CAPITOLUL I

Introducere în economie

1. Economia este o ştiinţă socială care studiază comportamentul oamenilor în activitatea de alocare a
resurselor rare pentru acoperirea nevoilor.
2. Studiul economiei este util pentru că ne ajută să înţelegem mai bine lumea în care trăim, ne învaţă să
ne comportăm raţional şi ne ajută în înţelegerea altor discipline economice.
3. În evoluţia ştiinţei economice putem distinge mai multe curente de gândire economică, şi anume:
- mercantilismul
- curentul fiziocrat
- şcoala economică clasică
- marxismul
- keynesismul
- monetarismul
- economia ofertei şi teoria aşteptărilor raţionale e.t.c.
4. Legile economice sunt legi ale numerelor mari, adică se manifestă numai ca tendinţă şi în medie, ele
prevăd un rezultat cu o anumită probabilitate şi admit numeroase excepţii.
5. Microeconomia studiază comportamentul unităţii economice individuale, în timp ce macroeconomia
studiază economia în ansamblul său, sau mari segmente ale acesteia. Mondoeconomia studiază relaţiile
economice dintre ţările lumii.
6. Economia pozitivă descrie, explică realitatea şi formulează legi economice. Economia normativă
formulează judecăţi de valoare despre cum ar trebui să arate economia şi ce politici economice ar
trebui aplicate.

CAPITOLUL 2
Economia de piaţă

1. Economia naturală se fundamentează pe autoconsum, adică pe consumul bunurilor realizate în

activitatea proprie şi a familiei.
2. Economia de schimb este acea formă de organizare şi funcţionare a activităţii economice în care
acoperirea nevoilor se face cu bunuri procurate prin vânzare - cumpărare, adică prin schimb.
3. Principalele caracteristici ale economiei de schimb sunt: specializarea unităţilor economice,
autonomia producătorilor, piaţa este instituţia centrală în jurul căreia gravitează activitatea economică,
legăturile dintre unităţile economice îmbracă forma tranzacţiilor bilaterale, tranzacţii mijlocite de bani,
iar majoritatea bunurilor produse îmbracă forma de marfă.
4. Economia centralizată este acel tip de economie în care alocarea resurselor se face preponderent de
către stat.
5. Economia de piaţă este acel tip de economie caracterizat prin: proprietate privată dominantă,
alocarea prin piaţă a resurselor, descentralizare, liberă iniţiativă, monetizare şi intervenţia indirectă a
statului în economie prin politica monetară şi politica bugetară.
6. Economia de piaţă este un concept care acoperă o realitate extrem de diversă, de la o economie
puternic dirijată la una perfect liberală sau de la un continent la altul.
7. Un model perfect de economie nu există, iar fiecare ţară trebuie să-şi construiască o economie de
piaţă proprie, care să corespundă tradiţiilor sale şi cerinţelor de eficienţă ce decurg din integrarea
mondială.
8. Ţările, inclusiv România, trebuie să rezolve trei mari probleme: construcţia instituţională, asigurarea
creşterii economice şi realizarea stabilităţii social - politice.
CAPITOLUL 3
Raritatea în economie

1. Problema generală a economiei este raritatea, adică insuficienţa resurselor în raport cu nevoile.
2. Principalele caracteristici ale nevoilor umane sunt:
- caracterul nelimitat şi dinamic
- capacitatea limitată
- caracterul regenerabil
- concurenţa
3. Resursele economice sunt formate din totalitatea resurselor naturale, umane şi create de oameni ce
pot fi sau sunt efectiv utilizate în producţia de bunuri şi servicii.
4. Resursele se pot clasifica în materiale, umane şi informaţionale. Resursele materiale cuprind
resursele naturale şi capitalul, iar reusursele umane sunt formate din muncă şi abilitatea
întreprinzătorului. Resursele informaţionale sunt rezultatul activităţii de cercetare ştiinţifică.
5. Raritatea resurselor implică necesitatea utilizării lor eficiente şi ridică patru mari probleme
economiei: ce, cum, cât şi pentru cine să producă?
6. Costul de oportunitate reprezintă cea mai bună alternativă de alocare a resurselor sacrificată în
favoarea alternativei alese.
7. Frontiera posibilităţilor de producţie evidenţiază ansamblul combinaţiilor de bunuri economice ce
pot fi realizate în condiţiile utilizării complete şi cu maximum de eficienţă a resurselor disponibile.
8. Legea creşterii costurilor relative sau a creşterii costului oportun exprimă faptul că, pe măsură ce se
produce tot mai mult dintr-un bun în defavoarea altuia, costul oportun creşte.
9. Creşterea costului oportun se datorează specializării resurselor şi acţiunii legii randamentelor
factoriale descrescătoare.
10. Creşterea economică permite, pe termen lung, deplasarea frontierei posibilităţilor de producţie spre
dreapta.

CAPITOLUL 3
Teoria consumatorului

1. Utilitate = capacitatea unui bun de a satisface o anumită nevoie.

2. Utilitatea economică exprimă capacitatea unui bun de a satisface nevoia unui consumator dat, în anumite
condiţii de loc şi de timp.
3. Utilitatea totală exprimă satisfacţia totală resimţită de un consumator dat prin consumul unei anumite
cantităţi dintr-un bun economic.
4. Utilitatea marginală este satisfacţia suplimentară resimţită din consumul ultimei unităţi dintr-un bun.
5. Ansamblul combinaţiilor de bunuri între care consumatorul este indiferent alcătuiesc curba de
indiferenţă ( de-a lungul unei curbe de indiferenţă utilitatea totala rămâne constantă). Curbele de
indiferenţă sunt instrumentele utilizate de economişti pentru a descrie preferinţele consumatorilor.
6. Consumatorul va alege cea mai bună combinaţie pe care şi-o poate permite. Altfel spus, consumatorii se
vor situa pe cea mai înaltă curbǎ de indiferenţǎ permisă de bugetul pe care îl au. Aceasta înseamnă că linia
bugetului trebuie să fie tangentă la curba de indiferenţă.

CAPITOLUL 5
Cererea

1. Cererea exprimă relaţia dintre cantitatea dintr-un bun economic pe care un consumator doreşte şi
poate să o achiziţioneze într-o perioadă de timp şi preţul respectivului bun. Prin însumarea cererilor
individuale se obţine cererea pieţei.
2. Legea cererii exprimă relaţia inversă dintre preţ şi cantitatea cerută.
3. Pentru bunurile normale, între veniturile consumatorilor şi cerere există o relaţie pozitivă. Pentru
bunurile inferioare, relaţia este negativă.
4. Preferinţele consumatorilor şi numărul consumatorilor se află în relaţie directă cu cererea.
5. Dacă două bunuri A şi B sunt substituibile, creşterea preţului bunului A determină o creştere a cererii
pentru bunul B. Dacă cele două bunuri sunt complementare, creşterea preţului lui A determină
reducerea cererii pentru B.
6. În cazul în care consumatorii anticipează o creştere a preţului în viitor, cererea prezentă creşte;
reciproca este şi ea adevărată.
7. Elasticitatea cererii exprimă modificarea cererii în funcţie de modificarea condiţiilor cererii. Cele
mai importante forme ale elasticităţii sunt: elasticitatea la preţ, elasticitatea la venit şi elasticitatea
încrucişată.
8. În general, coeficientul de elasticitate se determină ca un raport între modificarea procentuală a
cantităţii cerute şi modificarea procentuală a condiţiei cererii avute în vedere.
9. În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a cererii la preţ, cererea poate fi: perfect elastică,
elastică, perfect inelastică, inelastică şi cu elasticitate unitară.
10. Încasările firmei depind de forma de elasticitate la preţ a cererii astfel:
- dacă cererea este elastică, între modificarea preţului şi modificarea încasărilor relaţia este
negativă;
- dacă cererea este inelastică între modificarea preţului şi modificarea încasărilor relaţia este
pozitivă;
- dacă cererea are elasticitate unitară, încasările sunt constante.
11. Factorii care influenţează elasticitatea cererii la preţ sunt:
- gradul de substituire al bunurilor (relaţie pozitivă);
- ponderea cheltuielilor cu bunul studiat în totalul cheltuielilor consumatorilor (relaţie pozitivă);
- natura bunului: cu cât un bun este mai necesar consumatorului, cu atât cererea este mai
inelastică;
- perioada de timp de la modificarea preţului (relaţie pozitivă).
12. Din punct de vedere al elasticităţii cererii la venit bunurilor pot fi:
- normale, dacă elasticitatea este pozitivă;
- inferioare, dacă elasticitatea este negativă.
13. Elasticitatea încrucişată a cererii exprimă modificarea cantităţii cerute dintr-un bun în funcţie de
modificarea preţului altui bun. Pentru bunurile substituibile ea este pozitivă, iar pentru cele
complementare este negativă.
14. Cele mai importante abateri de la legea cererii sunt: bunurile Giffen, efectul de snobism şi
ostentaţie, efectul de venit nul şi efectul de anticipaţie.

CAPITOLUL 6
Teoria producătorului

1. Comportamentul producătorului se studiază pe două perioade de timp distincte:

- pe termen scurt, perioadă de-a lungul există un singur factor de producţie variabil, de regulă
factorul muncă;
- pe termen lung, timp în care firma realizează investiţii, extinzându-şi capacităţile de producţie.
2. Productivitatea marginală exprimă variaţia producţiei la o modificare cu o unitate a factorului de
producţie considerat. Productivitatea medie este producţia pe unitate de factor de producţie consumat.
3. Curba de izoproducţie, numită şi izocuantă, exprimă combinaţiile de factori de producţie pentru care
producţia firmei este constantă.
4. Panta izocuantei este rata marginală de substituţie şi exprimă preţul la care un producător este dispus
să înlocuiască un factor de producţie cu altul, astfel încât producţia să nu se modifice.
5. Izocostul exprimă ansamblul combinaţiilor de factori de producţie pe care producătorul le poate
realiza cu aceeaşi cheltuială.
6. Echilibrul producătorului se stabileşte în punctul de tangenţă a izocuantei la izocostul producţiei.
Dacă se unesc punctele succesive de optim pe termen lung se obţine calea de expansiune a firmei.
7. Legea randamentelor marginale neproporţionale afirmă că, pe măsură ce se asociază unităţi
succesive dintr-un factor de producţie variabil, la o cantitate dată de factor fix, la un moment dat,
productivitatea începe să scadă.
8. Costul producţiei se împarte în cost implicit şi cost explicit. Costul implicit este costul oportun, iar
cel explicit include toate cheltuielile firmei cu factorii de producţie cumpăraţi din exterior.
9. Pe termen scurt, o altă clasificare a costurilor le împarte în costuri fixe, independente de producţie,
şi costuri variabile, dependente de prodcuţie.
10. Costul marginal exprimă modificarea costului total antrenată de modificarea cu o unitate a
producţiei. Pentru variaţii foarte mici ale producţiei, costul marginal este panta costului total.
11. Relaţia dintre costul mediu şi cel marginal reflectă acţiunea legii randamentelor factoriale
neproporţionale şi reprezintă „imaginea în oglindă” a relaţiei dintre productivitatea medie şi cea
marginală.
12. Costul mediu pe termen lung exprimă acţiunea legii randamentelor de scară neproporţionale, prin
cele trei zone ale sale: cea a economiilor de scară, a randamentelor de scară constante şi a
dezeconomiilor de scară.
13. Economiile de scară se explică prin cauze de natură tehnică şi financiară, iar dezeconomiile de
scară prin apariţia problemelor de comunicare în cadrul firmei.
14. Forma costului mediu pe termen lung dintr-un anumit sector de activitate este hotărâtoare pentru
dimensiunea firmelor din acele sector şi pentru amploarea concurenţei de pe piaţa respectivă.

CAPITOLUL 7
Oferta

1. Oferta exprimă relaţia dintre cantitatea dintr-un bun pe care un producător doreşte şi poate să o
vândă dintr-un bun şi preţul acelui bun pe o perioadă de timp determinată.
2. Legea ofertei exprimă relaţia directă dintre preţ unui bun economic şi cantitatea oferită din
respectivul bun.
3. Curba ofertei la nivelul firmei este porţiunea crescătoare a curbei costului marginal.
4. Oferta creşte când:
- scade costul producţiei;
- se descoperă tehnologii mai performante;
- preţul bunurilor substituibile în ofertă scade;
- preţul bunurilor complementare în ofertă creşte;
- producătorii anticipează reducerea preţului;
- creşte numărul ofertanţilor;
- scad taxele şi/sau cresc subvenţiile.
5. Elasticitatea ofertei la preţ exprimă modificarea cantităţii oferite în funcţie de modificarea preţului.
În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate al ofertei la preţ, aceasta poate fi: perfect elastică,
perfect inelastică, elastică, inelastică şi cu elasticitate unitară.
6. Elasticitatea ofertei este cu atât mai mare, cu cât:
- costul producţiei este mai mic;
- gradul de substituire al bunurilor în ofertă este mai mare;
- posibilităţile de stocare sunt mai numeroase;
- costul stocării este mai mic;
- perioada de timp de la modificarea preţului este mai mare.
7. Elasticitatea încrucişată a ofertei măsoară modificarea procentuală a cantităţii oferite în funcţie de
modificarea preţului altor bunuri.
8. Echilibrul pieţei se realizează când cererea este egală cu oferta, iar volumul valoric al tranzacţiilor
este maxim.
9. Guvernele pot interveni asupra preţului în mod direct, prin fixarea unor preţuri maxime sau minime,
sau indirect, prin politica bugetară.
10. Preţurile administrate creează fie penurie (dacă sunt maxime), fie exces de ofertă pe piaţă (dacă
sunt minime). Taxele distorsionează alocarea resurselor, deoarece orientează factorii de producţie către
produsele mai puţin impozitate, în defavoarea celorlalte.
CAPITOLUL 8
Piaţa perfect concurenţială. Monopolul

1) Piaţa cu concurenţă perfectă este un model teoretic ideal caraterizat prin următoarele trăsături:
- atomicitate perfectă;
- produse omogene;
- intrarea şi ieşirea liberă pe şi de pe piaţă;
- transparenţă perfectă;
- perfecta mobilitate a factorilor de producţie.

2) Pe o piaţă perfect concurenţială preţul este unul de ecilibrul, iar firma este „primitoare de preţ”.
3) Pe termen scurt în concurenţă perfectă,producţia firmei este optimă când costul marginal este egal
cu venitul marginal şi cu preţul pieţei.
4) Pe termen lung, firma în concurenţă perfectă îşi stabileşte acel nivel al producţiei pentru care preţul
pieţei este egal cu venitul maginal, cu costul marginal şi cu costul mediu, iar costul mediu este minim.
5) O firmă în concurenţă perfectă va înceta să producă dacă preţul este mai mic decât costul variabil
mediu.
6) Pentru că fiecare unitate de produs se realizează la un cost mediu minim, iar preţul este egal cu
costul marginal, piaţa cu concurenţă perfectă este considerată cea mai eficientă formă de concurenţă.
7) Monopolul este forma de piaţă în care întreaga ofertă a unui anumit bun este asigurată de o singură
firmă.
8) Există trei forme principale de monopol: monopolul natural, monopolul inovaţional şi monopolul
legal.
9) Firma monopolistă realizează oferta pentru zona elastică a curbei cererii, deoarece numai când Ecp
este supraunitară venitul marginal este pozitiv.
10) Pentru o firmă monopolistă, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, nivelul optim al producţiei
este dat de egalitatea VM = CM. La acest nivel, profitul este maxim sau pierderea este minimă.
11) Discriminarea perfectă caracterizează situaţia în care monopolul vinde fiecare unitate dintr-un bun
la preţul maxim pe care consumatorul este dispus să îl plătească.
12) Discriminarea de ordinul doi descrie acea situaţie în care preţul fiecărei unităţi vândute depinde de
cât de mult este dispus consumatorul să cumpere.
13) Discriminarea de gradul trei caracterizează situaţia în care monopolul vinde aceleaşi produse la
preţuri diferite pe pieţe diferite. Este cel mai frecvent tip de discriminare întâlnit în practică.
14) Monopolul nu se caracterizează prin eficienţă maximă, nici productivă şi nici alocativă, fapt pus în
evidenţă de raportarea sa la concurenţa perfectă.
14) Taxa globală aplicată monopolului nu modifică optimul acestuia, ci numai profitul. Profitul scade
cu o sumă egală cu valoarea taxei.
15) Taxa unitară aplicată monopolului determină reducerea ofertei de monopol şi creşterea preţului cu
o sumă care de obicei depăşeşte nivelul taxei.
16) Legile antitrust urmăresc împiedicarea formării de monopoluri şi diminuarea puterii acestora.
17) Preţurile administrate conduc la creşterea producţiei oferite de monopol, deci determină
diminuarea pierderii sociale.
18) Monopolul natural practică preţuri mai mici comparativ cu celelalte forme de concurenţă, chiar în
condiţiile în care îşi maximizează profitul.

CAPITOLUL 9
Concurenţa monopolistică şi oligopolul

1. Concurenţa monopolistică este o formă a pieţei caracterizată prin atomicitate, intrare şi ieşire liberă
pe şi de pe piaţă, independenţa firmelor şi diferenţierea produselor.
2. Pe termen scurt, firma în concurenţă monopolistică îşi maximizează profitul atunci cât costul
marginal ete egal cu venitul marginal, comportându-se ca un monopol.
3. Pe termen lung, firma în concurenţă monopolistică nu obţine profit şi funcţionează optim la un cost
unitar egal cu preţul pieţei.
4. Pentru că produsele sunt diferenţiate, cererea la nivelul firmei monpolistice nu este perfect elastică,
iar producţia este optimă în zona descrescătoare a CTM-ului, motiv pentru care această piaţă a fost
acuzată de ineficienţă.
5. Oligopolul desemnează piaţa pe care oferta este asigurată de un număr redus de firme
interdependente care oferă produse omogene sau diferenţiate, dar substituibile.
6. Stabilitatea preţurilor în condiţii de oligopol, demonstrată empiric, se justifică prin forma specifică,
asemănătoare unui „cot” a cererii la nivelul firmei.
7. Studiul comportamentului oligopolului se realizează cu ajutorul teoriei jocurilor.
8. Oligopolurile au de ales între a nu coopera şi a coopera, iar comportamentul concurenţei prin preţ
sau cantitate dezavantajază firmele.
9. Cooperarea oligopolurilor poate îmbrăca forma înţelegerii oficiale sau a înţelegerior secrete. În
cazul înţelegerilor oficiale, iau naştere cartelurile, care se comportă ca un monopol.
10. Acordurile tacite au avantajul de a menţine independenţa firmelor şi pot îmbrăca următoarele
forme: „preţul director”, „firma barometru” sau înţelegeri cu privire la preţ şi cota de piaţă.

CAPITOLUL 10
Eşecul pieţelor: bunuri publice,
externalităţi, imperfecţiunea informaţiei

1. Bunurile publice sunt cele oferite de stat, la care toată lumea are acces după nevoie şi care se
caracterizează prin nonexcluziune şi nonrivalitate.
2. Analiza cost-beneficiu reprezintă instrumentul de luare a deciziilor în legătură cu tipul şi cantitatea
de bunuri publice ce trebuie realizate. Conform acestei analize, cantitatea optimă de bunuri publice
este cea la care se egalizează venitul marginal obţinut de pe urma acestor bunuri cu costul marginal
ocazionat de producerea lor.
3. Externalităţile exprimă un cost (externalităţi negative) sau un venit (externalităţi pozitive) ce revine
unei terţe părţi, aflată în exteriorul pieţei. Căile de rezolvare a problemei externalităţilor sunt:
- soluţia lui Coase, conform căreia prin negociere părţile pot ajunge la o soluţie reciproc acceptată;
- intervenţia guvernamentală care poate fi:
* directă, prin control direct (legi care să limiteze anumite activităţi)
* indirectă, prin taxe şi subvenţii, ca şi prin crearea pieţei drepturilor asupra externalităţilor.
4. Imperfecţiunea informaţiei se referă la faptul că, pe o piaţă reală, producătorii şi consumatorii nu
sunt întotdeauna informaţi corect şi în mod egal asupra situaţiei pieţei, fapt care provoacă pierderi fie
producătorilor, fie consumatorilor.
5. Hazardul moral exprimă tendinţa unei părţi a unui contract de a-şi modifica comportamentul în aşa
fel încât să afecteze negativ cealaltă parte contractantă.
6. Selecţia adversă apare atunci când o informaţie cunoscută de un contractant este necunoscută
celeilalte şi îi provoacă pierderi.