Contractul de vânzare

Noțiune, caractere juridice și formare

Partea I. Noţiune, reglementare şi caractere juridice
A. Definire și reglementare
Vânzarea este cel mai uzitat instrument juridic, care asigură transferul bunurilor şi,
prin acesta, realizarea intereselor persoanelor.
Vânzarea este contractul prin care se transmite dreptul de proprietate asupra unui
bun, de la una dintre părți, numită vânzător, celeilalte părţi, numită cumpărător, în schimbul
unui preţ ce constă într-o sumă de bani (art. 1650 alin. 1 C. civ.).
Temenii de ”contract de vanzare” și ”vânzare” sunt , în principiu, sinonimi.
Elementele sale esențiale ale vânzării sunt: transferul dreptului de proprietate, bunul
vândut și prețul plătit.
Transferul dreptului de proprietate ţine numai de natura vânzării (nu şi de esenţa
acesteia). 
În consecință, contractul poate strămuta şi un alt drept, precum: un alt drept real (de
exemplu, dreptul de uzufruct), un drept de creanţă, un drept de proprietate intelectuală sau
drepturile succesorale.
Pentru a forma obiectul transferului de la vânzător, la cumpărător dreptul trebuie să
fie transmisibil, adică să nu fie indisolubil legat de o anumită persoană.
Nu se pot transmite prin vânzare:
- drepturile personale nepatrimoniale,
- cele patrimoniale cu caracter strict personal şi
- cele constituite, prin voinţa părţilor sau a legii, cu caracter intuitu personae. 
De exemplu, nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare: dreptul de
abitaţie al soţului supravieţuitor, dreptul de întreţinere, dreptul la pensie etc.
Vânzarea este un act de dispoziţie deoarece are ca rezultat ieşirea unui drept din
patrimoniul contractantului. 
Uneori, în loc de „vânzare” se foloseşte termenul de cesiune. 
Cei doi termeni sunt asemănători, nu sunt însă sinonimi.
Astfel, cesiunea transmite întotdeauna un drept incorporal.
De exemplu, cesiunea unei creanţe, a unui fond de comerţ, a unui drept de autor, a
unor titluri de credit, valori mobiliare etc.
În noul Cod civil se folosește termenul de ”vânzare” (în sensul de contract de
vânzare).
În doctrină, instituţia vizată este desemnată prin termeni diferiți, de: „vânzare”,
„cumpărare”, „vânzare-cumpărare” sau „contract de vânzare-cumpărare”.
Deci, pot fi folosiți oricare dintre termenii de mai sus.
Sediul materiei se găseşte în Codul civil, Cartea a V-a, intitulată „Despre obligaţii”,
Titlul IX „Diferite contracte speciale”, Capitolul I „Contractul de vânzare”, art. 1650-1762. 
Alte acte normative cuprind reglementări în domeniu, mai ales privind diferite feluri
de vânzări, cărora le sunt aplicabile reguli speciale. 
De exemplu, vânzarea locuinţelor proprietate de stat în condiţiile Legii nr. 85/1992,
Legii nr. 112/1995, Legii nr. 10/2001 etc.

1
 B. Caracterele juridice ale vânzării
Contractul de vânzare se particularizează prin următoarele caractere juridice.
a). Vânzarea are caracter consensual.
 Potrivit art. 1178 C. civ., „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al
părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
Vânzarea este, însă, numai în principiu consensuală.
A se înțelege că, în principiu, nu se cere o anumită formă pentru încheierea valabilă a
contractului.
Prin excepţie, în anumite cazuri, special prevăzute de lege, vânzarea devine un
contract solemn. 
De exemplu, vânzarea imobilelor (construcţie sau de un teren) trebuie încheiată în
formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 1244 C. civ.).
Vânzarea nu este un contract real (deoarece lucrul vândut poate fi predat şi ulterior
încheierii contractului).
Vânzarea nu este nici contract intuitu personae (deoarece, de regulă, contractul nu
se încheie în consideraţia unor anume persoane).
Ad probationem, în toate cazurile când bunul are o valoare mai mare de 250 lei,
vânzarea trebuie încheiată în formă scrisă (art. 309 alin. 2 C. proc. civ.). 
b). Vânzarea este un contract sinalagmatic. 
Contractul este sinalagmatic deoarece „obligaţiile născute din acesta sunt reciproce
şi interdependente” (art. 1171 C. civ.). 
Astfel, vânzătorul are obligaţia principală de a preda lucrul, iar cumpărătorul trebuie
să plătească preţul.
Caracterul sinalagmatic presupune, deci, interdependenţa obligaţiilor (în sensul că
prestaţia uneia dintre părţi reprezintă cauza obligaţiei asumate de cealaltă parte).
Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor creează premisele unei prezumţii de
echilibru economic între prestaţiile părţilor contractului de vânzare-cumpărare.
c). Vânzarea este un contract cu titlu oneros. 
Contractul este oneros deoarece „fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj
în schimbul obligaţiilor asumate” (art. 1172 alin. 1 C. civ.).
Astfel, încă din faza formării contractului, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul
urmăresc obţinerea unui echivalent material, în schimbul angajamentului propriu. 
Caracterul oneros este în strânsă legătură cu caracterul sinalagmatic al vânzării.
d). Vânzarea este un contract comutativ. 
Vânzarea este comutativă deoarece „la momentul încheierii sale, existenţa
drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau
determinabilă” (art. 1173 alin. 1 C. civ.).
Caracterul comutativ al vânzării deosebeşte contractul de vânzare de orice contract
aleatoriu care, „prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi
şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment
viitor şi incert” (de exemplu, contractul de asigurare, renta viageră etc.).
Caracterul comutativ al vânzării nu este însă absolut. 
Ca excepţie, în doctrină se admite, de exemplu, că vânzarea de drepturi litigioase (ca
varietate a vânzării de drept comun) are caracter aleatoriu.

2
 e). Vânzarea este translativă de proprietate
Potrivit art. 1674 C. civ., „proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din
momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit
încă” (s.n.). 
De regulă, vânzarea este un contract cu executare instantanee (uno ictu).
Ca excepție, efectele vânzării (transferul proprietății, plata preţului, predarea bunului
etc.) pot fi amânate (prin voința legii sau a părților).
Transmiterea imediată dreptului de proprietate (la momentul încheierii vânzării)
operează numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
– vânzătorul este proprietarul lucrului vândut;
– obiectul contractului este un bun determinat individual;
– lucrul vândut există în materialitatea lui (adică nu este un bun viitor);
– părţile sau legea să nu fi amânat transferul dreptului de proprietate. De exemplu,
în cazul vânzării cu plata preţului în rate (art. 1755 C. civ.). 
Partea a II-a. Condiţii de validitate specifice
Potrivit art. 1179 C. civ., „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt”:
capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, obiectul determinat şi licit, o cauză licită
şi morală (şi atunci când „legea prevede” şi o anumită formă).
A. Capacitatea părţilor la vânzare
Ca regulă generală, „Poate contracta orice persoană care nu este declarată inca-
pabilă de lege” (art. 1180 C. civ.). 
În materia vânzării, regula generală înseamnă că „Pot cumpăra sau vinde toţi cei
cărora nu le este interzis prin lege” (art. 1652 C. civ.).
În consecință, regula este deci capacitatea, iar excepţia incapacitatea (de a vinde). 
Sunt două cazuri de incapacități generale (aplicabile și vânzării):
- minorul care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi
- interzisul judecătoresc (art. 43 alin. 1 C. civ.).
Minorii între 14 şi 18 ani (cu capacitate de exerciţiu restrânsă) vor putea încheia
vânzări personal, dar numai cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui iar, în toate
cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă (art. 41 alin. 2 C. civ.).
Sancţiunea nerespectării cerinţelor privind capacitatea de exercițiu a persoanei fizice
este nulitatea relativă a contractului („chiar fără dovedirea unui prejudiciu” – art. 44 C. civ.). 
 Incapacităţi speciale de a vinde şi de a cumpăra
După cum poartă asupra unei persoane sau a unui lucru, interdicţiile (prohibiţiile) de
a vinde şi de a cumpăra (sau numai de a cumpăra) sunt de două feluri:
– incapacităţi instituite în consideraţia unor persoane (intuitu personae) şi
– inalienabilităţi stabilite în considerarea bunului (intuitu rei). 
1. Incapacităţi de a cumpăra
Judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici
şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi
litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi
desfăşoară activitatea (art. 1653 alin. 1 C. civ.).

3
 Dreptul este litigios dacă există un proces cu privire la existenţa sau întinderea sa. 
Sancţiunea nerespectării prohibiţiei de mai sus este nulitatea absolută.
Ca excepţie, persoanele enumerate mai sus pot cumpăra:
– drepturi succesorale ori cote-părţi din dreptul de proprietate de la comoştenitori
sau coproprietari;
– drepturi litigioase, destinate „îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca
dreptul să fi devenit litigios”;
– drepturi litigioase destinate apărării altor drepturi ale persoanei ce stăpâneşte
bunul (art. 1653 alin. 2 C. civ.). 
Sunt, de asemenea, incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse,
chiar prin licitaţie publică (art. 1654 C. civ.):
– mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, cu excepţia cazului
când au fost împuterniciţi expres în acest sens;
– părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor
pe care le reprezintă;
– funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum
şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul
lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o
supraveghează.
Nerespectarea interdicţiilor de mai sus se sancţionează cu nulitatea (relativă sau
absolută, după caz – art. 1654 alin. 2 C. civ.). 
2. Incapacităţi de a vinde
Mandatarii, părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, funcţionarii
publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea
persoane nu pot nici „să vândă bunurile proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de
bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl
administrează ori a cărui administrare o supraveghează” (art. 1655 alin. 1 C. civ.).
Potrivit art. 1655 alin. 2 C. civ., interdicţia de mai sus se aplică în mod corespunzător
şi contractelor prestatoare de servicii în care, în schimbul unei prestaţii promise (de
persoanele incapabile), cealaltă parte se obligă să plătească o sumă de bani.
Potrivit art. 1656 C. civ., incapabilii de a vinde sau de a cumpăra „nu pot să ceară
anularea vânzării nici în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite” (art. 1656 C. civ.). 
De precizat că, în condiţiile art. 317 alin. 1 C. civ., „fiecare soţ poate să încheie orice
acte juridice cu celălalt soţ”. 
Astfel, în condițiile noului Cod civil, vânzarea între soţi a devenit valabilă (incapacitatea
prevăzută de art. 1307 C. civ. 1864 fiind eliminată).
B. Manifestări ale consimţământului la vânzare
Cele mai cunoscute manifestări ale consimţământului în materia vânzării sunt
antecontractul (cu formel sale, pactul de opțiune, promisiunea bilaterală, pactul de
preferință) și dreptul de prempțiune.
1. Antecontractul de vânzare-cumpărare
Antecontractul de vânzare-cumpărare reprezintă o promisiune de a vinde sau/şi de a
cumpăra, un acord de voinţe ce precede încheierea unei vânzări şi care are menirea de a

4
conferi părţilor certitudinea că una (sau niciuna) dintre ele nu va capitula de la intenţia
realizării contractului preconizat.
Potrivit art. 1279 alin. 1 C. civ., „Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate
acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa
promisiunea”. 
Dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care
şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract,
atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt
îndeplinite.
Precizăm că, în doctrină, noțiunea de promisiune se mai regăsește și sub termenii de:
„precontract”, „contract preliminar”, „contract provizoriu” etc.
Cele mai întâlnite manifestări ale promisiunii de vânzare și/sau cumpărare (în
accepţiunea sa generală) sunt: promisiunea unilaterală de vânzare sau de cumpărare,
promisiunea bilaterală de vânzare şi de cumpărare, pactul de preferinţă.
a). Pactul de opţiune: promisiune unilaterală de vânzare sau cumpărare
O promisiune de vânzare este unilaterală atunci când o singură parte contractantă se
obligă să vândă un lucru (sau să cumpere), cealaltă parte rezervându-şi numai facultatea de
a-şi manifesta, ulterior (de obicei înăuntrul unui termen), consimţământul de a încheia
contractul de vânzare-cumpărare.
Promisiunea de vânzare (sau de cumpărare) este, deci, un contract unilateral
(deoarece creează obligaţii numai pentru una dintre părţi, respectiv pentru promitent). 
Pactul de opţiune este un contract prin care o persoană, numită promitent, se obligă
faţă de altă persoană, numită beneficiar, să vândă (sau să cumpere) un bun pentru un preţ
(determinat sau determinabil), dacă acesta din urmă se va decide să cumpere (sau să vândă)
într-un anumit termen.
Pactul de opţiune trebuie să conţină toate elementele contractului pe care părţile
urmăresc să-l încheie, astfel încât acesta să se poată încheia prin simpla acceptare a
beneficiarului opţiunii (art. 1278 alin. 3 C. civ.). 
Astfel, atunci când contractul preconizat este o vânzare, pactul trebuie să cuprindă
lucrul (de vândut) şi preţul (de plătit).
Între data încheierii pactului şi data exercitării opţiunii sau, după caz, aceea a
expirării termenului de opţiune, bunul ce face obiectul contractului este indisponibilizat
(art. 1668 alin. 1 C. civ.). 
Contractul preconizat (vânzarea) se încheie prin exercitarea opţiunii, în sensul
acceptării de către beneficiarul ofertei (cumpărătorul) a propunerii promitentului-vânzător
(art. 1278 alin. 4 C. civ.). Astfel, „ridicarea opţiunii” are semnificaţia „acceptării” vânzării de
către beneficiar.
Pactul de opţiune prezintă avantajul că permite beneficiarului să perfecteze
contractul preconizat, prin simpla ridicare a opţiunii, fără a fi necesară realizarea unui alt
acord de voinţe (contract).
b). Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare
Prin promisiunea bilaterală, ambele părţi se obligă să încheie (în viitor) un contract
de vânzare. 
Deci, în această situaţie, nu există un promitent şi un beneficiar anume (sau se poate
înţelege că fiecare dintre părţi poate fi, în acelaşi timp, şi promitent, şi beneficiar).

5
 În practică, datorită frecvenţei sale, promisiunea bilaterală de a contracta este
denumită uzual „antecontract”.
Dreptul promitentului (vânzător sau cumpărător) la acţiune se prescrie în termen de
6 luni de la data la care contractul trebuia (şi putea fi) încheiat (art. 1669 alin. 2 C. civ.).
c). Pactul de preferinţă
Reprezintă o varietate a promisiunii unilaterale care, datorită specificului său, are o
aplicaţie ce se restrânge la contractele de vânzare şi la cele de închiriere. 
Pactul de preferinţă este promisiunea pe care şi-o asumă una dintre părţi
(promitentul) ca, în cazul în care se va decide să încheie contractul avut în vedere de cealaltă
parte, să acorde preferinţă acesteia din urmă (beneficiarului) la contractare, la preţ egal.
De menţionat că, în acest caz, promitentul-vânzător (sau cumpărător) nu se obligă să
contracteze (pur şi simplu), ci se obligă să-i acorde preferinţă unei persoane anume
(beneficiarul), numai dacă se va decide să vândă (sau să cumpere).
De exemplu, într-un contract de închiriere a locuinţei se inserează o clauză prin care
proprietarul se obligă să acorde preferinţă chiriaşului, în cazul în care, la expirarea
termenului contractual, se va hotărî să vândă apartamentul. 
Pactul de preferinţă este o promisiune valabilă, întrucât este afectată numai de o
condiţie simplă potestativă (care nu depinde doar de voinţa promitentului, ci şi de
împrejurări exterioare ce l-ar determina să încheie vânzarea).
2. Dreptul de preempţiune
În principiu, titularul unui drept de proprietate (inclusiv asupra unui teren) îl poate
înstrăina liber, oricărui cumpărător (persoană fizică sau juridică). 
Ca excepţie, dreptul de preempţiune conferă unor persoane (numite preemptori)
preferinţă la cumpărarea unui bun, la preţ egal, atunci când proprietarul bunului îl vinde. 
De exemplu, dreptul de preempţiune al chiriaşului la cumpărarea apartamentului
închiriat, dreptul de preempţiune al arendaşului la cumpărarea terenului agricol arendat etc.
Subiectele raporturilor juridice ce implică dreptul de preempţiune sunt:
- vânzătorul (proprietarul bunului);
- preemptorul (titularul dreptului de preempţiune) şi
- terţul (eventualul cumpărător).
Codul civil reglementează dreptul de preempţiune în art. 1730-1740. 
Potrivit Codului civil, „Vânzarea bunului cu privire la care există un drept de
preempţiune legal sau convenţional se poate face către un terţ numai sub condiţia
suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor” (art. 1731 C. civ.).
Rezultă că proprietarul bunului (supus preempţiunii) poate perfecta o vânzare
valabilă (dar sub condiţie suspensivă) cu un terţ-cumpărător (fără a contacta prealabil pe
titularii dreptului de preempțiune, s.n.). 
În raport de poziţia preemptorului, vânzarea perfectată cu terţul (netitular al
dreptului de preempţiune) produce (sau nu) efecte astfel:
– dacă titularul îşi exercită dreptul de preempţiune prin comunicarea acordului său
de a cumpăra bunul (însoţită de consemnarea preţului la dispoziţia vânzătorului), vânzarea
încheiată cu terţul se desfiinţează retroactiv (şi se perfectează o vânzare nouă, în aceleaşi
condiţii, între vânzător şi titular). 

6
 – dacă titularul nu-şi exercită dreptul de preemţiune (deci, nu doreşte să cumpere),
condiţia suspensivă este îndeplinită şi vânzarea către terţ produce efecte, retroactiv (este
definitivă). 
Nerespectarea dreptului de preemţiune este sancţionată, în principiu, cu nulitatea
relativă a contractului (dacă prin lege nu se prevede altfel). 
3. Arvuna şi acontul
Arvuna este, în general, o garanţie într-un antecontract de vânzare-cumpărare. 
Arvuna poate fi confirmatorie sau penalizatoare.
Arvuna confirmatorie este suma de bani (sau alte bunuri fungibile) pe care
promitentul-cumpărător o dă promitentului-vânzător cu ocazia încheierii unui antecontract
(de regulă, o parte din preţul contractului de vânzare-cumpărare) şi care, în caz de
neperfectare a contractului din culpa uneia dintre părţi, urmează să fie pierdută ori
restituită dublu (art. 1544 alin. 1 şi 2 C. civ.).
Arvuna penalizatoare operează dacă „în contract este stipulat expres dreptul uneia
dintre părţi (sau dreptul ambelor părţi) de a se dezice de contract, caz în care, cel care
denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite
(art. 1545 C. civ.).
Arvuna se aseamănă cu acontul (reprezentând, de regulă, o parte din preţul
vânzării), dar se deosebeşte de acont, care reprezintă întotdeauna (şi nu ocazional) o parte
din preţ.
C. Obiectul contractului de vânzare
Potrivit Codului civil, în general, „obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea
juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi,
astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale” (art. 1225
C. civ.). 
În cazul vânzării obiectul derivat al contractului este obiectul prestaţiilor părţilor,
adică bunul și prețul.
1. Bunul vândut
Pentru ca vânzarea să fie valabilă, bunul vândut trebuie să îndeplinească mai multe
cerinţe.
a). Bunul vândut trebuie să fie posibil. 
Cerinţa este impusă de regula potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil –
ad impossibilium, nulla obligatio. 
Cerința este îndeplinită numai în caz de imposibilitate absolută (obiectivă). 
Astfel, „inexistența momentană” a obiectului nu atrage nulitatea contractului. 
b). Bunul vândut să existe sau să poată exista. 
Potrivit art. 1659 C. civ., dacă părţile au avut în vedere un bun existent, dar care
pierise total în momentul încheierii contractului, vânzarea „nu produce niciun efect”. 
Dacă bunul a pierit în parte, cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt în momentul
vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a preţului (art. 1659
C. civ.).
Contractele pot purta şi asupra unor bunuri viitoare. 

7
 Astfel, în cazul în care bunul nu există în momentul încheierii contractului, dar poate
exista în viitor, vânzarea este, de asemenea, posibilă (art. 1228 C. civ.). 
De exemplu, un autoturism ce urmează a fi confecţionat ulterior.
Când bunul vândut este viitor (res futura), cumpărătorul dobândeşte proprietatea în
momentul în care bunul s-a realizat.
Bunul este considerat realizat la data la care devine apt de a fi folosit potrivit
destinaţiei în vederea căreia a fost încheiat contractul (art. 1658 alin. 5 C. civ.).
c). Bunul să fie în circuitul civil. 
Potrvit legii, „numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei
prestaţii contractuale” (art. 1229 C. civ.).
Până la proba contrară, toate lucrurile se prezumă a fi „în circuitul civil”.
Ca o derogare de la principiul liberei circulaţii a bunurilor susceptibile de apropriere,
nu pot forma obiectul contractului de vânzare bunurile care (potrivit legii) nu sunt în comerţ
(extra commercium). 
Prohibiţia este absolută şi vizează bunurile care, prin natura lor (sau printr-o
declaraţie a legii), sunt de uz sau de interes public şi, ca atare, sunt inalienabile (art. 858 și
art. 861 alin. 1 C. civ.).
Sunt inalienabile bunurile de interes naţional, județean sau local, care fac parte din
domeniul public al statului, respectiv al unităţilor administrativ-teritoriale.
d). Bunul să fie determinat sau determinabil. 
Bunurile sunt determinate prin individualitatea lor.
Bunurile certe se determină prin prezentarea caracterelor individuale, indicându-se
natura lor (teren, casă, autoturism etc.), poziţia (localitatea, strada, numărul, vecinii etc.)
sau alte elemente de identificare (precum marca unui autoturism, culoarea, anul de
fabricaţie, serie motor etc.). 
Bunurile determinate generic (res genera) sunt determinate prin stabilirea precisă a
cantităţii, calităţii, valorii (într-o asemenea situaţie, se spune că obiectul este determinat),
fie prin stabilirea numai a unor criterii de determinare (caz în care obiectul este
determinabil).
Cerinţa trebuie respectată în toate cazurile, sub sancţiunea nulităţii absolute a
contractului (art. 1225 alin. 2 C. civ.).
e). Bunul să fie licit şi moral. 
Obiectul contractului de vânzare trebuie să fie în concordanţă atât cu legea, cât şi cu
regulile de convieţuire socială (morala).
Când obiectul contractului este ilicit sau imoral, sancţiunea care intervine este
nulitatea absolută. 
Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori
bunelor moravuri. 
2. Preţul, obiect al obligaţiei cumpărătorului
Preţul este suma de bani care reprezintă echivalentul datorat de cumpărător în
schimbul lucrului transmis de vânzător.
Preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului şi corespunde valorii lucrului vândut.
În lipsa unui preţ, vânzarea este lovită de nulitate absolută, deoarece obligaţia
cumpărătorului nu are obiect, iar obligaţia vânzătorului este lipsită de cauză.
8
 Preţul trebuie să întrunească următoarele condiţii: să fie stabilit în bani, să fie
determinat sau determinabil şi să fie sincer şi serios.
a). Preţul trebuie stabilit în bani. 
Stabilirea preţului în bani este de esenţa contractului de vânzare (art. 1660 alin. 1
C. civ.).
În cazul în care două persoane convin să dea un lucru pentru alt lucru (şi nu pentru o
sumă de bani), avem de-a face cu un contract de schimb, şi nu cu o vânzare. 
Tot aşa, în cazul în care în schimbul unui lucru se promite prestarea unei întreţineri,
avem de-a face cu un contract de întreţinere, şi nu cu o vânzare-cumpărare. 
În principiu, preţul vânzării efectuate pe teritoriul naţional trebuie plătit în lei (cu
menţiunea că stabilirea preţului în valută, cu scopul de a preîntâmpina consecinţele inflaţiei,
nu afectează validitatea contractului).
b). Preţul trebuie să fie determinat sau determinabil. 
De regulă, cuantumul preţului este determinat de părţi, cu ocazia încheierii
contractului (şi inserat în contract).
Vânzarea este valabilă şi atunci când „părţile au convenit asupra unei modalităţi prin
care preţul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plăţii şi care nu necesită
un nou acord de voinţă al părţilor” (art. 1661 C. civ.). 
În cazul de mai sus, preţul este determinabil.
Preţul poate fi determinat (ulterior încheierii contractului) şi de un terţ, desemnat de
părţi. 
Când contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obişnuit, se
prezumă că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit de vânzător.
Dacă preţul nu a fost determinat în termen de un an de la încheierea contractului,
vânzarea este nulă absolut.
c). Preţul trebuie să fie real şi serios. 
Preţul real este un preţ datorat (adevărat) al bunului vândut, pe care părţile nu l-au
stabilit în mod fictiv, ci în scopul de a-l plăti în realitate.
În cazul în care preţul este fictiv (simulat), contractul de vânzare este anulabil
(deoarece preţul a fost „stabilit fără intenția de a fi plătit”).
Preţul trebuie să fie şi serios, adică să nu fie derizoriu (infim). 
Preţul serios presupune existenţa unei proporţii între cuantumul preţului stabilit de
părţi şi valoarea reală a bunului vândut.
Preţul este derizoriu atunci când este „într-atât de disproporţionat faţă de valoarea
bunului, încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o vânzare” (art. 1665 alin. 2
C. civ.). 
În loc de preţ derizoriu se mai vorbeşte de „modicitatea preţului” sau de o
disproporţie prea mare dintre preţ şi valoarea bunului, ceea ce poate crea confuzie între
preţul neserios şi preţul lezionar. 
D. Cauza vânzării
Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul de vânzare. 
În materia vânzării, raportul dintre cauza obiectivă (scopul) şi cauza subiectivă
(motivul) devine relevant atunci când trebuie să răspundem la următoarele întrebări:
– De ce vinde o persoană un imobil ?

9
 Este evident, pentru a încasa preţul: scopul imediat urmărit de vânzător (element
obiectiv, deoarece este acelaşi pentru toate vânzările);
– Dar de ce a dorit o persoană să-şi procure lichidităţi ?
Pentru a achita o datorie, pentru a specula la bursă etc. (element subiectiv, diferit de
la un vânzător la altul).
În consecință, „cauza” este o instituţie complexă, care are la bază interesele părţilor
contractante, care, pentru fiecare persoană în parte pot fi: raţiuni apropiate (causa proxima)
sau raţiuni îndepărtate (causa remota).
Lipsa cauzei atrage, în general, nulitatea relativă a contractului, „cu excepţia cazului
în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice” (art. 1238 alin. 1
C. civ.).
Cauza trebuie să fie licită și morală.
Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.
E. Forma vânzării
Vânzarea este un contract consensual, deci, nu se cere o formă anume ad
validitatem.
Vânzarea este însă numai în principiu consensuală.
Astfel, în unele cazuri, vânzarea devine un contract solemn. 
Astfel, vânzarea de drepturi reale imobiliare (terenuri şi construcţii) ce urmează să fie
intabulate trebuie să respecte forma autentică (art. 1244 C. civ.).
Tot astfel, potrivit art. 1747 alin. 2 C. civ., vânzarea unei moşteniri este supusă formei
autentice (notariale).
Sancţiunea nerespectării formei autentice (cerută de lege la vânzare) este nulitatea
absolută a actului juridic (art. 1242 alin. 1 C. civ.).
Ad probationem, în toate cazurile când bunul are o valoare mai mare de 250 lei este
cerută forma scrisă (art. 309 alin. 2 C. proc. civ.).
Nerespectarea formei scrise, în acest caz, atrage imposibilitatea părţilor contractante
de a proba existenţa contractului şi a clauzelor sale. 
Publicitatea vânzării imobiliare. De regulă, contractul produce efecte între părţile
sale, dar deplina eficacitate a acestuia depinde de cunoaşterea şi respectarea lui de către
terţi, de vocaţia dreptului sau a actului de a fi opozabil celorlalţi.
Publicitatea imobiliară reprezintă o măsură de protejare a acelor persoane (terţii)
care nu au avut cunoştinţă de existenţa unui drept netranscris.
Vânzarea drepturilor reale imobiliare devine opozabilă terţilor numai din momentul
înscrierii în cartea funciară (art. 885 alin. 1 C. civ.). 

Propuneri pentru teme de referat:

1. Vânzarea – definire, caractere juridice și reglementare

2. Bunul – obiect al prestației vânzătorului
3. Prețul – obiect al prestației cumpărătorului

ObS. Referatele pot aborda și alte probleme contractuale, cu condiția

circumscrierii lor în tematica aprobată conform programei analitice.

10