TGO UniBuc

lOMoARcPSD|11928447
DREPT CIVIL.
TEORIA GENERALĂ A
OBLIGAȚIILOR
VALERIU STOICA
2016-2017
UNIBUC
Considerații generale cu privire la obligațiile civile
Raportul obligațional reprezintă un raport juridic al cărui subiect activ (creditorul) este
îndreptățit să ceara subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva ce în absența
angajamentului juridic al debitorului ar fi putut face (art. 1164 – „Conţinutul raportului
obligaţional. Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o
prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.”).
Cu mențiunea că avem în vedere prestațiile negative speciale, și nu generale (care sunt

corelative, de regulă, unui drept civil absolut – real, dar și personal nepatrimonial), acestea din urmă
fiind limitate legal.
Prestația negativă specială, obligația non faciendo cu caracter special, presupune

angajamentul juridic al debitorului, care nu poate să facă ceva tocmai pentru ca s-a obligat, astfel
aceasta nu reprezintă o limitare a libertății prin voința legiuitorului, ci o autolimitare a libertății prin
voința persoanei.
Avem în vedere obligația juridică în sensul propriu-zis, ca raport juridic; obligația

desemnează de multe ori doar elementul pasiv al conținutului raportului obligațional (datoria, opusă
dreptului/creanței)
I. STRUCTURA OBLIGAȚIEI CIVILE – subiecte, conținut, obiect, sancțiune (subînțe-

leasă)
1. Subiectele: activ – creditor; pasiv – debitor
Sunt situații în care ei poarta denumiri diferite (de exemplu: în cazul obligațiilor izvorâte din
delicte civile creditorul e victima prejudiciului, iar debitorul e făptuitorul/autorul/cel ce răspunde;
obligație născută din comodat – creditorul e comodant, debitorul e comodatar; obligație născută din
depozit – creditorul e deponent, debitorul e depozitar).
Uneori, denumirea lor sintetizează o dublă poziție: în multe raporturi, fiecare subiect este și
creditor, și debitor, căci are nu numai drepturi, ci și obligații (de exemplu: în cazul contractului de
vânzare – cumpărare: vânzătorul este creditorul primirii prețului, dar debitorul predării bunului;
Downloaded by George Iulian (george_iulyan@yahoo.com)

lOMoARcPSD|11928447
simetric, cumpărătorul este debitorul predării prețului și creditorul primirii bunului); la fel în cazul
unor alte obligații născute din contracte sinalagmatice (locațiunea: locatarul este creditorul primirii
folosinței bunului și debitorul plății numite chirie, iar locatorul e debitorul asigurării folosinței
bunului și creditorul primirii chiriei).
1. Conținutul: drepturile de creanță și datoriile părților, latura activă și latura pasivă de natură
patrimonială.
1. Obiectul: prestațiile părților (la care creditorul este îndreptățit și de care debitorul este ținut),
conduita acestora, acțiunile și inacțiunile.
• prestația pozitivă de a da reprezintă transmiterea sau constituirea unui drept real;
Sub imperiul VCC, prestația de a da era distinctă de prestația constând în predarea bunului
înstrăinat în materialitatea sa, aceasta din urmă fiind considerată a fi o prestație de „a face”
autonomă. NCC consacră o altă soluție. Astfel, potrivit art. 1483 alin. (1), prestația de a strămuta
proprietatea implică și prestația de a preda lucrul iar, atunci când este cazul, prestația de a-l
conserva până la predare.
• prestația pozitiva a face reprezintă orice prestație pozitivă, cu excepția celei de a da; 
prestația de a nu face/negativă cu caracter special reprezintă o abstențiune.
Contestată este prestația de a da, pentru că s-a spus că transmiterea și constituirea unui drept
real nu sunt prestații propriu-zise, întrucât ele nu presupun o activitate din partea debitorului. S-a
afirmat, pe bună dreptate, că transmiterea și constituirea unui drept real operează fix din momentul
încheierii actului (de regulă, un contract – vânzare, constituire a dezmembrămintelor), ca efect al
voinței juridice.
Ideea este sprijinită pe consensualismul actelor juridice, din moment ce prin simpla
încheiere contractul produce efecte, când este vorba de acte translative/constitutive de drepturi reale,
nu mai este vorba de o prestație din partea debitorului, ci de voința juridică per se, care e suficientă
pentru a transmite/constitui drepturi reale.
Deși există o logică în această argumentare, ea nu poate fi reținută, pentru că:
a) Deși e vorba de acte juridice consensuale, este posibil să avem prestații de a da ce nu se

consumă prin simpla încheiere a actului juridic. Acestea sunt obligațiile de a da persistente
în timp (părțile, chiar prin act, au prevăzut un termen pentru transmiterea/constituirea unui
drept real, sau suntem în cazul res genera, care doar când se individualizează pondere,
numere, mensurave constant pot fi transmise).
a) Efectul se produce în virtutea legii sau în virtutea voinței părților, fără a mai fi nevoie de o
prestație a debitorului.
a) Există acte juridice care au ca obiect transmiterea/constituirea drepturilor reale imobiliare –

când va intra în vigoare efectul constitutiv al înscrierii în CF (art. 885 alin. (1) prevede că,
sub rezerva unor dispoziții legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în
cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor
în cartea funciară, pe baza faptului sau actului care a justificat înscrierea): aici, actul e
încheiat, dar dreptul real nu se naște numai ca efect al voinței juridice a părților, ci prin

lOMoARcPSD|11928447
îndeplinirea formalităților, prestației debitorului de a a asigura documentele necesare pentru

înscrierea în cartea funciară.
Indiferent de critica prestațiilor de a da, ele există și nu trebuie ignorate. Ele au o

configurație specifică, în funcție de dreptul transmis/constituit. Da, de cele mai multe ori se
consumă prin simpla încheiere a actului juridic civil. De aici și diferența între a da și a face/a nu
face, care presupun o anumită conduită in timp a debitorului.
1. Sancțiunea
Sancțiunea obligației constă, din perspectiva creditorului, în totalitatea mijloacelor ofensive

și defensive pe care le poate exercita, de regulă, cu ajutorul forței de constrângere a statului, pentru
a obține sau păstra prestația care i se datorează de către debitor și, din perspectiva debitorului, din
mijloacele juridice pe care legea i le pune la dispoziție pentru a se libera de datorie, prin executarea
prestației datorate, atunci când creditorul refuză ori nu poate să o primească, debitorul având
interesul să stingă raportul obligațional prin executare.
I. CLASIFICAREA OBLIGAȚIILOR CIVILE
1. După izvorul obligației (art. 1165 – „Izvoarele obligaţiilor. Obligaţiile izvorăsc din contract,
act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta
ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.”) este
important întrucât nu există o abordare tipologică, ca la reale.
1. Obligații născute din acte juridice – contracte și acte juridice unilaterale
1. Obligații născute din fapte juridice stricto sensu (licite) – gestiunea intereselor altuia/de
afaceri, plata lucrului nedatorat, îmbogățirea fără justă cauză; ilicite/delicte civile –
fapta cauzatoare de prejudicii
1. Orice alte fapte sau acte de care legea leagă nașterea unor obligații
1. După natura prestației care formează obiectul – pozitive (a da, a face) sau negative
(neminem laedere – baza răspunderii civile delictuale)
1 Critica obligațiilor de a da: Față de regula transmiterii contractuale ex lege a dreptului

de proprietate s-a afirmat că obligația de a da în sarcina transmițătorului nu își
justifică în niciun fel existența. Prin urmare, clasificarea tradițională, tripartita a
obligațiilor după obiectul lor se reduce, în fapt, la distincția dintre obligații de a face
și obligații de a nu face.
Prin urmare, făcând abstracție de existența obligațiilor de a da, a căror existență este
contestată cu fermitate, s-a propus clasificarea raporturilor obligaționale după obiectul lor, în patru
categorii:
• obligații de a preda o sumă de bani;

• obligații de a preda un bun individualizat;
• obligații de a presta un serviciu;
• obligații de a nu face
Clasificare utilă întrucât ne oferă o imagine nuanțată asupra obligațiilor de a face.

lOMoARcPSD|11928447
1 Tot în funcție de obiect, avem obligații de mijloace (de prudență sau de diligență) și
obligații de rezultat (determinate).
a) La obligațiile de rezultat (de exemplu într-un contract de vânzare–cumpărare): obiectul

obligației nu e format doar dintr-o anumită prestație, ci și din rezultatul spre care se tinde
prin acea prestație (rezultatul face parte din obiectul obligației).
a) La obligațiile de mijloace (obligația avocatului de a pune în valoare toate cunoștințele juridice

și diligența necesară pentru a câștiga procesul în care clientul său este parte; obligația unui
medic de a trata un pacient pentru vindecarea lui de o anumită maladie etc.): obiectul
obligației este constituit numai de prestație, nu și de rezultatul spre care se tinde prin acea
prestație.
Importanța acestei distincții rezidă în faptul că în cazul obligațiilor de rezultat se consideră

executate numai dacă este atins rezultatul, pe când în cazul obligațiilor de mijloace poate fi
considerată executată deși nu s-a atins rezultatul, în măsura în care debitorul a recurs la mijloacele
necesare și posibile și a dat dovadă de diligență și prudență în conduita sa, făcând tot ceea ce este în
stare să facă pentru atingerea rezultatului urmărit.
Controverse cu privire la ce utilitate mai are clasificarea aceasta în obligații de rezultat și de

mijloace: are, desigur, pe tărâm probatoriu, dar nu se înțelege exact ce se probează și care e
mecanismul probatoriu. Este vorba de proba elementelor răspunderii juridice atunci când se încalcă
una sau alta dintre cele două categorii de obligații. Elemente esențiale: fapta ilicită (neexecutarea
contractului), prejudiciu (paguba), legătura de cauzalitate dintre primele două; vinovăția debitorului
(care în situații excepționale poate lipsi).
Greșeala este că mulți autori explică probarea prin referire la elementul subiectiv –
vinovăție/culpă. De fapt, primul element important, pe tărâm probatoriu, e chiar fapta ilicită. La
obligațiile de rezultat, neatingerea sa naște o prezumție de neexecutare a contractului (câtă vreme nu
se dovedește atingerea rezultatului, iar creditorul trebuie numai să afirme aceasta). La obligațiile de
mijloace, neatingerea rezultatului nu naște o prezumție de neexecutare în sarcina debitorului
(creditorul trebuie să facă dovada că debitorul nu a depus toată pregătirea și diligența, rezultă că
sarcina probei aparține creditorului).
În ambele cazuri, odată dovedită fapta ilicită, se naște și prezumția de culpă (în partea
debitorului), astfel diferența nu se profilează pe tărâmul dovedirii culpei, ci în legătură cu modul de
dovedire a faptei ilicite. Sunt situații în care diferența dispare: la vânzare–cumpărare, creditorul
trebuie să facă dovada lipsei calității sau a viciilor bunului.
1 Mai avem și obligații pecuniare (regim distinct) și obligații în natură (executare prin
prestații efective ale debitorului).
1 Ar mai fi și obligații de valoare – acele raporturi obligaționale care au ca obiect o

valoare exprimată într-o sumă de bani pe care debitorul o datorează creditorului,
suma care este supusă modificării sau recalculării în acele situații în care, la
momentul plății, nu mai reprezintă acea valoare din cauza fluctuațiilor monetare (de
exemplu, azi un tablou poate valora 1 milion $ și mâine 2 milioane $, importanța
acestei clasificări se degajă din faptul că, la executare, trebuie să avem în vedere
valoarea reală).

lOMoARcPSD|11928447
De pildă, creanța în repararea unui prejudiciu se naște în momentul producerii acelui

prejudiciu, dar este evaluată la data pronunțării hotărârii judecătorești; așadar, obligația persoanei
răspunzătoare are ca obiect valoarea prejudiciului și nicidecum o sumă de bani, sumă ce are doar
rolul de a exprima valoarea acelui prejudiciu la momentul la care trebuie reparat, valoare care este
anterioară expresiei sale bănești.
Alte exemple:
 obligația de de restituire în care se aplică principiul repunerii părților în situația anterioară

(rezoluțiunea contractului, nulitatea actului juridic etc.);  obligația de restituire născută din
îmbogățirea fără justă cauză
1. După sancțiune:
a) obligații civile perfecte, care se bucură de o deplină sancțiune sub aspect juridic;
a) obligații naturale sau imperfecte, fără a se confunda cu obligațiile morale, au totuși o

sancțiune juridică limitată
1. După opozabilitate: obligații civile simple/propriu-zise, obligații propter rem și scriptae in

rem.
a) Obligațiile propter rem sunt obligații reale de a face, strâns legate de un lucru, imobil sau
mobil, astfel încât se transmit odată cu acesta. Ele decurg din „stăpânirea unor bunuri” și
„obligă numai în legătură cu acele lucruri”, adică propter rem. Obligația propter rem este
opozabilă deținătorului actual și celor succesivi ai bunului.
a) Obligațiile scriptae in rem sunt atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu își
poate realiza creanța sa decât dacă posesorul actual al lucrului îndeplinește obligația
corespunzătoare (art. 1811)
FORMAREA ȘI EFECTELE CONTRACTULUI
Autonomia de voință și libertatea de voință contractuală. Art. 1169 („Libertatea de a

contracta. Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în
limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.”) consacră principiul libertății
contractuale ca expresie a autonomiei de voință și limitele acestei manifestări impuse de lege, de
ordinea publică și de bunele moravuri.
Art. 11 (Respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri. Nu se poate deroga prin

convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele
moravuri.), art. 14 (Buna-credinţă. (1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi
exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică
şi bunele moravuri. (2) Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară.) și art. 1170 (Buna-
credinţă. Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea
contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie.)
reflectă o formulare mai largă a ideii de limitare a voinței juridice care privește și actele juridice
unilaterale.
Fundamentul contractului este tocmai libertatea contractuală. Teza contractualistă inundă nu

doar dreptul privat, ci și pe cel public, având în vedere politica democrației constituționale.

lOMoARcPSD|11928447
Libertatea se bazează în primul rând pe spațiul construit în jurul persoanei. A afirma limitele
libertății nu este totuna cu a nega substanța conceptului (diferența dintre libertate și egalitate).
Egalitatea nu înseamnă oameni la fel în fața legilor, ci legi la fel în fața tuturor oamenilor.
Autoritatea este subordonată individului.
Definiție: conform art. 1166 („Noţiune. Contractul este acordul de voinţe dintre două sau
mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.”), contractul
este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau
stinge un raport juridic.
Definiție meritorie pentru că (1) înlătură distincția artificială între acte bilaterale și
multilaterale (mecanismul realizării acordului de voință); (2) arată efectele produse. Critica ce îi
poate fi adusă se referă la utilizarea termenului de „persoane” – ar trebui să avem „părți în
contract” (putem avea persoane sau un grup de persoane).
CLASIFICAREA CONTRACTELOR CIVILE
1. Contracte sinalagmatice și contracte unilaterale (reciprocitate și interdependență). După

conținutul lor, Codul civil împarte contractele în sinalagmatice și unilaterale.
Sinalagma înseamnă schimb (prin el grecii înțeleseseră, intuitiv, ceea ce romanii au înțeles
foarte bine la nivelul practicii, anume că schimbul este cel mai important element al vieții unei
comunități; nu vorbim numai de schimb material, ci și de idei, sentimente, valori, modele, aspirații).
Art. 1171 – „Contractul este sinalagmatic atunci cand obligatiile nascute din acesta sunt
reciproce si interdependente. In caz contrar, contractul este unilateral, chiar daca executarea lui
presupune obligatii in sarcina ambelor parti.”
Interdependența este înțeleasă prin cauză, dar cu o dublă semnificație – într-o primă
semnificație ca un element de validitate a contractului, care se referă la încheierea contractului,
astfel întrun contract sinalagmatic fiecare parte se obligă pentru că are reprezentarea subiectivă că ăi
cealaltă parte se va obliga (1) și într-o a doua semnificație, dincolo de momentul încheierii
contractului, cauza se prelungește pe terenul executării contractului, așa încât, într-un contract
sinalagmatic, o parte își execută propria obligație pentru că are reprezentarea subiectivă că și
cealaltă parte își va executa obligația (2).
La actul juridic unilateral: criteriul este numărul părților. La contracte uni/plurilaterale,

criteriul este reprezentat de reciprocitate și interdependență. Exemple de contracte unilaterale:
donația, comodatul, mandatul, depozitul, fideiusiunea.
Problema contractelor sinalagmatice imperfecte: există unele contracte unilaterale care pot,
după încheierea lor, în mod ocazional, să dea naștere la obligații în sarcina creditorului, obligații pe
care acesta nu și le-a asumat inițial.
Este cazul contractului de depozit, de exemplu, dacă depozitarul a făcut unele cheltuieli
pentru conservarea bunului aflat în depozit, deponentul va fi obligat să îi plătească valoarea
acestora. Într-o asemenea situație, se observă că există obligații în sarcina ambelor părți
contractante, obligații care, deși sunt reciproce, nu sunt și interdependente (de aici denumirea de
contracte imperfecte). Caracterul reciproc este insuficient pentru a ne găsi în prezența unui contract
sinalagmatic.

lOMoARcPSD|11928447
Astfel, contractul sinalagmatic imperfect, prin el însuși, face să se nască obligații în sarcina
uneia dintre părți; nașterea ulterioară a unei alte obligații în sarcina celeilalte părți are ca izvor un
fapt juridic distinct și anume gestiunea de afaceri.
Importanța practică a distincției între contractele sinalagmatice și cele unilaterale – se

prezintă din două puncte de vedere:
a) Din punct de vedere probator: de regulă, atunci când este vorba de un contract sinalagmatic,
trebuie respectată condiția dublului sau multiplului exemplar; în cazul contractelor
unilaterale, înscrisul sub semnătură privată este suficient a fi redactat într-un singur
exemplar și remis creditorului.
a) Din perspectiva regulilor speciale aplicabile lor – caracterul reciproc și interdependent al

contractelor sinalagmatice determină următoarele efecte specifice ale acestora:
• excepția de neexecutare a contractului (când se încalcă principiul simultaneității

obligațiilor);
• rezoluțiunea sau rezilierea contractului (desființarea contractului în cazul

neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte);
• riscurile neexecutării contractului datorită forței majore sau cazului fortuit

generează efecte diferite, în primul rând, datorită reciprocității prestațiilor generând
adesea o obligație de restituire, ceea ce nu e cazul la contractele unilaterale (sau cel
puțin, eventuala obligație de restituire în cazul lor, nu este una de natură
contractuală).
1. Contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit – având în vedere criteriul scopului
urmărit de părți la încheierea lor
Există și contracte sinalagmatice cu titlu gratuit, de exemplu donația cu sarcină, atât timp
cât sarcina nu echivalează sau depășește valoarea bunului donat, întrucât echivalența prestațiilor
este un criteriu subsidiar.
A. Contractele cu titlu oneros
Art. 1172 alin. (1) – „Contractul prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj
în schimbul obligațiilor asumate este cu titlu oneros.”
Contractele cu titlu oneros, după criteriul certitudinii/incertitudinii existenței și/sau

întinderii obligațiilor, sunt de două feluri – comutative și aleatorii:
a) Oneros comutativ: art. 1173 alin. (1) – „Este comutativ contractul în care, la momentul
încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea
acestora este determinată sau determinabilă.” Majoritatea contractelor au caracter
comutativ: vânzarea, locațiunea, schimbul, antrepriza etc.
a) Oneros aleatoriu: art. 1173 alin. (2) – „Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin
voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la
riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert.” Intră în această categorie:
contractul de asigurări, contractul de rentă viageră, contractul de întreținere viageră etc.

lOMoARcPSD|11928447
Importanța practică a distincției între contractele comutative și cele aleatorii: în materia

leziunii, care poate fi invocată doar în cazul contractelor comutative.
A. Contractele cu titlu gratuit
Art. 1172 alin. (2) – „Contractul prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte
părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit.”
Aceste contracte se divid în: liberalități și contracte dezinteresate.
a) Liberalitățile: presupun o diminuare a patrimoniului celui ce le încheie (donația spre exemplu)

– una dintre părți se însărăcește și cealaltă se îmbogățește.
a) Contractele dezinteresate: serviciul procurat unei părți nu presupune o micșorare a

patrimoniului (comodatul, în măsura în care folosința de către împrumutat nu uzează bunul
cât să se producă o scădere în patrimoniul celui ce împrumută) – o parte se obligă să
presteze un serviciu fără a se însărăci pe sine și nici în scopul îmbogățirii celeilalte părți.
Exemple: comodatul, mandatul gratuit, depozitul gratuit, împrumutul gratuit.
Importanța practică a distincției între contractele cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit:
(1) la cele cu titlu gratuit, forma este riguros reglementată (la donație este impusă forma autentică
ad validitatem); (2) la cele cu titlu oneros, răspunderea este riguros reglementată la anumite garanții
(contra evicțiunii ori viciilor); (3) numai la gratuite se pune problema reducțiunii liberalităților
excesive sau a raportului donațiilor.
1. Contracte consensuale, contracte solemne și contracte reale – clasificare ce are la bază

criteriul modului lor de formare valabilă
a) Contractele consensuale: sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voințe a
părților (solo consensu), fără nicio formalitate.
a) Contractele solemne: sunt acele contracte pentru a căror încheiere valabilă este necesar ca
acordul de voință a părților să îmbrace o anumită formă sau să fie însoțit de anumite
solemnități prevăzute de lege.
Forma autentică este doar o formă a exprimării solemnității; alteori forma scrisă poate fi o
cerință de solemnitate sau chiar accesul publicului. Exemple de contracte solemne care trebuie
încheiate în forma înscrisului autentic: contractele prin care se transferă sau se strămută drepturi
reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară; donația (cu excepția donațiilor indirecte, celor
deghizate și a darurilor manuale – art. 1011 alin. (2): „Nu sunt supuse dispoziţiei alin. (1) donaţiile
indirecte, cele deghizate şi darurile manuale.”); contractul de ipotecă; vânzarea imobilelor.
a) Contractele reale: sunt acele contracte pentru a căror formare valabilă, pe lângă acordul de
voință al părților, este necesară și remiterea manuală a bunului care este obiectul prestației
uneia dintre părți. Prin urmare, aceste contracte au un izvor complex, constând nu doar în
acordul de voință, ci și un element material, altfel am putea avea doar o promisiune de
încheiere a actului. Tradițiunea este așadar un element de validitate pentru contractele reale.

lOMoARcPSD|11928447
Se includ în această categorie: împrumutul de consumație, contractul de transport, donația

prin intermediul darului manual, comodatul (împrumutul de folosință), depozitul și contractul de
gaj.
1. Contracte numite (reglementate expres de legea civilă și calificate prin denumiri speciale) și
nenumite (calificarea legii)
Importanța clasificării rezultă din art. 1168 („Regulile aplicabile contractelor nenumite.
Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului capitol, iar dacă acestea
nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai
mult.”) care reglementează regulile aplicabile contractelor nenumite, astfel contractelor numite li se
aplică prevederile specifice, iar în cazul contractelor nenumite – li se aplică mai întâi regulile
generale, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se
aseamănă cel mai mult.
1. Contracte cu executare dintr-odată sau cu executare succesivă sau continuă – clasificare în

funcție de criteriul modului și al duratei de executare
a) Contracte cu executare instantanee, imediată: acel contract care presupune o singură prestație
(de exemplu vânzarea – chiar dacă prețul s-ar plăti în rate (modalitate de executare a unei
prestații unice), este vorba de o eșalonare a aceleiași prestații);
a) Contracte cu executare succesivă: acele contracte a căror executare presupune mai multe
prestații eșalonate în timp. Exemple: contractul de locațiune, contractul de arendare,
contractul de societate etc.
Importanța distincției: sancțiunea pentru neexecutarea culpabilă sau pentru executarea

necorespunzătoare este rezoluțiunea în cazul contractelor sinalagmatice cu executare dintr-odată,
contractul desființându-se cu efect retroactiv, iar în cazul contractelor sinalagmatice cu executare
succesivă va interveni rezilierea, care are ca efect desființarea contractului numai pentru viitor.
În materia contractului de întreținere și a contractului de rentă viageră operează

rezoluțiunea și nu rezilierea.
1. Contracte principale și contracte accesorii (după criteriul raportului dintre ele – importanță
în ceea ce privește verificarea validității contractului)
1. Contracte translative sau constitutive de drepturi și contracte declarative (după cri-

teriul efectului lor)
a) Contractele translative sau constitutive: sunt acele contracte care dau naștere unui drept
subiectiv civil ce nu a existat anterior (produc efecte numai pentru viitor, ex nunc).
Exemple: convenția de partaj, contractul de ipotecă etc.
Contractele pot fi translative sau constitutive de drepturi reale și doar constitutive de drepturi
de creanță.
a) Contractele declarative: sunt acelea care au ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept
subiectiv civil preexistent, (produc efecte juridice și pentru trecut, ex tunc) Exemple:
tranzacția poate produce efecte declarative.

lOMoARcPSD|11928447
1. Contracte propriu-zise, de adeziune și forțate (în funcție de posibilitatea sau imposibilitatea

părților de a stabili conținutul contractului prin negocieri, adică prin acordul de voințe)
a) Contractele propriu-zise (negociate): reprezintă majoritatea și sunt acele contracte în care toate
condițiile și clauzele lor, natura, întinderea și calitatea prestațiilor la care se obligă părțile
contractante sunt rezultatul negocierilor libere.
a) Contractele de adeziune: art. 1175 prevede că se poate vorbi de un astfel de contract atunci
când clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de către una dintre părți, pentru
aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca
atare. Exemple: contractul de transport de persoane pe calea ferată, abonamentul la radio și
televiziune, abonamentele telefonice, contractele de asigurare, contractul de furnizare a apei,
a electricității, a gazului etc.
Contractele de adeziune, datorită mecanismului de formare, reprezintă terenul propice pentru

prezența unor fenomene juridice cum ar fi clauzele abuzive, care în raporturile de consum sunt
reprimate prin intermediul unei complexe legislații.
a) Contractele forțate: acele contracte pe care suntem obligați prin lege să le încheiem și al căror
conținut, în principiu, este stabilit tot prin lege. Exemple: contractul de asigurare pentru
proprietarii de autoturisme noi, contractul de asigurare a unor bunuri de mare importanță –
cum sunt imobilele – pentru anumite riscuri.
1. Contracte-cadru și contracte de executare a contractului-cadru
a) Contractul-cadru: potrivit art. 1176 alin. (1): „Contractul-cadru este acordul prin care părțile
convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente
esențiale sunt determinate de acesta.”
a) Contractul de executare a contractului-cadru: art. 1176 alin. (2): „O convenție ulterioară prin
care se precizează modalitatea de executare a contractului cadru, în special termenul și
volumul prestațiilor, precum și, dacă este cazul, prețul acestora.”
ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI
Care este diferența între încheierea contractului și formarea acestuia? Potrivit art. 1182,
încheierea are în vedere atât întâlnirea voințelor părților contractului pentru a realiză acordul de
voință (1), cât și condițiile necesare pentru valabilitatea acestui acord (2).
Rezultă astfel că încheierea presupune două elemente esențiale: acordul de voință și

condițiile de validitate (de fond și de formă), de ultimele nu mai vorbim, căci sunt aceleași ca la
actele juridice în general (se aplică mutatis mutandis);
Formarea se referă la întâlnirea celor două voințe sau a mai multor, după cum contractul e bi
sau multilateral. De aceea încheierea este reglementată în paragraful referitor la consimțământ –
exprimarea voinței juridice înseamnă exprimarea consimțământului tuturor părților contractante, dar
nu este suficient ca fiecare parte să își exprime consimțământul, ci este necesar ca voințele lor
juridice să se întâlnească.
Astfel înțeleasă, formarea contractului este un proces care îmbrăca două forme:

lOMoARcPSD|11928447
a) Forma tipică – ceea ce presupune existența a patru elemente (ofertă, acceptarea ofertei,
momentul și locul încheierii contractului); aceasta este structura tipică/simplificată.
a) Forma negociată – ce desemnează procesul de negociere în urma căruia părțile contractante

dau conținut voinței lor juridice și își ajustează acest conținut al voinței juridice în funcție de
rezultatul negocierii.
Iată de ce în art. 1182 sunt evocate aceste două tipuri de formare: contractul se încheie prin
negocierea lui de către părți (forma negociată) sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a
contracta (forma tipică). Forme pe care le vom analiza în continuare.
I. STRUCTURĂ SIMPLIFICATĂ (tipică)
1. Oferta de a contracta
1. Noțiune
Potrivit art. 1188 alin. (1) prin ofertă se înțelege propunerea făcută de o persoană (parte)
pentru încheierea unui contract, propunere care trebuie să conțină suficiente elemente pentru
formarea contractului și să exprime intenția juridică a ofertantului de a se obliga în cazul
acceptării ei de către destinatar. Astfel, prin acceptarea ofertei se poate încheia contractul.
Oferta poate fi făcută atât în scris, cât și oral, iar potrivit art. 1187, dacă legea prescrie o
anumită formă pentru încheierea valabilă a contractului pe cale a se forma, atât oferta, cât și
acceptarea ofertei de a contracta, trebuie emise în forma prevăzută de lege. De exemplu, oferta de
vânzare a unui imobil trebuie făcută în formă autentică.
Poate simpla tăcere valora ofertă de a contracta? În realitate, problema este a unui alt sistem
de semne prin care se poate exprima voința juridică. Normal, ea se exprimă prin limbajul comun,
cuvinte scrise sau vorbite. Sunt totuși situații în care alt tip de semne poate fi folosit pentru a
exprima voința juridică. Ceea ce este denumit tăcere în discuțiile doctrinare, în realitate se referă la
utilizarea unui alt sistem de semne decât cel obișnuit.
• De exemplu taximetristul din stație tace, și într-adevăr se poate considera că face o ofertă,
însă nu tăcerea valorează ofertă, ci împrejurarea de loc și de instrument, adică stația și
mașina.
• De exemplu, la tacita relocațiune, dacă locatorul, chiriașul, continuă să folosească bunul

după expirarea termenului contractual, această împrejurare are valoarea unei oferte de
prelungire a contractului de locațiune, însă și aici, nu simpla tăcere are valoare juridică, ci
faptul continuării folosinței bunului, din care se desprinde semnificația juridică.
Principiul qui tacet consentire videtur (cel care tace e considerat a consimți) trebuie
completat, în sensul că se impune să vedem ce fel de tăcere este, și astfel dictonul ar comporta
următoarea adaptare qui tacet cum loqui consentire videtur (cel care tace ca și cum ar vorbi,
consimte, adică cel ce folosește alt sistem de semne).
Potrivit art. 1189 alin. (1): Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă
este precisă, nu valorează ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenție de
negociere.

lOMoARcPSD|11928447
Art. 1189 alin. (2) reglementează și excepția de la regula ante-enunțată: Cu toate acestea,
propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanțe ori, în mod
neîndoielnic, din împrejurări. În aceste cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane
nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeași formă cu oferta însăși sau într-o
modalitate care permite să fie cunoscută în aceeași măsură cu aceasta.
Rezultă astfel că oferta poate fi făcută numai unei persoane determinate, și doar cu titlu de
excepție poate fi făcută unei persoane nedeterminate, numai în circumstanțele art. 1189 alin. (2), și
anume atunci când rezultă din lege, uzanțe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări.
De exemplu, revenind la ipoteza cu taximetristul din stația de taxiuri, în mod normal el ar

putea refuza executarea obligației primul venit, primul servit, însă, întrucât din împrejurări rezultă,
în mod neîndoielnic, că oferta lui este valabilă, prin urcarea în mașină se încheie contractul de
transport.
1. Oferta și alte manifestări de voință
a) Oferta se distinge de solicitarea de ofertă al cărei rol este acela de a sonda posibilitățile de
contractare la un moment dat. Solicitarea de oferte cuprinde o rezervă incompatibilă cu
exigența caracterului său complet și mai ales cu al celui neechivoc, pentru că nu vădește
intenția reală a celui care lansează apelul la ofertele terților de a se obliga juridic în cazul
unei acceptări a acestei propuneri. De aceea, art. 1990 prevede că solicitarea de a formula
oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie prin ea însăși,
ofertă de a contracta.
Ea se regăsește mai ales la achiziții publice, cel care are nevoie de servicii face o solicitare
de ofertă, așteptând să primească mai multe oferte din care să o selecteze aceea pe care o consideră
cea mai avantajoasă. Poate face această și o persoană fizică. De exemplu, dacă vreau să construiesc
o casă, dau anunț și vin patru constructori dintre care eu pot să îl aleg pe cel cu care doresc să
contractez.
a) Oferta se distinge și de intenția de a negocia
La intenția de a negocia, nu mai avem structură simplificată, ci încheierea se realizează pe

bază de negociere.
1. Condiții
a) Să conțină suficiente elemente pentru încheierea contractului.
b) Să exprime intenția juridică reală, serioasă, neviciată a promitentului (ofertantului) de a se

obligajuridic (ofertă este un act juridic unilateral).
1. Forța juridică
Pe vechiul Cod civil, ea era mereu revocabilă. Noul Cod civil a abandonat parțial ideea
revocabilității ofertei, concepția noului cod e dualistă (uneori e revocabilă, alteori e irevocabilă).
A. Oferta irevocabilă

lOMoARcPSD|11928447
Art. 1191 alin. (1): Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o mențină un
anumit termen. Oferta este, de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astfel în
temeiul acordului părților, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conținutului
ofertei ori al uzanțelor. (2) Declarația de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun
efect. Așadar, oferta este irevocabilă atunci când:
• ofertantul acordă un termen pentru acceptare, el este obligat să o mențină înăuntrul acelui
termen
• poate fi considerată astfel în temeiul acordului părților, al practicilor statornicite între părți
(în ipoteza în care între aceleași părți s-au desfășurat raporturi contractuale de lungă durată
și potrivit acelor practici oferta era irevocabilă, chiar fără termen) al negocierilor, al
conținutului ofertei (eu o consider irevocabilă) sau al uzanțelor.
În orice alt caz, dacă e fără termen, oferta e revocabilă.
Oferta de a contracta are forță juridică specială, întrucât prin simpla acceptare, dacă
acceptarea intervine în termenul ofertei sau într-o durată de timp rezonabilă (în situații de excepție
mai sus amintite), contractul se încheie chiar dacă ofertantul și-a revocat oferta (sau în acord cu art.
1191 alin. (2) ar fi mai indicat să zicem ca a încercat).
Deși irevocabilă, oferta poate fi retrasă. Noțiunea de revocare nu se confundă cu cea de

retragere.
Art. 1200 alin. (1) prevede că: Oferta, acceptarea, precum și revocarea acestora produc
efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ele din
motive care nu îi sunt imputabile.
Se pretează și completarea cu art. 1192 referitor la termenul de acceptare care curge din
momentul în care oferta ajunge la destinatar. Termen ce măsoară durata irevocabilității ofertei.
Astfel, înțelegem că până în momentul în care ajunge la destinatar, ea poate fi retrasă și nu revocată
întrucât nu a dobândit forță juridică. În acest sens avem art. 1199 referitor la retragerea ofertei sau a
acceptării, care prevede că acestea pot fi retrase dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori
concomitent cu oferta, sau după caz, cu acceptarea.
A. Oferta revocabilă
În ipoteza unei oferte fără termen și care nu se încadrează în situațiile prevăzute de art. 1191
alin. (1) fraza a II-a, ne găsim în prezența unei oferte revocabile. Oferta fără termen adresată unei
persoane absente – reglementată de art. 1193 care prevede că:
(1) Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie
menținută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să
o analizeze și să expedieze acceptarea.
(1) Revocarea ofertei nu împiedică nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la
destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârșirii
actului ori faptului care, potrivit prevederilor art. 1186 alin. (2), determină încheierea
contractului.

lOMoARcPSD|11928447
(1) Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării
termenului prevăzut la alin. (1).
Astfel, ofertantul poate revoca oferta, deși a ajuns la destinatar, dar cu anumite consecințe.
Vorbim de revocare numai în măsură în care a trecut o durată rezonabilă necesară pentru menținerea
ofertei. Art. 1193 alin. (2) prevede în mod expres că, deși nu are termen, ofertă adresată unei
persoane care nu e prezentă trebuie menținută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca
destinatarul să o primească, analizeze și să expedieze acceptarea.
Chestiunea revocării ofertei fără termen nu se pune (1) în intervalul de timp între care oferta
ajunge la destinatar și (2) momentul la care expiră termenul rezonabil de acceptare, ci presupune ca
oferta să fie menținută un termen rezonabil și, revocarea ofertei să ajungă la destinatar înainte ca
ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârșirii actului sau faptului care ar friza
acceptarea prin comportament contractual.
Dacă se revocă ofertă în acel termen rezonabil vorbim de o revocare intempestivă (dacă
destinatarul suferă un prejudiciu, ofertantul trebuie să îl repare fiindcă, deși fără termen, în
intervalul menționat, ofertă revocabila are forță juridică, dar o forță inferioară celei a ofertei
irevocabile).
Dar care este temeiul răspunderii ofertantului pentru această revocare intempestivă? Cu alte
cuvinte, care e temeiul forței juridice a ofertei revocabile? Este evident că nu se poate vorbi de o
răspundere civilă contractuală, întrucât nu avem contract. Opinia majoritară este în sensul unei
răspunderi civile delictuale, dar o formă specială, pentru abuzul de încredere ca formă particulară de
răspundere civilă. Se consideră că, deși există un drept de a revoca oferta, ca orice drept subiectiv
civil, și acesta trebuie exercitat conform limitelor sale materiale și juridice.
Abuzul presupune o distincție între limitele interne și cele externe. Așadar, dacă dreptul
subiectiv civil este exercitat în limitele interne, nu se pune problemă răspunderii. Dacă e exercitat
între limitele interne și externe și provoacă un prejudiciu altuia, acela săvârșește un abuz de drept și
va răspunde delictual.
1. Caducitatea
Conform art. 1195 alin. (1) oferta devine caducă dacă:
a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul prevăzut la art.
1993 alin. (1) (termenul rezonabil);
a) destinatarul o refuză.
Caducitatea intervine înainte ca actul juridic să își fi produs efectele și îl lipsește de această
posibilitate. Art. 1195 alin. (1) lit. a) trebuie corelat art. 1198 care reglementează acceptarea tardivă,
astfel, deși acceptarea ajunge peste termenul stabilit sau peste termenul considerat, după
împrejurări, rezonabil, ofertantul are posibilitatea de a considera acceptarea ca fiind valabilă, dacă îl
înștiințează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului.
Astfel, de regulă, dacă acceptarea ajunge peste termen la ofertant, oferta rămâne caducă, cu
toate acestea, dacă acceptarea este făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea
termenului, din motive neimputabile acceptantului, prin excepție, contractul se consideră încheiat,

lOMoARcPSD|11928447
dar cu o precizare – ofertantul, de această dată, trebuie să îl înștiințeze că nu e de acord cu

încheierea contractului: art. 1198 alin. (2).
Art. 1195 alin. (2): Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei
irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun.
În ceea ce privește ipoteza descrisă de alin. (2), textul inovează în raport cu vechea
reglementare, în sensul că, de regulă, se considera că decesul ofertantului determină automat și
caducitatea ofertei și astfel, obligația răspunderii pentru oferta de a contracta emisă nu se transmitea
la succesori.
Noul Cod civil răstoarnă această regulă și oferta va deveni caducă numai prin prisma naturii
afacerii (de exemplu, dacă vorbim de o ofertă de a contracta emisă de un pictor celebru, prin
urmare, un contract în formare cu caracter intuitu persoane) sau a împrejurărilor.
Art. 1194 alin. (1): Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane prezente
rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată.
Codul civil mai prevede o ipoteză de caducitate în cuprinsul art. 1194 alin. (1) ce
reglementează oferta fără termen adresată unei persoane prezente, astfel potrivit acestuia, oferta fără
termen de acceptare adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de
îndată.
1. Distincția dintre ofertă și pactul de opțiune, precum și dintre ofertă și promisiunea de a

contracta
Promisiunea de a
Pactul de opțiune contracta
(art. 1278)
(art. 1279)
(1) Atunci când părţile convin ca una beneficiar a declaraţiei de voinţă a celeilalte
dintre ele să rămână legată de propria părţi, în condiţiile convenite prin pact.
declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată
accepta sau refuza, acea declaraţie se (5) Atât pactul de
consideră o ofertă irevocabilă şi produce
efectele prevăzute la art. 1191. (1)
P
(2) Dacă părţile nu au convenit un termen r
pentru acceptare, acesta poate fi stabilit de o
instanţă prin ordonanţă preşedinţială, cu m
citarea părţilor. i
s
(3) Pactul de opţiune trebuie să conţină i
toate elementele contractului pe care părţile u
urmăresc să îl încheie, astfel încât acesta să se n
poată încheia prin simpla acceptare a e
beneficiarului opţiunii. a
(4) Contractul se încheie prin exercitarea d

opţiunii în sensul acceptării de către e

lOMoARcPSD|11928447
a a
l
c e
o
n c
t o
r n
a t
c r
t a
a c
t
t u
r l
e u
b i
u
i p
e r
o
s m
ă i
s
c ,
o
n î
ţ n
i
n l
ă i
p
t s
o a
a
t c
e ă
r
a o
c r
e a
l
e p
ă
c r
l ţ
a i
u l
z e
e

lOMoARcPSD|11928447
n u
u t
a
a r
r e
p a
u
t p
e r
a o
m
e i
x s
e i
c u
u n
t i
a i
,
p
r b
o e
m n
i e
s f
i i
u c
n i
e a
a r
. u
l
(2)
Î a
n r
e
c
a d
z r
e
d p
e t
u
n l
e
e l
x a
e
c d

lOMoARcPSD|11928447
a z
u ă
n
e s
- ă
i
n î
t n
e c
r h
e e
s i
e e
.
c
(3) o
D n
e t
r
a a
s c
e t
m u
e l
n
e p
a r
, o
m
d i
a s
c ,
ă
i
p n
r s
o t
m a
i n
t ţ
e a
n ,
t
u l
l a
r c
e e
f r
u e

lOMoARcPSD|11928447
r i
e ,
a
p
p o
ă a
r t
ţ e
i
i s
ă
c
a p
r r
e o
n
ş u
i n
- ţ
a e
î o
n
d h
e o
p t
l ă
i r
n â
i r
t e
p c
r a
o r
p e
r
i s
i ă
l
e ţ
i
o n
b ă
l
i l
g o
a c
ţ
i d

lOMoARcPSD|11928447
e i
t
c e
o ,
n
t i
r a
a r
c
t c
, e
r
a i
t n
u ţ
n e
c l
i e
c l
â e
n g
d i
i
n
a p
t e
u n
r t
a r
u
c
o v
n a
t l
r i
a d
c i
t t
u a
l t
u e
i a
o a
c
p e
e s
r t
m u

lOMoARcPSD|11928447
i a
a t
s n
u u
n
t s
u
î n
n t
d
e a
p p
l l
i i
n c
i a
t b
e i
. l
e
P
r î
e n
v
e c
d a
e z
r u
i l
l
e p
r
p o
r m
e i
z s
e i
n u
t n
u i
l i
u
i d
e
a
l a
i
n î
e n

lOMoARcPSD|11928447
c d
h e
e
i a
a l
t
u f
n e
l
c .
o
n (4)
t C
r o
a n
c v
t e
n
r ţ
e i
a a
l
, p
r
d i
a n
c
ă c
a
p r
r e
i
n p
ă
l r
e ţ
g i
e l
e
n
u s
e
s
e o
b
p l
r i
e g
v ă
e

lOMoARcPSD|11928447
s a
ă u
n m
e o
g d
o i
c f
i i
e c
z ă
e r
i
î i
n
u
v n
e u
d i
e
r c
e o
a n
t
î r
n a
c c
h t
e
i n
e u
r
i c
i o
n
s -
opţiune, cât şi declaraţia de acceptare

trebuie încheiate în forma stituie
promisiune prevăzută de lege de a
contracta. pentru contractul pe care
părţile ur-
măresc să îl încheie.
a) Oferta irevocabilă și pactul de opțiune
• Asemănări: atât în cazul ofertei irevocabile, cât și în cel al încheierii unui pact de
opțiune, una dintre părți rămâne legată de propria declarație de voință.

lOMoARcPSD|11928447
• Deosebiri: pactul de opțiune este un act juridic complex ce presupune atât un acord
de voință, o înțelegere între cele două părți, dublată de o manifestare unilaterală de
voință. În primul rând avem o forță ce leagă părțile și anume pactul fiind un act
juridic bilateral, în al doilea rând, avem o declarație a unei părți care are valoarea
unei oferte irevocabile pentru viitorul contract.
Prin simpla acceptare, contractul se încheie. Spre deosebire de oferta irevocabilă, această
declarație nu mai poate fi retrasă fiindcă nu se mai pune problema ajungerii ei la destinatar. Putem
concluziona astfel în sensul în care pactul de opțiune are o forță juridică superioară ofertei
irevocabile.
a) Oferta irevocabilă și promisiunea de a contracta
Spre deosebire de pactul de opțiune, unde una dintre părți își manifestă voința iar cealaltă nu
trebuie decât să accepte, executarea promisiunii de a contracta presupune o dublă manifestare de
voință viitoare a părților. Mai mult, promisiunea de a contracta este un contract (un act juridic
bilateral), pe când oferta este doar un act juridic unilateral, revocabil sau irevocabil, după caz.
1. Acceptarea ofertei de a contracta
1. Noțiune
Acceptarea constă în manifestarea voinței juridice a unei persoane de a încheia un contract

în condițiile stabilite în oferta ce i-a fost adresată în acest scop. Astfel înțeleasă, acceptarea poate fi
făcută și ea în scris sau oral, dar conform art. 1187 și acceptarea trebuie făcută într-o anumită formă,
corelativ ofertei, atunci când legea prevede o anumită formă solemnă pentru încheierea valabilă a
actului (spre exemplu acceptarea donației trebuie să îmbrace forma autentică).
Și în cazul acceptării, nu simpla tăcere este cea care are valoare de a contracta. Acceptarea
poate însă rezulta nu doar dintr-un limbaj obișnuit, ci și dintr-un sistem de semne. Astfel, la tacita
relocațiune, dacă locatarul continuă să folosească bunul, acest fapt are valoarea continuării
producerii efectelor contractului. Corelativ, dacă locatorul continuă să îl lase pe locatar să
folosească bunul, se consideră că suntem în prezența unei acceptări tacite a ofertei de a continua
contractul de locațiune.
În acest sens se constituie și art. 1196 alin. (2) care prevede că tăcerea sau inacțiunea
destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul
părților, din practicile statornicite între acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări.
1. Condițiile acceptării
a) Acceptarea trebuie să fie emisă în forma cerută de lege pentru valabilitatea contractului
proiectat – lipsa formei atrage nulitatea absolută a acceptării.
a) Acceptarea trebuie să fie în concordanță cu oferta – să fie pură și simplă – destinatarul trebuie
să accepte integral oferta, fără a formula rezerve sau a propune modificări cu privire la
clauzele esențiale ale viitorului contract. În caz contrar, consimțământul nu constituie
acceptare, având valoare eventuală de contraofertă așa cum prevede și art. 1197 alin. (1).
Acceptarea trebuie să constituie o simplă confirmare a ofertei sau, dacă nu este o simplă
confirmare, eventualele completări cuprinse în aceasta să nu aducă atingere fondului ofertei
– art. 1197 alin. (2).

lOMoARcPSD|11928447
a) Acceptarea să fie neîndoielnică – potrivit art. 1196 alin. (1), orice act sau fapt al destinatarului
constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel
cum aceasta a fost formulată și ajunge în termen la autorul ofertei.
a) Acceptarea nu trebuie să fie tardivă, ci să ajungă la ofertant în termenul stabilit sau în termenul
considerat, după împrejurări, ca fiind rezonabil, atunci când oferta este fără termen și
adresată unei persoane absente. Dacă suntem în ipoteza unei oferte fără termen adresate unei
persoane absente, acceptarea făcută de primul destinatar lasă fără efecte orice acceptări
ulterioare.
1. Comunicarea acceptării
Potrivit art. 1200 alin. (2), comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puțin la
fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părților, din practicile
statornicite între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.
1. Momentul încheierii contractului
Distingem între situația în care contractul se încheie între persoane prezente și cea în care se
încheie între absenți (persoane care nu se află în același loc și timp)
1. Dacă se încheie între persoane prezente și oferta este fără termen, momentul coincide
cu acela al declarării acceptării ofertei, integral și fără rezerve. Declararea acceptării
trebuie să intervină imediat, astfel încât ofertantul o cunoaște în chiar momentul
exprimării ei de către cealaltă parte. Prin urmare, în acel moment contractul este
încheiat.
Sunt asimilate acestor contracte, din punct de vedere al determinării momentului încheierii
lor, și contractele perfectate prin telefon, facebook, skype sau prin orice alt mijloc de comunicare în
timp real.
1. Dacă se încheie între persoane absente, există un decalaj de loc și de timp. În literatura
de specialitate clasică au fost propuse, pentru a se determina momentul încheierii
contractului în aceste ipoteze, mai multe teorii sau sisteme:
a) Sistemul recepțiunii ofertei: potrivit căruia contractul s-ar încheia în momentul în care oferta
ajunge la destinatar (rejectată din rațiuni evidente);
a) Sistemul expedierii acceptării: potrivit căruia contractul se consideră încheiat în momentul

când destinatarul ofertei a expediat acceptarea prin scrisoare, telegramă etc., chiar dacă nu a
ajuns la ofertant (teorie rejectată întrucât până în momentul când ajunge la ofertant,
acceptarea poate fi retrasă, împiedicându-se încheierea contractului);
a) Sistemul recepțiunii acceptării: contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea

a ajuns la ofertant, numai într-un asemenea moment, acceptarea se definitivează, neputând fi
revocată;
a) Sistemul informării sau luării la cunoștință: potrivit căruia, momentul încheierii contractului
este acela în care ofertantul a luat la cunoștință despre conținutul acceptării.

lOMoARcPSD|11928447
Soluția consacrată de Codul civil: Codul civil s-a oprit asupra sistemului recepției acceptării
ca sistem aplicabil pentru determinarea momentului încheierii contractului.
Astfel art. 1186 alin. (1) prevede regula în această privință: contractul se încheie în
momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea
din motive care nu îi sunt imputabile. Sistemul se bazează pe o prezumție tacită a luării la
cunoștință a acceptării de către ofertant.
Momentul încheierii contractului prin acceptare implicită
Art. 1186 alin. (2) prevede că încheierea contractului se poate realiza și printr-o acceptare
implicită a ofertei de a contracta, întrucât contractul se consideră încheiat și în momentul în care
destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în
temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii,
acceptarea se poate face în acest mod.
Așadar, se încheie contractul și când destinatarul face un act sau un fapt care are
semnificația acceptării, conform indicației date de ofertant, practicii, uzanțelor, naturii afacerii (cu
mențiunea că în această ipoteză nu se mai pune problema primirii acceptării ofertei de către
ofertant).
Importanța determinării momentului la care se încheie contractul este reflectată în ceea ce

privește conflictul de legi în timp, pentru soluționarea căruia regula incidentă este cea potrivit căreia
se aplică legea în vigoare la momentul încheierii contractului; tot prin raportare la legea în vigoare
la momentul încheierii contractului sunt analizate și condițiile de validitate; prescripția curge din
momentul încheierii contractului;
Tot prin raportare la momentul încheierii contractului, se determină în ce măsură se mai

poate pune problema revocării ofertei sau a acceptării, întrucât din momentul încheierii, revocarea
nu mai este posibilă.
Acceptarea poate fi revocată, retrasă, sau și revocată, și retrasă? În mod simetric, dacă
acceptarea nu a ajuns la autorul ofertei, ea poate fi retrasă. Dacă, acceptarea a ajuns la ofertant, nu
se poate pune problema unei revocări, căci acordul de voință este realizat. După acest moment, s-ar
putea pune problema revocării contractului, însă în niciun caz cea a revocării acceptării. Așadar,
acceptarea poate fi doar retrasă, nu și revocată!
1. Locul încheierii contractului
Dacă nu sunt prezente în același loc și în același moment în timp, de regulă, locul încheierii
contractului este unde se află ofertantul (similar, în cazul în care încheierea contractului se
realizează prin prin telefon, facebook, skype, locul încheierii contractului este acela de unde
vorbește ofertantul). În cazul contractelor solemne, acestea se încheie la locul unde s-au îndeplinit
formalitățile prevăzute de lege pentru încheierea lor valabilă. Dacă se încheie contractul printr-un
act făcut de destinatar, locul încheierii este acela unde se află destinatarul.
Importanța determinării locului încheierii contractului se manifestă în special în ceea ce

privește dreptul procesual civil, întrucât constituie uneori criteriul după care se determină
competența teritorială a instanțelor de judecată chemate să soluționeze eventualele litigii născute în
legătură cu contractul.

lOMoARcPSD|11928447
Din punctul de vedere al dreptului internațional privat, locul încheierii contractului este
criteriul pe baza căruia se determină norma juridică aplicabilă unui contract cu elemente de
extraneitate, în caz de conflict de legi în spațiu. În acest sens, operează principiul potrivit căruia
forma contractelor este supusă legii țării unde se face actul (locus regit actum).
I. STRUCTURA NEGOCIATĂ
De cele mai multe ori, contractul se negociază, nu este acceptat imediat în acea formă. Avem
ofertă – propunere – contraofertă, un permanent joc al părților, care poate dura destul de mult în
timp.
1. Principiul bunei-credințe (bona fides)
Principiu ce are legătură cu principiul libertății de voință, al autonomiei de voință manifestat

în forma libertății de a contracta. Libertatea de a contracta comportă, totuși, niște limite: tocmai
bona fides, care se manifestă cu o forță specială.
Rațiunea pe care este fondat acest principiu se bazează pe durata mare ce caracterizează, în
general, negocierile – părțile angajează astfel cheltuieli mari, existând un cost al negocierilor, iar
dacă nu acționează cu bună-credință, există riscul ca o parte să sufere prejudicii ca urmare a
comportamentului culpabil al celeilalte părți. Principiul regăsește o aplicație particulară în materia
încheierii contractelor, în cuprinsul art. 1183 ce reglementează buna credință în negocieri.
Astfel, art. 1183 alin. (1) prevede regula în acest sens și anume că părțile au libertatea
inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor și nu pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora.
Art. 1183 alin. (2) stabilește exigența imperativă a negocierilor cu bună-credință: Partea
care se angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei-credințe. Părțile nu pot
conveni limitarea sau excluderea acestei exigențe.
Aprecierea bunei-credințe este o chestiune de fapt. Aceasta implică faptul că, mai întâi avem
o prezumție de bună-credință, iar partea care invocă reaua credință a celeilalte părți trebuie să o
probeze. Sunt totuși situații din care se degajă o prezumție contrară celei de bună-credință, așa cum
se instituie în cadrul art. 1183 alin. (3) ce prevede că este contrară exigențelor bunei-credințe, între
altele, conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul.
Pe ce temei răspunde cel ce negociază cu rea-credință? În mod evident pe temeiul

răspunderii civile delictuale. Sunt totuși situații în care poate fi angajată răspunderea contractuală
a unei părți în timpul negocierilor? Da, în cazul acordurilor prealabile (sau precontractuale), prin
intermediul cărora se realizează o organizare a negocierilor precontractuale sau o recapitulare a
negocierilor înfăptuite până la un anumit punct, cu efecte mai largi sau mai restrânse. Există astfel o
varietate de asemenea contracte premergătoare contractului final sau proiectat:
• contractele preparatorii/acorduri de principiu (obligație de negociere și obligație de

bunăcredință);
• punctajul;
• pactul de preferință (exemplul tipic al dreptului de preempțiune de natură convențională);
• promisiunea unilaterală de a contracta;  promisiunea bilaterală de a contracta; 
contractul-cadru.

lOMoARcPSD|11928447
1. Principiul confidențialității negocierilor
Nu avem în vedere situația în care părțile au încheiat un acord pe baza asta, ci cea în care nu
avem așa ceva (altminteri ar fi o răspundere contractuală) și nu delictuală.
Astfel obligația de confidențialitate este a doua obligație legală reținută în faza negocierii.
Ea este prevăzută de art. 1184, conform căruia: Când o informație confidențială este
comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este ținută să nu o divulge și să
nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încalcă sau nu contractul. Încălcarea acestei
obligații atrage răspunderea părții în culpă.
De această dată nu mai este vorba despre o obligație imperativă, ci de una dispozitivă:
părțile pot deroga de la prevederile art. 1184, permițând utilizarea informațiilor obținute în cadrul
negocierilor și în relațiile cu alte persoane, eventual în alte negocieri.
În cursul negocierilor, important este ca părțile care negociază să ajungă la un acord în

legătură cu elementele esențiale ale contractului. Dacă rămân elemente secundare asupra cărora nu
s-a convenit, contractul este încheiat, urmând să se stabilească ulterior de părți sau, dacă părțile nu o
vor face, de judecător, la cererea oricărei părți.
Dispozițiile art. 1182 alin.(2) și alin. (3) nu se vor aplica în ipoteza prevăzută de art. 1185:
câtă vreme o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei
anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acesta.
I. DIFERITE TIPURI DE CLAUZE
1. Clauzele externe (extrinseci) – de fuziune
Conform art. 1201, dacă prin lege nu se prevede altfel, părțile sunt ținute de clauzele
extrinseci la care contractul face referire. Aceste clauze nu sunt prevăzute în mod expres în
conținutul contractului, dar se face referire la acestea și, în mod implicit, vor face parte din contract.
Ele pot fi chiar clauze conținute în lege (de exemplu, în cazul vânzării: părțile nu sunt
nevoite să menționeze chiar toate clauzele, căci se vor aplica prevederile legale din materia
contractului de vânzare-cumpărare; dacă sunt imperative, se aplică mereu; dacă sunt supletive, atâta
vreme cât părțile nu derogă expres, se aplică).
Ele pot fi extrinseci: deși nu sunt incluse în contract, fac parte fie din alte contracte (1), fie
țin de anumite uzanțe la care părțile fac trimitere (2).
Importanță: stabilirea conținutului contractului; problema efectelor contractului. Întinderea

efectelor contractului se face nu doar în raport cu clauzele intrinseci, ci și cu cele extrinseci sau
externe.
1. Clauzele standard – „the battle of forms”
Potrivit art. 1202 alin. (2) clauzele standard sunt stipulațiile stabilite în prealabil de una
dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în contract fără a fi
negociate cu cealaltă parte.

lOMoARcPSD|11928447
Clauzele standard se deosebesc de clauzele-tip, întrucât acestea din urmă provin de la un terț
și sunt utilizate de părți în procesul contractual pentru a simplifica redactarea contractului. Tehnica
clauzelor standard este cea care stă la baza contractelor de adeziune (stabilite de o singură parte);
dar și stabilite de ambele părți (aceste clauze vor fi parte a contractului în măsura în care părțile nu
își comunică reciproc că le resping sau că le vor modificate).
Art. 1202 alin. (3) consacră în ierarhia clauzelor, prioritatea clauzelor negociate asupra celor
standard.
1. Clauzele neuzuale
Adesea, clauzele standard cuprind prevederi care nu pot fi considerate uzuale, fiind excepții
de la regulile dreptului comun pozitiv – sunt o specie de clauze standard interzise de legiuitor.
Ori de câte ori anumite clauze standard ar fi deosebit de oneroase pentru cealaltă parte,
legiuitorul le consideră inacceptabile, cu excepția cazului în care sunt acceptate expres, într-o
anumită formă, pentru că ele creează un dezechilibru (art. 1203). Astfel, spre deosebire de clauzele
abuzive predilecte contractelor care nu au fost negociate direct cu consumatorul, cu mențiunea că
putem avea clauze abuzive și în domeniul profesioniștilor.
Înșiruirea de la art. 1203 prezintă acele clauze care nu pot face parte din contract decât cu
consimțământul expres al celeilalte părți, în scris:
(1) clauza prin care s-ar limita răspunderea;

(2) clauza privitoare la denunțarea unilaterală a contractului;
(3) clauza de suspendare a executării obligațiilor;
(4) clauza prin care s-ar prevedea decăderea din drepturi a celeilalte părți sau din
beneficiul termenului;
(5) clauza limitării dreptului de a opune excepții;
(6) clauza restrângerii libertății de a contracta cu alte persoane;
(7) clauza privitoare la reînnoirea tacită;
(8) clauza privind legea aplicabilă;
(9) clauza compromisorie;
(10) clauza derogatorie de la competența judecătorească. Efectele juridice ale
contractelor civile
1. Principiul forței obligatorii a contractului civil

2. Principiul relativității efectelor contractului civil
3. Principiul opozabilității efectelor contractului civil
- sediul materiei pentru principiile/efectele juridice alte contractelor: art. 1270, art. 1294, art.
1295,art. 1314. În ceea ce privește reprezentarea, aceasta reprezintă o excepție aparentă de la
principiul relativității.
- principiile care guvernează cartea funciară, relația dintre relativitatea efectelor contractelor
șiopozabilitatea contractelor, respectiv asigurarea opozabilității drepturilor reale.

lOMoARcPSD|11928447
1. Principiul forței obligatorii

- reglementarea: art. 1270 alin (1) – „Contractul valabil încheiat are putere de lege între
părțile contractante.” (pacta sunt servanta)
- regulile de manifestare ale principiului forței obligatorii:

• regula conformității executării – acel contract care este valabil încheiat trebuie să fie
valabil executat întocmai cum obligațiile părților au fost agreate de către părți.
• !!! excepție: neexecutarea justificată
•
• regula simetriei – reglementată de art. 1270 alin (2) – „Contractul se modifică sau
încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”, are mai multe forme
de manifestare, fiind expresia principiului mutuus consensus și mutuus disensus: odată ce a
fost valabil încheiat, contractul poate fi modificat/stins doar prin acordul cumulativ al
părților contractante. „Cu excepția cazurilor prevăzute de lege” – denunțarea unilaterală =
încetarea efectelor juridice ale unui contract civil prin manifestarea unilaterală de voință a
uneia dintre părțile contractante. Reglementat în art. 1276, 1277.
Art. 1276 – „Denunţarea unilaterală. (1) Dacă dreptul de a denunţa contractul este
recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a
început. (2) În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu
respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă
denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de
executare. (3) Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai
atunci când prestaţia este executată. (4) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în lipsă de
convenţie contrară.”
Art. 1277 – „Contractul pe durată nedeterminată. Contractul încheiat pe durată

nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi cu respectarea unui termen
rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării
contractului se consideră nescrisă.”
•
◦ denunțarea unilaterală aplicabilă contractelor cu executare dintr-o dată (contract de
vânzare de exemplu): denunțarea unilaterală nu este posibilă decât în măsura în care
executarea contractului nu a început
◦ denunțarea unilaterală aplicabilă contractelor cu executare succesivă (contract de
închiriere): denunțarea contractului este posibilă doar cu acordarea unui termen rezonabil
de preaviz. Părțile au posibilitatea denunțării contractului dacă nu au stabilit în el
termenul contractului. ◦
- interzicerea contractelor perpetue: în ipoteza în care părțile nu au determinat un termen
contractual, părțile au dreptul să înceteze efectele contractului.
- rezilierea forțată a contractelor intuitu personae: contractele intuitu personae sunt acelea de care
acăror executare depinde persoana debitorului (când debitorul încetează/decedează)
• regula executării cu bună-credință a contractului: părțile sunt obligate să manifeste

bunăcredință pe durata negocierilor – art. 1183. Regula bunei credințe este reflectată încă
din dispozițiile art. 14: „Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite
drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică și
bunele moravuri. Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară.”. Cel care invocă
reaua credință trebuie să dovedească existența acesteia. Art. 1170: „Părţile trebuie să
acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul

lOMoARcPSD|11928447
executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie.” Părțile trebuie să-și
execute obligațiile contractuale nu doar în conformitate cu litera contractului, ci și în
conformitate cu spiritul acestuia, fără a acționa abuziv.
- principiul forței obligatorii cunoaște excepții/limite. Excepțiile sunt:

• intervenția legiuitorului – se consideră că este rezonabil ca legiuitorul să intervină în
situațiile:
◦ situația prorogării legale (prelungire): prelungirea legală a efectelor juridice ale
contractului prin efectul legii
◦ moratoriul legal: acea situație în care legiuitorul intervine și prelungește îndeplinirea
obligațiilor parților decurgând dintr-un contract civil (situația interbelică când
imediat după criza economică din 1928-1930 legiuitorul a intervenit și a emis o lege
prin care a prelungit îndeplinirea obligațiilor de către debitor pentru o perioadă de 15
ani
– pentru că era imposibilă îndeplinirea obligațiilor din contractele civile)
◦ alte forme de intervenție din partea legiuitorului: legea 17/2014 care reglementa
transferul dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole, stabilind condiții
legale în care se pot încheia anumite contracte ◦
• situația impreviziunii – legea 77/2016 privind stingerea unor obligații decurgând din
contractele de credit prin mecanismul dării în plată. Sediul materiei – art. 1271 alin (1):
„Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai
oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii
valorii contraprestaţiei. ”. Acest articol reprezintă o reflectare a principiului nominalismului
contractual = părțile unui contract, chiar dacă executarea obligațiilor decurgând din acel
contract a devenit mai oneroasă, sunt ținute sa își îndeplinească în continuare obligațiile
contractuale asumate.
- Legea 77/2016 este asociată cu un principiu care decurge din principiul nominalismului
contractual, principiul nominalismului monetar. Principiul nominalismului monetar presupune că
părțile sunt obligate să își îndeplinească obligațiile monetare în virtutea faptului că puterea de
cumpărare a banilor rămâne aceeași chiar dacă moneda în care banii sunt exprimați cunoaște o
devalorizare.
- Dispozițiile legii 77/2106 fac obiectul unor excepții de neconstituționalitate. CCR s-a
pronunțatasupra excepției. Decizia nr 623/2016: acest principiu al impreviziunii, deși nu era
reglementat în mod expres în C. civ. Din 1846, cum este astăzi, își găsea totuși sediul materiei în
dispozițiile art. 969 din C. civ. din 1846. Astăzi, în codul civil este reglementat expres prin
dispozițiile art. 1271. Deși anterior, impreviziunea constituia o creație strict doctrinară, existau
câteva spețe.
- Totodată, CCR mai reține ca impreviziunea constituie un mecanism de intervenție contractuală

înprivința contractelor cu executare succesivă. Mai reține și că impreviziunea vizează numai riscul
supraadăugat, fiind menită sa reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noilor
realități economice.
- Totodată, adaptarea contractului pe parcursul executării sale la noua realitate

intervenităechivalează cu menținerea utilității sociale a acestuia, mai precis permite executarea în
continuare a contractului prin reechilibrarea prestației. Totodată, principiul pacta sunt servanta
presupune luarea în considerare a unor elemente, precum buna-credință și echitatea în condițiile

lOMoARcPSD|11928447
schimbării fundamentale a condițiilor de executare a contractului. Curtea reține ca impreviziunea

reprezintă o excepție aparentă de la principiul forței obligatorii a efectelor contractului civil.
- condițiile pentru invocarea impreviziunii: art. 1271 alin (3) – Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile
numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute
învedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil con-
siderat că şi-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării
rezonabileşi echitabile a contractului. – descrie condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca
invocarea impreviziunii să fie cu succes:
• intervenirea schimbării excepționale a împrejurărilor care determină aplicarea impreviziunii

să aibă loc ulterior datei încheierii contractului – fiindcă dacă această schimbare ar fi avut
loc anterior încheierii contractului, atunci ar fi trebuit cunoscută și asumată de către debitor,
intrând în relația contractuală în cunoștință de cauză
•
• debitorul să nu își fi asumat și în mod rezonabil să nu se fi considerat că și-a asumat
schimbarea excepțională a împrejurărilor – analizând contractul încheiat între părți: există o
clauză în contract în care debitorul menționează în mod expres asumarea schimbării
excepționale a împrejurărilor (într-un contract de locațiune => pe parcursul executării
contractului, piața imobiliară suferă o scădere a preturilor chiriilor. Dacă debitorul nu și-a
asumat schimbarea împrejurărilor, ar fi inecheitabil ca acesta să își îndeplinească obligațiile
în condițiile în care alți debitori pot contracta în condiții mai favorabile)
•
• debitorul să fi încercat în mod rezonabil adaptarea contractului – acesta să fi discutat cu
cealaltă parte și să fi încercat o scădere a chiriei având în vedere schimbarea pieței.
Mijloacele prin care se poate dovedi îndeplinirea condiției: întâlniri, notificări, care nu s-au
finalizat cu niciun rezultat pozitiv.
•
• debitorul, pe lângă faptul ca nu și-a asumat în mod expres, nu a prevăzut și în mod rezonabil
nici nu putea prevedea acea schimbare excepțională a împrejurărilor – un debitor minim
diligent nu ar fi putut să prevadă faptul că executarea în viitor a obligațiilor decurgând din
contract va deveni pentru acesta excesiv de oneroasă (în doctrina franceză, dacă schimbarea
e mai mare cu 1/3 atunci e excesiv de oneroasa. Legiuitorul român n-a reținut niciun criteriu
cantitativ, lăsând la latitudinea judecătorului să decidă dacă executarea a devenit excesiv de
oneroasă).
- efectele invocării cu succes a impreviziunii:

• posibilitatea instanței de judecată de a interveni și de a adapta contractul – judecătorul
observă că la acel moment dedus judecății valoarea chiriei este de 200 de lei și intervine în
relația contractuală adaptând valoarea chiriei la valoarea existentă pe piață. Impreviziunea
poate fi invocată de ambele părți.
•
• judecătorul poate interveni, decizând încetarea contractului – în funcție de ceea ce i s-a
solicitat de către partea care a invocat impreviziunea. Situația în care locatarul este interesat
să continue relațiile contractuale/situația în care nu mai este interesat și atunci solicită
instanței încetarea contractului.

lOMoARcPSD|11928447
Principiul relativității efectelor juridice ale contractelor civile

- sediul materiei: art. 1280 – Contractul valabil încheiat produce efecte numai între părți,
dacă legea nu prevede altfel.
- acest principiu asigură securitatea circuitului civil general, pentru că ar fi de neconceput ca o
terțăparte să fie ținută de obligații decurgând dintr-un contract la a cărui participare nu a fost parte -
două domenii de aplicare a principiului:
• domeniu obiectiv: în virtutea acestui principiu, neîndeplinirea de către debitor a obligațiilor
decurgând dintr-un contract civil determină răspunderea civilă contractuală a acestuia. În
raport de terțele părți, răspunderea civilă nu mai are o valoare contractuală, ci o valoare
civilă delictuală. Tot în sfera răspunderii obiective se regăsește și problema ratificării
contractelor (sediul materiei art. 1311, art. 1312).
•
• domeniu subiectiv: presupune că există efecte juridice pe care contractul le produce între
părți, dar există și anumite efecte juridice pe care un contract le poate produce față de terți.
Părțile sunt definite ca acele persoane care au participat direct sau prin reprezentant la
încheierea unui act juridic civil. Părțile pot fi de mai multe feluri:
◦ originare
◦ ratificanți
◦ aderenți
◦ terții forțați
◦ succesorii.
Terții pot fi:
◦ avânzi-cauză
◦ succesori universali sau cu titlu universal
◦ terți care suportă anumite efecte – creditorii chirografari, deoarece prin încheierea
contractului patrimoniul debitorilor săi suferă anumite modificări
◦ terții absoluți – care nu au participat la încheierea contractului și față de care nu se
manifestă niciun efect al contractului.
◦ succesor cu titlu particular: un contract de vânzare este transferat către o terță parte.
Acea terță parte are calitatea de succesor cu titlu particular pentru că i se transferă
drepturi și obligații cu titlu particular.
- excepțiile de la principiul relativității: 2 categorii de excepții: aparente și reale

• excepții aparente: promisiunea faptei altuia și reprezentarea
• excepții reale: stipulația pentru altul, contractul colectiv de muncă (contractele colective în
general) și acțiunile directe
Art. 1295 – „Temeiul reprezentării. Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie
dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz.”
Art. 1314 – „Desfiinţarea contractului înaintea ratificării. Terţul contractant şi cel care a
încheiat contractul în calitate de reprezentant pot conveni desfiinţarea contractului cât timp acesta
nu a fost ratificat.”
Reprezentarea – excepție aparentă. Sediul materiei art. 1295, art. 1314. Reprezentarea
poate izvorî dintr-un contract, dintr-o hotărâre judecătorească și din lege. Încetarea reprezentării:
art. 1305-1308. Mecanismul dublei reprezentări: constituie o situație juridică în care ambele părți
ale raportului juridic obligațional sunt reprezentate de către una și aceeași persoană (contract de
vânzare în cadrul căruia atât vânzătorul, cât și cumpărătorul numesc ca mandatar aceeași persoană).

lOMoARcPSD|11928447
Se poate pune problema măsurii în care aceeași persoană poate urmări interesele ambelor părți,
interese care sunt contradictorii.
Contractele colective – contractul colectiv de muncă este cel mai cunoscut, dar mai există
și contractele colective în materia insolvenței. Contractele colective reprezintă acele acte juridice în
virtutea cărora se nasc drepturi în favoarea, respectiv obligații în sarcina unei colectivități. Exemplu:
contractele colective de muncă, prin intermediul cărora se asigură niște drepturi și obligații minime
pentru părțile raportului juridic obligațional. Fac parte din categoria excepțiilor reale, deoarece
creează drepturi și obligații în sarcina unor părți care nu au participat în mod direct la încheierea
acelui contract, adică angajații.
Acțiunile directe – sunt de 2 feluri: acțiuni directe cu titlu special și acțiuni directe cu titlu
general. Exemple de asemenea acțiuni directe: acțiunea directă a locatorului împotriva
sublocatarului – se manifesta în contextul contractului de locațiune în care chiriașul încheie un
contract de sublocațiune cu un sublocatar. Locatorul inițial are posibilitatea să se îndrepte direct
împotriva sublocatarului pentru a-l obliga să își îndeplinească obligațiile contractuale. Locatarul are
o acțiune directă împotriva unei persoane în raport de care nu s-a născut un raport direct.
Promisiunea faptei altuia – constă în acel mecanism în virtutea căruia o parte, numită
promitent, se obligă față de o altă parte, numită stipulant, să determine o a treia parte, numită terț, să
încheie sau să ratifice un act juridic. Această structură juridică își găsește reflectarea în dispozițiile
art. 1283: „(1) Cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este
ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca
fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă.
(2) Cu toate acestea, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului, fără a
seproduce vreun prejudiciu creditorului.
(3) Intenţia promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă
neîndoielnicdin contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat.”
- are două forme de manifestare: o formă principală și o formă secundară. Forma principală
demanifestare: în contextul în care se încheie un act juridic distinct prin care promitentul își asumă
obligația menționata față de stipulant de a determina un terț să încheie sau să ratifice un act juridic
(când există un contract separat). Forma secundară: când există o clauză în același contract.
Distincția între promisiunea faptei altuia și promisiunea de bune oficii: promisiunea faptei altuia
dă naștere unei obligații de rezultat (determinarea terțului la încheierea/ratificarea actului),
promisiunea de bune oficii dă naștere unei obligații de diligență (depunerea tuturor mijloacelor
rezonabile).
- condițiile de valabilitate alte promisiunii faptei altuia:

• condiții de formă
• condiții de fond
• condiție specială: art. 1283 alin (3) – promitentul își asumă obligația de a acționa ca
fideiusor (acea parte care își asumă obligația ca în ipoteza când debitorul nu își îndeplinește
obligația să o îndeplinească el personal, este o garanție personală) •
- aplicațiile practice: situația proprietății comune, există posibilitatea ca un coproprietar să
înstrăineze întreg dreptul de proprietate. Există posibilitatea ca într-un contract să insereze și o
clauză care ia forma promisiunii faptei altuia de a-i determina pe ceilalți coproprietari să încheie
cu cumpărătorul contractul de vânzare.

lOMoARcPSD|11928447
- efectele pe care le determină: o obligație de a face și o obligație de rezultat. Constituie excepție

aparentă, deoarece există un singur raport juridic obligațional care se naște între promitent și
stipulant. Față de terți, acest raport juridic obligațional nu produce niciun fel de efecte. Art. 1283
alin (1): promitentul răspunde pentru promisiunea asumată.
Art. 1284 – „Efecte. (1) Oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ. (2)
Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea
prestaţiei.”
Art. 1285 – „Condiţiile privind terţul beneficiar. Beneficiarul trebuie să fie determinat sau,
cel puţin, determinabil la data încheierii stipulaţiei şi să existe în momentul în care promitentul
trebuie să îşi execute obligaţia. În caz contrar, stipulaţia profită stipulantului, fără a agrava însă
sarcina promitentului.”
Art. 1286 – „Acceptarea stipulaţiei. (1) Dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul
său se consideră a nu fi existat niciodată. (2) Stipulaţia poate fi revocată cât timp acceptarea
beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent. Stipulaţia poate fi acceptată şi după decesul
stipulantului sau al promitentului.”
Art. 1287 – „Revocarea stipulaţiei. (1) Stipulantul este singurul îndreptăţit să revoce
stipulaţia, creditorii sau moştenitorii săi neputând să o facă. Stipulantul nu poate însă revoca
stipulaţia fără acordul promitentului dacă acesta din urmă are interesul să o execute. (2)
Revocarea stipulaţiei produce efecte din momentul în care ajunge la promitent. Dacă nu a fost
desemnat un alt beneficiar, revocarea profită stipulantului sau moştenitorilor acestuia, fără a
agrava însă sarcina promitentului.”
Art. 1288 – „Mijloacele de apărare ale promitentului. Promitentul poate opune

beneficiarului numai apărările întemeiate pe contractul care cuprinde stipulaţia.”
Stipulația pentru altul – art. 1284-1288. Definiția: acea strucură juridică în virtutea căreia
o parte, numită promitent, se obligă față de o parte, numită stipulant, să dea, să facă sau să nu facă
ceva în favoarea unei terțe persoane, numită terț beneficiar. Reprezintă o excepție reală, deoarece în
virtutea unui asemenea contract/clauze contractuale (poate îmbrăca forma principală/forma
accesorie), terțul beneficiar dobândește drepturile în virtutea unui raport obligațional la care nu a
fost parte.
- conditiile de valabilitate: condiții generale (de fond/de formă) și condiții speciale

• condiții speciale:
◦ terțul beneficiar să fie determinat/determinabil la data încheierii stipulației pentru
altul (ex.: asigurarea întreținerii lui y/asigurarea întreținerii viitorului copil al
stipulantului)
◦ terțul trebuie să existe la data la care promitentul își execută prestația asumată
contractual
- sancțiunea nerespectării condițiilor de valabilitate: art. 1285: „Beneficiarul trebuie să fie
determinat sau, cel puţin, determinabil la data încheierii stipulaţiei şi să existe în momentul în care
promitentul trebuie să îşi execute obligaţia. În caz contrar, stipulaţia profită stipulantului, fără a
agrava însă sarcina promitentului. ” – contract propriu-zis care da naștere unor obligații de care
beneficiază stipulantul
- efectele pe care le produce:

• între stipulant și promitent – se manifestă pe 2 direcții principale:

lOMoARcPSD|11928447
◦ stipulația pentru altul nu mai poate fi revocată după ce a fost acceptată de către terțul
beneficiar = dacă terțul beneficiar a acceptat stipulația în favoarea sa, stipulantul nu
se mai poate răzgândi. Atâta timp cât nu a fost acceptată, stipulația pentru altul poate
fi revocată.
◦ Revocarea produce efecte numai din momentul ajungerii la promitent = dacă stipulantul
a revocat stipulația, dar nu a ajuns la promitent sau promitentul și-a executat obligația,
revocarea nu mai produce efecte ◦
• între promitent și terțul beneficiar – nu există o relație contractuală directă. Ia naștere un
raport juridic obligațional indirect, adică în patrimoniul terțului iau naștere anumite drepturi
dintr-un raport juridic obligațional încheiat între terțe părți. Nu este un raport contractual, cu
toate acestea se pune problema în ce măsură, în ipoteza în care terțului beneficiar îi incumbă
anumite obligații, poate fi invocată excepția de neexecutare a acestei obligații de către
promitent (ex. terțului beneficiar îi incumbă anumite obligații: X îl obligă pe Y să îi asigure
întreținerea lui Z numai în măsura în care Z are rezultate la învățătură peste nota 8 în fiecare
an). Promitentul poate invoca excepția de neexecutare față de terțul beneficiar.
•
• între stipulant și terțul beneficiar – între aceste două părți neexistând un raport juridic
direct și nici indirect, nu există niciun fel de efecte. •
- natura juridică a stipulației pentru altul:
• teoria dublului contract = adepții acestei teorii consideră că de fapt stipulația pentru altul ia
naștere din 2 contracte distincte: 1 contract între stipulant și promitent și 1 contract între
promitent și terț
• teoria actului juridic obligațional care are natură juridică unilaterală = nu mai avem de a face
cu 2 contracte, ci cu un contract și cu un act juridic unilateral
• teoria gestiunii de afaceri
• teoria dreptului direct = terțul beneficiar ar avea dreptul de a solicita promitentului în mod
direct executarea unei obligații chiar dacă acea obligație decurge dintr-un raport juridic
obligațional născut intre părți distincte.
Principiul opozabilității efectelor juridice ale contractelor civile

- sediul materiei art. 1281 – „Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere
drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă
fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. ”
- principiul opozabilității efectelor reprezintă acel mecanism prin intermediul căruia efectele
contractului sunt perfectate = între părțile actului juridic această realitate are o natură juridică. Față
de terți, contractul nu este un act juridic, ci este un fapt juridic. Importanța distinctei între act și
fapt juridic se regăsește în materia probelor. Părțile nu pot dovedi prin martori contra/peste
conținutul unui înscris, pe când terții pot dovedi cu orice mijloc de probă.
- un înțeles lato sensu: implică respectarea realității juridice ce decurge dintr-un contract de
cătretoate părțile care nu au participat la încheierea acestuia
- un înțeles stricto sensu: presupune faptul că terții care sunt afectați direct/indirect de către un
actjuridic trebuie să îl respecte ca și realitate juridică
- forme de manifestare:
• forma probatorie
◦ probarea prin intermediului unui act juridic a unei situații născute între părți
◦ utilizarea actului juridic ca și sursă de informare

lOMoARcPSD|11928447
◦ invocarea de către terțele părți a actului juridic ca și mijloc de probă

• forma substanțială
◦ opozabilitatea drepturilor reale decurgând din contract
◦ opozabilitatea drepturilor de creanță decurgând din contract
◦

lOMoARcPSD|11928447
- importanța distincției între principiul opozabilității și principiul relativității: în materia

răspunderiicivile, care în virtutea principiului relativității dă naștere unor obligații contractuale
între părți și, pe cale de consecință, unei răspunderi civile contractuale, în ipoteza neîndeplinirii
obligațiilor asumate și principiul răspunderii civile delictuale în raport de terțele părți pentru care
actul juridic reprezintă un fapt juridic în sens larg, iar nerespectarea obligațiilor care decurg din
acesta se sancționează pe temeiul răspunderii civile delictuale. Totodată, distincția între cele 2
principii se regăsește și în materia probațiunii judiciare care presupune că actul juridic poate fi
probat între părți, poate constitui un mijloc de probă față de terți și actul juridic poate dobândi o
dată certă (= prin înscrierea întrun registru public – registrul comerțului, CF etc – , semnarea de
către o persoană care ulterior și-a pierdut ambele brațe).
Art. 1290 – „Efecte faţă de terţi. (1) Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către
succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii
înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul
public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent. (2) Terţii pot invoca împotriva părţilor
existenţa contractului secret, atunci când acesta le vătăma drepturile.”
Art. 1291 – „Raporturile cu creditorii. (1) Existenţa contractului secret nu poate fi opusă de
părţi creditorilor dobânditorului aparent care, cu bună-credinţă, au notat începerea urmăririi silite
în cartea funciară sau au obţinut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei. (2)
Dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii dobânditorului aparent,
sunt preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este anterioară contractului secret.”
Art. 1292 – „Proba simulaţiei. Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu
orice mijloc de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă, atunci când
pretind că aceasta are caracter ilicit.”
Art. 1293 – „Actele unilaterale. Dispoziţiile referitoare la simulaţie se aplică în mod

corespunzător şi actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost
simulate prin acordul dintre autorul actului şi destinatarul său.”
Art. 1294 – „Actele nepatrimoniale. Dispoziţiile referitoare la simulaţie nu se aplică actelor

juridice nepatrimoniale.”
- principiul opozabilității cunoaște o excepție: simulația (art. 1289-1294). Simulația presupune

încheierea a două acte juridice deopotrivă valabile: un act public/aparent și un act secret/ascuns.
Ipoteza clasică a simulației: aceleași părți încheie două acte juridice – un act jur disponibil
publicului și unul nedisponibil. Exemplu: două părți încheie un contract de vânzare prin care vând
un imobil, în actul public declară că prețul este de 1000 de lei, în actul secret declară că prețul este
de 200 de lei. Actul secret trebuie să îndeplinească doar condițiile de fond pentru valabilitate, nu și
condițiile de formă (art. 1289 alin. (2): „(1) Contractul secret produce efecte numai între părţi şi,
dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor
universali sau cu titlu universal. (2) Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici
între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.”).
- domeniul de aplicare al simulației:

• simulare a prețului
• în materia vânzărilor fictive (actul public stabilește că vânzarea are loc, actul secret că nu are
loc)

lOMoARcPSD|11928447
domeniul donațiilor deghizate
- tipuri de simulație:
• simulație absolută/relativă
• simulație obiectivă/subiectivă: când se maschează obiectul contractului/una dintre părți
• deghizarea totală/parțială: în actul public părțile stabilesc că este o donație, în actul secret
stabilesc că este o vânzare/maschează doar prețul
• interpunere de persoane: beneficiar este x în actul public/y în actul secret !!! sancțiunea
aplicabilă în privința simulației nu este nulitatea, ci inopozabilitatea
- condițiile de valabilitate a simulației:

• existența actului secret
• actul secret trebuie să fie contemporan cu actul public (actul secret trebuie să fie anterior sau
cel mult concomitent actului public, când apare după, nu discutam despre o simulație, ci
despre o modificare)
• nu trebuie îndeplinite condițiile de formă, ci doar condițiile de fond
• existența actului public
• existența acordului simulatoriu = părțile intenționează să simuleze un anumit element al
actului public) •
- scopurile pe care le poate întrupa simulația:
• evitarea unor norme legale imperative: imposibilitatea unei părți de a deveni parte a unui
contract este simulată prin interpunerea în cadrul acelui raport juridic obligațional a unei
persoane care are capacitatea de a contracta
• fraudarea intereselor moștenitorilor rezervatari: o persoana nu dorește să lase moștenitorilor
rezervatari averea sa și atunci simulează ieșirea din patrimoniu a acelui bun
• cineva dorește să lase moștenire o anumită suma de bani însă nu dorește să se afle că acea
persoană este cea care a lăsat moștenirea în cauza și atunci interpune o persoană •
- sancțiunile pe care simulația le implică:
• sancțiunea principală este cea a inopozabilității față de creditori: terțele părți vor fi ținute
doar de dispozițiile actului public și au dreptul să nu ia în considerare dispozițiile actului
secret
• nulitatea: intervine în ipoteza din art. 1289, a nerespectării condițiilor de fond
- efectele pe care le poate produce simulația:

• efecte intre părți
• efecte față de terți
• efecte în cazul înstrăinării unui bun
•
- acțiunea în simulație = acea acțiune prin care se urmărește dovedirea caracterului simulat al
actului public și, pe cale de consecință, conferirea de efecte juridice doar actului secret. Așadar,
prin acțiunea în simulație se urmărește perforarea vălului dintre realitate și aparență și dovedirea
efectelor pe care le produce actul ascuns. Are un caracter imprescriptibil și reprezintă o acțiune în
constatare.
- proba acțiunii în simulație = art. 1292: „Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori
cu orice mijloc de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă, atunci când
pretind că aceasta are caracter ilicit. ”
•

lOMoARcPSD|11928447
- acțiunea în simulație nu se aplică actelor juridice nepatrimoniale (ex. căsătoria)
Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
Contractele se pot clasifica în: unilaterale și bilaterale/sinalagmatice. În cazul contractelor

sinalagmatice, interdependența obligațiilor care se nasc din aceste contracte se explică prin
prelungirea noțiunii de cauză de pe terenul încheierii contractului pe terenul executării contractului.
Nu numai în momentul în care se încheie contractul fiecare parte are reprezentarea subiectivă, ci și
în momentul în care se execută propria obligație fiecare parte are reprezentarea subiectivă că și
cealaltă parte își va executa obligația.
Când vorbim de efectele specifice ale contractelor sinalagmatice, avem în vedere atât sensul
noțiunii de efect al contractului (drepturile și obligațiile care sunt rezultatul voinței părților), cât și
sensul de efect al obligațiilor care are în vedere ce se întâmplă cu obligația civilă după ce s-a născut,
adică modul în care sunt executate datoriile și realizate creanțele care intră în conținutul raportului
juridic obligațional.
Fiind legate în egală măsură de noțiunea de efect al contractului și de efect al obligațiilor,

efectele specifice ale contractelor sinalagmatice au o dublă valență:
• chiar din momentul în care se nasc, obligațiile izvorâte din aceste contracte sunt
interdependente
• când se execută, această interdependență este augmentată și explică ce se întâmplă în cazul
în care o parte nu își execută propriile datorii
Tocmai pentru că sunt interdependente, obligațiile născute din contractele sinalagmatice

presupun și simultaneitatea executării lor. Așadar, executarea obligațiilor născute din contracte
sinalagmatice este guvernată de principiul simultaneității. Ținând seama de interdependența
obligațiilor și de simultaneitatea executării acestora, contractele sinalagmatice determină trei efecte
specifice:
1. în cazul lor, se poate invoca excepția de neexecutare
Excepția de neexecutare este reglementată în art. 1556 („(1) Atunci când obligațiile născute
dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă
executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea
propriei obligații, afară de cazul în care din lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că
cealaltă parte este obligată să execute mai întâi. (2) Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit
împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a prestației neexecutate, acest refuz ar fi
contrar bunei-credințe.” )
Excepția de neexecutare reprezintă un remediu contractual pus la îndemâna uneia dintre

părțile contractului care poate anula executarea propriei datorii până când și cealaltă parte își
execută propria datorie. Astfel înțeleasă, excepția de neexecutare are un domeniu de aplicare
restrâns la contractele sinalagmatice. Conturarea acestui domeniu de aplicare al excepției de
neexecutare rezultă fără echivoc din primul alineat al art. 1556.
Pentru a se putea invoca excepția de neexecutare este necesar ca datoria a cărei amânare este
pretinsă de creditor să se nască din același contract cu datoria neexecutată de debitor.
Fundamentarea excepției de neexecutare reunește principiul forței obligatorii a contractului, ideea
simultaneității executării obligațiilor născute din contracte sinalagmatice și ideea de echitate.

lOMoARcPSD|11928447
Condițiile pe temeiul căreia se poate invoca excepția de neexecutare:
• trebuie să existe o neexecutare din partea uneia dintre părți această neexecutare trebuie să fie
suficient de însemnată pentru ca, în raport cu principiul bunei-credințe, să justifice amânarea
executării datoriei de către cealaltă parte. Invocarea excepției să se facă în raport cu
principiul bunei-credințe, iar raportarea la acest principiu presupune mai întâi aprecierea
caracterului însemnat al neexecutării și, în al doilea rând, aprecierea împrejurărilor, a
contextului raporturilor contractuale respective.
• mai este necesar ca obligațiile să fie exigibile. Dacă obligația unei părți este afectată de un
termen, adică este amânată executarea ei până la o anumită dată, cealaltă parte nu poate
invoca excepția de neexecutare, întrucât, prin prevederea unui termen contractual judiciar
sau legal, este înlăturată acțiunea principiului simultaneității executării obligațiilor.
Acest principiu are o acțiune specifică și în ipoteza în care una dintre obligații necesită o
perioadă de timp pentru executare. Chiar dacă este vorba de o obligație cu executare dintr-odată, nu
întotdeauna o asemenea obligație presupune o executare instantanee. Nu de puține ori, executarea
prestației care formează obiectul obligației presupune o anumită durată. Într-o asemenea situație, se
execută mai întâi această obligație, iar apoi obligația celeilalte părți care poate fi îndeplinită
instantaneu.
În realitate, nu este o suspendare a principiului simultaneității, ci este vorba de o anumită

specificitate în care acționează acest principiu. Dar în această situație, partea a cărei obligație
necesită o anumită durată în timp nu poate amâna executarea propriei datorii invocând neexecutarea
datoriei celeilalte părți.
• neexecutarea datoriei uneia dintre părți nu trebuie să fie determinată chiar de activitatea
culpabilă a debitorului. Într-o asemenea situație, partea care are calitatea de creditor în
raport cu această datorie va putea să amâne executarea propriei datorii până la executarea
datoriei celeilalte părți.
Modul de operare al excepției de neexecutare: avantajul acestui remediu contractual este

acela că, în mod direct, fără intervenția instanței de judecată, creditorul poate invoca direct excepția
de neexecutare și poate amâna executarea propriei datorii în măsura în care sunt îndeplinite
condițiile precizate. Nu înseamnă că intervenția instanței de judecată este exclusă. Excepția poate fi
invocată fără intervenția instanței de judecată, dar partea împotriva căreia se invocă excepția poate
sesiza instanța de judecată cerând să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile pentru invocarea
excepției și că, deci, acțiunea părții care a invocat-o este abuzivă, caz în care aceasta va răspunde
pentru daune-interese.
Efectele excepției de neexecutare: în măsura în care sunt îndeplinite condițiile invocării

excepției și în măsura în care este invocată, efectul este suspendarea executării datoriei părții care a
invocat-o până când și cealaltă parte își va executa datoria.

lOMoARcPSD|11928447
1. creditorul poate să ceară sau poate să dispună rezoluțiunea sau rezilierea dacă cealaltă
parte nu își execută fără justificare obligația
Sensul noțiunilor de rezoluțiune și reziliere este diferit. Noțiunea de rezoluțiune se utilizează

în legătură cu contractele cu executare dintr-odată (obligații cu executare dintr-odată), iar noțiunea
de reziliere se utilizează în legătură cu contractele cu executare succesivă sau continuă. Dar ambele
noțiuni se referă la o sancțiune tipică acestor contracte sinalagmatice.
Rezoluțiunea este o sancțiune pentru neexecutarea fără justificare a obligațiilor unei părți
contractante, sancțiunea constând în desființarea cu efect retroactiv a contractului și în obligarea
părții care nu și-a executat obligația la daune-interese. În mod corespunzător, rezilierea este tot o
sancțiune care constă în încetarea contractului cu efecte pentru viitor în ipoteza în care una dintre
părți nu își execută obligația fără justificare și în obligarea la daune-interese a părții care nu și-a
executat datoria.
Singura diferență se referă la contractele în legătură cu care aceste sancțiuni sunt utilizate. În
cazul rezoluțiunii, efectele operează cu efect retroactiv, în cazul rezilierii, efectele operează pentru
viitor. Ambele sancțiuni reunesc în fundamentarea lor principiul forței obligatorii a contractelor,
reciprocitatea și interdependența obligațiilor născute din contractele sinalagmatice și caracterul
nejustificat sau culpabil al neexecutării obligațiilor de către o parte a contractului.
Domeniul de aplicare al sancțiunilor rezoluțiunii și rezilierii: potrivit unei opinii dominante,

sancțiunile rezoluțiunii și rezilierii se aplică numai în domeniul contractelor sinalagmatice. Există
însă și opinia potrivit căreia aceste sancțiuni s-ar putea aplica și în domeniul contractelor unilaterale.
În realitate, când e vorba de contracte unilaterale, sunt alte remedii pentru ipoteza în care partea care
are o datorie nu își execută propria obligație. Rezoluțiunea și rezilierea se aplică numai în ipoteza
contractelor sinalagmatice, astfel a relevat practica judiciară.
Condițiile care permit aplicarea sancțiunilor rezoluțiunii și rezilierii:
• trebuie să existe o neexecutare a datoriei unei părți contractante

• această neexecutare poate să fie totală sau parțială
• rezoluțiunea poate să intervină și pentru o neexecutare parțială (art. 1549 – „Dreptul la
rezoluțiune sau reziliere. (1) Dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale,
creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la
dauneinterese, dacă i se cuvin. (2) Rezoluțiunea poate avea loc pentru o parte a
contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul
contractului plurilateral,, neîndeplinirea de către una dintre părți a obligației nu atrage
rezoluțiunea contractului față de celelalte părți, cu excepția cazului în care prestația
neexecutată trebuia, după circumstanțe, să fie considerată esențială. (3) Dacă nu se prevede
altfel, dispozițiile referitoare la rezoluțiune se aplică și în cazul rezilierii.”). În măsura în
care interesul creditorului nu poate fi satisfăcut decât printr-o executare totală a datoriei, nu
mai este posibilă rezoluțiunea parțială proporțional cu neexecutarea, ea trebuind să fie totală.
• neexecutarea trebuie să fie suficient de însemnată pentru a justifica aplicarea unei sancțiuni
atât de drastice. Dacă nu este vorba de o neexecutare importantă, ci de una de o mică
însemnătate, nu mai este loc pentru reziliere sau rezoluțiune, ci se poate recurge la reducerea
prestațiilor.
Acesta poate fi considerat un al patrulea efect specific al contractelor sinalagmatice, dar nu

are o autonomie atât de importantă încât să fie tratat separat. În raport cu rezoluțiunea și rezilierea,

lOMoARcPSD|11928447
dacă neexecutarea este neînsemnată ea poate să justifice o reducere proporțională a prestației pe

care și creditorul trebuie să o execute față de debitor. Dacă o asemenea reducere proporțională nu
este posibilă, creditorul va putea să ceară daune-interese de la debitor proporțional cu neexecutarea
acesteia.
Aceste idei sunt conținute de art. 1555 – „Reducerea prestațiilor. (1) Creditorul nu are
dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate. În cazul contractelor cu
executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică
însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulație contrară este considerată nescrisă. (2)
El are însă dreptul la reducerea proporțională a prestației sale, dacă după împrejurări, aceasta
este posibilă. (3) Dacă reducerea prestațiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la
daune-interese.”
• dacă neexecutarea este neînsemnată, nu se poate aplica rezoluțiunea deși neexecutarea este
neînsemnată, dar are caracter repetat, atunci ea poate justifica aplicarea rezoluțiunii sau a
rezilierii
1. dacă intervine un element fortuit care determină imposibilitatea de executare a datoriei

unei părți contractante, se naște problema riscului contractual, care se rezolvă potrivit
unor soluții specifice
Neexecutarea fără justificare apare în strânsă legătură cu ideea caracterului culpabil al

neexecutării. În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 1547 („Vinovăția debitorului. Debitorul
este ținut să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din culpă.”) și art. 1548 („Prezumția de culpă.
Culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.”). Din
alin. (1) al art. 1549 nu rezultă dacă este vorba de o neexecutare fără justificare sau de o neexecutare
culpabilă și dacă aceste doua idei sunt echivalente.
Dispozițiile art. 1516 sunt relevante („Drepturile creditorului. (1) Creditorul are dreptul la
îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației. (2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu
își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul
la daune-interese, dacă i se cuvin:
1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației;
2. să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori,
după caz, reducerea propriei obligații corelative;
3. sa folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea
dreptului său.”)
Dacă debitorul, fără justificare nu își execută obligația, creditorul are la îndemână mai multe
remedii contractuale, între care și pe acela de a obține rezoluțiunea sau rezilierea contractului sau
reducerea prestațiilor.
Art. 1530 – „Dreptul la daune-interese. Creditorul are dreptul la daune-interese pentru

repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a
neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.” Atunci când debitorul nu își
execută fără justificare sau din culpă obligația, creditorul are dreptul la daune-interese.
Ideea de culpă nu are relevanță atunci când se aplică sau când se obține rezoluțiunea sau
rezilierea – cei care exprimă o asemenea opinie ignoră însă că, în materie contractuală, neexecutarea
•

lOMoARcPSD|11928447
naște o prezumție de culpă, rezoluțiunea și rezilierea sunt compatibile cu daune-interese, iar

daunele-interese se datorează în măsura în care debitorul nu își execută fără justificare sau din culpă
obligația.
Acest „sau” din sintagma „fără justificare sau din culpă” a născut opinia potrivit căreia cele
două noțiuni nu ar fi echivalente. În realitate, în cele mai multe cazuri cele două noțiuni sunt
echivalente, adică o neexecutare nejustificată înseamnă o neexecutare din culpă.
Singura ipoteză în care cele două noțiuni diferă este aceea în care se restrânge câmpul de
acțiune al cauzelor care înlătură caracterul culpabil al neexecutării. În anumite situații, chiar dacă nu
este în culpă, autorul faptei răspunde (răspundere civilă cu caracter obiectiv). În asemenea ipoteze,
cazul fortuit care este una dintre împrejurările care înlătură culpa, își pierde relevanța practică.
Adică, deși există caz fortuit, întrucât vinovăția nu are o relevanță, răspunderea funcționează, pentru
că are caracter obiectiv, situație în care noțiunile „din culpă” și „fără justificare” nu mai sunt
sinonime.
Cauzele de justificare a neexecutării sunt menționate în art. 1555-1557.

lOMoARcPSD|11928447
Art. 1555: „Ordinea executării obligațiilor. (1) Dacă din convenția părților sau din
împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligațiile pot fi executate simultan, părțile
sunt ținute să le execute în acest fel. (2) În măsura în care executarea obligației unei părți necesită
o perioadă de timp, acea parte este ținută să execute contractul prima, dacă din convenția părților
sau din împrejurări nu rezultă altfel.”
Art. 1556: „(1) Atunci când obligațiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile,
iar una dintre părți nu execută sau nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o
măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în care din lege,
din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi. (2)
Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a
prestației neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credințe.”
Art. 1557: „Imposibilitatea de executare. (1) Atunci când imposibilitatea de executare este
totală și definitivă și privește o obligație contractuală importantă, contractul este desființat de plin
drept și fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Dispozițiile art.
1274 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător. (2) Dacă imposibilitatea de executare a
obligației este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligații ori poate
obține desființarea contractului. În acest din urma caz, regulile din materia rezoluțiunii sunt
aplicabile în mod corespunzător.”
Aceste texte ne arată că, atunci când a fost înlăturat principiul simultaneității executării
obligațiilor, neexecutarea datoriei părții care se bucură de un termen este justificată. Dacă
executarea unei datorii presupune o durată de timp, neexecutarea datoriei celeilalte părți până când
se execută această datorie are caracter justificat. Dacă există o împrejurare care determină
imposibilitatea fortuită de executare a unei părți, aceasta are semnificația unei cauze de justificare a
neexecutării obligației celeilalte părți.
Împrejurările care au caracter fortuit, adică fac imposibilă executarea datoriei unei părți și
justifică neexecutarea datoriei celeilalte părți sunt conținute în art. 1557, art. 1634, art. 1351 și în
art. 1352.
Art. 1634 – „Imposibilitatea fortuită de executare. Noțiune. Condiții. (1) Debitorul este
liberat atunci când obligația sa nu mai poate fi executată din cauza unei forțe majore, a unui caz
fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în
întârziere. (2) Debitorul este, de asemenea, liberat chiar dacă se află în întârziere, atunci când
creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligației din cauza împrejurărilor
prevăzute la alin. (1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora.
(3) Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligației se suspendă pentru un termen
rezonabil, apreciat în funcție de durata și urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea
de executare. (4) Dovada imposibilității de executare revine debitorului. (5) Debitorul trebuie să
notifice creditorului existența evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a
obligațiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care
debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde
pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului. (6) Dacă obligația are ca obiect bunuri de
gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.”
Art. 1351 – „Forța majoră și cazul fortuit. (1) Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu
convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forța majoră
sau de cazul fortuit. (2) Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și
inevitabil. (3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către

lOMoARcPSD|11928447
cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. (4) Dacă, potrivit legii,
debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea,
exonerat și în caz de forță majoră.”
Art. 1352 – „Fapta victimei sau a terțului. Fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură
răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă
numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de
răspundere.”
Tragem concluzia că există forța majoră, cazul fortuit, fapta victimei și fapta terțului, dacă
acestea au valoarea forței majore sau a cazului fortuit, ca împrejurări care determină imposibilitatea
fortuită de executare a obligației unei părți.
În anumite ipoteze, cazul fortuit, când este vorba de o răspundere obiectivă, nu mai justifică
neexecutarea și, ca urmare, debitorul va răspunde chiar și fără vinovăție. Numai în această situație,
sintagmele „din culpă” și „fără justificare” nu sunt sinonime, pentru că, în cele mai multe situații,
creditorul care cere rezoluțiunea sau rezilierea nu trebuie să facă dovada culpei debitorului și nici
dovada caracterului nejustificat al neexecutării. Există fie o prezumție de culpă, fie o prezumție de
neexecutare. Debitorul va avea interesul să facă dovada uneia dintre împrejurările care justifică
neexecutarea și înlătură culpa. Este vorba de o inversare a sarcinii probei. Nu creditorul face dovada
nejustificării, debitorul, dacă vrea să scape, trebuie să facă el dovada unei împrejurări. De regulă,
rezoluțiunea și rezilierea presupun culpa debitorului și caracterul nejustificat al neexecutării
înseamnă caracter culpabil.
Modul de operare al rezoluțiunii și rezilierii: art. 1550 („Modul de operare. (1) Rezoluțiunea
poate fi dispusă de instanță, la cerere sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea
îndreptățită. (2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părțile au convenit
astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept.”)
Alin. (1): rezoluțiunea/rezilierea poate fi dispusă de instanță sau poate fi declarată unilateral
de către părți. Alin. (2): ar mai putea exista în cazurile prevăzute de lege și o rezoluțiune care poate
opera de plin drept. Acest alineat lasă să se înțeleagă că rezoluțiunea/rezilierea s-ar putea confunda
cu o condiție potestativă pură din partea celui care se obligă. Chiar atunci când este vorba de
ipotezele în care este permisă rezoluțiunea unilaterală, acesta nu este obligat să declare rezoluțiunea.
Este o opțiune, un drept al creditorului. El judecă dacă cere aplicarea sancțiunii rezoluțiunii ori dacă,
dimpotrivă, recurge la un alt remediu contractual. Nu se poate transforma o dispoziție de favoare
pentru creditor într-o dispoziție împotriva creditorului.
Ca urmare, dacă debitorul nu execută, creditorul doar are dreptul să ceară sau să aplice
rezoluțiunea. Dar nu se poate desființa contractul din simplul fapt că debitorul nu execută. Textul
vrea să spună că, fără a înlătura opțiunea creditorului de a cere desființarea contractului când
debitorul nu execută, momentul din care operează sancțiunea cerută de creditor este chiar momentul
neexecutării, adică se întoarce în timp efectul sancțiunii până în momentul neexecutării.
Astfel, noțiunea de rezoluțiune de plin drept își păstrează semnificația pusă în lumină sub
imperiul VCC, când se spunea că și atunci când pactul comisoriu prevede o desființare de plin drept
a contractului, o asemenea formulare nu exclude opțiunea creditorului între diversele remedii
contractuale: rezoluțiune sau reziliere, executarea silită în natură sau prin echivalent.
Există de fapt doar două moduri în care operează rezoluțiunea: pe cale judiciară și prin
declarație unilaterală de rezoluțiune. În primul caz, creditorul cere instanței să aplice această

lOMoARcPSD|11928447
sancțiune, instanța verifică condițiile aplicării sancțiunii și, prin hotărâre judecătorească, pronunță
sancțiunea. Dezavantajul acestui mod de operare al sancțiunii este că aprecierea instanței de
judecată este suverană și creditorul este la mâna instanței. NCC prevede expres ceea ce vechiul cod
prevedea numai cu titlu particular în anumite ipoteze că se poate înlocui rezoluțiunea judiciară
printr-o formă de justiție privată. Dacă debitorul nu își execută obligația, creditorul poate să declare
el direct rezoluțiunea sau rezilierea.
În trei ipoteze este posibilă o asemenea formă de justiție privată:
• existența unei clauze în contract care să permită această formă de justiție privată. Părțile
prevăd ca în caz de neexecutare pot direct să aplice prin declarația sa unilaterală
rezoluțiunea.
• chiar în absența unei clauze de rezoluțiune, creditorul obligației neexecutare îl pune în
întârziere pe debitor și prevede în notificarea de punere în întârziere termenul pe care îl
acordă debitorului în vederea executării obligației. Dacă acest termen a trecut, creditorul va
putea emite declarația.
• debitorul se află de drept în întârziere (art. 1552 – „Rezoluțiunea unilaterală. Rezoluțiunea
sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când
părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a
executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere. (2) Declarația de rezoluțiune
sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripție prevăzut de lege pentru acțiunea
corespunzătoare acestora. (3) În toate cazurile, declarația de rezoluțiune sau de reziliere se
înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă
terților. (4) Declarația de rezoluțiune este irevocabilă de la data comunicării ei către
debitor sau, după caz, de la data expirării termenului prevăzut la alin. (1).”)
Art. 1553 („Pactul comisoriu. (1) Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod
expres, obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluțiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a
debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. (3)
Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condițiile în care pactul
comisoriu operează.”) reglementează pactul comisoriu. Pactul comisoriu este o formă de clauză de
rezoluțiune sau reziliere, o formă particulară. Părțile pot să prevadă o clauză în formă simplificată
sau în forma pactului comisoriu. În cele trei ipoteze, creditorul este îndreptățit să emită declarația de
rezoluțiune. Printr-un act juridic unilateral fie se desființează, fie încetează contractul.
Distincția dintre aspectul substanțial și forma procedurală care îmbracă manifestarea de

voință: când ne aflăm în a doua ipoteză de rezoluțiune unilaterală, mai întâi creditorul emite o
notificare de punere în întârziere. Este o primă manifestare de voință. Dacă trece termenul prevăzut
în notificare, creditorul emite declarația de rezoluțiune, care trebuie să fie comunicată debitorului.
Nu punem semnul egalității nici între notificare, nici între declarația de rezoluțiune ca act
substanțial și comunicarea aceste declarații, care este un act procedural. Un creditor diligent poate
să recurgă la o formă combinată a acestor acte: creditorul poate să trimită notificarea în care se
prevede termenul acordat pentru executare și, totodată, creditorul poate să spună chiar în aceeași
formă procedurală că, dacă în termenul prevăzut nu se execută datoria, el înțelege să desființeze sau
să înceteze contractul, deci aceeași formă procedurală va conține două manifestări de voință: privind
punerea în întârziere și privind încetarea/desființarea contractului.
Declarația unilaterală trebuie să fie făcută în termenul de prescripție specific acțiunii în

justiție corespunzătoare obligației neexecutate. Când este vorba de drepturi care se înscriu în cartea

lOMoARcPSD|11928447
funciară, declarația trebuie să fie înscrisă în cartea funciară pentru a fi opozabilă terților. Declarația
trebuie să fie comunicată debitorului. Pactul comisoriu este reglementat de art. 1553. El trebuie să
prevadă expres care sunt obligațiile născute din contract a căror neexecutare atrage rezilierea.
Punerea în întârziere este necesară de regulă, dar dacă părțile renunță la ea, ea nu mai este utilă.
Efectele rezoluțiunii/rezilierii: rezoluțiunea înseamnă desființarea contractului (efect

retroactiv, se consideră ca n-a existat niciodată contractul). Rezilierea produce efecte pentru viitor
(încetarea contractului cu executare continuă). Chiar dacă este vorba de reziliere, în măsura în care
o parte și-a executat obligația până în măsura în care s-a aplicat rezilierea, iar cealaltă parte nu și-a
executat toate datoriile, chiar dacă a încetat contractul, acea parte va putea fi obligată să dea daune-
interese. Indiferent dacă este vorba de rezoluțiune sau de reziliere, desființarea sau încetarea
contractului nu lasă fără aplicare anumite clauze contractuale cum sunt cele care se referă la
soluționarea diferendelor dintre părți. Dacă o parte și-a executat obligația și se dispune desființarea
contractului, se pune problema repunerii în situația anterioară...
Riscul contractului: termenul de „risc” are mai multe accepții în materie contractuală:
• dacă e vorba de contracte aleatorii, părțile chiar în momentul încheierii contractului aleg
împrejurarea aleatorie care va determina un risc în ceea ce privește existența prestației
părților (o împrejurare prevăzută de părți chiar în momentul încheierii contractului, părțile
nu pot prevedea când va interveni acea împrejurare și ce efecte va avea).
• în momentul încheierii contractului, părțile nu prevăd și nu identifică împrejurarea care
determină riscul, iar efectul acelei împrejurării care determină riscul este dezechilibrarea
raportului contractual.
• a treia accepție a ideii de risc presupune faptul că exista împrejurări fortuite care determină
imposibilitatea de executare a contractului. Ele exprimă ideea de risc al contractului, efectul
fiind că împrejurările fac imposibilă executarea obligațiilor fie total sau parțial, fie definitiv
sau temporar. Aceeași împrejurare are efecte diferite dacă e privită în contextul unui contract
unilateral. O asemenea împrejurare, când e vorba de un contract unilateral, duce fie la
suspendarea executării datoriei, fie la stingerea acesteia. Când e vorba de un contract
sinalagmatic, o asemenea împrejurare ne îndeamnă să găsim soluții în funcție de care se
rezolvă problema riscului contractului.
Soluția care exprimă regula: lucrul piere pentru debitor, altfel spus riscul imposibilității
fortuite de executare a contractului sinalagmatic este suportat de debitorul obligației imposibil de
executat. Exemplu: un contract de prestări servicii, partea care trebuie să presteze serviciul nu mai
poate să execute datoria pentru că a intervenit o împrejurare, deci debitorul nu mai poate să ceară
contravaloarea prestației pe care nu o mai poate executa. Există o ipoteză de excepție în care această
regula este înlocuită cu: ... art. 1274 („Riscul în contractul translativ de proprietate. (1) În lipsă de
stipulație contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului
obligației de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii
fortuite a bunului, debitorul obligației de predare pierde dreptul la contraprestație, iar dacă a
primito, este obligat să o restituie. (2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul
pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit și dacă
obligația de predare ar fi fost executată la timp”). În V.C.civ, în contractele translative de drepturi
reale, se prevedea că riscul este suportat de creditorul obligației imposibil de executat.
Conform adagiului res perit debitori, în art. 1557 se prevede că, dacă neexecutarea, devenită
imposibilă, este definitivă și probabilă, contractul se desființează de drept. Dacă neexecutarea este
doar parțială, se poate pune problema desființării proporționale a contractului, când neexecutarea nu
este substanțială. Dacă neexecutarea este doar temporară, operează o suspendare a executării

lOMoARcPSD|11928447
contractului. Dacă această neexecutare durează foarte mult, s-ar putea ca suspendarea prelungită să
afecteze drastic interesul creditorului.
Două moduri de operare a efectului imposibilității de executare: regula este că efectul se

produce de drept, fie suspendarea, fie încetarea contractului totală sau parțială. Excepție: creditorul
poate să ceară instanței de judecată desființarea contractului când, deși neexecutarea este doar
temporară, totuși durata suspendării este prea mare. Se aplica prin asemănare regulile din materia
rezoluțiunii. Textul, prin asemănare trimite la materia rezoluțiunii, deci nu sunt reguli proprii, ci este
analogia legii. Nu dispare diferența dintre neexecutarea fără justificare și neexecutarea justificată (se
ajunge la o desființare de drept sau la o suspendare).
Actul juridic unilateral
Dacă în dreptul public, actul juridic unilateral este regula, în dreptul privat el este excepția.
Chiar în dreptul privat, nu orice act juridic unilateral naște obligații civile. Avem numeroase acte jur
unilaterale în dreptul privat care nu nasc obligații civile (drepturile personale nepatrimoniale în
legătură cu care produc efecte multe acte unilaterale de drept civil). Art. 1324 precizează „Noțiune.
Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său.”
Se aplică și actului juridic unilateral cele trei principii în legătură cu contractul:

• al forței obligatorii
• al relativității efectelor
• al opozabilității față de terți
Când vorbim de acte juridice, contractul este actul de drept comun și i se aplică și actului
unilateral regulile de la contracte. În materia actului juridic unilateral se face distincție între actele
juridice supuse comunicării și cele nesupuse. Ori de câte ori un act juridic unilateral produce efecte
în sarcina destinatarului, el trebuie să fie comunicat destinatarului. Efectele se vor produce numai de
la comunicare. Comunicarea este obligatorie dacă, în funcție de natura actului, este necesară
comunicarea. Așa cum știm și de la ofertă, efectele se produc de la data comunicării, nu de la data
informării destinatarului, indiferent dacă destinatarul nu a luat cunoștință efectiv din motive care nu
îi sunt imputabile.
Actul juridic unilateral ca izvor de obligații civile. În mod nefericit, art. 1327 („Promisiunea
unilaterală. (1) Promisiunea unilaterală făcută cu intenția de a se obliga independent de acceptare
îl leagă numai pe autor. (2) Destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut. (3) Dacă
autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consideră făcuta pentru o anumită
durată, potrivit cu natura obligației și cu împrejurările în care a fost asumată.”) are titlul marginal
„Promisiunea unilaterală”, pentru că în speță se confund promisiunea unilaterală ca act juridic
unilateral cu promisiunea de a contracta ca act juridic bilateral. Art. 1327 are în vedere un act juridic
unilateral prin care partea care îl emite își exprimă intenția clară de a se obliga față de o altă
persoană independent de acceptarea acesteia. Așadar, izvorul obligației este actul juridic unilateral.
Dar și acceptarea are un rol (nu este vorba de acceptarea ofertei de a contracta, prin
acceptare nu se ajunge la un act jur unilateral. Acceptarea rămâne la rândul ei un act jur unilateral.
Avem deci 2 acte juridice unilaterale: actul care exprimă intenția de a se obliga din partea
emitentului care produce efecte prin el însuși, numai ca terțul nu poate fi obligat să primească
dreptul născut din acest act juridic în favoarea sa, el putând să îl accepte sau să îl refuze. Dacă
acceptă, acceptarea nu naște dreptul lui, ci consolidează dreptul născut în momentul emiterii actului
juridic unilateral. Dacă îl refuză, practic în mod retroactiv actul juridic unilateral nu mai produce
efecte). În mod normal, actul juridic unilateral trebuie să prevadă un termen de valabilitate în care

lOMoARcPSD|11928447
destinatarul poate să accepte dreptul. Dacă nu există un asemenea termen, se va aprecia că

acceptarea trebuie să fie făcută într-o anumită durată rezonabila în raport cu împrejurarea și natura
obligației.
Dar înțeles în acest mod, actul juridic unilateral ca izvor de obligații civile nu are mare
aplicare, cea mai cunoscută dintre aplicații este promisiunea publică de recompensă. Art. 1328:
„Promisiunea publică de recompensă. (1) Cel care promite în mod public o recompensă în
schimbul executării unei prestații este obligat să facă plata, chiar dacă prestația a fost executată
fără a se cunoaște promisiunea. (2) Dacă prestația a fost executată de mai multe persoane
împreună, recompensa se împarte între ele, potrivit contribuției fiecăreia la obținerea rezultatului,
iar dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal. (3) Atunci când prestația
a fost executată separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea
dintâi rezultatul.” Art. 1329: „Revocarea promisiunii publice de recompensă. (1) Promisiunea
poate fi revocată în aceeași formă în care a fost făcută publică sau într-o formă echivalentă. (2)
Revocarea nu produce efecte față de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat prestația. (3)
Dacă revocarea a fost făcută fără justă cauză, autorul promisiunii datorează o despăgubire
echitabilă, care nu va putea depăși recompensa promisă.”
Faptul juridic ca izvor de drept
Faptul juridic în sens restrâns este acțiunea omenească de care legea leagă producerea
anumitor efecte juridice. Faptul juridic în sens restrâns este licit sau ilicit.
Faptul juridic licit are 3 specii:
1. gestiunea de afaceri
Gestiunea de afaceri este reglementată în art. 1330-1340. Noțiunea de gestiune de afaceri

presupune un fapt juridic licit prin care o persoană, numită gerant, fără a fi obligată, administrează
prin propria voință afacerile altor persoane în mod util sau oportun, persoană numită gerat, fără ca
geratul să cunoască gestiunea sau chiar dacă o cunoaște, nu este în măsură să își administreze
singură afacerea sau să își numească un mandatar.
Condițiile gestiunii de afaceri:

• cu privire la obiectul gestiunii: include atât acte materiale, cât și acte juridice
• cu privire la utilitatea gestiunii: C.civ. folosește și termenul „oportun”, prin actele de
gestiune trebuie să fie o pierdere patrimonială pentru gerant. Sunt situații în care gestiunea
nu e doar utilă, e chiar necesară. Într-o asemenea situație, gerantul evită pierderea unui drept
sau distrugerea unui bun. Diferența dintre actele de gestiune utila sau necesare este
importantă sub aspectul răspunderii gerantului față de gerat. Când gestiunea este necesară,
gerantul va răspunde față de gerat pentru pagubele cauze cu intenție sau din neglijență gravă
cu ocazia administrării averii geratului.
• cu privire la atitudinea părților față de gestiune: gerantul știe că nu administrează propriile
afaceri, ci ale altei persoane, adică ale geratului, și acționează cu intenția de a gera aceste
afaceri. Când vorbim de intenție, nu înseamnă că gerantul face un act juridic față de gerat, ci
este vorba doar de a exprima atitudinea pozitivă a gerantului care știe că lucrează pentru
altul. În măsura în care gerantul lucrează și pentru el și pentru gerat, ideea de gestiune de
afaceri se păstrează numai în legătură cu administrarea afacerilor geratului. În măsura în
care gerantul crede că lucrează pentru el din eroare, nu mai este vorba de gestiune de afaceri,
ci se va pune problema îmbogățirii fără justă cauză. Cât privește atitudinea geratului, sunt
mai multe ipoteze: geratul nu cunoaște administrarea. Regula este că geratul nu cunoaște

lOMoARcPSD|11928447
existența gestiunii. Dacă ar cunoaște-o, ar fi mandat. Geratul nu trebuie să aibă capacitate de

exercițiu.
Efectele gestiunii de afaceri:

• obligațiile gerantului
◦ art. 1331: „Obligația de înștiințare. Gerantul trebuie să îl înștiințeze pe gerat despre

gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil.”
◦ art. 1332: „Continuarea gestiunii. Gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue
gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori
până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moștenitorii
acestuia sunt în măsură să o preia.”
◦ art. 1333: „Continuarea gestiunii de către moștenitorii gerantului. Moștenitorii
gerantului care cunosc gestiunea sunt ținuți să continue afacerile începute de acesta
din urmă, în aceleași condiții ca și gerantul.”
◦ art. 1334: „Diligența datorată de gerant. (1) Gerantul este dator să se îngrijească de
interesele geratului cu diligența pe care un bun proprietar o depune în
administrarea bunurilor sale. (2) Când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o
pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului
cu intenție sau din culpă gravă.”
◦ art. 1335: „Obligațiile gerantului. La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea
socoteală geratului și să îi remită acestuia toate bunurile obținute cu ocazia
gestiunii.”
◦ art. 1336: „Actele încheiate de gerant. (1) Gerantul care acționează în nume propriu
este ținut față de terții cu care a contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre
aceștia de a se regresa împotriva gerantului. (2) Atunci când acționează în numele
geratului, gerantul nu este ținut față de terții cu care a contractat decât dacă geratul
nu este obligat față de aceștia.”
• obligațiile geratului: art. 1337 („Obligațiile geratului. (1) Atunci când condițiile gestiunii de
afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să ramburseze
gerantului cheltuielile necesare, precum și, în limita sporului de valoare, cheltuielile utile
făcute de gerant, împreuna cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate, și să îl
despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza
gestiunii. (2) Geratul trebuie să execute și obligațiile născute din actele necesare și utile
care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant. (3) Caracterul necesar sau
util al actelor și cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut. (4) În
vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanței, în urma
unei expertize dispuse de acesta cu procedura prevăzută de lege, pentru ordonanța
președințială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condițiile legii.”
În mod normal, geratul este obligat față de gerant (trebuie să plătească cheltuielile gestiunii).
În mod normal, geratul este terț față de contractele încheiate de gerant și persoanele care sunt
chemate să sprijine administrarea averii geratului. Geratul răspunde față de terțul cu care a
contractat gerantul pe temeiul răspunderii în cadrul gestiunii de afaceri, deci pe temeiul legii.
Art. 1338 – art. 1340.
Natura juridică a gestiunii de afaceri. Gestiunea de afaceri este un izvor distinct de obligații,
o figură juridică distinctă.

lOMoARcPSD|11928447
1. îmbogățirea fără justă cauză
Este faptul juridic licit în care patrimoniul unei persoane se îmbogățește, iar patrimoniul unei
alte persoane sărăcește, ambele împrejurări fiind efectul unei cauze comune, cu consecința că
îmbogățitul trebuie să restituie plata.
Condițiile materiale ale îmbogățirii fără justă cauză:

• să existe o îmbogățire
• să existe o sărăcire
• aceste două împrejurări să fie efectul unei cauze comune
Condițiile juridice ale îmbogățirii fără justă cauză:

• să nu existe o cauză legitimă a îmbogățirii
• caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză = dacă există un alt mijloc
juridic pentru repararea situației patrimoniale, nu se mai utilizează acțiunea în îmbogățire
fără justă cauză
Efectul îmbogățirii fără justă cauză: persoana care s-a îmbogățit este datoare la restituire în
limita celui mai mic dintre efecte.
1. plata nedatorată
Este reglementată în art. 1341 – art. 1344. Plata nedatorată este un fapt juridic licit prin care
o persoană, numită solvens, plătește ceva unei alte persoane, numită accipiens, fără a datora cu
efectul restituirii plății nedatorate.
Condițiile plății nedatorate:

• să fie vorba de o plată (în sensul general pe care îl are în materia executării obligațiilor)
• plata să fie nedatorată
• plata să fie făcută din eroare
Efectele plății nedatorate:

• art. 1345 – art. 1349
Introducerea în răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
Ideea de răspundere juridică se situează la confluența dintre libertate și limitele libertății.

Este bine cunoscută formularea „libertatea fiecăruia dintre noi se oprește acolo unde începe
libertatea celuilalt”. „Pentru a fi liberi trebuie să fim supuși legilor” (Cicero).
Structura de apărare a libertății este o structură de norme juridice. Libertatea are trei
dimensiuni: libertatea față de lumea socială, libertatea față de lumea naturală și libertatea față de noi
înșine. Sub această ultimă dimensiune, libertatea are o semnificație morală.
Când depășim limitele libertății, fie că sunt norme morale, fie că sunt norme juridice, ceea ce
presupune și ideea de vinovăție, ne aflăm în plină problematică a răspunderii. Răspunderea socială
are multiple forme, răspundere morală, răspundere politică. Ne interesează răspunderea juridică care
are înfățișări diferite în funcție de ramura de drept în care se află normele încălcate. Putem vorbi de
o răspundere de drept privat și de una de drept public. Putem să avem o răspundere de drept
constituțional, de drept administrativ, de drept fiscal.

lOMoARcPSD|11928447
În materia dreptului privat, există o răspundere civilă, de dreptul muncii, răspundere

disciplinară, răspundere materială. Ne interesează răspunderea civilă care are două forme principale:
răspunderea delictuală și răspunderea contractuală. Fapta juridică ilicită este un izvor de obligații.
Din acest izvor de obligații se naște un raport juridic obligațional specific, adică un raport de
răspundere civilă.
Din celelalte izvoare de obligații nu se nasc raporturi de răspundere civilă. E vorba de

raporturi obligaționale firești, care, prin nașterea lor, nu presupun încălcarea unor norme, ci
dimpotrivă, respectarea normelor juridice. Răspunderea contractuală se naște din fapte de încălcare
a obligației contractuale. Ne aflăm în zona ilicitului în cazul răspunderii delictuale: încălcare directă
a legii, în cazul răspunderii contractuale: încălcare indirectă, prin încălcarea dispozițiilor
contractuale.
Din fapta ilicită se naște raportul juridic obligațional de răspundere delictuală. În conținutul
acestui raport intră dreptul de creanță al victimei de a obține repararea prejudiciului cauzat de
făptuitor și datoria făptuitorului de a repara material prejudiciul pe care l-a cauzat. Raportul
obligațional de răspundere delictuală dezvăluie o sancțiune civilă în conținutul său. Făptuitorul este
sancționat, în sarcina lui se naște datoria de a repara material prejudiciul cauzat.
Ca natură juridică, răspunderea delictuală nu este doar un raport juridic obligațional, ci este
și o sancțiune civilă. Nu se confundă sancțiunea civilă cu pedeapsa. Ca sancțiune civilă, răspunderea
delictuală nu are caracter strict personal. Datoria de reparare a prejudiciului care apasă în sarcina
făptuitorului se transmite pe cale de succesiune.
Răspunderea delictuală are două funcții, ambele puse în lumină tocmai de ideea de
sancțiune:
• funcția reparatorie – raportul de răspundere delictuală are ca finalitate repararea pagubei
suferite de către victimă
• funcția preventiv-educativă – așa cum se întâmplă în general cu sancțiunile, reprezentarea
subiectivă a iminenței aplicării sancțiunii îl inhibă pe cel care ar vrea să săvârșească un
delict civil
Între cele două funcții există o legătură strânsă. Tocmai pentru că există o funcție
reparatorie, tocmai de aceea sancțiunea este efectivă și este posibilă și funcția preventiv-educativă.
Putem vorbi de răspundere civilă ori de câte ori se încalcă datoria care intra în conținutul
unei obligații civile, fie ea născută dintr-un act juridic, fie dintr-un fapt ilicit. Răspunderea
extracontractuală nu se reduce la răspunderea delictuală. Totuși răspunderea delictuală este cea mai
importantă formă, ea le absoarbe pe celelalte și are un regim juridic comun pentru întreaga
răspundere extracontractuală.
Mai mult decât atât, răspunderea delictuală este dreptul comun pentru întreaga răspundere
civilă. Când regulile răspunderii contractuale nu ar fi suficiente pentru a rezolva probleme practice
care apar, în completarea lor ca drept comun se vor aplica regulile răspunderii delictuale. În C.Civ.
în art. 1349 este reglementat la modul general răspunderea delictuală, iar în art. 1350 este
reglementată răspunderea contractuală. Art. 1351 – art. 1395 se referă la răspunderea delictuală.
Art. 1349 – „Răspunderea delictuală. (1) Orice persoană are îndatorirea să respecte
regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin
acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care,
având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat

lOMoARcPSD|11928447
să le repare integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare
prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina
edificiului. (4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin
lege specială.”
Art. 1350 – „Răspunderea contractuală. (1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile
pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea
este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu,
în condiţiile legii. (3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura
aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai
favorabile.”
Comparație între răspunderea delictuală și răspunderea contractuală
• asemănări: și răspunderea delictuală și răspunderea contractuală au un fundament comun, în

ambele cazuri este vorba de încălcarea unei obligații care generează o obligație de reparație.
În ambele cazuri, structura răspunderii este aceeași (există aceleași condiții): existența unei
fapte ilicite, un prejudiciu, o legătură de cauzalitate, vinovăție.
•
• deosebiri: deosebirile dintre cele două conturează un regim juridic distinct pentru fiecare
formă de răspundere. Deși temeiul este comun (existența unei fapte ilicite), configurația
faptei ilicite este diferită.
◦ În cazul răspunderii delictuale, fapta ilicită constă în obligația generală negativă de a nu
păgubi pe nimeni. Chiar dacă această obligație negativă este generală, ea este uneori
nuanțată prin norme juridice speciale astfel încât de foarte multe ori încălcarea
acestei obligații înseamnă și încălcarea unei norme juridice, alteori e vorba de
încălcarea unor cutume, a unor reguli de conduită. Chiar dacă ele nu sunt sancționate
juridic, încălcarea lor are valoarea ilicitului civil.
◦ Spre deosebire de fapta ilicită delictuală, fapta ilicită contractuală înseamnă încălcarea
unei obligații contractuale, a unui raport contractual.
În faza de negociere precontractuală, dacă nu s-a încheiat un acord privind desfășurarea
negocierilor, răspunderea celor care negociază, dacă își cauzează prejudicii, este delictuală, nu
contractuală. Chiar dacă e vorba de părțile unui contract, dacă una dintre părți săvârșește o faptă în
afara contractului și cauzează un prejudiciu celeilalte părți, răspunderea nu va fi contractuală, ci
delictuală, pentru că fapta nu are legătură cu o anumită obligație contractuală. În contract nu există
doar clauzele expres prevazute de părți, ci și ceea ce legea, obiceiul, uzanțele dintre părți prevăd.
Numai dacă ne aflam în afara conținutului contractului, răspunderea va fi delictuală. Chiar

dacă e vorba de părți legate printr-un contract, dacă una dintre ele provocă prejudicii unui terț, el va
avea o acțiune delictuală împotriva lui. Dacă terțul cauzează un prejudiciu unei părți, partea va avea
o acțiune delictuală împotriva lui. Există, așadar, o diferență între fapta ilicită delictuală și fapta
ilicită contractuală.
Există diferențe care se referă la condițiile răspunderii, astfel, în legătură cu vinovăția se

pune și problema capacității. În materie contractuală, este relevantă capacitatea de exercițiu. Nu
avem în materie delictuală o vârstă care sa marcheze capacitatea delictuală. Avem o prezumție de
existență a discernământului de la vârsta de 14 ani, ceea ce înseamnă că se poate face dovada
contrară: în momentul săvârșirii faptei, autorul nu avea discernământ. Avem o prezumție relativă că
autorul nu avea discernământ până la 14 ani. Victima poate să facă dovada că autorul avea
discernământ.

lOMoARcPSD|11928447
În materie delictuală, punerea în întârziere nu este necesară. În materie contractuală, de

regulă, dar nu întotdeauna, este necesară.
Clauzele de nerăspundere: în materie contractuală, clauzele de nerăspundere sunt privite cu

mai multă îngăduință, în timp ce, în materie delictuală, admisibilitatea acestora este foarte restrânsă.
Mai este o diferență referitoare la întinderea reparării prejudiciului/a răspunderii. În materie

delictuală, se răspunde și pentru prejudiciul previzibil și pentru prejudiciul imprevizibil. În materie
contractuală, de regulă, se răspunde doar pentru prejudiciul previzibil, cu excepția dovezii dolului
debitorului, când se antrenează răspunderea și pentru prejudiciul imprevizibil.
Cât privește dovada elementelor răspunderii, în materie contractuală operează o prezumție

de culpă (art. 1547: „Vinovăţia debitorului. Debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu
intenţie sau din culpă.”). În materie delictuală nu operează o asemenea prezumție, victima trebuie să
facă dovada vinovăției autorului, inclusiv în forma culpei.
Cât privește ipoteza debitorilor multipli, în materie delictuală operează întotdeauna

solidaritatea – făptuitorii care au cazat în comun un prejudiciu răspund solidar față de victimă. În
materie contractuală, de regulă, făptuitorii răspund divizibil. Numai dacă este prevăzut expres prin
lege sau contract ei răspund solidar.
Cumulul răspunderii delictuale cu răspunderea contractuală – nu e vorba de un cumul

propriu-zis. Cuvântul „cumul” exprimă de fapt ideea de alegere între răspunderea delictuală și
răspunderea contractuală. Alegerea este prin ipoteză posibilă când suntem în prezența aceleiași fapte
ilicite.
Problema este dacă ea are semnificație delictuală sau angajează răspunderea contractuală.
Prin problema cumulului nu înțelegem combinarea celor două forme ale răspunderii pentru a se
naște un al treilea regim, nici repararea parțial a prejudiciului și pe temei delictual și pe temei
contractual. Singurul lui înțeles este opțiunea. Problema opțiunii se rezolvă conform regulii:
răspunderea delictuală este înlăturată de răspunderea contractuală.
Dacă fapta ilicită are semnificația încălcării unui contract atunci este vorba de răspundere
contractuală. Când fapta ilicită de încălcare a unui contract are semnificație infracțională (exemplu:
înșelăciunea în contract). Când fapta de încălcare a unui contract este calificată ca infracțiune,
regula este înlăturată în două feluri:
• dacă acțiunea civilă este alăturată acțiunii penale, în procesul penal, victima poate să invoce
doar răspunderea delictuală. Nu se poate invoca, de regula, în procesul penal răspunderea
contractuală. În procesul penal vom avea aceeași fapta cu două semnificații – una delictuală
și una penală.
• când victima optează pentru a formula acțiunea civilă pe cale separată de acțiunea penală,
adică se adresează instanței civile. Victima infracțiunii nu e obligata să pornească acțiunea
civilă în procesul penal. Dacă victima optează pentru calea civilă în fața instanței civile va
putea să aleagă între temeiul contractual și temeiul delictual (singura alegere efectivă).
!!! De la această excepție mai există o excepție: apare în procesul penal când victima este
minoră, acțiunea civilă se pune în mișcare din oficiu. Chiar dacă victima n-ar cere despăgubiri,
acțiunea civilă se pune în mișcare din oficiu împreună cu acțiunea penală. Minorul poate să opteze
chiar în procesul penal între temeiul delictual și cel contractual. Prevederea din procedura penală
arată că este o acțiune în beneficiul minorului. El nu mai poate să facă acțiune pe cale separată și nu

lOMoARcPSD|11928447
mai poate invoca temeiul contractual pe care l-ar putea invoca dacă ar face acțiune pe cale separată.
Deci nu se poate transforma o regulă de favoare pentru minor într-una de defavoare.
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este de două feluri:

• răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei fizice – este dreptul comun al
întregii răspunderi delictuale
• răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice
Răspunderea delictuală pentru fapta proprie a persoanei fizice are următoarea structură:
• fapta ilicită – rezultă din art. 1349 că fapta ilicită este temeiul răspunderii delictuale și că ea
înseamnă o acțiune/inacțiune omenească prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv
sau anumite cutume, se provoacă o pagubă dreptului subiectiv sau intereselor legitime ale
unei alte persoane.
Rezultă din această definiție că fapta ilicită este fie o acțiune, fie o inacțiune. De regulă, este
vorba de o acțiune și nu avem nevoie de o prevedere expresă, când e vorba de o inacțiune,
semnificația ei ilicită există numai dacă avem o normă juridică sau o cutumă care într-o anumită
situație îl obligă pe făptuitor la o anumită acțiune. Refuzul de a îndeplini acea acțiune la care legea
obligă are semnificație ilicită.
Mai rezultă din definiție că e vorba fie de încălcarea unui drept obiectiv, fie de încălcarea
unei cutume. E nevoie să fie consacrată printr-o practică îndelungată. Când vorbim de drept
obiectiv, nu ne referim doar la dreptul intern. România este integrată în sistemul de protecție a
drepturilor omului, este parte la tratate cu caracter internațional, iar normele internaționale fac parte
din dreptul nostru intern în măsura în care au fost semnate convențiile internaționale. România este
membra U.E. și dreptul european este aplicat.
Sunt situații în care caracterul ilicit al faptei este înlăturat. Este vorba de legitima apărare,
starea de necesitate, obligația impusă de lege/permisiunea legii, ordinul superiorului, exercitarea
unui drept subiectiv civil și consimțământul victimei. Aceste 5 împrejurări înlătură caracterul ilicit
al faptei.
Legitima ap ă rare și starea de necesitate

Art. 1360 – „Legitima apărare. (1) Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă
apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu. (2) Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei
indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor
legitimei apărări.”
Art. 1361 – „Starea de necesitate. Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a
deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau
pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii
fără justă cauză.”
Art. 1362 – „Obligaţia terţului de reparare a prejudiciului. Dacă, în cazurile prevăzute la
Art. 1360 alin. (2) şi Art. 1361, fapta păgubitoare a fost săvârşită în interesul unei terţe persoane,
cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.”
Art. 1363 – „Divulgarea secretului comercial. O persoană se poate exonera de răspundere
pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost
impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică.”

lOMoARcPSD|11928447
Obligația impusă de lege – dacă există într-o normă juridică obligația de a acționa într-un
anumit fel, făptuitorul care se conformează acestei obligații și săvârșește acțiunea impusă de
legiuitor, chiar dacă ar cauza un prejudiciu altei persoane, nu răspunde delictual, pentru că fapta nu
mai are caracter ilicit. În situațiile în care legea nu impune, dar permite, permisiunea legiuitorului
înlătură caracterul ilicit al faptei.
Într-o anumită structură instituțională, cel de pe o treaptă ierarhică inferioară care execut ă
un ordin de la un superior nu răspunde delictual chiar dacă ar cauza un prejudiciu unei alte
persoane. Dacă ordinul superiorului este vădit ilicit, nu îl mai absoarbe de răspundere. Cel care
execută un ordin trebuie să filtreze prin propria rațiune și să decidă dacă ordinul este legal sau nu,
iar dacă este vădit ilegal nu trebuie să îl execute.
Sunt situații în care î nsăși legea este î n discu ție . Când legea impune să faci ceva/îți dă
voie să faci ceva, dar legea are o problemă, este neconstituțională sau încalcă dreptul european sau
normele din drepturile omului. Neconcordanța dintre legea internă și constituție sau normele
europene nu poate fi judecată de fiecare om simplu. În asemenea ipoteze, câtă vreme neconcordanța
nu a fost constată de cei competenți, nu ne putem prevala de aplicarea legii.
Exercitarea unui drept subiectiv civil – cât timp făptuitorul se află în exercitarea unui drept
el nu săvârșește o faptă ilicită, cu excepția cazului în care dreptu; este abuziv exercitat. Dacă dreptul
subiectiv civil este exercitat până la limitele lui interne, atunci nu se mai pune problema caracterului
ilicit al faptei. Dacă dreptul este exercitat dincolo de limitele externe, ne aflam în sfera purului ilicit
civil. Abuzul de drept antrenează răspunderea delictuală, pentru că nu înlătură caracterul ilicit al
faptei.
Consimțământul victimei
Art. 1355 – „Clauze privind răspunderea. (1) Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii
sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită
cu intenţie sau din culpă gravă. (2) Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru
prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor victimei. (3) Răspunderea
pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori
diminuată decât în condiţiile legii. (4) Declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu
nu constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despăgubirilor.”
Art. 1356 – „Anunţuri privitoare la răspundere. (1) Un anunţ care exclude sau limitează
răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori nu la cunoştinţa publicului, nu are niciun
efect decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoştea existenţa anunţului la
momentul încheierii contractului. (2) Printr-un anunţ nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea
delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunţ poate avea însă valoarea
semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, dispoziţiile art. 1371 alin. (1).”
• prejudiciu – necesitatea existenței prejudiciului rezultă din art. 1349, art. 1357 („Condiţiile
răspunderii. (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu
vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai
uşoară culpă.”). Prejudiciul este o condiție a răspunderii delictuale. Prejudiciul este
rezultatul social negativ al faptei ilicite, constând în vătămarea unor drepturi subiective
civile sau a unor interese legitime, prin încălcarea normelor dreptului obiectiv sau a unor
cutume.
Prejudiciul nu constă doar în vătămarea unor drepturi sub, ci și a unor interese legitime.
Aceste interese trebuie să aibă stabilitatea în timp și configurația unor adevărate drepturi subiective
chiar dacă nu sunt considerate drepturi subiective.

lOMoARcPSD|11928447
Prejudiciul moral și posibilitatea reparării lui – nu e nicio îndoială că prejudiciul moral se

poate repara prin instrumente nemateriale (art. 253: „Mijloace de apărare. (1) Persoana fizică ale
cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei: a)
interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin
exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin.
(1) lit. b) şi c). (3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere
instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către
instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie
patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este
imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus
prescripţiei extinctive.” și art. 1391: „Repararea prejudiciului nepatrimonial. (1) În caz de
vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru
restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. (2) Instanţa judecătorească va putea, de
asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru
durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar
putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu. (3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile
aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul
când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă. (4) Dreptul
la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia
îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct. (5) Dispoziţiile art. 253-256 rămân
aplicabile.”). Dacă a fost cauzat, prejudiciul trebuie să fie și reparat. În măsura în care toate
condițiile necesare pentru nașterea acestui raport juridic obligațional delictual sunt îndeplinite,
făptuitorul are obligația să repare prejudiciul.
Condițiile necesare pentru repararea prejudiciului:
1. ca să fie reparat integral, prejudiciul trebuie să fie cert = există fie siguranța ca el s-a produs (se
face dovada producerii lui); chiar dacă nu s-a produs, este cert în măsura în care există
siguranța ca se va produce în viitor (poate fi cert și un prejudiciu viitor). Sunt situații în care
deși prejudiciul nu este cert, el poate fi reparat, dar nu integral, ci parțial: pierderea șansei.
Când este vorba de pierderea unei șanse și se face dovada pierderii șansei, prejudiciul poate
fi reparat proporțional cu pierderea șansei de a obține un beneficiu.
2.
3. prejudiciul să nu fi fost încă reparat (asigurări de stat, indemnizații) – dacă se face dovada că
a fost deja reparat, victima nu mai are dreptul la o altă reparație.
Căile prin care se repară prejudiciul:

i. buna înțelegere ii.
calea judiciară
Principiile reparării prejudiciului:

a) principiul reparării integrale a prejudiciului = făptuitorul trebuie să răspundă și pentru
prejudiciul viitor, și pentru cel actual, și pentru cel previzibil, și pentru cel imprevizibil

lOMoARcPSD|11928447
b) principiul reparării în natură a prejudiciului = ori de câte ori este posibil, victima trebuie să
fie pusă în situația anterioară. Sunt situații în care o asemenea reparare nu e deloc posibilă și
se ajunge la repararea prin echivalent (plata unei sume de bani/a altei compensații =
despăgubiri/daune-interese). Distingem între repararea printr-o sumă globală și repararea
prin sume succesive. Ori de câte ori este posibil, victima va fi despăgubită printr-o sumă
globală.
Hotărârea judecătorească prin care se acordă despăgubirile are autoritate de lucru judecat
diferit în funcție de cele 2 ipoteze. În prima ipoteză (suma globală): hotărârea judecătorească are
autoritate deplină de lucru judecat, ca urmare, dacă victima demonstrează că, după pronunțare, ca
urmare a aceleiași fapte, au apărut alte vătămări care nu au fost avute în vedere, atunci nu mai este
autoritate de lucru judecat. În a doua ipoteză, hotărârea are doar o provizorie putere de lucru judecat
– funcționează câtă vreme nu s-au schimbat împrejurările. Făptuitorul ar putea să ceară reducerea
despăgubirilor dacă demonstrează că au încetat consecințele păgubitoare pentru victimă. Victima va
putea să ceară mărirea lor dacă demonstrează că au crescut vătămările cauzate de aceeași faptă (art.
1381 – art. 1395).
• raportul de cauzalitate – nu este o chestiune pur juridică. Vorbim de acea cauză a

prejudiciului care este o acțiune/inacțiune omenească. În antecedența prejudiciului există
numeroase cauze naturale. Sunt foarte multe asemenea acțiuni/inacțiuni în antecedența
prejudiciului, fiind necesară o selecție. Dintre numeroasele acțiuni/inacțiuni trebuie să le
selectăm pe acelea care au determinat cu adevărat cauzarea prejudiciului.
•
În această privință, trebuie să reținem nu numai acțiunea/inacțiunea care sunt cauze directe,
ci și pe cele care sunt cauze indirecte, cauze mediate și imediate, cauze principale și secundare,
cauze și condiții, cauze concomitente și succesive, în măsura în care acestea au într-adevăr o valoare
cauzală în raport cu prejudiciul.
Această selecție e arătată de legiuitor. Legiuitorul civil a stabilit că răspunde delictual

împreună cu făptuitorul și persoana care îl ajută pe făptuitor, care îl instigă, care îl favorizează.
Legiuitorul ne arată care sunt faptele omenești cu valoare cauzală. Nu de puține ori prejudiciul este
cauzat nu de o singură faptă, ci de o multitudine de fapte (un complex cauzal care a generat
prejudiciul). Orice acțiune/inacțiune omenească integrată în complexul cauzal va fi baza răspunderii
cauzale pentru autorul acelor acțiuni/inacțiuni. Și fapta ilicită și prejudiciul și raportul de cauzalitate
sunt elemente obiective și alcătuiesc latura obiectivă a răspunderii delictuale.
• vinovăția – la confluența dintre libertate și normele care țărmuresc libertatea se pune

problema dacă făptuitorul a avut reprezentarea acestor norme, adică a limitelor libertății sale
și dacă a avut această reprezentare, a săvârșit totuși fapta și a urmărit producerea
prejudiciului sau a acceptat producerea prejudiciului. Regula este ca se răspunde numai dacă
există vinovăție.
Elementele definitorii ale vinovăției:

• elementul volitiv – element de voință. Când definim intenția și culpa, avem în vedere
ambele elemente.
• elementul intelectiv – criteriul bunului gospodar (proprietar diligent) obiectiv: un nivel
mediu care este avut în vedere pentru a aprecia în legătură cu făptuitorul dacă a cunoscut
normele, urmările faptei, intenția să producă urmările etc. Este completat cu criteriul
subiectiv, în funcție de împrejurări.
•

lOMoARcPSD|11928447
În ambele ei aspecte, vinovăția este legată de ideea de libertate. Ori de câte ori sunt
împrejurări care curmă libertatea, nu mai există vinovăția. Împrejurările care înlătură vinovăția:
• forța majoră – are o putere mai mare decât cazul fortuit. Are efecte și asupra cauzalității.
Înlătură fie parțial, fie total chiar raportul de cauzalitate. Ca urmare, nici nu mai e relevantă
ideea vinovăției.
• cazul fortuit
• fapta unui terț
• fapta victimei dacă au valoare fie a forței majore, fie a cazului fortuit
Aceste împrejurări pot înlătura vinovăția sau pot înlătura total sau parțial raportul de
cauzalitate. A doua valență e mai importantă ca prima pentru că, dacă se înlătură raportul de
cauzalitate, chestiunea vinovăției devine irelevantă.
Când se pune problema repartizării prejudiciului între victimă și autorul faptei/autorul faptei
și terț, în primul rând avem în vedere criteriul cauzalității (contribuția cauzală a fiecăruia la
producerea prejudiciului). De regulă, făptuitorul răspunde indiferent de forma/gradul de vinovăție.
Când se pune problema repartizării prejudiciului între autor și victimă, forma de vinovăție poate
conta în stabilirea părților de despăgubire și numai dacă este un criteriu eficient.
Art. 1365 – „Efectele hotărârii penale. Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii
penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce
priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.” arată că sfera vinovăției
civile este mai largă decât sfera vinovăției penale. Este posibil ca instanța penală să îl achite pe
făptuitor pentru că nu este vinovat, dar instanța civilă îl poate condamna.
Pentru a se putea angaja răspunderea delictuală, toate aceste condiții trebuie să fie
îndeplinite cumulativ și probate.
1. Proba elementelor răspunderii delictuale

2. Răspunderea delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice
3. Răspunderea delictuală pentru fapta altei persoane
4. Răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, de animale, de ruina
edificiului, de obiectele aruncate
Proba elementelor răspunderii delictuale

Pentru a fi angajată răspunderea delictuală, condițiile răspunderii trebuie să fie dovedite.
Sarcina probei este a victimei. În general, cel care formulează o pretenție trebuie să o dovedească.
Cât privește elementele obiective ale răspunderii, dovada se poate face cu orice mijloc de proba.
Nu e posibilă o probă directă a atitudinii pozitive a făptuitorului, adică a vinovăției.

Prezumțiile simple sunt acelea care sunt utile pentru dovedirea vinovăției. S-a spus că din
configurația elementelor obiective ale răspunderii putem ajunge la o concluzie privind existența
vinovăției pe temeiul unei prezumții simple.
Nu trebuie să tragem concluzia că, făcând dovada elementelor obiective, facem și dovada
elementului subiectiv. Odată dovedite elementele obiective ale răspunderii, acestea au o anumită
configurație. Plecând de la această configurație a faptelor, putem să tragem niște concluzii privind
ceea ce au gândit făptuitorii, care a fost atitudinea lor față de fapta săvârșită și, mai ales, față de
efectele faptei.

lOMoARcPSD|11928447
Acest sistem de prezumții simple presupune o foarte mare abilitate din partea judecătorului.
Când vorbim de angajarea răspunderii delictuale, rolul judecătorului în stabilirea vinovăției este
esențial. Nu trebuie să facem confuzie între elementele obiective și cele subiective ale răspunderii.
Răspunderea delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice

Persoana juridică este o entitate diferită de persoanele fizice care o compun. Este o unitate
abstractă. Existența intelectuală a persoanei juridice o scoate din câmpul ficțiunii. Fiind distinctă de
persoanele fizice care o compun, angajarea răspunderii ei, fie contractuală, fie delictuală, este
posibilă în măsura în care organele persoanei juridice însele sunt implicate fie în încheierea actelor
juridice, fie în săvârșirea faptelor ilicite.
Art. 219 – „Răspunderea pentru fapte juridice. (1) Faptele licite sau ilicite săvârșite de
organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu
atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. (2) Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și
solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți.”
Alin. (1) ne arată care este particularitatea în legătură cu fapta ilicită și cu vinovăția
persoanei juridice care deosebește răspunderea persoanei fizice de răspunderea persoanei juridice.
În ce privește fapta ilicită, întrucât persoana juridică este o realitate intelectuală, săvârșirea faptei
ilicite nu este posibilă în mod direct de către o entitate abstractă.
Trebuie să ne raportăm la anumite persoane fizice care săvârșesc fapta. Acestea trebuie să
fie organele persoanei juridice. Răspunde persoana juridică numai pentru faptele ilicite săvârșite de
persoane fizice care au funcții de conducere. În plus, nu orice faptă săvârșită de asemenea persoane
fizice angajează răspunderea persoanei juridice. Este nevoie ca aceste fapte ilicite să aibă legătură
cu atribuțiile și cu scopul funcției încredințate. Funcția de conducere este definită prin două
elemente: atribuțiile și scopul funcției. Persoana fizică având funcție de conducere exercită anumite
atribuții care formează conținutul funcției, în plus aceste atribuții sunt exercitate în interesul
persoanei juridice.
• Prima ipoteză: organul de conducere săvârșește fapta în exercitarea atribuțiilor din

conținutul funcției și urmărește scopul funcției, caz în care va răspunde persoana juridică.
• A doua ipoteză: organul de conducere săvârșește fapta în exercitarea atribuției, dar fără a
urmări scopul funcției, caz în care răspunde persoana juridică.
• A treia ipoteză: organul de conducere săvârșește fapta depășind conținutul funcției, dar în
scopul realizării intereselor persoanei juridice, caz în care răspunde persoana juridică.
• A patra ipoteză: organul de conducere săvârșește fapta depășind atribuțiile funcției și fără a
urmări interesul persoanei juridice, caz în care nu mai răspunde persoana juridică, pentru că
fapta nu are legătură nici cu scopul funcției, nici cu atribuțiile.
Dacă această cerință este îndeplinită, victima va putea să ceară despăgubiri direct de la
persoana juridică. Persoana juridică este privită ca autor al faptei. Vinovăția persoanei juridice
trebuie analizată din perspectiva persoanei fizice cu funcție de conducere care a săvârșit fapta.
Dacă fapta este săvârșită de un simplu angajat al persoanei juridice sau de orice altă
persoană, nu se va angaja răspunderea delictuală a persoanei juridice. Victima poate să aleagă între
acțiunea împotriva persoanei juridice și acțiunea împotriva persoanei fizice sau ea poate să cheme în
solidar în judecată pentru a răspunde și persoana juridică și persoana fizică vinovată de săvârșirea
faptei ilicite.

lOMoARcPSD|11928447
Persoana juridică și persoana fizică vor răspunde solidar, în temeiul raportului de cauzalitate
– câtă vreme paguba a fost cauzată în comun de mai multe persoane, răspunderea lor este solidară.
Dacă persoana juridică a plătit despăgubirile, ea va avea o acțiune în regres împotriva persoanei
fizice vinovate de săvârșirea faptei. În ultimă instanță, paguba va fi suportată de persoana fizică
vinovată de săvârșirea faptei.
Răspunderea delictuală pentru fapta altei persoane

Regula în materie de răspundere este că suntem responsabili doar pentru faptele noastre.
Caracterul personal al răspunderii dă expresie unui principiu care se stabilește între libertatea
noastră și libertatea celorlalți. Numai în mod excepțional este posibil să răspundem delictual pentru
faptele săvârșite de alte persoane. Ca urmare, cazurile reglementate în C.civ în care este admisă
răspunderea delictuală pentru fapta altei persoane sunt cazuri de excepție, limitativ reglementate.
Numai persoanele expres menționate în codul civil pot atrage răspunderea pentru faptele lor în
sarcina altor pers.
Art. 1372 – „Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție. (1) Cel
care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligat să supravegheze
un minor sau o persoană pusă sub interdicție răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste
din urme persoane. (2) Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de
discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie. (3) Cel obligat la supraveghere este exonerat de
răspundere numai dacă dovedește că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinților
sau, după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta
copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care și-au îndeplinit îndatoririle
decurgând din exercițiul autorității părintești.” Există o diferență esențială între răspunderea
părinților și a tutorilor pentru fapta ilicită săvârșită de minor/persoana pusă sub interdicție și
răspunderea delictuală care are doar obligația de supraveghere.
1. Răspunderea părinților și a tutorilor pentru copiii minori și persoanele puse sub interdicție
Domeniul de aplicare: este conturat prin noțiunile de „părinți”, „tutori” și „minori”. Părinții
sunt și cei care din căsătorie au avut copii, sunt și cei care au născut copii în afara căsătoriei. În
principiu, părinții răspund în mod egal (art. 487 – „Conținutul autorității părintești. Părinții au
dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și
intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor
convingeri, însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile
necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.”).
Numai dacă ne aflăm în situația art. 507 („Exercitarea autorității părintești de către un
singur părinte. Dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească,
pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în
neputință de a-și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.”) este
posibil ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de un singur părinte.
Tutorii sunt cei care, potrivit legii, exercită tutela fie în legătură cu un minor, fie în legătură
cu o persoană pusă sub interdicție. Noul cod civil lărgește sfera de răspundere de la părinți la tutori.
Cel pus sub interdicție este cel în legătură cu care s-a efectuat procedura de punere sub interdicție
finalizată cu actul de punere sub interdicție.

lOMoARcPSD|11928447
Fundamentarea acestei răspunderi: când este vorba de părinți, obligația de a crește copilul,
care este suma tuturor obligațiilor din conținutul autorității părintești, întemeiază răspunderea pentru
faptele ilicite ale minorilor. Când e vorba de minori puși sub tutelă, situația este aceeași.
Nu mai este vorba de o simplă obligație de supraveghere, acesteia i se adaugă obligația de a

educa copilul și de a-l crește. Când e vorba de un tutore, el exercită toate drepturile celui pus sub
interdicție. Când se pune problema exonerării de răspundere a părinților sau a tutorilor, ei vor trebui
să facă o dovadă practic imposibilă. Nu mai este suficient să facă dovada că și-au exercitat în mod
corespunzător obligația de supraveghere, ci toate obligațiile ce decurg din autoritatea părintească,
ceea ce este imposibil. Această afirmație este echivalentă cu a spune că răspunderea se întemeiază
pe calitatea de părinte/tutore.
Condi țiile angajării răspunderii :

• condiții speciale: copilul să fie minor/persoana să fie pusă sub interdicție
• condiții generale: să existe o faptă ilicită săvârșită de minor, un prejudiciu adus prin faptă și
un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Condițiile generale se analizează în
persoana minorului. Nu este nevoie de vinovăția minorului/a persoanei puse sub interdicție.
Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, se angajează răspunderea delictuală a părinților în mod
egal sau a tutorelui. Ei vor avea obligația de reparare a prejudiciului. Dacă se poate face dovada
vinovăției minorului/a persoanei puse sub interdicție, atunci se poate angaja și răspunderea pentru
fapta proprie a minorului. Dacă o asemenea ipoteză există, dacă părinții sau tutorele ar plăti
despăgubirea, teoretic există acțiune în regres împotriva minorului/a persoanei puse sub interdicție.
Exonerarea de răspundere: numai teoretic este posibilă. Practic, părinții și tutorele nu vor
putea fi exonerați de răspundere.
1. Răspunderea persoanelor care au obligația de supraveghere față de anumiți minori – art.

1372, art. 1374
Art. 1374 – „Corelația formelor de răspundere pentru fapta altei persoane. (1) Părinții nu
răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerințele răspunderii persoanei care avea obligația de
supraveghere a minorului. (2) Nicio altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta
prejudiciabilă săvârșită de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care
comitentul este părintele minorului care a săvârșit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta
asupra temeiului răspunderii.”
Domeniul de aplicație: este conturat de noțiunea de „persoană responsabilă” și noțiunea de

„obligație de supraveghere”. Se aplică această formă de răspundere numai dacă fapta ilicită este
săvârșită de un minor în timpul în care se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea unei persoane
care avea o asemenea obligație izvorâtă dintr-un contract sau din lege.
C.civ. actual lărgește sfera persoanelor responsabile. În vechiul cod, această răspundere
apăsa numai în sarcina persoanelor care aveau atribuții educative în procesul de învățământ
(profesori, educatori, învățători). După noul cod civil, o bonă angajată pe baza unui contract de
munca sau pe baza unei înțelegeri răspunde în temeiul art. 1374. Oricine are obligația de
supraveghere născută fie din contract, fie din lege va răspunde.
Fundamentarea acestei răspunderii: răspunderea se întemeiază pe obligația de supraveghere

a minorului, indiferent dacă izvorul obligației este contractual sau legal.

lOMoARcPSD|11928447

• condiții generale: condițiile răspunderii pentru fapta proprie trebuie analizate în persoana
minorului. Va trebui să se facă dovada că minorul a săvârșit o faptă ilicită, că a provocat un
prejudiciu, că între faptă și prejudiciu există o legătură de cauzalitate. Vinovăția minorului
nu este necesară pentru angajarea răspunderii persoanei care supraveghează. Este firesc să
fie așa, pentru că rațiunea de a fi a acestei răspunderi este aceea de a-i asigura pe terți în
cazul în care minorii săvârșesc fapte ilicite, indiferent de existența discernământului lor.
Răspunderea aceasta este reglementată în beneficiul victimelor.
• condiții speciale: rezultă chiar din domeniul de aplicație a răspunderii. Trebuie să fie vorba
de un minor, iar minorul poate fi o persoană până la 18 ani, dacă nu cumva prin căsătorie
dobândește capacitate deplină. Regula este că până la 18 există statutul de minor, dar prin
căsătorie persoana capătă capacitate deplină. Fapta minorului trebuie să fi fost săvârșită în
timpul cât se afla sub supraveghere sau trebuia să fie sub supravegherea persoanei
responsabile. Și dacă minorul a scăpat de sub supraveghere, dar pentru că persoana
responsabilă nu și-a exercitat în mod corespunzător supravegherea, ea va fi responsabilă.
Dacă sunt îndeplinite condițiile speciale și generale, se naște un raport între victimă și
persoana responsabilă care va avea obligația de reparare a prejudiciului. Dacă victima poate proba
discernământul minorului, poate formula acțiune împotriva minorului sau poate formula acțiune
împotriva ambilor, atât persoana responsabilă cât și minorul răspunzând solidar. Dacă persoana
responsabilă a plătit despăgubirile, ea va putea formula o acțiune în regres împotriva minorului.
Exonerarea de răspundere: Art. 1372 alin (3) prevede faptul că cel obligat la supraveghere
este exonerat de răspundere numai dacă dovedește că nu a putut împiedica producerea faptei. Va
trebui să facă dovada că, deși și-a exercitat obligația în mod corespunzător, totuși minorul a săvârșit
fapta ilicită. Aceasta este diferența esențială dintre această răspundere și răspunderea părinților și a
tutorilor.
Corela ția dintre răspunderea părinților/a tutorilor ș i r ăspunderea care are obligația de
supraveghere: art. 1374, rezultă că atunci când simultan se îndeplinesc și condițiile pentru angajarea
răspunderii părinților și condițiile pentru angajarea răspunderii persoanei care are obligația de
supraveghere, această din urmă persoană va fi responsabilă, fiind înlăturată răspunderea părinților.
Se bazează pe ideea că exercitarea corespunzătoare a obligației de supraveghere e de natură să
absoarbă riscurile generate de carențele din educația și creșterea minorului. Ca urmare, absorbirea
acestor riscuri înlătură răspunderea părinților. Dacă persoana care are obligația de supraveghere face
dovada că și-a exercitat corespunzător obligația de supraveghere, atunci renaște răspunderea în
sarcina părinților.
Corelația dintre cele două forme de răspundere explică această soluție. Răspunderea
părinților este o răspundere generală și subsidiară, în timp ce răspunderea persoanei care are
obligația de supraveghere este o răspundere specială și principală. Ca urmare, dacă funcționează
răspunderea persoanei care are obligația de supraveghere, ea înlătură răspunderea părinților. Dacă
însă această răspundere nu funcționează, atunci va renaște răspunderea părinților.
Această corelație dintre cele două forme de răspundere este întemeiată și pe un argument de
echitate. Dacă este exercitată corespunzător, obligația de supraveghere absoarbe riscurile născute
din carențele din educația și creșterea minorului. Dacă totuși minorul săvârșește fapta ilicită, deși
obligația de supraveghere a fost exercitată corespunzător, este echitabil față de victimă ca părinții să
răspundă, pentru că altfel victima ar rămâne nedespăgubită.
1. Răspunderea comitenților pentru faptele ilicite săvârșite de prepușii lor – art. 1373

lOMoARcPSD|11928447
Art. 1374 – „Răspunderea comitenților pentru prepuși. (1) Comitentul este obligat să repare
prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu
atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract
sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește
anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia. (3) Comitentul nu răspunde dacă
dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei
prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor
încredințate.”
Domeniul de aplicație: este conturat de noțiunile de „raport de prepușenie”, „comitent” și

„prepus”. Raportul de prepușenie se stabilește între două persoane fie pe temei contractual, fie pe
temei legal astfel încât una dintre persoane, numită comitent, poate să direcționeze, să supravegheze
și să controleze activitatea celeilalte persoane, numită prepus. Raportul de prepușenie este un raport
de subordonare, dar nu o simplă subordonare, pentru că prepusul, în activitatea pe care o desfășoară,
deși se află sub îndrumarea, supravegherea și controlul comitentului, are totuși o anumită autonomie
de mișcare fără de care nu și-ar putea îndeplini funcțiile. Prepusul lucrează în interesul comitentului
și exercită o funcție în interesul comitentului.
Acest raport se naște fie dintr-un contract, fie dintr-o obligație legală. Contractul tip din care
se naște un astfel de raport este contractul de muncă. Dacă persoana angajată este detașată, comitent
devine cel la care s-a detașat persoana angajatului. În cazul delegării, nu mai operează un astfel de
efect. Exista multe alte contracte, în măsura în care acele contracte acordă comitentului
supravegherea, controlul și direcția asupra prepusului: de exemplu, contractul de mandat, contractul
de antrepriză. În toate cazurile, prepusul trebuie să se afle sub îndrumarea, supravegherea și
controlul comitentului. Sunt situații în care legea însăși prevede nașterea unui raport de prepușenie:
situația tipică era a militarilor în termen. Ministerul apărării răspundea pentru faptele militarilor în
termen.
Fundamentarea acestei răspunderii: inițial, sub imperiul vechiului cod civil și sub inspirația
codului civil francez, s-a apreciat că răspunderea comitenților se bazează pe o culpă de alegere,
obligația comitentului de a-și alege cum trebuie prepușii. Dacă aceștia săvârșesc fapte ilicite
înseamnă că această obligație nu a fost respectată (culpa în alegere).
Apoi, s-a spus că este vorba de o culpă de supraveghere. Chiar dacă și-a ales bine prepusul,
oamenii se schimbă în timp și trebuie să fie mereu controlați, deci nu a existat o obligație de
supraveghere corespunzătoare din partea comitentului. Apoi, s-a spus că indiferent de izvorul
acestei atitudini culpabile, important este că ne aflăm în prezența unei prezumții absolute de culpă.
Nu e vorba de niciun fel de culpă, e vorba pur și simplu de obligația pe care o are comitentul
de a garanta terții pentru faptele păgubitoare săvârșite de prepuși. Din simplul fapt că se servește
comitentul de serviciile prepusului și că acesta poate cauza prejudicii rezultă că trebuie să existe o
obligație de garanție, în sensul unei forme de asigurare a terților pentru cazul în care prepușii
săvârșesc fapte ilicite păgubitoare. Răspunderea comitenților nu mai este o răspundere subiectivă, ci
obiectivă.
Răspunderea obiectivă – obligație de garanție, de reparare a prejudiciului indiferent de

vinovăție (excepție de la răspunderea subiectivă), pentru a se asigura o mai bună protecție a
intereselor victimei.

lOMoARcPSD|11928447
• condiții speciale: existența unui raport de prepușenie, fapta să fie săvârșită de prepus în
legătură cu atribuțiile și scopul funcției încredințate, funcția pe care o exercită prepusul are
un conținut și un scop. Comitentul nu va răspunde doar atunci când prepusul a depășit
conținutul funcției și nici nu mai lucrează în interesul comitentului (când nu mai există
legătură între fapta prepusului și comitent) – sunt valabile condițiile de la angajarea
răspunderii persoanei juridice.
• condiții generale: analizate în persoana prepusului, să fi săvârșit o faptă ilicită, care a cauzat
un prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate și să existe vinovăția prepusului
Unii autori spun că nu este necesară dovedirea vinovăției prepusului. Dacă ne raportam la
C.civ, acești autori se întemeiază pe ideea ca în art. 1374 nu se face referire la vinovăția prepusului
pentru angajarea răspunderii comitentului. Câtă vreme regula este că trebuie să existe vinovăție, ar
fi trebuit să fie menționat în text că nu este necesară vinovăția.
Acest lucru este menționat expres, de exemplu, în art. 1375: „independent de orice culpă”. În
art. 1374 nu avem această expresie, deci e nevoie de vinovăția prepusului pentru a se angaja
răspunderea comitentului. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, se produce și efectul răspunderii:
obligația de reparare a prejudiciului față de victimă.
Efectele răspunderii comitentului sunt analizate în două planuri: planul raportului dintre
comitent și victimă și planul raportului dintre comitent și prepus. Victima are alegerea să se îndrepte
împotriva comitentului sau împotriva prepusului, fără a fi o ordine între acestea două, sau se poate
îndrepta împotriva amândurora. În acest caz, ei vor răspunde solidar în temeiul raportului de
cauzalitate.
Răspunderea comitentului se întemeiază pe obligația de garanție, care este un temei obiectiv.

Echitabil este ca fiecare comitent să răspundă pentru partea de prejudiciu cauzată de propriul
prepus. În schimb, între comitent și prepus, răspunderea față de victimă este solidară. În cazul
răspunderii între prepuși, chiar dacă sunt legați de comitenți diferiți, ei răspund solidar pentru că au
cauzat împreună prejudiciul.
a) planul raportului dintre comitent și victimă

b) planul raportului dintre comitent și prepus – dacă a fost plătită despăgubirea de către
comitent, acesta are o acțiune în regres împotriva prepusului. Până la urmă, echitabil este să
răspundă cel care a săvârșit fapta ilicită. Răspunderea comitentului este un avantaj creat
pentru victimă, mai ales în cazul insolvabilității prepusului. Dacă sunt mai mulți prepuși,
comitentul se poate îndrepta împotriva tuturor pentru toată suma. Se păstrează beneficiul
solidarității prepușilor. Dacă sunt prepuși legați de comitenți diferiți, comitentul se îndreaptă
împotriva propriului prepus. Dacă din eroare a plătit mai mult, comitentul se va putea
îndrepta împotriva celuilalt comitent sau a celorlalți prepuși.
Exonerarea de răspundere: comitentul poate invoca forța majoră, fapta victimei sau fapta
unui terț, dacă acestea au valoarea forței majore. Cazul fortuit nu exonerează de răspundere. Întrucât
vinovăția nu este relevantă în legătură cu răspunderea comitentului, iar cazul fortuit înlătură
vinovăția, nu este relevant în acest caz. Ar putea să aibă relevanță dacă evenimentul cu valoare de
caz fortuit acționează și în legătură cu raportul de cauzalitate.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, animale, ruina edificiului și

lucrurile aruncate

lOMoARcPSD|11928447
Ca și răspunderea pentru fapta altei persoane, și această răspundere este una de excepție.
Dreptul comun (răspunderea persoanei pentru fapta proprie) se va aplica în continuare ori de câte
ori dispozițiile de la răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale, ruina edificiului și
lucrurile aruncate se completează cu acestea.
i. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general – art. 1376, art. 1377, art.
1378, art. 1380
Art. 1376 – „Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri. (1) Oricine este obligat să
repare, independent de orice cuplă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa. (2) Dispozițiile
alin. (1) sunt aplicabile și în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare. Cu toate
acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui
faptă culpabilă întrunește, față de ceilalți, condițiile forței majore.”
Art. 1377 – „Noțiunea de pază. În înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are paza
animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui
contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra
animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu.”
Art. 1380 – „Cauze de exonerare. În cazurile prevăzute la art. 1375, 1376, 1378 și 1379 nu
există obligație de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta
victimei înseși ori a unui terț sau este urmarea unui caz de forță majoră.”
Domeniul de aplicare: este conturat de noțiunile de „lucru”, „pază juridică” și „paznic

juridic”, „cauzarea de către lucru a prejudiciului” și persoana care beneficiază de această
răspundere. În sfera noțiunii de lucru intră toate lucrurile, cu excepția acelora pentru care legea
prevede o răspundere specială. Ori de câte ori nu avem prevederi speciale în legătură cu anumite
categorii de lucruri, ele vor intra în sfera noțiunii de lucru în sensul art. 1376. Orice lucru care are
autonomie cauzală în raport cu producerea unui prejudiciu intră în sfera acestei noțiuni. Pentru că
este vorba de răspundere pentru prejudicii cauzate de lucruri în general, avem și o categorie de
lucruri pentru care legiuitorul a prevăzut forme de răspundere speciale.
Noțiunile de pază juridică și paznic juridic: noțiunea de pază este un raport care se stabilește
între o anumită persoană, numită paznic juridic, și un anumit lucru asupra căruia persoana
respectivă exercită în mod independent controlul și supravegherea și se servește de lucru în interesul
propriu (criteriul direcției intelectuale – este paznic juridic cel care, în mod independent, exercită
controlul și supravegherea asupra lucrului și se servește de lucru în interes propriu).
Nu trebuie să confundăm noțiunile de paznic juridic și pază juridică cu noțiunile de pază

materială și paznic material (este un raport de fapt, iar paznicul material nu lucrează pentru el însuși,
ci pentru paznicul juridic, el nu are direcția intelectuală asupra lucrului, ci el folosește lucrul pe baza
direcției intelectuale pe care o exercită paznicul juridic.
De cele mai multe ori, între paznicul juridic și cel material există un raport de prepușenie.
Sunt situații în care paza juridică este scindată: există lucruri cu o structură complexă și în cazul lor
se poate face diferența între paza juridică a folosinței și paza juridică a structurii. Chiar dacă există
un paznic juridic al lucrului, în final paznicul juridic va avea o acțiune în regres împotriva
fabricantului, dacă a fost un viciu de fabricație la producerea prejudiciului.
Art. 1349 – „Răspunderea delictuală. (1) Orice persoană are îndatorirea să respecte
regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin

lOMoARcPSD|11928447
acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care,
având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat
să le repare integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare
prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina
edificiului. (4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin
lege specială.”
Cauzarea de către lucru a prejudiciului: avem în vedere orice lucru care are autonomie
cauzală, cu excepția acelora pentru care legiuitorul a reglementat forme speciale de răspundere. Nu
ne interesează situațiile în care lucrul este o simplă prelungire a omului (cuțitul unui ucigaș). Ne
interesează acele ipoteze în care lucrul se desprinde cauzal de persoană, de om, el are propria
autonomie cauzală. Numai într-o asemenea ipoteză discutăm despre răspunderea pentru fapta
lucrului (lucrul acționează el însuși ca și cum ar fi o persoană). Dacă lucrul este o simplă continuare
a acțiunii omenești nu suntem în prezența răspunderii pentru fapta lucrului.
Persoanele care beneficiază de prevederile art. 1376 sunt victima și succesorii ei. Paznicul
material, când victima ar face o acțiune directă împotriva lui, n-ar putea să invoce acest text de lege.
Acest text este numai în folosul victimei și al succesorilor ei. Există totuși niște situații în care chiar
victima nu s-ar putea bucura întru totul de beneficiul invocării acestui text: victima se folosește de
un lucru cu consimțământul paznicului juridic. Până la urmă, lucrul nu mai este folosit în interesul
paznicului juridic, ci în interesul victimei. Sau situația în care victima folosește în mod clandestin
lucrul.
Fundamentarea acestei răspunderi: e vorba de o răspundere obiectivă, independentă de culpa

paznicului juridic („independent de orice culpă”). Este o obligație de garanție pe care o are cel care
se folosește de lucru în situația în care lucrul scăpat de sub control cauzează prejudicii.

• condiții generale: să existe o faptă de cauzare a prejudiciului, să existe un prejudiciu, să
existe un raport de cauzalitate
• condiții speciale: să existe raport de pază juridică, care aparține, de regulă, proprietarului.
Proprietarul poate proba că paza juridică a fost transmisă altei persoane. Probarea se poate
face fie pe cale convențională, fie pe baza deposedării (hoțul, simplul posesor).
Dacă sunt întrunite condițiile, se naște obligația de reparare a prejudiciului în sarcina

paznicului juridic. Dacă există și un paznic material, victima poate face acțiune și împotriva lui, iar
cei doi paznici pot răspunde solidar.
Exonerarea de răspundere: invocarea forței majore, fapta unui terț sau fapta victimei, dacă
acestea au valoarea forței majore. Din art. 1351 rezultă că forța majoră este un eveniment extern, ca
urmare, dacă ar fi vorba de un element intern lucrului, nu mai este vorba de forța majoră.
Evenimentul acesta extern trebuie să fie imprevizibil (imprevizibilitate absolută – nimeni nu putea
sa prevadă producerea acestui eveniment). Evenimentul este și invincibil (resursele omenești nu
sunt suficiente pentru a învinge acest eveniment extern; invincibilitate absolută). Evenimentul este
și inevitabil. Forța majoră înlătură total sau parțial raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și
prejudiciu (înlătură și vinovăția).
Cazul fortuit: nu mai e vorba de un eveniment extern, ci poate fi vorba și de un eveniment

intern. Este un eveniment care nu poate fi prevăzut și evitat de către cel chemat să răspundă. Aceste

lOMoARcPSD|11928447
caractere sunt doar relative, sunt analizate numai în raport cu făptuitorul. Cazul fortuit poate înlătura
vinovăția.
i. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale – art. 1375, art. 1377, art. 1380
Art. 1375 – „Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale. Proprietarul unui animal
sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de
animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.”
Domeniul de aplicație: noțiunea de „animal” și „paza juridică”. Animal nu este doar

mamiferul, ci orice altă ființă decât cea omenească. Pentru animalele domestice se răspunde
întotdeauna. Pentru animalele sălbatice aflate în rezervații, răspunde instituția care are în
administrare rezervația. Dacă e vorba de animale aflate în libertate, inspectoratele silvice nu răspund
pe temeiul acestui text, dar ar putea răspunde pentru fapta proprie dacă nu au luat toate măsurile
corespunzătoare.
Fundamentarea acestei răspunderi: este vorba de o răspundere obiectivă „independent de

culpă”, ca urmare, este vorba de o obligație de garantare pe care paznicul o are în raport cu el care
suferă prejudiciul.

• condiții speciale: să existe raportul de pază juridică în raport cu un anumit animal care a
cauzat prejudicii
• condiții generale: animalul să fi cauzat un prejudiciu, să existe raportul de cauzalitate
Dacă condițiile au fost îndeplinite, se naște obligația de reparare a prejudiciului în sarcina

paznicului juridic al animalului.
Exonerarea de răspundere: invocând forța majoră, fapta victimei sau fapta terțului, dacă
acestea au valoarea forței majore
i. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului – art. 1378
Art. 1378 – „Răspunderea pentru ruina edificiului. Proprietarul unui edificiu sau al unei
construcții de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea
unor părți din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție.”
Domeniul de aplicație: noțiunile de „edificiu”, „ruina edificiului”, „producerea ruinei din

cauza lipsei de întreținere sau din cauza unui viciu de construcție”. Edificiul este orice lucrare
indiferent dacă este supraterană, subterană, în măsura în care există posibilitatea ruinării. Ruina
edificiului nu se confundă cu distrugerea edificiului. Este un fenomen care se produce în mod
natural și nu se confundă cu prăbușirea unei construcții ca urmare a unui cutremur sau a unui
accident. Suntem în prezența ruinei dacă este provocată de lipsa de întreținere sau de un viciu de
construcție.
Persoana chemată să răspundă: proprietarul construcției. Răspunderea este legată de

proprietate. Și superficiarul răspunde potrivit acestui text.

• condiții generale: să existe un prejudiciu, legătura de cauzalitate

lOMoARcPSD|11928447
• condiții speciale: ruina să fie determinată de lipsa de întreținere sau de un viciu de

construcție
Efectele răspunderii: se naște obligația reparării prejudiciului de către proprietar, care poate
sa aibă o acțiune în regres fie împotriva locatarului, fie împotriva antreprenorului și arhitectului
dacă unul sau altul este vinovat de viciul de construcție. Și această răspundere este întemeiată pe
ideea de garanție, este o răspundere obiectivă, deci se poate apăra invocând forța majoră, fapta
victimei sau fapta terțului, dacă aceasta are valoarea forței majore.
i. Alte cazuri de răspundere – art. 1379
Art. 1379 – „Alte cazuri de răspundere. (1) Cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu,
răspunde pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru. (2) Dacă,
în cazul prevăzut la alin. (1), sunt îndeplinite și condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
lucruri, victima are un drept de opțiune în vederea reparării prejudiciului.”
Domeniul de aplicație: noțiunile de „imobil”, „ocupant al imobilului”. Ocupantul imobilului:

nu contează dacă el are un titlu contractual sau nu de folosire a imobilului.

• condiții generale: căderea/aruncarea lucrului, să se fi creat un prejudiciu în patrimoniul unei
persoane, să existe raportul de cauzalitate
• condiții speciale: să fie vorba de un ocupant al imobilului
Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, ocupantul imobilului va avea obligația de reparare a
prejudiciului. Cel care ocupă imobilul se poate apăra de răspundere invocând forța majoră, fapta
victimei sau fapta unui terț, dacă acestea au valoarea forței majore.
Efectele obligațiilor – realizarea drepturilor și executarea datoriilor care intră în

conținutul acestor raporturi obligaționale
În mod normal, obligațiile se execută voluntar. Vorbim de executarea în natură benevolă ca

mod firesc de executare a obligațiilor. Când debitorul nu vrea să execute, se pune problema
executării silite a obligațiilor. Regula impune ca obligațiile să fie executate în natură, chiar dacă e
vorba de o executare silită. În măsura în care nu e posibilă o executare silită în natură, obligațiile se
execută prin echivalent, adică prin plata unei despăgubiri, ceea ce, de cele mai multe, ori
echivalează cu un raport de răspundere contractuală.
Pentru că ori de câte ori este vorba de obligații născute din alte izvoare decât contractul am
văzut că obligațiile sunt cârmuite de regimul de drept comun, care este regimul răspunderii civile
delictuale și, ca urmare, în acea ipoteză, fie că e vorba de răspundere delictuală propriu-zisă, fie că e
vorba de o obligație născută dintr-un alt izvor, executarea obligației va fi cârmuită de regimul
răspunderii delictuale.
Executarea în natură de bună voie
Executarea benevolă a obligațiilor se mai cheamă și plată și este reglementată în art. 1469 –
art. 1515.

lOMoARcPSD|11928447
Art. 1469 – „Noţiune. (1) Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este
executată de bunăvoie. (2) Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea
oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei.”
Noțiunea de plată: plata este o operație juridică în al cărei conținut intră un fapt material,
adică executarea unei prestații care este obiectul unei obligații civile, și un acord de voințe între
creditor și debitor cu privire la efectuarea acestei prestații.
Este modul firesc de stingere a obligațiilor, dar nu se reduce la simplul fapt al executării
prestației care formează obiectul obligației. Pentru ca această executare a prestației să aibă loc,
există mai întâi o manifestare de voință a debitorului care plătește și alta a creditorului care acceptă
plata.
Așadar, prin întâlnirea acestor două voințe, se încheie acordul de plată. Această natură dublă
a plății are consecințe în ceea ce privește modul de stingere a acestei obligații. Noțiunea de plată în
dreptul civil nu are accepția din dreptul comun, nu este vorba doar de plata unei sume de bani, ci de
executarea oricărei prestații care formează obiectul unei obligații (orice prestație de a da, a face, a
nu face).
În legătură cu plata, idee care ne trimite și la plata lucrului nedatorat, există întotdeauna un
temei, adică un izvor al obligației. Art. 1471 – „Plata obligaţiei naturale. Restituirea nu este
admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie.” (nu este nedatorată
obligația naturală).
Art. 1472 – „Persoanele care pot face plata. Plata poate să fie făcută de orice persoană,
chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie.”
Cine pl ătește : întrebări legate de subiectele plății. În mod normal, debitorul plătește,
aceasta este regula. El poate să plătească el însuși sau prin reprezentant. Plata poate fi făcută și de
moștenitorii debitorului. Deși este vorba și de un act juridic când vorbim de plată, și deci acest
acord ar trebui să îndeplinească condițiile de validitate ale actului juridic, când vine vorba de plată,
ea poate să fie făcută și de un incapabil (art. 1473 – „Plata făcută de un incapabil. Debitorul care a
executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data
executării.”).
Plata poate să fie făcută de orice persoană, dar creditorul, dacă are motive întemeiate, poate
să refuze plata făcută de un terț. De exemplu, debitorul îi poate comunica creditorului să nu
primească plata de la un terț, pentru că terțul după aceea ce se poate întoarce împotriva debitorului
în mod mai dezavantajos.
Există o situație în care, chiar dacă a primit o asemenea comunicare, creditorul poate să
accepte totuși plata: situația în care refuzul l-ar dezavantaja, când debitorul este insolvabil și nu și-ar
putea realiza creanța. Creditorul ar mai putea să refuze plata în situația în care, în funcție de natura
obligației sau dacă există o clauză expresă, obligația nu poate fi executată decât de către debitor: de
exemplu, creditorul a comandat debitorului un tablou, este vorba de o obligație intuitu personae.
Art. 1474 – „Plata obligaţiei de către un terţ. (1) Creditorul este dator să refuze plata
oferită de terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia
cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor. (2) În celelalte cazuri, creditorul nu
poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca
obligaţia să fie executată numai de debitor. (3) Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este

lOMoARcPSD|11928447
făcută pe seama debitorului. În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât
în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. (4) Dispoziţiile prezentului capitol privind condiţiile
plăţii se aplică în mod corespunzător atunci când plata este făcută de un terț.”
Dacă terțul a plătit pentru el sau crezând că plătește pentru el sau dacă a vrut să facă o
liberalitate pentru creditor, în realitate nu se poate stinge obligația debitorului față de creditor. Este
important ca terțul să acționeze pe seama debitorului. Plata își păstrează cele două elemente chiar și
când a fost făcută de un terț: acordul de voințe și faptul că este un fapt material.
Art. 1475 – „Persoanele care pot primi plata. Plata trebuie făcută creditorului,
reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate
de instanţă să o primească.”
Cui i se pl ătește : în mod normal, creditorului i se plătește. El poate să primească plata

direct sau indirect prin reprezentanți, către moștenitori. Sunt situații în care plata poate să fie făcută
și unui terț (art. 1477 – „Plata făcută unui terţ. (1) Plata făcută unei alte persoane decât cele
menţionate la Art. 1475 este totuşi valabilă dacă: a) este ratificată de creditor;
b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei;
c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor.
(2) Plata făcută în alte condiţii decât cele menţionate la alin. (1) stinge obligaţia numai în măsura
în care profită creditorului.”). Prin ratificarea plății făcută către un terț, se creează un raport de
mandat între terț și creditor.
Inițial, când plătește plata, terțul nu este creditor, dar apoi primește o cesiune de creanță și
devine creditor. Terțul primește o chitanță liberatorie de la creditor, pentru a-i face o liberalitate, a-și
plăti o datorie etc, prin primirea chitanței liberatorii, debitorul va fi liberat. În orice altă ipoteză,
dacă plata profită creditorului, ea este valabilă chiar dacă este făcută unui terț.
Art. 1478 – „Plata făcută unui creditor aparent. (1) Plata făcută cu bună-credinţă unui
creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul
creditor. (2) Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit
regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor.”
Plata făcută unui creditor aparent: de obicei creditorul aparent are titlul constatator al
creanței, în ochii debitorului, creditorul aparent este adevăratul creditor. Creditorul aparent are
această calitate nu numai pentru că debitorul este în eroare, ci pentru că el are un titlu pe baza căruia
cineva l-ar putea crede adevăratul creditor. Numai dacă debitorul este de bună credință plata este
valabilă. Dacă nu cumva există și un alt mijloc procedural, creditorul adevărat se poate întoarce
împotriva creditorului aparent pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză.
Art. 1479 – „Plata bunurilor indisponibilizate. Plata făcută cu nesocotirea unui sechestru, a
unei popriri ori a unei opoziţii formulate, în condiţiile legii, pentru a opri efectuarea plăţii de către
debitor nu îi împiedică pe creditorii care au obţinut luarea unei asemenea măsuri să ceară din nou
plata. În acest caz, debitorul păstrează dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata
nevalabil făcută.”
Sunt situații în care terții în raport cu raportul obligațional instituite măsuri asiguratorii pe
obiectul plății care trebuie făcută de debitor către creditor. Debitorul le încalcă, dar asiguratorii au
dreptul să ceară de la debitor plata, debitorul poate să facă plata de două ori, dar are dreptul la
acțiune în regres.

lOMoARcPSD|11928447
Art. 1476 – „Plata făcută unui incapabil. Plata făcută unui creditor care este incapabil de a
o primi nu liberează pe debitor decât în măsura în care profită creditorului.”
În mod simetric față de situația debitorului, și în cazul creditorului incapacitatea nu este un

impediment, dar nu este absolut, ci relativ, numai în măsura în care i-a profitat creditorului.
Ce se pl ătește : se plătește obiectul obligației, prestația care formează obiectul obligației.

Regula este că trebuie să se plătească întocmai obiectul care a format obligația (art. 1480 –
„Diligenţa cerută în executarea obligaţiilor. (1) Debitorul este ţinut să îşi execute obligaţiile cu
diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în
care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel. (2) În cazul unor obligaţii inerente unei
activităţi profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate.”
Debitorul trebuie să își execute obligațiile cu diligența pe care un bun proprietar o depune în
administrarea bunurilor sale, se poate deroga de la această regulă prin lege sau contract. Obligația
profesionistului este văzută mai exigent, are anumite standarde ale profesiei. Aceste principii se
aplică în mod specific în funcție de fiecare prestație.
Art. 1481 – „Obligaţiile de mijloace şi obligaţiile de rezultat. (1) În cazul obligaţiei de

rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis. (2) În cazul obligaţiilor de
mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului
promis. (3) Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama
îndeosebi de:
a) modul în care obligaţia este stipulată în contract;
b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;
c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.”
Obligațiile de rezultat: rezultatul este inclus în obiectul obligației, fiind principalul criteriu
de distincție între obligațiile de mijloace și obligațiile de rezultat. La obligațiile de mijloace,
rezultatul nu este inclus în obiectul obligației. Alin. (3) oferă criterii pentru a distinge între cele două
tipuri de obligații, care sunt criterii complementare.
Art. 1483 – „Obligaţia de a strămuta proprietatea. (1) Obligaţia de a strămuta proprietatea

implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare. (2) În ceea ce priveşte
imobilele înscrise în cartea funciară, obligaţia de a strămuta proprietatea o cuprinde şi pe aceea de
a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii.”
Când este vorba de obligația de a da în forma strămutării proprietății, o asemenea obligație

implică și conservarea lucrului până la predare și predarea efectivă. Când vânzătorul se obligă să
predea proprietatea cumpărătorului s-a obligat să și conserve bunul până la predare, chiar dacă nu e
precizat expres în contract. Dacă drepturile reale se întind asupra întregului obiect al proprietății se
aplică textul mai sus amintit, de exemplu la servituți. Dacă se referă la un bun imobil, este necesară
și predarea documentelor necesare intabulării.
Art. 1482 – „Obligaţia de a preda bunuri individual determinate. (1) Debitorul unui bun
individual determinat este liberat prin predarea acestuia în starea în care se afla la momentul
naşterii obligaţiei. (2) Dacă însă, la data executării, debitorul nu este titularul dreptului ce trebuia
transmis ori cedat sau, după caz, nu poate dispune de acesta în mod liber, obligaţia debitorului nu
se stinge, dispoziţiile art. 1230 aplicându-se în mod corespunzător.”

lOMoARcPSD|11928447
Art. 1486 – „Obligaţia de a da bunuri de gen. Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen,
debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este însă liberat decât prin
predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie.”
Când predarea bunului se referă la bunuri mobile, obligația se execută prin individualizare.
Debitorul are dreptul să aleagă bunurile de gen pe care le predă. Aceste bunuri trebuie să fie în
aceeași cantitate, de aceeași calitate și de același gen cu cele primite. Dacă este cel puțin medie
cantitatea, se consideră executată obligația.
Art. 1487 – „Obligaţia de a constitui o garanţie. Cel care este ţinut să constituie o garanţie,
fără ca modalitatea şi forma acesteia să fie determinate, poate oferi, la alegerea sa, o garanţie
reală sau personală ori o altă garanţie suficientă.”
Art. 1488 – „Obligaţia de a da o sumă de bani. (1) Debitorul unei sume de bani este liberat
prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate. (2) Plata se poate face prin orice mijloc
folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată. (3) Cu toate acestea, creditorul care
acceptă în condiţiile alin. (2) un cec ori un alt instrument de plată este prezumat că o face numai cu
condiţia ca acesta să fie onorat.”
Art. 1489 – „Dobânzile sumelor de bani. (1) Dobânda este cea convenită de părţi sau, în
lipsă, cea stabilită de lege. (2) Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când
legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în
instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată.”
Dacă este vorba de o sumă de bani, suma nominală datorată reprezintă suma prevăzută de
către părți în contract, ceea ce este o consacrare și aplicație generală a principiului nominalismului
monetar. Cât privește dobânzile, ele se plătesc conform înțelegerii părților sau conform legii. Este
posibilă dobânda la dobândă, dar numai când ea este prevăzută de lege și numai în condițiile
prevăzute de lege sau de contract. Altfel, dobânzile se acordă de către instanță.
Cum se plătește: răspunsul la această întrebare se regăsește în principiul indivizibilității

plății. Debitorul nu poate face o plată parțială fără acordul creditorului sau dacă nu există o
prevedere legală permisivă.
Art. 1490 – „Plata parţială. (1) Creditorul poate refuza să primească o executare parţială,
chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă. (2) Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul
executării parţiale sunt în sarcina debitorului, chiar şi atunci când creditorul acceptă o asemenea
executare.”
Chiar și în ipoteza în care creditorul acceptă o plată parțială, debitorul este obligat să
plătească cheltuielile suplimentare pe care creditorul le-ar face ca urmare a eșalonării plății. Mai
este posibil ca judecătorul să dea un termen de grație sau să facă o eșalonare a plății, ca excepție
judiciară de la principiul indivizibilității plății.
În cazul contractelor cu executare succesivă sau cu executare continuă, repetarea prestației

în timp nu este o excepție de la principiul indivizibilității plății, care stabilește că plata trebuie să fie
făcută integral. De exemplu, chiria se plătește integral pe fiecare lună dacă nu au convenit altfel
părțile. Dacă avem un contract de antrepriză de lucrări, în cazul construirii unei case este vorba de
durata firească a executării prestației și nu reprezintă o excepție de la principiul indivizibilității
plății.

lOMoARcPSD|11928447
Art. 1491 – „Plata făcută cu bunul altuia. (1) Atunci când, în executarea obligaţiei sale,
debitorul predă un bun care nu îi aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere
creditorului restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute prestaţia datorată cu un
alt bun de care acesta poate dispune. (2) Creditorul de bună-credinţă poate însă restitui bunul
primit şi solicita, dacă este cazul, daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit.”
Debitorul execută prestația de a preda un bun conform obligației inițiale, dar plătește cu
bunul altuia. Această situație este posibilă, deoarece se presupune de principiu că debitorul are o
înțelegere cu cel al cărui bun îl folosește sau că îl va despăgubi.
Art. 1230 – „Bunurile care aparţin altuia. Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui
terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită
creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul
răspunde pentru prejudiciile cauzate.”
Art. 1683 – „Vânzarea bunului altuia. (1) Dacă, la data încheierii contractului asupra unui
bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar
vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către
cumpărător. (2) Obligaţia vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de către
acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori
indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului. (3) Dacă din lege sau din
voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din
momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de către
proprietar. (4) În cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către
cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi,
dacă este cazul, daune-interese. (5) Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate
comună şi ulterior nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din
urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu
cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat
dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun. (6) În cazurile prevăzute la alin. (4) şi
(5), întinderea daunelor-interese se stabileşte, în mod corespunzător, potrivit Art. 1702 şi 1.703. Cu
toate acestea, cumpărătorul care la data încheierii contractului cunoştea că bunul nu aparţinea în
întregime vânzătorului nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările
autonome sau voluptuare.”
Art. 1492 – „Darea în plată. (1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie
decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă
creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie
este efectuată. (2) Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt
drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului,
potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să
ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanţiile oferite de terţi nu
renasc.”
Plata făcută cu alt bun decât cel la care s-a obligat inițial debitorul nu este o excepție de la
principiul conform căruia plata se face conform obligației asumate inițial. Darea în plată reprezintă
un contract prin care este posibilă schimbarea obiectului plății în momentul plății dacă se ajunge la
un acord între părți.
Unde se pl ătește : regula este că plata este cherabilă, ea se cere și nu este portabilă.
Creditorul trebuie să meargă la debitor să ceară plata, nu trebuie să o poarte debitorul la creditor.

lOMoARcPSD|11928447
Excepție: alin. (2) ne arată ce se întâmplă dacă se schimbă domiciliul sau sediul la care trebuia să se
facă plata, debitorul sau creditorul suportând cheltuielile, după caz.
Art. 1494 – „Locul plăţii. (1) În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se
poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între
părţi ori al uzanţelor:
a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la
dataplăţii;
b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se
aflala data încheierii contractului;
c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii
con-tractului.
(2) Partea care, după încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul
determinat, potrivit prevederilor alin. (1), ca loc al plăţii, suportă cheltuielile suplimentare pe care
această schimbare le cauzează.”
Când se plătește: de obicei obligația trebuie executată imediat, dacă nu este prevăzut un
termen sau nu există o altă cauză de amânare a plății, noțiunea de „imediat” însemnând în durata
necesară în funcție de prestația respectivă, de exemplu: construcția casei – contractul de antrepriză.
Art. 1495 – „Data plăţii. (1) În lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul
contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de
îndată. (2) Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să
se facă plata o impune.”
Art. 1496 – „Plata anticipată. (1) Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea
scadenţei dacă părţile nu au convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din natura contractului
sau din împrejurările în care a fost încheiat. (2) Cu toate acestea, creditorul poate refuza
executarea anticipată dacă are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadenţă. (3) În toate
cazurile, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării anticipate a obligaţiei
sunt în sarcina debitorului.”
Plata se poate face anticipat, dacă părțile nu au convenit contrariul sau dacă nu rezultă asta
din natura obligației. Debitorul poate refuza să facă plata la scadență dacă are un interes legitim.
Excepții: dacă părțile au convenit că nu se face anticipat și au convenit un termen în favoarea
debitorului. Debitorul acoperă paguba suferită de creditor dacă plata se face anticipat și s-au cauzat
prejudicii.
Cine suportă cheltuielile plății: regula este că debitorul suportă cheltuielile plății, dacă nu
se prevede contrariul, ceea ce constituie excepția.
Art. 1498 – „Cheltuielile plăţii. Cheltuielile plăţii sunt în sarcina debitorului, în lipsă de
stipulaţie contrară.”
Cum se face dovada plății: regula este că dovada se poate face cu orice mijloc de probă.
Legiuitorul a acordat preponderență elementului material din conținutul plății, adică prestației ca
fapt material în sens restrâns. În realitate, nu s-a neglijat faptul că plata este și un act juridic pentru
că, dacă debitorul a executat prestația și creditorul a primit-o fără obiecții, acordul de voință este
dovedit chiar prin faptul executării. Nu avem înscris care să constate, dar se deduce pe baza
prezumției că, dacă acel creditor și-a dat acordul de a primi prestația, și debitorul a dorit să facă
plata.

lOMoARcPSD|11928447
Art. 1499 – „Mijloace de dovadă. Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face cu orice
mijloc de probă.”
Art. 1500 – „Chitanţa liberatorie. (1) Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie,
precum şi, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanţei. (2) Cheltuielile întocmirii
chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară. (3) În cazul în care creditorul
refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are dreptul să suspende plata.”
Chitanța liberatorie: legea acordă debitorului dreptul să ceară o astfel de chitanță când face
plata și, dacă ar refuza creditorul să îi dea acea chitanță, debitorul poate suspenda executarea
prestației sale. Debitorul suportă cheltuielile întocmirii chitanței, dacă nu se prevede contrariul.
Art. 1501 – „Prezumţia executării prestaţiei accesorii. Chitanţa în care se consemnează

primirea prestaţiei principale face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor
accesorii.”
Dacă se face dovada executării prestației principale, se prezumă că s-au executat și

prestațiile accesorii.
Art. 1502 – „Prezumţia executării prestaţiilor periodice. Chitanţa dată pentru primirea
uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei face să se prezume, până la proba
contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior.”
Dovada executării unei prestații prezumă că s-au executat și prestațiile anterioare acelei
prestații. Pentru contractele cu executare succesivă prezumția este relativă.
Art. 1503 – „Remiterea înscrisului original al creanţei. (1) Remiterea voluntară a

înscrisului original constatator al creanţei, făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau
fideiusor, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin plată. Proba contrară revine celui interesat să
dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale. (2) Dacă înscrisul original remis voluntar este
întocmit în formă autentică, creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt
motiv decât stingerea obligaţiei. (3) Se prezumă, până la proba contrară, că intrarea persoanelor
menţionate la alin. (1) în posesia înscrisului original al creanţei s-a făcut printr-o remitere
voluntară din partea creditorului.”
Remiterea înscrisului original al creanței este de două tipuri:

• înscris sub semnătură privată – se naște o prezumție absolută de stingere a datoriei.
Debitorul poate face dovada în sensul că s-a stins datoria pe altă cale decât plata (de
exemplu: dovada că a făcut o liberalitate).
• înscris autentic – se naște o prezumție relativă de plată, deoarece se consideră că predarea
înscrisului în formă autentică oferă posibilitatea creditorului de a dovedi și un alt motiv de
predare a înscrisului, altul decât cel al stingerii obligației, dacă solicită de la notar acel
înscris autentic, de exemplu.
Art. 1497 – „Data plăţii prin virament bancar. Dacă plata se face prin virament bancar,
data plăţii este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut
obiectul plăţii.”
Art. 1504 – „Plata prin virament bancar. (1) Dacă plata se face prin virament bancar, ordinul
de plată semnat de debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare prezumă efectuarea plăţii, până la
proba contrară. (2) Debitorul are oricând dreptul să solicite instituţiei de credit a creditorului o
confirmare, în scris, a efectuării plăţii prin virament. Această confirmare face dovada plăţii.”

lOMoARcPSD|11928447
Plata făcută prin virament bancar presupune nu doar raportul dintre debitor și creditor, ci și
raportul dintre banca creditorului și cea a debitorului. Debitorul depune ordinul de plată către banca
sa. Dacă ordinul este vizat de bancă, se prezumă că s-a efectuat plata până la proba contrarie.
Creditorul poate cere confirmarea că aceasta este dovada și aceasta este data la care banii au intrat
în contul creditorului.
Art. 1505 – „Liberarea garanţiilor. Dacă părţile nu au convenit că garanţiile vor asigura
executarea unei alte obligaţii, creditorul care a primit plata trebuie să consimtă la liberarea
bunurilor afectate de garanţiile reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale, precum şi să
restituie bunurile deţinute în garanţie, dacă este cazul.”
Se eliberează odată cu plata și garanțiile accesorii obligației principale.
Cum se face imputația plății: imputația plății este o operație juridică necesară ori de câte
ori, în raport cu același creditor, debitorul are mai multe prestații de executat, iar acestea constau în
bunuri fungibile care se pot substitui unele cu altele. Când debitorul nu poate să acopere toate
prestațiile datorate, în mod normal, principiul indivizibilității plății îl obligă să execute integral.
Dacă execută parțial imputația plății, asupra cărei obligații se impută plata făcută de debitor, care
obligație și în ce măsură se stinge?
Art. 1506 – „Imputaţia plăţii făcută prin acordul părţilor. (1) Plata efectuată de debitorul
mai multor datorii faţă de acelaşi creditor, care au acelaşi obiect, se impută asupra acestora
conform acordului părţilor. (2) În lipsa acordului părţilor, se aplică dispoziţiile prezentei secţiuni.”
Art. 1507 – „Imputaţia făcută de debitor. (1) Debitorul mai multor datorii care au ca obiect
bunuri de acelaşi fel are dreptul să indice, atunci când plăteşte, datoria pe care înţelege să o
execute. Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra
capitalului. (2) Debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei
datorii care nu este încă exigibilă cu preferinţă faţă de o datorie scadentă, cu excepţia cazului în
care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat. (3) În cazul plăţii efectuate prin virament
bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de
plată.”
Art. 1508 – „Imputaţia făcută de creditor. (1) În lipsa unei indicaţii din partea debitorului,
creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului datoria
asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii
neexigibile ori litigioase. (2) Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este
dator să facă imputaţia prin acea chitanţă.”
Art. 1509 – „Imputaţia legală. (1) Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi
aplicate, în ordine, următoarele reguli:
a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul
arecele mai puţine garanţii;
c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate şi oneroase,se
vor stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit. a)-d), imputaţia se va face proporţional cu valoarea
da-toriilor.

lOMoARcPSD|11928447
(2) În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi executare, apoi
asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei acestora, şi, în final,
asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel.”
Cum se pune în întârziere creditorul:
Art. 1510 – „Cazuri de punere în întârziere a creditorului. Creditorul poate fi pus în

întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când
refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia.”
Art. 1511 – „Efectele punerii în întârziere a creditorului. (1) Creditorul pus în întârziere
preia riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar debitorul nu este ţinut să restituie fructele
culese după punerea în întârziere. (2) Creditorul este ţinut la repararea prejudiciilor cauzate prin
întârziere şi la acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat.”
Art. 1512 – „Drepturile debitorului. Debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi

riscurile creditorului, liberându-se astfel de obligaţia sa.”
Art. 1513 – „Procedură. Procedura ofertei de plată şi a consemnaţiunii este prevăzută de

Codul de procedură civilă.”
Punerea în întârziere a creditorului: în VCC nu exista și astfel apăreau dificultăți ori de câte
ori creditorul refuza să primească plata. Singura modalitate era consemnația ca urmare a ofertei de
plată, debitorul făcea o ofertă de plată creditorului și apoi consemna plata. În NCC, această instituție
este simetrică cu cea a punerii în întârziere a debitorului. Dacă creditorul refuză să primească plata,
debitorul poate notifica pe creditor să primească plata și se aplică și pentru refuzul întocmirii actelor
premergătoare primirii plății (de exemplu: plata este o marfă și este necesară punerea la dispoziție a
unui depozit pentru asta).
Efectul este acela că se transferă riscul imposibilității de executare a obligației. La contracte

sinalagmatice, riscul îl suportă debitorul. Prin punerea în întârziere, riscul îl suportă creditorul. Din
momentul în care a fost pus în întârziere, creditorul este de rea-credință și debitorul nu poate fi
obligat să restituie fructele culese după punerea în întârziere. Dacă este vorba de obligația de a da un
bun, creditorul suportă cheltuielile după punerea în întârziere.
Debitorul recurge la procedura ofertei de plată urmată de consemnațiune după ce îl pune în

întârziere (nu intră la examen procedura asta!). După oferta de plată nu este posibilă consemnarea
bunului la dispoziția creditorului (de exemplu: impedimente referitoare la depozitare – se va
consemna suma obținută din plata vânzării bunului ce făcea obiectul obligației și bunuri cotate la
bursă sau pe o altă piață reglementată, nefiind nevoie de notificare pentru vânzare). Dacă nu a fost
încă acceptată consemnarea de către creditor, efectul este renașterea raportului obligațional dacă se
retrage bunul consemnat.
Cum se pune în întârziere debitorul:
Când debitorul refuză plata, creditorul are la dispoziție anumite remedii:

• executarea silită în natură – ca regulă, când debitorul nu execută, creditorul va trebui să ceară în
primul rând executarea în natură
Dacă a devenit imposibil de executat, nu se poate cere. Trebuie să mai fie posibil de executat
prestația care formează obiectul obligației. Din cauza întârzierii debitorului, creditorul caută altă

lOMoARcPSD|11928447
soluție pentru a-și procura prestația, astfel plata trebuie să mai prezinte interes pentru creditor.
Instanța poate da curs cererii de executare în natură, fiind necesar să țină cont de natura prestației.
Creditorul poate cere executarea silită a obligației dacă este vorba de o neexecutare fără justificare.
Art. 1516 – „Drepturile creditorului. (1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală,
exactă şi la timp a obligaţiei. (2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi
se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă
i se cuvin:
1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;
2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după
caz,reducerea propriei obligaţii corelative;
3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea
dreptului său.”
➢ dacă este vorba de o obligație de a da: transmiterea unui drept real asupra unui mobil sau
imobil
➢ dacă este vorba de o obligație de a face:
1. obligația de preda:
- bunuri de gen: tot timpul se poate preda în natură
- bunuri individual determinate: dacă bunul nu există, se face plata prin echivalent sau dacă existăun
bun identic poate fi obligat debitorul să îl cumpere; dacă bunul există, se va putea lua de către
creditor de la oricine
1. obligația de a face alta decât de a da

- dacă este intuitu personae: nu pot fi executate în natură; nu pot fi executate prin intermediul
alteipersoane. Este afectată libertatea debitorului dacă îl obligăm să facă acest lucru.
- dacă nu este intuit personae: poate să fie executată prestația în natură. O execută debitorul sau
altăpersoană. Creditorul îl va pune pe debitor să plătească suma de bani care a fost plătită terțului
pentru a executa obligația, dar se ține seama de exigențele legale. Este nevoie să fie înștiințat
debitorul, plata fiind un act juridic, este nevoie de acordul creditorului.
Art. 1528 – „Executarea obligaţiei de a face. (1) În cazul neexecutării unei obligaţii de a
face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată
obligaţia. (2) Cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate să
exercite acest drept numai dacă îl înştiinţează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie
ulterior acesteia.”
În VCC, creditorul trebuie să ceară acordul instanței, iar acordul debitorului în mecanismul
de plată era suplinit de instanță. În NCC, actul de justiție privată, creditorul exprimă și
consimțământul său la efectuarea plății, dar și consimțământul debitorului la executarea plății,
suplinindu-i consimțământul. Debitorul, dacă se va îndrepta creditorul împotriva sa, poate să se
prevaleze de cauze de justificare a neexecutării sau de orice altă apărare pe care ar fi putut să o
invoce în instanță. Este un control post factum. Debitorul poate face o acțiune în constatare
împotriva creditorului pentru a cere instanței să constate că nu erau îndeplinite condițiile pentru a se
face plata.
➢ Dacă este vorba de o obligație de a nu face:

- nu mai este posibil un act de justiție privată. Creditorul trebuie să ceară acordul instanței de
judecată și ea suplinește consimțământul debitorului în mecanismul de plată.

lOMoARcPSD|11928447
- este o idee metaforică, pentru că, în realitate, nu ne mai aflăm în ipoteza unei pure executări
silite,pentru că obligația de a nu face nu are cum să fie executată silit. În realitate, este o reparație
a încălcării obligației de a nu face prin repunerea în situația anterioară. Este o formă de executare
silită prin echivalent, o formă de reparație mai bine zis.
Executarea silită în sens substanțial: la asta ne referim când ne raportăm la executarea silită
în natură și prin echivalent este diferită de executarea silită în sens procedural.
• executarea silită prin echivalent

Executarea silită indirectă (prin echivalent)
În ipoteza în care debitorul nu își execută datoria, creditorul are alegerea între mai multe
posibilități:
• poate să ceară, dacă este cazul, rezoluțiunea sau rezilierea contractului
• poate să ceară executarea silită a obligației
• poate să recurgă la alte mijloace pentru a obține o compensație ca urmare a neexecutării
datoriei debitorului
Executarea silită este de două feluri:

• directă / în natură
• indirectă / prin echivalent
Executarea silită ca noțiune de drept substanțial nu trebuie confundată cu executarea silită ca

noțiune de drept procesual. În ambele ei forme, executarea silită (directă/indirectă), din perspectivă
substanțială, înseamnă dreptul la acțiune al creditorului împotriva debitorului, în ipoteza în care
acesta nu își execută obligația.
Spre deosebire de executarea directă care presupune că debitorul își va executa în final
prestația care formează obiectul obligației, fie prin propria sa activitate, fie chiar prun activitatea
creditorului sau a unui terț, executarea indirectă nu îi mai asigură această satisfacție creditorului. În
cazul executării indirecte, prestația inițială este înlocuită cu o sumă de bani care formează
echivalentul prestației inițiale.
Nu suntem în prezența unei novații. Obligația rămâne aceeași. Nu se naște o obligație nouă.
În locul prestației inițiale, debitorul va fi obligat să execute echivalentul bănesc al acesteia, adică să
plătească daune-interese creditorului.
Art. 1516 – „Drepturile creditorului. (1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală,
i se cuvin:
dreptului său.” În ipoteza în care debitorul, fără justificare, nu își execută obligația, creditorul are
o alegere între mai multe posibilități, numai că prima dintre aceste posibilități (cererea de
executare silită a obligației) nu este diferențiată în funcție de cele două variante: executarea silită
în natură și executarea silită prin echivalent. Ca urmare, în absența acestei distincții, poate
creditorul să ceară direct executarea silită prin echivalent, fără ca mai întâi să o ceară pe cea în
natură?

lOMoARcPSD|11928447
În legătură cu această întrebare, două nuanțe sunt necesare:
• principiul executării în natură este menit să asigure că debitorul nu are opțiunea între
executarea directă și executarea prin echivalent. Altfel spus, debitorul, prin propria sa
voință, nu este îndreptățit să aleagă între executarea în natură și executarea prin echivalent.
Nu creditorul este cel care este ținut în primul rând de acest principiu, forța principiului se
exercită în primul rând asupra debitorului.
Nici creditorul nu ar putea să ceară executarea prin echivalent înainte de a fi trecut termenul
fixat pentru executarea obligației sau, când este cazul, înainte de a-l pune în întârziere pe debitor.
Forța principiului executării în natură a obligațiilor se exercită și asupra creditorului, dar nu în
același fel cum se exercită asupra debitorului.
În ipoteza în care nu mai este posibilă executarea în natură din culpa debitorului sau din
cauza debitorului, după caz, evident că este îndreptățit creditorul să ceara executarea silită prin
echivalent. De asemenea, dacă obligația inițială avea un termen în care trebuia să fie executată,
termen considerat esențial pentru creditor și care a trecut, creditorul este îndreptățit să ceară
executarea prin echivalent. Odată ce a trecut acest termen esențial, executarea în natură nu mai
prezintă interes pentru creditor.
Plecând de la această ipoteză particulară, se poate spune că, ori de câte ori executarea în
natură nu mai prezintă interes pentru creditor întrucât debitorul a întârziat executarea, atunci
creditorul este îndreptățit să ceară executarea prin echivalent. Dacă există un refuz explicit de
executare din partea debitorului, nu mai este util pentru creditor să ceară executarea în natură.
• cu aceste circumstanțieri, rezultă că într-adevăr creditorul poate să aleagă între executarea în

natură și executarea prin echivalent și că principiul executării în natură are o mai mică forță
juridică în privința creditorului decât în privința debitorului. O reală alegere există numai în
ipoteza în care mai e posibilă executarea în natură de către debitor, dar aceasta nu mai
prezintă interes pentru creditor sau, față de refuzul explicit al debitorului de a executa, nu se
mai justifică o asemenea variantă din partea creditorului.
Executarea silită prin echivalent înseamnă obligarea debitorului la plata unei sume de bani
care reprezintă echivalentul prestației neexecutate. Această formă de bani se cheamă daune-interese.
Nu trebuie să confundăm noțiunea de daună în sens de prejudiciu cu noțiunea de daune-interese ca
echivalent al prejudiciului. Rezultă ca neexecutarea obligației contractuale îi cauzează creditorului
un prejudiciu și că repararea acestui prejudiciu se face în ipoteza analizată prin obligarea debitorului
la daune-interese.
Daunele interese sunt de două feluri:
• daune-interese moratorii – rezultă din denumire că sunt echivalentul prejudiciului suferit de

creditor ca urmare a întârzierii executării obligației de către debitor. Nu este vorba de
echivalentul propriu-zis al prestației care formează obiectul obligației, ci este echivalentul
prejudiciului suferit de creditor prin întârzierea executării prestației. Concluzia este că
daunele-interese moratorii se pot cumula cu executarea în natură. Debitorul execută, dar cu
întârziere, creditorul va putea să primească daune-interese moratorii pe lângă prestația
executată de către debitor.
• daune-interese compensatorii – reprezintă echivalentul prestației propriu-zise, adică
debitorul nu își execută prestația în natură și tocmai ca urmare a acestei neexecutări

lOMoARcPSD|11928447
creditorul este îndreptățit la echivalentul bănesc al prestației. Rezultă că nu se pot cumula

daunele-interese compensatorii cu executarea în natură.
•
!!! În schimb, aparent logic, daunele-interese compensatorii se pot cumula cu daunele-
interese moratorii. Ipoteza este următoarea: mai întâi, debitorul întârzie în executarea obligației,
după care, în final, refuză să execute prestația sau nu mai e posibil să o execute. Cumularea
daunelor moratorii cu daunele compensatorii este doar o aparentă cumulare, pentru că, de fapt, ceea
ce contează este echivalentul prejudiciului total suferit de creditor, prejudiciu care însumează și
echivalentul prestației și orice alte daune suferite de creditor, inclusiv prejudiciul cauzat de
întârziere. Așadar, până la urmă, într-o asemenea ipoteză, daunele moratorii sunt absorbite în
daunele compensatorii.
Daunele moratorii nu se pot acorda sine die. Debitorul întârzie să execute obligația, teoretic
creditorul este îndreptățit la daune-interese moratorii, dar până când se datorează aceste daune
moratorii? Întrucât debitorul nu execută, aceste daune moratorii par a fi fără limită. La prima
vedere, s-ar părea că răspunsul este afirmativ, dar creditorul poate să ceară executarea în natură dacă
aceasta mai este posibilă sau dacă mai prezintă interes pentru el sau dacă debitorul nu a refuzat
explicit executarea în natură. Rezultă că:
• dacă la un moment dat nu mai e posibilă executarea în natură, din acel moment, creditorul
trebuie să ceară daune compensatorii; nu are cum să ceară executarea în natură și, din acel
moment, încetează și dreptul de a cere daune moratorii
• dacă executarea în natură nu mai prezintă interes pentru creditor, din acel moment, nu se
mai justifică cererea de daune moratorii și se naște dreptul la daune compensatorii în care
pot fi integrate daunele moratorii stabilite până la acel moment
• dacă debitorul a exprimat în mod explicit refuzul de a executa, din acel moment se naște
dreptul la daune compensatorii, iar daunele moratorii se pot calcula numai până la acel
moment, urmând a fi integrate în volumul total al daunelor
•
În toate aceste trei ipoteze se confirmă ideea că dreptul la daune moratorii nu este nelimitat
în timp.
Natura juridică a dreptului de a cere executarea silită prin echivalent
Este un drept material la acțiune. Acest drept material la acțiune se întemeiază pe

neexecutarea obligației debitorului. Este orice fel de obligație exigibilă indiferent de izvorul din care
s-a născut. Un asemenea răspuns ar fi prea general și inexact.
Dacă este vorba de o obligație născută dintr-o faptă juridică ilicită/licită, nu se mai pune
problema unei executări silite prin echivalent, pentru că prin însăși nașterea raportului juridic
obligațional întemeiat pe o faptă ilicită/un fapt licit, regimul juridic aplicabil va fi regimul juridic de
drept comun al răspunderii civile, adică regimul juridic al răspunderii delictuale.
Problema dreptului de a cere executarea silită prin echivalent se reduce la executarea silită
prin echivalent a obligațiilor contractuale. Concluzia este că executarea silită prin echivalent se
situează pe tărâmul răspunderii contractuale. Rezultă că, după aspectul naturii juridice, dreptul de a
cere executarea silită prin echivalent este dreptul material la acțiune al creditorului împotriva
debitorului care nu își execută obligația contractuală.

lOMoARcPSD|11928447
Ca urmare, înseamnă că elementele generale ale răspunderii civile sunt valabile și în acest
caz. Așadar, pentru ca acest drept material la acțiune să se nască, este nevoie să avem cele patru
condiții ale răspunderii: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate și vinovăția.
În acest caz, fapta ilicită este neexecutarea unei obligații contractuale. Celelalte elemente ale
răspunderii sunt, în general, aceleași sub aspectul configurației, cu unele mici particularități, dar,
pentru a obține executarea silită prin echivalent, creditorul mai are nevoie de două condiții:
• punerea în întârziere a debitorului

• inexistența unei clauze de nerăspundere
În final, pentru a obține executarea silită indirectă, creditorul trebuie să îndeplinească șase
condiții:
1. punerea în întârziere a debitorului
Art. 1521 – „Moduri. Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la
cererea creditorului.”
Art. 1522 – „Punerea în întârziere de către creditor. (1) Debitorul poate fi pus în întârziere
fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de
chemare în judecată. (2) Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se
comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada
comunicării. (3) Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ţinând
seama de natura obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea
termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării
notificării. (4) Până la expirarea termenului prevăzut la alin. (3), creditorul poate suspenda
executarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese, însă nu poate exercita celelalte drepturi
prevăzute la Art. 1516, dacă prin lege nu se prevede altfel. Creditorul poate exercita aceste
drepturi dacă debitorul îl informează că nu va executa obligaţiile în termenul stabilit sau dacă, la
expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată. (5) Cererea de chemare în judecată formulată
de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a
executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată.
Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina
creditorului.”
Art. 1523 – „Întârzierea de drept în executarea obligaţiei. (1) Debitorul se află de drept în
întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare
produce un asemenea efect. (2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile
anume prevăzute de lege, precum şi atunci când:
a) obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul I-a lăsat
sătreacă, sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă;
b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat
oobligaţie de a nu face;
c) debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţiasau
când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute
obligaţia în mod repetat;
d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei în-
treprinderi;
e) obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.

lOMoARcPSD|11928447
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), dacă obligaţia devine scadentă după decesul
debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea a 15 zile de la data la
care creditorul i-a notificat sau, după caz, de la data notificării curatorului desemnat în condiţiile
Art. 1136.
(4) Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor.
Oricedeclaraţie sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă.”
Art. 1524 – „Oferta de executare. Debitorul nu este în întârziere dacă a oferit, când se
cuvenea, prestaţia datorată, chiar fără a respecta formalităţile prevăzute la Art. 1510-1.515, însă
creditorul a refuzat, fără temei legitim, să o primească.”
Art. 1525 – „Efectele întârzierii debitorului. Debitorul răspunde, de la data la care se află
în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care cazul
fortuit îl liberează pe debitor de însăşi executarea obligaţiei.”
Art. 1526 – „Cazul obligaţiilor solidare. (1) Notificarea prin care creditorul pune în
întârziere pe unul dintre codebitorii solidari produce efecte şi în privinţa celorlalţi. (2) Notificarea
făcută de unul dintre creditorii solidari produce, tot astfel, efecte şi în privinţa celorlalţi creditori.”
În materie delictuală, operează adagiul conform căruia nu este necesară punerea în întârziere
a debitorului. Imediat ce s-a născut raportul juridic obligațional, debitorul trebuie să execute fără
nicio altă formalitate. Același adagiu operează și în cazul raporturilor născute din fapte juridice.
Când e vorba de raporturi născute din contract, operează adagiul conform căruia dacă s-a
îndeplinit termenul de executare a datoriei, asta nu îl îndreptățește pe creditor să ceară executarea.
Pentru a cere executarea silită, creditorul trebuie să îl pună în întârziere pe debitor. Aceasta este
REGULA. Ea are și excepții. Dar vorbind despre regulă, ea poate fi adusă la îndeplinire de către
creditor prin două modalități:
• notificarea debitorului – notificarea este un act juridic unilateral care emană de la creditor
care trebuie să fie în formă scrisă, adică în forma unei notificări, și care trebuie să fie
comunicată debitorului. Acest act juridic unilateral ca act procedural exprimă voința
creditorului de a cere debitorului executarea obligației.
În notificare, creditorul trebuie să prevadă un termen în care debitorul trebuie să execute în

raport cu natura obligației. Acest termen este un beneficiu pe care legea îl acordă debitorului. El
trebuie să execute imediat sau în termenul prevăzut, dar de bună voie. Dacă se pune problema
executării silite, debitorului trebuie să i se mai acorde un termen.
Dacă în notificare nu este prevăzut un asemenea termen, se presupune că implicit i se acordă

debitorului un termen rezonabil pentru a executa. În ambele cazuri, termenul, fie expres, fie
implicit, începe să curgă din momentul comunicării punerii în întârziere. Cât privește modalitatea
comunicării, de regulă, se recurge la un executor judecătoresc, ceea ce este de natură să înlăture
îndoielile privind comunicarea, dar se poate face comunicarea prin orice mijloc care asigură dovada
comunicării: o scrisoare cu confirmare de primire, poșta electronică.
Creditorul poate să amâne executarea propriei obligații ținând seama de reciprocitatea

obligațiilor sinalagmatice. În plus, pentru perioada care se scurge între momentul contractual al
executării obligației (fie de îndată, fie la momentul prevăzut în contract) și momentul împlinirii
termenului prevăzut în notificare, creditorul este îndreptățit la daune-interese. În raport cu cerințele

lOMoARcPSD|11928447
contractuale, debitorul este oricum în întârziere. Creditorul nu poate să înceapă acțiunea prin care să
ceara executarea silită a debitorului.
• cererea de chemare în judecată a debitorului – fără punere în întârziere prealabilă, creditorul

pornește totuși acțiunea. Se poate să recurgă la o asemenea situație, numai că, în acest caz,
judecătorul va putea să îi acorde debitorului un termen rezonabil în care să execute obligația.
Într-o asemenea ipoteză, dacă debitorul execută în termenul stabilit de instanța de judecată,
creditorul va suporta cheltuielile de judecată. Dacă este prudent, creditorul trebuie să îl pună
mai întâi în întârziere pe debitor, mai apoi abia să îl cheme în judecată. În acest fel, nu se
mai poate reține o culpă procesuală în sarcina creditorului, cheltuielile de judecată fiind
suportate de debitor, dacă nu va respecta termenul stabilit de instanță.
În cazul solidarității active, punerea în întârziere făcută de către un creditor față de debitor
produce efecte față de ceilalți creditori. Dacă suntem în prezența solidarității pasive, punerea în
întârziere a unui debitor produce efecte și față de ceilalți debitori.
Excepțiile de la regula punerii în întârziere: art. 1523. Alin. (1) – este vorba de înțelegerea
părților, deci dacă părțile se înțeleg, convenția este legea părților. Alin. (2) – menționează alte
excepții de la punerea în întârziere care nu se bazează pe înțelegerea părților, ci pe natura obligației
sau pe conduita debitorului. Când vorbim de natura obligației, avem în vedere, în primul rând,
obligațiile extracontractuale de natură ilicită. Dar această excepție prevazută în alin. (2) trebuie
extinsă, în realitate, la orice obligație extracontractuală. Este numai o lipsă de prudență a
legiuitorului care a făcut referire la fapta ilicită, în loc să facă referire la fapta extracontractuală pur
și simplu.
Tot în raport cu natura obligației, este excepția prevazută la lit. d) – este vorba de o obligație
de a plăti o sumă de bani asumată de un profesionist. În acest caz, nu mai este necesară punerea în
întârziere. La lit. a), b), c) – avem excepții care se întemeiază pe conduita debitorului. La lit. a) –
conduita debitorului se împletește cu natura obligației.
Ținând seama de aceste precizări, rezultă că sarcina probei prevăzută la alin. (4) care apasă
în sarcina creditorului este uneori mai dificilă, alteori mai ușoară. Atunci când este vorba de excepții
care se întemeiază pe natura obligației, sarcina probatorie a creditorului este mai ușoară, întrucât
este mai ușor de probat natura obligației. Când excepția se întemeiază și pe conduita debitorului,
sarcina probatorie este mai grea, pentru că va trebui să facă dovada conduitei debitorului.
Efectele punerii în întârziere a debitorului:
Cel mai important efect este transferul riscurilor de la debitor la creditor. În legătură cu
contractele sinalagmatice, riscul este suportat de debitorul obligației imposibil de executat. Din
momentul în care se află în întârziere, debitorul răspunde pentru aceste riscuri, dar până la punerea
în întârziere nu va fi ținut de aceste riscuri.
Ca urmare, dacă în timpul punerii în întârziere piere obiectul obligației în mod fortuit,
debitorul va trebui totuși să răspundă. Nu mai este vorba numai de riscul pierii bunului, ci și de
răspundere. E vorba de un transfer suplimentar de riscuri, pentru că acest caz fortuit nu îl mai
exonerează de răspundere pe debitor. În sarcina lui va apăsa răspunderea contractuală mai departe.
Totuși trebuie să ținem seamă de următorul aspect: cazul fortuit are o dublă valență – pe de o parte,
înlătură vinovăția, iar uneori poate să înlăture parțial sau total raportul de cauzalitate.

lOMoARcPSD|11928447
Acest risc pronunțat pe care îl suporta debitorul când este pus în întârziere de a răspunde
chiar și în intervenția cazului fortuit are în vedere numai acele împrejurări în care este înlăturată
vinovăția. Dacă este vorba de împrejurări care înlătură raportul de cauzalitate, atunci debitorul pus
în întârziere nu mai răspunde, pentru că lipsește unul dintre elementele obiective ale răspunderii.
1. inexistența unei clauze de nerăspundere
Pot exista convenții de înlăturare a răspunderii, de limitare a răspunderii și de agravare a

răspunderii. Primele două sunt admisibile numai în mod restrictiv. Condițiile de înlăturare sau de
limitare, chiar și în materie contractuală, sunt admisibile dacă nu e vorba de culpa gravă sau de
intenția debitorului. Debitorul nu poate fi exonerat de răspundere dacă a acționat cu culpă gravă sau
cu intenție. În plus, dacă prejudiciul ar consta în vătămări aduse integrității sau sănătății unei
persoane, asemenea convenții nu sunt admisibile.
Obligațiile contractuale nu pot avea ca obiect integritatea sau sănătatea persoanei. O discuție
s-ar putea face numai în legătură cu obligația de mijloace ale medicilor. În cazul lor, uneori
obligația contractuală neexecutată ar putea să aibă o asemenea consecință. Rezultă că medicul nu ar
putea să încheie cu pacientul o convenție prin care să înlăture răspunderea sa pentru asemenea
prejudiciu, dacă se dovedește că el a acționat cu culpă gravă sau cu intenție.
1. neexecutarea obligației contractuale ca faptă ilicită
Când e vorba de răspunderea contractuală, fapta ilicită constă în neexecutarea unei obligații
contractuale. Trebuie să analizăm conținutul contractului pentru a vedea care sunt efectele lui.
Neexecutarea obligației poate să fie totală sau parțială, importantă sau minoră. Când e vorba de
dauneinterese, dimensiunea neexecutării nu mai are aceeași importanță ca în cazul răspunderii
delictuale. Rezultă că atunci când creditorul cere daune-interese va fi îndreptățit la acestea chiar
dacă neexecutarea din partea debitorului este neînsemnată, cât timp se poate comensura valoarea.
Dacă este vorba de o obligație contractuală de mijloace, creditorul trebuie să facă dovada
neîndeplinirii de către debitor a tuturor activităților specifice standardelor profesionale. Când e
vorba de obligații de rezultat, neîndeplinirea rezultatului generează o prezumție de neexecutare.
Dacă rezultatul a fost atins, creditorul trebuie să facă dovada că nu au fost îndeplinite cerințele
cantitative și calitative ale atingerii rezultatului.
1. prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării
Există trei modalități de evaluare a prejudiciului în cazul răspunderii contractuale:

• evaluarea judiciară – e făcută de judecător atunci când părțile nu se înțeleg. Soluția ideală
pentru părți este să convină asupra despăgubirii. Evident, este vorba de o convenție
ulterioară nașterii raportului de răspundere contractuală. În absența unei asemenea înțelegeri,
judecătorul sesizat de creditor va evalua daunele-interese. În primul rând, va trebui sa țină
seama de principiul reparării integrale a prejudiciului, expres menționat în art. 1351.
Judecătorul va trebui să țină seama de paguba efectiv suferită, de câștigul nerealizat, de

prejudiciul actual, dar și de cel viitor, în măsura în care este cert. Caracterul cert al prejudiciului are
în vedere nu numai paguba actuală, ci și paguba viitoare, trebuie să existe siguranță – deși nu s-a
produs în prezent, paguba se va produce în viitor. Ca și la răspunderea delictuală, și în materie
contractuală este reparabil prejudiciul constând în pierderea unei șanse.

lOMoARcPSD|11928447
În acest caz, evaluarea daunelor-interese se va face proporțional cu probabilitatea obținerii

avantajului de către creditor dacă nu s-ar fi pierdut șansa. În materie contractuală, debitorul nu va
răspunde, de regulă, pentru prejudiciul imprevizibil. Totuși judecătorul va evalua și acest prejudiciu,
dacă creditorul face dovada că debitorul a acționat din culpă gravă sau cu intenție (face dovada
dolului din partea debitorului).
• evaluarea legală – se referă la dobânzi. Dobânzile sunt de două feluri:
◦ penalizatoare – dacă a ajuns la scadență obligația și debitorul nu plătește, dobânda
devine penalizatoare. Dispozițiile OG 13/2011 sunt incidente în acest caz – sunt
indicate criteriile pentru calcularea dobânzii penalizatoare ținând seama de rata
dobânzii Băncii Naționale. De regulă, aceste dobânzi penalizatoare au caracterul
unor daune moratorii. De regulă, ele privesc obligații bănești neexecutate, dar ele se
pot referi și
la sumele de bani în care a fost convertită prestația inițială în forma daunelor-

interese, caz în care aceste dobânzi se datorează de la momentul chemării în judecată
sau, după caz, de la data convertirii prestației inițiale. Într-un asemenea caz,
dobânzile penalizatoare nu mai au caracter de daune moratorii în raport cu obligația
inițială, ci în raport cu momentul executării daunelor-interese. Adică, în această
situație, e vorba de „dobânzi moratorii” pentru plata dobânzilor compensatorii.
◦ remuneratoare – sunt, de fapt, fructe civile, nu au caracter penalizator
• evaluarea convențională – îmbracă forma clauzei penale. Este posibil ca între creditor și
debitor să se încheie o convenție privind evaluarea daunelor-interese după nașterea
raportului de răspundere contractuală. Aceasta nu este o clauză penală, ci este pur și simplu
o convenție privind evaluarea daunelor-interese post-factum.
Clauza penală are funcția de a evalua daunele-interese cu anticipație, adică înainte de

producerea faptului ilicit. Consecința este că această clauză penală este fie introdusă în contractul
inițial încheiat între părți, fie încheiată ulterior, dar înainte ca obligația să trebuiască să fie execută.
Acesta este sensul expresiei „evaluare cu anticipație” a daunelor-interese. Astfel înțeleasă,

clauza penală are funcția de garanție. De regulă, această evaluare va constitui un instrument de
presiune pentru debitor de a-și executa obligația în natură pentru a nu fi expus la plata sumei din
clauza penală, sumă care, de regulă, e mai mare decât valoarea prestației.
Clauza penală este accesorie în raport cu convenția din care s-a născut obligația debitorului,
fie că se încheie odată cu convenția, fie că se încheie ulterior. De aici decurge că validitatea clauzei
penale se judeca nu doar în raport cu ea însăși, ci și în raport cu convenția principală. Este posibil să
fie valabilă convenția principală și să fie nulă doar clauza penală.
Poate judecătorul în prezența clauzei penale să modifice cuantumul acesteia? Există două
soluții: în măsura în care în momentul încheierii clauzei penale creditorul a profitat de poziția
dominantă față de debitor și a impus o clauză penală de o valoare foarte mare în raport cu valoarea
prestației, ne aflăm în prezența unei clauze ilicite a convenției. Nu se mai pune problema reducerii
cuantumului clauzei penale, ci a desființării ei.
Dacă totuși evaluarea cuprinsă în clauza penală este disproporționat de mare în raport cu
ceea ce părțile în mod rezonabil au vrut să prevadă sub aspectul cuantumului prejudiciului în
momentul încheierii convenției, într-un asemenea caz, judecătorul va putea să reducă nivelul clauzei
penale, chiar dacă nu ne aflăm în situația unor fapte ilicite.

lOMoARcPSD|11928447
Art. 1541 – „Reducerea cuantumului penalităţii. (1) Instanţa nu poate reduce penalitatea
decât atunci când:
a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;
b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea con-
tractului.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară
obligaţiei principale. (3) Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.” În urma unei asemenea
reduceri, valoarea clauzei penale trebuie să rămână mai mare decât valoarea prestației neexecutate.
Fiind o modalitate de evaluare cu anticipație a daunelor-interese, clauza penală trebuie să
îndeplinească toate cerințele necesare pentru dovedirea răspunderii contractuale cu excepția
dovedirii cuantumului prejudiciului. Existența unei clauze penale într-un contract nu îl dispensează
pe creditor de dovedirea celorlalte condiții ale răspunderii contractuale.
ICCJ a pronunțat o hotărâre prin care s-a stabilit că creditorul nu trebuie să facă dovada
niciunei condiții a răspunderii contractuale, dacă se află în prezența unei clauze penale. Ulterior s-a
revenit asupra acestei hotărâri.
Se pot cumula clauza penală și daunele compensatorii? În ce privește clauza penală prin care
sunt evaluate chiar daunele compensatorii, evident că nu. Dar dacă prin clauza penală au fost
evaluate daunele moratorii, cum se întâmplă când vorbim de dobânzi, este posibil ca părțile să
prevadă în contract o clauză care să prevadă mărirea dobânzilor față de cuantumul prevăzut de OG
13/2011. Dacă evaluează daune-interese în integralitate, nu se pot cumula. Dacă evaluează numai
daunele moratorii, se pot cumula și cu daunele compensatorii și cu executarea în natură.
Nu trebuie să confundăm clauza penală cu arvuna. Arvuna este de două feluri:
• arvuna confirmatorie – art. 1544: „Arvuna confirmatorie. (1) Dacă, la momentul încheierii
contractului, o parte dă celeilalte, cu titlu de arvună, o sumă de bani sau alte bunuri
fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate sau, după
caz, restituită. (2) Dacă partea care a dat arvuna nu execută obligaţia fără justificare,
cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului, reţinând arvuna. Atunci când
neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate declara
rezoluţiunea contractului şi poate cere dublul acesteia. (3) Creditorul obligaţiei neexecutate
poate însă opta pentru executare sau pentru rezoluţiunea contractului şi repararea
prejudiciului potrivit dreptului comun.”
Este avută în vedere ipoteza în care, cu ocazia încheierii unui contract, o parte remite
celeilalte părți o sumă de bani sau o cantitate de fructe civile, cu mențiunea că, dacă partea cealaltă
nu va executa obligația sa, partea care a remis arvuna va putea să primească îndoit ce a dat, iar, dacă
partea care a dat arvuna nu își va executa obligația sa, partea care a primit-o va putea să o păstreze.
În această ipoteză, arvuna are o funcție penalizatoare, deoarece sancționează partea care nu își
execută obligația. Deși nu se confundă cu clauza penală, ea se aseamănă cu ea, pentru că, tot cu
anticipație, se face o evaluare a prejudiciului suferit de partea căreia nu i se execută creanța.
Diferența față de clauza penală constă în faptul că arvuna confirmatorie nu are în vedere o
evaluare propriu-zisă a întregului prejudiciu. Este mai mult un mijloc de presiune asupra fiecăreia
dintre părți de a-și executa obligația. Dacă, în ipoteza clauzei penale, funcția de despăgubire are
caracter principal în raport cu funcția de garanție, în ipoteza arvunei are caracter secundar în raport
cu funcția de despăgubire. Aceste diferențe justifică de ce, în cazul arvunei, există o alegere din
partea creditorului.

lOMoARcPSD|11928447
El poate pur și simplu să rețină arvuna, dacă cealaltă parte nu își execută obligația sau să
păstreze arvuna, dar mai poate să ceara și rezoluțiunea contractului, reținând arvuna sau cerând
îndoitul sumei pe care a predat-o. Creditorul poate să renunțe la arvună și să ceară pur și simplu
executarea silită în natură sau executarea silită prin echivalent. Așadar, arvuna lasă o mai mare
libertate decât clauza penală.
• arvuna penalizatoare – arvuna penalizatoare este o clauză de denunțare unilaterală a
contractului cu titlu oneros. Părțile încheie un contract și este introdusă o clauză care
prevede că o parte se poate dezice de contract, caz în care cealaltă parte reține arvuna. Dacă
este o clauză bilaterală de dezicere și denunțarea este făcută de partea care a reținut arvuna,
ea o va restitui celeilalte părți.
1. raportul de cauzalitate între neexecutare și prejudiciu
Dovada trebuie să o facă creditorul. De regulă, nu sunt diferențe probatorii, pentru că, de
cele mai multe ori, neexecutarea contractului înseamnă, cel puțin sub aspectul păgubirii creditorului,
echivalentul neexecutării obligației contractuale. Dacă creditorul cere mai mult, adică, pe lângă
paguba efectiv suferită, și câștigul nerealizat, sarcina sa probatorie va fi mai dificilă.
1. vinovăția debitorului
În materie contractuală, art. 1548 instituie o prezumție de culpă în sarcina debitorului. Dacă
creditorul invocă intenția cu care a acționat debitorul, atunci va trebui să facă dovada intenției
debitorului. În legătură cu raportul de cauzalitate și cu vinovăția, se pune aceeași problemă ca și în
cazul răspunderii delictuale referitoare la cauzele de exonerare. Vinovăția va fi înlăturată (va fi
răsturnată prezumția de culpă) dacă debitorul face dovada unei anumite cauze străine (formula
vechiului cod civil, astăzi codul civil actual indică împrejurarea fortuită – fie cazul de forță majoră,
fie cazul fortuit, fie fapta creditorului, care este victima, fie fapta unui terț).
Când este vorba de înlăturarea raportului de cauzalitate, forța majoră, fapta creditorului și
fapta unui terț au o potențiala cauzală mai mare decât cazul fortuit. De cele mai multe ori, cazul
fortuit înlătură numai vinovăția și poate înlătura total sau parțial raportul de cauzalitate.
Mijloacele pe care le are la îndemână creditorul asupra patrimoniului

debitorului
Una dintre funcțiile patrimoniului este garanția comună a creditorilor. Această funcție a
patrimoniului este expresia puterii comune pe care o au creditorii în ipoteza în care debitorul nu își
execută datoria. Pe lângă executarea silită, creditorul mai poate să facă și alte lucruri în temeiul
acestei puterii pe care o are asupra patrimoniului debitorului:
• poate să ia măsuri conservatorii asupra patrimoniului – art. 1558: „Măsurile conservatorii.
Creditorul poate să ia toate măsurile necesare sau utile pentru conservarea drepturilor
sale, precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalităţi de publicitate şi informare
pe contul debitorului, exercitarea acţiunii oblice ori luarea unor măsuri asigurătorii.” Poate
să ceară o asigurare de dovezi = existând riscul unui litigiu, partea interesată își asigură
dovezile chiar înaintea acestui litigiu; poate să îndeplinească formalități de publicitate = de
carte funciară, prin arhiva de garanții imobiliare; poate să ceară îndeplinirea unor formalități
de informare; poate să exercite o acțiune oblică ori luarea de măsuri asiguratorii.
• art 1559 – „Măsurile asigurătorii. Principalele măsuri asigurătorii sunt sechestrul şi

poprirea asigurătorie. Măsurile asigurătorii se iau în conformitate cu dispoziţiile Codului
de procedură civilă.”Cele mai importante măsuri asiguratorii sunt sechestrul și poprirea

lOMoARcPSD|11928447
asiguratorie. În cea mai mare parte a cazurilor este vorba de mijloace de procedură civilă și
nu de drept substanțial cu excepția acțiunii oblice. Deși este o măsură de drept substanțial,
acțiunea oblică este privită în contextul general al măsurilor asiguratorii. Se apreciază că și
acțiunea oblică are o funcție conservatorie. Dar, pe lângă aceste instrumente puse la
îndemâna creditorului, mai avem și acțiunea revocatorie. Acțiunea oblică și acțiunea
revocatorie sunt mijloace de drept substanțial pentru a-și apăra drepturile față de
neexecutarea obligației debitorului.
Acțiunea oblică
Deși acest instrument este denumit acțiune oblică, ceea ce duce cu gândul la exercitarea unui
drept în fața instanței de judecată, în realitate, acțiunea oblică este un instrument juridic prin care
creditorul poate exercita dreptul de acțiune fără a recurge la instanța de judecată. Când este vorba de
executarea silită, creditorul poate să ceară, în numele debitorului său, pornirea executării silite
împotriva debitorului creditorului. Nu este vorba de o acțiune propriu-zisă. Legiuitorul poate, în
numele debitorului, să accepte executarea anumitor drepturi. Nu este vorba de o acțiune, ci de
exercitarea unui drept al debitorului. Mai degrabă este un instrument juridic pentru exercitarea
drepturilor debitorului.
Domeniul de aplicație: dacă sunt drepturi nepatrimoniale, ele nu sunt susceptibile de a fi

exercitate pe această cale. Dacă este vorba de drepturi patrimoniale, în principiu, ele pot fi exercitate
pe această cale, cu excepția drepturilor care presupun o apreciere strict personală din partea
debitorului (drepturi cu caracter intuitu persoanae). În acest caz, numai debitorul, în nume propriu,
va putea să formuleze acțiunea. Exemplu: acțiunea în revocarea donației pentru ingratitudinea
donatarului. Nu se va putea exercita acțiunea dacă este vorba de drepturi neurmăribile.
Condițiile pentru exercitarea acțiunii oblice:
• pasivitatea debitorului – anumite drepturi ale debitorului împotriva altor persoane s-ar putea
pierde prin pasivitatea debitorului sau anumite acțiuni s-ar putea prescrie. În aceste situații,
creditorul poate exercita el drepturile împotriva terților în numele debitorului (acțiune
indirectă sau subrogatorie).
•
• existența unui interes serios și legitim pentru creditor – de regulă, acest interes există în
măsura în care se face dovada că, prin pasivitatea debitorului, există riscul creării unei stări
de insolvabilitate. Dacă debitorul este bogat, și indiferent dacă pierde unele drepturi are de
unde să își execute datoriile, atunci interesul creditorului nu este justificat.
•
• trebuie să ne aflăm în domeniul de aplicare al acțiunii oblice.
Efectul acțiunii: dreptul exercitat nu intră în patrimoniul creditorului, el reintră în

patrimoniul debitorului. Rezultă că nu beneficiază creditorul de o prioritate la executare; chiar dacă
el a fost activ, va suporta concursul celorlalți creditori, cu excepția cazului în care avea o garanție
reală. Dar dacă avea garanție reală nu mai avea nevoie de acțiune oblică. Acțiunea oblică este
caracterizată ca o măsură conservatorie și nu ca o măsură asiguratorie.
Acțiunea pauliană
Art. 1562 – „Noţiune. (1) Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie
declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum
sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate. (2) Un contract

lOMoARcPSD|11928447
cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată
inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că
debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.”
Art. 1563 – „Condiţii privitoare la creanţă. Creanţa trebuie să fie certă la data introducerii
acţiunii.”
Art. 1564 – „Termen de prescripţie. Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune
se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
prejudiciul ce rezultă din actul atacat.”
Art. 1565 – „Efectele admiterii acţiunii. (1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă
de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce
acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit,
cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei. (2) Terţul dobânditor poate păstra bunul
plătind creditorului căruia profită admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de
acesta din urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a
acţiunii revocatorii indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanţei pe care sa
întemeiat acţiunea, dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate
aplicându-se în mod corespunzător.”
Ea se mai cheamă acțiune revocatorie pentru că efectul ei este revocarea totală sau parțială a
actului fraudulos. Este acțiunea prin care creditorul cere instanței de judecată să declare inopozabil
actul fraudulos încheiat de debitorul său. Este și o excepție de la opozabilitatea față de terți a
contractului, pentru că, așa cum am definit-o, scopul acțiunii pauliene este ca actul fraudulos să fie
făcut inopozabil față de creditor, ceea ce înseamnă revocarea totală sau parțială a actului fraudulos.
Domeniul de aplicație: același cu domeniul de aplicație al acțiunii oblice. Uneori, chiar dacă
e vorba de drepturi neurmăribile, în măsura în care ele au făcut obiectul unui act fraudulos, totuși
acțiunea pauliană poate fi admisă, în măsura în care actul încheiat în legătură cu dreptul neurmăribil
îl fraudează pe creditor: situația pensiei de întreținere care este neurmăribilă.
Condițiile pentru exercitarea acțiunii pauliene:
• să existe o prejudiciere a creditorului – de regulă, acest prejudiciu constă în crearea stării de

insolvabilitate a debitorului printr-un act fraudulos, când debitorul își micșorează
patrimoniul pentru a face imposibilă executarea datoriei față de creditor. Micșorarea
patrimoniului se poate face prin două feluri: prin scăderea activului sau prin mărirea
pasivului.
•
• fraudarea din partea debitorului împotriva creditorului – deși prin pagubă se înțelege chiar
elementul obiectiv, în realitate, frauda se referă la atitudinea subiectivă a debitorului în
momentul în care îl fraudează pe creditor.
•
• dreptul care formează obiectul actului fraudulos trebuie să fie o creanță certă la data
introducerii acțiunii – vechiul cod civil avea în vedere nu numai caracterul cert, ci și
caracterul exigibil. Din moment ce există o fraudare, nu mai este nevoie ca creditorul să
aștepte până în momentul când creanța devine exigibilă, pentru că atunci acțiunea ar putea fi
ineficace.
•

lOMoARcPSD|11928447
• complicitatea la fraudă a terțului – debitorul încheie, de regulă, un contract cu un terț. Terțul

trebuie să fie complice la fraudă, adică să aibă reprezentarea că, prin încheierea contractului,
participă la mărirea stării de insolvabilitate a debitorului. Această cerință este valabilă numai
în măsura în care e vorba de un contract cu titlu oneros. Dacă actul este cu titlu gratuit,
cerința de complicitate a terțului nu mai este necesară.
•
• de regulă, creanța trebuie să fie anterioară actului fraudulos – se justifică pentru că, de
obicei, debitorul încheie actul fraudulos pentru a evita executarea unei creanțe existente.
Sunt însă situații în care această cerință a anteriorității nu s-ar mai justifica. Exemplu:
săvârșirea unei infracțiuni, înainte de descoperirea infracțiunii, făptuitorul își înstrăinează o
parte din avere pentru a evita executarea răspunderii penale. În realitate, creanța se naște din
fapta ilicită (infracțiunea) și, ca urmare, actul fraudulos este ulterior nașterii creanței.
Efectul acțiunii pauliene: efectul este declararea actului fraudulos ca inopozabil în raport cu
creditorul în limita prejudiciului suferit de creditor. Este motivul pentru care s-a spus că este vorba
de o revocare totală sau parțială a actului fraudulos. Totuși termenul de revocare nu este bine folosit.
Nu se confundă inopozabilitatea cu revocarea. În realiate, actul nu este revocat, ci este inopozabil
creditorului.
Creditorul nu va ține seama de el, în acest sens, deși creditorul e terț față de actul respectiv,
el nu este ținut de principiul opozabilității actelor juridice. El va putea să execute dreptul ca și cum
actul nu ar exista. Va executa în măsura pagubei suferite, deci este o inopozabilitate totală sau
parțială. Este diferită de nulitate, unde efectul nu este relativ, odată declarat nul actul, nulitatea
operează față de toți.
Modalitățile obligațiilor
Sediul materiei pentru modalitățile obligațiilor și obligațiile plurale – art. 1396 – art. 1468.
Obligațiile pot fi:
• simple – neafectate de modalități și care pot fi executate de către debitor.
• pure și simple – nu sunt afectate de modalități și nici nu sunt susceptibile de a fi afectate și
care pot fi executate de îndată de către debitor din proprie inițiativă sau la solicitarea
creditorului.
• afectate de modalități – modalitățile sunt termenul și condiția; sunt acel tip de obligații
susceptibile de o condiție sau de un termen (art. 1399 – art. 1410)
Condiția: reprezintă acel eveniment viitor și nesigur de care depinde nașterea sau stingerea
unui raport civil obligațional. În funcție de efectele pe care le poate produce, condiția poate fi:
• suspensivă: acel eveniment viitor și nesigur de care depinde nașterea obligației civile
• extinctivă: acel eveniment viitor și nesigur de care depinde stingerea raportului civil
obligațional
Art. 1402 clasifică condiția în trei categorii principale:

• imposibilă
• contrară legii (ilicită)
• contrară bunelor moravuri (imorală)
În funcție de originea condițiilor:

• condiție potestativă:
◦ condiție pur potestativă
◦ condiție simplă potestativă

lOMoARcPSD|11928447
• condiție cazuală
• condiție mixtă
În funcție de realizarea/nerealizarea evenimentului de care depinde îndeplinirea condiției:

• condiție pozitivă
• condiție negativă
Termenul își găsește reglementarea în art. 1411-1420. În funcție de efecte:

• termen suspensiv: acel eveniment viitor și sigur de care depinde nașterea raportului civil
obligațional
• termen extinctiv: acel eveniment viitor și sigur de care depinde stingerea obligației civile
În funcție de originea termenului:

• termen convențional: este stabilit prin acordul părților
• termen legal: este determinat prin lege
• termen judiciar: este stabilit de către instanța de judecată
Modul de calcul al termenului se regăsește în art. 2551-2556.
Obligațiile plurale (complexe) – sediul materiei art. 1421-1468. Obligațiile plurale sunt de
două feluri:
1. pluralitate de obiecte:
• obligațiile alternative
• obligații facultative
•
1. pluralitate de subiecte
• obligații indivizibile
• obligații solidare
• obligații divizibile
În materia pluralității de subiecte, regula este divizibilitatea obligațiilor. În acest sens, C.civ.
instituie o prezumție de divizibilitate cu caracter relativ în art. 1424. Excepții: indivizibilitatea de
natură convențională și indivizibilitatea în ipoteza în care obiectul obligației nu este divizibil din
punct de vedere material sau intelectual. Prezumția de egalitate: art. 1423 – funcționează atât în
privința pluralității manifestată în raport activ, cât și în raport pasiv.
Pluralitatea de subiecte poate îmbrăca două forme:

• o pluralitate activă: se manifestă la nivelul subiectului activ (al creditorului)
• o pluralitate pasivă: se manifestă la nivelul subiectului pasiv (al debitorului)
• natură mixta: atât o pluralitate activă, cât și una pasivă
Excepția este indivizibilitatea, care poate îmbrăca două forme:

• indivizibilitatea convențională
• indivizibilitatea când obiectul obligației nu este divizibil din punct de vedere material sau
intelectual. Din punct de vedere material: în ipoteza în care obiectul obligației nu poate fi
împărțit în natură (ipoteza mai multor debitori care se obligă să realizeze un tablou pentru
creditor – obiectul este indivizibil din punct de vedre material). Din punct de vedere
intelectual: în ipoteza în care avem de a face cu o obligație de predare a unui bun determinat.
Obiectul obligației nu poate fi divizat, întrucât îndeplinirea sa nu se poate realiza decât în
întregime.

lOMoARcPSD|11928447
Efectele indivizibilității:
• indivizibilitatea nu încetează prin succesiune
• în cadrul acestei forme de manifestare a pluralității de subiecte, creditorul și debitorul nu
sunt prezumați a-și fi încredințat reciproc îndeplinirea obligațiilor
• fiecare creditor poate solicita executarea întregii obligații, iar fiecare debitor poate fi ținut la
îndeplinirea întregii prestații asumate în cadrul raportului juridic civil obligațional
• suspendarea sau întreruperea prescripției față de unul dintre creditori sau debitori produce
efecte și față de ceilalți (în ipoteza în care prescripția este întreruptă față de unul dintre
debitori același efect se produce și față de ceilalți)
Obligațiile solidare: art. 1434 – art. 1460. Fiecare creditor poate solicita îndeplinirea întregii
obligații, iar fiecare debitor poate fi ținut la îndeplinirea întregii prestații. Solidaritatea este de două
feluri:
• activă: când se aplică la nivelul creditorilor – poate avea ca obiect exclusiv actul juridic.
Efectele solidarității active:

➢ oricare creditor poate solicita de la debitor/debitori îndeplinirea integrală a obiectului
obligației asumate
➢ debitorul are dreptul de alegere în privința căruia dintre creditori înțelege să-și îndeplinească
obligația civilă asumată
➢ prezumția de mandat reciproc: între creditori funcționează o prezumție legală relativă a

existenței unui mandat reciproc de îndeplinire a obligațiilor
➢ întreruperea sau suspendarea prescripției extinctive produsă față de unul dintre creditori are
efecte și în privința celorlalți creditori
➢ decesul unuia dintre creditori conduce la încetarea solidarității
➢ solidaritatea activă produce efecte specifice în privința confuziunii, compensației și a
remiterii de datorie (art.1438 – art. 1440)
• pasivă: când se aplică la nivelul debitorilor; spre deosebire de solidaritatea activă,

solidaritatea pasivă poate avea ca izvor atât legea, cât și convenția încheiată de către părți
(debitori)
Efectele solidarității pasive:
• efecte produse între creditor și codebitorii solidari:
◦ efecte principale:
- oricare dintre creditori poate solicita oricăruia dintre debitori îndeplinirea în întregime a
obligației- debitorul căruia i s-a solicitat îndeplinirea obligației poate opune creditorului atât
apărări personale, proprii sieși, cât și apărări comune
- întreruperea sau suspendarea prescripției produse față de unul dintre codebitorii solidari
produceefecte față de toți ceilalți codebitori
- efecte principale în materia confuziunii, compensației și a remiterii de datorie (art. 1450 – art.
1452)
◦ efecte secundare:
- efectele hotărârii judecătorești (art.1455); dacă există o hotărâre judecătorească ce afectează
dreptul de creanță, aceasta nu produce efecte împotriva celorlalți debitori. Dacă, însă, hotărârea

lOMoARcPSD|11928447
judecătorească este pronunțată în favoarea unuia dintre codebitori, atunci produce efecte față de
toți ceilalți codebitori
- art. 1454 imposibilitatea executării în natură a obligațiilor
• efecte produse între codebitorii solidari:

- dreptul de regres pe care codebitorul solidar care a achitat obligația îl are asupra
celorlalțicodebitori
- insolvabilitatea unuia dintre codebitori și consecința asupra restului debitorilor – art. 1457
- divizibilitatea obligației în cazul solidarității pasive între moștenitori – art. 1460
Cazurile de încetare a solidarității pasive:

1. plata întregii datorii
2. remiterea de datorie produsă față de toți codebitorii
3. imposibilitatea fortuită de executare
4. renunțarea de către creditori față de toți debitorii
5. decesul unuia dintre codebitorii solidari
Pluralitatea de obiecte poate lua două forme:
• obligația alternativă: constă în existența a două sau mai multe prestații, iar debitorul se poate
elibera de obligație prin îndeplinirea oricăreia dintre aceste prestații
Efectele obligației alternative:
➢ regula este debitorul are dreptul de a alege pe care dintre acele obligații înțelege să le
îndeplinească. În măsura în care debitorul nu își îndeplinește acest drept, creditorul are
dreptul de a alege care dintre prestațiile respective să fie îndeplinită (art. 1461 – art. 1467).
• obligația facultativă: art. 1468 – acea obligație care are ca obiect o singură prestație
principală, însă debitorul este considerat eliberat de îndeplinirea acestei prestații în ipoteza
în care ea devine imposibil de executat.
Mijloacele de transmitere/transformare a obligațiilor civile
Mijloacele de transmitere:
• cesiunea de contract
• cesiunea de creanță
• subrogația și preluarea de datorie
Mijloacele de transformare:
• novația
Cesiunea de contract: art. 1315-1320. Debitorul are dreptul să transmită obligațiile

decurgând din contractul încheiat cu creditorul atât timp cât acestea nu au fost integral executate.
Părțile contractului de cesiune:
a) cedentul
b) cesionarul
c) contractantul cedat
Cesiunea contractului, astfel cum aceasta este înțeleasă de C.civ. actual, reprezintă un aspect
controversat sub aspectul vechiului cod care aprecia că cesiunea obligațiilor nu se poate realiza în

lOMoARcPSD|11928447
întregime, întrucât acestea au un caracter personal și ar fi strâns legate de persoana debitorului în

cauză.
Cesiunea contractului îmbracă în practică forma unui contract distinct: contract de cesiune în
virtutea căruia cedentul transmite cesionarului în întregime sau în parte dreptul și/sau obligația
decurgând din contract.
Fiind un contract în sine, cesiunea trebuie să îndeplinească condițiile de fond aferente

oricărui contract civil (art. 1178). Pe lângă aceste condiții de fond, mai sunt și anumite condiții de
formă care trebuie îndeplinite (art. 1316 – cesiunea contractului și acceptarea trebuie încheiate în
forma cerută de lege pentru validitatea contractului inițial). Nerespectarea de către actul de cesiune
a dispozițiilor art. 1316 conduce la nulitatea absolută a actului de cesiune (art. 1242).
Cesiunea presupune și îndeplinirea a unor condiții speciale (art. 1315):

• prestațiile să nu fi fost îndeplinite în mod integral
• cea de-a treia parte a acestei structuri juridice (contractantul cedat) să fi consimțit la această
operațiune juridică. Consimțirea se poate realiza atât prin contractul inițial, cât și printr-un
act ulterior de acceptare a cesiunii.
Efectele cesiunii contractului:

• până la data la care contractantul cedat a acceptat cesiunea respectivă:
◦ garantarea de către cedent a validității contractului art. 1320
◦ până la data acceptării de către contractantul cedat, cesiunea contractului nu produce
efecte față de acesta
◦
• după data la care contractantul cedat acceptă cesiunea:

◦ dacă acceptarea este realizată prin contractul inițial, atunci forma nu mai are
relevanță
◦ dacă acceptarea se produce printr-un act ulterior, art. 1316 – acceptarea trebuie să
îmbrace, sub sancțiunea nulității absolute, aceeași formă ca și contractul inițial a
cărui cesiune are loc
Cesiunea legală de contract se produce în ipoteza contractului de locațiune. Efectul juridic

care se produce este acela a cesiunii legale a contractului de la vechiul proprietar către noul
proprietar. O altă forma a cesiunii legale este aceea a vânzării unui bun asigurat.
Liberarea cedentului presupune că, odată ce cesiunea a fost acceptată de către contractantul
cedat, cedentul nu mai are niciun fel de obligații față de acesta art. 1318.
Cesiunea de creanță art. 1566-1592. Reprezintă acel act prin care creditorul cedent transmite
creditorului cesionar o creanță pe care o deține împotriva debitorului. Noțiunea de „transmite” ne
poate conduce la ideea unei similitudini între ideea de cesiunea de creanță și contractul de vânzare.
Are la bază principiul liberei cesibilități a creanței. Sub rezerva unor dispoziții, orice creanță este
cesibilă. adică transmisibilă în mod liber de la o parte către alta. Excepțiile de la această regulă se
manifestă în două situații:
• incesibilitatea este stabilită ca atare prin lege

• incesibilitatea are un izvor convențional (contractul încheiat între părți) – discutăm despre o
clauză de inalienabilitate a creanței art 1570. Clauza de inalienabilitate (stipularea
convențională a inalienabilității creanței) nu este valabilă în următoarele situații: ...

lOMoARcPSD|11928447
Funcțiile cesiunii de creanță:

1. funcție translativă (transferarea creanței de la o parte la alta)
2. funcție de instrument de plată
3. funcție de instrument de credit
4. funcție de garanție sub forma cesiuni fiducii
Condiții de valabilitate:
• cesiunea este un contract, deci trebuie să îndeplinească condițiile de fond generale ale
oricărui contract, condiții de formă, cesiunea de creanță având ca regulă un caracter
consensual cu excepția situațiilor în care cesiunea de creanță este cu titlu gratuit, caz în care
se aplică în mod corespunzător dispozițiile din materia contractului de donație
• acordul debitorului cedat nu este necesar pentru valabilitatea actului cesiunii de creanță.
Debitorul nu trebuie să își emită acordul pentru ca cesiunea de creanță să fie valabilă.
• cesiunea de creanță cu titlu oneros

• cesiunea de creanță cu titlu gratuit: nu există o contraprestație în schimbul transferării
creanței de la creditorul cedent către creditorul cesionar.
Cesiunea de creanță poate fi notată în cartea funciara – art. 902.
Efectele cesiunii de creanță:
➢ efectele între părți:

- transferarea creanței din patrimoniul creditorului cedent în patrimoniul creditorului cesionar-
obligația de garanție pe care creditorul cedent o are față de creditorul cesionar (obligația de
garanție contra evicțiunii și obligația de garanție cu privire la existența obligației respective)
- cesiunile succesive art. 1583
Cesiunea de creanță, pentru a produce efecte, trebuie fie acceptată de către debitor, fie să se
producă notificarea față de acesta. Până la data la care debitorului nu îi este prezentată dovada scrisă
a cesiunii, acesta poate suspenda plata către creditorul cesionar. Dovada scrisă reprezintă fie o copie
a contractului de cesiune conformă cu originalul, fie o copie a avizului înscrierii în arhiva
electronică.
• titlu nominativ: acțiunile sau părțile speciale emise de către o societate care atestă
participarea la capitalul social și dreptul de vot în deciziile care interesează viața societății
• titlu la ordin: filele cec plătibile la ordinul beneficiarului
• titlu la purtător: filele cec la purtător care, spre deosebire de celelalte, nu au înscrise numele
beneficiarului și trebuie achitate persoanei care prezintă fila respectivă
Subrogația art. 1593-1598. Plata efectuată de către un debitor în locul unui alt debitor, caz în
care acesta se subrogă, adică îl înlocuiește, creditorul în cadrul raportul juridic civil obligațional.
Părțile actului juridic de subrogație sunt:
• subrogatul – noul creditor (debitorul care plătește în locul debitorului inițial)
• debitorul cedat
• ...
Există mai multe tipuri de subrogație:

• convențională – prin acordul părților

lOMoARcPSD|11928447
• legală – prin lege

• totală – situația în care debitorul achită în întregime prestația pe care debitorul inițial o avea
de executat față de creditor
• parțială – nu execută în întregime prestația, ci doar în parte
Subrogația convențională:
• consimțită de creditor – art. 1594
• consimțită de debitor – art. 1595
Condițiile subrogației convenționale:

• aceasta să fie expresă și constatată printr-un înscris
• ambele forme de manifestare ale subrogației convenționale au ca specificitate faptul că nu
este necesar acordul debitorului, respectiv al creditorului
• în ambele situații, nu este necesar acordul debitorului/creditorului pentru ca subrogația să
opereze
Art. 1596:
Efectele subrogației:
• subrogația își produce efectele din momentul plății
• subrogația produce efecte împotriva debitorului principal, precum și acelora care au garantat
obligația respectivă
• subrogația parțială
art. 1599-1608 – preluarea datoriei

• preluarea datoriei prin contract încheiat între noul debitor și creditorul inițial (art. 1605) –
acordul cred este necesar
• preluarea care operează prin intermediul unui contract între debitor și noul creditor –
consimțământul creditorului este subînțeles prin chiar necesitatea încheierii de către creditor
a actului juridic; reprezintă o formă a cesiunii de datorie •
=> preluarea datoriei reprezintă acel mijloc de transformare a obligației civile în cadrul căruia un
debitor este înlocuit cu un alt debitor în cadrul raportului juridic obligațional civil
Condițiile cesiunii de datorie:

• cesiunea de datorie trebuie să fie comunicată debitorului pentru ca acesta să fie în poziția de
a-și exprima sau nu consimțământul
• creditorului trebuie să îi fie acordat un termen rezonabil de răspuns. În ipoteza în care nu
răspunde în termenul rezonabil, se prezumă ca nu este de acord cu cesiunea de datorie.
Efectele cesiunii de datorie:

• noul debitor îl înlocuiește pe vechiul debitor în cadrul raportului juridic obligațional, acesta
din urmă fiind liberat de obligația asumată
• liberarea debitorului inițial nu se produce în ipoteza în care noul debitor era insolvabil la
data cesiunii datoriei, iar creditorul nu avea mijloace de a cunoaște această insolvabilitate
➢ insolvabilitatea = o stare de fapt care presupune un raport subunitar între masa activului
patrimonial și masa pasivului patrimonial; pasivul patrimonial > activul patrimonial

lOMoARcPSD|11928447
➢ insolvența = o stare de drept constatată de către instanța de judecată la solicitarea

creditorului sau la cererea debitorului, după caz, conform unei legi speciale – Legea
85/2014.
Preluarea accesoriilor creanței. Creditorul se poate prevala de toate drepturile pe care le

deține în legătură cu datoria preluată în raport de creditorul inițial. În ipoteza ineficacității preluării
datoriei, obligația inițială renaște.
Novația art. 1609-1614. Reprezintă acel mijloc de transformare a obligației civile care
intervine în ipoteza în care debitorul contractează față de creditor o noua obligație care o înlocuiește
pe cea veche, discutând despre o novație obiectivă, în ipoteza în care un debitor este înlocuit cu un
alt debitor în cadrul raportului obligațional civil, discutând despre novația subiectivă prin novația
debitorului și ipoteza în care un creditor este înlocuit cu un alt creditor, caz în care discutam despre
forma novației subiective manifestate prin schimbarea creditorului.
Novația obiectivă – aceleași două părți: creditorul și debitorul.
Novația subiectivă – existența a trei părți implicate:

• schimbare de debitor: creditor, debitor inițial/cedent și noul debitor/cesionar
• schimbare de creditor: debitor, creditor inițial/cedent și noul creditor/cesionar
Condiții de validitate a novației:

• novația reprezintă un act juridic, deci trebuie să îndeplinească condițiile de fond general
aplicabile oricărui contract civil și, respectiv, condițiile de formă
• condiții speciale:
◦ obligația inițială să fie valabilă – poate fi afectată de nulitate relativă, însă nu trebuie să
fie afectată de nulitate absolută
◦ noua obligație să fie valabilă
◦ existența unui „ceva nou”
◦ intenția de a nova
Efectele novației:
• efect extinctiv însoțit de un efect creator, adică nașterea unei noi obligații civile
Stingerea obligațiilor: art. 1615 – art. 1649

Restituirea prestațiilor
Există două categorii de moduri de stingere a obligațiilor:
1. moduri care duc la realizarea creanței creditorului

2. moduri de stingere a obligațiilor care nu duc la stingerea creanței creditorului: art. 1615
• compensația – art. 1616 – art. 1623
Art. 1616: „Noţiune. Datoriile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei
mai mici dintre ele.”
Art. 1617: „Condiţii. (1) Compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două
datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o
anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură. (2) O parte poate cere lichidarea judiciară

lOMoARcPSD|11928447
a unei datorii pentru a putea opune compensaţia. (3) Oricare dintre părţi poate renunţa, în mod
expres ori tacit, la compensaţie.”
Art. 1619: „Termenul de graţie. Termenul de graţie acordat pentru plata uneia dintre
datorii nu împiedică realizarea compensaţiei.”
Art. 1620: „Imputaţia. Atunci când mai multe obligaţii susceptibile de compensaţie sunt
datorate de acelaşi debitor, regulile stabilite pentru imputaţia plăţii se aplică în mod
corespunzător.”
Art. 1621: „Fideiusiunea. (1) Fideiusorul poate opune în compensaţie creanţa pe care
debitorul principal o dobândeşte împotriva creditorului obligaţiei garantate. (2) Debitorul
principal nu poate, pentru a se libera faţă de creditorul său, să opună compensaţia pentru ceea ce
acesta din urmă datorează fideiusorului.”
Art. 1622: „Efectele compensaţiei faţă de terţi. (1) Compensaţia nu are loc şi nici nu se
poate renunţa la ea în detrimentul drepturilor dobândite de un terţ. (2) Astfel, debitorul care, fiind
terţ poprit, dobândeşte o creanţă asupra creditorului popritor nu poate opune compensaţia
împotriva acestuia din urmă. (3) Debitorul care putea să opună compensaţia şi care a plătit datoria
nu se mai poate prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale.”
Art. 1623: „Cesiunea sau ipoteca asupra unei creanţe. (1) Debitorul care acceptă pur şi
simplu cesiunea sau ipoteca asupra creanţei consimţită de creditorul său unui terţ nu mai poate
opune acelui terţ compensaţia pe care ar fi putut să o invoce împotriva creditorului iniţial înainte
de acceptare. (2) Cesiunea sau ipoteca pe care debitorul nu a acceptat-o, dar care i-a devenit
opozabilă, nu împiedică decât compensaţia datoriilor creditorului iniţial care sunt ulterioare
momentului în care cesiunea sau ipoteca i-a devenit opozabilă.”
Definiție: acel mijloc de stingere a obligațiilor care duce la realizarea creanței creditorului,
constând în stingerea reciprocă a două obligații având același obiect sau chiar dacă nu au același
obiect, prin întruparea în cadrul acelorași persoane a calităților de creditor și debitor una față de
cealaltă. Compensația intervine în momentul în care două persoane au una față de cealaltă atât
calitatea de debitor, cât și de creditor în același timp, conducând la stingerea obligației până la
stingerea celei mai mici dintre acestea.
Avantajele compensației:
➢ este un mijloc simplificat de stingere a obligațiilor civile

➢ funcția de garanție pe care o are compensația
Există două tipuri de compensație:
➢ compensația convențională – intervine în temeiul convenției încheiate între creditor și

debitor, pe baza consimțământului acestora. Obligațiile nu trebuie să aibă același obiect.
- aceste obligații pot avea atât izvor contractual, cât și izvor delictual
- nu este expres reglementată în codul civil, niciunul dintre articolele alocate materiei nu tratează
înmod expres acest tip al compensației. Existența ei rezultă pe cale de interpretare.
- are mai mult natura unei dări în plată reciproce.
- presupune acordul părților; debitorul și creditorul trebuie să își dea acordul pentru a opera
compensația convențională
- datoriile nu trebuie să aibă același obiect
- operează în ipoteza în care nu sunt îndeplinite condițiile compensației legale.

lOMoARcPSD|11928447
➢ compensația legală – obligațiile trebuie să aibă ca obiect o sumă de bani sau o anumită
cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură, iar creanțele pe care cele două părți le au una
față de cealaltă trebuie să fie certe, lichide și exigibile.
- certe: creanțe a căror existență nu este pusă sub semnul întrebării

- lichide: creanțe care pot fi evaluate în bani
- exigibile: creanțe în temeiul cărora creditorul poate solicita debitorului solicitarea prestației
- spre deosebire de compensația convențională, compensația legală este expres reglementată în

codul civil: art. 1617 alin. (1)
- operează de drept
- exista anumite condiții care trebuie îndeplinite pentru a opera
Condițiile pentru operarea compensației legale:
- datoriile trebuie să fie certe, lichide, exigibile

- obiectul trebuie să fie reprezentat de o sumă de bani sau alte bunuri fungibile de aceeași natură
- părțile să nu fi renunțat în mod expres la această formă de stingere a obligațiilor
Efectele pe care le produce compensația:
- produce un efect extinctiv: stinge două sau mai multe datorii reciproce
- se aplică aceleași reguli din materia imputației plății
- fideiusorul nu poate opune compensația
- prin compensație nu se pot afecta drepturile unei terțe părți
- compensația produce anumite efecte în privința acceptării pure și simple a cesiunii: art. 1623
! Dreptul la compensație este un drept de care părțile pot dispune. Părțile pot agrea prin intermediul
contractului să renunțe la dreptul de compensație de care ar dispune în temeiul legii.
Cazuri în care compensația este exclusă – art. 1618:
➢ creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi;

➢ datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat; ➢ are ca
obiect un bun insesizabil.
• confuziunea – art. 1624 – art. 1628:
Art. 1624: „Noţiune. (1) Atunci când, în cadrul aceluiaşi raport obligaţional, calităţile de
creditor şi debitor se întrunesc în aceeaşi persoană, obligaţia se stinge de drept prin confuziune. (2)
Confuziunea nu operează dacă datoria şi creanţa se găsesc în acelaşi patrimoniu, dar în mase de
bunuri diferite.”
Art. 1625: „Confuziunea şi ipoteca. (1) Ipoteca se stinge prin confuziunea calităţilor de
creditor ipotecar şi de proprietar al bunului ipotecat. (2) Ea renaşte dacă creditorul este evins din
orice cauză independentă de el.”
Art. 1626: „Fideiusiunea. Confuziunea ce operează prin reunirea calităţilor de creditor şi

debitor profită fideiusorilor. Cea care operează prin reunirea calităţilor de fideiusor şi creditor ori
de fideiusor şi debitor principal nu stinge obligaţia principală.”

lOMoARcPSD|11928447
Art. 1627: „Efectele confuziunii faţă de terţi. Confuziunea nu aduce atingere drepturilor
dobândite anterior de terţi în legătură cu creanţa stinsă pe această cale.”
Art. 1628: „Desfiinţarea confuziunii. Dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face
să renască obligaţia cu efect retroactiv.”
Definiție: acel mijloc de stingere a datoriilor care conduce la realizarea creanței creditorului,
ce presupune stingerea creanței în ipoteza în care aceeași persoană întrunește în același timp atât
calitatea de creditor, cât și calitatea de debitor cu privire la aceeași datorie.
- masa patrimonială este o parte dintr-un patrimoniu: conține atât elemente de activ, cât și
elementede pasiv
- mase de bunuri:
- confuziunea operează de drept; nu este necesar un acord de voințe, ci obligația se stinge de drept.
- nu operează în ipoteza în care drepturile și datoriile se regăsesc în mase patrimoniale distincte
(art.31): în ipoteza în care o persoană își construiește o masă patrimonială afectată exercitării unei
profesii, chiar dacă există drepturi și datorii care s-ar putea stinge pe calea confuziunii, totuși
confuziunea nu operează, pentru că se afla în mase patrimoniale diferite
- persoanele care pot invoca confuziunea pot fi atât persoane fizice (în cazul succesiunii), dar și
persoanele juridice (confuziunea în cazul producerii efectelor reorganizării judiciare)
Efectele confuziunii:
➢ efect extinctiv; confuziunea duce la stingerea obligației, deoarece contravine însuși
conceptului obligației care presupune doi titulari
➢ stinge ipoteca în ipoteza în care există o suprapunere între creditorul ipotecar și proprietar;
în măsura în care creditorul ipotecar este același cu proprietarul, motivația existenței ipotecii
nu mai există: art. 1625
➢ profită fideiusorilor în măsura în care suprapunerea există între creditor și debitor; dacă
debitorul și creditorul devin aceeași persoană, atunci fideiusorul este liberat de obligația
asumată
➢ nu conduce la stingerea obligației atunci când suprapunerea intervine între fideiusor și
creditor, respectiv între fideiusor și debitor
➢ nu atinge drepturile anterioare ale terților
➢ efectul specific: renașterea obligației – obligația va renaște cu efect retroactiv în ipoteza în
care cauza care a condus la intervenirea confuziunii este desființată: art. 1628
• darea în plată – art. 1492, art. 1493:
Art. 1492: „Darea în plată. (1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât
cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul
consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este
efectuată. (2) Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept,
debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit
regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară
prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanţiile oferite de terţi nu renasc.”
Art. 1493: „Cesiunea de creanţă în locul executării. (1) Atunci când, în locul prestaţiei
iniţiale, este cedată o creanţă, obligaţia se stinge în momentul satisfacerii creanţei cedate.

lOMoARcPSD|11928447
Dispoziţiile Art. 1568-1584 sunt aplicabile în mod corespunzător. (2) Dacă, potrivit înţelegerii
părţilor, obligaţia în locul căreia debitorul îşi cedează propria creanţă se stinge încă de la data
cesiunii, dispoziţiile art. 1586 sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia cazului în care
creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială.”
Art. 1516: „Drepturile creditorului. (1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală,
i se cuvin:
dreptului său.”
Conceptul dării în plată este legat de regula concomității executării (art. 1516) și de
principiul nominalismului contractual (= strâns legat de principiul pacta sunt servanta care
presupune că părțile trebuie să își îndeplinească datoriile conform contractului), strâns legat de
principiul nominalismului monetar (= puterea de cumpărare a banilor rămâne aceeași în ciuda
intervenirii inflației).
Definiție: un mijloc de stingere a obligațiilor care duce la realizarea creanței debitorului, ce

presupune acceptarea de către creditor a unei alte prestații în locul aceleia asumate inițial. Darea în
plată presupune un contract ce conține acordul creditorului care consimte și îi fie executată o altă
prestație decât cea agreată inițial.
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească acest contract pentru a fi încheiat în mod

valabil:
➢ condiții de fond general aplicabile oricărui contract (art. 1179)
➢ condiții de formă (art. 1492: în măsura în care are ca obiect transferarea dreptului de
proprietate sau un alt drept real va trebui să îndeplinească condițiile de formă general
aplicabile, astfel cum acestea sunt statuate în art. 1243 și art. 885
➢ condiție specială: acordul creditorului; fără acordul creditorului nu poate opera darea în plată
întrucât ar contraveni principiului concomității executării
Art. 1179: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului. (1) Condiţiile esenţiale
pentru validitatea unui contract sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul părţilor;
3. un obiect determinat şi licit;
4. o cauză licită şi morală.
(2) În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub
sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.”
Art. 1243: „Modificarea contractului. Dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare
a contractului este supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa.”
Art. 885: „Dobândirea şi stingerea drepturilor reale asupra imobilelor. (1) Sub rezerva
unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se

lOMoARcPSD|11928447
dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza
actului sau faptului care a justificat înscrierea. (2) Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai
prin radierea lor din cartea funciară, cu consimţământul titularului, dat prin înscris autentic
notarial. Acest consimţământ nu este necesar dacă dreptul se stinge prin împlinirea termenului
arătat în înscriere ori prin decesul sau, după caz, prin încetarea existenţei juridice a titularului,
dacă acesta era o persoană juridică. (3) Dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în
folosul unei terţe persoane, radierea se va face cu păstrarea dreptului acestei persoane, cu excepţia
cazurilor anume prevăzute de lege. (4) Hotărârea judecătorească definitivă sau, în cazurile
prevăzute de lege, actul autorităţii administrative va înlocui acordul de voinţă sau, după caz,
consimţământul titularului.”
Efectele dării în plată:

➢ efect extinctiv
➢ efect de garanție contra evicțiunii și contra viciilor în cazul în care prin darea în plata se
transfera dreptul de proprietate sau un alt drept real: art. 1492
- darea în plată reprezintă o formă de manifestare particulară a vânzării

- art. 1493: cesiunea de creanță în locul executării
- în cazul dării în plată, obligația se stinge la momentul transferului dreptului de proprietare, încazul
acestei forme particulare efectul extinctiv se produce nu la data acordului părților, ci la data
satisfacerii dreptului de creanță. Până la acel moment efectul extinctiv nu se produce.
• remiterea de datorie – art. 1629 – art. 1633:
Art. 1629: „Noţiune. (1) Remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl liberează pe
debitor de obligaţia sa. (2) Remiterea de datorie este totală, dacă nu se stipulează contrariul.”
Art. 1630: „Feluri. (1) Remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită. (2) Ea poate fi cu
titlu oneros sau cu titlu gratuit, potrivit naturii actului prin care aceasta se realizează.”
Art. 1631: „Dovada. Dovada remiterii de datorie se face în condiţiile art. 1499.”
Art. 1632: „Garanţii. Renunţarea expresă la un privilegiu sau la o ipotecă făcută de creditor
nu prezumă remiterea de datorie în privinţa creanţei garantate.”
Art. 1633: „Fideiusiunea. (1) Remiterea de datorie făcută debitorului principal liberează pe
fideiusor, ca şi pe oricare alte persoane ţinute pentru el. (2) Remiterea de datorie consimţită în
favoarea fideiusorului nu liberează pe debitorul principal. (3) Dacă remiterea de datorie este
convenită cu unul dintre fideiusori, ceilalţi rămân obligaţi să garanteze pentru tot, cu includerea
părţii garantate de acesta, numai dacă au consimţit expres la exonerarea lui. (4) Prestaţia pe care
a primit-o creditorul de la un fideiusor pentru a-l exonera de obligaţia de garanţie se impută
asupra datoriei, profitând, în proporţia valorii acelei prestaţii, atât debitorului principal, cât şi
celorlalţi fideiusori.”
Definiție: mijloc de stingere a obligațiilor care nu conduce la realizarea creanței și constă în

renunțarea de către creditor la creanță și liberarea debitorului. Remiterea de datorie reprezintă un
contract.
Condiții de validitate:
➢ condiții generale de fond

lOMoARcPSD|11928447
➢ condiții generale de formă

➢ condiție specială: acordul debitorului; un creditor nu îl poate libera pe debitor dacă acesta nu
consimte.
În funcție de caracterul acesteia, remiterea de datorie poate fi:

➢ expresă – atunci când intervine ca urmare a acordului expres de voință manifestat între părți
➢ tacită
În funcție de natura acesteia, remiterea de datorie poate fi:

➢ cu titlu oneros: art. 1630 – este echivalentă unei dări în plată sau unei novații prin schimbare
de obiect
➢ cu titlu gratuit – reprezintă o formă de donație indirectă (= donația presupune un element
material, actul donației, și un element psihologic. În cazul donației indirecte, există
elementul material, însă nu există elementul psihologic și, de aceea, remiterea de datorie cu
titlu gratuit este o formă de donație indirectă. Fiind o formă a donației indirecte, în cazul
remiterii de datorie cu titlu gratuit, nu trebuie îndeplinită condiția de formă a donației, adică
forma autentică.)
Dovada remiterii de datorie: art. 1631
Efectele remiterii de datorie:

➢ efect extinctiv și totodată îl liberează pe fideiusor
➢ cu privire la ipotecă sau privilegiu, nu conduce la stingerea obligației principale; în măsura
în care creditorul ipotecar sau beneficiarul dreptului de privilegiu realizează o remitere de
datorie cu privire la dreptul de ipoteca sau la beneficiu, nu se stinge obligația principală
➢ referitoare la fideiusor, nu îl eliberează pe debitor
➢ remiterea către un cofideiusor neconsimțită de ceilalți fideiusori are ca efect față de aceștia
din urmă că sunt liberați în ceea ce privește partea din datorie alocată cofideiusorului în
legătură cu care a operat remiterea de datorie
➢ prestația primită de la un cofideiusor profită debitorului, precum și celorlalți cofideiusori
➢
➢ imposibilitatea fortuită de executare – art. 1634 + art. 1274 + art. 1351 + art. 1557
Art. 1634: „Noţiune. Condiţii. (1) Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai
poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente
asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere. (2) Debitorul este, de
asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, să
beneficieze de executarea obligaţiei din cauza împrejurărilor prevăzute la alin. (1), afară de cazul
în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora. (3) Atunci când imposibilitatea este
temporară, executarea obligaţiei se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de
durata şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare. (4) Dovada
imposibilităţii de executare revine debitorului. (5) Debitorul trebuie să notifice creditorului
existenţa evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea
nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau
trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat,
prin aceasta, creditorului. (6) Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate
invoca imposibilitatea fortuită de executare.”

lOMoARcPSD|11928447
Art. 1274: „Riscul în contractul translativ de proprietate. (1) În lipsă de stipulaţie contrară,
cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de
predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a
bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este
obligat să o restituie. (2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a
bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare
ar fi fost executată la timp.”
Art. 1351: „Forţa majoră şi cazul fortuit. (1) Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu
convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră
sau de caz fortuit. (2) Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi
inevitabil. (3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către
cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. (4) Dacă, potrivit legii,
debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea,
exonerat şi în caz de forţă majoră.”
Art. 1557: „Imposibilitatea de executare. (1) Atunci când imposibilitatea de executare este
totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin
drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Dispoziţiile Art.
1274 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător. (2) Dacă imposibilitatea de executare a
obligaţiei este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate
obţine desfiinţarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt
aplicabile în mod corespunzător.”
Definiție: acel mijloc de stingere a obligației care nu conduce la realizarea creanței

creditorului, ce presupune imposibilitatea executării obligației de către debitor ca urmare a
incidenței unui caz de forță majoră, a unui caz fortuit sau a unei alte cauze absolute și perpetue.
- dovada apariției acestui caz revine debitorului. Debitorul are obligația de a-l notifica pe
creditorîntr-un termen rezonabil, sub sancțiunea acoperirii prejudiciului cauzat.
- nu intervine în cazul în care obiectul obligației este reprezentat de bunuri de gen.
Condițiile pentru incidența imposibilității fortuite de executare:

➢ incidența unui caz de forță majoră, a unui caz fortuit sau a unei alte cauze absolute și
perpetue
➢ debitorul obligației să nu fi fost pus în întârziere, întrucât în momentul punerii în întârziere a
debitorului riscul imposibilității se transferă de la creditor către debitor: art. 1374
➢ debitorul să nu își fi asumat riscul imposibilității fortuite de executare
➢ acel creditor să fi fost pus în întârziere
Efectele imposibilității fortuite de executare:

➢ efect extinctiv constând în stingerea obligațiilor atât principale, cât și a garanțiilor asociate
acestora
➢ în măsura în care imposibilitatea fortuită are un caracter temporar, efectul pe care îl produce
este acela de suspendare a executării obligației și nu de stingere a acesteia
➢ imposibilitatea fortuită de executare conduce la desființarea contractului
Restituirea prestațiilor art. 1635 – art. 1649

lOMoARcPSD|11928447
Art. 1635: „Cauzele restituirii. (1) Restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este
ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui
act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de
executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment
asimilat acestora. (2) Ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit,
este, de asemenea, supus restituirii, afară numai dacă cel care a prestat a făcut-o ştiind că
înfăptuirea cauzei este cu neputinţă sau, după caz, a împiedicat cu ştiinţă realizarea ei. (3)
Obligaţia de restituire beneficiază de garanţiile constituite pentru plata obligaţiei iniţiale.”
Art. 1636: „Persoana îndreptăţită la restituire. Dreptul de restituire aparţine celui care a
efectuat prestaţia supusă restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptăţite, potrivit legii.”
Art. 1637: „Formele restituirii. (1) Restituirea se face în natură sau prin echivalent. (2)
Restituirea prestaţiilor are loc chiar dacă, potrivit legii, nu sunt datorate daune-interese.”
Art. 1638: „Restituirea pentru cauză ilicită. Prestaţia primită sau executată în temeiul unei
cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii.”
Art. 1639: „Restituirea în natură. Restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea
bunului primit.”
Art. 1640: „Restituirea prin echivalent. (1) Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din
cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor
servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1),
valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să
restituie.”
Art. 1641: „Pieirea sau înstrăinarea bunului. În cazul pieirii totale sau înstrăinării bunului
supus restituirii, debitorul obligaţiei de restituire este ţinut să plătească valoarea bunului,
considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcţie de
cea mai mică dintre aceste valori. Dacă debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de restituire
provine din culpa sa, atunci restituirea se face în funcţie de valoarea cea mai mare.”
Art. 1642: „Pieirea fortuită a bunului. Dacă bunul supus restituirii a pierit fortuit, debitorul
obligaţiei de restituire este liberat de această obligaţie, însă el trebuie să cedeze creditorului, după
caz, fie indemnizaţia încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de
a primi această indemnizaţie. Dacă debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine
din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în
care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului.”
Art. 1643: „Pierderea parţială. (1) Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o
pierdere parţială, cum este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este
ţinut să îl indemnizeze pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa
normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului. (2) Atunci când cauza
restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în starea în
care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri, afară de cazul când această
stare este cauzată din culpa debitorului restituirii.”
Art. 1644: „Cheltuielile privitoare la bun. Dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu

bunul ce face obiectul restituirii este supus regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru
posesorul de bună-credinţă sau, dacă cel obligat la restituire este de rea-credinţă ori cauza

lOMoARcPSD|11928447
restituirii îi este imputabilă, regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-
credinţă.”
Art. 1645: „Restituirea fructelor şi a contravalorii folosinţei bunului. (1) Dacă a fost de
bună-credinţă, cel obligat la restituire dobândeşte fructele produse de bunul supus restituirii şi
suportă cheltuielile angajate cu producerea lor. El nu datorează nicio indemnizaţie pentru folosinţa
bunului, cu excepţia cazului în care această folosinţă a fost obiectul principal al prestaţiei şi a
cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide. (2) Atunci când cel obligat
la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după
compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit
sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a
putut-o procura.”
Art. 1646: „Cheltuielile restituirii. (1) Cheltuielile restituirii sunt suportate de părţi
proporţional cu valoarea prestaţiilor care se restituie. (2) Cheltuielile restituirii se suportă integral
de cel care este de rea-credinţă ori din a cărui culpă contractul a fost desfiinţat.”
Art. 1647: „Restituirea prestaţiilor de către incapabili. (1) Persoana care nu are capacitate
de exerciţiu deplină nu este ţinută la restituirea prestaţiilor decât în limita folosului realizat,
apreciat la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogăţiri incumbă celui care solicită
restituirea. (2) Ea poate fi ţinută la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă
gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă.”
Art. 1648: „Actele de înstrăinare. (1) Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea
în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte
funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării
regulilor privitoare la uzucapiune. (2) Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite
drepturi reale, dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător.”
Art. 1649: „Situaţia altor acte juridice. În afara actelor de dispoziţie prevăzute la Art. 1648,
toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă sunt opozabile
adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la restituire. Contractele cu executare succesivă,
sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă
efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului
constituitorului.”
Art. 1635 – intervine ori de câte ori cineva este obligat în virtutea legii să înapoieze bunuri
pe care le-a primit din eroare ori în temeiul unui act juridic desființat cu caracter retroactiv ori în
temeiul unui act juridic ale cărui obligații au devenit imposibil de executat.
Dreptul la solicitarea restituirii prestației aparține aceluia care a efectuat prestația respectivă.
Restituirea prestației poate îmbrăca două forme:
• în natură
• prin echivalent
- acele cheltuieli aferente întreținerii bunului supus restituirii sunt guvernate de dispozițiile în
materia accesiunii; fie că discutăm de accesiunea unui posesor de bună sau de rea credință
- restituirea prestației produce efecte și în privința terțelor părți care sunt guvernate de
dispozițiileart. 1648- art. 1649; aceste efecte pot conduce la paralizarea acțiunii în restituirea
bunului în trei situații:

lOMoARcPSD|11928447
➢ prin invocarea dispozițiilor în materia cărții funciare
➢ prin invocarea uzucapiunii

➢ prin invocarea dobândirii bunurilor mobile prin posesia de bună credință
Garanțiile obligațiilor
Între funcțiile patrimoniului este și aceea de a constitui garanția comună a creditorilor.

Această funcție, care mai este numită și gajul general al creditorilor chirografari, este eficientă mai
ales în situațiile în care debitorul, neplătind de bună voie, creditorul începe executarea silită
împotriva acestuia. În acel moment, debitorul va răspunde cu toate valorile care alcătuiesc activul
patrimonial.
Această putere comună pe care creditorii o au asupra patrimoniului debitorului lor intră sub
incidenta principiului egalității creditorilor. Acest principiu funcționează ca regulă, dar el cunoaște
și excepții. De cele mai multe ori, ele acoperă regula.
Înlăturarea principiului egalității creditorilor este posibilă atunci când există cauze de
preferință sau convenții privind ordinarea îndestulării creditorilor (art. 2326 – „Egalitatea
creditorilor. (1) Preţul bunurilor debitorului se împarte între creditori proporţional cu valoarea
creanţei fiecăruia, afară de cazul în care există între ei cauze de preferinţă ori convenţii cu privire
la ordinea îndestulării lor. (2) Creditorii care au acelaşi rang au deopotrivă drept la plată,
proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia dintre ei.”).
Cauzele de preferință presupun faptul că fie există creditori care se bucură de privilegii sau
de garanții reale, fie există creditori care, în ordinea legală de preferință instituită de C.proc.civ. sau
în ordinea legală de preferință instituită de C.proc.fiscală sau de legea insolvenței, fac parte dintr-o
clasă de creditori diferită față de cealaltă clasă de creditori.
Convențiile privind ordinea îndestulării creditorilor sunt înțelegeri, respectiv contracte, prin
care se stabilește o anumită ordine a executării creanțelor debitorilor. Aceste înțelegeri, de regulă,
nu se încheie între creditori, ci se încheie între debitor și unii dintre cred astfel încât terții creditori
se bucură de un drept de preferință în raport cu creditorii care au participat la înțelegere.
Convențiile pentru ordinea îndestulării creditorilor, când se încheie în favoarea altor

creditori, sunt de fapt niște stipulații în favoarea unor alte persoane. Este posibil ca asemenea
convenții să se încheie între toți creditorii în momentul în care creanțele lor sunt scadente.
Asemenea convenții nu trebuie să încalce cele trei ordini legale de preferință (C.proc.civ.,
C.proc.fiscală, legea insolvenței). Este posibil ca asemenea convenții să funcționeze între creditorii
din aceeași clasă de creditori în una dintre cele trei ordini de preferință. Principiul egalității
creditorilor este înlăturat în aceste ipoteze.
Ori de câte ori se înlătură principiul egalității creditorilor ne aflăm în fața unei garanții.
Există alte situații în care, fără a se înlătura principiul egalității creditorilor, se multiplică garanția
comună a creditorilor prin aducerea unei alte persoane care să garanteze pentru debitor. Este vorba
de o multiplicare pentru că, în asemenea ipoteze, puterea comună pe care o au creditorii asupra
patrimoniului debitorului este dublată de puterea comună pe care ei o dobândesc asupra
patrimoniului unei alte persoane care este garant personal.
În această a doua ipoteză, avem de asemenea garanții, dar garanții personale. Putem
concluziona spunând că veritabile garanții ale obligațiilor sunt mijloacele juridice prin care fie se

lOMoARcPSD|11928447
înlătură principiul egalității creditorilor, fie se multiplică garanția comună a acestora astfel încât ea
se întinde asupra a două sau mai multe patrimonii pentru aceeași creanță.
Din prima categorii de garanții fac parte cauzele de preferință și convențiile privind ordinea
îndestulării creditorilor, iar între cauzele de preferință avem garanțiile reale (ipoteca, gajul și dreptul
de retenție), cele trei ordini de preferință, privilegiile.
Cât privește garanțiile personale, cele care privesc multiplicarea puterii comune a credito-
rilor, avem trei garanții:
• fideiusiunea
• scrisoarea de garanție
• scrisoarea de confort
Pe lângă aceste garanții propriu-zise, există și alte mijloace juridice care, deși nu au funcție
de garanție, în mod indirect ele joacă un asemenea rol (clauza penală, solidaritatea pasivă, arvuna).
Fideiusiunea (art. 2280 – art. 2320)
Are trei accepții:
• dreptul de fideiusiune – este dreptul pe care îl are creditorul într-un raport obligațional
asupra patrimoniului unei alte persoane, adică al fideiusorului, drept care îi permite
creditorului să execute și activul patrimonial al fideiusorului.
Este un drept personal patrimonial cu caracter atipic, accesoriu unui drept de creanță. Nu se
confundă cu dreptul de creanță pentru că fideiusorul nu este cel care e, în primul rând, ținut față de
creditor, adică nu lui îi revine, în primul rând, datoria de a executa o prestație de a da, a face, a nu
face, ceea ce este esența laturii pasive a raportului obligațional. Dar tocmai pentru că s-a angajat față
de creditor, acesta îl poate executa ca și pe debitor. Fideiusorul are o poziție asemănătoare, dar nu
identică debitorului. Nu este un drept de creanță propriu-zis, dar dacă debitorul nu execută, datoria
fideiusorului înlocuiește datoria debitorului, devenind astfel corespunzătoare dreptului de creanță.
• contractul de fideiusiune – art. 2280 rezultă caracterele fideiusiunii:
Art. 2280 – „Noţiune. Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă
faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu
titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o
execută.”
=> este un contract accesoriu

- art. 2288 – „Obligaţia principală. (1) Fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie
valabilă. (2) Se pot însă garanta prin fideiusiune obligaţii naturale, precum şi cele de care
debitorul principal se poate libera invocând incapacitatea sa, dacă fideiusorul cunoştea aceste
împrejurări. (3) De asemenea, fideiusiunea poate fi constituită pentru o datorie viitoare sau
condiţională.” - pentru că are caracter accesoriu nu poate fi extinsă peste limitele în care a fost
contractată; dacă fideiusiunea ar depăși ceea ce este datorat de debitorul principal sau ar fi mai
oneroasă decât datoria principală nu ar fi valabilă decât în limita datoriei principale
- art. 2290 – „Întinderea fideiusiunii. (1) În lipsa unei stipulaţii contrare, fideiusiunea unei
obligaţii principale se întinde la toate accesoriile acesteia, chiar şi la cheltuielile ulterioare
notificării făcute fideiusorului şi la cheltuielile aferente cererii de chemare în judecată a acestuia.
(2) Fideiusorul datorează cheltuielile de judecată şi de executare silită avansate de creditor în

lOMoARcPSD|11928447
cadrul procedurilor îndreptate împotriva debitorului principal numai în cazul în care creditorul l-a
înştiinţat din timp.”
=> este un contract solemn (C.civ. actual consacră solemnitatea contractului de fideiusiune)
- forma de solemnitate, legiuitorul instituie forma scrisă indiferent dacă actul este autentic sau
subsemnătură privată (art. 2282 – „Forma fideiusiunii. Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie
asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea
nulităţii absolute.”)
=> fideiusiunea este duală (spre deosebire de V.c.civ. în care fideiusiunea era un contract unilateral,
sub imperiul N.c.civ. fideiusiunea este un contract fie unilateral, fie bilateral)
- este dublată de o altă dualitate: fideiusiunea poate să se încheie cu titlu oneros sau gratuit
Condițiile de valabilitate ale contractului de fideiusiune:

➢ valabilitatea lui depinde de valabilitatea obligației principale
➢ condițiile generale ale contractului
➢ condiții de formă: forma scrisă
➢ condiții speciale: în funcție de tipul de fideiusiune
➢ fideiusiune convențională – se încheie prin libera inițiativă a părților
➢ fideiusiune legală – este impusă de legiuitor
➢ fideiusiunea judiciară – este impusă de judecător
Art. 2285 – „Condiţiile pentru a deveni fideiusor. (1) Debitorul care este obligat să
constituie o fideiusiune trebuie să prezinte o persoană capabilă de a se obliga, care are şi menţine
în România bunuri suficiente pentru a satisface creanţa şi care domiciliază în România. Dacă
vreuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, debitorul trebuie să prezinte un alt fideiusor. (2)
Aceste reguli nu se aplică atunci când creditorul a cerut ca fideiusor o anumită persoană.”
Art. 2286 – „Substituirea fideiusiunii legale sau judiciare. Debitorul care este ţinut să
constituie o fideiusiune legală sau judiciară poate oferi în locul acesteia o altă garanţie,
considerată suficientă.”
Art. 2287 – „Litigiile cu privire la caracterul suficient al fideiusiunii. Litigiile cu privire la

caracterul suficient al bunurilor fideiusorului sau al garanţiei oferite în locul fideiusiunii sunt
soluţionate de instanţă, pe cale de ordonanţă preşedinţială.”
➢ fideiusiunea poate să fie încheiată pentru toată datoria sau numai pentru o parte din datorie
• raporturile juridice care se nasc din contractul de fideiusiune – efectele fideiusiunii

◦ raporturi dintre creditor și fideiusor
◦ raporturi dintre debitor și fideiusor
◦ raporturi dintre fideiusori când sunt mai mulți
1) Obligația fideiusorului de a plăti către creditor devine efectivă dacă debitorul nu plătește de bună
voie la scadență. Din acel moment, creditorul se poate îndrepta împotriva fideiusorului. Rezultă că
nu există o ordine de urmărire. Creditorul nu este obligat să îl urmărească întâi pe debitor, ci se
poate îndrepta direct împotriva fideiusorului. Totuși, deși nu prevede o ordine de urmărire,
legiuitorul oferă fideiusorului două beneficii:

lOMoARcPSD|11928447
- beneficiul de discuțiune: deși nu e o ordine de urmărire, totuși când fideiusorul e urmărit, el îi

poate spune creditorului „Te rog, mergi și urmărește-l pe debitor”. Fideiusorul trebuie să ofere niște
elemente speciale creditorului pentru ca acesta să se îndrepte împotriva debitorului. Acest beneficiu
trebuie să fie invocat înainte de a se ajunge la judecarea în fond a procesului. Când invocă
beneficiul de discuțiune, fideiusorul trebuie să indice niște bunuri pe care le are debitorul și care pot
fi executate, pentru că altfel nu ar fi decât un tertip al fideiusorului pentru a scăpa de urmărire.
El trebuie să ofere creditorului informațiile despre bunurile care pot fi urmărite. Fideiusorul
trebuie să avanseze și suma necesară urmăririi bunurilor debitorului. Este posibil ca după ce
fideiusorul a indicat bunurile care pot fi urmărite, creditorul să întârzie executarea și, din cauza
aceasta, să nu mai poată executa acele bunuri. Într-o asemenea ipoteză, creditorul nu se mai poate
întoarce împotriva fideiusorului pentru ceea ce a pierdut din neglijența sa.
În această măsură, fideiusiunea se stinge. Această sancțiune împotriva creditorului nediligent

este expres prevazută în cod. Când fideiusorul nu este urmărit direct de către creditor, el poate să
invoce anumite excepții care ar fi putut fi invocate și de către debitor (ex.: prescripția, în măsura în
care fideiusorul nu a garantat chiar obligația prescrisă). Oricum, fideiusorul nu poate invoca
excepțiile care sunt strict personale pentru debitor.
Art. 2294 – „Beneficiul de discuţiune. (1) Fideiusorul convenţional sau legal are facultatea
de a cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, dacă nu a renunţat la
acest beneficiu în mod expres. (2) Fideiusorul judiciar nu poate cere urmărirea bunurilor
debitorului principal sau ale vreunui alt fideiusor.”
Art. 2295 – „Invocarea beneficiului de discuţiune. (1) Fideiusorul care se prevalează de

beneficiul de discuţiune trebuie să îl invoce înainte de judecarea fondului procesului, să indice
creditorului bunurile urmăribile ale debitorului principal şi să avanseze acestuia sumele necesare
urmăririi bunurilor. (2) Creditorul care întârzie urmărirea răspunde faţă de fideiusor, până la
concurenţa valorii bunurilor indicate, pentru insolvabilitatea debitorului principal survenită după
indicarea de către fideiusor a bunurilor urmăribile ale debitorului principal.”
Art. 2296 – „Excepţiile invocate de fideiusor. Fideiusorul, chiar solidar, poate opune
creditorilor toate mijloacele de apărare pe care le putea opune debitorul principal, afară de cele
care îi sunt strict personale acestuia din urmă sau care sunt excluse prin angajamentul asumat de
fideiusor.”
- beneficiul de diviziune: funcționează în ipoteza în care aceeași obligație este garantată de mai
mulți fideiusori. Regula în ipoteza pluralității de fideiusori este că fiecare fideiusor este ținut pentru
întreaga datorie dacă nu invocă beneficiul de diviziune. Fiind vorba de un beneficiu, fideiusorul
urmărit îl poate invoca sau nu. Dacă îl invocă, atunci creditorul trebuie să își dividă urmărirea.
Creditorul va trebui să urmărească fiecare fideiusor pentru partea sa. Dacă nu au precizat de la
început care e partea sa, atunci se presupune că sunt egale.
Dacă unul dintre fideiusorii urmăriți în cazul diviziunii ar fi insolvabil, în mod proporțional,
ceilalți fideiusori vor suporta această insolvabilitate. Riscul insolvabilității unui fideiusor nu este
suportat de creditor, ci de ceilalți fideiusori. Condiția este ca insolvabilitatea să fi existat înainte de
diviziune. Dacă a apărut după diviziune, atunci riscul insolvabilității este suportat de creditor.
Este posibil ca de la bun început creditorul să își divizeze acțiunea, adică să urmărească
fiecare fideiusor pentru partea sa. Dacă a început această urmărire divizată, nu se mai poate întoarce
asupra diviziunii. Datoria poate fi urmărită numai în mod divizat.

lOMoARcPSD|11928447
Sunt situații în care creditorul se asigură apelând în același timp și la fideiusiune și la

solidaritate, adică fideiusorul răspunde solidar cu debitorul față de creditor. Consecința este că
fideiusorul nu mai poate invoca cele două beneficii. Deci dacă creditorul vrea o mai mare siguranță,
atunci apelează și la ideea solidarității.
Sunt ipoteze în care, pentru a funcționa garanția de fideiusiune, fideiusorul are nevoie de
anumite informații din partea creditorului, iar creditorul este obligat să emită aceste informații
fideiusorului. Este vorba de informații privind obligația principală. Este nevoie de asemenea
informații, pentru că întinderea obligației de fideiusiune acoperă creanța principală și accesoriile
acesteia. Fideiusorul trebuie să știe care sunt și accesoriile acestei creanțe.
Este posibilă și fideiusiunea la fideiusiune, adică garantul care este fideiusor își ia, la rândul
lui, un alt garant. De data aceasta, subfideiusiunea presupune o ordine de urmărire. Creditorul nu
poate să înceapă direct urmărirea împotriva subfideiusorului. O asemenea posibilitate se naște
atunci când debitorul și fideiusorul sunt insolvabili sau atunci când aceștia ar fi liberați ca efect al
unor excepții personale pentru debitorul principal și pentru fideiusorul acestuia.
Art. 2297 – „Pluralitatea de fideiusori. Atunci când mai multe persoane s-au constituit
fideiusori ai aceluiaşi debitor pentru aceeaşi datorie, fiecare dintre ele este obligată la întreaga
datorie şi va putea fi urmărită ca atare, însă cel urmărit poate invoca beneficiul de diviziune, dacă
nu a renunţat în mod expres la acesta.”
Art. 2298 – „Beneficiul de diviziune. (1) Prin efectul beneficiului de diviziune, fiecare
fideiusor poate cere creditorului să îşi dividă mai întâi acţiunea şi să o reducă la partea fiecăruia.
(2) Dacă vreunul dintre fideiusori era insolvabil atunci când unul dintre ei a obţinut diviziunea,
acesta din urmă rămâne obligat proporţional pentru această insolvabilitate. El nu răspunde însă
pentru insolvabilitatea survenită după diviziune.”
Art. 2299 – „Divizarea acţiunii de către creditor. Dacă însă creditorul însuşi a divizat
acţiunea sa, el nu mai poate reveni asupra diviziunii, chiar dacă înainte de data la care a făcut
această diviziune ar fi existat fideiusori insolvabili.”
2) Dacă fideiusorul plătește datoria, el are un drept de regres împotriva debitorului. Până la urmă,
datoria nu este a fideiusorului, ci a debitorului și este firesc ca în final plata să fie făcută de către
debitor, cu condiția ca acesta să fie solvabil. Dreptul de regres al fideiusorului împotriva debitorului
este strâns legat de întinderea fideiusiunii și de atitudinea debitorului față de fideiusiune:
• deși nu e parte din contract, debitorul este de acord cu contractul de fideiusiune (art. 2306 –
„Întinderea dreptului de regres. (1) Fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului
poate cere acestuia ceea ce a plătit, şi anume capitalul, dobânzile şi cheltuielile, precum şi
daunele-interese pentru repararea oricărui prejudiciu pe care acesta l-a suferit din cauza
fideiusiunii. El poate, de asemenea, să ceară dobânzi pentru orice sumă pe care a trebuit să
o plătească creditorului, chiar dacă datoria principală nu producea dobânzi.” întinderea
regresului este foarte largă)
• debitorul nu este de acord, dar nu se împotrivește contractului (art. 2306 – „(2) Fideiusorul
care s-a obligat fără consimţământul debitorului nu poate recupera de la acesta decât ceea
ce debitorul ar fi fost ţinut să plătească, inclusiv daune-interese, dacă fideiusiunea nu ar fi
avut loc, afară de cheltuielile subsecvente notificării plăţii, care sunt în sarcina
debitorului.” regresul este mai restrâns)
• debitorul se împotrivește în mod expres încheierii fideiusiunii (art. 2309 – „Limitele
regresului. Dacă s-a obligat împotriva voinţei debitorului principal, fideiusorul care a plătit

lOMoARcPSD|11928447
nu are decât drepturile prevăzute la art. 2305 .”; art. 2305 – „Subrogarea fideiusorului.
Fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care
creditorul le avea împotriva debitorului.”)
Astfel, întinderea regresului este diferită.
Sunt situații în care se pierde dreptul de regres. Există o anumită obligație de înștiințare care
funcționează în dublu sens: nu numai creditorul trebuie să îl înștiințeze pe fideiusor în legătură cu
întinderea obligației principale, ci și fideiusorul are obligația de informare față de debitor. Dacă
fideiusorul plătește, el trebuie să îl informeze pe debitor despre plata făcută. Dacă fideiusorul nu l-a
informat pe debitor, iar acesta plătește a doua oară către creditor, atunci fideiusorul nu mai are
acțiune în regres împotriva debitorului.
De asemenea, fideiusorul pierde regresul dacă face plata fără a-l înștiința pe debitor, iar
acesta avea mijloace pentru stingerea datoriei principale, astfel încât plata nu mai era necesară. Dacă
acele mijloace puteau duce la stingerea întregii datorii, fideiusorul pierde integral regresul. Dacă
mijloacele duceau la stingerea a doar o parte din datorie, fideiusorul pierde regresul proporțional cu
partea pe care o putea plăti debitorul. Nu înseamnă că dacă fideiusorul pierde dreptul de regres,
plata făcută de el creditorului va rămâne valabilă. Fideiusorul va putea să aibă o acțiune în
îmbogățire fără justă cauza împotriva debitorului.
Art. 2310 – Pierderea dreptului de regres. (1) Fideiusorul care a plătit o datorie nu are
acţiune împotriva debitorului principal care a plătit ulterior aceeaşi datorie fără ca fideiusorul să îl
fi înştiinţat cu privire la plata făcută. (2) Fideiusorul care a plătit fără a-l înştiinţa pe debitorul
principal nu are acţiune împotriva acestuia dacă, la momentul plăţii, debitorul avea mijloacele
pentru a declara stinsă datoria. În aceleaşi împrejurări, fideiusorul nu are acţiune împotriva
debitorului decât pentru sumele pe care acesta ar fi fost chemat să le plătească, în măsura în care
putea opune creditorului mijloace de apărare pentru a obţine reducerea datoriei. (3) În toate
cazurile, fideiusorul păstrează dreptul de a cere creditorului restituirea, în tot sau în parte, a plăţii
făcute.
Funcționează și invers obligația de informare, adică și debitorul are obligația să îl înștiințeze
pe fideiusor dacă face o plată creditorului. Dacă fideiusorul a făcut plata, deci suntem în prezența
unei a două părți, fideiusorul va avea o dublă acțiune în restituire, în mod alternativ exercitată. El se
va putea îndrepta împotriva creditorului care a primit două plăți, fie împotriva debitorului neglijent
care nu l-a înștiințat pe fideiusor. Nu înseamnă că fideiusorul va primi plata de două ori, ci va avea
acțiune integrală împotriva oricăruia dintre cei doi.
Art. 2311 – Înştiinţarea fideiusorului – (1) Debitorul care cunoaşte existenţa fideiusiunii
este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe fideiusor când plăteşte creditorului. (2) Dacă o asemenea
înştiinţare nu a fost făcută, fideiusorul care plăteşte creditorului fără să ştie că acesta a fost plătit
are acţiune în restituire şi împotriva debitorului.
În anumite situații, acțiunea în regres poate fi exercitată în avans de către fideiusor (art. 2312
– „Regresul anticipat. (1) Fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului se poate îndrepta
împotriva acestuia, chiar înainte de a plăti, atunci când este urmărit în justiţie pentru plată, când
debitorul este insolvabil ori când s-a obligat a-l libera de garanţie într-un anumit termen care a
expirat. (2) Această regulă se aplică şi atunci când datoria a ajuns la termen, chiar dacă creditorul,
fără consimţământul fideiusorului, i-a acordat debitorului un nou termen de plată sau când, din
cauza pierderilor suferite de debitor ori a unei culpe a acestuia, fideiusorul suportă riscuri
semnificativ mai mari decât în momentul în care s-a obligat.”), pentru că pierderea pentru fideiusor
este iminentă.

lOMoARcPSD|11928447
3) Dacă un fideiusor a plătit totul, are un regres împotriva celorlalți fideiusori. Dacă unul este
insolvabil, atunci ceilalți vor suporta în mod proporțional insolvabilitatea acelui fideiusor.
Legiuitorul pune accent asupra fideiusiunii înțeleasă ca un contract, dar asta nu înseamnă că
putem ignora celelalte două accepții.
Deși nu suntem în prezența unei fideiusiuni propriu-zise, legiuitorul asimilează totuși unele
situații fideiusiunii (art. 2292 – „Fideiusiunea asimilată. În cazul în care o parte se angajează faţă
de o altă parte să acorde un împrumut unui terţ, creditorul acestui angajament este considerat
fideiusor al obligaţiei de restituire a împrumutului.”).
Moduri de stingere a fideiusiunii: ori de câte ori se stinge obligația principală, se stinge și
fideiusiunea. Dacă obligația principală este nulă, contractul de fideiusiune se desființează.
Fideiusiunea se stinge și atunci când însuși fideiusorul își execută obligația.
• confuziunea dintre calitatea de debitor principal și calitatea de fideiusor – într-o asemenea

situație, rămâne numai datoria principală. Dacă este vorba de o fideiusiune a fideiusiunii,
confuziunea nu stinge fideiusiunea: art. 2314 – „Confuziunea. Confuziunea calităţilor de
debitor principal şi fideiusor, când devin moştenitori unul faţă de celălalt, nu stinge
acţiunea creditorului nici împotriva debitorului principal, nici împotriva aceluia care a dat
fideiusiune pentru fideiusor.”
•
• ca urmare a faptei debitorului, subrogația nu ar profita fideiusorului, atunci acesta ar fi
liberat în limita sumei pe care nu ar putea sa o recupereze de la debitor: art. 2315 –
„Liberarea fideiusorului prin fapta creditorului. Dacă, urmare a faptei creditorului,
subrogaţia nu ar profita fideiusorului, acesta din urmă este liberat în limita sumei pe care
nu ar putea să o recupereze de la debitor.”
• sunt situații în care fideiusorul garantează obligații nedeterminate sau pentru perioade
nedeterminate: art. 2316 – „Liberarea fideiusorului pentru obligaţiile viitoare sau
nedeterminate. (1) Atunci când este dată în vederea acoperirii datoriilor viitoare ori
nedeterminate sau pentru o perioadă nedeterminată, fideiusiunea poate înceta după 3 ani,
prin notificarea făcută debitorului, creditorului şi celorlalţi fideiusori, dacă, între timp,
creanţa nu a devenit exigibilă. (2) Această regulă nu se aplică în cazul fideiusiunii
judiciare.”
• dacă s-a stins obligația principală prin darea în plată: art. 2317 – „Stingerea obligaţiei
principale prin darea în plată. Atunci când creditorul a primit de bunăvoie un imobil sau un
bun drept plată a datoriei principale, fideiusorul rămâne liberat chiar şi atunci când
creditorul este ulterior evins de acel bun.”
• când decedează fideiusorul, deoarece fideiusiunea are caracter intuitu personae: art. 2319 –
„Decesul fideiusorului. Fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există
stipulaţie contrară”.
•
• uneori fideiusiunea, mai ales cea obligatorie, se constituie pentru a garanta eventuale pagube
pe care o persoană le poate cauza când exercită o anumita funcție, mai ales o funcție de
gestiune. Legea impune ca persoana care exercită o asemenea funcție să aducă un fideiusor.
Dacă această funcție încetează, este normal ca și fideiusiunea să înceteze. Dacă deja înainte
de încetarea funcției au fost cauzate pagube celui pentru care se exercită funcția, dreptul de
creanță este deja născut, și pentru acele creanțe fideiusorul va rămâne în continuare legat.

lOMoARcPSD|11928447
Art. 2320 – „Cazul special. (1) Fideiusiunea constituită în considerarea unei anumite funcţii
deţinute de debitorul principal se stinge la încetarea acestei funcţii. (2) Cu toate acestea,
fideiusorul rămâne ţinut pentru toate datoriile existente la încetarea fideiusiunii, chiar dacă acestea
sunt supuse unei condiţii sau unui termen.”
Privilegii și ipoteci
Există două categorii de garanții:

• garanții care presupun o multiplicare a garanțiilor comune ale creditorilor – garanții
personale
• garanții care înlătură principiul egalității creditorilor, creând preferințe în favoarea unui
creditor sau în favoarea unei clase de creditori
Privilegiile și ipotecile fac parte din această a doua categorie de garanții. Modul concret în
care operează înlăturarea principiului egalității creditorilor și în care se realizează în mod
corespunzător o preferință în favoarea unui creditor sau a unei clase de creditori, este însă diferit.
Distingem, într-o primă situație, o ordine de preferință care presupune ierarhizarea creditorilor în
funcție de natura creanței lor. Este vorba de ordini generale de preferință, pentru că ele creează
categorii de creditori (clase) care ocupă o poziție specifică în ierarhia de urmărire a patrimoniului
debitorului.
Avem o asemenea ordine generală de preferință în C.proc.civ., în materia executării silite:

este ordinea generală de preferință de drept comun și avem și două ordini speciale de preferință,
derogatorii de la dreptul comun: din C.proc.fiscală și din Legea insolventei.
O a doua modalitate de creare a preferinței se referă la cazuri particulare, speciale, fie că este
vorba de privilegii speciale, fie că este vorba de drepturi reale de garanție, cum sunt ipotecile și
gajul, iar, într-o măsură limitată, imperfectă, și dreptul de retenție. Vorbind despre privilegii și
ipoteci, singurul lor punct comun este că toate reprezintă cauze de preferință. De aici însă încep
deosebirile.
Privilegiile
Sunt de două feluri:
• generale – alcătuiesc ceea ce am spus că se constituie în ordinea generală de preferință de
drept comun reglementată în C.proc.civ. (art. 2338 – „Privilegiile generale. Privilegiile
asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului se stabilesc şi se exercită în
condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.”)
• speciale – acestea se apropie, dar nu se confundă cu drepturile reale de garanție (= cauze de
preferință care au două trăsături definitorii: dreptul de urmărire și dreptul de preferință)
•
În timp ce, în cazul privilegiilor generale, se creează doar un drept de preferință pentru o
anumită clasă de creditori în funcție de natura creanței lor, când e vorba de privilegii speciale,
există, cel puțin în privința unora, și un drept de urmărire. Este vorba de un privilegiu special
mobiliar. Există o excepție în care acest privilegiu nu funcționează.
Art. 2339 – „Privilegiile speciale. (1) Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile
sunt următoarele:
a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice este
privile-giată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul dobândeşte bunul
pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;

lOMoARcPSD|11928447
b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul asupra
căruiase exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.
(2) În caz de concurs, privilegiile se exercită în ordinea prevăzută la alin. (1). Orice stipulaţie
contrară se consideră nescrisă.”
Privilegiul există pe durata existenței dreptului de retenție, asta însemnând că retentorul, cât
timp are dreptul de retenție, are un privilegiu asupra bunului care formează obiectul supus retenției.
Alin. (2) arată și care este soluția concursului între cele două privilegii.
Tocmai pentru că este vorba de o asemănare între privilegii și drepturile reale de garanție,
care presupun un drept de urmărire și un drept de preferință, art. 2341 subliniază această asemănare,
dar numai în privința privilegiului vânzătorului.
Art. 2341 – „Strămutarea privilegiului vânzătorului. Atunci când cumpărătorul vinde la

rândul său bunul, privilegiul menţionat la Art. 2339 alin. (1) lit. a) se exercită asupra bunului
revândut, chiar dacă preţul celei de-a doua vânzări este încă neplătit de cel de-al doilea
cumpărător, cu preferinţă faţă de privilegiul de care s-ar bucura primul cumpărător.”
Acest privilegiu, pe lângă preferință, are și un fel de drept de urmărire: pe de o parte, primul
cumpărător este preferat în raport cu al doilea cumpărător, dar ei sunt preferați și în raport cu alți
creditori, pe de altă parte, primul vânzător poate urmări bunul în mâinile celui de-al doilea
cumpărător.
Privilegiul retentorului nu se mai bucură însă de o asemenea prerogativă: este mai puțin
apropiat de configurația unui drept real de garanție. Oricare ar fi privilegiul special, el se stinge dacă
bunul este transformat sau piere. Dacă este vorba de înstrăinare, privilegiul vânzătorului nu se
stinge, ci continuă să își exercite forța și în mâinile celui de-al doilea cumpărător. Teoretic, ar putea
să existe un lanț mai lung de cumpărători, iar vânzătorul poate urmări bunul în mâinile ultimului
cumpărător.
Numai privilegiile speciale au un regim comun cu ipotecile. În titlul IX din Cartea

referitoare la garanții, avem un prim capitol „Dispoziții generale” care se aplică și privilegiilor și
ipotecilor. În realitate, aceste dispoziții comune privesc doar privilegiile speciale imobiliare și
ipotecile. Tocmai pentru că nu sunt drepturi reale de garanție, privilegiile generale nu au nimic
comun cu ipotecile sub aspectul configurației lor juridice și nu intră sub incidența acestor dispoziții
comune, cu o singură excepție.
Rangul acestor garanții. Ideea de rang are două semnificații:

• când este vorba de ordine de preferință, rangul exprimă poziția clasei de creditori în această
ordine de preferință. Clasa de creditori situată pe prima poziție va avea un rang superior față
de celelalte clase. Rangul exprimă preferința, o clasă de creditori cu un rang superior va
avea preferință față de o clasă de rang inferior.
! În aceeași clasă de creditori din ordinea generală de preferință funcționează principiul

egalității, care, de fapt, înseamnă principiul proporționalității, adică, dacă nu au încheiat o convenție
privind ordinea îndestulării lor, creditorii din aceeași clasă își vor satisface creanțele cu prioritate
față de ceilalți creditori din clasele inferioare, dar între ei, dacă nu sunt destule active în
patrimoniului debitorului, în mod proporțional.
• a doua semnificație a noțiunii de rang este vizibilă în situația ipotecilor. În situația în care, în
legătură cu același bun, s-au constituit ipoteci succesive, funcționează principiul conform

lOMoARcPSD|11928447
căruia ipoteca mai veche are un rang superior în raport cu ipotecile mai noi (ipoteca de
rangul 1, 2... în raport cu data constituirii lor). Ipotecile pot constitui două tipuri de
preferințe, mai întâi, creditorii ipotecari în raport cu ceilalți creditori au preferință pentru
executarea creanțelor. În al doilea rând, între creditori vor fi preferați creditorii cu un rang
superior față de creditorii cu un rang inferior.
Privilegiile speciale mobiliare și ipotecile sunt legate de acea funcție a patrimoniului

„subrogația generală”, dar și de situația specială a subrogației reale cu titlu particular. Subrogația
generală funcționează în sensul că un element patrimonial care intră în patrimoniu va avea regimul
juridic general al elementului patrimonial care iese din patrimoniu. Sunt situații în care elementul
patrimonial nou care îl înlocuiește pe cel vechi va dobândi și regimul juridic special pe care îl avea
elementul patrimonial care a ieșit din patrimoniu.
Aplicarea acestei idei definitorii pentru aplicarea principiului subrogației generale este
prevăzută în art. 2330 – art. 2332. Art. 2330 instituie subrogația reală cu titlu particular în ipoteza în
care este vorba de un bun ipotecat sau asupra căruia apasă un privilegiu. Dacă bunul piere sau este
deteriorat, ipoteca sau privilegiul se strămută asupra indemnizației de asigurare sau despăgubirii pe
care o datorează cel care deține bunul.
Art. 2330 – „Strămutarea garanţiei. (1) Dacă bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat,
indemnizaţia de asigurare sau, după caz, suma datorată cu titlu de despăgubire este afectată la
plata creanţelor privilegiate sau ipotecare, după rangul lor. (2) Sunt afectate plăţii aceloraşi
creanţe sumele datorate în temeiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau cu titlu de
despăgubire pentru îngrădiri ale dreptului de proprietate stabilite prin lege.”
Art. 2332 – „Opţiunea asigurătorului. (1) Prin contractul de asigurare, asigurătorul poate
să îşi rezerve dreptul de a repara, reface sau înlocui bunul asigurat. (2) Asigurătorul va notifica
intenţia de a exercita acest drept creditorilor care şi-au înscris garanţia în registrele de publicitate,
în termen de 30 de zile de la data la care a cunoscut producerea evenimentului asigurat. (3)
Titularii creanţelor garantate pot cere plata indemnizaţiei de asigurare în termen de 30 de zile de
la data primirii notificării.”
Aceeași este soluția și în cazul în care bunul este expropriat. Ipoteca se va strămuta asupra
indemnizației de expropiere. În NCC nu mai avem privilegii imobiliare speciale.
Procedura strămutării garanției
Art. 2331 – „Procedura strămutării garanţiei. (1) Sumele datorate cu titlu de indemnizaţie
de asigurare sau despăgubirea se consemnează într-un cont bancar distinct purtător de dobânzi pe
numele asiguratului, al celui prejudiciat sau, după caz, al expropriatului şi la dispoziţia creditorilor
care şi-au înscris garanţia în registrele de publicitate. (2) Debitorul nu poate dispune de aceste
sume până la stingerea tuturor creanţelor garantate decât cu acordul tuturor creditorilor ipotecari
ori privilegiaţi. El are însă dreptul să perceapă dobânzile. (3) În lipsa acordului părţilor, creditorii
îşi pot satisface creanţele numai potrivit dispoziţiilor legale privitoare la executarea ipotecilor.”
Textul oferă un mecanism concret prin care devine posibilă strămutarea garanției, pentru că
sumele de bani sunt imobilizate. Asiguratorul poate să prevadă chiar în contractul de asigurare
prezervarea dreptului de a repara sau a înlocui bunul ipotecat sau asupra căruia poartă privilegiul. În
loc să constate suma de bani care e valoarea bunului/a deteriorării bunului, asiguratorul se obligă să
repare bunul/să îl înlocuiască, ceea ce înseamnă că creditorii ipotecari își păstrează integral obiectul
garanției lor, deci nu mai funcționează subrogația reală cu titlu particular.

lOMoARcPSD|11928447
Pentru ca acest drept să funcționeze, este necesară o procedură specială. Asiguratorul trebuie
să facă o notificare creditorilor care au garanția asupra bunului, fiind vorba de acei creditori care
șiau înscris garanția în registrele de publicitate (CF, Arhiva electronică de garanții). Această
notificare trebuie să fie făcută în termen de 30 de zile de la data evenimentului asigurat. După aceea,
există un al doilea termen, de 30 de zile de la primirea notificării, termen în care creditorii pot cere
plata indemnizației de asigurare.
Acest drept al asiguratorului nu produce efecte direct împotriva terților creditori. Contractul
de asigurare se încheie între asigurator și debitorul/persoana care are bunul asupra căruia apasă
garanția. Creditorii sunt terți față de acest contract, ca urmare, principiul relativității efectelor
contractului împiedică nașterea unei obligații în sarcina creditorilor.
Așa se explică faptul că ei pot să ceară plata indemnizației de asigurare numai că dreptul lor
se stinge prin decădere dacă nu este exercitat în termen de 30 de zile de la primirea notificării.
Mecanismul instituit prin art. 2332 nu încalcă principiul relativității efectelor contractului, dar
instituie o decădere din dreptul creditorilor garantați. în ipoteza în care ei nu cer plata indemnizației
de asigurare în termen de 30 de zile.
! Nu este o decădere din dreptul de garanție, creditorii au un drept de opțiune. Dacă ei vor
indemnizația în loc să își exercite dreptul de garanție asupra bunului, vor cere această indemnizație.
Dacă însă vor să exercite dreptul de garanție asupra bunului, îi vor permite asiguratorului să
repare/refacă/înlocuiască bunul asigurat, în felul acesta garanția își păstrează obiectul inițial.
Ipoteza în care intră în concurs privilegiile speciale și ipotecile: art. 2342.
Art. 2342 – „Concursul cauzelor de preferinţă. (1) În caz de concurs între privilegii sau
între acestea şi ipoteci, creanţele se satisfac în ordinea următoare:
1. creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la Art. 2339;
2. creanţele garantate cu ipotecă sau gaj.
(2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este preferat titularului unei ipoteci
mobiliare perfecte dacă îşi înscrie privilegiul la arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă. Tot
astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă îşi înscrie
privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.”
Pentru ca soluția acestui concurs să funcționeze, este nevoie ca aceste garanții să fi fost
înscrise în CF sau în Arhivă.
Ipoteca
Ipoteca este un drept real de garanție. Pe de o parte, ea poartă asupra unui bun imobil sau
mobil, pe de altă parte, ea este accesorie a unei creanțe, respectiv creanța garantată. Ipoteca acordă
creditorului dreptul de a urmări și de a se îndestula cu preferință din bunul imobil/mobil care
formează obiectul ipotecii.
Dreptul de ipotecă este un drept de garanție perfect, întrucât se bucură și de prorogativa

urmării și a preferinței. Creditorul ipotecar poate să urmărească bunul în mâinile oricărei persoane
care deține bunul și, pe de altă parte, se poate îndestula cu preferință din valoarea bunului în raport
cu ceilalți creditori.
Îndestularea se face din valoarea bunului, întrucât, în mod riguros juridic, obiectul garanției
nu este chiar bunul, ci valoarea bunului. În mod metaforic, se spune că bunul mobil/imobil este

lOMoARcPSD|11928447
obiectul dreptului de ipotecă. Creditorul nu poate să ia însă o parte din bun, și nici măcar bunul în
întregime. Bunul va trebui să fie vândut la licitație și creditorul se va îndestula din valoarea obținută
la vânzare.
Ipoteca poate să fie:
1. imobiliară – poartă asupra valorii unui bun imobil

2. mobiliară – poartă asupra valorii unui bun mobil
În VCC nu exista decât ipoteca imobiliară. Asupra bunurilor mobile se putea constitui gajul.
NCC a unificat în cea mai mare parte garanțiile imobiliare și mobiliare în forma ipotecii. A rămas
însă reglementat și gajul care are în vedere numai bunuri corporale sau titluri de valoare emise în
formă materializată (titluri care se pot poseda/care dobândesc corp prin asimilare, corpul înscrisului
care le constată).
Cu excepția bunurilor asupra cărora există un gaj, toate celelalte bunuri mobile pot forma și
obiectul unei ipoteci. Important este că, în timp ce gajul presupune deposedarea de bun fie a
debitorului, fie a terței persoane care oferă gajul, ipoteca mobiliară nu mai presupune deposedarea
de bun. Este ceea ce a făcut posibilă unificarea ipotecilor, pentru că nici ipoteca imobiliară nu
presupune deposedarea de bun a debitorului sau a persoanei care constituie ipoteca în favoarea
creditorului.
Ipoteca este, în primul rând, un drept real de garanție. Privită din această perspectivă, ipoteca
are mai multe trăsături:
• are caracter accesoriu – este față de obligația garantată. Întrucât izvorul obligației garantate
poate să fie nu numai contractul, valabilitatea ipotecii depinde de valabilitatea obligației
garantate, numai atunci când aceasta este născută din contract putem afirma că ipoteca este
valabilă dacă și contractul din care izvorăște obligația principală este valabil. Nulitatea
contractului din care s-a născut obligația principală determină și ineficacitatea ipotecii.
Atunci când ipoteca este ea însăși constituită printr-un contract, putem avea legătură tipică
dintre contractul principal (din care s-a născut obligația principală) și contractul accesoriu
(din care s-a născut ipoteca). Există și cazuri în care ipoteca se naște dintr-un fapt juridic în
sens restrâns de care legea leagă nașterea ipotecii.
• are caracter indivizibil – acest caracter se exprimă prin două idei:

- ipoteca subzistă cât timp subzistă obligația garantată
- ipoteca apasă asupra bunului căreia îi este afectat în întregime, asupra fiecărei părți din bun,
chiardacă bunul ar fi divizibil și chiar dacă, în urma unui proces de partaj, bunul ar fi împărțit
Numai drepturile de garanție au, sub aspect substanțial, ambele prerogative. Dreptul de
ipotecă are mai întâi prerogativa urmăririi, în sensul că poate creditorul ipotecar să caute bunul în
mâinile oricărei persoane și, apoi, se poate îndestula cu preferință din valoarea bunului în raport cu
ceilalți creditori.
Sensurile noțiunii „înainte de ceilalți creditori”:

• creditorii ipotecari se pot îndestula cu preferință față de creditorii chirografari
• creditorii ipotecari de rang superior se pot îndestula cu preferință în raport cu creditorii
ipotecari de rang inferior

lOMoARcPSD|11928447
Fiind vorba de un drept real care se caracterizează prin opozabilitate erga omnes, realizarea
acestei opozabilități depinde de îndeplinirea formalităților de publicitate (de înscrierea ipotecii
imobiliare în CF). Ipoteca poate să fie convențională sau legală, clasificarea se face în funcție de
izvorul ipotecii: un contract de ipotecă/un fapt juridic în sens restrâns de care legea leagă nașterea
dreptului real de garanție.
Obiectul ipotecii: ipoteca se poate constitui asupra oricăror bunuri mobile, imobile,
corporale, incorporale, divizibile sau indivizibile. Ipoteca se poate constitui asupra oricărui bun
tocmai pentru că bunul presupune aproprierea. Dacă vorbim de bun avem în vedere un lucru care a
fost extras din ordinea naturală și adus în ordinea juridică prin intermediul unui drept real, de regulă,
dreptul de proprietate.
Prin excepție, nu pot forma obiectul ipotecii bunurile inalienabile (inalienabilitate legală și
convențională) și insesizabile. Orice bun inalienabil este și insesizabil. Dar sunt situații în care unule
bunuri insesizabile sunt alienabile.
Obiect al ipotecii poate să formeze fie dreptul de proprietate în întregime, fie o cotă parte,
un dezmembrământ sau nuda proprietate. Ipoteca se întinde și asupra accesoriilor bunului ipotecat,
de exemplu, în cazul accesiunii, ipoteca se întinde și asupra bunului care se unește prin accesiune cu
bunul principal.
Ipoteca poate să poarte asupra unui bun individual determinat sau asupra unei universalități
de fapt sau de drept. Când e vorba de o universalitate de drept, avem în vedere numai masele
patrimoniale, nu și patrimoniul ca atare, pentru că patrimoniul este inalienabil. Nu trebuie să
confundăm funcția patrimoniului de a fi garanția comună a creditorilor cu alienarea patrimoniului
sau cu urmărirea patrimoniului ca universalitate, în sensul dobândirii patrimoniului ca atare.
În mod complementar, așa cum ipoteca se întinde asupra tuturor accesoriilor bunului
ipotecat, ea garantează toate accesoriile creanței garantate. Ipoteca va garanta nu numai capitalul
creanței, ci și dobânzile acesteia și orice alte accesorii.
Ipoteca are caracter accesoriu. În VCC, acest caracter ținea de esețta ipotecii, adică dreptul
de ipotecă nu putea fi înstrăinat decât odată cu creanța garantată. Nu era posibilă desprinderea
ipotecii de creanța garantată. În NCC, deși s-a păstrat caracterul accesoriu, el a fost diminuat, nu
mai ține de esența ipotecii, ține doar de natura ipotecii.
Art. 2358 și art. 2427 instituie cesibilitatea ipotecii separat de creanța garantată. Această
evoluție conceptuală a fost determinată, mai ales, de necesitatea creării unor mecanisme de garanție
flexibile care, prin autonomizare, să dobândească ele însele valoare proprie. În mod tradițional,
creanța avea valoare, ipoteca era afectată garantării. Ipoteca avea valoare prin reflexul pe care
creanța garantată îl avea asupra ipotecii. Prin autonomizarea dreptului de ipotecă în raport cu
creanța garantată, ipoteca însăși dobândește valoare proprie. Mai ales în dreptul anglo-american,
garanțiile, prin autonomizare, au putut fi înstrăinate contra unei sume de bani și au devenit
asemănătoare unor titluri de valoare. NCC a instituit o autonomie temperată a dreptului de ipotecă.
Art. 2358 – „Cesiunea ipotecii. (1) Dreptul de ipotecă sau rangul acesteia poate fi cedat
separat de creanţa pe care o garantează numai atunci când suma pentru care este constituită
ipoteca este determinată în actul constitutiv. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), cesiunea se face prin
act încheiat în formă scrisă între creditorul ipotecar cedent şi creditorul cesionar, cu înştiinţarea
debitorului. (3) Dispoziţiile în materie de carte funciară sau, după caz, cele care privesc
opozabilitatea faţă de terţi a ipotecii mobiliare rămân aplicabile.”

lOMoARcPSD|11928447
Art. 2427 – „Cesiunea ipotecii. Schimbarea rangului. (1) Creditorul ipotecar poate ceda
unui creditor chirografar ipoteca creanţei sale ipotecare. De asemenea, creditorii ipotecari pot
conveni schimbarea rangului ipotecilor lor, sub condiţia notării în registrul de publicitate
respectiv.
(2) Dacă între ipotecile al căror rang se schimbă se găsesc şi alte garanţii sau drepturi ai căror
titulari n-au consimţit la schimb, convenţia nu le poate fi opusă decât în măsura în care le era
opozabilă garanţia al cărei rang a fost cedat. (3) În toate cazurile, cesiunea rangului se face în
limita creanţei ipotecare al cărei rang a fost cedat, iar schimbul rangului se face în limita creanţei
ipotecare care are rangul preferat. (4) Dacă bunul ipotecat este vândut la licitaţie, creditorul care
a dobândit rangul unei creanţe sub condiţie va putea renunţa la beneficiul schimbării de rang,
creanţa ipotecară condiţională reluându-şi rangul cedat.”
Textul întărește cesibilitatea ipotecii separat de creanța ipotecară. El creează și posibilitatea

ca, dacă există mai mulți creditori ipotecari asupra aceluiași bun, să convină schimbarea rangului
ipotecii între ei (un creditor ipotecar de rang 1 să schimbe cu un creditor ipotecar de rang 2, ceea ce
presupune plata unei sume de bani). Asemenea convenții de schimb nu afectează celelalte garanții
câtă vreme celelalte persoane nu participă la schimbul de rang ipotecar. Cesiunea rangului ipotecii
se face în limita creanței ipotecare al cărei rang a fost cedat.
Ipoteza în care bunul ipotecat urmărit de creditor se vinde la licitație: dacă un creditor, în
urma unei convenții de schimb, a dobândit un rang sub condiție (orice cesiune se poate încheia și
afectată de modalități), poate să renunțe la beneficiul schimbului de rang, situație în care creanța va
reveni la rangul inițial.
Ipoteca generează, pe de o parte, efecte între creditor (cel care are creanța ipotecată) și cel
care constituite ipoteca, iar bunul ipotecat poate să aparțină chiar debitorului sau poate să aparțină
unui terț. Cel care constituit ipoteca poate să fie chiar debitorul sau poate să fie un terț. Important
este ca persoana care constituie ipoteca să fie ori proprietarul bunului, sau să aibă drepturi asupra
bunului care este ipotecat, ori să dobândească acel drept care formează obiectul ipotecii.
Terții față de ipotecă suferă și ei anumite efecte. Este firesc, întrucât dreptul real de ipotecă
este opozabil erga omnes. Efectele pe care le suferă terții nu apar ca o excepție la principiul
relativității efectelor contractului, ci apar ca o consecință a opozabilității erga omnes a dreptului de
ipotecă. Terțul care deține bunul nu se poate opune la urmărire.
În situația în care cel care a constituit ipoteca, fie debitorul, fie altă persoană, înstrăinează
bunul, terțul care îl dobândește nu va putea împiedica urmărirea de către creditor. Este efectul
prerogativei urmării. Dreptul de ipotecă nu indisponibilizează bunul ipotecat. Fie că este debitorul
însuși, fie că este o altă persoană cel care a constituit ipoteca, el poate să înstrăineze bunul.
Dacă în contractul de ipotecă s-ar prevedea inalienabilitatea, o asemenea clauză nu este

valabilă. Chiar dacă dobânditorul bunului ar cunoaște că există o asemenea clauză de inalienabilitate
accesorie ipotecii, clauza nu își va produce efectele.
Ipotecile sunt legale sau convenționale. Când vorbim de ipoteci convenționale, trebuie să
discutăm de contractul de ipotecă. Oarecum asemănător fideiusiunii, când ipoteca se naște dintr-un
contract, ea are două accepții:
• dreptul real de garanție – de ipotecă
• contractul de ipotecă
• raportul juridic care se nasc din contractul de ipotecă

lOMoARcPSD|11928447
Contractul de ipotecă are caracter accesoriu în raport cu obligația principală, iar, dacă
obligația principală este născută dintr-un contract, nulitatea contractului principal determină
nulitatea contractului de ipotecă. Condițiile de validitate ale contractului de ipotecă:
• condițiile de fond ale contractelor
• art. 2372: pentru ca ipoteca născută din contract să fie valabilă, trebuie ca suma pentru care
s-a constituit ipoteca (valoarea creanței) să fie determinată sau să se poată determina în
temeiul actului de ipotecă; chiar dacă nu se prevede expres suma, ea să se poată determina.
• identificarea în mod clar a constituitorului ipotecii și a creditorul ipotecar. Poate fi
constituitor fie debitorul, fie o altă persoană. În acest caz, vorbim de o cauțiune reală (facem
diferența între cauțiunea personală = fideiusiunea și cauțiunea reală = ipotecă). Ceea ce este
comun este că garanția este făcută de o altă persoană decât debitorul.
• ipoteca să poarte asupra unor bunuri determinate sau asupra unei universalități de
fapt/juridice alta decât patrimoniul. Art. 2372: nu este valabilă convenția prin care s-ar
specifica obiectul ipotecii ca fiind toate bunurile mobile și imobile prezente și viitoare ale
debitorului. Într-o asemenea situație, însuși patrimoniul ar fi obiectul ipotecii. În schimb,
fondul de comerț ca universalitate de fapt poate să fie obiectul ipotecii, ca și o masă
succesorală.
Art. 2372 – „Conţinutul contractului de ipotecă. (1) Ipoteca convenţională nu este valabilă
decât dacă suma pentru care este constituită se poate determina în mod rezonabil în temeiul actului
de ipotecă. (2) Sub sancţiunea nulităţii, contractul de ipotecă trebuie să identifice constituitorul şi
creditorul ipotecar, să arate cauza obligaţiei garantate şi să facă o descriere suficient de precisă a
bunului ipotecat. (3) Stipulaţia potrivit căreia ipoteca poartă asupra tuturor bunurilor debitorului
sau asupra tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale acestuia nu constituie o descriere suficient de
precisă în sensul alin. (2).”
Ce drepturi are constituitorul ipotecii? Ipoteca nu indisponibilizează bunul, deci cel care
constituie ipoteca se poate bucura de toate prerogativele proprietății, inclusiv cea a înstrăinării. Dar
la scadență, va trebui să suporte prerogativa urmăririi din partea creditorului. El nu trebuie să
distrugă sau să deterioreze bunul grevat. El nu trebuie să diminueze valoarea bunului. Se acceptă ca,
prin utilizare, să se diminueze valoarea, dar să fie rezultatul unei utilizări normale. Dacă nu își
respectă aceste îndatoriri, constituitorul va plăti daune creditorului.
Aspecte particulare ale ipotecii imobiliare
Indiferent dacă este constituită printr-un contract sau are caracter legal, ipoteca trebuie să fie
înscrisă în CF pentru a fi opozabilă terților.
Art. 2377 – „Înscrierea în cartea funciară. (1) Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie
prin înscriere în cartea funciară. (2) Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri nu grevează
bunurile imobile cuprinse în aceasta decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu
privire la fiecare dintre imobile.”
Alin. (2) se referă la o universalitate. Dacă în universalitate există imobile, avem de-a face
cu două tipuri de înscriere: universalitatea ca atare e considerată un bun incorporal și ea poate fi
înscrisă în Arhiva de garanții imobiliare. Efectul față de terți se va produce, dar nu și în privința
imobilelor care sunt cuprinse în universalitate. În acest caz, e nevoie de o înscriere specială pentru
fiecare imobil în parte/fiecare drept real în parte. Altfel, în legătură cu acele imobile nu va opoza
efectul ipotecii. Chiar dacă ipoteca nu privește fiecare imobil în parte, ci privește universalitatea, e
nevoie de înscrierea fiecărui imobil.

lOMoARcPSD|11928447
Forma convenției prin care se constituie ipoteca: contractul de ipotecă trebuie să fie încheiat
în formă autentică (la notariat).
Art. 2378 – „Forma contractului. (1) Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de
către notarul public, sub sancţiunea nulităţii absolute. (2) Ipoteca asupra bunurilor unei persoane
juridice poate fi consimţită în virtutea puterilor conferite în urma deliberărilor sau a
împuternicirilor întocmite sub semnătură privată, în conformitate cu regulile din actul constitutiv
privitoare la reprezentare.”
Alin. (2) vorbește despre împuternicirea persoanei fizice din partea persoanei juridice care
încheie contractul de ipotecă. Persoana juridică parte la contractul de ipotecă își exprimă
consimțământul la încheierea contractului. Persoana care semnează în numele persoanei juridice
trebuie să aibă o împuternicire din partea persoanei juridice. Această împuternicire nu trebuie să fie
în formă autentică, ci să fie făcută în raport cu actele constitutive ale persoanei juridice.
Obiectul ipotecii
Art. 2379 – „Obiectul ipotecii imobiliare. (1) Se pot ipoteca:

a) imobilele cu accesoriile lor;
b) uzufructul acestor imobile şi accesoriile;
c) cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor;
d) dreptul de superficie.
(2) Ipoteca ce poartă asupra chiriilor sau arenzilor prezente şi viitoare produse de un imobil,
precum şi asupra indemnizaţiilor plătite în temeiul unor contracte de asigurare cu privire la plata
acestor chirii sau arenzi se supune regulilor publicităţii imobiliare.”
Bunuri imobile ca obiect al ipotecii: în realitate, obiectul ipotecii este un drept real imobiliar.
Nu bunurile ca atare ne interesează, ci drepturile care poartă asupra bunurilor (care poate fi orice
drept real). E posibil ca uneori să fie grevat dreptul în întregul lui sau doar o cotă din el. Obiectul
ipotecii este valoarea dreptului real imobiliar asupra căruia poartă ipoteca.
Alin (2): deși este vorba de bunuri care ar trebui să fie privite ca fiind mobile, ele urmează
regimul imobiliar, trebuie să urmeze regulile publicității imobiliare. Dacă aceste contracte de
ipotecă nu ar fi înscrise în CF, nu ar putea produce efecte față de terți.
Se întinde ipoteca și asupra bunului principal și asupra accesoriilor bunului principal (asupra
ameliorațiunilor): când este vorba de îmbunătățiri, accesiune. Se extinde și asupra fructelor imobile.
Art. 2382 – „Extinderea ipotecii asupra amelioraţiunilor. Ipoteca se întinde, fără nicio altă
formalitate, asupra construcţiilor, îmbunătăţirilor şi accesoriilor imobilului, chiar dacă acestea
sunt ulterioare constituirii ipotecii.”
Art. 2383 – „Extinderea ipotecii asupra fructelor imobilului. (1) Ipoteca se extinde asupra
fructelor naturale şi industriale ale imobilului ipotecat produse după notarea începerii urmăririi
silite sau, după caz, după notarea deschiderii procedurii insolvenţei. (2) Dreptul de ipotecă se
extinde de la aceeaşi dată şi asupra chiriilor şi arenzilor imobilului dat în locaţiune. Acest drept
este opozabil locatarilor numai din momentul comunicării notării începerii urmăririi silite,
respectiv al comunicării notării deschiderii procedurii insolvenţei, în afară de cazul în care acestea
au fost cunoscute pe altă cale. (3) Actele încheiate de proprietar cu privire la veniturile neajunse la
scadenţă sau urmărirea acestora de alţi creditori nu sunt opozabile creditorului ipotecar după

lOMoARcPSD|11928447
notarea începerii urmăririi silite, cu excepţia cazului în care aceste acte au fost notate în cartea
funciară înainte de notarea începerii urmăririi silite.”
O clauză de inalienabilitate nu este valabilă. Dreptul de ipotecă imobiliară nu indisponibilizează

bunul, aceasta este regula. În legea dreptului ipotecar avem o prevedere: în contractul de ipotecă se
poate prevedea că imobilul ipotecat nu poate fi înstrăinat, dar aceasta este excepția prevăzută într-o
lege specială.
Art. 2385 – Antihreza. Clauza prin care creditorul ipotecar este autorizat ca, până la data
începerii executării, să posede imobilul ipotecat sau să îşi însuşească fructele ori veniturile
acestuia se consideră nescrisă.
Antihreza = o clauză prin care creditorul ar putea să primească posesia imobilului, ceea ce ar
contraveni principiului liberei circulații a bunurilor. Antihreza este interzisă. Ipoteca nu trebuie să
fie un impediment la libera circulație.
Ipotecile legale – în materie de imobile
Art. 2386 – „Creanţele care beneficiază de ipotecă legală. În afara altor cazuri prevăzute de
lege, beneficiază de ipotecă legală:
1. vânzătorul, asupra bunului imobil vândut, pentru preţul datorat; această dispoziţie se aplică
şi încazul schimbului cu sultă sau al dării în plată cu sultă în folosul celui care înstrăinează, pentru
plata sultei datorate;
2. promitentul achizitor pentru neexecutarea promisiunii de a contracta având ca obiect un
imobilînscris în cartea funciară, asupra imobilului respectiv, pentru restituirea sumelor plătite în
contul acestuia;
3. cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil, asupra imobilului
astfeldobândit, pentru restituirea împrumutului;
4. cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreţinerii, asupra imobilului înstrăinat, pentru
platarentei în bani corespunzătoare întreţinerii neexecutate; dreptul de proprietate al debitorului
întreţinerii nu se va înscrie în cartea funciară decât odată cu această ipotecă, dispoziţiile Art. 2249
aplicându-se în mod corespunzător;
5. coproprietarii, pentru plata sultelor sau a preţului datorat de coproprietarul adjudecatar al
imobilului ori pentru garantarea creanţei rezultând din evicţiune, asupra imobilelor ce au revenit
coproprietarului ţinut de o atare obligaţie;
6. arhitecţii şi antreprenorii care au convenit cu proprietarul să edifice, să reconstruiască sau să
repare un imobil, asupra imobilului, pentru garantarea sumelor datorate acestora, însă numai în
limita sporului de valoare realizat;
7. legatarii cu titlu particular, asupra imobilelor din moştenire cuvenite celui obligat la
executarealegatului, pentru plata acestuia.”
CONCURSUL IPOTECILOR
·1 Concursul intre ipotecile imobiliare

• rangul (pozitia intr-o ordine de preferinta) ipotecilor rezolva acest concurs;
• prin ipoteza, este vorba despre ipoteci care apasa asupra aceluiasi bun imobil;
• conteaza momentul inregistrarii ipotecii in CF (nu momentul constituirii ipotecii); ·1
·2 Concursul intre ipotecile imobiliare si mobiliare (art. 2422 C. civ.)

lOMoARcPSD|11928447
• sunt preferati creditorii a caror ipoteca a fost anterior facuta publica in registrele de
publicitate aferente;
• ipoteca imobiliara inscrisa in aceeasi zi cu o ipoteca mobiliara va fi preferata acesteia din
urma;
• daca amandoua sunt inscrise in aceeasi zi, se va trece la unitati de timp mai mici (ore,
minute etc.);
Cand se poate intampla: creante care, indirect, poarta asupra imobilului (creante = drepturi
personale)
• dreptul de a asigura folosinta imobilului si dreptul de a primi pretul chiriilor (asupra carora
este constituita o ipoteca mobiliara);
Stingerea dreptului de ipoteca imobiliara

• in baza caracterului accesoriu, ipoteca se stinge cand se stinge si obligatia principala;
• daca obligatia principala este nula, se va desfiinta si ipoteca;

• rezolutiunea contractului principal => stingerea ipotecii;
• mod firesc: PLATA datoriei principale;
• pieirea bunului ipotecat
• daca piere obiectul ipotecii imobiliare, se stinge si ipoteca;
N.B.: cand vorbim despre stingerea ipotecii, avem in vedere si radierea ipotecii din CF
• radierea se face pe baza unui inscris (intelegere a partilor privind radierea, nu desfiintarea),
a unei HJ, rezolutiunea unilaterala (daca partile radiaza impreuna sau daca cel interesat cere
instantei constatarea rezolutiunii – nu declararea!);
·1
Executarea ipotecilor imobiliare
• intotdeauna este nevoie de un titlu executoriu
• de regula, contractul de ipoteca, prin el insusi (in ipoteza ipotecii imobiliare – act autentic),
constituie titlu executoriu;
• conditiile pornirii executarii
◦ creanta sa fie
·1 - certa (sa nu fie pusa la indoiala, in mod rezonabil (altfel ar fi rea-credinta debitorului),
existenta creantei)
·2 - lichida
·3 - exigibila
• existenta unei ipoteci nu-l priveaza pe creditorul ipotecar de celelalte drepturi pe care le are
asupra creantei sale: actiuni oblice, pauliene, sechestru etc.;
• creditorul poate executa alte bunuri imobile numai daca obiectul ipotecii nu este suficient
pentru satisfacerea creantei;

lOMoARcPSD|11928447
Reguli aplicabile urmarii propriu-zise – CPC (art. 2479 C. civ.);
Dreptul de gaj
·1 Sediul materiei: art. 2480-2494 C. civ.;
·2 Notiune: 2 acceptii (ca in cazul ipotecii)
• contract de gaj
• dreptul de gaj ca drept real de garantie Contractul de gaj
• contract real (nu poate lua nastere in mod valabil decat daca debitorul remite bunul gajat
creditorului) => exista:
◦ acord de vointa intre parti (care nu este suficient pentru a da nastere contractului de
gaj);
◦ remiterea materiala a bunului;

• contract accesoriu pe langa obligatia garantata;
• contract unilateral
• conditiile generale de fond a incheierii contractului se aplica si la gaj;
• nu exista nicio alta conditie de forma, cu exceptia remiterii materiale; ·1
Dreptul de gaj
• se naste din contractul de gaj;
• este un drept real accesoriu pe langa creanta garantata;
• este un drept real mobiliar
• bunul mobil care formeaza obiectul gajului trebuie sa fie un bun corporal;
• bunurile mobile incorporale pot forma obiectul ipotecii mobiliare;
Atentie! DACA este vorba despre drepturi care, prin natura lor, sunt incorporale, ce
dobandesc, insa, corporalitate prin confundarea lor cu inscrisurile care le constata, este posibila
constituirea gajului, intrucat remiterea inscrisului constatator (corpul inscrisului) semnifica si
remiterea bunului mobil incorporal, care se confunda cu inscrisul;
• presupune stapanirea materiala a bunului mobil corporal, dar nu cu titlu de posesor, ci cu
titlu de detentor precar => CREDITORUL GAJIST NU ARE DREPTUL SA CULEAGA
FRUCTELE BUNULUI
• daca culege fructele industriale sau naturale, el trebuie sa restituie fructele proprietarului;
• creditorul gajist nu poate invoca posesia de buna-credinta ca temei al dobandirii fructelor;
• daca culege fructe civile, creditorul le poate retine, dar deducand din datorie valoarea
acestor fructe civile (mai intai dobanzile, apoi se va imputa asupra capitalului);
• daca este vorba despre participatiuni la societati comerciale si se rascumpara aceste
participatiuni, in mod similar, creditorul gajist va putea imputa sumele astfel obtinut asupra
dobanzilor, apoi asupra capitalului;

lOMoARcPSD|11928447
• ca drept real de garantie, confera cele 2 atribute:

◦ urmarirea;
◦ preferinta;
• dreptul de gaj este indivizibil.
ESTE POSIBIL CONCURSUL DE GAJURI CU PRIVIRE LA ACELASI BUN?

NU, va fi vorba despre un singur gaj, indiferent de numarul creditorilor;
• dreptul de gaj este un drept indivizibil = apasa asupra bunului in intregul sau si asupra
fiecarei cote ideale din bun => daca exista mai multi coproprietari asupra bunului pentru
care se face partajul, gajul va apasa asupra intregului bun;
• daca ar fi posibila divizarea bunului mobil, gajul va purta asupra ambelor fractii materiale
divizate din bun;
• daca debitorul are mai multi mostenitori, gajul va apasa asupra tuturor cotelor parti;
• daca creditorul are mai multi mostenitori, ei vor avea acelasi singur drept de gaj asupra
bunului mobil
Raporturile juridice
• intre creditor si debitor
◦ perioada existentei dreptului de gaj
◦ Creditorul trebuie sa ingrijeasca bunul, sa-l conserve, avand drepturile si obligatiile
administratorului bunului altuia (art. 784-799 C. Civ.)
◦ aceasta ingrijire presupune ca, daca creditorul gajist ar abuza de bun sau i-ar provoca
pagube, debitorul ar putea sa ceara: despagubiri si incetarea gajului;
◦ daca creditorul s-ar opune, debitorul trebuie sa ceara in justitie constatarea
abuzului/deteriorarii;
◦ ulterior incetarii gajului
◦ creditorul trebuie sa restituie bunul debitorului, daca gajul se stinge prin executarea
benevola a datoriei;
◦ altfel, creditorul va fi indreptatit sa porneasca executarea gajului;
◦ el nu va avea dreptul sa ia in proprietate bunul in mod direct, ci se va putea indestula din
valoarea bunului -> ceea ce rezulta din vanzarea acestuia;
◦ in materie de executare, se vor aplica gajului dispozitiile care reglementeaza executarea
ipotecilor mobiliare;
Dreptul de retentie
·1 Sediul materiei: art. 2495-2499 C. civ.;
• in VCC nu exista o reglementare particulara a dreptului de retentie;

lOMoARcPSD|11928447
• cu toate acestea, figura juridica a dreptului de retentie a fost configurata pe cale de inductie;
·1 Elemente definitorii
2 elemente definesc dreptul de retentie:
• primul element trimite la exceptia de neexecutare (contracte sinalagmatice)
◦ ori de cat ori exista obligatii reciproce si interdependente intre parti, iar o parte trebuie sa
predea celeilalte un bun, cealalta parte poate refuza executarea prestatiei pana cand i
se preda bunul (exceptia de neexecutare);
◦ simetric, daca partea care are un bun nu primeste prestatia, va putea refuza predarea
bunului;
• al doilea elemente, in legatura cu „debitum cum re iunctum” (datorie nascuta in legatura
cu un lucru);
◦ daca o persoana are in grija un bun si face cheltuieli (necesare si utile) pentru
conservarea bunului, suntem fie in prezenta unei gestiuni de afaceri, fie in prezenta
imbogatirii fara justa cauza;
◦ persoana va avea un drept de creanta nascut din gestiuni sau din imbogatire si poate
refuza restituirea bunului pana cand i se plateste creanta;
• posibil ca dreptul de retentie sa intruneasca ambele elemente:
◦ daca cel care trebuie sa restituie un bun face si cheltuieli pentru ingrijirea bunului, el va
putea refuza restituirea si pana cand i se plateste datoria initiala, si pana cand i se
platesc cheltuielile ocazionate de conservarea bunului (art. 2495 C. Civ.)
◦ art. 2495 alin. (1) C. civ.: prejudicii cauzate de bun => raspunderea pentru prejudiciul
cauzat de bunuri -> plata trebuie facuta de paznicul juridic;
·1
Art. 2496 C. civ.: exceptii privind exercitarea dreptului de retentie
• daca detinerea bunului provine dintr-o fapta ilicita, este abuiva ori nelegala sau daca bnul nu
este susceptibil de urmarire silita;
• nu poate fi invocat de catre posesorul de rea-credinta decat in cazurile prevazute de lege;
◦ ex.: accesiunea imobiliara – poate si posesorul de rea-credinta;
• Dreptul de retentie este un drept real de garantie imperfect;
◦ cf. VCC, nu se bucura nici de atributele urmaririi si preferintei, cu exceptia cazului in
care i se luase in mod ilicit (atributul urmaririi);
◦ cf. NCC, se apropie de a fi un drept real de garantie perfect;
• in ce priveste dreptul de urmarire, art. 2499 alin. (2) C. civ.: prerogativa urmaririi
◦ cat timp retentorul nu preda, de bunavoie, bunul, nu se stinge dreptul de retentie;
◦ per a contrario, daca il preda de bunavoie, se stinge dreptul de retentie;
◦ retentorul poate urmari bunul in mainile celui care l-a deposedat;
◦ daca respectiva persoana poate invoca, in favoarea sa, uzucapiunea sau dobandirea
proprietatii prin posesia de buna-credinta, atunci actiunea retentorului este paralizata;

lOMoARcPSD|11928447
·1
Are retentorul drept de preferinta?
DA, privilegiu special: privilegiul vanzatorului si privilegiul retentorului, care ii confera
drept de preferinta retentorului (are dreptul de a fi despagubit cu preferinta fata de ceilalti creditori,
daca acestia din urma nu au o garantie reala mai eficienta);
• Dreptul de retentie se aseamana de dreptul de gaj prin forma de publicitate;
• Diferente fata de dreptul de gaj: forme speciale de publicitate;
Art. 2499 alin. (2) – Art. 2492 (gaj)

• notiunea de „deposedare” – in realitate nu este vorba despre o deposedare;
• in cazul dreptului de gaj, creditorul gajist nu are posesia, ci detentia bunului (e detentor
precar)
• la fel este si retentorul (detentor precar)
• amandoi au corpus, dar nu si animus (detin pentru altul);
• astfel, notiunea de „deposedare” nu este exacta;

TGO UniBuc

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TGO UniBuc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

lOMoARcPSD|11928447

Cu mențiunea că avem în vedere prestațiile negative speciale, și nu generale (care sunt

Prestația negativă specială, obligația non faciendo cu caracter special, presupune

Avem în vedere obligația juridică în sensul propriu-zis, ca raport juridic; obligația

I. STRUCTURA OBLIGAȚIEI CIVILE – subiecte, conținut, obiect, sancțiune (subînțe-

1. Subiectele: activ – creditor; pasiv – debitor

Downloaded by George Iulian (george_iulyan@yahoo.com)

• prestația pozitivă de a da reprezintă transmiterea sau constituirea unui drept real;

Deși există o logică în această argumentare, ea nu poate fi reținută, pentru că:

a) Deși e vorba de acte juridice consensuale, este posibil să avem prestații de a da ce nu se

a) Există acte juridice care au ca obiect transmiterea/constituirea drepturilor reale imobiliare –

Downloaded by George Iulian (george_iulyan@yahoo.com)

îndeplinirea formalităților, prestației debitorului de a a asigura documentele necesare pentru

Indiferent de critica prestațiilor de a da, ele există și nu trebuie ignorate. Ele au o

Sancțiunea obligației constă, din perspectiva creditorului, în totalitatea mijloacelor ofensive

I. CLASIFICAREA OBLIGAȚIILOR CIVILE

1. Obligații născute din acte juridice – contracte și acte juridice unilaterale

1 Critica obligațiilor de a da: Față de regula transmiterii contractuale ex lege a dreptului

• obligații de a preda o sumă de bani;

Clasificare utilă întrucât ne oferă o imagine nuanțată asupra obligațiilor de a face.

Downloaded by George Iulian (george_iulyan@yahoo.com)

a) La obligațiile de rezultat (de exemplu într-un contract de vânzare–cumpărare): obiectul

a) La obligațiile de mijloace (obligația avocatului de a pune în valoare toate cunoștințele juridice

Importanța acestei distincții rezidă în faptul că în cazul obligațiilor de rezultat se consideră

Controverse cu privire la ce utilitate mai are clasificarea aceasta în obligații de rezultat și de

1 Ar mai fi și obligații de valoare – acele raporturi obligaționale care au ca obiect o

Downloaded by George Iulian (george_iulyan@yahoo.com)

De pildă, creanța în repararea unui prejudiciu se naște în momentul producerii acelui

 obligația de de restituire în care se aplică principiul repunerii părților în situația anterioară

a) obligații naturale sau imperfecte, fără a se confunda cu obligațiile morale, au totuși o

1. După opozabilitate: obligații civile simple/propriu-zise, obligații propter rem și scriptae in

FORMAREA ȘI EFECTELE CONTRACTULUI

Autonomia de voință și libertatea de voință contractuală. Art. 1169 („Libertatea de a

Art. 11 (Respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri. Nu se poate deroga prin

Fundamentul contractului este tocmai libertatea contractuală. Teza contractualistă inundă nu

Downloaded by George Iulian (george_iulyan@yahoo.com)

CLASIFICAREA CONTRACTELOR CIVILE

1. Contracte sinalagmatice și contracte unilaterale (reciprocitate și interdependență). După

La actul juridic unilateral: criteriul este numărul părților. La contracte uni/plurilaterale,

Downloaded by George Iulian (george_iulyan@yahoo.com)

Importanța practică a distincției între contractele sinalagmatice și cele unilaterale – se

a) Din perspectiva regulilor speciale aplicabile lor – caracterul reciproc și interdependent al

• excepția de neexecutare a contractului (când se încalcă principiul simultaneității

• rezoluțiunea sau rezilierea contractului (desființarea contractului în cazul

• riscurile neexecutării contractului datorită forței majore sau cazului fortuit

A. Contractele cu titlu oneros

Contractele cu titlu oneros, după criteriul certitudinii/incertitudinii existenței și/sau

Downloaded by George Iulian (george_iulyan@yahoo.com)

Importanța practică a distincției între contractele comutative și cele aleatorii: în materia

A. Contractele cu titlu gratuit

Aceste contracte se divid în: liberalități și contracte dezinteresate.

a) Liberalitățile: presupun o diminuare a patrimoniului celui ce le încheie (donația spre exemplu)

a) Contractele dezinteresate: serviciul procurat unei părți nu presupune o micșorare a

Exemple: comodatul, mandatul gratuit, depozitul gratuit, împrumutul gratuit.

1. Contracte consensuale, contracte solemne și contracte reale – clasificare ce are la bază

Downloaded by George Iulian (george_iulyan@yahoo.com)

Se includ în această categorie: împrumutul de consumație, contractul de transport, donația

1. Contracte cu executare dintr-odată sau cu executare succesivă sau continuă – clasificare în

Importanța distincției: sancțiunea pentru neexecutarea culpabilă sau pentru executarea

În materia contractului de întreținere și a contractului de rentă viageră operează

1. Contracte translative sau constitutive de drepturi și contracte declarative (după cri-

Downloaded by George Iulian (george_iulyan@yahoo.com)

1. Contracte propriu-zise, de adeziune și forțate (în funcție de posibilitatea sau imposibilitatea

Contractele de adeziune, datorită mecanismului de formare, reprezintă terenul propice pentru