1

LOGICA JURIDICA

OBIECTUL SI DEFINITIA LOGICII

Logica este disciplina care studiaza structura gandirii facand abstractie de continutul ideatic, de
obiectul si de subiectul cunoasterii.
Structura gandirii sau forma logica este acea matrice a manifestarilor gandirii care confera
fiecarei expresii a gandirii o anumita arhitectura comuna cu cea a altor manifestari ale gandirii.
In ceea ce numim structura gandirii apar elementele:
- variabile logice
- constante logice
Exemplu: Daca toti condamnatii sunt vinovati si P este condamnat , atunci P este vinovat.
Observam aparitia constantelor logice: daca, si, sunt, sau, iar , atunci.
Din punctul de vedere al logicii aceasta propozitie are urmatoarea structura:
Daca toti A sunt B, iar P este A, atunci P este B. (aceasta este o structura tipica de structura
logica)

RELATIA LOGICII CU ALTE DISCIPLINE. LOGICA SI PSIHOLOGIA

Deci, logica se intereseaza numai de relatia care exista intre premisele si concluzia
rationamentului si, deci, logica nu se intereseaza de modalitatea de parcurgere a traseului de la premise
la concluzie sau de la o persoana la alta.
Gandirea in sine este un fenomen psihic, dar logica nu are nimic in comun cu psihologia. Logica
este disciplina care studiaza structura gandirii facand abstractie de legaturile ei cu obiectul gandirii.

LOGICA SI GNOSEOLOGIA: VALIDITATEA SI ADEVARUL

In studiul validitatii rationamentelor subliniem ca logica nu este intereseaza de adevarul
propozitiilor respectivului rationament.
Adevarul reprezinta corespondenta biunivoca dintre enunt si realitate. Ca urmare, adevarul unei
propozitii este o chestiune extra-logica.
Validitatea reprezinta proprietatea unui rationament de a garanta adevarul concluziei pe baza
adevarului premiselor.
Un rationament este valid , daca si numai daca, presupunand ca premisele lui sunt adevarate
concluzia nu poate fi falsa; alminteri rationamentul nu este valid.
Validitatea si nevaliditatea unui rationament sunt priprietati formale care tin de forma logica, tin
deci de structura rationamentului si nu tin de materia sau continului rationamentului.
Intr-un rationament valid intre premise si concluzie se instituie o relatie de decurgere logica,
adica concluzia decurge logic din premise.

UTILITATEA PRACTICA A LOGICII

Stiinta logicii este utila in viata de zi cu zi, in orice experienta cotidiana .
In domeniul juridic gandirea logica este o exigenta permanenta, deoarece sistemul de drept al
oricarui stat este unul ierarhizat.
Normele juridice se afla in raporturi subtile unele cu altele, atat la nivel orizontal cat si la nivel
vertical.
Legile si principiile logicii se regasesc in toate ramurile de drept , in interpretarea si
aplicabilitatea acestuia la fiecare moment.







2

PRINCIPIILE LOGICII

Def: Principiile logicii sunt legi fundamentale are gandirii corecte.
Principiile logicii sunt fundamentale in raport cu valoarea de adevar a propozitiilor. O propozitie
nu isi poate patra valoarea de adevar intr-un univers in care principiile logicii nu functioneaza. Se
considera ca nici nu poate exista un univers in care principiile logice sa nu functioneze, deoarece
principiile logice reprezinta conditia de posibilitatea interna a oricarei lumi posibile.
Principiile logice sunt indemonstrabile , aceasta deoarece ele sunt legi de maxima generalitate
care, deci, nu pot fi derivate din legi mai generale.

Sunt 4 principii logice:

I. PRINCIPIUL IDENTITATII

A fost formulat inca din scrierile lui Aristotel. Formularea lui: Fiecare lucru este ceea ce este.
Desi, aparent ar putea fi considerat un truism inutil, principiul indentitatii este deosebit de profund.
Formularea: A este A , inseamna ca un obiect, o notiune sau un termen este el insusi si nu este
totodata altceva.
La nivelul gandirii principiul indentitatii determina 3 caracteristici:
1. Univocitatea exprima raportul unui termen A sau non A cu el insusi A sau non A. In
niciun caz A nu este egal cu non A.
2. Precizia presupune inlaturarea din gandire a confuziei, nesigurantei sau vagului.
3. Claritatea este asigurata prin definirea logica a termenilor.

II. PRINCIPIUL NON-CONTRADICTIEI

Din perspectiva ontologica ne spune ca este imposibil ca un obiect oricare ar fi el sa posede si sa
nu posede o anumita proprietate in acelasi timp si sub acelasi raport. Cu alte cuvinte, de exemplu, un
om nu poate fi in acelasi timp si vinovat si nevinovat.
Cu referire la propozitii, adica din perspectiva gnoseologica semantica principiul non-contradictiei
ne spune ca o propozitie nu poate sa fie in acelasi timp si sub acelasi raport adevarata si falsa. Stabileste
imposibilitatea afirmarii si negarii simultane a aceluiasi predicat despre acelasi subiect.
Nu poate fi demonstrat direct, dar poate fi demonstrat indirect prin reducere la absurd. In acest caz
insusirile esentiale ale lucrurilor ar disparea, ne-am afla intr-o lume absurda in care s-ar putea spune ca
suntem in acelasi timp vii si morti, rezulta ca in absenta principiului non-contradictiei nu putem emite
nici o propozitie logica.

III. PRINCIPIUL TERTULUI EXCLUS

Ne spune ca: daca avem un obiect, oricare ar fi el, si o anume proprietate, oricare ar fi ea, atunci
acel lucru are doar doua alternative:
- sau poseda acea proprietate
- sau nu poseda acea proprietate
O a treia varianta nu este posibila.
Comparativ cu principiul noncontradictiei care ne spune ca nu putem atribuii unui lucru doua
predicate contradictorii, principiul tertului exclus ne spune ca respectiva proprietate ori o are ori nu o
are, a treia varianta fiind exclusa.
Principiul noncontradictiei ne spune ca doua propozitii contradictorii nu pot fi ambele adevarate. Se
pune intrebarea: dar pot fi ele ambele false?. Principiul tertului exclus ne raspunde la aceasta intrebare
in sensul ca doua propozitii aflate in raport de contradictie nu pot fi ambele false in acelasi timp si sub
acelasi raport. Cu alte cuvinte, nu se poate ca ceva sa fie si "A" si "non-A" in acelas timp.
Mai mult de atat, principiul tertului exclus subliniaza necesitatea ca ceva sa fie "A" sau "non-A"
deoarece a treia varianta este exclusa.



3

IV. PRINCIPIUL RATIUNII SUFICIENTE
Acceptarea sau neacceptarea unei propozitii se face pe baza unui temei care reprezinta ratiunea
suficienta pentru ca acea propozitie sa fie considerata acceptata sau neacceptata.
Exista mai multe tipuri de temeiuri pentru a sustine sau a respinge o propozitie si acestora le
corespund mai multe tipuri de conditionari.
Tipuri de temeiuri:
1. -temeiuri necesare dar nu si suficiente: masina are carburant - masina merge
2.- temeiuri suficiente dar nu si necesare: a castigat la loto - a jucat la loto
Conditia suficienta este cea care declanseaza consecinta, dar nu este singura in masura sa o
declanseze.
In cazul temeiurilor suficiente dar nu si necesare, din adevarul conditiei rezulta adevarul
consecintei, dar din adevarul consecintei nu rezulta adevarul conditiei.
3. - temeiuri necesare si suficiente: triunghiul echilateral
Tipul de temei necesar si suficient se exprima in limbajul natural curent prin expresia "daca si
nu mai daca"
4. -temeiuri nici necesare, nici suficiente: azi e soare - imi e foame
Privesc in general propozitii care sunt logic independente, in care nu exista nici o legatura intre
valoarea de adevar a diferitelor propozitii luate in considerare.
Care dintre acestea sunt acceptate pentru a putea afirma o propozitie?
Doar temeiurile suficiente.
Daca p, atunci q.
Daca si numai daca p, atunci q.

NOTIUNILE

Sunt elemente de baza ale gandirii.

SENSUL SI REFERINTA UNUI TERMEN:

Referinta unui termen este acel obiect la care se refera termenul respectiv.
Sensul unui termen este modul in care este dat obiectul constiintei celui care il percepe. Ce
anume se intelege prin acel termen.
Notiuneaeste cea mai simpla entitate gandibila.
Notiunea presupune, in primul rand, un sens, adica un ansamblu de note caracteristice prin care
ea este gandita. Nu poate exista o notiune fara ca ea sa aiba un sens.
In stiinta, in general, vorbim si despre notiuni vide. Notiunile vide sunt notiuni care nu au
referinta. Ele au sens.
Sensul unei notiuni (notele ei caracteristice) se exprima printr-un semn care poate fi sonor, in
limbajul vorbit, poate fi scris sau poate avea orice alte forme (sistemele morse, informatice, etc.)

Notiune, termen, cuvant

Notiunile sunt exprimate in limbaj prin cuvinte. Uneori insa, un singur cuvant nu este suficient
pentru a exprima o notiune. Astfel sunt necesare cuvinte determinate prin atribute. Sunt necesare
sintagme. Propozitii determinative asociate unui nume. Fraze determinative asociate unui nume.
Exprimarea notiunilor in limbaj, prin cuvinte, ne obliga adesea sa formulam o notiune in mai
multe cuvinte.
Acelasi cuvant poate reprezenta mai multe notiuni. Termeni polisemantici si omonimi.
In limbajul natural notiunile nu exista izolate ele apar ca parti in propozitiile logice sub forma de
termeni.





4

STRUCTURA UNEI NOTIUNI:
Orice notiune are doua elemente legate in mod direct unul de celalalt:
- sfera;
- continutul.

1. Sfera unei notiuni este clasa ale carei elemente sunt referintele acelei notiuni. Totalitatea
obiectelor care cad sub o notiune constituie sfera sau extensiunea acelei notiuni.
Exista intre sferele notiunilor raporturi de incluziune corespunzatoare raporturilor dintre
clasele de elemente existente.
Exemplu: "talharie" este inclusa in "infractiune" ce este inclusa in "incalcare de reguli".
Notiunea includenta este genul, iar notiunea inclusa este specia.

2. Continutul unei notiuni cunoscut in logica si sub denumirea de comprehensiune, conotatie
sau intensiune este alcatuit din notele caracteristice pe care le au in comun elementele care
alcatuiesc sfera acelei notiuni.
Exemplu: notele notiunii patrat 4 laturi egale, unghiuri de 90, aria= l
2.

Continutul unei notiuni este determinant al sferei.

Legea raportului invers:
Intre sfera si continutul unei notiuni, dintre care una este gen pentru cealalta, apare o relatie
speciala, de importanta deosebita in logica, o relatie de raport invers in sensul ca cu cat creste sfera cu
atat continutul se micsoreaza si vice versa.

RAPORTURI INTRE NOTIUNI

Sunt determinate de cele doua elemente care definesc structura notiunii, respectiv, sfera si
continutul.
Conform raportului invers dintre sfera si continut, raporturile de sfera determina raporturile de
continut, iar raporturile de continut determina raporturile de sfera. Astfel, o notiune care include pe alta
sub aspectul sferei este inclusa de catre cea din urma sub aspectul continutului.
Exemplu: notiunea "fruct" include sub aspectul sferei notiunea "mar" (toate merele sunt fructe),
iar notiunea inclusa "mar" contine toate notele definitorii ale clasei fructelor (adica include sub aspectul
continutului notiunea de "fruct").
Studiul raporturilor dintre notiuni pe baza criteriului sferei presupune luarea in considerare a
criteriului incluziunii elementelor in clase.
Din perspectiva sferei, raporturile dintre notiuni sunt:
1.de ordonare: -subordonare;
-supraordonare;
-identitate;
-intersectie directa;
-rejectie;
-subcontrarietate;
2.de disonanta sau opozitie: -contrarietate;
-contradictie;
-diferenta logica;
-diferenta conversa;
-independenta.

I. Raporturile de ordonare dintre notiuni:

Raporturile de ordonare sunt relatii de suprapunere intre sferele notiunilor si de concordanta
intre continuturile acestora.

1. Raportul de subordonare: doua notiuni "A" si "B" se afla in raport de subordonare, adica "B"
este subordonata lui "A", atunci cand sfera lui "B" este in intregime inclusa in sfera lui "A",
continutul lui "B" fiind in intregime inclus in cel al lui "A".
5


2. Raportul de identitate: doua notiuni "A" si "B" se afla in raport de identitate atunci cand oricare
ar fi un obiect "X", apartinand sferei lui "A", acesta apartine si sferei lui "B", si oricare ar fi un
obiect "Y" care apartine sferei lui "B", acesta apartine si sferei lui "A" in conditiile in care
notiunile nu sunt exhaustive, iar universul de discurs in afara notiunilor "A" si "B" este nevid.

3. Raportul de intersectie: doua notiuni "A" si "B" sunt in raport de intersectie atunci cand anumite
elemente din "A" se regasesc si in "B" si vice versa.

4. Raportul de subcontrarietate: Doua notiuni "A" si "B" sunt in raport de subcontrarietate cand ele
sunt genuri comune ale uneia sau mai multor specii, notiunile "A" si "B" fiind nevide, dar
exhaustive (darnic si econom).

II. Raporturile de opozitie intre notiuni:

Relatiile de opozitie sunt acele relatii determinate de gradul de excluziune intre sferele
notiunilor si de incompatibilitate intre continuturile acestora.

1. Raportul de contrarietate: Doua notiuni "A" si "B" sunt in raport de contrarietate cand
oricare ar fi un element din universul de discurs, acesta nu face parte, dar nu poate lipsi din
sfera ambelor, universul discursului in afara sferelor lui "A" si "B" fiind nevid.

2. Raportul de contradictie: doua notiuni "A" si "B" sunt in raport de contradictie atunci cand
oricare ar fi un element din universul de discurs el nu face parte,si poate lipsi din sfera
ambelor. Altfel spus, doua notiuni sunt in raport de contradictie cand ele nu au nici un
element comun, notiunile fiind nevide si exhaustive.


Clasificarea notiunilor dupa criteriul sferei:

1. Notiuni vide si nevide:
O notiune "A" este vida atunci cand sfera lui "A" nu contine nici un element. Altfel, notiunea
"A" este nevida.

2. Notiuni singulare sau generale:
O notiune "A" este singulara atunci cand "A" contine un singur element. Altfel notiunea este
generala. Obiectele care sunt prezentate de o notiune singulara cer de obicei mai mult de un cuvant
pentru a fi redate.

3. Notiuni colective sau divizive:
O notiune "A" este colectiva atunci cand sfera lui "A" este alcatuita dintr-una sau mai multe
colectii de obiecte.
O notiune "A" este diviziva atunci cand sfera lui "A" este alcatuita din mai multe elemente care
au proprietati individuale. Elementele care intra in sfera lui "A" au o serie de proprietati in comun.
Raportul de la element la clasa este diviziv, adica tot ce este valabil despre clasa este valabil si despre
fiecare element al ei.

4. Notiuni vagi(fuzzi) si nevagi(nonfuzzi):
O notiune este nevaga daca, oricare ar fi un element "a", putem spune cu precizie daca "a"
apartine sau nu sferei lui "A".
Orice notiune este considerata o variabila lingvistica, In consecinta, notiunile vagi se vor numi
variabile lingvistice vagi.




6


Clasificarea notiunilor dupa criteriul continutului:

1. Notiuni abstracte si notiuni concrete
Precizam ca toate notiunile sunt abstracte, in sensul ca ele sunt rezultatul unui proces de
abstractizare, adica prin ignorarea proprietatilor necomune ale obiectelor care formeaza clasa la care
notiunea se refera.
Din punct de vedere al continutului o notiune este abstracta daca nu poate fi corelata cu un
obiect care nu exista in realitate.
O notiune concreta se obtine prin tratarea proprietatilor ca si cum ar fi lucruri. Din punct de
vedere lingvistic ele sunt rezultatul substantivizarii adjectivelor. O notiune este concreta atunci cand se
aplica unor lucruri care exista sau se presupune ca exista ca atare in realitate.

2. Notiuni absolute si relative:
O notiune este absoluta daca ea are un inteles de sine statator, iar pentru a o gandi nu este nevoie
de luarea in considerare a unei alte notiuni cu care s-ar afla in relatie.
Notiunile relative sunt acele care nu au un inteleses decat atunci cand se afla in raport cu alte
notiuni.

3. Notiuni independente si corelative:
Doua notiuni "A" si "B" sunt independente daca oricare dintre ele nu o antreneaza pe cealalta si
nici negatia celeilalte. In acest caz notiunile pot fi candite separat. In caz contrar, notiunile se numesc
corelative, pentru ca gandirea uneia implica un corelat, iar definitia unei astfel de notiuni trebuie sa tina
seama si de corelatul acelei notiuni.

4. Notiuni pozitive si negative:
Notiunea este pozitiva cand in continutul ei regasim prezenta anumitor caracteristici ale
obiectelor care constituie referinta acelei notiuni.
In caz contrar, atunci cand obiectele ce constituie sfera notiunii sufera de anumite privatiuni, iar
aceste privatiuni se reflecta in semnul care reda notiunea, notiunea este negativa.
Unele notiuni negative lingvistic sunt rezultatul adaugarii unor prefixe privativea, anti, ne,
in. Exista cazuri in care forma logica nu corespunde formei lingvistice astfel ca unele notiuni cu
prefixe negative sunt din punct de vedere logic pozitive. Ex. Anticorp, antiproton.



SISTEMUL LOGIC AL DREPTULUI

Este o logica formala, aplicata care are drept scop analiza rationamentelor juridice si elaborarea
unor reguli ale argumentelor juridice.
Logica juridica studiaza regulile specifice gandirii juridice corecte care guverneaza procesul
edictarii, respectiv interpretarii si aplicarii normelor de drept.
Dreptul este un sistem de norme care sunt organizate pe de o parte in ramuri si institutii juridice,
iar pe de alta parte sub forma de principii notiuni si reguli juridice nescrise care rezulta din analiza
sistemului legislativ, sau sunt impuse ideologic de catre sistemul politic.
Dreptul este un sistem ierarhizat, piramidal, alcatuit din norme mai puternice si norme cu mai
putina tarie care trebuiesc interpretate cu cele puternice.
Cele mai importante sunt cele constitutionale, normele organice si cele ordinare.








7

PRINCIPIILE JURIDICE

Sistemul de norme este completat de un sistem de principii juridice care reprezinta sinteze ale
normelor sau expresii ale ideologiei dominante in epoca. Sunt 3 categ de principii:

I. Principii ale intregului drept roman
- p. democratiei;
- p. egalitatii in fata legii;
- p. separatiei puterilor in stat.

II. Principii de ramura:
- p. proprietatii;
- p. egalitatii in fata legii civile;
- p. ocrotirii si garantarii dr. ob. civile in dreptul civil;
- p. legalitatii raspunderii;
- p. incrimarii si pedepsei;
- p. individualizarii rasp. penale in dr. Penal.

III. Principii ale unei sau ale unor institutii de drept:
- proximitatii relatiilor de rudenie.

In cadrul sistemului drept principiile au rol de axiome , ele folosesc ca fundament in oricare
demers de argumentare. Au rol de asigurare a flexibilitatii in timp a sistemelor de drept, respectiv
adaptarea dea lungul timpului la cerintele ideologice, manifestate prin interpretari conform spiritului
vremii, in epoci diferite, ele fiind filtrate prin optica altor principii de drept.
Metodele de interpretare logica sunt diferite pentru dreptul public si cel privat, astfel acoperind o
sfera mult mai larga de reglementare care presupune folosirea tuturor metodelor si legilor logicii
juridice.
Proprietatile logice esentiale ale oricarui sistem juridic sunt 2:
- completitudinea si consistenta, care impreuna asigura omogenitatea sistemului
juridic.
1. Completitudinea este capacitatea sistemului juridic de a da o solutie oricarei
probleme juridice, adica sa poate determina consecinte juridice ale oricarui fapt.
2. Consistenta este compatibilitatea normelor sale, respectiv lipsa oricaror contradictii
in interiorul sau.

Se considera ca un sistem juridic este inconsistent atunci cand unele din normele sale ordona, iar
altele interzic in acelasi timp aceleiasi persoane, acelasi comportament si in aceleasi imprejurari.
Un sistem juridic nu este niciodata complet. Realitatea societatii este intr-o permanenta evolutie,
iar legiuitorul nu poate tine pasul cu ea.

METODE DE INTERPRETARE A NORMELOR JURIDICE

Probleme se datoreaza textului normativ care poate sa contina termeni care sunt polisemici,
antisemici, norme lacunare.
Aceasta situatie duce fie la modificarea legii, fie la elaborarea unor norme de interpretare.
1. Cand normele de interpretare sunt facute de organul care a dat actul normativ respectiv,
aceasta se numeste interpretare autentica si este obligatorie, pentru ca este oficiala.
2. Interpretarea neoficiala, este facuta de altcineva decat cel care a facut legea, si nu se aplica
in mod general, nu este obligatorie, fiind limitata la cazul respectiv. Poate fi facuta de
procuror, judecator sau avocat.

In ceea ce priveste interpretarea normelor de drept exista diferente semnificative intre sistemul
anglosaxon si sistemul roman sau francez. Sistemul anglosaxon este caracterizat printr-un grad mai
redus de codificare fiind axat pe doctrina precedentului.
8

Exista o mai mare libertate de interpretare prin adaptarea solutiilor la caracteristicile individuale
ale participantilor la proces.
In cazul sistemelor derivate din dreptul roman si francez majoritatea sistemelor europene,
interpretarea este restransa doar la cazurile in care legea este ambigua si lacunara.
Interpretarea in general nu trebuie sa fie confundata cu calificarea.
Operatiunea de calificare are drept scop sa determine carui tip de act in abstracto ii corespunde
un act concret, respectiv identificarea legii care se aplica unui fapt juridic.
Pentru interpretarea textelor normative se folosesc diferite metode.
Calitatea rezultatelor depinde de metoda utilizata care trebuie sa fie aleasa in functie de
specificul normei studiate.

CERINTELE METODOLOGIEI JURIDICE:

1. Neutralitatea obiectivitatea si neutralitatea specifice oricarui demers stiintific garanteaza
ca in interpretarea unei norme nu suntem impinsi cu necesitate spre un rezultat prefigurat in
mod partinic.
2. Coerenta trebuie sa conduca spre obtinerea unei imagini integratoare si coerente a ordinii
juridice si sa asigure astfel coerenta contradictiilor specifice sistemului juridic.
3. Simplitatea presupune obtinerea unor rezultate clare, neechivoce, printr-o aplicare rapida
si accesibila.
4. Verificabilitatea presupune ca persoane diferite ajung independent la acelasi rezultat.


PRINCIPALELE METODE DE INTERPRETARE APLICATE IN DOMENIUL JURIDIC


1. Metoda gramaticala trebuie facuta diferenta intre metoda gramaticala si analiza critica a
textului, care presupune exigenta absoluta a asigurarii ca textul actului normativ analizat este cel
original, nealterat de existenta unor erori de tiparire, mai ales omiterea unor semne de ortografie
care poate duce la denaturarea sensului unui act normativ.
Sensul se obtine prin consultarea Monitorului Oficial.
Prin aceasta interpretare intelegem analiza textului legii in sensul sau morfologic si sintactic.
Analiza gramaticala atenta poate duce la o interpretare diferita de cea initiala. Prin interpretarea
gramaticala se urmareste clarificarea sensului termenilor polisemantici, identificarea sensului
comun al termenilor si cautarea eventualului sens juridic propriu.

2. Interpretarea istorica face apel la cunoasterea epocii in care a fost emisa legea respectiva si
lucrarilor din etapa premergatoare. Aceasta deoarece fiecare norma este emisa intr-un context
politic, sub influenta unei ideologii generate de aspecte diferite de criza economica si sociala.

3. Interpretarea sistematica presupune analiza locului pe care il ocupa norma respectiva in
cadrul legii, ramurii sau institutiilor juridice. Pleaca de la prezumtia ca legiuitorul a creat un
sistem bazat pe o concluzia de ansamblu in cadrul careia fiecare element din sistem isi are rolul
sau.

4. Interpretarea logica presupune aplicarea unor procedee logice care sa conduca de la norma
generala la consecintele sale asupra unor fapte juridice individuale. In general asimilam norma
premisei majore dintr-un silogism, faptul jur il asimilam premisei minore iar concluzia
silogismului este solutia pe care trebuie sa o formuleze judecatorul.
Metoda logica se foloseste si cand comparam intre ele doua sau mai multe concepte pt a vedea
daca sunt sau nu contradictorii, daca rationamentul care le contine este valid.
Atunci cand se constata existenta unei lacune a legii in raport cu un anumit fapt se constata ca
este necesar sa se apeleze tot la o metoda logica si anume la metoda analogiei.
Logica juridica este utila si in motivarea solutiilor juridice respectiv in fundamentarea
motivarilor solutiilor. Calea de la premise la concluzii este atinsa prin mecanisme logice care
pornind de la un caz ii motiveaza sentinta.
9

In logica juridica se folosesc si argumente care sunt metode de rationament specifice
domeniului juridic. Argumentele cele mai des folosite sunt;
- Argumentum a contrario sensu;
- Argumentum a fortiori ratione;
- Argumentum ab absurdum;
- Argumentum a simile.

5. Interpretarea hermeneutica in logica juridica
Hermeneutica percepe textul legislativ ca pe o structura stratificata de semnificatii. Interpretul
incercand sa dezvaluie sensul propriu al dispozitiilor legale, intelesul lor adevarat, situat dincolo
de sensul aparent imediat. Ca urmare acelasi text de lege poate fi interpretat diferit de subiecti
diferiti in functie de cultura personala a celui care interpreteaza, de gradul de dificultate in care
mesajul este codificat, de acuratetea cu care sunt identificate motivele si intentiile legiuitorului.
Hermeneutica presupune capacitatea interpretului de a intelege contextul istoric care a generat
legea, de a intra in pielea legiuitorului. Sunt numeroase situatiile in care in lege sunt introduse
expresii confuze sau inconsistente, motiv pt care judecatorul spune aceasta este interpretarea
corecta sau scrie in concodanta cu ordinea legala decidem astfel.
Sensurile ascunse ale unor expresii din legi se datoreaza schimbarilor in contextul cultural si
ideologic. Judecatorul se afla intr-o situatie paradoxala, aparent, determinata de profesia sa. El
trebuie pe de-o parte sa judece lucrurile si sa aprecieza oamenii pe baza gandirii sale si in acelasi
timp sa preia in demersul sau criteriile lugiuitorului, simbolizat prin lege.
Viata profesionala a magistratului este strans legata de interpretarea ideala a legii pozitive. Ca
urmare magistratul prin intrega sa activitate trebuia sa ia in considerare sensurile textului legii
inclusiv redactarea ei, aspecte privind interesele materiare si aspiratiile societatiii in care se
legifereaza, aspecte care privesc personalitatea si temeperamentul judecatorului, conceptia sa
filozofica despre existenta in general si drept in special si aspecte care tin de personalitatea
judecatorului.
Legea fiind ancorata spatio temporal, judecatorul trebuie sa decida daca ea trebuie aplicata doar
in parte, nu trebuie aplicata deloc sau solutia trebuie sa fie adaptata noului context ideologic si
doctrinar. Concluzionam ca arta de a interpreta prezinta o importanta capitala pt un bun jurist
deoarece corect si eficient interpretata, legea va reprezenta instrumentul de baza in distribuirea
dreptatii.


6. Metoda dogmatica este o metoda thetica, adica o metoda a regulilor care se pretind ca exista
prin ele insele, deci thetic in lb greaca theticos= ceea ce se impune ca regula. Metoda dogmatica
este o metoda logica deductiva care foloseste in demostratiile sale un nr de principii exterioare
sistemului legislativ dar care s-au impus in chip docmatic adica neverificate cu alte cuv
legimitatea lor nu sa cercetat in prealabil.
Metoda dogmatica contine constructii juridice teoretice afirmate de juristi cu pretentia de a fi
valabile oricand si oricum.


7. Metoda intuitiva
Exista situatii in care, in absenta unor indicii sau fundamente de la care sa se porneasca in fata
unei situatii juridice noi sau care nu este reglementata de vreo lege speciala, judecatorii sunt
nevoiti sa se pronunte apeland la ceea ce se numeste judecata in equitas, adica in conformitate
cu ceea ce ei considera ca este in acord cu spiritul de echiatate si ideea de justitie.
Metoda intiutiei trebuie sa actioneze obligatoriu in compatibilitate cu legea adica solutia sa nu
reprezinte o incalcare a normelor de dr pozitiv. Solutia nu trebuie sa incalce nici legile gandirii
si logicii, ea trebuie sa respecte principiile gandirii logice. Pe baza metodei intuitive au fost
formulate maximile juridice, solutii juridice aplicabile pt obtinearea unor sentinte echitabile.




10


LIMBAJUL JURIDIC

Limbajul juridic este partea esentiala a oricarei activitati in domeniul juridic, dreptul fiind din
cele mai vechi timpuri considerat o profesie a cuvintelor. Din totdeauna legaturile dintre drept si limbaj
au tinut de esenta dreptului si au dat nastere de a lungul secolelor unor opere notabile in domeniu.
Limbajul juridic are unele functii fundamentale:
1. De fixare a cunostintelor;
2. De comunicare;
3. Constitutiva a universului juridic;
4. Argumentativa;

Universul discrursului juridice este format din:
- multimea termenilor juridic;
- multimea termenilor din limbajul natural folosite in sens juridic.
In general incovenientele legate de limbajul natural privesc aspecte de omonimie si polisemie a
termenilor.Ambiguitatea unor termeni este adesea clarificata prin chiar incadrarea ei intr-un text juridic.
Limbajul juridic specializat trebuie ca in mod obligatoriu sa elimine polisemia. Termenii juridici
trebuie sa fie monosemici si monoreferentiali. Exista insa multe situatii in care sensul unor teremeni si
largimea sferei reprezentate de acestia sunt diferite de la o ramura de dr la alta si uneori chiar in cadrul
aceleiasi ramuri sau text de lege.
Ex: folosirea termenului de conventiei si contract.
Limbajul juridic are ca o particularitate frecventa de maxime si adagii formulate in limba latina.
Maximele denumite si reguli juridice sunt definitii scurte cu referire la principii care se aplica
diferitelor tipuri de cazuri. Regulile valabile in cazurile generale isi pierd forta in fata exceptiilor.
Adagiile numite si aforisme sau argumente sunt formule generale, propozitii concise care se pot
intipari cu usurinta in memorie. Majoritatea adagiilor au fost formulate de juristii latini si in general ele
ofera o directie cand legea este obscura sau insuficienta. Maximele se invata in latina pt ca sa-si
pastreze forma exacta fara risc de alterare a sensului original, ele au si un rol nemotehnic adica inlatura
riscul traducerii lor prin folosirea unor sinonime in limba materna sau a unor cuvinte polisemice.



NOTIUNEA JURIDICA

Notiunea juridica se defineaste ca o respectare pe plan mintal intr-o forma logica abstracta a
propietatilor esentiale comune ale unei anumite realitati juridice. Notiunea reflecta deci, proprietatile
esentiale si generale ale unei clase de obiecte si nu proprietati intamplatoare sau particulare. Notiunile
juridice se folosesc intotdeauna intr-un anumit context adica in asociatii cu alte cuvinte formand
propozitii si fraze.
Contextul este cel care permite interpretarea corecta a semnificatiei unui termen. In domeniul
dreptului, contextul este dat de multimea termenilor cu semnificatie juridica. Gandirea juridica se
situeaza intotdeauna intr-un univers al discursului juridic in care se determina in mod univoc, intelesul
termenilor folositi.
Contextul juridic al notiunii inlatura omonimia si polisemia unor termeni juridici si circumscriu
astfel cu precizie extensiunea lor.









11

CLASIFICAREA NOTIUNILOR


I. In functie de gradul de generalitate:
1. Tipuri sinteze partiale ale caracteristicilor esentiale ale unei clase de obiecte. Uneori
tipul este expresia abstracta a caracteristicilor ideale pe care trebuie sa le aiba un obiect.
Ex. Tipul bunului proprietar, tipul bunului tata de familie din dreptul roman.
2. Categoriile sunt notiuni caracteristice printr-un grad inalt de generalitate, deci ele
exclud posibilitatea unui gen superior. In stiinta dreptului se foloseste o mare varietate de
categorii.
Ex. Categorii de raport juridic, de drepturi subiective, obligatie, fapta socialmente
periculoasa.

II. In functie de modul de determinare a continutului lor:
1. Cognitive a caror extensiune este data in mod obiectiv si isi pastreaza intelesul in orice
situatie.
Ex. Om
2. Pragmatice a caror extensiune este data de o conventie si se poate modifica in functie
de contextul socio-istoric.
Ex. Infractor categorie de fapte, de anumite persoane definitie in anumite perioade de
timp.

III. In functie de caracteristice obiectelor desemnate:
1. Vide cele care nu cuprind nici un obiect in extensiunea lor.
- Logic vide contradictie logica infractor nevinovat.
- Factual vide sunt vide doar in raport cu experienta noastra factuala extraterestru.
2. Nevide ale caror sfera cuprinde obiecte din realitate.
3. Ideale notiuni rezultate printr-un proces de idealizare linie dreapta.

IV. In functie de gradul lor de complexitate:
1. Simple un singur cuvant hotarare, contract, judecator.
2. Complexe rezulta prin combinarea a doua sau mai multe notiuni pedeapsa
contraventionala, drept subiectiv civil.

OPERATII LOGICE ASUPRA NOTIUNII JURIDICE


Prin operatii logice se inteleg derivari ale unor notiuni din alte notiuni.
Prin intermediul operatiilor logice se construiesc noi notiuni.
Sunt posibile urmatoarele forme de operatii logice: definitia, specificarea, generalizarea, diviziunea,
clasificarea, diferentierea, integrarea, analiza si sinteza.

1. Definitia este operatia logica prin care se indica notele caracteristice ale unei notiuni, mai
precis acele note care o deosebesc de oricare alta notiune juridica. Ea reprezinta un mijloc pt
delimitarea si ordonarea obiectelor. A defini inseamna a determina doar notele esentiale ale
realitatii care este definita.
12


Structura definitiei:

Definitiile sunt exprimate sub forma unor propozitii care contin elementele:

1. - un termen de definit, numit pe scurt definitul sau definiendum;
2. - partea din propozitie prin care se defineste numita definitorul sau definiens;
3. - o relatie de echivalenta a semnificatiei dintre aceste 2 parti, numita si relatia de
definitie.

Procedee de definire in domeniul termenilor juridici

1. Prin exemplificare--cand se specifica un obiect din extensia termenului. Ex: viciu de
consimtamant este,de exemplu dolul.

2. Prin enumerare definitorul indica toate obiectele cunoscute din clasa definitului. Ex:
Vatamarea corporala grava este fapta prin care s-a pricinuit integritatii corporale sau sanatatii o
vatamare care necesita pt vindecare ingrijiri medicale mai mult de 60 zile.

3. Prin indicare, cand se arata obiectul printr-un gest oarecare si se foloseste una din expresiile
"acesta este un...", "in fata avem un.." ,"iata un.." . Ex: fapta incupatului este o infractiune de
furt (am indicat)

4. Prin sinonimie se defineste un termen prin alt termen, care poseda acelasi inteles. Ex:
Adagiul este o maxima, decretul este o lege. In general se recomanda sa nu se foloseasca
definitia prin sinonime, deoarece cel mai adesea este nesatisfacatoare pt ca ea nu reuseste sa
defineasca conducand adesea la o eroare logica, cunoscuta sub numele de DEFINITIE
CIRCULARA SAU CERC IN DEFINITIE.

5. Prin stipulare, cand se determina semnificatia unui cuvant pt viitor, sau intr-un context
specific. Ex. Se foloseste frecvent in texte de lege sau in lucrari de jurisprudenta: "prin x vom
intelege..."(dam o definitie) stipulam cadrul legii respective. Uneori prin definitia stipulativa se
pot crea cuvinte noi adaptate, specifice contextului legal respectiv sau se pot acorda semnificatii
noi unor cuvinte sau notiuni deja existente. Spunem ca apare un cuvant nou printr-o conventie
terminologica la nivelul textului normativ respectiv.

6. Prin gen proxim si diferenta specifica care presupun :
a) introducerea termenului de definit intr-un termen care e genul sau avand in vedere
asemanarile sale cu alti termeni;
b)diferentierea termenului de ceilalti termeni inclusi in gen prin stabilirea deosebirilor sau
diferentelor.

Definirea prin gen proxim si diferenta specifica,presupune stabilirea unor relatii de subordonare si de
coordonare intre notiuni .


Cerintele definirii prin gen proxim si diferenta specifica:

1. - genul sa fie proxim, adica imediat supraordonat;
2. - diferenta sa fie specifica, adica sa deosebeasca definitul de celelalte specii incluse in genul
proxim.

Un termen in general poate fi inclus in mod succesiv, in genuri proxime diferite si poate poseda mai
multe diferente specifice.
Categoriile nu pot fi definite prin acest procedeu deoarece ele nu au un gen proxim,cunoscut fiind
faptul ca ele au un inalt grad de generalitate.
13

REGULILE DEFINIRII CORECTE

1. Regula adecvarii
Definitorul si definitul trebuie sa fie exprimati prin termeni coextensivi, insensul ca sfera
definitorului trebuie sa coincida perfect cu cea a definitului.
Exista 4 situatii in care aceasta regula poate fi incalcata:
1. atunci cand sfera definitorului e prea larga.
2. atunci cand sfera e prea ingusta;
3. atunci cand sferele definitorului si definitului se intersecteaza;
4. atunci cand ele se exclud total.


2. Regula ireflexivitatii
Definitorul nu trebuie sa repete definitul ,in acest caz definitia ar fi tautologica.

3. Regula asimetriei
Termenul definitor nu trebuie sa se sprijine pe termenul definit, ci trebuie sa fie un termen
independent de acesta. In caz contrar, definitia este circulara si introduce eroarea de cerc vicios.

4. Regula claritatii si univocitatii
Definitorul sa contina numai cuvinte cunoscute, altfel comitem eroarea logica cunoscuta sub
numele de "ignotum per ignotum" sau cu alte cuvinte, explicam un termen necunoscut prin altul
necunoscut. O definitie nu trebuie sa contina termeni ambigui, sa nu recurga la metafore si la expresii
figurate, ea trebuie sa contina termeni univoci care sa indice precis notele caracteristice ale
definitorului.
5. Regula formei afirmative
Definitorul trebuie sa indice ce este definitul si nu ce nu este. Aceasta inseamna ca definitia nu
trebuie sa fie negativa.

GENURI DE DEFINITII IN GANDIREA JURIDICA

1. Definitii legale sunt acele definitii ale caror autori sunt legiuitorii, ele sunt impuse obligatoriu
si nu pot fi neglijate sau modificate.

2. Definitii doctrinare sau opinabile care au drept autori teoreticienii dreptului; ele sunt propuse
de acestia si supuse argumentarii.

3. Definitii de aplicare care au drept autori practicienii dreptului, in special judecatorii si ele pot
fi admisibile sau nu.

Specificarea

Acea operatie logica prin care se construieste specia dintr-un gen al sau, respectiv se realizeaza
trecerea de la un termen dat, la un termen subordonat care are deci o extensiune mai mica. Ex: trecerea
de la termenul de "hotarare judecatoreasca" la cel de "Sentinta" care are o extensiune mai mica
deoarece desemneaza hotararile judecatoresti pronuntate in prima instanta.

Generalizarea

Operatia logica prin care se ajunge la un termen supraordonat care are o extensiune mai mare.
Ex:de la notiunea de "reclamant in dosarul x" se poate ajunge la cea de "reclamant" in general, pt a
verifica daca sunt sau nu indeplinite cerintele procedurale ale legii pentru a fi reclamant intr-un proces.




14

JUDECATA

Judecata reprezinta o forma logica care consta intr-o afirmatie sau negatie de tipul S este P sau S
nu este P.
In logica traditionala sunt studiate judecatile de predictie de tipul S este P.
Din secolul XX au aparut si alte sisteme logice bazate pe alte tipuri de judecati.

CLASIFICARE:

I. Judecati cognitive studiate de logica clasica sub denumirea de judecati de predictie.
Acestea sunt judecati care transmit o informatie cu o anumita valoare logica, fiind transpuse
de obicei sub forma unei afirmatii.
Ex. Orice conventie este un act juridic.
1. Judecati categorice care afirma sau neaga predicatul despre subiect fara nici o
conditie.
2. Judecati modale care nuanteaza afirmatiile prin intermediul unui modus de tipul
necesar, posibil, intamplator, imposibil.
3. Judecati ipotetice care conditioneaza relatia subiect predicat.
4. Judecati disjunctive care au predicate alternative.

II. Judecati pragmatice care releva intentia de a-l determina pe cel caruia i se adreseaza sa
efectueze o actiune.
1. Judecati deontice sunt judecati normative care statueaza o obligatie pentru subiect
trebuie sa respecte legile, sau o permisiune este permis sa fumezi numai in
locuri amenajate sau o interdictie este interzis sa. In general normele enuntate
pot fi juridice, etice, estetice, etc.
2. Judecati imperative transmit un ordin sau un indemn.
3. Judecati interogative cer un raspuns din partea subiectului cine a facut o
fapta?, te cheama?.

III. Judecati axiologice au intentia de a oferi o apreciere valorica, de a situa subiectul pe o
scara de valori. Ex. Logica este utila. In functie de sistemul de valori adoptat judecatile pot
fi adecvate sau false. O specie a judecatilor axiologice sunt si judecatile de gust.

FORME DE JUDECATI COGNITIVE

Orice judecata cognitiva poate fi:
- adevarata sau negativa;
- universala in cazul in care A este afirmat sau negat de B in intreaga sa sfera, atunci
rezulta A este B sau nici un A nu este B.
- particulara atunci cand A este afirmat sau negat de B, doar intr-o parte a sferei
sale si astfel se spune unii A sunt B sau unii A nu sunt B.

Prin combinarea elementelor specifice acestor clasificari putem obtine: universal afirmative,
universal negative, particular afirmative sau particlar negative.

Fiecare propozitie indiferent de forma sa poate fi adevarata sau falsa. In scop memotehnic inca
din evul mediu propozitiile universal afirmative se nteaza cu A, iar cele particular afirmative cu I,
pornindu-se de la primele vocale ale cuvantului AFIRMO.
Pentru propozitiile universal negative notarea este cu E, iar pentru cele particular negative cu O,
provenind de la primele vocale ale cuvantului NEGO.
Silogistica judecatilor de predictie cognitive se mai numeste si silogistica judecatii AIEO.
In istoria gandirii umane s-a pus problema raportului dintre judecata si adevar. Este mult evocata
definitia data adevarului de Aristotel: A enunta ca ceea ce este nu este sau ca ceea ce nu este este constituie o
15

propozitie falsa, dimpotriva o enuntare adevarata este aceea prin care spunem ca este ceea ce este si ca nu este
ceea ce nu este , mai se numeste si definitia adevarului logic.
Nu trebuie sa confundam adevarul logic cu cel factural. O propozitie poate sa respecte cerintele validitatii
logice, dar sa fie falsa factual.
O propozitie poate fi adevarata pentru o persoana si falsa pentru alta.
Falsitatea unei propozitii poate rezulta si din analiza semnificatiei fiecarui termen, iar validitatea putand
fi dovedita si prin raportarea la realitate.
Exista frecvent formulari de propozitii care introduc notiuni vagi, ambigue prin raportarea la diferite
puncte de referinta si cazul folosirii termenilor: inalt, mare, mic, etc., care au in vedere raportarea la sisteme
concrete si individuale.
Alte tipuri de judecati cognitive:
1. judecati modale care sunt rezultate din modificarea unei judecati categorice prin
modalizarea verbului ori a intregii forme. Ex. Infractiunea este posibil omor, infractiunea
este necesar omor sau infractiunea este intamplator omor.
2. judecati ipotetice sunt judecati in care relatia dintre subiect si predicat este conditionata.
Ex. Daca este vinovat atunci este pedepsit.
3. judecati disjunctive sunt judecati care pun doua sau mai multe predicate ca alternative
pentru subiect, din care doar una este adevarata. Ex. A este B sau este C.

RATIONAMENTUL
Rationament sau inferenta, este atunci cand determinam valoarea de adevar a unei judecati cu
ajutorul altor judecati, prin rationament furnizam temeiurile in virtutea carora consideram numite
judecati ca fiind adevarate sau false.
Judecatile oferite de temei pentru concluzie se numesc premise, iar juecatile pe cale de
rationament concluzie.
Definitie Rationamentul este un ansamblu de judecati, dintre care una, concluzia, este
sustinuta de celelalte numite premise.
Din punct de vedere logic un rationament este valid numai si numai daca adevarul premiselor lor
garanteaza adevarul concluziilor. Ca urmare daca toate premisele sunt adevarate, atunci concluzia nu
poate fi falsa.
Intre premise si concluzie exista o relatie logica numita consecinta sau curgere logica.
Rationamentul poate urma doua cai:
1. calea deductiei de la general la particular;
2. calea inductiei de la particular la general.

1. Deductia este mentionata in legislatie in sensul ca judecatorul este autorizat sa
traga concluzii de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Spunem ca aceasta este o
deductie pentru ca porneste de la o universala care este legea egal aplicabila tuturor
indivizilor si ajunge la situatia particulara, deci deducem de la general la particular.
2. Inductia este in general calea inversa, o inferenta de trecere prin rationament de la
judecati care descriu cazuri singulare la judecati care descriu cazuri generale.
Este mult folosita in elaborarea legilor in care se trece de la analiza faptelor social
individuale la generalizarea lor, prin elaborarea unor legi universal valabile. Nu au
valoare de adevar absolut, concluziile lor fiind considerate probabile.
Inductia poate fi de doua feluri:
2.1. De la particular la general.
2.2. De la particular la particular.

2.1. De la particular la general sunt considerate generalizari, inductia de acest
fel poate fi completa sau incompleta.
Este completa atunci cand trecerea de la particlar la general se face in cadrul
unei clase finite de obiecte. In acest caz examinarea fiecarui obiect al clase.
Constatarea ca fiecare obiect are aceeasi proprietate si concluzia ca toata clasa
poseda proprietatea.
16

Este incompleta atunci cand clasa are un numar foarte mare de obiecte, chiar
infinit si concluzia este incerta, ramane probabil adevarata pentru ca datele
care stau la baza concluziei sunt doar un esantion care poate fi sau nu
reprezentativ.
2.2. De la particular la particular are 2 forme:
2.2.1. Transductia se deruleaza de la singular la singular, daca exista o
ideee mediatoare, una sau mai multe proprietati importante comune.
2.2.2. Analogia se caracterizeaza prin faptul ca transferarea proprietatii
de la un obiect la altul se face pe baza relatiei de asemanare dintre
obiecte. In acest caz obiectele au insusiri comune si insusiri diferite,
iar intre diferitele insusiri ale aceluiasi obiect exista relatii de
dependenta.
Atunci cand insusirile comune prevaleaza putem presupune ca in situatii similare cele doua
obiecte vor reactiona similar.

PRINCIPALELE METODE INDUCTIVE SUNT:

1. Metoda concordantei. Care ne spune ca, daca exista o serie de cazuri ale unui fenomen si daca
aceste cazuri care au numai o circumstanta comuna concorda intr-o singura situatie, atunci
aceasta este cauza sau efectul fenomenului.

2. Metoda diferentei. Care ne spune ca, daca un caz in care un fenomen este prezent si un caz in
care fenomenul este absent au aceleasi circumstante in afara de una care apare in primul caz si
dispare in al doilea, atunci aceasta imprejurare este cauza sau efectul fenomenului.

3. Metoda combinata a concordatei si diferentei. Potrivit careia, daca 2 sau mai multe cazuri de
aparitie a fenomenului cercetat au o singura circumstanta comuna, in timp ce 2 sau mai multe
cazuri asemanatoare cu primele au in comun doar absenta acestei circumstante, atunci
circumstanta prin care cele doua grupuri de cazuri difera este efectul sau cauza fenomenului.

4. Metoda variatiilor concomitente. Potrivit careia un fenomen care variaza intr-un anumit loc de
fiecare data cand un alt fenomen variaza la fel este o cauza sau un efect al acestui fenomen.

5. Metoda ramasitelor. Potrivit careia daca se scade dintr-un fenomen partea cu privire la care
se stie ca este efectul unor antecedente atunci restul fenomenului este efectul antecedentelor
ramase.

SILOGISMUL

Aristotel a definit silogismul asftel: o vorbire in care, daca ceva a fost dat altceva decat datul
urmeaza cu necesitate din ceea ce a fost dat.
In logica generala numim silogisme acele rationamente deductive cu 2 premise indiferent de
forma acestora.
Ex. Toti hotii produc pagube.
Unii infractori sunt hoti.
Unii infractori produc pagube.
Silogismul este definit ca un rationament care din doua judecati categorice care au un termen
comun se deduce o judecata de asemenea categorica, ce are ca termeni, terminii necomuni ai primelor
judecati.

Structura silogismului.
1. Termenul mediu care este termenul comun al celor doua premise(in ex. nostru hotii),
termenul mediu nu apare in concluzie.
17

2. Termenii extremi care sunt termenii care apar in concluzie si in cate una din cele 2 premise.
Extremul care in concluzie joaca rolul de predicat se numeste termen major al silogismul
(in ex nostru produc pagube).
Termenul extrem care joaca rolul de subiect in concluzie se numeste termenul minor al
silogismului( in ex nostru- unii infractori).
Premisa majora este premisa care contine predicatul concluziei, adica termenul major al
silogismului iar premisa minora este cea care contine termenul minor.
Concluzia are drept subiect si predicat termenii necomuni ai premiselor si nu va contine
termenul comun, care este doar un element de legatura intre cele 2 propozitii logice. Silogismul este
inferenta mediata, intrucat stabilirea legaturii enuntate in concluzie intre cei doi membri extremi se face
prin intermediul termenului mediu.

LEGI GENERALE DE VALIDITATE A SILOGISMULUI

1. Orice silogism contine 3 termeni si numai 3. Atunci cand unul din termenii silogismului este
luat in acceptiuni diferite in cadrul celor 2 premise avem de a face cu o eroare numita impatrirea
termenilor sau quaternum terminorum.

2. Termenul mediul trebuie sa fie distribuit. Un termen este distribuit atunci cand cuprinde
intreaga clasa a notiunii pe care o reflecta. Daca termenul mediu nu ar fi distribuit in ambele
premise el nu ar realiza legatura intre extremi si nu am putea desprinde cu necesitate nici o
concluzie.

3. Nici unul dintre cei 2 extremi nu poate fi distribuit in concluzie, daca nu a fost distribuit in
premisa in care apare. Daca se incalca aceasta lege in privinta unuia sau altuia dintre termenii
extremi ai silogismului se poate ajunge la eroarea logica, a extinderii ilicite a minorului
respectiv majorului (eroarea se numeste majorului ilicit sau minorului ilicit). De aici rezulta ca
nici un termen nu poate avea in concluzie o extensie mai mare decat in premise.

4. Cel putin o premisa trebuie sa fie afirmativa. De aici rezulta ca din 2 premise negative nu
rezulta nici o concluzie si ca nu exista un silogism valid cu ambele premise negative.

5. Cel putin o premisa trebuie sa fie universala. Din aceasta lege rezulta ca din 2 premise
particulare nu rezulta nici o concluzie si ca nu exista silogism valid cu ambele premise
particulare.

6. Cam ambele premise sunt afirmative. Concluzia nu poate fi decat afirmativa. Aceasta regula
se explica prin faptul ca daca ambele premise sunt afirmative aflam din ele ca fiecare din
termenii extremi are o parte comuna cu termenul mediu dar nu aflam nimic cu privire la partle
sau partea necomuna.

7. Cand o premisa este afirmativa si una negativa concluzia nu poate fi decat negativa. In
acest caz raporturile termenilor extremi cu termenul mediu sunt divergente, neavand nici o
informatie despre o posibila parte comuna a extensiunii lor.

8. Cand o premisa este particalara, concluzia nu poate fi universala. In aceste doua din urma
vedem ca concluzia urmeaza premisa cea mai slaba.

Silogismul judiciar are o structura asemanatoare cu a oricarui tip de silogism cu deosebirea ca
intotdeauna premisa majora sa este norma juridica iar premisa minora este fapta ce trebuie
incadrata in lege. Concluzia formulata de judecator ne ofera indicii asupra solutiei juridice formulate
in decizie.



18

Reguli de interpretare a juridicitatii.

Analiza principalelor metode folosite pt interpretarea normelor si actelor juridice

Teoria lacunei juridice.
In logica juridica problema existentei si complinirii lacunei juridice este una dintre temele
centrale.
In general spunem ca exista o lacuna a dreptului sau a legii atunci cand intr-un sistem de drept
nu exista o norma juridica pe care judecatorul sa o poata aplica la un caz determinat sau atunci cand
norma existenta este incompleta si pe baza ei nu poate fi formulata nicio solutie.
Problema filosofica a completitudinii dreptului are complementara acceptarea existentei
lacunelor.
D. p.d.v al filosofiei juridice problema lacunelor a primit diferite interpretari astfel exista autori
care contesta existenta lacunelor considerand ca absenta unor reglementari cu privire la anumite situatii
corespunde cu intentia legiuitorului de a nu-l constrange pe subiect la un comportament oarecare si deci
de a-l lasa sa-si creeze o norma individuala.
Alti teoreticieni ai dreptului considera ca atunci cand o lege nu prevede modul in care trebuie
reglementata o situatie juridica, in fapt legiuitorul vrea sa dea judecatorului libertatea de a alege cea
mai buna solutie posibila, pornind doar de la faptul concret si de la principiile dreptului.
Observam insa, ca in domeniul dr public, puterea judecatorului de a umple lacunele existente
respectiv de a complini legea este limitata.
In domeniul dr penal judecatorul este obligat sa se limiteze la o interpretare stricata a legii fara
sa foloseasca analogii, trimiteri la alte legi sau interpretari persoanale.
In dr penal lacunele pot fi rezolvate doar de catre legiuitor de lege ferrenda, ele nu pot fi
rezolvate de catre judecator.
In dr international public, atunci cand judecatorul ajunge la concluzia ca un dr sau unele
obligatii nu sunt prevazute de ordinea juridica el se poate abtine de la solutionarea cazului formuland o
decizie de non liquet. De multe ori deciziile pot sa tina de factori politici care pot trece la elaborarea
unor legi in absenta reglementarilor.

LACUNA SI ANTINOMIE

Lacuna juridica nu poate fi confundata cu antinomia.
Avem de a face cu o antinomie, in sistemul dreptului, atunci cand aceasta contine o regula care
ordina sa se faca A si o alta care interzice sa se faca A, deci actiunea A este totodata ordonata si
interzisa.
Antinomia denota existenta unei incompatibilitati intre directivele relative la acelasi obiect.
Antinomia consta in dificultatea de a alege o anumita solutie din mai multe reglementari
existente. Spunem astfel ca antinomia creeaza o situatie de conflict al legilor numita si lacuna logica a
dreptului.
In cazul antinomiei sau lacunei logice, judecatorul nu trebuie sa umple un gol cum este in cazul
lacunelor de lege ferenda, el trebuie sa faca o alegere intre mai multe solutii si sa motiveze valid
optiunea sa. Lacuna logica a dreptului numita si antinomie poate fi rezolvata prin 2 metode:
1. - in cazul unei diferente ierarhice de plasare a normelor in sistemul de drept(EX. Intre o norma
constitutionala si un ordinara) este valabila maxima: Lex superior derogat lex inferiori deci se
aplica legea mai puternica care este situata mai sus in ierarhie.
2. - in cazul unor legi plasate pe acelasi nivel ierarhic fuctioneaza regula: lex posterior derogat
lex inferiori deci se aplica ultima lege.
Conform acestor 2 postulate, pt a exista o antinomie perfecta, care sa dea nastere unei lacune trebuie
ca cele 2 norme sa aiba aceeasi forta juridica (ceea ce inseamna ca nu va functiona criteriul ierarhic) si
trebuie sa fie promulgate in aceeasi zi(altfel se presupune ca legea anterioara este abrogata tacit).
Facem precizarea ca ordinul si interdictia terbuie sa priveasca acelasi subiect si aceeasi actiune
in aceleasi circumstante.
Ex. Nu este o antinomie atunci cand o norma interzice vanarea pasarilor salbatice, dar ordona
padurarilor sa impuste ciorile. In acest caz interdictia instituita de prima regula este doar restransa de
cea de a 2 a in sesul ca notiunea de pasari salbatice este inteleasa intr-un sens restrans care exclude
19

ciorile din categoria pasarilor salbatice. Aici este vorba depre o regula generala si o exceptie de la
regula. In general exceptiile sunt de stricta interpretare si privesc doar cazuri periferice ale domeniului
juridic reglementat.
Aceste 2 reguli de rezolvare a antinomiilor functioneaza doar in cadrul unui sistem de drept
national. In dreptul privat international exista numeroase cazuri de antinomii pt ca de fapt aici avem de
a face cu 2 sau mai multe sisteme juridice si ca urmare cele 2 reguli de rezolvare a antinomiilor nu sunt
aplicabile. Ca regula generala cand rezolavarea unei antinomii nu este posibila deoarece ea conduce la o
contradictie aparent irezolvabila spunem ca antinomia creeaza o lacuna in drept.

Tipuri principale de antinomii intalnite in practica juridica:

1. Situatia in care doua norme de drept pozitiv sunt simultan inaplicabile deoarece ele trebuie sa fie
aplicate cu privire la aceeasi relatie juridica. EX. Casatorie sau adoptie care implica persoane de
nationalitate diferita in cazul in care legislatia celor 2 tari prevede solutii diferite si divergente pt
aceeasi situatie.

2. Antinomia care apare in cazul in care legea nationala violeaza ordinea publica
internationala. In acest caz judecatorul se afla intr-un impas deoarece se presupune ca ar trebui
sa accepte prevederile legislatiei internationale, dar astfel se porneste de la presupozitia care se
poate dovedi falsa, ca legiuitorul insasi nu ar fi dorit sa incalce ordinea juridica internationala.
Avem un caz similar atunci cand o lege face trimitere la un art al unei legi abrogate anterior in
mod explicit. In acest caz ne intrebam daca este revocata doar abrogarea acelui articol sau sunt
valabile si alte prevederi ale respectivei legi putand deci sa ne referim si la ele.

3. Ne aflam in prezenta unei antinomii si atunci cand este imposibul sa aplicam simultan 2 norme
asa cum sunt ele enuntate. Aici este vorba de o antinomie de interpretare care poate disparea
daca recurgem la alta tehnica de interpretare care sa permita relevarea unor semnificatii diferite
care uneori nu apar in textul legii si care tin seama de intentia legiuitorului, de lucrarile
preparatorii care au stat la baza acestui act normativ sau de solutiile jurisprudentei. Tehnicile de
interpretare pot deci sa evite punerea unei probleme juridice in termenii antinomiei. Apare aici
insa problema limitelor puterii judecatorului atunci cand concluziile acestuia contrazic flagrant
textul legii.

4. Situatii in care putem avea de-a face fie cu o antinomie fie cu o violare a legii de catre o
autoritate ierarhic subordonata. Contextul intitutional le permite deseori judecatorilor sa aleaga
intre 2 legi situate pe paliere ierarhice diferite, dar nu le permite sa decida asupra
constitutionalitatii unei legi sau unui tratat. Putem concluziona ca deseori antinomiile pot fi
rezolvate printr-o tehnica de interpreatare respectiv apelul la interpretarea extensiva, la spiritul
legii, apelul la intentiile legiuitorului si la spiritul epocii. Toate acestea pot duce la rezolvarea
oricarei antinomii, dar facem precizarea ca intotdeauna validitatea acestei rezolvari va
ramane sub semnul intrebarii.

Reglementarae lacunei juridice in dreptul privat.

Existenta lacunei juridice este semnalata de catre art.3 CC care prevede obligativitatea
rezolvarii ei in cele ce urmeaza: judecatorul care va refuza a judeca, sub cuvant ca legea nu prevede,
sau ca este intunecata sau neindestulatoare, va putea fi urmarit ca culpabil de denegare de dreptate. In
art 4 se traseaza limite judecatorului pt ca interventia sa sa nu incalce principiul separatiei puterilor in
stat: este oprit judecatorul de a se pronunta, in hotararile pe care le da, prin cale de dispozitii generale
si reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse.
Rezulta de aici, ca judecatorul are doar puterea de a umple o lacuna individuala, de a rezolva un
caz particular. Ca urmare decizia sa nu creeaza precedente, ea nu tine loc de lege pt rezolvarea unor
cazuri asemanatoare si ca urmare nu trebuie sa fie pronuntata sub forma unor dispozitii generale si
reglementare.
Unele coduri civile europene prevad ca metoda de eliminare a lacunelor si recursul la analogie,
la cutuma, apelul la principiile dreptului. Spre deosebire de acestea CC Rom. Pastreaza tacerea in acest
20

domeniu si deci el lasa o anumita libertate judecatorului. In acest caz judecatorul nu are numai
libertatea de a umple lacuna ci el are si obligatia de a umple lacuna pt ca in caz contrar se face culpabil
de denegare de dreptate (deni de justice).
Ca urmare in dr civil si respectiv in ramurile derivate din dr civil cum ar fi dr familiei, dr
comercial, dr transporturilor si alte ramuri este interzisa decizia de non liquet. Judecatorul este obligat
sa emita o decizie pt ca el serveste dreptatea, sistemul dreptului si deci poate face apel la principiile
nescrise care au dus la crearea legilor respective.

Tipuri de lacune juride:

1. Lacune veritabile si lacune false.
Lacuna veriatabila este cea care survine intr-un context care nu ofera indicii de interpreatare pt
solutionarea cazului sau in situatiile in care o lege instituie o actiune dar nu ii determina limitele si
conditiile concrete in care ea trebuie sa aiba loc.
Lacunele false sunt cele care survin in cazurile in care aplicarea prevederilor legii conduce la o
decizie contrara intentiei legiuitorului sau a ordinii de drept.
Exista 3 tipuri de lacune false:
- lacuna lingvistica datorata unei formulari lingviste defectoase a textului sau folosirii
unor expresii incorecte dpdv terminologic.
- lacuna politica (sau ideologica) care apare in cazul schimbarii unui regim politic sau
a ideologiei dominante si ca urmare apar conflice intre noul sistem politic ideologic
si prevederile legii. Evenimentele din decembrie 1989 din Romania au determinat o
avalansa de lacune in conditiile in care o serie de legi nu mai erau aplicabile in
totalitate sau in parte pt ca intrau in contradictie cu noile principii politice.
- lacuna creata de legea intrata in desuetudine, situatie in care legea existenta este
aparent valabila dar fiind formulata cu mult timp inainte, evolutia stiintei a facut ca
directivele normative devenite invechite sa fie inoperante.

2. Lacune intentionate si neintentionate.
Aceasta clasificare a lacunelor este legata de vointa legiuitorului.
Lacunele intentionate numite si lacune constiente sunt dependente de vointa legiuitorului care
propunandu-si sa ofere o liberatate mai mare judecatorului omite sa reglementeze unele situatii.
Lacunele neintentionate numite si neconstiente apar independent de vointa legiuitorului si se
explica prin neputinta acestuia de a prevedea unele situatii.

3. Lacune primare si secundare.
Lacunele primare sunt cele care existau deja in momentul aparitiei normei.
Lacunele secundare sunt cele care apar ulterior ca urmare a modificarii sistemului social sau a
progresului tehnic.

4. Lacune in lege si lacune in drept.
Unii, autori analisti ai dreptului, considera ca intr-un sist de dr evoluat nu exista lacune, ca
urmare orice lacuna aparuta in lege poate fi rezolvata prin apel la principiile dreptului.
Alti autori considera insa ca unele situatii nu pot fi rezolvate nici prin intermediul principiilor
dreptului, dr fiind un sist in continua evolutie, noile principii aparute luand nastere tocmai pt a solutiona
lacunele.

5. Lacune provizorii.
Care sunt create de legiuitor prin ceea ce se numeste legea in alb care inseamna trimiterea la o
reglementare ulterioara. De obicei legiuitorul precizeaza si un termen in care legea de completare
trebuie sa apara dar acest termen nu este intotdeauna respectat.

6. Lacuna tehnica apare in cazul in care legiuitorul a statuat o norma generala fara sa
reglementeze in acelasi timp si expresia sa mai directa. De exemplu ordoneaza plata unor taxe de catre
anumiti subiecti fara sa precizeze cine si in ce conditii va prelua aceste taxe.

21

7. Lacune critice si lacune diacritice
Lacuna critica consta intr-o imposibilitate de evaluare deontica a unui comportament
mentionat intr-o norma. Ele pot fi:
1. - lacune critice a parte obiecti atunci cand timem seama de prevederile legii si nu
putem stabili daca un comportament se inscrie sau nu in prevederile legii.
2. - lacune critice a parte subiecti atunci cand nu putem identifica subiectii carora
norma li se adreseaza.
Lacuna diacritica este o imposibilitate de a alua o decizie, de a rezolva un caz, chiar atunci
cand putem identifica subiectii sau comportamentele vizate, deoarece sanctiunea prevazuta de norma
este neclara.

8.