UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.

7
CONTRACTELE NENUMITE ŞI QUASICONTRACTELE ÎN DREPTUL ROMAN

Cuprins

7.1. Introducere
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Contracte nenumite
7.3.1.1. Noţiuni generale
7.3.1.2. Sancţiunea contratelor nenumite
7.3.1.2.1. Actio praescriptis verbis
7.3.1.2.2. Condictio ob rem dati - cererea lucrului dat pentru un lucru
7.3.1.2.3. Condictio proter paenitentiom – cerere din cauza regretului
7.3.1.3. Tipuri de contracte nenumite
7.3.1.4. Principalele contracte nenumite
7.3.1.4.1. Aestimatum
7.3.1.4.2. Permutatio – (schimbul)
7.3.1.4.3. Precarium
7.3.2. Quasicontracte
7.3.2.1. Gestiunea de afaceri “negotiorum gestio”
7.3.2.2. Gestiunea tutorelui pentru pupil
7.3.2.3. Indiviziunea
7.3.2.4. Plata lucrului nedatorat
7.3.2.5. Acceptarea succesiunii
7.4. Îndrumar pentru autoverificare
Bibliografie

7.1. Introducere

Analiza, in cele ce urmeaza, contractelor nenumite si

 quasicontractelor din perioada romana, conduce la obtinerea
cunostintelor de ordin general si de cultura pentru profesia ce
urmeaza a fi imbratisata de studenti.
Desi perimate, unele denumiri ale contractelor nenumite,sunt
regasite sub o alta interpretare in zilele noastre; demn de retinut fiind
exemplul contractului de schimb care era numit permutatio;
Referitor la cele cinci feluri de quasicontracte trebuie sa se
observe ca acestea, sub o denumire moderna , sunt valabile si in
reglementarile civile actuale. De exemplu gestiunea tutorelui pentru
pupil, indiviziunea, acceptarea succesiunii, etc., sunt institutii de
drept modern(pupil-copil).

7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unitatii de invatare

- Cunoaşterea de către studenţi a noţiunii de contract nenumit si

modul de sancţionare a acestuia in dreptul roman;
- Reţinerea de către studenţi a principalelor contracte nenumite din
dreptul roman;
- Aprofundarea cunoaşterii de către studenţi a instituţiei
quasicontractelor prevăzută in dreptul roman;
- Familiarizarea studenţilor cu noţiunile de drept civil actual ca:
gestiune de afaceri, acceptare succesiune, indiviziune, plata lucrului
nedatorat, etc;
- Sa conştientizeze ca termenii juridici folosiţi in cadrul acestei
unităţi de învăţare fac parte din alfabetul abecedarului modern al
juriştilor;

Competentele unitatii de invatare

- După parcurgerea acestei unitati de invatare, studentul va

obtine cunoştinţele de baza privind denumirea contractelor nenumite
si a quasicontractelor reglementate de dreptul roman , ce ii vor folosi
la o mai buna intelegere a acestor institutii in interpretarea normelor
de drept civil modern colaterale;
- Intregirea cunostintelor teoretice si obtinerea abilitatilor in
domeniul privat prin parcurgerea acestor institutii de drept roman in
cadrul studiului diciplinelor de drept civil actual, in anii ce urmeaza,
deschide o perspectiva pentru tanarul jurist;
- Invatand si aprofundand institutiile de drept roman din aceasta
unitate de invatare, dezvolta capacitatile care, transced formarii de
specialitate, determina studentii sa realizeze teoretic legatura cu
ramura dreptului privat actual in primul rand, si apoi cu alte ramuri
juridice;
- In practica juridica ce urmeaza a o desfasura - si nu numai -
aceste notiuni contribuie la respectarea si dezvoltarea valorilor, a
eticii profesionale, conduce la recunoasterea si respectul diversitatii si
multiculturalitatii in domeniu;
- Studiul aprofundat al acestor institutii juridice de drept roman
constituie o deschidere catre intelegerea foarte buna a institutiilor de

2
drept civil in facultate, pe parcursul celor patru ani, si de-a lungul
practicarii profesiei de jurist.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

7.3. Conţinutul unităţii de învăţare

7.3.1. Contracte nenumite

7.3.1.1. Noţiuni generale
Contractele nenumite se formează printr-o convenţie însoţită
de executarea obligaţiei de către una din părţi. Aşadar, pentru una din
părţi, naşterea contractului nenumit echivalează cu executarea sa.

Potrivit sistemului închis al dreptului roman, contractile se pot

forma verbis, litteris, re sau consens. Convenţiile ce nu putea fi
încadrate în una dine cele patru categorii nu se bucurau de sancţiune
pe tărâm contractual. Aici trebuie să avem în vedere că, deşi spre
sfârşitul epocii vechii romanii, au văzut în simpla convenţie un viitor
apropiat de obligaţii, ei nu au ajuns niciodată până la conceptul
tipului general de contract. Aşadar convenţia părţilor genera drepturi
şi obligaţii numai dacă, prin fizionomia şi funcţionalitatea sa,
întrunea trăsăturile unei sau alteia din categoriile de contracte
cunoscute.

Datorită acestui fapt, convenţiile însoţite de executare

prestaţiunii de către o parte, după ce au primit sancţiunea juridică, au
fost desemnate prin termenii de nova negotio sau contractus incerti,
într-adevăr, ele erau contracte noi, căci nu puteau fi încadrate în
vreuna din categoriile de contracte consacrate.

În epoca veche nu putea fi vorba despre sancţionarea acestui

tip de convenţii, întrucât simpla înţelegere a părţilor nu se bucura de
ocrotire juridică pe plan contractual. Cu toate acestea, dacă una din
părţi îşi executase promisiunea, deşi nu putea fi obligată, se producea
anumite consecinţe, dar şi pe un tărâm obligaţional, ci pe cel al
îmbogăţirii fără just temei. Prin urmare, partea care îşi executase
promisiunea nu dispunea de vreun mijloc juridic pentru a oblige
cealaltă parte la executarea promisiunii sale, totuşi, ea putea să ceară
restituirea lucrului pe motiv că dobânditorul realizase o îmbogăţire
fără cauza printr-o acţiune numită condictio (condictio causa data,
causa non secunda). Întrucât condictio era dată pe tărâm
extracontractual, cel ce primise lucrul trebuie să restituie chiar fără
vină nu-şi executase promisiunea. Pe de altă parte, dacă lucrul
transmis în executare promisiunii pierise, condictio nu mai putea fi

3
 intentată căci lipsea elementul îmbogăţirii.

În epoca clasică, pentru cazurile la care condictio nu era

aplicabilă, pretorul a creat o acţiune in factum, dată pe teren penal.
Intervenţia pretorului marchează un pas în direcţia recunoaşterii
contractelor nenumite, deşi acţiunea penală nu sancţionează încă un
contract, ci numai executarea promisiunii de către una din părţi.

7.3.1.2. Sancţiunea contratelor nenumite

În dreptul lui Justinian se poate vorbi de o categorie de
contracte nenumite care erau sancţionate prin trei acţiunii.

7.3.1.2.1. Actio praescriptis verbis

Originea acţiunii este controversată datorită faptului că

domeniul său de aplicare s-a extins treptat până când a căpătat în
dreptul lui Justinian, o aplicare general. Prin urmare, acesta noţiunea
este susceptibilă de mai multe înţelesuri. Într-un sens general propriu
procedurii civile, action praescriptis verbis, desemnează orice
acţiune în formula căreia se face o expunere a faptului de către pretor
(verba praescripta). În acest sens toate acţiunile in factum sunt
praescriptis verbis. Apoi termenul capătă un înţeles mai restrâns
utilizat exclusive în material contratelor, şi anume, desemnează
acţiunea prin care a fost sancţionat primul contract nenumit: action
aestimatoria praescriptis verbis. In fine, în epoca lui Justinian, o
serie de acţiuni civile incerte sunt desemnate prin termenul de action
praescriptis verbis, care dobândeşte astfel o aplicare general odată cu
formarea sistemului contratelor nenumite.

Actio praescriptis verbis, cu înţelesul din epoca lui Justinian,

era intentată de către partea care şi-a îndeplinit promisiunea, în
scopul de a sili pe cealaltă parte care şi-a îndeplinit promisiunea în
scopul de a sili pe cealaltă parte să-şi execute obligaţia, iar dacă nu
putea executa, să plătească o sumă de banii. Fiind dată pe tărâm
contractual, action praescriptis verbis antrenează răspunderea părţii
care nu-şi execută obligaţia praescriptis verbis este numită şi action
civilis in factum, deoarece la origine, a rezultat din contopirea
acţiunii in facum cu action civilis incerti.

7.3.1.2.2. Condictio ob rem dati - cererea lucrului

dat pentru un lucru

Această acţiune era dată părţii carea executat promisiunea sa

pentru a cere îndărăt ceea ce a dat.

Spre deosebire de dreptul vechi şi clasic, în dreptul lui

Justinian, partea care n-a executat contractul nu va fi obligată la
restituire decât dacă din vina ei nu a executat contractul. Exemplu:
schimbul unui cal cu un bou; să presupunem că Primus a transferat
proprietatea boului, Secundus însă, nu poate preda calul căci acesta s-
a îmbolnăvit fără vina lui Secundus – şi a murit. Secundus nu va fi
totuşi ţinut să restituie boul.

4
 În epoca veche şi clasică, se poate uza de condictio chiar şi
când cealaltă parte era în imposibilitatea de a executa prestaţia sa fără
să fie de vină. În dreptul lui Justinian, din contră, condictio este dată
în baza unui contract - contractul nenumit. De aceea, se ţine seama
dacă executarea prestaţiuni se datoreşte sau a unui caz fortuit,
aplicându-se principiile cunoscute în materie de răspundere de
contracte.

Condictio este o sancţiune de drept strict spre deosebire de

praescriptis verbis care este o acţiune de bună credinţă. Partea care a
executat contractul poate să prefere condictio lui actio praescriptis
verbis dacă valoarea lucrului predat s-a mărit.

7.3.1.2.3. Condictio proter paenitentiom – cerere din

cauza regretului

Această acţiune se aplică numai în două cazuri:

a) în cazul unui împrumut pe termen limitat (fiducia) în scopul

efectuării unei călătorii. Ulpian arată că cel carea adat banii, putea să-
şi reia suma înapoi dacă, călătoria nu avea loc sau nu a făcut
cheltuieli cu privire la această călătorie.

b) în cazul transformării proprietăţii unui sclav în scopul de a fi

dezrobit. Ulpian arată că se putea lua sclavul dacă nu a fost îndeplinit.
Ulpian arată că se putea lua sclavul dacă nu a fost îndeplinit scopul
transferului, adică dezrobirea.

7.3.1.3. Tipuri de contracte nenumite

În dreptul lui Justinian deosebim patru tipuri de contracte
nenumite corespunzătoare obiectului obligaţiunii şi anume:

- Do ut des – dau să-mi dai. Îţi transmit proprietatea unui

lucru cu scopul ca şi tu să-mi transmiţi proprietatea altui lucru, de
pildă schimbul.

- Do ut facias-dau ca să faci. Îţi transmit proprietatea unui

lucru cu scopul ca tu să faci ceva. De pildă: îţi dau pe Stichus pentru
ca tu să dezrobeşti pe Pamhil.

- Facio ut des – fac să dai. Fac ceva pentru ca tu să îmi

transmiţi proprietatea unui lucru. Ex: dezrobesc pe Pamhil pentru ca
tu să – mi dai pe Stichus.

- Facio ut facias – fac ca să faci. Fac ceva ca şi tu să faci un

anumit lucru. Ex. Dezrobesc pe Pamphil pentru ca tu să dezrobeşti pe
Stichus.

Aceste diferite tipuri de contracte nenumite apar într-un text pe

care „Digeste” îl atribuie lui Paul, dar carea afost profund interpretat.

7.3.1.4. Principalele contracte nenumite

7.3.1.4.1. Aestimatum
Primul contract nenumit, recunoscut ca atare în edictul

5
 pretorului. Potrivit lui Ulpian, contractul estimator a fost sancţionat
printr-o acţiune de aestimatio, având ca formulă redactată in ius, de
bună credinţă şi incertă. Datorită acestor caractere, actio de
aestimatio era trecut în edictul pretorului sub influenţa
jurisprudenţelor, sub numele de actio civilis incerti. Acţiunea se
numea civilă întrucât era o creaţie a jurisprudenţei, şi incertă, întrucât
formula avea intertio incerta, referindu-se la prestaţiunea
nedeterminată.

Contractul estimator este convenţia prin care un mic negustor,

la un anumit preţ şi până la un anumit termen, convenţie însoţită de
remiterea materială a lucrului.

Dacă micul negustor nu reuşeşte să vândă lucrul, trebuie să-l

restituie marelui negustor, iar dacă nu îl vinde la un preţ mai mare
decât cel stabilit, are dreptul să păstreze diferenţa.

Dacă analizăm fizionomia lui aestimatum, vom constata că se

deosebeşte de toate contractele cunoscute. Astfel, estimatum nu este
dat întrucât micul negustor poate realiza un câştig, nu este locaţiune
întrucât nu are preţ (beneficiul nu este sigur) şi nu este vânzare
deoarece micul negustor poate restitui lucrul dacă nu reuşeşte să-l
înstrăineze.

7.3.1.4.2. Permutatio – (schimbul)

Este contractul nenumit în care două părţi îşi promit una alteia
să-şi transmită proprietatea unui lucru, contract care se formează prin
executarea prestaţiuni de către una din părţi, cealaltă parte fiind
obligată să transmită proprietatea altui lucru.

Schimbul se aseamănă foarte mult cu vânzarea, de aceea unui

din jurisconsulţi romani nu făceau deosebirea între vânzare şi schimb.
Între ele sunt totuşi deosebiri de esenţă după cum urmează:

- Vânzarea se formează prin acordul de voinţă, deci un contract

consensual, iar schimbul, pe lângă acordul de voinţă, mai cere şi
remiterea lucrului în mod material, mai exact transmiterea proprietăţii
lucrului cel puţin de către una din părţi.

- Schimbul este un contract nenumit, vânzarea este un contract

consensual.

- La vânzarea, vânzătorul se obligă să transmită posesiunea

liniştită a lucrului (dar excepţional proprietatea), iar cumpărătorul se
obligă a transmite proprietatea cantităţii de metal dată drept preţ, la
schimb, ambele părţi se obligă a-şi transmite proprietatea unui lucru.

- În contractul de vânzarea – cumpărare, cumpărătorul trebuie

să plătească un preţ ce nu poate fi înlocuit printr-un alt lucru, la
contractul de schimb, obligaţiunile fiecărei părţi pot să aibe ca obiect
un lucru oarecare.

7.3.1.4.3. Precarium

Este acel contract nenumit care se formează prin remiterea de

6
către o parte, în mod gratuit, a posesiunii unui lucru, în vederea
folosirii lui celeilalte părţi care se obligă să-l restituie la cerere. Acest
contract nenumit nu este sancţionat decât sub Justinian. Totuşi din
epoca veche se dă posibilitatea părţii de a cere restituirea lucrului
printr-un interdict-interdictum de precario. Este vorba de acordarea
de fâşii de pământ din ager publicus de către patricineni, clienţilor.

În epoca clasică se întâlneşte cazul: un creditor primind un

lucru în gaj, consimte a-l lăsa pe debitor cu titlul precar, ceea ce îî
dădea dreptul să ceară lucrul înapoi oricând ar fi vrut.

Prin definiţie, contractul nenumit este acel contract neformal

prin care se nasc obligaţiuni în sarcina părţilor de a transmite
proprietatea unui lucru sau de a face ceva, numai dacă cel puţin una
din părţi îşi execută obligaţiunea,

Elementele contractelor nenumite sunt generale şi speciale.

Elementele generale sunt acelea ale oricărui contract: consimţământ,
obiect, capacitatea.

Elementele speciale sunt:

a) executarea de către una din părţi a prestaţiunii sale,

Contractul nu va lua naştere dacă cel puţin una din părţi nu va fi
executata prestaţiunea sa.

Rezultă că fiecare din părţi va putea renunţa la convenţiune

câtă vreme niciuna din prestaţiuni nu a fost executarea ei şi cu
formarea contractului.

b) bilateralitatea; Fiecare din părţi promite prin convenţiune să

facă o prestaţiune. Din contract se nasc obligaţiuni în sarcina ambelor
părţi.

c) convenţiunea să nu facă parte din vreuna din categoriile de

contracte cunoscute, reale, consensuale şi formale.
7.3.2. Quasicontracte

Quasicontractele constituie fapte ilicite care dau naştere unor

efecte juridice asemănătoare cu cele care iau naştere din contracte. De
asemenea quasicontractul poate fi definit şi ca un fapt licit şi voluntar
adică dă naştere la obligaţii. Justinian enumeră următoarele
quasicontracte: negotiorum gestio, gestiunea tutorelui pentru pupil,
acceptarea succesiunii,s.a.

7.3.2.1. Gestiunea de afaceri “negotiorum gestio”

Gestiunea de afaceri înseamnă administrarea afacerilor cuiva
fără a fi însărcinat cu acest lucru.

Dezvoltarea relaţiilor comerciale în bazinul mediteraneean şi

intensitatea schimbului de mărfuri sileau pe cei care se ocupau cu
încheierea tranzacţiilor să-şi părăsească domiciliul pentru a fi prezenţi
acolo unde momentul reclama sa fie de faţă. În acest timp cunoscuţii,
rudele sau prietenii puteau interveni în administrarea patrimoniului
celui plecat în dorinţa de a veni în ajutorul acestuia. Asemenea
7
 situaţii devenind tot mai numeroase au atras atenţia pretorului care
spre finele Republici le-a reglementat din punct de vedere juridic.
Astfel au fost puse bazele gestiunii de afacere care reglementată în
continuare de dreptul civil s-a dezvoltat progresiv în epoca imperial1.

Cel care intervine în afacerile altuia se numeşte gerant

“negotiorum gestio” iar cel pentru care s-a intervenit se numeşte
great “dominus rei gestae”

Gestiunea de afaceri necesită pentru a lua naştere întrunirea a

trei elemente:

a) elementul de fapt care constă într-un act de gestiune, adică

un act de amestec în afacerile cuiva. Actul de gestiune poate fi un act
material, ca de exemplu stingerea unui incendiu sau un act juridic,
cum ar fi apărarea cuiva în faţa justiţiei cum ar fi asemenea apărarea
cuiva în faţa justiţiei.

b) elementul intenţionat” animus obligtai” cuprinde două

aspecte:

Primul aspect constă în intenţia gerantului de a genera bunurile

altuia, aspect care nu ezită atunci când gerantul a crezut că
administrează propriile sale bunuri în timp ce gera afacerile altuia. Al
doilea aspect constă în faptul că trebuia să îşi fi avut obligaţia de a-l
obliga pe gerat faţă de el, adică să ceară restituirea cheltuirilor făcute.
Dacă nu există „animus obligati” înseamă că gerantul a vrut să facă
prin intervenţia sa un act de dărnicie.

c) elementul negativ constă din neştiinţa gerantului. Actul de

gestiune trebuie făcut fără consimţământul lui” dominus” deoarece
dacă această a ştiut şi şi-a dat consimţământul nu mai avem o
gestiune de afaceri, ci cu un mandat. În cazul când” dominus”
cunoaşte gestiunea şi nu se opune, avem un mandat tacit,
presupunându-se că prin lipsa sa de opoziţie şi-a dat consimţământul.
În consecinţă, gerantul nu va putea intenta contra lui acţiunea de
mandat care e informată, în schimb toate cheltuielile făcute de gerant
trebuie să fie plătite ca în mandat şi gerantul are în acest scop
acţiunea de mandat contra garantului.

Din gestiunea de afaceri rezultă obligaţii atât în sarcina

gerantului, cât şi a gerantului.

Obligaţiile gerantului sunt:

a) să continue şi să termine gestiunea cu care a fost însărcinat

fără a provoca prejudicii.

b) Să dea socoteală la finele gestiuni.

c) Să administreze cu bună-credinţă ca un bun” parter

familias”

d) Să traverseze gerantului drepturile dobândite şi câştigurile

1
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956.
8
 realizate.

Obligaţiile gerantului sunt:

a) Să plătească gerantului drepturile dobândite şi câştigurile

făcute cu administrarea.

b) Să nu ia aspra sa obligaţiile contractate de gerant.

c) Să accepte gestiunea numai în măsura în care este utilă.

Obligaţiile garantului sunt sancţionate prin acţiunea

„negotiorum gestorum contraria”. Aceste două acţiunii au în epoca
clasică câte două formule: o formulă în” jus” şi o formulă în”
factum”. Prin urmare textele clasice trebuie să fie raportate când la
acţiunea civilă de bună credinţă cu privire la care se susţine cea mai
veche dovadă o procură Cicero - când la edictul de” negotiis” la
formula în” factum concepta”.

7.3.2.2. Gestiunea tutorelui pentru pupil

Printre atribuţiunile tutorelui figurează şi administrarea

bunurilor pupilului care din cauza vârstei nu poate face acest lucru.
Ca urmare a gestiunii se nasc obligaţii atât în sarcina tutorelui cât şi a
pupilului. Tutorele trebuie să dea socoteală de gestiune, iar pupilul
este obligat să restituie cheltuielile pe care le-a făcut tutorele cu
ocazia gestiunii. Gestiunea tutorelui se asemănă cu contractul de
mandat cu deosebirea că nu a ezitat în cazul gestiunii un acord de
voinţă deci un contract, un act unilateral al tutorelui.2

7.3.2.3. Indiviziunea3

Indiviziunea este o stare care constă în faptul că mai multe

persoane sunt proprietare asupra aceluiaşi bun. Stare de indiviziune
poate să ia naştere când sunt mai mulţi moştenitori asupra unui bun
succesoral.

Astfel e” antiqumm consortium” sau” erect non cito”, stare de

indiviziune în care se aflau” sui herdes” după moartea lui” parter
familias”

Asupra lui” ercto non cito” există date sigure datorită lui
Gaius. Fiecare dintre co-indivizori aveau dreptul să dispună de lucrul
comun, cum ar fi să dezrobească pe sclavul comun făcându-l liber
faţă de toţi sau să mancipice lucrul comun unei alte persoane. Gaius
numea această stare –” societas”.

În cazul lui” anitiqumm consortium” există indiviziune între”

sui heredes” moartea lui” partes familias” cei care devin” sui
herendes” vor moşteni o proprietate familiară care până atunci era
exercitată numai de către acesta, dar acum va putea fi exercitată şi de

2 Emil Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997.

3
Ion M. Anghel ”Drept privat roman vol II”, Editura Hyperion, Bucureşti, 1991.
9
 aceştia însă în starea de indiviziune.

” Legea celor XII Table” a creat actio familiae herciscundae

(acţiunea pentru împărţirea averii) pentru a se da posibilitatea herdes-
ilor ca să iasă din indiviziune să ceară împărţirea bunului familiar.
Aici, cuvântul familia cuprinde numai bunurile corporale.

Creanţele şi datoriile erau divizate deplin potrivit legii celor

XII Table dar stare de indiviziune putea să nască şi în cazul unui bun
dobândit astfel decât prin moştenire. De pildă mai multe persoane
cumpără o casă. În acest caz a fost creată o acţiune specială numită
activ communi dividundo (acţiunea în partaj a lucrului comun) pentru
a da posibilitatea coindiviziunii să ceară ieşirea din indiviziune.

Primul caz de indiviziune este cel mai vechi, căci era în

interesul patricienilor agricultori pentru a putea obţine cât mai mult
profit de pe urma muncii pământului lor.

7.3.2.4. Plata lucrului nedatorat

Jurisprudenţa romană a admis de timpuriu principiul că o
persoană care s-a îmbogăţit în dauna alteia era obligată la restituirea
valorii dobândite pe nedrept. Spre finele Republicii principiul este
acceptat de contemporanii lui Q. Macius Scaevola în epoca imperială
de jurisconsulţii Sabinus, Celsus, Pompomius, Marcian iar în
perioada postclasică dobândeşte o aplicare şi mai largă.

Juristul care dă principiului îmbogăţirii fără justa cauză

formularea cea mai generală este Pomponius în următoarea
exprimare:” iure naturale aequum est neminem cum alterius
determinato et iniuria fierilocupletiorcm” (potrivit cu dreptul naturii
este echitabil că nimeni să nu devină mai bogat în regula altuia şi pe
nedrept4).

Principiul nu a avut niciodată o aplicare practică generală,

deoarece romanii le-au folosit numai în spetele determinate, bine
justificate în fapt. Aplicarea cauzaristică a acestui principiu a fost
admisă în scopul ocrotirii patrimoniului a cetăţenilor liberi deţinători
ai mijloacelor de producţie. În temeiul acestui principiu, orice
deplasare nejustificată de valorii de la un patrimoniu la altul era
civilmente sancţionată.

Multă vreme acest principiu a avut la început un fundament

delictual: se considera în repetiere numită în dreptul clasic condictio-
sine cauza şi care nu trebuie confundată cu legea sancţiunea
conductivă.

I se spune astfel pentru că este o acţiune abstractă, formula ei

nu poate cuprinde cauza, adică temeiul juridic pe baza căruia e
intentată.

În dreptul clasic se începe formarea unui sistem care nu se

desăvârşeşte decât sub Justinian, sistem după care condictio sine

4
Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004
10
 cauza se împarte în mai multe condictiomes.

Fiecare conductive purtând diferite determinative potrivit

rolului pentru care a fost creată.

Condiction indeosebiti este acţiunea în repetare care

sancţionează plata din greşeală a lucrului nedatorat.

Condiţiile acţiunii:

a) Să existe o plată;

b) Plata să nu fie fost datorată;

Există trei cazuri: să nu fi existat o obligaţie civilă sau naturală,

fie că nu a existat niciodată, fie că nu mai există; de pildă, obligaţia a
fost executată; fie nu a luat naştere încă, de pildă în cazul unei
obligaţi condiţionale5.

- Plata să fi fost făcută altei persoane decât creditorului;

- Plata să fi fost făcută de altă persoană decât debitorului. Este

cazul când cineva a plătit în numele său, crezând că e obligat a plăti;

c) plata să fi fost făcută din greşeală;

Dacă nu a fost făcută cu ştiinţă, atunci cel care a plătit este

considerat că a vrut să facă o donaţie şi, nu în consecinţă, nu are
acţiunea în repetire.

d) Trebuie ca accipines să fi fost de bună credinţă, adică să fi

crezut că are dreptul de a primi plata. Dacă a fost cu rea-credinţă
adică a ştiut că nu are dreptul de a primi plata şi totuşi a primit-o,
atunci se consideră că a comis un furt şi se intenţionează contra lui o
acţiune specială, condictio furtima.

e) pretinsa datorie să nu facă parte din aceea care cresc la avere

fată de cel care neagă.

Prin urmare, aici se aplică regula exquibus causisi infintiondo

lis crescit ex hiscausis non debitum sulutum repetiti non posse (în
acele cazuri în care prin tăgada obiectivul litigios creşte în valoare,
ceea ce s-a plătit fără să fi datorat nu poate fi repetat). În acest caz,
debitorul în loc să îşi fi aşteptat să fie dat în judecată de creditor şi să
nege ceea ce în caz de pierdere a procesului ii atrage pedeapsa a ceea
ce datora, ar fi putut face următoarele lucruri: să plătească şi apoi să
judece susţinând ca a plătit un lucru nedatorat, în felul acesta, regula
de mai sus a duvelui ar fi fost eludată.

Prin contradictoriu indeviti ar putea obţine ceea ce s-a

întâmplat numai în măsura îmbogăţirii lui accipiens. Astfel, dacă
accipens a dezrobit sclavul dat ca plată, nu trebuie să plătească
valoarea sclavului, de pildă dreptul la anumite operae şi dreptul
eventual la succesiunea dezrobitului. Dacă nu-i rămâne nimic, dacă

5
Liviu Pop,”Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,1998.
11
 de pildă a cheltuit suma primită, nu trebuie să restituie ceva.

Obligaţia de a restitui un corp terţ se sancţionează cu”

condictiv-certae sei” obligaţia de a restitui o sumă de banii se
sancţionează prin condictiv certal pencunial.

Când s-a admis că se putea cere şi restituirea lui incertum

(serviciul), de exemplu o remitere de datorie făcută din greşeală,
atunci s-a acordat din epoca clasică condictiv incerti.

Justinian a clasificat condiţiile astfel6:

a)” Condictiv indobiti” - sancţionează plata lucrului manual

nedatorat;

b)” Condictiv-causa data, causa non executa condictiv ab

cousam datorum”. Această condiţie era cunoscută înainte sub numele
de condictiv ob rem dati: ea a fost extinsă şi în cazurile în care s-a
executat un serviciu în vederea obţinerii unei contraprestaţii care nu
s-a îndeplinit. Această condiţie era folosită mai ales în mărturia
contractelor nedenumite.

c)” condictiv ob turpem consam” causa turpis era cauza

imorală sau contrară dreptului. Astfel, cineva a primit bani pentru a
putea comite un delict sau pentru a nu comite un delict” ne
sacrilegium faciat”, s-au pentru a înapoia un lucru depistat la el” ut
mihi reddas sem depositam”, sau pentru a restitui un lucru furat. Prin
această condiţie se putea obţine restituirea sumei predate pentru o
cauză imorală. Dar mai era necesar ca această cauză să fie imorală
numai pentru accipines fiindcă, în caz contrar, nu există acţiune de
restituire. Astfel, cel care a dat bani pentru ca cineva să nu comită
un” sacrilegiu” cere suma înapoi. Cel care a plătit o sumă pentru ca
altcineva să comită un sacrilegiu nu o putea cere înapoi. În această
situaţie, cel care avea banii se găsea într-o poziţie mai bună.
Generalizându-se soluţia din aceste texte, în evul mediu s-a spus:”
nemo auditur propiriam suam turpitudinem alllcgans” (nimeni nu
poate fi primit să invoce propria sa imortalitate7).

d) Conductiv ex injusta consa” ob injustam causam”. Consa

injusta este cauza contrară dreptului; de pildă o sumă de banii plătită
ca o cauză injustă. Suma plătită pentru a executa a stipulaţie care a
fost încheiată sub ameninţare are o cauză injustă.

e) „conductiv sine causa”8

Această acţiune se da împotriva persoanei care a primit o

prestaţie făcută în virtutea unei cauze” nule ab intiv” sau care ulterior
a dispărut. Dacă prestaţia ar rămâne la” accipiens”, el s-ar îmbogăţi
fără justa cauză în dauna lui trandes. O sumă se găseşte fară cauza în
mâna cuiva şi în speţa următoare: un fiu emancipat a promis, înainte
de a primi succesiunea, că va raporta bunurile dobândite de el ca

6 Vl. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978

7 Vladimir Hanga şi Mihai Jacotă , Drept privat roman, Bucureşti ,1964
8
Emil Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997.
12
 emancipat la succesiune, şi în fapt le-a raportat.

7.3.2.5. Acceptarea succesiunii

Moştenitorul acceptând succesiunea se obligă să plătească
legatele. Şi în acest caz nu există un contract pentru tutore ca între
testator şi moştenitor nu se stabileşte un acord de voinţă, pentru că
testatorul este mort în momentul acceptării succesiuni de către
herede.

Prin conţinutul său juridic, această obligaţie pare a face

obiectul unui contract de mandat. Dar cum între testator şi erede nu
poate exista un acord de voinţă în momentul acceptări de voinţă,
testatorul numai este în viaţă, operaţiunea juridică a executării
legatelor, s-a constituit într-un fapt juridic cu identitate proprie, şi
caractere juridice exclusive.9

Ca şi în cazul gestiunii de afaceri unde între gerat şi gerant nu

se stabilea un acord de voinţă deci nu era un contract, şi în cazul
acceptării succesiunii interpretarea este aceeaşi.10

7.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unitatii de invatare nr. 7

Potrivit sistemului închis al dreptului roman, contractile se pot forma verbis, litteris, re sau
consens. Convenţiile ce nu putea fi încadrate în una dine cele patru categorii nu se bucurau de
sancţiune pe tărâm contractual. Aici trebuie să avem în vedere că, deşi spre sfârşitul epocii vechii
romanii, au văzut în simpla convenţie un viitor apropiat de obligaţii, ei nu au ajuns niciodată până la
conceptul tipului general de contract. Aşadar convenţia părţilor genera drepturi şi obligaţii numai dacă,
prin fizionomia şi funcţionalitatea sa, întrunea trăsăturile unei sau alteia din categoriile de contracte
cunoscute.

Datorită acestui fapt, convenţiile însoţite de executare prestaţiunii de către o parte, după ce au
primit sancţiunea juridică, au fost desemnate prin termenii de nova negotio sau contractus incerti,
într-adevăr, ele erau contracte noi, căci nu puteau fi încadrate în vreuna din categoriile de contracte
consacrate.

Quasicontractele constituie fapte ilicite care dau naştere unor efecte juridice asemănătoare cu
cele care iau naştere din contracte. De asemenea quasicontractul poate fi definit şi ca un fapt licit şi
voluntar adică dă naştere la obligaţii. Justinian enumeră următoarele quasicontracte: negotiorum
gestio, gestiunea tutorelui pentru pupil, acceptarea succesiunii,s.a.

9 Emil Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997.

10
Ion M. Anghel ”Drept privat roman vol II”, Editura Hyperion, Bucureşti, 1991.
13
Concepte şi termeni de reţinut

aestimatum, permutatio, precarium, quasicontract, negotiorum gestio, actio praescriptis verbis.

Întrebări de control, autoevaluare şi teme de dezbatere

1. Care sunt sancţiunile prevăzute in dreptul roman pentru contractele nenumite?

2. Cate tipuri de contracte nenumite cunoaşte dreptul roman?

3. Care sunt principalele contracte nenumite in dreptul roman?

4. Care este diferenţa intre contractul de aestimatum si de precarium?

5. Definiţi instituţia quasicontractelor din dreptul roman?

6. Care este diferenţa dintre gestiunea de afaceri „negotiorum gestio” si gestiunea tutorelui pentru
pupil?

7. Definiţi quasicontractele de: indiviziune, plata lucrului nedatorat si acceptarea succesiunii;

Teste de evaluare/autoevaluare

Alegeţi varianta corectă!

1. Care din urmatoarele contracte este nenumit?

a) stipulatio;

b) precarium;

c) sponsio;
14
d) dotis dictio;

2. Condictioni indeosebiti este actiunea in repetare care sanctioneaza plata din greseala a lucrului
nedatorat. Care din urmatoarele conditii trebuie sa o indeplineasca?

a) sa existe o plata;

b) sa nu existe o plata ;

c) sa existe acordul partilor;

3. Precizati valoarea de adevar a urmatoarei afirmatii:

„ Gestiunea de afaceri inseamna administrarea afacerilor cuiva, fiind insarcinat cu acest lucru. ”

a) Adevarat
b) Fals

Bibliografie

- Ion Anghel, “Drept roman II- Culegere de date pentru studenti”, format electronic;
- Ion M. Anghel, “Dreptul roman”, (Manual), Ed. Luminia Lex, Bucuresti, 2002;
- Stefan Cocos ,”Drept roman”, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2004;
- Ştefan Cocoş, Mircea Toma, George Pârvan, „ Breviar terminologic de drept roman”, Editura
Scorpio 78, Bucureşti 2003
- Felicia Ştef, “Dicţionar de expresii juridice latine”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995
- Vladimir Hanga, “Drept privat roman”, Editura Universitatii, Bucuresti, 1978l;
- Vl. Hanga si M. V. Jacota, “Drept privat roman”, Editura Universitatii, Bucuresti, 1964;
- Emil Molcut si Dan Oancea, “Drept roman”, Editura Sansa, Bucuresti, 1993;
- C-tin Stefan Tomulescu, “Drept privat roman” , Editura Universitatii, Bucuresti, 1973;

- A se vedea notele de subsol din fiecare unitate de învăţare format electronic ataşat sau Ion
Anghel, “Drept roman II- Culegere de date pentru studenţi”.

15