Raportul nevoi-resurse

Nevoile omului reprezintă dorințele, aspirațiile, așteptările oamenilor în

ceea ce privește achiziția de bunuri. Multitudinea nevoilor umane și continua lor
diversificare au determinat clasificarea lor în nevoi fiziologice, sociale și raționale.
Nevoile fiziologice sunt acele nevoi inerente fiecărui individ.
Nevoile sociale sunt satisfăcute de oameni ca membrii a socio-grupuri.
Nevoile raționale sunt nevoi de ordin superior care țin de spiritul și de
trăsăturile interioare ale oamenilor.
Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături:
 Sunt nelimitate, o nevoie o dată satisfăcută generează o alta în
continuare
 Sunt limitate în capacitate
 Sunt concurente
 Sunt complementare
Resursele reprezintă totalitatea elementelor pe care omul le poate folosi în
activitatea sa de satisfacere a nevoilor sau a trebuințelor.
Volumul și calitatea resurselor determină gradul în care omul își satisface
nevoile.
Resursele folosite de oameni se pot clasifica după mai multe criterii:
1. Resurse primare (resurse naturale și potențialul demografic) pe baza lor se
formează resursele derivate
2. Resurse naturale care după durata de folosire se pot împărții în:
a) Resurse neregenerabile
b) Resurse greu regenerabile
c) Resurse regenerabile
Dincolo de gradul de folosire și de amplitudinea diversificării lor, resursele
prezintă o caracteristică esențială, și anume sunt limitate.

Raritatea și alegerea
Datorită sporirii nevoilor umane generate de progresul societății, omul a
căutat să atragă mereu noi resurse în circuitul economic, de aceea apare problema
optimizării raportului nevoi-resurse, adică de folosire cât mai rațională a
resurselor și de minimizare a consumului de resurse. Dar, pe cât de nelimitate sunt
nevoile omului, pe atât de limitate sunt resursele.
Astfel, raritatea resurselor reprezintă caracteristica generală a economiei,
de aceea raritatea resurselor și a bunurilor economice atât din punct de vedere
calitativ, cât și cantitativ constituie restricția care stă la baza organizării și
desfășurării economice.
Unii autorii prezintă o lege a rarității resurselor potrivit căreia volumul,
structura și calitatea resurselor economice și a bunurilor economice se modifică
într-un ritm mult mai lung decât volumul, structura și urgența satisfacerii nevoilor
oamenilor.
Există opinii ale unor autori care spun că dacă nu ar fi existat raritatea,
atunci chiar însăși activitatea economică ar fi lipsită de sens, de aceea utilizarea
rațională și eficientă a resurselor economice disponibile reprezintă o problemă
cheie a oricărei economii.
În aceste condiții fiind pus în situația de a alege dintre multitudinea
variantelor de utilizare a resurselor rare, oamenii aleg acea variantă ce va duce la
obținerea de cât mai multe bunuri și de o calitate corespunzătoare.
Alocarea resurselor rare pentru o cât mai bună satisfacere a nevoilor a
organizării economice și vizează găsirea de răspunsuri la 3 întrebări:
1. Ce și cât să se producă
2. Cum să se producă
3. Pentru cine să se producă
1) Câte bunuri pot fi produse cu cantitățile de resurse disponibile
2) Ce combinații de factori de producție vor fi utilizate, ce tehnici și tehnologii
se vor folosi pentru a produce fiecare bun în parte
3) Distribuția producției societății, la modul în care se vor distribui bunurile
între membrii societății

Economia de piață
Economia de schimb: producția de mărfuri este acea formă de economie în
care producătorii produc pentru piață bunuri în vederea satisfacerii nevoilor altor
oameni decât pe cele ale lor.
Economi de schimb este considerată de către economiști predominantă în
ultimele 2-3 secole. Economia de schimb nu este economie naturală și este
predominantă, nu este economie de troc și este o economie de schimb monetar.
Nu este o economie feudală, ci este o economie orientată către profit. Nu este o
economie închisă, ci este deschisă către schimbul cu alte economii. Nu este
economia țărilor în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate, ci este o economie
modernă și eficientă.
Economia de schimb monetar este o formă modernă a vieții economice în
care oamenii își desfășoară activitatea liber și independent, beneficiind de
oportunitățile pieței respectând legile. Economia de schimb este caracterizată de
folosirea mai multor module teoretice de analiză, astfel un prim modul teoretic se
referă la trăsăturile tipului de economie de piață, astfel este multipolară,
descentralizată. Este economie de întreprindere și prezintă intervenția indirectă a
statului în economie.
Un alt model teoretic are în vedere trăsăturile generale de economie de
piață pe care le grupează ideologic, instituțional și tehnic. Prezintă aspecte
particulare tehnice așa cum sunt aceste disfuncții:
- Întreprinzătorii reduc salariile fiind preocupații de reducerea costurilor,
fiind sacrificate interesele consumatorilor
- Inflația, șomajul și recesiunile economice însoțesc creșterea economică
Piața înseamnă locul de întâlnire dintre oferta vânzătorilor și cea a
cumpărătorilor. Pe piață se integrează actele de vânzare și de cumpărare
împreună cu fenomenele legate de manifestarea obiectului ofertei și cererii.
Funcțiile pieței:
- În primul rând, verifică concordanța sau neconcordanța dintre volumul,
structura și calitatea bunurilor produse cu ceea ce exprimă cerere
- Oferă informații, obiective accesibile, tuturor agenților economici
În caracterizarea economiei de piață se folosesc mai multe modele teoretice
dintre care unul folosește următoarele concepte:
1. Ideologic
2. Instituțional
3. Tehnic
a) Din punct de vedere ideologic conceptul se referă la gândirea filosofică a
secolului al XVIII- lea și la economia politică clasică care are la bază instituții
ce privesc individualismul și liberalismul economic.
b) Din punct de vedere instituțional economic de piață are la bază instituții
juridice și economice adecvate, exemplu: dreptul de proprietate individual,
 piața ca relație între cerere și ofertă, statul care intervine într-o măsură în
piața economică.
c) Din punct de vedere tehnic economic de piață se întemeiază pe
promovarea conferențială a unor tehnici și tehnologii moderne ce conduc la
creșterea profilului.
Economia de piață se caracterizează printr-un mecanism de funcționare
compus din:
- piață
- cerere
- ofertă
- concurență
- costul
- profitul
- mediul înconjurător
Prin combinarea factorilor de producție se obțin producții cât mai mari și de
mai bună calitate cu costuri mai mici. De aceea mecanismul de piață s-a produs ca
stimulator a creșterii economice.

Condițiile apariției dezvoltării și funcționării economice de piață

a. Specializarea înseamnă separarea agenților economici pe activități, produse
etc. Specializarea se face în funcție de avantajul comparativ (fiecare agent
economic se va specializa în aceea activitate care îi conferă cel mai mare
avantaj sau cel mai mic dezavantaj în raport cu celelalte activități. Efectul
specializării este creșterea deficienței activității.
b. Schimbul de produse între agenți economici într-un anumit raport de
schimb, astfel nevoile economice sunt satisfăcute în cererea unei condiții
pentru toți. Un bun sau serviciu care se schimbă se numește marfă.
c. Moneda este mijlocul de schimb economic datorită faptului că are cea mai
mare lichiditate (adică are cel mai mic cost de utilizare).
d. Proprietatea privată constă în exercitarea liberă a tuturor atribuțiilor
proprietății: posesie, folosință, dispoziție, uzufruct, este asociată cu
libertatea economică.
 Toate cele 4 condiții trebuie îndeplinite simultan în funcție de gradul în care
fiecare condiție este îndeplinită se poate determina și nivelul de performanță al
sistemului economic respectiv.
Perfecționarea și dezvoltarea economiei de piață sunt dependente de condițiile
evolutive ale economiei de piață:
- Adâncirea specializării ( apropierea maximă de punctul avantajului
comparativ la scara economiei naționale, precum și un raport cu economia
mondială).
- Sporirea lichidității monedei
- Optimizarea raportului proprietate privată – proprietate publică

Categoriile fundamentale
1. Piața este spațiul economic în care are loc întâlnirea cereri cu oferta. În
condițiile actuale majoritatea tranzacțiilor se fac prin intermediari. Astfel,
piețele sunt specializate pe obiectul vânzării sau cumpărării. Ca urmare
avem piețe de bunuri, piețe de servicii, piața muncii etc.
2. Cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care
cumpărătorii sunt capabili și dispuși sa o achiziționeze la diferite prețuri
într-o perioadă de timp determinată. Ca urmare cererea nu este pur și
simplu cantitatea solicitată de cumpărător, ci relația dintre această
cantitate cerută și preț. În plus se referă la un bun determinat, concret și la
un interval de timp dat. Cantitatea cerută se modifică în funcție de prețul
produsului în timp ce cererea se modifică atunci când se modifică ceilalți
factori ( venit, gusturile, numărul consumatorilor, prețurile altor bunuri) în
afară de preț.
3. Oferta constituie cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care producătorul
este capabil și dispus să o vândă la diferite prețuri într-o perioadă de timp
determinată. Din nou se remarcă deosebirea dintre cantitatea oferită și
oferta, oferta nefiind o simplă cantitate, ci o relație între cantitate și preț.
Dacă ceilalți factori de influență ai ofertei ( rata dobânzi, nivelul salariilor)
rămân constanți atunci oferta este o funcție de creștere a prețului bunului
respectiv. Cantitatea ofertei se modifică o dată cu modificarea prețului
celorlalți factori rămânând constanți, dar oferta se modifică o dată cu
modificarea celorlalți factori.
4. Prețul de piață/ echilibru: când cantitatea cerută este egală cu cantitatea
ofertei dintr-un anumit bun, atunci piața respectivă este un echilibru. La
acest echilibru se formează prețul pieței. Este cel mai important semnal în
 ceea ce privește alocarea resurselor. Prețul pieței în economie de piață este
o mărime obiectivă care se formează în mod dinamic și fluctuează
permanent în jurul punctului de echilibru al pieței.
5. Concurența, aceasta exprimă comportamentul specific al agentului
economic în condițiile liberei inițiative. Concurența reprezintă confruntarea,
rivalitatea economică între industriași, bancheri, comercianți, prestatorii de
servicii pentru a atrage de partea lor clientela consumatoare prin prețuri
mai convenabile prin calitate superioară a bunurilor materiale, a serviciilor
în vederea obținerii unor profituri cât mai mari. În economia de piață
concurența are loc în condiții reglementate juridic. Concurența face posibilă
producerea numai a ce și cât este necesar, cerut și dorit de consumatori la
cele mai mici prețuri posibile, asigurând profiturile scontate de
întreprinzători și satisfacerea în cât mai mare măsură a nevoilor
consumatorilor. Concurența determină ca agenții economici să reducă
costurile prin introducerea celor mai noi tehnologii de producție îi
determină să și perfecționeze organizarea și conducerea întreprinderii să
îmbunătățească calitatea produselor.
6. Profitul este recompensa întreprinzătorului pentru asumarea riscului, a
inovării, a reviziunii, a managementului și controlului asupra firmei. Profitul
e obținut de întreprinderea care prosperă continuu piața și identifică
oportunitățile existente pentru a mării rezultatele materiale și financiare ale
firmei.
7. Rolul statului administrației în economia de piață atât ca agent economic,
cât și ca autoritate de reglementare a echilibrului economic și de asigurare
a protecției sociale și a mediului înconjurător, acesta se manifestă în mod
activ. Mecanismele economiei de piață se sprijină de principiile de
funcționare:
-dominanța, garantarea, dezvoltarea proprietății private
-formarea liberă a prețurilor
-intervenția statului exclusiv prin instrumente economice de ajustare
-libera circulație a informațiilor, a bunurilor și a factorilor de producție
Trăsăturile economiei de piață:
-caracterul predominant industrial
-criteriul avantajului comparativ de specializare din perspectiva posibilității
economice de acces la factorii de producție
-rata mare a inovări tehnologice
-principalul element de decizie macroeconomic devine costul salarial
-existența firmelor mici și mijloci în număr foarte mare
 -crizele economice de supraproducție înseamnă că oferta e mai mare decât
cererea
-inflația și șomajul
-informația a devenit un element de decizie și de calcul economic
-există o tendință accentuată de monopolizare a cererii de muncă pe de o
parte, și a ofertei de muncă pe de altă parte.

Tipuri de economii de piață în lume

1. Anglo-saxon: liberal, specific statului U.S.A. și Marea Britanie, prezintă
cea mai mare reticență față de intervenția statului în economie
2. Vest european (francez): prezintă o pronunțată tentă dirijistă
3. Nord european: promovează cooperarea între sectorul privat privit ca
producător de bunuri economice și cel public privit ca producător de
bunuri sociale
4. Social: tinde spre îmbinarea exigențelor pieței cu economie socială
( Germania, Olanda, Austria)
5. Paternist: prezintă puternice elemente tradiționale (Japonia)

Proprietatea
Proprietatea în teoria economică a suscitat un interes deosebit în ceea ce privește
natura și formele proprietății datorită faptului ca autonomia și libertatea de
acțiune este dată de pluralismul formular de proprietate, element caracteristic
economiei de piață.
Națiuni de proprietate îi sunt atribuite 3 accepțiuni sau înțelesuri: economică,
juridică și filosofică. Astfel, din punct de vedere economic noțiunea de proprietate
exprimă relațiile care se stabilesc între oameni în legătură cu poziția lor față de un
anumit bun sau anumite bunuri. Dimensiunea proprietății este dată de volumul de
bunuri asupra căreia se exercită relația de însușire a acestora și se definesc
raporturilor dintre proprietar și celelalte persoane fizice și juridice. În sens juridic,
proprietatea se referă la raporturile sociale dintre oameni în legătură cu bunurile,
relațiile care sunt reglementate pentru actele juridice existente la un moment dat.
Astfel, proprietatea privită sub aspect juridic reprezintă dreptul de a utiliza și
dispune de un bun într-un mod exclusiv și absolut sub rezerva unor limitări ale
legii.
În sens filosofic proprietatea este privită în strânsă legătură cu natura umană.
Personalitatea omului se realizează prin exercitarea atributelor proprietății
asupra bunurilor. Literatura de specialitate consemnează numeroase idei în
privința genezei proprietății, astfel încât unii autori consideră că munca este unicul
izvor al proprietății, pe când alții consideră marea proprietate un furt, iar
economiștii contemporani consideră ca izvor al proprietății munca asiduă,
cumpătarea și chiar abstinența. Conținutul proprietății se referă la 2 elemente și
anume la obiectul și subiectul proprietății, astfel obiectul proprietății îl formează
bunurile economice, iar subiectul proprietății este dat de agenții pieței economice
care pot fi persoane fizice sau persoane juridice.
Atribuțiile raportului economice de proprietate
Încă din Antichitate relațiile economice au fost reglementate, astfel drepturile
romane erau prevăzute ca drepturi de utilizare, cel de a culege roadele proprietății
și cel de dispoziție.
În prezent există următoarele atribuții:
1. Dreptul de dispoziție
2. Dreptul de posesiune
3. Dreptul de folosință
4. Dreptul de gospodărie/ administrare
5. Dreptul de vânzare: dreptul de înstrăinare a dreptului proprietății pe bază
de contra echivalent
6. Dreptul de arendare: transferarea separată a doar unora dintre atribuțiile
proprietății. Prin cedarea temporară a dreptului de administrare a
proprietății se realizează raportul de management prin transmiterea
atribuțiilor de culegere a roadelor unui bun se generează raportul de
uzufruct
Literatura de specialitate menționează existența concomitentă a mai multor forme
de proprietate:
1. Privată
2. Publică
3. Mixtă
Proprietatea privată într-o economie de piață este dominată de 3 principii juridice
esențiale:
A. Orice drept de proprietate este un atribut al persoanei definit prin drepturi
individuale și personale
B. Orice drept privind posesia, utilizarea sau transferul unui bun nu poate face
obiectul mai multor proprietăți simultane și concurente
 C. Orice drept legal recunoscut de un individ constituie bun privat ce poate fi
cedat sau transferat în beneficiul altor persoane.
Factori de producție
Factorii de producție sunt legați de resursele economice. Aceste resurse pot fi
privite ca stocuri existente la un moment dat și ca fluxuri, adică ca resurse atrase și
utilizate într-o perioadă de timp. În procesul economic dacă privim ca intrări de
resurse pentru producție, dar și ca ieșiri rezultate în urma producției observăm
legătura ce se realizează dintre cele două stări ale resurselor.
La nivel național, resursele sub formă de stocuri reprezintă avuție națională, adică
totalitatea resurselor unui popor la un moment dat.
Factorii de producție sunt factorii care compun procesul de procție și determină
obținerea bunurilor economice sunt următorii:
1. Munca
2. Pământul (natura)
3. Capitalul
Inițial existau 2 factori, numiți și factori primari, respectiv munca și natura, în timp
a apărut și factorul derivat tradițional și anume, capitalul. De-a lungul timpului
factorii de producție s-au multiplicat , s-au diversificat, de aceea este dificil de spus
câți factori există în societate.
În general o clasificare mai largă, factorii de producție se pot împărții după
următoarele criterii astfel:
1. Natura: a. factorul uman: forța de muncă
b. factorii materiali
2. Geneza: a. factorul primar: toți factori care nu reprezintă rezultate ale unor
activități economice anterioare (munca, pământul)
b. factorii derivați: rezultă din procese economice anterioare
3. Caracter reproductibil: a. factori reproductibili în mod absolut
b. factori în mod relativ
c. factori nereproductibili
Din punct de vedere al teoriei economice, cel mai important criteriu de clasificare
a factorilor economici este esența lor economică. După acest criteriu factorii de
producție sunt:
- Munca
 - Natura/ pământul
- Capitalul
Teoria economică contemporană abordează teoria neofactorilor care include
elemente noi cu sensul de potențial de cunoștințe productive pe lângă capitalul
bănesc.
Resursele informaționale sau potențialul științific și creativ, plus cel tehnologic.
Astfel dacă analizăm din punct de vedere al structurii factorilor de producție
elementele care ies în evidență în prezent sunt cele cu grad mare de
adaptabilitate și cu mobilitate crescută care conduc la creșterea utilizării eficientă
a resurselor economice antrenate în procesul de producție.
Într-o altă ordine de idei, factorii de producție reprezintă intrările în procesul
economic unde sunt combinate într-o anumită producție de către întreprinzători
obținând bunuri materiale și servicii care reprezintă outputuri.
Intrările de factori de producție în procesul economic și ieșirile de bunuri și servicii
formează fluxuri reale care sunt însoțite de 2 fluxuri monetare. Factorii de
producție la fel ca și bunurile și serviciile sunt mărfuri care se vând și se cumpără
pe piețe specifice denumite piețe ale factorilor de producție și care sunt guvernate
de legea cererii și a ofertei.
1. Munca: factor primar de producție
Munca este (principalul factor de producție) efortul uman fizic și intelectual
efectuat pentru a prelucra resursele din natură și de a le transforma în
bunuri și servicii necesare satisfacerii trebuințelor.
Munca a fost și rămâne factorul de producție activ și determinant ca
productivitate factorii derivați de producție prin intermediul ei sunt
antrenați ceilalți factori, prin muncă se face combinarea și utilizarea
eficientă a acestora. În condițiile dezvoltării economice a progresului tehno-
științific, aprecierea rolului munci trebuie făcută și prin prisma proceselor
așa cum sunt reducerea relativă a timpului de muncă, substituirea
accentuată a muncii prin capital și înlocuirea lucrului manual cu robotizarea
Dacă se analizează tendințele privitoarea la evoluția factorului muncă,
atunci acesta include 2 criterii de analizare și anume:
1. Cel cantitativ
2. Cel calitativ
Din punct de vedere cantitativ analiza factorului muncă se suprapune cu
analiza populației, respectiv a factorului demografic în general, astfel
 proprietatea are un dublu rol, existența societății și factorul primar de
producție.
Conform metodologiei naționale a muncii, potențialul de muncă al unei țări
cuprinde următoarele categorii de bază:
1. Populația activă cuprinde toate persoanele care oferă forță de muncă
disponibilă pentru producerea de bunuri. Mărimea populației active este
influențată de un complex de factori sociali și economici care în mod
direct și indirect determină numărul și dinamica celor apți de muncă
2. Populația ocupată cuprinde toate personale în vârstă de 14 ani și peste,
care au desfășurat o activitate economică în scopul obținerii de venituri
sub formă de salarii sau alte beneficii. Persoanele ocupate sunt cele care
au un loc de muncă și care au lucrat în cadrul unei săptămâni de
referință.
În lume se înregistrează o tendință de reducere a ponderei populației active
în populația totală din cauza factorilor demografici:
- Creșterea populației tinere din țările în curs de dezvoltarea
- Îmbătrânirea acesteia în țările dezvoltate
- Creșterea duratei medii de viață
Apoi datorită factorilor tehnico-economici:
- Creșterea duratei de școlarizare în vederea dobândirii de cunoștințe tot mai
complexe
Factorul de productivitate muncă este asemănător bunurilor și serviciilor,
adică o marfă, este obiectivul vânzării și cumpărării pe o piață specifică a
cărei funcționare este dirijată de mecanismul cererii și a ofertei.

Pământ/ Natura/ Resurse naturale

Natura este un factor originar de producție compus din resursele subsolului,

solului și altelor atrase în circuitul economic. Reprezintă acele elemente
care asigură condițiile materiale, respectiv cadrul desfășurării vieții și cea
mai mare parte a energiei primare necesare pentru toate activitățile
economice.
Trăsăturile specifice ale pământului ca factor de producție sunt
următoarele:
1. Factor de producție originar – nu este element produs de om sau de alt
proces, ci este un dar.
2. Nu se uzează
3. Este limitat ca suprafață
Există 2 abordării distincte în ceea ce privește piața resurselor naturale
privite ca factor de producție:
a. Actul de vânzare – cumpărare ca obiect al schimbului de piață, prețul
formându-se în urma confruntării libere dintre cerere și ofertă. În
general nivelul și evoluția prețurilor resurselor naturale și evoluția sunt
determinate de raportul cerere – ofertă. În ceea ce privește formarea și
repartizarea veniturilor resurselor naturale prezintă o trăsătură aparte
față de ceilalți factori de producție: rentă, adică posibilitatea ca
proprietarul să cedeze pentru un an dreptul de folosire percepând o
plată sau chirie datorată de utilizator proprietarului. Prețul pământului
se formează și evoluează nu numai în funcție de raportul cerere- ofertă,
dar și de nivelul rentei. Se poate spune că între prețul pământului și
nivelul rentei există o dublă condiționare.
Capitalul – factor de producție derivat
Încă din secolele 11-13 termenul de capital a fost introdus în limbajul de
specialitate cu semnul de fond, stoc de mărfuri, chiar necesar afacerii. Mai
târziu noțiunea s-a dezvoltat și s-a îmbogățit în înțeles devenind bogăție,
avere bănească, pentru ca apoi în secolul 18 să fie introdus sensul modificat
al capitalului nu înseamnă ci este mai mult participantul la producere,
valoare, profit. În prezent datorită conținutului și sferei ample de
cuprindere la care a ajuns termenul de capital acesta cuprinde o mare
varietate de termeni parțiali:
1. Capital avansat
2. Capital bănesc
3. Capital comercial
4. Capital circulant
5. Capital investițional
În același timp literatura de specialitate prezintă mai multe sensuri de
capital:
1. Capital juridic
2. Capital contabil
3. Capital economic
 Din punct de vedere juridic capitalul cuprinde totalitatea drepturilor de
proprietate pe care le deține o persoană.
Din punct de vedere contabil capitalul se identifică cu aportul inițial și cu cel
vărsat pe parcurs de către acționari la care se adaugă beneficiile acumulate,
respectiv investițiile noi. Dacă se privește mai larg, atunci capitalul unei
firme constă în capitalul financiar.
Din punct de vedere economic capitalul constă în mijloacele de producție a
căror utilizare face posibilă obținerea periodică a unui venit.
Capitalul este acel factor de producție format din ansamblul bunurilor
reproductibile care determină obținerea de alte bunuri destinate vânzării
pe piață cu un profit. Spre deosebire de factori primari de producție,
capitalul se caracterizează prin:
1. Este rezultat al proceselor economice anterioare
2. Este format din bunurile mijloacelor de producție
3. În sfera sa se includ doar banii activi
În prezent capitalul ca factor de producție este perceput cu sensul de
capital lucrativ și nu cu sensul de capital productiv.
Capitalul lucrativ corespunde unei anumite organizării instituționale care
recunoaște dreptul de proprietate privată asupra factoriilor de producție și
permite posesorului acestuia să obțină un venit fără ca el să desfășoare o
muncă concomitentă cu folosirea bunurilor capitale.
În condițiile actuale, capitalul ca factor de producție dispune de o structură
tehnică și materială eterogenă. Importantă este dihotomi capital fix –
capital circular, realizată pe baza următoarelor criterii:
- Modul de participare a diferitelor elemente de capital la producerea de
bunuri
- Modul în care se consumă prin procesul de producție
- Modalităților de înlocuire a acestora în momentul în care sunt consumate
sau uzate
Capitalul fix este acea parte a capitalului care nu se consumă în întregime
într-un singur ciclu de producție și participă la mai multe cicluri
transmițându-și valoarea treptat asupra bunurilor și serviciilor produse.
Capitalul circulant este aceea parte a capitalului care participă la un singur
ciclu de producție și se consumă dintr-o dată în procesul de producție
 regăsindu-se în producțiile realizate. Se compun din materii prime,
combustibili, energie.
După criteriul naturii capitalului acesta se poate împărți în:
- Capital financiar ce cuprinde mijloace de producție: utilaje, instalații, clădiri
- Capitalul financiar se prezintă sub formă activități financiare: numerar,
acțiuni, obligațiuni
Literatura de specialitate prevede existența unui echilibru economic la nivel
macroeconomic, adică o egalitate în expresie valorică a activelor reale cu
cele financiare, adică o concordanță între fluxurile materiale și cele
financiare.
Capitalul real se formează, este utilizat, consumat, transformat și reînnoit
print-un flux continuu realizându-se circuitul și rotația capitalului.
Circuitul capitolului înseamnă trecerea acestuia prin stadiile de
aprovizionare, producție și vânzare, prin acest circuit capitalul trece din
forma bănească în forma producției și apoi în formă marfară.
Etapa I a circuitului capitalului este etapa prin care bani se transformă prin
cumpărarea de capital productiv în bunuri de producție, în acest stadiu au
loc și achiziții de factor de muncă, dar și a altor factori de producție.
Etapa a II-a sau stadiul producției, capitalul real este utilizat, consumat și
transformat prin combinare cu ceilalți factori de producție în bunuri
destinate vânzării sau în mărfuri.
Etapa a III-a de vânzare a beneficiilor economice obținute înseamnă
transformarea mărfurilor în bani, adică a capitalului marfă în capital bănesc.
Acest capital bănesc reprezintă recuperarea cheltuielilor cu factori de
producție consumați la care se adaugă și profitul câștigat de întreprinzători.
Schematic etapele circuitului capitalului și formele capitalului, respectiv
forma bănească producției și de marfă se prezintă astfel:
B CF Cc Fm M B*
B*-B= profit
B = capital bănesc
CF Cc Fm = capital productiv
M = capital de marfă

Cu cât durata circuitului este mai scurtă cu atât și eficiența economică este
mai mare, reluarea continuă a circuitului reprezintă rotația capitalului, iar
timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit reprezintă durata de rotație
a capitalului . Numărul de circuite a capitalului într-o anumită perioadă de
timp se numește viteză de rotație a capitalului.
Factorii de influență de rotație a capitalului:
 1. În stadiul producției este vorba despre structura capitalului refolosit,
gradul tehnic al utilajelor, tehnologiilor folosite
2. În cele 2 stații ale circuitului capitalului vorbim despre ritmicitatea
aprovizionării, capacitatea și viteza mijlocului de transport, concordanța
dintre bunurile obținute și nevoi, calitatea și prețul de vânzare

Întreprinderea și întreprinzătorul
Unitățile economice își desfășoară activitatea într-o multitudine de condiții
care sunt influențate de o multitudine de factori de teritorializare a
resurselor, de caracterul limitat a fiecărui factor, de varietatea posibilităților
de combinare rațională a resurselor de inițiativă privată etc.
Unitățile economice constau in acele entități tehnico-organizatorice,
economice, sociale, juridice în care se produc bunuri materiale și se
prestează servicii pe care le schimbă prin intermediul pieței.
Domeniile de activitate a unităților economice producătoare de bunuri și
servicii sunt foarte variabile:
- Industrie
- Agricultură
- Construcții
- Servicii
Unitățile economice se pot grupa după un criteriu unic și anume: tehnico-
economic, organizațional și juridic; unitățile pot fi: fabrici, întreprinderi și
firme.
Fabrica reprezintă aceea unitate separată față de celelalte pe baza
criteriilor tehnologice și teritoriale.
Firma de afaceri reprezintă o organizație economică sub o singură
conducere și gestiune financiară. Aceste firme cuprind mai multe unități: o
serie de unități care efectuează activități omogene în mai multe spații
economice; altele care fac afaceri variate în una și aceeași zonă, pe una și
pe aceeași piață.
Întreprinderea este acea unitate economică producătoare care se
caracterizează print-un gen specific de activitate, printr-o funcționalitate și
organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce bunuri, de a se
conduce și administra rațional și prin autonomia sa financiară.
Orice întreprindere ia deciziile sale pe baza unor multiple restricții
concurențiale și legale. Mediul în care întreprinderea își desfășoară
 activitatea este foarte complex. Deciziile de tranzacții comerciale luându-se
în mod coerent pe baza de organizare și funcționare internă. Progresul
tehnic a determinat apariția unei mari diversități de întreprinderi astfel
numărul mare de produse necesare este pus la dispoziția consumatorilor
luând în considerare și transformările în modul producției, de aceea
productivitatea în masă a bunurilor a modificat structurile economice și
juridice ale producției.
În încercarea lor de a evita o parte a condițiilor restrictive impuse de piață și
din afara pieței, întreprinderile tind să devină tot mai puternice să-și
adapteze activitatea la schimbările tehnologice economice și juridice. Astfel
s-a creat procesul de concentrare economică, adică diminuare a numărului
întreprinderilor și sporirea puterii economice a fiecăruia dintre ele.
Concentrarea economică se realizează fie prin autofinanțare, fie prin
fuziune.
Există mai multe forme de concentrare a întreprinderilor:
- Concentrare orizontală: gruparea unor fabrici, întreprinderi ce produc
același produs și sunt specializate tehnologic pe același nivel
- Concentrare verticală: cuprinde întreprinderile complementare a unității
noi cuprinzând un nou circuit economic
- Concentrarea prin conglomerate: regruparea de unități independente din
punct de vedere tehnic, economic și juridic care se leagă între ele prin
interesul financiar și de difuzare a riscurilor asupra tuturor unităților ce fac
parte din conglomerate
Ca urmare a condițiilor și activităților factorilor tehnico-economic, marile
întreprinderi prezintă o serie de avantaje în comparație cu cele mici și
mijloci:
1. Capacitatea financiară, tehnică și logistică de a realiza cercetări în
domeniile de vârf ale științei, tehnici și tehnologiei, cercetări care
alternează cheltuieli foarte mari, dar care condiționează profitul
2. Pot achiziționa factori de producție mari la prețuri avantajoase
3. Dispun de o mare mobilitate economică datorată alternării între sursele
de finanțare, respectiv proprii și atrase care sunt folosite alternativ în
diferite sectoare de activitate
Pe lângă avantaje există și dezavantaje:
- O mare activitate economică înseamnă restrângerea unor libertăți și
drepturi pe care productivitatea industriei beneficiază astfel aceste libertăți
și drepturi sunt cedate întreprinzătorilor și managerilor.
 Tipuri și organizarea afacerilor:
Întreprinderile sunt prezente în economie sub o mare varietate de forme,
pe baza unor criterii economice și juridice sunt prezentate astfel:
1. Întreprinderi persoane fizice: ferme de familie
2. Întreprinderi realizate prin asociere: cooperative
3. Întreprinderi ca societăți comerciale:
a. De persoane: în nume colectiv, în comandită simplă
b. Societăți de capital: în comandită pe acțiuni, societăți pe acțiuni
c. Societăți cu răspundere limitată: mixte
4. Regia autonomă

Este justificată din punct de vedere istoric, dar și din punct de vedere al economiei
de piață moderne analiza întreprinzătorului. În trecut întreprinderea era o afacere
familială, în condițiile de atunci cel care avea inițiativa unei afaceri individuale
plasa capitalul cu speranța unui profit cât mai mare și cât mai sigur. Proprietarul
era și conducătorul afaceri, beneficiind în același timp în luarea deciziilor și de
aportul unor specialiști angajați ca salariați ai lui. Ca urmare subiectul activ al
economiei de piață era proprietarul acumulând în mod integral toate funcțiile
întreprinderii private și fiind factorul determinant al oricărei activități economice.
Revoluția industrială și extinderea societăților pe acțiuni a făcut ca întreprinderile
private de familii și proprietățile întreprinzătorilor să devină depășite. În perioada
contemporană relațiile dintre proprietari, întreprinzători și manageri, pe de o
parte, și proprietatea directă, salariați, pe de altă parte, au devenit mult mai
complexe pierzându-și din semnificația lor anterioară.
Capitalul societăților pe acțiuni este admis de miile de acțiuni aflate în mâinile
unui mare număr de proprietari acționari. Acționarii pot fi salariații aceleiași
întreprinderi, pot fi manageri, dar și întreprinzători sau pot rămâne doar acționari.
De la început se pot împărți în mici sau mari acționari. Astfel micul acționar, de
multe ori salariat al întreprinderii respective, este lipsit de drepturile de a participa
la luarea deciziilor importante ale întreprinderii.
Marele acționar dispune de mult mai multe posibilități de a participa la actul
decizional cu privire la direcțiile strategice adoptate de întreprindere. Nu mari
acționari decid în principal asupra mersului afacerilor în întreprindere. Activitățile
mari întreprinderi moderne sunt atât de complexe și dinamice încât funcțiile de
conducere s-au automatizat. Toți cei care se află în raport cu întreprinderea sunt
conduși de propriile interese. Astfel încât actul decizional într-o societate de
acțiuni ține cont de toate acestea de mai sus.
Proprietarii acționari doresc maximul de profiturilor din care să se repartizeze
dividențele pentru că participă cu capital investit.
Salariații și sindicatele care le reprezintă interesele, doresc salarii mai mari,
condițiile de muncă mai bune și o protecție socială ridicată.
Managerii salariați, pe lângă faptul că întreprinderea constituie pentru aceștia o
sursă de venituri și cadrul de realizare a personalității lor, adică de manifestare a
profesionalismului și a competențelor.
Clienții doresc mărfuri de calitate și într-o cantitate corespunzătoare, continua lor
îmbunătățire și asumarea răspunderii pentru protecția consumatorului.
Unitățile administrației publice locale așteaptă de la întreprinderea din zona lor să
creeze locuri de muncă, să respecte legislația, să sprijine activitățile culturale.
Guvernele consideră marile întreprinderi ca investitori care generează noi locuri
de muncă. În procesul de creștere și dezvoltare economică îi consideră susținători
ai bugetului de stat, buni platnici ai impozitelor.
În condițiile creșterii exigențelor și a numărului acestora, întreprinderile nu pot
realiza cu succes aceste probleme, adică este vorba de acționari și de conducerile
tehnico-administrative. Astfel s-a impus un nou tip de întreprinzător pentru ca
marea întreprindere să-și poată exercita multiplele funcții, consiliul de
administrație a directorilor. Consiliul de administrație prin politica generală
impusă întreprinderii stabilește strategiile și tacticile prin care întreprinderea se
dezvoltă. Consiliul de administrație este formată din acționari, specialiști în
marketing, împuterniciți ai băncilor și ai administrației.
Costurile
Costul pentru întreprinzător reprezintă o pârtie prin care acesta adoptă un
comportament care va fi folosit pentru obținerea de profit cât mai mare și cât mai
sigur. Costul de producție reprezintă consumurile sub formă bănească de funcții
de producție utilizați la creșterea bunurilor.
Toți marii economiști au acordat o atenție deosebită costului pentru a determina
conținutul economic al acestuia. În urma confruntării tuturor punctelor formulate
de diverse curente de gândire a fost acceptată următoarea definiție a costului de
producție: costul de producție reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate sau
care urmează sa fie făcute, exprimate în formă bănească de către întreprindere
pentru producerea și desfacerea de bunuri.
Mai multe moduri de abordare a costului:
 1. Costul este privit ca unitate dintre conținut consumului de factori și
expresia sa bănească
2. Costul este privit ca indicator comun a tuturor consumatorilor de factori
3. Costul este privit ca sumă a tuturor cheltuielilor făcute de întreprindere
4. Costul se regăsește în prețul de vânzare a produsului fiind parte
componentă a acestuia care arată toate recompensările factorilor
consumați
Costul explicit/implicit
În economia de piață întreprinzătorul utilizează atât resurse proprii pentru care nu
face cheltuieli către alți întreprinzători, dar și factorii de producție utilizați în
activitățile economice pentru care producătorul face cheltuieli cu cumpărarea lor.
Pentru a se delimita cele 2 surse de proveniență a factorilor de producție se
utilizează noțiunile de cost explicit și de cost implicit. Astfel în funcție de natura
cheltuielilor din punct de vedere economic costul de producție cuprinde cele 2
componente.
Costul explicit, acesta cuprinde cheltuielile efectuate de întreprinzător cu factorii
de producție achiziționați de la alți producători necesari procesului de producție în
fiecare ciclu de producție.
Privit strict contabil, costul explicit este costul de producție totală. Costul implicit
exprimat în formă bănească reprezintă consumul de resurse ce aparțin
întreprinzătorului și care nu presupun plăți către terți pentru că fac parte din
resursele proprii ale acestuia ( amortizare, dobândă pentru capital propriu).
Costul de producție este suma costului explicit, cât și a celui implicit.
Funcțiile costului:
1. Măsurare a cheltuielilor necesare obținerii producției și de stabilire a
prețului oferit de vânzător
2. Cercetare și dezvoltare prin ceea că noile tehnologii și noile produse apar ca
efect al cheltuielilor de cercetare
3. Producție, acesta se referă la faptul că această categorie de cost joacă un
rol important la realizarea concepției constructive și tehnologice pe baza
inovării
4. Personal care presupune compararea costurilor cu pregătirea,
perfecționarea și cu motivarea în muncă, cu aportul de productivitate a
muncii și a creșterii calității produselor
5. Funcția comercială
6. Funcția de optimizare
 7. Funcția de control și reglare
Principalele tipuri de costuri
Costul exprimă condițiile de producție și situația sa față de furnizori și clienți, dar și
poziția față de alți concurenți.
Cunoașterea definiției nivelului de cost asigură un mai bun control al acestora.
După nivelul productivității la care se evidențiază consumurile factorilor de
producție se pot menționa costul global, costul marginal și cost mediu.
1. Costul global exprimă toate cheltuielile efectuate pentru obținerea unui
volum dat al producției. În funcție de dinamica consumatorilor de funcții de
producție față de dinamica producției se pot determina costul fix, costul
variabil și total
a. Costul fix este partea de cost care nu se modifică și este îndeplinită de
modificare volumului producției
b. Costul variabil este aceea parte de cost care variază o dată cu
modificarea volumului producției ( materii prime, materiale). Unele
costuri pot varia proporțional cu volumul producției, pe când alte costuri
variază neproporțional
c. Costul global total, acesta este suma tuturor costurilor fixe și variate,
astfel pe termen scurt costul global total se modifică datorită
schimbărilor suferite de costurile variabile
2. Costul mediu (unitar) reprezintă consumurile de factori de producție de
unitatea de produs, adică se obține prin împărțirea costului global la
producția obținută
a. Costul mediu fix se obține prin raportarea costului global fix la producția
obținută. Costul fix va varia în funcție de producția obținută.
b. Costul mediu variabil reprezintă raportul dintre costul global variabil și
producția obținută
c. Costul mediu total reprezintă suma costurilor medii fixe și medii
variabile sau raportul dintre costul global total și producția obținută
3. Costul marginal reprezintă creșterea costului total sau a celui variabil, dată
de creșterea producției cu o unitate

Venituri primare în economie

Într-o economie de piață distribuția venitului poate să fie foarte inegală, astfel
economiștii examinează cauzele acestei inegalități și politicile guvernului de
redistribuire a venitului, dar și consecințele acestor politici asupra eficiențelor
economice și a creșterii economiei.
Factorii de producție trebuie să fie remunerați, astfel în cazul muncii, venitul se
prezintă sub forma salariilor, în cazul pământului se va obține rentă, iar în cazul
capitalului recompensa o reprezintă dobânda.
Salariul
1. Natura salariului: epoca modernă este dominată de teoria neoclasică în
privința explicării naturii salariului, deși există mai multe păreri, astfel unii
autori pun accentul pe izvorul și natura salariului, alții identifică funcțiile
acestuia, pe când alții încearcă să explice raportul în care se află salariul ca
venit față de alte venituri. Părerea unanimă a economiștilor este că natura
salariilor nu mai poate fi explicată doar pe baza formării ofertei de muncă a
cererii de bunuri și nici pe baza productivității muncii și a costului forței de
muncă. Astfel vorbim despre teoria dualistă a salariului și mărimea sa luând
în considerare concomitent productivitatea marginală a muncii și costul
forței de muncă. Partea primită de salariat ca venit este o parte din
produsul muncii în funcție de nivelul productivității și cel puțin egală cu
costul muncii.
Conceptul de salariu poate fi explicat pe baza raportului cerere – ofertă și
pe baza conceptului între posesorul forței de muncă și a celui ce are nevoie
de acest factor de producție.
În funcție de punctul de vedere pe care ne plasăm în explicarea salariului,
respectiv salariul privit ca venit, și salariul privit drept cost, pe baza cadrului
general al salariului privit ca preț au apărut și se folosesc o serie de termeni
derivați așa cum sunt următoarele:
a. Salariul direct care reprezintă remunerația efectivă primită de salariat
corespunzător cu contul de muncă efectuată. Se compune din salariul
net și sumele plătite drept concediu legal.
b. Salariul indirect este aceea fracțiune a salariului privit drept cost care
este plătită familia salariatului în afara muncii prestate.
c. Salariul de bază este determinat în funcție de salariul minim real
d. Salariul brut: la salariul de bază se adaugă toate veniturile brute din
muncă
e. Salariul net din salariul brut se scad reținerile obligatorii conform legii
f. Salariul colectiv se acordă tuturor salariaților ca urmare a participării lor
la rezultatele financiare ale acestuia sau ca facilități acordate acestora
g. Salariu minim este salariul fixat de guvern ce garantează salariaților un
venit ce acoperă minimul de subzistență dintr-o economie
Pentru ca o teorie să fie bună aceasta trebuia să determine cauzele care stau la
baza fenomenului studiat, astfel trebuie să răspunsuri la deosebirile naționale
între salarii, la modificarea salariilor medii, la diferențele sectoriale ale salariului
dintr-o economie. În explicarea salariului se pleacă de la cele 2 limite ale salariului:
minimă/maximă.
Limita minimă a salariului se situează la nivelul post forței de muncă. Nivel care
este general valabil pentru o altă dezvoltare economică socială a unei țări.
Limita maximă ar putea fi considerată mărimea întregului venit net realizat din
activitatea socială, adică întreaga valoare adăugată să fie transformată în salariu.
Pentru o întreprindere limita maximă este atinsă atunci când salariul plătit este
egal cu productivitatea marginală, adică ceea ce produce ultimul salariat angajat
care este necesar pentru desfășurarea normală a activității întreprinderii. Astfel
mărimea posibilă a salariului mediu depinde de gradul de dezvoltare economică a
țării, dar mărimea efectivă a salariului mediu și modificat acestuia este influențat
de o serie de factori:
- Factori economico-funcționali
- Factori sociologici
- Factori culturali
Din punct de vedere al comportamentului individului se remarcă prezența a 2
tendințe contradictorii:
- Efectul de venit
- Efectul de substituire: se referă la alocarea unei părți mai mari sau mai mici
din timpul liber al salariatului pentru timpul de muncă, prestarea de muncă
suplimentară în vederea obținerii de venit suplimentar.
- Efectul de venit constă în procesul invers, adică o parte mai mare sau mai
mică din timpul de muncă este înlocuit cu timpul liber. Atunci când salariul
atinge un nivel care permite salariatului să dispună de condiții de viață pe
măsura aspirațiilor sale. Mărimea și dinamica salariului, dar și mărimea
diferenței dintre salariul maxim și cel minim sunt influențate și de procesele
interdependente de apropiere și diferențele dintre salarii.
Diferențierea salariului are la bază calități extrem de variate ale muncii, exprimă în
fapt mărimile diferite de capital uman incorporat în forța de muncă potențială la
care se adaugă și șansele diferite de valorificare a acestui potențial prin angajare
la diferiți utilizatori de muncă.
Apropierea sau tendința de egalizare se datorează ridicării nivelului general al
calificării, a egalizării condițiilor de piață, pierderii, capacitățile salariatului de a
înregistra scăderi etc. Raportul dintre cerere și ofertă.
Alți factori care pot influența mărimea și dinamica salariului se referă la raportul
de forțe dintre contractanți, adică de utilizatorul de forțe de muncă și salariatul,
respectiv patronatul și sindicatele privite la nivel economic de țară.
Salariul minimal în termeni reali a înregistrat o tendință de creștere generală pe
termen lung indiferent de situațiile specifice de viață, indiferent de starea și
evoluția economică dintr-o țară sau alta.
Factorii generali care stau la baza mărimii salariului în sensul creșterii acestuia
sunt următorii:
1. Creșterea cheltuielilor pentru formarea și reproducerea forței de muncă,
având legătură cu creșterea și diversificarea nevoilor umane
2. Creșterea productivității muncii (respectându-se legea creșterii mai rapide a
productivității muncii față de creșterea salariului mediu)
3. Raportul dintre cererea și oferta de muncă în sensul creșterii mai puternice
a ofertei
Salariul se prezintă sub 2 forme: SN (salariu nominal) și SR (salariul real)
SN este suma de bani primită de salariat în urma muncii prestate
SR reprezintă cantitatea de bunuri materiale și servicii pe care le poate cumpăra la
un moment dat cu SN.
SN
SR= x 100
CV

SR reprezintă puterea de cumpărare a salariului nominal. Modificarea acestuia în

timp are loc în funcție de evoluția SN și a nivelului prețurilor. SR poate crește
atunci când:
1. SN crește mai repede decât nivelul prețurilor
2. SN scade mai lent decât reducerea prețurilor
3. SN crește constant, iar prețurile scad
4. SN crește, iar prețurile nu se modifică
5. SN crește, iar prețurile scad
Sistemul de salarizare reprezintă mărimi și dinamica salariilor individuale făcându-
se legătura între mărimea rezultatelor unei întreprinderi, partea ce revine
salariaților și munca prestată de salariați
Există 3 forme principale de salarizare:
1. După timpul lucrat ( în regie)
2. În acord
3. Mixtă

1. Salarizarea în regie asigură remunerarea salariatului după timpul lucrat în

contractul de muncă nu se precizează cantitatea de muncă pe care el
trebuie să o efectueze în unitatea de timp
2. Salarizarea în acord constă în remunerarea pe operații, activități, produse.
Durata timpului de muncă pentru fiecare operație nu este fixată. Această
formă de salariu evidențiază mai bine legătura dintre mărimea salariului și
efortul făcut de salariat, iar productivitatea muncii tinde să crească. Acest
sistem de salarizare este preferabil celui în regie atât pentru utilizator, cât și
pentru cei mai mulți dintre angajați. Adoptarea acestuia presupune unele
premise tehnico-organizatorice și datorită faptului că se dorește obținerea
de cât mai multe produse se face raport la calitate. Acordul poate fi
individual și colectiv. Tariful practicat și convenit pentru executarea unei
operații de 3 tipuri: simplu, progresiv și mixt
3. Salarizarea mixtă care constă în remunerarea stabilă sau fixă pe unitatea de
timp care se acordă în funcție de îndeplinirea unor condiții tehnice,
tehnologice, de organizare etc. Fiecare condiție re un anumit tarif, astfel
mărimea salariului ce revine persoanei devine variabilă ca în cazul salarizări
în acord. Indiferent de nivelul de perfecționare a formelor de salarizare
aplicate, acestea sunt adeseori contestate de aceea sau căutate soluții de
îmbunătățire a forței de salarizare:
a. Corectarea se referă la toate forțele de salarizare și vizualizarea creșterii
siguranței menținerii salarizării la un anumit nivel. Adoptarea salarizării
la dinamica prețului, atenuarea definiri salariale din sectorul de stat și
cel privat
b. Participarea reprezintă administrarea salarizării la împărțirea profitului
salarizării în cele 3 forme: directă, acțiuni
c. Socializarea include alte criterii pe lângă cele economice
Dobânda
Dobânda a fost obiectul de studiu al scolii clasice și a preocupat mai multe curente
de gândire, fiind confundată cu profilul. Apoi Marx a prezentat-o ca o parte plus a
valorii. K* a văzut dobânda ca subiect de analiză autonomă.
În teorie și în practică, dobânda și rata dobânzii au o mare capacitate de a exprima
sintetic starea și tendințele unei economii.
Dobânda și rata dobânzi exprimă foarte multe aspecte din activitatea economică.
Există 2 tendințe cu privire la dobândă în perioada actuală, este vorba de o viziune
restrânsă și una lărgită.
Dobânda este un venit însușit de proprietarul oricărui capital introdus în circuitul
economic.
În viziunea restrânsă dobânda este privită ca acel excedent ce revine
proprietarului de capital dat cu împrumut din câștigul realizat de către cel ce a luat
cu împrumut acel capital drept răsplată pentru evadarea dreptului de folosință a
acelei sume de bani pe un timp determinat.
În sens larg, dobânda este surplusul ce revine proprietarului oricărui capital utilizat
în condiții normale. Ultima accepțiune este utilizată în zilele noastre pentru că
întreprinzătorul nu face deosebirea între capitalul propriu si cel împrumutat atunci
când are în vedere strict utilizarea acestuia. În plus răsplata fiecărei unități de
capital este aceeași.
În sens larg, dobânda îmbracă mai multe forme:
1. Dobânda de pe piața monetară ce revine împrumuturilor pe termen scurt,
împrumuturile contractate între bănci, între băncile comerciale și cea
centrală
2. Dobânda bancară de bază se aplică la certificatele de depozit sau pentru
bonurile de trezorerie
3. Dobânda percepută întreprinderilor de către bănci și de alte instituții
financiare este formată din dobânda bancară de bază la care se adaugă o
cotă suplimentară stabilită în funcție de tipul de credit și de situația
economică a debitorului
4. Dobânda scontare pentru efectul de comerț este dobânda încasată pentru
operațiuni de recontare, taxa oficială la scontare
 5. Dobânda corelată ca mărime ce revine în diferite forme de plasament pe
termen scurt sau mediu, dobânda pe de piața obligațiunilor, dividentul sau
altă formă de remunerare pentru acțiunile deținute la întreprinderile
organizatorice ca societăți de acțiune. Mărimea și dinamica dobânzii este
determinată de 2 indicatori:
a. Suma absolută a dobânzii
b. Rata dobânzii exprimată procentual
Rata dobânzii este venitul anual exprimat procentual obținut ca urmare a
împrumutului în bani sau adus de o obligațiune sau de o altă valoare mobiliară sau
este un câștig adus de un capital pe orice piață concurențială.
Dobânda simplă este suma de bani încasată pentru închirierea serviciului pentru
un capital
Dobânda compusă are în vedere capitalizarea dobânzii, adică apare dobânda la
dobândă, dobânda compusă este specifică unei durate a creditului mai mare de un
an
Rata dobânzii este raportul procentual între masa dobânzii (pe an) și capitalul
utilizat în condițiile normale.
Rata nominală a dobânzii reflectă raportul între cele 2 mărimi exprimate în
prețurile de piață curente, adică în puterea de cumpărare nominală a banilor. Se ia
în considerare corecția inflației și astfel se obține rata reală a dobânzii.
Rata brută și rata netă a dobânzii, cea netă fiind diferența dintre cea brută fără
taxe și împrumut
Rata dobânzii, respectiv mărimea acestea se modifică în funcție de natura de
creditare, de durata împrumuturilor caracteristice cantitative și calitative ale
creditului
Țările dezvoltate dispun de o rată de bază a dobânzii, adică de o rată fixată de o
bancă în condițiile obișnuite și în jurul căreia oscilează celelalte rate.
Factorii care influențează nivelul ratei obținute:
1. Raportul cerere și ofertă de capital, creșterea ofertei de capital determină
scăderea dobânzii, pe când creșterea cererii de capital duce la sporirea ratei
dobânzii
2. Inflația majorează rata dobânzii
3. Mediul extrem care constă în raportul de schimb și în paritatea ratelor
dobânzii
 4. Creșterea generală a economiei, creșterea ofertei de muncă, scăderea ratei
dobânzii
5. Scăderea relativă a productivității capitalului care conduce la scăderea ratei
dobânzii
6. Creșterea gradului de diferențiere a întreprinderii
7. Sporirea costurilor serviciilor, inclusiv a celor bancare
8. Creșterea înclinației spre investiții
9. Emigrarea capitalurilor flotante
Factorii enumerați mai sus se combină în proporții diferite pe fondul economic
general în care se găsește economia.

Profitul
Există o serie de controverse teoretice privind profilul care încearcă să lămurească
relația dintre profit și beneficiu, acest termen al beneficiului este considerat de
către unii autori ca fiind același lucru cu profitul. Pe când alți autori susțin că sunt
distincte și diferite ca sferă de cuprindere. Astfel au fost emise 2 sensuri de
abordare și de apreciere a profilului plecându-se de la ideea generală prin care
profilul se identifică cu orice câștig. Și anume:
1. Un punct de vedere popular, adică profitul este considerat un avantaj, un
câștig realizat de persoană fizică/juridică fără ca aceasta să fie contribuit la
realizarea lui. A apărut și termenul de profit nelegitim obținut ca urmare a
încălcării normelor legale și sociale, cum ar fi: sporirea nivelului costurilor
prin includerea unor elemente de profit; calcularea unei cote procentuale
de profit mai mare decât reglementările din domenii; evaziune fiscală;
neplata cheltuielilor de protecție
Pot fi considerate ca profiturile nelegitime și veniturile care se obțin ca
rezultat din impunerea de prețuri mari la aprovizionarea cu materii prime,
materiale de către firmele mari, prețuri de monopol la anumite bunuri din
comerțul cu amănuntul, impunerea de salarii mici la salariați etc.
2. Un alt punct de vedere se referă la profitul legal care se realizează din
activitatea economică care presupune creșterea economică, asigurând
astfel progresul. Mai este cunoscut sub denumirea de profit normal.
Literatura de specialitate contemporană atribuie profitului diferite
caracterizări sintetice, astfel profitul după unii specialiști este un avantaj
monetar realizat dintr-o operațiune sau din activități legale. Profitul mai
poate fi privit ca o formă de venit care recompensează factorul de venit
capital. Venit realizat de o persoană ca urmare a participării acesteia la o
 activitate economică; rezultatul diferenței dintre venitul obținut și plata
factorilor de producție; surplusul obținut de firme; venitul net al unei unități
economice; venitul întreprinzătorului realizat datorită capacității lui de a
transforma capitalul din starea sa inactivă în factor de producție. Profitul
este un venit net al întreprinderii ca excedent peste costurile înregistrate de
întreprindere din încasările totale.
Profitul prezintă următoarele caracteristici importante:
1. Profitul este un venit aleatoriu, adică nu se poate prevedea dacă se va
realiza și în ce măsură
2. Profitul este un venit autonom neputând fi considerat cu alte forme de
venit ( salariu, dobândă, rentă)
Funcțiile profitului
Profitul este un indicator al raționalității economice. Este un stimulent al
dezvoltării și progresului economic și al acceptării riscului. Factor de creștere a
calității produselor.
Plecând de la încasări sau de la venitul total al întreprinderii se pot determina și
caracteriza următoarele forme de profit:
1. Profit contabil
2. Profit economic
3. Profit normal
4. Profit pur/supraprofit

1. Profitul contabil este excedentul devenit net peste costul contabil, date
fiind condițiile financiare și juridice din acea țară. Profitul contabil este
numit de unii autori si profit oficial, legislativ și statistic sau profit legitim
sau legal
Există 2 tipuri de profit contabil:
a. Brut ( cel de dinaintea plății impozitului)
b. Net ( profitul rămas după plata obligațiunilor și taxelor)
2. Profitul economic este diferența dintre venitul total și costurile de
oportunitate a tuturor factorilor utilizați de acesta
Profitul normal este profit minim care trebuie realizat de o întreprindere
pentru a putea rămâne pe piață, atunci putem spune că între venitul total
încasat și costurile totale de oportunitate există o egalitate, adică prin
încasările realizate se permite întreprinderii continuarea activității. Este
 venitul corespunzător întreprinzătorului în cazul în care acesta ar închiria
capitalul propriu altuia sau dacă ar fi angajat acestuia din urmă.
Supraprofitul sunt profiturile realizate peste cele normale, adică cele care
depășesc costurile totale de oportunitate, în acest caz ratele profitului
depășesc minimul necesar pentru a putea rămâne pe piață.
Mărimea profitului poate fi calculată în 2 materii:
1. Mărimea absolută, ca masă a profitului, adică ca diferență între venituri
și cheltuieli
2. Mărimea relativă ca o rată a profitului
Rata profitului calculată în 4 moduri:
1. Rate comercială, raportul între profit și cifra de afaceri
P
R P= x 100 CA= cifra de afaceri
CA
2. Rentabilitatea economică
P
R P= x 100
CAPITALTOTAL
3. Rata profitului financiar
P
Rp= x 100
CAPITAL PROPRIU
4. Rata rentabilității
P
Rr = x 100 Cp= costurile producției
Cp

1. Factori de influență: nivelul productivității factorilor de producție

2. Nivelul prețului produsului PROFIT = VENIT – CHELTUIELI
VENIT = PREȚ x Q
Cu cât prețul produsului este mai mare cu atât va fi mai mare și profitul unitar (pe
bucată)
3. Costul de producție influențează masa profitului invers proporțională ( cu
cât costul este mai mare, cu atât profitul este mai mic)
4. Volumul, structura și calitatea producției: volumul producției influențează
în mod direct proporțional masa profitului. În cazul structurii, profitul va fii
cu atât mai mare cu cât firma sau întreprinderea optează pentru producția
care se vinde rapid (cu prețuri mari și costuri mici), în ceea ce privește
calitatea, profitului va fi mai mare cu cât este mai ridicată calitatea
produsului.
Profitul pur are următoarele surse:
 1. Productivitatea personală a întreprinzătorului
2. Diversele rente de care acesta beneficiază ( renta de conjunctură,
monopolul)
Repartiția profitului este reglementată prin legi speciale sau prin statutele
diferitelor societăți și asociați de persoane și capitaluri:
1. Pentru constituirea rezervelor legale
2. Cota parte de profit pentru remunerarea managerilor
3. Pentru autofinanțare
4. Pentru participarea la profit a salariaților
5. Pentru acordarea de dividente

Renta
Renta a prezentat un plan deosebit economic pentru că este legată de cea mai
veche formă de activitate umană, acest subiect i-a preocupat pe specialiști. S-a
încercat explicarea venitului rentă astfel încât în prezent s-a conturat în multe
abordări. Renta prezintă venitul acordat proprietarului de terenuri pentru dreptul
de folosință de către arendași. Comportamentele specifice ai agenților economici
pe piața terenurilor agricole și cu alte destinații ca piețe derivate ale piețelor
bunurilor agroalimentare , o altă abordare se referă la caracterul universal al
rentei ca venit al unui factor de producție ce este monopolizat de anumiți
producători ofertanți. În explicarea rentei perioada prezentă este dominată de
teoria neoclasică asupra rentei. Potrivit acestei teorii, renta este acel venit ce
revine proprietarului de orice factor de producție ca urmare a transferului drept
de folosință și de uzufruct către alte persoane.
Se constituie ca plată pentru folosirea temporară a factorului respectiv. Alte teorii
privitoare la rentă și ai ales școala marginalistă au plecat pe acțiunea legii
neproporționale și a productivității factorului de producție în formarea rentei.
Renta nu se referă doar la factorul de producție pământ, renta reprezintă venitul
care revine posesorului oricărui factor de producție, nelimitându-se doar la
agricultură ca urmare renta reprezintă venitul care revine proprietarului unui
factor de producție a cărui ofertă este rigidă sau foarte puțin elastică.
Renta funciară – suma plătită de arendaș proprietarului funciar pentru dreptul de
a exploata un teren într-o perioadă de timp este renta funciară.
Renta diferențială este renta care se obține din diferența de fertilitate a
terenurilor dacă renta este rezultatul diferenței de fertilitate naturală, aceasta se
numește rentă diferențială I, iar dacă fertilitatea naturală mai scăzută se
investește suplimentar capitalul atunci vorbim de renta diferențială II.
Renta absolută este renta însușită de proprietarii funciari de pe toate terenurile
indiferent de fertilitate și poziția lor pe piață.
Prețul pământului – pământul reprezintă factorul originar de producție ca urmare
este privit un dar al naturii. De aceea specialiștii spun că prețul acestuia are la bază
venitul care s-ar obține prin utilizarea lui.
S-ar putea spune astfel că prețul pământului ar fi egal cu raportul dintre renta
anuală capitalizată la dobânda zilei, adică prețul pământului ar fi egal cu raportul
dintre renta anuală a dobânzii.
Pământul nu mai este privit ca un dar al naturii, ci este privit drept capital agrar,
adică pământ care încorporează în structura sa alte bunuri. Se includ aici o serie de
cheltuieli efectuate cu scopul de a menține echivalentul ecosistemului agricol care
măresc capitalul funciar. Mărimea și evoluția prețului pământului este influențată
de mai mulți factori .
Un prim factor reprezintă cererea și oferta. Oferta totală de terenuri are un
caracter rigid ca urmare prețul evoluează în raport cu modificările cererii dispuse
să facă investiții în agricultură, de sumele disponibile de achiziționarea de terenuri.
Cererea și oferta produse agricole. Creșterea cererii de produse agricole și
scumpirea lor stimulează cererea de pământ și mărește prețul acestuia cu toate
că oferta este rigidă și neelastică.
Mărimea arendei atunci când renta și prețul pământului se condiționează
reciproc. Cu cât renta este mai mare cu atât prețul este mai ridicat.
Rata dobânzii bancare invers proporțională cu prețul pământului.
Posibilitatea folosirii alternative a pământului stă la baza prețului care poate oferi
cele mai mari șanse de câștig și ameliorarea poziției terenurilor agricole.