CONTRACTELE CONSENSUALE.

LOCAȚIUNEA. SOCIETATEA. MANDATUL.

EMFITEOZA.

Prof. Coord.: Miron Adriana.

Realizat de: Marin Delia-Andreea;
Miron Raluca.
 Contractele consensuale sunt un tip de contracte care au fost recunoscute în dreptul
roman încă din perioada romană antică. Acestea nu necesitau neapărat o formă scrisă sau de
solemnitate specială pentru a fi considerate valide, ci se bazau pe consimțământul părților
implicate în înțelegere. Astfel, contractele consensuale pot fi considerate ca existând încă din
antichitate, fiind parte a evoluției sistemului juridic în timp. Cu toate acestea, ele au fost mai
formalizate și reglementate în timpul dezvoltării dreptului civil în Europa medievală și
modernă. Astăzi, contractele consensuale sunt încă prezente și sunt recunoscute în legislațiile
majorității statelor moderne.

LOCAȚIUNEA
Este practicată încă din cele mai vechi timpuri la Roma: sunt închiriate animalele
sau șeful de familie oferă în chirie forța de muncă a fiilor ce îi are sub putere. Dar operațiunea
nu decurgea în logica actuală a raporturilor de locațiune, care vine din Dreptul Clasic, în care
se plătește un preț pentru exercitarea unei folosințe. Specific începuturilor era realizarea
acesteia printr-un simplu act implicând o plată: lucrul dat în locațiune era dat contra plății în
avans a chiriilor. Operațiune pur economică, aceasta se perfecționează începând cu sec. III,
consecutiv nevoii crescânde de spații de locuit cauzată de venirea străinilor în Cetate.
Construirea de imobile conținând apartamente de închiriat ia avânt. De altfel, cenzorii
acordau pe domeniul public locațiuni pe termene de cinci ani. Acestea par a fi fost
circumstanțele care au dus la dezvoltarea unui regim juridic coerent pentru contractul de
locatio-conductio, recunoscut ca atare prin edictul pretorului cândva în sec. II.
Cuvântul ”locatio” vine de la verbul locare, ce are sensul de așezare (plasare în
locațiune) la cineva sau într-un loc; ca urmare, locator este cel care plasează ceva undeva.
Termenul conductio vine de la conducere, ce înseamnă a uni, a închega, a lua cu sine.
Jurisconsulții romani nu s-au preocupat să definească noul contract consensual, a cărui
titulatură am putea-o traduce ad litteram: dare și luare în locațiune. Nu au făcut-o, pentru că
pragmatismul lor îi făcea să nu se preocupe prea mult de definiții teoretice și pentru că o
formulare a vreuneia ar fi fost îngreunată de extraordinara varietate practică a operațiunilor
acoperite.
Din punctul nostru de vedere însă, am putea încercă să definim locațiunea romană ca
un contract bilateral de dreptul ginților, consensual și de bună-credință, prin care o persoană
numită locator pune pe timp determinat la dispoziția altei persoane un bun sau o pricepere
contra unei remunerații. Comparând cu categoriile generice enunțate mai sus, se poate
observa cum persoana numită locator sau conductor putea varia. Rămânea însă neschimbat
faptul că locațiunea consta în a închiria ceva cuiva contra unei remunerații.Astfel,constatăm
cum variabilitatea obiectului contractului nu altera individualitatea contractului. Jurisprudența
a tratat totuși trei categorii generice de locațiune. 1 Acestea corespund la trei funcții
economice și au fost identificate de comentatorii medievali:
 locatio rei (locaţiunea unui lucru)

1 Știința dreptului
 Acest lucru putea fi un lucru mobil, ex. un sclav ,sau un lucru imobil, ex. o casă sau
un fond rural, adică o moşie sau mai bine zis o bucată de pământ. Locaţiunea unei case sau a
unui lucru mobil poartă numele de închiriere. Locaţiunea unei moşii poartă astăzi numele de
arendare. Arendarea poate fi pe bani sau pe fructe după cum arendaşul s-a obligat să plătească
o sumă de bani sau să remită proprietarului o parte din fructe, adică din recolta produsă de
pământul arendat.
 locatio operarum (locaţiunea de servicii)
Al doilea tip de contract este locatio operarum, de ex. locaţiunea serviciilor unui
lucrător.
 locatio operis faciendi (locaţiunea pentru executarea unei lucrări)
Al treilea tip de locaţiune este locatio operis faciendi (locaţiunea pentru a executa o
lucrare), adică contractul prin care cineva se obligă a executa o anumită lucrare în schimbul
unui preţ, de ex. construirea unei case. Locatio operis faciendi este ceea ce numim astăzi
antrepriză sau contract de antrepriză.
Locaţiunea, ca şi vânzarea, presupune întrunirea a trei elemente:
a) consimţământul
b) obiectul
c) preţul
Consimţământul avea un caracter formal, deoarece partea mai puternică din punct de
vedere economic impunea condiţiile cu privire la obiect şi preţ. Obiectul putea fi un lucru
(mobil sau imobil) aşa numita locatio rei, de ex. închirierea unei case, arendarea unei moşii.
Lucrul putea fi imobil ca în exemplele precedente dar putea şi mobil, de ex. un sclav. Prin
urmare serviciile unui sclav nu făceau obiectul unei locaţiuni de servicii (locatio operarum),
ci ale unei locatio rei. Prețul poartă astăzi nume speciale după tipul de contract de locaţiune
(chirie, arendă, salariu, etc.). Romanii îi spuneau întotdeauna merces. Preţul ca şi la vânzare
trebuie să fie certum, verum şi să constea în bani. În ce priveşte locaţiunea nici în dreptul
postclasic nu s-a cerut, ca pentru vânzare, ca preţul să fie iustum, în această materie nefiind
deci admisă resciziunea (anularea) pentru leziune. Regula după care preţul trebuie să constea
în bani e luată de la locaţiunile făcute de stat, căci de pe urma locaţiunilor pământurilor
publice statul avea un venit. Acest venit, pentru a fi trecut în buget, adică pe lista cheltuielilor
şi veniturilor, trebuia să constea în bani. de aici regula ca preţul să fie în bani, regulă care a
trecut apoi în contractul de locaţiune dintre particulari. Totuşi, datorită crizei economice din
sec. III, s-a admis ca arendaşul să plătească în natură, adică în o parte din fructele pământului
arendat. Ne amintim că acest colon poartă numele de colon parţiar şi contractul se numea
locatio partiaria.2

2 Locațiune parțiară
EFECTELE LOCAȚUNII
Locaţiunea naşte în sarcina unei părţi, potrivit tipului de contract examinat:
– obligaţia de a procura folosinţa unui lucru
– obligaţia de a procura serviciile promise
– obligaţia de a executa o lucrare.

ÎNCETARE
Contractul de locaţiune avea, cu necesitate, o durată limitată în timp. Trebuie pentru
început să distingem două ipoteze cu privire la stingerea contractului: cazul în care părţile au
prevăzut un termen extinctiv, şi cazul în care nu au prevăzut un astfel de termen. Dacă nu era
prevăzut un termen, regula romană permitea părţilor să desfiinţeze unilateral contractul, în
orice moment. Desigur că o asemenea posibilitate era de evitat, astfel că în cele mai multe
cazuri termenul era prevăzut încă de la încheierea contractului.
In cazul arendării, termenul obişnuit era de cinci ani, cu posibilitatea prelungirii cu un
an în cazul tăcerii părţilor. 3 Părtile puteau însă conveni să pună capăt contractului înainte de
termen. 4 Rezilierea contractului se putea face şi unilateral pentru anumite cazuri determinate:
de către locatarul care nu a fost pus în stăpânirea lucrului sau nu îl mai putea folosi din
pricina proastei întreţineri; de către locator în cazul în care conductor abuza de folosinţa
lucrului, nu se comporta ca un bonus pater familias sau în cazul în care conductor nu plătea
chiria sau arenda o anumită perioadă de timp (fixată în timpul lui Iustinian la doi ani). Printr-
o constituţie a lui Caracalla, s-a decis că locator poate rezilia unilateral contractul dacă are
nevoie el însuşi de respectivul lucru.
Printr-o constituţie a lui Zenon, de la finele secolului al V-lea, s-a stabilit că ambele
părţi au facultatea să rezilieze unilateral contractul în timpul primului an de executare, fără a
fi pasibili de plata de daune interese. Dacă prima măsură era luată clar pentru a favoriza pe
locator, care putea utiliza abuziv dreptul său, ce-a de a doua era menită să-l protejeze pe cel
care a contractat sub constrângere.Desigur,contractul putea înceta prin expirarea termenului
stabilit de părți sau prin pierirea lucrului închiriat,el nu era însa desființat în cazul decesului
uneia dintre părți,putând continua cu moștenitorii.

3 Tacita reconductio
4 Mutuus disensus
 SOCIETATEA
Societatea reprezintă un contract consensual prin care doua sau mai multe persoane se
obligă să pună un bun sau activitatea lor în comun, în vederea realizării unui câștig.
Societatea ca și contract consensual a apărut după legea Aebutia în secolul al-VII-lea.
Cel mai vechi contract consensual de societate este reprezentat de societatea ”alicuius
negotiationis”.
” Alicuius negotiationis” este acea societate care are ca obiect un singur tip de
afaceri și anume societatea de publicani.
După spusele lui Gaius ”ercto non cito” este acel tip de societate a cărei formare nu
impunea îndeplinirea nici unei formalități, pe când societatea alcătuită din persoane, necesita
îndeplinirea unui act formal, care se desfășura în fața pretorului. Totuși, Gaius întrebuințează
termenul de ”societate” pentru a desemna ”antiquum consortium” și societatea care-i
urmează modelul. De asemenea, din exemplele lui Gaius putem înțelege faptul că membrii
unui consortium aveau dreptul de a dispune atât de propria parte din patrimoniul comun cât și
de întreg patrimoniul.
În ceea ce priveste tipologia societății ca și contract consensual, existau mai multe
feluri ale acesteia printre care: societatea tuturor bunurilor prezente și viitoare, societatea în
care se pune în comun un singur lucru și societatea care are drept obiect un singur tip de
afaceri.
Societatea tururor bunurilor prezente și viitoare reprezintă înțelegerea intervenită între
dezrobiții aceluiași patron cu privire la punerea în comun a bunurilor lor, caz în care un
stăpân dădea libertatea mai multor sclavi.
Societatea în care se pune în comun un lucru este acea societate care se realizează prin
punerea în comun a unui singur bun. Un exemplu în acest sens poate fi reprezentat de un
sclav.
Societatea care are drept obiect un singur tip de afaceri este acel tip de societate
intervenită între proprietarul unui sclav și un actor pentru ca actorul să-l învețe pe sclav
meseria de actor, apoi ca ambii să-l exploateze. Cum am menționat anterior, în această
categorie se situează și societatea publicanilor, deoarece aceasta avea ca obiect arendarea
impozidelor datorate statului, societatea între negustorii de scalvi a cărei obiect, așa cum se
poate înțelege din denumire, era negoțul de scavi, astfel de interprinderi cereau capitaluri mai
mari de unde și necesitatea acestora de a se asocia.
În aceași măsură, societatea ca și contract social conține mai multe elemente.
Elementele societății sunt: un aport, un interes comun, intenția de a forma o societate, un scop
permis sau licit.
Un aport constă în transmiterea dreptului de proprietate sau a dreptului de folosință
asupra unui lucru sau asupra muncii asociatului, prin prestarea de servicii.
Un interes comun se referea la faptul că fiecare asociat trebuie să participe atât la
beneficiile cât și la pagubele produse de societate. În ipoteza în care interesul comun lipsește,
societatea este nulă, astfel fiind denumită societate leonină. Intenția de a forma o societate
reprezintă aspectul în baza căruia o societatea poate fi distinsă de o simplă stare de
indiviziune.
Un scop licit se referă la faptul potrivit căruia membrii unei societăți trebuie să-și fi
fixat o activitate permisă, pentru ca societatea să existe.5
Un alt aspect important în ceea ce privește societatea este reprezentat de obligațiile
care i-au naștere în virtutea acesteia. Societatea naște obligații în sarcina tuturor celor care au
luat parte la contractul în cauză. În ceea ce vizează obligațiile, acestea sunt identice, drept
urmare, nu sunt sancțioanate prin acțiuni diferite, ci printr-o singură acțiune. Obligația se
naște prin acordul de voință, iar executarea obligației , adică îndeplinirea aportului, trebuie
făcută prin emancipare dacă este vorba de bunurile care se cumpără și prin tradiție dacă este
vorba de lucrurile nepatrimoniale.
În virtutea contractelor pe care asociații le încheie, aceștia se angajează în executarea
unor obligații. Unele dintre cele mai relevante obligații ale asociaților sunt acelea prin care
fiecare asociat este ținut să-și execute aportul său, prin care aceștia trebuie să se îngijoreze de
treburile societății ca și cum ar fi propriile lor probleme și de asemenea, trebuie să i-a parte
atât la câștig cât și la pagubă.
În genere societatea nu se bucură de personalitate juridică, însă de la această regulă,
desigur că există și o excepție, aceasta fiind aceea a societății de publicani care, deci are un
patrimoniu disctinct de cel al asociațiilor.
Un alt aspect esențial prin care efectele societății pot înceta este reprezentat de
singerea acestea. Societatea se stinge în anumite situații și anume:
În ipoteza în care aceasta își atinge scopul pentru care a fost creată.
În momentul în care prin voința tuturor asociaților sau chiar și prin voința unuia dintre
ei, desigur, dacă retragerea acestuia nu este una frauduloasă sau intempestivă. 6
Prin mortea unui asociat când nu era permisă o înțelegere între membrii rămași în
viață și moștenitorii defunctului. Desigur, această situație nu mai era valabilă dacă în
momentul încheierii contractului a fost făcută o convenție contrară. Totuși, există o excepție
de la această regulă în favoarea societății de publicani. În cazul societății de publicani era
permis ca înțelegerea de continuare să aibă loc nu numai între asociații rămași în viață, dar și
între aceștia și moștenitorii defunctului.
Din ceea ce este prezentat anterior se poate desprinde faptul că societatea publicană se
bucura de un regim deosebit, întrucât îi erau specifice doua abateri de la regulile generale în
materie de societate, și anume: se bucura de personalitate juridică și se putea continua cu
moștenitorii asociatului defunct.

5
Un exemplu in acest sens poate fi contrabanda cu tâlhari.

6 Nu este făcută de persoana care ar avea acest drept, de către persoana potrivită.
MANDATUL

Mandatul este contractul consensual prin care o persoană, numită mandant, însărcinează
pe o altă persoană, numită mandatar, să facă ceva fără plată (gratuit) în folosul său.7
Este un contract mai aparte, ce necesită pentru corecta sa înțelegere tratarea prealabilă a
problemei reprezentării.
În Vechiul Drept Roman obligația fiind înțeleasă ca o legătură strict materială și
exclusivă între părțile contractante, nu putea produce efecte nici în folosul și nici în
detrimentul unei terțe persoane. Raportul obligațional se angaja cu ajutorul unui anumit ritual,
folosindu-se gesturi și cuvinte sacramentale, ceea ce impunea cu necesitate prezența părților
la contractare, efectele răsfrângându-se cu exclusivitate asupra acestora. O asemenea
concepție nu putea accepta reprezentarea părților la încheierea actelor juridice. Regula
nereprezentării prezintă și unele avantaje pentru părțile contractante: cunoscându-și reciproc
posibilitățile materiale, pot evita surprizele unei insolvabilități, greu de apreciat în cazul când
una din părți ar fi fost reprezentată printr-o terță persoană.
Situația se schimbă treptat în Imperiu, când mandatarul ce își desfășoară activitatea cu
titlu profesional are dreptul la remunerare. Procedura extraordinară îi pune la dispoziție
mijloace pentru a-și urmări în justiție plata, numită honorarium sau salarium, dar numai în
măsura în care remunerarea fusese preconizată prin contract. Codul civil actual prescrie la
două milenii distanță același regim65
Dar în ce anume constă prestația mandatarului? Lectura textelor ne aduce în atenție o
mare varietate. Vedem texte în care debitorul este ținut la administrarea unui patrimoniu, care
este o activitate generică. Altele îl îndatorează la o operațiune determinată, ce poate consta
într-un act material (rostirea unei pledoarii) sau unul juridic (cumpărarea unui bun pentru
mandant). Tot în cadrul mandatului acționează avocații, arhitecții sau geodezii.

ELEMENTELE MANDATULUI
 pentru formarea contractului de mandat, este necesar să existe un obiect constând
dintr-un fapt material sau dintr-un act juridic;
 actul material sau juridic trebuie să fie licit şi moral;
 mandatul este un act juridic gratuit, încheiat în interesul mandantului.

EFECTELE MANDATULUI
a) mandatarul este obligat să execute mandatul cu bună credinţă, fiind răspunzător dacă nu l-a
executat sau l-a executat rău;

7 Persoana in folosul căreia se face ceva gratuit este mandantul.

 b) mandatarul trebuie să dea socoteală mandantului de modul cum a executat mandatul;
Semnalăm în această privinţă o importantă deosebire între dreptul roman şi dreptul modern.În
dreptul modern mandatarul este un reprezentant.
Prin urmare actele pe care le face se consideră că au fost făcute de mandant, adică de cel
reprezentat → efectele actului se produc în persoana mandantului. În dreptul roman actul
produce efect numai între părţile contractante. De exemplu într-o vânzare, dacă cumpărătorul
este mandatar, actul îşi produce efectele în persoana sa. El este cel care devine proprietar al
casei cumpărate şi nu mandantul. Trebuie însă ca ulterior să transmită proprietatea casei celui
care i-a dat mandat să o cumpere. Tot aşa mandatarul devine creditor sau debitor nu
mandantul.
Mandantul prin acţiunea mandati directa poate cere de la mandatarul său cesiune
acţiunilor care s-au născut în persoana sa; de partea sa, mandatarul debitor în loc să plătească
poate ceda terţului creditor acţiunea mandati contraria pe care ar fi avut-o contra mandantului
dacă ar fi plătit. Însă aceste cesiuni de acţiuni pot fi împiedicate de moartea neaşteptată sau
absenţa mandantului sau mandatarului. Acest sistem al reprezentării din cauza
inconvenientelor pe care le prezenta a primit unele excepţii pe care le-am văzut la locul
potrivit. Când ne-am ocupat de reprezentare am arătat crearea acţiunii quasi-institoria în cazul
mandatului în materie civilă, caz de reprezentare imperfectă pasivă. Într-adevăr terţul are doi
debitori pe mandatar contra căruia are acţiunea contractului şi pe mandant contra căruia are o
acţiune utilă, quasi-institoria. E drept că prin exerciţiul uneia cealaltă se stinge. Am arătat de
asemenea că reprezentarea perfectă activă s-a admis atunci când mandatarul cade în stare de
insolvabilitate.
Principiul rămâne deci că mandatarul este creditor, nu mandantul. Amintesc şi cele
două cazuri de reprezentare perfectă activă şi pasivă: mutuum şi plata lucrului nedatorat.
c) mandatarul poate să înstrăineze un lucru al mandantului ceea ce constituie o abatere de la
principiul nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse haberet (nimeni nu poate
transfera altuia un drept mai mare decât are el însuşi).
Însă în acest scop mandatarul trebuie să aibă un mandat special din partea mandantului
sau trebuie ca mandantul să-i fi încredinţat libera administrare a bunurilor sale (procuratio
cum libera administratione = mandat cu liberă administrare), căci numai ea conferă puterea
generală de a înstrăina deşi numai cu titlu oneros. Mandatul general şi pur şi simplu de a
administra bunurile cuiva (procuratio omnium bonorum = mandatul pentru toate bunurile)
nu-i dă dreptul de a înstrăina aceste bunuri.
d) mandatul fiind un contract sinalagmatic imperfect se poate ca ulterior contractului de
mandat să se nască obligaţie în sarcina mandantului anume când mandatarul a făcut diferite
cheltuieli cu ocazia executării mandatului; mandatarul va putea cere mandantului să-i
restituie aceste sume de bani cheltuite.
STINGEREA MANDATULUI
Elementul intuitu personae guvernează în mare măsură stingerea mandatului. Acesta ia
sfârșit prin ajungerea la termen sau prin decesul unuia dintre contractanți. Mandantul poate să
pună capăt contractului în orice moment, după cum se pare că și mandatarul se putea dezice,
cu condiția de a nu fi început să execute și de a nu cauza prin retragerea sa vreun prejudiciu:
când încrederea dintre părți nu mai poate fi satisfăcută, mandatul nu mai are rațiune de a
continua.

EMFITEOZA

În perioada postclasică apare cel de-al cincilea contract consensual. Acesta poartă
denumirea de emfiteoză sau de contract emfiteotic.
Emfiteoza reprezintă un contract consensual în temeiul căruia o parte se obligă față de
o altă persoană, numită emfiteot, să-i procure o bucată de pământ (un fond) pentru a-l cultiva
și pentru a-i lua fructele pe un timp îndelungat sau chiar fără termen, dacă emfiteotul se
obligă a plăti o sumă de bani care se numește canon.
De asemenea, emfiteoză se numește și dreptul real care se naște în baza acestui
contract consensual.
La origine a avut ca obiect arendarea pământurilor necultivate care se aflau în posesia
împăratului. Mai târziu s-au aplicat și pământurilor bisericilor și ale particularilor.
Dreptul de emfiteoză este foarte întins așa încât poate fi lăsat moștenire, dat în
uzufruct sau ipotecat. În același timp, emfiteotul dispune de toate acțiunile acordate
proprietarului.
În ceea ce privește natura juridică a acestui tip de contract, de-a lungul timpului au
fost dezbătute o serie numeroasă de discuții care aveau ca subiect această temă. Unii din
jurisconsulții romani considerau că emfiteoza este un contract de vânzare, pe când alții
susțineau că aceasta ar fi o locațiune. Precizarea și stabilirea naturii juridice a actului avea o
importanță practică necontestabilă, deoarece în vânzare riscurile, cu exactitate pagubele
respectiv pierderile, erau suportate de cumpărător, ceea ce ar corespunde în cazul unui astfel
de contract emfiteotului. În ipoteza locațiunii, riscurile erau suportate de către locatar, ceea ce
ar corespunde în cadrul unui contract de emfiteoză, proprietarului de pământ.
În vederea clarificării acestei controverse, împăratul Zeno a hotărât faptul că
emfiteoza nu este nici contract de vânzare și nici locațiune, ci un contract special: ”Dreptul
la emfiteoză nu trebuie să fie recunoscut nici în operația juridică a locațiunii, nici a
vânzării, ci a fost stabilit acest drept al treilea separat de tovărășia sau analogia
ambelor contracte amintite înainte, având un caracter și o definiție proprie.”
În opinia împăratului Iustinian, contractul de emfiteoză este același cu cel ”conductio
agri vectigalis”, astfel introducând noi reguli în materia contractelor consensuale.
 Încă din epoca veche, cetăţile practicau sistemul arendării unor terenuri pe termen
lung sau chiar fără termen, în schimbul unei redevenţe numită vectigal. Întrucât aceasta
formă de arendare avea un caracter perpetuu, pretorul a protejat-o prin mijloace speciale,
acordând lui conductor ager vectigalis o acţiune reală. Ca titular de drept real, ”conductor
ager vectigalis” dobândeşte fructele prin separaţiune, se bucură de protecţie prin interdicte,
poate transmite lucrul prin acte între vii sau pentru cauză de moarte.
Indiferent la care formă a sa ne raportăm, fie înainte de Zeno, fie după acesta,
contractul de emfiteoză este unul din instrumentele prin care romani au încercat să înlăture
consecințele crizei provocate de modul de producție sclavagist. Odată cu imperiul, marile
războaie de cucerire au încetat, iar sclavia nu mai era alimantată de la sursă, adică, într-un
mod mai concret, din război. Pe de altă parte, mortalitatea fiind mare în rândul sclavilor,
numărul acestora s-a împuținat. Lipsa forței de muncă cu care împărații roamani s-au
confruntat, ca urmare a acestei situații, i-a determinat pe aceștia să dea în arendă terenurile
necultivate, terenuri pe care arendașul, emfiteotul, le muncea în schimbul unei mici sume de
bani.
Raportându-ne la drepturile și obligațiile pe care emfiteotul le avea ca urmare a
încheierii unui contract de emfiteoză, putem spune că acesta avea o serie de drepturi cărora le
revenea, în aceeași măsura, o serie de obligații.
În materia drepturilor, emfiteotul era posesorul lucrului care făcea obiectul emfiteozei,
ca atare se bucura de interdictele posesorii. De asemenea, aceasta avea dreptul de a culege
fructele obținute.
Un alt drept pe care emfiteotul îl avea este acela potrivit căruia avea un drept real
asupra lucrului altuia sancționat printr-o ”actio in rem”8 . Acest drept este aproape tot atât de
întins ca și cel al proprietarului, numai că emfiteotul trebuie să plătească arendă și nu poate
vinde decât dac la anunțat în prealabil pe proprietar.
Tot în sfera drepturilor intră și faptul că emfiteotul putea dispune de un lucru, de
pământul arendat prin testament, putând chiar să-l și vândă. În acest din urmă caz, emfiteotul
era obligat să-l anunțe pe proprietar, care dispunea de un drept de preemțiune, de preferință în
vânzare la prețuri egale oferite. Dacă nu-și exercita dreptul său de preemțiune, proprietarul
avea dreptul la o sumă de bani, la o taxă asupra prețului. Trebuie făcută precizarea că această
din urmă regulă era specifică perioadei împăratului Iustinian.
Un alt aspect important este reprezentat de obligațiile corelative, pe care emfiteotul
trebuia să le execute, printre care se numără: obligația acestuia de a cultiva terentul pe care
l-a luat în arendă ca un om de treabă, mai exact ca și cum ar fi propriul său teren., obligația de
a plăti arenda, care aici se numește canon. Această plată trebuia făcută într-un mod regulat. În
aceași categorie intră și obligația de a plăti impozitele relative la pământul arendat.
De asemenea, în ceea ce privește stingerea contractului de emfiteoză, aceasta se putea
realiza prin mai multe moduri.
Un prim mod prin care emfiteoza se putea stinge este acela prin care lucrul/ terenul se
pierdea în întregime.

8 Acțiune reală.
 Un alt mod prin care se putea produce stingerea este acela prin ajungerea la termen.
Desigur, contractul de emfiteoză se stingea și în ipotezele în care emfiteotul deceda, neavănd
un mostenitor sau în ipoteza în care acesta nu-și îndeplinește obligațiile, adică nu se îngrijește
de pământul arendat sau nu plătește canon timp de trei ani.
O observație importantă este aceea că emfiteoza reflectă o abordare flexibilă a
dreptului de proprietate în dreptul roman, permitând transferul temporar al dreptului de
folosință, în timp ce proprietatea reală a rămas în mâinile proprietarului inițial. Acest contract
a fost utilizat în special pentru a facilita dezvoltarea terenurilor agricole sau a altor
proprietăți, oferind stabilitate și siguranță atât pentru posesor, cât și pentru proprietar.De
asemenea, este important de menționat că, în timp ce emfiteoza a fost o instituție importantă
în dreptul roman, având un impact semnificativ în economia și dezvoltarea teritorială a
Romei Antice, practica sa a variat de-a lungul timpului și în diferite regiuni, fiind supusă unor
reglementări specifice sau restricții, în funcție de schimbările sociale și economice.
Așadar, contractul de emfiteoză din dreptul roman a fost un instrument legal vital
pentru administrarea și dezvoltarea proprietăților, evidențiind adaptabilitatea și complexitatea
sistemului legal roman în gestionarea drepturilor de proprietate și a relațiilor contractuale.

CONCLUZIE
În concluzie, analiza contractelor consensuale precum locațiunea, societatea,
mandatul și emfiteoza în contextul dreptului roman relevă nu doar o complexitate juridică
remarcabilă, ci și rolul crucial pe care acestea l-au jucat în stabilirea relațiilor comerciale și
sociale în Roma antică.
Aceste contracte, caracterizate prin acordul părților fără necesitatea unei formalități
specifice, au constituit pilonii esențiali ai economiei și societății romane, reflectând viziunea
și nevoile juridice ale acelei epoci. Mai mult decât atât, influența acestor contracte se resimte
și în dreptul modern, evidențiind importanța durabilității și adaptabilității conceptelor juridice
romane în evoluția și dezvoltarea ulterioară a sistemelor de drept.
BIBLIOGRAFIE
 D_1_N13_Drept_roman_Molcut_Emil[1].pdf;
 https://elearning.unitbv.ro/pluginfile.php/275180/mod_resource/content/1/Curs%2012
.pdf;
 file:///C:/Users/ASUS/Downloads/seminar-XIV-Obligatii-IV- in-Dreptul-clasic-si-
postclasic%20(1).pdf;
 https://file.ucdc.ro/cursuri/8_1_do1103_Drept_roman_Radu_Mihnea.pdf,
 file:///C:/Users/ASUS/Downloads/D_1_N13_Drept_roman_Molcut_Emil%20(5).pdf.