MASTER 3

Formarea contractelor

Partea a II-a

Potrivit art. 1179 alin. 1 C. civ., Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract
sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul părţilor;
3. un obiect determinat şi licit;
4. o cauză licită şi morală.
În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie
respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile (nulitatea contractului).

A. Obiectul contractului.

Identificarea obiectului este un subiect disputat în doctrină.

Tot astfel, dificil de conturat este şi raportul dintre obiectul contractului şi obiectul
obligaţiei.
Potrivit art. 1225 C. civ., „Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică,
precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum
aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”(s.n.).
În doctrină s-a precizat că „obiectul contractului nu se confundă cu obiectul
obligaţiei”, obiectul contractului fiind „o noţiune distinctă faţă de obiectul raportului
obligaţional”.
Obiectul contractului este astfel, „operaţia juridică pe care părţile au înţeles să o
realizeze”, iar „obiectul obligaţiei este prestaţia pe care contractantul se angajează să o
execute”.
De exemplu, s-a apreciat că în cazul vânzării, obiectul contractului constă în
transferul proprietăţii.
Deși obiectul contractului şi obiectul obligaţiei sunt noţiuni distincte între cele două
există însă o strânsă legătură, în sensul că „operaţia juridică realizată între părţi determină şi
prestaţia la care este îndreptăţit creditorul şi este îndatorat debitorul”.
În consecință, între obiectul contractului (obiectul voinţei părţilor) şi obiectul
raportului obligaţional (obiectului obligaţiei) există un raport de determinare.
De precizat că obiectul contractului nu trebuie confundat, cu conţinutul sau efectele
contractului (respectiv obligațiile contractuale).
În același context, precizăm că în sfera efectelor contractului (a raportului
obligaţional) obiectul obligaţiei nu se confundă cu obiectul prestaţiei.
Potrivit art. 1226 alin. 1 C. civ., obiectul obligaţiei este „prestaţia la care se angajează
debitorul” iar obiectul prestaţiei (obiectul derivat al obligaţiei) îl constituie bunurile (obiectul
material).
Mai arătăm că, identificarea obiectului contractului nu are natură pur teoretică, ci și
practică. De exemplu pentru calificarea contractelor drept vânzări, locațiuni, mandate etc.

1
 Cerințele obiectului. Potrivit art. 1179 alin. 1 pct. 3, obiectul contractului trebuie să
fie „determinat, posibil şi licit” (art. 1179 alin. 1 pct. C. civ.).
Astfel, obiectul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe.

1. Obiectul contractului trebuie să existe.

Cerința existenței este cea mai importantă condiție pentru valabilitatea obiectului
contractului (deoarece de îndeplinirea ei depind şi celelalte).
Potrivit Codului civil, contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare (art. 1228).

2. Obiectul contractului trebuie să fie în circuitul civil.

Cerinţa se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil şi derivă din
dispoziţia potrivit căreia „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei
prestaţii contractuale” (art. 1229 C. civ.).
Bunurile aflate în circuitul civil sunt cele care pot fi dobândite sau înstrăinate prin
acte juridice civile, indiferent că ar fi vorba despre bunuri care pot circula neîngrădit sau
despre bunuri care pot circula în condiţii restrictive.

3. Obiectul contractului trebuie să fie determinat sau determinabil.

Cerinţa obiectului determinat sau determinabil este prevăzută în dispoziţiile art.
1225, 1179 alin. 1, pct. 3 şi art. 1226 alin. 2 C. civ.
Când obiectul actului juridic priveşte un bun individual determinat (res certa) cerinţa
de valabilitate a obiectului este îndeplinită.
În cazul bunuri determinate generic (res genera), cerinţa este îndeplinită fie prin
stabilirea precisă a cantităţii, calităţii, valorii (într-o asemenea situaţie, se spune că obiectul
este determinat), fie prin stabilirea numai a unor criterii de determinare.
Determinarea obiectului de către un terţ, trebuie să se facă „în mod corect, diligent
şi echidistant”.
În caz contrar, „instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul sau
elementul nedeterminat de către părţi” (art. 1232 C. civ.).
În contractele încheiate între profesionişti lipsa preţului atrage prezumţia că „părţile
au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul” (art. 1233 C. civ.).
Cerinţa trebuie respectată în toate cazurile, sub sancţiunea nulităţii absolute a
contractului (art. 1225 alin. 1, pct. 2 C. civ.).

4. Obiectul contractului trebuie să fie posibil.

Cerinţa de valabilitate este impusă de regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi
obligat la imposibil – ad impossibilium, nulla obligatio.
Imposibilitatea poate să fie materială sau juridică şi se apreciază în raport de
momentul încheierii actului juridic.
Dacă în momentul încheierii unui contract sinalagmatic obiectul era posibil, dar
ulterior executarea lui devine imposibilă din cauza unui caz fortuit sau de forţă majoră,
atunci se va pune problema riscului contractului, iar dacă executarea devine imposibilă din
culpa părţii, atunci se va angaja răspunderea sa civilă.
De precizat că, „dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în
imposibilitate de a-şi executa obligaţia”, contractul este valabil (art. 1227 C. civ.).

2
 5. Obiectul contractului trebuie să fie licit şi moral.
Potrivit cerinţei desprinsă din prevederile art. 1179 alin. 1 pct. 3 şi a art. 1225 alin. 1
pct. 2 C. civ., obiectul contractului trebuie să fie în concordanţă atât cu legea, cât şi cu
regulile de convieţuire socială (morala).
Când obiectul contractului este ilicit sau imoral, sancţiunea care intervine este
nulitatea absolută.
Obiectul ilicit atunci este cel „prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori
bunelor moravuri”(art. 1225 alin. 3 C. civ.).
În baza noii concepţii adoptate de Codul civil, în principiu, bunurile care aparţin
altuia pot face obiectul contractului.
Altfel, „bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii debitorul fiind obligat să le
procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului” (art. 1230 C.
civ.).
Nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru obiect, atrag sancţiunea nulităţii
absolute.

4. Cauza contractului: motivul, scopul sau interesul urmărit de părţi

De regulă cauza este înţeleasă ca o simplă condiţie de validitate a contractului.

Cauza contractului este însă un element structural, esenţial al construcţiei juridice de
care depinde formarea, executarea şi finalitatea actului juridic.
Potrivit Codului civil 2009, cauza este una dintre condiţiile de fond ale contractului
(art. 1178 alin. 1, pct. 4 C. civ.).
Astfel, cauza este definită drept „motivul care determină fiecare parte să încheie
contractul”.
În concepţia Codului civil, cauza se prezintă ca un proces psihologic, premergător
acordului de voinţe, ce constă în raţiunea (motivul, mobilul, imboldul etc.) care determină
părţile să încheie contractul (art. 1235 C. civ.).
Conceptul de cauză, rămâne unul disputat în doctrină deși a evoluat de la concepția
clasică la cea modernă.

1. Cauza în concepţia clasică

În doctrina cauza contractului s-a confruntat cu două concepţii: „concepţia clasică”

şi „concepţia modernă.”
Potrivit concepţiei clasice, cauza a fost definită drept, scopul urmărit, pentru care
părţile au contractat.
Scopul urmărit (cauza finală), „este doar imaginat la momentul încheierii
contractului, adică reprezentat intelectual sau previzionat, urmând a fi realizat mai târziu
prin efectele şi executarea angajamentelor contractuale asumate”.
Din acest punct de vedere cauza este obiectivă, fapt pentru care este întotdeauna,
aceiaşi pentru fiecare tip de contract.
De exemplu, scopul urmărit de toţi vânzătorii este obţinerea preţului (a unei sume
de bani).

3
 Scopul urmărit de părţi este opozabil însă „motivelor” care au determinat părţile să
contracteze. Acestea din urmă sunt, subiective, individuale, diferite de la un contractant la
altul.
Raportul dintre „scop” şi „motive” este în consecinţă, distincţia dintre raţiunea
apropiată (causa proxima) şi raţiunile îndepărtate (causa remotae).

2. Cauza în concepţia modernă

Concepţia modernă, constă în principal, în subiectivizarea cauzei.

În acest context, sunt adăugate cauzei (clasice) şi raţiunile personale ce stau la
originea manifestării de voinţă: motivele sau mobilele care au determinat părţile să
contracteze.
Teoria modernă-subiectivă completează teoria clasică-obiectivă.
Astfel, sunt adaugate la scopul contractului şi motivele care au determinat părţile să
contracteze).
Raportul dintre cauza obiectivă (scopul) şi cauza subiectivă (motivul) devine relavant,
răspunzând la următoarele întrebării:
a). De ce vinde o persoană un imobil ?
Este evident, pentru a încasa preţul: scopul imediat urmărit de vânzător (element
obiectiv, relevat de natura contractului încheiat).

b). Dar, de ce a dorit persoana să-şi procure lichidităţi ?

Pentru a achita o datorie, pentru a specula la bursă etc. (raţiuni, motive, diferite de
la un vânzător la altul şi subiective).
Consacrând concepţia dualistă, în dreptul pozitiv noţiunea de cauză reuneşte două
realităţi, cu domeniu propriu de aplicare: cauza eficientă (motivul, sursa contractării) esenţa
teoriei moderne şi cauza finală (scopul obligaţiei) susţinută de teoria clasică.
Noţiunea de cauză se explică atât prin raţiunile imediate care au determinat părţile
să încheie contractul, cât şi prin interesele îndepărtate.
Astfel, cauza constituie premisa încheierii contractului dar şi finalitatea acestuia (fiind
prezentă pe toată desfăşurarea contractului).
În pofida distincţiilor evidenţiate prin analiza dualistă, noţiunea de cauză are un
caracter unitar.
Precizăm că, adoptarea teoriei moderne a cauzei (motiv, mobil al contractării),
completează numai teoria clasică a cauzei (scopul obligaţiei), dând astfel naştere unui
concept nou, dualist.
În consecință, cele două concepte nu se exclud reciproc, ci se reunesc.

3. Cauza: premisa şi finalitatea contractului.

În teoria actul juridic civil cauza este definita, de regulă, ca „o manifestare de voinţă
făcută pentru a produce efecte juridice”.
Astfel, cauza nu se regăseşte printre elementele ce definesc actul juridic civil.
Cu toate acestea, obiectul şi cauza constituie conţinutul voinţei (fundamentul
contractului).

4
 Astfel, ele trebuie totuși considerate elemente importante ale structurii actului
juridic.
În concluzie,
a). Cauza este mai mult decât o simplă condiţie de validitate, cauza este un element
al structurii actului juridic.
Vezi şi dispoziţiile art. 1179 alin. 1 pct. 4 prin care sunt condiţii „esenţiale...o cauză
valabilă a obligaţiilor”(s.n.).
b). Actul juridic se finalizează odată cu realizarea scopului urmărit de fiecare dintre
părţi.
A se vedea si dispoziţiile art. 1179 alin. 1 pct. 4 potrivit cărora, sunt condiţii
„esenţiale...o cauză valabilă a obligaţiilor”(s.n.).
Aprecierea instituţiei „cauzei” are mare utilitate practică.
De exemplu, interpretarea şi calificarea unui contract (vânzare, locațiune, mandat,
donație etc) fără a se avea în vedere scopul urmărit de părţi, este de neacceptat.

4. Cerinţele valabilităţii cauzei.

Cauza împreună cu obiectul, formează conţinutul contractului.

Corelaţia dintre obiect şi cauză este exprimată astfel:
- obiectului trebuie să ne arate ce au vrut părţile,
- cauza: pentru ce au vrut să contracteze.
Cauza trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să existe, să fie licită şi morală
(art. 1235 alin. 1 C. civ.).
Existenţa cauzei valabile se prezumă, până la proba contrară.
Cauza neprevăzută expres, nu condiţionează valabilitatea contractului (art. 1239 C.
civ.).
Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a contractului, cu excepţia cazului în care
contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice(art. 1238 C. civ.).
Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice.
Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună
ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o
cunoască (art. 1238 alin. 2 C. civ.).
Conformitatea contractului cu ordinea publică şi bunele moravuri este o cerinţă
importantă a valabilităţii lui.
Ordinea publică şi bunele moravuri sunt reguli de ordin social, economic şi
profesional care limitează liberatatea contractuală.

C. Forma contractului.

Prin forma contractului se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de

voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Formalismul contractual se manifestă prin: forma ad validitatem, forma ad
probationem şi forma prevăzută de lege pentru opozabilitatea contractelor faţă de terţi.

5
 1. Forma cerută pentru valabilitatea contractului este o condiţie de validitate,
esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege,
în lipsa cărora contractul nu s-ar putea naşte în mod valabil.
Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere:
- este un element constitutiv (esenţial) al actului juridic civil, în lipsa căruia actul
juridic va fi lovit de nulitate absolută,
- este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, deci presupune manifestarea
expresă de voinţă şi
- este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil solemn, trebuie
îndeplinită o anumită formă, de regulă, forma autentică.
Potrivit art. 1178 C. civ. „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor,
capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa
valabilă”(s.n.).
Astfel, „Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii,
convenţiei părţilor, practicilor stabilite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială
asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare” (art. 1240 alin. 2 C. civ.).
Ca excepţie, condiţia de formă „trebuie respectată” atunci când este prevăzută de
legea specială (art. 1179 alin. 2 C. civ.).
Menţionăm că dispoziţiile de mai sus consacră principiul consesualismului, potrivit
căruia contractul se încheie „prin simplul acord de voinţă” (deci, fără o formă anume cerută
ad validitatem).
Potrivit art. 1240 alin. 1 C. civ., potrivit cărora „Voinţa de a contracta poate fi
exprimată verbal sau în scris”, iar
Potrivit art. 1241 C. civ., „Înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub
semnătură privată sau autentic, având forţa probantă prevăzută de lege” (adică, în toate
cazurile trebuie să aibă forma scrisă).
Pentru înscrierea în cartea funciară este cerută forma autentică.
Astfel, potrivit art. 1244 C. civ., „trebuie să fie încheiate prin înscris autentic...
convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea
funciară”(s.n.).
Sancţiunea nerespectării „formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru
încheierea” valabilă a contractului este nulitate absolută (art. 1242 C. civ.).
În consecință, deşi aparent, Codul civil este susţinătorul “libertăţii formei”,
dispoziţiile sale prin care o anumită formă este impusă contractului, sunt numeroase.

2. Forma cerută pentru probarea contractului constă în cerinţa întocmirii unui

înscris.
Forma ad probationem se justifică prin importanţa actului probat, dar şi prin
avantajul practic de redare fidelă a conţinutului şi, prin aceasta, prevenirea unor eventuale
litigii.
Forma ad probationem este obligatorie, în sensul că nerespectarea ei atrage
inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.
De menţionat că, nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea
actului juridic civil, ci numai imposibilitatea dovedirii actului juridic civil (cu un alt mijloc de
probă).

6
 Forma ad probationem este cerută pentru actele juridice civile „al căror obiect are o
valoare ce depăşeşte suma de 250 lei” [art. 1191 alin. (1) C. civ. 1864].
Cu caracter particular, forma ad probationem este instituită pentru contracte
precum: contractul de locaţiune (art. 1416 C. civ.); depozitul voluntar (art. 1597 C. civ.);
tranzacţia (art. 1705 C. civ.) etc.
În consecință, proba contractelor de mai sus se poate face numai printr-un înscris
(sub semnătură privată sau autentic).

3. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este dată de formalităţile impuse,
pentru ca actul juridic (contractul) să devină opozabil şi persoanelor care nu au participat la
încheierea lui.
Forma cerută pentru opozabilitate are drept scop ocrotirea drepturilor şi intereselor
terţilor faţă de eventualele prejudicii, ce le pot fi aduse prin acte juridice civile.
Nerespectarea acesteia este sancţionată cu inopozabilitatea actului juridic (astfel că
terţul poate ignora actul juridic invocat).
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este obligatorie.
Principala aplicaţie a formei cerute pentru opozabilitatea faţă de terţi, este
publicitatea imobiliară prin cărţile funciare.
Cartea funciară „descrie imobilele şi arată drepturile ca au ca obiect aceste bunuri”.
Drepturile reale imobiliare se dobândesc, atît între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin
înscrierea lor în cartea funciară” (art. 876, 885 alin. 1 C. civ.).
În consecință, contractel care înstrinează bunuri imobiliare trebuie încheiate în
fromă autentică notarială (pentru valabilitate) și înscrise în cartea funciară (pentru
opozabilitate).
Forma cerută ad probationem şi forma prevăzută de lege pentru opozabilitatea
contractelor faţă de terţi sunt cunoscute în doctrină, drept „formalismul indirect sau
atenuat”.

Propuneri pentru teme de referat:

1. Obiectul contractului și cerințele sale

2. Cauza – condiție esențială în contract
3. Forma contractului și exteriorizarea acesteia

ObS. Referatele pot aborda și alte probleme contractuale, cu condiția

circumscrierii lor în tematica aprobată conform programei analitice.