INTRODUCERE

Lucrarea de faţă are ca scop prezentarea şi exemplificarea rolului statului în

economie. Un termen atât de complex şi de discutat, necesită o atentă studiere şi cere o dezbatere
mai amplă cu privire la nuanţele pe care noţiunea le impune. Lucrarea îşi propune observarea
subiectului din mai multe unghiuri: din punct de vedere istoric, al evoluţiei termenului, din punct
de vedere al teoriilor şi opiniilor emise de-a lungul timpului, prezentarea situaţiei actuale şi
prevederea anumitor direcţii care vor fi urmate de statele lumii în perioada următoare.

Subiectul este unul mai actual ca oricând . Orice formaţiune statală, indiferent de
gradul său de avuţie, de istorie sau populaţie, îşi influenţează economia proprie prin mijloacele
conferite de statutul său unic. Apar astfel întrebări de genul: “Este acţiunea statului în economie
una necesară ?” “Este aceasta una pozitivă?”“Este statul corect cu toţi cetăţenii săi şi cu celelalte
state ?”. Proiectul de faţă tocmai doreşte să ofere răspunsul la aceste întrebări.

Prima parte a eseului îşi propune prezentarea opiniilor şi teoriilor care au aruncat
lumină asupra dezvoltării noţiunii de-a lungul anilor . Tot în această parte ne-am propus să
dezbatem diferenţele care există între stat şi celelalte organizaţii ale societăţii. în partea a doua a
lucrării sunt descrise succint principalele funcţii ale statului: funcţia de alocare, de strângere a
fondurilor, cea de redistribuire şi cea de stabilizare.

În ultima parte a lucrării sunt prezentate câteva concepţii eronate ale individului în
relaţia sa cu statul. Exemplele elocvente şi prezenţa argumentelor pro sau contra ajută la o mai
bună întelegere a fenomenului. La final se găsesc concluziile proiectului care sintetizează
conceptul, oferindu-i totodata câteva direcţii de evoluţie.

3
 1.Caracteristicile statului

Statul reprezintă organizaţia politică ce deţine pe un anumit teritoriu monopolul

impozitării şi al legislaţiei pe calea utilizării puterii politicii prin organisme specializate în acest
sens, cum ar fi poliţia şi armata. Statul este organizaţia politică ce are drept caracteristică
esenţială puterea de constrângere. Analiza sectorului public, precum şi a implicaţiillor sistemului
politic asupra avuţiei naţiunilor porneşte de la explicarea acţiunii guvernului în societate. Odată
implicat statul în economie trebuie să tindă în mod constant să fie un actor ca oricare altul în
jocul liber al pieţei. Eliminarea reală a birocraţiei nu se poate face decât prin supunerea unităţilor
economice controlate de stat la regulile de concurenţă specifice ale economiei de piaţă. Rolul
alocativ reflectă modul de alocare a resurselor fiecărui an bugetar. Statul se poate manifesta ca
agent economic, fie prin dezvoltarea unor activităţi industriale şi comerciale proprii, fie
participând la finanţarea unor activităţi în sectorul privat. Existenţa lor ca bugete anexe se
justifică: prin caracterul industrial sau comercial al activităţii statului şi prin scopul finanţării şi
natura beneficiarului resurselor, atunci când se acordă subvenţii sau se finanţează acţiuni sociale.
Rolul alocativ implică resurse financiare pe care statul şi le procura prin vânzarea anumitor
prestaţii, prin fiscalitate şi, dacă aceste resurse nu sunt suficiente, prin împrumut.

Analiza sectorului public, precum şi a implicaţiillor sistemului politic asupra avuţiei

naţiunilor porneşte de la explicarea acţiunii guvernului în societate. Rolul alocativ al guvernului
vizează utilizarea resurselor pentru producerea şi distribuirea de bunuri şi servicii publice.
Alocarea efectivă a resurselor între sectorul public şi cel privat determină o anumită proporţie
între acestea, putându-se accepta ca alocarea resurselor este optimă daca cerinţele consumatorilor
sunt satisfăcute la maxim prin intermediul sectorului public şi celui privat. Producţia de bunuri şi
servicii publice e finanţată din resurse bugetare adică în principal din impozitele şi taxele plătite
de toţi contribuabilii.

În cadrul diferitelor doctrine şi şcoli economice, în relaţie cu doctrinele politice si

sociale, abordările privind intervenţia statului în economie cuprind un numar larg de orientări şi
nuanţe având ca extreme, pe de o parte absolutizarea puterii de reglare a pieţelor - statul
minimal, iar pe de altă parte ignorarea acestora în economiile centralizate.

Abordarea problematicii rolului Statului în economie nu se reduce la alegerea între

intervenţia guvernului sau respingerea oricărei intervenţii guvernamentale ci mai ales realizarea
distincţiei clare între:

4
 -intervenţia necesară şi benefică din punct de vedere economic şi social;

-intervenţia arbitrară într-un sistem în dezechilibru care aduce mai multă pagubă decât
câştig într-o economie natională.

Din acest punct de vedere, funcţii majore recunoscute ale statului în societaţile
democratice moderne cu economie de piaţă sunt:

-crearea cadrului legal al activităţii economice: (elaborarea legilor şi organizarea

judecătorească, asigurarea informaţiilor necesare funcţionării economiei, crearea sistemului
monetar, definirea şi apărarea dreptului de proprietate).

-menţinerea şi dezvoltarea competiţiei (legislaţia privind concurenţa, condiţiile acordării

ajutorului statului, preţurile supravegheate, reglementarea monopolurilor naturale etc.)

-furnizarea bunurilor şi serviciilor publice (producerea de bunuri şi servicii publice pe

care piaţa nu poate, sau nu este interesată să le asigure)

-redistribuirea veniturilor (colectarea de taxe şi impozite pentru asigurarea protecţiei

sociale, ocrotirea copiilor şi a altor categorii sociale aflate în dificultate, asistenţa medicală etc.)

-corectarea externalităţilor (taxe pentru reducerea efectele negative ale activităţilor

economice, precum poluarea, acordarea de subvenţii pentru amplificarea efectelor pozitive,
precum educaţia, formarea profesională, cercetarea ştiinţifică etc.)

-stabilizarea şi menţinerea echilibrului economic (folosirea bugetului de stat şi a masei

economice pentru a sprijini cresterea economică, pentru a controla inflaţia şi a reduce şomajul).

Scopul lucrării este de a răspunde la întrebarea “Ce rol trebuie să joace statul în
economie?” este o problemă de bază, care nu se pune doar la nivelul teoriei economice.
Susţinătorii conceptului statului minimal cred că rolul statului în economie ar trebui să fie drastic
limitat. Se consideră că, prin intervenţia statului, libertatea economică şi politică sunt subminate
fiind pusă la îndoială capacitatea statului de a rezolva problemele economice sau sociale. Aceştia
vor să ştie care sunt activităţile eficiente desfăşurate de stat şi subliniaza modul deficitar de
funcţionare a birocraţiei, dificultatea de a controla organizaţiile guvernamentale uriaşe,
problemele de ordin politic care pot să apară si dificultatea de a aprecia dacă un program
guvernamental a fost eficient sau nu.

De cealaltă parte, adepţii intervenţiei statului în economie pun la îndoială capacitatea

pieţei de a rezolva problemele economice şi sociale cu care se confruntă societatea, scoţând în
5
evidenţă disfuncţionalităţile pieţei, aşteptând ca intervenţia statului să le corecteze inclusiv prin
intervenţia în sectorul privat, chiar dacă această intervenţie poate afecta libertăţile personale ale
individului.

În mod uzual statul intervine în viaţa economică fie printr-un comportament obişnuit
unui agent economic, fie prin exercitarea atributelor sale de reglator al pieţei. În prima situaţie,
statul poate fi producător, consumator, partener în operaţii de schimb. În cea de-a doua situaţie,
statul este titular unic de emisiune monetară, este principalul realizator al protecţiei sociale, este
responsabil al executării bugetului.

Statul se implică în economie atât la nivelul microeconomic, cât şi macroeconomic.

Măsurile adoptate în vederea reglementării activităţii unor agenţi economici vizează domeniul
microeconomiei şi include: administrarea unor preţuri, fixarea salariului minim şi mediu,
gestionarea şi administrarea proprietăţii publice, acordarea unor subvenţii, medierea unor
conflicte de muncă, acordarea de ajutoare etc. La nivel macroeconomic, implicarea statului
vizează măsurile adoptate în vederea eliminării sau înlăturării unor dezechilibre cum ar fi inflaţia
şi şomajul şi capătă forma politicilor macroeconomice cum ar fi politica fiscală, a cheltuielilor
publice, monetară, bugetară etc.

2. Rolul statului

2.1. Istoricul rolului statului

Rolul statului în economie s-a schimbat major odată cu Marea Criză Economică din
1927-1933. Scăderea veniturilor provoacă o reducere a consumului. Supraproducţia agri¬colă
provoacă prăbuşirea cursului mărfurilor alimentare determinând ruinarea fermierilor. Încrederea
in virtuţile economiei liberale dispare. Regimul liberal primeşte o dublă lovitură: politică,
deoarece una dintre marile democraţii este destabilizată, şi economică, prin confruntarea
liberalismului economic cu o profundă criză. în ansam¬blu, din 1929 pană în 1932 venitul
naţional al SUA scade, de la 87 la 39 de miliarde de dolari. Criza economică loveşte toate
categoriile sociale. Semnul cel mai vizibil al crizei sociale: 1,5 milioane de şomeri în 1929 şi 12
milioane în 1932, adică un sfert din populaţia activă. Agricultorii sunt cel mai greu loviţi. Ei sunt
constrânşi să-şi vândă pământurile la preţuri foarte mici pentru a-si achita datoriile. Mulţi dintre
6
ei migrează în vest, mai ales spre California, în căutare de lucru. Saracirea afectează şi
funcţionării, membrii profesiunilor liberale, capitaliştii ruinaţi.Pauperizarea se extinde în întreaga
ţară, care descoperă foamea, grija zilei de mâine şi începe să se îndoiască de valorile în care
America crezuse până atunci: progresul, reuşita, confortul, încrederea în viitor. Din cauza
importanţei economice mondiale a Statelor Unite, criza se propagă rapid . Global, criza a distrus
definitiv ideea conform căreia apli¬carea principiilor liberalismului economic ar putea duce la
bunăstarea şi fericirea tuturor. Pentru a lupta împotriva crizei, Franklin Roosevelt a anunţat în
perioada campaniei electorale un New Deal, o nouă cale sau Noul Curs.

În linii mari, New Deal a urmarit amplificarea rolului statului în economia americană,
susţinerea de către stat a categoriilor sociale defavorizate, protejarea acelor bănci care erau
considerate sănătoase, deci viabile din punct de vedere financiar, refacerea creditului, relansarea
productiei. Toate aceste obiective erau îndreptate spre ştergerea efectelor crizei declanşate în
1929 şi revenirea S.U.A. în plan economic. Implicarea statului în economie se poate observa prin
procentul cheltuielilor publice în PIB. Astfel, dacă în 1930 SUA avea un procent al cheltuielilor
publice de 10%, în 1980 acestea au înregistrat un procent de peste 30%.

După al doilea război mondial, mai multe ţari occidentale şi-au bazat politica economică
pe teoriile lui Keynes, reuşind să întârzie declanşarea unor crize, să combată şomajul şi să ducă
la creşterea economică. Conform teoriilor lui Keynes, statului îi revine un rol foarte important în
activitatea economică. Este cunoscut îndeobşte pentru pledoaria sa în favoarea politicilor
guvernamentale intervenţioniste, prin care guvernul a folosit măsuri fiscale şi monetare în scopul
temperării efectelor adverse ale recesiunilor economice, crizelor economice şi boom-urilor
economice. Este considerat de mulţi drept fondatorul macroeconomiei moderne şi al
keynesianismului.

Richard Musgrave, în studiul său : “The Theory of Public Finance” distingea între 3
roluri ale statului: acela de stabilizator în economie(gândindu-se la ocuparea întregii forţe de
muncă), rolul de a oferi alocaţii şi cel de redistribuire a veniturilor .

Axându-ne pe ultimele dintre ele, putem distinge între cheltuieli guvernamentale privind
redistribuirea veniturilor şi cumpărării directe de bunuri şi servicii. La randul lor , cele din urmă
se impart în “bunuri publice pure” (care sunt în sine publice, cum ar fi apărarea ) şi “bunuri
private oferite în mod public” (spre exemplu sănătatea şi invăţământul).

7
 Raportându-ne la graficul cheltuielilor publice în SUA pentru anii 1930 – 1980 se pot
observa două lucruri interesante. Primul este faptul că implicarea statului era aproape inexistentă
înainte de 1930. Se observă apoi o creştere vertiginoasă în jurul anului 1940, creştere datorată
cheltuielilor pentru apărare, cheltuieli care ajunseseră la 40% din PIB faţă de doar 2% în 1930.
După încheierea războiului cheltuielile pentru apărare scad şi în schimb cresc cele cu caracter
non-defensiv.

Al doilea lucru interesant este creşterea constantă a cheltuielilor publice în PIB de-a
lungul anilor 1950-1980. Mulţi dintre analişti au sugerat că indivizii tind să consume mai multe
bunuri publice cu cât devin mai bogaţi, aceste bunuri publice comportându-se ca şi produse de
lux .

In 1980 a avut loc o scădere a rolului statului în economie. în majoritatea ţărilor,

candidaţii care aveau ca platformă o mai restrânsă implicare a statului în economie au fost aleşi.
Asta s-a reflectat şi în faptul că în SUA cheltuielile publice au început să rămână la un nivel
constant şi să se axeze mai mult pe oferirea de asigurări sociale celor în vârstă. Tot în aceeaşi
direcţie , preşedintele Reagan a luat hotărârea de a înfiinţa o Comisie a Privatizării care să scoată
de sub tutela statului cele mai mari companii . Acest lucru s-a întâmplat şi în celelalte state. Spre
deosebire de acestea,în SUA, majoritatea companiilor importante se aflau deja sub control privat.
S-a urmărit slăbirea rolului statului şi astfel au avut loc mari tulburări în domenii diverse: linii
aeriene, transporturi şi distribuţie de gaze naturale. Au avut loc schimbări şi în ceea ce priveşte
politicile statelor. Astfel , George Stigler profesor la universitatea din Chicago , a primit Premiul
Nobel parţial pentru teoria sa conform căreia comisiile desemnate de stat pentru a administra
situaţiile de monopol tind să fie absobite de domeniile asupra cărora fac reglementări.

Dar această politică nu a dat rezultatele scontate. Astfel, în ceea ce priveşte piaţa
companiilor aeriene, la început a avut loc o creştere a numarului acestora, dar în cele din urmă ,
industria a început să fie una de tip oligopol, numărul companiilor s-a stabilizat, iar preţurile
practicate au fost caracterizate ca foarte mari. Asta contrazice oarecum teoria liberei concurenţe
care susţine că atunci cand există concurenţă , costurile tind să scadă. Din această cauză perioada
care a urmat a înregistrat o creştere a implicării statului în economie.

8
 2.2. Relaţia stat-individ

Funcţionarea oricărei economii se bazează pe o anumită arhitectură instituţională

care este în mare parte acţiunea guvernului în societate. Viaţa individului în societate este
rezultatul general al unui anumit sistem de reguli la originea cărora se gaseşte statul, prin
intermediul deciziilor politice. Este vorba atât de instituţiile politice externe (Constituţia,
Principiul separării puterilor în stat, etc.) cât şi de cele economice, legale şi juridice (legislaţia,
codurile comerciale) care stabilesc limitele acţiunii umane în societate.

Sectorul public desemnează acea parte a economiei în care se manifestă pe de o

parte proprietatea de stat li pe de altă parte cea publică. Subiecţii acestor categorii de proprietate
sunt ministerele şi organismele guvernamentale, precum şi toate societaţile şi întreprinderile
(publice şi de stat) care produc diverse bunuri, fie ele de natura publică fie privată.

2.3. Opinii cu privire la rolul statului in economie

Viziunea liberală despre stat

Ideea generală a liberalismului din care decurge întreaga sa argumentare împotriva

implicării statului în binele concret este libertatea individuală. Liberalismul susţine că fiecare
individ este capabil să-şi urmărească propriul scop în viaţă şi să acţioneze în funcţie de resursele
de care dispune pentru a-şi îndeplini dorinţele. Statul nu trebuie să-şi propună asigurarea fericirii
tuturor cetăţenilor şi, de altfel, nici nu ar putea să ducă la îndeplinire acest deziderat, spun
liberalii. Ceea ce poate asigura statul este un climat bazat pe reguli formale (instituţionale), iar în
acest climat individul trebuie să aibă posibilitatea să-şi ducă la îndeplinire propriile dorinţe şi
proiecţii asupra viitorului său, în funcţie de capacităţile şi resursele deţinute.Cadrul formal
amintit are o reprezentare în planul economic prin economia de piaţă. Conform viziunii
liberalismului acest gen de economie este singurul capabil să ofere libertatea individului,
necesară urmării interesului personal. În această ecuaţie, statul trebuie să se implice doar pentru a
asigura anumite reguli ale jocului, care să fie identice pentru toţi cei care formează societatea.
Din acest motiv pentru liberalism statul este un arbitru care veghează la respectarea regulilor
jocului, iar dacă aceste reguli nu sunt respectate să apeleze la constrângeri pentru a impune
respectarea legilor. În viziunea liberală aceste premise au ca rezultat pentru individ libertatea,
utilă în urmărirea propriului scop. Singura îngrădire a libertăţii individului apare atunci când

9
individul recurge la încălcarea libertăţii celorlalţi pentru satisfacerea propriilor nevoi. În acest
sens, J. S. Mill afirmă că este autorizată subordonarea spontaneităţii individuale unui factor
extern, cum este statul, numai atunci când acţiunile unui individ aduc atingere celorlalţi.
Respingerea implicării statului în problemele concrete ale societăţii este susţinută şi prin
rezultatele pe care le-ar putea avea o astfel de acţiune. Bunăoară, Friedrich Hayek, în Drumul
către servitute, analizează această problemă şi ajunge la concluzia că, dacă statul imaginează şi
impune tot felul de legi care să prevadă cazuri particulare şi concrete, rezultatul este unul singur:
abuzuri sistematice. Prin urmare, spune Hayek, statul trebuie să formuleze reguli şi legi suficient
de generale (opuse ordinelor speciale), astfel încât să funcţioneze în împrejurimi care să nu poată
fi prevăzute în detaliu. Dacă printr-o anumită lege imaginată de stat pot fi făcute previziuni
detaliate asupra efectelor acesteia, respectiva lege se transformă într-un instrument prin care
statul obligă indivizii să se îndrepte spre obiectivele fixate de acesta.

Aşa cum Richard Musgrave spunea, formularea unei teorii economice despre sectorul
public poate fi abordată în două feluri. Una poate adopta o perspectivă normativă şi caută să
definească ce funcţii economice ar trebui să îndeplinească guvernul şi a descrie politici adecvate
pentru îndeplinirea acestor funcţii. Se mai poate pleca de la un punct de vedere pozitivist ce
caută să explice de ce actualele politici sunt adoptate şi să prezică ce politici vor fi adoptate în
viitor.

Margaret Thatcher scria în cartea “The Dawning Steet Years” : “O politică economică
corectă depinde, în mod crucial, de o apreciere corectă a activităţilor ce cad în sfera statului şi a
celor ce cad în sarcina populaţiei”. Multe probleme apar în cazul determinării rolului guvernului
în sistemul economic. Acestea includ mărimea şi scopul activităţii guvernamentale, însă , este
clar că o cale de mijloc ar fi cea mai potrivită pentru “administrarea” unei economii naţionale.
Starea a fost poate cel mai bine descrisă cu mult inainte de apariţia interventionismului sau a
Marii Crize de către marele poet francez Paul Valery: “dacă statul este prea puternic, ne va strivi;
dacă este slab, atunci va muri ”. De asemenea includ şi problemele proprietăţii private, baza de
distribuire a avuţiei prin intermediul politicilor de venituri şi cheltuieli, prestarea de servicii
publice precum şi cele mai bune metode economice de prestare a acestora.

Problema centrală este nivelul implicării statului în activitatea economică. Aceasta

apare atunci când statul se implică prea mult . De exemplu, economiile care s-au dezvoltat în
interiorul sistemelor comuniste apărute după cel de-al Doilea Război Mondial, economii
planificate şi susţinute integral de stat, s-au dovedit a fi un eşec sigur. Cazul Chinei, ţară incă sub
regim comunist, este unul special. Boom-ul economic înregistrat în această ţară în ultimii ani cu

10
creşteri economice ce ating 10% pe an este rezultatul unei politici speciale a statului care a
permis în anumite zone aplicarea unui regim economic diferenţiat, cu fiscalitate redusă şi
libertate deplină pentru intreprinzătorii particulari, fapt ce a facut ca numeroşi investitori să
aleagă această ţară ca destinaţie, multumită şi unui cost foarte redus al resurselor umane.
Sistemul comunist chinez a descoperit că lăsând o economie liberă va avea mai multe de
caştigat şi că vremurile în care statul decidea totul au apus. Astfel următorul pas pe care îl va
face China va fi liberalizarea pieţei financiare şi bancare, lucru care deja a atras un număr ridicat
de potenţiali investitori.

James Tobin expune conflictul dintre egalitatea economică şi valorile democratice

astfel: “Capitalismul de piaţa generează mai degrabă inegalitate decât armonie, sursele acestei
inegalităti nu pot fi remediate fără sacrificarea flexibilităţii şi eficienţei economiei capitaliste.
Astfel, redistribuirea prin intermediul fiscalităţii devine necesară”.

Implicarea sectorului public în activitatea economică ajută la derularea eficientă şi

echitabilă a fluxurilor economice. Omniprezenţa statului în viaţa economică şi socială se
manifestă sub dublu aspect: pe de o parte el furnizează colectivităţii nenumărate prestaţii, adesea
foarte costisitoare, în domenii foarte variate precum: securitate, apărare, asigurări medicale,
educaţie, cercetare, protecţia mediului etc. Pe de altă parte el intervine, în mod continuu, asupra
funcţionării economiei de piaţă prin intermediul unor măsuri de reglementare sau financiare
pentru a fixa regulile jocului şi pentru a corecta deficienţele acestuia. Această activitate intensă a
guvernului joacă un rol considerabil. Statul recurge din plin la resurse economice limitate, la
factori de producţie cât şi la bunuri şi servicii produse de sectorul privat. Insă el operează şi
importante transferuri de venituri către diferitele grupe ale populaţiei. în plus activitatea lui
legislativă are repercursiuni considerabile în domeniul economico-social, chiar dacă adesea ele
sunt mai puţin vizibile.

Statul intervine în viaţa economică fie printr-un comportament obişnuit unui agent
economic, fie prin exercitarea atributelor sale de reglator al pieţei. în prima situaţie, statul poate
fi producător, consumator sau partener în operaţii de schimb. în cea de-a doua situaţie, statul este
titular unic de emisiune monetară, este principalul realizator al protecţiei sociale, este responsabil
al executării bugetului. De asemenea statul se implică în economie atât la nivelul microeconomic
cât şi macroeconomic. Măsurile adoptate în vederea reglementării activităţii unor agenţi
economici vizează domeniul microeconomiei şi includ: stabilirea unor preţuri, fixarea unor
limite minime sau maxime de preţ, determinarea salariului minim şi mediu, gestionarea şi
administrarea proprietăţii publice, acordarea unor subvenţii, medierea unor conflicte de muncă,

11
acordarea de ajutoare etc. La nivel macroeconomic, implicarea statului vizează măsurile adoptate
în vederea eliminării sau înlăturării unor dezechilibre cum ar fi inflaţia şi şomajul şi capătă forma
politicilor macroeconomice cum ar fi politica fiscală, a cheltuielilor publice, monetară, bugetară
etc. Desigur, implicarea statului la aceste două nivele este forţat delimitată. ţn realitate, nivelul
microeconomic se află în strânsă corelaţie cu cel macroeconomic şi la fel, şi acţiunile publice se
află în interdependenţă. De exemplu, chiar dacă un conflict de muncă este aparent un aspect
microeconomic, implicarea statului în medierea acestuia nu se face decât în situaţia în care
menţinerea lui ar genera extinderea problemelor de muncă în economie şi ar afecta un sector sau
ramura economică; dacă conflictul de muncă nu reprezintă decât o lipsă de comunicare între
patronat şi sindicat care nu pare o ameninţare la desfăşurarea întregii activităţi economice,
implicarea statului nu se justifică. De asemenea, în fixarea unor limite de preţ, implicarea publică
şi apariţia de preţuri administrate este o necesitate numai dacă piaţa produsului, respectiv legea
cererii şi ofertei nu asigură un nivel de pret, considerat satisfăcător atât de producător cât şi de
consumator. Intervenţia statului are însă un caracter limitat acest lucru fiind impus de autonomia
organelor administrative de stat dar şi de libera initiativă a agenţilor economici care este o
trăsătură generală într-o economie de piaţa şi este aplicabilă tuturor în mod egal.

Dinamica economică (nu neapărat echilibrul economic care este, în general, o stare
privilegiată, improbabilă şi instabilă a procesului economic) este efectul conjugat, la nivel cauzal
şi condiţional, a doi factori cruciali: mecanismul de piaţă liberă şi mecanismul instituţional de
reglementare publică. Fiecare dintre cele două componente ale „jocului economic” are propria sa
logică, iar combinarea consistentă a acestor logici este, de fapt, cheia unei dinamici economice
convergente cu scopul social general. Fiecare dintre cei doi actori social – piaţa, respectiv statul
– este pasibil de erori, dacă sunt consideraţi separat. Astfel, se poate vorbi despre eşecul pieţei, în
sensul incapacităţii structurale a pieţei de a asigura bunurile publice, pe de o parte şi în sensul
necesităţii de producere a externalităţilor negative, pe de altă parte. În acelaşi timp, se poate
vorbi despre eşecul reglementării (despre eşecul guvernului), atunci când optimul economic
natural este deformat de intervenţia factorului public.

Criza capitalismului liberal a început cu primul război mondial, care pregăteşte declinul
Europei în economia mondială. După primul război mondial şi după criza din 1929, se
înregistrează în toate ţările o intervenţie din ce în ce mai puternică a statului în plan economic.
Organizarea producţiei în interiorul fiecărei ţări încetează să mai fie încredinţată numai iniţiativei
private.

12
 După încheierea războiului, refacerea infrastructurii şi a economiei, ca şi creearea
premiselor pentru reluarea ascensiunii economice şi sociale au fost asumate ca sarcini ce
reveneau autorităţilor statale. În acest context, statul s-a implicat pregnant şi prin decizii menite
să susţină reglarea şi dezvoltarea economiei, ceea ce a imprimat acţiunilor sale un caracter
interventionist.

Momentul culminant care a determinat naşterea doctrinei intervenţioniste este

considerat cel al declanşării crizei economice mondiale din 1929 – 1933, când statul a trebuit să
abandoneze unele dintre tezele liberale de nonintervenţie în viaţa economică şi socială şi să se
implice mult mai profound în redistribuirea, alocarea şi folosirea resurselor. Aflat în faţa unor
fenomene economice noi, statul şi-a extins activitatea, incluzând în sfera acţiunilor sale şi masuri
de contracarare a factorilor perturbatori. Pe lânga sarcinile tradiţionale asumate anterior de stat,
s-au conturat şi altele noi, care aveau în vedere, în special, contracararea factorilor destabilizatori
sau corectarea impactului negativ al dereglării vieţii economice şi sociale. Această criză
profundă a dărâmat postulatele clasice şi a năruit mitul şi “pretenţiile” doctrinei “laissez-faire”;
aceeaşi criză a reclamat necesitatea intervenţiei statului în viaţa economică, făcând să crească
rolul masurilor de politică economică, inclusiv financiară.

Funcţia de finanţare reprezintă cea mai importantă funcţie a statului, presupunând

colectarea pe diferite canale, căi a resurselor pentru acoperirea cheltuielilor publice(impozite,
taxe, accize, etc.).

Considerat cheia invenţiilor sociale, statul nu poate fi prezentat, din punct de vedere al
evoluţiei sale, decât în contextul schimbărilor sociale. Statul a determinat modul de organizare a
societăţilor de-a lungul istoriei, dar în acelaşi timp a fost continuu remodelat, reconstituit, în
funcţie de evoluţia societăţii omeneşti.

2.4. Diferenţa dintre stat si celelalte organizaţii ale societăţii

Stiglitz susţine că există două mari diferenţe între stat şi celelalte organizaţii ale
societăţii. În primul rand statul oferă un drept universal de apartenenţă şi în al doilea rând, statul
are puteri legale de obligaţie pe care nici o altă organizaţie nu le deţine.

Într-adevăr, individul poate să aleagă să facă parte dintr-un club, să lucreze pentru o
firmă sau pentru alta, dar nu poate să îşi aleagă statul, sau cel puţin asta e percepţia sa. În timp ce
13
toate activităţile pe care le realizează se bazează pe voinţă proprie, pe voluntariat, în relaţiile cu
statul, voluntariatul dispare.

Mai general, toate tranzacţiile dintre părţi (altele decât statul şi alte tranzacţii decât cele
pricinuite de un furt sau de un accident) sunt voluntare. Acest lucru nu este valabil în tranzacţiile
dintre guvern şi orice individ. Situaţiile în care statul face uz de puterea sa de a obliga legal
abundă. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este reprezentat de impozite. Indivizii nu iau ei
de bună voie decizia de a plăti statului impozite, iar în schimbul acestora nu li se oferă o
contraprestaţie, un serviciu direct .

O altă diferenţă majoră între stat şi restul organizaţiilor este legată de modul în care sunt
aleşi conducătorii. Daca într-o organizaţie fiecare membru (acţionar în cazul unei firme pe
acţiuni) ştie că votul său contează atunci cand vine vorba de bunăstarea firmei, în cazul statului
electorii nu cred în puterea votului lor şi datorita faptului că exista un numar mare de alegători.
În procesul de votare fiecare îşi urmăreşte interesul personal şi nu de fiecare dată cel care castigă
alegerile reprezintă interesele tuturor. Dar aici intervine teoria lui Adam Smith care era de părere
că este de preferat de a ne baza pe interesul propriu pentru a atinge bunăstarea generala .

3. Funcţiile statului

Chiar dacă nu suntem întotdeauna conştienţi de implicarea statului în viaţa economică şi

socială, această implicare există şi se manifestă permanent, continuu şi sub aspect dublu. Pe de o
parte, statul asigură furnizarea unor prestaţii foarte importante pentru societate (securitate,
apărare, asigurări medicale, educaţie, cercetare), iar pe de altă parte, intervine în reglarea şi
corectarea funcţionării economiei de piaţă (prin intermediul unor metode financiare sau de
reglementare).

Problema centrală a economiei rezultă din doua constatări: resursele productive sunt
rare iar nevoile omului sunt continue şi nelimitate. Pentru a-şi maximiza bunăstarea, orice
comunitate trebuie să incerce să exploateze la maxim resursele productive de care dispune la un
moment dat, adică să le utilizeze în mod optim şi eficace. Imperativul eficacităţii economice
impune adaptarea optimă a ofertei la cererea de bunuri şi servicii şi producţia în condiţii optime a
acestor bunuri şi servicii cu ajutorul resurselor disponibile.

Alocarea resurselor prezintă o mare importanţă pentru sectorul public din două
motive: orice activitate guvernamentală exercită o influenţă asupra afectării resurselor iar cel de-

14
al doilea este că statul are un rol instituţional de garant al interesului general, lui îi revine sarcina
de a acţiona şi de a interveni în mod direct la ameliorarea alocării resurselor în cadrul sectorului
privat.

O alta problemă ce se pune atunci când se vorbeşte de intervenţia statului este

distribuirea echivalentă a bunăstarii. Este universal valabil ca venitul naţional este mai mult sau
mai putin inegal distribuit între persoane. Chiar dacă această inegalitate îi satisface pe unii, alţii
consideră că o mai mare egalitate între indivizi ar fi mai justă. în realitate distribuţia pe care o
observam la un moment dat într-o ţară nu e numai rezultatul unui mecanism socio-economic
spontan, ci e influenţată printr-o politică deliberată a organizaţiilor private şi ale statului, care
incearcă să reducă această inegalitate şi să ajute persoanele defavorizate. Respectarea atât a
optimului de producţie cât şi a optimului de consum reprezintă o condiţie necesară dar nu
suficientă a optimului social. Problema distribuţiei echitabile a bunăstarii este omniprezenta în
toate deciziile politice din doua motive: orice masură referitoare la alocarea resurselor are în mod
obligatoriu un efect de redistribuţie şi de asemenea o parte foarte importantă a programului de
cheltuieli şi a intervenţiilor publice urmăreşte cu prioritate un efect de redistribuire.

Sectorul public indeplineşte câteva funcţii majore cum ar fi funcţia de alocare, funcţia
de strângere de fonduri, funcţia de distribuţie a veniturilor şi funcţia de stabilizare.

3.1. Funcţia de alocare

Funcţia de alocare se referă la implicarea statului în mecanismul pieţei în vederea

determinării tipului şi calităţii unui serviciu public şi la posibilităţile de creştere a veniturilor
pentru acoperirea cheltuielilor necesare creşterii acestuia. Desigur, atunci când piaţa asigură o
utilizare eficientă a resurselor, implicarea statului este minoră şi constă în acţiuni menite să
încurajeze concurenţa şi libera intrare pe piaţa. Dimpotrivă, atunci cand nu existã o competiţie
eficientă şi se manifestă o situaţie de monopol sau externalităţi, implicarea publică este necesară
pentru reglementarea activităţii economice. Aceasta se face fie prin productie publică directă, fie
prin sprijinirea firmelor private in adoptarea deciziilor privind tipul, cantitatea şi calitatea
producţiei. în acest sens, se face distincţia între producţia directă de stat în care intreaga activitate
de realizare a unui bun este asigurată de sectorul public şi producţia publică indirectă în care
bunul se realizează de firme private pe baza unor decizii publice. De exemplu, echipamentele
militare sunt în general asigurate de sectorul public, prin comenzi la firme private.
15
 3.2. Funcţia de strângere de fonduri

Funcţia de strângere de fonduri se realizează prin impozite şi prin alte surse de venituri
neprovenite din impozite. Impozitul este impunerea de taxe sau contribuţii mandatare faţă de
guvern, în primul rând pentru obţinerea de resurse reale pentru activităţile guvernamentale.
Pentru a finanţa cheltuielile guvernul trebuie sa obţină un venit necesar din sectorul privat al
economiei, de la indivizi, firme şi corporaţii. Un impozit are menirea de a indepărta resursele de
folosirea lor privată, politică de impozite cautând să obţină această îndepărtare prin costuri
economice şi sociale cât mai mici. Veniturile realizate din impozite reprezintă 90% sau mai mult
din totalul veniturilor guvernamentale. Sistemul de impozitare poate promova politicile
guvernamentale de stabilizare si redistribuire.

Principiile impozitării pot fi definite drept păreri sau idei sistematice şi cuprinzătoare
referitoare la impozite. în lucrarea “Wealth of Nations” Adam Smith propunea patru principii de
urmat în impozitare. Primul dintre acestea spune că supuşii fiecărui stat trebuie să contribuie la
sprijinirea guvernului, pe cât se poate, în conformitate cu capacităţile lor, adică de venitul de care
se bucură sub obladuirea statului. Al doilea principiu este acela că impozitul pe care trebuie să-l
plăteasca fiecare individ trebuie sa fie sigur, nu arbitrar. Timpul de plătire, modul de plata şi
suma trebuie sa fie clare pentru contribuabil şi pentru oricare altă persoană. De asemenea fiecare
impozit trebuie să fie incasat în timpul sau modul cel mai favorabil pentru contribuabil. Nu în
ultimul rând fiecare impozit trebuie proporţionat astfel incât să ia şi să lase oamenilor cât mai
puţin posibil, dar mai mult decat aduce el în visteria statului.

Unul dintre cele mai cunoscute impozite este impozitul pe profitul societăţii. Acesta este
discutat aprins de muţti experţi. Există păreri potrivit cărora acest impozit nu are nicio justificare
economică.Din punct de vedere economic pot fi precizate următoarele neajunsuri: societăţile nu
au capitaluri speciale de impozit şi impozitarea veniturilor personale este suficientă, societatea
deplasează impozitul asupra altor plătitori, nu este neutru deoarece “venitul impozabil” este greu
de definit, apare problema dublei impozitări.

Se stie că impozitul pe venit personal nu este nici perfect echitabil nici autocuprinzător
şi că plătitorii, deseori, nu-şi declară toate veniturile. De aceea impozitul pe profitul societăţii
poate fi considerat un impozit aditional acestuia. Impozitul pe profit nu trebuie plătit în totalitate
de către proprietari deoarece poate fi deplasat înainte, în preţuri sau înapoi asupra angajaţilor.
Ambele deplasări au un impact mai mare asupra oamenilor săraci deci sunt regresive. în ciuda

16
acestor aspecte are anumite calităţi şi indeplineşte unele funcţii importante. De aceea el nu a fost
anulat in ţările OECD. Iată câteva argumente importante: societatea plăteşte pentru folosirea
serviciilor publice, impozitul este impus asupra profiturilor care s-ar putea extrage de la plată,
poate fi folosit ca instrument de politică macroeconomică.

3.3. Funcţia de redistribuire

O altă funcţie a guvernului este funcţia de redistribuire a veniturilor. Redistribuirea

veniturilor se referă la implicarea statului pe piaţă prin procesul de ajustare a veniturilor si
avuţiei acumulate din tranzacţii economice. Deşi analiza economică nu oferă indicii in ceea ce
priveşte corectitudinea acestei repartiţii, principiile de echitate socială şi justa reglementare a
avuţiei stau la baza politicilor fiscale şi a cheltuielilor publice. Cheltuielile reprezintă unul dintre
cele mai importante instrumente guvernamentale pentru implementarea scopurilor de alocare şi
redistribuire. De asemenea reprezintă una din metodele importante de egalizare a capacităţilor
fiscale a unităţilor de guvernare în cadrul sistemelor politice. Creşterea cheltuielilor bugetare se
află la un punct de cotitură din cauza efectelor deficitelor bugetare, ale privatizării,
dereglementării şi descentralizarii care au obligat guvernele să-şi schimbe deciziile referitoare la
cheltuieli şi metodele de furnizare a serviciilor. Prin cheltuieli guvernul influenţează scopul şi
activitatea sectorului public, dimensiunea sectoarelor public şi privat ca parte din PIB,
comportamentul indivizilor care suportă schimbările survenite în dimensiunea venitului propriu
precum şi înlocuirea unor anumite bunuri şi servicii cu altele.

Statul poate să acţioneze asupra distribuţiei venitului fie furnizând prestaţii în natură,
care ar trebui în principiu să favorizeze, în mod particular, clasele cu venituri modeste, fie
transferând putere de cumpărare anumitor categorii de persoane.

Transferurile măresc veniturile cetăţenilor şi le îngăduie să cumpere şi să consume mai

mult. Astfel ele pot fi considerate ca un mod de redistribuire a dreptului de a consuma. Nu
servesc direct la achiziţionarea de bunuri sau servicii obişnuite, fiind efective în consumul privat
şi în investiţiile private. Guvernul trebuie să ţină seamă nu numai de cheltuielile făcute nu numai
pentru achiziţionarea de bunuri sau servicii dar şi de transferuri. Transferurile nu sunt în mod
necesar distribuite persoanelor care au nevoie de ele. Anumite subvenţii pot fi acordate
întreprinzătorilor care angajează cu precădere tineri care şi-au terminat studiile.

17
 De asemenea evaluarea atentă a programului de cheltuieli reprezintă un instrument
foarte eficient în scopul opririi risipei de resurse publice, rare şi costisitor de obţinut. Metodele
de analiză a cheltuielilor sunt benefice, deoarece ajută guvernele ţărilor dezvoltate şi a celor
aflate în tranziţie să poată folosi resursele într-un mod eficient, pe baza unei atente evaluări a
scopurilor şi a folosirii resurselor publice.

Stiglitz propune un plan în opt părţi pentru analizarea cheltuielilor publice ce poate fi
simplificat în urmatoarele patru etape: 1) definirea clară a scopului programului; 2) definirea
clară a nevoii căreia i se adresează programul; 3) căutarea, totală sau partială, a alternativelor
practice de atingere a scopurilor propuse ale programului; 4) evaluarea ştiinţifică a alternativelor
pe baza metodelor obiective şi subiective existente în cadrul analizei cantitative şi calitative.

3.4. Funcţia de stabilizare

Nu în ultimul rând statul efectueaza şi funcţia de stabilizare. Stabilizarea reprezintã o

funcţie a sectorului public care vizeazã crearea cadrului legal ce asigurã şi protejeazã tranzacţiile
economice publice şi private. Obiective precum creşterea ocupãrii forţei de muncã, stabilitatea
preţurilor, creşterea economicã se aflã în centrul politicilor macroeconomice.

Implicarea statului în economie prin exercitarea funcţiilor de alocare, distribuţie şi

stabilizare trebuiau sã vizeze corelarea permanentã a deciziilor şi acţiunilor publice. Aceasta,
deoarece uneori pot sã aparã contradicţii între obiectivele publice. Impozitarea progresivã poate
conduce la scãderea incitaţiei la muncã şi chiar ineficienţã, funcţia de distribuţie fiind astfel, în
relaţie conflictualã cu cea de alocare. Stabilizarea ca funcţie esenţialã a sectorului public se poate
concretiza ea însãşi în prevederi conflictuale de legislaţie, ştiut fiind faptul cã legile sunt
interpretabile, mai ales dacã normele metodologice de aplicare apar mai târziu decât momentul
intrãrii în vigoare. Astfel, stabilizarea poate avea ca efect descurajarea unor agenţi economici sau
chiar o încãlcare a principiului distribuţiei, dacã sunt favorizate anumite categorii sociale. Cu alte
cuvinte, implicarea statului în economie nu asigurã automat eficienţa economicã şi echitatea
socialã. Eliminarea unor dezechilibre prin decizia publicã se realizeazã în contextul în care alte
imperfecţiuni se menţin. Dar aceasta nu înseamnã cã trebuie ignorat rolul sectorului public în
viaţa economicã.

18
 4. Evolutia rolului statului in economie

Astăzi, în ceea ce priveşte intervenţia statului în economie, se doreşte o redimensionare

a rolului acestuia, adică, mai exact, o restructurare a relaţiilor de proprietate. Cele două obiective
ale redimensionării rolului statului sunt reducerea ponderii sale ca agent economic şi
diversificarea funcţiilor acestuia, ca stat de drept, garant al bunei funcţionări a pieţelor şi a liberei
competiţii.

Se observă, aşadar, că redimensionarea rolului statului nu trebuie identificată,în mod

simplist, cu restrângerea rolului său economic. Se poate vorbi de reducerea rolului statului atunci
când ne referim la implicarea sa directă ca proprietar şi administrator al unor active. Trebuie
făcut, însa, distincţie între rolul statului de proprietar şi administrator şi rolul de reglator,
legislator şi principal strateg al construcţiei instituţionale, ceea ce face parte din domeniul
funcţiilor statului.

Această tendinţă de redimensionare a rolului statului, nu are în vedere ignorarea

funcţiilor statului deoarece statul va continua să aibă mereu o funcţie economică, în calitate de
actor al pieţei. Important e faptul că firmele de stat trebuie să actioneze într-un mediu economic
de piaţă. Ele sunt cele care se supun regulilor pieţei şi nu piaţa este cea care se supune capriciilor
statului. Indiferent de implicarea sa în economie, statul trebuie să rămână garantul drepturilor şi
libertăţilor fundamentale. Nicăieri ca în mediul economic exerciţiul libertăţii individuale nu se
întrepătrunde mai adânc cu respectul pentru libertatea celorlalţi. Primul care trebuie să respecte
această regulă trebuie să fie insuşi statul. Acţiunea sa pe piaţă trebuie să se faca fără a îngrădi
libertatea celorlalţi actori ai pieţei. Astfel că redimensionarea rolului statului trebuie sa ţină cont
de faptul că statul trebuie să fie un stat de drept şi statul trebuie să fie un stat minimal. Aceasta se
referă, pe de o parte, la aria atribuţiilor sale dar şi la modul în care aceste atribuţii sunt
îndeplinite.

Toate acestea presupun şi o redefinire a rolului statului. Restrângerea rolului statului ca

agent economic nu înseamnă o restrângere a funcţiilor sale. Deoarece în perioada de tranziţie au
apărut funcţii noi pe care statul comunist nu le-a deţinut (un exemplu elocvent fiind pieţele
financiare), această redimensionare nu se referă numai la funcţiunile economice, ci are în vedere
o construcţie economică şi socială gestionată de statul de drept. Funcţia statului de garant al
democraţiei, al egalitaţii de şanse, exercitate prin instituţiile abilitate, sunt noi şi ele arată cu câtă
precauţie trebuie abordată chestiunea restrângerii rolului statului.

19
 Oricare ar fi evoluţia statelor în economie aceasta va trebui să se schimbe, odată cu
noile descoperiri tehnologice şi odată cu apariţia unor economii mai puternice, mai dezvoltate. În
general, pieţele sunt destul de eficiente cand trebuie să producă bunăstare, dar problema apare
atunci când trebuie să se faca o redistribuire a veniturilor, a bunăstării. De aceea rolul guvernelor
în redistribuirea veniturilor nu va dispărea, deşi este unul foarte complicat. în schimb, vor trebui
să realizeze această funcţie în mod diferit decât au făcut-o în trecut. Vor trebui să inveţe cum să
facă politicile de redistribuire eficiente şi concentrate şi vor trebui să nu uite un lucru: creşterea
economică este cel mai bun tratament împotriva sărăciei şi în vederea producerii de noi slujbe.

Concluzie

Putem afirma că sectorul public este o necesitate pentru orice economie.

Funcţionarea sa este impusă de imperfecţiunile pieţei, dar aceasta nu înseamnă că implicarea sa
este întotdeauna optimă. Interesele agenţilor economici diferă, ceea ce înseamnă că niciodată nu
vor fi satisfacuţi deplin toţi participanţii la viaţa economică. În plus, sentimentul discriminării
este o caracteristică umană care face ca de cele mai multe ori individul să se considere
dezavantajat sau defavorizat de o situaţie pe care este obligat să o accepte. Funcţionarea
sectorului public nu este perfectă, ea însăşi înregistrând eşecuri, pe care societatea le poate
ameliora fie printr-o schimbare de intervenţie publică, fie printr-o intervenţie privată sau mixtă.

20