UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA: DREPT, ANUL I, I.D.

DISCIPLINA:   Drept constituţional si instituţii politice

TITLUL REFERATULUI: Dezvoltarea constituțională a României în secolul al XIX -lea

COORDONATOR: prof. univ. dr. GUȚAN BIANCA

Student: Văleanu Liliana-Marina

Anul: ANUL 1 (2020-2021)

DEZVOLTAREA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI ÎN SECOLUL AL XIX-lea

1|
 „S-a crezut multă vreme în puterea nelimitată a legilor și a reformelor politice.
S-a crezut că este de ajuns să se voteze o constituţie, ca o țară să devină un stat
constituțional și să pară moravuri constituționale. Experiența aceasta s-a dovedit însă,
dezastroasă.”
Dimitrie Gusti ( Știința naturii )

Introducere
Destinul Europei, mai ales al celei moderne, a fost determinat de lupta pentru
afirmarea drepturilor și libertăților individuale, pentru constituirea națiunilor și a statelor
naţionale guvernate de ideile de legalitate, legitimitate, justiție și dreptate socială, întrucât, așa
cum proclama „Declarația drepturilor omului și cetățeanului ”din 26 august 1789 „uitarea
sau nesocotirea omului sunt singurele cauze ale relelor publice și ale corupției
guvernelor.” Împlinirea acestor deziderate a inclus însă un proces îndelungat, care nu s-a
derulat uniform și pașnic.
Revoluția franceză, declanșată în 1789 a inaugurat o nouă epocă în istoria europeană
universală. Aceasta a exaltat antiteza individ – stat, ca o reacție firească contra absolutismului
monarhic, promovând o concepție individualistă conform căreia individul este scopul, iar
societatea, exprimată prin stat, este mijlocul. În consecinţă, baza și scopul dreptului îl
reprezintă consacrarea drepturilor individuale. In art. 1 al Declarației drepturilor omului se
afirmă: „oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi”, iar articolul 2 preciza că:
„ Scopul oricărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale
omului”. Cu alte cuvinte, omul se naște cu o serie de drepturi care-i aparțin și care nu pot fi
îngrădite sau limitate de stat, scopul acestuia fiind apărarea și conservarea acestor drepturi. Iar
societatea, adică statul nu poate face ceva contra acestor drepturi, fără a-și depăși rațiunea de a
fi.

2|
 Pentru Europa, această revoluție a însemnat promisiunea unui uriaș proces de
schimbări și transformări fundamentale, care au jalonat și marcat fizionomia și structurile
civilizației moderne. Astfel, în Franța, după restaurația monarhică, sunt elaborate chartele din
1814 și 1830, care reintroduc sistemul parlamentar în locul celui monarhic, în timp ce în
Belgia, Constituția din 1831 coincide cu instaurarea unei monarhii proprii ca urmare a
proclamării independenței acestei țări. Printre alte constituții europene elaborate în condițiile
existenței unui guvernământ monarhic, se numără cea a Piemontului din timpul regelui
Carol Albert, devenită după unificare, Constituția Italiei, precum și cele ale Greciei, Suediei și
Danemarcei.
Începuturile vieții constituționale românești pot fi găsite într-un proiect de constituţie
aristo-democratică de la 1802, inspirat de ideile revoluției franceza, în care boierimea mică se
pronunța pentru o republică aristocratică, în care să existe o consultare a întregului popor.
Proiectul prevedea până și o separare a puterilor în stat, precum și organizarea acestora în
divanul cel mare (guvernul), divanul pravilnicesc și divanul de jos (în care să intre și deputații
trimiși de la țară).
În curs de două decenii, aceste idei și principii reformator – constituționale încep să se
contureze tot mai mult, pentru ca, după revoluția condusă de Tudor Vladimirescu ele să fie
înscrise in „Constituția Cărvunarilor”, elaborată de boierimea mică și mijlocie din Moldova,
în frunte cu Ionica Tăutul. Constituția de la 1822 proclama principii necunoscute și
neaplicabile până atunci în Țările Romane: libertatea individuală, libertatea muncii și
comerțului, egalitatea în fața legilor, respectul proprietății, etc.
„Constituția Cărvunarilor” n-a căpătat o consacrare oficială, domnitorul Ioan Sandu
Sturza, deși împărtășea el însuși ideile cărvunarilor, nu a putut să o pună în aplicare de teama
marii boierimi sprijinite de Poartă.
Prin Regulamentele Organice de la 1831 – 1832, marea boierime preia inițiativa
reformatoare a micii boierimi, în scopul de a opri și întârzia accesul acesteia spre puterea
politică, căutând să-și asigure sprijinul puterii protectoare – Rusia. Regulamentele organice
integrează astfel proiectele anterioare de organizare a vieții statale, iar sub acest nume modest,
ele reprezintă, o adevărată constituție, având ca menire, realizarea, potrivit cu interesul
marilor boieri, a programului sprijinit de boierimea de toate treptele și mai ales de boierii cei

3|
mici, începând din secolul al XVIII – lea. Regulamentele Organice cuprindeau norme prin
care se limitează puterea domnului, stabilindu-se, pentru prima oară în Principatele române, o
nouă organizare a statului pe baza principiului separației puterilor în stat: cea executivă
încredințată domnului, cea legislativă, exercitată de domn și Adunarea Obștească și cea
judecătorească, care devine independentă față de puterea legislativă și executivă. Practic, sub
aceste regulamente se organizează, pentru prima dată, în fiecare principat, cate o adunare
obștească (un fel de Parlament unicameral), care devin, la scurt timp după înființare, forme
concrete de manifestare ale opoziției naţionale față de abuzurile domnului, însă văzându-se
direct curtea protectoare.
Regulamentele au contribuit la dezvoltarea curentului democratic – liberal, căci rușii
au susținut să dea aceeași formă constituțională ambelor țări și au introdus chiar în
Regulamentele Organice un articol care pregătea unirea lor, fiindcă pentru ei era mult mai
comod să anexeze principatele dintr-o data, decât pe fiecare pe rând.
Revoluția de la 1848 din țările române, care s-a desfășurat simultan cu cele
izbucnite într-o serie de țări europene, a consacrat în epoca ideea că românii, la fel ca și alte
națiuni europene, au avut ca preocupare fundamentală elaborarea unei constituții proprii, care
să transpună în viața socială și politică atât tradițiile valoroase acumulate de-a lungul vremii,
cât și principiile moderne și democratice ale sistemelor parlamentar – democratice de
conducere și organizare a statului și societății. Principiile și ideile constituționale înscrise în
Proclamația de la Islaz, care atesta intrarea țărilor romane în rândul națiunilor civilizate ale
Europei, vor fi sintetizate într-un proiect de constituție, alcătuit de Mihail Kogălniceanu,
proiect ce încorporează, deopotrivă, spiritul românesc și european, în materie constituțională.
Datorită unor împrejurări interne și nefavorabile, revoluția de la 1848 din țările
române nu a reușit să transpună în viața politică și de stat aceste idei și principii
constituționale, țările romane fiind nevoite să accepte hotărârile marilor puteri europene
concretizate sub forma Convenției de la Paris din 1858. Pe baza Convenției de la Paris, care
reprezintă, de fapt, o constituţie venită din afară, se transpune pentru prima dată în practica
noastră constituțională principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare
Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând în cazurile stabilite de
Convenție și cu concursul unui organ comun, Comisia centrală de la Focșani. Această

4|
Comisie centrală avea rolul de a pregăti legile de interes general și comun ambelor
Principate, ocupându-se în mod special de codificarea legilor în vigoare și de revizuirea
regulamentelor organice, precum și a legiuirilor cu caracter civil, penal, comercial și de
procedură. În fine, Comisia centrală exercită supravegherea administrativă a ambelor țări,
având dreptul de a semnala domnului abuzurile constatate și de a – i propune măsuri de
îndreptare.
Deși a funcționat o perioada scurtă de timp ( 1858 – 1862 ), Comisia centrală are
meritul de a fi elaborat un proiect de constituţie – „Constituția Unirii Principatelor”, o ilustrare
a efortului românilor de a conferi țării lor o organizare politico-juridică modernă.
Valorificând aceste tradiții și realități specifice românești, proiectul Constituţiei de la 1859 era
redactat în spiritul ideilor revoluției franceze și al Constituţiei belgiene de la 1831.
Proiectul Constituţiei de la 1859 a fost aprobat la 9 octombrie 1859 și a constituit cel
mai mare izvor normativ pe care s-a întemeiat Constituția din 1866. Însă până la elaborarea
și adoptarea acestei constituții, Principatele române vor mai cunoaşte multe momente
semnificative ale evoluției lor constituționale. Unul din acele momente îl reprezintă Statutul
dezvoltator al Convenției de la Paris, care, pentru mai mulți autori și critici a însemnat un pas
înapoi, deoarece acest act prevedea intervenția tot mai activă a domnitorului Al. I. Cuza în
viața politică a statului; dreptul pe care îl avea domnitorul de a-și alege miniștrii în afara
Adunărilor sau prerogativa oferita de a face numiri în orice funcție administrativă și de a
respinge orice propunere de acest gen din partea Guvernelor. Preocupat fiind de ideea întăririi
rolului și atribuțiilor domnitorului în viața politică, Al. I. Cuza, încă din 1863, împreună cu
colaboratorii săi cei mai apropiați elaborase un proiect propriu de reformă constituțională a
Țărilor Romane, care a fost redactat în spiritul Constituţiei Franceze de la 1852. Acest proiect
viza sporirea sensibilă a atribuțiilor domnitorului și instituirea unui sistem bicameral, prin
constituirea unui „corp ponderator” sau senat, alcătuit atât din membri de drept, cât și din
membri numiți personal de către domn.
Statutul dezvoltator al Convenției din 1858, cunoscut sub numele de „Statutul lui
Cuza” a fost considerat de mulți autori ca fiind „Prima Constituţie a României”, deși încă din
preambul, acest statut sublinia continuitatea și legitimitatea Convenției de la Paris, care
rămânea legea fundamentală a României. Acest act a fost aprobat și legitimat, împreună cu

5|
 legea electorală, în mai 1864. A intrat în vigoare în iunie 1864, după ce Al. I. Cuza a primit
acordul din partea Comisiei ambasadorilor puterilor garante. Statutul definește, pentru prima
dată principiul autonomiei legislative a Principatelor Unite, deoarece actul le permitea
Principatelor să modifice legile care privesc administrația lor în interior, fără nici o intervenție
din afară. Sub imperiul Statutului lui Cuza, se vor iniția o serie de reforme legislative și
jurisdicționale, între care: legea pentru organizarea judecătorească ( iulie 1864), promulgarea
Codului civil român ( decembrie 1865 ) și Codului de procedura civilă, elaborarea Codului
penal și de procedură penală. Aceste acte legislative au avut ca sursa principală Codul
napoleonian din 1804 și procedura civilă elvețiană, dar au fost adaptate specificului
spiritualității românești și tradițiilor noastre.

Constituția din 1866

Cuza abdică în februarie 1866. La 1 iulie 1866 intră în vigoare noua Constituţie.
Prin această Constituţie România devine monarhie ereditară, iar pe tron este adus Carol
Ludovic de Hohenzollern – Sigmaringen. Acest act a căpătat forma unui pact între monarh și
reprezentanța națională. Constituția din 1866 a avut ca model Constituția belgiană din 1831,
una dintre cele mai liberale din acel moment în Europa.
Constituția din 1866 era împărțită în 8 titluri și avea 133 de articole. Se întemeia pe
principiul separației puterilor în stat , puterea legislativă era exercitată colectiv de către domn
și „reprezentațiunea națională”, cea executivă era încredințată domnului, în timp ce puterea
judecătorească era exercitată de curți și tribunale. Reprezentanța Națională era bicamerală,
constituită din Senat și Adunarea Deputaților. Electoratul era împărțit în 4 colegii în funcție de
venit, profesie și demnități deținute. Puterile constituționale ale domnului erau ereditare,
specificându-se, totodată faptul că acesta nu poate exercita alte puteri decât acelea date lui
prin constituţie. Se introducea, de asemenea, răspunderea ministeriala, cu interdicția ca
domnul să-l poată apăra și exonera de răspundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris.
Referitor la drepturile românilor, in titlul II „ Drepturile romanilor”, aceasta
prevedea și garanta cele mai importante și fundamentale libertăți, cum ar fi: libertatea
conștiinței, e presei, a învățământului, a asocierii și întrunirilor, desființând, totodată
privilegiile și titlurile de noblețe străine (principe, graf, baron). Erau garantate inviolabilitatea

6|
 domiciliului, secretul corespondenței, interzicându-se aplicarea sancțiunii cu moartea și
confiscarea averii.
Constituția de la 1866 a dorit să rezolve și problema cetăţeniei, prin introducerea
unui articol special prin care se menționa că doar „ străinii de rituri creștine” puteau obţine
împământenirea, scopul a fost de a-i îndepărta pe turci și pe evrei, ultimii reprezentând o
minoritate destul de numeroasă în Principate și de a asigura păstrarea identității naţionale.
Constituția proclamă principiul rigidității constituționale, în sensul că acest act
fundamental nu putea fi modificat prin lege ordinară, și numai prin camerele de revizuire, în
conformitate cu formalitățile stabilite. Pentru acest motiv ea a avut o durabilitate mare,
rămânând în vigoare 57 de ani, modificare ce i-au fost aduse ulterior neschimbându – i
esențial înfățișarea.
Este știut faptul că această constituţie are meritul de a fi adus pentru prima dată, în
istoria vieţii noastre statale, caracterul indivizibil al statului român, care de la acea dată va
purta numele oficial de România, aceasta în condițiile în care țara noastră se găsea încă sub
suzeranitatea Imperiului Otoman, căruia îi plătea încă tribut și din care făcea parte nominal.
Înscriind pe frontispiciul său principiul suveranităţii naţionale și nespecificând în niciun
articol relația de suzeranitate față de Poartă, Constituția din 1866 a reprezentat forma politico
– juridică de manifestare a independenței României în planul relațiilor internaţionale. Prin
acest act fundamental, România realizează o adevărată deschidere cu caracter liberal, fiind
primul stat constituțional al Europei de Sud – Est, în condițiile în care, Bulgaria nu se născuse
încă, Serbia constituia un mic stat vasal, monarhia habsburgică trăia în urma frământărilor din
1848 sub regim absolutist, iar Rusia trecea doar spre instituţii moderne, nicidecum spre
constituționalism.
Concluzie:
Prin Constituția de la 1866, românii au realizat o adevărată deschidere cu caracter
liberal, fiind primul stat constituțional din Europa de Sud – Est, într-o perioadă în care se afla
încă sub suzeranitate otomană. Această Constituţie ne alinia în rând cu celelalte state
europene cu un regim de reală structură liberal – burgheză modernă, dar prin realizarea
scopurilor practice s-a creat un imens contrast între forme și fond. Constituția adoptă formele
europene, însă poporul român nu era suficient de pregătit pentru impunerea acestor forme.

7|
 BIBLIOGRAFIE:

1. Banciu Angela – „Istoria vieţii constituționale în Romania ( 1866 - 1991)”, Casa de

editură și presă ȘANSA SRL, București, 1996;

2. Ioan Muraru, Gheorghe Iancu – „Constituțiile României” – texte, note, prezentare

comparativă, Ediția a III-a, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1995

3. Emil Cernea, Emil Moculț – „Istoria statului și dreptului românesc”, Casa de editură și
presă „Șansa” SRL, București, 1996
4. Curs universitar: “Istoria statului și dreptului românesc” – Dr. Costică Voicu, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2008

8|