www.referat.

ro

LAZAR ANDRADA

Dreptul Uniunii Europene

Sem I

Parlamentul european
Cuprins

Capitolul I. Consideraţii introductive...................................3

Scurt istoric ……………………..3
Delimitǎri conceptuale …………………..8

Capitolul II. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European ……………11

Modul de desemnare a parlamentarilor europeni……………….12
Regulamentul Parlamentului European…………………….14
Structura Parlamentului European……………………16

Capitolul III. Atribuţiile Parlamentului European…………………23

Atribuţiile în materie legislativǎ…………………24
Controlul politic………………………40
Puterea bugetarǎ ………………………46
Atribuţii in materie de relaţii externe…………………………….50

Capitolul IV . Relaţiile Parlamentului European cu alte instituţii……………..52

Relaţiile Parlamentului European cu alte instituţii comunitare………………..52
Relaţiile Parlamentului European cu alte instituţii extracomunitare……………55

Capitolul V. Consideraţii finale……………………….59

Rolul Parlamentului European…………………………..59
Perspectivele Parlamentului European…………………….60
 Bibliografie………………………62

CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, care şi-a ţinut prima sa sesiune la

10 august 1949, poate fi considerată cea mai veche adunare parlamentară internaţională
pluralistă formată din deputaţi aleşi în mod democratic, înfiinţată pe baza unui tratat
interguvernamental.
SECTIUNEA I
SCURT ISTORIC

Dând expresie principiului democraţiei reprezentative, Parlamentul European a

fost conceput ca una din principalele instituţii Continentale, reprezentând nu numai
propriile popoare, dar şi celelalte popoare ale Uniunii Europene, legate între ele prin
angajamente comune, în efortul concentrat spre progresul şi prosperitatea Continentului.
Prevăzută dintru început printre viitoarele instituţii europene, impunerea unei
adunări parlamentare internaţionale avea să se dovedească totuşi dificilă, cel puţin la
nivelul “Marii Europe”, cea care se întinde din Suedia până în Italia şi din Marea Britanie
până în Elveţia. Reticenţele britanicilor faţă de orice formă de “supranaţionalitate” pe de
o parte, problema dureroasă a reintegrării Germaniei într-o Europa democratică pe de altă
parte, prezenţa statelor neutre şi mândre de neutralitatea lor n-au permis alegerea acestei
“constituante europene” care ar fi generat tot restul.1A trebuit ca acest proiect să se
limiteze la formule mai modeste de integrare europeană şi să se reducă fie numărul
statelor participante, fie gradul de supranaţionalitate parlamentară. Aşa se face că “Marea
Europa” s-a redus la formula valabilă şi astăzi a unui “Consiliu al Europei” din care
lipseşte orice supranaţionalitate şi unde Adunarea parlamentară are doar competenţa
consultativă. Aşa se face că Europa tratatului CECO, apoi a Pieţei Comune comportă
într-adevăr o adunare parlamentară mai puternică, dar în cadrul unei Comunităţi a celor
Şase, apoi a celor Zece, adică în cadrul “Micii Europe”.
În fapt, oamenii de stat din Europa anilor ’50 au fost nevoiţi să constate că gradul
de supranaţionalitate al instituţiilor europene este invers proporţional cu numărul statelor
membre. 2
A apărut, aşadar, CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului)
(1952), apoi CEE (Comunitatea Economică Europeană) şi EURATOM (Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice) (1957) care comportau, fireşte, o adunare parlamentară,
dar o adunare parlamentară funcţionând în cadrul unei simple comunităţi economice,
comunitate redusă iniţial la cărbune-oţel, extinsă mai apoi şi la alte sectoare ale
economiei.
Acesta ar fi punctul de plecare modest al unei adunări care, în 1962, avea să se
încununeze cu titlul impunător de “Parlament European”.
Ea avea să cunoască însă, foarte rapid, un destin prodigios. Pe de altă parte, avea
să-şi sporească reprezentativitatea până la a fi desemnată prin vot universal, devenind
astfel prima Adunare parlamentară internaţională din istorie aleasă prin vot direct de
cetăţeni aparţinând unor naţiuni vechi şi mândre.
Pe de altă parte, înainte chiar de alegerea sa directă, această adunare va
întreprinde o cucerire lentă, dar sistematică de puteri, care a apropiat-o din ce în ce mai
mult de un organism parlamentar clasic. În fine, profitând de sporul de prestigiu conferit
de votul popular, ea va înceta foarte curând să se comporte ca adunare a unei Comunităţi
Economice Europene, pentru a se profila ca adunare politică a unei Uniuni Europene
fondată juridic şi proclamată la 1 noiembrie 1993.
Încă de la început, organizarea prevăzută între cele şase state semnatare ale
tratatelor iniţiale a avut la bază ideea unei democraţii liberale care nu putea fi concepută

2
J.L. BURBAN, op. cit. pag. 6
fără o modalitate de reprezentare a popoarelor Statelor reunite în Comunitate (art. 20 din
Tratatul C.E.C.O. şi art. 137 din Tratatul C.E.).
O primă caracteristică a Parlamentului European este ilustrată de felul în care
acesta s-a cristalizat pe parcursul evoluţiei vieţii comunitare. Punctul de plecare al
parlamentarismului comunitar l-a constituit Adunarea Parlamentară creată în 1952. Ea a
fost forul parlamentar corespunzător stadiului incipient al integrării, obiectivat în
Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului. În 1958, respectiva Adunare Parlamentară, în urma
constituirii, prin Tratatul de la Roma, a Comunităţii Economice Europene şi a
Euratomului, devine for parlamentar şi al acestor noi creaţii comunitare.
Treptat, pe măsură adâncirii integrării vest-europene şi a închegării vieţii
comunitare instituţia parlamentară comunitară se desăvârşeşte, dobândind fizionomia
actuală, care tinde s-o apropie, într-o serie de privinţe, de parlamentele naţionale, fără să
se identifice cu acestea.
O altă particularitate a apariţiei şi evoluţiei vieţii parlamentare comunitare constă
în aceea că, spre deosebire de parlamentele naţionale, care îşi găsesc originea şi
justificarea activităţii în prevederile constituţiilor statelor naţionale, Parlamentul
European îşi are temeiul juridic în tratatele încheiate între statele comunitare pe parcursul
procesului integrării lor. De aceea, începutul vieţii parlamentare comunitare a avut iniţial
drept temei juridic Tratatul care fundamenta Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, apoi
Tratatul de la Roma, iar după aceea Actul Unic European şi, mai recent, Tratatele de la
Maastricht şi Amsterdam.
Prevederile acestor tratate ilustrează istoricul vieţii parlamentare comunitare,
sporirea atribuţiilor şi a rolului acestei instituţii în viaţa Comunităţii. Relevant este mersul
ascendent al Parlamentului European atât în privinţa consolidării structurilor sale, cât şi a
locului şi rolului sau în arhitectonica instituţiilor comunitare.3
Acest fapt se explică prin spiritul democrat care a prezidat şi prezidează
construcţia comunitară. Totodată, reprezintă o replică dată tendinţelor hegemoniste ce au
caracterizat statele multinaţionale şi relaţiile internaţionale.
Întrucât integrarea se realizează cu mijloace democratice şi viaţa comunitară este
clădită pe valori democratice, aspect ilustrat şi de parlamentarismul comunitar, reiese cu

3
C. LEICU, Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 77
pregnanţă că democraţia este indispensabilă procesului integraţionist, fiind o condiţie
sine-qua-non a trăiniciei şi funcţionalităţii acestuia.
Din anul 1951, autorii tratatelor institutive au impus principiul ca membrii
Adunării să fie aleşi prin vot universal direct, după o procedură uniformă în toate statele
membre.
La 20 septembrie 1976 Consiliul a reuşit să adopte Actul pentru alegerea
reprezentanţilor în Adunare prin sufragiul universal direct, şi pe care îl vom denumi în
continuare Actul.Până la data de 7 iunie 1979, când au avut loc primele alegeri directe
pentru Parlamentul European, aceasta a fost format din delegaţi desemnaţi de
parlamentele naţionale după procedura stabilită de fiecare stat membru. Pentru a ajunge
la acest mod de desemnare a parlamentarilor europeni, a trebuit traversată o lunga
perioadă de timp şi au fost depăşite numeroase obstacole de ordin politic şi tehnic. În
iunie 1979, aceasta desemnare a fost încredinţată votului universal. Însăşi noutatea pe
care o reprezenta o adunare parlamentară internaţională, precum şi noutatea, încă mai
mare, pe care o reprezenta alegerea prin vot universal a unei
asemenea adunări explică faptul că, pe de o parte, vechiul Parlament a suferit
vreme îndelungată de o slabă reprezentativitate, iar pe de altă parte, că a fost nevoie de
mai bine de treizeci de ani pentru a se pune în practică votul universal.
Cât priveşte numărul parlamentarilor, acesta a crescut de la 78 pentru Adunarea
comună CECO la 142 pentru Adunarea parlamentară a celor trei Comunităţi, apoi la 198
o dată cu aderarea Regatului Unit, a Irlandei şi a Danemarcei; a ajuns la 410 o dată cu
instituirea alegerilor directe şi apoi la 434, de la 1 ianuarie 1981, prin intrarea Greciei, la
518 prin intrarea Spaniei şi Portugaliei în 1986, apoi la 567 o dată cu reunificarea
germană şi, în sfârşit, la 626 prin aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei la 1 ianuarie
1995.4
Realizarea acordului asupra numărului de reprezentanţi care compun adunarea şi
repartizarea între diferitele state membre a fost destul de dificilă.
Cu ocazia Consiliului European de la Edimburgh s-a decis ca la alegerile din iunie
1994 numărul parlamentarilor europeni să crească de la 518 la 567, datorită reunificării
Germaniei.

4
J.L. BURBAN, op. cit., pag. 7
 Repartizarea acestor locuri era următoarea: Germania – 99; Franţa, Italia şi
Regatul Unit al Marii Britanii câte 87; Spania – 64; Olanda – 31; Belgia, Grecia şi
Portugalia câte 25; Danemarca – 16; Irlanda – 15; Luxemburg – 6.
Urmare creşterii numărului statelor membre la 15, prin aderarea de la 1 ianuarie
1995 a Austriei, Finlandei şi Suediei, Parlamentul European a ajuns la 626 de deputaţi,
iar numărul de locuri pentru fiecare stat membru este următorul: Germania 99; Franţa,
Italia şi Marea Britanie câte 87, Spania 64, Olanda 31, Belgia, Grecia şi Portugalia câte
25, Suedia 22, Austria 21, Finlanda şi Danemarca câte 16, Irlanda 15 şi Luxemburg
6.Nici până în prezent state membre nu au putut să se pună de acord asupra unei
proceduri electorale uniforme, aşa după cum se prevăzuse în art. 137 al Tratatului C.E.
Actul semnat la 20 septembrie 1976 precizează ca procedură electorală este condusă în
fiecare stat membru prin dispoziţii naţionale, care sunt alese de o manieră liberă, conform
tradiţiilor electorale naţionale.
Prin semnarea Tratatului asupra Uniunii Europene s-a recunoscut dreptul de a
vota şi de a fi ales pentru Parlamentul European tuturor cetăţenilor care au statut de
rezident într-un stat membru în care nu au cetăţenie în condiţii egale cu acelea ale
resortisanţilor statului respectiv. Este urmarea firească a cetăţeniei europene prevăzute
prin Tratatul asupra Uniunii Europene şi care a fost reglementată prin directiva din 6
decembrie 1993.
Stabilirea sediului Parlamentului European a constituit şi este în continuare o
problemă controversată, deoarece numeroşi parlamentari ar dori ca acesta să se găsească
la Bruxelles, sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, iar Secretariatul parlamentului
se găseşte la Luxemburg.
Franţa şi Germania consideră că reunirea Parlamentului în capitală Alsaciei este
simbolul unităţii lor postbelice şi o garanţie a ideilor de pace.
În perspectiva lărgirii U.E. prin admiterea ţărilor central şi est-europene, un
protocol anexat Tratatului de la Amsterdam limitează numărul parlamentarilor europeni
la 700, indiferent câte ţări membre va avea Uniunea Europeana.5
Conform hotărârii luate de şefii de state şi guverne reuniţi la Nisa Parlamentul
European va avea 732 de membri. Cu acelaşi prilej s-a stabilit şi necesitatea unei
5
A. POPESCU, Integrarea Europeanǎ, Dicţionar de termeni comunitari, lucrare publicatǎ sub egida
Consiliului Legislativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 137
redistribuiri a numărului de locuri prin reducerea numărului parlamentarilor ţărilor mari
în favoarea celor mici şi mijlocii.6
Adunarea europeană a fost şi rămâne în centrul uneia din cele mai aprigi polemici
postbelice, care nu s-a stins în fapt niciodată, mai cu seama în Franţa, unde există gustul
înfruntărilor de principiu, şi care face ca Parlamentul European să fie instituţia europeană
despre care s-a scris cel mai mult din 1945 încoace.

SECŢIUNEA A II-A
DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Parlamentul European este una din principalele instituţii comunitare, fiind

înfiinţată odată cu C.E.C.O. sub forma unei “Adunări Parlamentare compusă din
reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în Comunitate” (art. 20 din Tratatul E.C.O.).
În 1958, odată cu apariţia C.E.E. şi C.E.E.A., instituţia parlamentară a decis să-şi schimbe
numele în “Adunare Parlamentară Europeană”, pentru ca în 1962 să ia denumirea de
“Parlament European”. Istoria PE este marcată de o permanentă luptă pentru a-şi spori
competenţele proprii. Plecând de la atribuţiile limitate ce-i erau conferite prin Tratatele
originare, puterea Parlamentului European a fost precizată pe calea acordurilor inter-
instituţionale şi s-a extins prin revizuirile succesive ale Tratatelor. Tratatul de la
Maastricht a consacrat o noua creştere a competentelor PE atât în plan legislativ (prin
introducerea procedurii de codecizie), cât şi în cel al controlului exercitat asupra Comisiei
Europene, iar Tratatul de la Amsterdam, prin modificările aduse procedurii de codecizie
şi prin extinderea câmpului sau de aplicare, a dat PE o putere reală de decizie pe care o
împarte însă cu Consiliul U.E.
În conformitate cu dispoziţiile Tratatului stabilind Comunitatea Economică
Europeană, Parlamentul European îşi adoptă propriul Regulament interior, prin care
precizează modul de organizare a propriilor organe (Biroul şi Biroul lărgit), a comisiilor
parlamentare şi a grupurilor politice.

6
N. DIACONU, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 100
 Biroul Parlamentului European se compune dintr-un Preşedinte şi 14
vicepreşedinţi, aleşi de Adunare pe o perioadă de 2,5 ani. De asemenea, este ales Colegiul
chestorilor şi se constituie Conferinţa preşedinţilor. Biroul lărgit conţine şi preşedinţii
grupurilor politice, având atribuţiuni privind organizarea internă şi relaţiile cu alte
instituţii comunitare şi din afara Uniunii Europene. Preşedintele, vicepreşedinţii şi
chestorii sunt aleşi în prima sesiune a Parlamentului de după alegeri.7
Conferinţa preşedinţilor are în componenţa sa Preşedintele Parlamentului
European şi preşedinţii grupurilor politice. În componenţa Conferinţei intră şi doi
reprezentanţi ai parlamentarilor independenţi. Conferinţa preşedinţilor are un rol
important în structura organelor de conducere ale Parlamentului European.
Printr-un vot majoritar, Parlamentul European constituie Comisiile permanente,
pe baza propunerii Biroului, avându-se în vedere o repartizare între grupurile politice,
potrivit unei reprezentări echitabile a tuturor celor 15 ţări membre. Membrii titulari ai
Comisiilor parlamentare sunt aleşi pe o perioada de 2,5 ani. Fiecare membru titular este
dublat de un supleant. Comisiile parlamentare sunt îndrituite sa pregătească şedinţele
plenare ale Parlamentului, elaborând avize şi amendamente.
Grupurile politice sunt constituite pe criterii ideologice, din 29 de membri dacă
aparţin unui singur stat, şi din 23 de membri dacă provin din 2 state membre. În cazul în
care membrii grupului politic provin din 3 state, numărul lor trebuie să se ridice la 18, iar
dacă provin din patru sau mai multe state, numărul lor trebuie să se ridice la 14.
În conformitate cu prevederile Tratatelor constitutive, precum şi în baza
Regulamentului interior, Parlamentul European se reuneşte în sesiuni anuale, convocate
în a doua zi de marţi din luna martie, potrivit unei Ordini de zi pregătită de Biroul
Parlamentului şi de Conferinţa preşedinţilor.
Sesiunea anuala a Parlamentului este organizată în sesiuni de câte o săptămână în
fiecare luna. În acelaşi timp, Parlamentul European poate lucra în sesiuni extraordinare,
care pot fi convocate: a) la cererea majorităţii eurodeputaţilor; b) la solicitarea Consiliului
European sau c) la cererea Comisiei Europene.
Parlamentul European are competenţa de deliberare şi control; are ultimul cuvânt
în problemele bugetare; are competenţa în privinţa acordurilor internaţionale încheiate de

7
D. MAZILU, Integrarea europeanǎ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 105
către Uniunea Europeană. Sesiunile plenare ale Parlamentului sunt pregatite cu sprijinul
Comisiilor parlamentare, care elaborează avizele şi propun amendamentele la diferite
proiecte aflate pe ordinea de zi.
Parlamentul European, a cărui legitimitate derivă din sufragiul universal direct,
este ales la fiecare cinci ani; de-a lungul timpului, el a acumulat constant putere şi
influenţă, printr-o serie de tratate. Aceste tratate, în special Tratatul de la Maastricht din
1992 şi Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat Parlamentul European dintr-
un organism pur consultativ într-un parlament legislativ, cu puteri similare cu cele ale
parlamentelor naţionale.
În domeniul legislativ puterea sa iniţială era relativ restrânsă, constând în
principal în emiterea unor avize consultative. Tratatele originare menţionau însă şi
sectoare în care era necesar avizul conform al instituţiei parlamentare (de exemplu în
cazul încheierii acordurilor de asociere cu terţe tari sau al ratificării acordurilor de aderare
la UE).
Din anul 1987, odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European (prima
modificare majoră adusă Tratatelor de constituire a Comunităţilor Europene) s-a introdus
o procedura de cooperare între Consiliul UE, Comisia Europeana şi Parlamentul
European, aplicabilă deciziilor ce se iau cu majoritate calificată în domeniile ce ţin de
piaţa internă, politica socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea ştiinţifică.
Tratatul de la Maastricht a introdus o nouă procedură numită “procedura de
codecizie”, care ancorează şi mai mult Parlamentul European în procesul de decizie
legislativă, iar Tratatul de la Amsterdam a simplificat şi extins codecizia astfel încât să
devină operaţională într-un număr sporit de domenii. 8
În domeniul bugetar, Parlamentul European are posibilitatea de a respinge în
întregime adoptarea bugetului comunitar. A făcut acest lucru pentru prima dată în
decembrie 1979 când a respins proiectul de buget pentru anul 1980, a doua oară în 1985,
iar cel mai recent caz îl constituie refuzul PE, în decembrie 1998, de a acorda Comisiei
Europene descărcarea bugetară pentru anul 1996, ceea ce a dus la depunerea unei moţiuni
de cenzură la adresa Comisiei, la 14 ianuarie 1999 (moţiunea nu a întrunit însă
majoritatea cerută pentru adoptare – două treimi din numărul total de voturi exprimate,
care să reprezinte în acelaşi timp jumătate plus unu din totalul membrilor PE – astfel
încât a fost respinsă).
Parlamentul European are, totodată, ultimul cuvânt în ceea ce priveşte cheltuielile
comunitare neobligatorii (cheltuieli administrative, fondul social european – FSE, fondul
de dezvoltare regională – FEDER, fondurile alocate cercetării, domeniului energetic,
politicii industriale etc. – în total aproape o treime din bugetul Uniunii europene).
Întreaga existenţă a PE este marcată de o luptă permanentă pentru sporirea
competenţelor.
Competenţele Parlamentului în domeniile supravegherii şi controlului se referă,
îndeosebi, la Comisia Europeană, ai cârei membri pot fi audiaţi – la cererea lor – în
numele Comisiei. Parlamentul, în ansamblul său, ca instituţie, ori membrii acestuia pot
adresa întrebări Comisiei sau membrilor ei.
Atribuţiile de supraveghere şi control se concretizează şi în dreptul Parlamentului
European de a dezbate public Raportul general anual al Comisiei Europene, cu care prilej
eurodeputaţii emit aprecieri cu privire la activitatea desfăşurată şi formulează observaţii
critice.9
Parlamentul European îşi exercită drepturile de supraveghere şi control cu privire
la activitatea Comisiei şi printr-o “moţiune de cenzură”, pe care are posibilitatea sa o
depună şi care – în cazul unui vot de acceptare – are drept consecinţa revocarea Comisiei.
În prezent este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru decizii referitoare la
acceptarea de noi State Membre, la acorduri de asociere cu ţările care nu sunt membre ale
Uniunii şi la încheierea de acorduri internaţionale.
Aceasta înseamnă că în prezent Parlamentul are dreptul să ratifice şi puterea să
respingă acorduri internaţionale. Din preocuparea sa pentru apărarea drepturilor omului,
Parlamentul îşi foloseşte puterea pentru a cere ţărilor care nu sunt membre ale Uniunii să
îşi îmbunătăţească practicile în domeniul respectării drepturilor omului. Parlamentul nu a
ezitat să respingă o serie de protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale
Uniunii, pe baza unor chestiuni legate de drepturile omului, obligând aceste ţări să
elibereze deţinuţii politici sau să accepte angajamente internaţionale pentru respectarea
drepturilor omului.

9
D. MAZILU, op. cit., pag. 110
 CAPITOLUL II
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI EUROPEAN

Încǎ de la început, organizarea prevǎzutǎ a se realiza între cele 6 state membre a

avut în vedre aspectul reprezentǎrii lor într-o formǎ reunitǎ la nivelul Comunitǎţilor
europene (art.20 al Tratatului C.E.C.A. şi art. 137 al Tratatului C.E.E.).10
Parlamentul European a fost prevǎzut (deşi sub alte denumiri) în toate cele trei
tratate iniţiale :
- Adunarea Comunǎ , în cadrul CECO ;
- Adunarea, în cadrul CEE şi CEEA .
Ulterior, prin rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei organe similare s-au reunit în
„ Adunarea Parlamentarǎ Europeanǎ”, care, prin rezoluţia din 30 martie 1962 devine
„ Parlamentul European ”.
Prin Actul Unic European (art.3 par.1) este consacratǎ din punct de vedere juridic
denumirea de Parlament European, denumire menţinutǎ şi de tratatele ulterioare (Tratatul
de la Maastricht şi tratatul de la Amsterdam). 10 Conform tratatelor constitutive,
Parlamentul European se compune din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în
comunitǎţi (art. 20 – Tratatul CECO, art. 137 Tratatul CE).11
SECŢIUNEA I
MODUL DE DESEMNARE A PARLAMENTARILOR EUROPENI

Iniţial, membrii Parlamentului au fost desemnaţi de parlamentele naţionale din

cadrul membrilor acestora, fiind consideraţi delegaţi ai parlamentelor naţionale.
S-a considerat cǎ pentru a conferi acestui organ o mai mare reprezentativitate, este
necesarǎ alegerea membrilor sǎi prin vot direct, universal, dupǎ o procedurǎ unitarǎ
pentru toate statele membre.Deşi aceastǎ iniţiativǎ a fost avutǎ în vedere de autorii

10
A. FUEREA, I. P. FILIPESCU Drept instituţional comunitar european, Ediţia a V-a, Editura Actami,
Bucureşti, 2000, pag. 115.
11
N. DIACONU, op. cit. , pag. 97
tratatelor iniţiale, nu a fost materializatǎ datoritǎ poziţiei obstrucţioniste a Franţei decât
mult mai târziu, dupǎ 1976 .
La 20 septembrie a fost adoptat Actul pentru alegerea reprezentanţilor în
Parlamentul European, prin vot universal direct (Actul fiind anexat deciziei Consiliului
nr. 76/787).
Primele alegeri s-au desfasurat în perioada 7-10 iulie 1979, iar urmǎtoarele între
14-17 iunie 1984, între 15-18 iunie 1989, între 9-12 iunie 1994 şi 11-13 iunie 1999.
Reprezentanţii Parlamentului European nu sunt încǎ aleşi dupǎ o procedurǎ uniformǎ în
toate statele membre.
Procedura electoralǎ rezultǎ dintr-o combinare a dispoziţiilor naţionale şi a unui
ansamblu de reguli comunitare fixate prin Actul din 20 septembrie 1976, care prevede :
a) nimeni nu poate vota decât o singurǎ datǎ (art.8); b|) alegerile se desfǎşoarǎ la datele
fixate de cǎtre fiecare stat membru în cursul aceleiaşi perioade care începe joi dimineaţa
şi se terminǎ duminica (în aceeaşi sǎptǎmânǎ); c) dechiderea urnelor se face numai dupǎ
închiderea scrutinului în toate statele membre .
În afara acestor reguli s-a stabilit şi posibilitatea contestaţiilor privind alegerile,
posibilitatea organizǎrii unui al doilea tur de scrutin, etc.
Alte aspecte privin procedura de votare sunt reglemntate de legile interne,
diversitatea reglementǎrilor fiind foarte mare.
Absenţa unei proceduri electorale uniforme duce la apariţia unor probleme legate
de validitatea alegerilor.
Prin Tratatul de la Maastricht se instituie un drept de a alege şi de a fi ales –
pentru toate persoanele care au cetǎţenia Uniunii Europene, fapt ce duce la dispariţia unor
reglemantǎri naţionale, altele insǎ rǎmânând în vigoare.
Numǎrul membrilor Parlamentului European şi repartizarea locurilor între statele
membre (aşa cum au fost fixate prin Actul din 20 septembrie 1976) au fost modificate
succesiv prin aderarea noilor membrii în Uniunea Europeanǎ.12
Numǎrul total al reprezentanţilor aleşi este in prezent de 626 din care 99 revin
Germaniei, câte 87 revin Franţei, Italiei şi Marii Britanii, 64-Spaniei, 31-Olandei, câte 25
revin Belgiei, Greciei şi Portugaliei, 22-Suediei, 21-Austriei, câte 16-Danemarcei şi

12
I. Jinga, Uniunea Europeanǎ, realitǎţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1993, pag. 67
Finlandei, 15-Irlandei şi 6 pentru Luxemburg (la alegerile din 1994 numǎrul total al
parlamentarilor era de 567 şi anterior de 518).
Prin Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit cǎ în perspectiva extinderii Uniunii
Europene, numǎrul maxim al membrilor Parlamentului European sǎ nu depǎşeasca 700
de parlamentari.
La 26 februarie 2001 a fost semnat de cǎtre reprezentanţii celor 15 state membre
ale Uniunii Europene Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului asupra Uniunii
Europene şi a tratatelor de instituire a Comunitǎţilor Europene şi a unor acte conexe, rod
al lucrǎrilor Consiliului European, încheiat la 10 decembrie 2000, în aceeaşi localitate.
Tratatul de la Nisa conţine prevederi menite sǎ adânceascǎ integrarea europeanǎ
prin perfecţionarea mecanismului decizional, în perspectiva lǎrgirii Uniunii Europene la
27 de state membre. Principalele organisme comunitare vor suferi transformǎri, atât în
privinţa organizǎrii, cât şi a competenţelor. În consecinţǎ, în titlul I din cea de-a V-a parte
a Tratatului de instituire a Comunitǎţii Europene („ Instituţiile comunitǎţii ”) s-au operat
urmǎtoarele modificǎri importante :
Articolul 189 alin.2 stabileşte numǎrul membrilor Parlamentului European la cifra
de 732 . Aceastǎ modificare (Tratatul de la Amsterdam prevedea maximum 700 de
membrii), s-a fǎcut ţinând seama de perspectiva integrǎrii în Uniunea Europeana a ţǎrilor
candidate la aderare.În acest context, trebuie amintit Protocolul asupra lǎrgirii Uniunii
Europene adoptat la Nisa, anexa la T.C.E. , al cǎrui articol 2 stabileşte, începând cu data
de 1 ianuarie 2004 şi cu efectele de la începutul legislaturii 2004-2009 , un numǎr mai
redus decât cel prezent al reprezentanţilor aleşi în statele care acum fac parte din Uniune
(cu excepţia Germaniei şi a Luxmeburgului).La rândul ei, Declaraţia relativǎ la lǎrgirea
Uniunii Europene, adoptatǎ tot la Nisa, include în numǎrul total al parlamentarilor
comunitari numǎrul de parlamentari cuvenit pentru fiecare stat candidat la aderare
(România va avea 33 de parlamentari situându-se pe poziţia a şaptea) .13

SECŢIUNEA A II-A
REGULAMENTUL PARLAMENTULUI EUROPEAN
13
O. ŢINCA, Tratatul de la Nisa, Revista „Dreptul”, nr.7, Bucureşti, 2001, pag. 14
 Prin articolul 142 CEE, Adunarea a primit o putere regulamentarǎ importantǎ,
care nu este supusǎ, precum în Franţa, controlului unei curţi constituţionale.Aceastǎ
putere regulamentarǎ a permis Parlamentului European sǎ-şi organizeze lucrǎrile dupǎ
cum doreşte, sǎ-şi aleagǎ structurile adminstrative, sǎ-şi fixeze cvorum-ul, numǎrul
membrilor necesari pentru constituirea unui grup politic etc. Ea a permis chiar
Parlamentului sǎ-şi gestioneze puterile bugetare care i-au fost acordate începând din
1970, sau sǎ precizeze condiţiile de exercitare a moţiunii de cenzurǎ faţǎ de comisia de la
Bruxelles. Este de notat cǎ Parlamentul ales în mod direct a pǎstrat vreme de aproape 2
ani esenţa vechiului regulament, în pofida propunerilor de revizuire fǎcute de marile
grupǎri politice, mai cu seama pentru a împiedica filibusteringu-ul radicalilor italieni şi al
unor parlamentari neînscrişi din Irlanda de Nord.
În martie 1981, a fost adoptat un nou regulament care menţine o mare libertate a
cuvântului şi rǎspunde astfel dorinţei radicalilor italieni şi a parlamentarilor neînscrişi al
cǎror timp de cuvânt a fost chiar dublat în raport cu regulamentul vechii Adunǎri.
În schimb, noul regulament introduce o serie de inovaţii, dintre care cele mai
importante sunt urmatoarele:
atribuirea de puteri deliberative comisiilor parlamentare, în scopul de a despovǎra
plenul Adunǎrii de textele de ordin tehnic.Acest sistem, care se inspirǎ din
parlamentarismul italian, constǎ în delegarea puterii legislative cǎtre comisii, astfel încât
Adunarea sǎ nu fie în totalitate deposedatǎ de atare puteri;
amplificarea dezbaterilor de actualitate.
Traducerea simultană a tuturor dezbaterilor parlamentare şi discuţiilor comisiilor
este asigurată în cele unsprezece limbi oficiale ale Uniunii: daneză, olandeză, engleză,
finlandeză, franceză, germană, greacă, italiană, portugheză, spaniolă şi suedeză. De
asemenea, toate documentele parlamentare sunt traduse şi publicate în toate aceste
unsprezece limbi.14
Activitatea parlamentului este organizată in general pe următoarele principii:
-comisia parlamentară corespunzătoare (spre exemplu, Comisia pentru Mediul
Înconjurător pe probleme de legislaţie a poluării) numeşte un membru ca „raportor”,

14
G. Ferréol, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polinom, Iaşi, 2001, pag. 51
pentru a redacta un raport asupra propunerii, ce va fi supus Comisiei Europene spre
analiză;
-raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru dezbatere;
-după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot si, dacă este cazul, amendat;
-raportul se discuta apoi în şedinţă plenară,amendat şi supus la vot. Parlamentul
adoptă apoi o poziţie asupra chestiunii respective.
Aceasta este procedura pentru adoptarea legislaţiei, care necesită două lecturări,
ca în cazul procedurii de codecizie.
Pe lângă adoptarea propunerilor legislative şi a bugetului Membrii Parlamentului
European mai analizează şi activitatea Comisiei Europene şi a Consiliului European,
punând întrebări orale asupra unor chestiuni specifice Membrilor Comisiei şi Consiliului ,
în cadrul şedinţelor în plen.

SECŢIUNEA A III-A
STRUCTURA PARLAMENTULUI EUROPEAN

Organizarea Parlamentului european e reglementată în tratatele constitutive şi în

Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuşi. Regulamentul a făcut
obiectul unei reforme globale în octombrie 1993.
Parlamentul european cuprinde:
-un Birou;
-Conferinţa preşedinţilor;
-Comisii;
-Grupuri politice parlamentare.14
PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI EUROPEAN
Parlamentul European desemnează dintre membrii săi un preşedinte pe o durată
de doi ani şi jumătate, precum şi un birou din care mai fac parte 14 vicepreşedinţi şi 5
chestori.

14
A. FUEREA, Manualul Uniunii Europene, Ed. ACTAMI, Bucureşti, 2001, pag 77.
 Preşedintele Parlamentului European are un rol determinant în cadrul lucrărilor
adunării, precum şi în domeniul relaţiilor externe.În afară de funcţiile sale protocolare,
preşedintele conduce întreaga activitate a parlamentului şi prezidează deliberările,
exercitând o reală forţă de influentă.
Este amintită magistratura influentă care a fost exercitată în perioada iulie 1969 –
ianuarie 1972 de către SimoneVeil, precum şi preşedinţia spaniolului Enrique Baron
Crespo, în perioada iulie 1989 – ianuarie 1992, care s-a remercat printr-o prestaţie
ştearsă.
Întâlnindu-se cu personalităti de prim rang care, fie că sunt şefi de stat şi de
guvern din ţările membre ale Uniunii, fie cǎ sunt personalităţi din ţări terţe, preşedintele
Parlamentului face ca rolul politic jucat de instituţia pe care o reprezintă să depăşească
componenţele juridice strict delimitate prin tratate.
Preşedintele Parlamentului conduce delegaţia parlamentară cu ocazia reuniunilor
prevăzute a avea loc împreună cu Consiliul de Miniştri în cadrul procedurii denumite de
concertare.15
Totodată, Tratatul de la Maastricht prevede că preşedintele Consiliului împreună
cu preşedintele Parlamentului convoacǎ comitetul paritar de conciliere prevăzut în cadrul
procedurii de codecizie.
De asemenea, preşedintele Parlamentului participă alături de preşedintele
Comisiei şi preşedintele Consiliului la reuniunile destinate clarificării punctelor
discordante, in ceea ce priveşte stabilirea bugetului comunitar.
Tot el este invitat să-şi expună punctele de vedere în faţa Consiliului European la
începutul lucrărilor acestuia.

BIROUL
Biroul este organul regulator care este responsabil cu bugetul parlamentului şi
răspunde de chestiuni administrative, de organizare şi de personal. Pe lângă Preşedinte şi
cei paisprezece vicepreşedinţi, acesta mai include cinci chestori care ocupă o poziţie

15
R. Munteanu, Drept european:evoluţie, instituţii, ordine juridicǎ, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996, pag.76
consultativă în chestiunile administrative şi financiare legate de Membri şi de Statutul
acestora. Membrii Biroului sunt aleşi cu un mandat de doi ani şi jumătate.
CONFERINŢA PREŞEDINTILOR
Noul text al regulamentului a suprimat Biroul lărgit (care era compus din membrii
Biroului şi preşedinţii grupurilor politice parlamentare), fiind înlocuit, de acum încolo, de
o conferinţă a preşedinţilor. Conferinţa este compusă din preşedintele Parlamentului şi
din preşedinţii grupurilor politice. Ea este organismul politic conducător al Parlamentului.
Conferinţa elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activitaţii
organismelor parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi
delegaţiilor parlamentare.
COMISIILE
Pentru pregătirea lucrărilor plenare, Parlamentul European poate să creeze comisii
parlamentare, care au un rol deosebit de important, deoarece, reunindu-se în intervalul
sesiunilor, asigură continuitatea lucrărilor Parlamentului.
Comisiile prevǎzute în art. 135 şi urm. din Regulamentul interior sunt de mai
multe tipuri. În prezent, există 17 astfel de comisii:
-Comisia pentru Afaceri Externe, Drepturile Omului, Securitatea Comunǎ şi
Politica de Apǎrare ;
-Comisia pentru Bugete ;
-Comisia pentru Control Bugetar ;
-Comisia pentru Drepturile şi Libertǎţile Cetǎţeanului, Justiţie şi Familie ;
-Comisia pentru Afaceri Economice şi Monetare ;
-Comisia pentru Legislaţie şi Piaţa Internǎ ;
-Comisia pentru Industrie, Comerţ Exterior, Cercetare şi Energie ;
-Comisia pentru Forţa de Muncǎ şi Probleme Sociale ;
-Comisia pentru Mediu, Sǎnǎtate Publicǎ şi Politica Consumatorului ;
-Comisia pentru Agriculturǎ si Dezvoltarea Ruralǎ ;
-Comisia pentru Pescǎrii ;
-Comisia pentru Politica Regionalǎ, Transport şi Turism ;
-Comisia pentru Culturǎ, Tineret, Educaţie, Media şi Sport ;
-Comisia pentru Dezvoltare şi Cooperare ;
 -Comisia pentru Probleme Constituţonale ;
-Comisia pentru Drepturile Femeii şi Egalitatea Sexelor ;
-Comisia pentru Petiţii .
Fiecare comisie are un domeniu de activitate precis, fixat în anexa VI din
Regulamentul interior. Membrii Comisiilor permanente sunt aleşi în prima perioadă a
sesiunii Parlamentului nou ales şi apoi, după o perioadă de doi ani şi jumătate.
Parlamentul European poate să constituie şi comisii temporare al căror mandat
este de regulă de maxim 12 luni. Componenţa, mandatul şi atribuţiile acestor comisii sunt
stabilite prin deciziile pe baza cărora sunt instituite.
Prin Tratatul asupra Uniunii Europene (art. G 41- modificând art. 138 –Tratatul
CE ), se arată că la cererea unor pătrimi din membrii săi, Parlamentul European poate
constitui o comisie Temporară de anchetă, pentru a examina acuzaţiile privind săvârşirea
de infracţiuni sau de rea administrare în aplicarea dreptului comunitar, cu excepţia
cazurilor când faptele sunt cercetate de alte organe jurisdicţionale.
Regulamentul Parlamentului a prevăzut, începând cu 1981, posibilitatea înfiinţării
unor delegaţii interparlamentare; aceste delegaţii sunt chemate să joace un rol important
în contactele externe ale Parlamentului şi în cooperarea interparlamentară.
Parlamentul european poate înfiinţa comisiile parlamentare mixte, cu participarea
parlamentarilor din statele asociate la Comunitate sau din statele cu care sunt angajate
negocieri de aderare. 16
GRUPURILE POLITICE
Grupurile politice parlamentare reprezintă formaţiunile organizatorice ale
parlamentelor în funcţie de criteriile politice care îi separă. Constituirea grupurilor
politice reprezintă o caracteristică a organizării Parlamentului European, traducând
orientările partidelor politice care le formează.
Grupurile se constituie printr-o declaraţie făcută Preşedintelui Parlamentului care
cuprinde semnătura membrilor săi, denumirea grupului şi componenţa biroului.
Această declaratie se publică în J.O.C.E. Pentru prima dată în Parlamentul
European constituirea grupurilor politice a fost decisă la 21 martie 1958 (constituirea lor
realizându-se la cea de-a doua sesiune a Parlamentului European din acelaşi an ).

16
A. FUEREA, op. cit., pag. 78.
 Numărul minim al deputaţilor necesar constituirii unui grup este fixat de
regulament la 29 dacă deputaţii aparţin unui singur stat membru, la 23 dacă sunt din două
state membre si la 14 dacă sunt din patru state membre sau mai multe.
Este interzisă participarea unui parlamentar în mai multe grupuri politice.
Grupurile politice se constituie după convingerile politice ale acestora şi nu după criteriul
naţionalităţii lor.
Deputaţii care nu aderă la nici un grup sunt desemnaţi ca „ neînscrişi ”. Conform
art. 26-27, din Regulamentul interior, din categoria parlamentarilor apolitici sunt
desemnaţi doi participanţi fără drept de vot, la lucrările Biroului lărgit.
În cadrul reuniunilor Parlamentului European, deputaţii sunt aşezaţi în semicerc
pe grupuri politice, cu scopul de a demonstra solidaritatea ideologică.17
Fiecare grup politic parlamentar este reprezentat de preşedintele său la Conferinţa
Preşedinţilor. În sesiunile plenare, preşedinţii grupurilor politice exprimă poziţiile
grupurilor lor.
Grupurile politice au multiple prerogative: beneficiază de resurse proprii
prevăzute în bugetul Parlamentului; au propriul secretariat a cărui importanţă ar
trebui întărită; au o participare activă în pregătirea ordinii de zi; au o contribuţie susţinută
la dezbateri; desfăşoară activităţi proprii (simpozioane, buletine de informare, etc.); au
administratori specializaţi permanenţi ataşaţi pe lângă comisiile parlamentare,
contribuind la pregătirea lucrărilor comisiilor.
Prin programele lor, grupurile politice parlamentare tind să depăşească
tradiţionala divizare politică stânga-dreapta.
Conform art. 126 din Regulamentul interior, mai pot fi constituite şi delegaţii
interparlamentare desemnate de către grupurile politice, având competenţa stabilită de
Parlament în scopul întreţinerii relaţiilor cu parlamente ale altor state şi cu organizaţii
internaţionale.
Tratatul de la Maastricht evidenţiază importanţa partidelor politice în procesul
integrării europene.
În art. 138 A –Tratatul CE (introdus prin Tratatul de la Maastricht) se arată că
partidele politice la nivelul european sunt importante ca factor de integrare în cadrul

17
G. PROFIROIU; A. MARIUS, Introducere în realitǎţile europene, Ed. Economicǎ, Bucureşti, 2000
Uniunii. Ele contribuie la formarea unei conştiinţe europene şi la exprimarea voinţei
politice a cetăţenilor Uniunii.
Opt grupuri politice s-au constituit după alegerile din iunie 1999, care au antrenat
câteva schimbări faţă de adunarea anterioară:
-grupul partidului popular european (democraţi-creştini) şi democraţilor europeni
–PPE-DE:233 membri;

-grupul partidului socialiştilor europeni-PSE:180 membri;

-grupul partidului european al liberalilor, democraţilor şi reformatorilor-ELDR:
50 de membri;
-grupul Verzilor/alianţa Liberă europeană- V/ALE:48 membri;
-grupul confederal al stângii unitare europene/stânga verde nordică-GUE/NGL:42
membri;
-grupul uniunii pentru Europa naţiunilor-UEN:30 membri;
-grupul pentru Europa democraţiilor şi a diferenţelor –EDD: 16 membri;
-grupul celor neînscrişi- NI: 27 membri.18
SECRETARIATUL
Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat, condus de un Secretar
General, şi care are un personal de aproximativ 3500 de persoane, pe lângă care mai
funcţionează şi personalul grupurilor politice şi asistenţii membrilor. Cele unsprezece
limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din personalul secretariatului să
lucreze în domeniul lingvistic ( traducere şi interpretare). Cu toate acestea, in ciuda
constrângerilor impuse de multilingvism şi de cele trei puncte de lucru, bugetul
operaţional al Parlamentului este doar unu la sută din bugetul
Comunităţii, adică un euro şi jumătate pe an de la fiecare persoană care trăieşte în
Uniunea Europeană.

AVOCATUL EUROPEAN AL POPORULUI

18
A. FUEREA, op. cit. pag. 79
 O poziţie importantă în valorificarea dreptului la petiţionare este deţinutǎ de
mediatorul numit de Parlament şi abilitat să primească plângerile ce provin de la
persoanele menţionate şi care sunt relative la cazurile de rea administrare în acţiunea
instituţiilor sau organismelor comunitare, cu excepţia Curţii de justiţie şi a Curţii de
primă instanţă în exercitarea funcţiilor lor jurisdicţionale.19 Considerăm însă, că nu poate
fi pusă în cauză reaua administrare în privinţa fondurilor bugetare întrucât în această
materie este consacrată competenţa specială a Curţii de conturi.
Conform misiunii sale, mediatorul procedează la anchetele pe care el le socoteşte
justificate fie din proprie iniţiativă, fie pe baza plângerilor care i-au fost prezentate direct
( art.8 D, par. 2 ) sau prin intermediul unui membru al Parlamentului, afară dacă faptele
afirmate fac sau au făcut obiectul unei proceduri jurisdicţionale. Prin urmare, mediatorul
se poate sesiza din oficiu, dar este de presupus că informaţiile pe care el le deţine pentru
deschiderea procedurii au, totuşi, o sursă oficială comunitară sau că el a constat ex
propriis sensibus faptele de rea administrare. Pe de altă parte, dacă sunt în cauză
petiţionari, există o dublă modalitate a relaţiei mediatorului cu petiţionarii: una directă,
când aceştia prezintă personal cererea, şi una mediată, prin interpunerea unui membru al
Parlamentului european. Textul legal nu precizează că acest membru trebuie să fie un
conaţional al petiţionarului sau un corezident, de unde se poate afirma că este posibil să
fie oricare dintre membrii Parlamentului. În mod logic se poate impune şi concluzia, pe
care am mai revelat-o, în sensul că astfel ei nu-şi reprezintă numai propriile popoare, aşa
cum în mod formal se precizează la art. 137.
În cazul când mediatorul a constatat un fapt de rea administrare, el sesizează
instituţia în cauză, care dispune de un termen de trei luni pentru a-i aduce la
cunoştinţă opinia sa, după care va înainta un raport Parlamentului şi instituţiei respective
şi va fi informat petiţionarul despre rezultatul acestor anchete.
Mediatorul îşi exercită funcţiile sale în deplină independenţă. Astfel că în
îndeplinirea obligaţiilor sale el nu va solicita instrucţiuni şi nici nu le va accepta, dacă
eventual s-ar încerca să i se dea, din partea vreunui organism (comunitar sau naţional). El
se va supune numai statutului şi condiţiilor generale de exercitare a funcţiilor sale fixate
de Parlament, după ce s-a luat avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului ce hotărăşte cu
majoritate. Consiliul, prin Decizia Nr. 94/114 din 7 februarie 1994 a aprobat Decizia
Parlamentului, menţionată, privind statutul şi condiţiile generale de exercitare a acestor
funcţii.

CAPITOLUL III
ATRIBUŢIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN

Parlamentul European este instituţia comunitară care a cunoscut modificări

substanţiale pe parcursul perioadei construcţiei comunitare, în privinţa extinderii
atribuţiilor sale.
Tratatele constitutive ale Comunităţilor europene au încredinţat Parlamentului
doar atribuţii de control conform art. 20- Tratatul CECO şi atribuţii de deliberare şi
control conform art.137- Tratatul CEE şi art. 107-Tratatul CEEA.
Aşa cum s-a apreciat în literatura de specialitate, în afara exercitării atribuţiilor de
control, Parlamentul European era un organ cu caracter preponderent
consultativ.Începând din 1970, printr-o serie de tratate şi acte succesive s-a înregistrat o
creştere a rolului Parlamentului în mai multe domenii: în domeniul bugetar, în domeniul
controlului politic şi în domeniul normativ.
Un prim tratat în acest sens este Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970
referitor la modificarea regimului financiar comunitar, prin care i s-au acordat
Parlamentului posibilitatea de a propune modificări la proiectul de buget stabilit de
Consiliu precum şi de a dispune în privinţa cheltuielilor considerate neobligatorii.
Printr-un alt tratat, respectiv Tratatul de la Bruxelles din 22 iunie
1975,Parlamentul dobândeşte pentru prima oară un veritabil drept de a respinge în bloc
bugetul, precum şi dreptul de a da sau nu descărcare Comisiei cu privire la execuţia
bugetară.
Mai mult, prin actul de la Bruxelles din 20 septembrie 1976 Parlamentul
European dobândeşte o nouă legitimitate, care a deschis calea creşterii atribuţiilor sale.20
Actul Unic European întregeşte o primă etapă în sporirea atribuţiilor
Parlamentului European, introducând două proceduri de esenţă şi anume:
20
O. MANOLACHE, Drept comunitar, Ed. All, Bucureşti, 1996, pag. 62
 procedura cooperării- prin care Parlamentul European participă la procesul
decizional alături de Consiliu;
procedura avizului conform cu privire la acordurile de aderare şi de asociere.
Deşi puterile Parlamentului European au cunoscut progrese , nu numai cantitative,
în mod deosebit în privinţa atribuţiilor bugetare şi de control, Parlamentul a reclamat o
reală participare în cadrul procesului legislativ comunitar, argumentând aceasta prin
necesitatea unui control democratic la nivel comunitar. Tratatul de la Maastricht a marcat
o etapă nouă în procesul de reechilibrare a puterilor legislative la nivel comunitar. Prin
reglementările sale, cele două proceduri instituite prin Actul Unic European, se extind la
noi domenii comunitare şi se instituie o nouă procedură de „codecizie”- care a marcat o
creştere a puterilor parlamentului în elaborarea deciziilor.
În sfârşit, rolul Tratatului de la Amsterdam a fost de natură a consolida poziţia
Parlamentului în cadrul sistemului instituţional comunitar; prin extinderea procedurii
codeciziei la noi domenii, fiind substanţial simplificată faţă de procedura greoaie
prevăzută iniţial prin Tratatul de la Maastricht.
Pe lângă Creşterea competenţelor Parlamentului în procesul decizional comunitar
s-a constatat şi o extindere a atribuţiilor de control ale acestuia prin care are posibilitatea
să participe activ la viaţa comunitară, intervenind direct între cetăţean şi instituţiile
comunitare.
Art. 137 – Tratatul CE (modificat prin Tratatul de la Maastricht) prevede în noua
formulare că Parlamentul European exercită puterile ce îi sunt atribuite prin tratat
(această reglementare corespunzând realitaţii componenţelor Parlamentului)
Conform modificărilor şi completărilor succesive aduse prin tratatele comunitare,
atribuţiile Parlamentului European ar putea fi grupate în: atribuţii normative, atribuţii de
control, atribuţii în domeniul adoptării bugetului şi atribuţiile în materie de relaţii externe.

SECŢIUNEA I
ATRIBUŢIILE ÎN MATERIE LEGISLATIVĂ
 Parlamentul european nu deţine atributele parlamentelor naţionale în materie
legislativă. Nu are nici competenţa de iniţiativă, rezervată Comisiei, nici competenţa de
decizie rezervată Consiliului.
Competenţa codecizională a Parlamentului, revendicată la rang de principiu
(conform art. 36 al proiectului de tratat al Uniunii europene), există numai în domeniul
„ micilor revizuiri ” (Tratatul C.E.C.A. art.95). În rest, Parlamentul are numai statut de
asociat la legislaţia de grade diferite, după care actul intră în câmpul de aplicare al uneia
sau alteia dintre cele 3 proceduri:
- procedura consultărilor: consultarea este obligatorie, interzicându-se
Consiliului să decidă fără ca Parlamentul să fi dat în prealabil un aviz asupra propunerii
Comisiei;este prevazută prin texte într-un număr oarecare de circumstanţe (19 articole în
Tratatul C.E.E., 12 în Tratatul C.E.E.A. şi 8 în A.U.E.), uneori foarte generale;
procedura înţelegerii: rezultă din „Declaraţia comună a Adunării, Consiliului şi
Comisiei”, adoptată la 4 martie 1975 în aplicarea angajamentelor „vârfului” de la Paris,
din decembrie 1974; în virtutea acestui acord, s-a instituit o procedură de înţelegere între
Adunare şi Consiliu, cu concursul activ al Comisiei, care se deschide atunci când
Consiliul percepe o limitare a părerii adoptate de Adunare; Comisia de înţelegere,
compusă din membrii Consiliului şi dintr-o delegaţie a Parlamentului, condusă de
Preşedintele său, la lucrările căreia participă şi Comisia, are ca scop ajungerea la un acord
între 2 instituţii, în principiu, cu o amânare de 3 luni; când punctele de vedere ale celor 2
instituţii sunt suficient de apropiate, Parlamentul trebuie să dea o nouă propunere şi
Consiliul să decidă; acest mecanism se aseamănă cu procedura Comisiei mixte paritare
(Adunare Naţională – Senat) din sistemul francez; procedura se aplică decât unei părti
restrânse a domeniului legislativ şi, în practică, se deschide numai dacă fiecare dintre cele
2 părţi a recunoscut că este aplicabilă.
Procedura cooperării a fost introdusă de Actul unic european (A.U.E.) şi, de
acum, se află organizată la paragraful 2 al articolului 149 din Tratatul C.E.E.; câmpul de
aplicare vizează deciziile luate cu majoritate calificată de către Consiliu în domeniile
pieţei interne, politicii sociale, coeziunii economice şi sociale şi cercetării; este
reglementată exhaustiv în articolul 6 al Actului unic european şi permite Parlamentului să
influenţeze direct modalităţile de luare a deciziilor prin Consiliu, fără a repune în cauză
dreptul ultimului cuvânt al acestuia şi nici rolul de motor al Comisiei.21
Parlamentul European intervine în procedura de adoptare a actelor normative
comunitare prin mai multe modalitǎţi:
declanşarea iniţiativei;
consultarea;
procedura de concertare;
procedura cooperării (art. 189A C.E.):
procedura codeciziei (art. 189B C.E.)
avizul conform.

1. DECLANŞAREA INIŢIATIVEI
Declanşarea iniţiativei se realizează în baza art. 138B alin. 2 C.E., introdus prin
tratatul de la Maastricht, care prevede că Parlamentul poate să hotărască, cu majoritatea
voturilor membrilor săi, să solicite Comisiei să-i prezinte propuneri referitoare la
problemele pe care le consideră necesare pentru elaborarea unui act comunitar care
urmăreşte punerea în aplicare a tratatului. Parlamentul ia hotărârea pe baza unui raport de
iniţiativă întocmit de comisia de specialitate, în care se indică şi motivaţia juridică şi se
fac recomandări privitoare la conţinutul propunerii. Dacă Parlamentul primeşte de la
Comisie propunerea respectivă, aceasta îşi va urma cursul normal de adoptare Dar
Comisia nu este obligată să dea curs solicitării Parlamentului, în această situaţie
Parlamentul nu are altă cale de acţiune decât sesizarea Curţii de Justiţie cu un recurs în
carenţă, care nu va putea fi admis decât dacă, prin tratat, Comisia era ţinută să facă o
asemenea propunere.
2. CONSULTAREA
Consultarea Parlamentului European are loc atunci când tratatele prevăd că
adoptarea unui act de drept comunitar derivat trebuie precedată de o asemenea operaţie.
În felul acesta, Parlamentul participă la elaborarea textelor legislative, într-o formă
minimală. Consultarea Parlamentului poate fi obligatorie sau facultativă. Chiar când este
obligatorie, avizul Parlamentului nu leagă decizia Consiliului. Atâta doar că actul
21
A. FUEREA, I.P. FILIPESCU, op. cit. pag. 120-121.
comunitar nu poate fi adoptat de Consiliu, dacă Parlamentul nu a fost consultat, cu
condiţia ca tratatul să impună acest lucru. Nerespectarea acestei proceduri, duce la
anularea actului pentru viciu de formă, dacă el a fost adoptat de Consiliu.22
Consultarea obligatorie a Parlamentului în unele domenii prevăzute de tratat
asigură echilibrul instituţional, răspunzând într-o oarecare măsură la cerinţele principiilor
democraţiei. Insistând pe necesitatea respectării procedurii consultării Parlamentului,
Curtea de Justiţie a statuat că aceasta implică exprimarea efectivă a unei opinii de către
Parlament, nefiind suficientă doar o simplă solicitare de aviz din partea acestuia. Dacă
Parlamentul nu elaborează un aviz, Consiliul poate adopta actul, cu condiţia ca el să fi
depus eforturile necesare pentru a-l obţine. Aşa a statuat Curtea într-o hotărâre din 10 mai
1995 (cauza C- 417, Parlament/ Consiliu), când a respins recursul în anulare al
Parlamentului fondat pe lipsa consultării, constatând că Parlamentul nu şi-a indeplinit
obligaţia de cooperare loială cu Consiliul.
Pe de altă parte, Consiliul poate consulta Parlamentul chiar şi atunci cand textul
tratatului nu impune această obligaţie. Curtea a admis că Consiliul poate examina
propunerea Comisiei, chiar înaintea primirii avizului Parlamentului, dar
hotărârea definitivă o ia doar după ce această procedură a avut loc.
Reconsultarea Parlamentului de către Consiliu are loc când propunerea iniţială a
fost modificată de Comisie sau când Consiliul a adus modificări importante acestei
propuneri. Curtea de Justiţie a admis că această reconsultare nu este necesară când
modificările vizează probleme tehnice şi nu de fond, dar ea a anulat un regulament
adoptat de Consiliu, deoarece Parlamentul nu a fost consultat din nou când propunerea
iniţială a fost modificată de Comisie de o manieră substanţială.
Din aceste considerente, Curtea de Justiţie a anulat, constatând lipsa reconsultării
Parlamentului, un regulament adoptat de Consiliu, pe baza dispoziţiilor art. 100 C.E.,
referitor la stabilirea ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să obţină viză pentru trecerea
frontierelor exterioare, menţinându-i totuşi efectele până la adoptarea unui nou
regulament.
Probema reconsultării a făcut obiectul mai multor declaraţii ale Consiliului,
comunicări ale Comisiei şi rezoluţii ale Parlamentului. Astfel, în 1973, Consiliul a făcut

22
O. BIBERE, Uniunea Europeanǎ între real şi virtual, Ed. All, Bucureşti 1999, pag. 118
cunoscut Comisiei că în situaţia când , în urma primei consultări a Parlamentului,
Comisia prezintă o propunere modificată, o nouă consultare va avea loc, dacă
modificările depăşesc materia tratată prin propunerea iniţială. De asemenea, o nouă
consultare este oportună, arată Consiliul, în cazuri speciale, ţinând cont îndeosebi de
timpul de care dispune Consiliul înaintea adoptării dispoziţiei în cauză şi de importanţa
modificării propuse. Desigur că reconsultarea nu mai este necesară când chiar
Parlamentul stabileşte modificări la propunerea iniţială a Comisiei. Totuşi, mai multe
rezoluţii ale Parlamentului subliniază că în acest domeniu se manifestă controverse.
Potrivit regulamentului de funcţionare a Parlamentului, Preşedintele acestuia invită
Consiliul la o nouă consultare dacă:
a) Comisia îşi retrage propunerea iniţială, după ce Parlamentul şi-a dat avizul,
pentru a o înlocui cu o alta;
Comisia sau Consiliul modifică sau intenţionează să-şi modifice propunerea
iniţială asupra căreia Parlamentul a emis un aviz;
Datorită timpului scurs sau în urma unor modificări ale circumstanţelor, natura
problemei care face obiectul propunerii Comisiei a fost sensibil modificată.
În urma unui acord încheiat în 1990 între Parlament şi Comisie referitor la
principiile de cooperare între cele două instituţii comunitare, Comisia s-a angajat să
informeze cu regularitate comisiile competente ale Parlamentului cu privire la problemele
principale care rezultă din dezbaterile Consiliului, îndeosebi când acestea se depărtează
de propunerile iniţiale.23 Totodată, Comisia s-a angajat să atace cu recurs în faţa Curţii
de Justiţie actele Consiliului care nu respectă obligaţia de reconsultare a Parlamentului. În
cadrul cooperării între Parlament şi Comisie, aceasta din urmă s-a mai angajat ca
propunerile pe care le supune Consiliul să le trimeată şi la Parlament spre informare,
făcându-i cunoscute şi modificările preconizate sau retragerea propunerii. Când Comisia
nu răspunde la cererea Parlamentului de modificare sau retragere a propunerii, ea este
obligată totuşi să-i comunice motivele sale. În practică, se constată că de cele mai multe
ori în cazurile în care Parlamentul se opune categoric, Comisia îşi retrage propunerea.
Regulamentul intern al Parlamentului reglementează procedura avizului în
capitolul VII (procedurile legislative) şi în art. 53 la 63, care reglementează prima lectură.
Potrivit acestor prevederi, preşedintele Parlamentului trimite propunerea Comisiei spre
examinare la comisia competentă, care urmăreşte stabilirea validităţii şi
pertinenţa temeiului juridic. Dacă acestea sunt contestate, sesizează Parlamentul
printr-un raport oral sau scris. Dacă propunerea intră în procesul legislativ, comisia
întocmeşte un raport, în care poate prezenta amendamente, elaborează o propunere de
rezoluţie şi o expunere de motive. În continuare, Parlamentul European examinează
propunerea Comisiei ţinând cont de raportul comisiei de specialitate proprii, votând în
primul rând amendamentele, apoi amendamentele la propunerea de rezoluţie şi în final
ansamblul proiectul de rezoluţie legislativă, care conţine o declaraţie de aprobare, de
respingere sau de aprobare cu amendamente a propunerii Comisiei.Parlamentul este
obligat să examineze dacă s-au respectat principiul subsidiarităţii, drepturile
fundamentale şi să verifice, dacă este cazul, resursele financiare prevăzute (art. 54 din
regulament). Potrivit art. 53 paragraful 2 din regulament, adoptarea proiectului duce la
închiderea procedurii de consultare, preşedinteleParlamentului având obligaţia de a
transmite Consiliului şi Comisiei propunerea în versiunea adoptată de Parlament şi
rezoluţia aferentă. Regulamentul Parlamentului mai prevede că avizul poate fi dat fără
dezbateri (art. 99) sau, în anumite condiţii, de către comisie (art. 52).
În cazul în care propunerea Comisiei este respinsă, preşedintele Parlamentului o
invită să-şi retragă propunerea înainte ca Parlamentul să adopte prin vot proiectul
rezoluţiei legislative, iar dacă Comisia se conformează, preşedintele constată că
procedura de consultare a Parlamentului a rămas fără obiect şi informează despre aceasta
Consiliul. În ipoteza in care Comisia nu-şi retrage propunerea, comisia competentă a
Parlamentului va întocmi un raport, într-o perioadă de cel mult două luni, după care
Parlamentul votează proiectul de rezoluţie.
Când are loc modificarea propunerii Comisiei de către Parlament,este cerută
poziţia Comisiei, după care Parlamentul decide prin vot asupra proiectului de rezoluţie.
Din punct de vedere al forţei juridice, avizul Parlamentului nu leagă nici Consiliul
şi nici Comisia, el având mai mult o semnificaţie politică. Prin rezoluţia din 9 iulie 1981,
Parlamentul a solicitat Consiliului să-i comunice motivele pentru care nu acceptă
amendamentele propuse, Consiliul angajându-se să facă acest lucru în cadrul „procedurii
Scheel”. Prin regulamentul Parlamentului se mai stabileşte că după adoptarea avizului de
către Parlament, Consiliul, în perioada până la adoptarea actului normativ, cel puţin o
dată la trei luni, transmite comisiei competente a Parlamentului toate informaţiile
necesare (art. 61 pct. 2)

PROCEDURA DE CONCERTARE
Procedura de concertare a fost adoptată prin declaraţia comună a Parlamentului,
Consiliului şi Comisiei din 4 martie 1975 şi se aplică în domeniul actelor financiare
importante, urmărind realizarea unui acord între Parlament şi Consiliu.24 Procedura
poate fi declanşată de Parlamentul European, cu concursul Comisiei, când Consiliul se
depărtează de avizul dat de Parlament referitor la acte comunitare cu efect general având
implicaţii financiare notabile. Când prezintă iniţiativa, Comisia indică dacă aceasta este
susceptibilă de a urma procedura de concertare, iar Parlamentul, când îşi dă avizul, sau
Consiliul pot cere deschiderea acesteia. Totuşi când consideră că nu au fost îndeplinite
condiţiile cerute, Consiliul poate bloca cererea Parlamentului. Dacă poziţia Consiliului
este diferită de cea din avizul Parlamentului, se constituie un comitet paritar, compus din
Consiliu şi reprezentanţi ai Parlamentului (care trebuie să reflecte grupurile politice şi să
fie compusă inclusiv din preşedintele Parlamentului, preşedintele şi raportorul comisiei
de specialitate). Durata de activitate a comitetului nu poate fi mai mare de trei luni, iar
dacă în acest timp poziţiile s-au apropiat, Parlamentul emite un aviz nou, după care
Consiliul ia hotărârea definitivă. În practică, procedura concertării a fost puţin folosită,
atât din cauza inconvenientelor pe care le prezintă, cât şi ca urmare a noilor prevederi
introduse prin Actul Unic şi tratatul de la Maastricht.
PROCEDURA COOPERĂRII
Procedura cooperării a fost introdusă în tratatul C.E. prin Actul Unic (art. 149
paragraful 2 C.E.E.), iar tratatul din 1992 asupra Uniunii Europene a inserat art. 189C în
tratatul privind Comunitatea Europeană. Potrivit acestei proceduri, Parlamentul, fără a
deţine o veritabilă putere de legiferare, care ramâne în continuare a Consiliului, poate
influenţa decizia acestuia. Caracteristicile principale ale procedurii cooperării sunt:
a) decizia finală, adoptarea actului de drept comunitar derivat aparţine în
continuare Consiliului;
 b) Parlamentul intervine în procesul de adoptare a normelor în cadrul primei şi
celei de a doua lecturi;
c) Comisia apare în rolul de arbitru între poziţiile Parlamentului şi a Consiliului;
d) cele trei instituţii comunitare sunt obligate să acţioneze în cadrul unor termene;
ea se aplică în ipotezele în care Consiliul adoptă textele cu votul majorităţii
calificate, iar când Consiliul îşi impune punctul de vedere, textul trebuie adoptat
cu vot unanim.

Procedura cooperării a fost stabilită, prin dispoziţiile tratatului de la Maastricht, în

următoarele domenii: transport- art. 75 paragraful 1; politica economică – art. 104A
paragraful 2 şi art. 104B paragraful 2; politica socială – art. 118A paragraful 2, art. 125;
pregătirea profesională –art. 127; mediul înconjurător – art. 130S paragraful 1;
cooperarea în domeniul dezvoltării – art. 130W paragraful 1; acordul social aplicabil
statelor membre (cu excepţia Angliei şi Danemarcei)- art. 2 paragraful 2.
Procedura cooperării este declanşată în mod asemănător cu declanşarea procedurii
ordinare, pe baza propunerii Comisiei. După prima lectură a proiectului, Parlamentul
poate emite un aviz care să determine Comisia să-şi modifice propunerea. 25 La rândul lui,
Consiliul examinează propunerea Comisiei (care poate fi modificată sau nu) şi adoptă o
„poziţie comună” (art. 189C lit. a C.E.), Ţinând seama
de avizul Parlamentului. Noţiunea de „poziţie comună” nefiind definită,
ambiguitatea ei a făcut ca în literatura de specialitate să fie considerată ca un text bine
definit, nelimitându-se doar la stabilirea liniilor principale ale acestuia.
Poziţia comună se adoptă cu majoritatea calificată a voturilor sau cu votul
unanim, când se aduc modificări propunerii Comisiei. Consiliul transmite poziţia comună
Parlamentului, cu prezentarea argumentelor care l-au determinat s-o adopte. La rândul ei,
Comisia informează Parlamentul în legătură cu poziţia Consiliului. Urmează ca
Parlamentul să se pronunţe asupra poziţiei comune a Consiliului în termen de trei luni de
la comunicare (aceasta are loc îm momentul în care preşedintele Parlamentului face
cunoscută în plen poziţia comună), care poate fi prelungit cu o lună printr-un acord între
Consiliu şi Parlament. Comisia competentă din cadrul Parlamentului examinează poziţia

25
O. MANOLACHE, op. cit., pag.125
comună şi prezintă recomandări pentru hotărârea pe care Parlamentul s-o ia la a doua
lectură. Aşadar, pot avea loc patru situaţii:
a) Parlamentul adoptă poziţia comună printr-o rezoluţie adoptată cu majoritatea
sufragiilor exprimate;
b) Parlamentul nu-şi exprimă avizul în termenul de trei luni de la comunicarea
poziţiei comune, după care preşedintele acestuia va declara adoptarea poziţiei comune
fără vot ;
c) Parlamentul adoptă amendamentele propuse de una din comisiile proprii, de
unul din grupurile politice sau de cel puţin 23 reprezentanţi, cu votul majoritaţii absolute
a membrilor săi;
Parlamentul respinge poziţia comună cu votul majorităţii absolute.
În cazul în care poziţia comună a fost aprobată de Parlament sau acesta nu s-a
pronunţat în termenul de trei luni; Consiliul adoptă îm mod definitiv actul respectiv, al
cărui conţinut corespunde poziţiei comune:
a) cu majoritatea calificată dacă poziţia comună este identică cu propunerea
iniţială a Comisiei sau
cu votul unanim al membrilor săi, dacă poziţia comună diferă de propunerea
iniţială a Comisiei.
Dacă Parlamentul aoptă amendamente, Comisia trebuie să-şi reexamineze în
termen de o lună propunerea iniţială pe baza căreia Consiliul şi-a stabilit poziţia comună,
adoptând una din următoarele soluţii:
îşi menţine propunerea iniţială;
b) ţine cont, total sau parţial, de amendamentele Parlamentului sau de modificările
făcute de Consiliu când a adoptat poziţia comună;
c) îşi modifică poziţia, însă nu în mod esenţial, pentru alte motive decât cele
reyultate din amendamentele Parlamentului sau poziţia comună a Consiliului;
d) îşi retrage propunerea, ceea ce are ca efect împiedicarea Consiliului de a adopta
actul normativ.
Consiliul poate adopta actul respectiv la trei luni după respingerea de către
Parlament a poziţiei comune, dacă a expirat termenul de o lună acordat Comisiei pentru
a-şi stabili poziţia.26 Într-o asemenea ipoteză, decizia Consiliului se ia cu unanimitate de
voturi, iar dacă după termenul de trei luni, care poate fi prelungit cu o
lună printr-un acord al Consiliului cu Parlamentul, Consiliul nu decide,
propunerea se consideră neadoptată. Consiliul, care trebuie să-şi revadă poziţia comună
pe baza propunerii reexaminate a Comisiei, are următoarele posibilităţi:
a) să adopte în unanimitate amendamentele Parlamentului care nu au fost luate în
considerare de Comisie;
b) să adopte cu majoritatea calificată propunerea reexaminată a Comisiei;
c) să modifice cu votul unanim al membrilor săi propunerea reexaminată a
Comisiei;
d) să respingă propunerea Comisiei. Dacă în termen de trei luni, Consiliul nu
adoptă o hotărâre, propunerea Comisiei nu este adoptată.
În urma introducerii prin Actul Unic a procedurii de cooperare, până în 1993 au
fost adoptate astfel 332 de acte normative; din totalul amendamentelor adoptate de
Parlament la prima lectură, 54,5% au fost însuşite de Comisie şi 43% de Consiliu, iar din
amendamentele adoptate de Parlament cu ocazia celei de a doua lecturi, 44,2% au fost
preluate de Comisie şi 23,5% de Consiliu.
PROCEDURA CODECIZIEI
Procedura codeciziei a fost introdusă prin art. 189B C.E., inserat prin tratatul de la
Maastricht, care nu îi dă un nume. În esenţă, Procedura codeciziei constă în aceea că
actele normative comunitare pot fi adoptate, în anumite domenii, numai prin acordul
Consiliului şi al Parlamentului sau,în absenţa opoziţiei Parlamentului, acestea sunt
adoptate de Consiliu. Prin art. 189B C.E., Parlamentul a primit o competenţă legislativă
veritabilă, dar încă limitată la domeniile în care tratatul prevede expres folosirea acestei
proceduri; libera circulaţie a muncitorilor-art. 49, art.54 paragraful 2, art.56 paragraful 2,
art. 57 paragrafele 1 şi 2; prestarea liberă a serviciilor - art.66; armonizarea legislaţiilor
statelor membre - art 100A paragraful 1; educaţie - art. 126 paragraful 4; cultură - art. 128
paragraful 4; sănătate publică- art. 129A paragraful 2; reţeaua transporturilor
transeuropene - art. 130 I; mediul înconjurător - art. 130S paragraful 3.
Procedura codeciziei este complexă şi se deosebeşte de procedura cooperării prin:

26
D. MAZILU, op. cit., pag. 109
 a) constituirea unui comitet de conciliere, când apar contradicţii între Parlament şi
Consiliu;
b) Parlamentul poate împiedica adoptarea textului aflat în dezbatere (De altfel,
textele adoptate sunt ”acte ale Consiliului şi Parlamentului”, fiind semnate de preşedinţii
celor două instituţii);
c) în domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice (art. 130I) şi culturii (art. 128)
pentru adoptarea actului comunitar este necesar votul unanim, pe când în procedura
cooperării regula este votul majoritar calificat.
Procedura codeciziei începe tot cu propunerea înaintată de Comisie
Parlamentului, care o examinează la prima lectură după reguli asemănătoare procedurii
cooperării.27 Consiliul îşi stabileşte poziţia comună prin votul majoritar calificat (în
domeniul culturii şi al cercetării cu vot unanim), după primirea avizului Parlamentului
care îi este transmis împreună cu motivarea poziţiei sale. La cea de a doua lectură,
Parlamentul examinează poziţia comună a Consiliului, fiind obligat ca în termen de trei
luni să ia una din următoarele decizii:
a) să aprobe poziţia comună, după care Consiliul adoptă actul cu votul majorităţii
calificate (în cazul art. 128 şi art.130 I C.E., cu unanimitatea voturilor);
b) nu se pronunţă, caz în care Consiliul adoptă actul conform pozitiei comune;
c) indică intenţia sa, cu votul majorităţii absolute a membrilor săi, de a respinge
poziţia comună. Fiind informat, Consiliul convoacă comitetul de conciliere, situaţie în
care Parlamentul fie confirmă cu majoritatea absolută respingerea poziţiei comune, când
actul în cauză este considerat respins, fie propune amendamente;
d) propune amendamente, cu votul majorităţii absolute, la poziţia comună a
Consiliului, textul fiind comunicat Consiliului şi Comisiei, care emite un aviz. Dacă în
termen de trei luni de la primirea amendamentelor Parlamentului, Consiliul le aprobă pe
toate cu majoritatea calificată, înseamnă că el îşi modifică poziţia comună şi adoptă actul
respectiv. Dacă unele amendamente sunt însoţite de avizul negativ al Comisiei, adoptarea
lor se face prin votul unanim al membrilor Consiliului.
În ipoteza în care Consiliul nu adoptă actul, având acordul preşedintelui
Parlamentului, convoacă într-un timp cât mai scurt comitetul paritar de conciliere,
compus din membri ai Consiliului sau din reprezentanţi ai acestora şi din reprezentanţi ai
Parlamentului. Comitetul poate adopta un proiect de acord numai cu votul majorităţii
calificate a membrilor din Consiliu sau a reprezentanţilor acestora şi cu votul majorităţii
reprezentanţilor Parlamentului. La lucrările Comitetului participă în mod activ Comisia.
Comitetul de conciliere trebuie să adopte un proiect comun în termen de şase săptămâni,
care poate fi prelungit la opt săptămâni, după care Parlamentul şi Consiliul, în termen de
şase săptămâni, aprobă conform proiectului comun. Parlamentul are nevoie pentru
aprobare de majoritatea sufragiilor exprimate, pe baza raportului reprezentanţilor săi din
Comitetul de conciliere, iar Consiliul de majoritatea calificată. (Este o excepţie de la
regula stabilită de art.189A, conform căreia pentru a modifica o propunere a Comisiei,
Consiliul trebuie să statueze cu votul unanim al membrilor săi). Când Consiliul ori
Parlamentul nu aprobă proiectul comun. Dacă însă Consiliul, în termen de şase săptămâni
după examinarea termenului acordat comitetului de conciliere, confirmă, cu votul
majoritar calificat, poziţia comună asupra căreia şi-a dat acordul înaintea concilierii
(putând chiar accepta unele amendamente propuse de Parlament), actul se consideră
adoptat. Această soluţie a Consiliului nu operează decât dacă Parlamentul, în termen de
şase săptămâni de la data confirmării de către Consiliu, nu respinge textul cu votul
majorităţii absolute a membrilor săi, în caz contrar propunerea se consideră că nu a fost
adoptată.28
La 23 octombrie 1993, Consiliul, Parlamentul şi Comisia au adoptat un acord
interinstituţional referitor la comitetul de conciliere, stabilind modalităţile de lucru ale
acestuia.
Prin tratatul de la Amsterdam s-au introdus dispoziţii de simplificare a procedurii
de codecizie, adoptarea actului putându-se face de către Consiliu, dacă Parlamentul nu
prezintă amendamente sau dacă este de acord cu toate amendamentele aduse de
Parlament.
Dacă nu este de acord cu toate aceste amendamente sau doreşte chiar el să
modifice propunerea Comisiei, Consiliul adoptă o poziţie comună, care este transmisă
Parlamentului. Dacă Parlamentul aprobă în mod expres poziţia comună sau în termen de
trei luni nu se pronunţă, se consideră că textul a fost adoptat, fără să mai fie nevoie să
revină la Consiliu. În ipoteza în care Parlamentul respinge, cu majoritatea absolută,
poziţia comună se consideră că textul nu a fost adoptat. Dacă propune amendamente, tot
cu votul majorităţii absolute, acestea sunt prezentate Consiliului şi Comisiei. De data
aceasta Consiliul hotărăşte cu votul majorităţii absolute asupra fiecărui amendament şi cu
votul unanim asupra celor cu privire la care Comisia a dat aviz negativ. Dacă aprobă toate
amendamentele se consideră că actul a fost adoptat pe baza poziţiei comune amendate. În
cazul în care a aprobat numai o parte din amendamente, este convocat comitetul de
conciliere, în termen de şase săptămâni. În acelaşi termen, comitetul adoptă un proiect
comun pe care îl prezintă Parlamentului şi Consiliului. Atât Parlamentul, cât şi Consiliul,
în termen de şase săptămâni pot adopta actul conform proiectului comun cu votul
majorităţii sufragiilor exprimate, respectiv cu majoritatea calificată. Dacă nu se poate
adopta un proiect comun de către comitetul de conciliere sau când, deşi s-a adoptat un
asemenea proiect, el nu este aprobat de Consiliu şi de Parlament sau numai de unul din
acestea, propunerea este respinsă definitiv. 29
Se poate constata că, potrivit tratatului de la Amsterdam, este eliminată cea de a
treia lectură în care Consiliul, când comitetul de conciliere nu a adoptat un proiect
comun, poate să reia dialogul cu Parlamentul. Simplificarea procedurii a dus la
posibilitatea adoptării actului de către Consiliu de la prima lectură a Parlamentului dacă
acesta nu formulează nici un amendament sau Dacă, în caz de amendamente, Consiliul le
acceptă pe toate. În ce priveşte a doua lectură, Parlamentul poate respinge direct poziţia
comună a Consiliului fără să fie nevoie de o ameninţare cu respingerea care este
susceptibilă de a provocă întrunirea comitetului de conciliere.
S-a arătat că extinderea, chiar dacă nu generalizarea, procedurii codeciziei (art.
189B C.E.) permite să se identifice mai bine în dreptul comunitar în domeniul legislativ
prin natura sa, rezultând o netă ameliorare a sistemului ierarhizării normelor, deoarece
actele adoptate prin codecizie beneficiază de o dublă legitimitate, putând fi calificate legi.
Prin tratatul de la Amsterdam s-au realizat trei ameliorări notabile în privinţa
Parlamentului: a) simplificarea procedurii legislative; b) extensia procedurii codeciziei,
care în mod progresiv devine principala procedură legislativă comunitară; şi c)
simplificarea relativă a acesteia. Tratatul face să se reducă rolul procedurii de cooperare,
ea rămând să fie aplicată numai în cadrul Uniunii economice şi monetare. Această
reducere a ariei procedurii cooperării constituie un progres, deoarece domeniile în care s-
a aplicat trec la procedura codeciziei (transporturi, coeziune economică şi socială), iar pe
de altă parte, în domenii noi de competenţă comunitară se aplică procedura prevăzută la
art.189B C.E. (politica locurilor de muncă, politica socială, sănătatea publică, în privinţa
măsurilor sanitare şi fitosanitare, lupta împotriva fraudelor la bugetul comunitar).
AVIZUL CONFORM
Avizul conform, introdus prin Actul Unic, reprezintă acordul Parlamentului cu
privire la proiectul unui act, care i s-a prezentat. În privinţa efectelor pe care le produce,
avizul conform al Parlamentului European dă posibilitatea Consiliului să adopte actul
comunitar. Dacă Parlamentul nu emite avizul conform sau îşi manifestă prin vot opoziţia
fată de propunerea prezentată, Consiliul nu poate adopta actul. Astfel, potrivit tratatului
C.E. avizul conform al Parlamentului este necesar în şase domenii:
1. art.8A C.E. prevede avizul conform pentru adoptarea de către Consiliu a actelor
comunitare în domeniul liberei concurenţe şi a dreptului de şedere al cetăţenilor europeni
pe teritoriul statelor membre;
2. în situaţia în care Consiliul acordă Bancii Centrale Europene unele misiuni
specifice (art. 105 paragraful 6 ) precum şi în vederea modificării de către Consiliu a
statutelor Sistemului european al Bancilor Centrale şi Bancii Centrale Europene;
3. în domeniul reformei fondurilor structurale, Consiliul poate stabili măsuri
privind misiunile, obiectivele prioritare şi organizarea lor, pe baza propunerii Comisiei şi
a avizului conform al Parlamentului, după consultarea Comitetului economic şi social;
4. art. 138 C.E. stabileşte că este nevoie de avizul conform pentru stabilirea unui
proiect referitor la alegerile, pe baza unei proceduri uniforme, pentru Parlamentul
European;
5. pentru încheierea de către Consiliu a acordurilor internaţionale, a acordurilor
care au implicaţii bugetare importante, precum şi a acelora care implică modificarea unui
act adoptat potrivit procedurii stabilite de art.189B C.E.;
6. încheierea acordurilor de aderare şi de asociere la Uniunea Europeană (art.
OU.E.).
În vederea emiterii avizului conform, Parlamentul se pronunţă pe baza unui raport
întocmit de comisia competentă, prin care se propune Parlamentului să adopte sau să
respingă proiectul rezoluţiei. Nu se admit amendamente din partea Parlamentului. Potrivit
art. 80 din regulamentul Parlamentului, comisia competentă poate decide, în vederea
favorizării unui rezultat pozitiv al procedurii, să prezinte Parlamentului un raport
interimar cu propunere de adoptare a unei rezoluţii care să cuprindă recomandări privind
modificarea sau punerea în aplicare a propunerii respective. Dacă Parlamentul adoptă o
recomandare cu aceeaşi majoritate ca cea necesară pentru avizul conform, preşedintele
cere deschiderea procedurii de concertare cu Consiliul . Apoi, comisia competentă
elaborează, pe baza rezultatelor concertării cu Consiliul, recomandarea finală referitoare
la avizul conform al Parlamentului.
Parlamentul poate, pe baza unui raport întocmit de comisia competentă, să adopte
recomandări de care să se ţină seama înainte de încheierea tratatului de aderare a unui stat
candidat la Uniunea Europeană. Recomandările pot fi adoptate cu aceeaşi majoritate ca şi
avizul conform, adică majoritatea absolută a parlamentarilor europeni.După emitere,
avizul conform este publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.
Curtea de Justiţie a stabilit, prin jurisprudenţa sa, trei modalităţi prin care
Parlamentul poate acţiona cu o cerere pentru a solicita respectarea procedurii avizului
conform:
1. calea diligenţei pentru altul, în speţă pentru Comisie care, potrivit tratatului,
veghind la respectarea prerogativelor Parlamentului este îndreptăţită să introducă un
recurs în anulare, sau pentru orice persoană fizică sau morală (hotărârea din 27
septembrie 1998, în cauza 302/87 Parlament /Consiliu);
2. calea intervenţiei indirecte, alături de un alt recurent sau în baza art. 175
C.E.E., când Consiliul se abţine în mod ilegal de a solicita avizul Parlamentului,
deşi, avea această obligaţie;
3. calea acţiunii în anulare în scopul aparării prerogativelor sale (hotărârea din 22
mai 1990 în cauza 70/80, Parlament / Consiliu).
În stadiul actual al dreptului comunitar, aplicarea avizului conform este limitată
de prevederile Actului Unic şi tratatului asupra Uniunii Europene la câteva domenii
stabilite.
Existenţa mai multor forme de intervenţie a Parlamentului în activitatea
legislativă, poate determina uneori Consiliul să aleagă o procedură în care rolul
Parlamentului este mai redus, pentru a nu întâmpina dificultăţi la adoptarea unui anumit
act. De pildă, în hotărârea din 11 iunie 1991 (din cauza 300/89 Comisia /Consiliu) în
legătură cu directiva „Seveso” din domeniul protecţiei mediului înconjurător, Curtea de
Justiţie a stabilit că aceasta ar fi trebuit să fi fost adoptată în temeiul art.100A, care
prevede doar procedura consultării.
Concluzionând, se poate susţine că rolul Parlamentului European în procesul
legislativ a crescut, dar el încă nu se manifestă în mod uniform. Astfel:
1. Sunt domenii importante din competenţa comunitară în care Parlamentul
European nu intervine în nici un fel: - securitatea socială a muncitorilor imigranţi
(art.51C.E.), libera circulaţie a capitalurilor (art. 69, 70 şi 73C C.E.), regulile interne
legate de materia comercială, comună (art.112, 113 C.E.);
2. Consultarea ocupă un loc destul de întins: - regulile în domeniul politicii
agricole comune (art.43 C.E.), dreptul de stabilire a activităţilor nesalariate (art 57
paragraful 2 C.E.9, regulile generale în materia prestărilor de servicii (art. 63 C.E.),
regulile generale în materia concurenţei, inclusiv ajutoarele în acest domeniu (art.87, 94
C.E.), armonizarea regulilor fiscale 8art. 99 C.E.), politica de vize (art. 100C C.E.),
reforma fondurilor structurale (art. 130D ), etc.
3. Procedura cooperării este folosită în domenii diferite, tratatul de la Maastricht
lărgindu-le: transporturi (art. 75), politica socială (art.118A), formarea profesională
(art.127A), etc (în perspectiva ratificării tratatului de la Amsterdam, se va aplica doar în
domeniul Uniunii economice şi monetare)
4. Procedura codeciziei are încă un câmp limitat de aplicare, (armonizarea
prevederilor privind piaţa internă- art.100A, regulile privind circulaţia muncitorilor -
art.49 C.E., regulile privind dreptul de stabilire - art 54, 56 paragraful 2, etc), dar va
deveni principala procedură legislativă, o dată cu intrarea în vigoare a tratatului de la
Amsterdam; 30
5. Avizul conform se aplică la cele şase domenii prevăzute de Actul Unic şi
tratatul de la Maastricht.
7. ABSENŢA INTERVENŢIEI PARLAMENTULUI
La nivel comunitar sunt domenii de competenţă legislativă a Consiliului în care
acesta poate legifera - în baza unei proceduri de vot diferite - fără a fi necesară intervenţia
Parlamentului . Aceste domenii sunt :

30
D.V. SAVU, op. cit., pag. 74
 a) domeniul comercial comun, domeniul transporturilor maritime şi aeriene,
domeniul liberei circulaţii a capitalurilor, modificarea autonomă a tarifului vamal comun,
acţiuni urgente în materie de vize, în care Consiliul decide cu majoritate calificată;
b) domeniul culturii, acordurile internaţionale, în care Consiliul decide în
unanimitate.

SECŢIUNEA A II-A
CONTROLUL POLITIC
Reprezintă primul atribut al puterii. Această posibilitate, pe care o are Parlamentul
european, se materializează în primul rând, în dezbaterile organizate, ocazie cu care
diferitele organe de acţiune sunt chemate să-şi susţină activităţile şi orientarea în plan
politic. Maniera de lucru este profundă. Fiecare dezbatere se finalizează prin adoptarea
unei rezoluţii prin care se face cunoscută poziţia faţă de o anumită problemă.
În fiecare an, se prezintă un raport general asupra activităţii desfăşurate de cele 3
Comunităţi. Comisia îşi întocmeşte chiar un program de lucru anual, care este avut în
vedere la elaborarea discursului – program al Preşedintelui Comisiei, prezentat în
sesiunea din luna februarie a fiecărui an. Discursul este urmat de o dezbatere generală
asupra politicii generale a Comunităţilor. În ce priveşte „primul program de acţiune”
prezentat de Comisie după intrarea în funcţie, la fiecare patru ani, aceasta tinde să devină
un program de legislatură, iar dezbaterile care urmează îmbracă forma unor dezbateri de
investitură, Parlamentul având posibilitatea să le limiteze printr-un vot formal al unei
moţiuni de investitură (formă a controlului politic).
Dezbaterile care urmează după prezentarea programului de către conducerea
Consiliului, prin ministrul Afacerilor Externe care urmează la preşedinţie, reprezintă încă
un element forte al controlului politic.
După anul 1973, se înregistrează progrese evidente în domeniul cooperării
politice şi au loc transformări asemănătoare şi pentru perfecţionarea mecanismelor
controlului politic prin: dezbateri, declaraţii ale Preşedintelui în exerciţiu al conferinţei
miniştrilor Afacerilor Externe, rapoarte după fiecare sesiune a Consiliului European
întocmite de către consilierul pentru Afacerile Externe, de pe lângă preşedinţie şi altele.
 Parlamentul European, instituţie deliberativă, poate sesiza orice problemă care
consideră că se poate raporta la activitatea şi misiunile Comunităţilor, inclusiv cooperarea
politică. Problemele se examinează în cadrul comisiilor, se dezbat în şedinţe plenare
(atunci când este cazul), Parlamentul făcându-şi publică poziţia, adoptând o rezoluţie.
Întrebările, pe care parlamentarii pot să le pună Comisiei, în virtutea dreptului
conferit de articolul 140 al Tratatului C.E.E., constituie tot un instrument de control.
După ce sunt formulate, atât întrebările cât şi răspunsurile sunt date publicităţii.
Instituţia Parlamentului european poate, de asemenea, ca, pe calea unei moţiuni de
cenzură, să constrângă comisia să demisioneze ( conform art.144 al Tratatului C.E.E.).
Între anii 1970 şi 1977 au fost depuse patru moţiuni, dintre care două au fost supuse la
vot, fără a obţine majoritatea necesară. Împotriva Consiliului, ca organ
interguvernamental, această formă de sancţionare este practic inexistentă.
INFORMĂRILE
Pe lângă sporirea atribuţiilor de control ale Parlamentului s-a înregistrat în timp şi
o extindere a atribuţiilor tradiţionale de informare. În acest sens este prevăzută obligaţia
de principiu pentru toate celelalte instituţii comunitare de a înainta rapoarte anuale
Parlamentului European cu privire la stadiul progreselor înregistrate în domeniul politicii
comunitare.
Prin extinderea atribuţiilor de informare se realizează instaurarea unor noi relaţii
interinstituţionale, traducând în practică principiile ce stau la baza sistemului instituţional
comunitar şi în special principiile echilibrului instituţional şi al cooperării loiale între
instituţii.
În practică, Parlamentul European şi-a extins controlul şi asupra Consiliului
European privind dreptul la informare.
Conform art. D – Tratatul de la Maastricht , Consiliul European trebuie să
prezinte Parlamentului un raport după fiecare din reuniunile sale, precum şi un raport
scris anual, privind progresele realizate de Uniune. Conform art. 103 par. 4 – Tratatul
C.E., preşedintele Consiliului şi preşedintele Comisiei au obligaţia de a prezenta rapoarte
Parlamentului European asupra rezultatelor supravegherii multilaterale, instaurată în
cadrul noii politici economice. Conform art. 130B alin. 3 – Tratatul C.E., Comisia trebuie
să prezinte un raport Parlamentului, Consiliului, Comitetului Economic şi Social şi
Comitetului Regiunilor la fiecare trei ani asupra progresului obţinut în realizarea
coeziunii economice şi sociale. De asemenea Comisiei îi revine sarcina ( art. 130P) să
prezinte anual un raport Parlamentului şi Consiliului cu privire la activităţile desfăşurate
în domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice.
Conform art. 7 din Acordul în domeniul social anexat la Tratatul de la Maastricht,
Comisia trebuie să întocmească si să stabilească în fiecare an un raport asupra evoluţiei
realizării obiectivelor din cadrul politicii sociale, care va fi înaintat Parlamentului,
Consiliului şi Comitetului Economic şi Social.
Tot în cadrul atribuţiilor de informare se înscrie şi obligaţia preşedintelui Băncii
Centrale Europene de a prezenta un raport Parlamentului, Consiliului, Comisiei şi
Consiliului European –cu privire la activităţile Sistemului European al Băncilor Centrale
(art. 109B par. 3).
Chiar şi preşedintele Consiliului poate fi invitat în faţa comisiei parlamentare
competente pentru a furniza explicaţii în cazul în care Consiliul a făcut publică o
recomandare privind politica economică.
INTERPELĂRILE
Interpelările constituie un mijloc tradiţional de control parlamentar, fiind
reglementate în art. 23 – Tratatul CECO, art. 110 – Tratatul CEEA şi art. 140 alin.3 –
Tratatul CE.
Regulamentul interior al Parlamentului (cap IV secţiunea 2) stabileşte trei
categorii de interpelări : scrise, orale fără dezbateri, orale cu dezbateri.
Interpelările scrise pot fi făcute de membri Parlamentului şi se adresează Comisiei
sau, după caz Consiliului, cu privire la oricare din aspectele ce privesc Uniunea
Europeană şi statele membre.31
Acestor întrebări li se răspunde conform unor procedurii în termen de patru – şase
luni până la comunicarea răspunsului.
Interpelările deputaţilor sunt transmise Secretariatului general al Comisiei care le
repartizează departamentelor implicate. Răspunsul se comunică în scris şi se publică în
JOCE.

31
C. ZORGBIBE, Construcţia europeanǎ. Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, Bucureşti, 1998, pag. 241
 Interpelările orale fără dezbateri pot fi făcute de deputaţi către Comisie sau după
caz, Consiliu. Interpelările sunt prezentate mai întâi preşedintelui Parlamentului care le
va supune aprobării Biroului lărgit, iar acesta va decide asupra formei lor de adresare
comunicându-le deputatului, Consiliului sau Comisiei. Fiecare sesiune parlamentară are
cel mult o jumătate de zi acordată interpelărilor. Dialogul trebuie să fie rapid : întrebările
să fie scurte şi precise, instituţiile vizate urmând să dea răspunsuri succinte.
Interpelările orale cu dezbateri provin de la comisiile parlamentare, grupurile
politice sau de la grupuri de câte cel puţin cinci deputaţi. Acestea se înaintează
preşedintelui Parlamentului se analizează de către Biroul lărgit, după care se adresează
instituţiei vizate. Reprezentantul instituţiei vizate va răspunde interpelărilor.
PETIŢIILE
Pe parcursul dezvoltării construcţiei comunitare, un accent deosebit s-a pus pe
promovarea şi respectarea drepturilor omului, pe dezvoltarea tehnicilor şi mijloacelor de
garantare a acestor drepturi în baza instrumentelor juridice internaţionale generale şi a
celor europene în special.
Prin Tratatul de la Maastricht sunt recunoscute două noi drepturi cetăţenilor
Uniunii acelea fiind dreptul la petiţionare şi dreptul de a se adresa unui mediator.
Conform art. 8D alin. 1 – Tratatul CE, orice cetăţean al Uniunii are drept de petiţionare
către Parlamentul European în condiţiile art. 138D. Dispoziţiile art. 138D stabilesc cǎ
orice cetăţean al Uniunii, ca şi orice persoană fizică sau morală având reşedinţa sau sediul
statutar într-un stat membru, are dreptul de a prezenta cu titlu individual sau în asociaţie
cu alţi cetăţeni sau persoane, o petiţie Parlamentului European asupra unui subiect ţinând
de domeniile de activitate ale Comunităţii şi care îl sau o privesc în mod direct.
Şi în cadrul U.E. s-au înregistrat progrese evidente în acest sens. Astfel în Tratatul
de la Maastricht se arată că Uniunea respectă drepturile fundamentale aşa cum au fost
garantate în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, semnată la Roma în 4 noiembrie 1950 şi aşa cum rezultă din tradiţiile
constituţionale comune ale statelor membre, toate aceste fiind considerate principii
generale ale dreptului comunitar.
Deşi aceste prerogative sunt recunoscute Parlamentului prin Tratatul de la
Maastricht, ele erau exercitate în mare parte şi înainte de consacrarea lor juridică.
 Dreptul de petiţionare era anterior reglementat prin art.128 din Regulamentul
interior al Parlamentului European, conform căruia orice cetăţean al Comunităţii are
dreptul de a prezenta cu titlu individual sau în asociere cu alţi cetăţeni cereri sau petiţii
scrise Parlamentului European.
În formularea noului art.8D se lărgeşte sfera beneficiarilor acestui drept, astfel că
dreptul de petiţionare este recunoscut nu numai pentru cetăţenii Uniunii, ci şi pentru alte
persoane fizice care nu au cetăţenia Uniunii, şi chiar pentru persoane juridice cu sediul
statutar într-un stat membru. De asemenea, prin noua reglementare se stabileşte condiţia
ca obiectul petiţiei să fie legat de domeniile de activitate ale Comunităţii, şi să îl
privească în mod direct pe autorul petiţiei32
MEDIATORUL
Instituţia mediatorului reprezintă o inovaţie adusă prin Tratatul de la Maastricht .
Consacrarea juridică a acestei instituţii o reprezintă dispoziţiile art. 8 alin. 2 şi art. 138E –
Tratatul CE. Conform art. 8D alin. 2, orice cetăţean al Uniunii poate să se adreseze
mediatorului instituit conform dispoziţiilor art. 138E. Parlamentul European numeşte un
mediator, abilitat să primească plângerile ce emană de la orice cetăţean al Uniunii sau
orice persoană fizică sau morală cu reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru şi
relative la cazuri de proastă administrare în acţiunea instituţiilor sau organelor
comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de primă instanţă în exerciţiul
funcţiilor lor jurisdicţionale. În cazul în care mediatorul a constatat un caz de proastă
administrare, sesizează instituţia respectivă, care dispune de un termen de trei luni pentru
a lua măsuri. Mediatorul va întocmi un raport pe care îl va înainta Parlamentului şi
instituţiei vizate, fiind informat şi autorul plângerii de rezultatul anchetei efectuate.
Mediatorul prezintă anual un raport Parlamentului privind rezultatul anchetelor
efectuate.
Numirea mediatorului se face după fiecare alegere a Parlamentului European pe o
perioadă corespunzătoare legislaturii acestuia, mandatul său putând fi reînnoit.
Mediatorul poate fi declarat demisionar de către Curtea de Justiţie, la cererea
Parlamentului dacă nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau
dacă se află în culpă gravă. El îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă. În

32
N. DIACONU, op. cit. pag 120-127
îndeplinirea îndatoririlor sale el nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de la nici un
organism. Pe durata exercitării funcţiilor lui, mediatorul nu poate exercita nici o altă
activitate profesională, remunerată sau nu.
Statutul şi condiţiile generale de exercitare a funcţiilor mediatorului sunt fixate de
Parlament după obţinerea avizului Comisiei şi cu aprobarea Consiliului statuând cu
majoritate calificată.
O altă posibilitate de a-şi pune în valoare atribuţiile de control ale Parlamentului,
o reprezintă instituirea unei Comisii temporare de anchetă – reglementată în art. 138C.
În cadrul realizării misiunilor sale, Parlamentul European poate, la cererea unui
sfert dintre membrii săi, să constituie o comisie temporară de anchetă pentru a examina,
fără să aducă prejudicii atribuţiilor conferite altor instituţii sau organe, acuzaţiile de
infracţiune sau de proastă administrare în aplicarea dreptului comunitar afară de cazul în
care faptele respective sunt cercetate de un for jurisdicţional iar procedura jurisdicţională
nu s-a încheiat.
Comisia cercetează cazuri individuale, strict determinate privind acuzaţiile de
infracţiune şi proastǎ administrare a aplicării în dreptul comunitar, existenţa ei luând
sfârşit prin depunerea raportului său cu concluziile asupra anchetei efectuate.
Dispoziţia legală nu face nici o referire cu privire la calitatea subiectului activ,
astfel încât se poate considera că aceste acuzaţii pot fi formulate de orice cetăţean al
Uniunii, de persoane fizice sau de persoane juridice, de instituţiile comunitare sau de
statele membre.33
Obiectul afirmaţiilor îl pot constitui atât fapte penale care nu se află pe rolul altei
jurisdicţii, sau alte fapte care reclamă o proastă administrare a dreptului comunitar.
Pentru a nu se înregistra suprapuneri în exercitarea atribuţiilor din acest domeniu
între instituţiile comunitare dispoziţia legală (art. 138C ali.3) stabileşte că modalităţile de
exercitare a dreptului de anchetă sunt stabilite de comun acord între Parlamentul
European, Consiliu şi Comisie.

SECŢIUNEA A III-A

33
I. JINGA, A. POPESCU, op. cit., pag. 83
 PUTEREA BUGETARĂ
Ocupă un loc important între atribuţiile Parlamentului European şi îi permite, dacă
nu să se impună, măcar să negocieze de la egal la egal cu Consiliul.
În etapa actuală a competenţelor, puterea bugetară este instrumentul privilegiat
prin care se poate exprima voinţa politică a Parlamentului.
Articolul 203 din Tratatul C.E.E., în redactarea sa din anul 1957, nu acorda
Adunării (actualului Parlament) decât o competenţă consultativă. Ca şi alte instituţii, într-
o anumită fază, elabora proiectul cheltuielilor proprii. Anteproiectul de buget era pregătit
de către Comisie. Proiectul de buget, hotărât de Consiliu, era transmis Adunării, care
avea dreptul să-l dezbată şi să propună modificări. După aceea Consiliul era cel care
hotăra definitiv bugetul.
Făcând sa triumfe teza pe care a elaborat-o, conform căreia contribuţiile
financiare ale statelor membre sunt înlocuite cu resurse proprii ale Comunităţilor,
Parlamentul a reuşit să impună o creştere a competenţei in materie de buget. Adunarea a
devenit, în acest fel, graţie a două modificări succesive ale dispoziţiilor financiare
originare (Tratatele : de la Luxemburg din 22.04.1970 si de la Bruxelles din 22.07.1975),
codeţinătoare a autorităţii (competenţei) bugetare. De acum, ea împarte cu Consiliul
competenţele bugetare după un sistem inedit, bazat pe prevederile articolului 203 al
Tratatului C.E.E., care, din anumite perspective, este ambiguu şi care, în practică,
favorizează înclinarea balanţei către Parlament.
Declaraţia comună a Parlamentului, a consiliului şi a Comisiei, din 30 iunie 1982,
vizează, într-o interpretare indisolubil legată de principalele dispoziţii litigioase ale
articolului 203 deja menţionat, că este necesar sa se evite reînnoirea conflictelor pe teme
bugetare, conflicte care se repetă începând cu 1975 în fiecare an şi se manifestă între cele
2 autorităţi bugetare.
Adunarea poate ca printr-o majoritate a membrilor săi şi cele 2/3 din sufragii
exprimate să respingă proiectul de buget în întregime şi să ceară ca un nou proiect să-i fie
supus aprobării de către Consiliu.34
Folosirea unei astfel de arme, de naturǎ a perturba grav funcţionarea
Comunităţilor, nu este de conceput decât pentru a manifesta un dezacord politic

34
O. MANOLACHE, op. cit., pag. 127
important al Parlamentului cu Consiliul. Experienţa Parlamentului de a respinge, la 15
ianuarie 1979, bugetul pentru anul 1980 i-a lăsat un gust amar.

FINANŢAREA BUGETULUI
Din 1970, bugetul este finanţat din resurse proprii, acceptata de Statele Membre
după consultarea Parlamentului European. Aceste resurse sunt limitate la ora actualǎ la
1,27% din produsul intern brut. În acest moment, resursele proprii cuprind :
■ Taxele vamale percepute la graniţele externe ale Uniunii ;
■ Taxele pe produsele agricole importate de la ţările care nu sunt membre ale
Uniunii ;
■ 1% din taxa pe valoare adăugata (TVA) pe produse şi servicii în cadrul
Uniunii ;
■ O „a patra resursǎ”, calculatǎ pe baza prosperităţii relative a fiecărui Stat
Membru (produsul intern brut al acestor state) .

ADOPTAREA BUGETULUI
De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 şi 1975, care au creat resurse proprii ale
Comunităţii, Parlamentul European şi Consiliul European au devenit cele douǎ braţe ale
autorităţii bugetare – cu alte cuvinte, ele împart puterea administrativǎ financiarǎ.
Procedura bugetarǎ constǎ dintr-un ansamblu de activităţi, care, metodologic şi
sistematizat prezentate, pot fi formulate astfel :
■ Fiecare instituţie comunitarǎ işi estimează cheltuielile pe care le va efectua,
pǎnâ la data de 1 iulie a anului următor ;
■ Comisia Europeanǎ grupează toate aceste estimări şi întocmeşte un anteproiect
de buget ;
■ Anteproiectul de buget este supus deliberării Consiliului, pânǎ la data de 1
septembrie a anului în curs ;
■ Consiliul analizează anteproiectul, cu consultarea tuturor organismelor
interesate şi alcătuieşte proiectul de buget ;
■ Proiectul se transmite Parlamentului European pânǎ la 1 noiembrie al aceluiaşi
an ;
 ■ Discutarea şi aprobarea bugetului incumba activităţi care se situează în
competenta Consiliului şi Parlamentului ; problema adoptării bugetului tine, deci, în
ultimǎ instanţǎ de raporturile care se stabilesc între Consiliu şi Parlament
La Parlament se desfǎşoarǎ următoarele activitǎţi :
■ in timp de 45 de zile de la comunicarea proiectului de buget, Parlamentul îl
aprobǎ (deci cel târziu la 15 noiembrie bugetul este aprobat) ;
■ se considerǎ ca fiind aprobat bugetul chiar dacǎ, în timp de 45 de zile de la
comunicare, Parlamentul nu propune modificări la proiect ;
■ dacǎ Parlamentul respinge proiectul şi propune amendamente de modificări
urmează un schimb de documente între Parlament şi
Consiliu, care se finanţeazǎ printr-o decizie a Parlamentului European cu rol de
consfinţire a adoptării bugetului .35
Parlamentul are ultimul cuvânt in chestiuni care privesc cheltuielile pe regiuni
(Fondul European pentru Dezvoltare Regionalǎ), lupta împotriva şomajului, mai ales în
rândurile tinerilor şi femeilor (Fondul Social European), în chestiuni legate de programe
culturale şi educaţionale, cum ar fi programele Erasmus şi Socrates ; Parlamentul poate
mǎri bugetul de cheltuieli în limita unui plafon acceptat de Consiliul European şi de
Comisia Europeanǎ. Parlamentul îşi foloseşte puterile pentru a mǎri fondurile pentru
ajutor umanitar şi programelor pentru refugiaţi.
În ceea ce priveşte cheltuielile cu agricultura, Parlamentul poate propune
modificări, dar Consiliul European are ultimul cuvânt în acest sens.
În cazul în care Parlamentul European şi Consiliul European nu reuşesc sǎ ajungă
la un consens asupra fondurilor de cheltuieli, după doua lecturǎri ale proiectului de buget,
între mai şi decembrie, Parlamentul are dreptul sǎ respingă bugetul, şi întreaga procedurǎ
se reia. Semnătura preşedintelui Parlamentului este cea care face posibilǎ punerea în
aplicare a bugetului.
Puterile Parlamentului sunt diferit exercitate în privinţa adoptării bugetului, în
funcţie de caracterul obligatoriu sau neobligatoriu al cheltuielilor.
Cheltuielile obligatorii (66% din buget) sunt : Fondul Agricol European de
Garanţii , Fondul European de Dezvoltare, angajamentele externe ale Uniunii.

35
A. FUEREA, I.P. FILIPESCU, op. cit., pag. 120
 Cheltuielile neobligatorii (34 % din buget) reprezintă : cheltuielile de personal,
chirii, Fondul Regional de Dezvoltare, Fondul Social European, mediu, transport,
cercetare, energie, informaţie, inovare.
Puterile Parlamentului sunt exercitate în principal asupra cheltuielilor
neobligatorii.
Parlamentul European poate sǎ propună modificări privind cheltuielile obligatorii,
asupra cărora se decide Consiliul.
Dacǎ modificările determinǎ creşterea cheltuielilor, Consiliul le acceptǎ în baza
unei majorităţi calificate. Dacǎ modificările nu măresc cheltuielile, Consiliul le respinge
în baza unei majoritǎţi calificate.
În privinţa cheltuielilor neobligatorii, Parlamentul poate amenda bugetul pânǎ la
un anumit plafon de cheltuieli. El poate adăuga proiectului de buget elaborat de Consiliu,
un volum de cheltuieli egal cu cel mult jumătatea ratei anuare de creştere a bugetului.

DESCǍRCAREA DE GESTIUNE
Articolul 206.4 al Tratatului C.E.E., adăugat de Tratatul de la Bruxelles din 1975,
a transferat Parlamentului competenţa de a descarcă Comisia asupra executării bugetului.
De atunci, Consiliul nu mia intervine decât pe cale unei simple recomandări. În acelaşi
timp, articolul 206.4 al Tratatului C.E.E. cu privirea la Curtea de Conturi, confirma
expres competenţa pe linia controlului permanent al executării bugetului pe care
Parlamentul o exercitǎ prin intermediul Comisiei sale de control bugetar. Prin aceastǎ
Comisie, după adoptarea bugetului, Parlamentul monitorizează utilizarea corespunzătoare
a fondurilor publice. Mai precis, aceasta înseamnă controlul asupra administrării
fondurilor si acţiunilor permanente pentru îmbunătăţirea procedurilor de împiedicare,
detectare şi pedepsire a fraudelor, stabilind dacǎ cheltuielile comunitare au dat cele mai
bune rezultate posibile.
Parlamentul elaborează o evaluare anualǎ asupra folosirii fondurilor de către
Comisia Europeana, înainte de a acorda o apreciere de „ îndeplinire ” a implementării
bugetului. În 1999, Parlamentul a refuzat sǎ acorde Comisiei o apreciere de îndeplinire
pentru 1996 din motive de administrare a fondurilor şi lipsǎ de transparenţǎ.
 SECŢIUNEA A IV-A
ATRIBUŢII ÎN MATERIE DE RELAŢII EXTERNE
Tratatele iniţiale s-au mărginit sǎ prevadă Parlamentului numai o intervenţie
pentru acordurile de asociere sub forma unei consultării posterioare semnării de către
Consiliul de Miniştri. Ulterior, Adunarea a obţinut dreptul de a fi informatǎ pe tot
parcursul procesului diplomatic atât în ceea ce priveşte acordurile de asociere, cât si cu
privire la acordurile sociale sau economice încheiate cu ţǎri terţe.
Conform procedurii denumite Luns Westerterp, după numele preşedintelui de
Consiliu care a adoptat-o, Parlamentul primeşte cu titlu neoficial o informare asupra
acordurilor avute în vedere şi astfel poate sǎ treacă la o prima dezbatere in şedinta
plenarǎ, chiar mai înainte de începerea negocierilor.
Comisiile parlamentare sunt mai apoi informate de Comisie pe tot parcursul
negocierilor, iar înaintea semnării acordului, un reprezentant al Consiliului prezintă în
Parlamentul rezultatul acestora.36
După semnare, dar înainte de adoptare, Parlamentul este informat in plenul sǎu cu
privinţǎ la importanţa acordurilor comerciale şi este consultat de o maniera formalǎ cu
privire la adoptarea acordurilor economice si de asociere.
Actul Unic European a dat Parlamentului un veritabil drept de veto pentru
acordurile de asociere care se materializează prin procedura avizului conform cu
majoritatea absolutǎ a parlamentarilor.
Tratatul asupra Uniunii Europene a extins rolul Parlamentului în ceea ce priveşte
adoptarea acordurilor externe.
În mod excepţional anumite acorduri sunt supuse înaintea adoptării lor de către
Consiliu, avizului Parlamentului conform cu majoritatea absolutǎ din voturile exprimate
la acea datǎ. În categoria menţionatǎ intrǎ acordurile de asociere prevăzute in articolul
238 C.E., precum şi alte acorduri care creează un cadru instituţional specific, organizând
proceduri de cooperare, acorduri cu implicaţii bugetare importante pentru comunitate, şi
acorduri implicând o modificare a unui act adoptat potrivit procedurii de codecizie.

36
C. LEICU, I. LEICU, Instituţiile comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 70
 În principiu, celelalte acorduri fac obiectul unei consultări obligatorii, adică
Consiliul nu le poate adopta fǎrǎ sa fi obţinut avizul prealabil a Parlamentului.
Numai acordurile comerciale bazate pe articolul 113 C.E. – care, de altfel, sunt
cele mai numeroase, dar adesea de importanţǎ minorǎ – sunt scutite de orice aviz
prealabil din partea Parlamentului.
Preşedintii Parlamentului European joacǎ un rol direct în orientările de politicǎ
externa ale Comunitǎţii, rol pe care îl împart in fond cu preşedintele Comisiei sau cu cel
al Consiliului. Acest rol al preşedintelui este prelungit printr-un sistem de Delegaţii
interparlamentare care întreţin relaţii de lucru intense cu circa 20 de Adunări
Parlamentare, de la Washington si Otawa la Beijing şi Tokyo, participând astfel la
informarea, susţinerea şi controlul democratic necesar politicii de relaţii externe a
Comunitǎţii.
Ţelul cooperării politice europene, care a demarat la începutul anilor ’70, era sǎ
depǎşeasca un cadru economic si social stabilit de tratatele comunitare, şi sǎ ajungă la o
strategie comuna originalǎ Statelor Membre în domeniul politicii externe. Tratatul
Uniunii Europene recunoaşte nevoia de a încorpora în politica externa o dimensiune de
securitate comunǎ. Aceasta cooperare se extinde în principiu în toate domeniile de
politicǎ internaţionalǎ în care implicǎ interesele Uniunii Europene, ea reprezentând o
prelungire fireascǎ a activităţii Comunitǎţii.
Importanta extraordinara pe care Parlamentul o acordǎ politicii externe si de
securitate comunǎ este reflectatǎ în dezbaterile sale, în special în cele care au loc în
Comisia pentru Politicǎ Externa, Drepturile Omului, Securitate Comuna şi Politici de
Apărare.
Preşedenţia Consiliului European consultǎ Parlamentul European asupra
principalelor aspecte de politica externa şi securitate, şi asigura luarea în considerare a
punctelor de vedere ale Parlamentului. Parlamentul este informat în mod regulat de
preşedenţie şi de Comisia Europeanǎ despre dezvoltarea strategiilor de politicǎ externa si
de securitate. Tratatul de la Amsterdam a creat biroul Reprezentantului pentru politica
externǎ şi de securitate comunǎ. Primul deţinător al acestei funcţii este Xavier Solana,
care a fost numit de Consiliul European de la Cologne în iunie 1999.37

37
A se vedea : www.europarl.eu.int/
 CAPITOLUL IV
RELAŢIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN CU ALTE INSTITUŢII
SECŢIUNEA I
RELAŢIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN CU ALTE INSTITUŢII
COMUNITARE
1. PARLAMENTUL ŞI COMISIA EUROPEANǍ
Articolul 158 – Tratatul C.E. (modificat prin tratatul de la Maastricht) asociază
Parlamentului European la procedura de numire a preşedintelui si a celorlalţi membrii ai
Comisiei. Conform acestor reglementǎri, Parlamentul European trebuie sǎ fie consultat de
către guvernele statelor membre, înainte ca acestea sǎ desemneze de comun acord
preşedintele Comisiei.
Tratatul de la Amsterdam întăreşte si mai mult rolul Parlamentului European în
procedura de numire a preşedintelui Comisiei, în sensul cǎ nu este suficientǎ simpla
consultare a Parlamentului pentru desemnarea acestuia, ci se impune condiţia aprobării
acestei desemnări de către Parlament.
După desemnarea lor, preşedintele şi ceilalţi membrii ai Comisiei sunt supuşi,
impreunǎ, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Numai după aprobarea
Parlamentului European, preşedintele şi ceilalţi membrii ai Comisiei sunt numiţi de
guvernele statelor membre.
Articolul 144 – Tratatul C.E. prevede posibilitatea Parlamentului European de a
decide demisia Consiliului în bloc, prin adoptarea unei moţiuni de cenzurǎ.
Dacǎ moţiunea de cenzurǎ este adoptatǎ cu o majoritate de doua treimi din
voturile exprimate care reprezintă majoritatea membrilor Parlamentului European,
membrii Comisiei trebuie sǎ demisioneze în bloc. Ei continuǎ sǎ gestioneze afacerile
curente pânǎ în momentul înlocuirii lor.38
Moţiunea de cenzurǎ este o sancţiune grava care se poate aplica Comisiei, la
iniţiativa unui grup politic parlamentar sau a unui grup format din o zecime din membrii
Parlamentului.

38
C. LEICU, op. cit., pag. 138
 Pentru adoptarea moţiunii sunt necesare doua treimi din voturile exprimate din
majoritatea simplǎ a membrilor Parlamentului.
Posibilitatea introducerii moţiunii de cenzurǎ de către Parlamentul European
relevǎ responsabilitatea politicǎ a Comisiei fata de acest organ cu larga reprezentativitate
democraticǎ.
Pânǎ acum Parlamentul European nu a adoptat nici o moţiune de cenzurǎ.
Adoptarea unei moţiuni de cenzurǎ ar necesita susţinerea unei majoritati absolute a
membrilor, precum si votul a doua treimi dintre ei. În martie 1999, ca urmare a unui
raport asupra managementului Comisiei, elaborat de o comisie de experţi independenţi
împuterniciţi de Parlament, Comisia a ales sǎ demisioneze, mai degrabă decât sǎ se
supună unei cenzuri oficiale a Parlamentului.
Parlamentul îşi exercitǎ puterile de supraveghere zilnic, examinând un mare
număr de rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia Europeanǎ este obligatǎ sǎ le
prezinte (spre exemplu, raportul anual general şi rapoartele lunare cu privire la
implementarea bugetului).
În plus, membrii Parlamentul European pot adresa întrebări Comisiei Europene,
oral sau în scris. În timpul sedinţelor în plen, „ secţiunea de întrebai ” devine un forum pe
chestiuni specifice între membrii Parlamentului şi membrii Comisiei. Membrii
independenţi ai Parlamentului şi grupările politice adresează anual peste 5000 de întrebări
Comisiei.
2. PARLAMENTUL ŞI CONSILIUL
Lărgirea puterilor atribuite Parlamentului în domeniul bugetar şi legislativ a
crescut influenţa sa asupra Consiliului. Procedura de codecizie, în particular, a contribuit
la echilibrarea puterilor legislative intre Consiliul şi Parlamentul European .
Raporturile între cele doua instituţii s-au dezvoltat pe bazǎ pragmaticǎ.
La începutul mandatului, preşedintele în exerciţiu al Consiliului expune propriul
program în faţa Parlamentului, iar la încheierea mandatului prezintă o dare de seama a
rezultatelor atinse.
Miniştrii asistǎ la sesiunile plenare şi iau parte la dezbaterile importante şi la „ ora
de interpelări ”. Pe de altǎ parte, deputaţii le pot adresa acestora întrebări scrise sau orale.
 O precizare se impune însǎ şi anume cǎ controlul efectuat prin întrebări si pe cale
moţiunii de cenzurǎ vizează in special Comisia Europeana şi mai puţin Consiliul
Miniştrilor.
Este un paradox faptul cǎ cea mai importanta instituţie comunitara – Consiliul
Miniştrilor – este cea mai puţin controlatǎ de către Parlament. Acest paradox este motivat
în literatura de specialitate prin aceea cǎ aceastǎ instituţie comunitarǎ neavând structura si
fizionomia Comisiei Europene, nu poate fi supusǎ aceluiaşi gen de control ca şi
respectiva Comisie.
PARLAMENTUL ŞI CONSILIUL EUROPEAN
Consiliul European reuneşte, cel puţin de doua ori pe an, şefii de state sau de
guverne ale Statelor membre, cat şi pe preşedintele Comisiei.
La deschiderea fiecărei reuniuni, preşedintele Parlamentului expune poziţiile
Parlamentului asupra principalelor teme care urmează a fi tratate.
Discursul sǎu da adesea tonul discuţiilor importante ale zilei.
Aceastǎ întâlnire la cel mai înalt nivel permite abordarea într-o manierǎ
privilegiatǎ a celor mai importante dosare si orientarea strategiei construcţiei europene.
După reuniunea Consiliului European, preşedintele acestuia face un raport
Parlamentului.
Pe de alta parte, acestuia din urmǎ ii este supus spre dezbatere si un raport anual
asupra proceselor realizate.
PARLAMENTUL ŞI BANCA CENTRALǍ EUROPEANǍ
Parlamentul a primit un rol important în relaţia cu Banca Centrala Europeanǎ
(BCE), ca parte a EMU (Uniunii Monetare şi Economice).39
Cu sediul la Frankfurt, Banca Centralǎ Europeanǎ răspunde de politica monetara a
zonei euro, formatǎ din cele 11 state membre care au optat pentru folosirea
unei monede unice.
Biroul executiv al băncii este format din sase membrii. Consiliul de Guvernare
cuprinde cei 11 guvernatori ai băncilor centrale ale zonei euro şi membrii Biroului
Executiv.

39
V. MARCU, Drep instituţional comunitar, Ed. Nove, Bucureşti, 2001, pag. 187
 Banca se bucurǎ de independenţǎ totalǎ în deciziile de politicǎ monetarǎ. Ea are
autoritate unicǎ în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt şi în folosirea instrumentelor
monetare necesare pentru menţinerea stabilităţii monedei euro.
Cu toate acestea, independenta operaţionalǎ a Băncii Centrale Europene este
contrabalansatǎ de răspunderea pe care aceasta o are în fata Parlamentului European.
Regulile procedurale ale Parlamentului definesc clar rolul pe care acesta îl are in numirea
Preşedintelui, Vicepreşedintelui, şi a altor membrii ai Biroului Executiv al Băncii. După
audierile Comisiei, nominalizaţii trebuie sa fie aprobaţi de Parlament înainte de a putea fi
numiţi de Consiliu.
Preşedintele Băncii Centrale Europene trebuie sǎ prezinte un raport anual în
şedinta plenarǎ a Parlamentului. În plus, Preşedintele Băncii Centrale şi alţi membrii ai
Biroului Executiv se prezintă în faţa comisiei pe probleme monetare a Parlamentului la
intervale regulate ; aceste întâlniri pot avea loc la cererea oricăreia din pǎrti. Cel puţin
patru asemenea întâlniri trebuie ţinute în fiecare an.

SECŢIUNEA A II-A
RELAŢIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN CU ALTE INSTITUŢII
EXTRACOMUNITARE

RELAŢIILE CU PARLAMENTELE NAŢIONALE

Dat fiind ca Parlamentul European era compus din membrii parlamentelor
naţionale, exista un fel de legăturǎ „ psihologicǎ ” între instituţia europeanǎ şi instituţiile
naţionale, care s-au rupt in bunǎ parte o datǎ cu dispariţia dublului mandat în noua
Adunare.
Or, este de cea mai mare importanţǎ ca între Parlamentul European şi
parlamentele naţionale sǎ nu se instaureze nici o neînţelegere. Cu atât mai mult cu cât
acestea din urma trebuie sǎ ratifice actele comunitare fundamentale (revizuirea tratatelor,
creare de noi comunităţi etc.). În practicǎ totuşi, conflictele au fost rare pânǎ acum, dintr-
un motiv fundamental : datǎ fiind structura instituţionalǎ specificǎ a Comunitǎţii, sporirea
puterilor Parlamentului European s-a făcut nu in detrimentul parlamentelor naţionale, ci
în detrimentul Consiliului de Miniştrii, altfel spus al guvernelor naţionale. Din nefericire,
unele parlamente naţionale şi în special Parlamentul francez au crezut cǎ transferurile de
putere de la statele membre către Comunitate se făceau în profitul Parlamentului
European şi unele tensiuni s-au instaurat între Parlamentul European şi cel francez. Pânǎ
la urmǎ aceastǎ neînţelegere s-a risipit, Parlamentul francez conştientizând treptat cǎ
slăbirea lui nu venea de la construcţia europeanǎ în sine, ci pur şi simplu de la rolul
minim care i-a fost atribuit în echilibrul constituţional francez sub a V-a Republicǎ.
Astfel, Europa servind oarecum ca revelator, asistǎm de un număr de ani la o
reechilibrare a puterilor Parlamentului francez în raport cu guvernul, la un fel de aducere
a acestuia la nivel european (revizuirea constituţionala din iunie 1992, lungirea duratei
sesiunii, introducerea votului personal).
Parlamentele naţionale din statele membre cele mai neîncrezătoare faţa de
supranaţionalitate (Regatul Unit, Danemarca) sunt cele care au creat în cadrul lor
adevărate comisii de supraveghere a legislaţiei comunitare. Astfel, Camera Lorzilor a
instituit din 1974 un „Select Committee” pentru a examina dreptul derivat comunitar
începând cu stadiul de elaborare, şi totodată pentru a ţine legătura cu Parlamentul
European. Tot astfel, în Danemarca, Folketing-ul a mers şi mai departe, conferind
„ Comisiei Comunităţilor Europene ” din cadrul sǎu puteri excepţionale : guvernul
trebuie sǎ o consulte obligatoriu înaintea oricărei hotărâri în Consiliul de Miniştrii şi sǎ o
informeze despre evoluţia deliberărilor din cadrul Consiliului. S-a supus, pe buna
dreptate, cǎ guvernul are mâinile legate prin aceastǎ comisie din Folketing. În celelalte
state membre, aproape toate adunările, superioare şi inferioare, au instaurat unele după
altele astfel de comisii, farǎ a le da însǎ puteri atât de mari. Adesea chiar, acestea serveau
doar ca reţele de informare. În Franţa, numai după alegerile directe cele douǎ camere au
creat în cadrul lor o „ delegaţie ”, a cărei sarcinǎ era dubla : sǎ informeze prin rapoarte
semestriale ansamblul Adunării despre activitatea şi viaţa instituţiilor comunitare, sǎ
atragă în mod special atenţia comisiilor asupra proiectelor de acte comunitare susceptibile
de a avea incidente asupra legislaţiei naţionale.40 Îngrijorat de transferurile sporite de
putere decizionalǎ înspre Bruxelles şi Strasbourg cu prilejul creării marii pieţe interne
pentru 1993, Parlamentul francez a întărit printr-o lege din aprilie 1990 şi numărul
membrilor delegaţiilor care ajung de la 18 la 36, şi rolul acestor delegaţii care au de acum
posibilitatea de a audia miniştrii, comisari europeni etc. Cu toate acestea, şi în pofida
dorinţei exprimate în propunerea de lege originala depusǎ de Charles Josselin, rolul
delegaţiilor rămânea fatalmente un rol de informare, întrucât Constituţia celei de a V-a
Republici nu recunoaşte în fiecare adunare decât sase comisii permanente.
Abia odată cu revizuirea constituţionala prealabilǎ Tratatului de la Maastricht,
Parlamentul francez reunit la Versailles se va dota în sfârşit cu mijloacele de a controla
Guvernul în elaborarea şi adoptarea legislaţiei comunitare. Noul articol 88 alineat 4 din
Constituţie întăreşte considerabil rolul delegaţiei pentru afacerile externe din fiecare
adunare. Mai mult, el acorda fiecărei adunări posibilitatea de a adopta rezoluţii asupra
actelor comunitare vizând sa dicteze Executivului direcţia de urmat. Astfel, Parlamentul
francez se aliniază la ora daneza sau britanica, reluând tehnica rezervei parlamentare
(scrutiny reserve) draga adunărilor anglo-saxone. La 26 martie 1996, Adunarea Naţionalǎ
a adoptat nu mai puţin de 54 de rezoluţii la adresa Guvernului, constrângându-l pe acesta
din urma sǎ cearǎ suspendări de şedinţa în cadrul Consiliului, după exemplul Guvernului
danez, în mai multe rânduri.
Contrar Adunării Consiliului Europei, Parlamentul European a refuzat pânǎ acum
sǎ creeze o comisie permanenta însărcinata cu relaţiile cu parlamentele naţionale. În
schimb, a luat următoarele iniţiative :
reuniuni anuale, când ale preşedinţilor de adunări parlamentare ale statelor
membre ale Consiliului Europei şi ansamblul UEO („ mare conferinţǎ ”), când reuniuni
ale celor Cincisprezece cu Parlamentul European („ conferinţa mica ”), pregătite si
precedate de reuniuni ale secretarilor generali;
multiplicare întâlnirilor între comisii parlamentare corespondente. Fireşte, acest
gen de întâlniri nu e facilitat de diferentele de structuri dintre parlamentele naţionale şi
cel European (număr variabil de comisii, competente şi roluri divergente). Totuşi, din
1981, au avut loc mai mult de o suta de asemenea întâlniri de lucru, adesea sub forma
simplificata a unor mici delegaţii ale unei comisii parlamentare naţionale şi a
Parlamentului European ;
crearea, în 1977, în cadrul „ marii conferinţe ”, de către parlamentele naţionale şi
Parlamentul European a unui „ Centru european de cercetare şi documentare
parlamentara ” cu scopul de a promova schimburi de informaţii între parlamente, inclusiv
accesul la băncile de date ale Comunitǎţii şi la cele ale statelor membre ;
în fine, după 1989, crearea Conferinţei organelor specializate în afaceri
comunitare (COSAC), care se reuneşte de doua ori pe an în tara care asigurǎ preşedinţia
Consiliului, pentru a dezbate chestiuni de interes comun pentru parlamentele naţionale şi
Parlamentul European. Aceasta conferinţǎ, reunita la Paris în februarie 1995, este cea
care a respins ideea avansatǎ de Franţa, şi anume de Adunarea Naţionala francezǎ, de a se
crea o a doua camera la nivelul Uniunii, însărcinatǎ în mod cu totul special sǎ se pronunţe
asupra aplicării principiului subsidiarităţii. Aceasta propunere a fost repusǎ pe tapet de
către delegaţia francezǎ la CIG deschisǎ la Torino, în 29 martie 1996, fara mari speranţe
de a ralia în chip mai substanţial celelalte guverne, care susţin cǎ noua adunare ar face
„double emploi” cu actualul Parlament şi ca exista de altminteri un organ care se
pronunţǎ de multa vreme asupra subsidiarităţii prin jurisprudenţa sa, şi anume Curtea
Europeanǎ de Justiţie.
2. RELAŢIILE CU ŢǍRILE ÎN CURS DE DEZVOLTARE
Parlamentul European poate îndruma şi promova programele de dezvoltare şi
cooperare ale Uniunii Europene cu practic toate ţările în curs de dezvoltare din lume, prin
Comisia pentru dezvoltare şi cooperare din cadrul Parlamentului, şi prin activitatea
Adunării Comune AC – EU. Prin procedura bugetara, Parlamentul influenţează direct
cheltuielile pentru priorităţile majore de dezvoltare, cum ar fi ajutoare cu hrana pentru
zone rurale, chestiuni referitoare la mediul înconjurător, asistenţǎ pentru refugiaţi şi
persoane strămutate şi susţinerea activităţii organizaţiilor neguvernamentale. Parlamentul
acorda de asemenea o mare importanţǎ furnizării de ajutoare umanitare.
În special prin Adunarea Comunǎ, instituţia democraticǎ a convenţiei AC – EU
care urmăreşte Unirea Europeanǎ cu 71 de ţǎri ale regiunilor africanǎ, a Insulelor Caraibe
şi a Pacificului (ACP), Parlamentul European a lucrat pentru crearea unui parteneriat
bazat pe comerţ şi dezvoltare economicǎ, pentru lupta împotriva sărăciei şi respectarea
drepturilor omului şi a principiilor democratice.41

41
R. MUNTEANU, op. cit., pag. 231
 Mulţumitǎ Parlamentului European, Convenţia ACP/EU include acum o „ clauzǎ
de democraţie ” – opţiunea de a suspenda ajutorul către ţările ACP care se fac vinovate de
incǎlcǎri grave ale drepturilor omului.

CAPITOLUL V
CONSIDERAŢII FINALE
SECŢIUNEA I
ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN
În decursul celor peste cincizeci de ani de existenţǎ, Parlamentul European şi-a
demonstrat marea sa flexibilitate şi adaptabilitate la dezvoltările din Europa şi în mod
deosebit la schimbările istorice care au avut loc în ultimii ani. Nici un alt forum
parlamentar internaţional nu a fost atât de bine dotat ca Parlamentul European pentru a
integra noile democraţii ale Europei Centrale şi de Est în familia celorlalte democraţii
europene. Avantajul considerabil al membrilor săi, care sunt şi membrii parlamentelor lor
naţionale, iar unii dintre ei sunt şi membri ai UEO (organizaţia de apărare europeanǎ)
oferă Parlamentului European posibilitatea sǎ menţină un contact strâns cu politicile
naţionale. Ea contribuie la pregătirea ţǎrilor candidate la adeziune şi sprijină evoluţia
democraticǎ în statele membre.
Pare neîndoielnic faptul cǎ Parlamentul European, care acoperă tot mai mult
întreaga Europǎ geograficǎ, rămâne cel mai bun instrument pentru cooperarea europeanǎ
la scara cea mai largǎ cu putinţǎ, corespunzătoare criteriilor fundamentale ale democraţiei
pluraliste, supremaţiei legii şi respectării drepturilor omului.
Parlamentul European exercitǎ, în mod tradiţional, un rol consultativ în elaborarea
actelor comunitare şi nu are, deci, puterea legislativǎ în sistemul comunitar.
De-a lungul timpului, Parlamentul European primeşte puterea bugetara, el
primind putere de codecizie.42
Obligaţia de a consulta Parlamentul European s-a intensificat după Actul unic
european prin procedura cooperării, lăsând Consiliului ultimul cuvânt.

42
O. BIBERE, op. cit., pag. 125
 Parlamentul este chemat sǎ dea un aviz conform pentru încheierea de acorduri
fondate pe articolul 310 CE (fostul art. 238) şi acordurile de aderare după Actul unic
european.
De asemenea Parlamentul exercitǎ un control politic asupra Comisiei; controlul se
poate finaliza prin votarea unei moţiuni de cenzurǎ împotriva Comisiei.
Tratatul asupra Unirii europene a instituţionalizat intervenţia Parlamentului
European în procedura de numire a membrilor Comisiei (art. 158 CE, 127 EURATOM,
10 CECA).
Dreptul de iniţiativa al Parlamentului a fost recunoscut parţial. Tratatul asupra
Uniunii europene i-a atribuit, în mod oficial, dreptul de a cere Comisiei sǎ elaboreze
propuneri.
De asemenea, Parlamentul European beneficiază de o putere de codecizie
legislativǎ.
Dreptul de a examina petiţii a fost în mod oficial recunoscut Parlamentului
European de noile texte care rezultǎ din tratatul asupra UE.
Parlamentul numeşte mediatorul şi-l poate destitui.

SECŢIUNEA A II-A
PERSPECTIVELE PARLAMENTULUI EUROPEAN

În urma Tratatului de la Nisa şi a modificărilor făcute de acesta Tratatului de

instituire a Comunitǎţii Europene ş Tratatului asupra Uniunii Europene vor apărea
anumite consecinţe.
Astfel, Parlamentul European va cuprinde cel mult 732 de membrii, fiind
favorizatǎ reprezentarea statelor cu o populaţie mai redusǎ, în timp ce statele mari vor
avea un parlamentar la 800 000 de locuitori. Cele cinci state a căror populaţie va
reprezenta aproape 70% din cea a Uniunii vor dispune de 57% din mandatele de
parlamentari, pe când cele 10 state mai mici a căror populaţie va reprezenta in jur de 5%
din populaţia Uniunii vor dispune de 12% din totalul mandatelor parlamentare.
S-au lărgit competentele Parlamentului European prin introducerea pe scara mai
largǎ a procedurii codeciziei. În general procedura codeciziei, prin care Parlamentul
European se afla pe plan de egalitate cu Consiliul se va aplica în aproape toate domeniile
în care Consiliul va statua cu majoritatea calificata. În domeniul comunitar, procedura
codeciziei va deveni procedura de drept comun.
În viitor, numirea preşedintelui Comisiei va fi condiţionatǎ de aprobarea
Parlamentului European, care a mai primit dreptul de a sesiza Curtea de Justiţie. În
prezent, Parlamentul poate sesiza Curtea doar pentru a-şi apăra propriile prerogative. De
asemenea, Parlamentul European va putea solicita Curţii de Justiţie avize asupra
compatibilităţii cu T.C.E. a acordurilor internaţionale ce urmează a fi încheiate.
 Bibliografie

I. Cursuri, tratate, comentarii, monografii:

Bibere, O., - Uniunea Europeanǎ între real şi virtual, Bucureşti, Ed.
All, 1999;-Documente de baza ale comuntǎţii şi Uniunii Europene,
Iaşi, Ed. Polirom , 1999;-Tratatul Uniunii Europene.Tratatul de la
Maastricht asupra Uniunii Europene, Bucuresti, Ed. Lucretius, 1997.
Burban, Jean Louis, - Parlamentul European, Bucureşti, Ed.
Meridiane, 1999.
Cǎlinoiu, Constanţa; Verdinaş, Verginia, - Teoria funcţiei publice
comunitare, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1999.
Diaconu, Nicoleta, - Sistemul instituţional al Uniunii Europene,
Bucureşti, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
- Delumeanu, Ştefan - Geneza Europei comunitare, Bucureşti, 1999.
Ferréol, Gilles, -Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polinom, Iaşi,
2001.
Fuerea, Augustin; Manualul Uniunii Europene, Ed. ACTAMI,
Bucureşti, 2001.
- Fuerea, Augustin; Filipescu, Ion P. - Drept instituţional comunitar
european, ediţia I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), a V-a
(2000), Ed. ACTAMI, Bucureşti.
Filipescu, Ion P. - Drept internaţional privat, vol. I, II, Ed.
Proarcadia, Bucureşti, 1997.
Geamǎnu, Grigore - Drept inernaţional public, vol. I, II, Ed.
Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 1983.
Jinga, Ion - Uniunea Europeanǎ, realitǎţi şi perspective, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1993.
Jinga, Ion ; Popescu, Andrei - Integrarea Europeanǎ - Dicţionar de
termeni comunitari, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
 - Leicu, Corina - Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998.
Leonard, Dick, - Ghidul Uniunii Europene, Ed. Teora, Bucureşti,
2001.
Lefter, Cornelia, - Dreptul comunitar instituţional, Ed. Economicǎ,
Bucureşti, 2001.
Leicu, Corina; Leicu, Ioan - Instituţiile comunitare, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996.
Luţaş, Mihaela - Integrarea economicǎ europeanǎ, Ed. Economicǎ,
Bucureşti, 1999.
Manolache, Octavian - Drept comunitar, Ed. All, Bucureşti, 1996; -
Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, Ed. All,
Bucureşti, 1998; Drept comunitar, vol. I ( Instituţii comunitare ),
vol. II ( Cele 4 libertǎţi fundamentale; Politici comunitare ), vol. III (
Justiţia comunitarǎ ), Ed. All Bucureşti.
Marcu, Viorel - Drept instituţional comunitar, Ed. Nova, Bucureşti,
1994, 2001.
Mazilu, Dumitru - Integrarea europeanǎ. Drept comunitar şi instituţii
europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Moca, Gheorghe - Dreptul organizaţiilor internaţionale, Bucureşti, 1997,
editat de Fundaţia Universitarǎ Românǎ de Ştiinte şi Arte " Gh. Cristea ";
-Drept internaţional public, vol. I, Ed. Universitǎţii Române de Ştiinte şi
Arte UNEX A-Z, Bucureşti, 1992.
Munteanu, Roxana - Drept european: evoluţie, instituţii, ordine juridicǎ,
Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996.
Popescu, Andrei; Jinga, Ion - Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Popescu, Andrei - Integrarea Europeanǎ, Dicţionar de termeni comunitari, lucrare
publicatǎ sub egida Consiliului Legislativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
Pordea, G.A. - Unificarea Europeanǎ ( Problematica Europei Unite ), Ed.
EuropaNova, 1995.
Predescu, Bianca - Drept instituţional comunitar, Ed. Cardinal, Craiova.
 1995.
Profiroiu, G.; Marius, Alina - Introducere în realitǎţile europene, Ed.
Economicǎ, Bucureşti, 2000.
Savu, Dana Victoria - Integrarea europeanǎ: dimensiuni şi perspective,
Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997.
Sutǎ, Nicolaie - Integrarea economicǎ europeanǎ, Ed. Economicǎ,
Bucureşti, 1995.
Ştefǎnescu, Brânduşa - Curtea de justiţie a Comunitǎţilor europene, Ed.
Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1979.
- Tudoroiu, Theodor - Tratatul Uniunii Europene, Ed. Lucretius, Bucureşti,
1997.
Ţinca, Ovidiu - Drept comunitar general, Ed. Didacticǎ şi Pedagogicǎ,
Bucureşti, 1999.
Voiculescu, Nicolaie - Drept şi instituţii sociale internaţionale, Ed. Pan-
Publishing House, Bucureşti, 1997.
Zlǎtescu, Irina Maria; Demetrescu, Radu C. - Drept instituţional european, Ed.
Olimp, Bucureşti, 1999.
Zorgbibe, Charles - Construcţia europeanǎ. Trecut, prezent, viitor, Ed.
Trei, Bucureşti, 1998.

II. Reviste de specialitate

- "Instituţiile Uniunii Europene ", broşura editatǎ de Delegaţia Comisiei europene
la Bucureşti, 1999;
- Revista Dreptul, Ed. Juridicǎ, Bucureşti, 2001, numerele 1 - 10.

III. Legislaţie
1. Tratatul de la Paris, instituind CECA - 1951 (intrat în vigoare în 1952).
2. Tratatele de la Roma, instituind CEE si EURATOM 1957 (intrate în vigoare în
1958 ).
 3. Tratatele de la Luxemburg şi Bruxelles, privind sporirea puterii bugetare a
Parlamentului European - 1970, respectiv 1975 (intrate în vigoare, primul în 1971, al
doilea în 1976 ).
4. Actul unic european - 1986 ( intrat în vigoare în 1987 ).
5. Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeana - 1992 ( intrat în vigoare
în 1993 ).
6. Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeana - 1997 ( intrat în vigoare
în 1999 ).
7. Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.
8. Regulamente, decizii, directive, acte şi tratate de aderare la Comunitaţile
europene.

IV. Alte surse

Site-uri :
1. Parlamentul european
www.europarl.eu.int/
2. Consiliul Uniunii Europene
http://ue.eu.int/
3. Comisia europeanǎ
www.europa.eu.int/en/comm.html
4. Banca centralǎ europeanǎ
www.ecb.int/
5. EURO
http://europa.eu.int/euro/
6. Intrebǎri şi rǎspunsuri privind EURO
http://europa.eu.int/euro/quest/
7. Anul 2000 şi EURO
www.ispo.eee.be/y2keuro/
8. Tratatele Uniuni europene
www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaties/index.html
9. Tratatul asupra Uniunii europene
www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaties/livre1_c.html
10. Tratatul de instituire a Comunitǎţii europene
www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaties/livre2_c.html
11. legislaţie comunitarǎ
www.europa.eu.int/scad/
12. Legislaţie comunitarǎ în vigoare
www.europa.eu.int/eur-lex/fr/lif/index.html
13. Legislaţie în pregǎtire
www.europa.eu.int/eur-lex/en/com/index1.html
14. Jurisprudenţǎ
www.europa.eu.int/jurisp/cgi-bin/form.pl?lang=en/fr
15. Documente de interes public
www.europa.eu.int/eur-lex/en/com/cpi_index_en.html
16. Site-ul oficial al UE
www.europa.eu.int
17. Pagina web a Centrului de informare a Comisiei europene la Bucureşti
www.infoeuropa.ro
18. Ministerul Integrǎrii Europene
www.mie.ro