ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC

”STATUL ȘI DREPTUL
ÎN PERIOADA 1918 –
1938”

STUDENT : GUȚAN VIRGINIA, FACULTATEA DE

DREPT, SPECIALIZARE DREPT, ANUL I, GRUPA
108

TITULAR CURS : PROF. UNIV. DR. IOANA VASIU

CUPRINS
1. EVOLUȚIA DREPTULUI
2. DREPTUL CONSTITUȚIONAL
3. DREPTUL ADMINISTRATIV
4. DREPTUL CIVIL
5. DREPTUL PENAL
6. DREPTUL PROCESUAL CIVIL
7. DREPTUL PROCESUAL PENAL
 1. EVOLUŢIA DREPTULUI

După realizarea Marii Uniri s-a constatat că în toate ramurile dreptului

existau reglementări paralele. Astfel, în domeniul dreptului civil, pentru provinciile din
vechea Românie a continuat să se aplice Codul din 1864, dar în Transilvania era în vigoare
Codul Civil austriac din 1811, completat cu unele cutume şi chiar cu anumite dispoziţii ale
legislaţiei adoptate în Austria și Ungaria. De aceea, a fost necesară o amplă activitate în
vederea extinderii dispoziţiilor Codului Civil român, precum şi în vederea adoptării unor noi
reglementări de drept civil. Aceleaşi probleme s-au pus şi în cazul celorlalte ramuri ale
dreptului, înlăturarea acestor paralelisme se impunea cu necesitate, căci ele puteau frâna
procesul de consolidare a statului naţional unitar. Ca o consecinţă firească, principala
preocupare a legiuitorului a fost aceea de a asigura unitatea de reglementare pe planul
dreptului constituţional şi pe cel al dreptului administrativ, deoarece ea viza în mod
nemijlocit organizarea puterii şi a administraţiei de stat.

2. DREPTUL CONSTITUŢIONAL

În materia dreptului constituţional a rămas în vigoare, până în 1923,

constituţia din 1866, cu cele două modificări importante aduse în 1917 privitoare la
introducerea votului universal şi la posibilitatea exproprierii proprietăţilor particulare pentru
cauză de utilitate naţională. Ambele modificări au fost extinse şi în noile provincii după
făurirea statului unitar. Imediat după încetarea primului război mondial s-au introdus şi unele
dispoziţii noi, care decurgeau din tratatele de pace sau din tratatele semnate de către România
în cadrul Societăţii Naţiunilor. Acestea s-au alăturat vechilor dispoziții constituționale.

În anul 1923 s-a adoptat o nouă constituţie. În elaborarea noii constituţii

s-a pornit de la textele celei din 1866, dintre care aproximativ 60% au fost preluate. De aceea,
în doctrina politică şi juridică s-a afirmat că, în realitate, Constituţia din 1923 este doar o
modificare a constituţiei din 1866.

Noua lege fundamentală cuprindea 8 titluri (Despre teritoriul României,

Despre drepturile românilor, Despre puterile statului, Despre finanţe, Despre puterea armată,
Dispoziţii generale, Despre revizuirea constituţiei, Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare) şi
138 articole. Consfinţind făurirea statului naţional unitar, Constituţia prevedea (titlul I) că
România este un „stat naţional unitar şi indivizibil” şi că „teritoriul României este
inalienabil”. În cel de al doilea titlu al Constituţiei erau prevăzute drepturile românilor. În cel
de al treilea titlu sunt cuprinse dispoziţiile constituţionale prin care se consacra separaţia
puterilor în stat, căci, activitatea legislativă urma a fi exercitată de către rege şi guvern, iar
cea judiciară de către instanţele judecătoreşti.

Reprezentanţa naţională era formată din două adunări: Senatul şi

Adunarea deputaţilor. Adoptarea oricărei legi presupunea conlucrarea dintre rege şi
Reprezentanţa naţională. Iniţiativa legislativă aparţinea fie regelui, fie uneia din cele două
adunări. După discutarea şi aprobarea lor de către majoritatea membrilor ambelor adunări,
legile urmau a fi sancţionate de către rege. Cu privire la Adunarea deputaţilor, Constituţia
prevedea că este formată din deputaţi aleşi de către cetăţenii români, organizaţi pe
circumscripţii electorale. Numărul deputaţilor şi circumscripţiilor electorale urmau a se
stabili printr-o viitoare lege electorală. Senatul era compus din senatori de drept şi senatori
aleşi.
Senatorii puteau fi aleşi de către cetăţenii români de la vârsta de 40 de ani.

Conform prevederilor de la capitolul III al aceluiaşi titlu, puterea

executivă era exercitată de către guvern în numele regelui. Miniştrii erau numiţi şi revocaţi
de către rege. In privinţa relaţiilor dintre rege şi miniştri se preciza că persoana regelui era
inviolabilă, iar miniştrii sunt răspunzători, ceea ce denotă că actele emanate de la rege nu
aveau tărie dacă nu erau contrasemnate de un ministru şi că din momentul semnării actului,
răspunderea apăsa numai asupra ministrului. In caz de punere sub acuzare, miniştrii se aflau
sub jurisdicţia Curţii de Casaţie. Consiliul de Miniştri era prezidat de către un preşedinte, în
persoana celui însărcinat de rege cu formarea guvernului. Şi în domeniul executiv regele
exercita o serie de atribuţii importante: întocmirea regulamentelor necesare pentru aplicarea
legilor, numea sau confirma în funcţii publice, crea noi funcţii de stat, era şeful armatei,
confirma gradele militare, conferea decoraţiile române, avea dreptul de a bate monedă.

3. DREPTUL ADMINISTRATIV

În vederea consolidării statului unitar se impunea, de asemenea, unificarea

regimului organelor administraţiei de stat pe plan local. Până în anul 1922 s-au luat o serie de
măsuri în direcţia unificării denumirilor circumscripţiilor organelor locale şi funcţionarilor,
iar la 14 iunie 1925 s-a adoptat legea pentru unificarea administrativă.

Prin faptul că a pus capăt stării de provizorat, legea din 1925 a marcat un
progres faţă de trecut, contribuind la întărirea unităţii statului. Cu toate că legea de unificare
administrativă şi doctrina vremii afirmau că se urmăreşte realizarea unei largi descentralizări
administrative, în realitate noua lege a pus accentul pe latura centralizatoare.

Conform legii, teritoriul României se împărţea, din punct de vedere

administrativ, în judeţe şi comune. Comunele se împărţeau în două categorii: rurale şi urbane.
Comunele rurale se puteau forma din unul sau mai multe sate. Aplicarea legii a provocat
nemulţumiri în lumea satelor, deoarece s-a produs o adevărată ruptură faţă de trecutul istoric.
De aceea, în anul 1929 s-a dat o nouă lege administrativă, potrivit căreia comunelor rurale
puteau fi formate dintr-un număr mai mic de sate: în felul acesta s-a putut realiza o mai
strânsă legătură între săteni şi organele administrative comunale.

Pentru înlesnirea controlului şi supravegherii aplicării legilor, judeţele

erau împărţite în circumscripţii numite plăşi, iar comunele urbane în circumscripţii numite
sectoare. Numai comunele şi judeţele se bucurau de personalitate juridică. Administraţia
judeţelor era înfăptuită de către consilii formate din consilieri aleşi şi consilieri de drept. În
fruntea administraţiei comunale se află primarul, care executa hotărârile consiliului comunal
şi ale delegaţiei permanente comunale.

Administraţia judeţului se află sub conducerea prefectului, care executa

hotărârile consiliului judeţean şi ale delegaţiei permanente judeţene. Activitatea comunelor şi
judeţelor se află sub conducerea şi controlul Ministerului de Interne, ajutat de Consiliul
Administrativ Superior. Consiliul judeţean era compus din trei cincimi membri aleşi şi două
cincimi membri de drept. Acest consiliu era competent să decidă, conform legii, în
problemele de interes judeţean. În fiecare judeţ funcţionează comisii de specialitate (5), iar
raportorii acestora formau delegaţia permanentă judeţeană. Primarul era ales de către
consiliul comunal, iar prefectul era numit prin decret regal, la propunerea Ministerului de
Interne. Prefectul avea calitatea de reprezentant al organizării centrale şi şef al administraţiei
din judeţ. Judeţele cuprindeau un număr de plăşi, stabilite de către Ministerul de Interne,
după consultarea consiliului judeţean. Conducerea plăşii era exercitată de către un pretor,
numit prin decizia ministerială, dar repartizat în cadrul judeţului de către prefect. Pretorul era
ofiţer de poliţie judiciară şi şeful poliţiei din cadrul plăşii. In dispoziţiile privind atribuţiile
pretorului trebuie să vedem o reminiscenţă a confuziei dintre atribuţiile judiciare şi cele
administrative.

4. DREPTUL CIVIL
 S-a propus adoptarea unui nou cod civil. În acest sens, Ministerul Justiţiei
a numit o comisie specială care a reflectat proiectul noului cod civil, dar adoptarea lui a fost
mereu amânată, astfel încât problema a rămas în continuare deschisă.

Faţă de această situaţie, unificarea legislaţiei civile s-a realizat în mod

treptat şi diferenţiat de la o provincie la alta.

În materia proprietăţii, ca şi în alte domenii ale dreptului civil, au

intervenit noi reglementări şi s-au produs noi principii. Constituţia din 1923 şi legislaţia civilă
specială au consacrat concepţia proprietăţii ca funcţie socială. Pe această cale s-a creat baza
juridică pentru realizarea unui început de dirijare a producţiei şi a repartiţiei.

Condiţia juridică a persoanelor fizice, aşa cum a fost reglementată prin

Codul civil, nu a suferit în această perioadă modificări notabile totuşi, de menţionat
dispoziţiile legii din anul 1928 prin care s-a dat o reglementare unitară, pentru întreaga ţară,
actelor de stare civilă (legea actelor de stare civilă).

De asemenea, au fost adoptate unele prevederi prin care s-a atenuat

inegalitatea dintre bărbat şi femeie în domeniul dreptului civil. În anul 1932 s-a adoptat
Legea privitoare la ridicarea incapacităţii femeii măritate, prin care s-au abrogat unele
dispoziţii ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă şi s-a prevăzut că femeia poate
să-şi înstrăineze bunurile fără autorizaţia soţului.

În materia persoanelor juridice, însă, au intervenit modificări importante,

impuse de transformările intervenite în viaţa social-economică. Cele mai importante
transformări intervenite în materia persoanelor juridice sunt legate de procedura recunoaşterii
acestora. Vechiul sistem, potrivit cu care personalitatea juridică se acorda prin lege, a fost
înlocuit prin sistemul acordării personalităţii juridice pe baza unei proceduri speciale, care se
desfăşura în faţa instanţelor judecătoreşti.

În materia obligaţiilor au intervenit o serie de noi reglementări prin care s-

a dat statului posibilitatea de a dirija raporturile dintre creditori şi debitori, cu scopul de a
promova interesele burgheziei şi moşierimii.

5. DREPTUL PENAL
 Cu toate că după făurirea statului naţional unitar s-a trecut la elaborarea
unui cod nou, în vederea realizării unificării legislative şi pe planul dreptului penal, acesta nu
a putut fi adoptat datorită opoziţiei naţional-ţărăniştilor, veniţi la putere în anul 1928.

După îndelungate tergiversări, noul cod a fost adoptat la 18 martie 1936 şi

a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, sub guvernarea liberală. Noile reglementări penale au
fost sistematizate în trei părţi: dispoziţii generale (cartea l-a), dispoziţii privitoare la crime şi
delicte (cartea a lI-a) şi dispoziţii privind contravenţiile (cartea a lll-a).

În aparenţă, sancţiunile penale erau mai blânde. în realitate, codul a

sancţionat mai grav o serie de infracţiuni, prin utilizarea unui procedeu camuflat: anumite
infracţiuni erau scoase din categoria crimelor şi trecute în categoria delictelor, dar sancţiunea
delictelor era mai aspră, iar minimul de pedeapsă mai ridicat. Pe de altă parte, posibilitatea
judecătorilor de a reduce valoarea pedepsei era mult mai restrânsă.

Cu privire la tehnica de redactare, Codul penal din 1936 este remarcabil,

deoarece textele sale sunt precise, iar definiţiile şi conceptele sunt clare, ca expresie a
nivelului evoluat al ştiinţei penale româneşti.

În perioada la care ne referim au fost adoptate şi o serie de legi penale

speciale. Astfel, Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite (17 iunie 1923)
prevedea fixarea de preţuri maximale prin intermediul unei comisii speciale. La 2 aprilie
1930 a fost dată Legea pentru apărarea liniştii şi creditului ţării. În anul 1932 s-a adoptat o
lege pentru reprimarea concurenţei nelegale. Prin această lege era sancţionată, cu amenzi
penale, întrebuinţarea în comerţ de firme sau embleme de natură să ducă la încălcarea unor
drepturi dobândite anterior de către alte persoane.

Prin aceste dispoziţii, legiuitorul burghezo-moşieresc a căutat să limiteze

efectele adânci ale crizei economice care s-a declanşat în anul 1929. La 19 decembrie 1924, a
fost adoptată Legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice („legea
Mârzescu”).

6. DREPTUL PROCESUAL CIVIL

Cea mai importantă lege de unificare a dreptului procesual civil a fost

adoptată la 19 mai 1925. Ea viza unificarea unor dispoziti, de procedura civilă şi comercială,
înlesnirea şi accelerarea judecăţilor în faţa tribunalelor şi a curţilor de apel, precum şi
unificarea competenţei judecătorului. S-au simplificat o serie de forme procedurale şi s-au
scurtat unele termene, pentru care legea prin care au fost introduse aceste inovaţi, a fost
caificata ca una de accelerare a judecăţilor. Astfel, a fost desfiinţată opoziţia, acea cale de
atac prin care partea ce nu s-a prezentat la primul termen putea cere reînceperea procesului.
Totodată, termenul de apel a fost redus de la 30 la 15 zile.

Cele mai multe prevederi se refereau la procedura de intentare a acţiunii în

justiţie. Orice acţiune civilă trebuia să cuprindă toate pretenţiile reclamantului, precum şi
mijloacele de probă ce urmau a fi administrate. Ea se făcea în atâtea exemplare câte părţi erau
în proces, plus un exemplar pentru instanţă. La primirea acţiunii instanţa comunica pârâtului
şi celorlalte părţi câte un exemplar al acesteia, iar pârâtul era obligat să depună la instanţă, în
termen de 30 de zile, o întâmpinare scrisă. În întâmpinarea sa făcută, pârâtul trebuia să arate
cum înţelege să se apere faţă de pretenţiile reclamantului şi ce dovezi urmează să
administreze.

Totuşi, trăsăturile esenţiale ale procedurii civile, aşa cum le-a fixat codul
din 1864, s-au păstrat şi pe mai departe, cu judecarea de două ori a fondului procesului, în
prima instanţă şi în apel, după care urma calea de atac a recursului.

Tot în scopul creării unui cadru unitar pentru aplicarea dreptului a fost
dată, la 25 iunie 1924, legea pentru unificarea organizării judecătoreşti. Conform organizării
din anul 1924, instanţele judecătoreşti erau constituite într-un sistem format din judecători,
tribunale, curţi de apel, curţi cu juri şi Curtea de Casaţie. În vederea unificării modului de
compunere a corpului de avocaţi, s-a dat o lege specială în anul 1923, modificată în 1925.

7. DREPTUL PROCESUAL PENAL

Vechiul cod procesual penal a rămas în vigoare până în anul 1937, când a intrat în vigoare un
nou cod în materie. Prima fază a procesului - cercetarea, urmărirea şi instrucţia - şi-a păstrat
caracterul inchizitorial, iar cea dea doua fază - a acuzării - pe cel acuzatorial. Acţiunea era
pusă în mişcare de către Ministerul public, iar acuzarea se făcea cu respectarea principiilor
legalităţii, oralităţii, publicităţii, individualităţii şi revocabilităţii. S-au păstrat achitarea şi
condamnarea, şi s-au adăugat încetarea şi anularea urmăririi penale. Hotărârea era pronunţată
de către judecător, pe baza liberei convingeri motivate şi cu dreptul de a administra din oficiu
anumite probe.
BIBLIOGRAFIE :
Istoria dreptului romanesc. Studii, sinteze, comentarii , Autor: Prof.univ. Dr. Vasiu, I., Editura:
ALBASTRA
Istoria dreptului românesc, Autor: Prof. univ. dr. Ioan Chiş, Universitatea ”Nicolae Titulescu”
București
http://sorincurpan.ro/wp-content/uploads/2014/01/Istoria-dreptului-romanesc.pdf
http://file.ucdc.ro/cursuri/D_1_N19_Istoria_statului_si_dreptului_romanesc_Negoita_Florin.pd
f https://ro.scribd.com/doc/31026661/Istoria-Dreptului-Romanesc
http://www.umk.ro/images/documente/drept/suporturi_curs/isdr_dr_an1.pdf