Drept Constitutional Si Institutii Politice Unitatea III

3.
PUTEREA LEGISLATIVĂ – PARLAMENTUL

ROMÂNIEI
3.1. Scurt istoric al Parlamentului. Organizare şi funcţionare...................................... 64
3.1.1. Apariţia Parlamentului ...................................................................................... 64
3.1.2. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului României..................................... 65
3.2. Funcţiile Parlamentului ........................................................................................... 69
3.3. Grupurile parlamentare, alegerea birourilor permanente ..................................... 74
3.3.1. Grupurile parlamentare .................................................................................... 74
3.3.2. Alegerea Birourilor permanente ....................................................................... 75
3.3.3. Comisiile parlamentare ..................................................................................... 78
3.4. Actele Parlamentului ................................................................................................ 84
3.4.1. Clasificarea actelor Parlamentului.................................................................... 84
3.4.2. Legiferarea ......................................................................................................... 85
3.5. Drepturile şi îndatoririle deputatului şi senatorului ............................................... 90
Rezumat........................................................................................................................... 91
Teste de autoevaluare ..................................................................................................... 92
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ................................................... 92
Bibliografie minimală ..................................................................................................... 92
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să descrii modul de organizare şi funcţionare a Parlamentului;
 să argumentezi funcţiile specifice ale Parlamentului;
 să corelezi organizarea parlamentarilor pe grupuri şi comisii cu
actul legislativ.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Benone Puşcă Puterea legislativă – Parlamentul României
3.1. Scurt istoric al Parlamentului. Organizare şi funcţionare

3.1.1. Apariţia Parlamentului
Apariţia Parlamentului1 ca instituţie politico-juridică fundamentală într-o
societate organizată în stat, pe baza principiului reprezentării, a fost, de fapt, ca
o reacţie firească a burgheziei împotriva autorităţii monarhice absolute,
autoritate specifică feudalismului.
În România, ca şi în celelalte ţări europene, Parlamentul este o creaţie a
practicii sociale, este rezultatul luptelor duse de exponenţii noii clase sociale –
burghezia – împotriva puterii absolute a şefului statului (Duculescu, 1996, vol.
I, p. 330). Crearea Parlamentului în Principatele Române a răspuns şi unei
cerinţe de emancipare a naţiunii române faţă de dominaţia absolutistă a
Imperiului Otoman. Prin urmare, formarea şi victoria principiului reprezentării
naţiunii, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au reflectat, în parte,
raporturile Principatelor Române cu Imperiul Otoman, precum şi cu celelalte
mari puteri europene, în primul rând cu Rusia. (Ionescu, 2008, p. 691)
Principiul reprezentării voinţei suverane a poporului, a parcurs un proces rapid
de evoluţie, trecând din planul ideilor politice în cel al reformelor preconizate
de autorii Constituţiei „Cărvunarilor”, iar apoi a fost instituţionalizat în
Regulamentele Organice adoptate în 1831 în Ţara Românească şi, în 1832, în
Moldova. Regulamentele Organice constituie actul de naştere al
parlamentarismului în România, ele au fost primele legiuiri din Ţările Române,
prin care au fost instituite Adunări Obşteşti formate pe bază de sufragiu. Aceste
Adunări Obşteşti, prin participarea lor la exercitarea activităţii legislative,
aveau drept scop limitarea puterii autocrate a şefului statului (Ionescu, 2008, p.
692).
Principiul reprezentării naţiunii a fost perfecţionat şi lărgit prin Convenţia de la
Paris din 1858, dar, mai ales, prin Statutul Dezvoltător al Convenţiei, adoptat şi
promulgat de Al.I.Cuza în 1864. Autoritatea legislativă a cunoscut un evident
proces de modernizare prin introducerea sistemului bicameral în organizarea
parlamentului. Cu toate acestea, compoziţia socială, cu deosebire aristocratică a
Parlamentului în timpul domniei lui Cuza, a fost o frână în calea reformelor
democratice preconizate de Domnitor.
Constituţia din 1866, însă, a aşezat definitiv instituţia legiuitoare pe baze
moderne, democratice, după principiile organizării şi funcţionării acestei
instituţii în Europa Occidentală. După 1866, Parlamentul a iniţiat reforme
politice, iar, în cadrul dezbaterilor, s-au conturat principii noi de guvernare, s-a
format o tradiţie democratică, s-au consolidat partidele politice, a fost
perfecţionată activitatea legislativă şi administrativă.
1
Noţiunea de „parlament” în sensul ei actual, îşi are originea în Anglia, unde este utilizat şi astăzi sub forma „parley” ceea
ce înseamnă a parlamenta, a duce tratative - „Parlamentul” nu ar fi, deci, altceva decât instituţia unde se vorbeşte. În Anglia,
ca urmare a dezvoltării istorice specifice, acest cuvânt a ajuns să fie utilizat pentru a desemna ansamblul alcătuit din Camera
Lorzilor, Camera Comunelor şi Rege, ansamblu căruia îi revine competenţa legislativă. Treptat, rolul şefului statului în
legiferare a scăzut, şi noţiunea de „parlament” a ajuns să desemneze, în limbajul comun, numai ansamblul alcătuit din cele
două camere: Camera Comunelor şi Camera Lorzilor. La noi în ţară, noţiunea de „parlament”, chemată să desemneze
ansamblul alcătuit din cele două adunări legiuitoare, a fost folosită încă din 1859. Consacrarea formală, însă, a noţiunii de
„parlament” a fost făcută după 1989, de Decretul-lege nr. 92/1990, apoi de Constituţia din 1991 (T. Drăganu, ed. cit., p. 81-
88).
Drept constituţional şi instituţii politice 64
După Primul Război Mondial, Parlamentul nou ales a acţionat, în primul rând,
pentru adoptarea unei noi Constituţii (Ionescu, 2008, p. 693).
Regimurile politice personale din perioada 1938-1944, au condus la instituirea
preponderenţei executivului asupra legislativului, afectând, în acest fel,
principiile democraţiei constituţionale privind organizarea statului de drept.
După 1944, principiile democraţiei constituţionale au fost revigorate, ce-i
drept, pentru o scurtă perioadă, şi anume până în 1948.
După 1948, Parlamentul României a intrat într-un proces de involuţie, întregul
sistem constituţional fiind restructurat după modelul sovietic de guvernare.
3.1.2. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului României

Adoptarea Constituţiei României, în 1991, a permis revenirea ţării la tradiţiile
parlamentare din perioada interbelică şi la un Parlament cu adevărat
reprezentativ. Astăzi, aproape toate constituţiile lumii, consacrând puterea
suverană a poporului (naţiunii), stabilesc că aceasta se exercită prin
reprezentare şi prin referendum. Exprimând voinţa poporului care l-a ales,
Parlamentul exercită cel mai important drept al acestuia, şi anume dreptul de
adoptare a legilor. De aceea, când vorbim despre Parlament, spunem că este
puterea legislativă.
Constituţia României prevede, în art. 61 (1) că:
„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţării”.
Pentru identificarea fundamentelor ştiinţifice ale prevederilor constituţionale,
este necesară evidenţierea celor mai importante trăsături ale Parlamentului. O
primă trăsătură este aceea că Parlamentul României, fiind un organ
reprezentativ, este ales prin vot universal, egal, direct şi secret, liber exprimat.
A doua trăsătură este aceea că Parlamentul exprimă cerinţa umană de
participare la facerea legilor. Sunt unanime ideologiile democratice, potrivit
cărora puterea aparţine poporului, naţiunii, iar legea trebuie să fie expresia
suveranităţii acestei puteri, a voinţei poporului. Poporul deleagă dreptul său
suveran de a legifera unor reprezentanţi ai săi, deputaţi şi senatori, care să
exprime cât mai fidel voinţa sa. A treia trăsătură este aceea că Parlamentul, ca
instituţie politică, este unica autoritate legiuitoare a ţării. Aceasta înseamnă
dreptul, dar, în acelaşi timp, şi obligaţia Parlamentului de a adopta legi.
Alineatul 2 din art. 61 al Constituţiei, stabileşte că:
„Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat”.
De la bun început trebuie reţinut faptul că, în sistemul bicameral, proiectul de
lege, pentru a fi socotit adoptat de către parlament, trebuie să fie votat de
ambele camere. Stabilind că parlamentul român este format din două camere,
Camera Deputaţilor şi Senat, se valorifică, aşa cum am mai arătat, avantajele
sistemului bicameral, precum şi tradiţia constituţională românească 2.
2
Profesorul Tudor Drăganu consideră că procedeul deliberărilor în comun ale Camerei Deputaţilor şi Senatului diminuează
sensibil ponderea politică a acestui ultim organ. Acest lucru se datorează faptului că numărul deputaţilor este mai mare decâ t
cel al senatorilor şi, prin contopirea celor două camere în cadrul unor şedinţe comune, votul unui senator nu cântăreşte nici pe
Referindu-se la alegerea camerelor, Constituţia stabileşte, în art. 62:

„Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale”.
În legătură cu acest articol, trebuie observat că, în viziunea unei cât mai depline
egalităţi între cele două Camere, nu se face nici o diferenţiere între modul în
care urmează să fie aleasă Camera Deputaţilor şi modul în care urmează să fie
ales Senatul.
O prevedere constituţională deosebit de importantă, care exprimă largul
democratism, este cea cuprinsă în alin. 2 al art. 62, potrivit căreia:
„Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc
în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la
câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale”.
Aceste dispoziţii sunt o garanţie a egalităţii în drepturi a cetăţenilor români –
fără deosebire de naţionalitate, a drepturilor şi libertăţilor individuale şi
colective ale minorităţilor naţionale.
În Constituţie, este stabilit că cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi
reprezentaţi numai de o singură organizaţie. De asemenea, Constituţia prevede
că numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în
raport cu populaţia ţării.
În ceea ce priveşte durata mandatului, legea fundamentală, în art. 63, stabileşte
că cele două camere, Camera Deputaţilor şi Senatul, sunt alese pe durata a 4
ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă.
Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3
luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentul
nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de
zile de la alegeri.
Cu privire la organizarea internă, Constituţia prevede, în art. 64 că:
„Organizarea şi funcţionarea fiecărei camere se stabilesc prin regulament
propriu. Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei
Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor.
Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de
anchete sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune.
Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit
configuraţiei politice a fiecărei Camere”.
Textul acestui articol înscrie o serie de dispoziţii esenţiale privind organizarea
celor două Camere ale Parlamentului, care îşi găsesc dezvoltarea în
Regulamentul Camerei Deputaţilor şi Regulamentul Senatului.
Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an.
Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A
jumătate cât cel al unui deputat. Pentru ca, în luarea deciziilor comune, să existe egalitate între Senat şi Camera Deputaţil or,
ar trebui ca, ori de câte ori cele două camere deliberează în şedinţe comune, senatorilor să li se atribuie tot atâtea voturi de
câte dispun deputaţii. În asemenea situaţii, rezultă că Parlamentul României, în vederea exercitării unor atribuţii,
funcţionează, de fapt, ca parlament unicameral, adică în şedinţe comune ale celor două Camere (T. Drăganu, ed. cit., vol. II,
p. 89). În legătură cu acest subiect, Dan Claudiu Dănişor (1997, p. 287) consideră că bicamerismul este egalitar, atunci când
cele două Camere au exact aceleaşi puteri în materie legislativă.
doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii

decembrie. Prin sesiune se înţelege perioada în care deputaţii şi senatorii se
întrunesc pentru a legifera sau pentru a rezolva celelalte probleme care intră în
competenţa Parlamentului. Sesiunea reprezintă forma organizatorică de lucru a
Parlamentului. Sesiunile sunt de două feluri: ordinare şi extraordinare.
Sesiunile ordinare se întrunesc de două ori pe an. Cele două Camere pot fi
convocate în sesiuni extraordinare ori de câte ori este nevoie.
Sesiunile extraordinare durează până la terminarea lucrărilor înscrise pe
ordinea de zi. Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în sesiuni
extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a Biroului permanent al
fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor. Convocarea Camerelor se face de către preşedinţii acestora.
În cadrul sesiunii, Camera Deputaţilor şi Senatul îşi desfăşoară activitatea în
şedinţe de lucru care sunt publice, cu excepţia cazurilor când Camerele au
hotărât ca anumite şedinţe să fie secrete.
Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate şi în şedinţe
comune. În şedinţele comune, lucrările se desfăşoară potrivit unui regulament
adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
În art. 65 (2) al Constituţiei, sunt enunţate cazurile în care Camerele se
întrunesc în şedinţă comună, şi anume:
a) primirea mesajului Preşedintelui României;
b) aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) declararea mobilizării generale sau parţiale;
d) declararea stării de război;
e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
f) aprobarea strategiei naționale de apărare a țării;
g) examinarea rapoartelor Consiliului Superior de Apărare a Ţării;
h) numirea, la propunerea Președintelui României, a directorilor serviciilor
de informații și exercitarea controlului asupra activității acestor servicii;
i) numirea Avocatului Poporului;
j) stabilirea statutului deputaților și al senatorilor, stabilirea indemnizației și
a celorlalte drepturi ale acestora;
k) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau Regulamentului,
se exercită în şedinţă comună.
La 3 martie 1992, a fost adoptat Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, care enumeră şi alte situaţii în care cele două Camere
se întrunesc în mod obligatoriu, în şedinţe comune.
Parlamentul poate să fie unicameral sau bicameral. Când cercetăm
alcătuirea Parlamentului, cea dintâi problemă care se ridică este dacă
Parlamentul trebuie să fie compus dintr-o singură cameră sau din două.
Sub regimul constituţional al ţării noastre, Parlamentul este unica autoritate
legiuitoare a ţării şi este alcătuit din două camere: Senat şi Camera Deputaţilor.
Dualitatea camerelor s-a introdus în ţara noastră prin Statutul lui Cuza de la
1864, când, alături de Adunarea Electivă şi ca o pondere a sa, a fost creat
Corpul Ponderator, denumit Senat prin modificarea adusă Statutului la 1 iulie
1864. Înainte de această dată, reprezentanţa naţională a fost unicamerală.
In ultimii ani, în ţara noastră, se discută tot mai mult despre avantajele și
dezavantajele sistemului bicameral al Parlamentului3. După unii autori,
sistemul bicameral ar avea următoarele avantaje:
1. Sistemul bicameral este menit să aducă o ponderare. După cum se ştie,
prin natura sa, camera a doua, Senatul, are menirea să tempereze avântul
Camerei Deputaţilor, să aducă o contribuţie de moderare şi de reflecţie asupra
actelor primei Camere.
2. Înlăturarea despotismului parlamentului. O singură cameră se consideră
că reprezintă naţiunea însăşi şi poate merge până acolo, încât să se confunde cu
naţiunea. Astfel, s-ar ajunge la despotism, nefiind nici o altă putere care să-i
limiteze forţele. Şi despotismul unei adunări este mult mai rău decât al unui
individ, căci acesta poate fi tras la răspundere, pe când Adunarea, fiind
instituţie colectivă, nu răspunde pentru actele adoptate (Negulescu, Alexianu,
1942, p. 498). Fără îndoială, o asemenea susţinere se justifică, după părerea
noastră, în perioadele de tranziţie de la un regim politic la altul.
3. Asigură mai multă reflexie în alcătuirea legilor. Trecerea proiectelor de
Reţine legi prin cele două camere evită posibilitatea de surpriză, de votare pripită, lasă
avantajele şi timpul necesar pentru ca opinia publică să ia cunoştinţă de proiectul propus şi
dezavantajele să atragă atenţia celei de a doua camere asupra obiecţiunilor ce trebuie
sistemului formulate. Pe de altă parte, legea, trecând prin două camere şi fiind examinată
bicameral! de două ori, se presupune că este mai bună, pentru că a fost examinată cu mai
multă atenţie, şi erorile care au scăpat primei camere sunt corectate de cea de a
doua.
4. Reduce conflictele dintre parlament şi guvern. Intr-un regim republican,
senatul constituie elementul stabil al organismului constituţional şi asigură o
anumită independenţă preşedintelui republicii, pe care n-ar avea-o, dacă ar
exista o singură cameră.
Împotriva sistemului bicameral al parlamentului, s-au ridicat o serie de
obiecţiuni:
1. Sistemul bicameral este ilogic, faţă de unitatea naţională. Se susţine că, din
punct de vedere logic, nu se poate admite existenţa a două camere deosebite,
care să hotărască în numele naţiunii, deoarece voinţa naţională este una şi
indivizibilă. Această critică este nefondată, deoarece, numai în momentul când
cele două camere cad de acord asupra unei hotărâri ce urmează a fi luată, se
creează voinţa naţională, care este una şi indivizibilă.
2. Sistemul bicameral înmulţeşte conflictele constituţionale. Criticii acestui
sistem susţin că, dacă ambele corpuri legiuitoare sunt de acord asupra unei
rezoluţii ce trebuie luată, atunci este inutilă existenţa celui de-al doilea corp
legiuitor. Dacă nu sunt de acord, înseamnă că sunt în neputinţă de a lua o
hotărâre şi, în asemenea situaţie, mersul normal al vieţii statului este paralizat,
şi ne aflăm în faţa unui conflict constituţional. Dar, acest conflict poate fi
aplanat, pentru că parlamentul nu face singur legile, ci în colaborare cu
guvernul, care are datoria să asigure un echilibru între cele două corpuri
legiuitoare.
3
A se vedea și (Valea, 2014, p. 85)
3. Sistemul bicameral al parlamentului aduce încetineală în opera

legislativă. Această critică poate fi considerată întemeiată, pentru că, în
activitatea parlamentului bicameral pot exista dezacorduri, dacă una din camere
adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de
cea aprobată de cealaltă cameră. În asemenea situaţie, se iniţiază procedura de
mediere, care, în unele cazuri, dacă nu se ajunge la un acord cu privire la
textele aflate în divergenţă, sau dacă una dintre camere nu aprobă raportul
comisiei de mediere, textele aflate în divergenţă se supun dezbaterii în şedinţa
comună a celor două camere, potrivit regulamentului acestor şedinţe 4.
4. Procedeul deliberărilor în comun diminuează ponderea politică a
Senatului. După cum se cunoaşte, numărul senatorilor este mai mic decât cel al
deputaţilor. Prin contopirea celor două camere în cadrul unor şedinţe comune,
votul unui senator nu cântăreşte nici pe jumătate cât cel al unui deputat. Pentru
ca, în luarea deciziilor comune, să existe egalitate între Senat şi Camera
Deputaţilor, ar trebui ca, ori de câte ori cele două camere deliberează în şedinţe
comune, senatorilor să li se atribuie tot atâtea voturi de câte dispun deputații
(Drăganu, 1998, p. 89). Cum asemenea situaţii sunt destul de des întâlnite,
rezultă că Parlamentul României, în vederea exercitării unor atribuţii,
funcţionează, de fapt, ca parlament unicameral, adică în şedinţe comune ale
celor două Camere.5
Sarcina de lucru 1
Formulează trei argumente, dezvoltate în trei paragrafe, prin care să explici
cauzele şi consecinţele care au generat şi care decurg din rezultatele
referendumului din 22 noiembrie 2009.
3.2. Funcţiile Parlamentului

Parlamentul are un loc şi un rol deosebit în sistemul statal şi, de aceea,
competenţa sa trebuie să răspundă necesităţii de a crea condiţiile exprimării
voinţei poporului care l-a ales şi pe care îl reprezintă. Fiind ales direct de
cetăţeni, el reprezintă voinţa poporului şi are dreptul să exercite puterea
poporului.
La începutul secolului nostru, profesorul Constantin Dissescu (1915, p. 703)
arată că „Parlamentul are misiunea de a face legi şi de a controla puterea
executivă”, formulare care îşi păstrează pe deplin actualitatea. Acest dublu rol
4
A se vedea Regulamentul Camerei Deputaţilor din 31 ianuarie 2001, art.74-77 şi Regulamentul Senatului din 2 februarie
2001, art.72-75.
5
Actualul Parlament bicameral al României, pentru a cărui reducere la o singură cameră s-a votat la 22 noiembrie 2009, este
considerat “aglomerat” de adepţii trecerii la sistemul unicameral. Din statele membre ale Uniunii Europene, Parlament
unicameral au: Portugalia, Slovacia, Grecia, Bulgaria, Danemarca, Ungaria, Suedia, Finlanda, Lituania, Letonia, Cipru,
Estonia, Luxemburg, Malta, Croația iar Parlament bicameral au: Germania, Olanda, Franţa, Polonia, Spania, Italia, Belgia,
România, Anglia, Cehia, Austria, Irlanda, Slovenia.
al parlamentului este precis conturat în art. 61 (1) al Constituţiei, în care se

arată că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi
unica autoritate legiuitoare a ţării”. De aici rezultă că Parlamentul
îndeplineşte o funcţie de reprezentare a poporului şi că, potrivit cunoscutului
principiu din dreptul roman „delegata potestas non delegatur”, prerogativele
parlamentare nu pot fi transmise altor instituţii alese sau numite. Mandatul de
reprezentare este clar exprimat şi în dispoziţiile cuprinse în art. 2 (1), în care se
arată că „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită
prin organele sale reprezentative…”.
În doctrina constituțională din țara noastră, se consideră, de către unii autori, că
funcțiile Parlamentului, potrivit Constituției, sunt: funcția de reprezentare,
funcția de recrutare a personalului guvernamental, funcția de control asupra
executivului și funcția deliberativă (Deleanu, 1996, pp. 250-251), în timp ce
alți autori consideră că funcțiile Parlamentului sunt funcții de conducere,
deliberative (Muraru & Tănăsescu, 2013, p. 158). Reputatul profesor Ion
Deleanu (1996, p. 274) consideră că „Parlamentul, în condițiile prevăzute de
Constituție și de alte legi, îndeplinește funcția de recrutare a unora din
funcționarii publici sau a altor persoane învestite cu prerogative publice,
funcția de direcționare a politicii externe și funcția judiciară”.
Motivaţia principală a acestor opinii constă în faptul că parlamentele nu
reprezintă astăzi în lume numai cele mai largi forumuri democratice de
dezbatere, dar, şi laboratoare de elaborare a legilor, factori de răspundere ai
vieţii politice (Duculescu, 1996, p. 192).
Prin urmare, însuşindu-ne în parte, opiniile exprimate în doctrina
constituţională din ţara noastră, ne permitem propunerea unei clasificări a
funcţiilor Parlamentului, după cum urmează: a) funcţia legislativă; b) funcţia
de informare; c) funcţia de control; d) funcţia de alegere, avizare, numire sau
revocare a unor autorităţi publice.
a) Funcţia legislativă a Parlamentului
Prin funcţia legislativă, în principal, trebuie înţeleasă împuternicirea acordată
Parlamentului de a adopta legi. Trebuie menţionat că voinţa Parlamentului nu
se exprimă numai prin lege, ci şi prin hotărâri normative sau individuale ori
prin acte cu un caracter exclusiv politic, precum şi în multe alte moduri. 6
Potrivit prevederilor art. 61 (1) din Constituţia României, Parlamentul este
organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare
a ţării.
În legătură cu acest articol, câteva observaţii preliminare se impun. În primul
rând, trebuie subliniat că Parlamentul, deşi este organul reprezentativ suprem al
poporului român, reprezintă, în fapt, numai pe cetăţenii cu drept de vot, care
participă la alegerea sa. A doua observaţie este aceea că Parlamentul nu este
unica autoritate legiuitoare a ţării, deoarece Constituţia prevede posibilitatea
consultării poporului pe cale de referendum [art. 90, 151 (3)]. Prin urmare,
rezultă că deasupra Parlamentului este puterea întregului electorat, care poate fi
6
Reputaţii constituţionalişti francezi Joseph Barthélemy şi Paul Duez (2004, p. 722), vorbind despre atribuţiile proprii ale
Parlamentului, prezintă un tablou sumar al atribuţiilor acestuia, şi anume: atribuţii legislative; atribuţii financiare; atri buţii
politice; atribuţii executive şi administrative şi atribuţii diplomatice.
convocat pentru o consultare populară în probleme de interes naţional, sau

atunci când este vorba de revizuirea Constituţiei. (Ciobanu & Duculescu, 1993,
p. 124)
Deşi exercitarea funcţiei legislative, teoretic, aparţine numai Parlamentului,
trebuie observat că, în practică, în funcţia legislativă este implicat şi executivul,
îndeosebi prin iniţiativa legislativă, legislaţia delegată, promulgarea legilor.
Referindu-se la categoriile de legi, Constituţia României, în art. 73, stabileşte
că Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei, iar prin lege
organică se reglementează:
a) sistemul electoral; organizarea și funcționarea Autorității Electorale
Permanente;
b) organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice;
c) statutul deputaților și al senatorilor, stabilirea indemnizației și a celorlalte
drepturi ale acestora;
d) organizarea și desfășurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării;
f) regimul stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și al stării
de război;
g) regimul stării de asediu și al stării de urgență;
h) infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a grațierii colective;
j) statutul funcționarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
l) organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi;
m) regimul juridic general al proprietății și al moștenirii;
n) organizarea generală a învățământului;
o) organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul
general privind autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și
protecția socială;
r) statutul minorităților naționale din România;
s) regimul general al cultelor;
t) celelalte domenii pentru care în Constituție se prevede adoptarea de legi
organice.(art.73, alin. 3)
Se poate observa, potrivit textului sus citat, că legea organică este o lege
intermediară între legea constituţională şi o lege ordinară, de aceea, modul de
adoptare a legii organice este diferit de cel al legii ordinare.
b) Funcţia de informare
Parlamentul nu-şi poate îndeplini cu eficienţă funcţia legislativă, decât dacă, la
baza deciziei sale, sunt informaţii politice, ştiinţifice şi date certe. Funcţia de
informare a Parlamentului reprezintă condiţia asigurării eficienţei actului de
legiferare, ca şi a actului de control parlamentar. De aceea, se poate spune că
această funcţie constă în culegerea, selectarea şi prelucrarea de informaţii, date,
documente necesare realizării prerogativelor constituţionale ale funcţiei
legislative. Procedeele prin care se poate înfăptui funcţia de informare, sunt: a)
petiţiile adresate de cetăţeni; b) solicitarea de informaţii de către Camere şi a

organelor lor interne; c) informarea Parlamentului la iniţiativa Guvernului.
- Dreptul de petiţionare are o conotaţie generală şi este reglementat ca drept
fundamental în art. 51 al Constituţiei. În temeiul acestei prevederi, cetăţenii au
dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în
numele semnatarilor. Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze
petiţii exclusive în numele colectivelor pe care le reprezintă. Autorităţile
publice au obligaţia să răspundă la petiţii, în termenele şi în condiţiile stabilite
potrivit legii.
- Articolul 111 (1) din Constituţie, care se referă la „Informarea
Parlamentului”, precizează că Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei
publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să
prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat
sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. Din
textul de mai sus, rezultă că informaţiile şi documentele sunt cerute de Camere
sau de comisiile parlamentare prin intermediul preşedinţilor, şi nu direct de
către senatori şi deputaţi7.
Cu alte cuvinte, numai Camerele şi comisiile pot fi subiectul solicitării de
informaţii şi documente de la autorităţile publice.
- Informarea Parlamentului la iniţiativa Guvernului este un mijloc eficace de
informare reciprocă, directă şi operativă, Guvernul având dreptul de iniţiativă
legislativă [art. 74 (1)] prin expunerile de motive la proiectele de legi,
informează Parlamentul asupra necesităţii reglementării într-un domeniu sau
altul, şi, în cadrul procedurii de adoptare a legii, expune direct în faţa
Camerelor motivele care au condus la iniţierea şi promovarea proiectului de
lege.
c) Funcţii de control
Realizarea controlului de către Parlament prezintă o mare importanţă şi este
necesar pentru că Parlamentul, ca organ reprezentativ al poporului, trebuie să
constate cum sunt respectate şi aplicate Constituţia şi legile ţării.
Controlul parlamentar cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative etc. şi
se exercită fie direct de către întregul parlament, fie de una din camerele sale,
fie prin alte mijloace şi forme de control. Constituţia României conţine mai
multe dispoziţii, printre care menţionăm: obligaţia Avocatului Poporului de a
prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual (art. 60);
răspunderea Guvernului în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate (art.
109); obligaţia Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice să
prezinte, în cadrul controlului parlamentar, informaţiile şi documentele cerute
de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin
intermediul preşedinţilor acestora (art. 111).
7
Deciziile Curţii Constituţionale nr. 45, din 17 mai 1994 (pct. 42) şi nr. 46 din 17 mai 1994 (pct. 38), au considerat ca fiind
neconstituţionale prevederile art. 165 (5) din regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 42 din Regulamentul Senatului, care
recunoşteau deputaţilor şi senatorilor dreptul de a se adresa direct autorităţilor publice ale administraţiei locale pentru a
solicita acte, dosare sau informaţii pe care le consideră utile pentru activitatea lor.
Trebuie reţinut faptul că dreptul de control al Parlamentului asupra

executivului este o posibilitate de manifestare a opoziţiei în legătură cu
guvernul care, de regulă, reprezintă majoritatea parlamentară.
Controlul parlamentar nu presupune subordonarea puterii executive celei
legislative.
În ceea ce priveşte formele specifice prin care se exercită controlul
parlamentar, acestea pot fi: controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje,
rapoarte, programe prezentate Parlamentului; controlul exercitat prin comisiile
parlamentare; controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor; controlul exercitat
prin Avocatul Poporului; controlul exercitat prin întrebări şi interpelări; dreptul
deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare.
Controlul parlamentar este, însă, specializat şi restrâns la anumite autorităţi
publice sau organizaţii sociale (Enache, 1988, p. 72). Aşa de exemplu,
Consiliul Suprem de Apărare al Ţării, Serviciul Român de Informaţii, Curtea
de Conturi fac obiectul unui control specializat. Instanţele judecătoreşti exced
prerogativelor de control ale parlamentului, iar unităţile de cult nu pot fi
controlate, deoarece, potrivit art. 29 (5) din Constituţie, cultele religioase sunt
autonome faţă de stat, şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea
asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri şi în
orfelinate.
În cazul în care, în urma controlului parlamentar, se constată disfuncţionalităţi
în sistemul de echilibru al puterilor sau diminuarea încrederii Parlamentului în
Guvern, ori săvârşirea de către Preşedintele României a unor fapte grave,
autorităţile executive respective vor fi sancţionate politic sau penal. (Ionescu,
2008, p. 766)
d) Funcţia de alegere, avizare, numire sau revocare a unor autorităţi

publice
Asemenea funcţie exprimă o anumită preeminenţă a Parlamentului faţă de alte
puteri publice.
Parlamentul României poate suspenda din funcție Președintele României, în
cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției (art.
95), acordă încredere Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor
[art. 103 (3)], poate retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei
moțiuni de cenzură (art. 113), alege și validează unii membri ai Consiliului
Superior al Magistraturii (art. 133), numește membrii Curții de Conturi [art.
140 (4)], numește directorul Serviciului Român de Informații (art. 65 lit. h). De
asemenea, Camerele numesc, separat, câte 3 din cei 9 judecători ai Curții
Constituționale [art. 142 (3)], numește Avocatul Poporului [art. 58 (1)].

Sarcina de lucru 2
Explică şi argumentează cum contribuie fiecare dintre cele patru funcţii ale
Parlamentului la întărirea democraţiei în statul român (4 paragrafe a câte
5-7 rânduri fiecare).
3.3. Grupurile parlamentare, alegerea birourilor permanente

3.3.1. Grupurile parlamentare
Partidele politice, în lupta lor electorală, urmăresc să aibă cât mai mulţi
reprezentanţi în parlament. Odată aleşi, reprezentanţii partidelor politice
formează grupuri politice care reunesc parlamentari ai aceluiaşi partid.
(Drăganu, 1998, vol. II, p. 193) Constituirea grupurilor parlamentare nu este o
obligaţie, ci o facultate a deputatului sau senatorului de a se înscrie - sau nu -
într-un anumit grup parlamentar8. Statutul unui partid poate cere ca membrii săi
să adere la grupul partidului, iar membrii pot realiza această obligaţie, dar ca
persoane particulare, nu ca deputaţi sau senatori. Dacă un partid exclude un
deputat sau un senator pentru indisciplină, această sancţiune se referă la
apartenenţa la partid şi nu are efect asupra situaţiei parlamentare. Numai grupul
parlamentar poate decide excluderea unui deputat sau senator. Astăzi, însă,
grupurile politice sunt inseparabile de viaţa parlamentară, situaţia lor fiind
diferenţiată de la un sistem constituţional la un alt sistem constituţional.
Recunoaşterea grupurilor parlamentare implică acordarea de drepturi pentru
membrii acestora, cum ar fi: dreptul de a participa la lucrările organismelor
parlamentare; dreptul la o durată mai mare a luărilor de cuvânt pentru
preşedinţii grupurilor; punerea la dispoziţia lor de birouri şi de secretari la
Palatul Parlamentului.
Potrivit art. 64 (3) din Constituţia României, deputaţii şi senatorii se pot
organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere.
Grupurile parlamentare se formează imediat după ce deputaţii şi senatorii s-au
întrunit în prima lor şedinţă. Potrivit regulamentelor celor două Camere, în
vederea „formării organelor de lucru şi desfăşurării activităţii” deputaţii sau
senatorii se constituie în grupuri parlamentare alcătuite din cel puţin 10 membri
la Camera Deputaţilor şi minim 7 membri la Senat, care au figurat la alegeri pe
listele aceloraşi partide sau formaţiuni politice.
Deputaţii sau senatorii, care au candidat pe listele unei coaliţii electorale şi fac
parte din partide sau formaţiuni politice diferite, pot constitui grupuri
parlamentare proprii ale partidelor sau formaţiunilor din care fac parte.
Deputaţii sau senatorii unor partide sau formaţiuni politice care nu întrunesc
8
A se vedea (Deaconu, 2012, p. 210)
numărul necesar pentru a forma un grup parlamentar, precum şi deputaţii sau

senatorii independenţi, se pot reuni în grupuri parlamentare mixte, sau se pot
afilia altor grupuri parlamentare constituite. Deputaţii sau senatorii care
reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, altele
decât minoritatea maghiară, vor constitui un singur grup parlamentar.
Trecerea de la un grup parlamentar la altul, se arată în art. 16 (2) din
Regulamentul Senatului, precum şi constituirea de grupuri parlamentare ale
unui partid sau ale unei formaţiuni politice care nu a participat la alegeri, sau
care nu a obţinut locuri în Senat în urma alegerilor, este interzisă. (Ionescu,
2008, p. 718) Fiecare grup parlamentar îşi alege un preşedinte, unul sau mai
mulţi vicepreşedinţi și secretari. Regulamentul Camerei Deputaţilor şi
Regulamentul Senatului acordă o importanţă deosebită grupurilor
parlamentare.
Grupurile parlamentare au următoarele atribuții: fac propuneri pentru
componența comisiei de validare; propun candidați pentru alegerea
președinților celor două camere; propun candidați pentru alegerea
vicepreședinților, secretarilor și chestorilor birourilor permanente, în limita
locurilor rezervate; prin președinții lor, își dau acordul pentru desemnarea
membrilor comisiilor parlamentare, cu respectarea reprezentării proporționale;
pot propune încetarea calității de membru al unei comisii parlamentare sau
înlocuirea unui membru; pot propune membri în Comisia de mediere; pot cere
modificarea ordinei de zi; pot prezenta amendamente; pot cere președintelui
Camerei, prin președinții lor, verificarea îndeplinirii cvorumului și pot cere
încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuție.
Opoziţia parlamentară
În toate sistemele democratice, ca rezultat al pluralismului politic, în orice
parlament identificăm majoritatea parlamentară – care susţine guvernul, şi
opoziţia sau minoritatea parlamentară.
Fără îndoială, majoritatea are un rol deosebit în realizarea funcţiei deliberative.
Aceasta nu înseamnă, însă, că deciziile parlamentare nu reflectă şi tendinţele
partidelor politice care nu sunt majoritare şi care se află în opoziţie. Este firesc
ca, într-un sistem democratic, opoziţia, care poate fi majoritatea de mâine, să
ocupe un loc oficial în cadrul instituţiilor politice. De altfel, unele sisteme
constituţionale asigură şefului opoziţiei o veritabilă funcţie şi îl consideră
omologul primului ministru, pentru care primeşte o indemnizaţie. (Muraru &
Tănăsescu, 2013, p. 179)
3.3.2. Alegerea Birourilor permanente

În funcţie de structura concretă a parlamentelor, fiecare cameră sau
parlamentul în întregul său, îşi aleg birourile permanente.
Potrivit art. 64 (2) din Constituţia României, fiecare Cameră îşi alege un birou
permanent. Preşedinţii birourilor permanente se aleg pe durata mandatului
Camerelor. Atât preşedintele Camerei, cât şi Biroul permanent al acesteia se
aleg după constituirea legală a Camerei. Preşedintele Camerei este şi
preşedintele Biroului permanent, din care fac parte 4 vicepreşedinţi, 4 secretari

şi 4 chestori. Membrii birourilor permanente se aleg pe durata unei sesiuni.
Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului.
În constituirea Biroului permanent, se are în vedere ca el să reflecte
configuraţia politică a fiecărei Camere9.
Potrivit Regulamentului, alegerea membrilor biroului permanent parcurge două
etape. În prima etapă, au loc negocieri între reprezentanţii grupurilor
parlamentare potrivit configuraţiei politice, iar dacă nu se ajunge la un acord,
etapa a doua constă în votul plenului fiecărei Camere.
Alegerea președintelui Camerei se realizează prin vot secret, cu buletine de vot,
pe care sunt înscrise numele și prenumele tuturor candidaților propuși de
grupurile parlamentare. Este declarat ales președinte al Camerei, candidatul care
obține, la primul tur de scrutin, votul a cel puțin jumătate plus unu din voturile
tuturor membrilor Camerei. Pentru alegerea vicepreședinților, secretarilor și
chestorilor, propunerile se fac de către grupurile parlamentare, în cadrul
numărului de locuri din biroul permanent, stabilit de către Cameră pentru
fiecare grup parlamentar.
Principalele atribuţii ale Biroului permanent sunt următoarele:
- sesizează Camera în vederea aprobării proiectului de Regulament, sau cu
propunerile de modificare a acestuia;
- asigură pregătirea lucrărilor pentru desfăşurarea procedurii parlamentare.
În acest scop, stabileşte proiectul ordinii de zi, primeşte proiectele cu care
este sesizată Camera, sesizează comisiile parlamentare pentru
examinarea proiectelor, asigură difuzarea rapoartelor comisiilor şi a
amendamentelor prezentate ulterior, desemnează membrii comisiei de
mediere care, ulterior, vor fi supuşi aprobării Camerei;
- are competenţa, potrivit art. 66 (2) din Constituţie, de a cere întrunirea
Parlamentului în sesiunea extraordinară;
- asigură constituirea comisiilor parlamentare, supunând la vot
componenţa fiecărei comisii, conform configuraţiei politice a Camerei;
- asigură respectarea regimului de protecţie a mandatului parlamentar,
conform statutului acestuia;
- asigură conducerea serviciilor camerei, astfel: stabilirea ordinii în care
vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile preşedintelui, prezintă Camerei
proiectul de buget şi contul de încheiere a exerciţiului bugetelor; exercită
controlul financiar-contabil; aprobă regulamentul de organizare şi
funcţionare a serviciilor camerei; aprobă regulamentul privind paza,
accesul şi serviciul de permanenţă în sediul Camerei10.
Enumerarea acestor atribuţii evidenţiază rolul şi funcţiile Birourilor
permanente ale celor două Camere, care, în principiu, sunt aceleaşi, desigur, cu
mici nuanţări.
Preşedinţii camerelor sunt şi preşedinţii Birourilor permanente.
9
Hotărâre Nr. 28/2005 privind Regulamentul Senatului din M.Of. nr. 948 din 25.10.2005 și Hotărâre Nr. 8/1994 pentru
aprobarea Regulamentului Camerei Deputaţilor din M.Of. nr. 50 din 25.2.1994.
10
A se vedea și (Valea, 2014, p. 92)
Teza a treia a art. 64 (2) precizează că „Ceilalți membri ai Birourilor

permanente sunt aleși la începutul fiecărei sesiuni”. Din această formulare
folosită de Constituant, se deduce că președinții corpurilor legiuitoare sunt, în
același timp, membri ai Birourilor permanente. Constituția nu face nici o
referire la structura ierarhică a funcțiilor în cadrul Birourilor permanente și,
deci, din această formulare se poate trage concluzia că Președinții Camerelor
pot să nu fie concomitent președinții Birourilor permanente, ci doar membri ai
acestora. Regulamentele Camerelor fac, însă, precizarea privind întrunirea
dublei calități de Președinte al Camerei și Președinte al Biroului permanent 11.
Preşedintele Senatului şi Preşedintele Camerei Deputaţilor au, potrivit art. 98

alin. 1 din Constituţie, atribuţii exprese în această calitate. Astfel, Preşedintele
Senatului sau Preşedintele Camerei Deputaţilor asigură, în ordine, interimatul
funcţiei de preşedinte al României.
Președinții celor două Camere sesizează Curtea Constituțională a României în
condițiile prevăzute de art. 146 lit. a și b din Constituție. Din Regulamentul
Camerelor, rezultă și alte atribuții ale Președinților acestora, și anume:
- Preşedintele convoacă în şedinţă ordinară şi extraordinară camera;
- conduce lucrările camerei, fiind asistat de 2 secretari;
- conduce lucrările Biroului permanent;
- asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor;
- asigură legătura cu celelalte autorităţi publice;
- îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de Regulamentul Camerelor.
Preşedinţii camerelor au unele atribuţii privind controlul constituţionalităţii
realizate de către Curtea Constituţională.
În ceea ce privește atribuțiile vicepreședinților, la Camera Deputaților aceștia
îndeplinesc, prin rotație, atribuțiile președintelui – la cererea sa, sau, în caz de
indisponibilitate a acestuia – precum și alte servicii încredințate de Biroul
permanent. La Senat, vicepreședinții îndeplinesc, în ordinea stabilită de Biroul
permanent, atribuții ale președintelui, la solicitarea sau absența acestuia.
În perioada în care președintele Senatului asigură interimatul funcției de
Președinte al României, atribuțiile președintelui Senatului se exercită de unul
dintre vicepreședinți, ales prin vot secret, cu majoritatea voturilor senatorilor.
Secretarii Biroului permanent au ca atribuții: întocmirea listei înscrierilor la

cuvânt; prezentarea propunerilor, amendamentelor și oricăror alte comunicări
adresate adunării; efectuarea apelului nominal; notarea rezultatului votului;
ținerea evidenței hotărârilor adoptate; vegherea la întocmirea stenogramelor și
proceselor verbale; asistarea președintelui în realizarea atribuțiilor care-i revin
etc.
Chestorii au ca atribuții verificarea modului de gestionare a patrimoniului
Camerei, controlează cheltuielile efectuate, prezintă proiectul de buget și
încheierea exercițiului bugetar, asigură ordinea în localul Camerei, îndeplinesc
11
Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede, la art. 21 (2) că Preşedintele Camerei Deputaţilor este şi preşedintele Biroului
permanent. Referitor la Preşedintele Senatului, un text asemănător găsim în art. 23 (2) din Regulament.
alte atribuții, în conformitate cu dispozițiile președintelui acesteia sau ale

Biroului permanent.
Sarcina de lucru 3
Identifică şi motivează (juridic şi funcţional) diferenţele dintre grupul
parlamentar şi biroul permanent (trei paragrafe a câte 9-12 rânduri fiecare).
3.3.3. Comisiile parlamentare

Camerele parlamentare nu ar putea asigura în plen analizarea aprofundată a
proiectelor și propunerilor legislative inițiate de Guvern sau parlamentari,
datorită numărului mare și eterogen de membri, atât sub aspectul opțiunilor
politice, cât și sub aspectul specialității. De asemenea, Camerele nu ar putea
exercita un control parlamentar specializat asupra unor autorități publice sau
activități social-economice, politice ș.a., deoarece rolul principal al corpurilor
legiuitoare este de a delibera asupra problemelor ce le sunt supuse spre
adoptare. Pentru deliberare, este necesară, însă, efectuarea unor lucrări
pregătitoare de către organisme specializate, constând în examinarea
inițiativelor și amendamentelor propuse. (Ionescu, 2008, pp. 724-725).
Lucrările pregătitoare deliberării în Camere, sunt efectuate de comisiile
parlamentare. Comisiile parlamentare sunt organe de lucru ale Camerelor,
înființate cu scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt încredințate de
acestea. Camera Deputaților și Senatul își constituie comisii permanente și pot
institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale.
a) Natura juridică a comisiilor parlamentare

Cu privire la natura juridică a comisiilor parlamentare, în literatura
constituțională românească, opiniile sunt controversate. Astfel, unii autori
exprimă punctul de vedere potrivit căruia comisiile permanente sunt forme
organizatorice de lucru (Pușcă, 1989, p. 134). După părerea acestor autori,
comisiile permanente nu sunt nici organe de stat, distincte de organul
reprezentativ în cadrul căruia sunt constituite și, deci, nu pot avea atribuții
proprii și nu sunt nici subiecte de drept cu o capacitate juridică proprie. Alți
autori consideră comisiile parlamentare „organe de stat” (Deleanu, 1980, p.
485), „organisme interne de lucru” (Muraru & Tănăsescu, 2013, p. 183), ale
Parlamentului, înființate cu scopul de a îndeplini însărcinările ce le sunt
încuviințate de acesta.
Susținerea potrivit căreia comisiile parlamentare sunt organe de stat,
considerăm că nu poate fi admisă, deoarece Regulamentele celor două Camere
le definesc clar ca „structuri interne de lucru” ale acestora. Actele pe care le
întocmesc aceste comisii sunt acte pregătitoare, forme procedurale prealabile
examinării de către Camere a problemelor înscrise pe ordinea de zi. Comisiile

parlamentare acționează din însărcinarea Camerelor în vederea pregătirii
lucrărilor acestora, deci nu au capacitate sau putere decizională proprie în
materie legislativă sau în domeniul controlului parlamentar.
Nota comună a opiniilor menționate constă în faptul că acestea (comisiile
parlamentare) sunt organe interne de lucru ale Camerei Deputaților și
Senatului, care acționează din însărcinarea Camerelor în vederea pregătirii
lucrărilor acestora sau a birourilor permanente. 12
Comisiile parlamentare pot fi clasificate în două categorii. Cele două
regulamente prevăd că adunările își constituie comisii permanente și pot
institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Pornind de la
reglementările din regulamentele celor două Camere, comisiile parlamentare
pot fi permanente și temporare.
Comisiile permanente sunt constituite pe durata legislaturii și au o competență
generală într-un anumit domeniu de activitate, competență stabilită de fiecare
Cameră, fie prin regulamentul acesteia, fie printr-o hotărâre ulterioară
regulamentului. (Deleanu, 2001, vol. II, p. 256)
Comisiile temporare sunt comisii înființate pentru examinarea unei anumite
probleme, de obicei, de strictă specialitate. Astfel de comisii sunt comisiile de
anchetă, de mediere, alte comisii speciale sau comisii comune ale celor două
Camere. Activitatea comisiilor temporare încetează după soluționarea
problemelor care le-au fost încredințate de către Camere.
Pentru identitate de rațiune, considerăm că natura juridică a comisiilor
temporare instituite pentru realizarea unor însărcinări ale Camerelor, potrivit
specialității lor, este aceeași ca și a comisiilor permanente, adică și ele sunt tot
organe de lucru ale Camerei Deputaților și, respectiv, Senatului.
b) Organizarea comisiilor parlamentare

Regulile de organizare şi funcţionare ale comisiilor celor două Camere fiind
asemănătoare, vom examina, în continuare, numai organizarea şi funcţionarea
comisiilor parlamentare din Camera Deputaţilor.
În prima lor ședință, convocată de președintele Camerei, comisiile permanente
își aleg birourile compuse dintr-un președinte, 2-3 vicepreședinți și 2 secretari.
Componența biroului comisiei se stabilește prin negocieri între liderii
grupurilor parlamentare, respectându-se, pe cât posibil, configurația politică a
Camerei, așa cum rezultă din constituirea grupurilor parlamentare.
Propunerile nominale pentru funcțiile biroului, se fac de către liderii grupurilor
parlamentare – în cadrul numărului de locuri stabilit potrivit configurației
politice a Camerei Deputaților.
Lista candidaților pentru biroul comisiei se hotărăște cu votul majorității
deputaților din comisie și se aprobă cu majoritatea voturilor deputaților
prezenți. Revocarea unui membru din biroul comisiei se hotărăște cu votul
12
A se vedea pe larg (Ionescu, 2008, pp. 725-728)
majorității deputaților din comisie, la cererea grupului parlamentar care l-a

propus, sau a mai mult de jumătate din numărul membrilor comisiei.
Biroul fiecărei comisii are următoarele atribuţii: propune ordinea de zi a
şedinţelor, supunând-o votului membrilor comisiei; propune proiectul
regulamentului de funcţionare a comisiei; stabileşte sarcinile ce revin
deputaţilor din comisie; adoptă hotărâri în chestiuni care interesează bunul
mers al activităţii comisiei; constituie, dacă este necesar, subcomisii,
desemnându-le misiunea, componenţa şi conducerea.
Regulamentul Camerei Deputaților prevede o serie de atribuții proprii ale
președintelui comisiei, și anume: conduce ședințele comisiei; poate propune ca,
la lucrările comisiei, în scopul realizării lor în bune condiții, să ia parte și alte
persoane; asigură reprezentarea comisiei în raporturile cu Guvernul, cu Biroul
permanent al Camerei și cu celelalte comisii; îndeplinește alte atribuții cerute
de desfășurarea în bune condiții a lucrărilor comisiei.
Vicepreședinții comisiilor îndeplinesc, pe rând, în lipsa președintelui,
atribuțiile acestuia, iar secretarii comisiilor țin evidența prezenței membrilor
comisiei la ședințele acesteia; asigură redactarea tuturor actelor comisiei;
numără voturile exprimate în ședința comisiei; urmăresc întocmirea
proceselor-verbale ale ședințelor comisiei; îndeplinesc orice alte atribuții
necesare bunului mers al comisiei, ca urmare a dispozițiilor biroului sau ale
președintelui acesteia.
Convocarea ședințelor comisiei se face cu cel puțin 24 de ore înainte de către
președintele acesteia sau, în lipsa lui, de un vicepreședinte care îl înlocuiește.
Participarea deputaților la ședințele comisiilor este obligatorie. Ședințele
comisiilor nu sunt publice. În mod excepțional, comisiile pot hotărî invitarea la
dezbateri a reprezentanților presei, precum și condițiile în care lucrările pot fi
transmise la radio sau televiziune, dacă acest lucru nu aduce atingere unor
interese de stat care recomandă păstrarea secretului acestor dezbateri.
La lucrările comisiilor miniștrii au acces, iar dacă li se solicită participarea,
prezența lor devine obligatorie. Guvernul trebuie înștiințat, prin președintele
Camerei, cu privire la data la care au loc ședințele acestora. La ședințele
comisiilor au dreptul să participe deputații sau senatorii care au făcut propuneri
aflate în dezbaterea acestora, precum și, la cererea președintelui comisiei,
specialiști ai Consiliului Legislativ.
Comisiile pot invita la ședințe persoane interesate, reprezentanți ai unor
organizații neguvernamentale și specialiști din partea unor autorități publice
sau ale altor instituții specializate care, însă, nu pot participa la vot.
Pentru ca ședințele comisiilor să aibă loc în mod legal, regulamentele
Camerelor prevăd că este necesară participarea majorității membrilor ce le
compun. Pentru a fi valabile, hotărârile comisiilor se adoptă cu votul
majorității membrilor prezenți. La începerea dezbaterii unei lucrări aflate pe
ordinea de zi, comisia desemnează, la propunerea președintelui, unu sau mai
mulți raportori dintre membrii săi. Aceștia vor asigura redactarea raportului sau
a avizului comisiei, care va fi supus aprobării acesteia. Votul în comisie este,
de regulă, deschis.

c) Comisiile permanente
În activitatea parlamentară, comisiile permanente au un rol deosebit. Art. 64
(4) din Constituție prevede că fiecare Cameră își constituie comisii permanente
și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale.
Comisiile permanente, aşa cum am arătat, se constituie şi funcţionează pe
întreaga durată a mandatului Camerei. Un deputat face parte obligatoriu dintr-o
singură comisie permanentă, cu excepţia membrilor Biroului permanent, care
sunt scutiţi de această îndatorire regulamentară.
Alegerea membrilor comisiilor este supusă principiului reprezentării
proporționale a grupurilor parlamentare, numărul de locuri care revine fiecărui
grup parlamentar fiind stabilit de fiecare Cameră, la propunerea Biroului
permanent al acesteia, ținând seama de configurația politică a Camerei. Pe
durata mandatului, orice deputat sau senator își poate schimba opțiunea pentru
o anumită comisie permanentă.
Comisiile permanente se constituie pe domenii de activitate care corespund, de
regulă, specializării ministerelor13. Constituirea comisiilor permanente pe
domenii de activitate este necesară, deoarece deputații și senatorii pot fi
specialiști cu o înaltă pregătire în domeniul respectiv, dar, pot avea și o altă
calificare. Activitatea lor în comisie este atât tehnică, cât și politică.
Regulamentul Senatului în art. 66 (2) prevede denumirea și domeniile de
activitate ale comisiilor sale permanente14.
Schimbarea unui membru al unei comisii se face la propunerea grupului său
parlamentar și cu aprobarea Camerei Deputaților. În cazul când un grup
parlamentar își modifică componența sau își încetează existența, Camera
Deputaților poate hotărî asupra rămânerii în comisii a reprezentanților grupului
inițial.
Competența comisiilor permanente este stabilită de Regulamentele Camerelor
Parlamentului României, astfel comisiile au următoarele atribuții: examinează
proiecte de legi, propuneri legislative și amendamente, în vederea elaborării
13
Regulamentul Camerei Deputaţilor, în art.60, a stabilit denumirea şi domeniile de activitate ale următoarelor comisii
permanente: Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare; Comisia pentru buget, finanţe şi bănci; Comisia
pentru industrii şi servicii; Comisia pentru transporturi şi infrastructură; Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie
alimentară şi servicii specifice; Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale; Comisia pent ru
administraţia publică, amenajarea teritoriului; Comisia pentru mediu și echilibru ecologic; Comisia pentru muncă şi protecţia
socială; Comisia pentru sănătate şi familie; Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport; Comisia pentru cultură, arte,
mijloace de informare în masă; Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi; Comisia pentru apărare, ordine publică şi
siguranţă naţională; Comisia pentru politică externă şi Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii;
Comisia pentru regulament; Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor; Comisia pentru egalitatea de şanse
pentru femei şi bărbaţi; Comisia pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării; Comisia pentru afaceri europene.
14
I. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări; II. Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă
de capital; III. Comisia economică, industrii şi servicii; IV. Comisia pentru agricultură, silvicultură şi dezvoltare rurală;
V. Comisia pentru politică externă; VI. Comisia pentru administraţie publică şi organizarea teritoriului; VII. Comisia pentru
apărare, ordine publică şi siguranţă naţională; VIII. Comisia pentru muncă, familie şi protecţie socială; IX. Comisia pentru
învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport; X. Comisia pentru sănătate publică; XI. Comisia pentru cultură şi media; XII. Comisia
pentru drepturile omului, culte şi minorităţi; XIII. Comisia pentru egalitatea de şanse; XIV. Comisia pentru dezvoltare
regională, administrarea activelor statului şi privatizare; XV. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi
petiţii; XVI. Comisia pentru regulament. XVII. Comisia pentru afaceri europene. XVIII. Comisia permanentă a românilor de
pretutindeni. XIX. Comisia pentru transporturi şi energie; XX. Comisia pentru mediu; XXI. Comisia pentru
constituţionalitate, libertăţi civile şi monitorizare a executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului;
rapoartelor sau avizelor; dezbat și hotărăsc asupra altor probleme trimise de

Biroul permanent; efectuează anchete parlamentare, cu încuviințarea Camerei
Deputaților, privitoare la activitatea desfășurată de Guvern sau de administrația
publică. (Muraru & Tănăsescu, 2013, pp. 187-188)
Comisiile permanente nu se pot autoriza sau acționa din oficiu. Regulamentele
Camerelor prevăd că Biroul permanent trimite spre examinare și în vederea
elaborării rapoartelor, proiectele de legi, propunerile legislative și
amendamentele comisiei permanente sesizate în fond, în competența căreia
intră materia reglementată prin proiectul sau propunerea respectivă. Biroul
permanent poate sesiza și alte comisii pentru a-și da avizul cu privire la
lucrarea respectivă.
Comisia permanentă, sesizată în fond, întocmește un raport asupra celor
hotărâte în comisie, în care se face referire la avizul celorlalte comisii care au
examinat proiectul sau propunerea, la toate amendamentele primite și la avizul
Consiliului Legislativ. Raportul va cuprinde propuneri motivate privind
admiterea fără modificări a actului examinat, respingerea acestuia sau
admiterea lui cu modificări, și se înaintează Biroului permanent.
Cu aprobarea Biroului permanent, comisiile permanente pot ține ședințe
comune și, în asemenea situații, se elaborează un raport sau aviz comun.
d) Comisiile speciale
Comisiile speciale sunt acele comisii instituite pentru a examina o problemă
aparte şi pentru a face recomandări Camerei parlamentare. Camera Deputaţilor
şi Senatul pot institui comisii speciale pentru avizarea unor acte legislative
complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri,
indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei. Competenţa de a propune
membrii comisiei speciale şi ai biroului acesteia revine Biroului permanent al
Camerei.
Comisiile speciale constituite au același statut ca și comisiile permanente.
Membrii comisiilor speciale își păstrează și calitatea de membri ai comisiilor
permanente. Trebuie reținut, însă, că o comisie specială se substituie competenței
obișnuite a unei comisii permanente. (Deleanu, 2001, vol. II, p. 258; Muraru,
2013, pp. 188-189)
e) Comisiile de anchetă
La cererea a minimum 50 de deputați din cel puțin două grupuri parlamentare,
Camera Deputaților va putea hotărî înființarea unei comisii de anchetă. Nu
orice persoană poate face obiectul unei anchete a comisiei. Anumiți demnitari
și funcționari publici nu pot fi controlați prin comisiile de anchetă. De
exemplu, Președintele României se bucură de imunitate. El își asumă
răspunderea juridică și politică în condițiile stabilite de Constituție.
Regulamentele celor două Camere permit comisiei de anchetă să invite orice
persoană, care poate avea cunoștință despre o faptă sau o împrejurare de natură
să servească la aflarea adevărului, în cauza care formează obiectul activității.
Invitarea trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor constituționale privind
libertățile cetățenești.

Când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări în vederea aflării adevărului,
sunt necesare cunoștințele unor experți, comisia de anchetă dispune efectuarea
de expertize. În acest caz, președintele comisiei atrage atenția persoanei
audiate că are obligația de a spune adevărul, de a nu ascunde nimic din ceea ce
știe și că nerespectarea acestei obligații atrage răspunderea legală.
În exercitarea atribuțiilor de control ale Parlamentului, Camera Deputaților și
Senatul pot hotărî efectuarea unor verificări sau anchete proprii de către
comisii comune, special constituite. Raportul întocmit de aceste comisii se
trimite Curții Constituționale spre consultare, după care urmează a fi dezbătut
în Parlament, în ședință comună.
f) Comisiile de mediere
Comisiile de mediere se constituie în parlamentele cu structură bicamerală,
atunci când, în procedura de legiferare intervin soluţii legislative diferite între
cele două Camere.
Legea fiind opera Parlamentului, este firesc ca ea să conţină reglementări
unitare.
Anterior revizuirii Constituției comisiile de mediere erau prevăzute atât pentru
activitatea de legiferare obișnuită, cât și pentru îndeplinirea funcției de
constituantă derivată. Ulterior revizuirii, comisiile de mediere mai subzistă
numai pentru adoptarea legilor constituționale. (Muraru & Tănăsescu, 2013, p.
191)
În situația în care reglementările sunt diferite, se încearcă medierea între cele
două Camere, și unul din mijloacele prevăzute de lege este comisia de mediere.
În asemenea comisii, fiecare Cameră va desemna un număr egal de membri. În
acest scop, Biroul permanent al fiecărei Camere propune acesteia, după
consultarea grupurilor parlamentare, un număr de 7 deputați, respectiv 7
senatori care vor face parte din comisia de mediere, urmărindu-se respectarea
configurației politice a Camerelor.
Deputații aprobați de Camera Deputaților, împreună cu 7 senatori, desemnați
de Senat, formează comisia de mediere. Comisia de mediere se reunește la
sediul uneia dintre Camere, la convocarea președintelui comisiei sesizate în
fond, de la Camera care a adoptat ultima proiectul și stabilește regulile după
care își va desfășura activitatea, inclusiv termenul în care urmează să prezinte
raportul. Hotărârile comisiei se iau cu acordul majorității membrilor acesteia.
În caz de egalitate la 7 voturi, decide votul președintelui care conduce ședința
comisiei în momentul votării.
Activitatea comisiei încetează o dată cu depunerea raportului, precum și în
cazul în care comisia nu ajunge la un acord asupra raportului în termenul
stabilit. În cazul în care comisia de mediere nu ajunge la un acord cu privire la
textele aflate în divergență, în termenul stabilit, sau dacă una din Camere nu
aprobă raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergență se supun
dezbaterii în ședința comună a celor două Camere, care vor adopta textul
definitiv, fie cu votul majorității calificate, de cel puțin trei pătrimi din numărul
deputaților și senatorilor (pentru proiectele sau propunerile de revizuire a
Constituției), fie cu votul majorității absolute, (pentru legile organice și
regulamentele Parlamentului), fie cu votul majorității simple, de cel puțin
jumătate plus unu din numărul membrilor prezenți (pentru legile ordinare și
hotărârile Parlamentului).
Sarcina de lucru 4
Explică modul în care activitatea în comisiile parlamentare facilitează
activitatea legislativă şi primatul legii în viaţa publică. Pe lângă
informaţiile din curs, poţi invoca şi alte surse. (Textul va avea 30-50 de
rânduri).
3.4. Actele Parlamentului

3.4.1. Clasificarea actelor Parlamentului
Parlamentul reglementează relaţiile sociale de interes general şi rezolvă
problemele care se află în competenţa sa, prin actele pe care le adoptă prin vot.
Art. 67 al Constituţiei stabileşte că Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi,
hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor. Criteriul pe baza căruia
este făcută o asemenea clasificare, îl constituie natura juridică a actelor
Parlamentului (Vrabie, 1996, p. 149). Potrivit acestui criteriu, actele
Parlamentului se grupează în acte normative, care sunt legile, şi în acte
nenormative, care sunt hotărârile şi moţiunile15.
La rândul lor, legile se grupează în legi constituționale, care sunt Constituția și
legile de revizuire a Constituției, în legi organice și legi ordinare.
Toate legile sunt acte producătoare de efecte juridice. Ele se publică conform
art. 78 al Constituției, în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3
zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor.
Necesitatea publicării este o consecință a principiului că nimeni nu se poate
apăra cu necunoașterea legii (nemo censetur ignorare legem). Pentru a se putea
presupune că toți cetățenii cunosc legea, ei trebuie puși în situația de a o putea
cunoaște, condiție care se poate realiza tocmai prin publicare.
Hotărârile adoptate de cele două Camere, la rândul lor, se pot grupa în două
categorii: în hotărâri care produc efecte juridice și hotărâri care nu produc
efecte juridice. Din prima categorie, fac parte hotărârile prin care se aplică
dispozițiile constituționale la cazurile concrete, iar din a doua categorie,
hotărârile cu caracter organizatoric și funcțional.
15
In practica Parlamentului s-au impus şi alte acte, sub denumiri specifice, precum: regulamente, hotărâri, declaraţii, moțiuni,
mesaje, apeluri. (Muraru & Tănăsescu, 2013, p. 206).
Criteriile care ne pot conduce la identificarea hotărârilor în ansamblul actelor

juridice, sunt conținutul și procedura de adoptare. Pe criteriul conținutului,
vom observa că hotărârile se deosebesc de legi din două puncte de vedere. În
timp ce legile au caracter normativ, hotărârile nu au caracter normativ.
Normele cuprinse în hotărâri au o forță juridică inferioară legilor. Sub aspectul
procedurii, vom constata că, pentru adoptarea hotărârilor, se folosește o
procedură mult mai simplă. În cazul hotărârilor, nu sunt aplicabile regulile
privitoare la inițiativa legislativă, se semnează numai de către președinții celor
două Camere și nu le este aplicabilă dispoziția cuprinsă în art. 78 din
Constituție, în sensul obligației publicării în Monitorul Oficial.
Moțiunile adoptate de parlament, respectiv de Camera Deputaților și Senat,
sunt acte cu caracter exclusiv politic, prin care se exprimă atitudinea față de
anumite probleme sau împrejurări politice concrete, interne sau externe.
Moțiunile pot fi moțiuni simple sau moțiuni de cenzură.
Constituția României reglementează moțiunea de cenzură în art. 113. Ea poate
fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor și
se comunică Guvernului la data depunerii. Moțiunea se dezbate după 3 zile de
la data când a fost prezentată în ședința comună a celor două Camere. În cazul
în care moțiunea de cenzură a fost votată, Guvernul este demis.
Moțiunile simple sunt acte prin care se exprimă poziția Camerelor sau a
Parlamentului într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori,
după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări.
(Valea, 2014, p.129)
Având în vedere faptul că și aceste acte cu caracter exclusiv politic sunt
adoptate de Parlament prin vot, ele reprezintă, în fond, hotărâri ale
Parlamentului, care nu produc, însă, efecte juridice16. Ceea ce trebuie reținut,
este faptul că și celelalte acte ale Parlamentului, adică cele cu caracter juridic,
au un caracter politic, deoarece prin ele se realizează politica statului de drept,
democratic și social. Dar, spre deosebire de acestea, care au și un caracter
juridic și un caracter politic, primele au numai un caracter politic, adică un
caracter exclusiv politic. (Prisca, 1971, p. 47)17
3.4.2. Legiferarea
Constituţia prevede că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61). Aceasta
înseamnă că numai Parlamentul poate, cu respectarea procedurii determinate
prin Constituţie, să adopte legi, adică acte prin care exprimă voinţa poporului
nostru prin intermediul unor reguli generale de conduită socială, susceptibile de
a fi sancţionate prin forţa de constrângere a statului şi învestite cu o valoare
juridică superioară actelor tuturor celorlalte organe ale statului.
16
În afara acestor categorii de acte, Parlamentul sau organismele sale interne, ca şi preşedinţii Camerelor au dreptul de a
adopta, sau, după caz, de a emite o serie de acte prin care se concretizează diferite atribuţii conferite acestora cum ar fi: avize,
rapoarte, decizii, adrese.
17
A se vedea și (Muraru & Tănăsescu, 2013, pp. 238-239).
Consacrarea principiului că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării,

oglindește caracterul democratic al statului nostru. Ca unică autoritate
legiuitoare, Parlamentul poate reglementa – prin legi – orice raporturi sociale,
chiar dacă acestea erau reglementate, mai înainte, printr-o altă lege sau prin
reguli juridice de o valoare inferioară legilor.
Ținând seama de însușirea Parlamentului – de unică autoritate legiuitoare, va
trebui să ajungem la concluzia că el este chemat, în spiritul Constituției
noastre, să reglementeze – pe cale de lege – cele mai importante raporturi
sociale, care, interesând în mod special statul, se cer sancționate cu ajutorul
forței lui de constrângere.
În legătură cu activitatea de legiferare a Parlamentului, este necesar să se
sublinieze că, întrucât prin lege se înțelege orice act al Parlamentului adoptat
cu respectarea procedurii speciale prevăzute în acest scop, dacă actul respectiv
cuprinde reguli de conduită generale și obligatorii, consecința este că, în cadrul
activității de legiferare a Parlamentului, trebuie inclusă și elaborarea unui
număr de acte cărora Constituția le dă o denumire proprie, cum este amnistia
sau grațierea colectivă, statutul funcționarilor publici, contenciosul
administrativ etc.
Faptul că actelor de mai sus ale Parlamentului li se dă, de către Constituție, o
denumire specială, nu poate fi interpretat în sensul că ele ar constitui categorii
distincte de lege. Atât din punct de vedere al cuprinsului, cât și al procedurii de
adoptare, aceste acte întrunesc toate condițiile cerute pentru a putea fi vorba de
lege. Astfel fiind, faptul că ele sunt desemnate de Constituție printr-o denumire
specială, urmărește să sublinieze numai obiectul specific al acestor legi.
a) Procedura de legiferare
Modalitatea în care este adoptată o lege, poartă denumirea de procedură de
legiferare. Această procedură cuprinde mai multe faze, şi anume: iniţiativa
legislativă, examinarea şi avizarea proiectului de lege; dezbaterea proiectului
de lege de către cele două camere; promulgarea şi publicarea legii.
Inițiativa legislativă cuprinde, în conținut, posibilitatea de a propune proiecte
de legi, corelată cu obligația Parlamentului de a examina și a se pronunța
asupra acestor proiecte. Inițiativa legislativă nu trebuie confundată cu
posibilitatea oricărui subiect de drept de a face propuneri legislative. Dreptul
de inițiativă legislativă este acordat guvernului, deputaților, senatorilor, precum
și unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot [art. 74 (1) din
Constituție].
Cetățenii care își manifestă dreptul la inițiativă legislativă, trebuie să provină
din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau
municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în
sprijinul acestei inițiative. Nu pot face obiectul inițiativei legislative a
cetățenilor: problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și
grațierea.
Din analiza prevederilor constituționale privind inițiativa legislativă, observăm
că Guvernul României își exercită inițiativa legislativă prin transmiterea
proiectului de lege către una din Camere. Proiectul de lege, înainte de a fi
transmis uneia din camere, este examinat și avizat de Consiliul Legislativ.
Conform prevederilor legale, proiectele de legi vor fi supuse spre adoptare

Parlamentului, totdeauna însoțite de avizul Consiliului Legislativ, aviz căruia
Parlamentul nu este obligat să i se conformeze.
Deputații, senatorii și cetățenii care exercită dreptul de inițiativă legislativă, pot
prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi.
Indiferent de inițiator, propunerile legislative se supun întâi adoptării în
Camera în care au fost prezentate.
Examinarea și avizarea proiectului de lege. Proiectul de lege, odată depus la
Consiliul Legislativ, care este organ consultativ de specialitate al
Parlamentului, este examinat sub aspectul conținutului, finalității, tehnicii
juridice, corelației cu sistemul de drept. Din textul legii fundamentale, rezultă
că Consiliul Legislativ are un rol extrem de important în sistematizarea,
unificarea și coordonarea întregii legislații. El ține evidența oficială a legislației
României [art. 79 (1)].
Includerea proiectului de lege sau propunerii legislative pe ordinea de zi a
ședinței. Inițiativa legislativă implică obligația corelativă a celor două camere
de a dezbate și a se pronunța asupra proiectului de lege, sau propunerii
legislative. Pregătirea proiectelor de legi sau propunerilor legislative pentru a fi
supuse dezbaterii și votului celor două camere, este o activitate complexă, de
mare răspundere, care se desfășoară după o metodologie generală de tehnică
legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative.
De aceea, includerea pe ordinea de zi a sesiunii capătă o semnificație
deosebită. În această privință, stabilind unele reguli privind ordinea de zi a
sesiunilor, regulamentul Camerei Deputaților și Senatului arată că, la
întocmirea proiectului ordinii de zi, se iau în considerare proiectele de legi și
celelalte lucrări de competența Parlamentului. De aici constatarea că un proiect
de lege, depus uneia din Camere, trebuie supus atenției la prima sesiune, care
va hotărî cu privire la includerea pe ordinea de zi. 18
În situația în care sunt prea multe proiecte și, deci, ordinea de zi este încărcată,
Camera Deputaților sau Senatul, după caz, trebuie să se pronunțe asupra ordinii
în care vor fi examinate proiectele de legi.
Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din Camere, se
trimit celeilalte Camere a Parlamentului. Dacă aceasta din urmă respinge
proiectul de lege sau propunerea legislativă, ele se trimit, pentru o nouă
dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O nouă respingere este definitivă.
Dacă una din Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă
într-o redactare diferită de cea apropiată de cealaltă Cameră, președinții
Camerelor vor iniția, prin intermediul unei comisii paritare 19, procedura de
mediere. În cazul în care Comisia nu ajunge la un acord, sau dacă una din
Camere nu aprobă raportul Comisiei de mediere, textele aflate în divergență se
supun dezbaterii Camerei Deputaților și Senatului, în ședință comună, care vor
adopta textul definitiv cu votul majorității membrilor fiecărei Camere.
18
A se vedea și (Deaconu, 2012, pp. 250-251)
19
Comisia de mediere este alcătuită din 7 deputaţi şi 7 senatori desemnaţi de biroul permanent a celor două Camere. Comisia
de mediere se reuneşte la sediul camerei din care face parte, îşi alege un birou şi stabileşte regulile după care îşi va desfăşura
activitatea, inclusiv termenul în care să prezinte raportul.
b) Dezbaterea proiectelor şi propunerilor legislative

După examinarea proiectului sau propunerii legislative, Comisia permanentă,
sesizată în fond, întocmește un raport care va cuprinde propuneri cu privire la
adoptarea sau, după caz, modificarea ori respingerea proiectului, sau
propunerii legislative examinate.
Raportul, însoțit de avizele celorlalte comisii care au examinat proiectul sau
propunerea legislativă, se transmit biroului permanent, care va asigura
multiplicarea și difuzarea acestuia, cu respectarea termenului prevăzut, adică
cu cel puțin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului, sau
propunerii legislative în plenul Camerei Deputaților în cazul proiectelor de legi
și al propunerilor legislative pentru care Camera Deputaților este prima
Cameră sesizată, și cu cel puțin 5 zile, în cazul celor pentru care Camera
Deputaților este Cameră decizională.
Proiectele sau propunerile legislative avizate de comisiile permanente și
examinate de compartimentul tehnic legislativ, se supun dezbaterii adunării în
succesiunea prevăzută pe ordinea de zi aprobată de aceasta.
Dezbaterea proiectului sau propunerii legislative este precedată de prezentarea,
de către inițiator, a motivelor care au condus la promovarea proiectului,
precum și a raportului comisiei permanente. Raportul comisiei permanente este
prezentat de către președintele acesteia sau de un raportor desemnat de
comisie. Pentru dezbaterea generală a proiectului propunerii legislative,
președintele adunării dă cuvântul deputaților în ordinea înscrierii la cuvânt,
câte unul din partea fiecărui grup parlamentar. După închiderea dezbaterii
generale, președintele poate cere adunării să se pronunțe prin vot.
Adunarea Deputaților trece la dezbaterea pe articole a proiectului sau a
propunerii legislative, cu modificările făcute de comisii, potrivit raportului
comisiei sesizate în fond. În cursul luărilor de cuvânt, pot fi prezentate
amendamente orale privind problemele ridicate sau alte aspecte mai puțin
importante. La propunerea președintelui adunării, aceasta va putea adopta o
procedură legislativă specială pentru dezbaterea unor proiecte de acte
normative cu caracter deosebit (legi financiare, ratificarea unor tratate
internaționale etc.).
Adoptarea legilor şi hotărârilor. Legile organizatorice şi hotărârile privind

regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei
Camere. Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor
prezenţi din fiecare cameră. La cererea guvernului sau din proprie iniţiativă,
Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative în
procedură de urgenţă, stabilită potrivit Regulamentului fiecărei camere.
Semnarea legilor de către președinții celor două camere, atestă respectarea
procedurii de elaborare a legilor. În această privință, se susține – în literatura
de specialitate – că semnătura este o certitudine că textul definit al legii, ce
urmează a fi publicat în Monitorul Oficial, corespunde cu textul articolelor
adoptate de cele două Camere.

După semnarea de către președinții celor două camere, legile se trimit spre
promulgare, Președintelui României. Prin promulgare se înțelege actul prin
care șeful unui stat dispune publicarea și intrarea în vigoare a unui proiect de
lege votat de parlament.
Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. Înainte
de promulgare, președintele poate cere Parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii. Dacă președintele a cerut reexaminarea legii, ori dacă s-a
cerut verificarea constituționalității ei, promulgarea se face în cel mult 10 zile
de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei
Curții Constituționale, prin care i s-a confirmat constituționalitatea (art. 77).
Legile intră în vigoare la 3 zile după data publicării în Monitorul Oficial al
României, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Natura lor juridică.

Una din problemele mult discutate în literatura noastră de drept constituțional,
este problema naturii juridice a Regulamentului de funcționare a celor două
Camere ale Parlamentului. În literatura juridică, părerea generală este în sensul
că regulamentele sunt hotărâri ale celor două camere ale parlamentului. Unii
autori consideră regulamentele ca legi interioare ale adunărilor deliberante, dar
care nu sunt legi în adevăratul înțeles al cuvântului, deoarece nu sunt supuse
procedurii de legiferare. Alți autori consideră că regulamentele sunt hotărâri
prin care cele două Camere care le-au votat fixează principiile muncii
parlamentare (Burdeau, p. 536). M. Prélot a definit regulamentul, astfel: „Din
punct de vedere material, regulamentul determină organizarea internă a
fiecărei camere și fixează regulile parlamentare; din punct de vedere formal,
este o hotărâre”.
Sunt autori care consideră că Regulamentul, fiind o hotărâre cu caracter
normativ, se încadrează în categoria hotărârilor. Considerând că Regulamentele
de funcționare ale celor două Camere nu pot fi subordonate legilor de
organizare a altor organe de stat, alți autori susțin că Regulamentele sunt legi.
Punctul nostru de vedere este acela că Regulamentele sunt hotărâri adoptate de
cele două camere ale Parlamentului României pentru aplicarea dispozițiilor
Constituției, hotărâri care conțin reguli de aplicare internă, reguli privind
procedura organizării și funcționării.
Trebuie să reținem, însă, că dispoziția privitoare la natura juridică nu are un
interes de ordin practic, ci numai unul doctrinar. O analiză mai aprofundată a
Constituției învederează că art. 67, prevede că: „Camera Deputaților și Senatul
adoptă legi, hotărâri și moțiuni”. Prin aceste trei acte, Parlamentul României își
exercită atribuțiile. Cele trei denumiri de acte reprezintă categorii de acte cu
conținut diferit, așa cum precizează art. 78 al Constituției, care prevede
obligativitatea publicării numai a legilor, și nu și a hotărârilor. Dacă
Parlamentul ar adopta și hotărâri normative, textul art. 78 ar fi trebuit să
prevadă și obligativitatea publicării acestora. Dacă am admite posibilitatea
adoptării de hotărâri care să conțină norme juridice, ar însemna să acceptăm
ideea că ar putea exista norme care să nu fie aduse la cunoștința publică, ceea ce
ar fi în contradicție cu însuși rolul dreptului.

3.5. Drepturile şi îndatoririle deputatului şi senatorului

Deputatul sau senatorul este reprezentantul locuitorilor din circumscripţia
electorală. În această calitate, el trebuie să desfăşoare o anumită activitate,
calitate care configurează multiple semnificaţii şi implicaţii ale exerciţiului
mandatului său. Pentru a face posibilă manifestarea deputatului sau senatorului
în deosebitul rol social-politic ce-i este conferit, acestuia îi sunt stabilite şi
recunoscute o seamă de drepturi şi obligaţii, care, în totalitatea lor, dau
expresie statutului politico-juridic al deputatului sau senatorului.
În cadrul ședințelor, deputatul sau senatorul are dreptul de a participa la
lucrările Parlamentului în diferite forme: la pregătirea lucrărilor ce vor fi
dezbătute, în comisiile permanente, la dezbaterea și votarea problemelor
înscrise pe ordinea de zi a sesiunii. În condițiile prevăzute de lege, deputatul
sau senatorul are dreptul de a iniția proiecte sau propuneri legislative.
Fiecare deputat sau senator poate adresa întrebări miniștrilor sau altor
conducători ai organelor centrale ale puterii executive. Cei întrebați vor
răspunde imediat la fiecare întrebare în parte, sau vor declara că prezintă
răspunsul în zilele următoare, indicând ziua respectivă.
În vederea pregătirii dezbaterilor ori a interpelărilor, deputatul sau senatorul
are dreptul să ceară informații și actele ce îi sunt necesare de la orice ministru
sau conducător al organelor centrale ale puterii executive.
Deputatul sau senatorul are dreptul de a fi ales, în condițiile prevăzute de lege,
în oricare din organele permanente alcătuite de Parlament. Deputatul sau
senatorul se bucură de imunitate parlamentară. Imunitatea parlamentară are ca
scop protejarea deputaților sau senatorilor împotriva urmăririlor judiciare
abuzive și garantarea libertății de gândire și acțiune a acestora.
Potrivit art. 72 al Constituției, deputatul sau senatorul nu poate fi reținut,
arestat, percheziționat sau trimis în judecată penală ori contravențională fără
încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competența de
judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. Aceasta nu înseamnă,
desigur, că deputații sau senatorii sunt absolviți de răspunderea ce le incumbă
tuturor cetățenilor în cazul săvârșirii unor fapte ce întrunesc elementele
constitutive ale unor infracțiuni. În caz de infracțiune flagrantă, deputatul sau
senatorul poate fi reținut și supus percheziției. Ministrul justiției va informa
neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în
care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune
imediat revocarea acestei măsuri [art. 72 (3)].
În ceea ce privește îndatoririle, deputatul sau senatorul are obligația de a
participa la lucrările sesiunilor, precum și la lucrările comisiilor permanente în
care a fost ales.
Nici un deputat sau senator nu poate lipsi de la lucrările sesiunii sau comisiei
din care face parte decât în cazul în care a obținut aprobarea unui concediu sau
a primit o însărcinare care îl reține în afara parlamentului.
Deputatul sau senatorul are obligația să controleze, pe teren, modul în care se
aplică legile și să acționeze, în condițiile legii, pentru transpunerea în practică a

tuturor măsurilor hotărâte. De asemenea, deputatul sau senatorul trebuie să fie

un exemplu în conduita sa, în respectarea și aplicarea necondiționată a legilor.
Sarcina de lucru 5
Reprezintă într-un tabel cu trei coloane actele Parlamentului,
caracteristicile actelor și modul lor de adoptare.
Rezumat
Constituţia României stabileşte în art. 61 că „Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a
ţării”. Cele mai importante trăsături ale Parlamentului sunt următoarele: este
ales prin vot universal, egal, direct şi secret, liber exprimat; exprimă cerinţa
umană de participare la facerea legilor; este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Organizarea şi
funcţionarea fiecărei camere se stabilesc prin regulament propriu. Fiecare
Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchete
sau alte comisii speciale. Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două
sesiuni ordinare pe an. Sesiunile sunt de două feluri: ordinare şi extraordinare.
Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate şi în şedinţe
comune. Funcţiile Parlamentului, potrivit Constituţiei, sunt: funcţia
legislativă; funcţia de informare; funcţia de control; funcţia de alegere,
avizare, numire sau revocare a unor autorităţi publice. Grupurile parlamentare
sunt grupurile politice care reunesc parlamentari ai aceluiaşi partid. Potrivit
art. 64 (2) din Constituţia României, fiecare Cameră îşi alege un birou
permanent. Dintre atribuţiile Biroului permanent amintim următoarele:
sesizează Camera în vederea aprobării proiectului de Regulament sau cu
propunerile de modificare a acestuia; asigură pregătirea lucrărilor pentru
desfăşurarea procedurii parlamentare; cere întrunirea Parlamentului în
sesiunea extraordinară şi altele. Lucrările pregătitoare deliberării în Camere
sunt efectuate de comisiile parlamentare. Comisiile parlamentare sunt organe
de lucru, înfiinţate cu scopul de a îndeplini însărcinările încredinţate în
vederea pregătirii lucrărilor Senatului şi Camerei Deputaţilor. În activitatea
parlamentară comisiile permanente au un rol deosebit. Art. 64 (4) din
Constituţie prevede că fiecare cameră îşi constituie comisii permanente şi
poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. În parlamentele cu
structură bicamerală, cum este şi Parlamentul României, se constituie
comisiile de mediere, atunci când în procedura de legiferare intervin soluţii
legislative diferite între cele două Camere.

Teste de autoevaluare
1. Actul de naştere al parlamentarismului în România îl constituie:

a) Convenţia de la Paris;
b) Constituţia din 1866;
c) Regulamentele Organice.
2. Parlamentul României, fiind un organ reprezentativ este ales prin:

a) vot universal, inegal, indirect, secret şi liber exprimat;
b) vot universal, egal, indirect, secret şi liber exprimat;
c) vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
3. Potrivit art.73 din Constituţia României, Parlamentul adoptă:

a) legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare;
b) legi constituţionale, legi ordinare;
c) legi ordinare, legi organice.
4. Deputaţii se constituie în grupuri parlamentare alcătuite din cel puţin:

a) 12 membri;
b) 18 membri;
c) 10 membri.
5. Comisiile permanente au următoarele atribuţii:

a) examinează proiecte de legi;
b) adoptă legi;
c) adoptă ordonanţe de urgenţă.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. c; 2. c; 3. a; 4.c, 5.a.
Bibliografie minimală
Muraru, Ioan, Tănăsescu, Simina, Drept constituţional şi instituţii politice.
Ediţia 13, vol. II. Bucureşti: C. H. Beck, 2013;
Benone Puşcă, Iulian Savenco, Drept constituţional şi instituţii politice,
Editura Universitară Danubius, 2014;
Ștefan Deaconu, Instituții politice, Editura C.H.Beck, București, 2012;
Daniela Valea, Drept constituțional și instituții politice, Editura Universul
Juridic, București, 2014;
Marieta Safta, Drept constituțional și instituții politice. Instituții politice,
vol.II, Editura Hamangiu, București, 2015.

Drept Constitutional Si Institutii Politice Unitatea III

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Constitutional Si Institutii Politice Unitatea III

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

3.

PUTEREA LEGISLATIVĂ – PARLAMENTUL

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

3.1. Scurt istoric al Parlamentului. Organizare şi funcţionare

3.1.2. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului României

Referindu-se la alegerea camerelor, Constituţia stabileşte, în art. 62:

doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii

3. Sistemul bicameral al parlamentului aduce încetineală în opera

3.2. Funcţiile Parlamentului

al parlamentului este precis conturat în art. 61 (1) al Constituţiei, în care se

convocat pentru o consultare populară în probleme de interes naţional, sau

petiţiile adresate de cetăţeni; b) solicitarea de informaţii de către Camere şi a

Trebuie reţinut faptul că dreptul de control al Parlamentului asupra

d) Funcţia de alegere, avizare, numire sau revocare a unor autorităţi

Drept constituţional şi instituţii politice 73

3.3. Grupurile parlamentare, alegerea birourilor permanente

numărul necesar pentru a forma un grup parlamentar, precum şi deputaţii sau

3.3.2. Alegerea Birourilor permanente

preşedintele Biroului permanent, din care fac parte 4 vicepreşedinţi, 4 secretari

Teza a treia a art. 64 (2) precizează că „Ceilalți membri ai Birourilor

Preşedintele Senatului şi Preşedintele Camerei Deputaţilor au, potrivit art. 98

Secretarii Biroului permanent au ca atribuții: întocmirea listei înscrierilor la

alte atribuții, în conformitate cu dispozițiile președintelui acesteia sau ale

3.3.3. Comisiile parlamentare

a) Natura juridică a comisiilor parlamentare

examinării de către Camere a problemelor înscrise pe ordinea de zi. Comisiile

b) Organizarea comisiilor parlamentare

majorității deputaților din comisie, la cererea grupului parlamentar care l-a

Drept constituţional şi instituţii politice 80

rapoartelor sau avizelor; dezbat și hotărăsc asupra altor probleme trimise de

Drept constituţional şi instituţii politice 82

3.4. Actele Parlamentului

Criteriile care ne pot conduce la identificarea hotărârilor în ansamblul actelor

Consacrarea principiului că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării,

Conform prevederilor legale, proiectele de legi vor fi supuse spre adoptare

b) Dezbaterea proiectelor şi propunerilor legislative

Adoptarea legilor şi hotărârilor. Legile organizatorice şi hotărârile privind

Drept constituţional şi instituţii politice 88

Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Natura lor juridică.

Drept constituţional şi instituţii politice 89

3.5. Drepturile şi îndatoririle deputatului şi senatorului

Drept constituţional şi instituţii politice 90

tuturor măsurilor hotărâte. De asemenea, deputatul sau senatorul trebuie să fie

Drept constituţional şi instituţii politice 91

1. Actul de naştere al parlamentarismului în România îl constituie:

2. Parlamentul României, fiind un organ reprezentativ este ales prin:

3. Potrivit art.73 din Constituţia României, Parlamentul adoptă:

4. Deputaţii se constituie în grupuri parlamentare alcătuite din cel puţin:

5. Comisiile permanente au următoarele atribuţii:

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Drept constituţional şi instituţii politice 92

S-ar putea să vă placă și