CAPITOLUL I.

ECONOMIA - DOMENIU AL VIEȚII UMANE

1.1. Introducere. Ce este economia? În termeni generali, economia este o știință socială care studiază
comportamentul oamenilor. Obiectivul economiei este acela de a ajuta oamenii să obțină cea mai mare
satisfacție sau utilitate posibilă cu resursele pe care le au la dispoziție: să realizeze maximum doar cu ceea
ce dețin. De asemenea, economia are ca obiectiv dezvoltarea resurselor (creșterea economică) și studiază
cum sunt alocate acestea. Înțelegând economia ca știință, este necesară diferențierea a două mari arii de
studiu: macro și micro. Microeconomia este axată in special pe studiul activității economice a
consumatorilor și producătorilor individuali sau grupurilor de consumatori și producători. Aceștia se
întâlnesc pe piață. Expresia comportamentului consumatorului este cererea, iar acesta tinde să-și
maximizeze satisfacția sau utilitatea consumării unui bun sau serviciu. Expresia comportamentului
producătorului este oferta, iar acesta tinde să-și minimizeze costurile pentru a-și maximiza profiturile. Din
interacțiunea vânzătorilor cu cumpărătorii pe piață se formează prețurile bunurilor și serviciilor, ca de
altfel și prețurile factorilor de producție (munca și capitalul de exemplu). În acest sens, o sarcină
importantă a microeconomiei este de a determina prețurile atât pentru bunuri și servicii cât și pentru piața
resurselor - cum se stabilesc prețurile și cum se schimbă. Pe de altă parte, macroeconomia studiază
fenomenele economice agregate, privind economia ca pe un tot. Cele două principale domenii ale
macroeconomiei sunt șomajul și inflația. Sigur că acestea privesc într-o manieră foarte directă indivizii,
dar sunt fenomene asupra cărora indivizii pot exercita un foarte mic și relativ control. Cauzele și in
același timp soluțiile acestor probleme depind de acțiunile guvernului, care afectează întreaga economie.
Ar fi o greșeală însă să se înțeleagă că microeconomia și macroeconomia sunt domenii distincte de studiu;
există o anumită zonă de interferență. De exemplu, tot ceea ce face guvernul în ceea ce privește legile sau
creșterea taxelor, afectează în mod direct indivizii și piața, iar aceste efecte pot fi analizate cu mijloacele
microeconomiei. Sau, pe de altă parte acțiunea unor mari grupuri de indivizi, cum ar fi creșterea dorinței
de a economisi a unei mari părți a populației, este analizată cu concepte de macroeconomie. Pentru că este
imposibil ca aceste două domenii să fie separate, unii economiști consideră că cele mai potrivite denumiri
ar fi teoria prețurilor în loc de microeconomie și teoria monetară și teoria venitului și a șomajului în loc de
macroeconomie. O mai bună idee despre domeniul de studiu al microeconomiei se poate forma
răspunzând la următoarele întrebări: Ce este decizia economică, și de ce este necesar pentru fiecare să ia
astfel de decizii în fiecare zi ? Ce este o teorie și la ce anume ne folosește? Ce este costul de oportunitate?
Ce este legea diminuării utilității marginale? Ce lege trebuie să urmeze o persoană pentru a obține cea mai
mare satisfacție la un venit dat? De ce schimbă oamenii bunurile și serviciile pe care le consumă? Este
posibil ca un bun sau serviciu să fie înlocuit cu un altul, și dacă da, de ce? Ce este cererea? De ce oamenii
cumpără mai mult dacă prețurile scad (sunt mici)și mai puțin dacă acestea cresc (sunt mari)? Ce este
elasticitatea cererii? Dacă ai o afacere, profitul tău va crește sau va scădea dacă vei scădea prețul
produsului? Ce este producția? Când te odihnești, se mai poate spune că produci ceva? Ce regulă trebuie
să urmeze o firmă dacă trebuie să obțină un profit dat cu cel mai mic posibil cost? Este posibil să
înlocuim un factor de producție cu altul pentru a produce un produs, și dacă da, de ce? Ce este profitul și
care este legătura sa cu costul? Ce regulă trebuie să urmeze o firmă pentru a-și maximiza profiturile? Ce
este oferta? De ce vânzătorii oferă o cantitate mai mare spre vânzare dacă prețul produsului este mai mare
decât dacă este mai mic? Ce este elasticitatea ofertei? Cum sunt prețurile determinate și cum se schimbă?
De ce bunurile ilegale sunt atât de scumpe? Care sunt tipurile de firmă în economia de piață? Prețurile
mari înseamnă întotdeauna profituri mari? Reclama și publicitatea sunt bune sau rele? Ce este nivelul
optimal al poluării? Ce anume determină salariile și de ce unii oamenii câștigă mai mult decât alții? Ce
este capitalul? Ce presupune costul anual al posedării și folosirii unui automobil? Ce anume determină
rata dobânzii? De ce indivizii trebuie să plătească o rată a dobânzii mai mare dacă împrumută bani pentru
a înființa o firmă? Cum câștigă bani băncile? De ce un leu în 1989 valora mai mult decât un leu în 1998?
Ce este capitalul uman? Care sunt costurile și veniturile rezultate din urmarea unei facultăți? Despre un
student care învață se poate spune că produce ceva? Ce regulă trebuie să urmeze un student pentru a-și
maximiza valoarea timpului folosit? De ce lucrul cu jumătate de normă reduce capacitatea de studiu? De
ce timpul de studiu este mai scump pentru atleți decât pentru alți studenți? Cum se produc cunoștințele și
de către cine? Este posibil să evaluăm cunoștințele?

1.2. Problema limitelor resurselor.

Raționalitatea economică În studiul economiei, ca și în orice altă activitate, ne place să găsim un anumit
motiv pentru care facem un efort. Pentru mulți dintre cei ce învață economie, aceasta nu este o reală
plăcere sau distracție. Să citești și să înțelegi un subiect poate determina o anumită satisfacție intelectuală,
dar este greu să justifici o știință plecând doar de la aceasta. Nevoile umane reprezintă cerințe de ordin
economic, politic, social și spiritual, care asigură viața omului, dezvoltarea normală a indivizilor și a
colectivităților umane, corespunzător cu gradul atins în dezvoltarea societății și cu capacitatea oamenilor
de a conștientiza aceste cerințe. Ele se manifestă ca un sistem integrat și dinamic de cerințe, ordonate și
ierarhizate în funcție de locul și de rolul lor în cadrul vieții sociale. Una dintre componentele esențiale ale
valorilor umane o constituie nevoile (trebuințele) economice. Trebuințele economice desemnează
cerințele de bunuri materiale și servicii ale oamenilor, care îi determină pe aceștia să desfășoare activități
economice. În esență, trebuințele economice, ca și nevoile umane reflectă: - raporturile indivizilor și
colectivităților umane cu mediul natural și cu cel social, care îi obligă pe oameni să acționeze asupra
naturii și societății, pentru a crea bunurile materiale și serviciile de care au nevoie; - dorința, așteptările,
aspirația și pasiunea oamenilor de a avea bunurile materiale și serviciile necesare existenței și dezvoltării
lor; - starea lor psihologică provocată de tensiunea dintre ceea ce posedă omul la un anumit moment dat,
și ceea ce consideră el că este necesar.

Nevoile economice se caracterizează prin câteva trăsături esențiale: - reprezintă resortul fundamental al
oricărei activități economice, manifestându-se ca impuls esențial și ca scop permanent al tuturor
activităților economice; - au o dublă determinare: obiectivă și subiectivă; din punct de vedere obiectiv, ele
sunt rezultatul condițiilor de viață existente la un moment dat în societate și depind de gradul de
dezvoltare al societății și al indivizilor, de gradul de civilizație și cultură al populației; din punct de vedere
subiectiv, nevoile economice depind de factorii biologici, sociali, psihologici, morali, de obiceiuri, tradiții
și dorințe, astfel că fiecare individ devine subiectul economic care constată și decide în ce constau
trebuințele sale și cât de mare este intensitatea fiecăreia din aceste trebuințe; - au un caracter istoric,
devenind, în timp, nelimitate ca număr și manifestându-se sub forma legii (principiului) creșterii și
diversificării trebuințelor; - între amplificarea nevoilor economice (care devin nelimitate) și resursele
economice (limitate), de care dispune societatea pentru a le satisface, există în permanență o contradicție,
o tensiune, care se manifestă prin legea rarității (relative) a resurselor; - orice nevoie, luată separat, este
limitată în capacitatea sa, în sensul că intensitatea unei nevoi se află întotdeauna în raport invers cu gradul
de satisfacere a acesteia (legea utilității marginale a bunurilor); - nevoile au caracter complex,
prezentându-se ca o mulțime de trebuințe complementare, concurente și substituibile; ele alcătuiesc
sistemul trebuințelor (nevoilor) economice. Înțelegerea conținutului sistemului de nevoi economice
implică clasificarea și ierarhizarea acestora. De la început, trebuie reținut faptul că sistemul de nevoi
economice vizează simultan cerințele desfășurării activităților economice și se manifestă ca nevoi ale
consumului productiv (intermediar) și cerințele populației, care îmbracă forma de nevoi de consum
neproductiv (final). Nevoile economice ale populației (de consum final), la rândul lor au caracter complex
și dinamic, structurându-se în funcție de anumite criterii. După funcția îndeplinită în raport cu organismul
uman, se disting: - trebuințe organice (fiziologice), denumite și nevoi fundamentale (hrană, îmbrăcăminte,
locuință, sănătate fizică și mentală); - trebuințe funcționale (superioare), care se divid în: trebuințe
materiale și trebuințe social - spirituale. În funcție de gradul de urgență pentru viața și dezvoltarea
oamenilor, nevoile economice se ierarhizează în: - nevoi primare (vitale) sau nevoile a căror satisfacere
nu poate fi amânată (nevoile care asigură menținerea, perpetuarea vieții); - nevoi speciale sau trebuințele
ce apar după satisfacerea la un nivel minim a nevoilor primare, trebuințe care se grupează după gradul de
urgență în nevoi secundare, terțiare și cuaternare. După durata repetabilității lor, nevoile economice se
grupează în: nevoi curente, nevoi periodice, și nevoi rare, iar după posibilitatea satisfacerii acestora se
disting: nevoi solvabile (care pot fi satisfăcute cu ajutorul veniturilor deținute de individ) și nevoi
nesolvabile în acel moment sau nevoi - aspirații (dorințe). Nevoile economice, conștientizate de către
oameni și transformate în mobiluri (directe sau indirecte, imediate sau îndepărtate) ale acțiunii acestora,
în vederea dobândirii bunurilor materiale și a serviciilor necesare satisfacerii trebuințelor lor, poartă
numele de interese economice. Interesele economice, ca și trebuințele, sunt complexe și independente
alcătuind sistemul de interese care cuprinde: interesele personale (ale indivizilor), interesele de grup și
interesele generale, interesele particulare și interesele publice, interese curente și interese de perspectivă,
interese locale și interese regionale, locale, naționale, internaționale. Purtătorii intereselor economice sunt
subiecții economici: indivizi, colective, microgrupuri, categorii sociale și societatea în ansamblu.
Interesele economice au o natură duală (contradictorie): pe de o parte, scopurile și acțiunile subiecților
economici sunt deosebit de eterogene, individualizate, iar pe de altă parte, individul se manifestă ca fiind
simultan purtătorul tuturor categoriilor de interese. Aceasta face ca la nivelul sistemului de interese să se
manifeste atât sincronia cât și diacronia dintre diferite categorii de interese. Concordanța (comunitatea) de
interese și scopuri determină apariția unității de acțiune, acțiunea economică devenind socială, prin
cooperarea agenților economici, în vederea dobândirii bunurilor și 4 serviciilor necesare. Neconcordanța
intereselor economice presupune confruntare, compromisuri și negocieri între purtătorii intereselor
economice. Atât cooperarea cât și confruntarea dintre purtătorii de interese economice se bazează pe
acțiunea economică. Acțiunea economică este o categorie ce presupune: - existența intereselor și
scopurilor economice ale oamenilor; - existența obiectului acțiunii, care urmează a fi transformat în
conformitate cu interesele și scopurile oamenilor; - existența mijloacelor necesare realizării acțiunii; -
realizarea sau obținerea obiectului transformat al acțiunii, rezultat care trebuie să concorde cu interesele și
scopurile oamenilor. În cadrul acțiunii economice a oamenilor sunt atrase și utilizate resursele economice.
Resursele sunt reprezentate de ansamblul elementelor atrase și utilizate efectiv în cadrul acțiunii
economice pentru producerea de bunuri materiale și de servicii; ele îndeplinesc rolul de mijloace care
inițiază și întrețin activitățile economice. Resursa primară a tuturor activităților economice o reprezintă
natura (pământul). În lipsa resurselor naturale, nici-o activitate economică nu ar fi posibilă; acestea
condiționează direct și indirect toate activitățile economice. În decursul istoriei, oamenii au acumulat
anumite bunuri materiale pe care le utilizează ca mijloace pentru producerea altor bunuri și servicii,
denumite rezerve materiale. Rezervele materiale constau în bunurile existente la populație și agenții
economici, care sunt destinate pentru producerea altor bunuri economice și constau în mașini, instalații,
clădiri, mijloace de transport și telecomunicație, tehnologii de producție, ș.a. Întrucât rezervele materiale
sunt rezultatul activităților umane anterioare, prin care s-au consumat și acumulat sub formă de bunuri
materiale resursele primare, ele apar ca resurse derivate. Cea mai importantă resursă a societății, resursa
creativă și reproductibilă, o constituie potențialul uman. Acesta se manifestă, pe de o parte, ca o resursă
primară a activităților economice, respectiv populația umană privită cantitativ și structural, iar pe de altă
parte, ca resursă derivată întrucât populația acumulează un stoc de învățământ, de instrucție și educație,
de cunoștințe științifice, de inovație, de cultură și civilizație. Ansamblul resurselor economice ale
societății se pot deci clasifica în: a) resurse primare (resursele naturale și populația privită cantitativ și
structural; b) resurse derivate (rezervele materiale și cunoștințele umane; stocul de învățământ, de
știință, de cultură, potențialul inovațional ș.a.). Fiecare resursă, ca și ansamblul acestora, deși evoluează
în timp, sunt limitate în capacitatea lor de a satisface trebuințele economice. Corelația dintre creșterea
nevoilor umane și sporirea cantității de resurse economice se manifestă sub forma legii rarității resurselor
și bunurilor. Nevoile umane, privite în timp, sunt nelimitate: ele sporesc mult mai repede în raport cu
sporirea volumului resurselor, ceea ce face ca, la un moment dat, resursele să fie relativ limitate, rare, în
raport cu nevoile. Legea rarității resurselor și bunurilor desemnează faptul că volumul, structura și
calitatea resurselor economice și ale bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura și
intensitatea nevoilor umane. Raritatea relativă a resurselor a devenit o caracteristică generală a
economiilor moderne, o constrângere a activității economice, iar pentru contracararea acesteia se impune
utilizarea rațională și eficientă a resurselor. Raționalitatea economică este un principiu fundamental care
presupune alegerea, din multiple variante posibile ale utilizării unei resurse limitate, a acelei variante care
permite obținerea unei cantități maxime de bunuri, de o calitate superioară și capabile să satisfacă în cel
mai înalt grad nevoia socială pentru care este utilizată acea resursă. Raționalitatea economică impune
agenților economici să dea răspunsuri adecvate la întrebările esențiale ale economiei: ce și cât să se
producă? cum să se producă? pentru cine să se producă? Prima întrebare relevă cât de multe bunuri se pot
produce cu ajutorul stocului limitat de resurse existente; cea de-a doua îi determină pe agenții economici
să aleagă tehnologia adecvată, din ansamblul tehnologiilor existente pentru producerea unui bun; cea de a
treia întrebare se referă la modalitățile de distribuire a bunurilor create între membrii societății, la
veniturile acestora și la disponibilitatea lor pentru 5 fiecare categorie de bunuri produse. Marea problemă
a cărei rezolvare a determinat apariția și dezvoltarea economiei ca știință este raportul dintre resurse și
nevoi. Nevoile și dorințele oamenilor sunt mult mai mari decât resursele disponibile pentru a le satisface.
În general, se spune că nevoile și dorințele umane sunt nelimitate. Sigur că există persoane care trăiesc
din venituri atât de mari încât pot fi satisfăcuți de aceasta, dar dacă ați face o listă cu toate bunurile și
serviciile pe care le doriți și de care aveți nevoie, materializarea ei poate aduce la faliment un milionar
american.

Desigur, pentru asta este nevoie să includeți și nevoia de apă și aer curat, transport public, sau alte servicii
publice convenabile. Și apoi să presupunem că punct cu punct, toate nevoile și dorințele au fost
îndeplinite. La sfârșit, ați fi complet satisfăcuți? Sau ați începe să scrieți o nouă listă? Pe de altă parte în
tot acest timp pe piață au apărut noi bunuri și servicii, pe care inițial nu le cunoșteați, și pe care le doriți
acum. Gusturile se schimbă foarte repede. O astfel de listă completată de bunicii voștri pentru voi nu ar
avea prea multe puncte comune cu lista voastră. Este mai puțin dificil să prevedem limitele resurselor
aflate la dispoziția noastră. In ultimii ani sa constatat o mai mare preocupare pentru perioada în care
resursele naturale neregenerabile, în special combustibilii fosili, se vor epuiza. Deși nu mai constituie o
noutate, este important să realizăm faptul că majoritatea resurselor, inclusiv pământul, munca și capitalul
realizat de om, cum ar fi clădirile și mașinile, sunt limitate. Fiind finite, aceste resurse pot produce numai
o cantitate finită de bunuri și servicii. Atâta timp cât nevoile umane sunt mai mari decât resursele
necesare satisfacerii acestor dorințe, oamenii trebuie să se decidă asupra a ceea ce vor produce și la ce vor
renunța. Cu alte cuvinte, suntem forțați să luăm decizii economice.

1.3. Deciziile economice

Probabil luăm astfel de decizii din vremea în care suntem singuri cu toată lumea în jurul nostru. Această
crudă realitate devine evidentă pentru prima oară când te afli - copil fiind - într-o cofetărie și realizezi că
nu poți să iei tot ceea ce vrei ci doar ceea ce poți cumpăra cu câți bani ai în buzunar. Atunci când te-ai
decis ce anume să alegi și ai plătit, ai luat o decizie economică. Totuși nu toate deciziile economice
necesită o raportare directă la bani. Un exemplu de decizii economice non-monetare ar putea fi împărțirea
timpului, alocarea pentru fiecare activități unei perioade de timp potrivite. Deși se spune că timpul
înseamnă bani. Studentul, de exemplu, trebuie să decidă dacă într-o amiază (resursa - timp este limitată)
va învăța la o disciplină sau alta sau va pleca în oraș să se distreze. Modul cum ne cheltuim timpul este
una dintre cele mai importante probleme ale vieții și una dintre cele mai importante decizii economice.
Cele mai tradiționale tipuri de decizii economice se referă la administrarea unei gospodării sau, mai
complex, a unei firme. Deciziile economice pe care le luăm atunci când ne administrăm casa se referă la
câți bani putem cheltui pentru întreținerea locuinței, haine, mâncare, distracții, transport, ș.a.m.d., având
la dispoziție un venit dat. În acest fel, încercând să întreții o gospodărie cu un venit modest, presupune
luarea unor mii și mii de decizii economice pe an. Înțelegând complexitatea deciziilor economice luate
pentru administrarea unei gospodării, vom aprecia mai corect deciziile ce sunt luate pentru conducerea
unei afaceri. De altfel, în acest domeniu deciziile economice devin decizii de conducere, tocmai datorită
complexității lor. Ce tip de produs va realiza firma? Se va specializa sau diversifica? Va produce o
cantitate mică și o va vinde cu un preț mare sau o cantitate mare pe care să o vândă cu preț mic? Cum
afectează deciziile concurenților, firmelor rivale, propria afacere? Să angajeze firma mai mulți oameni sau
să-i înlocuiască cu mașini perfecționate? Acestea sunt exemple de decizii pe care orice manager trebuie să
le ia. De modul cum sunt luate aceste decizii, de momentul în care sunt luate și de rigurozitatea cu care
vor fi urmate, depinde succesul firmei. Nevoia de a lua decizii economice nu se oprește la nivelul
administrării unei gospodării sau conducerii unei afaceri. Decizii economice se iau și de către guvern,
precum și 6 7 de administrațiile locale. Una dintre cele mai importante decizii luate la aceste niveluri, este
cât anume din producția totală să fie alocată sectorului particular și cât sectorului public. Într- un stat
democratic, deciziile guvernului tind să reflecte dorințele societății, cu toate acestea este foarte greu să
mulțumești pe toată lumea. Adepții unei filosofii mai conservatoare (în varianta românească ) doresc un
sector public mai dezvoltat, iar cei cu concepții mai liberale militează pentru un sector public redus la
minim și un sector privat dezvoltat. În orice societate există un mix de bunuri și servicii publice și
particulare, deci trebuie să se decidă ce anume bunuri și servicii publice trebuie să se producă. De
exemplu care este cea mai bună combinație între bunurile publice militare și non-militare? Ar trebui să
avem mai puțin armament și mai multe cheltuieli publice pentru curățenia orașelor, parcări, controlul
poluării ș.a.m.d.? Deciziile economice de nivel guvernamental sau național sunt asemănătoare cu cele pe
care le iau copiii în fața rafturilor cu bomboane: ambele necesită alegerea dintre mai multe alternative,
care implică la fel de la fel de puțin ca un sfert de dolar, sau la fel de mult ca un miliard de dolari.

1.4. Utilitatea teoriilor

Teoriile economice au suferit mari modificări in decursul anilor, și nu nejustificat. Există o îndepărtare
față de teorie pentru că materialul său abstract, rece, este mai greu de vizualizat în lumea reală. Dar, cu
toate astea, o teorie nu are de ce să fie rece sau irelevantă. De fapt, din teorie se câștigă foarte puțin dacă
nu ne ajută la luarea deciziilor economice de zi cu zi, sau la rezolvarea problemelor economice. Teoria
este o abstractizare sau o simplificare a lumii reale. Ea cuprinde doar informația cea mai importantă în
legătură cu o problemă, un fenomen. Cea mai importantă valoare a unei teorii este că dezvoltă o rețea, o
schemă de gândire. Avem nevoie de astfel de scheme pentru că lumea este mult prea complexă pentru a
contabiliza fiecare bit de informație ce afectează o decizie, un fenomen, o problemă și atunci este nevoie
să selectăm informațiile importante de cele mai puțin sau deloc importante. Dar informațiile nu sunt
nicăieri ordonate ca fiind importante sau neimportante, aceasta depinzând de momentul când sunt folosite
și scopul urmărit. De exemplu, prețurile unor produse și servicii cresc în perioade numite de vârf, sau
sezon, cum ar fi prețurile serviciilor turistice în lunile de vară pe litoralul Mării Negre. Altele scad, de
pildă prețurile fructelor și legumelor sunt mai mici vara și toamna atunci când este “sezonul ” lor, și mai
mare iarna. Deci pentru unele bunuri și servicii prețul crește atunci când cantitatea crește iar pentru altele
prețurile scad atunci când cantitatea crește. Odată înțelese teoriile cererii și ofertei, se vor putea explica
aceste fenomene și chiar avansa, prezice schimbări viitoare în prețurile și cantitatea unor produse și
servicii. În cele din urmă, teoria apare ca fiind un fel de sferă magică de cristal. Teoriile pot purta nume
diferite; un sinonim ar putea fi principii, așa cum este numită această carte. Ne referim la o teorie ca la un
model, probabil pentru că teoria reprezintă și prevede realitatea fără un duplicat necesar în exactitate sau
în detaliu. Folosind teoriile economice este foarte importantă folosirea expresiilor “celelalte mărimi fiind
egale” sau “celelalte variabile rămân constante”. Pentru a simplifica realitatea, este necesar în studiul unei
categorii economice să se mențină toți ceilalți factori constanți. Această practică focalizează atenția
asupra mărimii studiate, dând la o parte alte mărimi. În lumea reală sunt o multitudine de categorii
economice care operează simultan. Dar dacă am încerca să le cuprindem pe toate într-o analiză, în același
timp, curând aceasta va deveni prea complexă pentru a mai fi folositoare. Aceste expresii nu sunt folosite
cu scopul de a schimba realitatea ci cu acela de a înțelege mai bine lumea reală și de face teoria
folositoare și mai puternică.

1.5. Trei probleme economice

Privind organizarea sa economică, orice societate - mare sau mică, bogată sau săracă, trebuie să răspundă
la aceste trei întrebări: • ce bunuri și cât anume din fiecare să se producă? • cum anume să fie produs
fiecare bun? • pentru cine anume? O mare parte a acestei cărți va dezbate aceste trei probleme economice.
În continuarea acestui 8 capitol vom arăta cum se răspunde la aceste întrebări în sectorul particular al
economiei de piață și în sectorul public al economiei de piață.

1.6. Economia de piață

A. Sectorul particular În cadrul sectorului particular al economiei de piață cele trei întrebări își găsesc
răspunsul pe piață. Piața este locul de întâlnire a două grupuri de agenți economici: vânzători și
cumpărători. Comportamentul producătorilor / vânzătorilor se concretizează în ofertă iar cel al
cumpărătorilor / consumatorilor în cerere. Interacțiunea cererii cu oferta determină nivelul prețurilor
bunurilor și serviciilor. Există într-o economie sute de mii de piețe, pe care se stabilesc sute de mii de
prețuri pentru sute de mii de bunuri și servicii. Pentru a vedea cum se răspunde la aceste trei întrebări vom
considera o economie simplă în care există doar două bunuri: pâine și circ. Producția bunului pâine și a
serviciului circ se realizează folosind trei tipuri de resurse: pământ, muncă și capital (mașini). Cantitatea
fiecărei unități produsă și vândută din fiecare bun sau serviciu într-un an depinde de câțiva factori. Unul
dintre cei mai importanți este numărul de oameni care există în această economie simplă. Cu cât numărul
persoanelor va fi mai mare cu atât va fi mai mare cererea pentru fiecare dintre cele două bunuri și servicii.
Desigur, printre ei există tot atâția producători câți sunt consumatori, deci cu cât crește populația cu atât
va fi mai mare numărul ofertanților. Un alt factor important ce determină cantitatea din fiecare bun sau
serviciu schimbate pe această piață este prețul. Cumpărătorilor sau consumatorilor le plac prețurile mici,
iar producătorilor sau vânzătorilor le plac prețurile mari, cel puțin la bunurile pe care le vând ei. Atunci
când se stabilește prețul pe piață se creează un compromis între dorințele vânzătorilor și cumpărătorilor.
Întorcându-ne la economia simplă pe care există doar pâine și circ, să urmărim ce se întâmplă atunci când
apare o schimbare în cererea pentru unul dintre ele. Să presupunem că populația decide că se consumă
prea multe calorii dar nu se distrează suficient. Ca urmare, ei vor decide să cumpere mai puțină pâine și
mai mult circ. Scăderea cererii pentru pâine determină o scădere a prețului, ceea ce face ca producerea
pâinii să fie din ce în ce mai puțin profitabilă. Dimpotrivă, cererea pentru biletele de circ va crește iar
prețul biletelor va crește. Aceste schimbări în prețurile acestor două bunuri și servicii vor determina și alte
schimbări. Fabricarea pâinii va devenii din ce în ce mai puțin profitabilă. Fii și fiicele producătorilor de
pâine se vor îndrepta către circ unde, datorită creșterii cererii îi atrag prețurile mari. În concluzie,
cantitatea de pâine din economie va fi în scădere iar numărul de circuri în creștere. Iată cum sectorul
particular răspunde la întrebarea ce bunuri și cât anume din fiecare să se producă. Să presupunem că
această societate prosperă atât de mult încât cresc și prețurile muncii și ale mașinilor (capitalului). Este
ceea ce se întâmplă în țările dezvoltate ale lumii în ultimele două secole. Prețul mare al muncii îi
determină pe cei ce angajează să economisească folosind mai multe și mai moderne mașini care să
înlocuiască munca omenească. Fermierii vor cumpăra mai multe și mai moderne mașini pentru a produce
grâu, brutarii vor cumpăra cuptoare automate. Economia se va transforma dintr-una care folosește
intensiv munca întruna care folosește intensiv capitalul. Acesta este răspunsul la întrebarea cum va fi
produs fiecare bun. Subliniem rolul foarte important pe care îl joacă prețurile atât în răspunsul pentru
prima întrebare cât și pentru a doua. În ceea ce privește întrebarea “pentru cine?”, orice persoană din
această societate este liberă să cumpere oricât de mult sau de puțin dorește din fiecare bun sau serviciu.
Cât anume va cumpăra din fiecare depinde de câțiva factori. Venitul de care dispune fiecare persoană este
unul dintre factorii importanți. Cei cu venituri foarte mari pot într-adevăr să cumpere cât doresc, spre
deosebire de cei cu venituri mici și foarte mici. Dacă societatea crede că cei săraci nu posedă venituri
suficiente pentru a procura tot ceea ce este necesar vieții, atunci poate încerca să transfere către aceștia o
parte din veniturile celor bogați. Deci, cei săraci din economia luată drept model vor primi un sprijin
pentru a-și cumpăra pâine plătită din taxele aplicate celor cu venituri mari.

B. Sectorul public

Bunurile și serviciile publice sunt acelea care sunt considerate improprii producerii și consumului
individual. Bunurile publice sunt bunuri și servicii produse și / sau distribuite de către guvern către
societate.

2. Economia - componentă a vieții sociale Trăsătura definitorie a societății o constituie prezența omului,
a omului real (viu), ca purtător și reproducător al vieții și ca subiect creativ al activităților din societate și
al relațiilor sociale. Societatea umană poate fi definită ca un sistem care face parte dintr-un alt sistem,
mult mai larg - sistemul naturii - iar omul este elementul comun al ambelor sisteme: sistemul naturii și
sistemul social. Sistemul naturii reprezintă ecosistemul dat, necreat de om, cu legile sale obiective și
determinismul său natural, patrimonial și permanent. Sistemul social sau socio-sistemul este sistemul
creat de om prin acțiunile sale; el este guvernat atât de legile obiective generale cât și de legile
psihosociale și psihologice. Omul (homo-sistemul) este, pe de o parte, o ființă corporală sau un produs al
naturii, iar pe de altă parte, o ființă socială (un produs al societății). Ca element al naturii și societății,
omul: - are numeroase trebuințe, scopuri, interese și aspirații; - este o ființă conștientă (rațională) și activă,
o ființă creatoare și valorizatoare, care nu numai că se adaptează mediului natural cu celelalte viețuitoare,
ci modifică și adaptează în mod conștient (rațional) mediul natural și social al trebuințelor sale; - este o
ființă comportamentală; el are pretenții, convingeri și atitudini, care îl determină să acționeze practic
(individual sau în grupuri), în contextul unor situații concrete și în raport cu evenimentele vieții cotidiene
și istorice. Existența și dezvoltarea omului social se întemeiază pe satisfacerea trebuințelor sale. La rândul
lor, numeroasele trebuințe ale oamenilor îi determină pe aceștia să desfășoare o mare varietate de
activități, care sunt strâns legate între ele (interdependente). Ca urmare, societatea omenească se
manifestă ca un sistem global de activități și relații inter-umane, 9 structurate pe domenii particulare ale
vieții sociale: economic, politic, juridic, cultural- spiritual, moral, religios ș.a. Economia îndeplinește
funcții esențiale în cadrul sistemului social. Principala funcție a economiei constă în asigurarea existenței
materiale a oamenilor, a perpetuării (dăinuirii) vieții oamenilor și a societății. Economia asigură bunurile
materiale și serviciile economice necesare pentru satisfacerea nevoilor vitale ale membrilor societății.
Producția și reproducția bunurilor materiale și a serviciilor constituie una din condițiile esențiale ale
existenței oricărei colectivități umane, indiferent de forma ei socială de organizare. În al doilea rând,
economia asigură nu numai satisfacerea nevoilor economice existente la un moment dat, ci creează,
totodată, premisele pentru apariția unor noi trebuințe. Dezvoltarea economică contribuie la progresul
social, iar esența acestuia o constituie amplificarea sistemului de nevoi sociale; sunt generate noi categorii
de nevoi, pentru a căror acoperire apar și se dezvoltă noi genuri de activități umane. Istoria omenirii
demonstrează că ordinea apariției și dezvoltării sectoarelor mari ale economiei - agricultură, industrie,
servicii - s-a corelat strâns cu gradul de satisfacere a principalelor categorii de nevoi: primare, secundare,
terțiare. În al treilea rând, economia este acel domeniu care creează condițiile materiale pentru
desfășurarea și dezvoltarea celorlalte activități (ne-economice) din societate: politice, sociale,
culturalspirituale, cultura etc. Acest rol se manifestă cel puțin sub două aspecte: a) pentru a se putea
desfășura activitățile ne-economice (politice, sociale, cultural-spirituale etc.), acestea au nevoie de o bază
materială constând în mijloacele și instrumentele materiale adecvate, care sunt creația economiei; b) este
necesar un segment din timpul total al societății care să poată fi folosit efectiv în activitățile ne-
economice; cu cât crește eficiența activităților economice și deci se reduce relativ timpul cheltuit pentru a
se produce bunurile economice, cu atât sporesc posibilitățile societății de a afecta o cantitate mai mare din
timpul său total pentru activitățile ne-economice. Activitățile politice, sociale, spirituale ș.a. au o
independență relativă față de activitățile economice, se interferează cu acestea și se condiționează
reciproc. Astfel: a) economia implică în conținutul său relațiile politice și sistemul politic, în sensul că
sistemul politic reprezintă cadrul de bază în limitele căruia se desfășoară activitățile economice; politicul
are rolul hotărâtor în organizarea și conducere economiei la nivel macroeconomic; el orientează
transformările din economie cu ajutorul politicii economice; b) economia este legată de relațiile juridice
ale societății; acestea participă la crearea cadrului legal, a matricei necesare afirmării și consolidării
relațiilor economice; reglementarea juridică a domeniului economic face parte din mecanismul de
funcționare al economiei fiecărui stat; c) economia se află în conexiuni cu relațiile etnice, prin moralitatea
muncii și a retribuției factorilor de producție, a deciziilor și acțiunilor economice ale oamenilor; la nivel
de indivizi și de microcolectivități umane, relațiile etnice au, deseori, rolul decisiv în motivarea
desfășurării activităților economice; d) relațiile tehnico-științifice și culturale influențează activitățile
economice, contribuie la dezvoltarea omului, la asimilarea de către acesta a valorilor civilizației, culturii,
științei și tehnicii, iar prin intermediul acestora crește eficiența și se manifestă din plin raționalitatea în
economie; economia se inter-condiționează cu mediul natural înconjurător, acesta constituind suportul
vieții de pământ, inclusiv al vieții oamenilor, depozitul general al resurselor economice primare, locul pe
care se desfășoară activitățile economice și spațiul în care se colectează reziduurile și noxele producției
sociale și ale aglomerărilor umane. Există anumite limite ale mediului natural, pe care omul nu trebuie să
le ignore în cadrul activităților sale economicosociale, depășirea acestora producând dezechilibre
ecologice, cu consecințe negative asupra societății. Economia modernă trebuie să asigure o creștere
durabilă, în consens cu cerințele umane dar și cu legile și limitele mediului natural, să atragă și să
utilizeze rațional resursele pământului, astfel încât să se protejeze mediul înconjurător.

CAPITOLUL II. ARHITECTURA SISTEMULUI ECONOMIC. LEGILE ECONOMICE

2.1. Diversitatea activităților economice. Structurile economiei. Sistemul economic

Activitățile economice sunt acele forme sociale specifice ale acțiunii umane, prin care se dobândesc
bunurile materiale și serviciile necesare oamenilor. Ansamblul activităților economice, privite în
interdependența lor funcțională, constituie economia reală. Conținutul economiei reale a evoluat de-a
lungul istoriei: de la economia naturală a comunității gentilice la gospodăria familiei și a orașului-cetate
(în antichitate), de la aceasta la economia închisă, preponderent naturală, de tip feudal și de la economia
de tip feudal la economia capitalistă (modernă) în care, pe baza diviziunii sociale a muncii și a
preponderenței proprietății private, s-au dezvoltat marea industrie mașinistă cu numeroasele sale ramuri și
subramuri, agricultura mecanizată, transporturile și telecomunicațiile, comerțul și băncile ș.a. Economia
modernă din zilele noastre se caracterizează printr-un nivel de dezvoltare și tehnicitate, printr-o diviziune
socială a muncii extrem de extinsă, care a diversificat ramurile producției materiale și a consacrat
serviciile ca pe cel mai important domeniu al progresului tehnico-științific. Marea diversitate a
activităților economice specializate, diversificarea bunurilor și serviciilor, informatizarea și înaltul nivel
tehnic-calitativ al produselor, precum și acțiunea simultană a unui mare număr de agenți economici,
independenți, care se concurează între ei, sunt trăsăturile fundamentale ale economiei reale contemporane
de tip modern. Forma principală prin care se manifestă economia reală contemporană o constituie
economia națională. Aceasta cuprinde toate activitățile care participă direct și indirect la reproducerea
vieții economice a societății și se prezintă ca un sistem complex de sfere, sectoare, ramuri și subramuri ale
producției de bunuri materiale și de servicii, consacrate prin diviziunea socială a muncii și generate de
amplificarea nevoilor economice. Marea complexitate a economiei unei societăți date implică existența
unor structuri care îi redau coerența și funcționalitatea1 . Structura economiei reprezintă modul de
alcătuire, de asociere și de organizare a componentelor unei economii naționale, numărul și dimensiunile
(ponderile) acestora, precum și relațiile dintre ele, care îi redau echilibrul și dinamica (tendința de
dezvoltare). Există numeroase structuri ale economiei naționale, mai importante fiind: structura
tehnologică, structura sectorială și de ramură, structura teritorială (zonală) și structura comercială și
financiar-bancară. Structura tehnologică reflectă raporturile dintre componentele tehnologice ale unei
economii naționale, respectiv capacitatea acesteia de a genera, promova și asimila progresul tehnico-
științific contemporan și de a participa la revoluția științifico-tehnică. În lumea de azi se cunosc trei
categorii de tehnici și tehnologii: de vârf (avansate), bazate pe microprocesoare, roboți, tehnologii
neconvenționale, tehnici informatice ș.a., tehnologii intermediare (mașiniste) și tehnologii premașiniste
(tradiționale). În funcție de ponderea acestor categorii de tehnologii în ramurile economiei naționale se
disting: economii cu structuri tehnologice avansate (moderne), economii naționale cu structuri
tehnologice în curs de modernizare și economii naționale cu structuri tehnice perimate. Structura de
ramură și sectorială constă în raportul dintre subramurile, sectoarele și sferele economiei naționale,
generate de diviziunea socială a muncii și de structura nevoii sociale. Dacă avem în vedere ponderea
ramurilor în totalul activității economice, o economie națională se poate încadra în unul din următoarele
tipuri de economie:

a) economie agrară (când partea principală din PIB și a populației ocupate este deținută de

agricultură);

b) economie agrar-industrială (când industria începe să aducă o contribuție însemnată, dar nu

preponderentă la dezvoltarea economiei naționale;

c) economie industrial-agrară (când industria devine preponderentă în ocuparea populației și

în producerea PIB, dar agricultura deține încă o pondere importantă);

d) economie industrială (când industria devenită preponderentă în economia națională are

capacitatea de a industrializa puternic celelalte ramuri);

e) economie industrială și de servicii, denumită și economie tehnologică sau informatizată

(când sectorul serviciilor și înalte tehnologii, inclusiv cele informatice, joacă rolul

hotărâtor în dezvoltarea economică).

Ramurile economiei se grupează pe sectoare, ponderile acestora redând structura

sectorială a economiei naționale. Sectoarele principale ale economiei sunt: sectorul primar,

cuprinzând agricultura, silvicultura, piscicultura și industria extractivă; sectorul secundar,

cuprinzând ramurile industriei prelucrătoare; sectorul terțiar, cuprinzând serviciile din toate

categoriile.

În raport cu sferele reproducției sociale, structura economiei reale cuprinde patru mari

grupuri de activități, care s-au format și funcționează pe baza unor relații orizontale: producția,
distribuția (repartiția), circulația (schimbul) și consumația.

Producția cuprinde toate activitățile din agricultură, industrie și alte domenii care

constau în modificări de formă și de fond asupra bunurilor pentru a le face utile sau a le spori

utilitatea inițială. Funcția primordială a producției o constituie îmbinarea și utilizarea factorilor

de producție, în vederea producerii de bunuri materiale și de servicii. În funcție de rezultatele

ei, producția poate fi: materială, când rezultatul constă în bunuri materiale (bogăție materială),

și prestări de servicii, când se produc bunuri materiale (bogăție imaterială).

Distribuția constă în repartizarea venitului global (total) obținut în economie între

indivizi, agenți economici, grupuri și categorii sociale, pe baza unor reguli (principii)

statornicite în societate. Se formează astfel veniturile tuturor factorilor de producție, ale

agenților economici, populației și statului, ca suport al continuității activităților economice și al

procurării bunurilor și serviciilor necesare populației.

Circulația se referă la transportul, depozitarea, conservarea și schimbul de produse și

servicii, pentru ca bunurile economice create să fie puse la dispoziția deținătorilor de venituri

(cumpărătorilor).

Consumația constă în actele de utilizare a bunurilor economice, create, repartizate și

introduse în circulație, pentru satisfacerea diferitelor trebuințe. După scopul sau destinația

bunurilor, se disting:

a) consumația productivă (intermediară): constă în consumarea unor bunuri materiale și

servicii pentru crearea altor bunuri și servicii;

b) consumația neproductivă (consum final): reprezentată de consumarea bunurilor

economice pentru satisfacerea trebuințelor personale.

Ambele forme ale consumației, distrugând utilitatea bunurilor, implică reluarea

producției, astfel că orice proces social de producție devine un proces de reproducție.

Economia contemporană se bazează pe schimburi comerciale, monedă, preț, cerere,

ofertă, sistem bancar și financiar. Ca urmare, printre structurile economiei, care dublează,
respectiv triplează toate structurile menționate anterior se disting structurile comercială și

bancar financiară, cu rol de liant și de catalizator ce asigură coeziunea și fluiditatea tuturor

activităților dintr-o economie națională.

La nivelul agenților economici, activitățile sunt organizate riguros, fiecare agent fiind

un centru de decizie și de acțiune. De asemenea, activitățile economice de același fel se

însumează în cadrul procesului de constituire a cererii și ofertei totale, cunoscând grade diferite

de agregare și apariția unor noi centre de decizie, care vizează, în special, strategiile și politicile

de dezvoltare ale agenților de grup, subramurilor și ramurilor economiei naționale. În funcție

de gradul de agregare, structura pe verticală a economiei ierarhizează activitățile pe patru

niveluri: microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie și mondoeconomie.

Microeconomia, ca structură de bază a economiei, desemnează ansamblul proceselor

ce se derulează la nivelul unităților economice specializate, care produc bunuri materiale și

servicii și acționează în sfera producției sau circulației. Interesele microagenților economici

sunt diferite și, deseori, opuse, ceea ce face ca raporturile dintre ei să fie atât de conlucrare cât

și de competiție (concurență).

Microagenții sunt unități elementare de producție și consum, în sensul că, prin mărimea

și dimensiunile fiecăruia dintre ei, nu pot influența semnificativ piața (cererea și oferta).

Mezoeconomia. Agenții economici au nu numai o structură eterogenă ci și ierarhică.

Astfel, alături de microagenți funcționează și asociații de întreprinderi, deosebit de complexe,

denumite mezoagenți. Aceștia se compun din mai multe unități elementare (microagenți), din a

căror integrare rezultă grupurile industriale, holding-urile, trusturile, corporațiile ș.a. Pe de altă

parte, există tendința a numeroși microagenți economici de a forma organizații ale

producătorilor și consumatorilor, care au o mai mare stabilitate și capacitate de concurență.

Aceste organizații se unesc, deseori, la nivel local, regional și național sub formă de federații

sau confederații.

Mezoeconomia se referă, așadar, la agregarea activităților economice la nivel zonal

(regional), ale grupurilor de întreprinderi, al ramurilor și subramurilor economiei naționale.

Macroeconomia privește activitățile economice la nivel național statal, ca raporturi

între ramurile economiei și sferele reproducției; ca subsumare a tuturor activităților economice

ale unui stat.

Mondoeconomia cuprinde economiile naționale ale tuturor statelor lumii,

interdependențele economice dintre state, generate de diviziunea internațională a muncii,

funcționarea pieței mondiale și a circuitului economic mondial.

Între componentele structurale ale economiei, între agenții economici și între indivizi,

se constituie un ansamblu coerent de raporturi tehnice, economico- funcționale, directe și

indirecte, care reprezintă esența sistemului economic.

Utilizarea noțiunii de sistem economic nu este rigidă. Uneori, termenul este utilizat

pentru a desemna modul de organizare, conducere și funcționare al unei economii naționale.

După acest criteriu, în lumea contemporană există:

a) sisteme cu economie planificată în mod centralizat;

b) sisteme cu economie de piață sau descentralizată.

Alteori, termenul de sistem economic simultan și interdependent:

- scopurile activităților economice și mobilurile dominante ale agenților economici;

- tehnicile sau procedeele de transformare a materiei naturale și a bunurilor;

- o anumită organizare socială și politică, pe baza căreia se desfășoară activitățile

economice.

În viața reală, aceste componente se găsesc în cele mai felurite combinații, din care se

desprind sistemele economice principale existente în lumea contemporană: sistemul economiei

închise, sistemul economiei artizanale, sistemul economiei capitaliste, sistemul economiei

colectiviste (socialiste) și sistemul economiei corporatiste2

În știința economică, termenul de sistem economic este folosit și cu sensul de doctrină

ce stă la baza strategiilor și politicilor economice guvernamentale, distingându-se în această

privință: sistemul liberal și sistemul neoliberal, sistemul marginalist și cel neomarginalist,

sistemul keynesian și cel neokeynesian etc.

Fiecărui sistem economic îi corespunde un mecanism de funcționare, ca emanație

internă a acelui sistem. Noțiunea de mecanism economic este polivalentă. Pornind de la sensul

cel mai restrâns până la sensul cel mai amplu, mecanismul economic desemnează:

a) lanțul mișcării, al transformării și devenirii unui proces economic (mecanismul profitului,

al rentei, al prețurilor etc.);

b) mișcarea unei componente interdependente a sistemului economic (mecanismul

reproducției la nivel de agent economic de subramură și ramură, sau la nivel de economie

2 R. Barre, Economie politique, vol. I, P.U.F., Paris, 1969, p. 195-200.

națională);

c) modul de organizare al unei economii naționale, verigile organizatorice și legăturile

ierarhice dintre ele;

d) procesele care reglează sistemul economic atât în ansamblu cât și secvențial, adică

mecanismul liber al pieței, ori mecanismul planificării administrativ- centralizate;

e)modul specific de realizare a mișcării sistemului economic în totalitatea sa, a

conexiunilor dintre toate componentele structurale ale economiei naționale, ansamblul

mijloacelor, metodelor și pârghiilor de susținere a activităților economice pe principiile

raționalității și eficienței (cererea, oferta, prețurile, creditul, dobânda, strategiile și politicile

economice și financiare etc.) în condițiile în care variază atât resursele cât și trebuințele

economice, deci se modifică structurile și substructurile economiei, precum și corelațiile

dintre ele.

Mecanismul economic pune în lumină gradul de libertate de care dispun agenții

economici, consacrat prin legislația economico-financiară, pârghiile și stimulii economici,

precum și raportul dintre obiectiv și subiectiv, spontan și conștient, dintre libera inițiativă a
agenților economici și orientarea strategică a economiei de către stat, folosind fie preponderent

pârghiile economice și mijloacele indicate de influențare, fie măsurile administrative de

comandă.

2.2. Fenomene, procese și legi economice

Activitățile economice au un conținut deosebit de bogat. Ele sunt alcătuite din

nenumărate elemente: unele exterioare (vizibile), altele interioare (ascunse); unele vremelnice,

altele relativ stabile; unele esențiale, altele ne-esențiale. De asemenea, activitățile economice,

privite în totalitatea lor, se caracterizează prin trăsături individuale, particulare, comune și

generale.

Formele concrete prin care se manifestă activitățile economice sunt fenomenele și

procesele economice.

Fenomenul economic constă în manifestarea exterioară, vizibilă a activităților

economice. El desemnează laturile ne-esențiale, vremelnice, instabile ale activităților

economice, trăsăturile individuale și particulare ale acestora, care pot fi cunoscute pe cale

empirică, prin contactul direct al omului cu viața economică.

Fenomenele economice sau aparențele se află în corelație cu laturile esențiale, interne

și stabile (repetabile) ale activităților economice. De asemenea, într-un sistem economic dat

coexistă o gamă foarte diversă de fenomene economice, care sunt concomitente și succesive, în

timp și spațiu. Fenomenele economice se înlănțuie și se transformă unul în celălalt, asigurând

mișcarea progresivă sau transformarea economiei.

Transformările cantitative și calitative, concomitente și succesive, la care sunt supuse

fenomenele economice, în timp și spațiu, poarte numele de procese economice. Procesele

economice pun în evidență stabilitatea relativă a activităților economice, trăsăturile comune și

generale, esențiale, cauzale și funcționale ale acestora. Procesele economice pot fi cunoscute

numai cu ajutorul instrumentelor de analiză ale științei economice.

Manifestarea proceselor și fenomenelor economice ar fi imposibilă în afara participării

oamenilor. Aceasta face ca orice activitate economică să aibă o dublă natură: obiectivă și

subiectivă. Din punct de vedere obiectiv, orice activitate economică apare ca o interdependență

între om și natură, precum și între oameni, în cadrul societății, prin care se dobândesc bunurile

economice, în consens cu tehnicile existente și condițiile istorice ale dezvoltării sociale.

Motivația subiectivă pornește de la interesele și scopurile oamenilor, pe care aceștia încearcă

să le realizeze prin desfășurarea activităților economice.

Dubla motivație a activităților economice generează o mulțime de interdependențe în

interiorul fenomenelor și proceselor economice, ca și între 16

acestea. Relațiile de interdependență ce caracterizează fenomenele și procesele economice

îmbracă forma de:

a) raporturi de cauzalitate, în care un fenomen (proces) economic devine cauza altui fenomen

(proces) economic, iar acest din urmă se transformă în efectul primului;

b) raporturi de dependență reciprocă, atunci când influența unui fenomen (proces) economic

asupra celuilalt este reciprocă și nu se poate stabili care fenomen (proces) reprezintă cauza

și care dintre ele este efectul. Întrucât sistemul economic este alcătuit din numeroase

componente, care variază în timp și spațiu, relațiile dintre elementele vieții economice,

dintre fenomenele și procesele economice devin raporturi dinamice de corelare și

covariațiune, de interdependență și succesiune, ele redau funcționalitatea economiei reale

și reproducția acesteia. De asemenea, relațiile de interdependență funcțională surprind și

conexiunile dintre economie și celelalte domenii ale vieții sociale, manifestându-se ca

relații tehnico-economice, economico-juridice,

economico-culturale etc.

Conexiunile cu caracter de repetabilitate din cadrul sistemului economic demonstrează

că viața economică este guvernată de principii (legi) economice, ca expresie a certitudinii

activităților umane din acest domeniu al societății.

Legile economice sunt raporturi cauzale sau funcționale, esențiale și relativ stabile

(repetabile), care se manifestă direct dar mai ales indirect între oameni, între fenomenele și

procesele economice, între componentele structurale ale sistemului economic, precum și între

treptele succesive ale evoluției istorice a fiecărei componente a economiei și a sistemului

economic în ansamblul său.

Trăsăturile care marchează specificitatea legilor economice se referă cel puțin la

următoarele aspecte:

a) sunt legi (principii) ale activității economice a oamenilor; sugerând ideea relațiilor

constante dintre faptele și comportamentele economice ale oamenilor. Legile economice

nu cer nimic oamenilor și nu răspund de faptele și deciziile economice ale acestora, iar

formularea lor pornește de la comportamentul economic de masă al oamenilor. Aceștia

stăpânesc într-o măsură mai mare sau mai mică condițiile materiale și sociale ale

activităților economice, în funcție de care utilizează mai bine sau mai rău principiile

economice;

b) sunt legi contingente (necesare), adică funcționează numai în anumite condiții create de

oameni, iar acolo unde există aceleași condiții economice sau condiții asemănătoare

funcționează aceleași legi economice. Raporturile dintre faptele economice devin necesare

numai dacă anterior au fost îndeplinite anumite condiții;

c) au caracter istoric, trăsătură sesizată de la începutul secolului al XIX-lea de către școala

economică germană. Legile economice se modifică în decursul istoriei odată cu

modificările din sistemul de nevoi și interese, din resursele economiei;

d) sunt legi - tendință, au caracter statistic și acționează probabilistic; ele apar prin reperarea

de un număr mare de ori a corelațiilor dintre faptele economice și reflectă tendința

dominantă (principală) ce rezultă din evoluția actelor și faptelor economice. Față de

tendința principală, se manifestă, însă, abateri, contratendințe, excepții de la regulă. Legile

economice conțin în sine atât posibilitatea succesului economic al oamenilor, întemeiat pe

acțiunea acestora în concordanță cu tendința dominantă, deci cu principiile economice, cât

și pe cea a eșecului economic, ca urmare a abaterilor (conștiente sau inconștiente) ale

agenților economici față de tendința dominantă.

Probabilitatea de a obține un rezultat pozitiv de către o firmă, un mezoagent sau o

economie națională, în contextul dinamicii componentelor sistemului economic dat, reflectă

certitudinea desfășurării activităților economice. Există însă și probabilitatea de a nu se obține

rezultatele scontate. Incertitudinea este starea de nesiguranță a unei activități economice sau

posibilitatea de a obține mai multe rezultate, fără a se cunoaște probabilitatea de apariție a

fiecăruia dintre ele.

Distribuția probabilității între certitudinea și incertitudinea reproducției cu aceleași

rezultate a unei activități economice desemnează domeniul de manifestare a riscului economic.

Riscul economic este un eveniment nesigur, dar posibil, care poate aduce o pierdere

economică (o pagubă). El are, pe de o parte, o natură obiectivă întrucât rezultatele economice

probabile variază în mod independent de agentul economic, iar pe de altă parte, de natură

subiectivă constând în estimarea imprecisă de către acesta a evenimentelor economice (slaba

intuiție, necunoașterea sau ignorarea principiilor economice, observarea insuficientă și

imprecisă a evenimentelor economice etc.).

Certitudinea și incertitudinea sunt, așadar, laturi inseparabile ale acțiunii probabilistice

a legilor economice; ele sunt compatibile cu inițiativa și acțiunea conștientă a oamenilor,

comportând previziuni mai mult sau mai puțin precise ale acestora și asumarea riscului.

Riscul economic se manifestă, în primul rând la nivel de firmă (întreprindere), sub

forma riscului pur sau accidental, a riscului speculativ (când agentul economic are atât

posibilitatea de a pierde cât și pe cea de a câștiga), a riscului de neplată (când firma este

susceptibilă de a falimenta) și a riscului pentru inovație (cheltuielile suplimentare de inovație

trebuie să fie urmate de un profit suplimentar pentru inovație). Pentru riscul asumat de către
agentul economic, acesta trebuie remunerat: cu cât riscul unei activități economice este mai

mare, cu atât plata pentru remunerarea acestuia trebuie să fie mai mare.

La nivel macroeconomic, riscul poate fi provocat de evenimentele sociale și politice cu

un accentuat caracter perturbator (șomajul de masă, războiul civil, revoluțiile, războaiele

interstatale), precum și de dezechilibre macroeconomice structurale (între sectoare, ramuri,

producție și consum, venituri și investiții, inflația ș.a.).

CAPITOLUL III. LOCUL ECONOMIEI POLITICE ÎN

SISTEMUL ȘTIINȚELOR ECONOMICE

Știința contemporană este alcătuită din numeroase discipline, clasificate în funcție de

domeniile realității pe care le explică. Unul dintre domeniile științei în general, ale științei

despre societate în special, îl reprezintă știința economică.

3.1. Constituirea și evoluția științei economice.

Sistemul științelor economice

Constituirea și maturizarea științei economice a necesitat o lungă perioadă de timp3

Originile acesteia datează din antichitate, cu precădere cea grecească, când, prin scrierile

marilor săi gânditori, Xenofon, Platon și Aristotel, au fost elaborate primele idei economice

referitoare la agricultură, meșteșuguri, comerț și bani.

Evul Mediu, dominat de ideologia și morala religioasă, a dezaprobat bogăția materială,

acumularea de bani și dorința de profit. Cu toate acestea, unele scrieri teologice au militat pentru

“prețuri corecte” și “schimburi echivalente”.

În perioada Renașterii, ideile economice au fost puse în slujba puterii statelor nou

formate, conduse de principi și suverani. Cunoștințele economice se preocupau de sporirea

bogăției, sub formă de metale prețioase, bogăție necesară consolidării puterii suveranului.

Școala “mercantilistă” (mercante = negustor) din secolele XV-XVII a creat primele elemente

ale teoriei monetare și a elaborat primul “Tratat de economie politică” (1615) al cărui autor a
fost Antoine de Montchrestien. De asemenea, spre sfârșitul secolului al XVII-lea a apărut

tendința de sistematizare a cunoștințelor economice, mai ales prin activitatea științifică a lui W.

Petty, care a publicat “Aritmetica politică” în 1691 și este considerat părintele economiei

politice.

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea s-au afirmat noi curente și școli de gândire

economică. Curentul “fiziocrat” (phyzis = natură; kratos = putere) a mutat cercetarea economică

din sfera comerțului în sfera producției, pe care a limitat-o la agricultură și a introdus în știința

economică ideile de legi economice și de reproducție economică, bazate pe interdependența

dintre componentele economiei. Totodată, s-au dezvoltat primele idei economice liberale, pe

baza cărora s-a fundamentat economia politică clasică, cu reprezentanții săi cei mai de seamă:

A. Smith (“Avuția națiunilor, cercetare asupra naturii și cauzelor ei”, 1776), D. Ricardo

(“Despre principiile economiei politice și impunerii”, 1817), Th. Malthus (“Eseu asupra

principiului populației”, 1798 și 1803) și J. B. Say (“Tratat de economie politică”, 1803 și “Curs

complet de economie politică”, 1829). Știința economică s-a autonomizat devenind o știință de

sine-stătătoare, cu denumirea de economie politică.

Meritele economiei politice clasice au fost uriașe. Astfel:

a) s-a trecut de la cercetarea aparențelor (fenomenelor) la cercetarea esențelor (proceselor)

activității economice; de la observare la analiza științifică și la explicarea economicului; sa realizat o

dublă analiză economică: statică și dinamică;

b) s-a asigurat triumful noilor principii: al proprietății private, al libertății economice

(liberalismul individual), al glorificării muncii și activității antreprenoriale; al “mâinii

invizibile” a pieței, care reglează în mod automat economia;

c) cercetarea economică a fost orientată spre bunurile materiale produse prin muncă, creânduse astfel
teoria valorii-muncă și teoria avuției naționale;

d) societatea a fost caracterizată ca fiind împărțită în clase sociale, care se înfruntă pentru

împărțirea avuției naționale.

3 Gilbert Abraham -Frois, Economia politică, Humanitas, București, 1994, p. 21-98; Mark Blaug,
Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992, cap. 1-8; Aurel

Iancu, Tratat de economie, vol. I, Editura “Economică”, București, 1993, p. 24-46.

Perioada 1750-1870 a fost epoca liberalismului economic optimist, la sfârșitul căreia

știința economică s-a scindat, producându-se o dublă filiație a acesteia: marxismul și

marginalismul (neoclasicismul). Fiecare dintre aceste două mari tendințe în știința economică

se consideră, pe de o parte, ca moștenitoare ale economiei clasice, iar pe de altă parte, ca

producând o revoluție (ruptură) față de aceasta.

Marxismul a asigurat continuitatea economiei politice clasice prin abordarea economiei

în termeni de clase sociale opuse, prin accentul pus pe munca salarială și viziunea pesimistă

asupra capitalismului (pieirea “naturală” a acestuia). Ruptura față de clasici a fost fundamentală.

Marx a considerat că nu există legi economice “naturale” (absolute); economia se află integrată

în societate, iar societatea în istorie, de unde a desprins ideea că legile economice din vremea

sa sunt legile sistemului capitalist. De asemenea, el a pus accentul pe răsturnările tehnice din

societate, pe natura contradictorie a dezvoltării și pe lupta de clasă, pe legile acumulării

capitalului care, în mod obiectiv, ar conduce la negarea sistemului capitalist.

Marginalismul a asigurat continuitatea economiei politice clasice prin preluarea de la

această dată a ideii de economie pură, deductivă și abstractă, concepută după modelul științelor

naturii, în special pe cel al științelor exacte (matematica și fizica).

Ruptura marginalismului cu economia politică clasică s-a produs în următoarele

direcții:

a) dacă la clasici capitalul este o valoare care se autovalorifică, pentru neoclasici el este un

simplu factor de producție, un ansamblu de instrumente materiale;

b) dacă la clasici munca este izvorul valorii, la neoclasici se abandonează teoria valoriimuncă și se adoptă
teoriile subiectiviste (marginaliste) despre valoare și preț;

c) dacă la clasici cea mai mare atenție se dă viziunii de ansamblu pe termen lung asupra

economiei, deci transformării economiei, la neoclasici predomină viziunea pe termen

scurt;

d) dacă la clasici analiza este preponderent macroeconomică, la neoclasici în centrul

preocupărilor se află agenții microeconomici izolați și ideali, care iau decizii raționale și

au opțiuni nelimitate.

O perioadă de bulversări în viața socială a lumii, dar și în teoria economică a fost cea

cuprinsă între anii 1930-1980. Criza economică mondială din anii 19291933 a scos la iveală

limitele reprezentărilor microeconomice ale marginalismului și a readus în actualitate, dar întro nouă
viziune, cercetările de tip macroeconomic. A făcut istorie lucrarea lui J. M. Keynes

“Teoria generală folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor și a banilor” (1936); keynesianismul a

devenit un important curent de gândire economică. Fenomenele de ansamblu sunt din nou

situate în prim-planul preocupărilor științei economice; întregul este considerat ca fiind ceva

mai mult decât însumarea părților; se pun bazele abordărilor operaționale în economie, iar

contabilitatea națională devine instrumentul consacrat al măsurării activității economice;

intervenția statului în economie nu mai este dezaprobată ci se dezvoltă și în statele cele mai

libere, se instaurează progresiv politicile macroeconomice ale statului.

După cel de-al doilea război mondial, necesitatea refacerii și dezvoltării economice a

țărilor occidentale, prăbușirea imperiilor coloniale și lupta tinerelor state pentru progres

economic și social, extinderea socialismului în mai multe state și năzuința acestuia de a eradica

subdezvoltarea economică au transformat planificarea (programarea) macro și microeconomică

într-un nou obiect de studiu pentru știința economică. De asemenea, ca domenii noi de abordare

ale științei economice au devenit interdependențele dintre strategiile firmelor și strategiile

macroeconomice mondiale. Au continuat controversele dintre diferitele școli și curente de

gândire economică, emanate de pe poziții foarte diferite: radicale, marxiste, socialiste,

keynesiste, neokeynesiste, marginaliste, neomarginaliste, liberale, neoliberale etc.

Caracteristicile esențiale ale perioadei 1950-1980 au fost profesionalizarea și

specializarea mai accentuată a economiștilor și a scrierilor economice, precum și creșterea

explozivă a volumului de informație economică, fapt ce plasează știința economică într-o nouă
situație “preclasică”, când trebuie sistematizate și, mai ales, sintetizate cunoștințele economice;

știința economică trebuie rescrisă. Această situație s-a accentuat după 1980, când economia

reală s-au maturizat probleme numeroase cum ar fi: criza mediului ambiant, stagflația care nu

a ocolit nici o țară dezvoltată; criza economiei mondiale, care a cuprins toate țările atât

capitaliste cât și socialiste, atât dezvoltate cât și în curs de dezvoltare, destrămarea

A. A.E.R., a U.R.S.S. și a altor state, accentuarea integrării economice a țărilor

industrializate, globalizarea producției, serviciilor și a piețelor, pe baza investițiilor directe în

străinătate și a corporațiilor transnaționale etc.

Asaltată de numeroasele probleme economice reale, naționale și globale, știința

economică contemporană încearcă să le facă față marginalizând sau abandonând unele teorii,

actualizând și dezvoltând altele, elaborând noi teorii. Este contestat tot mai mult rolul statului

în economie, al sectorului public și al planificării macroeconomice, propunându-se izgonirea

totală a statului din economie. Este negată legitimitatea și viabilitatea economiei socialiste și a

altor tipuri de economie, în afara celui capitalist și se află în curs de elaborare teoria trecerii de

la socialism la economia liberă de piață particulară. Se așteaptă de la știința economică noi

generalizări și cristalizări teoretice, precum și o mai bună comunicabilitate între noțiunile și

conceptele elaborate de către numeroasele curente de gândire economică.

Inițial știința economică s-a identificat cu economia politică, pentru ca apoi, pe baza

specializării (diviziunii) muncii de cercetare științifică și a interdependențelor dintre diferitele

discipline științifice, să apară noi ramuri ale științei economice care, în totalitatea lor, formează

sistemul științelor economice.

Prin specializarea muncii de cercetare economică, din economia politică sau desprins,

în primul rând, științele economice funcționale: contabilitatea, planificarea și prognoza,

statistica economico-socială, managementul, marketingul ș.a.

Cel de-al doilea grup de științe economice care s-au autonomizat au fost științele
economice teoretico-aplicative:

a) economiile speciale (moneda și circulația monetară, creditul, prețurile, calitatea

produselor);

b) științele economice de ramură (managementul construcțiilor, al agriculturii etc.);

c) științele unităților economice (managementul întreprinderii comerciale, al întreprinderii

de transporturi etc.).

Un al treilea grup de științe economice, care s-a maturizat relativ recent, îl formează

științele economice de graniță sau de contact. Acestea au vocație inter și pluridisciplinară și

cuprind: geografia economică, sociologia economică, cibernetica economică, econometria,

psihologia economică ș.a.

O grup aparte a științelor economice, care studiază fenomenele și procesele economice

pe plan internațional, o constituie economia mondială, cu disciplinele: relații economice

internaționale, relații valutar-financiare internaționale, politici comerciale internaționale ș.a.

În sfârșit, un domeniu al cercetării în știința economică îl constituie evoluția istorică a

faptelor economice și a ideilor (doctrinelor) economice, dând naștere la grupa științelor

economice istorice: istoria economică și istoria gândirii economice.

3.2. Obiectul de studiu al economiei politice

Economiei politice i-a trebuit mult timp a se constitui ca știință. Grecii antichității,

pentru a desemna conținutul activităților economice, au utilizat denumirea simplă de

“economie”, termen compus din două cuvinte: “oikos” (casă, gospodărie, producție) și “nomos”

(ordine, principiu, regulă, lege).

La începutul secolului al XVII-lea economistul francez Antoine de Montchrestien a

utilizat termenul de economie politică, denumire care s-a extins într-o mare parte a lumii și

provine de la trei cuvinte grecești: “oikos”, “nomos” și “polis” (oraș, cetate, stat, societate), cu

derivatul său “politeia”, care înseamnă organizare socială. Economia politică, etimologic, este

știința despre principiile (legile) administrării producției din gospodărirea casnică, a orașuluicetate, a
statului, a societății, sau, pe scurt, știința legilor producției societății.
În decursul timpului s-au conturat mai multe concepții cu privire la obiectul de studiu

10

al economiei politice, care se pot sistematiza în patru tipuri de definiții4

O primă serie de definiții, începând cu școala clasică, consideră economia politică drept

știință a avuției societății, a cauzelor care o generează și a mijloacelor prin care aceasta poate

să sporească. Definiția este corectă, dar nu se precizează despre ce fel de avuție este vorba și

care sunt domeniile producătoare de avuție. În concepția școlii economice clasice, era luată în

considerare numai avuția materială, produsă în agricultură și industrie, și în opoziție cu

serviciile. Definiția era restrictivă pentru că excludea serviciile din câmpul analizei economice.

Serviciile s-au diversificat și amplificat și, ca urmare, societățile post- industriale contemporane

sunt, în mare măsură, societăți de servicii. Avuția creată de servicii este imaterială, astfel că

noțiunea contemporană de avuție are alt sens, a devenit mai complexă; ea cuprinde atât avuția

materială cât și avuția imaterială. Deci, obiectul de studiu al economiei politice, în termeni

contemporani, îl constituie toate activitățile producătoare de avuție materială și imaterială, adică

producția de bunuri materiale și servicii.

Obținerea avuției naționale implică un lanț de interdependențe (relații) între agenții

vieții economice și între activitățile economice autonomizate prin diviziunea socială a muncii,

fapt ce a condus la cea de a doua grupă de definiții, potrivit cărora economia politică este știința

relațiilor economice și a legilor (principiilor) economice care guvernează producția, distribuția,

schimbul și consumul bunurilor materiale și serviciilor; pe diferite trepte istorice de evoluție a

societății omenești, în vederea satisfacerii nevoilor oamenilor.

Nevoile sunt satisfăcute cu ajutorul utilității bunurilor materiale și serviciilor, astfel că

accentul se deplasează spre utilitatea bunurilor, spre modul cum se măsoară aceasta în cadrul

schimbului comercial (cu titlu oneros). Se ajunge astfel la cel de al treilea grup de definiții date

economiei politice de către neoclasici (marginaliști); economia politică este știința schimbului
comercial, care operează liber pe piață și are ca rezultat prețul produselor. Formarea prețurilor

pe diferite tipuri de piață, consideră neoclasicii, reprezintă preocuparea fundamentală a științei

economice.

Definiția de mai sus, ca și cele anterioare, este lacunară, incompletă, deoarece chiar și

în țările cele mai dezvoltate, o parte din resurse și venituri se sustrage pieței și nu intră în sfera

legilor acesteia (existența economiei casnice și a autoconsumului). De asemenea, prelevarea și

redistribuirea veniturilor, ca și ansamblul cheltuielilor sociale, nu funcționează exclusiv pe

principiile pieței libere. Totodată, în țările cu planificare centralizată, piața nu este

atotcuprinzătoare, unele resurse și rezultate economice nu fac obiectul direct al schimburilor

comerciale cu titlu oneros. În toate aceste cazuri, oamenii se confruntă cu probleme economice,

cu nevoi nelimitate și resurse economice limitate. Se ajunge astfel la cel de al patrulea grup de

definiții date economiei politice, ca știință a alegerilor eficace ale indivizilor și grupurilor de

indivizi, care acționează în procesele de producție, schimb și consum ale bunurilor materiale și

serviciilor, în scopul satisfacerii cu resurse limitate a unor cerințe nelimitate ale oamenilor. Atât

producția cât și consumul sunt supuse constrângerilor din partea resurselor. Aceasta face ca

fiecare individ și agent economic să-și maximizeze, după caz, utilitatea bunurilor, avantajul,

profitul (maximizare sub constrângere).

Integrând cele patru definiții, rezultă că obiectul economiei politice îl constituie

bunurile economice, dar acestea nu sunt numai bunurile materiale și serviciile, ci cuprind în

plus moneda, titlurile de valoare, creanțele, timpul (ca resursă rară pentru fiecare individ) ș.a.

Materialitatea nu reprezintă nici condiția necesară și nici condiția suficientă pentru a defini

bunurile ce fac obiectul economiei reale. Deci, nu toate bunurile reale sunt bunuri economice.

4 Pentru a evoca numeroasele definiții, s-au utilizat lucrările: Serge Latouche, Epistemologie et

economie, Editura Anthropos, Paris, 1988, p. 48-63; Gilbert Abraham-Frois, op. cit., p. 9-12, Aurel

Iancu, op. cit., p. 14-16.

Bunurile se împart în:

a) bunuri libere sau bunurile care există din abundență, de regulă nu sunt creația omului și

nu implică folosirea unor resurse limitate (aerul, apa naturală, flora și fauna spontană,

lumina și căldura naturală ș.a.);

b) bunuri economice (comerciale), în calitatea lor de bunuri create pe baza principiului

maximizării sub constrângerea resurselor și care sunt susceptibile de a avea valoare

comercială, indiferent dacă sunt obiecte sau servicii. Bunurile libere rămân în afara

analizei economice, numai bunurile comerciale fac obiectul științei economice.

Știința economică contemporană se manifestă ca sistem, iar fiecare știință economică,

inclusiv economia politică, cercetează bunurile economice.

Economia politică se delimitează de celelalte științe economice prin modul de

abordare a obiectului economiei, premisele (postulatele) adoptate și concluziile pe care le

desprind. Astfel:

- economia politică este o știință teoretică, un ansamblu coerent de cunoștințe despre

realitatea economică, o reflectare generalizată și universalizată a acestei realități; ea

fundamentează noțiunile, categoriile și principiile (legile) aplicabile tuturor domeniilor

economiei reale (este o știință fundamentală);

- economia politică studiază viața economică în întreaga ei complexitate, are în vedere

interdependențele dinamice din economia reală, indiferent dacă cercetarea pornește de la

microeconomie spre macroeconomie, ea extinde criteriul raționalității și al eficienței

maxime asupra tuturor activităților din societate;

- economia politică creează instrumente și tehnici de cercetare a faptelor economice,

împrumută tehnici și instrumente de la alte științe, pe care le integrează într-un ansamblu

specific, cu ajutorul căruia distinge esențele și regularitățile din întreaga viață economică.

Din acest punct de vedere, economia politică constituie baza metodologică pentru toate

științele economice.

3.3. Metode și tehnici de cercetare utilizate în știința economică

O știință presupune cunoașterea cât mai exactă și verificabilă a domeniului pe care îl

abordează, cunoaștere exprimată prin noțiuni, categorii și legi proprii acelui domeniu. În acest

scop se utilizează instrumente și tehnici de cercetare specifice științei, care poartă numele de

metodă de cercetare.

Metoda de cercetare (de la cuvântul grecesc “methodos” = cale, drum, mod de

expunere) desemnează modul sistematic de cercetare, expunere și transformare a unui domeniu

al realității. Dacă la aceste elemente adăugăm ansamblul de mijloace, principii, reguli, procedee

și tehnici de investigare, pentru a descoperi și explica adevărul în știință, metoda se transformă

în metodologia științei.

Metodologia științei economice s-a constituit și a evoluat treptat, odată cu progresele

înregistrate atât de această știință cât și de celelalte domenii ale științei. În prima etapă ea a

constat în culegerea de fapte economice și descrierea legăturilor exterioare dintre ele

(empirismul). În cea de a doua etapă a evoluției științei economice s-a trecut la cunoașterea

esenței (“naturii tainice”) fenomenelor și proceselor economice; s-au descoperit principiul

cauzalității și al 24

interdependenței din viața economică, s-au utilizat pe scară largă inducția și deducția, analiza

și sinteza, precum și metoda abstractizării.

Folosind aceste procedee ale gândirii științifice, Smith și Ricardo au realizat

generalizări teoretice tot mai ample și au transformat cunoștințele economice într-un sistem

închegat, într-o știință autonomă.

După școala clasică a urmat, până în zilele noastre, o amplă dispută în jurul metodei de

cercetare în știința economică. Dialogul pe această temă a fost benefic, deoarece metodologia

științei economice s-a

Îmbogățit cu noi instrumente și tehnici de cercetare, ceea ce conferă vocație inter și

pluridisciplinară.5

Printre cele mai importante achiziții metodologice amintim:

- metoda observării istorice a proceselor economice;

- metoda psihologică de cercetare a comportamentului economic al oamenilor;

- concepțiile fizico-mecaniciste de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al

XX-lea au considerat că lumea economică se comportă asemănător cu lumea fizică și de

aceea trebuie cercetată în același mod ca lumea fizică, prin transpunerea legilor fizicii la

domeniul economic;

- concepțiile biologice compară funcțiile economiei cu funcțiile fiecărui organism viu și

consideră că cercetarea economică trebuie efectuată cu aceleași metode de cercetare

biologică;

- școala matematică (apărută încă din secolul trecut și dominând întregul secol XX) a

propus utilizarea pe scară largă a instrumentelor statistico-matematice și modelarea

proceselor economice;

- metoda sociologică de cercetare a vieții economice, prin luarea în considerare simultan a

factorilor economici, politici, juridic, tehnici, morali etc. ce condiționează procesele

economice;

- după anul 1945 a apărut metoda structurală de cercetare a proceselor sociale, care s-a

extins și asupra economiei;

- metoda instituționalistă de cercetare a economiei (apărută la începutul secolului XX), care

implică studiul comportamentului instituționalizat al organismelor economice: firme,

trusturi, sindicate, agenții economice, federații, confederații economice etc.

Prin utilizarea metodologiei de cercetare, știința economică își realizează scopul său,

acela de a descoperi legile obiective și formula principiile economice generale, pe baza

legăturilor esențiale și constante din procesele și fenomenele economice.

În prezent, elaborarea oricărei teorii economice (în sensul de ansamblu coerent de idei

și concepte abstracte aplicabile domeniului economic) nu mai pornește de la un teren gol,

nedesțelenit de știință; există numeroase cunoștințe anterioare în domeniu, validate de practică,

denumite definiții. Cercetătorul pornește de la un ansamblu de definiții și emite, în funcție de

posibilitățile sale intelectuale, un număr mai mare sau mai mic de ipoteze. Printr-un proces logic

preponderent deductiv, pe baza definițiilor și a ipotezelor, se elaborează o nouă teorie

economică. Aceasta se confruntă cu faptele din viața economică reală rezultând două situații:
a) teoria se află în concordanță cu faptele și se acceptă temporar de știința economică;

b) sau teoria se află în contradicție cu faptele economice și este infirmată de realitate. Sunt

infirmate astfel, total sau parțial, ipotezele de la care s-a pornit, urmând ca cercetătorul să

formuleze alte ipoteze și să emită o altă teorie. Procesul merge din aproape în aproape, se

repetă până când se realizează concordanța dintre noua teorie și faptele economice.

Cunoașterea fenomenelor și proceselor economice presupune, înainte de toate,

observarea lor. Atunci când observarea privește un singur fapt economic (fenomen, proces,

întreprindere, ramură, zonă etc.) se realizează o monografie.

Pentru a se obține cunoștințe mai ample, sunt observate grupe de fapte și stări

economice aflate în interdependență. Instrumentul utilizat este ancheta științifică, pe baza

unui eșantion reprezentativ (se realizează în rândul populației, în întreprinderi, pe piață, pe

diferite zone ș.a.). Anchetele permit trecerea de la descrierea faptelor economice la analiza lor

cauzală și funcțională.

Legăturile cauzale sunt raporturile dintre două fenomene sau procese economice,

dintre două sisteme (clase) de fenomene sau procese economice care se succed, unul

determinându-l pe celălalt. Ce a mai simplă legătură cauzală este cea cu un singur factor: ea

îmbracă forma y = f(x); adică variația fenomenului (procesului) x produce variația

fenomenului (procesului) y.

Când evoluția unui proces (fenomen) este determinată de mai mulți factori, funcția

utilizată devine:

y = f(X1, X2, ..., Xn);

unde: X1, ..., Xn reprezintă mulțimea variabilelor cauză, iar fiecare fenomen (proces),

adică X1, ..., Xn constituie o cauză necesară dar nu suficientă pentru producerea fenomenului
(procesului) y.

Descoperirea adevărului în știința economică se înfăptuiește prin apropieri succesive,

pornind de la empiric și intuitiv la gândirea abstractă, de la aceasta la faptele economice

(practica economică) și de practică înapoi la gândirea abstractă (teorie). Procedeele de

cunoaștere utilizate cu precădere sunt: analiza și sinteza, inducția și deducția, metoda logică

și istorică, abstractizarea și generalizarea.

Analiza economică este procesul de cunoaștere în cadrul căruia, pe plan mental,

fenomenul sau procesul economic studiat este descompus, în mod succesiv, în părțile sale

componente, până la părțile elementare (care nu se mai pot diviza). Fiecare parte elementară

este cercetată în mod complex, pentru a i se distinge natura (esența).

Sinteza este procesul de cunoaștere care urmează un drum invers în raport cu analiza,

adică reunirea (pe plan mental) a elementelor analizate, în vederea descoperirii legăturilor

cauzale și funcționale ce fac din respectivele fenomene (procese) economice un întreg, care

are o lege (regularitate) proprie de mișcare.

Inducția constă în procesul de raționare care pornește de la faptele economice

concrete singulare și avansează treptat spre un grup de fenomene (procese) economice de

același fel, denumite fenomene (procese) particulare și de aici un ansamblu (clasă) de

fenomene sau procese economice care au trăsături esențiale comune.

Deducția este procesul de cunoaștere în care drumul cercetării pornește de la

trăsăturile generale ale unui ansamblu de fenomene (procese) economice spre cele particulare

și de la acestea spre cele individuale (singulare).

Metoda logică și istorică pornește de la adevărul că orice fapt economic are evoluția

sa istorică ce cuprinde geneza, dezvoltarea și finalitatea sau transformarea acestuia.

Cunoașterea științifică trebuie să înceapă cu ceea ce a început în viața reală fenomenul

(procesul) studiat, iar întregul drum al cercetării trebuie să urmeze toate momentele de

evoluție și involuție ale acestuia. Istoria unui proces economic nu este un drum liniar; ea este
însoțită de ocolișuri, de întoarceri temporare, de schimbarea temporară a direcției generale de

mișcare, de momente (verigi) nesemnificative ale lanțului mișcării. Metoda logică face

abstracție de elementele întâmplării și reproduse pe plan conceptual numai acele elemente din

istoria procesului economic care sunt esențiale pentru a reda configurația și sensul de mișcare

al acestuia. Cu ajutorul logicii, mișcarea (istoria) faptelor economice se concentrează la esența

acestora.

Metoda logică operează concomitent și interdependent cu abstractizarea și

generalizarea. Abstractizarea este procesul de cunoaștere, bazat pe logică, în cadrul căruia se

elimină ceea ce este instabil și accidental din cadrul proceselor și fenomenelor economice,

concomitent cu semnalarea și reținerea unor trăsături esențiale comune și generale, proprii

realității economice studiate. Abstracțiile științifice care exprimă aspectele esențiale ale vieții

economice se numesc categorii economice. Cu ajutorul categoriilor economice (incluzând în

ele și noțiunile, conceptele și legile economice), științele economice pot să reproducă pe plan

conceptual mișcarea reală a fenomenelor și proceselor economice.

Elaborarea, de fapt reelaborarea categoriilor economice, este un proces continuu în

cadrul căruia oamenii acumulează fapte și observații, le prelucrează și verifică rezultatele

acestora în practica economică. Schimbările din viața economică reală trebuie, deci, să fie

urmate de regândirea categoriilor economice.

Dimensiunile activităților economice la un moment dat, evoluția în timp și

intensitatea acestora implică măsurarea în economie. Aceasta presupune:

a) folosirea unor unități de măsurare (valorice, naturale, natural-convenționale și de

muncă);

b) folosirea unor instrumente și procedee de măsurare, cum ar fi: evidența economică,

instrumentele statistico-matematice de analiză și modelare economică.

Modelarea economico-matematică constă într-un sistem de ecuații și inegalități,

alcătuit din mărimi variabile (volumul producției, al capitalului, al forței de muncă ș.a.) și
parametri, ca relații cantitative între diferite mărimi economice (cum ar fi consumurile de

materii prime, energie, capital fix, de muncă etc. la o unitate de produs). Dacă modelele pun

în evidență conexiunea inversă și sunt capabile de autoreglare, ele devin modele cibernetice.

Orice știință, deci și cea economică, trebuie să aibă capacitatea de predicție asupra

realității pe care o studiază. Previziunea în economie utilizează ca instrument metodologic

prognoza. Aceasta reflectă tendințele probabilistice ale evoluției economice, în ansamblu sau

secvențial, pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, și cuprinde o latură cantitativă (ce

constă în estimarea evoluției variabilelor domeniului economic (prognozat) și una calitativă

(care semnalează ce evenimente, ce schimbări se vor produce în viitor în domeniul prognozat).

Tehnicile utilizate pe scară largă în domeniul prognozării sunt extrapolările

tendințelor anterioare și scenariile, ultimele elaborate în mai multe variante: de la cea

pesimistă la cea optimistă.

Prefigurarea viitorului economic, în condițiile în care în viața economică reală se

introduc în mod intenționat anumiți factori suplimentari, care să o modifice pozitiv, a impus

utilizarea experimentului economic. Tehnicile experimentale trebuie să producă o realitate

economică virtuală care se implementează apoi în viața economică propriu-zisă.

Experimentul este posibil în orice sistem economic, el este mai restrâns decât cel din

științele naturii, dar are aceeași valoare cognitivă. Se poate folosi în cadrul oricărei

componente a sistemului economic, dar rezultatele cele mai bune se obțin la nivel micro și

mezoeconomic.

Tehnicile experimentale cuprind:

a) modelarea intuitivă - se creează modelul procesului cercetat, se introduc în model

factorii intenționali, se derulează pe calculator și se analizează rezultatele ce s-ar putea

obține;

b) jocurile, în special, jocurile de întreprindere - în cadrul modelului unui proces se au în

vedere comportamente probabile ale celorlalte întreprinderi sau agenți economici cu

care întreprinderea intră în contact, în cadrul procesului studiat;

c) experimentul real (pe viu) - poate avea un scop economic practic sau de cercetare, se

desfășoară la nivel de unitate economică, zonă și ramură sau la nivel național, pe un

eșantion reprezentativ de unități.

Experimentele izolate nu sunt concludente, pentru a desprinde concluzii veridice la

nivel macroeconomic. Numai corelarea unui număr suficient de experimente poate să ofere

un material bogat, care poate fi supus apoi comparării, inducției, deducției, abstractizării și

generalizării.

Tehnicile experimentale conduc la apropierea științei economice de psihologie (psihologia

economică) și sociologie (sociologia economică), la extinderea utilizării procedeelor

cantitative și calitative de cercetare a economiei.

CAPITOLUL IV. ECONOMIA DE PIAȚĂ CONTEMPORANĂ

4.1. Geneza și trăsăturile esențiale ale economiei de schimb; economia

naturală și economia de schimb

Trebuințele umane sunt satisfăcute cu ajutorul bunurilor, care se manifestă ca bunuri

economice, produse de om în cadrul activității acestuia și destinate consumului propriu

(autoconsum), fie consumului altor oameni. De asemenea, există bunuri libere, care se pot

obține de orice direct din natură, fără a se implica activitatea economică.

Bunurile economice destinate consumului propriu, deci folosite pentru autoconsum,

atât pentru satisfacerea unor nevoi personale, cât și pentru satisfacerea unor nevoi ale

producției, se obțin în cadrul unei forme de organizare a activității economice denumită

economie naturală. La începuturile existenței sale, producția socială a luat forma economiei

naturale, în care bunurile create serveau consumului propriu al producătorului.

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare și desfășurare a activității

economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activități, fără a

se apela la schimb.
Economia naturală a predominat în comuna primitivă, sclavagism și feudalism, când

în cadrul aceleiași gospodării erau executate toate activitățile, de la obținerea diferitelor

materii prime, până la pregătirea lor în formă definitivă pentru consum. Cu toate acestea, încă

din comuna primitivă, unele bunuri materiale cu deosebire cele din metal, nu puteau fi produse

de către fiecare comunitate în mod autonom; ele au început să fie procurate prin schimb.

Rezultă că marfa, ca obiect al economiei de schimb, a apărut cu mult înaintea economiei de

schimb (a producției de mărfuri); schimbul de activități având loc cu totul întâmplător. După

prima diviziune socială a muncii, când s-au desprins triburile de păstori de masa celorlalte

triburi, schimbul și-a lărgit treptat sfera de cuprindere și a devenit relativ stabil, însă era legat

doar de surplusul ce apărea întâmplător la o comunitate sau alta. Mai târziu, prin dezvoltarea

meșteșugurilor, s-a produs cea de-a doua diviziune socială a muncii: desprinderea

meșteșugurilor de agricultură. Din acest moment, o categorie specială de producători -

meseriașii - au început să producă exclusiv pentru piață; schimbul a devenit o activitate

distinctă, dar se prestează de către producătorii înșiși. Proprietatea privată asupra bunurilor

create s-a accentuat, iar odată cu ea a apărut și cea de-a doua condiție a existenței producției

de mărfuri, autonomia, independența producătorilor, schimbul de mărfuri căpătând un impuls

deosebit. Schimbul înseamnă înstrăinarea propriei activități, primind în contraprestație alte

bunuri necesare.

În sclavagism, deși nu s-a înregistrat un salt spectaculos în domeniul uneltelor de

muncă, a apărut organizarea pe scară largă a cooperării muncii, în condițiile utilizării în masă

a sclavilor; s-a creat astfel marea producție, în cadrul latifundiilor și al unor mari ateliere ce

produceau pentru schimb.

În acest stadiu al dezvoltării societății, se produce cea de-a treia mare diviziune

socială a muncii: desprinderea negustorilor de celelalte grupuri sociale și transformarea

comerțului într-o activitate permanentă și distinctă de celelalte activități, iar odată cu el se

dezvoltă capitalul negustoresc și cămătăresc. Deși se dezvoltă producția de mărfuri pe baze

sclavagiste, precum și mica producție meșteșugărească și țărănească, economia rămâne

preponderent naturală, schimbul cuprinzând o mică parte din producția socială. Feudalismul

s-a caracterizat prin creșterea continuă a producției de mărfuri (în cadrul domeniilor feudale,

al gospodăriilor țărănești și atelierelor meșteșugărești), iar odată cu aceasta are loc o sporire a

circulației monetare, a capitalului comercial și cămătăresc, o dezvoltare a schimbului.

Dezvoltarea treptată a producției de mărfuri și a schimbului a făcut posibilă

restrângerea sferei de acțiune și cuprindere a economiei naturale și lărgirea sferei economiei

de schimb. Capitalismul a generalizat producția de mărfuri și, prin aceasta, a avut loc trecerea

de la un sistem economic în care predomină economia naturală, la un sistem în care

predominantă devine economia de schimb. Chiar dacă economia de schimb de generalizează

nu înseamnă că a dispărut forma anterioară de organizare a producției sociale, deoarece în

multe țări cu o economie slab dezvoltată, economia țărănească deține o pondere importantă în

totalul producției sociale, purtând cu sine caracteristicile economiei naturale.

Din analiza procesului istoric de evoluție și dezvoltare a economiei naturale și

economiei de schimb observăm că marfa, piața și schimbul preced cu mult ceea ce noi numim

azi economia de schimb, pentru că din cele mai vechi timpuri s-a practicat schimbul, comerțul

era o meserie, s-au constituit organizațiile comerciale și meșteșugărești, târgurile medievale

cunoșteau o animație deosebită, însă toate acestea nu constituiau o economie de schimb.

În cadrul economiei de schimb, toate procesele economice gravitează în jurul pieței.

Aceasta pune în contact agenții economici, le transmite informații cu privire la bunurile create

și la modul în care își pot realiza interesele. Într-o economie de schimb dezvoltată, piața devine

factorul determinant în derularea producției, repartiției, schimbului și consumului; ea reglează

activitatea tuturor agenților economici.

Economia de schimb reprezintă acea formă socială de desfășurare a activității

economice în care agenții economici, în cea mai mare parte a lor, produc bunuri în vederea

vânzării, obținând în locul lor altele, necesare satisfacerii trebuințelor.

În cadrul economiei de schimb, activitățile desfășurate de agenții economici sunt

supuse controlului pieței, aceasta arătând care activități concordă cu nevoile efective ale

societății și dacă răspund criteriilor de eficiență. Mai mult, pentru a supraviețui în condițiile

economiei de piață, agenții economici trebuie să recepteze semnalele pieței, să aibă

capacitatea de adaptare la cerințele acesteia, să manifeste inventivitate, preocupare

permanentă pentru înnoirea și modernizarea produselor, pentru perfecționarea formelor de

distribuire și comercializare a acestora.

Mecanismul economiei de schimb se bazează, în mare măsură, pe categoriile și

pârghiile producției de mărfuri, pe legitățile acesteia.

Producția de mărfuri este acea formă de organizare a economiei în care produsele

sunt create de către diferiți producători autonomi, fiecare dintre ei fiind specializat în

confecționarea unui bun oarecare, astfel încât pentru satisfacerea nevoilor sociale este

necesară vânzarea-cumpărarea acestora care, în virtutea acestui fapt, devin mărfuri.

Existența producției de mărfuri este susținută de două condiții esențiale:

a) diviziunea socială a muncii, și

b) autonomia, independența producătorilor.

Diviziunea socială a muncii reprezintă condiția generală a oricărei producții de

mărfuri. Ea reprezintă procesul obiectiv de diferențiere și specializare a fiecărui producător

în executarea unui anumit produs. Atâta timp cât munca nu era socialmente divizată, când

producătorii își satisfăceau toate trebuințele în cadrul economiei lor naturale, nu putea fi

vorba de schimbul și producția de mărfuri.

Odată cu dezvoltarea diviziunii sociale crește interdependența dintre producători, se

intensifică schimbul reciproc de activități dintre aceștia. Cu atât diviziunea socială a muncii

este mai evoluată, cu cât există mai multe ramuri de producție, cu atât producătorii depind

mai mult unii de alții.

Pentru existența producției de mărfuri, pe lângă diviziunea socială a muncii, mai

este necesară o a doua condiție și anume autonomia, independența producătorilor, care

constă în dreptul proprietarului de a dispune de un produs și de a-l înstrăina. Numai

produsele unor producători de sine-stătători, independenți unii de alții, se pot întâlni în

calitate de mărfuri.

Autonomia producătorilor s-a creat și a înflorit mai ales ca atribut al proprietății

private. Capitalismul a generalizat economia de mărfuri și a creat sistemul economiei de

piață.

4.2. Caracterizarea generală și tipurile de contemporane

ale economiei de piață

Economia de schimb, așa cum a fost prezentată, o întâlnim în diferite zone geografice

și în cadrul fiecărei țări într-o mare varietate de forme. Modul în care economia de schimb se

manifestă în realitate, prezintă particularități de la o țară la alta și de la o etapă la alta. Diferitele

forme de economie s-au deosebit și se deosebesc între ele în funcție de comunitățile construite

de omenire, de condițiile naturale în care acestea s-au desăvârșit și dezvoltat, de tradițiile lor

istorice, de opțiunile lor politice etc. Ca urmare, pornind de la ceea ce este general pentru

economia de schimb, constatăm existența unor modele concrete de funcționare a ei în diferite

țări sau grupuri de țări; modele care se diferențiază prin mecanismele de luare a deciziilor

privind activitatea desfășurată.

Economia de piață reprezintă acel mod de organizare și desfășurare a activității

economice în care raportul dintre cerere și ofertă determină principiile de prioritate în

producerea bunurilor, metodele de organizare și combinare a factorilor de producție și

categoriilor de persoane care au acces la aceste bunuri prin mijlocirea prețurilor1

Elementele principale care caracterizează sistemul economiei de piață sunt:

1. Proprietatea privată, care este forma principală de proprietate existentă în țările cu

economie de piață și care nu exclude existența și a altor forme de proprietate. Deși

economia de piață se caracterizează prin pluralismul formelor de proprietate, subliniem

faptul că proprietatea privată este suportul de neînlocuit al autonomiei decizionale și

răspunderii patrimoniale a agenților economici, este suportul libertății economice al

acestora;

2. Autonomia agenților economici în desfășurarea activității economice, în luarea

deciziilor necesare atingerii scopurilor urmărite;

3. Concurența reprezintă o condiție de neînlocuit a economiei de piață, ea determinând

progresul economic și social al unei țări;

4. Prețurile se stabilesc în mod liber, prin confruntarea cererii și ofertei pe piață, fără

intervenții administrative, asigurând alocarea și utilizarea resurselor în funcție de

nevoile reale ale societății;

5. Existența unui cadru instituțional adecvat care să asigure libertatea de acțiune și de

decizie a agenților economici în limitele impuse de sistemul social pe care sistemul

economic îl deservește;

6. Statul democratic este prezent în activitatea economică în măsura în care este un agent

economic ca oricare altul (este cumpărător sau producător de anumite bunuri

economice) și respectă integral regulile de funcționare a economiei de piață.2

Economia de piață existentă, în zilele noastre în țările capitaliste prezintă o serie de

caracteristici, între care:

Este o economie multipolară, în sensul că prezintă o multitudine și varietate de centre

de activitate economică, respectiv de agenți economici, legați între ei prin numeroase rețele

de schimb, fiecare având un comportament propriu, diferențiindu-se, prin raționalitate,

orizont, forță de influență a celorlalți agenți economici.

Este o economie subordonată prioritar consumatorului, producătorul, ofertantul

dimensionându-și activitatea ca nivel, calitate și structură potrivit cerințelor consumatorului.

Este o economie descentralizată întrucât deciziile sunt luate de către agenții

economici independenți, acțiunile acestora fiind coordonate spontan și automat prin

intermediul pieței, fiecare având autonomie de inițiativă, de opțiune, de decizie și de acțiune

în domeniul său.

Este o economic de întreprindere, deoarece spațiul microeconomic reprezintă cadrul

pentru desfășurarea activității, întreprinderea fiind unitatea economică de bază care asigură

legătura între diferitele categorii de piață, între oferta și cererea finală.

Este o economie de calcul în expresie monetară, moneda servind drept numitor

comun tuturor activităților agenților economici, ușurând activitatea de estimare și de

cuantificare a costurilor și rezultatelor.

1 Dumitru Niță (coordonator), Economie politică (Economics), Editura Agenția de consulting

universitar -Eficient SRL, 1992, București, p. 37.

2 Gheorghe Crețoiu și colectivul, Economie politică, Editura “Șansa” SRL, București, 1995, p. 79.

Este o economie în care profitul este mobilul activităților întreprinse de agenții

economici, motivația întregii activități la nivel microeconomic. Pentru realizarea lui, agenții

economici sunt limitați decât de propriilor lor capacități și competențe și de respectarea

drepturilor celorlalți agenți economici.

Este o economie în care rolul statului se manifestă indirect și global, adică statul, prin

acțiunile sale susține și completează piața, înlătură consecințele negative ale funcționării ei.

Astfel, intervenția statului este indirectă întrucât

respectă libertatea de decizie a agenților economici și cea de formare a prețurilor, dar

orientează economia influențând-o prin politica financiară, monetară sau socială: ea este

deopotrivă, globală, căci nu pătrunde în mecanismul economic la nivel micro, ci acționează

asupra elementelor majore ale activității economice.3

În literatura economică sunt prezentate o serie de modele teoretice ale economiei de

piață al căror conținut a făcut obiectul disputelor între economiști: modelul neoclasic, modelul

keynesian, modelul dezechilibrelor inerente, modelul instituționalist, modelul libertarian etc.,

precum și o serie de tipuri practice, concrete de economie socială de piață, tipul nordic,

economia paternalistă, economia orientată puternic spre exterior etc.

În viața reală nici unul dintre modelele teoretice sau tipurile practice de organizare a

economiei de piață nu funcționează în formă pură. În orice economie contemporană se

întrepătrund, în proporții diferite, elemente, caracteristici și mecanisme ale diferitelor tipuri

de economie de piață, astfel încât se poate aprecia că delimitări tranșante între tipuri concrete

de economie de piață sunt greu de realizat.

În literatura economică întâlnim aprecierea că în sistemul capitalist s-au diferențiat

două mari modele (tipuri) ale economiei de piață: modelul neoamerican și cel renan. Modelul

neoamerican ar fi specific pentru S.U.A., Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, țările

industrializate din Asia etc., iar cel renan în Germania, Elveția, Olanda, Suedia, Finlanda,

Norvegia, Danemarca, Austria și Japonia. Deși ambele modele sunt o creație a sistemului

capitalist și a liberalismului economic, au însă la bază elemente diferite în ceea ce privește

poziția persoanei în întreprindere, locul pieței în societate și importanța pe care trebuie să o

aibă ordinea legală în economia instituțională.4

Modelul (tipul) neoamerican cuprinde economiile de piață care se caracterizează prin

următoarele trăsături: sectorul public producător de bunuri noncomerciale, este neglijabil și

are tendințe de reducere, piața are rolul hotărâtor în circulația bunurilor de la producător la

consumator; prețurile bunurilor economice și salariile depind în cea mai mare măsură de

condițiile pieței; fiscalitatea este redusă iar implicarea statului în economie este neglijabilă;

întreprinderea privită ca centru al deciziilor economice este considerată ca fiind un bun

comercial; piața financiară (în special bursa) are un rol decisiv în viața economică, pe termen

scurt se realizează o mobilitate ridicată în ierarhia economico-socială: clasa mijlocie (familii

care dețin venituri în jurul mediei sociale) relativ redusă (50% în S.U.A.); învățământ elitist,

care caută să se adapteze la regulile pieței; gradul redus de securitate economică față de riscuri

(șomaj, boală, sărăcie) protecția fiind o problemă individuală.

Tipul renan se întemeiază pe următoarele principii: piața are un rol hotărâtor în viața

economică însă, singură nu poate să asigure funcționarea ansamblului vieții sociale, ceea ce

impune intervenția statului, care trebuie să fie apărătorul protecției sociale și a liberei

negocieri între parteneri sociali. Acest tip de economie se caracterizează prin următoarele

trăsături: cea mai mare parte din bunurile economice îmbracă forma de marfă, însă consumul

unei părți importante nu se realizează după regulile pieței; fiscalitatea directă ridicată - fiind

impozitate atât veniturile cât și capitalul; se realizează o redistribuire interzonală a veniturilor

pentru reducerea decalajelor dintre zonele aceleiași țări; sistemul bancar este puternic ancorat

cu firmele, asigurând finanțarea acestora pe termen lung; întreprinderea nu poate funcționa

în afara dialogului social iar nivelul salariilor depinde atât de condițiile pieței cât și de alți

factori, fiind asigurată stabilitatea salariaților; sistemul de învățământ este mai egalitar iar

3 Marin Băbeanu (coordonator), Economie politică, Editura Argus S.A., Drobeta Turnu Severin,

1993, p. 7-8.

4 Niță Dobrotă (coordonator), op. cit., p. 60.

mișcarea sindicală este deosebit de puternică, având un rol important în mersul vieții

economice.

Totodată, la baza relațiilor sociale dintre indivizi sunt acceptate următoarele valori:

egalitate și echitate socială corelate cu criteriile de eficiență; comunitatea din care face parte

individul ar o importanță deosebită, aceasta asumându-și responsabilitatea în rezolvarea unor

probleme ale acestuia; gradul ridicat de securitate economică a populației față de riscuri

(boală, șomaj, accidente); clasă mijlocie numeroasă (75% în Germania, 80% în Elveția); un

sistem avantajos de pensii și alocații familiale care asigură un grad ridicat de protecție socială

prin grija autoritățile publice.

4.3. Proprietatea în economia de piață

A. Conceptul de proprietate

Economia de piață, ca acțiune, acoperă o realitate foarte diferită pe țări, având

multiple variante de realizare a trăsăturilor sale fundamentale, toate întemeindu-se însă pe

pluralismul formelor de proprietate.

Proprietatea a constituit, de-a lungul timpului, o problemă cu caracter de permanență

în istoria omenirii, ocupând un loc important în cadrul doctrinelor economice, social-politice

și filosofice, conturându-se trei optici în legătură cu geneza și natura acesteia: juridică,

economică și filosofică.

Din punct de vedere juridic, proprietatea este privită ca o relație de posesiune a unui

bun de către o persoană fizică sau juridică, reprezintă dreptul exclusiv al unei persoane fizice

sau juridice de a utiliza și de a dispune în mod absolut de un bun, sub rezerva unor limitări

prevăzute de lege.

Optica filosofică se fundamentează pe ideea de personalitate umană. Cum

personalitatea umană se manifestă în cadrul vieții sociale, proprietatea apare ca o relație

socială. În relațiile de proprietate omul se implică și își manifestă responsabilitatea prin

proprietatea pe care o posedă, de care dispune și pe care o utilizează eficient.

Optica economică despre proprietate s-a manifestat mai târziu, în cadrul lucrărilor

clasicilor economiei politice. Aceștia relevând valențele, dar și limitele opticii juridice asupra

proprietății, au subliniat că la baza normelor juridice de proprietate se află conținutul social al

acesteia, care constă în relații materiale între indivizi și socio-grupuri cu privire la bunurile

existente.

Bunurile economice sunt foarte numeroase și cunosc o mare variabilitate în timp. De

aceea, și relațiile dintre oameni, referitoare la bunuri, sunt numeroase și schimbătoare, astfel

că noțiunea generală de proprietate își pierde determinabilitatea concretă, ea fiind o abstracție

științifică aplicabilă tuturor tipurilor și formelor concret-istorice de apropiere a bunurilor.

Cele trei optici despre proprietate nu sunt opuse, ele reflectă laturi esențiale ale

conceptului general de proprietate. Proprietatea, în general, poate fi definită ca o totalitate,

un complex de relații economice, politice și juridice dintre oameni în legătură cu bunurile,

relații reglementate de norme istoricește statornicite pe plan social. Esențiale pentru

caracterizarea proprietății sunt relațiile efective dintre oameni, ca manifestare concretă a

personalității umane în cadrul societății, indiferent de cauzele care au generat și asigurat

existența acestor relații.

Conceptul actual de proprietate, în comparație cu cele anterioare, are o serie de

avantaje:

a) integrează conceptele vechi sub forma unor cazuri particulare;

b) reliefează complexitatea deosebită a factorilor care condiționează existența proprietății,

iar în cadrul lor, rolul determinant al forțelor de producție, cu precădere al factorului

uman;

c) accentuează caracterul efectiv al relațiilor de proprietate, indiferent dacă acestea sunt

sau nu reflectate în norme juridice, dacă ele corespund sau nu normelor juridice

existente.

B. Obiectul și subiectul proprietății

În definirea și caracterizarea conceptului general de proprietate, un loc important îl

deține analiza obiectului și subiectului proprietății.

În lumea contemporană se manifestă pluralismul formelor de proprietate. Premisele

teoretice ale caracterizării pluralismului formelor de proprietate sunt noțiunile de bunuri și

agenți ai vieții economice.

Bunurile reprezintă obiectul comun al vieții economico-sociale, cu ajutorul cărora se

satisfac trebuințele umane. Două surse alimentează societatea cu bunuri: natura și activitățile

utile ale oamenilor.

Bunurile oferite direct de natură (aerul, căldura și lumina soarelui etc.) se manifestă

ca bunuri libere în sensul că nu sunt rezultatul unei activități umane anterioare, se găsesc în

cantități relativ nelimitate și sunt accesibile tuturor indivizilor în aceeași măsură. Cea mai

mare parte a bunurilor provin însă din activitățile economico-sociale, ele sunt deci bunuri
create. La rândul lor, bunurile create se scindează în două grupe: a) bunuri create și consumate

în cadrul aceleiași gospodării (menaj), fără a pătrunde în sfera circulației; b) bunurile marfă

sau bunurile create pentru schimb, care pentru a intra în consum trebuie să parcurgă, în

prealabil, sfera circulației mărfurilor.

Categoria economică de proprietate nu se referă la toate bunurile, ea are un sens mai

restrâns. Astfel, unele bunuri libere, care sunt indivizibile și afectează viața întregii planete

(oceanul planetar, atmosfera, căldura și lumina naturală), fac parte din patrimoniul universal

al umanității. Alte bunuri libere, rezultând din condiții natural-geografice naționale fac parte

din patrimoniul național și nu intră în posesiunea directă a agenților economici, nu constituie

obiect al proprietății. Pentru agenții economici, obiectul proprietății îl constituie, de regulă,

bunurile economice.

Bunurile economice, ca obiecte și servicii, ca produse primare, secundare și finale,

ca bunuri de producție (prodfactori) și ca bunuri de consum personal (satisfăcători) etc., în

totalitatea și marea lor varietate alcătuiesc obiectul proprietății. Prin această precizare se

dorește depășirea concepției reducționiste cu privire la obiectul proprietății, care îl limita, de

regulă, la mijloacele de producție, la o concepție modernă, integratoare. Ca urmare, în acest

cadru integrator, se impune introducerea în obiectul proprietății și a altor elemente: forța de

muncă; proprietatea literară, artistică și culturală; proprietatea industrială (inovații, invenții,

marcă de fabrică și de produse etc.), proprietatea comercială etc.

Subiectul proprietății îl constituie agenții vieții economico-sociale. Aceștia se

manifestă ca indivizi (familii), în calitate de persoane fizice, de cetățeni, ca socio-grupuri și

organizații (la nivel național sau internațional).

Indivizii (familiile), ca persoane ce-și valorifică liber forța de muncă, nu pot acționa

decât într-un cadrul social dat. Organizarea economică, politică și juridică a cadrului social

trebuie să permită manifestarea liberă a personalității umane, realizarea drepturilor și

obligațiilor fundamentale ale omului. Indivizii pot fi:

a) posesori-producători - cei care desfășoară activități în cadrul gospodăriei agricole

familiale, atelierul propriu, sau într-o întreprindere cu capital propriu pe care îl

administrează;

b) posesori-neproducători - cei care dispun de mijloace de producție utilizate de către forța

de muncă angajată, proprietarii funciari care cedează arendașului dreptul de a cultiva

pământul, posesorii capitalului de împrumut ș.a. În acest caz, rezultatul muncii se

împarte, în anumite proporții, între posesorii- neproducători și producătorii-neposesori

(salariați, întreprinderi, manageri).

Sociogrupurile sunt ansambluri de indivizi care au cel puțin o trăsătură obiectivă

comună și care generează interese și comportamente similare. Ele se prezintă într-o mare

varietate de subiecți și proprietăți, ce se departajează în funcție de mai multe criterii cum ar

fi: locul indivizilor în sistemul proprietății, încadrarea în diviziunea socială a muncii,

teritorizarea, vârsta etc. După criteriul poziției față de obiectul proprietății, sociogrupul apare

ca entitate în cadrul cooperativei, uniuni de cooperative și în cadrul unei societăți pe acțiuni.

Cooperativa este o unitate economică formată prin asociere, pe baza liberului

consimțământ, a unui grup de persoane (producători agricoli, meseriași, consumatori) pentru

producția în comun, cumpărarea sau desfacerea în comun a unor produse, acordarea de credite,

prestarea de servicii. Activitatea se desfășoară pe baza mijloacelor aduse de cooperatori în

proprietatea comună (obștească) sau cumpărate de ei în comun.

Societatea anonimă pe acțiuni reprezintă acea asociere economică a cărui capital se

constituie prin contribuția asociaților sub forma unor înscrisuri denumite acțiuni, care

reprezintă fracțiuni de valoare ale capitalului social. Acțiunile pot fi nominative (au înscris pe

ele numele posesorului) și la purtător (nu au înscrise numele proprietarilor). Acțiunile sunt

hârtii de valoare transmisibile, iar odată cu înstrăinarea lor se transmit toate drepturile noului

posesor.

Organizațiile, ca subiect al proprietății, se constituie și funcționează după criterii

riguroase. La baza formării organizațiilor economice stă procesul asocierii agenților

economici naționali și străini.

Organizațiile naționale, din punctul de vedere al formelor de proprietate, se formează

ca uniuni de întreprinderi și ca federale cooperatiste, constituite pe ramuri și sectoare de

activitate, pe zone și unități teritorial-administrative. Statul, în calitate de întreprinzător

(producător, comerciant și consumator) nu ca factor de putere politică, poate fi considerat o

organizație națională.

Organizațiile internaționale exprimă participarea organizațiilor și întreprinderilor

dintr-o țară la organizațiile din sistemul O.N.U. sau la cele zonale.

Opțiunile subiecților de proprietate pentru o formă sau alta de proprietate nu sunt

subiectiv arbitrare. Ele sunt dependente de cadrul social-economic în care oamenii trăiesc și

nu îl pot schimba după bunul lor plac. Schimbarea poate avea loc numai pe baza consensului

social, prin derularea mecanismului democrației autentice.

C. Structura raportului economic de proprietate.

Proprietate și libertate

Proprietatea, ca raportul social-economic se caracterizează prin:

a) aproprierea sau însușirea unui bun;

b) subiectul (titularul) proprietății exercită toate atributele sau transmite, prin voința sa,

unele din aceste atribute altor persoane;

c) subiectul (titularul) proprietății își realizează atributele în interesul său.

Raportul de proprietate a fost cercetat încă din Roma antică, distingându- se în el:

dreptul de utilizare (“jus autendi”), dreptul de culegere a roadelor (“jus fruendi”) și dreptul

de a dispune de obiectul proprietății (“jus abutendi”).

În lumea contemporană, când s-au diversificat atât obiectul cât și subiectul

proprietății, s-a conturat mai bine structura internă a raportului economic de proprietate.

Aceasta cuprinde următoarele atribute:

- dreptul de dispoziție al proprietarului asupra bunului aflat în proprietatea sa, puterea lui

deplină de a dispune de el liber și nestingherit; însușirea de către o persoană a unui bun;

- dreptul unei persoane de posesie a unui bun;

- dreptul de utilizare a obiectului proprietății pe care îl are în posesiune organizând în

acest scop unirea factorilor materiali ai producției cu factorul uman;

- dreptul de culegere a roadelor, a fructelor date de bunurile aflate în proprietate,

manifestarea raporturilor de proprietate și asupra rezultatelor economice;

- dreptul de gospodărire, administrare și gestionare a obiectului proprietății, atribut ce cade

în competența managerului.

Exercitarea atributelor proprietății constituie monopolul proprietarului. Acesta poate

înstrăina, total sau parțial - definitiv sau temporar, atributele proprietății.

Înstrăinarea totală a atributelor proprietății poate avea loc:

a) pe baza unui echivalent și în acest caz se numește act de vânzare-cumpărare a bunului;

b) fără echivalent, raportul economic fiind de donație, de danie, de legat;

c) când trecerea atributelor proprietății se face urmașilor legali, în urma decesului

proprietarului, raportul este de moștenire.

Înstrăinarea separată și temporară a anumitor atribute ale proprietății generează

raporturi economice de proprietate specifice:

a) închirierea, arenda și creditul (atunci când se transmite atributul de utilizare pe diferite

durate);

b) raporturi manageriale (când se transmite atributul de conducere, administrare și

gestiune);

c) raporturi de uzufruct (atunci când se transmite atributul de culegere a roadelor).

În cadrul evenimentelor structurale ale raportului de proprietate, un rol esențial revine

obiectului proprietății. Acesta se caracterizează prin întindere (mărime) și structură

(elementele ce îl compun). Din punct de vedere structural, se face distincția între proprietatea
asupra mijloacelor de producție și proprietatea asupra bunurilor de consum. Motivele sunt cel

puțin două: a) bunurile de consum se obțin prin folosirea mijloacelor de producție, deci sursa

obiectului proprietății asupra bunurilor de consum o constituie proprietatea asupra mijloacelor

de producție; b) existența sau lipsa totală a proprietății asupra mijloacelor de producție,

precum și mărimea acesteia, joacă un rol decisiv în manifestarea independenței sau

dependenței economice a indivizilor.

Analiza structurii și întinderii proprietății, în legătură directă cu obiectul ei general,

este de importanță capitală pentru înțelegerea esenței unei societăți date; ea permite conturarea

raportului concret-istoric dintre proprietate și libertate.

Proprietatea și libertatea sunt considerate, în toate constituțiile moderne, ca drepturi

naturale și imprescriptibile ale omului. Raportul proprietate-libertate prezintă importanță mai

ales ca libertate a oamenilor în ceea ce privește activitatea economică. O asemenea latură a

libertății se concretizează în libera lor inițiativă de a fi întreprinzători, în dreptul acestora de

a-și consuma cum doresc bunurile din proprietate, inclusiv forța de muncă, libertatea de a se

angaja prin contract sau convenție în acte de schimb, dreptul de a consuma sau nu bunuri de

un anumit fel, de a se asocia benevol în diferite organizații și societăți economice, dreptul

oamenilor de a dona, de a închiria, de a lăsa moștenire bunurile ce le aparțin ș.a.

Există mai multe puncte de vedere în aprecierea libertății și a libertății economice în

special. Un prim punct de vedere susține că libertatea economică deplină se realizează doar

în cadrul și pe baza proprietății individuale (particulare), deoarece numai un astfel de

proprietar se poate manifesta pe toate planurile (posesor, utilizator, gestionar, beneficiar al

obiectului proprietății). Cel de-al doilea punct de vedere pornește de la faptul că societățile

contemporane se caracterizează prin gigantism economic și numeroase reglementări juridice

ale activităților economice. Ca urmare, libertatea individului este tot mai mult limitată.

Autonomia fiecărei persoane în ceea ce privește dreptul ei de a inova, de a crea, de a

întreprinde ceva ș.a. are tendința generală de a slăbi în favoarea marilor concentrații
economice și a birocrației. Individului îi este tot mai greu să cuprindă mecanismele de

funcționare ale societății pe acțiuni, ale cooperativei sau altei mari unități economice, deși

este direct interesat de aceste mecanisme. Cu atât mai greu îi este individului să cuprindă

mecanismele “macroeconomice” în care trebuie să se integreze sau a mecanismelor de

adoptare și aplicare a legilor juridice.

Cel de-al treilea punct de vedere, susținut de marxism, consideră că libertatea

economică deplină a oamenilor se înfăptuiește numai în cadrul proprietății sociale asupra

mijloacelor de producție; ea se manifestă pe baza libertății tuturor și apare ca un

comportament conștient al indivizilor în raport cu determinarea obiectivă a vieții lor

economico-sociale.

În țările cu economie de piață, corelația dintre proprietate și libertate este mijlocită de

trei mecanisme conexe: mecanismul pieței libere, mecanismul reglementărilor legale și

mecanismul tradiției (al cutumei). Pe baza lor se dorește realizarea unui anume consens

național între indivizi, unități economice și sectoare de activitate, ceea ce ar însemna, de fapt,

disciplina economică liber acceptată a tuturor cetățenilor.

Liberalismul economic, politic și social constituie principiul fundamental declarat al

tuturor societăților occidentale. Acest principiu nu este însă absolut, ci relativ; motivele

esențiale probează acest adevăr:

a) proprietatea privată și economia de piață difuzează puterea economică, dar nu în mod

egalitar pentru toți agenții economici, astfel că, în mod paralel, se manifestă tendința de

concentrare a bogăției în mâinile unor indivizi și corporații, care dispun de o mai mare

influență politică și socială;

b) preponderența proprietății private separă puterea economică de puterea politică a

statului, dar nicăieri această separare nu este completă; măsura în care sunt separate cele

două puteri reflectă gradul de libertate al indivizilor;

c) în toate societățile occidentale se manifestă disfuncționalități în raporturile dintre

individ și societate, apar fenomene de contestare a regulilor pe care se întemeiază

sistemul social-economic și de nerespectare a libertății celorlalți indivizi (criminalitatea,

de exemplu), manifestări antisociale și de respingere a oricărei intervenții a autorităților

legale; se confundă liberalismul sau societatea liberă cu așa-zisa societate permisivă.

D. Pluralismul formelor de proprietate în economia de piață

Evoluția istorică a formelor de proprietate are ca suport evoluția factorilor de

producție și a conținutului procesului de muncă.

În comuna primitivă uneltele rudimentare și munca în comun au determinat existența

proprietății comune asupra pământului, animalelor și produselor muncii. Dezvoltarea treptată

a mijloacelor de producție, în special inventarea uneltelor de metal, a făcut posibilă apariția

plusprodusului. Acesta este acumulat de către o parte a populației ginților, iar munca liberă

este înlocuită cu munca silită (robia). Corespunzător, proprietatea comună se transformă în

proprietatea privată asupra factorilor de producție, inclusiv asupra sclavilor.

Formele principale ale proprietății sclavagiste au fost:

a) proprietatea privată asupra sclavilor și vitelor mari, care s-a extins treptat și asupra

pământului;

b) proprietatea statului sau proprietatea publică, mai întâi asupra sclavilor, iar apoi asupra

pământurilor cucerite;

c) proprietatea familială asupra pământului;

d) coproprietatea asupra sclavilor, precum și între comoștenitori.

Dezvoltarea meșteșugurilor, a burgurilor și a comerțului în evul mediu a negat formele

sclavagiste de proprietate și a dat naștere la forme noi, cum ar fi:

a) proprietatea în devălmășie, ca formă a proprietății comune asupra unor bunuri care în

materialitatea și funcționalitatea lor nu pot fi fracționate;

b) proprietatea feudală, delimitând un domeniu pe care vasalul îl primea gratuit de la

seniorul său, în schimbul unor îndatoriri (fidelitate absolută, anumite servicii personale,
ajutor militar și financiar);

c) proprietatea negustorească, apărută în secolul al VIII-lea ca urmare a dezvoltării

comerțului și apariției unor bunuri noi (mijloace de transport, depozite, case de comerț

ș.a.);

d) proprietatea corporațiilor de breaslă și negustorești, ca proprietate a unor asociații urbane

de producători și de comercianți.

Epoca modernă, mai ales în perioada producției de fabrică a condus la dezvoltarea

deplină a proprietății private. Totodată, au apărut noi forme de coproprietăți, precum și ale

proprietății de stat: forța de muncă a devenit obiect al proprietății. Dezvoltarea ulterioară a

factorilor de producție, amplul proces al concentrării, specializării și integrării producției au

condus la conturarea următoarelor forme de bază ale proprietății în epoca actuală:

proprietatea privată individuală, proprietatea întreprinzătorilor asociați, proprietatea

* * * Economie politică, Academia de Studii Economice, București, 1992, p. 42.

corporațiilor private, proprietatea publică și proprietatea mixtă.

Proprietatea particulară ocupă locul central în sistemul proprietății din țările cu

economie de piață. În cadrul proprietății particulare se disting mai multe forme de însușire,

posesiune și folosire a bunurilor. Mai întâi, există proprietatea individuală, în cazul în care

cel ce stăpânește factorii de producție îi folosește direct (proprietatea individuală a

meșteșugarului, a țăranului, a managerului, a prestatorului de servicii). Se manifestă, de

asemenea, proprietatea privată atunci când un anume proprietar deține factorii de producție

pe care îi utilizează cu lucrătorii salariați nonproprietari.

Proprietatea particulară asociativă. Poate să apară sub forma cooperativelor sau

societăților pe acțiuni și cunoaște o largă răspândire. În cadrul acestei forme de proprietate

există deosebiri în ceea ce privește modul de constituire a patrimoniului și a conducerii firmei,

modul de asumare a riscurilor și de împărțire a profiturilor rezultate din activitatea realizată.

Proprietatea publică (de stat) este prezentă, în proporții diferite, în toate țările lumii

și se caracterizează prin aceea că bunurile, îndeosebi cele investiționale se află în proprietatea

organizațiilor statale ca subiect de proprietate. Aceasta se poate constitui la nivel național,

municipal, comunal și este formată, mai ales, din unități care produc bunuri și servicii cu

destinație socială și culturală.

Proprietatea mixtă există, de asemenea, în toate țările lumii. Capitalurile unităților ce

fac parte din acest sector provin din participările unor persoane fizice, proprietari individuali

sau privați, ca și din cele ale unor persoane juridice, inclusiv din participarea întreprinderilor

și organizațiilor publice. Această formă de proprietate implică și participări din mai multe țări,

situație în care ia naștere proprietatea publică multinațională.

În lumea de azi, multiplele forme de proprietate amintite sunt compatibile, coexistă

chiar în cadrul aceleiași țări, sunt interdependente și într-o continuă transformare. În diferite

țări și perioade, locul și rolul formelor de proprietate se modifică în funcție de capacitatea

fiecăruia de a-și demonstra viabilitatea prin eficiență și rentabilitate în folosirea obiectului

proprietății.

Pluralismul formelor de proprietate generează competiția dintre ele pentru o

menținere și afirmare cât mai puternică. Aceasta, în sensul că fiecare unitate economică,

indiferent de forma de proprietate, participă la procesul concurențial general.

În fiecare țară, formele de proprietate amintite ocupă ponderi diferite, conturând

tipuri caracteristice ale structurii proprietății. Trei mari tipuri de structuri ale proprietății se

manifestă în lumea contemporană:

a) tipul în care este preponderentă marea proprietate publică (de stat), mica proprietate

particulară și cea cooperatistă, el este caracteristic țărilor occidentale dezvoltate;

b) tipul în care este preponderentă proprietatea publică (de stat), alături de care se dezvoltă

proprietatea privată - mare și mică - precum și cea cooperatistă;

tipul în care proprietatea particulară și proprietatea publică au ponderi aproximativ egale,

întâlnit într-un număr mare de țări în curs de dezvoltare cu o economie mixtă sau de tranziție.

CAPITOLUL V. CONSUMATORUL ȘI UTILITATEABUNURILOR

ȘI SERVICIILOR

5.1. Marfa și utilitatea ei

Satisfacerea trebuințelor umane se realizează cu ajutorul bunurilor.

Bunul este reprezintă de către orice element al realității, identificabil și măsurabil, care

are capacitatea de a satisface o nevoie umană, indiferent de forma sa materială sau imaterială și

de modul în care este procurat de către consumator. Acesta poate fi preluat direct din natură,

poate fi produs în cadrul gospodăriei pentru autoconsum sau poate fi obținut de pe piață, în

urma actului de vânzare- cumpărare.

Bunurile se clasifică în bunuri nemarfare (necomerciale) atunci când nu fac obiectul

tranzacțiilor bilaterale de piață, bunuri marfare (comerciale), când trec de la producător la

consumator prin intermediul pieței și bunuri mixte sau bunurile a căror circulație de la

producător la consumator depinde atât de piață cât și de inițiativele publice din afara pieței

(transportul urban, mass-media, învățământul, sănătatea, cercetarea științifică ș.a.).

Marfa este acel bun care rezultă dintr-o activitate economică specializată, pe baza

diviziunii sociale a muncii, satisface o nevoie umană de producție sau personală și ajunge în

sfera consumului numai prin intermediul schimbului de piață cu titlu oneros.

Noțiunea generică de marfă este amplă, ea cuprinde: mărfurile corporale de consum

curent (alimente, încălțăminte, îmbrăcăminte, articole de igienă personală etc.), mărfurile

corporale de consum îndelungat (mobilă, aparatură electrocasnică, locuințe etc.), mărfurile

incorporabile de consum personal și social (servicii de poștă, radio, telefon, televiziune, de

gospodărie comunală și locativă etc.), mărfurile factori de producție (mașini, instalații,

agregate, materii prime, materiale, pământul, forța de muncă a omului, serviciile manageriale,

moneda și titlurile de valoare, întreprinderile etc.), mărfurile incorporabile și neincorporabile

rezultate din cercetarea științifică (cărți, brevete, programe de calculator, mărci de fabrică etc.).

Orice marfă se caracterizează prin două trăsături esențiale: utilitatea și valoarea de

schimb.

Una dintre ipotezele funcționării economiei de piață o constituie suveranitatea

consumatorului sau dreptul acestuia de a opera cu alegeri raționale. Într-adevăr, prin

cumpărarea unor mărfuri de pe piață, consumatorul dorește să-și maximizeze gradul de

satisfacere a trebuințelor sale. În acest scop, teoria economică folosește noțiunea de utilitate a

mărfurilor și se preocupă de măsurarea (aprecierea) acesteia.

Utilitatea mărfii desemnează capacitatea reală sau presupusă a unei mărfi de a satisface

o trebuință umană, satisfacția ce i-o creează consumatorului folosirea unui bun-marfă. Ea se

prezintă sub două aspecte: tehnic și economic.

Din punct de vedere tehnic, utilitatea scoate în evidență proprietățile corporale ale

mărfii: tehnice, funcționale, fizice, chimice, biologice etc. Pe piață există o mulțime de

exemplare de mărfuri de același fel. Fiecare exemplar se deosebește de celelalte exemplare din

aceeași marfă prin nivelul parametrilor tehnici, economici, funcționali, estetici etc. Aceasta face

ca fiecare exemplar dintr-o marfă omogenă să satisfacă, în grade diferite, nevoia de consum.

Măsura în care un exemplar dintr-o marfă oarecare, în raport cu mărfuri de același fel,

satisface nevoia pentru care a fost produs poartă numele de calitate. Formularea exigențelor

calitative ale societății pentru fiecare categorie de mărfuri se stabilește prin norme standardizate

atât pe plan național cât și internațional.

Calitatea mărfii, măsurată prin nivelul parametrilor tehnico-economici, funcționali și

estetici ai produselor, reprezintă una dintre condițiile progresului economic contemporan.

Îmbunătățirea permanentă a calității bunurilor și serviciilor sporește gradul de

satisfacere a nevoii, economisește resursele economice și mărește competitivitatea produselor

naționale.

Din punct de vedere economic, utilitatea se referă nu numai la proprietățile corporale

ale mărfii, ci la corespondența lor cu trebuințele cumpărătorului. Consumatorul trebuie să fie

convins că marfa procurată îi aduce un serviciu, o satisfacție sau o plăcere. Numai în corelație

cu reprezentările consumatorului despre trebuințele sale, bunul economic poate să intre într-o

tranzacție bilaterală de piață și să se manifeste ca marfă.

În teoria economică s-au manifestat două concepții fundamentale cu privire la utilitatea

mărfii: obiectivistă (clasică) și marginalistă (neoclasică).

Gândirea economică clasică, pentru a desemna utilitatea, a folosit noțiunea de valoare

de întrebuințare a mărfii și a considerat că aceasta este emanația exclusivă a corpului material

al mărfii. Bunurile economice de același gen, identice din punct de vedere cantitativ și calitativ,

au o utilitate identică, indiferent de intensitatea trebuințelor consumatorului. Prin urmare, se

pornește de la obiectiv către subiectiv, caracteristicile corporale ale mărfii prevalând asupra

reacțiilor subiective ale consumatorului.

Utilitatea fiecărui exemplar dintr-o anumită marfă se numește utilitate individuală, iar

suma utilității individuale a tuturor exemplarelor din aceeași marfă se numește utilitate totală

sau agregată, conform relațiilor:

U = U1 + U2 + ... + Un (1)

unde:

U1 = U2 = ... = Un = Ui

U = Ui X (2)

în care:

U = utilitatea agregată;

X = numărul de exemplare din marfa cumpărată;

U1, U2, ... Ui = utilitatea individuală.

Școala neoclasică a cercetat utilitatea mărfurilor pornind de la subiect către obiect

(marfă). Utilitatea a fost definită ca reacție psihologică (subiectivă) a indivizilor consumatori,

referitoare la bunurile pe care le procură de pe piață. Utilitatea presupune că:

a) bunul economic cumpărat satisface cel puțin o trebuință a cumpărătorului, indiferent

dacă aceasta este reală sau imaginară, conformă sau neconformă cu normele și tradițiile

societății;

b) cumpărătorul conștientizează relația dintre caracteristicile mărfii și trebuințele sale; el

dispune de cunoștințele și abilitatea de a folosi utilitatea oricărui bun și de a o măsura

(aprecia).

Măsurarea utilității bunurilor a preocupat școala marginalistă încă de la apariția sa (în

a doua jumătate a secolului al XIX-lea) distingându-se aprecierea cardinală și aprecierea

ordinală a unității.

Aprecierea cardinală a utilității s-a întemeiat pe următoarele postulate:

a) consumatorul este capabil să măsoare cu precizie utilitatea fiecărui bun și să o exprime

numeric, atât ca utilitate individuală cât și ca utilitate totală (agregată);

b) același bun, de aceeași calitate și în aceeași cantitate, are utilități diferite pentru două sau

mai multe persoane, aprecierea utilității având caracter pur individual și subiectiv;

c) utilitatea individuală a unui bun descrește progresiv, dacă nevoia este satisfăcută continuu

până la saturare, deci U1 > U2 > ... > Un. Utilitatea totală (agregată) ia forma unei funcții

crescătoare în raport cu cantitatea consumată dintr-un bun (x), deși creșterea ei este din ce

în ce mai mică, cu fiecare nouă unitate (doză) consumată din bunul respectiv (x):

U = U(x) (3)

Suplimentul de utilitate totală (U) ce decurge din consumarea unei unități

suplimentare dintr-un bun (x) reprezintă utilitatea marginală a acelui bun (Um)

În economia reală, este foarte greu de presupus că fiecare individ cumpărător este

dotat cu capacitatea de a măsura și reprezenta cu precizie utilitatea tuturor bunurilor existente

pe piață. De aceea, la începutul secolului XX, măsurarea cardinală a utilității a fost înlocuită

cu aprecierea ordinală a acesteia.

Alegerile raționale ale consumatorului, în cadrul măsurării ordinale a utilității, se

fac în conformitate cu următoarele ipoteze:

a) consumatorul nu mai trebuie să măsoare utilitatea tuturor bunurilor cumpărate, ci este

suficient să stabilească o ordine de preferință a acestora;

b) cantitățile consumate (dozele) din același produs al utilității individuale diferite și

descrescătoare;

c) numeroasele bunuri consumate simultan de către un individ (x, y, z etc.) se combină și

se substituie între ele, pentru a se obține utilitatea totală dorită (U).

Cea mai simplă substituire se poate realiza între două bunuri consumate (x și y).

Dacă crește cantitatea din bunul y într-o proporție, se reduce într-o altă proporție consumul

din bunul x, în așa fel încât utilitatea totală (U) să rămână neschimbată.

Creșterea cantității cumpărate dintr-un bun (y) pentru a compensa pierderea de

utilitate totală, ca urmare a reducerii cu o unitate a consumului dintrun alt bun (x) se numește

rata marginală de substituire dintre cele două bunuri (RMS):

AY

RMS = — (5)

AX V 7

În sistemul de axe carteziene punctele M și N se reprezintă astfel:

Um AU

Ax

(4)

Combinațiile dintre produsele care se substituie între ele (x și y), în așa fel încât

utilitatea totală să rămână constantă (U = constant), se manifestă ca o infinitate de posibilități

între două puncte extreme:

a) când se cumpără cel mai mult din produsul y și cel mai puțin din x, notat cu M;

b) când se consumă cel mai puțin din produsul y și cel mai mult din produsul x, notat cu

N.
- dacă bunurile sunt infinit divizibile și substituibile, combinațiile dintre ele iau forma

unei curbe continue între M și N, iar fiecare punct de pe curba MN reprezintă aceeași

utilitate totală. Consumatorului îi este indiferent ce combinație realizează între

produsele x și y, de îndată ce el obține aceeași utilitate agregată (Uo). O curbă de

mdiferen[ă sau de izoutilitate (de la “isos” = aceeași și “phelimite” = plăcere) se

definește ca fiind ansamblul combinațiilor dintre două sau mai multe bunuri substituibile

care permit obținerea aceluiași nivel de satisfacție (utilitate totală);

- dacă consumatorul optează pentru sporirea nivelului utilității agregate (U1 > U0), apar

noi curbe de izoutilitate așezate deasupra curbei inițiale (MN); cu cât utilitatea agregată

crește, cu atât curbele de izoutilitate se plasează spre “nord- estul” graficului;

- dacă consumatorul raționează că trebuie să-și micșoreze utilitatea totală (U2 > U0),

curbele de izoutilitate se vor plasa sub curba inițială (MN).

Consumatorul își poate imagina un număr foarte mare de posibilități de consum,

cărora le corespund tot atâtea curbe de indiferență (familia curbelor de indiferență).

5.2. Comportamentul de piață al consumatorului.

Echilibrul consumatorului

Opțiunile raționale ale consumatorului sunt condiționate de cel puțin trei factori:

mărimea și intensitatea nevoilor (trebuințelor) sale, ca factor endogen, resursele bănești de

care dispune (bugetul de venituri) și nivelul prețurilor pe care urmează să le consume.

Nevoile de consum în ansamblul lor se amplifică, iar fiecare cerință are o anumită

pondere și intensitate în dorința de consum a individului. Trebuințele îl determină pe

consumator să stabilească ordinea de preferință a bunurilor ce urmează a fi cumpărate,

precum și modul de combinare și de substituire a acestora. Opțiunile individului pentru

combinarea în cantități diferite a bunurilor pe care dorește să le procure de pe piață în vederea

realizării unui anumit nivel de satisfacție totală (agregată) se numește program de consum.

Există o mulțime de combinații posibile între bunurile ce urmează a fi consumate

de cumpărător. Programele de consum care asigură același nivel de satisfacție agregată

poartă denumirea de programe de consum echivalente. Fiecărei curbe de izoutilitate îi

corespunde o mulțime de programe de consum echivalente.

Nevoile - aspirații ale consumatorului îl pun în situația de a-și imagina și alte

posibilități de combinare a bunurilor, încât să sporească utilitatea totală. Programele de

consum care asigură niveluri diferite ale satisfacției totale (agregate) se numesc programe

de consum concurente.

Programele de consum echivalente și concurente lasă impresia că nu există nici un

obstacol în calea consumatorului, că el este suveran în mod absolut. În realitate, opțiunile

sale se află sub constrângerea celor doi factori exogeni ai consumului: bugetul de venituri al

consumatorului și nivelul prețurilor unitare ale bunurilor. Consumatorul potențial își face

calcule raționale din care să rezulte un maximum de utilitate totală pe care și-ar putea-o

procura de pe piață în funcție de nivelul prețurilor și mărimea bugetului său. Relația care

redă acest deziderat este:

B = x px + y py (6)

în care:

B = bugetul consumatorului pentru procurarea bunurilor x și y;

x = cantitatea din bunul x;

px = prețul unitar al bunului x;

y = cantitatea din bunul y;

py = prețul unitar al bunului y.

Dependența dintre cantitatea consumată dintr-un bun (y), cantitatea consumată din

celălalt bun (x), prețurile produselor și mărimea bugetului se exprimă cu ajutorul ecuației

dreptei bugetului. Aceasta se deduce din relația (6): px B

y = —x + — p

y
p

Punctele în care se intersectează dreapta bugetului cu axele OY și OX se determină

astfel:

x = 0; y = — p

și corespunde punctului A(8)

y = 0; x = —

și corespunde punctului B (9)

Unind punctele A și B se obține dreapta bugetului, care reprezintă o mulțime de

variante privind cantitățile complementare din bunurile de substituire (x și y) la prețuri date

(px și py), pentru care își permite să-și cheltuiască bugetul de consum. Orice punct de pe

dreapta AB reprezintă o cheltuială identică pentru consum, dar cu o repartizare diferită

pentru procurarea produselor x și y.

Domeniul alegerilor raționale ale consumatorului nu mai este nelimitat, ci se înscrie

în triunghiul OAB; orice punct exterior acestui triunghi fiind o cheltuială inaccesibilă

cumpărătorului. De aceea, consumatorul dorește să obțină maximum de satisfacție totală, în

funcție de bugetul său. Pentru aceasta, el va compara dreapta bugetului său cu harta curbelor

de indiferență, până aceasta devine tangentă la una din curbe în punctul T, care este unic și

reprezintă maximum de utilitate pentru consumatorul dat. În acest mod se realizează

echilibrul consumatorului.

Echilibrul sau optimul consumatorului desemnează acea variantă de repartizare a

bugetului său pentru procurarea acelor cantități de bunuri care îi aduc cea mai mare

satisfacție, ținând seama de prețurile acestora.

Echilibrul consumatorului este dinamic, datorită mobilității factorilor implicați în

realizarea sa. Astfel, se pot modifica gusturile, pretențiile și cerințele consumatorului;

bugetul de venituri al acestuia poate să crească sau să se reducă, se pot modifica nivelurile

relative ale prețurilor. Rezultatul acțiunii comune a acestor variabile îl constituie fie

accentuarea constrângerii bugetare asupra consumatorului, fie slăbirea acesteia.

5.3. Valoarea. Teoria obiectivă și subiectivă a valorii

Cea de a doua latură inseparabilă a bunurilor - marfa o constituie valoarea.

Valoarea economică are relevanță numai în legătură cu bunurile care îmbracă forma de marfă.

Ea a reprezentat, de multă vreme, o temă fundamentală a economiei politice și terenul unor aspre

confruntări de ordin teoretic și ideologic. Nici în prezent disputele teoretice în jurul valorii nu sunt

încheiate. Unii economiști consideră valoarea ca fiind o problemă cardinală ce stă la baza explicației

științifice a proceselor din toate sferele reproducției (producție, repartiție, schimb și consum).

Marginaliștii, dimpotrivă, taxează valoarea ca pe o falsă problemă a științei economice și susțin

excluderea ei din câmpul cercetării.

O sinteză asupra evoluției concepțiilor despre valoare în istoria științei economice permite

conturarea a două mari curente de gândire economică, a două teorii fundamentale: teoria obiectivă și

teoria subiectivă a valorii.

Teoria obiectivă a valorii își are originea în scrierile lui Aristotel. Ea a fost însă cu adevărat

creată și dezvoltată de către A. Smith și D. Ricardo. După aceea, Marx și economiștii marxiști au

conturat cu rigoare aspectele fundamentale pe care le implică teoria valorii - muncă.

Aristotel, atunci când a analizat cel mai simplu raport de schimb, marfă contra marfă (M-M), a

demonstrat că aceasta pune în evidență cel puțin trei aspecte:

a) mărfurile care se schimbă între ele au un element comun;

b) elementul comun este nici prima și nici cea de a doua marfă.

Aristotel a intuit valoarea ca element comun al mărfurilor, dar nu a putut descoperi substanța

acestui element; el a abandonat cercetarea valorii și s-a resemnat cu constatarea că mărfurile fiind atât
de deosebite între ele din punct de vedere calitativ nu poate să aibă un element comun.

Atunci când producția de mărfuri s-a generalizat, iar piața, prin actele de vânzare-cumpărare a

pus semnul egalității între cele mai diverse produse și activități omenești, s-a descoperit și demonstrat

că elementul comun și omogen al tuturor mărfurilor este munca omenească. W. Petty, A. Smith și D.

Ricardo au creat teoria valorii - muncă, a muncii încorporate în marfă, potrivit căreia cantitatea de

muncă obiectivată (încorporată) în fiecare marfă determină pe piață raportul de schimb dintre ele.

K. Marx a pornit de la două idei fundamentale ale școlii economice clasice engleze:

a) marfa este unitatea valorii de întrebuințare (sau utilitatea) și a valorii de schimb;

b) marfa este produsul muncii omenești.

El a extins analiza făcând distincția necesară între cele două laturi ale muncii producătoare de

marfă: munca concretă și munca abstractă. Munca concretă se manifestă ca o muncă ce se desfășoară

într-o formă specială, consacrată prin diviziunea muncii, care presupune o anumită specializare și

calificare, precum și utilizarea unor instrumente adecvate producerii valorilor de întrebuințare

(utilităților) de un anumit fel (mobilă, încălțăminte, haine etc.). Munca abstractă este definită ca o

simplă cheltuială de energie omenească în general, constând în eforturi fizice, nervoase și intelectuale;

ea este omogenă și comună tuturor producătorilor de marfă.

Munca concretă separă și individualizează din punct de vedere calitativ mărfurile destinate

pieței, pe când munca abstractă le omogenizează. Toate mărfurile sunt cheltuială de muncă omenească

generală, care este identică din punct de vedere calitativ, deosebirea dintre mărfuri manifestându-se

acum numai din punct de vedere cantitativ: ce cantitate de muncă abstractă (omogenă) a fost cheltuită

pentru obținerea fiecărei mărfi. Munca concretă creează utilitatea sau valoarea de întrebuințare a mărfii,

pe când munca abstractă (omogenă) constituie izvorul și substanța valorii.

Valoarea, care în esența ei este de muncă omenească abstractă, se manifestă pe piață ca raport

cantitativ între mărfuri. Raportul cantitativ dintre două sau mai multe mărfuri care se schimbă între ele

se numește valoare de schimb. La rândul său, valoarea de schimb se exprimă prin intermediul banilor

și capătă forma de preț. Prețul și valoarea de schimb nu reprezintă esența valorii, ci formele exterioare
(vizibile) de manifestare ale acesteia.

Teoria subiectivă a valorii pune pe primul plan raporturile dintre subiect și obiect. Într-adevăr,

ceea ce resimte omul în fața unei mărfi este utilitatea acesteia și dorința de a o consuma, această dorință

și nu caracteristicile obiective ale bunului constituind fundamentul valorii. 1

Încă din secolul al XVIIIlea, fiziocrații francezi au susținut că valoarea este dată de utilitatea și raritatea
mărfii (Turgot și

Condillac).

Interesul pentru teoria subiectivă a valorii a revenit în știința economică după aproape o sută

de ani, mai ales prin școala psihologică austriacă. Școala austriacă a explicat valoarea prin două

elemente: trebuința, care se caracterizează prin intensitatea utilității și dorința individului de a poseda

anumite bunuri și raritatea bunurilor. Pe măsură ce se satisface trebuința, scade intensitatea utilității și

se reduce cererea pentru un anumit bun, aceasta luând forma unei curbe descrescătoare.

Creșterea producției sporește oferta; curba ofertei devine crescătoare și se intersectează cu cea

a cererii. Punctul de intersecție reprezintă prețul de echilibru. Valoarea, de fapt prețul, rezultă din

alegerile raționale, respectiv comportamentul pe piață al producătorului și consumatorului, prin care

sunt puse față în față cererea și oferta pentru fiecare marfă. Ca urmare, valoarea este considerată ca fiind

exterioară producției și ea nu poate fi urmărită și analizată decât prin intermediul prețului.

Teoria obiectivă a valorii analizează esența acesteia pornind de la obiect către subiect; teoria

subiectivă pune pe primul plan conexiunea inversă; cercetarea pornește de la subiect către obiect, fiind,

de fapt, o teorie a valorizării mărfii. Fiecare dintre cele două teorii sunt parțiale, unilaterale.

În realitate, formarea și mișcarea valorii trebuie privite ca un proces integral, iar teoria obiectivă

și teoria subiectivă ale acesteia trebuie considerate ca fiind complementare. Primii pași în această

privință au fost deja parcurși. P. A. Samuelson,2

laureat al Premiului Nobel pentru economie, în 1970,

consideră că valoarea rezultă din însumarea părților componente ale veniturilor factorilor ce creează

bunurile. La rândul lor, veniturile depind de elementele obiective și subiective, cum ar fi: condițiile de

producție, intensitatea dorinței, intensitatea utilității bunurilor, abundența, raritatea, costurile de

producție și reproducție ale bunurilor ș.a.

Elaborarea teoriei unitare a valorii nu va putea ocoli câteva elemente metodologice esențiale:

a) analiza valorii nu trebuie limitată numai la sfera producției (teoria obiectivă) sau a circulației (teoria

subiectivă), ci extinsă la toate sferele reproducției vieții economice;

b) formarea valorii trebuie privită atât pe termen scurt cât și pe termen lung; pe termen scurt rolul

hotărâtor în relevarea valorii îl au evoluția utilității bunurilor și a intensității nevoilor, iar pe termen

lung evoluția condițiilor de producție, deci consumul factorilor de producție;

c) considerarea valorii nu numai ca o problemă microeconomică pur individuală, ci și ca problemă

macroeconomică, generată de întregul sistem economic;

în teoria modernă a valorii trebuie să-și găsească locul cuvenit creația intelectuală, activitatea

de cercetare științifică, cea de organizare și conducere a activităților economice ș.a., care

devin determinante în producerea valorilor economice ale societății informatizate.

CAPITOLUL VI. BANII ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ

Banii, ca unul din instrumentele esențiale ale economiei de piață sunt implicați în toate

fenomenele și procesele acesteia, cum ar fi: cererea și oferta de factori de producție, de bunuri și servicii

de consum, costurile de producție, prețurile, formarea, distribuirea și utilizarea veniturilor ș.a.

6.1. Natura, geneza și evoluția banilor

Știința economică cercetează, de multă vreme, natura (esența), geneza, rolul și funcțiile banilor.

În privința esenței banilor, teoria economică nu a ajuns încă la un punct de vedere unitar, deși există

numeroase punți de legătură între diferite teorii.

Economia politică clasică a considerat banii ca fiind o marfă specială care, într-un îndelungat

proces istoric de dezvoltare a schimbului, s-a separat în mod constant de lumea mărfurilor, pentru a

îndeplini rolul de echivalent general și de instrument general al echilibrului.

Teoria economică contemporană a dat mai multe răspunsuri referitoare la esența banilor, ceea

ce i-a făcut pe unii economiști să considere că ori de câte ori se va pune întrebarea ce sunt banii? de

atâtea ori vor exista mai multă răspunsuri.1 Grupând aceste răspunsuri rezultă trei puncte de vedere
principale privind natura banilor.

Primul punct de vedere susține că de îndată ce banii joacă un rol fundamental în cadrul vieții

economice și sunt un element cheie pentru promovarea eficienței producției și schimbului de mărfuri,

esența lor rămâne, deseori, necunoscută sau ignorată, importantă fiind nu esența banilor, ci o masă

bănească aflată în circulație. Cu alte cuvinte, problema esenței banilor este transformată într-o altă

problemă esențială a economiei de piață: câți bani sunt necesari în circulație și cine trebuie să-i asigure.2

Într-o a doua accepțiune, banii sunt considerați un activ care poate fi deținut, schimbat pe alte

mărfuri, împrumutat și conservat, iar valoarea banilor se bazează pe încrederea față de posesorii lor.

Această încredere se poate manifesta în cadrul comunității monetare naționale, sau, simultan, pe plan

național și internațional, banii devenind universali.3

Cel de-al treilea punct de vedere, care a unit în jurul său pe cei mai mulți teoreticieni

contemporani, consideră banii ca o convenție socială, în legătură cu piața și schimbul, prin care se

convine asupra instrumentelor de mijlocire a schimburilor și de stingere a datoriilor persoanelor fizice

și (sau) juridice.

În această optică:

a) banii sunt un semn sau un instrument (concretizat într-o hârtie, o piesă metalică, o cifră înscrisă în

conturile unei bănci) recunoscut sau acceptat de către toți membrii unei comunități sociale,

denumită comunitate monetară (care poate să fie națională sau internațională);

b) banii constituie o putere de cumpărare ușor transmisibilă; ei se pot transforma oricând în alte

bunuri și dau dreptul deținătorului de a obține o parte din ceea ce este produs și oferit spre vânzare,

în spațiul economic în care respectivele instrumente monetare sunt recunoscute prin convenție;

c) posesorul de bani, proporțional cu cantitatea pe care o posedă, deține o comandă generală asupra

resurselor și avuției comunității în care ei sunt recunoscuți. Comanda socială se manifestă ca

putere economică a posesorului, în senul de putere de mobilizare imediată a unei părți din avuția

țării emitente5 și ca putere juridică, respectiv putere de decizie în cadrul activităților economice în
care sunt angrenați banii unui posesor.

Indiferent de concepția contemporană care ar fi utilizată pentru explicarea naturii (esenței)

banilor, aceasta nu poate să nu evidențieze trăsătura fundamentală a banilor și anume: calitatea lor de

1 Henri Guitton, Gerard Branoulle, Economie politique, La monnaie, le repartition, les relations

internationales, Deuzieme edition, Dallez, Paris, 1979.

2 Lloyd C. Atkinson, Economics, Richard D. Irwin, Inc. Homeword, Illinois, 1982, p. 281.

3 Denise Flauzat, Economie contemporain, Press Universitaires de France, Paris, 1974, p. 5-9.

4 Vezi: Paul A. Samuelson, L'economique, vol. 1, ediția a VIII-a, Librairie Armand Colin, 1982 p. 281, J.
M.

Albertini, Les rouges de l'economie nationale, Edition 35, Paris, 1988, p. 169.

5 Costin C. Kirițescu, Moneda -Mică enciclopedie,Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p.

63.

instrument general al economiei de schimb. Din această caracteristică se desprind trăsăturile esențiale

care pun în evidență natura banilor din economiile de piață contemporane. Acestea sunt:

- caracterul general acceptat al instrumentului monetar de către o succesiune de generații, ceea ce

face din bani un instrument obiectiv-necesar, indispensabil pentru societate;

- natura banilor nu depinde de corpul material al acestora, ci de funcțiile sociale pe care le

îndeplinesc; ei sunt un instrument social al economiei de schimb;

- rațiunea de a fi a banilor o constituie rolul lor de a facilita schimbul mărfurilor și derularea normală

a fluxurilor economice;

- realizarea rolului și funcțiilor banilor are loc numai pe baza încrederii pe care o au față de

instrumentul monetar posesorii efectivi sau potențiali ai banilor, încredere care se manifestă în

cadrul comunității monetare (comunitate care poate fi națiunea sau economia mondială);

- banii sau instrumentele monetare au: caracter nedeterminat, pentru că permit transformarea lor în

orice marfă și achitarea oricărei datorii; caracter general, pentru că sunt acceptați în orice moment

și în orice loc al unei comunități monetare; caracter imediat, pentru că permit reglarea instantanee

și definitivă a actelor de vânzare-cumpărare a bunurilor și serviciilor, precum și stingerea unei

datorii.

Dacă în privința esenței banilor, teoria economică se caracterizează printr- o mare diversitate

de idei și este nelipsită de controverse, în privința genezei și evoluției instrumentarului monetar,

punctele de vedere sunt foarte apropiate, iar uneori coincid. Geneza banilor, ca sistem de referință, este

trocul (trampa), în calitate de formă inițială a schimbului de mărfuri.

Trocul a caracterizat civilizațiile primitive și a constat în schimbul direct de produse (marfă

contra marfă), fără mijlocirea banilor. Relația care redă acest schimb este:

X marfă A = Y marfă B

de exemplu:

3 saci de grâu = 2 sape

Prima marfă (X sau grâul), într-o cantitate dată, își expune valoarea pentru a fi măsurată; ea

joacă un rol activ și se găsește sub formă de valoare relativă. Cea de a doua marfă (Y sau sapa), într-o

cantitate dată, servește pentru măsurarea valorii primei mărfi și îndeplinește rolul de echivalent.

Inițial, echivalentul a fost o marfă întâmplătoare (accidentală) aleasă de comunitatea umană

dintr-o anumită zonă. Echivalentul întâmplător s-a confruntat cu unele neajunsuri ce au izvorât din

dezvoltarea schimbului de produse:

a) realiza în mod greoi coincidența dintre nevoile vânzătorului și cele ale cumpărătorului;

b) realiza în mod greoi raportul cantitativ dintre mărfurile care se schimbă între ele;

c) echivalentul era indivizibil, el nu putea fi divizat în părți omogene, în funcție de necesitățile fiecărui

individ participant la procesul schimbului.

În funcție de caracteristicile economice ale diferitelor zone și comunități umane, au apărut mai

mulți echivalenți locali, care au îndeplinit rolul de bani- marfă.

Banii-marfă au cunoscut o evoluție marcată de mai multe etape. Prima etapă s-a caracterizat

prin mijlocirea schimbului de către diferite obiecte-marfă, cum ar fi: vitele, pieile, blănurile, tutunul,

sarea, metalele etc., acestea îndeplinind funcția de echivalenți speciali (care aveau un caracter local,

limitat). În etapele următoare, pe baza adâncirii diviziunii sociale a muncii, s-au extins schimburile între
localități și zone, apărând necesitatea găsirii unui echivalent total sau general. Treptat, rolul de

echivalent general (în urma competiției dintre echivalenții locali) a revenit metalelor prețioase, cu

precădere aurului.

Aurul a îndeplinit funcția socială de echivalent general datorită proprietăților sale specifice: are

o valoare mare într-un volum mic, este perfect divizibil fără a-și pierde valoarea, părțile divizate sunt

omogene, este inalienabil, poate fi ușor transportat și depozitat. Deci, aurul care s-a transformat în bani

este la origine o marfă, care are o dublă utilitate: o utilitate intrinsecă (obișnuită) și o utilitate specială.

Utilitatea intrinsecă a metalelor prețioase rezultă din proprietățile lor corporale (materiale),

care le face utilizabile în confecționarea obiectelor de podoabă și de artă, în electrotehnică, electronică,

medicină, astronautică, robotehnică etc. Utilitatea specială a aurului decurge din funcția sa socială de

echivalent general (instrument general al economiei de schimb); el poate fi transformat în mod direct

în orice altă marfă și reprezintă forma nemijlocit socială a avuției. Ca urmare, lumea mărfurilor s-a

polarizat: la un pol apar toate mărfurile obișnuite, cu utilitățile diferite și în calitate de valori relative,

iar la celălalt pol o marfă deosebită, care joacă rolul de bani sau echivalent general.

Banii-aur au circulat la început sub formă de lingouri, a căror greutate și calitate trebuiau

verificate cu fiecare schimb. Pentru a ușura aceste operații, lingourile au început să fie marcate

(certificând astfel calitatea și conținutul în metal prețios), operație pe care și-a asumat-o statul prin

baterea monedei. Prin circulația monedei, aceasta se uzează și își pierde din greutate, astfel că monezi

cu același nume au început să aibă valori diferite (în funcție de gradul lor de uzură). Treptat, monezile

au început să fie bătute din alte metale (nu din aur), devenind simboluri sau semne ale valorii. Acest

proces a constituit pasul hotărâtor către biletele de bancă (bancnotele).

Biletele de bancă au fost emise de către banca centrală (națională) a fiecărui stat purtând diferite

denumiri: dolar, liră sterlină, marcă, leu etc. Ele au avut, multă vreme, acoperire deplină în aur și în

efecte comerciale (cambii), care reprezentau creditul comercial, pe termen scurt acordat reciproc de

către agenții economici, prin intermediul băncilor. Când banca preia cambia emite în schimbul ei bilete

de bancă; atunci când debitorul răscumpără cambia, biletele de bancă revin la ghișeul băncii (retragere
de bilete de bancă). Convertibilitatea în aur și garantarea materială a biletelor de bancă le-a conferit

acestora stabilitate și rolul de semne ale valorii. În prezent, biletele de bancă nu mai sunt convertibile

în aur și nu mai dispun de o mare stabilitate. Semnele bănești ale tuturor țărilor cu economie de piață se

mai pot numi bilete de bancă numai în măsura în care se emit pentru creditarea circulației mărfurilor;

în cea mai mare parte însă ele s-au transformat în bani de hârtie sau hârtie-monedă.

Banii de hârtie înlocuiesc în circulație banii cu valoare deplină; ei sunt semne ale valorii emise

de către stat, care au un curs forțat, sunt neconvertibili în aur și au rolul de a regla circulația și a finanța

cheltuielile neproductive ale statului și deficitele bugetare. Banii de hârtie au eliminat din circulație

marfa-bani (aurul), astfel că între aur și prețuri nu a mai rămas decât o legătură istorică. Prin urmare,

banii de hârtie nu simbolizează nici valoarea lor nominală și nici valoarea aurului; ei semnifică numai

cantitatea de bunuri ce poate fi procurată cu ajutorul acestora și oferă o garanție provizorie asupra

puterii lor de cumpărare.

Monezile din metale prețioase au fost scoase din circulație după primul război mondial, iar

suprimarea convertibilității în aur a biletelor de bancă s-a produs. În toate țările, după cel de-al doilea

război mondial. Ultima țară care a renunțat la convertibilitatea în aur a biletelor sale de bancă a fost

S.U.A. (1971). Începând cu anul 1976, în cadrul relațiilor monetare internaționale banii au fost rupți

complet de baza lor - aurul; s-a trecut astfel de la cursurile fixe ale valutelor străine, care oscilau în

jurul parității monetare (raportul dintre cantitatea de aur pe care o reprezenta fiecare monedă națională),

la cursurile flotante, care se formează liber pe piața monetară internațională, în funcție de raportul dintre

cererea și oferta din fiecare monedă.

Circulația biletelor de bancă și a banilor de hârtie a dat posibilitatea dematerializării, în

continuare, a instrumentului monetar. Astfel, au apărut bani de bancă, scripturali sau de cont. Aceștia

constau în depozite bancare folosite pentru tragerea de cecuri, efectuarea de plăți, pentru utilizarea

cartelelor magnetice, a cărților de credit și a altor mijloace electronice de plată. De aceea, în prezent se

utilizează tot mai mult noțiunea de bani de plastic și bani electronici. În țările cu economie de piață

dezvoltată, sistemul banilor scriptural deține partea cea mai mare din ansamblul operațiilor bănești
(uneori ocupă 90-95% din volumul operațiilor bănești).

6.2. Rolul și funcțiile banilor în economia de piață

Banii joacă un rol important în orice economie de piață; fluxul de bani poate fi asemuit cu

sângele care irigă sistemul economic sau cu cel de-al treilea aspect important al vieții economice - după

capital și specializare; ei sunt etalonul de măsură a valorilor.6 Cu ajutorul banilor se certifică toate

valorile economice din societate, se efectuează atragerea și utilizarea factorilor de producție, se

înfăptuiește repartiția bunurilor și a veniturilor create în societate. Banii constituie un vector al

sistemului informațional drept mijloc esențial de fundamentare a deciziilor, de conducere a activității

economice, de măsurare a rezultatelor și de apreciere a nivelului eficienței.

Rolul banilor în cadrul economiei de piață se concretizează în funcțiile pe care aceștia le

îndeplinesc. În această problemă se disting două direcții mari de cercetare, care, în esență, nu se

6 P. A. Samuelson, op. cit. p. 86

contrazic: teoria clasică a banilor și teoria contemporană.

Teoria clasică consideră că banii îndeplinesc următoarele funcții: măsură a valorii, mijloc de

circulație, mijloc de plată, mijloc de acumulare și tezaurizare și funcția de bani universali.

Teoria contemporană a banilor pune accent:

a) pe funcțiile de mijloc de schimb și mijloc de stimulare a activităților economice (neoclasicii);

b) funcțiile de instrument al circulației mărfurilor și mijloc de comparație - ca funcții ce se derulează

în spațiu - și funcția de rezervă ca valoare, care se desfășoară în timp și îmbracă două aspecte: banii

sunt un instrument de economisire, deci acumulează valorile trecute și permit realizarea valorilor

viitoare7

c) se consideră că banii îndeplinesc două funcții esențiale: mijlocitor al schimburilor de mărfuri și

măsură a valorii, din care rezultă alte două funcții conexe: mijloc de tezaurizare și mijloc de piață

(P. A: Samuelson).

Încercând o sinteză a funcțiilor îndeplinite de bani în cadrul economiilor de piață, acestea se

concretizează în:

a) Banii ca instrument de măsură a activităților (ca măsură a valorii). Banii sunt o unitate comună

de calcul, un instrument universal de măsurare și comparare a utilității tuturor mărfurilor. Bunurile

economice marfă sunt deosebit de eterogene în privința utilității și a caracteristicilor lor, indiferent

dacă sunt bunuri trecute, actuale sau viitoare. Utilitatea unui bun economic măsurată în bani sau

raportul dintre o cantitate de bani față de o cantitate de mărfuri (bunuri economice) poartă numele

de preț. Folosirea banilor ca instrument universal de măsură a utilității bunurilor economice permite

să se determine, în fiecare moment, o scară generală a prețurilor și să se urmărească evoluția

acestora în timp. Pentru realizarea acestui rol, în mod normal banii trebuiau să aibă o putere de

cumpărare constantă, pentru a nu duce la dezordini monetare și la perturbații ale activității agenților

economici;

b) Banii ca mijlocitor al schimburilor (mijloc de circulație). Trocul sau schimbul de marfă contra

marfă (M-M) nu separa în timp și spațiu, pentru cele două mărfuri și posesorii lor, actul de vânzare

și cel de cumpărare; acestea se confundau. Apariția banilor ca un bun economic intermediar separă

cele două operații, care devin concomitente și succesive; vânzarea (operația marfă-bani) și

cumpărarea (bani-marfa). Mișcarea de ansamblu devine: marfa (M) - bani (B) - marfă (M).

Scindarea schimbului în două acte de sine-stătătoare (M-B și B-M), accelerează procesele de

circulație, dar creează și posibilitatea ca acestea să nu coincidă în timp și spațiu și să apară dereglări

în procesul de circulație. Astfel, dacă unii producători vând dar nu cumpără, aceasta determină pe

alți producători să nu-și poată vinde mărfurile. Funcția banilor ca mijloc de circulație presupune

existența efectivă a lor în momentul schimbului (monedă, bilete de bancă, hârtie-monedă, bani

scripturali sau de cont). Circulația banilor oglindește procesul de circulație a mărfurilor și viteza

acestuia. Banii ca mijloc de circulație se mențin mereu și se mișcă în această sferă, mijlocind noi

acte de vânzare-cumpărare. Mărfurile, dimpotrivă, pe măsură ce sunt vândute și intră în posesiunea

cumpărătorului, părăsesc sfera circulației pentru a fi consumate;

c) Banii ca rezervă de valoare și mijloc de economisire. Banii constituie legătura dintre trecutul,
prezentul și viitorul valorilor economice; ei trebuie să asigure permanența valorilor măsurabile.

Bogăția reprezentată printr-o anumită cantitate de bani trebuie, în mod normal, să fie aceeași,

indiferent de momentul în care banii sunt folosiți; de aceea, banii pot fi economisiți și acumulați în

vederea folosirii lor viitoare. Economisirea constă în rezervele bănești ale agenților economici

întreprinzători. Fiecare dintre aceste persoane consideră că în viitor, cu ajutorul banilor de rezervă,

va putea obține cel puțin o valoare egală cu valoarea pe care o putea obține în momentul depozitării

acestora. Banii-aur și biletele de bancă cu acoperire deplină nu au ridicat probleme în legătură cu

îndeplinirea funcției de rezervă de valoare; disfuncționalitățile au apărut în condițiile circulației

banilor de hârtie, reconvertibili în aur, a căror depreciere poate să apară în orice moment (inflația);

d) Banii ca mijloc de plată. Dezvoltarea circulației mărfurilor a creat necesitatea vânzării pe credit și

apariția capitalului de împrumut, banii îndeplinind funcția de mijloc de plată. Ei sunt utilizați pentru

achitarea mărfurilor cumpărate pe credit, restituirea împrumuturilor bănești și a dobânzii, achitarea

impozitelor și taxelor, plata arenzii, salariilor, chiriilor etc. Prin intermediul banilor se execută

7 Henri Guitton, Gerard Branoulle, op. cit., p. 9.

clauzele contractuale pecuniare dintre agenții economici, obligațiile către stat și ale statului către

agenții economici și cetățeni;

e) Banii universali. Dezvoltarea schimbului internațional a impus crearea unui instrument adecvat,

care să măsoare valoarea universală, să constituie un mijloc de plată universal, un mijloc de

cumpărare universal și o materializare absolută a avuției naționale, atunci când trebuie

transferată dintr-o țară în alta (împrumuturi internaționale, despăgubiri, ajutoare internaționale

etc.). Rolul de bani universali l-au îndeplinit, inițial aurul, apoi aurul și monedele convertibile în

aur, iar în prezent valutele convertibile între ele, precum și sistemele monetare internaționale, unele

cu caracter global (cel al Fondului Monetar Internațional) și altele cu caracter regional (de pildă cel

al Pieței Comune Vest Europene).

Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică esențială a banilor: lichiditatea.

Aceasta este circumscrisă în fiecare funcție a banilor și constă în calitatea constantă pe care o au banii
de a fi oricând convertibili în bunuri sau servicii și de a da posibilitatea alegerii din partea posesorilor

lor.

Banii sunt, așadar, “purtători de alegere”, în sensul că pe când bunurile au o destinație anume,

care le conferă o relativă rigiditate, banii nu au o destinație specială, nici o rigiditate; ei pot

fi destinați pentru orice, activele bănești fiind cu atât mai lichide cu cât sunt mai cert

realizabile într-un termen scurt și fără pierderi.

CAPITOLUL VII. FACTORII DE PRODUCȚIE

7.1. Caracterizarea generală a factorilor de producție

Activitățile care se desfășoară în economie au ca premisă resursele productive, adică

totalitatea mijloacelor disponibile și susceptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri

materiale și servicii.

Factorii de producție reprezintă potențialul de resurse productive atrase în

circuitul economic. Cu alte cuvinte, resursele economice disponibile și valorificabile, în

măsura în care sunt atrase și utilizate în activitatea economică devin factori de producție.

Deci, factorii de producție reprezintă acea parte a resurselor atrase și consumate în

producerea bunurilor economice. Prin utilizarea factorilor de producție se creează noi bunuri

economice, se dezvoltă cunoștințele tehnico-științifice și pe această bază apar posibilități de

descoperire de noi resurse naturale, de utilizare eficientă și de economisire a acestora. Ca

urmare, între factorii de producție și resurse există multiple interdependențe care se

amplifică în timp, pe măsura dezvoltării științifice și amplificării progresului tehnic.

Reprezentanții economiei politice clasice explică procesul de producție și de

formare a veniturilor pornind de la trei factori de producție: munca, natura și capitalul.

Astfel, economistul francez J. B. Say, considerat inițiatorul teoriei celor trei factori de

producție, arată că fiecare factor de producție primește recompensa pentru serviciile aduse,

și anume: munca - salariul, pământul - renta, iar capitalul - profitul.

Studiile mai recente care au avut ca obiect factorii de producție evidențiază faptul
că numărul, conținutul, locul fiecărui factor și modul în care se combină cu ceilalți diferă în

timp ca urmare a progresului tehnic, dar și ca urmare a particularităților activității la care

participă. Totodată, se manifestă tendința de multiplicare și diversificare a factorilor de

producție ca rezultat al schimburilor de produse în volumul, amploarea și structura

trebuințelor umane. La începuturile societății au existat doi factori de producție: munca și

pământul (natura), care pot fi considerați ca factori originari sau primari ai producției și din

combinarea cărora oamenii își asigurau existența. Mai târziu a apărut capitalul, ca factor de

producție derivat, a cărui afirmare este în principal legată de perioada în care echipamentele

tehnice de producție au dobândit o importanță tot mai mare pentru activitatea economică.

În perioada contemporană, procesul de amplificare și diferențiere a resurselor atrase

și utilizate în activitatea economică a continuat, ceea ce a făcut posibilă apariția de noi factori

de producție care se adaugă la cei trei amintiți: abilitatea întreprinzătorului, tehnologiile,

informația. Economiile moderne, caracterizate prin folosirea unui număr tot mai mare și mai

diversificat de factori de producție reprezintă, în esență, sinteza acțiunii a trei mari grupe de

factori - munca, natura, capitalul.

7.2. Munca și pământul (natura)

A. Munca

Desfășurarea oricărei activități economice este de neconceput fără prezența și

intervenția omului, acesta fiind abordat nu numai în calitatea sa de purtător al unor nevoi de

consum, ci și ca posesor al unor abilități ce-i permit să acționeze în scopul satisfacerii acestor

nevoi. Munca se manifestă astfel ca factor de producție, iar populația ca resursă a muncii.

Munca ocupă locul primordial în sistemul factorilor de producție și se manifestă

într-o triplă ipostază: este unul din factorii originari ai activităților economice, este un factor

permanent al acestora și este un factor integrator al tuturor factorilor și condițiilor care

concură la desfășurarea vieții economice.

Prin muncă se înțelege o activitate conștientă, specific umană, îndreptată spre un

anumit scop, în cadrul căreia sunt utilizate aptitudinile, experiența, cunoștințele științificotehnice și
resursele informaționale ale omului, în vederea producerii de bunuri materiale și

servicii.

Munca a fost și rămâne factorul creativ, creator al producției sociale; prin

intermediul ei se produc și se pun în mișcare echipamentele și tehnologiile de producție, se

creează și asimilează valorile cultural-spirituale ale umanității, se combină și se utilizează

eficient ceilalți factori creatori de avuție națională, se produc bunurile materiale și serviciile

societății.

În aprecierea rolului muncii în epoca contemporană este necesar să se țină seama de

o serie de aspecte cum sunt: reducerea relativă a timpului de muncă, substituirea accelerată

a muncii prin capital, afirmarea efortului intelectual creativ și înlocuirea tot mai mare a

activităților manuale tradiționale prin automatizarea, robotizare și informatizarea producției.

Tendințele contemporane în evoluția factorului muncă pot fi puse în evidență prin analiza

lui în planurile cantitativ, structural și calitativ.

Sub raport cantitativ, munca trebuie analizată, în primul rând în legătură cu

populația care reprezintă condiția obligatorie a oricărei economii și care se prezintă într-o

dublă ipostază: ca suport al factorului muncă și ca destinatar al rezultatelor producției.

Dimensiunile populației la un moment dat, ca și modificările ei în timp depind de

procesele demografice cum sunt natalitatea și mortalitatea, din evoluția cărora rezultă sporul

natural al populației și pot fi reflectate cu ajutorul unui sistem de componente și indicatori

pornind de la populația totală.

Populația totală reprezintă numărul de indivizi ce trăiesc pe același teritoriu

național, la un moment dat. Resursele de muncă ale unei țări reprezintă totalitatea populației

în vârstă de muncă și aptă de muncă. Resursele de muncă cuprind: populația ocupată,

inclusiv cea cuprinsă în gospodăria casnică și persoanele în vârstă de muncă, dar care sunt

în școli, în armată etc. Populația în vârstă de muncă cuprinde totalitatea persoanelor în

limitele legale de vârstă, indiferent dacă participă sau nu la vreo activitate în cadrul diviziunii
sociale a muncii. În România limitele actuale sunt între 16-62 ani pentru bărbați și 16-57 ani

pentru femei. Dacă populația în vârstă de muncă este diminuată cu populația inaptă de muncă

rezultă populația aptă de muncă. Populația activă cuprinde totalitatea persoanelor ocupate

în procesul muncii în diferite activități 60

profesionale, inclusiv persoanele care satisfac stagiul militar, elevii, studenții, precum și

persoanele în curs de schimbare a locului de muncă. Populația ocupată este mai restrânsă

ca sferă de cuprindere față de populația activă, prin aceea că nu cuprinde militarii în termen,

elevii și studenții, ca și persoanele în curs de schimbare a locului de muncă. Populația

inactivă cuprinde totalitatea persoanelor care, indiferent de vârstă, nu participă la procesul

muncii sociale și sunt întreținute, de regulă în această categorie se includ copiii sub 16 ani,

persoanele cu un anumit grad de invaliditate, pensionarii, bătrânii peste limita vârstei de

muncă etc.

Pe ansamblul lumii, ca și în economia noastră națională, se manifestă două tendințe

în privința resurselor de muncă și anume: a) creșterea absolută a resurselor de muncă, deci

sporirea continuă a efectivelor populației potențial active, ca urmare a creșterii generale a

populației; b) o scădere ușoară, dar continuă, a ponderii populației active în totalul

populației.

Sub aspect structural resursele de muncă trebuie analizate prin prisma distribuției

acestora pe sectoare, domenii, ramuri și subramuri de activitate, pe profesiuni și zone.

Considerând agricultura, silvicultura și industria extractivă ca sector primar al

economiei, industria prelucrătoare ca sector secundar și serviciile ca sector terțiar, în

condițiile progresului tehnico-științific contemporan, se manifestă următoarele modificări

structurale: se reduce ponderea populației ocupate în sectorul primar, după o creștere și

stabilizare îndelungată a ponderii populației ocupate în sectorul secundar, aceasta începe să

scadă și creșterea continuă a populației ocupate în sectorul terțiar.

Volumul de muncă de care dispune o țară la un moment dat este influențat în afară

de cei doi factori - cantitatea resurselor de muncă și structura acestora, și de calitatea

resurselor de muncă. Aceasta se reflectă în nivelul pregătirii resurselor de muncă, în nivelul

calificării forței de muncă și în existența preocupării pentru ridicarea calificării, pentru

perfecționare. Ridicarea nivelului de calificare potențează capacitatea de muncă, a resurselor

de muncă existente în societate, conduce la sporirea eficienței muncii. De aceea societatea

este interesată în creșterea calității muncii, acționând în următoarele direcții: creșterea

nivelului general de educație și de pregătire profesională a forței de muncă, asigurarea unui

nivel de sănătate ridicat al forței de muncă; promovarea unui sistem adecvat de cointeresare

a muncitorilor.1

B. Pământul (natura)

Pământul sau factorul natural al producției se referă la toate resursele brute din

natură care pot fi folosite la producerea bunurilor și serviciilor. Astfel, solul, aurul,

mineralele, apa, lemnul brut din pădure etc., toate intră în categoria acestor resurse denumite

generic pământ, sau factorul natural al producției.

Factorul natural se materializează deci în acele elemente care sunt oferite omului

direct de către natură și sunt atrase pentru prima dată în circuitul economic. Prezența

factorului natural al producției este nemijlocit sesizabilă în activitățile aferente sectorului

primar al economiei, specializat în desprinderea din natură a resurselor brute. Asemenea

activități sunt cele din minerit, agricultură, silvicultură, piscicultură, economia apelor etc.

O analiză de structură a factorului natural al producției relevă existența a cel puțin

trei categorii de resurse naturale: pământul, resursele minerale și resursele de apă.

În agricultură și silvicultură, procesul de producție este legat de valorificarea unor

însușiri ale pământului, specifice solului: suport și mediu de viață pentru toate plantele

terestre, sursă primară de elemente nutritive și rezervor principal de energie al organismelor

vii, receptor și regulator al umidității în sistemul sol-apă-plantă etc. Pământul se manifestă

astfel ca principal factor al procesului de producție agricol. Pământul este un factor de

producție de neînlocuit și, totodată, limitat ca întindere, care dispune însă de o mare

1 Gheorghe Crețoiu și colectivul, Economie politică,Editura “Șansa”, București, 1995, p. 59.

capacitate de regenerare și de creștere a randamentului său. De aceea, utilizarea rațională a

întregului fond funciar, păstrarea și creșterea fertilității solului în scopul realizării unei

agriculturi intensive, cu randamente sporite capătă o semnificație deosebită în condițiile

creșterii demografice și ale multiplicării trebuințelor umane.

În condițiile în care în multe țări, printre care și în România, atragerea în circuitul

agricol a noi suprafețe de terenuri este foarte scăzută, creșterea randamentului la hectar pe

calea alocării unui volum important de resurse financiare, rămâne practic sursa majoră de

sporire a producției agricole. Acest proces implică un volum important de investiții, ceea ce

înseamnă creșterea continuă a valorii economice a pământului.

În abordarea acestei probleme se are în vedere mai întâi faptul că investițiile

încorporate solului de-a lungul timpului, în lucrări de drenare, amenajare, ameliorare, irigații

etc., duc la creșterea valorii economice a fondului funciar, conducând la ceea ce în teoria

economică este numit “pământul capital”. Deci, dintr-un dar exclusiv al naturii, pământul

s-a transformat în decursul timpului, datorită eforturilor depuse de generații de producători,

într-un factor de producție al cărui comportament se apropie de cel al capitalului. “Solul -

arată Paul Samuelson - este și efect al acțiunii omului, resursele minerale sunt depozitate în

pământ de către natură, însă este necesar un imens efort pentru a le descoperi, extrage și

prelucra... În felul acesta, ele dobândesc anumite proprietăți inerente pentru a fi bunuri

capital”.

Resursele minerale constituie o altă componentă esențială a factorului natural al

producției, având un rol important în asigurarea bazei de materii prime și energie necesare

desfășurării întregii activități economice. Resursele minerale sunt grupate, din gradul de
cunoaștere a lor la un moment dat, în resurse certe și resurse ipotetice, după posibilitățile de

exploatare, ele se împart în resurse exploatabile economic cu tehnologiile actuale și,

respectiv, resurse neexploatabile economic la nivelul tehnologiilor existente; după

conținutul lor se deosebesc resurse bogate și resurse sărace în substanțe utile.

Potențialul de resurse minerale este dinamic datorită trecerii din clasa resurselor

nedescoperite în cea a rezervelor identificate, ca urmare a activității de cercetare geologică,

datorită trecerii unor resurse din categoria subeconomică în cea economică, ca urmare a

evoluției tehnologiilor și a sporirii cererii de materii prime și energie.

Raportul dintre stocul de resurse minerale existente la un moment dat și consumul

curent de resurse determină gradul de asigurare a producției de rezerve,

exprimat în număr de ani, care trebuie păstrat la dimensiuni optime pentru a asigura

dezvoltarea economică a țării pe o perioadă îndelungată.

În cadrul factorului natural un rol important îl ocupă și resursele de apă care

îndeplinesc o serie de funcții vitale și de neînlocuit pentru viața biologică, precum și pentru

cea economică: consumul populației, agricultura, silvicultura, piscicultura, industria etc.

Superioritatea lor constă în faptul că ele nu se consumă prin întrebuințare fiind regenerabile.

Deși dimensiunile resurselor de apă de pe glob sunt foarte mari, partea destinată folosințelor,

constituită din apă dulce este redusă - mai puțin de un procent din cantitatea totală de apă

existentă pe glob. În ceea ce privește țara noastră, având în vedere numai rețeaua de râuri

interioare - față de celelalte țări europene - se situează la un nivel scăzut, iar luându-se în

calcul și resursele Dunării, România se situează la un nivel mediu, cu aproximativ 10 000

m.c. pe locuitor într-un an.

7.3. Capitalul: concept, structură, circuit și rotație

Capitalul reprezintă unul din principalii factori de producție pe care se sprijină

activitatea economică. Nivelul de dezvoltare economică al unei țări și puterea sa economică

sunt reflectate de dimensiunile capitalului, de volumul aparatului productiv intern, precum

și de volumul capitalului investit sau împrumutat.

Conceptul de capital are mai multe sensuri. Orice capital se manifestă inițial ca o

cantitate determinată de bani investiți în afacerile unei întreprinderi. Din punct de vedere

economic banii nu sunt considerați o resursă economică pentru că nu pot produce direct

nimic. În schimb, în economie capitalul este acea sumă de bani care nu se cheltuiește efectiv,

ci se avansează în diferite procese economice de producție și de schimb cu scopul de a se

obține un excedent pentru suma inițială. Având în vedere că scopul principal al tuturor

întreprinzătorilor îl constituie valorificarea valorilor avansate (obținerea de cât mai mult

profit), deducem că mișcarea banilor - capital este nelimitată.

Agenții economici desfășoară activități foarte diferite, ei specializându-se într-un

domeniu sau altul, astfel că unii dintre ei vor investi în producția de bunuri și servicii, alții

în comerț, bănci, asigurări etc. Capitalul investit în sfera producției de bunuri materiale și

servicii îndeplinește funcții de producție și repartiție și îmbracă forma de capital productiv

(real) și de capital nominal.

Capitalul productiv (real) reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate

ale muncii trecute, utilizate în producerea de bunuri materiale și servicii, în scopul obținerii

unui profit. Capitalul productiv se deosebește deci de capitalul sub formă de bani (capitalul

lichid) și de ceilalți factori de producție prin aceea că se încorporează în bunuri instrumentale

care sunt folosite pentru producerea altor bunuri și servicii: instalațiile și infrastructurile

materiale, industriale, agricole și comerciale, echipamente, instrumente și aparatul tehnic de

producție, stocurile materiale (materii prime, materiale, combustibili, semifabricate etc.). El

este considerat ca o formă a capitalului din care derivă și alte forme de manifestare, una din

acestea constituind-o capitalul nominal.

Capitalul nominal nu are valoare reală, de sine-stătătoare și nu funcționează în

producție, ci constituie un titlu de proprietate asupra unor valori reale și dă dreptul de a însuși

venit. În sens juridic, capitalul nominal are o bază 63

6

mai largă decât capitalul productiv, fiind constituit din toate elementele pozitive ale

patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanțe ș.a.). El este un capital productiv în planul

formării (creării) bunurilor și veniturilor, dar și un capital lucrativ, în planul repartiției

veniturilor. Capitalul nominal corespunde unei organizări instituționale (juridice și

financiar-contabile), determinată de practica economică, prin care se recunoaște titularului

său dreptul de proprietate și îi permite să obțină un venit fără să depună o muncă

concomitentă. Tot de capitalul nominal ține și așa-numitul “capital fictiv” ce există sub

forma hârtiilor de valoare (acțiuni, obligațiuni, titluri funciare) și dă posibilitatea

deținătorilor să obțină un venit sub formă de dividend sau dobândă.

După modul specific în care se consumă, își transmite valoarea și este înlocuit,

capitalul productiv se împarte în capital fix și capital circulant.

Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv are participă la procesul

de producție cu întreaga sa valoare de întrebuințare, dar care se consumă și își transmite

valoarea bunurilor nou create nu dintr-o dată, ci în mod treptat, dea lungul mai multor cicluri

de producție. În componența capitalului fix intră: clădiri și construcții speciale; mașini,

agregate și instalații de lucru; utilaje și mașini unelte; mecanisme și dispozitive de măsură și

reglare; mijloace de transport etc. Cea mai generală structură a capitalului fix (în funcție de

caracterul activ sau pasiv în cadrul procesului de producție) este: a) construcții și

echipamente de producție: utilaje și mașini unelte, agregate și instalații de lucru, mecanisme

și dispozitive de măsură și reglare, mijloace de transport.

În cadrul avuției naționale capitalul fix reprezintă componenta cea mai dinamică.

Totodată, având caracterul limitat al destinațiilor sale, se caracterizează printr-o anumită

rigiditate a utilizării, care este cu atât mai mare cu cât echipamentul tehnic de producție este

mai specializat. El are un rol de primă importanță în cadrul resurselor economice, constituind

aparatul tehnic de producție și influențează în mod hotărâtor randamentul tuturor factorilor

de producție.

Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în

întregime în fiecare ciclu de producție și își transferă dintr-o dată și în întregime valoarea

asupra produselor create. Cuprinde: materii prime și materiale de bază, materiale auxiliare,

semifabricate, combustibili, energie etc.

Trebuie făcută precizarea că bunurile de capital (capitalul productiv sau real) nu se

identifică și nu se suprapun cu factorul material al producției, cunoscut și sub denumirea de

mijloc de producție, care are o sferă de cuprindere mai largă. Factorul material al producției

include toate mijloacele de producție, în timp ce capitalul productiv (fix și circulant), numai

pe acelea care sunt produse în procese de producție anterioare, adică sunt rezultatele muncii

trecute. Mijloacele de producție furnizate direct de natură, fără contribuția omului (energia

solară și a vântului, solul, aerul, apa, fierul din filonul de minereu, lemnul din pădurea virgină

etc.), sunt elemente ale procesului de muncă, însă reprezintă factorul natural al producției.

Capitalul investit în activitățile productive parcurge în mișcarea sa circulară trei

stadii aflate în strânsă legătură. Stadiul întâi al mișcării îl constituie procesul prin care banii

sau capitalul lichid (B) se transformă în capital productiv (Mp) prin cumpărarea de bunuri

de capital necesare producției (B-Mp). Stadiul al doilea al mișcării capitalului îl constituie

utilizarea și transformarea capitalului

productiv, în combinație cu ceilalți factori de producție, în bunuri destinate vânzării pe piață

ca mărfuri (Mp...P...M’). Stadiul al treilea al mișcării circulare a capitalului constă în

trecerea acestuia din forma de marfă (M') în forma de bani (B') de la care s-a pornit inițial,

însă cu un spor cantitativ, reprezentând valoarea netă adăugată.

Cele trei stadii formează circuitul capitalului, care poate fi prezentat schematic

astfel:

B - Mp ......... P..........M' - B'

unde B'>B, B' - B = b, b reprezentând valoarea netă adăugată la valoarea bunurilor

- capital consumate. Suma cu care valoarea netă adăugată depășește costul celorlalți factori

de producție (salarii, rentă, dobândă) reprezintă profitul întreprinzătorului, tocmai ceea ce

constă în maximizare, atunci când decide în ce proporții să combine și utilizeze factorii de

producție.

Celor trei stadii ale circuitului capitalului le corespund trei forme funcționale ale

capitalului: bani, bunurile-capital și marfa. Dintre acestea, numai una, bunurile-capital,

reprezintă capitalul real și funcționează în calitate de factor de producție. Banii și mărfurile

funcționează aici în calitate de capital numai în legătură cu capitalul productiv și exprimă

forme derivate ale acestuia.

După efectuarea unui circuit complet nu înseamnă că fluxul circular al capitalului

se întrerupe, el este reluat continuu. Reluarea permanentă a acestei mișcări reprezintă

rotația capitalului, iar timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet, de la B la

B', este durata de rotație a capitalului (timpul de rotație).

Viteza de rotație a capitalului reprezintă timpul necesar pentru efectuarea unei

rotații complete (și se exprimă în număr de zile), sau numărul de rotații pe care un capital

oarecare le efectuează într-un an de zile. Asupra vitezei de rotație exercită influență mai

mulți factori, între care și structura capitalului utilizat, adică modul cum acesta se împarte

pe diferite destinații: materii prime, materiale, combustibili, construcții, echipamente de

producție etc. Deoarece componentele capitalului fix se consumă treptat, în mai multe cicluri

de producție, întreprinderile își desfășoară activitatea în sectoarele și ramurile economice cu

o pondere ridicată a capitalului fix au o viteză de rotație mai mică și invers.

Introducerea rapidă și continuă a progresului tehnic în producție și sub impulsul

revoluției științifico-tehnice, produce modificări importante, cantitative și structurale asupra

capitalului fix, efectele acestora putând fi analizate pe baza următoarelor procese: formarea

brută a capitalului fix; deprecierea sau uzura capitalului fix; gradul de înnoire și cel al
scoaterii din funcțiune a capitalului fix etc.

Scoaterea din funcțiune a capitalului fix este rezultatul deprecierii acestuia datorită

uzurii fizice și morale.

Prin uzura fizică a capitalului fix se înțelege pierderea treptată a proprietăților lui

tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive și a acțiunii factorilor naturali. Uzura

fizică a capitalului fix duce la pierderea treptată a valorii bunurilor respective, al căror

echivalent se include în costul de producție al bunurilor fabricate cu ajutorul lor sub forma

amortizării. Recuperarea acesteia are loc prin prețul de vânzare, permițând constituirea

fondului de amortizare, cu ajutorul căruia va fi posibilă înlocuirea capitalului fix uzat și scos

din funcțiune.

Capitalul fix se depreciază și ca urmare a uzurii morale. Baza materială a uzurii

morale o constituie progresul tehnic însoțit de creșterea productivității muncii și a capitalului

(randamentului capitalului fix). Aceasta determină ca valoarea de schimb a capitalului fix

aflat în funcțiune să se deprecieze sau ca unele echipamente să se învechească din punct de

vedere tehnic și economic, în comparație cu cele noi, de același gen. În condițiile în care

performanțele tehnice și economice ale unora din echipamentele de producție nu mai

corespund, este necesară înlocuirea capitalului fix vechi, depreciat din punct de vedere

moral, cu echipamente noi, înainte de a se uza fizic complet.

Uzura morală a capitalului fix mai este numită în literatura de specialitate și uzură

involuntară, respectiv acele pierderi involuntare pe care le înregistrează capitalul fix din

motive independente de întreprinzător. Aceste pierderi involuntare se produc cu destulă

regularitate pentru a putea fi prevăzute și incluse în costul de producție, prin cotele anuale

de amortizare. Pentru delimitarea acestei forme de uzură morală se folosește în literatura

economică noțiunea de “cost suplimentar”, adică surplusul uzurii ce se scontează a se

înregistra peste costul de întrebuințare (amortizarea capitalului fix) datorat uzurii normale a

acestuia în procesul de producție.

7.4. Neofactorii de producție

Dezvoltarea industrială contemporană a pus în evidență faptul că performanțele de

piață ale firmelor producătoare au ajuns să fie influențate tocmai de acțiunea unor factori

netradiționali, neincluși în convenționala formulă trinitară. Importanța unor asemenea factori

a determinat polarizarea eforturilor de investiții în cercetarea științifică și dezvoltarea

tehnologică, în formarea personalului, în informatizarea unor firme.

Asemenea evoluții contemporane au condus la formularea unei teorii a neofactorilor

de producție. Delimitarea dintre factorii de producție clasici și neofactori decurge din

considerente legate de natura lor intrinsecă, dar și în modul specific de acțiune și de

gestionare a factorilor din fiecare categorie.2 Astfel, dacă factorii de producție clasici -

munca, natura, capitalul - au la bază resurse din categoria celor vizibile și cuantificabile, care

pot fi gestionate, neofactorii, respectiv abilitatea întreprinzătorului, tehnologiile, inovația

etc., își au originea în resurse din categoria celor invizibile, ceea ce face ca exercitarea

proprietății asupra lor să implice modalități noi de cuantificare și gestionare.

Tehnologiile reprezintă procedee de combinare și transformare a factorilor de

producție în rezultate ale producției, prin aplicarea unor reguli specifice. Ele au rolul de a

defini natura și succesiunea fazelor procesului de producție care asigură transformarea

resurselor primare în bunuri economice. Fiind resurse potențial utilizabile, tehnologiile la un

moment dat formează “stocul de tehnologii”, concretizat în brevete de invenții, licențe,

proiecte de produse și instalații, machete, prototipuri, specificații de execuție a unor operații,

sisteme de asigurare a calității, programe informatice pentru asistarea producției pe

calculator etc.3

În condițiile revoluției tehnico-științifice contemporane tehnologiile înregistrează o

dinamică susținută, dependentă însă de amploarea și ritmul inovării din diverse domenii.

Aceasta conduce la înnoirea continuă a componentelor stocului de tehnologii disponibile la

un moment dat, fie printr-o ameliorare treptată, fie prin salturi spectaculoase determinate de

anumite descoperiri.

Apariția de noi tehnologii este o sursă majoră de avantaj competitiv pentru firmele

care reușesc să le implementeze rapid și să le exploateze eficient.

Informația face și ea parte din categoria neofactorilor și îndeplinește roluri multiple

în producție. Ea este stocată pe suporți materiali (hârtie, film, discuri, benzi magnetice,

circuite integrate etc.) și este introdusă în procesele de producție sub forme variate, precum:

fișe tehnice, desene de execuție, norme de consum și de producție, instrucțiuni de lucru și

de protecție a muncii, documentații de investiții, inovații și raționalizări, know-how etc.,

toate acestea constituind bunuri informaționale.

Informațiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de

particularități care privesc atât producerea informațiilor, cât și gestionarea, tranzacționarea

pe piață și utilizarea lor. Asemenea particularități sunt: a) producerea de informații cu

caracter neîntrerupt și nelimitat și, ca urmare, stocul de informații se îmbogățește continuu;

b) după o anumită utilizare informația rămâne în continuare ca resursă disponibilă; c)

deoarece producerea de informații necesită cheltuieli însemnate, apare necesitatea ca această

resursă să fie supusă unor reguli specifice de gestionare, acces și protecție.

Abilitatea întreprinzătorului reprezintă un neofactor de producție în cadrul

sistemelor economice bazate pe concurență și liberă inițiativă. Întreprinzătorul gestionează,

făcând uz de propriile-i abilități, ansamblul factorilor de producție, realizează alegerea

factorilor adecvați scopului propus, realizează combinarea și utilizarea lor corespunzătoare.

Întreprinzătorul se manifestă prin activitatea sa la nivel microeconomic, acesta fiind cadrul

de bază unde se produc bunurile economice și serviciile.

Abilitățile ce se cer întrunite în persoana întreprinzătorului pentru ca acesta să-și

îndeplinească funcțiile asumate sunt: aptitudini de strateg, de administrator, de investitor, de

manager de proiect, de comerciant de negociator etc., dar și de supervizor și controlor al

activității proprii și a colaboratorilor.

CAPITOLUL VIII. COMBINAREAFACTORILOR DE

PRODUCȚIE

8.1. Cadrul tehnico-economic și organizatoric al

utilizării factorilor de producție. Întreprinderea,

societatea comercială și regia autonomă

Întreprinderea este unitatea de bază a economiei naționale, cadrul tehnico- economic

esențial al utilizării factorilor de producție. În cadrul său are loc combinarea factorilor de

producție, după anumite reguli, obținându-se bunuri și servicii necesare existenței societății

umane.

Întreprinderile, ca unități economice sunt, după obiectul lor de activitate,

întreprinderi de producție (industriale, agricole, de construcții etc.) și întreprinderi

prestatoare de servicii (comerciale, de transporturi, bancare etc.). Desigur, fiecare își

desfășoară activitatea în mod independent dar, în același timp, toate sunt legate între ele prin

schimbul reciproc de activități, aflându-se într-o interacțiune permanentă, alcătuind

economia națională.

Întreprinderea ca unitate de bază a economiei naționale îndeplinește un rol deosebit

de important însă aceasta se realizează în funcție de mai mulți factori: nivelul scăzut al

înzestrării tehnice, calitatea salariaților, gradul de independență de care dispune, ușurința cu

care se integrează în sistemul pieței etc.

Producerea de bunuri și servicii în cadrul întreprinderilor presupune participarea

unui mare număr de indivizi care cooperează între ei în cadrul unei colectivități organizate,

fapt ce ne dă posibilitatea să considerăm întreprinderea ca fiind:

a) o organizație socială cuprinzând un ansamblu structurat de indivizi și grupuri de indivizi

prin a căror acțiune asociată și coordonată se poate desfășura o activitate economică. Cei
care dau viață întreprinderii sunt salariații acesteia, care se constituie într-un colectiv bine

conturat, reglementat social. Oamenii, salariații întreprinderii, constituiți în grupuri,

colectivități cu structuri bine organizate, dau viață întreprinderii, permițând realizarea

menirii acesteia în societate;

b) un organ tehnico-productiv, care își găsește expresia în specificul activităților productive

și al tehnologiilor folosite. Așadar întreprinderea nu trebuie privită doar prin prisma

laturii umane ci și a ansamblului de mijloace materiale, tehnice și tehnologice, care

reprezintă suportul desfășurării activităților umane în cadrul întreprinderilor;

c) un organism economic definit prin ansamblul activităților ce au loc în întreprindere

referitoare la gestionarea patrimoniului acesteia. Întreprinderea dispune de autonomie

proprie de a produce bunuri materiale și servicii, de a participa la circuitul economic

național și internațional urmărind realizarea unei eficiențe economice ridicate

concretizată în mărimea profitului.

Ca unitate distinctă în cadrul economiei naționale întreprinderea îndeplinește

următoarele funcții:

1. funcțiunea de conducere urmărește realizarea unei ordonări a activităților în cadrul

întreprinderilor, o delimitare și sistematizare a acestora pe grupe de activități omogene,

specializate. Prin delimitarea atribuțiilor se asigură atât gruparea pe baze raționale a

activităților diverse din întreprindere, cât și posibilitatea cunoașterii profunde, sub toate

aspectele, a mecanismului de funcționare a întreprinderii;

2. funcțiunea de cercetare-dezvoltare care cuprinde totalitatea activităților prin care se

studiază, se concepe, se elaborează și se realizează viitorul cadru tehnic, tehnologic,

organizatoric al întreprinderii. Această funcțiune are în vedere următoarele: cercetarea,

proiectarea produselor, pregătirea tehnică și tehnologică a produselor, asimilarea de

produse noi, finanțarea investițiilor, implementarea metodelor moderne de calcul etc.;

3. funcțiunea de producție cuprinde activitățile care asigură desfășurarea în condiții

normale a procesului de producție, respectiv obținerea de bunuri și prestarea de servicii;

4. funcțiunea comercială cuprinde activitățile care asigură majoritatea legăturilor

întreprinderii cu exteriorul acesteia, respectiv activitatea de aprovizionare, de desfacere

a produselor, de prospectare a pieței, de prezentare a produselor, de reclamă etc.;

5. funcțiunea financiar-contabilă cuprinde activitățile care asigură folosirea rațională a

mijloacelor financiare necesare desfășurării activității de ansamblu a întreprinderii,

evidența în expresie valorică a fenomenelor economice din unitate, comensurarea

cheltuielilor și a veniturilor, determinarea rezultatelor financiare finale;

6. funcțiunea de personal urmărește asigurarea întreprinderii cu forța de muncă necesară și

presupune: recrutarea, selectarea, încadrarea, promovarea, salarizarea, pregătirea și

specializarea personalului.

Denumirea de întreprindere pentru unitatea economică are un caracter general,

sugerând unitățile economice care au ca obiect de activitate producerea de bunuri materiale

și prestarea de servicii. Întreprinderile îmbracă însă în realitate mai multe forme de existență

ceea ce presupune gruparea lor după mai multe criterii:

1. În raport de forma de proprietate în economia de piață se întâlnesc trei tipuri de

întreprinderi: întreprinderi proprietate de stat, întreprinderi proprietate privată și

întreprinderi mixte;

2. După forma de constituire și organizare a afacerilor întâlnim întreprinderi personale în

care un singur proprietar înființează, organizează și conduce activitatea unității și

răspunde cu întreaga proprietate pentru activitatea desfășurată și întreprinderi asociate

constituite prin asocierea a două sau mai multe persoane, fiecare contribuind cu părți

diferite la constituirea capitalului social necesar desfășurării activităților;

3. În funcție de profilul activității se disting întreprinderi agricole, industriale, comerciale,

de construcții, de transporturi etc.;

4. După dimensiunile activității economice pe care o desfășoară, întreprinderile se grupează

în întreprinderi mici, mijlocii, mari și foarte mari, ele se completează reciproc în

producerea de bunuri materiale și servicii necesare pieței.

În România, conform legislației actuale întâlnim următoarele forme de întreprinderi:

a) după forma de proprietate: întreprinderi particulare, întreprinderi de stat și întreprinderi

mixte;

b) după forma de organizare: întreprinderi personale, asociate și societăți pe acțiuni.

În procesul de tranziție la economia de piață în țara noastră se produc modificări

structurale importante atât în componența întreprinderilor mici și asociațiilor cu scop lucrativ

potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cât și a întreprinderilor

proprietate de stat care, pe baza Legii nr. 15/1990, cunosc procesul de transformare a lor în

regii autonome și societăți comerciale.

Întreprinderile care rămân în proprietatea statului se organizează sub forma regiilor

autonome, care funcționează în ramurile strategice ale economiei naționale, industria de

armament, energetică, exploatarea minelor și gazelor naturale, poștă, transporturi feroviare

etc.

Regia autonomă este proprietatea bunurilor din patrimoniul său, funcționează pe

baza gestiunii economice, are autonomie financiară. Ea folosește și dispune, în mod autonom,

de bunurile pe care le are în patrimoniul său, le culege roadele, în vederea realizării scopului

propus. Având autonomie financiară, regia autonomă trebuie să acopere cu veniturile

provenite din activitatea sa toate cheltuielile, inclusiv dobânzile, amortizarea investițiilor și

rambursarea creditelor și să obțină profit.

După constituirea fondurilor proprii și asigurarea sumelor necesare satisfacerii unor

necesități social-culturale și sportive de perfecționare a personalului angajat, precum și

pentru cointeresarea prin promovare a acestuia, profitul rămas reprezintă profitul net al

acesteia. Din acest profit 5% se utilizează pentru constituirea unui fond de participare a

salariaților la profit, restul se varsă, după caz, la bugetul statului sau al administrației locale.
Regiile autonome sunt conduse de un Consiliu de Administrație, în frunte cu un director

numit de ministerul de resort sau de către consiliul local (județean sau municipal).

Pe baza Legilor nr. 15/1990 și nr. 31/1990 celelalte întreprinderi ale statului vor trece

în proprietatea particulară, organizându-se sub forma societăților comerciale, care au

personalitate juridică și cunosc următoarele forme:

a) societate în nume colectiv, ale cărei obligații sunt garantate cu patrimoniul social și cu

răspunderea nelimitată și solidară a tuturor asociaților. Aceasta este o societate

comercială de persoane constituită prin asociere pe bază de încredere reciprocă, a unor

parteneri cunoscuți între ei, care aduc aporturi patrimoniale, participă personal la

activități îndeplinind anumite roluri în cadrul acesteia. Asociații răspund numai pentru

anumite roluri asumate sub firma socială având următoarele atribuții: să întrebuințeze

capitalul numai cu consimțământul celorlalți asociați, să ia din fondurile sociale numai

sumele despre care s-a stabilit că pot fi utilizate pentru cheltuieli personale, să nu se

angajeze într-o altă societate concurentă etc.;

b) societatea în comandită simplă, ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul

social și cu răspunderea nelimitată și solidară a asociaților comanditați; comanditarii

răspunzând numai până la concurența aportului lor. Comanditatul este asociatul dintr-o

societate în comandită care răspunde solidar și nelimitat pentru obligațiile asumate de

societate, având totodată dreptul de a participa la administrarea acesteia. Comanditarul

este acel asociat care răspunde pentru obligațiile asumate de societate numai în limitele

capitalului cu care a participat și nu are dreptul de a participa la administrarea societății;

c) societatea în comandită pe acțiuni, al cărei capital social este împărțit în acțiuni, iar

obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și

solidară a asociaților comanditați. Acest tip de societate întrunește, pe de o parte, regulile

privind societatea în comandită simplă, iar pe de altă parte, regulile privind societatea

pe acțiuni, referitor la situația comanditarilor. Dacă societatea în comandită simplă este

o societate comercială de persoane, societatea în comandită pe acțiuni este considerată

ca fiind o societate de capital și nu de persoane;

d) societatea pe acțiuni, ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Este

o societate de capitaluri, iar participarea acționarilor se face pe bază de acțiuni. Potrivit

legislației numărul acționarilor mai mic de cinci persoane. Acțiunile pot fi nominative

sau la purtător;

e) societatea cu răspundere limitată, are cărei obligații sociale sunt garantate cu

patrimoniul social. Este o societate de capitaluri având un număr limitat de membri (nu

mai mare de 50). Dacă se fac și aporturi în natură, acestea nu pot fi mai mari de 60% din

capitalul social.

În funcție de forma de proprietate, societățile comerciale pot fi: societăți cu capital

privat, societăți cu capital de stat și societăți cu capital mixt. De asemenea, pot fi societăți

comerciale cu capital integral autohton și societăți cu participare străină.

Regiile autonome și societățile comerciale, conform legislației, se pot asocia în

vederea realizării unor activități comune, asociere care nu dă însă naștere unei noi persoane

juridice; când se asociază cu terțe persoane fizice sau juridice, române sau străine, se naște o

nouă societate comercială.

În cadrul societăților comerciale pe acțiuni capitalul social (real) este indivizibil și

asigură buna funcționare a societății; el este dublat de capitalul fictiv, ca duplicat de hârtie al

capitalului real și costă în hârtiile de valoare sau acțiunile emise pe baza capitalului real.

Capitalul fictiv este deci un capital proprietate divizat între mai multe persoane fizice sau

juridice, precum și un capital transmisibil de la un acționar la altul prin intermediul pieței

financiare. Conducerea supremă a societății pe acțiuni o constituie Adunarea Generală a

Acționarilor (A.G.A.). Fiecare acționar are drept de vot, numărul de voturi fiind proporțional

cu numărul de acțiuni deținute. Conducerea curentă a societății este încredințată Consiliului

de Administrație (C.A.), ales sau numit de A.G.A. În cazul în care societatea pe acțiuni este
condusă de un manager numit pe bază de concurs, atunci Consiliul de Administrație este

desființat, conducerea supremă fiind îndeplinită de A.G.A.

8.2. Combinarea și substituirea factorilor de producție. Rezultatele

microeconomice

În cadrul întreprinderilor producătoare de bunuri și servicii sunt utilizate cantități

determinate de factori de producție.

Restricțiile generate de caracterul relativ limitat al factorilor de producție impun

realizarea de către întreprinzători a unor operațiuni tehnico-economice al căror obiectiv îl

constituie utilizare rațională, cu maximă eficiență a factorilor de producție. O asemenea

operațiune, inerentă oricărei activități economice o reprezintă combinarea factorilor de

producție. Combinarea factorilor de producție reprezintă un mod specific de unire a

factorilor de producție din care se obțin bunuri și servicii.

Criteriul esențial de apreciere a raționalității și eficienței combinării este natura

activității economice. Ca urmare, se adoptă acea combinare care asigură eficiența maxim

posibilă, în condițiile date.

Combinarea factorilor de producție este expresia a două laturi: tehnică și economică.

Din punct de vedere tehnic combinarea factorilor de producție este specifică fiecărui proces

de producție, adică presupune unirea resurselor de muncă de o anumită structură și calificare

cu elemente de capital tehnic specifice domeniului respectiv. Din punct de vedere economic,

combinarea factorilor de producție trebuie să se concretizeze în minimizarea costului de

producție și maximizarea profitului.

Combinarea factorilor de producție se bazează pe divizibilitatea și adaptabilitatea

acestora. Divizibilitatea unui factor de producție reflectă posibilitatea acestuia de a se

împărți în unități simple, în subunități omogene, fără a fi afectată calitatea factorului

respectiv (spre exemplu, factorul muncă se poate divide în unități omogene de tip muncă, în

număr de salariați de o anumită calificare, factorul pământ se subdivide în unități de suprafață

etc.). Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unități dintr-un factor de

producție cu mai multe unități din alt factor de producție.

Divizibilitatea și adaptabilitatea stau la baza complementarității factorilor de

producție. Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile

cantitative ale factorilor de producție care participă la producerea unui bun economic.

Complementaritatea factorilor de producție asigură și posibilitatea de substituire a factorilor

de producție.

Substituibilitatea este definită ca posibilitate de a înlocui o cantitate dată dintr-un

factor de producție printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producție, în condițiile

menținerii aceluiași nivel al producției. Decizia de substituire a factorilor de producție se

întemeiază pe criterii economice concretizate în parametrii de eficiență cum sunt:

productivitatea marginală a factorilor, rata marginală de substituire și randamentul marginal

sau extremal al fiecărui factor.

Productivitatea marginală a unui factor de producție (Wm) exprimă sporul de

producție obținut (Q) prin creșterea cu o unitate a factorului respectiv (X), ceilalți rămânând

nemodificați. Rata marginală de substituire (Rms) reprezintă cantitatea dintr-un factor de

producție necesară pentru a compensa reducerea cu o unitate a unui alt factor astfel încât

producția să rămână aceeași. Randamentul extremal al fiecărui factor exprimă producția

maximă ce se poate obține prin creșterea unui factor în condițiile în care ceilalți rămân

nemodificați.

Rezultatele macroeconomice. Activitățile desfășurate în economie se concretizează

în rezultatele economice care sunt destinate să satisfacă trebuințele oamenilor, să fie deci

utile societății. Aceste rezultate, în condițiile economiei de piață, ajung de la producători la

consumatori prin intermediul vânzării-cumpărării, fiind necesară exprimarea lor bănească,

monetară. Ca urmare, rezultatele activității unei întreprinderi au, pe de o parte, o exprimare

fizică, iar pe de altă parte, o exprimare bănească.

Rezultatele exprimate în unități fizice (kg, l, m, m2

, bucăți etc.) fac legătura directă

între producător și consumator, între ofertă și cerere, permițând cea mai fidelă reflectare a

efortului depus de un agent economic pentru satisfacerea nevoilor de consum. Adesea se

utilizează și exprimarea în unități natural-convenționale, în cazurile când se produc bunuri

de același tip, dar cu caracteristici diferite.

Atunci când un agent economic are o producție diversificată neomogenă, exprimarea

în formă fizică a rezultatelor activității economice nu mai este posibilă, impunându-se

exprimarea rezultatelor în formă bănească. Prin utilizarea prețurilor și a unității monetare

naționale se pot exprima rezultatele neomogene în formă bănească, creându-se astfel

posibilitatea însumării lor la orice nivel de referință.

Principalii indicatori în expresie monetară ai activității întreprinderii sunt:

- cifra de afaceri - indicator ce pune în evidență totalitatea încasărilor realizate de o firmă,

exprimate prin prețurile pieței, pe baza operațiunilor comerciale efectuate într-o perioadă

de timp dată, de obicei un an. Deci, cifra de afaceri însumează toate încasările rezultate

din actele de comerț: vânzări de bunuri materiale, prestări de servicii, depuneri la bancă

și instituții financiare, acordarea de credite, joc de burse, inclusiv cele valutare. 1 Prin

intermediul acestui indicator, cunoscut și sub numele de vânzări sau venituri brute se

apreciază dimensiunile întreprinderii și puterea ei economico-financiară. De regulă, se

calculează pe timp de un an și servește la calcularea unor impozite;

- profitul brut - sau profitul total se determină ca diferență între prețul de vânzare și costul

total al mărfurilor, incluzând și cheltuielile făcute de vânzător pentru realizarea acestora;

- valoarea adăugată - este indicatorul care reflectă contribuția factorului muncă și a

factorului capital (capital fix), în procesul utilizării lor, de către întreprindere. Valoarea

adăugată reprezintă ceea ce se adaugă într-o întreprindere la suma ce reprezintă

cheltuielile cu materii prime, consumul factorului muncă și consumul factorului capital

fix și nu cuprinde consumul intermediar;

- profitul net - este indicatorul care reflectă partea din venitul global (profitul brut) care

rămâne după scăderea din aceasta a cheltuielilor efectuate cu realizarea mărfurilor,

inclusiv impozitul pe venit, taxa, prima de asigurare etc.

8.3. Costul de producție. Comportamentul de piață al

producătorului și reducerea costului

Pentru obținerea bunurilor sau prestarea unor servicii agenții economici consumă în

anumite combinații impuse de tehnologia de fabricație, cantități diferite de factori de

producție de o anumită calitate.

În condițiile economiei de piață, cerința pentru fiecare agent economic de a obține

un profit cât mai ridicat, îi determină ca încă înainte de desfășurarea producției să calculeze

ce consum de factori de producție are și cât îl costă producerea unui bun sau prestarea unui

serviciu.

Costul de producție reprezintă totalitatea cheltuielilor, corespunzătoare

consumului de factori de producție, pe care agenții economici le efectuează pentru

producerea și vânzarea de bunuri materiale.

Costul de producție mai poate fi definit și ca acea parte a prețului de vânzare a unui

bun economic care compensează cheltuielile suportate de unitățile economice pentru

producerea și vânzarea acelui bun.

Din aceste definiții date costului se desprind următoarele elemente: a) costul este

forma bănească de exprimare a consumului material și de muncă pentru producerea bunurilor

și prestarea serviciilor; b) costul include tot ceea ce este cheltuială suportată de întreprinzător

atât pentru producerea cât și pentru vânzarea bunurilor; c) costul este un indicator economic

cu o mare capacitate de reflectare a calității activității desfășurate de către agenții economici;

1 A.B.C.-ul economiei de piață moderne, Casa de Editură și Presă “Viața Românească”, București,

1991, p. 62.
d) costul se află în strânsă corelație cu prețul bunului realizat sau serviciului prestat. Aceasta

în sensul că, întotdeauna, costul de producție (C) desemnează numai o parte din prețul de

vânzare (P), și anume numai ceea ce înseamnă cheltuială suportată de către producătorii de

bunuri materiale și de servicii. Excedentul prețului de vânzare peste costul de producție

reprezintă profit (pr.).

Deci, P = C + pr și C = P - pr.

Caracterizarea costurilor are la bază doi parametri: structura și nivelul.

Structura costurilor evidențiază elementele componente ale acestora, ponderea pe

care o ocupă fiecare element în totalul cheltuielilor, precum și tendințele manifestate în

evoluția fiecărei categorii de cheltuieli.

În privința structurii costului, între economiștii practicieni și cei din domeniul

teoriei, în linii generale, există o unitate de vederi. În ambele cazuri, costul include în

componența sa orice cheltuială măsurabilă în bani efectuată de agentul economic cu

procurarea factorilor de producție consumați și pentru prevenirea sau înlăturarea poluării

mediului natural. Pe lângă aceste elemente luate în considerație de practicieni, economiștii

din domeniul teoretic mai include și acea cheltuială care nu presupune plata către terți a unei

sume de bani, ci reprezintă expresia bănească a aportului în muncă al întreprinzătorului ce

îndeplinește și atribuții manageriale în cadrul propriei firme. Această sumă, din punct de

vedere contabil, nu reprezintă cheltuieli ci componentă a profitului.

Cea mai generală structură a costului cuprinde următoarele componente:

a) cheltuielile cu factorii materiali de producție care mai sunt denumite și costuri

materiale. Acestea reprezintă expresia bănească a consumurilor de capital fix și

circulant, reprezintă cheltuielile cu amortizarea, materii prime, materiale, combustibili,

energie etc.;

b) cheltuielile cu forța de muncă sau costul forței de muncă - au în vedere eforturile făcute

de întreprindere cu plata salariilor, contribuțiilor pentru asigurările sociale, contribuții

la fondul pentru ajutorul de șomaj etc.;

c) la cele două categorii mari de cheltuieli se mai adaugă cele cu iluminatul, încălzitul,

chiriile, transporturile etc., denumite cheltuieli de regie.

Ansamblul cheltuielilor materiale, cu salariile și de regie reprezintă costul factorilor

de producție.

La elementele devenite clasice, în structura costurilor, care formează costul

factorilor de producție, în condițiile actuale se adaugă costul ecologic. Acesta cuprinde

cheltuielile care se efectuează pentru prevenirea sau înlăturarea poluării mediului natural de

viață (apă, aer, sol etc.) vizând, în general, următoarele categorii:

- cheltuieli cu achiziționarea și întreținerea instalațiilor antipoluante;

- cheltuieli cu introducerea unor tehnici și tehnologii nepoluante sau mai puțin poluante;

- cheltuieli cu reciclarea reziduurilor și deșeurilor.

În funcție de modul în care evoluează, în raport cu mărimea producției, cheltuielile

se grupează în cadrul structurii costurilor în cheltuieli fixe și cheltuieli variabile.

Elementele costului au o pondere diferită de la un produs la altul, de la o

întreprindere la alta și de la o ramură la alta. În timp, structura costului se modifică sub

influența mai multor factori. Unii dintre aceștia se află în strânsă legătură cu activitatea

agenților economici cum ar fi: introducerea progresului tehnic, ridicarea gradului de

calificare, perfecționarea organizării producției și a muncii, abilitatea întreprinzătorului.

Alături de aceștia, structura costului se modifică sub influența unor factori independenți de

calitatea activității agenților economici ca de pildă: modificarea prețurilor factorilor de

producție, schimbările în structura materialelor folosite, modificările în regimurile cotelor de

amortizare etc.

Mărimea (nivelul) costului de determină prin însumarea mărimii absolute a

cheltuielilor din care este alcătuit. Ea poate fi urmărită pe unitatea de produs (de exemplu, o

tonă de cărbune extras, o tonă de cereale, un autoturism etc.) și pe întreaga producție realizată
de agentul economic într-o anumită perioadă de timp. Dacă producția este eterogenă, se

calculează costul producției și pe fiecare sortiment sau pe sortimente principale. Mărimea

costurilor pentru întreaga producție omogenă (C) a unei firme este dependentă de volumul

producției (Q) și de costul unitar al producției (Cu). Deci, C = foarte(Q, Cu). Nivelul costului

pe întreaga producție raportat la nivelul acesteia conduce la obținerea costului pe produs:

Cu = C

În practică, agenții economici stabilesc mărimea costului pe produs, mai întâi prin

antecalculație rezultând astfel costul antecalculat sau normat și apoi prin însumarea

cheltuielilor rezultate din desfășurarea activității obținând costul efectiv.

Costul efectiv pe unitatea de produs, ca mărime, este diferit:

a) de la un produs la altul, în funcție de specificul fiecărui produs, de consumul de factori

solicitat;

b) la unul și același produs, de la un producător la altul în funcție de condițiile concrete de

producție:

c) la același producător pentru obținerea unui produs, de la o perioadă la alta prin

schimbarea condițiilor de producție (dotare tehnică, gradul de calificare al lucrătorilor,

organizarea producției și a muncii etc.).

În literatura și practica economică din țările cu economie de piață modernă sunt

utilizate mai multe categorii de costuri în funcție de elementele de cheltuieli pe care le

cuprind. A fost elaborată o tipologie a costurilor care cuprind mai multe tipuri de cost: costul

global, costul marginal și costul mediu (unitar).

A. Costul global este definit ca ansamblul cheltuielilor ocazionate de un volum dat

al producției. El cuprinde următoarele trei categorii de costuri:

1. costul fix (Cf) cuprinde acele cheltuieli care, în ansamblul lor, sunt independente în raport

cu evoluția volumului producției (chirii, dobânzi, asigurări, amortizarea capitalului fix,

cheltuieli cu întreținerea etc.);

2. costul variabil (Cv) reprezintă totalitatea acelor cheltuieli care variază în funcție de

volumul producției obținute. Unele din aceste cheltuieli variază proporțional cu

producția (materii prime, salarii, directe etc.); altele nu se modifică strict proporțional cu

producția;

3. costul total (Ct) cuprinde suma costurilor fixe și variabile ocazionate de obținerea unui

anumit volum al producției. Costul total, practic, este egal cu costul global al producției:

Ct = Cf + Cv

B. Costul marginal (Cm) reprezintă sporul de cheltuieli necesitate de creșterea

producției cu o unitate.

unde:

ACt = creșterea costului total; AQ = creșterea producției.

Costul marginal se calculează de către agenții economici din toate ramurile de

activitate. El permite întreprinzătorului să ia decizii adecvate cu privire la volumul

producției, care să-l conducă la obținerea profitului maxim. Costul marginal indică limita

suportabilă până la care poate spori producția unui agent economic (în funcție de nivelul

cererii). În agricultură și industria extractivă costul marginal reflectă nivelul cel mai ridicat

al cheltuielilor efectuate de agenții economici, care își desfășoară activitatea în condițiile de

producție cele mai nefavorabile, dar a căror producție suplimentară este cerută de piață.

C. Costurile medii (unitare) reprezintă costurile pe unitatea de produs sau pe

unitatea de efect util. Se pot distinge trei categorii de costuri medii: costul fix mediu, costul

Cm =

ACt

~ĂQ ’

variabil mediu și costul total mediu.

C = Cf ; C = Cv; C = Ct
Cf ; C V ; Ct

QQQ

în care:

C f - costul fix mediu (pe unitatea de produs); Cv - costul variabil mediu

(pe unitatea de produs); Ct - costul total mediu (pe unitatea de produs).

Analizând evoluția diferitelor categorii de cost pe produs în strânsă legătură cu cea

a volumului producției (restricție de resurse și necesități) putem evidența o serie de corelații

și tendințe. Astfel, costurile fixe pe produs se vor diminua sistematic pe măsura creșterii

producției și vor spori prin reducerea acesteia. Deci, costurile fixe pentru întreaga producție

sunt valabile pe produs.

Costurile variabile proporționale cu volumul producției sunt fixe pe produs (în

condițiile în care nu se realizează modificări de structură a factorilor care le generează în

sensul substituirii acestora).

Reducerea costului de producție constituie un proces complex, care implică

raționalitate în orientarea și mobilizarea eforturilor, spirit de competiție, cunoaștere bazată

pe calcul economic etc.

Această problemă vizează, înainte de toate, comportamentul producătorului, al

unității economice în realizarea optimului producătorului. Aceasta înseamnă că producătorul

urmărește ca la un cost de producție total dat să maximizeze producția obținută, adică să

producă cât mai mult posibil, maximizarea producției să aibă loc prin mărirea randamentului,

nu apelându-se la suplimentarea consumului de factori de producție.

Asigurarea optimului producătorului necesită prezentarea tipurilor de

comportament ale acestuia:2

a) alegerea optimului pentru un volum de producție dat, acesta urmând să se obțină cu

minimum de cheltuieli totale de producție;

b) schimbarea dimensiunilor producției fără să se recurgă la substituirea de factori;

producătorul poate modifica dimensiunile producției prin variații ale factorilor de

producție - muncă și capital - în aceeași proporție;

c) schimbarea dimensiunilor producției prin recurgerea la substituirea de factori de

producție, modificând raportul capital-muncă.

În activitatea concretă de reducere a costului producătorii iau în considerare mai

multe elemente: își aleg procesul de producție dintr-o infinitate de procese de producție, și

anume acel proces de producție care este suficient nu numai din punct de vedere tehnic, ci și

economic, adică atunci când el este cel mai puțin costisitor pentru o producție dată; urmăresc

să cumpere factorii de producție, pe cât posibil, la prețurile cele mai mici, fără a neglija

calitatea; caută să micșoreze consumul de factori de producție pe unitatea de rezultat, prin

mărirea randamentului lor.

Reducerea costului de producție necesită anumite acțiuni concrete și anume:

1. Utilizarea cu eficiență sporită a factorului material al producției, în acest sens

impunându-se: a) micșorarea consumurilor specifice, b) recuperarea și valorificarea

materialelor refolosibile, adică readucerea în sfera producției a tuturor resurselor

reutilizabile, c) creșterea eficienței utilizării capitalului fix;

2. Creșterea eficienței utilizării factorului muncă sau creșterea productivității muncii prin

respectarea corelației dintre creșterea productivității muncii și creșterea salariului mediu

nominal, în sensul că productivitatea muncii să sporească mai accentuat decât se măresc

salariile;

3. Reducerea cheltuielilor de regie și a cheltuielilor administrativ-gospodărești. Creșterea

în ritmuri inferioare a cheltuielilor administrativ-gospodărești în raport cu creșterea

2 Niță Dobrotă și colectivul, Economie politică, Editura Economică, București, 1995, p. 156.

volumului producției determină micșorarea cheltuielilor pe unitatea de produs.

8.4. Eficiența utilizării factorilor de producție

Eficiența reprezintă o caracteristică generală a activității umane și se exprimă ca un

raport între rezultatul activității și efortul depus pentru obținerea acestui rezultat, efort

exprimat prin cantitatea de factori de producție utilizați. Eficiența economică exprimă acea

calitate a activității umane concretizată în efecte utile din punctul de vedere al producătorului

(ofertantului) și consumatorului (beneficiarului), în raport cu eforturile depuse în vederea

obținerii rezultatelor economice care satisfac trebuințele oamenilor.

În principiu, în cadrul eficienței economice este relevată relația complexă dintre

efecte, respectiv rezultatele activităților economice și eforturile (cheltuielile) depuse pentru

obținerea lor.

Eficiența este cu atât mai mare cu cât la aceeași cantitate de factori de producție

utilizați se obține o valoare a producției mai mare, sau când o cantitate de produse dată este

obținută cu un consum minim de factori de producție.

În funcție de aceasta, eficiența se exprimă:

a) în primul rând, prin indicatorul denumit randamentul factorilor de producție utilizați, pe

baza raportului

unde:

Q = valoarea producției (venitul încasat);

Cf = consumul de factori.

Acest raport exprimă valoarea producției obținută la o unitate de factori de producție

utilizați. În cadrul acestei variante de calcul, sporirea eficienței economice presupune

maximizarea acestui raport și este posibil în economie atunci când cererea este în expansiune

sau piața este atât de mare încât întreprinderea poate mări oferta.

b) în al doilea rând, eficiența economică se poate exprima și sub forma consumului specific

de factori de producție:

Acest raport exprimă eforturile (consumul de factori) ce revin la o unitate de

producție sau de venit. În cadrul acestei variante de calcul, sporirea eficienței

economice presupune minimizarea acestui raport și este posibil în economie atunci când
cererea pe piață pentru produsul respectiv nu mai crește, sau în situația când oferta de factori

de producție este foarte limitată.

c) în al treilea rând, eficiența economică poate fi exprimată și sub forma randamentului

capitalului calculat fie sub forma coeficientului capitalului, care exprimă necesarul de

capital pentru obținerea unei unități de efect. Coeficientul capitalului se poate determina

sub forma:

1. coeficientul mediu al capitalului:

unde: K- coeficientul mediu al capitalului; K - volumul capitalului utilizat; Q - volumul

rezultatelor obținute.

coeficientul marginal al capitalului, ca raport între creșterea capitalului (K) și creșterea

rezultatelor (Q).

Km = —

în al patrulea rând, eficiența economică poate fi exprimată și sub forma profitabilității

(rentabilității) producției sau întreprinderii.

Profitabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a aduce profit și se exprimă

prin intermediul ratei profitului: Pr pf = — x 100; C

pf = — x 100

CA

unde:

Pr - profitul; C - capitalul;

CA - cifra de afaceri.

e) un alt indicator de bază al eficienței îl reprezintă productivitatea factorilor de producție

care se determină prin raportul dintre rezultatele obținute și eforturile depuse.

În condițiile contemporane, metodele pentru determinarea productivității s-au

dezvoltat și diversificat în raport cu complexitatea tot mai mare a activității economice. În

acest sens, productivitatea se poate determina ca: productivitate parțială a fiecărui factor de
producție, exprimând producția ce se obține cu o unitate de factor de producție consumat,

considerându-se că acesta se află la originea producției, determinându-se productivitatea

muncii, productivitatea capitalului, productivitatea pământului; productivitatea globală,

reprezentând expresia combinării și consumării tuturor factorilor de producție, măsoară

performanța, eficacitatea, ansamblul acestora; productivitatea marginală, exprimând

suplimentul de producție obținut cu ultima unitate utilizată dintr-un factor de producție,

ceilalți rămânând constanți.

Munca reprezintă factorul cel mai important al oricărei activități economice și

sociale, iar rodnicia ei constituie una din formele de bază ale eficienței.

Productivitatea muncii se definește ca fiind eficiența cu care este cheltuită o anumită

cantitate de muncă omenească. Ea poate fi interpretată, mai întâi, ca forță productivă a

muncii, respectiv sub forma capacității (posibilității) forței de muncă de a crea, într-o

perioadă de timp, un anumit volum de valori de întrebuințare (obiecte sau servicii). Pentru a

crea bunuri însă forța de muncă a omului trebuie să dispună de o anumită înzestrare tehnică.

Aceasta este creația muncii anterioare, este, la origine, tot muncă omenească. Între factorii

materiali și umani ai producției trebuie să existe o compatibilitate și o corelație, prin prisma

volumului, structurii și calității. Din această interdependență, forța de muncă a omului

2.

d)

dobândește capacitatea de a crea un volum mai mare sau mai mic de bunuri. Deci, în al doilea

rând, productivitatea muncii poate fi interpretată ca randament al factorului uman.

Produsul muncii și efectul muncii pot să se suprapună, dar sunt și situații în care

efectul muncii este mult mai cuprinzător, în raport cu produsul muncii. De regulă, la nivel

microeconomic cele două noțiuni coincid, dar cu înaintează spre mezo și macroeconomic,

sfera efectelor muncii devansează sfera produselor muncii. Apar astfel, pe lângă produsele

muncii (care sunt măsurabile), efecte de ordin social, cultural, politic etc. De asemenea,
efectele muncii trebuie să fie utile din punct de vedere social, iar implicațiile activității

desfășurate și ale folosirii rezultatelor acesteia să nu deterioreze mediul înconjurător.

Compatibilitatea dintre efectele economice utile și cele sociale, culturale și ecologice

pozitive, devine condiția fundamentală dintre creșterea productivității muncii și creșterea

eficienței muncii.

Creșterea productivității muncii reprezintă procesul prin care același volum de

muncă se concretizează într-o masă mai mare de valori de întrebuințare, sau, invers, aceeași

masă de valori de întrebuințare se realizează cu un volum mai mic de muncă. Ea presupune

o schimbare fundamentală în factorii de producție și modul lor de îmbinare, în întreg procesul

de muncă, în urma căreia timpul de muncă pentru producerea unui bun se reduce, astfel că

aceeași cantitate de muncă dobândește proprietatea de a produce o cantitate mai mare de

bunuri.

Productivitatea muncii poate să crească și când consumul de muncă pe unitatea de

produs se menține sau chiar crește, cu condiția obținerii unor produse de calitate înaltă,

superioară.

Economisirea timpului de muncă al societății s-a accentuat în societatea

contemporană, datorită diversificării și amplificării trebuințelor, sporirii timpului destina

științei și culturii, ridicării nivelului de pregătire profesională ș.a. Tendința obiectivă de a

economisi munca socială își găsește expresia în legea creșterii productivității muncii sociale,

care reflectă raportul de cauzalitate între nivelul dezvoltării factorilor materiali de producție

și randamentul factorului uman.

Munca cheltuită are un caracter individual și social, ceea ce face ca și

productivitatea muncii să îmbrace același caracter.

Productivitatea muncii individuale reprezintă randamentul cu care este utilizat

factorul uman de către fiecare agent economic, în funcție de condițiile specifice de înzestrare

tehnică, organizare, calificare și intensitate a muncii. Ea se măsoară fie prin cantitatea de

produse (servicii) obținute în unitatea de timp, fie prin timpul consumat pentru obținerea unei

unități de produs (serviciu).

W = Q; W = L

LQ

în care:

W - productivitatea muncii;

Q - cantitatea de produse obținute;

L - timpul cheltuit pentru obținerea lui Q.

Întrucât calitatea produselor influențează nivelul productivității muncii, introducem

în relație coeficientul de cauzalitate (K):

W = QXK

; W =-^

LQxK

În contrast cu creșterea calității, reducerea acesteia și rebuturile semnifică risipă de

resurse sociale și o cheltuială mai mare de muncă pe unitatea de produs.

Exprimarea producției din relațiile de mai sus se face în unități naturale, naturalconvenționale și valorice,
iar cheltuiala de muncă în unități de timp sau număr de salariați.

Productivitatea muncii sociale (naționale) exprimă eficacitatea cheltuielii totale de

muncă din producția de bunuri materiale și de servicii la nivelul economiei naționale. Ea

reflectă, pe de o parte, economisirea muncii în toate verigile producției naționale, iar pe de

altă parte, condițiile sociale de producție în cadrul unei perioade de dezvoltare.

Productivitatea muncii sociale nu se determină ca o medie a productivității muncii

individuale, ci ca un raport între indicatorii macroeconomici, venitul național (VN), produsul

intern brut (PIB) etc., la populația ocupată sau activă (L).

W = VN. W = PB

LL

Creșterea productivității muncii individuale stă la baza sporirii productivității muncii

sociale; pentru aceasta însă este nevoie ca productivitatea muncii individuale să crească în

majoritatea întreprinderilor din economia națională, iar economiile de muncă din unele

întreprinderi să nu fie urmate de risipă de muncă în alte întreprinderi.

Pentru activitatea agenților economici importanță deosebită prezintă cunoașterea

productivității marginale a muncii (Wm) care exprimă suplimentul de producție (Q) obținut

ca urmare a utilizării unei cantități suplimentare de muncă (L) și menținerii constante a

factorului capital (K).

W=AQ

AL

Productivitatea marginală a muncii se mai poate determina și ca derivată a funcției

de producție în raport cu factorul muncă.

W = dQ

dL

Funcția de producție utilizată în calculul productivității marginale a muncii exprimă

legătura dintre producția obținută (Q) și cantitățile de factori de producție utilizați - capitalul

(K) și forța de muncă (L).

Q = f(L,K)

Dacă factorul de producție capital (K) rămâne neschimbat și se modifică doar

cantitatea de muncă depusă (L), se va modifica și funcția de producție respectivă. Dacă are

loc creșterea numărului de lucrători:

L = L1 - L0,

se va produce o modificare a producției astfel:

AQ = Q, - Qo = f(L,,K)- f(Lo.K)

Analiza comparativă a productivității medii a muncii (W) și a productivității

marginale a muncii (Wm) poate fi ușurată prin reprezentarea grafică a curbelor acestora.

Grafic nr. 1. Productivitatea medie a muncii (W) și productivitatea marginală a

muncii (Wm)

Din grafic se observă că atât curba productivității muncii (W), cât și curba

productivității marginale a muncii (Wm), la o anumită creștere treptată a factorului muncă,

înregistrează creșteri; trec fiecare printr-un punct de maxim apoi descresc. Curba

productivității marginale a muncii taie curba productivității muncii într-un punct și anume

în punctul de maxim al acesteia din urmă. Curba productivității marginale a muncii s află

mereu deasupra curbei productivității muncii până în momentul când se intersectează cu

punctul de maxim al curbei productivității muncii, adică atât timp cât curba productivității

muncii este crescătoare. Din momentul intersectării curbei productivității marginale a

muncii cu curba productivității muncii, curba productivității marginale se află sub curba

producție muncii, adică din momentul când aceasta din urmă este descrescătoare.

Cunoașterea evoluției productivității muncii și a productivității marginale a muncii

în funcție de modificarea factorului muncă dă posibilitatea agenților 82

14

economici să stabilească limitele modificării factorului muncă între care se poate obține producția cea

mai mare.

Asupra productivității muncii influențează un număr mare de factori.

După esența lor, factorii creșterii productivității muncii se categorisesc în:

a) factori naturali (condițiile de climă, de fertilitate, adâncimea gradului de concentrare a unui

zăcământ etc.); b) factori tehnici (rezultă din nivelul atins de știință și tehnică la un moment dat); c)

factori economici (gradul de organizare a producției și a muncii, nivelul calificării salariaților,

cointeresarea materială ș.a.);

factori sociali (nivelul de viață, condițiile de muncă, responsabilitatea, nivelul de conștiință

etc.); e) factori psihologici (motivația muncii, dragul de satisfacție sau insatisfacție a muncii,

climatul de muncă și al vieții de familie, măsura și modul în care sunt satisfăcute unele nevoi

sociale); f) factori structurali (modificarea structurii pe produse și sortimente la nivel de

întreprindere și modificarea structurii pe ramură și subramură, a structurii tehnice și de

proprietate a economiei naționale; g) factori ce decurg din gradul de integrare a economiei

naționale în economia mondială (tipurile de specializare tehnică și economică, capacitatea de

performanță a produselor și serviciilor pe piața mondială). acțiunea tuturor acestor factori este

diferită, în sensul că unii influențează toate domeniile de activitate, alții numai unele.

Acțiunea lor însă în cadrul unei anumite economii naționale, cu o structură determinată și un

anumit mod de organizare a producției.

CAPITOLUL IX. SALARIUL

9.1. Definirea și conținutul salariului

Desfășurarea activităților economice necesită prezența, alături de ceilalți factori de

producție și a factorului muncă. Venitul ce se cuvine factorului muncă datorită participării

la activitatea economică îmbracă forma de salariu.

Deși factorul muncă a fost prezent în toate timpurile în cadrul proceselor de

producție, salariul nu a existat în toate timpurile. Salariul, privit ca venit al persoanelor care

participă prin munca lor proprie la procesul de producție este o categorie economică care a

apărut în anumite condiții social-economice, odată cu apariția în societate a unor oameni

lipsiți de mijloace de producție și de subzistență, posesori doar ai forței de muncă devenită

marfă. Neavând alți factori de producție, omul este lipsit și de mijloacele necesare traiului,

singura lui alternativă este să-și închirieze forța lui de muncă, de pe urma căreia să obțină

venitul necesar traiului. Acest lucru îl poate face numai dacă este cetățean liber, egal în

drepturi cu ceilalți, liber atât din punct de vedere juridic, cât și din punct de vedere economic

(lipsit de mijloace de subzistență).

Fiind liber din punct de vedere economic și juridic el va închiria, pe baza unui

contract, capacitatea sa de muncă celor ce posedă ceilalți factori de producție. Deci, salariul

apare ca venit obținut de către posesorul forței de muncă ca urmare a închirierii și folosirii

acesteia de către cei ce dispun și de ceilalți factori de producție. Deoarece este plătit de către
cei ce inițiază și organizează activitățile economice, salariul este, în același timp, și un cost,

o cheltuială care se regăsește în costul total al producției.

De-a lungul timpului s-au dat mai multe explicații cu privire la semnificația

salariului. Unii autori îl consideră ca plată pentru închirierea forței de muncă de către

utilizatori. Pe timpul închirierii muncii, salariatul este la dispoziția celui care o utilizează. În

această optică salariul reprezintă chiria sau prețul muncii. O altă categorie de autori, pornind

de la faptul că pe timpul cât și-a vândut forța de muncă salariatul își închiriază serviciile,

salariul este privit ca o sumă plătită celor care își închiriază serviciile.

Aprofundarea diferitelor laturi cu privire la conținutul salariului poate avea loc și

pe baza analizei unor teorii privind substanța salariului, care pot fi grupate în două categorii:

moniste și dualiste.

Concepțiile moniste explică substanța salariului printr-un singur factor. Unui din

acești factori este costul formării resurselor de muncă. În concordanță cu aceasta, mărimea

salariului se reduce la strictul necesar pentru a permite salariatului să trăiască și să-și întrețină

familia, sau acel minim fără de care forța de muncă nu poate exista și nu poate să se

reproducă. Este prima explicație a substanței salariului dată de Turgot și Quesnay. La rândul

său, David Ricardo precizează că prețul natural al muncii este acela care asigură muncitorilor

mijloacele necesare pentru a subzista și a-și perpetua specia, fără creștere și fără diminuare.

Ricardo, spre deosebire de ceilalți reprezentanți ai economiei clasice, admite însă evoluția

lentă, pe o perioadă mai mare de timp, a salariului denumit de el “prețul natural al muncii”,

idee pe care Karl Marx o preia atunci când fundamentează revendicările salariaților pentru

sporirea salariilor.

O altă teorie monistă explică substanța salariului pornind de la rezultatul sau

productivitatea muncii. Salariul devine astfel o parte mai mare sau mai mică din rezultatele

obținute în activitatea desfășurată, aceasta putând fi mai mare sau mai mică, în funcție de

productivitatea muncii. Se consideră deci, că salariul reprezintă o anumită parte din

rezultatele muncii, necesare salariatului pentru a putea trăi.

În teoria marxistă, substanța salariului este explicată tot pe baza unui factor -

valoarea forței de muncă marfă. Salariul reprezintă, potrivit acestei concepții, forma

transformată a valorii forței de muncă, prețul acesteia, dar care apare ca preț al muncii.

Valoarea în cazul forței de muncă înseamnă munca cheltuită pentru producerea și

reproducerea normală a forței de muncă.

În cadrul unor abordări noi, se consideră că natura salariului este dată de capitalul

cultural care se formează prin intermediul capitalului economic. Cheltuielile cu creșterea și

pregătirea forței de muncă reprezintă capital economic. Pentru că ceea ce se vinde sau se

închiriază este priceperea salariatului, îndemânarea și cunoștințele sale formate pe baza

cheltuielilor respective, capitalul economic devine capital cultural, iar salariul apare ca plată

pentru utilizarea capitalului cultural. Această teorie nu poate explica însă substanța salariului

atunci când învățământul este gratuit, salariului apărând parțial, ca un transfer gratuit de

venituri de la cumpărătorul forței de muncă (statul) la vânzătorul ei (cadrul didactic).

În ultimul deceniu s-a răspândit și teoria capitalului uman. Capitalul uman este

stocul de experiență acumulată de lucrător. Capitalul uman rezultă din investițiile specifice

făcute în prezent cu scopul de a genera venituri viitoare, purtătorul și totodată gestionarul

unei asemenea investiții este salariatul care urmărește, prin vânzarea forței de muncă să

maximizeze salariul (venitul) pe care- l obține. Potrivit acestei concepții inegalitatea

salariilor derivă din inegalitatea formării și utilizării capitalului uman, adică din diferențierea

pregătirii salariaților, a capacității lor de adaptare la procesele de muncă și la tehnologiile

existente în întreprinderi.

Teoria dualistă despre substanța salariului își are originea în doctrinele economice,

după care substanța salariului constă, concomitent, în costul forței de muncă și

productivitatea muncii. În viziunea acestei teorii, ceea ce primește salariatul este o parte din

produsul muncii, condiționat de nivelul productivității muncii. Mărimea salariului se

formează astfel încât să se situeze cel puțin la nivelul costului forței de muncă.

Natura salariului, în condițiile contemporane ține, totodată, de piață. Indiferent

cum este definit, fie că reprezintă mijloacele de subzistență sau expresia eficienței, capitalul

uman, costul și productivitatea muncii etc. salariul se formează în contextul relațiilor de

piață, pe baza raportului dintre cerere și oferta de forță de muncă.

În ultimul timp în abordarea naturii și substanței salariului se remarcă curentul numit

heterodox, care ajunge la concluzia că folosirea forței de muncă și stabilirea salariului nu

rezultă numai din mecanismele pieței, ci și dint-un ansamblu de interacțiuni economice, mult

mai cuprinzător în care rolul instituțiilor este central. Această nouă explicație arată că în

stabilirea salariului pe lângă cele arătate mai înainte intervin: sindicalismul și instituțiile de

stat ce reglementează munca salarială, care sunt considerate elemente determinante pentru

funcționarea pieței muncii care, în prezent, nu mai poate fi redusă doar la aspectul economic

întrucât include deopotrivă aspecte sociologice, juridice, politice și psihologice. Se

recunoaște astfel caracterul tot mai complex al naturii salariului, iar în problematica acestuia

au fost incluse conceptele de sindicat, contract de muncă, segmentarea muncii, negocierea

colectivă etc.

Analiza diferitelor concepții privind structura și substanța salariului arată că între

acestea există o strânsă legătură și, totodată, pune în evidență următoarele elemente

definitorii ale acestui concept:

a) salariul este prețul plătit pentru utilizarea factorului uman al producției, în calitatea

acestuia de angajat al unei întreprinderi;

b) salariul este un venit primar, format în procesul repartiției și revine ca o contraprestație

personală pentru cel mai activ factor de producție - forța de muncă;

c) pentru ca posesorul forței de muncă să obțină salariul, el trebuie să închirieze capacitatea

sa de muncă pe o perioadă de timp unei alte persoane.

Posesorul forței de muncă - salariatul - are un comportament diferit în raport cu

salariul pe care-l primește deoarece el îl raportează întotdeauna la cerințele existenței sale

de pe care și-o dorește normală și la parametri tot mai ridicați de siguranță. Ca urmare, astăzi

dacă salariul individual sau personal se dovedește insuficient în raport cu ceea ce se

consideră o existență normală, intră în funcțiune modalitățile de completare a lui cu resurse

care au revenit inițial întreprinderii sau societății, ceea ce atestă că în acordarea salariului se

implică, adesea, procese de redistribuire a veniturilor la baza cărora nu se află relațiile de

piață, astfel, pe lângă salariul individual sau personal s-au mai constituit salariul colectiv,

salariul social și salariul familial.

Salariul colectiv este atribuit în mod global tuturor salariaților unei întreprinderi, ca

participare la rezultatele acesteia (la profit) sau prin diferite facilități. Participarea se poate

organiza în mai multe forme: directă la profit (cotă parte din profitul întreprinderii) ca un

supliment mai mult sau mai puțin substanțial la salariu, diferențiat pe meserii, cantitatea și

calitatea muncii depuse; prin intermediul acțiunilor cumpărate de salariați de la

întreprinderea unde lucrează, al sumelor cu care participă la dezvoltarea întreprinderii

devenind coproprietari.

Participarea salariaților trebuie să fie colectivă: profitul se repartizează fiecărui

salariat după unele criterii stabilite pe baza situației existente în fiecare unitate economică.

Salariul social reprezintă acea parte din venitul național, prin care societatea, în

ansamblul său, intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariați sau numai ale

unui grup din cadrul acestora ce se confruntă cu riscuri mari, cum sunt accidentele de muncă,

bolile profesionale, șomajul etc.

Salariul familial se constituie sub forma alocațiilor de stat pentru copii, prime și

sporuri pentru nașteri etc.

Caracterul complex al naturii salariului derivă, de asemenea, din substanța sa care

este relevată atât de salariul nominal cât și de cel real. Salariul nominal reprezintă cantitatea

de bani pe care salariatul o primește de la unitatea în care lucrează ca preț al serviciilor sale.
Salariul real este cantitatea de bunuri și servicii care poate fi cumpărată la un moment dat,

cu salariul nominal. Salariul real este în funcție atât de mărimea salariului nominal, cu care

este direct proporțional, cât și de nivelul prețurilor care variază de la o perioadă la alta, cu

care se află în raport invers proporțional.

9.2. Formele de salarizare. Factorii care determină

mărimea salariului

Pentru un agent economic întreprinzător interesează mai puțin discuțiile cu privire

la definirea salariului, ci mai mult modalitățile prin care se determină mărimea acestuia

pentru fiecare salariat.

Formele de salarizare sunt modalități prin care se determină mărimea și dinamica

salariilor individuale indiferent sub ce formă ar fi plătite. Formele de realizează legătura

între mărimea rezultatului muncii, partea ce revine salariaților, activitatea depusă de ei și

alte elemente economice, sociale, psihologice sau de altă natură. În aceste condiții, prin

intermediul lor se determină cât de mare este salariul unui lucrător.

Pe parcursul evoluției sale, salariul a cunoscut diverse forme de plată. În esență, ele

se pot reduce la trei forme de bază: după timpul lucrat sau în regie, în acord și mixtă. Fiecare

formă se aplică într-o diversitate de variante, orice firmă având varianta sa, diversitatea

decurgând din faptul că volumul activităților, cantitatea precum și modul cum este înțeleasă

stimularea participării la muncă sunt diferite de la o unitate la alta.

Totodată, fiecare formă de salarizare realizează într-un mod specific legătura dintre

participarea la muncă, rezultatul muncii, salariul și alte condiții.

Salarizarea în regie asigură remunerarea salariului după timpul lucrat, fără să se

precizeze expres cantitatea de muncă pe care el trebuie să o depună în unitatea de timp.

Desigur, se subînțelege că un minimum de muncă trebuie depus. Pentru locurile de muncă

unde este folosită această formă de salarizare, fiecărui salariat i se stabilește ce are de făcut,

ca și răspunderile ce-i revin, ținând seama de calificarea pe care o are și de locul pe care-l
ocupă în diviziunea muncii. Mărimea totală a salariului este determinată de timpul de lucru

și de salariul pe unitatea de timp. Salarizarea în regie se practică în activitățile în care

calitatea are o importanță deosebită, unde varietatea lucrărilor de la un moment la altul sau

lipsa de omogenitate a acestora face dificilă aprecierea muncii pentru fiecare lucrare.

Salarizarea în acord constă în remunerarea pe operații, activități, produse etc.

Durata timpului de muncă pentru efectuarea muncii respective nu este fixată în mod expres.

Această formă de salarizare este preferabilă celei în regie pentru că în dorința de a obține un

câștig cât mai mare, salariații sporesc producția, măresc productivitatea muncii, iar

întreprinzătorii pot să-și diminueze cheltuielile de producție prin renunțarea la

supraveghetori. Această formă de salarizare relevă cel mai bine legătura dintre mărimea

salariului și efortul făcut de salariat.

Uneori, această formă de salarizare este contestată deoarece goana după executarea

cât mai mult piese și operațiuni poate conduce la sacrificarea calității, sau poate conduce la

accentuarea oboselii, surmenajului, ca urmare a unui efort susținut în vederea obținerii unui

câștig cât mai mare.

În funcție de condițiile concrete de organizare a muncii din fiecare unitate

economică și de modul cum se realizează stimularea în muncă, acordul este: individual,

colectiv (pe echipe) și global (pe uzină, fabrică etc.). Fiecare dintre aceste variante are atât

avantaje cât și dezavantaje. După tariful aplicat pentru o 87

operație, o activitate sau un produs, această salarizare se poate realiza în acord simplu,

progresiv sau regresiv.

Salarizarea mixtă constă într-o remunerare stabilă (fixă) pe unitatea de timp (re

regulă, o zi de muncă), ce se acordă în funcție de îndeplinirea unor condiții tehnice,

tehnologice, de organizare etc., pentru fiecare normă având un tarif după importanța pe care

o prezintă pentru volumul și calitatea producției. Ca urmare, mărimea salariului devine

variabilă ca în cazul salarizării în acord. Salariul stabilit pentru o zi de muncă este relativ

ridicat și poate fi realizat numai în mod excepțional de către salariații cu aptitudini deosebite.

Pentru marea masă a salariaților nivelul acestuia reprezintă o incitație permanentă la o muncă

suplimentară. Salariul fiecăruia variază, de regulă, în jos de la nivelul maxim, spre deosebire

de salarizarea în acord, unde el variază în sus.

Aplicarea diferitelor forme de salarizare, oricât de perfecționate are fi ele, este de

multe ori contestată atât de salariați, cât și de întreprinderi. De aceea, s-au conturat unele

direcții de acțiune pentru îmbunătățirea formelor de salarizare care își fac loc tot mai mult în

reglementările ce se adoptă în diferite țări: corectarea, participarea și socializarea.

Corectarea privește toate formele de salarizare și îmbracă aspecte bine delimitate:

creșterea siguranței posesorului forței de muncă prin menținerea salariului peste un minim

vital sau decent; adaptarea rapidă a salariului la dinamica prețului și la inflație, atenuarea

disparităților dintre salariile din sectorul de stat și cel privat; acordarea de sporuri sau prime

pentru condiții de muncă mai dificile, responsabilități în domeniul conducerii, aport deosebit

la calitatea activității realizate etc.

Participarea privește admiterea salariaților la repartizarea profitului obținut de

unitatea în care își desfășoară activitatea. Salariații doresc astfel să-și asigure o salarizare cât

mai echilibrată, iar întreprinderile își pun în ea speranța atenuării contradicțiilor dintre

interesele lor și ale salariaților.

Socializarea constă în asigurarea unui surplus la salariu peste remunerarea pentru

munca depusă de fiecare și se aplică numai unor grupuri de salariați aflați în situații mai

grele, care nu pot face față numai cu salariul încasat pentru munca depusă.

O problemă de mare importanță teoretică și practică o reprezintă posibilitatea

determinării riguroase a mărimii salariului. Unii autori consideră că mărimea salariului este

determină de nivelul și dinamica productivității muncii. Alți autori consideră că mărimea

salariului este determină exclusiv de raportul dintre cererea și oferta de forță de muncă.
Socialiștii susțineau că mărimea salariului trebuie stabilită anticipat, la nivelul cel mai

decent. Marxismul apreciază această mărime ca o rezultantă a acțiunii mai multor factori

cum ar fi: valoarea forței de muncă, productivitatea muncii, corelația dintre cererea-oferta

forței de muncă, nivelul prețurilor, raportul de forțe sociale dintre salariați și patroni etc.

Mărimea efectivă a salariului unui angajat să află și sub incidența comportamentului

contradictoriu al posesorului forței de muncă concretizat în efectul de substituire și efectul

de venit.

Efectul de substituire are în vedere interesul fiecărui salariat de a obține un câștig

mai mare, prin prelungirea timpului de muncă și prin ridicarea intensității muncii, în

defavoarea timpului liber și a timpului necesar pentru refacere corespunzătoare a capacității

de muncă. Este denumit efect de substituire pentru că se substituie o parte mai mică sau mai

mare din timpul liber al salariatului cu timp de muncă.

Efectul de venit presupune comportamentul salariatului din momentul când mărimea

salariului atinge un anumit nivel care îi permite să ducă o viață decentă la parametrii

aspirațiilor sale și ca urmare salariații renunță la munca suplimentară în favoarea timpului

liber.

Ca urmare, efectul de substituire imprimă salariului o tendință de creștere, în timp

ce efectul de venit o tendință de stagnare sau limitare.

Mărimea salariului este supusă permanent unor procese obiective contradictorii de

diferențiere și apropiere-egalizare. Din punctul de vedere al procesului forței de muncă,

diferențele au la bază mai întâi calitățile extrem de diferite ale muncii. Diferențele

determinate de caracterul și însemnătatea muncii au rol de pune de acord munca depusă cu

mărimea salariului. De aceea, la o muncă egală depusă în același condiții este firesc să se

obțină un salariu egal. Această egalizare nu este contestată nici de salariați și nici de

beneficiarii forței de muncă. Diferențele izvorâte din calități diferite, de la un individ la altul,
ale forței de muncă nu se pot egaliza. În condițiile aceleiași calificări, aceste diferențe se

restrâng, dar nu dispar. Eventuala egalizare a salariului în asemenea situații se lovește atât

de opoziția salariaților, cât și a utilizatorilor forței de muncă.

În ceea ce privește egalizarea salariilor în funcție de eficiența muncii depuse, se

realizează numai dacă la o muncă egală corespunde și o eficiență egală. Altfel, aceasta este

contestată uneori de către salariați, alteori de către unitățile economice. În concluzie, o

egalizare între salariile încasate de posesorii forței de muncă nu este posibilă decât la o

muncă egală, depusă în condiții similare, se obține o eficiență egală.

Existența unor diferențieri în mărimea salariului încasat de către fiecare posesor al

forței de muncă, în funcție de calitățile fiecărui individ, de caracteristicile muncii și de

eficiența acestuia, are un caracter stimulativ pentru pregătirea salariaților și participarea lor

la procesul de muncă. Totodată, aceste diferențieri corespund intereselor celor ce utilizează

forța de muncă, în sensul de a angaja cu prioritate lucrători cu eficiența (productivitatea) cea

mai mare.

Mărimea și dinamica salariilor pe termen lung este influențată de următorii factori:

a) Costul resurselor de muncă. Cheltuielile cu producerea și reproducerea forței de muncă,

adică acele cheltuieli impuse de calificare, de transport, hrană, îmbrăcăminte, locuință

etc., manifestă tendință generală de creștere de la o perioadă la alta și această tendință

trebuie să se reflecte și în evoluția salariilor, în sensul creșterii acestora.

b) Productivitatea muncii. Cu cât productivitatea muncii este mai mare și se obține un venit

total mai mare, cu atât posesorul forței de muncă se consideră îndreptățit să primească

un salariu mai mare. Când productivitatea muncii scade, nu se poate acționa în același

sens și asupra salariilor deoarece se intensifică măsurile revendicative ale salariaților

pentru menținerea și chiar mărirea salariilor. În economiile de piață, partea din venitul

creat ca rezultat al creșterii productivității muncii constituie obiect de dispută între

posesorii factorilor de producție.

c) Raportul dintre cererea și oferta forței de muncă. Implicațiile raportului cerere-ofertă de

forță de muncă asupra dinamicii salariilor trebuie privite cu prioritate pe termen lung. În

economiile de piață, incidența raportului dintre cererea și oferta de forță de muncă asupra

dinamicii salariului se transpune prin regula generală că o creștere a cererii pe ansamblul

său, sau pe un anumit segment, atrage după sine creșterea salariilor pe total sau pe

segmentul respectiv și invers, dacă oferta este mai mare, salariul scade.

d) Dinamica salariilor este influențată și de evoluția prețurilor la bunurile de consum și a

tarifelor la servicii. La o creștere a prețurilor generată de inflație, salariații acționează

pentru corectarea remunerării lor, prin creșterea ei. Aceasta se face printr-un sistem

organizat după unele criterii prin indexare, prin acțiuni revendicative etc.

e) Asupra mărimii salariului mai acționează și alți factori cum sunt: gradul de organizare

în sindicate și capacitatea acestora de a obține un câștig de cauză pentru revendicările

salariale; capacitatea salariaților de a se organiza și de a putea discuta cu unitatea

economică sau cu organele specializate ale statului cu prilejul încheierii contractelor

colective de muncă: migrația internațională a forței de muncă; prevederile legislației cu

privire la mișcarea sindicală și revendicativă din fiecare țară.

CAPITOLUL X. MAXIMIZAREA PROFITULUI

10.1. Conținutul, formele, funcțiile și factorii care influențează

mărimea profitului

Profitul este, în cel mai restrâns sens, venitul pe care-l obțin agenții economici ca produs al

utilizării capitalului. În sensul cel mai larg, profitul este venitul pe care-l obțin agenții economici, ca

surplus peste costul de producție.

Natura profitului nu este privită în mod unitar de către toți economiștii. O parte dintre ei

consideră profitul în sens restrâns, ca venit sau recompensă a factorului capital. Alți economiști

definesc profitul ca venitul ce provine din munca însușită de cei ce posedă capitalul pe seama celor

care-și vând forța de muncă. În cel de al treilea rând, natura profitului este pusă în legătură cu abilitatea
întreprinzătorului care, în cadrul activităților economice desfășurate în producție și în schimb, ca și în

alte sfere, obține câștiguri mai mari sau mai mici în funcție de capacitatea sa de a acționa în cadrul

afacerilor întreprinse.

Profitul constituind unul din scopurile fundamentale ale activității economice, determină

firmele să-și organizeze de așa natură activitatea încât să obțină profit. În vederea realizării acestui

obiectiv, întreprinzătorii, agenții economici în general, își asumă numeroase riscuri. În acțiunile

întreprinse ei trebuie să investească foarte multă inteligență și abilitate deoarece în cadrul economiei de

piață domină incertitudinile. În afacerile pe care le întreprind, agenții economici, întreprinzătorii pot să

obțină ce și-au propus, după cum pot pierde o parte sau tot capitalul pus în mișcare. Pentru toate aceste

motive, indiferent de elementele care definesc natura profitului, se apreciază că, în ultimă analiză,

acestea reprezintă o recompensă pentru activitatea depusă de agentul economic întreprinzător.

Profitul se determină potrivit unei metodologii oficiale, așa cum rezultă din reglementările în

vigoare în fiecare țară și reprezintă o sumă globală care, teoretic și practic, poate să fie formată din două

componente:

1) profit legitim sau legal - realizat în contextul respectării prevederilor legale de-a lungul întregii

activități din care este obținut, inclusiv a prevederilor legale referitoare la metodologia de calcul;

2) profitul nelegitim sau nelegal - realizat în contextul încălcării, deliberate sau nu a legalității, prin

“umflarea costurilor”, sustragerea de la plata impozitelor și taxelor, duble înregistrări, neefectuarea

unor cheltuieli pentru protecția mediului ambiant etc., care poate fi sau nu descoperit de autoritățile

financiare sau de partenerii înșelați, poate rămâne întreprinzătorului sau poate fi preluat de către

stat, la buget, sau restituit în dauna cărora a fost obținut.

Profitul determinat ca diferență între veniturile și cheltuielile ocazionate de activitatea unui

agent economic este impozabil conform legilor din fiecare țară. Cine-l obține poate dispune de el numai

după plata impozitului. Profitul care rămâne la dispoziția agentului economic după plata impozitului pe

profit poartă numele de profit admis. Profitul admis reprezintă instituționalizarea unei mărimi a

profitului care se stabilește nu atât în funcție de politica statului de a asigura un anumit nivel al profitului
pe ramuri și subramuri, pe categorii de mărime a firmelor etc. Ca urmare, adoptarea sau modificarea

unor legi referitoare la profit sau la impozitele pe profit declanșează numeroase dispute economice și

politice.

Modul de calcul al profitului conduce la o sumă globală nediferențiată care nu spune nimic

despre natura profitului și legitimitatea însușirii sale în totalitate de către cel ce a inițiat activitatea

economică. Ca urmare, se consideră că profitul este format din profit obișnuit, normal sau ordinar, iar

uneori și din supraprofit sau profit de monopol. Profitul obișnuit, normal sau ordinar este cel considerat

suficient de orice agent economic pentru a-și continua activitatea. Nivelul său este în funcție de

capacitatea fiecărui agent economic de a organiza activitatea și de a combina cât mai eficient factorii

de producție. Lipsa acestui profit face imposibilă existența agentului economic respectiv. Unii agenți

economici obțin și supraprofit sau profit de monopol, peste cel normal. Monopolul este rezultatul

concentrării unei părți atât de mari dintr-o activitate într-o firmă sau în câteva care se înțeleg între ele,

astfel încât se pot stabili prețuri scăzute la cumpărare și ridicate la vânzare sau alte practici care le

asigură profituri mai mari, nejustificate prin prisma aportului la activitatea economică.

Indiferent de forma pe care o îmbracă, profitul îndeplinește mai multe funcții pentru agenții

economici, proprietari, întreprinzători, populație, societate în general: a) funcția de stimulare a

activității economice, întrucât el constituie un scop fundamental al acesteia. Obținerea celui mai mare

profit constituie un obiectiv fundamental pentru toți agenții economici determinându-i să-și asume toate

riscurile pe care le implică organizarea și desfășurarea afacerilor în care se antrenează; b) funcția de

creștere economică îndeplinită de profit întrucât acesta reprezintă una din principalele surse ale

acumulării destinate investițiilor în vederea creșterii și dezvoltării economice, inclusiv de creare a noi

locuri de muncă; c) funcția de control asupra activității agenților economici. Nivelul și dinamica

profitului însușit constituie un adevărat barometru al calității activității agenților economici. Cu cât

profitul este mai mare și cu cât perioada în care se însușește acesta este mai îndelungată, cu atât mai

mult se verifică în practică calitățile și abilitatea agentului economic în rândul oamenilor de afaceri; d)
funcția de sursă a finanțării acțiunilor cu caracter social, deoarece profitul servește la formarea

veniturilor bugetare din care sunt finanțate acțiunile guvernamentale ce stau la baza finanțării

învățământului, culturii, sănătății, administrației publice și altele similare. În condiții normale, cea mai

mare parte a veniturilor bugetului statului au ca sursă profiturile realizate de agenții economici, care

plătesc impozite și taxe cu atât mai mari cu cât mai mari sunt profiturile realizate. În mod corect se

afirmă deseori că, prosperitatea din domeniul social depinde în mod hotărâtor de prosperitatea, respectiv

profitabilitatea (rentabilitatea) realizată de agenții economici. Pe de altă parte, dereglările ce se produc

în sistemul activităților economice se repercutează negativ asupra domeniilor de activități sociale,

primele care sunt lezate în proporții mai mari decât activitățile economice însele; e) funcția de

amplificare a bogăției. Indiferent dacă este utilizat pentru dezvoltare sau pentru consum, profitul cu cât

este mai mare, atât în cadrul fiecărei firme mici sau mari corporații, cât și la nivelul tuturor agenților

economici din întreaga țară, cu atât o parte crescândă din el poate fi utilizată pentru mărirea avuției

(capitalului) firmelor sau a avuției personale a agenților economici și a unei părți tot mai importante din

rândul populației.

să dispună de o

analiză

financiară

corespunzătoare, în cadrul căreia un deosebit, privind mărimea și dinamica profitului, îl au masa

și rata profitului.

Masa profitului este suma totală obținută sub formă de profit de către agent economic,

ramură sau întreaga economie națională și determinată diferență între prețul de vânzare și costul

producției sau dintre venituri cheltuieli. Calculat pe produs (bun sau serviciu), profitul unitar astfel

determinat constituie un reper important pentru alegerea sortimentului sau produsului care asigură

maximum de profit.

Rata profitului se determină ca un raport procentual între masa profitului și costurile aferente
obținerii lui; masa profitului și volumul capitalului folosit sau între masa profitului și cifra de afaceri.

Pr Pr Pr

pr' = — * 100; pr ' = — * 100; pr ' = —* 100

c C CA

unde:

pr' = rata profitului;

Pr = masa profitului; c = costurile;

C = capitalul folosit;

CA = cifra de afaceri (volumul încasărilor din activitatea proprie).

Cele trei norme de calcul vor conduce, firesc, la rezultate diferite întrucât numărul raportului,

reprezentat de masa profitului, se împarte la numitori diferiți. Cele mai des utilizate dintre formulele

ratei profitului, în ultimul timp, sunt cele care au la numitor capitalul folosit sau cifra de afaceri.

Pentru domenii ale activității economice care au drept rezultat bunuri sau servicii cu ciclu de

producție scurt sau foarte scurt, prima formulă pare a fi mai relevantă întrucât ponderea capitalului fix

este mai mică, iar diferența dintre capitalul folosit și costul producției are tendința de micșorare.

Rata profitului reflectă și evidențiază gradul de rentabilitate la nivelul produsului, agentului

economic, ramurii și economiei naționale, importanța ei rezidă în orientarea structurii activității

economice pe bunuri, ramuri și subramuri. Dacă atât în cazul calculului masei profitului, cât și al ratei

profitului nu se va obține un rezultat pozitiv (mai mare decât zero), înseamnă că, din punct de vedere

oficial, nu se obține profit. Dacă rezultă o mărime diferită de zero, dar negativă, nu se obține profit, ci

pierdere.

Atât mărimea cât și dinamica profitului sunt influențate de numeroși factori. Cel mai important

este desigur numărătorul, reprezentat prin masa profitului cu care crește sau scade direct proporțional,

așa cum reiese din cele trei formule prezentate.

Dacă vom supune analizei indicatorul masa profitului, vom deduce că are, la rândul său, o

condiționare complexă depinzând de:

1. nivelul productivității sau randamentul factorilor care influențează volumul rezultatelor - ceea ce

înseamnă orientarea firmei spre acele acțiuni (activități) care conduc la o productivitate cât mai

mare, îndeosebi prin prisma randamentului factorului muncă. Eficiența factorilor de producție este,

la rândul ei, determinată de alți factori cum ar fi: eficiența învățământului, a sistemului de ocrotire

a sănătății, a cercetării științifice, de eficiența acumulării și investițiilor, de structurile de ramură și

teritoriale ale economiei naționale;

2. prețul de vânzare și costul, întrucât masa profitului este rezultatul diferenței dintre cele două

elemente. Întrucât prin creșterea prețului de vânzare, într-o economie de piață concurențială se

ridică substanțial nivelul competitivității, accentul se pune pe reducerea costului;

3. volumul, structura și calitatea producției (activității sau bunurilor economice) care acționează

separat dar mai ales în unitatea și interdependența lor. În practică, incidențele generate de acești

factori de influență se intersectează sau suprapun, putând fi sau nu convergente unele cu altele;

4. viteza de rotație a capitalului.

Cunoscut fiind faptul că, în activitatea economică, capitalul parcurge o mișcare complexă o

putem simboliza astfel:

B - C ... P ... BE - B' în care:

Fiecare agent economic, pentru a putea să-și orienteze activitatea, trebuie rol

un

ca

10

B - bani (sau capitalul bănesc);

C - capitalul productiv (bunuri de producție);

P - activitatea economică în care se folosește capitalul;

BE - bunuri economice obținute în urma activității economice;

B' - bani ce rezultă din vânzarea bunurilor economice (mărfuri) rezultate.

Mișcarea completă de la B la B' este o rotație, iar timpul acestei mișcări este timpul de rotație.

Întreprinderea este interesată ca în decursul unui an să realizeze un număr de rotații cât mai mare. În

acest scop se reduce timpul de aprovizionare, de producție și de vânzare a mărfurilor. Volumul profitului

va fi astfel direcționat cu viteza de rotație.

5. Mărimea rentabilității, respectiv rata profitului depinde și de calitatea conducerii activității de

producție, aprovizionare și desfacere. O conducere corespunzătoare se reflectă în combinarea și

folosirea optimă a factorilor de producție, obținerea unui volum maxim de rezultate cu un capital

dat, reducerea stocurilor și a creditelor, conducând implicit la sporirea profitului.

Fiecare dintre acești factori este influențat la rândul său de alți factori de care trebuie să țină

seama fiecare agent economic în adoptarea deciziilor în scopul creșterii gradului de

rentabilitate al afacerilor făcute.

CAPITOLUL XIII. CARACTERIZAREA GENERALĂ A

PIEȚEI. PIAȚA BUNURILOR și SERVICIILOR

13.1. Ce este piața? Sistemul de piețe

Apariția pieței a avut loc cu multe secole în urmă, ca rezultat al separării funcției

consumului de funcția de producție. Evoluția pieței s-a aflat permanent în interacțiune cu

producția pentru schimb, cu progresul și eficiența factorilor de producție utilizați de

societatea umană. Ascensiunea producției de mărfuri și apoi generalizarea acesteia, în

condițiile unui înalt nivel de dezvoltare economică, constituie premisele instituirii diferitelor

tipuri și forme ale economiei moderne de piață.

Piața ocupă locul central în cadrul mecanismului care reglează funcționarea

sistemului economic, ea desemnează un ansamblu, mai mult sau mai puțin spontan, de relații

de vânzare-cumpărare între agenții economici ofertanți și solicitanți de mărfuri.

Relațiile de piață se manifestă între persoane fizice și juridice autonome, fiecare

dintre ele urmărind interese proprii. Aceste interese se pot realiza numai dacă între activitățile
desfășurate de agenții economici, precum și între rezultatele lor, se manifestă starea de

complementaritate, generată de diviziunea socială a muncii și de complexitatea valorii de

consum. Măsura în care produsele agenților economici sunt recunoscute ca având utilitate

pe plan social este dată de piață.

Conceptul de piață este deosebit de cuprinzător, încât o singură definiție dată pieței

riscă să nu-i redea integral conținutul. Privită din diferite unghiuri, piața desemnează: piața

fiecărui bun, piața tuturor bunurilor, mecanismul care reglează economia ș.a.

Piața fiecărui bun poate fi definită ca locul și momentul de întâlnire al

cumpărătorilor, ale căror dorințe sunt exprimate prin cererea de mărfuri, cu vânzătorii, ale

căror dorințe sunt exprimate prin oferta acestora.2 Termenii definiției trebuie precizați. În

limbajul strict al științei economice, termenul de piață are semnificație numai în legătură cu

un bun dat, care poate fi produs (pământ, capital, muncă), un serviciu (transport, turism etc.),

existând atâtea piețe câte bunuri sunt destinate vânzării-cumpărării. Noțiunea de “loc de

întâlnire” a ofertanților și solicitanților nu este rigidă. Aceștia pot sau nu să se întâlnească

fizic într-un spațiu delimitat; întâlnirea se poate materializa direct sau prin ordine scrise,

telex, telefon ș.a. De asemenea, piețele pot fi dispersate într-un număr foarte mare de locuri

unde se desfășoară actele de vânzare-cumpărare sau se pot manifesta ca piețe concentrate

(antrepozite, burse de mărfuri, burse de valori ș.a.).

Piața tuturor mărfurilor desemnează cadrul economico-social în care are loc

schimbul tuturor bunurilor economice care îmbracă forma de marfă, respectiv: diviziunea

muncii și specializarea agenților economici, autonomia și independența agenților economici

și luarea deciziilor, libertatea de acțiune a acestora, concurența permanentă dintre agenții

economici, ansamblul tranzacțiilor bilaterale, determinate de confruntarea cererii și ofertei

ș.a. Astfel definită, piața se manifestă ca un sistem de piețe, ale cărui componente

(subsisteme) se individualizează în funcție de natura bunurilor ce fac obiectul vânzăriicumpărării,

numărul și puterea economică a agenților pieței, capacitatea de a dispune de

informația necesară producerii și comercializării produselor, spațiul pe care se desfășoară

etc. Piața fiecărui bun reprezintă o structură (componentă) a pieței, iar ansamblul piețelor

concrete a tuturor bunurilor și serviciilor constituie sistemul de piețe. Cele mai importante

componente ale sistemului de piețe sunt: piața bunurilor și serviciilor, piața monetară, piața

2 Gilbert Abraham-Frois, Economie politică, Editura Humanitas, București, 1994, p. 212; John

Craven, Introduction to Economics, Basil Blackwel, 1984, p. 47-74; Aurel Iancu, Tratat de economie

politică, volumul 3, Editura Expert, București, 1992, p. 27-30.

capitalului (financiară), piața resurselor naturale (inclusiv a pământului), piața muncii și piața

informației. În funcție de spațiul economic al derulării relațiilor de schimb, sistemul de piețe

cuprinde: piețele locale, piețele regionale (zonale), piața națională și piața mondială. De

asemenea, în funcție de numărul, importanța și puterea economică a participanților se

disting: piața cu concurență perfectă, piața monopolistă și piața cu concurență imperfectă.

Componentele sistemului de piețe formează un tot organic: ele se influențează

reciproc, astfel că evoluțiile și mutațiile din orice subsistem al pieței se propagă asupra

celorlalte componente ale acesteia, precum și asupra economiei naționale în ansamblu.

Piața se constituie ca un mecanismprin care se reglează cererea și oferta de mărfuri,

din care rezultă un preț pentru fiecare bun și un nivel (volum) al tranzacțiilor. Odată cu

reglarea schimbului de mărfuri, piața reglează întregul sistem economic și orientează

evoluția tuturor activităților economice. Atât în concepțiile clasice cât și neoclasice, piața

este considerată ca reprezentând “mâna invizibilă” sau forța impersonală care reglementează

activitățile economice dincolo de capacitatea de intervenție a agenților economici

individuali. Din acest unghi de vedere, piața are o natură duală: reprezintă o forță benefică

pentru agenții economici, dar și o amenințare, un “arbitru suprem”, care le determină prețul

mărfurilor și, implicit, veniturile. În acest mod, situația economică, succesul sau eșecul

fiecărui agent economic depind nu numai de propria-i activitate, ci de conjunctura pieței.

Locul și rolul pieței în cadrul sistemului este rezultă din funcțiile pe care ea le
îndeplinește:

a) Piața asigură legătura dintre producătorii și consumatorii de mărfuri, dintre ofertă și

cerere, dintre producție și consum, atât la nivel micro cât și macroeconomic. Această

funcție are semnificații multiple. În primul rând, dinamica pieței reflectă schimbările

care se produc în sistemul trebuințelor economice ale societății și orientează în mod

corespunzător activitățile de producere a bunurilor și serviciilor, atât ca bunuri de

producție cât și ca bunuri de consum. În al doilea rând, prin jocul liber al cererii și

ofertei, piața determină modul în care agenții economici își procură și utilizează

resursele naturale, materiale, financiare și umane. În al treilea rând, piața creează un

sistem propriu de pârghii economice cu ajutorul căruia se reglează pe sine și reglează

economia națională în ansamblu (cererea, oferta, diferitele forme ale concurenței,

oscilațiile prețurilor și tarifelor ș.a.). Piața asigură echilibrele spațiale și echilibrul

general al economiei, atât pe termen scurt cât și pe termen lung, mai ales prin oscilațiile

permanente și spontane ale cererii și ofertei.

b) Prin parametrii pe care îi corelează, în legătură cu cererea și oferta, piața are rolul de

sistem de comunicație a informațiilor necesare agenților economici, în calitatea lor de

producători și consumatori.

Aceste informații se referă la cantitățile vândute și cumpărate, la prețuri și tarife, la

evoluția cursurilor bursiere, a salariilor și puterii lor de cumpărare, a profiturilor, dobânzii și

inflației, a capacității de absorbție pe diferite piețe.

În concluzie, putem aprecia că, în condițiile economiei de piață moderne, piața

contribuie la reglarea activității agenților economici, determinând viabilitatea formelor de

proprietate care se bazează pe eficiență și competitivitate, în condiții de concurență.

Totodată, piața în totalitatea ei, contribuie la alocarea și utilizarea resurselor în raport de

nevoi, corectând mereu procesele economice cu efectele oscilațiilor pe care le impune

acțiunea conjugată a forțelor pieței.

13.2. Concurența. Formele și tipurile pieței concurențiale

Concurența reprezintă instrumentul dinamizator al economiei de piață. Ca model de

comportament al agenților economici în cadrul fiecărei componente a sistemului de piețe,

concurența semnifică raportul de forțe dintre protagoniști, opoziția și rivalitatea permanentă

a acestora, în privința producerii și vânzării mărfurilor și serviciilor, plasarea capitalului,

efectuarea operațiilor bancare și a altor activități.

Scopul principal al concurenței îl constituie obținerea de cât mai multe avantaje

individuale, a profiturilor cât mai mari și sigure. Realizarea intereselor private ale agenților

economici impune confruntarea acestora pentru atragerea factorilor de producție cei mai

eficienți, acapararea unor segmente cât mai mari ale pieței produselor, diversificarea

produselor și îmbunătățirea calității acestora, reducerea costurilor unitare, sporirea cifrei de

afaceri ș.a. Din această cauză, concurența se manifestă ca o competiție pentru eficiență și

calitate.

Instrumentele utilizate pentru realizarea obiectivelor concurenței sunt atât de natură

economică cât și extra-economică.

Instrumentele economice constau în: a) puterea economică a fiecărui participant

(mărimea capitalului firmei și structura tehnică a acestuia, volumul și calitatea resurselor

umane folosite, resursele informaționale și capacitatea de inovație a fiecărui agent

economic); b) posibilitățile fiecărui participant de a menține costurile în limitele eficienței și

de a îmbunătăți calitatea produselor; c) posibilitățile competitorilor de a suporta mobilitatea

prețului produsului în funcție de conjunctura pieței, respectiv reducerea temporară a acestuia,

atât ca urmare a scăderii cererii, cât și a tendinței fiecăruia dintre agenții economici de a

atrage o clientelă mai numeroasă; d) capacitatea agenților economici aflați în competiție de

a acorda avantaje suplimentare clienților (credite de consum, termene de garanție la bunurile

cumpărate, servicii post-vânzare etc.).

Dintre instrumentele extra-economice mai des folosite în lupta de concurență se

disting: crearea de situații artificiale pe diferite piețe care sunt folosite în scopuri speculative;

realizarea de înțelegeri neloiale sau nelegale între anumite firme; violarea secretelor

tehnologice, comerciale și bancare ale firmelor concurente; diversiunea și sabotajul

concurenților; presiunii morale (uneori și politice) asupra firmelor concurente.

În funcție de instrumentele utilizate în cadrul competiției dintre agenții economici,

concurența poate fi apreciată ca loială sau neloială. Concurența loială presupune folosirea

nediscriminatorie de către toți agenții angrenați în competiție a instrumentelor economice

legale și morale, pe când concurența neloială constă în utilizarea unor instrumente extraeconomice
artificiale, nelegale și imorale, pentru promovarea propriilor produse și servicii.

Concurența stimulează progresul general al societății îndeplinind rolul de mecanism

motor al economiei de piață. Cu ajutorul concurenței, acțiunile subiective ale

întreprinzătorilor privați sunt puse în conexiune cu necesitățile obiective ale societății;

concurența impune agenților economici privați (individuali) principiile (legile obiective) ale

economiei de piață. Sub acțiunea concurenței, întreprinzătorii sunt determinați să folosească

productiv o parte a profitului, să introducă progresul tehnic și să diversifice producția, să

optimizeze volumul producției, nivelul costurilor și al prețurilor de vânzare. Totodată,

concurența creează o emulație între agenții economici, deschide calea spre profituri meritate,

îi favorizează pe cei dinamici, care se adaptează rapid la schimbările pieței și-i elimină pe

cei imobili și slabi, care produc cu pierderi sau cu eficiență scăzută.

Concurența desemnează totdeauna o anumită situație pe piața unui produs, denumită

structura pieței și reflectând multitudinea formelor de manifestare ale concurenței.

După criteriul gradului de diferențiere a produselor sau tipul de produse

tranzacționate se disting: concurența omogenă sau cu produse nesubstituibile și concurența

eterogenă sau cu produse substituibile.

După posibilitățile de intrare într-o ramură de activitate, deci în funcție de gradul de

libertate al agenților economici, se manifestă: concurența deschisă și concurența

restricționată (închisă).

În funcție de instrumentele utilizate pentru a influența piața produsului, se cunosc:

concurența prin variația prețului, concurența prin variația cantității de produse oferite

pieței și concurența prin calitatea și nivelul tehnic al produselor.

După numărul de ofertanți și solicitanți, precum și în funcție de puterea acestora de

a influența piața unui produs, tabloul formelor de concurență se reprezintă astfel3

Ofertă Cerere

Număr mare Număr mic Unicitate

Număr mare Concurență perfectă Oligopol Monopol

Număr mic Oligopson Oligopol bilateral Monopol-oligopol

(monopol contrat)

Unicitate Monopson Monopson-oligopson

(monopson contrat)

Monopol bilateral

Concurența perfectă presupune că pe piață există un mare număr de vânzători și un

mare număr de cumpărători. Oligopolul (oligos = câțiva; poleti = a vinde) este situația de

piață în care se întâlnesc un număr mic de vânzători cu un număr mare de cumpărători.

Monopolul (monos = unul; poleti = a vinde) reprezintă situația în care piața unui bun este

controlată de către un singur ofertant. Oligopsonul (oligos = câțiva; opsonia = a cumpăra)

este acea situație de piață care cuprinde un număr mic de solicitanți (cumpărători) care se

confruntă cu un număr mare de ofertanți (vânzători). Oligopolul bilateral reprezintă acea

structură a pieței în care există o simetrie între numărul mic de vânzători și numărul mic de

cumpărători. Monopolul contrat (limitat) redă situația de piață în care un singur ofertant se

întâlnește cu un număr mic de solicitanți (cumpărători). Monopsonul este situația de piață în

care cererea este controlată de către un singur cumpărător; monopsonul contrat (limitat) se

manifestă atunci când unui singur cumpărător i se opune un număr mic de ofertanți.

Monopolul bilateral este structura de piață caracterizată prin unicitate atât din partea cererii

cât și a ofertei (un fel de monopol absolut).

Formele concurenței sunt grupate în tipuri de piață concurențială, distingându-se

piața cu concurență perfectă (pură), monopolul absolut (pur) și piața cu concurență

imperfectă.

A. Piața cu concurență perfectă presupune o concurență purificată de orice

elemente de monopol sau de intervenție a statului în economie.

Condițiile care definesc concurența perfectă și pură a unui produs (serviciu) sunt:

a) Atomicitatea participanților. Se presupune că există un număr foarte mare de firme care

participă la piața unui produs în calitate de ofertanți și de cumpărători; se negociază

cantități relativ mici de mărfuri, ceea ce face ca nici una din firme să nu poată influența

sau controla piața (cererea, oferta și prețul);

b) Omogenitatea produsului. Toate firmele concurente produc același produs, diferențiat

din punct de vedere calitativ sau prin alte caracteristici, încât solicitatorului îi este

indiferent de la ce producător cumpără produsul. De asemenea, se consideră că nu se

face publicitate produsului.

c) Intrarea liberă într-o activitate sau ramură de producție. Prin ipoteză, se consideră că

nu există nici o barieră tehnologică, financiară, instituțională, juridică ș.a., la intrarea

unor noi concurenți pe piața unui bun.

d) Transparența perfectă a pieței. Toți agenții vânzători și cumpărători sunt perfect

informați în legătură cu fenomenele și procesele pieței: cantitățile cerute și cele oferite,

calitatea produselor, nivelul și evoluția prețurilor.

e) Perfecta mobilitate a factorilor de producție. Se pornește de la ipoteza că factorii de

producție există din abundență și se pot deplasa rapid și fără restricții către domeniile de
activitate unde, la un moment dat, se obțin cele mai mari avantaje. Capitalul părăsește

ramura în care se înregistrează pierderi sau profituri scăzute și se mută în ramurile în

care se realizează profit maxim, iar lucrătorii părăsesc locurile de muncă unde salariile

sunt mici orientându-se spre ramurile în care se oferă salarii superioare.

3 Gilbert Abraham-Frois, op. cit. p. 213-232; John Craven, op. cit., p. 131-149; Aurel Iancu, op. cit.,

p. 37-54; Paul A. Samuelson and William D. Nordhaus, Economics, Mc Graw-Hill Book Company,

1989, p. 427-470.

B. Monopolul absolut (pur) reprezintă situația de piață opusă concurenței pure; el

se poate manifesta atât din partea producătorului cât și a consumatorului (monopson).

Monopolul producătorului presupune existența pe piață a unui singur producător

care controlează producția și oferta unui bun ce nu poate fi substituit; el este capabil să

stabilească atât cantitatea cât și prețul produsului, deoarece lipsesc concurenții, iar produsul

său nu are înlocuitori.4

Monopsonul sau monopolul cumpărătorului reprezintă situația de piață simetrică

monopolului, prin care un număr mare de producători ai unui bun omogen se află în fața unui

cumpărător unic, care fixează volumul producției și prețul de cumpărare. Monopsonul

antrenează prețurile scăzute la cumpărare și limitarea cantităților achiziționate.

Atunci când pe piață se confruntă un vânzător unic (monopol) și un cumpărător unic

(monopson) rezultă monopolul bilateral. În cadrul acestuia, puterea concurențială a fiecăruia

dintre parteneri nu este absolută; ea se lovește de puterea tot mai mare a adversarului. Este

însă imposibil ca, într-o situație concretă de piață, unul dintre parteneri (monopolul sau

monopsonul) să-l domine un timpul pe celălalt. De asemenea, este posibil ca vânzătorul

(monopolul) să se înțeleagă cu cumpărătorul (monopsonul) în privința fixării cantităților și

prețului produsului respectiv: are loc o integrare monopolistă pe verticală a producerii și

comercializării produsului.
Condițiile care definesc monopolul (monopsonul) sunt:

a) Unicitate și gigantism. Monopolul presupune existența unei firme sau a unui număr redus

de firme mari și foarte mari, care ocupă în exclusivitate sau o parte importantă a

producerii și vânzării unui produs, fapt ce face posibilă controlarea sau influențarea pieței

și impunerea unor condiții de vânzare.

b) Diferențierea produselor. Fiecare firmă monopolizată produce un anumit tip, o anumită

dimensiune sau calitate de produs, diferențiindu-se între ele în cadrul ramurii prin design,

condiții de prezentare și vânzare etc.

c) Existența unor bariere la intrarea în ramură, în special de natură tehnică, comercială,

financiară. O firmă nouă nu poate pătrunde cu ușurință într-o ramură în care există

întreprinderi foarte mari, care produc cu costuri unitare reduse, datorită producției de

scară și aplicării progresului tehnico-științific. De asemenea, o barieră importantă o

reprezintă proprietatea intelectuală asupra invențiilor, brevetelor și tehnologiilor,

deținută de marile firme.

d) Opacitatea pieței. Piața este supusă unor mari riscuri și incertitudini create de

monopoluri, care pot manevra oferta și cererea, producând o mișcare imprevizibilă a

prețului cu consecințe negative asupra întreprinderilor nemonopolizate, în privința

ofertei și dezvoltării lor viitoare.

e) Factorii de producție nu mai sunt mobili, prezentând fenomenul de inerție și fricțiune.

Capitalul fizic și forța de muncă sunt stric specializate, determinând rigiditatea factorilor

de producție și deci o anumită inerție în procesul de fluidizare a cererii, ofertei și

prețurilor.

C. Concurența imperfectă (monopolistică). 5

Economiile de piață contemporane cunosc toate situațiile de piață și formele de

concurență corespunzătoare lor, dar în proporții diferite pe ramuri de activitate și țări. În mod

absolut, nu domină nici libera concurență (concurența pură) și nici monopolurile. Concurența
este imperfectă, se deosebește dar se și înrudește, în același timp, cu concurența pură și

monopolurile. Din această cauză concurența imperfectă se mai numește concurență

monopolistică.

Specificitatea concurenței imperfecte rezultă din modul în care ea se derulează.

În primul rând, unitățile ofertante ca și cele solicitante de bunuri și servicii se

4 Gilbert Abraham-Frois, op. cit., p. 245-263; John Craven, op. cit., p. 217-242; Aurel Iancu, op. cit.,

p. 152-164.

5 Gilbert Abraham-Frois, op. cit., p. 263-265; John Craven, op. cit., p. 267.

deosebesc sensibil între ele în privința dimensiunilor activității economice (unități foarte

mari, mijlocii, mici și foarte mici), a condițiilor tehnice și a capacității competiționale. Unele

întreprinderi au o mare mobilitate la schimbările pieței, altele manifestă inerție și rigidități.

Gradul de accesibilitate al unităților economice la factorii de producție și eficiența utilizării

acestora sunt, de asemenea foarte diferite. Unele unități economice acționează pe cont

propriu (sunt independente), altele fac parte din grupuri de întreprinderi (mezoagenți),

oligopolurile fiind cele mai frecvente. La rândul lor, oligopolurile și oligopsonurile sunt fie

concertate (când se înlătură concurența dintre unitățile participante), fie antagoniste (când în

aceeași ramură, sau în ramuri conexe, există mai multe oligopoluri angajate într-o concurență

continuă).

În al doilea rând, concurența prin preț a fost înlocuită, în bună parte, prin concurența

cu ajutorul produselor diferențiate și substituibile. Fiecare agent economic dispune de o

clientelă proprie, care îi este relativ fidelă și este legată de tipodimensiunile, noutatea, modul

de prezentare și calitatea produselor, marca de fabrică (comercială), a facilităților oferite la

cumpărare (credit avantajos, garanții, servicii la vânzare și post-vânzare ș.a.). Substituirea

bunurilor are loc în cadrul aceluiași produs, familie sau tipuri de produse. Cu cât diversitatea

producției este mai mare, cu atât crește intensitatea substituției produselor, iar concurența
devine mai activă, ofensivă, pentru menținerea și extinderea segmentului de piață deținut de

fiecare agent al pieței. Cumpărătorii pot să-și aleagă produsul pe care și-l doresc, iar

producătorii pot să-și impună prețul și chiar cantitatea produsă, utilizând politica înnoirii

sortimentelor.

În al treilea rând, situația de piață contemporană se caracterizează prin multitudinea

vânzărilor. Numărul de producători ai aceluiași bun este suficient de mare încât nu este

posibilă subordonarea reciprocă între firme, iar deciziile unei întreprinderi. Se consideră că

există o piață cu concurență monopolistică atunci când, în același timp, există o diferențiere

a produselor și un număr mare de vânzători.

În al patrulea rând, concurenței imperfecte îi sunt proprii interdependențele dintre

toate categoriile de agenți economici, care participă ca subiecți ai pieței. Cum puterea

economică a agenților economici este foarte diferită, relațiile de concurență nu sunt

monotone; ele pot fi mutuale, simetrice sau asimetrice, dominante sau de dominație, directe

și indirecte, loiale sau neloiale etc. Nici una dintre aceste forme de relații între agenții pieței

nu este preponderentă într-o economie națională.

CAPITOLUL XIV. PIAȚA BUNURILOR și SERVICIILOR

14.1. Conținutul pieței bunurilor și serviciilor. Bursa de mărfuri

Piața bunurilor și serviciilor, ca una din componentele sistemului de piețe, are un

conținut care o delimitează de celelalte piețe specifice. Într-o determinare globală, sfera de

cuprindere a acestei piețe se referă la tranzacțiile de bunuri de producție și de consum. La

rândul său, piața bunurilor de producție și de consum se comportă ca un sistem ce cuprinde

numeroase piețe sectoriale de bunuri corporale și incorporale, corespunzătoare structurii

ofertei și cererii, deci interdependenței dintre producția socială și nevoia socială pentru

asemenea bunuri.

Piața satisfactorilor se manifestă ca cea dintâi componentă a pieței bunurilor și

serviciilor. Obiectul tranzacțiilor pe această piață îl constituie bunurile corporale (materiale)

de consum și bunurile incorporale (serviciile) de consum.

Bunurile corporale de consum cuprind o gamă extinsă de produse, care satisfac

trebuințele personale de consum, dintre cele mai diverse. Se disting astfel:

a) în funcție de ramurile de proveniență a ofertei: bunuri agrosilvice, produse

meșteșugărești și bunuri industriale; b) în funcție de perioada în care nevoia este satisfăcută:

bunuri de folosință curentă (mărfuri alimentare, diverse articole de menaj, igienă, produse

farmaceutice etc.), bunuri de folosință periodică (îmbrăcăminte, încălțăminte, produse

pentru întreținerea imobilelor ș.a.), bunuri de folosință rară (mobilă, diverse produse de uz

casnic și gospodăresc, locuințe, automobile etc.).

Bunurile incorporale de consum constau într-o multitudine de servicii care satisfac

trebuințele personale ale oamenilor și sunt prestate pe baze comerciale, cum ar fi: serviciile

de întreținere și conservare a bunurilor materiale în sfera consumului (reparații și service),

serviciile spălătoriilor, vopsitoriilor și curățătoriilor chimice, cele ale atelierelor de optică,

foto și bijuterii, serviciile de igienă personală (coafură, frizerie, cosmetică etc.), serviciile de

distribuire a apei potabile, energiei electrice și termice, a gazelor pentru consum casnic;

serviciile telefonice, poștale, de radio și televizoare, serviciile de transport, cele turistice,

hoteliere, de alimentație publică ș.a. Ca și bunurile de consum corporale, serviciile de

consum se clasifică, după periodicitatea nevoii de consum, în: curente, periodice și rare.

Cea de-a doua mare componentă a pieței bunurilor și serviciilor este piața bunurilor

destinate producției.

Bunurile de producție corporale intră în tranzacții de piață sub forma materiilor

prime, materialelor, combustibililor, energiei, apei industriale, semifabricatelor,

echipamentelor (mașini, instalații, utilaje, agregate etc.). În urma vânzării-cumpărării, aceste

produse materiale devin elemente componente ale capitalului real (fix și circulant) al

întreprinderilor.

Bunurile de producție incorporale, ca obiect al pieței bunurilor și serviciilor, se

referă la serviciile de producție, organizate pe baze comerciale, pe care și le prestează

reciproc agenții economici (închirieri de mașini, utilaje, mijloace de transport, servicii de

prelucrare electronică a datelor, de cercetare- proiectare, vânzarea-cumpărarea de brevete,

licențe, documentații tehnice și tehnologice ș.a.).

Partea principală a tranzacțiilor de piață cu bunuri se realizează de către comerț.

Aceasta reprezintă o activitate autonomă al cărei obiect îl constituie cumpărarea mărfurilor

în scopul revânzării. Intermedierea mișcării mărfurilor de la producător la consumator

constituie principala activitate lucrativă a comerțului, iar funcțiile sale economice constau în

organizarea mișcării mărfurilor, pregătirea mărfurilor pentru vânzare, realizarea mărfurilor

și echilibrarea cererii cu oferta.

O formă specială a comerțului și, totodată, a pieței bunurilor și serviciilor o

reprezintă bursa de mărfuri.

Bursa de mărfuri (bursa de comerț) este o piață specială unde se fixează cursul și se

tranzacționează titlurile de proprietate asupra unor mărfuri fungibile (cereale, țiței, cafea,

oțel, nichel, aur, aluminiu etc.), înrudite calitativ, substituibile și perfect conservabile, după

o procedură specială, într-un loc cunoscut, în prezența vânzătorilor și a cumpărătorilor sau a

reprezentanților acestora și sub supravegherea strictă a unei autorități desemnată în acest

scop.

Bursele de mărfuri desfășoară o activitate comercială de un gen deosebit. Până la a

doua jumătate a secolului al XIX-lea, bursele de mărfuri au practicat comerțul “spot”, care

constă în vânzarea sau cumpărarea mărfurilor fizice disponibile pentru livrare imediată sau

apropiată, contra plății în numerar. Apoi, pe lângă comerțul “spot” au fost create piețele la

termen (denumite comerț “forward” și “futures”), prin care bursele intermediază vânzări și

cumpărări de mărfuri cu livrare ulterioară sau la termen. În acest mod, bursele de mărfuri au

devenit instituții omniprezente și au căpătat caracterul de piețe specifice.

Piața la termen, ca formă modernă a bursei de mărfuri, reprezintă o completare, o

prelungire a comerțului; ea separă operațiunile comerciale cu produse fizice de operațiile de

bursă. La bursă nu se negociază o marfă concretă, ci drepturile asupra unor mărfuri specifice,

care se comercializează (uneori se produc și se comercializează) la timpul viitor. Posesorii

de mărfuri (sau reprezentanții acestora) dețin acte, titlurile de proprietate asupra unor

cantități de mărfuri, cu caracteristici standardizate, iar la bursă se vând și se cumpără numai

titlurile prin care se efectuează transferul de proprietate asupra părților de mărfuri, negociate

la cursul (prețul) zilei. Pe baza acestor titluri, la termenul stabilit se livrează mărfurile

negociate.

Producătorii și consumatorii, de regulă, nu se întâlnesc la bursa de mărfuri. Rolul

cel mai important în desfășurarea operațiunilor de bursă îl au intermediarii (mijlocitorii),

denumiți brokeri și dealeri. Brokerii nu au independență decizională; ei primesc ordine de la

clienții lor, care sunt persoane din afara bursei. Brokerii negociază cantitățile și prețurile în

limita ordinelor primite, iar contractul se încheie ulterior, în mod direct, între vânzător și

cumpărător. Dealerii (joberi), spre deosebire de brokeri, pot încheia operațiuni pe cont

propriu, în limitele competenței stabilite de clienții lor. De asemenea, ei sunt oameni de

legătură (prin mijloace moderne de comunicație) între persoanele din afara bursei și

conducerea bursei.

Tranzacțiile se efectuează în unități fizice stabilite de către bursă, numite loturi.

Loturile fac obiectul negocierii prețurilor prin licitare (strigare). După ședința de licitație, se

încheie contractul de bursă, care este un contract-tip (simplificat) de vânzare-cumpărare.

Contractul conține clauze standard privind marfa, condițiile de livrare, transport și asigurare,

precum și locul și data livrării mărfii.

Totodată, orice bursă de mărfuri dispune de o casă de clearing. Aceasta este

organismul care garantează respectarea tuturor obligațiilor asumate de membrii bursei și își

asumă responsabilitatea efectuării plăților între contractanți. Atunci când este nevoie, ori
dacă acest lucru este stipulat prin contractul de bursă, casa de clearing se ocupă de livrarea

efectivă a mărfurilor. Pentru a fi viabilă, credibilă și operațională, casa de clearing este

constituită dintr-o parte a membrilor bursei, din bănci, societăți de asigurare, societăți de

transport și alte unități economice cu renume în domeniul operațiilor bursiere.

Bursele de mărfuri se clasifică după mai multe criterii:

- după gama și varietatea tranzacțiilor se disting: 1) bursele generale (care au ca obiect

tranzacționarea titlurilor de proprietate pentru cele mai variate mărfuri); 2) bursele

specializate (cele care se ocupă cu tranzacționarea titlurilor de proprietate pentru o gamă

restrânsă de mărfuri, uneori o singură marfă);

- după forma de organizare, bursele se clasifică în: 1) burse private (înființate și organizate

de particulari cu aprobarea statului; ele îmbracă forma de societăți pe acțiuni, asociații

comerciale, camere de comerț); 2) burse înființate și administrate de stat;

- după criteriul admiterii la bursă a participanților, se disting: 1) burse la care participarea

este nelimitată, accesul fiind gratuit sau contra unei taxe de frecventare (excepție fac cei

care au comis delictul de înșelăciune); 2) burse la care accesul este limitat numai la

membrii acestora și la persoanele care au obținut autorizații speciale de la conducerea

bursei.

14.2. Cererea și oferta de bunuri și servicii

În economia de piață, evoluția producției sociale depinde, cu precădere, de

mobilitatea raportului dintre cererea și oferta pentru fiecare sortiment din mărfurile produse.

Comportamentul de piață al consumatorului, disponibilitățile sale pentru anumite bunuri și

servicii sunt reflectate în cererea de mărfuri.

Cererea poate fi definită drept cantitatea de bunuri și servicii pe care consumatorii

(persoane fizice, agenți economici, instituții) sunt dispuși să o cumpere, la un anumit preț
unitar și într-un interval de timp dat, considerând calitatea mărfurilor ca fiind dată și

acceptată de cumpărători.

Cererea individuală este cererea manifestată de către un individ, familie,

întreprindere, instituție social-culturală etc., pentru un anumit produs sau serviciu.

Cererea totală reprezintă cantitatea maximă (totală) dintr-un anumit bun, care este

dorită și poate fi cumpărată de către toți solicitanții, într-un interval de timp și la un preț

unitar considerat ca maxim de către consumatori.

Nivelul și dinamica cererii pentru un anumit bun sunt determinate de nevoile

(trebuințele) de consum. Întrucât cererea reprezintă parte covârșitoare a nevoii sociale de

consum, relația dintre modificarea nevoii (variabilă independentă) și evoluția cererii

(variabilă dependentă) este directă, pozitivă. Această tendință generală capătă nuanțe diferite

pe categorii de mărfuri și servicii, precum și pe grupuri de consumatori, în funcție de factorii

direcți ai cererii, cum ar fi: modificarea veniturilor disponibile ale cumpărătorilor, evoluția

prețurilor (tarifelor), evoluția numărului de cumpărători, a preferințelor acestora.

1. Modificarea veniturilor bănești ale consumatorilor și a capacității de cumpărare

a acestora. Nivelul veniturilor disponibile transformă nevoile potențiale de consum în nevoi

reale, iar cererea potențială de bunuri în cerere solvabilă (reală). Prin cerere solvabilă se

înțelege acea cerere de bunuri și servicii pentru care consumatorii au acoperirea bănească

necesară. Cererea solvabilă este dependentă de nivelul global al veniturilor bănești

disponibile din societate și de modul în care acestea sunt distribuite pe categorii de

consumatori.

Comportamentul cererii în raport cu variația veniturilor este pus în evidență de

elasticitatea cererii. Aceasta se măsoară cu ajutorul coeficientului de elasticitate cerere-venit,

care reprezintă raportul dintre fracțiunea sau procentul modificării cantității cerute dintr-o

marfă și fracțiunea sau procentul modificării venitului, în condițiile în care ceilalți factori ai

cererii rămân neschimbați.

în care:

Ecvx - coeficientul de elasticitate a cererii față de venit la marfa X; C/C - variația

cererii;

V/Sau - variația venitului;

%C - variația procentuală a cererii;

%V - variația procentuală a venitului.

Semnificația mărimii coeficientului de elasticitate cerere venit sunt următoarele:

6 Gilbert Abraham-Frois, Economie politică, Editura Humanitas, București, 1994, p. 185-212;

Aurel Iancu, Tratat de economie, vol. 3, Editura Expert, București, 1992, p. 64-99.

cvx

AC / AV

CV

cvx %AC

%AV

(1)

(2)

10

a) pentru unele mărfuri, coeficientul este supraunitar; cererea pentru aceste mărfuri crește

mari repede decât creșterea venitului, sporind ponderea cheltuielilor pentru respectivele

mărfuri în totalul cheltuielilor (veniturilor disponibile). Supraunitar poate fi coeficientul

și atunci când venitul scade concomitent cu reducerea cererii pentru o anumită marfă,

dar scăderea cererii este inferioară contracției venitului;

b) pentru alte mărfuri (servicii), coeficientul este subunitar; creșterea cererii pentru acele

mărfuri este inferioară creșterii venitului, iar reducerea cererii este superioară reducerii
venitului; în ambele situații, scăzând ponderea cheltuielilor pentru mărfurile respective

în totalul cheltuielilor (veniturilor disponibile).

2. Modificarea prețului (tariful unitar al produselor și serviciilor. Între modificarea

prețului unitar al unui bun și cererea acestuia există o relație inversă: creșterea prețului are

ca efect contracția (micșorarea) cererii, iar scăderea prețului determină extinderea (sporirea)

cererii.

Relația dintre evoluția prețului unitar și evoluția cererii poate fi redată cu ajutorul

curbei cererii.

11

Atunci când prețul unitar al produsului Q scade continuu (Pi>P2>P3>...>Pn),

cantitatea cerută din acel produs crește continuu (Qi<Q2<Q3...<Qn). Invers, dacă prețul unitar

al produsului Q crește continuu (Pn...<P3<P2<P1), cantitatea cerută din respectivul produs se

reduce continuu (Qn>...>Q3>Q2>Q1).

Corelația dintre modificarea prețului unitar al unui bun și variația cantității cerute

din bunul respectiv constituie conținutul legii generale a cererii de bunuri și servicii.

Intensitatea modificării directe a cererii în funcție de variația prețului se măsoară cu

ajutorul coeficienților de elasticitate.

Elasticitatea directă a cererii în raport cu prețul exprimă modificarea cererii unui

produs oarecare în funcție de modificarea prețului acestuia, în condițiile în care prețurile

celorlalte produse rămân stabile. Se calculează ca raport între modificarea relativă a cantității

cerute dintr-un produs și modificarea relativă a prețului acestui produs:

E = %AC

p = %AP

unde:

Ecpx - coeficientul de elasticitate directă a cererii în funcție de preț (pentru produsul

X);
C - cererea totală pentru un produs;

AC - modificarea cererii totale pentru acel produs;

p - prețul inițial al produsului;

P - modificarea prețului acelui produs;

%C - modificarea procentuală a cererii totale pentru un produs;

%P - modificarea procentuală a prețului unitar al produsului respectiv.

În funcție de mărimea coeficientului de elasticitate directă cerere-preț se disting:

cpx

AC / AP

CP

(3)

(4)

12

a) Cererea perfect-inelastică (rigidă), când Ecpx = 0, respectiv când cantitatea cerută dintrun produs
(serviciu) este constantă, iar modificarea prețului nu are nici o influență asupra

cererii pentru acel produs (serviciu). Se prezintă grafic sub forma unei drepte paralel

(sau care se confundă) cu axa prețurilor (fig. 5).

PI

------------------------------- >

oQ

Figura 6. Cerere perfect elastică

b) Cerere perfect elastică (infinit elastică), atunci când Ecpx >

v:, deoarece variația slabă a

prețului unui produs (prețul rămâne relativ constant) se combină cu creșterea continuă a

cererii la acel produs, care tinde către infinit. Cererea perfect elastică se prezintă grafic

ca o dreaptă paralelă (sau confundată) cu axa OQ (fig. 6).

c) Cerere cu elasticitate unitară (constantă), atunci când Ecpx = 1, adică la o creștere

(scădere) continuă și constantă a prețului unui produs se manifestă o scădere (creștere)

continuă, constantă și de aceeași mărime a cererii. Grafic se poate reprezenta sub forma

unei hiperbole echilaterale (fig. 7).

13

Figura 7. Curba cererii cu elasticitate unitară (constantă)

d) Cerere inelastică, când Ecpx < 1, respectiv cererea reacționează la modificarea prețului,

dar într-un spațiu restrâns, adică este o formă a cererii care se plasează între cererea

rigidă și cererea cu elasticitate unitară, modificarea prețului variază între prețul minim

și prețul moderat (mediu) ce s-ar putea practica la produsul respectiv;

e) Cerere elastică, atunci când Ecpx > 1; prețul unitar al produsului variază între prețul

moderat (mediu) și prețul maxim pe care solicitantul (cumpărătorul) îl poate admite.

3. Evoluția numărului de cumpărători. Considerând că volumul mediu al unei

cereri individuale de cumpărători și evoluția cererii totale pentru bunurile respective se

manifestă o relație directă, pozitivă. La baza evoluției numărului de cumpărători stau factorii

demoeconomici - numărul populației, numărul familiilor, structura populației pe sexe și

vârste, gradul de ocupare a populației ocupate ș.a., care influențează nu numai volumul, ci și

structura cererii de mărfuri.

4. Factorii psihologici și sociali. Subiecții cererii de bunuri și servicii se deosebesc

între ei în ceea ce privesc preferințele față de anumite produse, gusturile, dorințele de

consum, receptivitatea pentru anumite bunuri și servicii etc. Aceste deosebiri rezultă din

particularitățile psihologice ale indivizilor, familiilor și microgrupurilor sociale. Un rol

deosebit de important, în această privință, îl au nivelul de instruire și cultură, mediul micro

și macrosocial în care trăiește consumatorul potențial și informația de care acesta dispune,

referitoare la bunuri și servicii.

34 Gilbert Abraham-Frois, op. cit., p. 149-158; Aurel Iancu, op. cit., p. 99-124.
14

Comportamentul de piață al producătorului determină mărimea, structura și

dinamica ofertei de bunuri și servicii. 34

Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun (serviciu) care poate fi vândută

pe piață într-o anumită perioadă și la un anumit preț unitar, acceptat de cumpărător și

considerat de vânzător ca preț minim ce îi trezește dorința de a vinde. Deseori, oferta se

confundă cu producția, considerată nu ca producția globală, ci ca producție destinată

vânzării.

Ca și cererea, oferta se manifestă din partea unei firme, a unei asociații de firme, a

unei ramuri de activitate etc.

Cantitatea oferită de un agent economic dintr-o anumită marfă (serviciu) reprezintă

oferta individuală. Oferta pentru un anumit produs sau serviciu, care se constituie din

totalitatea bunurilor de același fel, pe care agenții economici specializați în domeniu le pot

vinde pe piață la un anumit preț și într-un interval de timp dat, constituie oferta totală

(agregată).

Factorul direct care condiționează oferta este prețul bunului. Corelația ofertă - preț

evidențiază cantitățile de mărfuri de același fel pe care deținătorii sunt dispuși să le vândă la

diverse prețuri; fiecărui nivel al prețului îi corespunde o anumită cantitate oferită; dacă prețul

crește oferta se extinde, iar dacă prețul scade oferta se contractă (restrânge).

Raportul de cauzalitate dintre schimbarea prețului și variația ofertei redă conținutul

legii generale a ofertei. Relația preț - ofertă fiind directă, poate fi descrisă cu ajutorul curbei

ofertei, care are o înclinație pozitivă.

Figura 8. Curba ofertei în funcție de preț

15

La un preț dat al unui produs oarecare (Pi), producătorii oferă pieței o cantitate

minimă din acel produs (Qi). Creșterea prețului la P2, P3,..., Pn determină creșterea ofertei la
Qi, Q2, Q3, Qn, relația dintre preț și ofertă fiind directă.

Aceeași corelație directă se manifestă și între reducerea prețului unitar și reducerea

cantităților oferite pieței dintr-o anumită marfă.

Intensitatea modificării ofertei unei mărfi ca reacție la modificarea prețului acesteia

se exprimă prin elasticitatea ofertei în raport cu prețul. Coeficientul de elasticitate a ofertei

în raport cu prețul se determină ca raport între modificarea relativă a cantităților oferite și

modificarea relativă a prețului de vânzare: unde:

Eopx - coeficientul de elasticitate a ofertei în raport cu prețul pentru marfa

X;

AO - volumul inițial al ofertei;

O - modificarea volumului ofertei;

AP - prețul unitar al bunului X;

P - modificarea prețul unitar al mărfii X;

%O - modificarea procentuală a ofertei;

%P - modificarea procentuală a prețului.

Elasticitatea ofertei în raport cu prețul, de obicei, este pozitivă, ea tinde să crească

atunci când prețurile cresc și să se reducă atunci când prețurile scad. Se cunosc următoarele

forme de elasticitate ale ofertei:

a) Oferta perfect inelastică (rigidă) (Eopx = 0), atunci când independent de nivelul prețului

se oferă o cantitate fixă dintr-un bun, care nu poate fi stocat, iar producătorul este nevoit

să-l vândă la nivelul existent al prețului;

b) Oferta infinit elastică (perfect elastică) (Eopx ») se manifestă atunci când la

o modificare imperceptibilă a prețului se produce o modificare foarte importantă a

ofertei: nivelul ofertei crește continuu tinzând spre infinit;

c) Oferta cu elasticitate unitară (Eopx = i), atunci când cantitățile oferite variată direct

proporțional cu evoluția prețului;

d) Oferta relativ inelastică (Eopx < 1) dacă prețul crește într-o proporție dată, iar oferta

crește dar în ritmuri inferioare față de preț;

e) Oferta relativ elastică (Eopx > 1), dacă ritmul creșterii ofertei devansează ritmul de

creștere a prețului, ambele fiind însă creșteri moderate.

opx

AO / AP

OP

opx

%AO

%AP

(5)

(6)

16

14.3. Prețurile bunurilor și serviciilor

Prețul, ca element indispensabil al oricărei economii de piață, reprezintă forma monetară

generalizată de măsurare a bunurilor-marfă.

Școala clasică a economiei politice a corelat prețul cu valoarea obiectivă a mărfurilor; prețul a

fost definit ca fiind expresia în bani a valorii obiective a mărfurilor. Școala marginalistă contemporană,

negând existența valorii obiective a mărfurilor, consideră că prețul nu are nici o legătură cu valoarea, ci

este determinat în mod exclusiv de corelația dintre dinamica cererii și cea a ofertei. “Teoria prețului

fără valoare” definește prețul ca fiind cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru achiziționarea unor

bunuri materiale sau servicii, în cadrul tranzacțiilor bilaterale de piață, cantitatea determină în raportul

existent în acel moment între cererea și oferta respectivelor bunuri.

În afara “teoriei prețului bazat pe valoare” și “teoria prețului fără valoare”, ca teorii care se

exclud reciproc, știința economică contemporană cunoaște și alte direcții de investigare a prețului întrun
context faptic mai amplu, care ia în considerație un ansamblu de factori ai acestuia, cum ar fi:

cheltuielile materiale, salariile, profiturile, utilitatea și raritatea bunurilor, diferențierea produselor,

cererea și oferta, formele și instrumentele specifice fiecărui tip de piață concurențială, mediul economic

intern și internațional, inclusiv intervenția administrației de stat în mecanismul real al formării

prețurilor.

Rolul prețurilor în cadrul mecanismelor economiei de piață se manifestă prin funcțiile acestora:

a) funcția de calcul și măsurare a cheltuielilor și rezultatelor agenților economici;

b) funcția informațională, în sensul că prețurile, prin nivelul și evoluția lor, transmit continuu mesaje

agenților solicitanți și ofertanți de mărfuri, precum și agenților solicitanți și investitori de resurse

bănești disponibile;

c) funcția de recuperare a costurilor și de remunerare a factorilor de producție utilizați, deci de

distribuire a veniturilor obținute;

d) funcția de stimulare a producătorilor, de motivare a deciziilor și acțiunilor acestora în privința

atragerii și utilizării eficiente a factorilor de producție, a adaptării permanente a volumului,

structurii și calității producției la cerințele reale ale pieței.

Prețurile se formează în funcție de caracteristicile esențiale ale pieței concurențiale. Teoretic

există trei tipuri de piață cărora le corespund trei modalități de constituire a prețurilor: prețurile pieței

cu concurență perfectă, prețurile pieței de monopol, prețurile pieței cu concurență imperfectă.

Formarea prețurilor pe piața cu concurență perfectă pornește de la postulatul că produsul este

omogen, agenții participanți sunt atomicizați, intrarea pe piață a noilor producători este liberă, se

realizează o perfectă mobilitate a factorilor de producție, care sunt abundenți și o transparență totală a

proceselor pieței. În aceste condiții, prețul depinde numai de raportul cauzal dintre cererea și oferta

fiecărui bun.35

Corespondența dintre cerere și ofertă se realizează prin intermediul prețului de piață. Prețul

este cel mai important semnal al pieței; sensul mișcării lui pune în evidență abundența, raritatea sau

lipsa bunurilor materiale, a serviciilor, a factorilor de producție, a veniturilor bănești disponibile ș.a.

Prețul de piață este rezultanta mișcării celor două forțe opuse ale pieței: cererea și oferta.

Cererea pentru un anumit bun crește pe măsură că prețul acestuia scade și scade pe măsură ce prețul
crește; ea este o funcție inversă funcției prețului. Oferta pentru același bun crește pe măsură ce prețul

crește și scade pe măsură că prețul scade; între ofertă și preț există un raport direct.

Din mișcarea simultană a cererii și ofertei unui bun, prețul tinde spre un nivel de echilibru (E),

care reflectă punctul în care se egalează cantitățile cerute și cele oferite de piață dintr-un anumit bun

(fig. 9).

17

Atingerea nivelurilor la care cererea și oferta devin egale, necesită un anumit nivel de timp,

mai lung sau mai scurt, în care cele două forțe se află în dezechilibru, astfel că unii participanți la jocul

pieței concurențiale obțin avantaje, iar alții suportă pierderi. Dacă într-un anumit moment oferta este

mai mare decât cererea, prețul pieței este inferior prețului de echilibru, iar o parte a producției nu-și va

găsi realizarea, cu consecințe nefavorabile pentru producătorii ce nu-și vând marfa (se micșorează și se

reduc posibilitățile acestora de reluare a producției). Dacă cererea este mai mare decât oferta, o parte a

nevoii sociale rămâne neacoperită, apar dezechilibre structurale și bănești ale economiei.

Prețul de echilibru apare în mod spontan, ca rezultat al jocului liber al cererii și ofertei agenților

economici atomicizați, el se modifică permanent în funcție de schimbările apărute simultan în cadrul

cererii și ofertei. Prețul real al pieței oscilează în jurul prețului de echilibru și nu poate fi ales în mod

liber de către fiecare producător sau consumator; aceștia îl acceptă ca pe o forță exterioară lor, iar ceea

ce pot ei să aleagă sunt cantitățile pe care le vor vinde sau cumpăra la prețul pieței.

Formarea prețului în condițiile pieței de monopol. Piața monopolist- oligopolistă desemnează

acea situație în care, într-un domeniu, există fie un singur mare producător, fie o uniune de mari

producători, fie un număr redus de mari producători, care dispun de aproape întreaga ofertă din acel

domeniu de activitate, deci realizează dominația absolută a pieței.

În condițiile monopolului și oligopolului, prețul nu mai reprezintă un factor exogen firmei, ca

în cazul concurenței perfecte. Dimpotrivă, marile firme fixează prețurile, dar nu o fac în mod arbitrar,

ci țin seama de prețul pieței pentru produsele de același fel, de prețul celorlalte mărfuri, precum și de

situația (structura) pieței.36

Monopolurile au posibilitatea reglării ofertei totale și în funcție de aceasta, reglează nivelul

prețurilor, cu scopul firesc de a obține profituri ridicate. Căile sunt: a) reducerea ofertei, prin reducerea

producției sau sporirea stocurilor; b) creșterea ofertei, prin dezvoltarea producției sau prin vânzarea

stocurilor acumulate. În funcție de aceste posibilități, marile firme determină (estimează) pe cal

administrativă nivelul teoretic al prețului, pe care îl compară cu cerințele pieței, utilizându-se metode

economice precise de evaluare, care au în vedere evoluția curbelor cererii și ofertei, raportul dintre

volumul producției, cost și profit, elasticitatea cererii în funcție de preț și venit etc.

Dominând oferta, monopolurile nu pot influența în mod direct cererea. Ele trebuie, în mod

necesar, să țină seama de evoluția cererii, pornind de la recunoașterea legității potrivit căreia sporirea

18

prețului peste o anumită limită diminuează cererea, micșorează cantitatea de mărfuri vândute și venitul

marginal. De aceea, dominația monopolurilor și oligopolurilor asupra prețului nu este absolută.

Caracterul relativ al dominației monopolurilor asupra prețului rezultă și din existența înlocuitorilor

pentru produsul respectiv (concurența dintre bunurile care se pot înlocui), precum și a unor bunuri

similare produse de firme străine (concurența internațională a firmelor de același fel).

Formarea prețurilor în cadrul concurenței imperfecte. Piața contemporană este o piață cu

concurență imperfectă, caracterizată prin existența unor unități economice eterogene și inegale ca putere

economică, tehnologii de producție și eficiență, prin rolul activ al statului în economie, prin influențarea

pieței de către marile companii etc. În consecință, obiectul tranzacțiilor de piață este alcătuit atât din

bunurile propriu-zise, cât și din mijloacele de influență și putere. Această structură a relațiilor de piață

nu se poate să nu afecteze și mecanismul formării prețurilor.

Prețurile din cadrul pieței cu o concurență imperfectă nu sunt nici de echilibru (ca în cazul

concurenței perfecte) și nici prețuri de monopol. Formarea liberă a prețurilor este stânjenită de puterea

de concurență a monopolurilor și oligopolurilor, a monopsonurilor și oligopsonurilor. Marile corporații

își stabilesc propriile prețuri, iar cu cât o corporație este mai mare, cu atât ea are o putere mai mare

asupra prețurilor. Prețurile marile corporații devin prețuri leader pentru firmele mici și mijlocii din
ramura respectivă. De asemenea, se stabilesc convenții internaționale între marile firme privind

controlul pieței unor produse și politica prețurilor. Au apărut, deci, prețurile administrate de către marile

firme, care se sustrag o perioadă îndelungată fluctuațiilor cererii și ofertei. Ele se formează prin

înțelegeri private între câteva firme dominante din fiecare ramură, prin înțelegeri private avizate de

guvern și prin acorduri internaționale. Cum dominația monopolurilor nu este absolută, prețurile efective

ale pieței nu vor fi prețuri pure de monopol. Stabilirea nivelului efectiv al acestora depinde, în plus, de

cererea de bunuri care, în majoritatea cazurilor, nu poate fi monopolizată, de oferta întreprinderilor

nemonopoliste și cea realizată prin importul de bunuri, de mijloace economice și administrative prin

care puterea poate influența piața.

Piața cu concurență imperfectă se caracterizează prin existența a numeroase categorii și forme

de prețuri: prețuri libere de piață; prețuri de monopol; prețuri administrate de marile firme

monopoliste și oligopoliste (prețul liderului, prețul de înțelegere prin acorduri între firme,

prețul de control impus de producătorii comercianților lor și prețul practicat între filialele

aceleiași corporații); prețurile administrate sau dirijate de stat (prețurile fixe sau înghețate la

un anumit nivel al evoluției lor, prețuri-limită, prețuri cu marjă de variație stabilită, prețuri

subvenționate, prețuri supravegheate); cotațiile la bursele de mărfuri (prețuri de licitație) ș.a.