CERCUL DE DREPT PRIVAT

UNIVERSITATEA AGORA

Contractul de vânzare-cumpărare

Student: Cătălina Șule

Contractul de vânzare-cumpărare îşi găseşte originea în dreptul roman, fiind unul din
cele patru contracte consensuale întâlnite în vechiul Imperiu. Vânzarea, aşa cum era numită,
era contractul, prin care o parte numită vânzător, se obligă să transmită posesiunea liniştită a
unui lucru celeilalte părţi, numită cumpărător, în schimbul preţului pe care cumpărătorul se
obligă să-l plătească. În evoluţia dreptului roman se întâlnesc trei forme distincte prin
intermediul cărora operaţiunea juridică a vânzării era înfăptuită şi anume: vânzarea realizată
prin mancipaţiune, vânzarea realizată prin două stipulaţiuni şi vânzarea consensuală.
Vânzarea prin mancipaţiune însemna că formarea actului coincidea cu executarea sa,
adică transmiterea lucrului şi plata preţului erau condiţii de formă ale mancipaţiunii. Prin
urmare, mancipaţiunea se forma valabil numai dacă cumpărătorul plăteşte preţul în momentul
încheierii actului.
O dată cu dezvoltarea comerţului, a apărut o nouă operaţiune juridică în materia
vânzării şi anume: vânzarea prin două stipulaţiuni. Acesta a apărut din necesitatea de-a
delimita momentul întocmirii actului vânzării de acela al executării obligaţiilor ce reies din
acesta. În această situaţie cumpărătorul avea posibilitatea să achite preţul, la un alt moment
decât cel a formării vânzării. Vânzare prin două stipulaţiuni se realiza dacă se îndeplineau
cumulativ cele două condiţii: vânzătorul avea obligaţia de-a preda bunul, iar cumpărătorul
avea obligaţia de-a plăti preţul.
Pornind de la vânzarea prin două stipulaţiuni, în dreptul roman a evoluat contractul,
prin intermediul acestuia operaţiunea juridică a vânzării a fost denumită emptio-venditio
(vânzare-cumpărare).
Prin urmare, cuprinderea celor două stipulaţiuni într-un singur contract a condus către
cea de-a treia operaţiune juridică a vânzării, adică cea consensuală. Astfel o simpla convenţie
agreată de părţi, genera obligaţii atât pentru cumpărător cât şi pentru vânzător.
Aceste prevederi se întâlnesc şi astăzi într-o anumită formă atât în dreptul continental
cât şi în sistemul juridic anglo-saxon (common law). În cadrul dreptului continental, cea mai
întâlnită definiţie a contractului de vânzare-cumpărare este aceea că vânzătorul se obligă să
vândă, iar cumpărătorul se obligă să cumpere. Pe când în sistemul juridic anglo-saxon
(common law), este definit ca fiind contractul prin care vânzătorul transferă sau agreează să
transfere proprietatea bunului său către cumpărător în schimbul unei remuneraţii numite preţ.
În dreptul român, vânzarea este contractul care transmite dreptul de proprietate asupra
unui bun de la vânzător la cumpărător în schimbul unei sume de bani. Prevederile din art.
1650 alin. (1) C. civ. dispun că: "Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau,
după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ
pe care cumpărătorul se obligă să-l plătească". De regulă, prin intermediul contractului de
vânzare-cumpărare se transferă dreptul de proprietate, dar acesta mai poate transfera şi alte
drepturi precum: un dezmembrământ al dreptului de proprietate (de exemplu, dreptul de
uzufruct), dreptul de creanţă, drepturile privind proprietatea intelectuală precum şi drepturile
succesorale. Contractul de vânzare-cumpărare este un act de dispoziţie deoarece vizează
ieşirea unui drept din patrimoniul uneia dintre părţile contractante şi intrarea în patrimoniul
celeilalte. Prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare se pot avea ca obiect doar
bunuri transmisibile, adică să nu fie indisolubil legat de o persoană. Astfel, se realizează şi
diferenţierea între noţiunea de vânzare şi cea de cesiune. Acesta din urmă transmiţând un
drept incorporal, cum ar fi cesiunea de creanţă sau a unui fond de comerţ.
Art. 1657 C. civ. defineşte ca şi obiect al contractului de vânzare-cumpărare orice bun
ce poate fi vândut în mod liber, prin bun liber se înţelege orice bun care nu este interzis sau
limitat vânzării prin lege, prin convenţie sau testament. Faptul că bunul/bunurile ce fac
obiectul contractului de vânzare-cumpărare nu există la momentul perfectării contractului, nu
împiedică semnarea acestuia. Legiuitorul român în art. 1658 alin. (1) dispune că atunci când
obiectul vânzării îl dispune un bun viitor, cumpărătorul dobândeşte proprietatea la momentul
realizării bunului. În situaţia în care bunul viitor este o construcţie, dispoziţiile alineatului
ante-menţionat se vor corobora cu cele privind înscrierea în cartea funciară. Potrivit art.
1658 alin. (2) C. civ., se stipulează că în cazul în care vânzarea are ca şi obiect un bun de gen
limitat, ce nu există la momentul încheierii contractului, cumpărătorul va dobândi
proprietatea la momentul individualizării de către vânzător a bunului vândut. Dacă bunul nu
se realizează, contractul nu va produce niciun efect, cu menţiunea că cumpărătorul poate
solicita daune-interese, în situaţia în care există culpa vânzătorului. Nu pot face obiectul
contractului de vânzare-cumpărare drepturile personal nepatrimoniale, cele patrimoniale care
au un caracter strict personal, precum şi cele care au un caracter intuitu personae constituit
prin lege sau prin voinţa părţilor.
 Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare se particularizează astfel:
este un contract consensual, sinalagmatic, cu titlul oneros, comutativ, translativ de proprietate
şi nu în ultimul rând un contract ce constituie dreptul comun/fundamentul pentru alte
contracte translative de proprietate.
Caracterul consensual al contractului de vânzare-cumpărare este dat însăşi prin
libertate formei sale. De regulă, acesta se încheie valabil atunci când părţile ajung la un solo
consensu. Se poate vorbi de o vânzare consensuală chiar şi atunci, când părţile agreează, să
transmită un drept de proprietate sau dacă remiterea bunului ori a preţului se va face la un
moment ulterior predării. Totuşi vânzarea este consensuală numai de principiu, dar există şi
situaţii speciale când acesta se transformă într-un contract solemn.
Prin coroborarea art. 885 ("drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea
funciară se dobândeşte, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea
funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea"), cu art. 888 ("înscrierea în
cartea funciară se realizează pe baza unui înscris autentic notarial sau a unei hotărâri
judecătoreşti rămase definitivă") şi nu în ultimul rând cu art. 1225 ("trebuie să fie încheiate
prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie
drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară") rezultă că operaţiunea juridică a
vânzării unui imobil, indiferent dacă are sau nu construcţie pe acesta, se realizează prin
încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Dacă nu se respectă această
condiţie, sancţiunea aplicabilă este cea a nulităţii absolute, conform amendamentelor din art.
1242 alin. (1) C. civ.
O altă excepţie sunt contractele care se încheie prin mijloace electronice, potrivit
dispoziţiilor art. 1245 C. civ., acestea sunt supuse condiţiilor de formă prevăzute de legea
specială . Astfel în art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 455/2001 se dispune că înscrisul în formă
electronica căruia i s-a încorporat o semnătură electronica, ce este executată în condiţiile
legislaţiei în vigoare, este asimilat înscrisului sub semnătură privată, iar atunci când înscrisul
în formă electronică, i s-a încorporat o semnătură electronica, recunoscută de celelalte părţi
co-contractante, are efect de act autentic, dar doar între părţile contractului.
Caracterul sinalagmatic, al contractului de vânzare-cumpărare reiese din interpretarea
dispoziţiilor art. 1171 C. civ. care dispune că obligaţiile născute în cadrul acestuia sunt
reciproce şi interdependente. Prin urmare, vânzătorul are obligaţia de a preda bunul, iar
cumpărătorul are obligaţia de a achita preţul. Astfel, caracterul sinalagmatic presupune
interdependenţa obligaţiilor, adică prestaţia uneia dintre părţi duce la crearea unei obligaţii
pentru cealaltă parte.
 Un alt caracter al contractului de vânzare-cumpărare, pe care îl putem considera că
derivă oarecum din caracterul sinalagmatic ori este în strânsă legătură cu acesta este acela al
titlului oneros. Dispoziţiile art. 1172 alin. (1) C. civ. fac referire la faptul că fiecare parte
urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate.
O altă caracteristică a contractului de vânzare-cumpărare este aceea a comutativităţii
deoarece la momentul încheierii acestuia existenta drepturilor şi obligaţiilor este certă, iar
întinderea acestora este determinată sau determinabilă. Totuşi acest caracter nu este unul
absolut, deoarece în doctrină se întâlnesc unele excepţii, cum ar fi vânzarea de drepturi
litigiare, ce conferă un caracter absolut contractului.
Contractul de vânzare-cumpărare are un caracter translativ de proprietate deoarece, în
general, prin natura sa transmite un drept real. Astfel, transferul de proprietate se produce de
drept, iar acordul de voinţă reiese din contractul în sine ajungându-se în cele din urmă la
sursa transferului, indiferent de momentul când se efectuează acesta din urmă. Referitor la
acest aspect doctrina franceză face referire la contractul de vânzare-cumpărare ca fiind un
contract translativ de proprietate şi un instrument de circulaţie al bunurilor.
Art. 1674 C. civ. face referire la faptul că proprietatea se drept cumpărătorului din
momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit
încă. Ca excepţie, părţile pot amână transferul dreptului de proprietate, conform înţelegerii
dintre acestea până la momentul achitării integrale a preţului sau în situaţia bunurilor viitoare
până la momentul constituirii acestora.