UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.

10
PROCEDURA DE JUDECATĂ ROMANĂ – LEGIS ACTIONES

Cuprins

10.1. Introducere
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.3.1. Noţiuni generale despre procedura de judecată
10.3.2. Procedura legisacţiunilor (legis actiones)
10.3.2.1. Procedura „in iure”
10.3.2.2.1. Littis contestatio
10.3.2.1.3. Mijloace de soluţionare a litigiilor întemeiate pe” imperium”
10.3.2.2. Procedura „in iudicio”
10.3.2.3. Organizarea instanţelor de judecată
10.3.2.4. Legisacţiunile
10.3.2.4.1. Legisacţiunile de judecată
10.3.2.4.2. Legisacţiunile de executare
10.4. Îndrumar pentru autoverificare
Bibliografie

10.1. Introducere

Procedura de judecata romana legis actiones(a legisactiunilor)

reprezinta deschiderea spre o „judecata dreapta”, anuland Legea
Talionului devenita desueta, si care a suportat , in timp, mai multe
modificari in functie de evolutia societatii romane si fazele prin care
a trecut statul roman dupa fondarea Romei.
Aceasta procedura de judecata, in conformitate cu caracterul
formalist al dreptului roman din acea perioada, imbraca aceeasi forma
in sensul ca partile si magistratul erau obligati sa rosteasca termeni si
formule ritualiste care trebuiau intocmai respectate, cu rigurozitate,
 riscand, din partea partilor, pierderea procesului.
Mijloacele de solutionare a litigiilor intemeiate pe „imperium”
prevedeau obligatoriu desfasurarii procesului procedura „in iure”
urmata de procedura „in iudicio” .
Legisactiunile de executare prevedeau anumite forme ca manus
injectio(punerea mainii) care era o legisactiune ce nu se putea intenta
decat in baza unei sentinte judecatoresti cu referire la o suma de bani,
legisactiune care la randul sau avea trei forme privitoare la sentintele
pronuntate.

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unitatii de invatare

- Cunoaşterea de către studenţi a evoluţiei procedurii de judecata

aplicate in evoluţie istorica de către dreptul roman;
- Înţelegerea de către studenţi a conţinutului primei proceduri de
judecata romane, cea a legisacţiunilor, care a stat la baza evoluţiei
dreptului procesual civil;
- Familiarizare studenţilor cu noţiunile de baza in materia
desfăşurării procesului de judecata;
- Cunoaşterea fazelor de procedura de judecata in aceasta faza
iminenta respectiv procedura in iure si procedura in iudicio;
- Dezvoltarea simţului juridic practic la studenţi întrucât dreptul
roman însuşi s-a format pe baza cazuisticii;

Competentele unitatii de invatare

- După parcurgerea acestei unitati de invatare, studentul va

obtine cunoştinţele de baza privind prima forma a procedurii de
judecata din istoria dreptului respectiv legis actiones, cunostinte
necesare in vederea ridicarii nivelului de cultura juridica in ceea ce
priveste izvoarele Dreptului Procesual, ce ii vor folosi in practicarea
viitoarei profesii de jurist;
- Intregirea cunostintelor teoretice si obtinerea abilitatilor in
domeniul privat prin parcurgerea acestor institutii de drept roman in
cadrul studiului diciplinelor de drept civil actual, in anii ce urmeaza,
deschide o perspectiva pentru tanarul jurist;
- Invatand si aprofundand institutiile de drept roman din aceasta
unitate de invatare, dezvolta capacitatile care, transced formarii de
specialitate, determina studentii sa realizeze teoretic legatura cu
ramura dreptului privat actual in primul rand, si apoi cu alte ramuri
juridice;
- In practica juridica ce urmeaza a o desfasura - si nu numai -
aceste notiuni contribuie la respectarea si dezvoltarea valorilor, a
eticii profesionale, conduce la recunoasterea si respectul diversitatii si
multiculturalitatii in domeniu;
- Studiul aprofundat al acestor institutii juridice de drept roman
constituie o deschidere catre intelegerea foarte buna a institutiilor de
drept civil in facultate, pe parcursul celor patru ani, si de-a lungul
practicarii profesiei de jurist.

2
 Timpul alocat unităţii: 2 ore

10.3. Conţinutul unităţii de învăţare

10.3.1. Noţiuni generale despre procedura de judecată

Normele dreptului procesual au cunoscut o evoluţie extrem de
complexã, evoluţie care şi-a pus amprenta asupra întregului drept
material.
Evoluţia dreptului civil pe cale proceduralã nu este
întâmplãtoare, ci reflectã anumite realitãţi proprii societãţii romane.
Transformãrile suferite de sistemul economic roman s-au reflectat în
fizionomia dreptului, care trebuia sã urmeze un anumit curs şi sã
rãspundã anumitor finalitãţi.1
Pentru a da satisfacţie imperativelor vieţii social-economice,
pãstrând aparenţa cã dreptul a rãmas neschimbat, statul roman a
valorificat în cel mai înalt grad mijloacele procedurii civile, ca
instrumente de realizare a normelor dreptului privat.2
În epoca prestatalã, conflictele dintre persoane erau soluţionate
conform obiceiului nejuridic, prin sistemul rãzbunãrii sângelui, prin
aplicarea legii talionului sau prin invocarea divinitãţii pe calea
anumitor proceduri rituale.3
Consacratã de cutume, legea talionului este la rândul ei
înlocuitã treptat de arbitrajul privat; încercând o umanizare a
conflictelor de interese, arbitrajul presupune dezbaterea conflictului
dintre pãrţile litigante în faţa unui terţ care, ales de acestea, urma sã
soluţioneze pricina, stabilindu-le atât drepturile cât şi obligaţiile ce le
reveneau.4
Odatã cu organizarea politicã a societãţii, apare şi justiţia, ca
formã de realizare a dreptului de cãtre organe specializate ale statului.
Justiţia romanã este justiţia proprietarilor de sclavi care nu vrea
sã cunoascã situaţia mizerabilã a sclavului lãsat la discreţia
proprietarului de sclavi.Cu toate acestea, existau câteva cazuri în care
sclavul putea depune plângere împotriva stãpânului dar tot pentru
interesele clasei dominante pentru împiedicarea distrugerii
“uneltelor” ei de muncã - sclavii.5
Justiţia privatã este realizarea pretenþiilor unei persoane prin
mijloace personale, ea neimplicând un delict.
Justiţia privatã prezintã un aspect agresiv (cel care are anumite
pretenţii ia iniţiativa pentru a le realiza - proprietarul unui lucru ia

1 Emil Molcuţ, Drept privat roman, Editura All Beck, Bucureşti ,2000
2 Emil Molcuţ, Drept privat roman, Editura All Beck, Bucureşti ,2000, 59
3Vladimir Hanga,Principiile dreptului privat roman, Cluj Napoca 1989 ,31
4 Vladimir Hanga,Principiile dreptului privat roman, Cluj Napoca 1989 , 31
5
Constantin Ştefan Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti 1979,63
3
 acel lucru din mâinile posesorului) şi un aspect defensiv (posesorul se
apãrã contra aceluia care-i tulburã posesia).6
În secolul al VI-lea î.e.n., luând naştere statul roman, justiţia a
fost distribuitã de stat, rãmânând urme ale justiţiei private. În dreptul
privat, justiţia privatã defensivã a fost totdeauna admisã. La Roma era
admis sã rãspunzi la violenţã cu violenţã, sã respingi armele cu arme.
Posesorul poate recurge la forţã când este ameninţat sã fie izgonit din
imobil.7
Justiţia privatã agresivã a fost toleratã şi ea în anumite cazuri,
şi s-a menţinut pânã în epoca postclasicã. 8
Atitudinea de tolerare a justiţiei private nu trebuie sã surprindã,
deoarece ea venea în întâmpinarea intereselor celor bogaţi şi puternici
care, în anumite împrejurãri preferau sã-şi valorifice pretenţiile fãrã a
mai recurge la organele judecãtoreşti.9
Mãsurile de reprimare a justiţiei private au fost luate deoarece,
în anumite situaţii realizarea pretenţiilor unei persoane prin
mijloacele proprii era de naturã sã aducã atingere intereselor generale
ale clasei dominante.
În acest sens sunt menţionate trei acte normative: Lex Iulia de
vi publica et privata, Decretum Marci şi Constituţia lui Valentinian
al II lea din anul 389.10
Prin Legea Iulia cu privire la violenţa publicã şi privatã, datã în
epoca lui August, se pedepseşte cu o pedeapsã publicã fapta
creditorului care prin violenţã ia un bun din patrimoniul debitorului
sãu.
Decretum Marci, dat de cãtre Marc Aureliu, pedepseşte cu
pierderea creanţei pe creditorul care, chiar fãrã folosirea violenţei, ia
un bun de la debitorul sãu.
Constituţia din anul 389 e.n. pedepseşte cu pierderea dreptului
de proprietate pe proprietarul care intrã în stãpânirea lucrului sãu prin
mijloace violente.11
În procesul complex de trecere de la comunitatea gentilicã la
societatea organizatã de stat, rolul instanţelor de judecatã a fost
deosebit de important. În dorinţa de a impune cât mai grabnic şi cât
mai efectiv noul sistem de soluţionare a litigiilor dintre persoane,
statul roman a introdus o procedurã de judecatã caracterizatã printr-
un formalism excesiv, în cadrul cãruia reprezentanţii cultului religios
îndeplineau un rol foarte important.12
În evoluţia dreptului privat roman au fost cunoscute trei
sisteme procedurale: procedura legis-acţiunilor corespunzãtoare
epocii vechi, procedura formularã corespunzãtoare epocii clasice şi
procedura extraordinarã corespunzãtoare epocii postclasice.13
Dupã cât se pare, “formula “a apãrut pentru prima datã cu
ocazia judecãrii proceselor dintre romani şi strãini, când magistraţii s-
au vãzut nevoiţi sã întocmeascã unele instrucţiuni pentru a-I orienta
pe judecãtori în darea sentinţei. Procedeul dovedindu-se util, a fost

6 Constantin Ştefan Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti 1979, 64

7 Constantin Ştefan Tomulescu, Drept privat roman Bucureşti 1979, 64
8 Constantin Ştefan Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti 1979,65
9 Emil Molcuţ, D.Oancea, Drept roman, Bucureşti, 1993,61
10 Emil Molcuţ, D.Oancea, Drept roman, Bucureşti, 1993,61
11 Emil Molcuţ, D.Oancea, Drept roman, Bucureşti, 1993,61
12 Emil Molcuţ, Drept privat roman, Editura All Beck, Bucureşti ,2000, 6
13
Emil Molcuţ, Drept privat roman, Editura All Beck, Bucureşti ,2000, 60
4
 treptat generalizat în toate procesele, “formula” devenind temelia
procedurii clasice romane.14
Primele douã sisteme procedurale, procedura legis-acţiunilor şi
procedura formularã, se caracterizeazã prin diviziunea procesului în
douã faze: in iure (în faţa magistratului) şi faza in iudicio (în faţa
judecãtorului).15
În ambele sisteme, magistratul avea rolul de a organiza instanţa
de judecatã, stabilind despre ce este vorba în proces (de guo re
agitur). Faza a doua a procesului se desfãşoarã în faţa judecãtorului
care era o persoanã particularã, aleasã de ambele pãrţi, care conducea
dezbaterea contradictorie, asculta pledoaria avocaţilor, aprecia
probele şi pronunţa sentinţa. Dupã pronunţarea sentinţei, redevenea
un simplu particular.16
Pe de altã parte, între cele douã proceduri existã şi importante
deosebiri. Astfel, în procedura legisacţiunilor, rolul magistratului era
limitat de un formalism rigid; el se mãrginea sã observe dacã pãrţile
au respectat formele necesare tipului de proces pe care îl organiza,
dupã care pronunţa anumite cuvinte solemne.
Dupã introducerea procedurii formulare, rolul magistratului în
organizarea instanţei de judecatã a crescut în mod sensibil. În funcţie
de cazul concret, magistratul redacta o formulã prin care dãdea
judecãtorului instrucţiuni cu privire la felul în care trebuie sã judece
procesul. Formulele create de cãtre pretor conţineau germenii unor
noi principii de drept, cãci fãceau posibilã soluţionarea litigiilor pe
care legile în vigoare nu le aveau în vedere.17
Magistratul astãzi, dirijeazã instanţa, ascultã pãrţile, ia act de
declaraţiile lor şi pentru a se edifica le pune întrebãri, le ia
interogatorii, poate sã cearã chiar din oficiu diferite dovezi, ascultãri
de martori, sã oblige pãrţi sã facã un jurãmânt, etc.
În epoca postclasicã a fost introdusã procedura extraordinarã,
caracterizatã de dispariţia diviziunii procesului în douã faze,
dezbaterile fiind conduse de o singurã persoanã, de la început pânã la
sfârşit.18
10.3.2. Procedura legisacţiunilor (legis actiones)
Pentru a putea trata caracterele generale ale legisacţiunilor este
necesar mai întâi să cunoaştem ce sunt legisacţiunile sau acţiunile
legii.

Gaius explică astfel termenul de “legis actiores”: orice acţiune

ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv se întemeiază pe lege.

Deci, acţiunile nu puteau fi folosite decât dacă erau create de

lege - “null egis action sine lege”. Pentru fiecare caz în care legea
consfinţea dreptul cuiva, se compunea de către colegiul parţilor, la
început o formulă solemn corespunzătoare, prin care se afirma
dreptul în instanţă.

Formulele sacramentale întocmite se grupau iniţial în patru

14 Vladimir Hanga, Principiile dreptului privat roman, Cluj Napoca 1989 , 37

15 Emil Molcuţ, D.Oancea, Drept roman, Bucureşti, 1993 ,60
16 idem
17 Emil Molcuţ, D.Oancea, Drept roman, Bucureşti,1993,60
18
Emil Molcuţ, D.Oancea, Drept roman, Bucureşti,1993,60
5
 tipuri consacrate de “Legea celor XII Table”, respective
“sacramentu”, “indicis arbitrive postulation”, “manus iriectio”,
pignoris copio”. A cincea legisacţiune, “condictio”, a fost introdusă
prin lex Silia.

De fapt erau cinici legislaţiuni, în cele din urmă, împărţite în

două categorii: una era a celor de judecată format din
“sacramertum”, “indicis arbitrive postulatia” şi condictio iar
cealaltă categorie era format din legisacţiunile de executare,
respective “pignoris copio” şi “manus iniectio”. Acesta era sentinţa
obţinută prin legisacţiunile de judecată nu era investită cu forţa
executări, ea fiind obţinută cu ajutorul unor legislaţiuni specific,
create în mod expres în acest scop.

Legisacţiunile au avut trei caractere ce au ilustrat perfect

condiţiile în care acestea au luat naştere, respective legal, formalist şi
judiciar.

Caracterul legal rezulta însuţi faptul că legisacţiunile erau

prevăzute de lege, de unde şi numele de “legis actiones” sau acţiunii
ale legii, decis se bazau pe lege şi erau redactate în consecinţă.

Caracterul formalist rezultă din faptul că părţile şi magistratul

erau obligaţi să rostească termeni şi formule ritualiste ce trebuia
respectate întocmai, cu cea mai mare rigurozitate, căci în caz contrar
partea care nu se conforma pierdea procesul.

Caracterul judiciar rezulta din faptul că, în afara de o singură

excepţie, respective “pigraris capio”, părţile trebuiau să prezinte în
faţa magistratului şi să se pronunţe anumită termini. În virtutea
acestuia caracter, legisacţiunea trebuia îndeplinită într-o fastă, pe de o
parte şi pe de alta era obligatorie prezenţa părţilor în faţa
magistratului. Termenii solemnii ce trebuiau pronunţaţi în faţa
magistratului se numeau “formulele legislaţiunilor”

10.3.2.1. Procedura „in iure”

După cum se cunoaşte procedura legisacţiunilor, ca şi
procedura formulară, se diviza în: etapa “in iure” şi cea “in indictio”
acest sistem poartă denumirea de “ordo indiciarum privaturum”

Ansamblul de reguli privind desfăşurarea procesului civil

roman în două etape. Acesta se deosebea de “extra ordireum
indiciorum” unde procesele se judecau în afara lui “ordo”, despre
care vom vorbi la procedura extraordinară.

În această etapă, procesul debutează cu citirea pârâtului:

- “veus” în faţa magistratului, folosindu-se de către reclamant

- “actor, petitor” după caz: “in ius vocation”, “vadinarium

extra judiciare” şi “condictio”

În “ius vocation” constituia somarea pârâtului pentru a se

prezenta în faţa magistratului prin formula “in ius te roco" te chem.
În faţa magistratului, această citire se făcea în forum, pe stradă.. etc.,

6
nu însă la domiciliul pârâtului deoarece acesta era considerat
inviolabil. Reclamantul nu se putea dresa organelor statului pentru că
acesta să-i asigure prezenţa pârâtului la proces, deoarece, în
conformitate cu “Legea celor XII Table” citirea erau un act privat.
Legea prevedea ca cel citat la proces trebuia să se prezinte în curtea
magistratului, iar în caz contrar reclamantul putea, în prezenţa
martorilor, să-l aducă forţat.

“Vadinarium extra judiciare” constituia o convenţie prin care

părţile stabileau de comun acord data prezentării în faţa magistratului.

“Condictio” constituia o somaţie prin care reclamantul chema

“in iure” pe pârâtul peregrin.

În faţa magistratului reclamantul rostind formulele solemne îşi

arată pretenţiile faţă de pârât. Acesta putea să acţioneze în trei
moduri.

- Să recunoască pretenţiile reclamantului prin „confesio in

iure” şi atunci era asimilat cu cel condamnat, procesul oprindu-se
aici, numai întorcându-se în etapa a doua.

- Să nege pretenţiile reclamantului, dar să nu se apere

„irdefasio” şi să nu-şi dea cursul la realizarea legisacţiunii. În acest
caz, era asimilat condamnatului, de asemenea, şi procesul se oprea
aici, reîntorcându-se în etapa a doua.

- Să nege pretenţiile reclamantului „infitiatio” şi să-şi dea

concursul la desfăşurarea procesului.

- În acest caz, procesul trecea în etapa a doua şi se finaliza în

cele din urmă cu pronunţarea unei sentinţe.

10.3.2.2.1. Littis contestatio

Dacă pârâtul adopta cea de-a treia poziţie, din care reieşea clar
dorinţa de a se judeca, se declanşa în mod automat un act foarte
important al acestei etape, numit „litis contestatio”, care era deci
ultimul act „in iure” şi în acelaşi timp un moment deosebit în
desfăşurarea procesului, fără de care acesta nu putea să treacă în
etapa următoare, respectiv cea „in judiciar”. De fapt litis contestatio
constituia partea de legătură dintre prima etapă, „in iure” şi cea de-a
doua, „in iure indicii”. El stabilea momentul legării sau deschiderii
procesului.

În procedura legisacţiunilor, „litis contestatio” înseamnă de

fapt luarea de martori, prin care se exprimă dorinţa părţilor de a se
judeca şi dea obţine în cele din urmă o sentinţă fie de condamnare, de
către reclamant, fii de absolvire, de către pârât.

10.3.2.1.3. Mijloace de soluţionare a litigiilor

întemeiate pe” imperium”

Competenţa magistratului era desemnată prin termenii

„iurisdictio” şi „imperium”

7
 „Iurisdictio” - era dreptul magistratului de a organiza
îndeplinirea formelor proprii legisacţiunilor. Sub acest context
„iurisdictio” – era de „două feluri”:

a) „carteraiosa” – când interesele părţilor erau contrar

b) „valutoria” sau „gratiosa” – când interesele părţilor nu erau

opuse.

În faza „in iure” magistratul judiciar, care era pretorul,

supraveghea rostirea corectă a formulelor de către părţii şi pronunţa
el însuşi următoarele formule.

- „da” – când numea judecătorul ales de părţi

- „dico” – când atribuia obiectul litigios unei părţi

- „addico” – când ratifica declaraţia unei părţi,

recunoscându-i dreptul.

„Imperium” constituia puterea de comană a magistratului. In

sens larg, „imperium” cuprindea şi jurisdictio.

În baza cu care era investit, pretorul putea soluţiona anumit

„litigii fară a le trimit în etapa a doua, „in judicia” în faţa
judecătorului, uzând de „imperium”. El avea în acest scop
următoarele mijloace:” interdicta” „missio in possesiorum”,
„stipulatiores praetoriae” şi” restitio in integrum”.

„Interdicta” – interdictele erau ordinile date de către pretor

părţilor să facă sa nu facă un anumit act.

Ele erau simple, când se adresau uneia dintre părţi şi duble,

când se adresau ambelor părţi. Părţile foloseau limbajul cotidian fără
a recurge la formule.

„Missio in possessiorem” – punerea în posesie, constituia

măsura prin care pretorul trimitea reclamantul în posesia sau detenţie
bunurile pârâtului. Acesta era luată împotriva pârâtului care refuza să
se prezinte în faţa magistratului.

„Stipulatiores praetoniae” – stipulaţiunile pretoriene erau

contracte verbale încheiate între părţi din ordinul pretorului şi nu din
dorinţa lor. Acest act juridic de natură contractuală care între părţii
dreptului şi obligaţii ce trebuiau respectate de către acestea.

„Restituitio in integrum” – repunerea în situaţia anterioară

consta în ordinul prin care pretorul desfiinţa actul juridic cea
prejudiciat pe reclamant, punând astfel părţile în situaţia în care se
aflau înaintea de încheierea acelui act.

Reclamantul dobândea iarăşi dreptul subiectiv pe care l-a

pierdut în urma actului păgubitor şi avea acum, deci posibilitatea de a
promova o acţiune în instanţa. Aceasta era o repunere în situaţia
anterioară numai dacă el îşi valorifica dreptul subiectiv reînnoit şi
obţinea o sentinţă pe care o executa.

8
 10.3.2.2. Procedura „in iudicio”
După trecerea prin momentul lui „litis constestaio” – luarea de
martori, părţile trec, ajung în faţa judecătorului, a doua etapă a
procesului civil unde se aplica principiul oralităţii şi
contradictorialităţii. Fiecare parte îşi susţine punctul de vedere pe
baza materialului probator constând în martori şi înscrisuri.

Părţile, deasemenea, puteau beneficia de asistenta unui avocat,

denumit, fie „latratores, potrarum causarum”, fie „advocatus”, dar
nu şi în calitate de reprezentant.

Judecătorul, care era o persoană particulară conducea

dezrobirile şi în funcţie de materialul probator al părţilor, delibera
conform convingerii sale intime şi dădea pronunţarea sentinţei, care
după cum am văzut, putea fi o sentinţă de condamnare sau una de
absorbire.

10.3.2.3. Organizarea instanţelor de judecată

În epoca regalităţii, magistratul care judeca în prima etapă era
regele, iar lipsa lui prefectul oraşului - „prefectus urbi”.

La începutul republicii, această atribuţie a revenit celor doi

consuli în mod alternativ, o lună unul, o lună altul. Din anul 367 î.e.
n, judecarea proceselor litigioase a trecut în organizarea pretorilor, iar
asupra consulilor a rămas jurisdicţia graţioasă.

Din anul 242 i.e. n apare pretorul peregrin, care organizează

procesele dintre cetăţenii romani şi străini.

În regiunile cucerite în afara peninsulei italice, organizarea

instanţelor era încredinţată guvernatorilor.

În a doua etapă a procesului de judecată se făcea de către o

persoană privată, după cum am văzut, deoarece nu există profesia de
judecător. Judecătorul era ales de către părţi din listele afişate în
forum, ori propus de către reclamant şi confirmat de magistrat.

Judecătorul putea forma o instanţă unică atunci când nu era

singur, ca judecător unic - „judex unus” fie putea fi arbitru „arbiter”.
Deosebirea dintre judecător şi arbitru era aceea că judecătorul judeca
pricirile mai dificile, iar arbitru pe cele care priveau neînţelegerile
dintre rude sau vecinii, ca de exemplu ieşirile din indiviziune sau
hotărnicirile.

Procesele puteau fi judecate şi de judecători multipli, care

formau anumite tribunale. Tribunalele reprezentante erau formate
dintr-un număr impar de judecători, se numeau „recuperatores” şi
judecau procesele dintre cetăţeni şi peregrini.

Tribunalele permanente erau de două categorii, fiind formate

dintr-un număr par de membri, respectiv: tribunalul celor zece bărbaţi
- „decenvri litibertis indicarti”, care judeca procesele cu privire la
libertatea, şi tribunalul celor o sută de bărbaţi - „certunvirii litibus
indicardi”, care judeca procesele cu privire la moştenire şi

9
 proprietate.

10.3.2.4. Legisacţiunile
10.3.2.4.1. Legisacţiunile de judecată

- „Sacramentum” – procedura prin jurământ, era acţiunea legii

prin care se judecau procesele cu privire la proprietăţii şi la creanţe
având ca obiect anumite sume de bani sau anumite lucruri. Atunci
când avea ca obiect dreptul de proprietate, legisactiunea îmbracă
forma lui” sacramento in rem” iar atunci când era folosită lui”
sacramento in personam”

- Această formă procedurală păstrează urme de justiţie

primitivă, cât şi influenţe religioase. În faţa magistratului, părţile îşi
afirma în mod contradictoriu şi prin formule ritualiste pretenţiile. Nu
existau reclamant şi pârât, ci ambele părţi avea calitatea de reclamant.

Iniţial, aceste afirmaţii erau întărite printr-un jurământ

religioase numit „Sacramento”. Fiecare dintre părţi era obligată să
depună la partifi un număr anumit de capete.

Partifii, deţinătorii sectelor religioase şi dreptului, hotărau care

din cele două jurăminte este just şi care injust. Partea al cărei
jurământ fusese declarat injust pierdea procesul, ca şi animalele
depuse care erau jertfite zeilor.

O dată cu departajarea lui” ius de fas”, deci prin laicizarea

dreptului, jurământul a fost înlocuit cu o prinsoare (pariu) părţile
trebuind să depună tot la partifi o sumă de banii între 50 şi 500 de aşi,
după cum valoarea obiectului în litigiu era mai mică sau mai mare de
100 de aşi. Cel care pierdea pariul, deci procesul, pierderea şi suma
de bani „Sacramentum” era de două feluri:

- „in ven”

- „in personam”

„Sacramentum” in rem - jurământul asupra unui lucru, era

legisactiunea în legătură cu proprietatea unui lucru. Acesta era adus
în faţa magistratului şi fiecare din părţi atingându-l cu o nuia care era
simbolul dreptului de proprietate, rostea formula:” declar că acest
sclav este al meu după dreptul quiriţilor” - „luirc ego banirem ex iure
queritim asse aio”.

Apoi, cele două părţi simulau o încăierare, dar magistratul, ca

reprezentant al ordinei sclavagiste ce înlocuise justiţia privată,
intervenea rostind:” lăsaţi amândoi sclavii în pace” - „nittite ambo
hanien”. După aceea, partea care pronunţase prima cuvintele
sacramentele întreba pe adversar în baza cărui fapt a revendicat
sclavul, iar celălalt răspundea că şi-a exercitat dreptul său.

Acum, părţile se provocau reciproc la un jurământ, la o

prinsoare, ce se ridica la valoarea de 50 şi 50 aşi, pe care o plătea cel
ce urma să piardă procesul.

Procedura lua sfârşit cu atribuirea provizorie a obiectului

10
litigios de către magistrat uneia din părţi care se angaja prin garanţi
că, dacă va pierde procesul „in indictio” va restitui celei late părţi
lucrul în cauza cu fructele acestuia.

„Sacramentum in personam” – era procedura specifică

urmăririi drepturilor personale, de creanţă. Această procedură este
mai puţin cunoscută datorită imposibilităţii descifrării pasajului din
„Institutele lui Gaius” privitor la ea, dar se presupune că era similară
celei „in rem”. „Judicis arbitrive postulatio” consta într-o cerere
adresată magistratului pentru ca acesta să deseneze un judecător sau
arbitru. Acesta avea un caracter excepţional, deoarece ea se folosea
acolo unde procedura normală, respectiv,” sacaramentum”, nu se
putea aplica. Totdeodată această procedură se folosea şi în cazul
proceselor care luau naştere prin „sponsio” adică forma contractului
verbal, în scopul ieşirii din indiviziune, cât şi în cel al valorificări
drepturilor al căror obiect trebuia să fie evaluat prin” litis aestinatio”.
Este o legisacţiune mai evoluată decât „sacramento” pentru că nu
conţine pretextul unui pariu, iar cel care pierde de procesul nu este
sancţionat cu pierderea unei suma de bani.

„Legis per cardictiorem” sau „condictio” a constituit o

simplificare a lui „sacarmentum in personam” şi se aplica în două
situaţi, respectiv în materie de „certa pecuria” -o sumă de bani
determinată şi în materie de „alia certa res” – un alt lucru determinat.
Afost introdusă între anii 200 şi 150 î.e. n prin lex Silia şi lex
Calpurnia. „Cardictio” consta dintr-o întrebare pe care creditorul o
punea debitorului înaintea magistratului, prin care îl obliga să
răspundă dacă datorează sau nu.

Dacă răspundea negativ, îl soma prin” condictio” să se prezinte

în faţa magistratului la termenul de 30 de zile pentru alegerea
judecătorului.

În concluzie, presupune că în faţa magistratului avea loc o

dezbatere contradictorie, după care procesul trecea în faza a doua. Ca
şi la „sacaramentum in rem” sentinţa era pronunţată în mod direct.

10.3.2.4.2. Legisacţiunile de executare

- „Manus injectio” – punerea mâinii, era o legisacţiune ce nu se

putea intenta decât în baza unei sentinţe judecătoreşti privind o sumă
de bani. Deoarece în dreptul roman vechi şi clasic sentinţa era
pronunţată de o persoană particulară, era nevoie de un alt proces
pentru ca magistratul să dispună executarea sentinţei. Dacă în termen
de 30 de zile, debitorul, respectiv fostul plătit, nu plătea creditorul,
fostul condamnat, îl putea aduce în faţa magistratului pentru
neexecutarea magistratului pronunţe, „addico” - prin care se aproba
cererea creditorului de a-l închide în închisoarea sa particulară.

Debitorul era trimis aici pe o perioada de 60 de zile conform cu

prevederile „Legii celor XII Table”. Dacă după trecerea termenului
debitorul nu plătea, el putea fi ucis sau vândut ca sclav peste hotarele
Romei – trans Tiberium.

Pentru debitor putea garanta o terţă persoană, numită „vindex”

11
 care contesta dreptul creditorului, iar dacă contestat că acesta nu avea
temei, plătea dublu valorii contestate.

Totodată, debitorul putea încheia o convenţie cu creditorul prin

care se obliga să muncească un număr de zile în cadrul datoriei,
transformându-se astfel „addictus”.

„Manus injectio” prezenta trei forme, respectiv „manus injectio

indicatio”, care presupunea o sentinţă prealabilă, „manus injectio pro
indicatio”, care putea avea loc chiar şi în lipsa unei sentinţe de
condamnare şi „manus injectio pura”, care dădea debitorului
posibilitatea să devină propriul său virdex.

- „Pignaris capio” luarea în gaj, era considerată legisacţiune cu

toate că îi lipsea caracterul judiciar, nefiind subsecventa unui proces,
reprezentând prezenţa magistratului şi chiar a debitorului.

Creditorul, după rostirea unor formule solemne, putea fi în

prezenţa martorilor, să ia un bun din patrimoniul debitorului. Dacă
acesta din urmă nu plătea, el nu putea să-l înstrăineze, dar în schimb
îl putea distruge.

10.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unitatii de invatare nr. 10

Legisactiunile au avut trei caractere ce au ilustrat perfect conditiile in care acestea au luat nastere,
respectiv caracterul legal, formalist si judiciar:
- caracterul legal rezulta din insusi faptul ca legisactiunile erau prevazute de lege, de unde si
numele de legis actiones, sau actiuni ale legii deci se bazau pe lege si erau redactate in consecinta;
- caracterul formalist cerezulta din faptul ca partile si magistratul erau obligati sa rosteasca termeni
si formule ritualiste ce trebuiau respectate intocmai, cu cea mai mare rigurozitate, deoarece in caz
contrar, partea care nu se conforma, pierdea procesul;
- caracterul judiciar rezulta din faptul ca in afara de o singura exceptie, respectiv pignoris capio,
partile trebuiau sa se prezinte in fata magistratului si sa pronunte anumiti termeni; in virtutea acestui
caracter, legisactiunea trebuia indeplinita intr-o faza, pe de-o parte, si pe de alta, era obligatorie
prezenta partilor in fata magistratului. Termenii solemni ce trebuiau pronuntati in fata magistratului
erau cunoscuti sub numele de „formulele legislatiunilor”.
Cele doua faze de ale procesului de judecata a legisactiunilor , in iure si in iudicio, vom observa
in continuare ca ii sunt specifice si procedurii de judecata formulare, treptat acestea disparand total
odata cu aparitia procedurii de judecata extraordinara.

Concepte şi termeni de reţinut

in iure, in iudicio, legis actiones, littis contestatio, imperium, legisactiuni;

12
Întrebări de control, autoevaluare şi teme de dezbatere

1. In ce consta procedura de judecata legis actiones?

2. Care sunt fazele procesului de judecata in acest caz?

3. Care erau mijloacele de soluţionare a litigiilor întemeiate pe imperium?

4. Cum era organizata instanţa de judecata in faza procedurala in iudicio?

5. Care erau legisacţiunile de judecata si de executare a hotărârilor judecătoreşti;

Teste de evaluare/autoevaluare

Alegeţi varianta corectă!

1. Interdicta reprezenta?

a) ordinul dat de pretor partilor sa faca sau sa nu faca un anumit act;

b) masura prin care pretorul trimitea reclamantul in posesia sau detentiunea bunurilor paratului;

c) ordinul prin care pretorul desfiinta actul juridic care a prejudiciat reclamantului;

2. Ius vocation constituia: ?

a) somarea paratului pentru a se prezenta in fata magistratului;

b) avertizarea reclamantului pentru nerespectarea formulei;

c) respingerea cauzei din motive privind probatiunile;

13
3. Precizati valoarea de adevar a urmatoarei afirmatii:

„Pretorul peregrin organizeaza procesele dintre cetatenii romani si straini din anul 242 i.e.n..”

a) Adevarat
b) Fals

Bibliografie

- Ion Anghel, “Drept roman II- Culegere de date pentru studenti”, format electronic;
- Ion M. Anghel, “Dreptul roman”, (Manual), Ed. Luminia Lex, Bucuresti, 2002;
- Stefan Cocos ,”Drept roman”, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2004;
- Ştefan Cocoş, Mircea Toma, George Pârvan, „ Breviar terminologic de drept roman”, Editura
Scorpio 78, Bucureşti 2003
- Felicia Ştef, “Dicţionar de expresii juridice latine”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995
- Vladimir Hanga, “Drept privat roman”, Editura Universitatii, Bucuresti, 1978l;
- Vl. Hanga si M. V. Jacota, “Drept privat roman”, Editura Universitatii, Bucuresti, 1964;
- Emil Molcut si Dan Oancea, “Drept roman”, Editura Sansa, Bucuresti, 1993;
- C-tin Stefan Tomulescu, “Drept privat roman” , Editura Universitatii, Bucuresti, 1973;

- A se vedea notele de subsol din fiecare unitate de învăţare format electronic ataşat sau Ion
Anghel, “Drept roman II- Culegere de date pentru studenţi”.

14