CAPITOLUL I

Noțiuni introductive

1. APARIȚIA PROCEDURII FORMULARE.

Potrivit juristului roman Gaius, la sfârșitul republicii, procedura legisacțională a devenit

greoaie și rigidă, datorită formalismului excesiv și pentru că nu mai corespundea realităților
politice, sociale, economice și culturale a vremii. Roma deja devine o Republică ce stăpânește și
controlează o mare parte din bazinul mediteranean, ceea ce duce la o creștere a comerțului și
implicit și a litigiilor.
În scopul soluționării problemelor apărute, între anii 149-126 î.Hr. s-a dat o lege specială,
numită Lex Aebutia care a introdus o nouă procedură de judecată, cu mult mai evoluată, fiind
denumită procedura formulară.
Este necesar să menționăm că Lex Aebutia nu a desființat legisacțiunile, dar a lăsat părților să
aleagă între procedura legisacțională și procedura formulară. Procedura legisacțională a fost
abolită prin legile „Iuliae Judiciarae” de către împăratul Augustus, deoarece practica
demonstrase că această procedură nu mai este deloc folosită.

CAPITOLUL II

FORMULA

1. Definiția, rolul și componența formulei.

Denumirea de procedură formulară vine de la faptul că programul de judecată se

desfășura în baza unor instrucțiuni date de magistrat judecătorului, aceste instrucțiuni
numindu-se formulă.
Ca și în procedura legisacțională se păstrează cele două faze: in iure și in iudicio,
la care însă s-au adăugat o serie de elemente noi.
În prima fază a procesului, dispar formulele solemne, fiind înlocuite ci limbajul
obișnuit. Așa cum am menționat anterior, apare formula care cuprindea acele instrucțiuni
și program de judecată realizat de magistrat prin care judecătorului i se dădeau indicații
cu privire la soluționarea cauzei.
Rolul formulei este strâns legat de principiul conform căruia nu există un drept
subiectiv fără o acțiune în justiție adică existau atâtea drepturi câte acțiuni erau.
Reclamantul depunând plângerea, primea formula de la magistrat, iar în baza formulei
date, putea să-și restabilească drepturile și să-și valorifice pretențiile pe cale judiciară.
Un alt aspect al acestei proceduri este legat și de activitatea „creatoare” a
magistraților. Ea consta în faptul că, în cazul în care reclamantul emitea niște pretenții în
fața magistratului, și pentru pretențiile date nu exista o acțiune dar erau legitime,
magistratul crea o formulă nouă dând astfel posibilitatea reclamantului să își valorifice
pretențiile prin proces.
În așa fel, prin intermediul formulei magistratul a sancționat o serie de noi drepturi
subiective și a extins sfera de reglementare juridică pe cale procedurală.

Structura formulei arăta în felul următor:

Orice formulă începea cu numirea judecătorului, ex: Flavius Honorius iudex

esto.
 Formula era constituită din părți principale și părți accesorii.
Părțile principale erau:
- Intentio, partea în care erau precizate pretențiile reclamantului. Ele erau de
două tipuri:
 Certa – cerințele reclamantului erau determinate exact
 Incerta - de obicei în cazul dreptului de creanță sau al obiectului de
creanță, în acest caz judecătorul urmând să decidă valoarea
dreptului/obiectului. 1
- Demonstratio, aici erau arătate probele pe care reclamantul își întemeia
pretențiile. Acestea puteau fi contractele, înscrisurile, martorii etc. Judecăturl
era obligat să verifice veridicitatea probelor menționate.
- Aiudicatio, era specific pentru formulele acțiunilor de partaj sau ieșire din
diviziune, deoarece adiudicatio reprezenta împuternicirea dată de magistrat
judecătorului, pentru a realiza o ieșire din indivizune sau transferarea dreptului
de proprietate de la o persoană la alta.
- Condemnatio, era partea formulei în care magistratul oferea judecătorului
dreptul de a pronunța o sentință de condamnare sau achitare.

Părțile accesorii erau:

- Prescriptiones, reprezentau acele precizări făcute în antetul formulei, fie în
favorarea pârâtului sau a reclamantului. Prescripțiune erau pro actore adică în
favoarea reclamantului și pro reo în favoarea pârâtului. De obicei se utilizau
atunci când pârâtul solicita instanței ca hotărârea să aibă efect asupra unei părți
din moștenire.2
- Exceptiones, reprezintă niște mijloace de apărare de natură să „paralizeze”
pretențiile reclamantului, întrucât ele nu presupuneau negarea acestora de către
pârât, dar recunoașterea lor și invocarea unui fapt ce ducea la „nulitatea”
pretențiilor reclamantului. Cel mai obișnuit exemplu, era atunci când pârâtul
(debitor) nu nega că a împrumutat bani de la reclamant (creditor) dar invoca
faptul că a plătit sau a fost iertat de datorie.

Aceste două părți accesorii puteau fi luate în considerare numai dacă erau introduse în
formulă, deoarece judecătorul trebuia să aplice strict legea, devenind după spusele lui
Gaius, „un sclav al formulei” neavând dreptul să aplice legea în conformitate cu propria
sa conștiință, fiind obligat să se conducă după formulă chiar dacă aceasta era incorectă.

Excepțiunile în procedura formulară, au avut un caracter absolutoriu, adică ori de

câte ori, o excepțiune se dovedea a fi întemeiată sau legală, judecătorul nu putea pronunța
o sentință de micșorare, ci era obligat să pronunțe o sentință de absolvire. Spre exemplu,
dacă reclamantul afirma pe cale de acțiune că are o creanță de 100 sesterți iar pârâtul
utilizând excepțiunea dovdea faptul că datorează mai puțin de 50 sesterți, atunci
judecătorul nu-l putea condamna la plata restului datoriei, ci trebuia să îl achite, întrucât
magistratul îl autorizarea doar în legătură cu suma de 100, fiind o instrucțiune de genul
dat: „Judecătorule, îți cer să verifici dacă pârâtul datorează 100 sesterți. Dacă datorează,
atunci pune-l să plătească”.
Excepțiunile au fost introduse pentru a depăși inconvenientele legate de principiul
unității de chestiune, întrucât în vechea procedură a legisaqcțiunilor, numai reclamantul
avea dreptul de a-și afirma pretențiile, iar în cazul în care și pârâtul avea anumite
1
Murzea Cristinel, op.cit., p. 323 - 324
2
Gaius, Instituțiunile, 4.43
pretenții, era necesar să fie declanșat un nou proces, ceea ce era costisitor și riscant, din
cauza formalismului strict. Așadar, excepțiune au permis ca și reclamantul și pârâtul să își
formuleze pretențiile pe cale de acțiune, în cazul primului și pe cale de excepțiune, în
cazul celui de-al doilea.