecinţe nefaste ale unei impozitări “împovărătoare” a
veniturilor sunt:
1. impozitul pe venit fiind aşezat mai ales asupra veniturilor băneşti ale persoanelor
fizice, în mod deosebit asupra veniturilor obţinute din muncă, descurajează
productivitatea şi diviziunea muncii. Acest tip de impozit constituie o incitare spre o
viaţa domestică, spre o economie naturală închisă, spre gospodăria de tip feudal.
Astfel acest tip de impozit apare ca o piedecă în realizarea progresului economic. Din
punct de vedere fiscal, contribuabilul este îndemnat spre o viaţă domestică ce
presupune venituri “virtuale” dar care scapă de sub incidenţa impozitului. Aceasta în
dauna unor activităţi specializate, mai bine retribuite, dar care sunt afectate de
impozitare, în defavoarea angajării de personal care să realizeze activităţile casnice.
Aşa după cum bine se ştie, specializarea şi individualizarea salariaţilor este un
element fundamental al progresului economic. Dar aceasta presupune şi salarizarea
corespunzătoare a unor angajaţi cu o pregătire profesională şi un randament al muncii
superioare, faţă de angajaţii mai puţin specializaţi. Salariu mai mare presupune însă,
un impozit mult mai mare (impozitul fiind progresiv) ceea ce evident, va descuraja
specializarea forţei de muncă. S-ar putea obiecta că, specializarea forţei de muncă se
desfăşoară mai rapid decât creşterea impozitului pe venit, ceea ce ar conduce la
concluzia - discutabilă - că această creştere de impozit nu va descuraja specializarea.
O asemenea concluzie ar putea fi reală, dar aceasta nu diminuează piedicile pe care
impozitarea veniturilor le ridică în calea progresului economic.
S-ar putea de asemenea, ridica obiecţii asupra impozitului pe venit, legate de
descurajarea femeilor în desfăşurarea de activităţi retribuite şi încurajarea orientării
lor spre activităţi casnice. Fenomenul menţionat mai sus este cu atât mai prezent cu
 cât impunerea se realizează, într-un fel sau altul şi în funcţie de veniturile întregii
familii (în mod deosebit în ţările industrializate).
2. Cum impozitul pe venit este aşezat asupra câştigurilor din muncă şi beneficiilor
industriale, care toate au ca sursă activitatea agentului economic, acest tip de impozit
apare ca un factor de malthusianism economic.
Datorită impozitului pe venit, cu cât contribuabilul munceşte mai mult, cu cât are o
carieră profesională mai bună şi cu cât agentul economic merge mai bine, cu atât este
mai aspru impozitat. Nu este astfel încurajat contribuabilul să nu întreprindă nimic?
În aceeaşi măsură, un om de afaceri cu cât se angajează mai mult în ceea ce
întreprinde, cu cât afacerile merg mai bine, cu atât mai mult o mai mare parte din
veniturile sale sunt “confiscate” prin impozitul pe venit. Într-o situaţie similară se
află şi angajatul care refuză o muncă suplimentară (plătită), pentru că o prea mare
parte din câştigul devine impozit. Ţinând cont de cele subliniate anterior nu apare
deloc gratuită afirmaţia că, impozitul pe venit descurajează activităţile lucrative.
Astfel guvernul suedez în anii ’80, a “aplatizat” progresivitatea impozitului pe venit,
prin reducerea cotei maxime de la 85% la 50%. S-a constat, în Franţa, că factorii de
mai sus constituie principala cauză a muncii “la negru” sau a clandestinismului.
3. Impozitul pe venit, ca un impozit progresiv, are tendinţa de a concentra sarcina
fiscală asupra acelei părţi din venituri care ar putea fi economisită sau destinată unor
investiţii. Astfel, impozitul pe venit, poate constitui un obstacol serios în calea
economisirii şi al realizării de investiţii private.
Aceasta nu ar trebui să ne conducă obligatoriu, la concluzia că efectul menţionat mai
sus conduce implicit şi la diminuarea investiţiilor totale, dintr-o economie naţională.
Aceasta, în condiţiile în care impozitul cu care s-au diminuat investiţiile private este
orientat spre finanţarea unor investiţii publice. Dar cum cel mai adesea impozitul este
o sursă de finanţare pentru cheltuielile de funcţionare ale statului şi instituţiilor sale,
impozitul va conduce la diminuarea investiţiilor totale dintr-o economie. În aceste
condiţii, o amploare deosebită a impozitului pe venit este îngrijorătoare, pentru că
prin aceasta se diminuează investiţiile private.
4. În fine, trebuie subliniat şi faptul că impozitul pe venit are şi un efect anti-inflaţionist.
Acest tip de impozit are un efect important asupra puterii de cumpărare a
contribuabililor, în sensul reducerii ei, conduce la diminuarea semnificativă a
consumului cetăţenilor.
Dar aici, se impun şi anumite nuanţări. În cazul când impozitul pe venit este aşezat
îndeosebi asupra veniturilor mici, care altfel ar fi destinate consumurilor, efectul anti-
inflaţionist este foarte puternic. Dimpotrivă, dacă impozitul pe venit “atacă”
îndeosebi veniturile mari, efectul anti-inflaţionist este minor, pentru că un astfel de
impozit nu diminuează în general, consumurile acestor contribuabili, ci reduce doar
capacitatea lor de economisire. Prin aceste efecte diferite, impozitul pe venit devine o
controversă între politica socială - de reducere a impozitului pe venit, pentru
categoriile defavorizate - şi între politica economică - de stagnare şi diminuare a
inflaţiei„ (Inceu, 2008).

6.1.1.Impozitul pe venitul persoanelor fizice

Este un impozit care oferă posibilitatea realizării echitătii fiscale deoarece se

poate stabili în funcție de situația personală a fiecărui contribuabil, astfel putându-se
ajuta acele categorii de contribuabili care obțin venituri mici şi au o situație social
nefavorabilă.
Modalitățile de impunere a veniturilor realizate de persoanele fizice consecrate
de practica fiscal sunt:
 sistemul impunerii separate presupune:
o utilizarea unui impozit unic pe venit, realizându-se o impunere
diferențiată a fiecărei categorii de venit, în funcție de natura acestuia;
o instituirea mai multor impozite, fiecare vizând un venit dintr-o anumită
sursă;
 sistemul impunerii globale presupune cumularea veniturilor realizate de o
persoană fizică în decursul unui an, fără a se ține seama de sursa de proveniență
şi plata unui singur impozit pentru venitul cumulat.
Efectele impunerii separate constau în (Mara,2011:104):
 “o presiune mai uşoară pentru veniturile obținute din muncă salarială;
 o impunere mai aspră pentru veniturile produse din capital;
 o presiune medie pentru veniturile mixte.”
Sistemul impunerii separate avantajează persoanele care realizează venituri din
mai mule surse deoarece în cazul acestui sistem nu se simte progresivitatea impunerii
rezultată din aplicarea sistemului impunerii globale. Sistemul impunerii globale
avantajează persoanele cu venituri mici, având cote progresive mai apăsătoare pentru
persoanele care obțin venituri ridicate.
Potrivit Codului fiscal în vigoare, articolul 58, persoanele care datorează
impozit pe venit sunt:
– persoane fizice rezidente române;
– persoane fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă prin
intermediul unui sediu permanent în România;
– persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi dependente în
România […];
Categorii de venituri supuse impozitului pe venit potrivit Codului Fiscal (art. 61)
sunt:
 venituri din activităţi independente;
 venituri din salarii și asimilate salariilor;  
 venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
 venituri din investiţii;
 venituri din pensii;
 venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură;
 venituri din premii şi din jocuri de noroc;
 venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;
 venituri din alte surse.
Printre veniturile neimpozabile amintim:
a) ajutoarele, indemnizațiile şi alte forme de sprijin cu destinație specială, cu
excepția indemnizațiilor pentru incapacitate temporară de muncă. Nu sunt
venituri impozabile indemnizațiile pentru: risc maternal, maternitate, creşterea
copilului şi îngrijirea copilului bolnav, potrivit legii; 
b) veniturile realizate din valorificarea bunurilor mobile sub forma deșeurilor prin
centrele de colectare, care fac obiectul programelor naționale finanțate din
bugetul de stat sau din alte fonduri publice;
 c) sumele încasate din asigurări reprezentând despăgubiri, sume asigurate, precum
şi orice alte drepturi, cu excepția câştigurilor primite de la societățile de asigurări
ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părți, cu ocazia tragerilor de
amortizare;
d) sumele primite ca urmare a exproprierii pentru cauză de utilitate publică,
conform legii;
e) sumele primite drept despăgubiri pentru pagube suportate ca urmare a
calamităților naturale, precum şi pentru cazurile de invaliditate sau deces,
conform legii; 
f) pensiile pentru invalizii de război, orfanii, văduvele/văduvii de război, sumele
fixe pentru îngrijirea pensionarilor cu grad I de invaliditate;
g) sumele sau bunurile primite sub formă de sponsorizare sau mecenat;
h) drepturile în bani şi în natură primite de militarii în termen, militarii cu termen
redus, studenții şi elevii unităților de învățământ din sectorul de apărare
națională, ordine publică şi siguranță națională şi persoanele civile, precum şi
cele ale gradaților şi soldaților concentrați sau mobilizați;
i) bursele primite de persoanele care urmează orice formă de şcolarizare sau
perfecționare în cadru instituționalizat;
j) sumele sau bunurile primite cu titlu de moştenire ori donație;
k) premiile obținute de sportivii medaliați la campionatele mondiale, europene şi la
jocurile olimpice.
l) şi alte venituri prevăzute în Codul fiscal, articolul 62.
Cota de impozit începând cu 1 ianuarie 2018 este de 10% şi se aplică asupra
venitului impozabil corespunzător fiecărei surse din fiecare categorie pentru
determinarea impozitului pe veniturile din:
a) activități independente;
b) salarii și asimilate salariilor;
c) cedarea folosinței bunurilor;
d) investiții;
e) pensii;
f) activități agricole, silvicultură şi piscicultură;
g) premii;
i) alte surse.
a) Veniturile din activităţi independente cuprind: veniturile din activități de
producție, comerț, prestări de servicii, veniturile din profesii liberale și veniturile din
drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual și/sau într-o formă de
asociere, inclusiv din activități adiacente.
b)Venituri din salarii și costul forței de muncă: Vezi suport seminar
c)Veniturile din cedarea folosinței bunurilor sunt veniturile, în bani şi/sau în
natură, provenind din cedarea folosinței bunurilor mobile şi imobile, obținute de către
proprietar, uzufructuar sau alt deținător legal, altele decât veniturile din activități
independente.
d) Veniturile din investiţii, potrivit articolului 91 din Codul fiscal
cuprind:venituri din dividende; venituri impozabile din dobânzi; câştiguri din transferul
titlurilor de valoare și orice alte operațiuni cu instrumente financiare, inclusiv
instrumente financiare derivate; câștiguri din transferul aurului financiar şi venituri din
lichidarea unei persoane juridice.
 e)Veniturile din pensii -vezi suport seminar
f) Veniturile din activități agricole, silvicultură şi piscicultură cuprind veniturile
obținute individual sau într-o formă de asociere, fără personalitate juridică, din:
 cultivarea produselor agricole vegetale;
 exploatarea plantațiilor viticole, pomicole, arbuştilor fructiferi şi altele
asemenea;
 creşterea şi exploatarea animalelor, inclusiv din valorificarea produselor de
origine animală, în stare naturală.
 recoltarea şi valorificarea produselor specifice fondului forestier național,
respectiv a produselor lemnoase şi nelemnoase, precum şi cele obținute din
exploatarea amenajărilor piscicole.
g) Veniturile din premii şi din jocuri de noroc cuprind veniturile din
concursuri, precum şi cele din promovarea produselor/serviciilor ca urmare a practicilor
comerciale, potrivit legii, câştigurile realizate ca urmare a participării la jocuri de noroc,
inclusiv cele de tip jack-pot, definite conform legislației.
h)Veniturile din transferul proprietăților imobiliare.
La transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte
juridice între vii asupra construcțiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora,
precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcții, contribuabilii datorează.
i) Venituri din alte surse. În această categorie se includ, însă nu sunt limitate,
următoarele venituri:
a) prime de asigurări suportate de o persoană fizică independentă sau de orice altă
entitate, în cadrul unei activități pentru o persoană fizică în legătură cu care suportatorul
nu are o relație generatoare de venituri din salarii;
b) câştiguri primite de la societățile de asigurări, ca urmare a contractului de asigurare
încheiat între părți cu ocazia tragerilor de amortizare;
c) venituri, sub forma diferențelor de preț pentru anumite bunuri, servicii şi alte drepturi,
primite de persoanele fizice pensionari, foşti salariați, potrivit clauzelor contractului de
muncă sau în baza unor legi  speciale;
d) venituri primite de persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea de arbitraj
comercial;
e) venituri obținute din valorificarea prin centrele de colectarea deșeurilor de metal,
hârtie, sticlă și altele asemenea.
f) venituri obținute de persoana fizică în baza contractului de administrare încheiat
potrivit prevederilor Legii nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările şi completările
ulterioare.
i) veniturile distribuite persoanelor fizice membrii formelor asociative de proprietate -
persoane juridice, prevăzute la art. 26 din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi
completările ulterioare, altele decât veniturile neimpozabile realizate din:
1. exploatarea şi valorificarea masei lemnoase, definite potrivit legislației în materie, din
pădurile pe care le au în proprietate, în volum de maximum 20 mc/an, pentru fiecare
membru asociat;
2. exploatarea masei lemnoase, definite potrivit legislației în materie, din pădurile pe
care le au în proprietate, în volum de maximum 20 mc/an, acordată fiecărui membru
asociat.

Aprecieri de sinteză!
 Avantajele impozitului de venitul personal, din punct de vedere al echității impunerii
sunt (Tulai,2003:228):
 se aplică asupra acelei materii impozabile cansiderată relevantă pentru
capacitatea contributivă a plătitorului;
 se pretează la personalizare şi la folosirea progresivitătii.
Literatura de specialitate evidențiază şi o serie de dezavantaje ale impozitului pe
venit şi anume:
 este o piedică în calea progresului economic deoarece acesta descurajează
diviziunea muncii şi creşterea productivitătii şi incită la dezvoltarea economiei
casnice, închise;
 descurajează creşterea veniturilor din diverse activități sau muncă;
 descurajează economisirea şi investițiile private.

6.1.2.Impozitul pe veniturile persoanelor juridice

Această categorie de impozit reprezintă pentru stat „o pârghie fiscală de o mare

importanță” (Inceu et al, 2008:254) deoarece are un impact semnificativ asupra
comportamentului agenților economici.

Impozitul pe venitul microîntreprinderilor

Potrivit prevederilor Codului fiscal, art.47 o microîntreprindere este o persoană

juridică română care îndeplineşte cumulativ următoarele condiții, la data de 31
decembrie a anului fiscal precedent:
- a realizat venituri care nu au depășit echivalentul în lei a 1.000.000 euro. Cursul de
schimb pentru determinarea echivalentului în euro este cel valabil la închiderea
exercițiului financiar în care s-au înregistrat veniturile; 
- capitalul social al acesteia este deținut de persoane, altele decât statul și unitățile
administrativ-teritoriale;
- nu se află în dizolvare, urmată de lichidare, înregistrată în registrul comerțului sau la
instanțele judecătorești, potrivit legii.
Conform art. 47, alin 3 din Codul fiscal actualizat Nu intră sub incidența art. 47, alin 1
următoarele persoane juridice române:
a) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, constituit potrivit legii;
b) Fondul de compensare a investitorilor, înființat potrivit legii;
c) Fondul de garantare a pensiilor private, înființat potrivit legii;
d) Fondul de garantare a asiguraților, constituit potrivit legii;
e) entitatea transparentă fiscal cu personalitate juridică.
Anul fiscal al unei microîntreprinderi este anul calendaristic.
Potrivit art. 51 din Codul fiscal, cotele de impozitare pe veniturile
microîntreprinderilor sunt:
a) 1% pentru microîntreprinderile care unul sau mai multi salariați;
b) 3% pentru microîntreprinderile care nu au salariați.
Prin excepție de la prevederile alin. (1), pentru persoanele juridice române nou-
înființate, care au cel puțin un salariat și sunt constituite pe o durată mai mare de 48 de
luni, iar acționarii/asociații lor nu au deținut titluri de participare la alte persoane
juridice, cota de impozitare este 1% pentru primele 24 de luni de la data înregistrării
persoanei juridice române, potrivit legii. Cota de impozitare se aplică până la sfârșitul
trimestrului în care se încheie perioada de 24 de luni. Prevederile prezentului alineat se
aplică dacă, în cadrul unei perioade de 48 de luni de la data înregistrării,
microîntreprinderea nu se află în următoarele situații:
- lichidarea voluntară prin hotărârea adunării generale, potrivit legii;
- dizolvarea fără lichidare, potrivit legii;
- inactivitate temporară, potrivit legii;
- declararea pe propria răspundere a nedesfășurării de activități la sediul social/sediile
secundare, potrivit legii;
- majorarea capitalului social prin aporturi efectuate, potrivit legii, de noi
acționari/asociați;
- acționarii/asociații săi vând/cesionează/schimbă titlurile de participare deținute.
Condiția privitoare la salariat se consideră îndeplinită dacă angajarea se
efectuează în termen de 60 de zile inclusiv de la data înregistrării persoanei juridice
respective.
În cazul în care persoana juridică română nou-înființată nu mai are niciun salariat în
primele 24 de luni, aceasta aplică prevederile alin. (1) începând cu trimestrul în care s-a
efectuat modificarea. Pentru persoana juridică cu un singur salariat, al cărui raport de
muncă încetează, condiția prevăzută la alin. (2) se consideră îndeplinită dacă în cursul
trimestrului respectiv este angajat un nou salariat.
Dacă în cursul unui an fiscal o microîntreprindere realizează venituri mai mari
de 1.000.000 euro, aceasta datorează impozit pe profit, începând cu trimestrul în care s-a
depășit această limită.
ART. 53 - Baza impozabilă
(1) Baza impozabilă a impozitului pe veniturile microîntreprinderilor o constituie
veniturile din orice sursă, din care se scad:
a) veniturile aferente costurilor stocurilor de produse;
b) veniturile aferente costurilor serviciilor în curs de execuție;
c) veniturile din producția de imobilizări corporale și necorporale;
d) veniturile din subvenții;
e) veniturile din provizioane, ajustări pentru depreciere sau pentru pierdere de valoare,
care au fost cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil sau au fost
constituite în perioada în care persoana juridică română era supusă impozitului pe
veniturile microîntreprinderilor;
f) veniturile rezultate din restituirea sau anularea unor dobânzi și/sau penalități de
întârziere, care au fost cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil;
g) veniturile realizate din despăgubiri, de la societățile de asigurare/reasigurare, pentru
pagubele produse bunurilor de natura stocurilor sau a activelor corporale proprii;
h) veniturile din diferențe de curs valutar;
i) veniturile financiare aferente creanțelor și datoriilor cu decontare în funcție de cursul
unei valute, rezultate din evaluarea sau decontarea acestora;
j) valoarea reducerilor comerciale acordate ulterior facturării, înregistrate în contul
"709", potrivit reglementărilor contabile aplicabile;
k) veniturile aferente titlurilor de plată obținute de persoanele îndreptățite, potrivit legii,
titulari inițiali aflați în evidența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau
moștenitorii legali ai acestora;
l) despăgubirile primite în baza hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului;
m) veniturile obținute dintr-un stat străin cu care România are încheiată convenție de
evitare a dublei impuneri, dacă acestea au fost impozitate în statul străin.
Pentru determinarea impozitului pe veniturile microîntreprinderilor, la baza
impozabilă determinată potrivit art. 53, alin. (1) se adaugă următoarele:
a) valoarea reducerilor comerciale primite ulterior facturării, înregistrate în contul
"609", potrivit reglementărilor contabile aplicabile;
b) în trimestrul IV sau în ultimul trimestru al perioadei impozabile, în cazul
contribuabililor care își încetează existența, diferența favorabilă dintre veniturile din
diferențe de curs valutar/veniturile financiare aferente creanțelor și datoriilor cu
decontare în funcție de cursul unei valute, rezultate din evaluarea sau decontarea
acestora, și cheltuielile din diferențe de curs valutar/cheltuielile financiare aferente,
înregistrate cumulat de la începutul anului;
c) rezervele, cu excepția celor reprezentând facilități fiscale, reduse sau anulate,
reprezentând rezerva legală, rezerve din reevaluarea mijloacelor fixe, inclusiv a
terenurilor, care au fost deduse la calculul profitului impozabil și nu au fost impozitate
în perioada în care microîntreprinderile au fost și plătitoare de impozit pe profit,
indiferent dacă reducerea sau anularea este datorată modificării destinației rezervei,
distribuirii acesteia către participanți sub orice formă, lichidării, divizării, fuziunii
contribuabilului sau oricărui altui motiv;
d) rezervele reprezentând facilități fiscale, constituite în perioada în care
microîntreprinderile au fost și plătitoare de impozit pe profit, care sunt utilizate pentru
majorarea capitalului social, pentru distribuire către participanți sub orice formă, pentru
acoperirea pierderilor sau pentru oricare alt motiv. în situația în care rezervele fiscale
sunt menținute până la lichidare, acestea nu sunt luate în calcul pentru determinarea
bazei impozabile ca urmare a lichidării.
În cazul în care o microîntreprindere achiziționează case de marcat, valoarea de
achiziție a acestora se deduce din baza impozabilă, în conformitate cu documentul
justificativ, în trimestrul în care au fost puse în funcțiune, potrivit legii.
Calculul și plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor se efectuează
trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se
calculează impozitul. Microîntreprinderile au obligația de a depune, până la termenul de
plată a impozitului, declarația de impozit pe veniturile microîntreprinderilor.

Impozitul pe profit

Profitul reprezintă un indicator de bază al aprecierii eficienței economice,

permite identificarea disponibilităților şi posibilităților de dezvoltare ale firmei.
Profitul este o formă de venit obținut prin intermediul unei activități economice,
ca urmare a investirii unui capital cu scopul obținerii de beneficiu.
În funcție de modalitatea de repartizare a profitului obținut impunerea veniturilor
persoanelor juridice îmbracă mai multe forme:
  impunerea profitului total obținut de persoana juridică şi ulterior, separat,
profitul repartizat acționarilor sub formă de dividende. Este sistemul de
impunere practicat în prezent în România;
 impunerea dividendele, în timp ce partea de profit lăsată la dispoziția persoanei
juridice este scutită de impozit;
 impunerea părții de profit care rămâne la dispoziția persoanei juridice, în timp ce
dividendele repartizate acționarilor se exonerează de la impunere;
 impunerea inițială a dividendelor repartizate acționarilor urmată de impunerea
părtii de profit care rămâne la dispoziția persoanei juridice.
Opțiunea pentru una dintre cele patru variante de impunere a veniturilor persoanelor
juridice răspunde anumitor obiective de politică economică a statului ca şi beneficiar al
impozitului şi, în funcție de sitauție, poate genera avantaje sau dezavantaje plătitorului
de impozit.
Potrivit Codului Fiscal în vigoare sunt obligate la plata impozitului pe profit
următoarele persoane, denumite contribuabili:
a) persoanele juridice române, cu excepțiile prevăzute la alin. (2), art 13 din Codul
fiscal; 
b) persoanele juridice străine care desfășoară activitate prin intermediul unui sediu
permanent/mai multor sedii permanente în România; 
c) persoanele juridice străine care au locul de exercitare a conducerii efective în
România;
d) persoanele juridice străine care realizează venituri astfel cum sunt prevăzute
la art. 12 lit. h) din Codul Fiscal;
e) persoanele juridice cu sediul social în România, înființate potrivit legislației
europene.
Impozitul pe profit se aplică astfel:
a) În cazul persoanelor juridice române, al persoanelor juridice străine având locul de
exercitare a conducerii efective în România, precum și al persoanelor juridice cu sediul
social în România, înființate potrivit legislației europene, asupra profitului impozabil
obținut din orice sursă, atât din România, cât și din străinătate;
b) În cazul persoanelor juridice străine care desfășoară activitate prin intermediul unui
sediu permanent/mai multor sedii permanente în România, asupra profitului impozabil
atribuibil sediului permanent, respectiv asupra profitului impozabil la nivelul sediului
permanent desemnat să îndeplinească obligațiile fiscale;
c) În cazul persoanelor juridice străine care realizează venituri astfel cum sunt prevăzute
la art. 12 lit. h), asupra profitului impozabil aferent acestora.
Nu intră sub incidența impozitului pe profit următoarele persoane juridice române (art.
13, alin. 2):
a) Trezoreria Statului;
b) instituția publică, înființată potrivit legii, cu excepția activităților economice
desfășurate de aceasta;
c) Academia Română, precum și fundațiile înființate de Academia Română în calitate de
fondator unic, cu excepția activităților economice desfășurate de acestea;
d) Banca Națională a României;
e) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, constituit potrivit legii;
f) Fondul de compensare a investitorilor, înființat potrivit legii;
g) Fondul de garantare a pensiilor private, înființat potrivit legii;
g1) Fondul de garantare a asiguraților, constituit potrivit legii;
h) persoana juridică română care plătește impozit pe veniturile microîntreprinderilor; în
conformitate cu prevederile titlului III;
i) fundația constituită ca urmare a unui legat; 
j) entitatea transparentă fiscal cu personalitate juridică;
k) asociațiile de proprietari constituite ca persoane juridice și asociațiile de locatari
recunoscute ca asociații de proprietari, cu excepția celor care obțin venituri din
exploatarea proprietății comune, potrivit legii.

Altele....
(2) În cazul organizațiilor nonprofit, organizațiilor sindicale, organizațiilor patronale, la
calculul rezultatului fiscal, următoarele tipuri de venituri sunt venituri neimpozabile:
a) cotizațiile și taxele de înscriere ale membrilor;
b) contribuțiile bănești sau în natură ale membrilor și simpatizanților;
c) taxele de înregistrare stabilite potrivit legislației în vigoare;
d) veniturile obținute din vize, taxe și penalități sportive sau din participarea la
competiții și demonstrații sportive;
e) donațiile, precum și banii sau bunurile primite prin sponsorizare/mecenat;
f) veniturile din dividende, dobânzi, precum și din diferențele de curs valutar aferente
disponibilităților și veniturilor neimpozabile;
g) veniturile din dobânzi obținute de casele de ajutor reciproc din acordarea de
împrumuturi potrivit legii de organizare și funcționare;
h) veniturile pentru care se datorează impozit pe spectacole;
i) resursele obținute din fonduri publice sau din finanțări nerambursabile;
j) veniturile realizate din acțiuni ocazionale precum: evenimente de strângere de fonduri
cu taxă de participare, serbări, tombole, conferințe, utilizate în scop social sau
profesional, potrivit statutului acestora;
k) veniturile rezultate din cedarea activelor corporale aflate în proprietatea organizațiilor
nonprofit, altele decât cele care sunt sau au fost folosite într-o activitate economică;
l) veniturile obținute din reclamă și publicitate, veniturile din închirieri de spații
publicitare pe: clădiri, terenuri, tricouri, cărți, reviste, ziare, realizate de organizațiile
nonprofit de utilitate publică, potrivit legilor de organizare și funcționare, din domeniul
culturii, cercetării științifice, învățământului, sportului, sănătății, precum și de camerele
de comerț și industrie, organizațiile sindicale și organizațiile patronale; nu se includ în
această categorie veniturile obținute din prestări de servicii de intermediere în reclamă și
publicitate;
m) sumele primite ca urmare a nerespectării condițiilor cu care s-a făcut
donația/sponsorizarea, potrivit legii, sub rezerva ca sumele respective să fie utilizate de
către organizațiile nonprofit, în anul curent sau în anii următori, pentru realizarea
scopului și obiectivelor acestora, potrivit actului constitutiv sau statutului, după caz;
n) veniturile realizate din despăgubiri de la societățile de asigurare pentru pagubele
produse la activele corporale proprii, altele decât cele care sunt utilizate în activitatea
economică;
o) sumele primite din impozitul pe venit datorat de persoanele fizice, potrivit
prevederilor titlului IV;
p) sumele colectate de organizațiile colective autorizate, potrivit legii, pentru
îndeplinirea responsabilităților de finanțare a gestionării deșeurilor.
(3) În cazul organizațiilor nonprofit, organizațiilor sindicale, organizațiilor patronale,
pentru calculul rezultatului fiscal sunt neimpozabile și alte venituri realizate, până la
nivelul echivalentului în lei a 15.000 euro, într-un an fiscal, dar nu mai mult de 10% din
veniturile totale neimpozabile prevăzute la alin. (2). Aceste organizații datorează
impozit pe profit pentru partea din profitul impozabil care corespunde veniturilor, altele
decât cele considerate venituri neimpozabile, potrivit alin. (2) sau potrivit prezentului
alineat, asupra căreia se aplică cota prevăzută la art. 17 sau 18 , după caz.
Anul fiscal este anul calendaristic.
Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 16%.
Contribuabilii care desfășoară activități de natura barurilor de noapte, cluburilor
de noapte, discotecilor sau cazinourilor, inclusiv persoanele juridice care realizează
aceste venituri în baza unui contract de asociere, și în cazul cărora impozitul pe
profit datorat pentru activitățile prevăzute în acest articol este mai mic decât 5% din
veniturile respective, sunt obligați la plata impozitului în cotă de 5% aplicat acestor
venituri înregistrate.
Rezultatul fiscal se calculează ca diferență între veniturile și cheltuielile
înregistrate conform reglementărilor contabile aplicabile, din care se scad
veniturile neimpozabile și deducerile fiscale și la care se adaugă cheltuielile
nedeductibile. La stabilirea rezultatului fiscal se iau în calcul și elemente similare
veniturilor și cheltuielilor, potrivit normelor metodologice, precum și pierderile fiscale
care se recuperează în conformitate cu prevederile art. 31 . Rezultatul fiscal pozitiv este
profit impozabil, iar rezultatul fiscal negativ este pierdere fiscală.
Rezultatul fiscal se calculează trimestrial/anual, cumulat de la începutul anului
fiscal.
Cota de impozit pe profit care se aplică asupra rezultatului fiscal este de 16%.
La calculul rezultatului fiscal, pentru activitățile de cercetare-dezvoltare, definite
potrivit legii, se acordă următoarele stimulente fiscale:
a) deducerea suplimentară la calculul rezultatului fiscal, în proporție de 50%, a
cheltuielilor eligibile pentru aceste activități; deducerea suplimentară se calculează
trimestrial/anual; în cazul în care se realizează pierdere fiscală, aceasta se recuperează
potrivit dispozițiilor art. 31;
b) aplicarea metodei de amortizare accelerată și în cazul aparaturii și echipamentelor
destinate activităților de cercetare-dezvoltare.
Profitul investit în echipamente tehnologice, calculatoare electronice și echipamente
periferice, mașini și aparate de casă, de control și de facturare, în programe informatice,
precum și pentru dreptul de utilizare a programelor informatice, produse și/sau
achiziționate, inclusiv în baza contractelor de leasing financiar, și puse în funcțiune,
folosite în scopul desfășurării activității economice, este scutit de impozit. Activele
corporale pentru care se aplică scutirea de impozit sunt cele prevăzute în subgrupa 2.1,
respectiv în clasa 2.2.9 din Catalogul privind clasificarea și duratele normale de
funcționare a mijloacelor fixe, aprobat prin hotărâre a Guvernului.
Contribuabilii care desfășoară exclusiv activitate de inovare, cercetare-dezvoltare,
definită potrivit Ordonanței Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea științifică și
dezvoltarea tehnologică, cu modificările și completările ulterioare, precum și activități
conexe acesteia sunt scutiți de impozit pe profit în primii 10 ani de activitate. Această
facilitate fiscală va fi pusă în aplicare în condițiile respectării reglementărilor în
domeniul ajutorului de stat.
La calculul rezultatului fiscal, următoarele venituri sunt neimpozabile:
a) dividendele primite de la o persoană juridică română;
b) dividende primite de la o persoană juridică străină plătitoare de impozit pe profit.
c) valoarea titlurilor de participare noi sau sumele reprezentând majorarea valorii
nominale a titlurilor de participare existente, înregistrate ca urmare a încorporării
rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele juridice la care se dețin
titluri de participare. 
d) alte venituri conform art. 23 din Codul fiscal.
Pentru determinarea rezultatului fiscal sunt considerate cheltuieli deductibile
cheltuielile efectuate în scopul desfășurării activității economice, inclusiv cele
reglementate prin acte normative în vigoare, precum și taxele de înscriere, cotizațiile și
contribuțiile datorate către camerele de comerț și industrie, organizațiile patronale și
organizațiile sindicale.
Următoarele cheltuieli au deductibilitate limitată:
a) cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra profitului
contabil la care se adaugă cheltuielile cu impozitul pe profit și cheltuielile de
protocol. în cadrul cheltuielilor de protocol se includ și cheltuielile înregistrate
cu taxa pe valoarea adăugată colectată potrivit prevederilor titlului VII, pentru
cadourile oferite de contribuabil, cu valoare mai mare de 100 lei;
b) cheltuielile sociale, în limita unei cote de până la 5%, aplicată asupra valorii
cheltuielilor cu salariile personalului, potrivit Codului muncii. Intră sub
incidența acestei limite următoarele:
1. ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru bolile grave și incurabile,
ajutoarele pentru naștere, ajutoarele pentru proteze, ajutoarele pentru pierderi
produse în gospodăriile proprii, ajutorarea copiilor din școli și centre de
plasament;
2. cheltuielile pentru funcționarea corespunzătoare a unor unități aflate în
administrarea contribuabililor, precum: creșe, grădinițe, școli, muzee, biblioteci,
cantine, baze sportive, cluburi, cămine de nefamiliști și altele asemenea;
3. cheltuielile reprezentând: cadouri în bani sau în natură, inclusiv tichete cadou
oferite salariaților și copiilor minori ai acestora, servicii de sănătate acordate în
cazul bolilor profesionale și al accidentelor de muncă;
c) cheltuielile reprezentând tichetele de masă și vouchere de vacanță acordate de
angajatori, potrivit legii; scăzămintele, perisabilitățile, pierderile rezultate din
manipulare/depozitare, potrivit legii; pierderile tehnologice care sunt cuprinse în
norma de consum proprie necesară pentru fabricarea unui produs sau prestarea
unui serviciu;
d) alte cheltuieli….
Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile:
a) cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat, inclusiv cele
reprezentând diferențe din anii precedenți sau din anul curent, precum și impozitele pe
profit sau pe venit plătite în străinătate. Sunt nedeductibile și cheltuielile cu impozitele
nereținute la sursă în numele persoanelor fizice și juridice nerezidente, pentru veniturile
realizate din România, precum și cheltuielile cu impozitul pe profit amânat înregistrat în
conformitate cu reglementările contabile aplicabile;
b) dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările și penalitățile, datorate către
autoritățile române/străine, potrivit prevederilor legale, cu excepția celor aferente
contractelor încheiate cu aceste autorități;
c) cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a mijloacelor fixe amortizabile
constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, precum și taxa pe valoarea
adăugată aferentă.......
i) cheltuielile de sponsorizare și/sau mecenat și cheltuielile privind bursele private,
acordate potrivit legii; contribuabilii care efectuează sponsorizări și/sau acte de mecenat,
potrivit prevederilor Legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările și
completările ulterioare, și ale Legii bibliotecilor nr. 334/2002, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, precum și cei care acordă burse private, potrivit
legii, scad sumele aferente din impozitul pe profit datorat la nivelul valorii minime
dintre următoarele:
1. valoarea calculată prin aplicarea a 0,5% la cifra de afaceri; pentru situațiile în
care reglementările contabile aplicabile nu definesc indicatorul cifra de afaceri ,
această limită se determină potrivit normelor;
2. valoarea reprezentând 20% din impozitul pe profit datorat.
j) alte cheltuieli.

Aprecieri de sinteză!
Impozitul pe venitul agenților economici, implicit impozitul pe profit, are o serie de
implicații asupra vieții economice, implicații care pot fi traduse în modalități de folosire
a acestui impozit drept pârghie fiscală legată de cel puțin următoarele aspete:
economisirea agenților economici şi investițiile acestora, modalitățile juridice de
constituire a agenților economici, etc.
„Efectele economice ale impozitării profitului societăților se reflectă în proporții
diferite asupra acționarilor prin dubla impunere a dividendelor, asupra salariaților prin
nivelul salariilor şi asupra întreprinderii prin afectarea eficienței economice.” (Mara,
2011:136).

6.2. Impozitul pe avere

Impozitele pe avere sunt instituite în legătură cu dreptul de proprietate asupra unor

bunuri mobile sau imobile. Rațiunile de echitate fiscală au determinat impunerea
generală a averii, adică toți cei care dețin avere (materie impozabilă sub formă de bunuri
mobile şi imobile) trebuie să plătească aceste impozite. Practica fiscală a consacrat
următoarele forme ale impozitelor pe avere:
 impozitele asupra averii propriu-zise;
 impozitele pe circulația averii;
 impozitele asupra creşterii valorii averii.
Impozitele asupra averii propriu-zise sunt venituri ale bugetelor locale pot fi
întâlnite ca impozite stabilite asupra averii (care se plătesc din veniturile
contribuabililor) şi, în situații de excepție (război), au fost impozite instituite pe
substanța averii (se plătesc din substanța averii supuse impunerii, ducând la micşorarea
materiei impozabile). Cel mai adesea impozitele stabilite asupra averii îmbracă
următoarele forme:
 impozite pe clădiri;
 impozite pe terenuri;
 impozite pe mijloace auto.
Impozitele pe circulația averii sunt instituite în legătură cu modificarea
dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană fizică sau
juridică la alta şi de regulă îmbracă forma impozitului pe contractele de vânzare-
cumpărare a bunurilor monile şi imobile, impozitului pe succesiuni, impozitului pe
donații, impozitului pe circulația capitalurilor şi a efectelor comerciale, etc. In țara
noastră acest gen de impozit este reprezentat în multe situații de taxele de timbru.
Impozitele asupra creşterii valorii averii sunt instituite asupra sporului de
valoare pe care înregistrat de unele bunuri într-o anumită perioadă de timp. Nu se
practică în țara noastră.
În cea mai mare parte a cazurilor impozitul se plăteşte din veniturile
proprietarului şi nu din substanța averii în vederea stinulării economisirii cu scopul
acumulării.

5.2.1.Impozitul pe clădiri – vezi suport seminar

5.2.2. Impozitul pe mijloace auto – vezi suport seminar

Capitolul 7. Impozitele indirecte

6.1. Taxele generale de consumație

6.2. Taxele speciale de consumație
6.3. Alte impozite asupra consumului

Impozitele indirecte reprezintă venituri ale bugetului care presupun instituirea

unor taxe asupra vânzărilor de mărfuri şi prestărilor de servicii, motiv pentru care
acestea poartă şi denumirea de impozite pe consum sau impozite pe cheltuieli.
Impozitele indirecte sunt nenominative, iar cotele utilizate pentru stabilirea acestor
impozite nu sunt diferențiate în funcție de venituri, averea sau situația personală a celor
care cumpără mărfuri sau servicii asupra cărora sunt instituite. Deoarece impozitele
indirecte sunt instituite asupra bunurilor de larg consum ele afectează într-o mai mare
măsură persoanele cu venituri mici decât pe cei cu venituri mari. Impozitele indirecte
au un caracter regeresiv (dacă raportăm impozitele indirect la venituri, care sunt extreme
de variate) şi răspund criteriilor de echitate fiscală într-o măsură mică. Această
categorie de impozite afectează veniturile reale şi deci determină diminuarea puterii de
cumpărare a contribuabililor.
Impozitele indirecte sunt suportate de către consumatorul final al bunului sau
serviciului, dar sunt vărsate la bugetul de stat de către producători sau comercianți.
Pentru stat avantajele perceperii impozitelor indirecte constau în uşurința încasării
acestor impozite şi cheltuielile mici de aşezare, percepere şi urmărire a acestora.
Impozitele indirecte (pe consum) îmbracă următoarele forme:
 taxe de consumație:
a) Generale:TVA;
b) Speciale: accize;
 taxe vamale;
 monopoluri fiscale.

6.1. Taxele generale de consumație

Taxele generale de consumație sau pe vânzări sunt impozite care se instituie

asupra totalității bunurilor comercializate, putând diferi doar prin mărimea cotei de
impunere, în funcție de categoria de produse. Deoarece obiectul impunerii se referă la
totalitatea agenților economici şi a mărfurilor comercializate această categorie de
impozite este preferată de stat deoarece prin intermediul ei se colectează venituri mari la
bugetul de stat.
Taxele generale de consumație cunosc mai multe variante:
 impozitul cumulativ sau multifazic care presupune ca mărfurile să fie
impozitate la toate verigile prin care trec, de la producție, până la consummator,
fapt ce determină ca acest impozit să fie cunoscut şi sub denumirea de impozit în
 cascadă. Este de fapt un impozit la impozit deoarece se calculează asupra
prețului mărfii din amonte care cuprinde în el şi impozitul stadiului anterior. A
fost practicat în România sub forma impozitului pe circulația mărfurilor.
 impozitul unic pe cifra de afaceri (monofazic) se încasează o singură dată, fie
în momentul vânzării marfurilor de către producător şi poartă denumirea de taxă
de producție, fie în stadiul comerțului cu ridicata sau cu amănuntul şi se numeşte
impozit pe circulație sau impozit pe vânzare. Avantajul taxei de producție prin
raportare la impozitul pe circulație constă în faptul că se percepe de la un număr
mai mic de plătitori (numai de la producători) ceea ce oferă statului posibilitatea
exercitării unui control mai riguros asupra aşezării şi perceperii impozitului.
Impozitul pe cifra de afaceri, din punctul de vedere al bazei de calcul cunoaşte
două variante: impozitul pe cifra de afaceri brută sau impozitul pe cifra de afaceri netă.
Impozitul pe cifra de afaceri brută presupune aplicarea cotei de impozit asupra
întregii valori a mărfurilor vândute, valoare care include şi impozitul plătit la verigile
anterioare. Impozitul pe cifra de afaceri netă – (sau taxa pe valoarea adăugată) se
instituie numai asupra diferenței dintre prețul de vânzare şi prețul de cumpărare al
bunurilor şi serviciilor. Se numeşte taxă pe valoarea adăugată deoarece această diferență
reprezintă valoarea adăugate de fiecare participant la procesul de producție şi circulație
a mărfurilor. Taxa pe valoarea adăugată este un impozit unic încasat fracționar rezultat
din combinarea celor două variante de impozit şi anume impozitul unic asupra
producției şi impozitul multifazic asupra tranzacțiilor.
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect datorat la bugetul statului. Din
punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată sunt operaţiuni impozabile în România
cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a)operațiunile care, în sensul art. 270 - 272 , constituie sau sunt asimilate cu o livrare
de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată; 
b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în
România, în conformitate cu prevederile art. 275 și 278 ;
c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă,
astfel cum este definită la art. 269 alin. (1), acționând ca atare;
d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile
economice prevăzute la art. 269 alin. (2).
 Este, de asemenea, operațiune impozabilă și importul de bunuri efectuat în
România de orice persoană, dacă locul importului este în România, potrivit art. 277 .
Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o
manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute
la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.
Activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau
prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor
liberale sau asimilate acestora. De asemenea constituie activitate economică exploatarea
bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de
continuitate.
Sunt, de asemenea, operațiuni impozabile și următoarele operațiuni efectuate cu
plată, pentru care locul este considerat a fi în România, potrivit art. 276 :
a) o achiziție intracomunitară de bunuri, altele decât mijloace de transport noi sau
produse accizabile, efectuată de o persoană impozabilă ce acționează ca atare sau de o
persoană juridică neimpozabilă, care nu beneficiază de excepția prevăzută la alin. (4),
care urmează unei livrări intracomunitare efectuate în afara României de către o
persoană impozabilă ce acționează ca atare și care nu este considerată întreprindere mică
în statul său membru, și căreia nu i se aplică prevederile art. 275 alin. (1) lit. b) cu
privire la livrările de bunuri care fac obiectul unei instalări sau unui montaj sau ale art.
275 alin. (2) cu privire la vânzările la distanță;
b) o achiziție intracomunitară de mijloace de transport noi, efectuată de orice persoană; 
c) o achiziție intracomunitară de produse accizabile, efectuată de o persoană impozabilă,
care acționează ca atare, sau de o persoană juridică neimpozabilă. 
Operațiunile impozabile pot fi:
a) operațiuni taxabile, pentru care se aplică cotele prevăzute la art. 291 ;
b) operațiuni scutite de taxă cu drept de deducere, pentru care nu se datorează taxa, dar
este permisă deducerea taxei datorate sau achitate pentru achiziții
c) operațiuni scutite de taxă fără drept de deducere, pentru care nu se datorează taxa și
nu este permisă deducerea taxei datorate sau achitate pentru achiziții.
d) importuri și achiziții intracomunitare, scutite de taxă, conform art. 293 ;
e) operațiuni prevăzute la lit. a) - c), care sunt scutite fără drept de deducere, fiind
efectuate de întreprinderile mici care aplică regimul special de scutire prevăzut la art.
310, pentru care nu se datorează taxa și nu este permisă deducerea taxei datorate sau
achitate pentru achiziții.
f) operațiuni pentru care se aplică regimul special pentru agricultori prevăzut la art.
3151.
Cota standard este de 19% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru
operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotelor
reduse.
Cota redusă de 9% livrarea de proteze și accesorii ale acestora, definite prin
normele metodologice conform legislației specifice, cu excepția protezelor dentare
scutite de taxă. livrarea de produse ortopedice,  livrarea de medicamente de uz uman și
veterinar; livrarea următoarelor bunuri: alimente, inclusiv băuturi, cu excepția băuturilor
alcoolice, destinate consumului uman și animal, animale și păsări vii din specii
domestice, semințe, plante și ingrediente utilizate în prepararea alimentelor, produse
utilizate pentru a completa sau înlocui alimentele. Prin normele metodologice se
stabilesc codurile NC corespunzătoare acestor bunuri; livrarea apei pentru irigații în
agricultură; livrarea de îngrășăminte și de pesticide utilizate în agricultură, semințe și
alte produse agricole destinate însămânțării sau plantării, precum și prestările de servicii
de tipul celor specifice utilizate în sectorul agricol, prevăzute prin ordin comun al
ministrului finanțelor publice și al ministrului agriculturii și dezvoltării rurale, serviciile
de alimentare cu apă și de canalizare.

Cota redusă de 5% (manuale școlare, cărți, reviste, ziare, accesul la muzee,

castele, case memoriale, evenimente culturale, spectacole, livrarea locuințelor ca parte a
politicii sociale)
Operațiuni scutite: de ex. Spitalizarea, îngrijirile medicale, transportul
bolnavilor.
Aprecieri de sinteză!
Taxa pe valoarea adăugată prezintă următoarele caracteristici:
  este un impozit indirect, nenominal;
 are la bază principiul deductibilității;
 este un impozit unic, deoarece TVA finală stabileşte prin aplicarea cotei la
baza de impozitare dată de valoarea finală a mărfii în procesul de transmitere
către consumatorul final;
 este un impozit general vizând toate tranzacțiile cu bunuri şi servicii;
 este un impozit fracționat deoarece se percepe în mod fracționat la trecerea
de la un stadiu de produței la altul prin raportarea va valoarea nou creată în
fiecare stadiu;
 are ca şi destinație consumul de bunuri şi servicii.

6.2.Taxele speciale de consumație

Accizele sunt taxe speciale de consumație instituite doar asupra unor categorii de
produse considerate a nu fi de strictă necesitate în consumul populației. Printre
categoriile de produse asupra cărora se instituie accize amintim: băuturile alcoolice de
orice fel, produsele din tutun, produsele petroliere, cafeaua, băuturile răcoritoare,
confecțiile din blănuri naturale, articolele din cristal, bijuteriile din metale prețioase,
autoturismele, parfumurile, etc. Accizele sunt impozite indirecte incluse în prețul de
vânzare al mărfurilor care se consumă în cantități mari şi nu pot fi înlocuite cu altele.
Accizele se calculează:
 în sumă fixă, pe unitate de măsură;
 pe baza unor cote procentuale aplicate asupra prețului de vânzare.
Accizele reprezintă o categorie importantă de impozite indirecte prin care statul
realizează venituri la buget. Ele sunt taxe de consumație şi spre deosebire de taxa pe
valoarea adăugată, sfera bunurilor asupra cărora se calculează este mult mai restrânsă.
Accizele majorează prețul mărfurilor asupra cărora se aplică, statul folosindu-le şi ca
pârghie pentru limitarea consumului la unele produse dăunătoare sănătății (tutun, alcool)
sau pentru dirijarea consumului către anumite grupe de mărfuri.
Potrivit Codului Fiscal, articolul 335 accizele armonizate, denumite în continuare
accize, sunt taxe speciale percepute direct sau indirect asupra consumului următoarelor
produse:
a) alcool şi băuturi alcoolice;
b) tutun prelucrat;
c) produse energetice şi electricitate

Aprecieri de sinteză!
Accizele reprezintă pentru bugetul statului o categorie importantă de venituri care
sunt obtinute cu costuri relativ scăzute. Accizele pot să fie folosite ca şi pârghii fiscale
în sensul diminuării consumului anumitor produse dăunătoare sănătății (tutun, alcool),
acestea majorând prețul de vânzare al produselor respective.

6.3.Alte impozite asupra consumului

Monopolul fiscal reprezintă un drept exclusiv al statului de a produce şi

comercializa anumite bunuri “fapt ce îi conferă o sursă de venit prin transferul acestui
drept asupra unei societăți care îi plăteşte în schimb un impozit” (Mara, 2010: 188).
Monopolul fiscal este o modalitate de percepere a impozitului indirect, fiind egal cu
diferenta dintre pretul de vânzare stabilit de către stat şi costul de producție inclusiv
profitul agentului economic. Relatia de calcul a acestui impozit este: 
I = PV – (CP + P) (1)
unde: I – impozitul 
PV – pretul de vânzare stabilit de catre stat 
CP – costul de productie 
P – profitul intreprinzatorului 
Monopolurile fiscale au fost instituite, de către stat, asupra producției și/sau vânzării
unor mărfuri ca: tutunul, sarea, alcoolul, zahărul, cărtile de joc, chibriturile și alte
produse specifice. 
În funcție de sfera lor de cuprindere, monopolurile se clasifică în:
 monopoluri fiscale depline – sunt instituite de stat atât asupra producției, cât şi
asupra comerțului cu ridicata şi cu amănuntul a unor mărfuri;
 monopoluri fiscale parțiale – sunt instituite fie numai asupra producției şi
comerțului cu ridicata, fie numai asupra comerțului cu amănuntul.

Taxele vamale sunt categoria impozitelor indirecte percepute asupra bunurilor şi

serviciilor care trec granița unui stat, fiind incluse în prețuri şi tarife. Aceste impozite se
percep pentru import, export şi tranzit de mărfuri, această ultimă categorie fiind folosite
foarte rar.
Plătitorii taxelor vamale sunt persoane juridice şi persoane fizice române sau
străine care introduc sau scot din țară bunuri care intră sub incidența Codului Vamal.
Baza de calcul a taxelor vamale o reprezintă valoarea în vamă transformată în lei la
cursul de schimb stabilit şi comunicat de Banca Națională a României. Valoarea în
vamă a bunurilor şi serviciilor se stabileşte prin însumarea următoarelor elemente:
 valoarea facturii privind bunurile intrate (transformată în lei);
 cheltuielile de transport ale bunurilor importate până la frontiera română;
 cheltuielile de încărcare-descărcare şi de manipulare a mărfurilor aferente
parcursului extern;
 costul asigurării pe parcursul extern.
Taxele vamale se stabilesc diferențiat de la o țară la alta, de la un bun sau serviciu la
altul ținând cont de anumite criterii şi de politicile comerciale ale fiecărui stat. După
modul de exprimare acestea pot fi:
 advalorem (cote procentuale);
 specific (sume fixe pe unitatea fizică de măsură a bunului);
 mixte (combinații între aceste două modalități prezentate anterior).
Taxele vamale se pot clasifica şi în funcție de alte criterii astfel:
1. Din punct de vedere al scopului impunerii:
 taxe vamale cu caracter fiscal (au rolul de a aduce venituri la bugetul de stat);
 taxe cu caracter protecționist (au rolul de a reduce forța concurențială a bunurilor
importate şi protejarea produselor indigene);
2. Din punct de vedere al obiectului impunerii:
 taxe vamale de import (se instituie asupra mărfurilor importate când trec
granițele vamale ale unei țări);
 taxe vamale de export (se instituie asupra mărfurilor exportate);
  taxe vamale de transit (se instituie asupra mărfurilor care fac obiectul comerțului
exterior, cu ocazia tranzitului acestora pe teritoriul unui terț stat).
4. Din punct de vedere al modului de stabilire a taxelor vamale
 taxe vamale autonome (sunt instituite asupra mărfurilor provenite din țări cu care
țara respectivă nu are încheiate convenții sau acorduri comerciale);
 taxe vamale convenționale (sunt instituite asupra mărfurilor provenite din țări cu
care țara respectivă are încheiate convenții sau acorduri comerciale);
 taxe vamale preferențiale (sunt instituite pentru anumite categorii de bunuri şi
servicii ce provin din anumite state şi au cote reduse);
 taxe vamale de retorsiune (iau forma unor taxe suplimentare peste taxele vamale
obişnuite, ca răspuns la acțiunile neloiale ale altor țări, în relațiile comerciale cu
acestea, luând forma taxelor antidumping şi a taxelor compensatorii).

Taxelor vamale se determină prin aplicarea tarifului vamal corespunzător asupra valorii
bunurilor importate şi trebuie plătite în vamă în contul unității care a efectuat vămuirea.

Aprecieri de sinteză!
Monopolul fiscal se foloseşte cu scopul de a reduce evaziunea fiscală în anumite
domenii de activitate prin preluarea de către stat a producerii sau a desfacerii
respectivelor produse.
Taxele vamale reprezintă constituie o sursă de venit pentru bugetul statului, dar
fi utilizate drept pârghii de politică comercială cu impact direct asupra prețului
mărfurilor care fac obiectul comerțului exterior.

***

Taxarea veniturilor este completată şi putem spune “dublată” de taxarea

consumului, astfel că autoritățile fiscale instituie impozit nu doar la obținerea şi
încasarea venitului ci şi în momentul cheltuirii lui.
Preferința autorităților fiscale pentru impozitele impozitele indirecte este
determinată de cel puțin următorele aspect:
 interval de timp scurt din momentul luării deciziei de instituire a impozitului şi
până când acesta devine operațional;
 cheltuieli foarte mici pentru aşezare, percepere şi urmărire;
 deoarece sunt cuprinse în prețul de vânzare al produselor sau în tariful prestărilor
de servicii, crează impresia cumpărătorului sau beneficiarului de servicii că
agentul economic a inițiat şi beneficiat de impozit şi nu statul.

Bibliografie
1. Belean P., Anghelache G., 2005, Finanțele publice ale României, Ed.
Economică, Bucureşti.
2. Boulescu M., Ghiță M., 1997, Control financiar, Ed. Eficient, Bucureşti.
3. Duverger M., 1978, Finances publiques, Presses Universitaires de France, Paris.
4. Ene C., Marian A., 2011, Finanțe publice – Modul I, Suport de curs în format
ID.
5. Hoantă N., 2000, Economie şi finante publice, Ed. Polirom, Iaşi.
 6. Inceu A.M., Lazăr D.T., Mara E.R., 2008, Finante şi bugete publice, Ed. Accent,
Cluj-Napoca.
7. Mara R., 2010, Finanțele publice şi fiscalitatea între teorie şi practică, Ed.
Risoprint, Cluj-Napoca.
8. Mara R., 2011, Finanțele publice şi fiscalitatea între teorie şi practică, Ed.
Risoprint, Cluj-Napoca.
9. Moşteanu T. (coord.), 2008, Finanțe publice, Ed. Universitară, Bucureşti.
10. Mutaşcu M.I., 2006, Elemente de teorie fiscală, Ed. Mirton, Timişoara.
11. Stroe R., Armeanu D., 2004, Finanțe, Ed. ASE, Bucureşti.
12. Talpoş I, Enache C., 2001, Fiscalitate aplicată, Ed. Orizonturi
universitare,Timişoara.
13. Tulai C., 2003, Finanțele publice şi fiscalitatea, Ed. Casa Cărții de Ştiință, Cluj –
Napoca.
14. Văcărel I. (coord.), 1999, Finanțele publice, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti.
***Dicționarul Petit Larousse (1977);
***Constituția României din 1991 cu modificările şi completările ulterioare;
***Legea finanțelor publice nr. 500/2002 cu modificările şi completările ulterioare;
***Codul Fiscal;
***mfinante.ro;
***www.biblioteca-digitala.ase.ro
***http://www.id-hyperion.ro/cursuri/Finante%20publice.pdf.