UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.

TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE - ACTUL JURIDIC CIVIL– Condițiile actului juridic (III)

Timp alocat: 2-3 ore

Cuprins:

1. Obiectul actului juridic civil. Definiţie şi condiţii de valabilitate. Sancţiune

2. Cauza (scopul) actului juridic civil. Definiţie, reglementare, condiţii de valabilitate, probă şi
importanţă.

3. Întrebari recapitulative si grile de verificare.

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- Vă însușiți noțiunea de obiect al actului juridic civil prin prisma celor 3 elemente
relevante – obiectul actului, obiectul obligație și obiectul prestației;

- Înțelegeti cerințele de validitate ale obiectului actului juridic civil;

- Vă însușiți noțiunea de cauză a actului juridic civil;
- Înțelegeti cerințele de validitate ale cauzei actului juridic.

1. Obiectul actului juridic civil.

Actul juridic civil trebuie să aibă un obiect și acesta trebuie să fie valabil. De asemenea obligațiile
născute din actul juridic civil trebuie să aibă un obiect valabil. În fine, bunurile la care se referă
prestația debitorului trebuie să respecte și ele, ad validitatem, anumite condiții impuse de către lege.

Trebuie distins între trei categorii juridice ale ”obiectului”, toate având propriile condiții de valabilitate
care trebuie îndeplinite cumulativ:
- Obiectul actului juridic (operațiunea juridică)
 - Obiectul obligației (obiectul raportului juridic - prestația, conduita convenită de părți)
- Obiectul prestație (obiectul derivat al obligației (raportului juridic) –bunul la care se referă
prestația la care s a angajat debitorul).

Oricare dintre cele trei cerințe pot afecta valabilitatea actului juridic civil, în tot sau în parte.

A. Obiectul actului juridic – este operațiunea juridică, în sens de negoțium, convenită de

către părți.

Obiectul actului juridic are în vedere întregul nexum al raporturilor obligaționale derivate din acel act
juridic, apreciat într-o modalitate sintetizatoare, evidențiind operațiunea globală, iar nu o simplă
alăturare sau însumare a obiectelor tuturor raporturilor obligaționale născute din act. Obiectul
contractului nu trebuie suprapus în mod necesar nici cu prestația caracteristică, sau principală.
Exemplu: vânzarea, schimbul, locațiunea etc.

Importanță: uneori fiecare dintre prestațiile părților, luată separat, este licită, dar întregul (adică
obiectul contractului) este ilicit. Ex: prestația de a transfera organe și țesuturi (obiectul obligației) este
licită (operațiunea este permisă dacă se face cu titlu gratuit), iar obiectul obligației celeilalte părți este
și el licit (plata prețului), dar operațiunea globală, de vânzare, este ilicită.

Cerințe de validitate:

1) Să existe – fără un obiect, contractul este un non sens.

2) Să fie determinat.

Atenție: spre deosebire de obiectul obligației, care poate fi și determinabil, obiectul obligației
poate fi doar determinat.

3) Obiectul contractului trebuie să fie licit (și moral). Ex. vânzarea de organe și țesuturi umane,
contractul prin care o persoană primește bani pentru a nu comite o infracțiune, clauza de
celibat etc. Sancțiunea nerespectării cerințelor de validitate ale obiectului contractului este
nulitatea absolută expresă (art. 1225 alin. 2 NCC) .

4) Condiția unui echilibru al operațiunii contractuale oneroase?

Unii autori (P. Vasilescu, p. 528) pun această cerință specială (doar pentru actele cu titlu oneros). Ea
este însă acoperită de reglementarea leziunii și poate fi reținută numai în condiții speciale
suplimentare, deci nu reprezintă o condiție generală (pentru că presupune condiții speciale -să se
profite de stare de nevoie, lipsa de cunoștințe ori de experiență a celeilalte părți) și, în orice caz, nu o
cerință autonomă, a obiectului.
 B. Obiectul obligației – răspunde la întrebarea: ce își asumă debitorul?
Codul civil definește obiectul obligației drept prestația pe care și-o asumă debitorul (art. 1226
NCC). Prestația, termen care nu este definit de către Codul civil, reprezintă tocmai ceea ce își
asumă debitorul - este activitatea sau rezultatul pe care se angajează debitorul să o/îl realizeze;
Controversă: unii autori consideră că prestația este întotdeauna un rezultat, și în cazul obligațiilor de
mijloace și în cazul obligațiilor de rezultat. Exemplu: obligația vânzătorului de a preda bunul vândut,
obligația cumpărătorului de plăti prețul, obligația de a vindeca pacientul, obligația de a câștiga
procesul, doar modalitatea de apreciere a răspunderii în cazul neatingerii rezultatului promis diferă:
dacă marfa nu ajunge la destinație, debitorul poate să se salveze dovedind evenimentul exterior
fortuit exonerator, în schimb medicul va răspunde dacă se va dovedi că a greșit unul dintre pașii de
parcurs în astfel de cazuri (mijloacele pe care le-a aplicat în concret), potrivit standardelor medicale
aplicabile etc.

Cerințe de validitate generale:

1) Să existe – fără un obiect obligația este un non sens.

De regulă obiectul (prestația) lipsește dacă ea este iluzorie sau derizorie.

Atenție: această cerință poate privi și obiectul derivat al obligației. Ca regulă, obligația va fi valabilă
și dacă poartă asupra unui bun viitor (bunul nu există încă) . Această cerință se poate suprapune
parțial cu cea a posibilității obiectului, în sensul în care, dacă părțile contractează asupra unui bun
individual determinat care era pierit la data încheierii actului, obiectul derivat nu există, iar prestația
este imposibilă.

2) Să fie determinat sau determinabil;

Obiectul este determinat atunci când este stabilit de către părți chiar la momentul încheierii
contractului.

Obiectul este determinabil când determinarea poate fi făcută mai târziu, dar cu condiția ca actul să
conțină indicații precise asupra elementelor care vor permite să fie fixat obiectul obligației, fără a mai
fi necesar un nou acord de voințe.

Atenție: NCC instituie cu caracter supletiv ipoteze în care obiectul obligației poate fi determinat prin
aplicarea unor criterii legale, chiar dacă părțile nu au făcut-o prin contract și nici nu au stabilit criteriile
determinării; scopul reglementării este acela al salvării contractului de la neconformitatea absenței
caracterului determinabil al obiectului obligației (art. 1231-1234 NCC). Spre ex.: marfa se va
presupune (i.a.) a avea calitate medie, dacă factorul de referință dispare se va apropia cel mai apropiat
acestuia (se desființează o bursă locală, a cărei cotație ar fi dat prețul, caz în care se va lua în
considerare o bursă locală similară etc. ).

3) Obiectul obligației trebuie să fie licit.

Obiectul este ilicit când este contrar legii. Se asimilează aici și ipoteza contrarietății cu ordinea publică
(astfel, se apreciază că obiectul trebuie să fie conform și cu ordinea de drept rezultată din spiritul legii,
chiar dacă nu există reglementată ca atare o condiție de valabilitate a actului). Ex. angajamentul unei
persoane de a comite o infracțiune, obligația de a se căsători cu o terță persoană.
Corelație cu cauza ilicită:
• de regulă când obiectul obligației este ilicit, atunci și cauza este ilicită, dar o cauză ilicită nu
implică în mod necesar un obiect ilicit; ex. închirierea unui apartament în scopul desfășurării
activităților de prostituție are un obiect al obligației licit, dar o cauză ilicită.

• dacă orice obiect ilicit antrenează nulitatea absolută, nu orice cauză ilicită atrage nulitatea
absolută (vezi art. 1238 alin. 2 NCC, care ține cont de atitudinea subiectivă a contractantului).

4) Obiectul obligației trebuie să fie moral. Chiar neprevăzută expres de către art. 1226 NCC,
cerința se degajă din art. 1169 NCC ; moralitatea presupune conformitatea cu regulile de
conviețuire socială, care sunt o categorie ”fluidă”, variabilă în timp și în spațiu, în funcție de
”moravurile” societății.

5) Obiectul obligației trebuie să fie o prestație a debitorului? Există o controversă în

legătură c această condiție; esența obligației este aceea că debitorul își asumă o prestație
a sa în favoarea creditorului, chiar dacă avantajul promis este un rezultat sau rezultă
dintr-o activitate promisă creditorului; chiar și în cazul promisiunii faptei altuia debitorul
se angajează să determine el fapta terțului (cele două prestații – a terțului și a
debitorului- nefiind de confundat). Astfel, dacă promit creditorului că un bun al unui terț,
iar creditorul îl dobândește moștenind pe terț, atingerea rezultatului promis nu este
rezultatul conduitei debitorului.

6) Obiectul obligației trebuie să fie posibil? Posibilitatea/imposibilitatea (inițială a) obiectului se

raportează la momentul încheierii actului, pentru că la acest moment se verifică validitatea sa.
Imposibilitatea survenită ulterior interesează, eventual, teoria riscurilor.

Controversă: unii autori susțin că obiectul nu trebuie să fie absolut imposibil inițial (ad imposibillum
nulla obligatio), adică imposibil de realizat pentru oricine, alții că nulitatea intervine numai dacă
imposibilitatea persistă până la scadența obligației. Credem că imposibilitatea inițială și absolută nu
se pun probleme sub aspectul valabilității, ci doar al posibilității executării în natură, debitorul putând
executa prin echivalent.

Întrucât legea nu prevede cerința ca obiectul să fie posibil, iar o normă care ar afirma doar că este
valabil angajamentul imposibil relativ la persoana debitorului ar fi superfluă, reținem că sensul art.
1227 NCC este tocmai acela de a clarifica valabilitatea obligației absolut imposibile, fără alte distincții.

Atenție: prin norme speciale legiuitorul poate sancționa imposibilitatea inițială a obiectului; e.g.
vânzarea unui bun individual determinat pierit la data contractării (art. 1659 NCC).

Discuții privind unele cerințe de validitate speciale:

1) Să existe autorizația administrativă în cazul actelor (activităților) autorizate. Unele bunuri, deși
sunt în circuitul civil, pot circula numai dacă operațiunea sau activitatea este autorizată în
prealabil.
2) În cazul actelor translative sau constitutive de drepturi, cel ce se obligă trebuie să fie
titularul dreptului respectiv? Reținută (greșit, pentru că nu era prevăzută de lege, iar
vânzarea lucrului altuia nu era o operațiune pers se nulă) de către majoritatea doctrinei
anterior NCC ca o cerință de valabilitate, aceasta nu mai poate fi susținută sub noua
reglementare ca o cerință specială, autonomă, de validitate deoarece ar contraveni unei
norme exprese permisive care consacră validitatea operațiunilor asupra bunului altuia
– art. 1230 NCC.

c. Obiectul prestației.

Obiectul prestației trebuie să fie în circuitul civil. Cerința privește în principal obiectul
derivat al obligației, dar neregularitatea acestuia se va răsfrânge și asupra valabilității
obiectului obligației. Exemplu: bunurile proprietate publică.

Cum am văzut deja, poate fi și viitor și poate să constea și în bunuri care aparțin altor
persoane decât debitorul.

Sancțiunea nerespectării cerințelor de validitate ale obiectului este, ca regulă, nulitatea

absolută expresă; în mod excepțional atunci când un bun care face obiectul unei clauze de
inalienabilitate (inalienabilitatea convențională reglementată de art. 627-629 NCC este un
caz de scoatere ”in rem” a bunului din circuitul civil, iar nu o simplă obligație personală a
debitorului) este înstrăinat, sancțiunea aplicabilă este nulitatea relativă (art. 629 alin. 3 NCC).

2. CAUZA ACTULUI JURIDIC CIVIL.

Noțiune: prin cauza (scopul) actului juridic civil se înțelege motivul care determină fiecare parte să
încheie contractul.

Cauza este o condiție de fond, esențială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
 Prin cauza actului juridic civil trebuie să avem în vedere scopul mediat al fiecăreia dintre părți. Scopul
mediat este motivul determinant din structura voinței juridice și se referă de regulă fie la însușirile
unei prestații, fie la calitățile unei persoane.

Observație: un contract nu are doar o singură cauză; fiecare dintre părți are un motiv pentru care
contactează.

Scopul imediat, numit şi scopul obligației, categorie distinctă de scopul mediat, avut în vedere de
Codul civil 1864, nu mai este reținut de către NCC. El era stabilit pe principalele categorii de acte
juridice civile, după cum urmează:

➢ în contractele sinalagmatice – reprezentarea sau prefigurarea mentală, de către fiecare parte,

a contraprestației (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte, la rândul ei, se obligă);
➢ în actele juridice cu titlu gratuit care sunt liberalități – intenția de a gratifica (animus
donandi);
➢ în actele juridice reale – prefigurarea remiterii bunului;
➢ în contractele aleatorii – prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde
şansa câştigului sau riscul pierderii.

Legiuitorul NCC a ajuns la concluzia că reglementarea cauzei mediate este suficientă, funcțiile cauzei
imediate fiind preluate de reglementarea consimțământului, obiectului şi cauzei mediate.

Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta de acte
juridice civile şi chiar în cadrul aceleiași categorii de acte juridice civile. Spre exemplu, în cazul
contractului de vânzare-cumpărare, scopul mediat constă în destinația concretă ce urmează a se da
lucrului cumpărat, respectiv sumei ce reprezintă prețul, astfel încât diferă de la cumpărător la
cumpărător (o persoană cumpără o locuință pentru a o dona cuiva, altă persoană cumpără o casă
pentru a locui în ea, iar o altă persoană cumpără o casă pentru a face o investiție etc.), respectiv de la
vânzător la vânzător (o persoană vinde un lucru pentru ca din suma obținută ca preț să îşi cumpere un
alt lucru, o altă persoană vinde un lucru pentru ca din suma obținută să îşi plătească o datorie etc.).

Condiții de valabilitate. Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească
următoarele cerințe, cumulativ:

➢ să existe;

➢ să fie licită. cauza este ilicita când este contrara legii si ordinii publice.

Reprezintă o aplicație specială a cauzei ilicite și frauda la lege - atunci când contractul este doar
 mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. Spre ex. părțile încheie o
căsătorie (ceea ce este perfect legal), dar scopul nu este întemeierea unei familii ci înlesnirea
dobândirii cetățeniei unuia dintre soți de către celălalt.

Atenție!

(i) nu trebuie confundată cauza contrară legii cu cauza contrară intereselor altei persoane (frauda
intereselor creditorului); în acest caz sancțiunea aplicabilă (cu caracter special, deci
derogatoriu) este inopozabilitatea actului, pe cale acțiunii pauliene (art. 1562 şi urm. NCC);
(ii) frauda la lege nu este o cauză de nulitate de sine stătătoare, deci vor trebui verificate
cerințele sancționării cauzei ilicite;
(iii) nu orice încălcare a legii este o fraudă la lege, frauda presupunând o încălcare ”insidioasă”,
”ocolită” a legii; încălcarea directă a legii (denumită larg și adesea în limbajul ”popular” –
fraudă- se sancționează ca atare, dacă este cazul, fără a fi nevoie la apelul la frauda la lege;
altminteri orice încălcare a legii, dacă ar fi considerată automat o ”fraudă la lege” s-ar
sancționa cu nulitatea absolută, rezultat evident eronat și inacceptabil pentru că există și
nulități relative.

➢ să fie morală. Cauza este imorala când este contrara bunelor moravuri.

Sancțiunea nerespectării condițiilor cauzei. Trebuie distins între:

a) Lipsa cauzei, care atrage anulabilitatea contractului (nulitatea relativă), cu excepția cazului in
care contractul a fost greșit calificat si poate produce alte efecte juridice.

Cerința a fost păstrată în NCC din considerente de tradiție, deși interesul ei se afirma în legătură cu
cauza imediată, care nu a mai fost reținută de către NCC; ea se suprapune cu cerința
consimțământului de a proveni de la o persoană cu discernământ și de a nu fi viciat. Pentru a verifica
valabilitatea contractului, mai întâi, acesta ar trebui calificat, adică stabilită corect natura contractului
(obiectul acestuia- operațiunea juridică). Dacă absența cauzei este doar aparentă, pentru că actul este
greșit calificat de către părți, el nu va fi anulat pentru lipsa cauzei (spre ex. prețul este atât e mic, încât
nu poate justifica o vânzare, actul ar putea fi greși calificat astfel, el putând supraviețui ca donație,
dacă respectă condițiile acestuia contract).

b) Cauza ilicita sau imorala atrage nulitatea absoluta a contractului numai daca este comuna ori,
in caz contrar, daca cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

Atenție: nu orice cauză ilicită este sancționată cu nulitatea absolută!

Dacă cealaltă parte nu a cunoscut și nu ar fi putut cunoaște urmărirea unui scop ilicit de către
 contractant s-a propus fie ca actul să fie nul relativ, pentru că altfel cerința de validitate ar rămâne
nesancționată, fie să fie considerat pur și simplu valabil.

Proba cauzei. NCC instituie două prezumții:

- prezumția de existență a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită;

- prezumția de validitate (licitate și moralitate) a cauzei;

3. Întrebări recapitulative si grile de verificare.

1. Care sunt condițiile de validitate ale obiectului obligației?

2. Este valabilă înstrăinarea lucrului altuia?
3. Care sunt cauzele lipsei de cauză a unui contract?
4. În ce condiții se sancționează cu nulitatea absolută cauza ilicită a unui contract?

Grile.

1. Obiectul: a) contractului trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil; b) obligaţiei care,
potrivit voinţei părţilor, depinde de un factor de referinţă inexistent este valabil dacă există un factor
de referinţă apropiat; c) obligaţiei pot fi şi bunuri viitoare, dar numai dacă legea prevede expres acest
lucru.

2. Obiectul actului juridic civil: a) este operațiunea juridică convenită de către părți; b) constă în
drepturile şi obligaţiile născute din act; c) este ilicit ori de câte ori cauza actului este și ea ilicită .

3. Împrumutul de folosinţă convenit în scris de către părţi, al cărui obiect a pierit fortuit înainte de
predare: a) devine caduc; b) este nul absolut; c) este un contract de împrumut valabil şi naşte
întotdeauna obligaţia de a preda un bun din acelaşi gen.

4. Cauza actului juridic: a) trebuie să nu fie contrară bunelor moravuri; b) trebuie probată, în caz de
contestare de către un terț; c) este o cauză de nulitate absolută a actului juridic civil.

5. Cauza actului juridic: a) este reprezentat de orice mobil psihologic al părții; b) trebuie să fie
conformă exclusiv cu legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri; c) trebuie să existe
la momentul încheierii actului juridic.