Contractul de mandat

Mandatul este o convenție prin care o persoană numită mandatar se obligă să presteze un serviciu
gratuit in folosul alteia persoane numite mandand.

Originea mandatului

A îmbrăcat forma unui convenții abia către epoca stingerii Republicii in condițiile dezvoltării
economice și a diversificării relațiilor de schimb, când aceeași persoană trebuia să-și apere interesele
in același timp in locuri diferite.

Lipsind o vreme îndelungată de la domiciliu, romanii recurgeau la serviciile altora în scopul valorificării
bunurilor.

Elementele mandatului

Pentru formarea contractului de mandat, era necesar să existe un obiect, constând într-un fapt
material sau act juridic pe care mandatul se obliga a îl înfăptui.

Actul material sau juridic la care se obliga mandatarul trebuia să fie elicit și moral. Un alt element este
gratuitatea.

Gratuitatea reprezintă acel element care dădea mandatului o fizionomie distinctă, de ceea a
contactului de locațiune de servicii. Din acest caracter, decurge posibilitatea mandantului de a refuza
oricând contractul.

Existau și excepții de la principiul gratuității, astfel profesorii, medicii, filozofii, cei care depuneau
munci intelectuale, munca considerată superioară celei fizice, nu-și angajau muncile prin locațiunea,
deoarece de cele mai multe ori aceste servicii erau remunerate.

Munca meseriașilor făcea elementul contractului de mandat numai atunci când nu era remunerată,
căci dacă era plătită se încheia un contract de locațiune. Mandatul presupune apoi săvârșirea actului
material sau juridic în interesul mandantului. Dacă faptul este săvârșit în interesul mandatului de
forma o simplă convenție fără consecințe juridice.

In mod excepțional romanii au admis un mandat în interesul mandatului.

S-a prevăzut și mandatul in interesul unui terț.

Efectele mandatului

Fiind un contract sinalagmatic imperfect, creează obligații în sarcina mandatarului, iar uneori și în
sarcina mandatului. Uneori obligațiile mandatarului sunt sancționate prin actio mandati inrectam.
Deoarece romanii nu au admis în principiu reprezentarea în materia contractelor, actele încheiate de
mandatar, produc efecte asupra sa și nu asupra mandatului, deci după efectuarea operațiunii juridice
cu care a fost împuternicit mandatarul trebuia să dea socoteală mandatarului, transferând acestuia
drepturile și obligațiile dobândite.

Deoarece acest sistem crea nenumărate inconveniente romanii au recurs la sistemul efectelor
imperfecte.

Mandatarul era obligat să execute mandatul cu bună credință fiind răspunzător pentru pieirea
lucrului. Mandatarul putea înstrăina un lucru al mandatului deși nu are calitatea de proprietar,
încălcând principul memo plus iuris ad....

Mandatul ca urmare a faptului că este un contract sintagmatic imperfect poate genera obligații și
pentru mandat.

Stingerea mandatului

In mod obișnuit, mandatului de stingea prin ajungerea la termen. El se putea stinge și prin voința
ambelor părți ca o expresie a principiului simetriei. Fiind încheiat induitim personem, mandatul se
stinge și prin voința unei singure părți atunci când încrederea dispare. Fie prin revocarea actului de
către mandat fie prin revocarea mandatarului.

Acesta ia sfârșit și prin moartea unei părți, căci se întemeiaza pe încrederea reciprocă a acestora.

Contractele consensuale

Vânzarea este contractul prin care o parte numită vânzător se obligă să transmită posesia liniștită
asupra unui lucru celeilalte părți numită cumpărător in schimbul unei cantități de metal numită preț
pe care cumpărătorul se obligă la randul să i-o transmită. Vânzarea reprezintă așadar o formă
evoluată a stilului in care își are originea.

Vânzare ca și contract consensual apare la sfârșitul Republicii, la sfârșitul unei îndelungate evoluții.

Forma ancestrală o reprezenta vânzarea mancipațiune. Funcția principală a fost aceea de a transmite
proprietatea asupra lucrurilor mancipii in schimbul unei cantități de alamă.

Mancipațiunea a reprezentat acea haină juridică prin care s-a realizat operațiunea vânzării.
Deoarece mancipațiunea era un act solemn, momentul formării actului coincidea cu formarea sa.
Astfel transmiterea, metalul preț constituia o condiție de forma a mancipațiunii.

Această formă prezenta dificultăți în situația în care cumpărătorul nu putea face plata imediat, fapt
pentru care a separa formarea vânzării de executarea să, romanii au fost nevoiți să adopte procedee
juridice mult mai subtile.

Vânzarea prin stipulațiune

Datorită caracterului abstract, stipulațiunea putea realiza o multitudine de operațiuni juridice. S-a
arătat că prin ea se putea realiza orice convenție, fapt pentru care avea să fie utilizată de către romani
și pentru efectuarea vânzării.

Cele două prestatiuni, respectiv predarea lucrului și plată prețului făceau obiectul a două stipulațiuni
distincte.

Astfel, prima stipulațiune genera obligația de a preda prețul (Promiți să-mi dai o sută?/ Promit), iar
cea de-a doua stipulațiune viza predarea lucrului (Promiți să-mi dai pe sclavul dacicus?/ Promit)

In acest fel operațiunea juridică unilaterală și unitară se realiza prin acte distincte, dar scopul părților
avea să fie atins căci executarea obligațiilor avea loc după nașterea lor.

Obligațiile părților erau create prin stipulațiune, iar executarea lor se făcea ulterior prin acte distincte.

Concluzia după care vânzarea consensuala a fost precedată de vânzare prin stipulațiune este
confirmată și de fizionomia termenului prin care romanii au desemnat vânzarea consensuala, și
anume emotio venitio. Această dublă denumire se explică numai prin faptul că înaintea apariției
contractului consensual, vânzare s-a făcut prin două stipulațiuni reunite în realizarea unui singur scop
emotio venitio.
Apariția contractului de vânzare

Vânzarea consensuala, adică cea realizată prin simpla convenție a fost mai întâi prezenta in dreptul
public și apoi a trecut în dreptul privat.

Astfel, prizonierii de război erau vânduți de către stat pe piețele publice.

La sfârșitul Republicii, datorită marilor cuceriri teritoriale, numărul prizonierilor avea să crească foarte
mult, iar vânzarea acestora în formele solemne ale mancipațiunii sau stipulațiunii devenise practic
inoperantă. Ca atare romanii au admis că simplu raport între chestori avea să fie suficientă pentru
realizarea vânzării.

Această practică este treptat preluată de către particulari și este îmbunătățită ca urmare a intervenției
pretorului. Vânzarea consensuala a fost utilizată în reglementarea raporturilor dintre cetățeni și
pelegrini ca apoi să fie utilizată și în raporturile dintre cetățenii romani. S-a ajuns ca la începutul sec I
i.hr. aceasta să fie sancționată printr-o acțiune de bună credință după cum afirma Critus Mucius
Sevora.

Elementele vânzării

Potrivit lui Gaius, vânzarea se formează prin raportul de voință asupra raportului prețului. Astfel
descoperim cele trei elemente: consimțământul, prețul, obiectul

Consimțământul

Daca acesta este manifestarea de voință a unei părți în sensul dorit de cealaltă parte, in materia
vânzării consimțământul consta in raportul (contra here) întâlnirea dintre voința celui ce
intenționează să vândă și acelui care intenționează să cumpere.
Gaius spunea că în acest sens că vânzarea se naște din simplul consimțământ fără să fie necesar vreun
element material, fapt ce arăta că pentru formarea contractului nu era necesară prezența lucrului sau
remiterea lucrurilor sau a prețului.

Contractul ia naștere la momentul realizării acordului de voință, iar dacă părțile condiționează
nașterea sa de îndeplinire a unor forme, atunci actul se va naște ulterior.

Pentru a fixa momentul încheierii contractului, părțile recurgeau uneori la practica remiterii unui lucru
de mică valoare sau a unei sume de bani, remitere destinată să probeze că acordul de voință a părților
s-a realizat.

Cu timpul sistemul a căpătat o finalitate nouă, in sensul că cel ce preda o sumă de bani la momentul
încheierii contractului putea renunța ulterior la act, dar pierdea banii care reveneau celeilalte părți.

In epoca lui Iustinian, dacă părțile se înțelegeau să redacteze un înscris (verbitio humscripturam)
contractul se forma la momentul redactării acelui înscris și nu la momentul realizării acordului de
voință.

Până la întocmirea actului scris, oricare dintre părți avea dreptul să renunțe la promisiunea făcută

Obiectul vânzării

Purta numele de res sau merx. Astfel vânzătorul putea transmite posesiunea asupra unor lucruri
mobile sau imobile, după cum putea transmite drepturi de creanță sau drepturi reale sau exercițiul
dreptului de uzufruct.

Cel mai frecvent, vânzarea avea ca obiect lucruri corporale, existente la momentul încheierii
contractului. După cum rezultă din definiției, vânzătorul nu se obliga sa transmită proprietatea ci
numai posesiunea obișnuită a lucrului. O primă obișnuință ce reiese de aici este aceea că se
efectuează prin intermediul tradițiunii, act eliberat de formele solemne. Pe de altă parte, vânzătorul
se poate obliga să transmită un lucru care nu ii aparținea cu condiția ca până la momentul vânzării va
procura acel obiect.

Se admitea ca obiect al vânzării și lucruri viitoare (o viitoare recoltă). Sub condiția ca ea să apară. Dacă
recolta apare, indiferent de calitatea și de cantitatea ei, cumpărătorul trebuia să plătească prețul
stabilit la încheierea contractului, ba mai mult romanii au admis și vânzarea speranței ca se va obține
un lucru

O asemenea vânzare nu este afectată de condiție, ci ea este pură și simplă. De exemplu acela care
promite să cumpere pestele care urmează să fie prins de pescar cu năvodul, el trebuie să plătească
prețul chiar dacă pescarul nu a prins nimic.

Prețul

Al treilea element al vânzării este prețul, constând din suma de bani pe care cumpărătorul trebuia să o
plătească vânzătorului. In dreptul roman, prețul trebuia să îndeplinească anumite condiții între care
cea esențială era aceea că el trebuia să fie exprimat într-o sumă de bani „In pecunia numeratum”.

In situația în care prețul nu era exprimat într-o sumă de bani și într-un lucru oarecare, vânzarea nu ar
mai fi îndeplinit o identitate proprie, ci ea s-ar fi confundat cu schimbul „permutatio rerum”, prețul
trebuia să fie real „verum”.

Romanii nu au admis simularea prețului în contractul de vânzare (in această situație vânzătorul nu
avea intenția să ceară). Întrucât transmiterea cu titlu gratuit a unui lucru, in situația în care erau
îndeplinite și alte condiții, constituia o donație și nu o vânzare. Mai mult chiar, romanii nu au admis
nici vânzarea fictivă, aceasta realizandu-se in situația în care se plătea cu un singur setstert (numo
umo) sub pretextul că prețul este neserios, iar părțile urmăresc să facă în această situație o donație
deghizată, de asemenea prețul trebuia să fie determinat sau cel puțin determinabil (centum).

Prețul este determinat în situația în care el se fixează de la momentul încheierii contractului și este
determinabil atunci când se indică anumite mijloace pentru fixarea lui.
In epoca pos-clasica s-a admis și situația în care prețul urma să fie fixat de către o a treia persoană.
Daca aceasta persoană nu fixa prețul vânzarea nu lua naștere ca atare de oarecare, una dintre condiții
nu era îndeplinită. Prețul trebuia să fie iustum.

In dreptul clasic, caracterizat prin libertatea neîngrădită de a contracta, romanii nu au cunoscut ideea
de leziune, astfel încât un lucru putea fi vândut la orice preț în paguba fie a vânzătorului fie a
cumpărătorului.

In epoca lui Iustinian, vânzătorul putea să ceară anularea vânzării cu restituirea celor două prestatiuni
daca prețul nu reprezenta nici o jumătate din valoarea lucrului (lezio enormis). Cumpărătorul avea
totuși posibilitatea de a plăti în plus o sumă de bani până la acoperirea plății in situația în care dorea
să păstreze lucrul.

Legislația lui Iustinian crea astfel de mijloace doar cu privire la vânzător, nu și la cumpărător și doar cu
privire la imobile.

Efectele vânzării

In dreptul roman, vânzarea nu este translativă de proprietate ca in dreptul modern, și numai

generativă de obligații care sunt bilaterale și de bună credință.

In virtutea lor, vânzătorul trebuia să păstreze lucrul și să garanteze pentru edictiune(deposedare) și

pentru vicii.

In virtutea lor, vânzătorul trebuia să își îndeplinească obligațiile altfel acesta era sancționat prin așa
numita actio emti.

Ambele acțiuni sunt inius și au o condemnatio incertă

Obligațiile vânzătorului

Vânzătorul este obligat să păstreze lucrul, iar daca acesta dispare din vina lui trebuie să plătească
despăgubiri. El trebuie să îl administreze ca un bun pater familias și va răspunde pentru cea mai mică
neglijență (culpa elvis inapstracto). Dacă lucrul însă piere fără vina vânzătorului, cumpărătorul este
obligat să plătească totuși prețul întrucât în materia vânzării riscurile sunt ale cumpărătorului.
Regula potrivit căreia riscurile sunt ale cumpărătorului încalcă unele principii de drept roman, căci
vânzarea nu transmite dreptul de proprietate, întrucât lucrul vândut rămâne în patrimoniul
vânzătorului și ar fi normal ca el să suporte paguba in calitate de proprietar conform adagiului (res
perit domino). Aceasta se explică în existența anumitor interese conjuncturale ce trebuiau aparate,
fapt ce au determinat unele derogări de la linia generală a dreptului roman.

Obligațiile cumpărătorului

Este aceea de a plăti prețul în schimbul lucrului vândut și care i-a fost remis, el fiind obligat să-i
transmită vânzătorului proprietatea asupra unei cantități de metal.

Daca vânzătorul cere prețul înaintea remiterii termenului ii impune cumpărătorului o excepție

Succesiunile

Instituția succesiunilor este strâns legată de instituția proprietății private.

Prin instituția succesiunilor se constată că statul roman găsise mijlocul juridic al menținerii ordinii sociale
juridice și politice din statul roman.

Moștenirea exprima un sistem juridic prin care se inlocuia o persoană printr-o altă persoană,
peoretuumdu-se pe acesta cake structura de clasa a societății.

In doctrină s-a arătat că materia succesiunii cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
transmiterea patrimoniului defunctului către moștenitorii săi.

In epoca veche, pornind de la principiul că nu putea exista un patrimoniu fără un titular, romanii au
considerat că patrimoniul unei persoane dispare odată cu moartea sa. Acum in viziunea lor, raportul
dintre o persoana și patrimoniul acesteia apare ca o legătură materială, întemeiată pe noțiunea de
putere care se stingea odată cu moartea titularului său. Ca atare, dobândirea bunurilor defunctului de
date moștenitori nu implica indeea de transmitere a unui patrimoniu, deoarece dreptul defunctului se
stingea odată cu personalitatea sa, romanii considerau că moștenitorii dobândesc un drept nou, anume
un drept de proprietate putere.

Așadar succesiunea nu se întemeia la origine pe ideea transmiterii unui patrimoniu, ci pe stăpânirea

dobândită de către succesibili asupra bunurilor defunctului. Astfel se explica faptul că cel mai vechi
termen care îl desemnează pe succesor este acela de heres, termen care își are originea în cuvântul
latinesc herus care înseamnă stăpân.

Termenii de succesiune și succesor apar mult mai târziu, abia după ce romanii aveau să admită principiul
continuității persoanei defunctului.

Romanii au cunoscut 3 mari sisteme de transmitere a bunurilor de cauză de moarte: moștenirea a

intestat (moștenirea conform legii), moștenirea testamentară și moștenirea diferită contra
testamentului
Succesiunea a intesr

Acest tip de succesiune se deschidea atunci când nu existau moștenitori testamentari, fie pentru că
defunctul nu a lăsat un testament, fie pentru că testamentul nu a fost valabil.

Această moștenire denumită și legală, avea să fie reglementată pentru prima dată în legea celor 12
table. Conform acestei legi existau 3 categorii de moștenitori: moștenitorii herendes sui, adunatus
proximux și gentives.

Siu heredes sunt acele persoane care prin moartea lui parter familia devin sui familia. Aceste persoane
vin la prioritate Sore deosebire de toate celelalte rude civile are defunctului, și ele formează prima
categorie de moștenitori legali.

In calitate de sui iuris puteau fi fii, fiicele, soția și nepoții născuți din fii daca tatăl lor au murit înaintea
bunicului. Tot aici erau incluși atât adoptatul cât și adrogatul.

Cea de-a doua clasa de moștenitori atucnatus proximux.

Expresia aduncatus proximux poate cuprinde și mai multe persoane aflate în cel mai apropiat grad de
rudenie cu defunctul și ea cuprindea frații, verii și nepoții de frate sau văr. In lipsa unor acnati apropiați,
cei mai apropiați acnati vor veni la moștenire în calitate de acnatus proximux. Această categorie nu este
fixă, ci mutată.

Așadar, daca există frați, aceștia vin la moștenire ca cele mai apropiate rude civile, iar în lipsa lor, verii
vor fi considerați ca cele mai apropiate rude civile, fapt pentru care verii vor avea calitatea de aduncatus
proximux.

Daca cel mai apropiat acnat era renuntator, succesiunea nu putea fi culeasă de acnatul următor, fiindcă
legea celor 12 table interzicea colateralilor să vină la moștenire prin renunțare.

Gentiles reprezenta cea de-a treia categorie de moștenitori care venea în locul primelor două.

Prin reformele pretorului s-au operat o seamă de modificări ce viza ocrotirea rudelor de sânge, precum
și în direcția consolidării raporturilor dintre soți în cadrul căsătorie.

Moștenirea pretoriană este desemnată prin posesiunea bunurilor succesorale, iar moștenirii erau
împărțiți în 4 categorii:

1. Purta denumirea de bunoro posesor uno deliberi care era formată din sui heredes și alte rude de
sânge.

2. Bonoro posesio unde legitimi. Aici intrau agnații și gentilii. Modificarea constă în faptul că, daca
cel mai apropiat agnat regizează moștenirea aceasta nu devine vacanta și ea trece la următoarea
categorie de moștenitori
3. Bonoro posesio unde cognati. Aici includem aceu cognati care nu sunt in același timp și amânați,
cum este cazul copiilor fata de mama lor în cadrul căsătorie fara manus.

4. Bonoro posesio undevir et ucso. Aici intrau soțul și soția căsătoriți fără manus. Dreptul de
moștenire a soților unul față de celălalt se deschidea numai în lipsa rudelor civile sau de sânge

In dreptul imperial, moștenirea avea să cunoască transformări. Acum se adoptă din inițiativa împăraților
doua Senatus consulte prin care se va extinde și mai mult cercul rudelor de sânge chemate la
succesiune.

1. Prin Senatus consultus tertorial s-a adoptat un drept de succesiune mamei rezultat din căsătoria
fără manus. In sistemul dreptului imperial, mama își moștenea copiii în calitate de rudă juridică alături
de ceilalți agnați.

2. Se realizează în timpul împăratului Iustinian. Acum se va pune capăt pentru totdeauna

sistemului succesoral întemeiat pe rudenia civilă, făcând din rudenia de sânge unicul temei al moștenirii.
Sunt create acum 4 categorii de moștenitori:

• Descendenții

• Ascendenții Frații și surorile buni și copii lor

• Frații și surorile ulterioi

• Ceilalți colaterali

In acest moment, diferența între agnațiune și conatiune avea să dispară definitiv

Succesiunea testamentară

Testamentul este un act solemn prin care o persoană numită testator instituie unul sau mai mulți
moștenitori pentru ca aceștia să execute ultima sa voință.

In principal moștenitorul sau moștenitorii instituiți in calitatea lor de executori testamentari asigurau
distribuirea lucrurilor defunctului conform clauzelor prevăzute în conținutul testamentului. Așadar,
testamentul putea să-i favorizeze pe unii dintre herezi, Seat in comparație cu moștenirea legală unde
herezii veneau la moștenire în mod egal, testamentul crea o deosebire.

Testamentul ca act de ultimă voință a defunctului putea sa îndeplinească și alte funcții cum ar fi:
numirea unui tutore sau dezrobirea unor sclavi.

In funcție de epoca istorica avută în vedere distingem mai multe tipuri de tratament

Vechiul drept roman a cunoscut trei tipuri de testament

Testamentul calatis comoții îmbrăca forma unei obligații.

Legea celor 12 table consfințea dorința poporului

Testamentul improcintuum apare mai târziu. Acesta înlătură unele inconvenientele primului tip de
testament. Acesta se făcea în fața armatei gata de luptă, el fiind accesibil și plebeilor.

Testamentul improcintuum prezenta dezavantajul că el era accesibil numai soldaților, deci numai
cetățenilor care aveau vârstă între 17-46 de ani.

Testamentul per es libra. Reprezenta una din implicațiile mancipațiunii finicuare.

Testatorul transmitea prin mancipatio bunurile sale, după care încheia cu cel căreia îi lasă bunurile,
pacte in care se arăta numele moștenitorului precum și modul în care urmau a fi împărțite bunurile.

Acest testament era accesibil tuturor cetățenilor romani, dar prezența un serios inconvenient. Emto
familie era un executor testamentar sui generis și de asemenea el devenea proprietar al bunurilor
succesorale, iar păcatele de filicie prin care urmau a fi transmise bunurile conform cu testamentul nu
erau sancționate in vechiul drept

Deci, depindea de buna credință a lui emto familie.

In dreptul clasic apare testamentul nuncupativ, fiind făcut oral și în prezența a 7 martori. Apare și
testamentul pretorian ce era întocmit în formă scrisă și purta sigiliile a 7 martori

Apare după testamentul cviitar ce nu cuprindea vreo condiție de formă, el putând fi făcut oricum, cu
condiția ca dorința testatorului să fie clar exprimată

Capacitatea unei persoane de a-și face testamentul său de-a fi martiră la un testament se numește
testamenti factio

Au testamenti factio activa, adică capacitatea de a-și face testament cetățenii romani precum și
pelegrinii care se bucurau de jus comerti.

Nu-și puteau face testament sclavii, cu excepția sclavilor publici cât și incapabilii de drept.

Nu aveau testamenti factio pasiva, capacitatea de a veni la succesiune incapabilii de drept cât și cei de
fapt, precum și persoanele incerte.

Instituirea de moștenitor trebuia făcută în termenii imperativi și solemni Titus heres esto.

Condițiile de fond ale condiției de moștenitor sunt exprimate în două principii

1. Nimeni nu putea muri în parte cu testament și în parte fara testament

2. Odată herede întotdeauna Herende

Nu era admisă instituirea se moștenitori numai pentru o parte din succesiune. Daca testatorul încalcă
această dispoziție, heredele dobândea și partea pentru care nu a fost instituit, deci nu se putea destitui
moștenirea legală de cea testamentară

Al doilea principiu arata că nu era admisă instituirea până la un anumit termen

Daca cel numit moștenitor nu vrea sau nu putea accepta moștenirea.

Romanii au cunoscut trei forme de substituire

1. Vulgară, este cea obișnuită și constă în substituirea uneia sau mai multor moștenitori in locul
moștenitorului instituit

2. Cupilara, constă în numirea unei persoane care sa vină la succesiune in locul moștenitorului
instituit daca acesta din urmă ar muri înaintea pubertăți

3. Vazi uculara se numea prin numirea de testator a unor moștenitori pentru descendentul sau
lipsit de minte

Dobsndirea moștenirii dobândea o anumită caracteristică in funcție de statul juridic al moștenitorilor și

de felul moștenirii care se deschidea.

Sui heredesii veneau la moștenire în mod necesare că moștenitori de prim drept

Acceptarea moștenirii

Se făcea în 3 moduri

1. Cretio- reprezenta un mod solemn de acceptare a moștenirii și acesta se realiza printr-o

declarație făcută în fața martirilor

2. Proheredegestio- este acel act din care rezulta faptul că heredele acceptă moștenirea deși
acesta nu se pronunța expres în acest sens . Ca exemplu putem da cazul moștenitorului care acceptă
moștenirea deși nu se pronunța expres în acest sens.

3. Nundavulntas- reprezenta o declarație de acceptare expresă, dar nesolemna. Datorită marilor

avantaje ale ei, aceasta se va generaliza

Efectele acceptării moștenirii

Principalul efect consta in ce privește producerea confuziunii între patrimoniul defunctului și acela al
heredelui.

O primă consecință a fuziunii patrimoniilor este aceea că moștenitorul răspundea de toate datoriile
defunctului, chiar daca unele datorii depășeau activul succesoral (ultra hires eredității)
Pentru a-i proteja pe moștenirii necesari, pretorul a creat jus abstinenți (dreptul de a se abține), in
virtutea căruia herezii nu mai puteau fi siliți să-i plătească pe creditorii defunctului dincolo de limitele
activului succesoral. Mai mult decât atât, împăratul Iustinian a creat instituția intitulată Beneficium
Inventarii, in baza căruia moștenitorul avea posibilitatea să facă un inventar al bunurilor succesorale și
să răspundă de datoriile defunctului numai în limita activului succesoral.

Daca heredele era insolvabil, pentru a proteja interesele creditorilor defunctului, pretorul a creat
instituția care permitea să se ceară o separație vonorum, așa încât nu se mai crea riscul să se creeze o
situație defavorabilă moștenitorilor defunctului, faci creditorii moștenitorului se îndestulau. Din
activul succesiunii înaintea altor creanțe.

Colatio vonorum (raportul bunurilor) reprezintă un alt efect al acceptării, conform căreia moștenirii
sunt obligați să aducă la masa succesorală toate bunurile pe care le-au primit fiecare în parte, in
timpul vieții lui parter familias (se aveau în vedere bunurile totale sau bunurile donate de către acesta
unui descendent)

Succesorii voluntari puteau accepta moștenirea după cum puteau să renunțe la ea. Refuzarea
moștenirii se putea face după o simplă manifestare de voință

In dreptul clasic, dacă moștenitorul nu se pronunța după un anumit termen, se considera că se realiza
o recudiere tacită a moștenirii.

Daca erau numiți mai mulți moștenitori prin testament, și unul refuza, efectul firesc era acela a
acrescământului (adică partea ce le revenea acestora se împărțea către ceilalți moștenitori)

Dacă testatorul instituia un singur moștenitor și acesta renunța la moștenire, venea la succesiune
substitutul, iar în lipsa substituțiunii se deschidea succesiunea legală.

Daca nu erau nici succesori legitimi, nici succesori testamentari, moștenirea revenea statului în
conformitate cu legile caducare.

Sancțiunea moștenirii

Moștenitorul civil își valorifica dreptul de succesiune prin intermediul petițiunii de hereditate.
Acțiunea va fi intentată de către moștenitori împotriva celui ce exercită o stăpânire in fapt asupra
lucrului.

Această acțiune are un caracter universal, ea privește întreaga moștenire, deosebindu-se astfel de
acțiunea în revendicare care purta asupra unui lucru astfel revendicat.

Ea mai prezentă și avantajul constând în că moștenitorul nu trebuia să facă dovada că defunctul era
proprietarul lucrului revendicat.

Erau necesare următoarele acțiuni

1. Reclamantul să dovedească titlul său de moștenitor civil și să nu dețină lucruri

2. Pârâtul să posede bunurile succesorale fie proherede, situația în care cu bună credință se
considera moștenitor, fie când știa că nu e moștenitor, dar opunea reclamantului calitatea sa de
posesor

Societatea

Def: Societatea este contractul consensual prin care două sau mai multe persoane pun in comun
activitatea lor sau anumite bunuri în scopul de a realiza un câștig. Contractul de societate a fost precedat
de o formă a indiviziunii numită acticum consortium care potrivit lui Gaius este formă de societate in
care societarii au dreptul să dispună atât de partea ce le revine cat și de întreg patrimoniul.

In realitate acticum consortium era o stare de înșelătorie între membrii familiei.

Felurile societății

Cea mai veche formă a contractului a îmbrăcat forma lui cuius negociasionis (societatea ce are drept
obiectiv un singur scop de afacere)

Prima forma de acest tip a reprezentat-o societas publiatorus, care își asumau ca sarcina strângere
impozitelor.

Statul arenda strângerea impozitelor unor asociații de particulari. Aceste societăți se bucurau de
personalitate juridică

O altă asociație o constituia înțelegere între proprietarul unui sclav și un actor în baza căruia actorul se
obligă să îl învețe pe sclav arta actoriei pentru ca apoi să îl exploateze împreună.

Societas omnium bonorum(societatea tuturor lucrurilor prezente și viitoare)

Se înțelege înțelegere intervenită între dezrobiții aceluiași patron in vederea punerii la comun a
bunurilor.

Societas unius rei

Se realiza prin punerea în cum a unui singur lucru

Societas cvestus

Se încheia între acei negustori care se înțelegeau să pună în comun toate castigurile realizate de pe urma
unor acte cu titlu oneros

Deci bunurile dobândite cu titlu gratuit, nu urmau a fi puse în comun

Elementele societății

Pentru formarea contractului de societate este necesar sa se întâlnească anumite elemente căci ele ne
fac deosebirea între o asociere și o stare de impreviziune. Fiecare asociat trebuia să aducă un raport.
Transmiterea proprietății asupra unui lucru, munca socialului, prestarea de servicii.

Societatea reclama un interes comun, fiecare societar trebuia să participe atât la beneficii cât și la
pierderi care erau produse de asociație conform înțelegerii.

In lipsa interesului comun, societatea era nulă.

Intenția de a forma o societate, ne determină să verificăm actul consensual de starea de eviziune.

Avea apoi un scop licit

Efectele societății

Ca urmare a contractului de societate, societatea generează obligații pentru toți participanții la contract.

Contractul de societate da naștere unor obligații identice pentru toți societarii întrucât interesele
acestora sunt identice.

Obligațiile părților sunt sancționate printr-o singură acțiune numită actio posio acordată fiecărui asociat.

Actio posio.

Prezintă caracteristicile esențiale ale acțiunilor care sancționează contractele consensuale, in sensul că
în formula sa figura în intențio care era incertă și de bună credință iar idemnatio acea și ea o redactare
incertă.

Actioo posocio prezenta și ea unele particularități decurgând prin faptul că judecătorul v-a condamna pe
pârât prim mijloacele de care acesta dispune.

Actioo posocio sancționează mai întâi obligația părților de a aduce un raport. Societarii mai au obligația
de a se îngriji de afacerile asociației ca de afacerile propriii. In caz contrar ei vor răspunde pentru culoa
levis in coprero.

De regulă, fiecare asociat are dreptul de asociere, deși atunci când numărul membrilor este mare modul
de administrare a acesteia urma să fie prevăzut prin convenția părților.

Asociații au obligația de a suporta paguba produsă de societate fie prin contribuția fiecăruia, fie prin
mod egal, fiecare având dreptul să culeagă foloasele.
La romani societatea era lipsită de personalitate juridică, ceea ce însemna că efectele ei se limitau la
obligațiile născute între părți.

Terții nu vedeau un subiect distinct, ei deveneau creditori sau debitori pentru societate in vaza actului
încheiat, iar în vaza contractului de societate care producea efecte numai pentru părți.

Făcea excepție societatea de publicani și dispuneade un patrimoniu distinct

Stingerea societății

Se stinge de ori câte ori intervine o modificare a numărului sau a statului societarilor. Deci contractul de
societate se va stinge prin voința tuturor societarilor cât și prin voința unei singure părți.

In cazul morții unui sicietary, societatea se va stinge, dar societarii rămași în viață pot asigura
continuarea societății cu condiția să încheie o nouă înțelegere.

Potrivit lui Gaius, capitis denutio (pierderea personalității) era o aplica stingerea societății prin moartea
unei părți. Societatea se mai stingea și prin ajungerea la termen sau prin stingera scopului pentru care a
fost creată.

Societatea se mai stingea și prin pieirea activului.

Obligațiile

Din doctrina dreptului roman ne-au rămas doua definiții celebre ale obligației. Una dintre acestea avea
să fie formulată de către juristul Paul, iar cea de-a doua definiție, cea mai apropiată de accesiunea
modernă, o datorăm institutelor lui Iustinian care arăta obligatio pest juris vincilocvonecesitate, dicuius
selvenderei noastre civitatis jura. (Obligația este o legătură de drept prin care suntem siliți a plăti ceva
conform dreptului cetății noastre)

Definiția reprezintă un progres în tehnica juridică, astfel, de și ea ne prezintă obligația ca pe un raport de

drept, adică in vinculum juris, ea însă prezintă și unele perfecțiuni in special in ce privește precizarea
elementelor relației. Astfel definiția ne înfățișează numai un aspect al obligației, ci anume situația
debitorului, se vorbește despre constrângerea la care debitorul este supus fără să se amintească nimic
despre dreptul creditorului de a pretinde o plată.

Pe de altă parte, in definiție nu se precizează că obligația in sine într-un stat neevoluat presupune
datoria juridică de a face sau a nu face ceva, vorbindu-se doar despre constrângerea de a se da. In acest
sens, termenul plată nu desemna neapărat obligația de a emite o sumă de bani, ci avea un sens mult mai
larg, constând în obligația de a face, de a da sau de a nu face ceva. Deci obligația de facere sau prestare.

Cuvintele cvintele juris, prin care se desemna o legătură de drept fac aluzie la cele două persoane prin
care se stabilește raportul juridic obligațional. Astfel, obligația debitorului este arătată în mod expres,
când cea a creditorului este doar sugerată. Inițial termenii de creditor și debitor nu au fost cunoscuți la
romani de la origine. Multă vreme atât debitorul, cât și creditorul aveau să fie desemnați prin cuvântul
reus,adica o parte in proces.

În sens etimologic, cuvântul creditor vine de la termenul cretor care însemna a da bani cu împrumut, de
unde deducem ideea că primul creditor a fost aceea persoană căreia i se datora o sumă de bani. Cu
timpul termenul avea să fie extisns asupra tuturor persoanelor cărora li se datora ceva.

Elemente obligației

Raportul juridic obligațional presupune: o persoană numită creditor și una numita debitor, acestea fiind
raportul juridic. Iar cel de-al treilea element fiind sancțiunea obligației

Constatăm că creditorul este subiectul activ pentru că urma să facă o plată, iar debitorul fiind subiectul
pasiv

Numitul obligație era desemnat în mod generic prin termenul plată care desemna facerea, dare.

Pentru a produce efecte, obiectul obligației presupunea anumite condiții.

El trebuia să fie licit, astfel, nu îndeplinește această condiție promisiunea de a comite un delict.

Obiectul trebuia să fie posibil. Imposibilitatea este atunci când se promitea ceva ce nu este in natura sau
putea sa fie juridică arunci când se promitea un lucru scos din circuitul civil.

Obiectul obligației trebuia să fie determinat, astfel nu era valabilă promisiunea de a se remite sclavi, fără
a se preciza însă numărul acestora. Obiectul obligației trebuia să consta printr-o prestațiune pe care
debitorul o face pentru creditorul său.

In dreptul roman, efectul actelor juridice se produc numai între părți, nu și față de terți și ca atare
nimeni nu poate să primită fapta altuia, după cum nu putea promite in folosul alteia, persoana trebuind
să justifice un interes de regulă pecuniar. Pentru creditor nu era valabilă promisiunea de a i se remite un
lucru care practic făcea parte din patrimoniul său.

Romanii au arătat că dreptul de creanță arăta a fi sancționat printr-o acțiune personală. In intențio a
formulei acțiunii personale trebuia să apară unul din cuvintele: dare, facere, stare, aportere. Cuvinte
prin care se exprima ideea prin care debitorul trebuie sa plătească prestațiunea.

Clasificarea obligațiilor

Un prim criteriu vizează Izvoarele care le-au generat. Astfel, obligațiile cunosc o clasificare cvadripartită.

Obligații contractuale, obligații delictuale, obligațiile vazicontractuale și obligațiile vazidelictuale

Un al doilea criteriu de clasificare este acela al mecanismului sancțiunii. Astfel obligațiile clasifucandu-se
in: obligații civile și in obligații în apărare.

Obligațiile contractuale se numesc astfel fiindcă acestea izvorăsc din contracte.

Daca la origine, simpla convenție a părților nu era de natură să dea naștere la vreo cinsentinta juridică,
apar contractele posesoare care se vor manifesta prin simpla manifestare de voință a părților. Astfel
după sancțiune, contractele se clasifică în baza a trei criterii.

Potrivit sancțiunilor, contractele sunt de drept strict, deci acelea care sunt sancționate prin acțiuni de
drept strict și contracte de bună credință, deci acelea contracte care sunt sancționate prin acțiuni de
buna credință. In funcție de efectele lor, contractele sunt unilaterale sau bilaterale.

Contractele unilaterale creează obligații în sarcina unei singure persoane, pe când cele bilaterale dau
naștere unor obligații în sarcina ambelor părți, acestea fiind numite și contracte sinalagmatice.

Potrivit mecanismului lor de formare, contractele sunt solemne și nesolemne.

Pentru nașterea contractelor solemne este necesar sa fie întrebuințate forme solemne. Romanii au
cunoscut următoarele contracte solemne: sponsio solemniosa, jus urandus liberți, stipulațiunea, dadis
lictio, nexum și contractul loterie.

Contractele nesolemne sunt cele care nu necesitau o forma specială, ele subdivizandu-se in trei
categorii: contracte reale, contracte consensuale și contractele numite.

Contractele reale sunt acele contracte care luau naștere în condiții speciale. Astfel, pe lângă
consimțământul părților era imperios necesar a se emite obiectul contractului.

In cadrul contractelor reale, inducem următoarele contracte: mutuum/ împrumutul de consumație,

fiducia, gajul, comodatul, cât și depozitul.

In antiteză cu acestea, contractele consensuale erau acele contracte care luau naștere prin simplul acord
de voință a părților. In dreptul roman cunoaștem patru asemenea contracte: vânzarea, locațiunea,
societatea și mandatul.

Contractele nesolemne se formează printr-o simplă convenție însoțită de obligația uneia dintre părți

Obligațiile delictuale

Cea de-a doua categorie sunt așa zise obligații delictuale, deci cele care izvorăsc din delict.

Romanii înțelege prin delict o cauză provocatoare de prejudicii, deci delictul era izvor de obligații.

Obligațiile cvasicontractuale

Sunt acele obligații care izvorăsc din cvazi contracte. Cvasicontractul este un fapt elicit care generează
efecte similare cu cele ale contractului.
Obligațiile cvazidelictuale

Sunt acele obligații care izvorăsc din cvazii delicte. Cvazii delictele sunt fapte elicite pe care totuși
românii nu le-au incastrat datorită mentalității lor conservatoare in categoria delictelor.

Construcția juridică este identică astfel încât nu există mijloace de conținut pentru destingerea lor

Clasificarea obligațiilor după sancțiune

Obligațiile civile

Sunt acele obligații care sunt sancționate printr-o sancțiune. După cum obligația poate fi de drept strict
sau de bună credință, fapt pentru care și sancțiunea sa va fi de drept strict sau de bună credință.

In cazul obligațiilor de drept strict, interpretarea se face urmând litera actului care a generat raportul
juridic obligațional. Intenția părților sau alte circumstanțe nu prezintă nicio semnificație. Obligațiile de
bună credință însă, sunt interpretate tinsndu-se seama de bună credință însă sunt interpretate și de
voința reală a părților precum și de alte împrejurări. Astfel, debitul care a fost determinat să încheie un
contract prin înșelăciune, putea impune creditorului o excepțiune

Obligațiile naturale

Spre deosebire de cele civile nu sunt sancționate printr-o sancțiune. Astfel dacă debitorul natural nu
plătește, creditorul nu dispune de o o acțiune pentru a-l urmări în justiție. Sancțiunea acestor obligații
este totuși excepțiunea, așadar obligațiile naturale nu pot fi sancționate, dar sunt sancționate prin
intermediul excepțiunii. Rezultă așadar că debitorul nu poate fi silit să-și plătească datoria. Daca îndată
acesta plătește de bună voie, plata nu poate fi revenită întrucât nu suntem în situația unei plati
nedatorare.

In ipoteza in care după executarea de bună voie a obligației, debitorul va intenta acțiunea în revenire,
creditorul va paraliza cererea prin introducerea unei excepțiuni. Această excepțiune este făcută să facă
zadarnice stradaniile debitorului

Obligațiile cu pluralitate de subiecte

Se configurează ca un raport juridic încheiat între 2 persoane, respectiv creditor și debitor. In cazul
pluralității de subiecte, trebuie să destingem între situația în care debitorul sau creditorul se găsesc pe
picior de egalitate juridică și situația în care aceștia nu se află pe picior de egalitate.

In prima situație, obligațiile pot fi conjuncte sau coreale. In cea de-a doua situație, in care părțile nu sunt
pe picior de egalitate, constatăm că alături de creditorul principal poate apărea un creditor accesor, cum
alături de debitorul principal pot apărea debitori accesorii sau garanți.
Obligațiile conjuncte

In cazul acestora, funcționează principiul divizibilității creanțelor și datoriilor. Astfel, daca sunt mai multi
creditori, fiecare dintre ei pot revendica partea lor din creanță, iar daca sunt mai multi debitori, fiecare
dintre ei poate fi ținut numai pentru partea sa din datorie.

Obligațiile solidare

Se definesc prin aceea că oricare dintre creditori poate depinde întreaga creanță după cum simetric,
oricare debitor poate fi ținut pentru întreaga datorie. Atunci când sunt mai multi creditori, corealitatea
este activă, iar când sunt mai multi debitori corealitatea este pasiva.

In cazul corealitatii, atât creanțele cât și datoriile sunt indivizibile, corelatele reale au o viziune proprie ce
se exprimă în unicitatea de obiect și în pluralitate de raporturi juridice. Spre deosebire de obligațiile
conjuncte unde sunt mai multe obiecte, in funcție de numărul subiectelor, obiectul este unic

As stipulațio și ad promisio

Atunci când în cadrul priorității de subiecte, părțile nu sunt pe picior de egalitate, întâlnim doua situații:
ar stipulațio și ad promisio

As stipulațio este actul prin care un creditor accesor se alătură creditorului principal. In mod obișnuit se
încheia un contract numit stipulațio prin care debitorul promitea creditorului accesor ceva ce ia promis
și creditorului principal.

Creditorul accesor se numește ad stipulato. Apariția acestei instituții trebuie pusă în legătură cu
exigențele practicii comerciale. Astfel ar stepulstio putea să-l urmărească pe debitor atunci când
creditorul principal nu putea face acest lucru

Ad promisio este baza in care un debitor accesor se alătură debitorului principal. Debitorul
accesor,numit ad promisio, promite prin stipulațiune ceea ce a promis și debitorul principal. Rolul sau
este acela de al pune pe creditor la adăpost de concesintele de eventualei insolvabilități a debitorului
principal

Legate

Legatul este o dispoziție formulată în termeni imperativi și solemni, trecând pe cel instituit moștenitor
prin care testatorul dispune de anumite bunuri individual determinate în profitul unei persoane numite
legatar. Deci legatul trebuie sa fie un act cuprins în testament.

El trebuia formulat în termeni imperativi și solemni, și el era o sarcină ce revenea heredelui testamentar
prin care urma să dispună asupra unor bunuri individual determinate care în esență reprezentau un act
de grativitare a acestuia.

Față de cuvintele utilizate în cuprinsul legatului distingeam 4 forme de legate

1. Legate per indicatione- prin aceasta, testatorul transmitea direct legatarului proprietatea asupra
unui bun determinant : „Dau și lega lui Tracs pe sclavul Petrus” numele moștenitorului nu figura în legat,
deoarece între moștenitori și legatar nu se stabila un raport juridic ( făcea obiectul unor asemenea
legate doar bunurile dobândite cu titlul de cvilitar)

2. Legatul perdanationem- este dispoziția prin care testatorul îl obligă pe heredele testamentar să
transmită legatarului proprietatea unui lucru ca atare: „Heredele meu sa fie obligat să dea lui Trax pe
sclavul Petrus”. In acest caz, legatarul nu mai dobândește direct dreotuol de proprietate ca vin cazul
precedent, ci numai dreptul de a ii cere heredelui să-i transmită proprietatea asupra bunului legat.

Între herede și testator se stabilește un raport juridic în care heredele poate fi silit să execute legatul.

3. Legatul per tefortiondm- prin preluare mai înainte. In virtutea acestui legat, unul dintre herezii
testamentari care era în același timp și legatar putea intra in posesia acelui bun.

Prin asemenea legate, testatorul putea favoriza pe unul dintre moșteniri.

4. Legatul sinendi modo- creează heredelui testamentar obligația de a nu-l obliga pe legatar sa
intre în stăpânirea lucrului potrivit formulei: „Heredele meu să fie obligat să permită lui Trax sa ia cu el
pe sclavul Petrus și să-i aparțină”.

Spre deosebire de legatul proherede, aici constatăm că obligația consta într-o anumită prestațiune, căci
în cadrul legatului sinendi modo, legatul avea obligația de a nu obstrucționa obținerea bunului.

Condițiile de fond ale legatului

Legatarul trebuia să aibă testamenti factio pasiva. Cel lipsit de capacitatea necesară nu putea dobândi
un legat.

Legatul apasă asupra moștenitorului cu excepția legatului preprecepsionem unde legatarul era el însuși
moștenir. In cazul celorlalte legate, heredele testamentar pierdea anumite bunuri din moștenire în
profitul legatarilor.

Potrivit legii celor 12 table libertatea de a dispune din legat a testatorului era nelimitată. Datorită acestui
fapt, la sfârșitul epocii vechi, moștenitorii sunt interesați tot mai mult sa recudieze moștenirile grevate
de legate mari, fapt ce nu era în interesul creditorilor.

Prin 3 legi succesive s-a limitat dreotruktde a dispune prin legat

1. Furia testamentaria- s-a interzis ca legatul să aibă obiect mai mare de 1000 de ași.

2. Preconia- legatarul nu putea primi mai mult decât heredele. Dispozițiile aceste lege nu au fost
eficiente deoarece testatorul putea lăsa mai multe legate decâte 1000 de ași precum putea lăsa un
număr mai mare de legate decât partea ce revenea geredelui moștenitor, fapt pentru care situația
acestuia nu se îmbunătățea cu nimic.
3. In anul 40 I.hr. a fost adoptată legea Facidia prin care se preciza că heredele are drept la un sfert
din moștenirea ce i s-ar cuveni moștenirii legale

Cea de-a treia condiție de fond a legatului este exprimată în regulă catoniana. Potrivit acesteia, legatul
este valabil numai dacă poate fi executat la momentul întocmirii testamentului.

Sanctiunea legatului

In cazul legatului peridicationem, legatarul devine proprietar la moartea testatorului astfel încât el poate
intenta acțiunea în revendicare (reivendicatio)

Legatul actionem și legatul sinendi modo erau sancționate prin axio extestamento.

Legarul per preceptionem era sancționat prin atiofamilie exirscunde. Deoarece legatarul era în același
timp și herede testamentar și în această calitate avea dreptul de a cere împărțirea moștenirii.