UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT, ANUL I, I.D.

DISCIPLINA:  Istoria dreptului românesc

TITLUL REFERATULUI: Stat și drept

COORDONATOR: Prof. univ. dr. Guțan Manuel

STUDENT: Văleanu Liliana-Marina

1
 CUPRINS

 Privire generală

 Statul și dreptul geto-dac

 Dacia romană

 Obștea sătească

 Țara Românească și Moldova sub regimul turco-fanariot,

organizarea de stat și evoluția dreptului

 Organizarea politico-statală și evoluția dreptului în perioada

1866-1918

1. Privire generală

2
 “Teoria generală a dreptului” încearcă să ofere o imagine generală despre drept corelat cu un
alt fenomen social, statul. Prin obiectul ei de studiu, disciplina amintită nu se limitează la
examinarea unuia sau altuia dintre compartimentele juridicului, ci le cercetează în întregul lor,
putând fixa astfel: obiectul de studiu al întregii știinte juridice, metodele și tehnicile ei generale,
interferentele cu celelalte științe sociale înrudite.
Statul nu este altceva decat societatea umana așa cum apare ca urmare a realizării ordinii de
drept. Statul și dreptul au apărut în același moment istoric, determinate fiind de aceleași cauze
obiective: apariția proprietății private, diferențierea socială, nevoia forței sociale care deține
puterea în stat de a avea un mijloc de organizare și conducere politică a societății (statul) și
anumite reguli de conduită obligatorii prin care să-și impună voința (dreptul).
Statul,  organizație a puterii politice pe un anumit teritoriu care servește infăptuirii conducerii
societății de către forța aflată la putere, nu-și poate realiza finalitatea sa socială decât prin
intermediul dreptului prin care voința grupării sociale aflată la conducere devine voința oficială,
de stat, deci obligatorie.
Dreptul - la rândul său - este o expresie a voinței statale, un mijloc aflat la dispoziția statului.
Menirea lui socială și funcțiile pe care le îndeplinește  nu pot fi explicate și întelese decât
ținându-se seama de corelația cu statul. Dreptul are eficacitate numai prin intermediul statului (a
aparatului statal), singurul  capabil  să confere normelor juridice caracterul de obligativitate, care
garantează, prin forța sa de constrângere, respectarea acestor norme.
Se cunoaște că, din perspectiva dreptului internațional, putem vorbi despre stat și drept
românesc abia din a doua jumătate a secolului XIX-lea, mai precis după dubla alegere a lui
Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Române și după recunoașterea internațională a
acestei alegeri. În sens extins, Istoria statului și dreptului românesc atinge o arie mult mai vastă.
Și în cazul disciplinei de față, avem de-a face cu o convenție care limitează axul temporal
analizat între secolele VI și IV î. Hr, momentul apariției primelor informații legate de organizarea
politico-statală și juridico-socială a triburilor geto-dace, ramură importantă a tracilor, despre care
Heredot, părintele istoriei, spunea că sunt neamul cel mai important după cel al indienilor.
Dreptul roman a evoluat în relație și în același timp cu viața socială, economică și politică a
statului roman. Normele juridice au reflectat fidel natura relațiilor economice, ponderea
diferitelor categorii sociale în viața politică, precum și modul de organizare a statului.1

2. Statul și dreptul geto-dac

Există numeroase urme ale culturii și civilizației umane pe teritoriul actual al României, încă
din vechime. Dacii sau geții, în funcție de cei care i-au numit, au fost o populație de origine indo-
europeană, aparținând marelui neam al tracilor. Unii istorici apreciază că dacii erau triburile care
locuiau în interiorul arcului carpatic, în timp ce geții erau triburi aflate la sud și est de munții
Carpați.

1
1.Andrei Tinu, Cătălin Boboc, Istoria statului și dreptului românesc, Note de curs, Editura Hamangiu, 2018.

3
 Bazele de la care a pornit întreaga construcție daco-getă au fost puse încă din epoci străvechi,
începând din paleolitic. Revoluția neolitică a grăbit acest parcurs al trecerii de la societatea
arhaică, matriarhală, la societatea din epoca bronzului și a fierului, profund patriarhală. Triburile
geto-dacice și-au făcut apariția pe firmamentul istoriei antice în momentul în care societatea
patriarhală își consolidează poziția, în care forma de manifestare activă ia locul unei familii sau
uniuni de familii cu activități casnice. Primul conducător însemnat al geto-dacilor, consemnat de
istorie, a fost Dromichaites.
Normele de drept difereau, în primă fază, de la un trib la altul, unificarea făcându-se treptat, iar
rolul acestora era acela de a asigura, pe de-o parte, prevenirea faptelor antisociale, iar pe de altă
parte, intervenția activă, atunci când normele erau încălcate. Ele reglementau:
o proprietatea colectivă asupra pământului;
o rolul fiecărui membru al colectivității, precum și locul acestuia;
o asigurarea hranei tuturor membrilor comunității;
o apărarea tribului.
Începând cu secolul al III-lea, puterea regelui se consolidează, marcând astfel debutul
procesului de formare al statului și paralel cu apariția și consolidarea statului are loc procesul de
formare și dezvoltare cutuminară a instituțiilor juridice, deoarece cutuma a constituit prima și cea
mai importantă formă de manifestare a regulilor de drept.
Cutuma este o regulă de drept nescrisă care oferă unei practici constante și repetate un caracter
coercitiv, recunoscut de către cei interesați. Ea este forma primitivă a dreptului, valoarea sa
juridică bazându-se pe un proces extrem de complex ce ține de practica îndelungată,
repetabilitate, recunoașterea ei ca normă obligatorie de către indivizi.
Normele dreptului penal geto-dac se cristalizează concomitent cu formarea regatului lui
Burebista, ele fiind amintite atât de Horațiu, cât și de Ovidiu. Drepturile persoanelor variau în
funcție de statutul social al individului. Nobilimea beneficia de totalitatea drepturilor, în timp ce
capillati sau comati se bucurau de o capacitate juridică restrânsa.
Și la daco-geți, proprietatea s-a bucurat de o atenție deosebită. Apariția obștilor sătești, a
comunităților locale bine definite, a condus spre o împărțire a proprietății în proprietate colectivă
și proprietate privată, ce cuprindea inițial casa și curtea familiei.
Din punct de vedere al întinderii sale, statul centralizat geto-dac atinge apogeul în timpul lui
Burebista. Din punct de vedere al întinderii,statul dac al lui Decebal era considerabil mai mic
decât cel condus de Burebista. Din punct de vedere politic însă, regatul lui Decebal era mai
puternic, creând probleme însemnate Imperiului Roman. Organizarea ierarhiei politice,
stratificarea socială, etc. păstrau forma impusa de către Burebista.

3. Dacia romană

A doua campanie romană de cucerire a Daciei, desfăşurată în anii 105-106 sub conducerea
împăratului Traian, căderea Sarmizegetusei şi moartea tragică a lui Decebal au marcat sfârşitul
celor aproximativ două secole de existenţă a statului dac. Din punct de vedere politic, cucerirea a
însemnat dispariţia statului dac cu structurile şi aparatul său propriu. În momentul cuceririi
Daciei, Roma se afla, din punctul de vedere al formei de guvernământ, în faza Principatului,
epocă ce a debutat odată cu domnia lui Octavian Augustus.
Cucerirea Daciei de către romani, în urma celor două războaie (101-102 și 105-106), a adus cu
sine o nouă organizare, un nou model politic de funcționare a instituțiilor, o nouă abordare a

4
vieții spirituale, civice și sociale, noua provincie împrumutând și asimilând treptat obiceiurile,
legislația și religia capitalei imperiale. Între cucerirea (106) și moartea lui Traian (117), Dacia a
funcționat ca o provincie unitară, aflată în subordinea directă a împăratului și condusă de un
legatus Augusti propraetori. 2
Sunt de interes pentru disciplina Istoria Statului și Dreptului Românesc cele două elemente
fundametale: evoluția statului și evoluția dreptului din Dacia Romană.
În ceea ce privește statul, administrația romană a impus reguli referitoare la organizarea
politico-administrativă, cea financiară și cea militară. Organele administrației centrale erau
reprezentate de guvernator și de adunarea provincială.
Guvernatorul avea tribuții în domeniul administrativ, al păstrării ordinii și liniștii publice,
precum și dreptul de a da edicte. Avea aceeași competență jurisdicțională ca aceea a consulilor, a
a pretorilor, a prefectului orașului și a pretorului Romei.
Adunarea provincială se îngrijea de cultul oficial al împăratului, ridica monumente sau statui
în cinstea binefăcătorilor provinciei, etc.
Conform dreptului public roman, întreg teritoriul Daciei a devenit proprietate a statului roman
(ager publicus) fiind pus, având în vedere calitatea de provincie imperială, la dispoziţia
Împăratului. Pentru prima dată în istoria economică şi administrativă a acestor teritorii întâlnim
aşezări urbane, în adevăratul sens al cuvântului, doar după cucerirea romană. Ca peste tot în
Imperiu, oraşele Daciei romane erau organizate după modelul Romei. În funcţie de Importanţa
lor economică, politică, administrativă şi culturală, oraşele Daciei romane se împărţeau în
colonii, municipii și așezări rurale.

 Dreptul în Dacia romană

Legislația imperial s-a aplicat și în noua provincie, atât în materie civilă, cât și în materie
penală. Un capitol aparte era cel destinat persoanelor. Locuitorii noii provincii nu erau împărțiți
doar în oameni liberi și sclavi, ci, la rândul lor, locuitorii liberi se împărțeau în mai multe
categorii, respectiv: cetățeni romani, latini și peregrini.
Cel mai important aspect al dreptului din Dacia romană era cel al dreptului de proprietate. Ius
utendi (dreptul de a folosi), ius fruendi (dreptul de a culege fructe) și ius abutendi ( dreptul de a
dispune), erau cele trei atribute ale dreptului de proprietate.
Un alt aspect al dreptului aplicat în provinci era cel al obligațiilor, fapt relevat și de lucrarea lui
Iustinian, „Instituții”, care definește obligația și semnalează dualismul juridic din Dacia romană.

Perioada cuprinsă între secolele IV-lea și al XIII-lea a fost o perioadă în care a început și s-a
definitivat procesul de formare a poporului și limbii române, în contextul dat de cele două valuri
succesive ale migrației popoarelor, care au contribuit într-o oarecare măsură, prin cuvinte și
obiceiuri, la acest proces.

4. Obștea sătească
2
2. Andrei Tinu, Cătălin Boboc, Istoria statului și dreptului românesc, Note de curs, Editura Hamangiu, 2018.

5
 După aproximativ cei 170 de ani de stăpânire romană în Dacia, la sfârşitul domniei lui
Aurelian (274-275), Imperiul a renunţat la teritoriile nord-dunărene. Aşa cum arată istoricii, nu a
fost vorba despre o cedare a acestor teritorii cuiva, într-un context militar, ci a fost vorba despre
o abandonare pur şi simplă a Daciei. Prin acest lucru se urmărea o regrupare a trupelor romane
pe aliniamentul Dunării, sperându-se astfel la o mai bună apărare a peninsulei Balcanice
în faţa atacurilor repetate ale goţilor şi carpilor.
În plan politic, retragerea aureliană a reprezentat dispariţia statului de pe aceste teritorii.
Populaţia rămasă aici nu a mai avut forţa necesară să constituie un nou stat, lucru extrem de greu
de realizat în condiţiile numeroaselor năvăliri barbare din secolele următoare. Spaţiul carpato-
danubian a rămas un spaţiu deschis, lipsit de structuri politice complexe, de tip statal, în
condiţiile în care populaţiile migratoare, organizate gentilico-tribal, nu au avut continuitatea
necesară şi nici nivelul de civilizaţie necesar pentru a construi un stat aici.
Faptul că, după dispariţia statului roman pe acest teritoriu, nu s-a revenit la organizarea
gentilico-tribală a conferit un aspect aparte evoluţiei vieţii socio-politice pe teritoriul României.
Dispariţia statului roman de pe aceste teritorii a determinat şi dispariţia dreptului scris şi
înlocuirea acestuia cu un drept cutumiar (nescris) corespunzător nevoilor acestor comunităţi de
muncă agro-pastorale. Existenţa unor numeroase raporturi sociale specifice a determinat apariţia
unei mari varietăţi de instituţii juridice care, reglementând organizarea politico-administrativă,
statutul persoanelor, familia, căsătoria, proprietatea, obligaţiile, pedepsele etc. s-a manifestat
asemenea unui complex sistem normativ. Lipsa unei autorităţi statale care să impună anumite
norme juridice (fie şi cutumiare) şi să sancţioneze încălcarea acestora, a recreat ideea unui drept
obişnuielnic acceptat de bună-voie de întreaga comunitate. Încălcarea sa însemna încălcarea
voinţei comunităţii, auto-excluderea celui vinovat şi o sancţionare moral-juridică colectivă a
acestuia de către „gura satului”.
Fiind o comunitate de muncă, legată de un anume teritoriu stăpânit în comun, interesele
publice ale comunităţii erau legate, în primul rând, de munca acestui teritoriu şi de repartizarea
roadelor. În legătură cu acestea, au apărut o serie de cutume care, în ansamblul lor, au format un
drept administrativ rural cu caracter cutumiar.
Caracterul teritorial al obştii a permis apariţia unor uniuni de obşti (confederaţii de obşti sau
obşti de obşti), deoarece membrii lor nu se limitau la cercul restrâns al rudelor de sânge, ca în
obştea gentilică. Acest lucru a marcat importantul eveniment al evoluţiei de la structuri politice
inferioare, de genul obştii vicinale, la structuri politice superioare, de tipul uniunilor de obşti, ce
au conţinut, în germene, forma complexă a organizării statale.
Noua stare de lucruri în plan politic şi social a fost ilustrată pentru această perioadă de
existenţa, pe întreg teritoriul ţării, a o serie de fortificaţii în care îşi aveau reşedinţa aceşti
conducători.
Datorită vieţii economice ce s-a dezvoltat treptat în cadrul acestor cetăţi-fortificaţii, sedii ale
conducătorilor diverselor formaţiuni politice statale, a început să se înfiripeze treptat o viaţă
urbană pe acest teritoriu.

6
 5. Țara Românească și Moldova sub regimul turco-fanariot; Organizarea de
stat și evoluția dreptului

Cei 110 ani de domnii fanariote reprezintă, fără îndoială, o epocă pe drept controversată a
istoriei României. Transformările negative ce au avut loc în viaţa constituţională şi economică a
celor două ţări române ne îndreptăţesc să considerăm această perioadă ca una neagră în
ansamblul raporturilor cu Imperiul Otoman dar şi în istoria politico-economică a evului mediu
românesc.
Renunţarea făţişă la sistemul electivo-ereditar şi la toate elementele care în dreptul
constituţional cutumiar românesc confereau legitimitate domniei, numirea domnilor direct de
către Poartă, renunţarea la domniile pământene şi aducerea unor greci fanarioţi pe tronuri
româneşti, limitarea la minimum a autonomiei interne pe care turcii o acceptaseră de secole şi
încadrarea Domnului in ierarhia administrativă otomană, creşterea fără precedent a datoriilor faţă
de turci combinată cu lăcomia devenită proverbială a pasagerilor domni greci şi a boierimii
autohtone constituie doar câteva din tarele acestei epoci.
În ciuda acestor evoluţii negative, a restrângerii considerabile a autonomiei interne, trebuie
precizat că Ţările Române nu şi-au pierdut statutul de ţări ale protecţiei tributare. Acest fapt a
permis domnilor interesaţi de reforme să realizeze o serie de transformări în domeniul
administrativ, juridic, finanaciar etc.
În consecință, epoca discutată se distinge, mai ales în domeniul modernizării dreptului și a
administraţiei publice, şi prin evoluţii pozitive. Autoritarismul domnilor fanarioţi, ce se încadra
în sfera absolutismului monarhic european, marcat uneori de accente iluministe (domniile lui
Constantin Mavrocordat), a determinat apariţia unui centralism fără precedent în cele două ţări
române. Expresia directă a acestuia a fost conturarea unui aparat de stat incomparabil mai bine
dezvoltat şi mai bine organizat decât în secolele anterioare. Chiar dacă acest aparat administrativ
era construit pentru a servi exploatării sistematice a resurselor ţării (suntem încă foarte departe de
ideea unui aparat administrativ pus în slujba intereselor cetăţeanului) modul în care el a fost
structurat, atribuţiile ce i s-au încredinţat şi modul concret în care acestea s-au realizat, ne
îndreptăţesc să vorbim despre această perioadă ca despre epoca apariţiei primilor germeni ai
administraţiei publice moderne pe teritoriul României.
De asemenea, diversificarea funcţiei interne a statului a avut partea ei de contribuţie la
diversificarea aparatului administrativ şi apariţia primelor servicii publice menite să satisfacă
interese de ordin general. Astfel, alături de tradiţionala asigurare a ordinii interne şi de
perceperea impozitelor, diversificarea intereselor publice a impus statului asumarea a noi funcţii.
Epoca fanariotă a fost o perioadă în care trăsăturile specifice dreptului românesc medieval, fără
a dispărea, au început să facă loc unor începuturi timide de manifestare a dreptului modern.
Monarhia şi-a păstrat, formal, caracterul teocratic dar caracterul charismatic al puterii domneşti
a apus odată cu renunţarea la reperele ideologice bizantine. Mai mult, influenţele iluministe au

7
propus, cel puţin ca exerciţiu al gândirii politico-juridice, depăşirea monarhiei de drept divin spre
o monarhie a dreptului natural şi o guvernare bazată pe contractul social.
Purtând rangul de Principe în ierarhia europeană a şefilor de state dar fiind un simplu dregător
(paşă cu două tuiuri) din perspectiva dreptului public otoman, domnul era numit direct de către
Poartă dintre bogaţii locuitori greci ai cartierului Fanar din Constantinopol. De regulă, tronul se
cumpăra cu bani grei, fapt care a transformat competiţia pentru ocuparea sa într-o adevărată
licitaţie. Sistemul, datorat lăcomiei şi orgoliului grecesc, a fost amplificat şi desăvârşit de către
lăcomia turcească prin introducerea sistemului confirmării la trei ani a domniei şi prin tendinţa
de a reduce cât mai mult posibil durata acesteia. Evident că, în acest context, rămânea pe tron
doar acela care satisfăcea cel mai bine pretenţiile financiare turceşti. Practica mutării domnilor
dintr-o ţară în alta, deşi a amplificat instabilitatea domniei, a avut şi efectul benefic al realizării
unitare a unor reforme importante în ambele Ţări Române. Efectele negative ale acestui sistem
s-au îmblânzit în a doua jumătate a secolului când, prin pacea de la Iaşi din 1792, durata domniei
a fost stabilită la 7 ani, cu posibilitatea de revocare a Domnului doar în caz de greşeli grave. O
reală stabilitate a apărut doar în urma hatişerifului din 1802 care stabilea dreptul Rusiei de a
constata abuzurile Domnului şi de a interveni în favoarea ţărilor române. În scopul sporirii
stabilităţii domniei şi al eliminării abuzurilor, un regulament din 1819 prevedea că domnii urmau
a fi numiţi doar din interiorul familiilor Callimachi, Suţu şi Moruzi. 3
Domnul cumula în persoana sa acelaşi mozaic de atribuţii specifice epocii anterioare, fapt
care se datora totuşi libertăţii celor două ţări de a-şi păstra obiceiurile juridice sub mai toate
aspectele vieţii publice şi private. În materie executiv-administrativă, domnului îi revin în
continuare dreptul de a numi pe dregători, de a aproba înfiinţarea de sate, târguri şi oraşe, dreptul
de a elibera paşapoarte şi de a acorda titluri de nobleţe. Numărul relativ redus al funcţiilor interne
ale statului fanariot şi întinderea limitată a materiilor administrative i-au permis domnului să-şi
exercite direct, aproape permanent, atribuţiile în materie executivă.
Adunarea, tipic medievală, s-a menţinut în epocă însă creşterea puterii domneşti a transformat-
o într-un organism statal mai mult simbolic, chemat pentru a dezbate probleme de maximă
importanţă de ordin intern şi extern. În condiţiile în care autoritatea domnului a crescut
considerabil în această perioadă, importanţa Sfatului ca potenţial reprezentant al intereselor stării
nobiliare prin controlul domniei a scăzut direct proporţional. Numit acum Divan, sub influenţă
turcească, Sfatul domnesc îşi păstrează rolul tradiţional de consultant al domnului în problemele
importante ale statului.
Existentă în mai toate statele europene unde a existat absolutism monarhic, vânzarea slujbelor
(venalitatea) a căpătat în ţările române aspecte de neimaginat nu doar pentru ochii occidentalilor
dar chiar pentru ochii mai obişnuiţi cu asemenea aspecte ai orientalilor. Toate persoanele ce
deţineau funcţii în administraţia publică, de la domn în jos, vindeau slujbele ce le aveau în
subordine. Domnul îşi cumpăra tronul de la turci, boierii îşi cumpărau dregătoriile de la domn,
ispravnicii şi slujbaşii îşi cumpărau posturile de la marii dregători. Nimeni nu ajungea în slujbă

3
Manuel Guțan, Istoria dreptului românesc, ediția a 3-a, Hamangiu, București, 2017;

8
pe merit, tot ceea ce conta erau sumele de bani puse la dispoziţie de doritorii de funcţii.
Aducătoare de mari venituri, vânzarea slujbelor a fost instituţionalizată de sus în jos, odată la un
an, ceea ce împingea aproape de perfecţiune instabilitatea funcţiilor publice.

6. Organizarea politico-statală și evoluția dreptului în perioada 1866-1918

Aşezată în cadrul mai larg al problemei identităţii culturii româneşti, problema importurilor
juridice masive realizate în epoca lui Cuza s-a conturat într-o adevărată dispută a „formelor
fără fond”. Conştientizând în cele din urmă necesitatea receptării juridice, atenţia juriştilor s-a
concentrat asupra modului în care instituţiile importate au fost asimilate de către
societatea românească.
Sub aspectul organizării statale, Constituţia de la 1866 (preluată după constituţia belgiană
din 1831) a consacrat monarhia constituţională parlamentară, regimul parlamentar, monarh
străin recrutat pe cale ereditară pe baza principiului primogeniturii (fapt care excludea luptele
pentru tron) şi un parlament bicameral. Din nefericire, practica vieţii constituţionale româneşti
a transformat mecanismele regimului parlamentar într-un aşa-numit regim guvernamental în
cadrul căruia guvernul proaspăt adus la putere de regele Carol I îşi recruta prin manipularea
alegerilor un parlament majoritar. Deşi neconsacrat constituţional, consiliul de miniştri a fost
organizat şi a funcţionat în baza unor cutume constituţionale. Administraţia publică locală a
fost formal organizată în baza principiilor descentralizării şi desconcentrării administrative însă
nici unul dintre acestea nu s-a regăsit concret la nivelul vieţii administrative româneşti.
În ceea ce priveşte celelalte ramuri ale dreptului, procesul de adaptare a instituţiilor
importate s-a realizat, uneori, printr-o abatere intenţionată de la spiritul şi litera acestora –cum
s-a întâmplat în cazul legislaţiei învoielilor agricole ce se abătea flagrant de la principiile
Codului civil din 1865.

Având în vedere aspectele expuse mai sus, putem spune ca indiferent de forma în era
organizat teritoriul locuit de români, au existat reguli, scrise sau nescrise, după care funcționa
societatea. Aceste reguli, care au existat încă de pe vremea dacilor, au fost adaptate la
condițiile sociale, economice și politice ale diferitelor perioade din evoluția poporului român,
până la dreptul din zilele noastre.

BIBLIOGRAFIE

9
1. Manuel Guțan, Istoria dreptului românesc, ediția a 3-a,
Hamangiu, București, 2017;
2. Suportul de curs în format ID;
3. Andrei Tinu, Cătălin Boboc, Istoria statului și dreptului
românesc, Note de curs, Editura Hamangiu, 2018.

10