Emil MOLCUT Drept Privat Roman UJ 2011 3WA PDF

U
Z
AC
AD
EM
IC
9
Emil MOLCUT
UJ
Terminologie
juridică romană
Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept
U
Z
AC
AD
Emil MOLCUŢ
EM
D R EPT PR IV A T R O M A N
IC

E m il M O L C U T
9

DREPT PRIVAT
ROMAN
IC
EM
Terminologie juridică romană
AD
AC
Ediţie revăzută şi adăugită

Z
U
Universul Juridic
Bucureşti
- 2011
-
E ditat de S.C. Universul Juridic S.R.L.
C opyright © 2005, 2006, 2007, 2010, 2011 S.C. Universul Juridic S.R.L.
T oate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

S.C. Universul Juridic S.R.L.
N ici o parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
S.C. Universul Juridic S.R.L.
NICI UN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI

COMERCIALIZAT DECAT INSOTIT DE SEMNĂTURĂ
AUTORULUI $1 STAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE
INTERIORUL ULTIMEI COPERTE.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
IC
MOLCUŢ, EMIL
Drept privat roman : terminologie juridică romană /
EM
Emil Molcuţ. - Ed. rev. şi adăug.. - B ucureşti: Universul
Juridic, 2011
ISBN 978-973-127-637-3
AD
001.4:347(37)= 135.1
AC
REDACŢIE: tel. /fax: 0 2 1 . 3 1 4 .9 3 . 1 3

tel.: 0 7 3 2 . 3 2 0 .6 6 6
Z
e-m ail: r e d a ctie@ u n iv er su lju rid ic.ro

U
DEPARTAMENTUL tel.: 0 2 1 .3 1 4 .9 3 .1 5 ; 0 7 3 3 . 6 7 3 .5 5 5
DISTRIBUŢIE: fax: 0 2 1 . 3 1 4 .9 3 . 1 6
e-m ail: d istrib u tie@ u n iv ersu lju rid ic .ro
www.universuljuridic.ro
COMENZI ON-LINE,
CU REDUCERI DE PÂNĂ LA 15%
INTRODUCERE
C apitolul I
OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT ROMAN
§ 1. OBIECTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN

1. Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor juridice instituite sau sancţio
nate de statul roman şi este un sistem extrem de vast, format din numeroase ramuri
şi instituţii juridice.
Dreptul roman a trăit o viaţă milenară, căci s-a născut în epoca fondării Romei
şi s-a aplicat până la moartea împăratului Justinian.
IC
La origine, şi romanii, ca şi alte popoare ale antichităţii, au confundat dreptul
cu morala şi cu religia, dar, spre deosebire de celelalte popoare ale lumii antice,
romanii au depăşit această confuzie şi au realizat o clară distincţie între normele
EM
dreptului, normele religioase şi normele de morală.
La romani, ideologia juridică şi-a pus o puternică amprentă asupra întregii
vieţi spirituale. Nu întâmplător se spunea că aşa cum grecii sunt un popor de
filosofi, romanii sunt un popor de jurişti; şi cu toate acestea, în textele unor juris
AD
consulţi clasici, persistă străvechea confuzie dintre drept, religie şi morală, depăşită
demult în practica juridică.
Astfel, printr-un text din opera legislativă a împăratului Justinian ni s-a transmis
AC
definiţia jurisprudenţei sau definiţia ştiinţei dreptului. Potrivit acestui text „Juris
prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia ”
(Jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa a ceea ce este
drept şi nedrept). în această definiţie dreptul se confundă cu religia şi cu morala.
Z
Printr-un text atribuit jurisconsultului clasic Ulpian, ni s-au transmis principiile

U
fundamentale ale dreptului: „ Juris praecepta sunt haec: honeste vivere alterum
non laedere suum cuique tribuere” (Principiile dreptului sunt acestea: a trăi în
mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său). în acest text,
dreptul se confundă cu morala, deoarece primul principiu ţine de domeniul moralei,
iar următoarele două ţin de domeniul dreptului.
Printr-un alt text clasic, aparţinând jurisconsultului Celsus, ni s-a transmis de
finiţia dreptului: „Jus est ars boni et aequi” (Dreptul este arta binelui şi a echita
bilului). Şi aici dreptul se confundă cu morala, deoarece conceptul de echitate are
la romani o dublă accepţiune: una morală şi alta juridică.
Menţinerea confuziei dintre drept, religie şi morală, cu toate că în practică ea
fusese depăşită demult, îşi are explicaţia sa.
în primul rând, romanii au fost un popor profund conservator, un popor care
nu a renunţat niciodată la vechile valori, chiar dacă ele erau depăşite în mod vădit
de noile realităţi.
5
în al doilea rând, romanii au fost un popor pragmatic, aveau un ascuţit simţ
practic şi, de aceea, ei au cercetat fenomenul juridic în strânsă legătură cu cerinţele
practicii. Jurisconsulţii romani (oamenii de ştiinţă în domeniul dreptului) nu-şi
începeau lecţiile cu incursiuni teoretice, ci cu expunerea unor speţe, a unor cazuri
practice, pe care le analizau împreună cu discipolii lor şi constatau că între acele
cazuri există anumite elemente comune, pe baza cărora încercau, apoi, să for
muleze reguli de drept. Acele reguli de drept erau recunoscute ca atare de toţi juris
consulţii, numai dacă erau în măsură să ofere soluţii optime pentru toate cazurile
imaginabile dintr-un anumit domeniu.
în al treilea rând, neavând preocupări de ordin teoretic, jurisconsulţii romani

au formulat puţine definiţii, şi acestea împrumutate de la greci, care erau mari
maeştri ai teoriei. Iar vechii greci n-au făcut niciodată distincţie între drept şi
morală, ci considerau că dreptul este o componentă a moralei.
2. Practica juridică romană a creat acele categorii şi principii care s-au dovedit
instrumente ideale ale gândirii juridice. Ele au fost preluate şi utilizate cu deplin
IC
succes atât în societatea feudală cât şi în societatea modernă. De aceea, încă din Evul
Mediu s-au pus bazele unor şcoli care şi-au propus să reconstituie tezaurul gândirii
juridice romane. Astfel, în secolul VII, la Ravenna, în Italia, s-a fondat prima şcoală
EM
de drept roman, care a funcţionat până în secolul XI. în secolul X, în oraşul Pavia, tot
în Italia, s-a fondat o şcoală similară. Lucrările elaborate de reprezentanţii acelor
şcoli nu s-au păstrat, ele au fost distruse, încât le cunoaştem numai din izvoare
AD
indirecte, adică din alte lucrări care s-au referit la ele. Cert este însă faptul că acele
lucrări nu au putut avea un nivel ştiinţific remarcabil, întrucât, în mod sigur,
reprezentanţii acelor şcoli nu au cunoscut Digestele lui Justinian. Digestele lui
AC
Justinian sunt o culegere de fragmente din lucrările jurisconsulţilor clasici, lucrări

care s-au pierdut, pe când Digestele s-au păstrat, au ajuns până la noi, astfel încât,
prin intermediul lor, putem cunoaşte, măcar în parte, lucrările jurisconsulţilor clasici.
în secolul XI, în oraşul Bologna s-a format şcoala glosatorilor. Glosatorii s-au
Z
condus în cercetările lor după metoda exegetică, în sensul că ei au explicat de aşa

manieră textele juridice romane, încât acele texte să poată fi înţelese şi de profani
U
(adică şi de cei ce nu aveau pregătire de specialitate). Acele explicaţii sau comen

tarii sunt denumite glose, însă ele nu urmau a fi aplicate în practica instanţelor
judecătoreşti. De aceea, se afirmă că şcoala glosatorilor nu a avut o finalitate prac
tică. Cel mai valoros reprezentant al acestei şcoli a fost profesorul Accursius, auto
rul Marii Glose, care cuprinde peste 96.000 de comentarii sau de glose.
în secolul XIV tot la Bologna, profesorul Bartolus a fondat şcoala postglosa-
torilor sau şcoala Bartoliană. Această şcoala Bartoliană s-a condus după metoda
dogmatică, deoarece postglosatorii nu au cercetat nemijlocit textele juridice roma
ne, ci au cercetat glosele sau comentariile glosatorilor, cu scopul de a extrage din
acele glose principii juridice care să fie aplicate în practica instanţelor judecă
toreşti; aşadar, şcoala postglosatorilor a avut o finalitate practică.
Principiile juridice formulate de postglosatori s-au aplicat nu numai în Italia ci
în întreaga Europă de Apus şi mai cu seamă în Germania, pentru că, în secolul XV,
6
germanii au renunţat la dreptul lor naţional, care era primitiv, şi au preluat prin
cipiile formulate de postglosatori, le-au adaptat şi le-au aplicat la realităţile din
Germania feudală. Pe această cale s-a format în Germania, în secolul XVI, un nou
sistem de drept, denumit „Usus modemus pandectarum” sau „Dreptul modem al
Pandectelor”. Grecii desemnau Digestele lui Justinian prin termenul de Pandecte,
astfel încât dreptul modem al Pandectelor înseamnă dreptul modem al Digestelor.
în secolul XVI, în Franţa, s-a fondat şcoala istorică a dreptului roman de către
profesoml Andre Alciat. Şcoala istorică a marcat o înflorire a cercetărilor în
domeniul dreptului roman, pentru că reprezentanţii acestei şcoli au valorificat pe
lângă textele juridice romane, şi unele informaţii din domenii ca istoria, filologia

sau filosofia. Cel mai valoros reprezentant al şcolii istorice a dreptului roman a fost
profesoml Jacques Cujas care, pentru prima oară, a încercat să reconstituie lucrările
jurisconsulţilor clasici pe baza fragmentelor din Digestele lui Justinian.
La începutul secolului XIX, mai exact la 1802, prin prelegerile pe care le-a
ţinut la Universitatea din Marburg, profesoml Savigny a fondat noua şcoală is
torică a dreptului roman, care a marcat o nouă înflorire a cercetărilor în domeniul
IC
dreptului roman. în concepţia profesomlui Savigny, statul nu este în măsură să
elaboreze normele juridice, astfel încât normele dreptului nu pot îmbrăca forma
EM
legii, ci numai forma nescrisă a obiceiului juridic sau a tradiţiei juridice, care ex
primă conştiinţa naţiunii sau psihologia popomlui; or, tradiţia juridică germană îşi
avea originea în principiile formulate de postglosatori, astfel încât înţelegerea
corectă a tradiţiei juridice germane era condiţionată de cunoaşterea aprofundată a
AD
dreptului roman.
în a doua jumătate a secolului XIX s-a remarcat, în mod deosebit, profesoml
Theodor Mommsen, care a scris cea mai bună istorie a Romei şi care este conside
AC
rat cel mai mare romanist al tuturor timpurilor. El s-a condus după metoda dialec
tică şi a cercetat instituţiile juridice romane în evoluţia lor istorică şi în strânsă
relaţie cu viaţa economică, socială şi politică.
La începutul secolului XX, la Sorbona, în Franţa, s-a afirmat profesoml P.F.
Z
Girard, care a elaborat un tratat de drept roman model pentm toţi romaniştii şi care
U
a alcătuit cea mai bună ediţie a textelor juridice romane.

în perioada interbelică s-a remarcat profesoml P. Bonfante, care a publicat cea
mai bună ediţie a operei legislative a împăratului Justinian.
La români, cercetarea ştiinţifică a instituţiilor juridice romane a început odată cu
Titus Livius Maiorescu. Căci Titu Maiorescu a scris o amplă lucrare de drept roman
intitulată „în contra şcoalei Bămuţiu”, lucrare prin care demonstrează că instituţiile
juridice romane nu pot fi înţelese corect dacă nu sunt cercetate în strânsă legătură cu
formele de organizare pe care le-a cunoscut statul roman în evoluţia sa istorică.
La începutul secolului XX s-a remarcat, la Universitatea din Bucureşti, pro
fesoml Ştefan Longinescu, care a elaborat un tratat de drept roman apreciat în ţară
şi în străinătate.
în perioada interbelică s-au remarcat, la Cluj, profesoml Ion Cătuneanu, iar la
Bucureşti profesorii Nicolae Corodeanu, Constantin Stoicescu, Grigore Dimitrescu
şi Gheorghe Dumitriu. După cel de-al doilea război mondial, catedrele de drept
7
roman au fost ilustrate în mod strălucit, la Bucureşti, de profesorul Constantin
Tomulescu, membru al Academiei Constantiniene de Drept Roman de la Perugia,
cea mai înaltă autoritate în materie, la Cluj, de profesorul VI. Hanga, iar la Iaşi, de
profesorul Mihai Jacotă. Aproape toate lucrările profesorilor menţionaţi se găsesc
la Biblioteca Facultăţii de Drept din Bucureşti.
3. în cursul nostru nu vom cerceta întregul domeniu al dreptului roman, ci
doar dreptul privat roman, deoarece dreptul privat este domeniul în care romanii au
dat întreaga măsură a spiritului lor creator. Dreptul privat este domeniul în care ro
manii au creat concepte, categorii, principii şi instituţii juridice care se aplică şi în

zilele noastre. Fireşte, vechii romani au avut reprezentarea distincţiei dintre dreptul
public şi dreptul privat1 încă din epoca veche, dar nu au teoretizat această distincţie,
căci romanii nu aveau mania teoretizării. Abia la sfârşitul secolului al Il-lea după
Hristos, jurisconsultul Ulpian ne înfăţişează criteriul pe baza căruia putem distinge
între dreptul public şi dreptul privat. Potrivit lui Ulpian „Publicum ius est quod ad
statum rei romanae spectat privatum quod ad singulorum utilitatem ” (dreptul pu
IC
blic este acela care se referă la organizarea statului roman, iar dreptul privat este
acela care se referă la interesele fiecăruia). Această definiţie este criticabilă, pen
EM
tru că în concepţia lui Ulpian există anumite norme juridice care dau expresie unor
interese generale ale societăţii, alături de alte norme juridice care exprimă interese
ale indivizilor. în realitate, toate normele dreptului, fără excepţie, exprimă interese
generale ale societăţii; nu există norme de drept care să exprime interese individuale.
AD
Şi cu toate acestea, există un criteriu pe baza căruia putem distinge între dreptul
public şi dreptul privat, şi anume criteriul sferei de reglementare juridică, întrucât
normele dreptului public reglementează anumite categorii de relaţii sociale, iar normele
AC
dreptului privat reglementează alte categorii de relaţii sociale. Astfel, normele dreptului
public reglementează relaţiile care iau naştere în legătură cu organizarea statului, pre
cum şi relaţiile dintre stat şi cetăţeni, iar normele dreptului privat reglementează statutul
juridic al persoanelor, relaţiile dintre persoane cu un conţinut patrimonial (este patrimo
Z
nial tot ceea ce poate fi apreciat în bani), precum şi relaţiile care iau naştere între
U
persoane cu ocazia soluţionării proceselor private (sunt private acele procese care au un
obiect patrimonial). Faţă de aceste precizări, dreptul privat roman cuprinde totalitatea
normelor juridice instituite sau sancţionate de statul roman, norme care reglementează
statutul juridic al persoanelor, relaţiile dintre persoane cu un conţinut patrimonial,
precum şi relaţiile care iau naştere între persoane cu ocazia judecării proceselor private.
Cursul de drept privat roman va avea o fizionomie corespunzătoare, căci el
trebuie să analizeze, din punct de vedere ştiinţific, toate categoriile de norme ju
ridice care intră în sfera dreptului privat roman.
1 G. Hanard, Droit romain. Tome premier. Notions de base. Concept de droit. Sujets de droit,
Publications des Facultes Universitaires Saint Louis, Bruxelles, 1997, p. 74-75; M. J. G.Garrido,
Diritto privato romano, ed. italiana a cura di M. B alzarini, seconda edizione, CEDAM, Padova,
1996, p. 56-57; A. M agelan, J us imperium auctoritas. Etudes de droit romain, Ecole franşais de
Rome, Roma, 1990, p. 689.
8
Cursul este format din trei părţi:
1. Izvoarele dreptului privat roman
2. Procedura civilă romană
3. Dreptul civil roman
în unele manuale, procedura civilă este cercetată la sfârşit, după dreptul civil,
întrucât aşa procedau şi jurisconsulţii romani. Noi vom cerceta procedura civilă
înaintea dreptului civil, având în vedere că dreptul civil roman a evoluat pe cale
procedurală, iar înţelegerea instituţiilor dreptului civil depinde de cunoaşterea pro
cedurii civile.

în partea I a cursului vom analiza izvoarele sau formele de exprimare a nor
melor dreptului privat roman, care sunt în număr de şase: obiceiul, legea, edictele
magistraţilor, jurisprudenţa, senatusconsultele şi constituţiunile imperiale. Vom
pune un accent deosebit asupra edictelor magistraţilor şi asupra jurisprudenţei, faţă
de faptul că dreptul privat roman a evoluat, în principal, sub influenţa mijloacelor
procedurale cuprinse în edictele magistraţilor şi sub influenţa ştiinţei dreptului, de
IC
numită jurisprudenţă.
în partea a Il-a, la procedura civilă, vom cerceta toate normele juridice care
EM
reglementează desfăşurarea proceselor private în cadrul celor trei sisteme proce
durale (procesuale) pe care le-au creat romanii.
1. Procedura legisacţiunilor - care s-a aplicat în epoca veche;
2. Procedura formulară - care s-a aplicat în epoca clasică;
AD
3. Procedura extraordinară - care s-a aplicat în epoca postclasică.

Partea a IlI-a sau dreptul civil ocupă locul central în economia materiei şi este
formată, la rândul ei, din patru mari subdiviziuni:
AC
1. Persoane;
2. Bunuri;
3. Succesiuni;
4. Obligaţiuni.
Z
La materia persoanelor vom înfăţişa condiţia juridică a diferitelor categorii de

U
persoane, organizarea familiei romane şi procedeele juridice pe care le-au creat

romanii în vederea protejării incapabililor de fapt.
La materia bunurilor vom cerceta cele trei titluri juridice prin care persoanele
exercită stăpânirea asupra lucrurilor şi anume: posesiunea, detenţiunea şi proprietatea.
La materia succesiunilor vom analiza normele juridice care reglementează
transmiterea patrimoniului de la defunct către moştenitorii acestuia, în cadrul celor
trei sisteme succesorale: succesiunea legală, deferită pe baza legii, succesiunea
testamentară, deferită pe baza unui testament şi succesiunea deferită contra
testamentului sau exheredarea, care este o variantă a succesiunii testamentare.
Materia obligaţiunilor prezintă o importanţă cu totul specială, în primul rând
pentru că obligaţiile sunt oglinda juridică a economiei de schimb, iar economia de
schimb romană a cunoscut o dezvoltare fără precedent, şi, în al doilea rând,
deoarece conceptele, categoriile şi principiile pe care romanii le-au creat în această
materie se aplică şi în zilele noastre, cu sensul lor originar.
9
Materia obligaţiilor cuprinde două părţi:
1. Partea generală sau teoria generală a obligaţiilor;
2. Partea specială sau izvoarele obligaţiilor.
La partea generală vom cerceta acele principii care se aplică tuturor izvoarelor
de obligaţii, sunt comune prin urmare, iar la partea specială vom cerceta fiecare iz
vor de obligaţiuni în parte, cu elemente şi cu efectele sale specifice.
§ 2. IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT ROMAN

4. Problema importanţei dreptului privat roman s-a pus încă din epoca renaş

terii, pentru că dreptul privat roman a trăit o viaţă proprie, în sensul că a supravie
ţuit societăţii care l-a creat şi s-a aplicat atât în Evul Mediu, cât şi în epoca
modernă, spre deosebire de toate celelalte sisteme de drept ale antichităţii, care au
rămas simple documente arheologice şi prezintă numai o valoare culturală sau de
cunoaştere. Acest fenomen de vitalitate cu totul excepţională a fost explicat, fie
prin factori de natură obiectivă, fie prin factori de natură subiectivă.
IC
Cert este faptul că dreptul privat roman este expresia juridică generală şi ab
stractă a relaţiilor dintr-o societate care se întemeiază pe proprietatea privată şi pe
economia de schimb. Astfel încât, orice societate, din orice epocă istorică, dacă se
EM
întemeiază pe proprietatea privată şi pe economia de schimb, găseşte gata elaborate
în dreptul privat roman, toate conceptele, categoriile, principiile şi instituţiile nece
sare în vederea reglementării juridice a acestor relaţii.
AD
In al doilea rând, dreptul privat roman este un imens teren de verificare a

tezelor teoretice cu privire la apariţia şi la evoluţia fenomenului juridic, căci socie
tatea nu este o masă amorfa, ea este un ansamblu organizat, este un sistem format
AC
din mai multe componente, între care şi componenta juridică. în acest sistem,
dreptul influenţează componenta economică a societăţii, componenta socială şi
componenta politică, iar apariţia şi evoluţia dreptului privat roman ne oferă prilejul
să urmărim dialectica relaţiei dintre componenta juridică şi toate celelalte compo
Z
nente ale sistemului social.

în al treilea rând, romanii sunt aceia care, pentru prima oară în istoria omenirii,
U
au creat un sistem de concepte rezervat exprimării ideilor juridice. Aceste con

cepte, constituite în sistem, sunt denumite limbajul dreptului, alfabetul dreptului
sau terminologia juridică1. în felul acesta, romanii au creat un criteriu de ordin for
mal sau de ordin lingvistic, pe baza căruia putem distinge între ceea ce este juridic
şi ceea ce este nejuridic de vreme ce ideile juridice pot fi exprimate numai prin uti
lizarea terminologiei juridice şi nu pe alte căi. în schimb, celelalte popoare ale
lumii antice, inclusiv grecii, nu au fost în măsură să elaboreze un asemenea limbaj.
De aceea, în epoca antichităţii, popoarele din Orient au exprimat toate normele so
ciale prin acelaşi limbaj, prin aceeaşi terminologie, iar consecinţa a fost că Orientul
antic n-a putut realiza niciodată distincţia dintre drept şi morală.
1 G. Hanard, op. cit., p. 15.
10
5. Pentru noi, românii, cercetarea dreptului privat roman prezintă o impor
tanţă aparte, faţă de faptul că dreptul românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa
dreptului privat roman.
în cadrul acestei evoluţii distingem trei momente principale:
1. Momentul formării Legii Ţării pe fondul juridic daco-roman;
2. Momentul elaborării legiuirilor feudale româneşti scrise;
3. Momentul elaborării operei legislative a lui Al. I. Cuza.
în legătură cu primul moment este de reţinut faptul că în Dacia Traiană sau Dacia
Romană s-a realizat un proces de împletire, până la contopire, a dreptului geto-dac şi a
dreptului privat roman. Din această contopire a luat naştere un nou sistem juridic, un

nou sistem de drept, un sistem de drept original, în cadml căruia instituţiile juridice
romane au dobândit noi funcţii şi noi finalităţi. După sute de ani, în epoca feudalis
mului timpuriu, pe acest fond juridic, denumit daco-roman, a luat naştere Legea Ţării.
Cercetătorii moderni au constatat că instituţiile juridice ale Legii Ţării sau ale
dreptului feudal nescris prezintă o serie de elemente comune cu instituţiile dreptu
IC
lui privat roman. Această asemănare se explică, în principal, prin faptul că institu
ţiile juridice ale dreptului privat roman au ajuns în Legea Ţării prin intermediul
dreptului daco-roman, care se află la temelia sa. Cele mai valoroase cercetări au
EM
fost făcute de prof. Andrei Rădulescu, fost preşedinte al Academiei Române şi de
prof. E. Cernea.
Cel de-al doilea moment este marcat de apariţia pravilelor bisericeşti în limba
AD
slavonă şi în limba română şi de apariţia pravilelor laice.

Toate aceste pravile au fost elaborate sub influenţa dreptului bizantin, care nu
este altceva decât adaptarea dreptului roman, din epoca împăratului Justinian, la re
alităţile din societatea feudală bizantină; de aceea se afirmă că pravilele noastre
AC
feudale au receptat influenţa juridică romană prin filieră bizantină.

în epoca lui Al. I. Cuza a fost elaborat sistemul de drept român modem. în
cadml operei legislative a lui Al. I. Cuza, locul central îi revine Codului civil, de
numit astăzi Codul civil român şi care a fost elaborat prin preluarea într-o formă
Z
pură, a conceptelor şi principiilor din opera legislativă a împăratului Justinian.

U
Dreptul roman este o componentă integrată organic în sinteza etnică şi instituţională

care s-a realizat în procesul formării poporului român. Avem în vedere faptul că, în cazul
poporului nostru, ca şi în cazul altor popoare de origine latină, cum ar fi, spre pildă, poporul
italian şi poporul francez, dreptul roman a fost asimilat în procesul etnogenezei şi nu a fost
receptat, în sens formal, după dobândirea identităţii etnice. Dreptul roman este deci o com
ponentă organică a sistemului nostru de drept, din momentul zămislirii sale. De aceea, în
cazul poporului român evoluţia dreptului s-a împletit cu procesul formării poporului, astfel
încât aspectul etnic propriu-zis şi cel juridic s-au intercondiţionat şi s-au definit reciproc.
Această particularitate prezintă un interes care depăşeşte sfera propriu-zisă a dreptului, căci
formarea poporului nostru nu poate fi corect înţeleasă fără luarea în considerare a
fenomenului juridic. Altfel spus, aşa cum limba română s-a format pe un fond lingvistic latin,
tot aşa, dreptul românesc s-a format prin sinteza dintre dreptul local geto-dac şi dreptul ro
man, iar continuitatea poporului român poate fi dovedită nu numai prin argumente de ordin
lingvistic, ci şi prin argumente de ordin juridic. Asimilarea valorilor juridice romane a avut loc
în Dacia romană, când instituţiile de drept civil şi de drept al ginţilor s-au împletit până la
11
contopire cu instituţiile juridice ale geto-dacilor şi au dat naştere unui sistem juridic original.
Noul sistem juridic este daco-roman, căci actele juridice consacrate prin normele sale nu
corespund în întregime nici cerinţelor dreptului local, nici cerinţelor dreptului roman, iar in
stituţiile juridice romane au dobândit în acest sistem noi funcţii şi noi finalităţi.
Sinteza juridică este oglindită în Tripticele sau tăbliţele cerate din Transilvania, docu
mente de o importanţă inestimabilă care fac parte din categoria textelor epigrafice,
descoperite între 1786 şi 1855 la Alburnus Maior (Roşia Montană) şi care au fost traduse şi
publicate de marele romanist german Theodor Mommsen în lucrarea intitulată Corpus
Inscriptionum Latinarum.
Din numărul total de 25 de tăbliţe care au fost descoperite, numai 14 au putut fi citite,
celelalte 11 rămânând indescifrabile datorită gradului avansat de deteriorare. Cele 14 tăbliţe
lizibile conţin patru contracte de vânzare, trei contracte de muncă, două contracte de îm

prumut, un contract de societate, un contract de depozit, un proces verbal prin care se con
stată desfiinţarea unei asociaţii funerare, lista cheltuielilor pentru organizarea unui banchet,
precum şi obligaţia unei persoane de a plăti o datorie.
Astfel, una din tăbliţe menţionează un contract de împrumut în care creditor este o fe
meie peregrină (Anduenna lui Bato). Cum se ştie, legislaţia romană, ca şi alte legislaţii din
antichitate, a restrâns în mod radical capacitatea juridică a femeii, astfel încât aceasta nu
putea încheia acte juridice în nume propriu. Faţă de exigenţele dreptului roman sau grec,
IC
actul nu poate fi socotit valabil, aşa încât trebuie să admitem ca el este încheiat pe baza
unei cutume locale, asimilată de către noul sistem de drept în curs de formare.
Deosebit de relevant, pentru practica juridică din Dacia, este şi textul prin care ni se
EM
înfăţişează mecanismul şi rolul stipulaţiunii, act de drept al ginţilor. în acest text sunt men
ţionate trei stipulaţiuni cu obiecte distincte: prima se referă la capital, cea de-a doua la
dobânzi iar cea de-a treia la garanţii. De data aceasta, constatăm că stipulaţiunea, în
virtutea caracterului ei abstract, era utilizată în scopul realizării unei multitudini de
AD
operaţiuni juridice, cu toate că, în epoca la care ne referim, dreptul roman crease acte
speciale, distincte de stipulaţiune, prin care se realizau operaţiuni juridice ca împrumutul
sau garanţiile.
O altă tăbliţă cerată ne oferă informaţii deosebit de valoroase cu privire la suportarea
AC
riscului în cadrul contractului de locaţiune de servicii (locatio operarum). Iniţial, riscurile erau
pentru locator, aşa încât muncitorul (locator) nu primea preţul chiar dacă fără vina sa nu îşi
executa obligaţia (intervenţia forţei majore constând, spre exemplu, în inundarea minei). în
dreptul clasic, pe care îl avem în vedere, s-a admis totuşi că preţul trebuie plătit pentru caz
de forţă majoră sau caz fortuit.
Z
Tăbliţa la care ne referim ne arată însă că, cel puţin în Dacia, această regulă privitoare
la riscuri putea fi înlăturată prin convenţia părţilor. Aşadar, în practică, regula cu privire la
U
riscurile în locaţiune nu se aplica, deoarece lucrătorul, dependent economic de patron, ac

cepta condiţiile care îi erau impuse prin contract.
Tripticele din Transilvania ne-au transmis şi patru acte de vânzare, dintre care trei au
ca obiect vânzarea de sclavi, iar unul vânzarea unei părţi dintr-o casă. Cercetarea acestor
acte ne dă prilejul să desprindem o serie de concluzii cu privire la fizionomia dreptului daco-
roman.
Astfel, ca o curiozitate greu de explicat, una dintre operaţiunile juridice ale vânzării con
semnate în triptice se realizează prin două acte juridice distincte: mancipaţiunea - act de
drept civil şi contractul consensual de vânzare - act de drept al ginţilor.
Această formă a vânzării pare cu atât mai inexplicabilă cu cât părţile aparţin, după cum
le indică numele, categoriei peregrinilor şi nu celei a cetăţenilor. Or, mancipaţiunea este una
din instituţiile fundamentale ale dreptului civil roman şi pentru valabilitatea sa este necesară
întrunirea anumitor condiţii: părţile să aibă cetăţenie romană, obiectul vânzării să fie un lucru
roman, cântarul de aramă şi cantaragiul, cinci martori cetăţeni romani, rostirea unei formule
solemne de către accipiens. Lipsa unei singure condiţii ducea la nulitatea actului. în cazul de
faţă, însă, nu este întrunită nici una dintre aceste condiţii. Fenomenul a fost interpretat în
12
cele mai variate chipuri. într-o opinie mai veche, mancipaţiunea la care se referă declaraţia
de vânzare nu ar fi valabilă, deoarece nu sunt întrunite condiţiile necesare, dar efectele vân
zării se produc totuşi, în virtutea celorlalte declaraţii ale părţilor, care sunt făcute conform
dreptului ginţilor şi, ca atare, sunt valabile.
S-a mai afirmat că declaraţia cu privire la utilizarea mancipaţiunii între părţi a apărut
accidental sau că este vorba despre o substituire de termeni, întrucât, în realitate, părţile au
folosit tradiţiunea, care este un act de drept al ginţilor, dar au numit-o mancipaţiune. în fine,
unii autori au arătat că părţile au utilizat două acte distincte, în vederea realizării unei singu
re operaţiuni juridice, pentru mai multă siguranţă.
Aşa cum s-a văzut, actele de vânzare cuprinse în tripticele din Transilvania au o serie
de elemente conforme cu dreptul roman, pe când altele sunt în vădită contradicţie cu cerin
ţele sale. Aceste neconcordanţe ţin însă de domeniul aparenţelor şi nu trebuie cercetate în

mod mecanic, în cadrul unui simplu joc de tehnică juridică. Numai o interpretare dogmatică
poate conduce la concluzia că în fizionomia acestor acte există contradicţii inexplicabile, in
terpretare care pleacă de la ideea greşită că dacii au abandonat cu totul dreptul lor şi că l-au
înlocuit, integral, cu dispoziţiile dreptului roman. într-o asemenea abordare, orice neconcor-
danţă între fizionomia unei instituţii juridice a dreptului daco-roman şi cea a instituţiei cores
punzătoare de drept roman apare ca o anomalie.
Dacă analizăm însă clauzele cuprinse în aceste acte ca pe un tot unitar, vom constata
IC
că ne aflăm în faţa unor instituţii juridice noi, în structura cărora elementele de drept roman
au dobândit o funcţionalitate originală. în acest sens, se poate afirma că mancipaţiunea,
unită cu simpla înţelegere a părţilor, constituie punctul de plecare spre vânzarea consensu
EM
ală translativă de proprietate.
Aşa cum am arătat, unii autori au fost tentaţi să analizeze tăbliţele cerate din Transilva
nia delimitând în mod artificial elementele ce ţin de dreptul civil roman sau de dreptul ginţilor,
faţă de elementele noi, introduse de către părţi. Noi apreciem că, dimpotrivă, accentul tre
buie să cadă pe împletirea elementelor de drept roman şi de drept autohton, pe faptul că
AD
actele cuprinse în tăbliţele cerate au o fizionomie aparte, originală, că formularea lor este
expresia unei sinteze realizate prin utilizarea unor elemente de tehnică juridică extrem de
variate, în scopul satisfacerii intereselor specifice ale părţilor. încheind diferite acte juridice,
părţile, care nu aveau aceeaşi condiţie juridică, dar trăiau şi munceau împreună, au corectat
AC
caracterul rigid şi formalist al unor acte de drept roman şi au creat instituţii juridice noi.
Faptul că cetăţenii şi peregrinii încheiau, între ei, acte care conţineau elemente atât de
drept roman cât şi de drept autohton, arunca o puternică lumină şi asupra incapacităţilor de
curgând din condiţia juridică a persoanelor. Coexistenţa elementelor mixte în textele acestor
tăbliţe atestă tendinţa spre unificarea celor două sisteme juridice, în cadrul unui proces ge
Z
neral de unificare, manifestat atât pe plan etnic, cât şi pe plan instituţional. în acest cadru,
U
incapacităţile de care erau loviţi peregrinii tind să se estompeze şi chiar să dispară.

Toate acestea impun, fără putinţă de tăgadă, concluzia că în procesul extrem de com
plex al formării poporului daco-roman, fenomenul juridic s-a manifestat ca o importantă
latură componentă, contribuind la accelerarea unificării celor două civilizaţii, la realizarea
unei sinteze atotcuprinzătoare.
Acest sistem juridic a cunoscut o evoluţie istorică milenară, care poate fi periodizată în
trei mari epoci:
a) Epoca formării Legii Ţării sau a dreptului cutumiar românesc, pe fondul juridic daco-
roman;
b) Epoca elaborării dreptului feudal scris, care marchează o nouă receptare a dreptului
roman, de data aceasta prin filieră bizantină;
c) Epoca elaborării codurilor moderne din domeniul privat, când tehnica juridică romană
evoluată a fost preluată în formă pură, fără adaptări sau modificări semnificative.
După retragerea aureliană, reglementările din domeniul privat, dar nu şi cele din
domeniul public, au continuat să se aplice, pierzându-şi caracterul juridic, de vreme ce o
dată cu dezmembrarea statului, ele nu au mai fost aplicate prin forţa de constrângere, ci în
condiţiile specifice ale obştii săteşti.
13
Normele de conduită fără caracter juridic s-au aplicat în obştea sătească până la
apariţia primelor formaţiuni statale de tip feudal. Conţinutul acestor norme de conduită este
preluat din dreptul daco-roman, dar le lipseşte elementul sancţiunii juridice, acela care con
feră caracter obligatoriu normelor sociale. Avem în vedere, cu deosebire, normele de
muncă, normele cu privire la stăpânirea devălmaşă şi individuală asupra pământului, cele cu
privire la transmiterea bunurilor imobile, la rudenie, familie şi succesiuni, la încheierea con
venţiilor dintre părţi, precum şi la soluţionarea litigiilor dintre persoane.
Odată cu apariţia primelor formaţiuni politice prestatale de tip feudal, aceste norme de
conduită şi-au redobândit caracterul juridic de odinioară, căci ele au fost aplicate prin con
strângere de către organisme statale specializate (apparatus bellicus al cnezatelor, voievo
datelor şi ţărilor).
După formarea statelor feudale de sine stătătoare, pe fondul juridic daco-roman, s-a

format un sistem de drept atotcuprinzător, care a reglementat toate categoriile de relaţii so
ciale şi în care, iarăşi numai în sfera dreptului privat, se regăsesc o serie de idei şi instituţii
romane, ca expresie a continuităţii juridice.
Astfel, statutul juridic al ţăranilor aserviţi, denumiţi rumâni sau vecini în Legea Ţării,
este preluat după modelul colonilor servi din dreptul lui Justinian.
în materia proprietăţii, Legea Ţării consacră transmiterea proprietăţii prin tradiţiune,
precum şi dreptul de precumpărare în cazul anumitor bunuri, de străveche origine romană.
Tot aşa, preluând modelul roman cu privire la drepturile reale asupra lucrului altuia (iura in
IC
re aliena), Legea Ţării a consacrat, cu unele limitări, servitutea predială desemnată în
textele romane prin termenul de ius pascendi.
în materia succesiunilor, unicul fundament al moştenirii este rudenia de sânge, după
EM
modelul dreptului roman evoluat, iar substituţiunea fideicomisară are ca model fideicomisul
de familie din dreptul roman.
în materia obligaţiilor, noţiunile, categoriile principiile şi instituţiile juridice romane au
fost preluate, de regulă, prin adaptarea lor la specificul feudal românesc. Cu toate acestea,
AD
unele valori juridice din Legea Ţării corespund cerinţelor dreptului clasic roman. Spre exem
plu, contractele se formează, de regulă, prin simpla convenţie a părţilor. Contractul de vân
zare însă se formează prin convenţia părţilor însoţită de remiterea materială a lucrului, ceea
ce semnifică desăvârşirea sintezei dintre simpla convenţie şi mancipaţiune, utilizate în
AC
tripticele din Transilvania pentru realizarea operaţiunii juridice a vânzării.

Viciile de consimţământ sunt, ca şi în dreptul roman clasic, teama şi dolul, după cum
garanţiile reale şi personale (zălogul şi chezăşii) sunt reglementate în conformitate cu
cerinţele dreptului clasic roman.
In secolul al XVII-lea au fost elaborate primele monumente de drept laic românesc:
Z
„Cartea românească de învăţătură” şi „îndreptarea legii”.

Cartea românească de învăţătură este prima codificare legislativă cu caracter laic din
U
istoria dreptului nostru. Titlul integral al lucrării ne indică izvoarele pravilei, metoda de lucru,
precum şi scopul urmărit prin adoptarea ei: „Cartea românească de învăţătură de la pravilele
împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa şi cu toată cheltuiala a lui Vasile voievodul şi domnul
Ţârei Moldovei, den multe scripturi tălmăcite den limba ilinească pe limba românească”.
Acest titlu ilustrează şi faptul că lucrările străine au fost codificate într-o viziune proprie, ca
urmare a iniţiativei domneşti, şi constituie o operă de sinteză cu trăsături originale.
îndreptarea legii a fost tipărită în anul 1652 la Târgovişte, din porunca domnitorului
Matei Basarab, sub denumirea de Pravila cea mare. Ea cuprinde, pe lângă versiunea mun-
tenizată a pravilei lui Vasile Lupu de la 1646, traduceri şi prelucrări ale unor acte din nomo-
canoanele bizantine.
Aceste legiuiri au fost realizate, în principal, sub influenţa Bazilicalelor, aşadar sub
influenţa unei legislaţii în care ideile şi instituţiile juridice romane erau adaptate la realităţile
medievale din societatea bizantină
întrucât dreptul bizantin s-a format prin adaptarea dreptului roman la realităţile de tip
feudal din Bizanţ, el se caracterizează prin degradarea conceptelor şi ideilor juridice roma
ne, în toate domeniile dreptului privat.
14
Astfel, individualismul juridic roman a fost înlocuit cu sistemul solidarităţii de castă; no
ţiunile şi instituţiile caracterizate printr-un înalt grad de abstractizare, în fizionomia cărora
elementul subiectiv al voinţei umane era definitoriu, au fost înlocuite cu regimul privilegiilor
pentru unii şi al servituţilor pentru alţii; locul reglementărilor sistematice şi simetrice, înte
meiate pe reguli de maximă generalitate, a fost luat de o reglementare cazuistică.
Cercetarea reglementărilor din aceste legiuiri ne oferă prilejul să constatăm că prin
cipiile şi instituţiile juridice romane nu se mai caracterizează prin subiectivizare, abstracti
zare şi generalizare, ci prin caracterul empiric (de speţă), specific sistemului de drept de tip
feudal.
Aşadar, în monumentele juridice româneşti din epoca feudală, redactate sub influenţa
Bazilicalelor, dreptul clasic roman a fost falsificat. Spre pildă, în materia persoanelor, dreptul
roman evoluat a avut un caracter unificator, căci a pus semnul egalităţii între libertate şi ce

tăţenie, pe când dreptul feudal românesc scris a consacrat sistemul castelor închise şi
ereditare; în materia bunurilor, dreptul de proprietate ajuns la maxima subiectivizare şi
caracterizat prin faptul că titularul dreptului putea exercita toate atributele acestuia printr-o
simplă manifestare de voinţă, a fost înlocuit cu proprietatea divizată, caracterizată prin exis
tenţa lui dominium eminens şi a lui dominium utile şi prin împărţirea atributelor proprietăţii
între persoane diferite; în materia obligaţiilor, noţiunile, categoriile şi principiile care asigurau
o perfectă simetrie formelor, elementelor şi efectelor contractelor au fost pur şi simplu aban
IC
donate, astfel încât în materia contractelor nu mai dispunem de criterii sigure pentru a
distinge între diferite categorii de contracte.
Ca şi în dreptul bizantin, în dreptul feudal românesc scris se păstrează numai aspectele
EM
formale din fizionomia dreptului clasic roman. Acest sistem juridic se îndepărtează, în
privinţa conţinutului, de cerinţele fundamentale ale dreptului roman evoluat.
Dacă în epoca de formare a Legii Ţării ideile şi instituţiile juridice romane din domeniul
privat au fost preluate în forma pe care au dobândit-o în sinteza daco-romană, odată cu
AD
adoptarea dreptului feudal scris, aceste idei şi instituţii au fost preluate în forma pe care au
avut-o în dreptul bizantin. Dreptul feudal scris nu a substituit însă dispoziţiile din Legea Ţării,
căci cutuma juridică românească a continuat să fie dreptul comun până în perioada de tran
ziţie către epoca modernă, iar dreptul scris s-a aplicat numai în subsidiar. Elementele de
AC
drept roman în formă bizantină, pe care le regăsim în dreptul nostru feudal scris, nu s-au
suprapus mecanic reglementării juridice tradiţionale, ci au marcat o continuare a procesului
de romanizare a dreptului nostru, în condiţiile specifice feudalismului.
Reglementările juridice din Pravile s-au dovedit inaplicabile odată cu dezvoltarea
economiei de schimb. Conştienţi de faptul că vechea reglementare juridică nu poate fi
Z
adaptată la noile realităţi, autorii de pravile moderne s-au adresat izvoarelor dreptului roman.
Demersul lor teoretic şi practic s-a desfăşurat în două etape:
U
1. Elaborarea reglementărilor de drept civil din a doua fază a regimului turco-fanariot

2. Elaborarea Codului civil Alexandru loan I, actualmente Codul civil român.
Cu toate că legiuirile adoptate în această epocă rămân feudale în esenţa lor, ele pre
zintă totuşi o serie de trăsături specifice, atât în privinţa conţinutului, cât şi a formei.
Izvoarele bizantine, depăşite de noile relaţii, nu mai au ponderea de odinioară în elaborarea
noii legislaţii scrise; sunt preluate şi adaptate, în schimb, o serie de principii şi instituţii proprii
codurilor moderne. Totodată, ca o expresie a continuităţii dreptului nostru, în noile izvoare
se realizează şi codificarea obiceiului pământului. Dacă în legiuirile anterioare obiceiul
pământului era recunoscut ca izvor de drept în starea în care se afla, de data aceasta obi
ceiurile sunt menţionate expres şi sistematizate pe instituţii juridice.
Sub aspectul formei, asistăm la un progres real în direcţia sistematizării şi a tehnicii de
reglementare juridică.
Noile legiuiri au fost desemnate prin termenul de condică, codică sau cod, potrivit tradi
ţiei romane şi practicii din Europa acelei vremi.
Astfel, Codul Calimach (Condica tivită a Moldovei) a fost elaborat de către mai multe
comisii de jurişti, formate încă din anul 1813, la iniţiativa domnului Scarlat Calimach. Şi acest
15
cod a fost publicat în limbile română şi greacă. Versiunea în limba greacă a fost tipărită şi a
intrat în vigoare în anul 1817, pe când textul în limba română a apărut abia în anul 1833.
Principalele izvoare ale Condicii tivite a Moldovei au fost: obiceiul pământului, dreptul
bizantin, Codul civil francez de la 1804 şi Codul civil austriac de la 1811.
Prin conţinutul şi forma sa, această legiuire s-a apropiat foarte mult de codurile civile
moderne.
Partea întâi este consacrată dritului persoanelor, cea de a doua dritului lucrurilor, iar
cea de a treia înmărginirilor ce privesc dritul persoanelor dimpreună şi a lucrurilor. în partea
finală sunt cuprinse două anexe care înfăţişează regulile aplicabile concursului creditorilor şi
licitaţiei. Codul s-a aplicat până la 1 decembrie 1865.
Legiuirea Caragea a fost întocmită şi publicată în anul 1818 şi a intrat în vigoare un an
mai târziu.

Prin conţinutul dispoziţiilor sale, Legiuirea Caragea este mai puţin unitară, deoarece
cuprinde norme de drept civil, de drept penal şi de procedură. Prima parte a codului tratează
despre obraze, cea de a doua despre lucruri, partea a treia despre tocmeli, cea de a patra
despre daruri şi moştenire, partea a cincea despre vini, iar ultima despre ale judecăţilor.
Aşadar, primele patru părţi ale legiuirii formează un adevărat cod civil, partea a cincea
un cod penal, iar partea a şasea un cod de procedură.
Legiuirea Caragea s-a aplicat, ca şi Codul Calimah, până la intrarea în vigoare a
IC
Codului civil român.
Pe lângă cele două coduri menţionate mai sus, care au fost promulgate de către
domni, s-au întocmit şi unele pravile care au rămas fără sancţiune domnească, dar s-au bu
EM
curat de un anumit interes, aplicându-se chiar şi în practica instanţelor
Astfel, paharnicul Toma Carra a proiectat elaborarea unui cod, sub numele de
Pandecte, compus din trei părţi: persoane, lucruri şi acţiuni.
Autorul a redactat însă numai prima parte, privind materia persoanelor (în anul 1806),
AD
care a rămas în manuscris şi care avea o structură similară părţii corespunzătoare din codul
civil francez.
în anul 1814, pravilistul moldovean Donici, a elaborat un adevărat cod civil, cunoscut
sub denumirea de Manualul juridic al lui Andronache Donici. Deşi nu a fost adoptat oficial,
AC
Manualul s-a bucurat de un real interes din partea practicienilor, deoarece era redactat în
limba română, avea o structură modernă şi cuprindea reglementări avansate. Principalele
sale izvoare au fost: unele legiuiri bizantine, obiceiul pământului şi legiuirile româneşti anterioare.
Fiind adoptate în condiţiile dezvoltării relaţiilor marfă-bani şi sub influenţa unor regle
Z
mentări juridice europene moderne, codurile din a doua fază a regimului turco-fanariot se
deosebesc de cele anterioare atât în conţinut, cât şi ca formă.
U
Ele consacră instituţii noi, cu un nou mod de formare şi cu noi elemente şi efecte.
în mod firesc, structura acestor coduri tinde să se adapteze noului conţinut, astfel încât
asistăm la un început de delimitare a ramurilor de drept, fapt de natură să indice o tendinţă
clară spre formarea sistemului de drept modern.
Astfel, dreptul de proprietate evoluează în direcţia degajării proprietăţii feudale de
străvechiul drept de folosinţă al ţăranilor. Acest proces îşi are originea în reforma lui Con
stantin Mavrocordat, în urma căreia ţăranii au dobândit accesul la folosinţa pământului în
baza unui contract şi nu în baza unui drept recunoscut de obiceiul pământului.
Marcând trecerea de la concepţia proprietăţii divizate la cea a proprietăţii absolute,
aceste legiuiri precizează că atributele proprietăţii pot fi împărţite între două persoane (dritul
fiinţei şi dritul folosinţei) potrivit vechiului sistem, dar că ele se pot întruni şi asupra unei sin
gure persoane şi atunci dreptul de proprietate este desăvârşit sau absolut.
Aceeaşi tendinţă se degajă şi din textele care prevăd că raporturile dintre boieri şi
ţărani se stabilesc pe baza contractului de emfiteoză (în Codul Caragea)', dacă în epoca
feudalismului dezvoltat dreptul de folosinţă avea o bază legală, în faza de descompunere a
feudalismului el dobândeşte o bază contractuală, aşa încât, pe această cale, se recunoaşte
16
indirect dreptul absolut de proprietate al boierilor asupra moşiilor. într-adevăr, transmiterea
prin contract a dreptului de folosinţă nu aduce vreo atingere proprietăţii absolute.
Şi în materia persoanelor s-au afirmat unele elemente noi. Spre exemplu, persoanele
juridice sunt reglementate prin dispoziţii cuprinse în capitole distincte, fapt ce se explică prin
apariţia primelor societăţi comerciale. In Pravilniceasca Condică şi în Legiuirea Caragea ele
sunt desemnate prin termenul de tovărăşii iar în Codul Calimah sunt denumite persoane
moraliceşti. Codul Calimah şi Legiuirea Caragea reglementează amănunţit regimul juridic al
tovărăşiilor neguţătoreşti, în special cu privire la formarea capitalului, administrare,
răspundere, împărţirea câştigurilor şi stingerea tovărăşiei. în linii generale, aceste dispoziţii
sunt similare cu cele cuprinse în Codul civil francez.
Cu privire la obligaţii, Codul Calimah şi Legiuirea Caragea dezvoltă o adevărată teorie
a obligaţiilor, prin receptarea celor mai noi reglementări în materie. Astfel, sunt tratate, într-o

formă sistematică, numeroase aspecte privind izvoarele obligaţiilor, criteriile de clasificare a
acestora, elementele esenţiale ale contractelor şi elementele specifice fiecărui contract.
Materia contractelor este amplu reglementată atât în Codul Calimah, cât şi în Legiuirea
Caragea, un accent deosebit fiind pus asupra vânzării, închirierii, arendării, schimbului, de
pozitului, comodatului, emfiteozei, mandatului, sechestrului, chezăşiei, zălogului, anticrezei.
Contractul de vânzare-cumpărare este reglementat deosebit de amănunţit în ambele
coduri, ca o expresie a nivelului relativ ridicat la care ajunseseră relaţiile marfă-bani.
IC
Transformări mai importante au intervenit în domeniul dreptului procesual, determinate,
în principal, de modernizarea organizării instanţelor înfăptuite de Alexandru Ipsilanti. Men
ţionăm, în acest sens, introducerea condicilor de judecată la toate instanţele, formularea în
EM
scris a hotărârilor şi motivarea lor cu arătarea capului de pravilă, introducerea reprezentării
în justiţie prin mandatari (vechili) sau prin avocaţi (vechili de judecăţi).
Tot aşa, vechile probe cu caracter mistic trec pe un plan secundar, afirmându-se tot
mai mult probele scrise, declaraţiile martorilor oculari sau cercetările instanţei (dovezi cu
AD
meşteşug). Judecătoriile de la judeţe aveau obligaţia de a ţine condici speciale pentru vân
zările de moşii, pentru testamente sau foi de zestre, ceea ce marchează publicitatea
tranzacţiilor imobiliare şi ale notariatului.
Prin adoptarea codurilor din cea de-a doua fază a regimului turco-fanariot s-a făcut un
AC
prim pas în direcţia sistematizării şi modernizării dreptului nostru, cu referire specială la

domeniul dreptului privat. într-adevăr, codificări ca Manualul juridic al lui Andronache Donici,
Codul Calimah şi Legiuirea Caragea se caracterizează prin definirea termenilor, prin sis
tematizarea materiei pe instituţii juridice şi prin reglementarea-cadru, spre deosebire de re
glementarea cazuistică din legiuirile anterioare. în privinţa conţinutului reglementărilor, apar
Z
o serie de elemente moderne, privitoare la statutul juridic al persoanelor fizice, organizarea

U
persoanelor juridice, adopţiunea, tutela şi curatela, fizionomia drepturilor reale, elementele şi

clasificarea contractelor. Se menţin, totodată, şi unele din vechile reglementări, în condiţiile
specifice destrămării relaţiilor sociale de tip feudal. Dacă dispoziţiile normative de tip feudal
sunt preluate mai cu seamă din Bazilicale, cele cu caracter novator sunt receptate în cea
mai mare parte din Codul civil francez, care este expresia juridică clasică a relaţiilor dintr-o
societate întemeiată pe economia de schimb şi care a fost elaborat prin valorificarea institu
ţiilor dreptului privat roman din epoca clasică. Aşadar, codurile pe care le-am menţionat au
receptat dreptul roman fie în forma pe care i-a imprimat-o dreptul bizantin, fie în forma pură,
proprie codului civil francez. în acelaşi timp, s-au aplicat şi dispoziţiile din Legea Ţării, care
au păstrat în conţinutul lor elemente ale străvechiului sistem juridic daco-roman.
lată cum, în acest stadiu de evoluţie, fizionomia dreptului privat românesc se defineşte
prin receptarea unor valori ale dreptului daco-roman, ale dreptului bizantin şi ale dreptului
roman în formă pură, dar nu direct, ci prin filieră franceză.
Codul civil este o sistematizare a valorilor juridice romane, în sensul că autorii acestuia au
preluat spiritul şi tehnica juridică din Digeste. Componenta formală a codificării, exprimată în
structurarea şi succesiunea dispoziţiilor, a fost preluată însă, în principal, din Codul Napoleon.
17
Fiind cele mai strâns legate de realitatea economică, normele dreptului civil aveau o
importanţă aparte în epoca Unirii, când se dezvoltau relaţiile de schimb. Normele de drept
civil existente la acea dată erau, în multe privinţe, depăşite sub aspectul conţinutului, iar sub
aspectul formei erau insuficient sistematizate. în scopul depăşirii acestor neajunsuri şi pen
tru crearea unui drept civil modern, atât în conţinut, cât şi ca formă, Cuza a cerut Comisiei
Centrale de la Focşani să treacă la alcătuirea unui nou cod. Până în anul 1863 comisia a
folosit ca principal izvor proiectul codului italian Pisanelli, iar după această dată a urmat
modelul codului civil francez al lui Napoleon de la 1804. Orientarea iniţială se explică prin
raţiuni de ordin politic, deoarece Italia se găsea într-o situaţie similară cu cea a Principatelor
Române, luptând pentru unificarea sa politică şi legislativă. în al doilea rând, proiectul italian
era de dată recentă şi lua în considerare toate progresele făcute în materie, pe când codul
francez fusese adoptat cu 60 de ani în urmă.

în trecut s-a afirmat cu insistenţă că acest cod a fost o copie a celui francez. Este
adevărat că multe dispoziţii şi principii ale Codului civil francez au fost preluate, dar nu în
mod mecanic, ci prin adoptarea şi numai în măsura în care corespundeau realităţilor de la
noi. Potrivit metodei de lucru a comisiei, textele franceze au fost selecţionate, unele din ele
fiind păstrate, altele modificate iar altele eliminate. în acelaşi timp, s-au păstrat o serie de
dispoziţii din legiuirile noastre civile anterioare, s-au preluat unele texte din proiectul
Pisanelli, ca şi din legislaţia civilă a Belgiei.
IC
în codul nostru civil s-au păstrat unele dispoziţii din legiuiri mai vechi, cum ar fi cele
care stabilesc pentru copiii naturali un regim unitar, în timp ce codul francez făcea nume
roase distincţii între diverse categorii de copii naturali. Tot aşa, codul nostru a păstrat din
EM
vechea legislaţie principiul egalităţii soţilor în evocarea motivelor de divorţ, spre deosebire
de codul francez. în materia contractelor, codul civil francez a desfiinţat contractele de em-
fiteoză existente la apariţia sa şi a interzis încheierea lor pe viitor, pe când Codul civil român
interzice şi el încheierea acestor contracte pe viitor, dar nu le desfiinţează pe cele existente.
AD
Din proiectul Pisanelli s-au folosit unele dispoziţii privind bunurile şi obligaţiile, deoarece
ele erau mai evoluate sub aspectul tehnicii de redactare, iar din dreptul belgian s-au preluat
unele texte privind privilegiile şi ipotecile.
Pe lângă acestea, la elaborarea Codului civil român a fost avută în vedere şi doctrina
AC
juridică a vremii, deoarece în lucrările elaborate după adoptarea Codului civil francez s-au
constatat unele deficienţe ţinând de tehnica redactării sau de unele contradicţii între articole.
în tratarea materiei, principalul accent cade asupra proprietăţii, întrucât cartea a doua
se referă în întregime la bunuri, iar cartea a treia la modurile prin care se poate dobândi
proprietatea.
Z
La baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice este pus principiul egalităţii
tuturor în faţa legilor. Preluând reprezentarea distincţiei romane dintre capacitatea de drept
U
şi capacitatea de fapt, codul face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de

exerciţiu. Cu privire la capacitatea de folosinţă, codul nostru prevede că ea începe în mo
mentul naşterii, dacă copilul s-a născut viu.
Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevede şi o procedură a emancipării, potrivit
cu care emancipatul poate încheia anumite acte şi îşi poate angaja răspunderea chiar îna
inte de această dată.
Modelul roman este preluat şi în materia persoanelor juridice, care se împărţeau în
două categorii: cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ. Cele cu scop lucrativ urmau a fi regle
mentate prin Codul de comerţ. Cele fără scop lucrativ, care îşi propuneau obiective
culturale, sportive, de binefacere sau politice, se înfiinţau prin decret domnesc, deoarece se
socotea că persoana juridică nu are o realitate proprie, ci este o ficţiune a legii.
Cu privire la relaţiile de rudenie multe dispoziţii au fost preluate din legile anterioare,
fiind menţinute, de exemplu, dispoziţiile privind încheierea şi desfacerea căsătoriei.
Deosebit de sugestiv este modul în care legiuitorul român a preluat tehnica juridică ro
mană cu privire la regimul dotei şi al donaţiunii între soţi. Astfel, cu privire la bunurile pe care
soţii le aduc în căsătorie, codul prevede principiul libertăţii de alegere între regimul sepa
18
raţiei de bunuri, al comunităţii de bunuri sau al regimului dotai. în acelaşi timp, soţii puteau
să creeze pentru bunurile lor un regim distinct de cele arătate în cod. Dacă în momentul
căsătoriei soţii nu făceau nici o precizare cu privire la regimul bunurilor, se considera că au
optat pentru regimul separaţiei de bunuri, fiecare soţ având dreptul de a-şi administra bunu
rile sale, cele dobândite în timpul căsătoriei urmând a aparţine soţului care făcea dovada
dobândirii lor.
Referitor la regimul dotai se prevedea că dota adusă în căsătorie de către soţie trebuie
menţionată în actul dotai, urmând ca bunurile să fie administrate de către soţ în interesul
căsătoriei. Ele puteau fi înstrăinate numai în cazurile arătate de lege şi cu obligaţia cumpă
rării unor bunuri similare, care deveneau dotă.
în partea referitoare la bunuri, codul face, după criteriul formal, o clasificare a acestora
în mobile şi imobile, asigurând o protecţie deosebită bunurilor imobile, pe considerentul că

ele prezentau o valoare mai mare, preluând astfel concepţia romană cu privire la clasificarea
bunurilor. Cu timpul însă unele bunuri mobile, ca mijloacele de navigaţie maritimă sau aeri
ană, au întrecut în mod vădit valoarea celor imobile, contrazicând concepţia codului civil.
Celelalte clasificări ale bunurilor sunt făcute, de asemenea, pe baza unor criterii formale.
Proprietatea, ca cel mai important drept real, este amplu reglementată, cu precizarea
atributelor sale şi cu precizarea distincţiei dintre diferitele forme de stăpânire a lucrurilor
(nuda proprietate, posesia, detenţia). Sunt înfăţişate şi celelalte drepturi reale, ca de pildă
IC
servitude sau uzufructul, valorificându-se astfel reglementarea juridică evoluată în această materie.
Una din figurile juridice care ocupă un loc central în cuprinsul codului este cea a con
tractului, pe care gândirea juridică romană a ridicat-o la nivelul maximei abstractizări.
EM
La baza materiei stă teoria generală a obligaţiilor şi noţiunea de răspundere civilă.
Răspunderea civilă este fie contractuală, fie delictuală, oglindind astfel concepţia lui Gaius
cu privire la clasificarea obligaţiilor după izvoare.
Răspunderea contractuală ia naştere ca urmare a încălcării unei obligaţii născute din
contract, iar partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia trebuie să plătească celeilalte părţi o
AD
despăgubire.
Răspunderea delictuală se naşte din faptul ilicit săvârşit de către o persoană, prin care
se aduce un prejudiciu altei persoane. Conform art. 998, oricine produce un prejudiciu altuia
AC
este obligat a-l repara. Acoperirea prejudiciului trebuie să fie integrală pentru a se respecta
echilibrul iniţial dintre părţi.
Unul din principiile fundamentale de origine romană, care şi-a găsit consacrarea în cod,
este cel al răspunderii personale pentru fapta proprie. Răspunderea colectivă şi răspunde
rea pentru fapta altuia sunt admise numai în cazuri excepţionale (răspunderea părinţilor
Z
pentru fapta copiilor minori, răspunderea proprietarilor pentru daunele cauzate de animale
sau de lucrurile neînsufleţite care le aparţin). Dar, chiar şi în aceste cazuri, părintele sau
U
proprietarul sunt răspunzători pentru culpa proprie, aceea de a nu-şi fi îndeplinit obligaţia de
supraveghere.
Privitor la formarea contractelor, tot în conformitate cu cerinţele dreptului roman, este
consacrat principiul autonomiei de voinţă a părţilor, aşa încât consimţământul acestora tre
buie să fie liber şi neviciat. Voinţa părţilor contractante poate fi viciată prin eroare, doi sau
violenţă.
Codul prevede diverse clasificări ale contractelor, cum ar fi cele consensuale (formate
prin simplul acord de voinţă) sau cele solemne (pentru a căror formare este necesară înde
plinirea unei formalităţi). O serie de clasificări ale contractelor, elaborate de doctrina dreptu
lui civil, se bazează pe anumite texte romane, dar nu figurează ca atare în cod.
în fine, concepţia Digestelor este receptată şi în domeniul succesoral, dovadă în acest
sens fiind faptul că la baza succesiunii ab infestat se află relaţiile de rudenie, ordinea suc
cesorală fiind dată de gradele rudeniei: succesori legitimi (descendenţi, ascendenţi, colate
rali), succesori naturali, soţul supravieţuitor etc. Descendenţii şi părinţii se bucură de
protecţia acordată prin instituţia rezervei succesorale. Codul civil a suprimat dispoziţiile mai
vechi cu privire la soţul supravieţuitor, reţinând numai un drept de uzufruct în favoarea vădu
19
vei sărace atunci când este în concurs cu descendenţii, şi un drept de proprietate când ea
este în concurs cu alte rude.
Testamentul, pe baza căruia se face moştenirea testamentară, este de mai multe feluri:
olograf, autentic şi mistic. Testamentul olograf este scris, semnat şi datat de testator. Tes
tamentul autentic este semnat de testator şi este transmis judecătorului, care îl citeşte în
şedinţă publică şi, prin aceasta, îi conferă autenticitate. Testamentul mistic sau secret este
semnat de testator şi prezentat strâns şi pecetluit judecătorului, care nu ia cunoştinţă de
conţinutul său, ci întocmeşte numai un proces-verbal, pe baza declaraţiei testatorului, în
care se consemnează că actul ce i-a fost prezentat este testamentul acelei persoane.
Din cele înfăţişate mai sus se desprinde concluzia că adoptarea Codului civil român are
semnificaţia negării celor mai importante dispoziţii din dreptul privat tradiţional şi a întoarcerii la
valorile juridice romane, aşa cum au fost ele consacrate în epoca clasică. Dacă dreptul daco

român şi dreptul feudal scris din domeniul privat se caracterizează prin receptarea şi adap
tarea valorilor juridice romane la realităţile proprii sclavagismului şi feudalismului românesc,
elaborarea Codului civil întrerupe această linie de evoluţie şi marchează un moment de
discontinuitate în istoria dreptului nostru, prin receptarea dreptului roman în forma sa pură.
§ 3. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN
IC
6. Aşa cum d rep tu l rom an, în ansamblul său, se divide în drept public şi
drept privat, la rândul lui dreptul privat roman este format din trei ramuri de drept:
EM
- dreptul civil (ius civile),
- dreptul ginţilor (ius gentium) şi
- dreptul natural (ius naturae).
AD
Conceptul de drept civil roman are trei accepţiuni:

în primul sens, care este cel mai vechi, dreptul civil cuprinde totalitatea nor
melor juridice care reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani; el se mai
numeşte şi dreptul quiritar, întrucât cetăţenii romani se numeau quiriţi. Actele
AC
juridice consacrate prin normele dreptului civil, presupun respectarea unor condiţii
de formă extrem de complicate. Formalismul excesiv al actelor de drept civil se
explică, în primul rând, prin faptul că vechii romani nu aveau experienţa vieţii
Z
juridice, astfel încât toate actele juridice au fost înconjurate cu gesturi rituale, cu ju
răminte, pentru ca cetăţenii să-şi dea seama de consecinţa acelor acte juridice.
U
în al doilea rând, romanii au consacrat un sistem juridic formalist, pentru ca

străinii, necetăţenii, să nu aibă acces la viaţa juridică romană. De altminteri, în epo
ca foarte veche, nici nu se punea problema existenţei unor relaţii juridice între
cetăţenii romani şi străini, pentru că funcţiona principiul conform căruia orice
străin venit la Roma cădea în sclavie.
Cu timpul, însă, pe fondul dezvoltării comerţului, romanii au început să-i tole
reze pe străini, dacă se puneau sub protecţia unor cetăţeni romani în calitate de
oaspeţi sau clienţi, iar în epoca mijlocie a republicii puteau veni la Roma, fără a
cădea în sclavie, locuitorii cetăţilor care aveau tratate de alianţă cu Roma. Aşadar,
străinii puteau stabili relaţii juridice cu cetăţenii romani şi se numeau peregrini, cu
precizarea că relaţiile dintre cetăţeni şi peregrini nu erau reglementate prin normele
dreptului civil, ci prin normele dreptului ginţilor.
20
în al doilea sens, dreptul civil roman se confundă cu jurisprudenţa sau cu ac
tivitatea de cercetare ştiinţifică a jurisconsulţilor.
în al treilea sens, dreptul civil cuprinde întregul drept privat, cu excepţia dreptului
pretorian, care a fost creat de pretori prin utilizarea unor mijloace procedurale.
7. Dreptul ginţilor cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
relaţiile dintre cetăţeni şi peregrini. întrucât au luat naştere pe terenul relaţiilor
comerciale, actele de drept al ginţilor nu presupun condiţii de formă, ci se încheie,
de regulă, prin simpla manifestare de voinţă a părţilor; de aceea se afirmă că drep
tul ginţilor marchează momentul maximei abstractizări şi subiectivizări a pro

cedeelor juridice romane.
Faţă de avantajele pe care le prezintă, cu timpul, dreptul ginţilor a preluat
funcţiile dreptului civil, iar în epoca împăratului Justinian, dreptul ginţilor a devenit
un drept general.
în al doilea sens, pe care-1 întâlnim la Titus Livius, dreptul ginţilor cuprinde
totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre cetăţi (în prezent
IC
dreptul internaţional public).
în al treilea sens, dreptul ginţilor se confundă cu dreptul natural, căci în con
EM
cepţia unor jurisconsulţi clasici, ar exista anumite norme ale dreptului privat roman
cu aplicaţiune universală, care fac parte din ramura dreptului natural. Mai mult
chiar, unii jurisconsulţi clasici afirmau că normele dreptului natural se aplică nu
numai tuturor fiinţelor umane, ci şi tuturor vieţuitoarelor.
AD
Această concepţie a fost preluată şi adaptată de către doctrinarii revoluţiilor

burgheze şi a stat la baza teoriei contractului social.
AC
8. Dreptul natural. Romanii vedeau în dreptul natural un sistem de principii

valabile pentru toate popoarele şi pentru toate timpurile.
Socotim că nu este lipsit de interes ca într-un manual de drept privat roman să

prezentăm în scurte cuvinte şi unele date privitoare la dreptul public roman. în acest scop,
Z
vom proceda la sistematizarea normelor lui ius publicum utilizând criterii moderne, întrucât
U
criteriile romane de sistematizare nu au supravieţuit în această materie.

Dreptul administrativ. Atât senatul, cît şi magistraţii (în epoca republicii), iar mai târziu
împăratul, senatul şi magistraţii, aveau importante atribuţii de domeniul executării dis
poziţiilor cuprinse în legi sau în alte izvoare de drept, care se refereau la organizarea şi
realizarea în concret a puterii politice. Pe de altă parte, în special în epoca republicii, con
statăm că există anumite magistraturi care au atribuţiuni aproape în exclusivitate de
domeniul administraţiei publice, lată de ce se poate afirma că dreptul public roman cunoaşte
o categorie distinctă de norme juridice, norme referitoare la organele administraţiei statului,
la specificul activităţii lor, precum şi la interesele ce urmează a fi realizate prin această ac
tivitate.
Erau învestiţi cu dreptul de a administra (potestas) următorii magistraţi: cenzorii,
questorii şi edilii curuli.
Cenzorii erau aleşi, din cinci în cinci ani, pentru o perioadă de 18 luni şi aveau atribuţi
uni privitoare la exploatarea bunurilor statului. în acest sens, cenzorii delimitau proprietatea
statului de cea a particularilor, închiriau particularilor anumite bunuri sau activităţi economice
şi financiare, după cum organizau vânzarea unor bunuri ale statului. Precizăm că după expi
21
rarea celor 18 luni, atribuţiile cenzorilor erau preluate de către consuli, iar mai târziu de către
pretori, care le exercitau până la data noilor alegeri.
Questorii încasau creanţele statului, inclusiv amenzile, organizau vânzarea unor bunuri
ale statului de mai mică importanţă (sclavii), plăteau salariile funcţionarilor publici.
Edilii curuli se îngrijeau de aprovizionarea Romei cu cereale (cura anonnae), precum şi
de administrarea drumurilor, apelor şi pieţelor.
Este de reţinut în activitatea administraţiei romane principiul potrivit căruia, în cazul
unor conflicte între magistraţi şi particulari, procesele erau judecate chiar de către magistraţii
care intraseră în conflict cu particularii în exerciţiul atribuţiilor lor. Mai mult chiar, aceiaşi
magistraţi organizau şi executarea sentinţelor pe care le pronunţau.
Un alt principiu important în materie este cel al centralizării administrative. Astfel, cen
zorii şi questorii (edilii curuli în mai mică măsură) îşi exercitau atribuţiile nu numai la Roma,

ci şi în întreaga Italie. în provincii, atribuţiile administrative reveneau guvernatorilor, compe
tenţi, ca şi magistraţii de la Roma, să judece conflictele dintre ei şi locuitorii provinciilor pe
care le administrau. Principalele ajutoare ale guvernatorilor erau questorii, cu o competenţă
similară celor de la Roma (încasau creanţele statului, plăteau solda trupelor, aprovizionau
armata), precum şi legaţi care îl puteau înlocui pe guvernator, în anumite situaţii.
Ar fi o greşeală să limităm sfera dreptului administrativ roman la activitatea acestor
magistraţi, deoarece, aşa cum vom vedea la capitolul rezervat unei scurte priviri asupra isto
IC
riei Romei, aproape toate organismele statului îndeplineau şi atribuţiuni de ordin administra
tiv, după cum ar fi greşit să încercăm o delimitare foarte clară între dreptul administrativ şi
alte norme ale dreptului public. Astfel, romanii nu cunoşteau dreptul constituţional căci nu au
EM
avut niciodată o constituţie în sensul modern al cuvântului şi, ca atare, nici reprezentarea
unei ramuri de drept corespunzătoare. De altfel, faţă de nivelul atins de evoluţia instituţiilor şi
ideilor politice la acea epocă, nici nu se putea pune problema unui act fundamental de genul
constituţiilor moderne. Este adevărat că între izvoarele dreptului roman figurează şi consti-
AD
tuţiunile imperiale, dar acestea erau simple hotărâri ale împăratului, date în diferite domenii
de activitate socială.
lată de ce unele norme juridice privitoare la organizarea statului roman, cuprinse în tra
diţii, legi, în senatusconsulte sau în constituţiuni imperiale, nu pot fi încadrate într-o ramură
AC
de drept care să aibă un corespondent în sistemul modern.

Pentru considerente de şcoală, vom include normele referitoare la activitatea organelor
exclusiv administrative în sfera „dreptului administrativ în sens strict”, iar pe cele care dirijau
activitatea celorlalte organe de stat, organe care îndeplineau nu numai atribuţiuni adminis
trative, ci şi de altă natură, în sfera „dreptului administrativ în sens larg”. Cu toate acestea,
Z
activitatea organismelor de stat cu atribuţiuni mixte se desfăşura numai în parte în con

formitate cu dispoziţiile dreptului administrativ, căci, spre pildă, activitatea judiciară a acestor
U
organe se desfăşura conform normelor de procedură penală. Normele juridice care dirijau
activitatea legislativă, însă, şi care făceau parte tot din ius publicum, nu au corespondent
într-o ramură a dreptului modern. Aceste norme sînt eterogene, emană de la diverse orga
nisme politice, uneori se întemeiază chiar pe tradiţie, astfel încât nu pot fi asimilate cu nor
mele dreptului constituţional şi au o situaţie sui generis în cadrul dreptului public roman.
Dreptul penal. La romani, încă din cele mai vechi timpuri şi până în ultimul moment al
evoluţiei ideilor şi instituţiilor juridice, unele infracţiuni erau sancţionate pe tărâmul dreptului
privat (furtul, lovirea, paguba cauzată pe nedrept) şi le vom cerceta la materia delictelor pri
vate, iar altele erau sancţionate pe tărâmul dreptului public, de către normele dreptului
penal, şi le vom expune, foarte pe scurt, la acest capitol.
în textele romane infracţiunile erau desemnate prin termenul generic de delicte, indife
rent dacă erau sancţionate de norme ale dreptului public sau ale dreptului privat. Cu toate
acestea, încă din epoca veche, delictele publice dobândesc o identitate proprie în raport cu
cele private, identitate dată de regimul lor juridic în materia procedurii de judecată, precum şi
de felul pedepselor ce li se aplicau. Astfel, delictele private erau judecate după normele pro
cedurii civile de către judecători aleşi dintre persoane particulare, pe când delictele publice
22
erau judecate după normele procedurii penale de către instanţe speciale (magistraţi, senat,
adunarea centuriată, împărat). Pe de altă parte, delictele private erau sancţionate prin plata
unor sume de bani în scopul despăgubirii victimei, pe când delictele publice erau pedepsite
cu moartea, exilul sau amenda în folosul statului. în epoca veche a dreptului roman, infracţi
unile comise împotriva religiei (a zeilor) erau aspru sancţionate, iar Cicero consideră că
această stare de lucruri era de natură să contribuie la întărirea republicii. Romanii au ştiut să
apere sistemul de relaţii întemeiat pe proprietatea sclavagistă, pretinzând că-i apără pe zei.
Astfel, cel ce a jurat fals, întrucât jurământul se făcea prin invocarea zeilor, era pedepsit cu
moartea prin aruncarea de pe stânca Tarpeiană.
Tot din epoca foarte veche sînt cunoscute si infracţiunile îndreptate împotriva statului,
cum ar fi înalta trădare (perduellio) şi violarea zidurilor cetăţii. Legea celor XII Table menţio

nează numai două cazuri de înaltă trădare, cu toate că faptele incluse în sfera acestei
infracţiuni erau foarte numeroase. Aşa se face că au fost învinuiţi de înaltă trădare şi pedep
siţi cu moartea toţi cei care, sub o formă sau alta, aduceau atingere intereselor generale ale
vârfurilor clasei dominante.
Astfel a fost cazul celebrului consul Spurius Cassius judecat pentru înaltă trădare şi
condamnat la moarte, deoarece a propus ca pământurile statului (ager publicus) sa fie îm
părţite plebeilor. După ce Roma şi-a extins dominaţia asupra întregii Italii, erau judecaţi pen
IC
tru înaltă trădare şi condamnaţi la moarte locuitorii cetăţilor aliate, dacă săvârşeau fapte
potrivnice Romei.
în epoca principatului, înalta trădare este desemnată prin termenul de crimen maiesta-
EM
tis. în sfera acestei infracţiuni erau cuprinse fapte ca omorul unui magistrat sau infracţiunea
de a avea relaţii cu inamicul, relaţii de natură să afecteze interesele statului roman. Orice
atingere adusă împăratului, chiar şi insultarea bustului acestuia, era considerată, de aseme
nea, crimă de înaltă trădare şi atrăgea pedeapsa cu moartea.
AD
Dreptul penal roman sancţionează şi infracţiunile îndreptate împotriva persoanei. în

această categorie de fapte delictuale menţionăm mai întâi omorul unui om liber. Asasinatul,
desemnat în epoca veche prin termenul de parricidium, era pedepsit cu moartea într-un mod
deosebit de aprig. Infractorul era mai întâi biciuit, după care capul îi era învelit într-o piele de
AC
lup, era introdus într-un sac de piele de vită împreună cu un câine, un cocoş, o viperă şi o
maimuţă, transportat la malul Tibrului într-un car şi aruncat în apele fluviului. Mai târziu, sen
sul noţiunii de parricidium s-a schimbat, desemnând omorul unei rude apropiate.
Dacă uciderea unui om liber atrăgea cele mai grave consecinţe, uciderea unui sclav nu
atrăgea, cel puţin în epoca veche, nici o sancţiune pentru autorul faptei. Este adevărat că
Z
proprietarul celui ucis avea dreptul să primească o despăgubire, dar pretenţia sa nu era va
lorificată pe tărâmul dreptului public, ci pe tărâmul dreptului privat.
U
în categoria infracţiunilor îndreptate împotriva persoanelor erau cuprinse şi fapte ca în

călcarea obligaţiilor dezrobitului faţă de patronul său, compunerea de formule magice,
ararea hotarelor, lovirea părinţilor de către copii. Şi pentru aceste infracţiuni, în epoca veche
a dreptului roman, se aplica pedeapsa cu moartea.
Procedura penală. Procesele penale erau judecate după reguli aparte, reguli care se
refereau în special la competenţa instanţelor şi la felul pedepsei.
Spre deosebire de procedura civilă, care reglementa în amănunt desfăşurarea proce
sului, procedura penală nu avea reguli precise cu privire la judecarea cauzelor, astfel încât
anumite instanţe (consulii, pretorii) nu erau ţinute să respecte vreo formă procedurală.
Privitor la competenţa jurisdicţională în materie penală, menţionăm că în epoca regali
tăţii în formă statală, procesele erau judecate de către rege care putea pronunţa sentinţa de
condamnare la moarte şi care nu era supus vreunui control După fondarea republicii, atribu
ţiile jurisdicţiei penale trec asupra consulilor. Ei puteau judeca, la origine, orice cauze şi
puteau pronunţa orice pedepse, inclusiv pedeapsa cu moartea. Pentru cazurile în care con
sulii pronunţau pedeapsa cu moartea, însă, a fost introdusă procedura apelului (provocatio),
23
conform căreia condamnatul avea dreptul să ceară rejudecarea procesului de către adu
narea poporului. Deoarece în procesele care se încheiau cu o asemenea sentinţă, cel con
damnat făcea apel la popor, cu timpul, consulii au renunţat la jurisdicţia în această materie,
trecând-o asupra unor magistraţi inferiori, quaestores parricidii şi duumvirii perduellionis. Cu
ocazia judecării apelului, magistratul care pronunţase sentinţa de condamnare la moarte
devenea un simplu acuzator.
în procesele care nu erau supuse apelului, consulii păstrează o putere absolută. Astfel
ei puteau să le condamne la moarte pe femei, căci ele nu aveau dreptul la apel, ca să nu
mai vorbim de străini sau de sclavi. Cu timpul, unele din atribuţiunile jurisdicţionale ale con
sulilor sunt preluate de către pretor.
Către sfârşitul republicii s-a votat legea Calpurnia, care a dat senatului dreptul să

judece anumite procese, transformându-l într-o instanţă de judecată permanentă. Pe
această cale s-au limitat atribuţiunile jurisdicţionale ale adunării poporului, întrucât sentinţele
pronunţate de către senat nu erau supuse apelului. La început, senatul judeca numai proce
sele de concusiune (jefuirea provinciilor de către guvernatori), pentru ca mai târziu să îşi
extindă competenţa şi la alte cauze. în epoca principatului, senatul, care judeca sub pre
şedinţia unui consul, dobândeşte o competenţă generală. Alături de această instanţă mixtă
(senat şi consul), în epoca lui August a fost creat aşa numitul tribunal al împăratului, prezidat
de însuşi împăratul sau de un înalt funcţionar. Hotărârile acestui tribunal nu erau supuse
IC
vreunui control. Către sfârşitul principatului, tribunalul împăratului se va transforma într-un
tribunal al înalţilor funcţionari. EM
Privitor la desfăşurarea propriu-zisă a procesului, s-au conturat anumite reguli cu
caracter permanent. Astfel, acuzatul era arestat până la începerea judecăţii şi ţinut într-o
detenţiune preventivă. Totuşi, cel care putea depune o garanţie şi promitea că se va
prezenta la data procesului era lăsat în libertate.
AD
Cu toate că, de regulă, procesul nu se putea desfăşura în lipsa părţilor, pentru anumite
cauze s-a admis reprezentarea în justiţie. în faţa instanţei de judecată erau ascultate pledo
ariile şi se audiau martorii. în mod obişnuit, acuzatul sau martorii de condiţie socială umilă
erau supuşi torturii. Este interesant de observat că în faţa anumitor tribunale, pledoariile
AC
apărării şi ale acuzării erau formulate înainte de administrarea probelor.

Executarea pedepselor pronunţate de către instanţele penale nu se făcea potrivit unui
regim unitar. Astfel, cei săraci erau deţinuţi în cele mai grele condiţii, pe când cei bogaţi se
puteau sustrage sentinţei plecând în exil (de obicei la mică distanţă de Roma) sau executau
pedeapsa în închisori particulare.
Z
Dreptul internaţional public. Arătam în altă parte că ius gentium era utilizat şi cu sensul
de drept internaţional public, având ca obiect reglementarea relaţiilor dintre state. Ius gen
U
tium, cu sensul de drept internaţional public, s-a format, se pare, în cadrul relaţiilor dintre
ginţile care au fondat oraşul Roma şi care, în epoca prestatală, erau structurile de bază ale
societăţii romane. în decursul veacurilor, dreptul internaţional roman a cunoscut o îndelungă
şi complexă evoluţie, marcată în primul rând de politica expansionistă şi de subordonarea,
sub diferite forme, a numeroase state şi popoare. Aşa se face că instituţiile dreptului inter
naţional public roman au fost instrumente juridice utilizate în scopul consolidării şi extinderii
dominaţiei romane, mai întâi asupra Italiei şi apoi asupra întregii lumi a Mediteranei.
înţelegerea fizionomiei şi a funcţionalităţii instituţiilor lui ius gentium este oarecum difi
cilă, deoarece statul roman a cunoscut o structură originală, în sânul căreia raporturile
Romei cu anumite cetăţi ţineau de dreptul intern, iar raporturile cu altele, de domeniul drep
tului internaţional. Fapt este că organizarea statului roman nu poate fi cercetată prin
analogie cu statele moderne, date fiind etapele succesive prin care a trecut forma sa, formă
ce reunea un amalgam de cetăţi şi popoare, pe baze juridice care ţineau când de dreptul
intern, când de dreptul internaţional. în acelaşi timp, statul roman a întreţinut relaţii şi cu
state suverane, relaţii care, până la un punct, îşi găsesc un corespondent în unele instituţii
24
de drept internaţional public modern. Aşadar, mai întâi vom menţiona relaţiile de drept inter
naţional public ale Romei cu cetăţi aflate în graniţele statului roman şi numai după aceea,
relaţiile cu statele suverane (de multe ori numai formal). Astfel, până la sfârşitul republicii,
Roma a recunoscut unor oraşe din Italia calitatea de state de sine stătătoare. Potrivit
organizării Italiei în epoca republicii, unele teritorii erau pur şi simplu anexate Romei, altele
erau transformate în municipii cu un regim de totală subordonare faţa de Roma, locuitorii lor
neavând drepturi politice, iar altele erau transformate în colonii. Coloniile erau fondate pe
teritoriile statelor învinse, prin trimiterea unui număr de cetăţeni romani sau de latini.
Coloniile din Italia locuite de cetăţeni erau socotite a face parte din statul roman pro-
priu-zis, iar coloniile locuite de către latini erau privite (evident numai formal) ca state de sine
stătătoare. în fine, Roma încheia, în anumite cazuri, tratate de alianţă (foedera) cu unele

oraşe din Italia (civitates) pe care, iarăşi, le recunoştea ca state. Aşadar, relaţiile Romei cu
cetăţile aliate şi coloniile latine făceau parte, potrivit concepţiei romane, din sfera de regle
mentare a dreptului internaţional public.
Teritoriile din afara Italiei, supuse de către Roma, erau transformate în provincii, iar
relaţiile cu provinciile ţineau de domeniul dreptului intern. Totuşi, anumite state erau incluse
formal în provincii, deşi nu se aflau sub autoritatea guvernatorilor, ci aveau tratate de alianţă
cu Roma. Pe lângă statele aflătoare pe teritoriul provinciilor, încheiau tratate cu Roma şi
unele state „libere”.
IC
Tratatele internaţionale erau de două categorii: tratate încheiate pe picior de egalitate
(foedera aequa) şi tratate de subordonare (foedera iniqua).
EM
Tratatele din prima categorie erau încheiate de obicei după războaiele în care rezultatul
rămânea nedecis. în mod obişnuit, aceste tratate prevedeau o alianţă defensivă, fiecare din
părţi având dreptul să ceară ajutorul celeilalte în caz de atac extern.
Tratatele de subordonare se încheiau, de regulă, după războaiele în care Roma era
AD
victorioasă. Prin asemenea tratate, statele învinse puteau fi obligate să plătească mari sume
de bani, să procure soldaţi sau alte ajutoare în caz de război, să aibă aceiaşi prieteni şi
duşmani ca şi romanii. Pe această cale, Roma îşi impunea dominaţia asupra unor state care
îşi păstrau independenţa numai formal. Mai mult chiar, statul roman dădea o asemenea in
AC
terpretare tratatelor, încât ele nu mai valorau nimic atunci când interesele sale se schimbau,
ori interveneau elemente noi în situaţia internaţională. La romani, ca şi la alte popoare din
antichitate, războiul era socotit ca o stare firească, stare care putea fi înlăturată numai prin
încheierea unui tratat. întrucât tratatele erau încheiate pe un anumit termen, la expirarea
acestuia, starea de război reîncepea.
Z
Prin urmare, dacă Roma nu avea tratat de alianţă cu un anumit stat, putea să porneas
că război împotriva lui oricând, fără să fie necesară respectarea vreunei forme prealabile.
U
Dacă însă exista un tratat de alianţă, războiul trebuia declarat prin forme solemne, sub moti
vul că cealaltă parte a încălcat tratatul. Declaraţia de război era precedată de o notificare
prin care statul roman arăta care sînt pretenţiile sale.
Dreptul internaţional public roman a cunoscut şi alte instituţii şi practici, care au cores
pondent în dreptul modern, cum ar fi, spre pildă, arbitrajul internaţional. Izvoarele istorice ne
arată că Roma era chemată să soluţioneze anumite litigii dintre state şi că, de cele mai
multe ori, dădea o soluţie în propriul interes. Amintim de asemenea practica trimiterii unor
ambasadori care erau inviolabili, chiar şi în timp de război. Ambasadorii nu aveau însă
dreptul de a se amesteca în viaţa internă a statelor pe lângă care îşi îndeplineau misiunea,
iar în caz contrar starea lor de inviolabilitate înceta.
25
Capitolul II
ISTORIA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ A ROMEI
Istoria milenară a Romei poate fi periodizată în două mari epoci:

1. Epoca prestatală sau epoca gentilică a durat de la fondarea oraşului Roma
până la fondarea statului roman. Dar, în legătură cu istoria veche a Romei, este de
menţionat faptul că istoriografia romană sau istoria scrisă a Romei a început abia în
secolul III înainte de Hristos. Informaţiile pe care le deţinem în legătură cu eveni

mentele anterioare secolului III ne-au parvenit prin izvoare indirecte, fie prin tradi
ţie şi prin legendă, încât ele trebuie privite cu o anumită rezervă. Potrivit acestor
surse incerte, oraşul Roma ar fi fost fondat la 753 î. Hr. de către trei triburi formate
din: sabini, latini şi etrusci.
Membrii acestor triburi, precum şi urmaşii lor, erau denumiţi patricieni. Ală
turi de patricieni, în Roma prestatală trăiau şi plebeii, proveniţi în principal din
IC
rândurile autohtonilor.
însă, conducerea oraşului era exercitată numai de către patricieni, prin inter
EM
mediul a trei organisme sociale fără caracter statal; este vorba de comitia cariata,
rege şi senat.
Comitia curiata era adunarea patricienilor, organizată în 30 de curii şi 300 de
AD
ginţi. întrucât fiecare curie se bucura de un vot, adunarea patricienilor a fost denu
mită comitia curiata sau adunarea curiilor. Toate hotărârile erau adoptate de această
adunare.
Regele era ales de comitia curiata şi exercita atribuţiuni de ordin religios şi militar.
AC
Senatul era format din şefii ginţilor şi cuprindea 300 de membrii. El exercita
acele atribuţiuni care revin, de regulă, sfatului bătrânilor în societatea prestatală sau
gentilică.
Z
Societatea prestatală se mai numeşte şi gentilică, pentru că este organizată în

ginţi. Faţă de faptul că plebeii participau la viaţa economică a cetăţii, în calitate de
U
meşteşugari şi negustori, dar nu aveau acces la conducerea societăţii, la lucrările

comitiei curiata, între patricieni şi plebei s-a declanşat un conflict, care s-a adâncit
tot mai mult şi s-a finalizat cu fondarea statului roman.
La jumătatea secolului VI î.Hr., regele Servius Tullius a iniţiat două reforme
prin care s-au pus bazele statului roman. Este vorba despre o reformă socială şi o
reformă administrativă.
în virtutea reformei sociale, regele Servius Tullius a împărţit întreaga populaţie
a Romei, fără a mai ţine seama de distincţia dintre patricieni şi plebei, în cinci
categorii sociale, pe criteriul averii (al stării materiale)1. La rândul lor, cele cinci
categorii sociale au fost împărţite în centurii, care erau în acelaşi tip şi formaţiuni
militare şi unităţi de vot, fiecare centurie dispunând de un vot.
1A. Magelan, La loi ă Rome. Histoire d ’un concept, Les Belles Letres, Paris, 2009, p. 64.
26
Centuriile nu erau formate dintr-un număr egal de membri. Astfel, centuriile
din prima categorie erau formate din câteva zeci de persoane, iar cele din ultimele
categorii sociale erau formate din sute de persoane. Aşa a fost posibil ca prima
categorie socială, deşi minoritară în cetate, să dispună de majoritatea centuriilor: 98
din totalul de 193, adică majoritatea voturilor. De aceea, istoricii şi politologii
afirmă că în momentul formării sale, statul roman s-a întemeiat pe un regim politic
de aristocraţie sclavagistă.
Această adunare, la lucrările căreia participau toţi cetăţenii romani, plebei şi
patricieni, a fost denumită comitia centuriata1 sau adunarea centuriilor.

în virtutea reformei administrative, Servius Tullius a împărţit teritoriul Romei
pe circumscripţii administrative, denumite triburi. în acest sens, tribul este o unitate
administrativ-teritorială - un cartier. El a creat patru triburi (cartiere) urbane şi 17
triburi rurale. Din acel moment, în cadrul Romei s-au întrunit cele două criterii pe
baza cărora putem distinge între societatea prestatală sau societatea gentilică şi so
cietatea organizată în stat. Avem în vedere criteriul stratificării sociale, introdus
IC
prin reforma socială a lui Servius Tullius, şi criteriul teritorial, introdus prin
reforma administrativă - (apartenenţa la comunitate nu se mai face în funcţie de
EM
rudenia de sânge, aşa cum se întâmpla în societatea gentilică, ci în funcţie de terito
riul locuit, în sensul că fac parte din aceiaşi comunitate toţi cei care locuiesc pe
acelaşi teritoriu, indiferent dacă sunt sau nu rude de sânge).
în evoluţia sa istorică, statul roman a cunoscut trei forme distincte de organizare:
AD
- Regalitatea
- Republica
- Imperiul
AC
Regalitatea în formă statală a durat de la fondarea statului (jumătatea secolului

VI) până la 509 î.Hr. când s-a fondat republica romană.
Republica a durat de la 509 până la 27 î.Hr. când s-a format Imperiul roman.
Imperiul a evoluat în două faze:
Z
- Principatul
U
- Dominatul
Principatul a durat de la 27 î.Hr. până la 284 d.Hr., iar Dominatul de la 284
până la moartea împăratului Justinian - 565.
2. în epoca Regalităţii, pe plan social, a continuat să se manifeste conflictul
dintre patricieni şi plebei, datorită unor discriminări care aveau loc pe plan politic,
pe plan juridic şi pe plan economic.
Pe plan politic, discriminarea plebeilor decurgea din faptul că, deşi dobândi
seră accesul la lucrările comitiei centuriata, ei nu aveau acces şi la lucrările comi-
tiei curiata, care a rămas şi pe mai departe rezervată patricienilor.
Pe plan juridic, inegalitatea decurgea din faptul că, la acea epocă, normele
dreptului erau exprimate în forma nescrisă a obiceiurilor juridice, obiceiuri care nu
1 J. Gaudemet, Les gouvernants ă Rome. Essais de droit public Romain, Jovene, Napoli, 1985,
p. 14-19.
27
erau cunoscute de popor (de cetăţenii romani), ci erau ţinute în secret de către pon
tifi, care erau aleşi numai dintre patricieni. De aceea, când se declanşa un conflict
între un patrician şi un plebeu, părţile se adresau pontifilor, pentru a afla care este
reglementarea juridică în acea materie, iar pontifii erau suspectaţi că dau răspunsuri
părtinitoare, favorabile patricienilor.
Pe plan economic, inegalitatea consta în faptul că pământurile cucerite de la
duşmani treceau în proprietatea statului, cu titlu de ager publicus, iar statul repar
tiza acele terenuri spre folosinţă numai patricienilor, nu şi plebeilor.
Pe plan social, în această epocă, a apărut şi sclavia, într-o formă domestică, în

înţelesul că sclavii erau puţini şi erau trataţi ca membri inferiori ai familiei romane.
Pe plan politic, în perioada regalităţii societatea romană se întemeiază pe trei
factori statali: adunările poporului, regele şi senatul.
Adunările poporului erau două:
- comitia curiata, moştenită din epoca prestatală, şi
- comitia centuriata.
IC
Cele mai importante atribuţiuni administrative şi judiciare erau exercitate de
către comitia centuriata.
EM
Comitia curiata exercita numai anumite atribuţiuni de ordin religios şi în
domeniul privat1.
Regele s-a transformat într-un veritabil şef de stat şi exercita atribuţiuni de or
din administrativ, judiciar şi militar.
AD
Senatul a devenit un organism al statului, dar hotărârile sale nu erau obligato

rii pentru rege ci aveau un caracter consultativ.
3. în anul 509 s-a fondat republica. în legătură cu evoluţia statului roman în
AC
perioada republicii este foarte important să avem în vedere faptul că, la începutul
acestei epoci, statul roman era o cetate de 20.000 de locuitori, în partea central-ves-
tică a Italiei, denumită Latium. La sfârşitul republicii, prin politica expansionistă şi
prin vocaţia organizatorică, Roma a devenit centrul celui mai mare stat al antichi
Z
tăţii, Marea Mediterană devenise un lac roman, iar organizarea politică a evoluat în
U
strânsă legătură cu expansiunea statului.

Pe plan social, în epoca republicii, conflictul dintre patricieni şi plebei a con
tinuat, dar faţă de protestele plebeilor şi faţă de concesiile făcute de patricieni, în
secolul III î.Hr., cele două categorii sociale s-au nivelat.
între timp, ginţile în care fuseseră organizaţi patricienii s-au dizolvat, însă pe
fundalul dezvoltării economiei de schimb au apărut noi categorii sociale:
- nobilii şi
- cavalerii
Nobilii erau aceia care deţineau înaltele magistraturi republicane, precum şi
urmaşii lor. Nobilii au apărat cu străşnicie forma de organizare republicană, deoa
rece pârghiile conducerii statale se aflau în mâinile lor.
1 A. M agelan, op. cit., p. 82.
28
Cavalerii erau cei care se îmbogăţiseră de pe urma afacerilor (cămătarii, ban
cherii, negustorii) şi promovau o formă de stat centralizată, singura în măsură să
asigure ordinea necesară comerţului. Spre sfârşitul republicii, între cele două categorii
sociale s-a declanşat un conflict, care a degenerat în războaie civile, la sfârşitul cărora,
prin victoria cavalerilor, s-a instaurat imperiul sub forma principatului.
Altă categorie socială era formată din proletari. Cuvântul proletar vine de la
proles, care înseamnă copii în latină. Proletarii erau oamenii săraci, ruinaţi de pe
urma războaielor, care nu aveau altă avere decât copiii. Ei veneau la Roma din în
treaga Italie, pentru a trăi pe seama statului. Statul roman făcea distribuiri periodice
de alimente pentru proletari, care erau cetăţeni romani şi aveau dreptul de vot.

Voturile lor puteau fi cumpărate şi, datorită masei mari a proletarilor, republica
romană devenise o formă goală de conţinut.
Tot pe plan social, în epoca republicii sclavia a devenit clasică, pentru că viaţa
economică se întemeia în mare parte pe munca sclavilor.
Din punct de vedere politic, în perioada republicii menţionăm trei factori con
stituţionali:
IC
- adunările poporului;
- senatul; EM
- magistraţii.
în această epocă adunările poporului au fost în număr de patru:
- comitia curiata;
AD
- comitia centuriata;
- concilium plebis;
- comitia tributa.
Primele două adunări au fost moştenite din epoca regalităţii, la care s-au adău
AC
gat următoarele două.

Concilium plebis era adunarea plebeilor şi adopta hotărâri denumite plebiscite.
Comitia tributa era o adunare la lucrările căreia participau toţi cetăţenii ro
mani, organizaţi pe triburi sau pe cartiere.
Z
Senatul a devenit în epoca republicii principalul factor de echilibru în stat,

U
pentru că el administra provinciile, administra tezaurul public, coordona politica

externă şi supraveghea respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman.
în epoca republicii senatul nu exercita nemijlocit atribuţiuni legislative, dar
influenţa procesul de legiferare prin faptul că legile votate de popor intrau în
vigoare după ce erau ratificate de senat.
Magistraţii erau înalţi demnitari ai statului, care exercitau atribuţiuni adminis
trative, judiciare şi militare. Ei erau aleşi de popor, de regulă pe termen de un an,
iar magistraturile erau onorifice, pentru că magistraţii nu erau remuneraţi pentru
activitatea lor. Magistraturile erau colegiale, căci aceleaşi atribuţiuni erau exerci
tate de cel puţin doi magistraţi. Magistraturile nu erau organizate ierarhic, nu se
subordonau una faţă de alta, ci dimpotrivă, prin atribuţiile care le reveneau, magis
traţii romani se supravegheau reciproc.
Unii magistraţi se bucurau de imperium, iar alţii de potestas. Cuvântul imperium
înseamnă dreptul de comandă şi desemnează posibilitatea magistratului de a convoca
29
poporul în adunări şi de a comanda legiunile romane. De imperium se bucurau
consulii, pretorii şi dictatorii.
Potestas desemnează dreptul de a administra; de potestas se bucurau tribunii
plebei, cenzorii, questorii şi edilii curuli.
Magistraturile republicane nu au apărut concomitent, ci într-o anumită ordine.
Astfel, cea mai veche magistratură este consulatul, căci după alungarea ultimului
rege, poporul roman a ales doi consuli, care exercitau funcţiile de conducere ale
statului.
In fapt, după expirarea magistraturii, ei puteau fi judecaţi pentru eventualele
abuzuri şi puteau fi condamnaţi la moarte, dacă faptele erau foarte grave.

In anul 494, la cererea plebeilor, a fost creat tribunatul, iar plebeii au dobândit
dreptul de a alege cinci tribuni care exercitau „dreptul de veto”, în virtutea căruia
puteau anula orice act juridic de natură să afecteze interesele plebeilor.
In anul 443 s-a creat cenzura. Iniţial, cenzorii efectuau recensământul persoa
nelor şi bunurilor, în vederea stabilirii impozitelor şi supravegheau, împreună cu
senatul, respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman. Mai târziu ei au
IC
preluat de la consuli dreptul de a-i numi pe senatori.
în anul 367 a fost creată pretura. EM
Pretorii erau acei magistraţi care exercitau cele mai importante atribuţiuni de
ordin judiciar, pentru că ei organizau judecarea proceselor private.
Iniţial, pretorii organizau numai procesele dintre cetăţenii romani şi erau de
AD
numiţi pretori urbani, iar din 242 au apărut şi pretorii peregrini, care organizau
procesele dintre cetăţeni şi peregrini. Utilizând anumite mijloace procedurale, pre
torii au sancţionat noi drepturi subiective şi astfel au extins sfera de reglementare
juridică.
AC
Questorii erau acei magistraţi care organizau strângerea impozitelor şi admi

nistrau arhivele statului.
Edilii curuli asigurau poliţia şi aprovizionarea Romei şi, de asemenea, organi
Z
zau judecarea proceselor în legătură cu actele juridice încheiate în târguri.

Dictatura era o magistratură cu caracter excepţional, deoarece în momente de
U
mare pericol, romanii suspendau toate magistraturile şi alegeau pe termen de 6 luni

un dictator, care exercita întreaga putere în stat. Dacă pericolul nu era îndepărtat,
dictatorul putea fi reales pe încă 6 luni.
în Republica romană, procesul separării puterilor statului a cunoscut o îndelungată

evoluţie, căci a început să prindă contur la sfârşitul secolului VI î. Hr., o dată cu alungarea
ultimului rege, şi a ajuns la apogeu în secolele III şi II î. Hr.
Dacă în epoca regalităţii, funcţiile statului erau exercitate în condiţiile confuziei de
atribuţiuni, către sfârşitul republicii asistăm la o delimitare tot mai clară între atribuţiunile care
sunt proprii vieţii de stat. într-adevăr, înainte de instaurarea republicii, regele exercita cele
mai importante atribuţiuni laice şi religioase, După instaurarea republicii, însă, asistăm la o
tendinţă tot mai evidentă de delimitare între activitatea legislativă, cea administrativă şi cea
judiciară. Această tendinţă şi-a găsit expresia în faptul că cele trei forme definitorii pentru
viaţa statală, denumite mai târziu puteri ale statului, erau exercitate de instituţii specializate,
în conformitate cu norme şi principii distincte.
30
Informaţiile care ne-au parvenit, prin surse directe şi indirecte, atestă faptul că în se
colul III î. Hr. instituţiile statului roman se aflau într-un echilibru relativ stabil, pe fondul
delimitării dintre domeniul legislativ, domeniul administrativ şi cel judiciar.
într-adevăr, activitatea legislativă era exercitată de către popor, cea administrativă de
către magistraţi învestiţi cu imperium merum şi cu potestas, pe când activitatea judiciară era
exercitată în domeniul privat de către magistraţii învestiţi cu imperium mixtum, iar în
domeniul penal revenea senatului şi adunării poporului.
Delimitarea dintre activităţile fundamentale pe care le desfăşurau instituţiile republicii
romane era consacrată prin dispoziţiile exprese şi riguroase ale legilor, prin hotărâri ale
senatului şi prin practica acelor instituţii.
în acest cadru minuţios reglementat, sistemul instituţional al republicii romane nu a
evoluat în direcţia ierarhizării şi birocratizării, ci în direcţia unui echilibru dinamic, realizat prin

cenzura reciprocă. în acest sens este de reţinut că instituţiile din cele trei domenii ale activi
tăţii statale nu îşi exercitau competenţele în cadrul unor delimitări mecanice şi rigide, ci într-
un sistem extrem de elastic şi de mobil, care presupunea, nu numai îndeplinirea atribuţiilor
proprii, ci şi supravegherea modului în care celelalte instituţii îşi exercitau atribuţiile lor.
Astfel, atribuţiile de legiferare reveneau poporului roman, care le exercita, în epoca re
publicii, prin cele patru adunări; comitia curiata, comitia centuriata, concilium plebis şi comi-
tia tributa. în concepţia romanilor din epoca veche, legea este ceea ce poporul decide şi
IC
hotărăşte (quod populus romanus iubeţ atque constituit). Totodată, legea romană este
imuabilă, căci nu poate fi abrogată, nici modificată. Aşadar, activitatea de legiferare era
apanajul adunărilor poporului, iar celelalte instituţii nu se puteau implica în acest domeniu. 0
EM
asemenea concepţie şi o asemenea practică, încetăţenite la începutul republicii, pe când
predomina economia naturală, s-au dovedit anacronice către sfârşitul republicii, când s-a
declanşat o adevărată revoluţie economică. Cu toate acestea, romanii nu au abandonat, în
sens formal, vechile concepţii, ci le-au adaptat la noile realităţi, de aşa manieră, încât proce
AD
sul reglementării juridice a putut fi influenţat şi de alţi factori, cum sunt cercetarea ştiinţifică a
jurisconsulţilor şi activitatea judiciară a pretorilor.
Pe această cale, în aparenţă, poporul şi-a păstrat prerogativa de unic legiuitor, dar în
realitate, vechile reglementări cuprinse în legi au fost adaptate la noile realităţi, prin activi
AC
tatea creatoare a jurisconsulţilor şi prin mijloacele procedurale introduse de pretori.

Felul în care a evoluat, în republica romană, activitatea de legiferare atestă faptul că ea
a fost, la origine, atributul exclusiv al poporului, dar ulterior s-a resimţit şi influenţa altor in
stituţii, care nu aveau atribuţii în materie, dar puteau influenţa procesul reglementării juridice
prin mijloace indirecte, în cadrul elastic al sistemului instituţional.
Z
Spre exemplu, fată de faptul că legiferarea era monopolul poporului, comentatorii

spuneau, pe baza unui text roman, că pretorul nu poate crea drept (praetor ius facere non
U
potest - după Gaius, 3.32). Pe de altă parte, potrivit unui text autentic roman, dreptul preto-
rian este vocea vie a dreptului civil (Nam et ipsum ius honorarium viva vox est iuris civilis -
Marcianus, D.1.1.8). Cele două texte se contrazic numai în aparenţă. în realitate, afirmaţia
că pretorul nu poate crea drept trebuie înţeleasă în sensul că el nu poate crea drept civil, în
trucât dreptul civil este creaţia poporului şi se exprimă numai în forma legii. Totuşi, pretorul
poate influenţa linia de evoluţie a dreptului civil, prin utilizarea unor mijloace procedurale
(adiuvandi, vel supplendi, vel corrigendi iuris civilis gratia - D. 1.1.7.1)
Activitatea administrativă era exercitată de către senat şi de către acei magistraţi care
erau învestiţi cu atribuţiuni administrative. Prin atribuţiunile sale, care ţineau, în principal, de
domeniul administrativ, ca şi prin autoritatea sa morală, senatul asigura echilibrul întregului
sistem instituţional. într-adevăr, senatul coordona relaţiile externe ale statului, organiza
provinciile, administra finanţele, supraveghea respectarea moravurilor şi a normelor religi
oase de către popor. Faţă de faptul că atribuţiile sale erau exercitate la nivelul întregului im
periu roman, senatul era, în sistemul de atunci, organismul central al administraţiei statului.
Pe lângă atribuţiunile de ordin administrativ, senatul exercita şi unele atribuţiuni în domeniul
legislativ şi în cel judiciar. Astfel, cu toate că nu putea hotărî cu putere de lege, senatul influenţa,
31
totuşi, procesul de legiferare, prin faptul că legile votate de popor intrau în vigoare numai după ce
erau ratificate de senat. De asemenea, prin dispoziţiile legii Calpurnia, senatul a dobândit şi
dreptul de a-i judeca pe guvernatorii care primeau donaţii de la supuşii lor.
Este important de reţinut că nici senatul, în ciuda autorităţii pe care o avea, nu scăpa
controlului altor factori instituţionali. Avem în vedere faptul că, la origine, senatorii erau nu
miţi şi revocaţi de către consuli, iar mai târziu aceste atribuţiuni au trecut asupra cenzorilor.
Cenzorii aveau această putere asupra senatorilor, cu toate că îşi desfăşurau activitatea de
supraveghere a respectării tradiţiilor şi moravurilor poporului roman sub autoritatea senatului.
Magistraţii care îşi desfăşurau activitatea în domeniul administrativ erau clasificaţi în
două categorii: unii se bucurau de imperium mixtum iar alţii de potestas. De imperium mix-
tum se bucurau consulii şi dictatorii, iar de potestas se bucurau tribunii plebei, cenzorii,
questorii şi edilii curuli.

Iniţial, consulii au exercitat toate atribuţiunile laice ale foştilor regi, bucurându-se de o
competenţă generală, dar, cu timpul, cele mai multe dintre puterile lor, în special cele de or
din judiciar, au fost preluate de alte magistraturi, pe măsura apariţiei lor. Aşa se face că rolul
consulilor, în sistemul instituţiilor republicii, a evoluat în direcţia delimitării atribuţiilor admi
nistrative de cele judiciare.
în provincii, atribuţiunile administrative erau exercitate de către guvernatori, numiţi din
rândurile foştilor consuli şi foştilor pretori, iar în colonii şi în municipii de către magistraţii
municipali, căci oraşele din provincii erau mici efigii ale poporului roman.
IC
Activitatea judiciară din epoca republicii a dobândit o identitate atât de pro
EM
nunţată, încât nu a avut precedent în antichitate şi nu are corespondent în epoca
modernă. De altfel, jurisdicţia s-a bucurat la romani de un asemenea prestigiu, încât
şi-a pus amprenta asupra întregii vieţi spirituale. Astfel, în domeniul privat, juris
dicţia era de două feluri: iurisdictio contentiosa şi iurisdictio voluntaria sau gra-
AD
tiosa. Jurisdicţia contencioasă desemna dreptul magistraţilor judiciari de a organiza

procese în care interesele părţilor erau opuse, iar jurisdicţia graţioasă desemna
dreptul de a organiza procese în care interesele părţilor erau convergente.
AC
La origine, jurisdicţia, sub ambele forme, a revenit consulilor. Ulterior, pe

măsura evoluţiei sistemului instituţional, cele mai importante atribuţiuni jurisdic-
ţionale au fost preluate de către pretorii urbani şi peregrini precum şi de edilii cu
ruli. în Italia, procesele erau organizate de reprezentanţii pretorilor urbani şi de ma
Z
gistraţii municipali, iar în provincii, de guvernatori şi de magistraţii municipali.

Jurisdicţia era distribuită de aşa manieră, încât părţile îşi puteau valorifica, nu
U
numai drepturile consacrate prin legi, ci şi toate pretenţiile legitime pe care le for
mulau. în acest sens, pretorul şi-a îndeplinit rolul creator, deoarece ori de câte ori
constata că pretenţiile reclamantului sunt întemeiate, îi dădea posibilitatea să-şi
valorifice acele pretenţii pe cale judiciară, chiar dacă ele nu erau prevăzute în legi.
Astfel a extins pretorul sfera de reglementare juridică pe cale procedurală. Avem în
vedere faptul că orice pretenţie valorificată pe cale judiciară devine drept subiectiv de
sine stătător. Acest sistem de înfăptuire a justiţiei se caracterizează prin desăvârşita
protecţie a tuturor drepturilor consacrate prin textele din legi şi, totodată, prin
satisfacerea tuturor cerinţelor echităţii. De aceea, la romani, legea a dat expresie ca
racterului static al dreptului, iar activitatea creatoare a pretorului a exprimat carac
terul său dinamic. Tot de aceea se afirmă, cu deplină îndreptăţire, că dreptul privat
roman a evoluat pe cale procedurală. Relaţia dialectică dintre activitatea judiciară şi
32
cea legislativă exprimă, încă o dată, dinamica sistemului instituţional roman,
caracterizat, în aceeaşi măsură, prin delimitare şi prin interacţiune.
Totodată, în virtutea lui imperium mixtum, pretorul exercita controlul asupra
legalităţii actelor cu caracter individual, inclusiv asupra actelor administrative. în
acest scop, pretorul nu organiza un proces, ci utiliza anumite procedee administra
tive, în primul rând restitutio in integrum.
Restitutio in integrum este procedeul administrativ prin care pretorul desfiinţa
actul juridic păgubitor pentru reclamant, astfel încât părţile erau repuse în situaţia
pe care o aveau înainte de încheierea acelui act păgubitor. Aşadar, prin restitutio in
integrum nu puteau fi desfiinţate legi, ci numai acte cu caracter individual (în

aplicarea legii).
în domeniul dreptului penal, la începutul republicii, jurisdicţia a fost exercitată
de către consuli, care puteau judeca orice procese şi puteau pronunţa orice pedepse,
inclusiv pedeapsa cu moartea. Pentru cazurile în care consulii pronunţau pedeapsa
cu moartea a fost introdusă procedura apelului (provocatio), conform căreia, cel
condamnat avea dreptul să ceară rejudecarea procesului de către popor (D. 1.2.2.16). în
IC
procesele care nu erau supuse apelului, consulii exercitau o competenţă deplină.
Către sfârşitul republicii, senatul a dobândit dreptul de a judeca anumite
EM
procese penale, iar sentinţele pronunţate de către senat nu erau supuse apelului. Pe
această cale, atribuţiunile jurisdicţionale ale poporului au fost limitate. Prin urmare,
în domeniul penal, activitatea magistraţilor judiciari era controlată de către popor,
iar unele procese erau judecate chiar de către senat. Spre deosebire de procedura
AD
civilă, care a rămas un model pentru sistemele procesuale de mai târziu, procedura
penală nu a avut reguli foarte precise.
9. La sfârşitul republicii s-au declanşat războaiele civile între nobili şi cavaleri,
AC
în acele condiţii, Caius Iulius Caesar a încercat să introducă despoţia de tip oriental,
dar a fost asasinat. Nepotul şi fiul său adoptiv Octavian a încercat să instaureze un
sistem politic autoritar, însă a păstrat aparenţa că vechile magistraturi republicane
continuă să funcţioneze. în acest scop el a determinat senatul să-l aleagă consul şi
Z
tribun pe viaţă, astfel încât, în aparenţă el era un magistrat alături de ceilalţi, dar, în
U
realitate, putea conduce singur. El a fost proclamat princeps, adică primul dintre
egali, precum şi Imperator Caesar Augustus. Imperator înseamnă comandant al
legiunilor romane, Caesar înseamnă urmaş demn al lui Caius Iuliu Caesar, iar
Augustus înseamnă sfânt sau demn de a fi venerat.
Noua organizare a statului pe care a impus-o Octavian Augustus a fost denu
mită principat şi a durat de la 27 î. Hr. până la 284 d. Hr.
în perioada principatului, pe plan social, s-a adâncit şi mai mult prăpastia din
tre cei bogaţi şi cei săraci. în textele vremii cei bogaţi erau desemnaţi prin termenul
de cei mai onorabili, iar cei săraci erau denumiţi cei mai umili.
Se manifestă primele indicii ale decăderii sclaviei şi apare o nouă categorie so
cială, formată din coloni. Iniţial, colonii luau în arendă anumite suprafeţe de pământ
de la marii proprietari funciari - latifundiarii. Obligaţiile lor erau stabilite prin con
tracte de locaţiune, întrucât ei îşi asumau acele obligaţii în baza unor contracte şi
erau denumiţi coloni voluntari.
33
în a doua jumătate a secolului II d. Hr. au apărut şi colonii siliţi, căci unii pri
zonieri de război nu mai erau transformaţi în sclavi, ci în coloni, iar întrucât
deveneau coloni fără voia lor, erau denumiţi coloni siliţi. începând din secolul III
au apărut colonii servi, care era legaţi de pământ şi puteau fi vânduţi odată cu
moşia de care erau legaţi; ei sunt strămoşii iobagilor de mai târziu.
Din punct de vedere politic, în perioada principatului, Roma se întemeiază pe
trei factori constituţionali:
- principele;
- senatul;
- magistraţii.

Principele1 era în sens formal un magistrat, dar în fapt exercita întreaga putere.
Atribuţiunile senatului au sporit pentru că hotărârile sale, denumite senatus-
consulte, au dobândit putere de lege. în realitate însă senatul devenise o simplă
anexă a politicii imperiale.
Vechile magistraturi s-au păstrat, însă atribuţiunile magistraţilor au fost re
strânse tot mai mult în favoarea noilor magistraţi, care erau subordonaţi faţă de
IC
principe. Ex. praefectus praetorio era şeful gărzilor imperiale şi coordona întreaga
activitate a administraţiei de stat.
EM
10. După anul 284 începe epoca dominatului, iar dominatul se caracterizează
prin decăderea generală a societăţii romane. în noile condiţii, marii proprietari fun
ciari denumiţi potentiores sau cei puternici exercitau pe domeniile lor o parte din
funcţiile statului.
AD
Castele sociale erau categorii sociale închise şi ereditare, organizate pe criterii

religioase, sociale şi profesionale.
Sclavia a ajuns la ultimul stadiu al decăderii, iar colonatul servaj s-a generalizat.
AC
Pe plan statal, împăratul a fost declarat stăpân şi zeu, el exercita puteri nelimitate, după
modelul despoţilor de tip oriental. In fapt, însă, statul era condus de un consiliu format din
şase-şapte persoane. In subordinea consiliului se aflau funcţionarii de stat.
Senatul Romei a decăzut la nivelul senatelor municipale, iar magistraturile au
Z
devenit simple funcţii decorative.

Pe planul structurii sale, după anul 395, statul s-a împărţit definitiv în Imperiul
U
roman de apus şi Imperiul roman de răsărit.

Imperiul roman de apus a supravieţuit până la 476, iar Imperiul roman de răsă
rit până la 565, adică până la moartea împăratului Justinian, când s-a bizantinizat,
transformându-se în Imperiul bizantin. Ceea ce înseamnă că pe plan economic, re
laţiile de tip sclavagist au fost înlocuite cu relaţiile de tip feudal, iar pe plan cul
tural, limba latină a fost înlocuită cu limba greacă. Imperiul bizantin a supravieţuit
până la 1453, când Constantinopole a fost ocupat de sultanul Mahomed al II-lea.
11. în strânsă împletire cu evoluţia statului roman a avut loc şi evoluţia dreptu
lui roman, evoluţie pe care o putem periodiza în trei mari epoci:
- epoca veche;
- epoca clasică;
1 P. Grimal, L ’Empire romain, Le Livre de Poche, Editions de Fallois, 1993, p. 69.
34
- epoca postclasică.
Epoca veche a durat de la fondarea statului roman până la fondarea princi
patului şi îi corespund, pe plan politic, regalitatea şi republica.
Epoca clasică a durat de la 27 î. Hr. până la 284 d. Hr. şi îi corespunde pe plan
politic principatul.
Epoca postclasică a durat de la 284 la 565 şi îi corespunde, din punct de ve
dere politic, dominatul.
Această periodizare este oarecum artificială, ea are un caracter didactic, căci în
realitate instituţiile juridice nu pot fi încadrate mecanic în una din cele trei epoci,
pentru că cele mai multe instituţii au apărut în epoca veche, au ajuns la apogeu în

epoca clasică şi au decăzut în epoca postclasică. De aceea se pune accentul pe fizi
onomia instituţiilor juridice din epoca clasică.
IC
EM
AD
AC
Z
U
35
PARTEA I
IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

C a p it o l u l I
EVOLUŢIA FORMELOR DE EXPRIMARE

A DREPTULUI PRIVAT ROMAN
§ 1. IZVOARELE DREPTULUI ÎN SENS FORMAL
1. Noţiunea de izvor al dreptului are mai multe accepţiuni1. Astfel izvorul

dreptului în sens material desemnează totalitatea condiţiilor materiale de existenţă,
IC
care determină o anumită reglementare juridică. Aşadar, întrucât fiecare soluţie se
întemeiază pe relaţii de producţie specifice, calitatea izvoarelor de drept în sens
material se schimbă odată cu trecerea de la un mod de producţie la altul.
EM
într-o a doua accepţiune, izvoarele dreptului desemnează sursele de cunoaştere
a fizionomiei instituţiilor juridice în cadrul diferitelor sisteme de drept.
în fine, izvoarele dreptului în sens formal desemnează totalitatea formelor ne
AD
cesare pentru exprimarea normelor juridice. Pentru ca o normă socială să devină

normă de drept sunt necesare anumite procedee de adoptare, procedee care diferă de
la o societate la alta. Prin urmare, totalitatea procedeelor utilizate în scopul tran
AC
sformării normelor sociale în norme juridice constituie izvoarele formale ale

dreptului.
2. în societatea romană izvoarele dreptului în sens formal au evoluat sub in
fluenţa nemijlocită a factorilor economici, sociali şi politici12.
Z
în epoca veche, imediat după fondarea statului, principalul izvor de drept a

U
fost obiceiul, corespunzător cerinţelor economiei naturale închise. începând din se
colul al V-lea până la sfârşitul republicii, dreptul roman a fost exprimat, cu precă
dere, în forma legii.
Tot în epoca veche, în ultimele secole, edictul pretorului şi jurisprudenţa sunt
recunoscute, alături de obicei şi lege, ca izvoare de drept.
în epoca clasică, la vechile izvoare s-au adăugat altele noi: senatusconsultele şi
constituţiunile imperiale.
1 1. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983, p. 339; V l .

Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1968, p. 63.
2 D. 41.1.1.; C. 8.52.2.; Gaius, 1.3.; Cicero, Pro Caec., 33.95; C. St . Tomulescu, Contribuţiuni
la studiul dreptului roman, Buzău, 1937, p. 51; L evy-Bruhl, Revue historique de droit frangais et
etranger, Paris, 1961, p. 473; E. V olterra, Jura, Napoli, 7,1956, p. 141.
36
în epoca postclasică, odată cu instaurarea monarhiei absolute, normele de
drept îmbracă, în exclusivitate, forma constituţiunilor imperiale şi a obiceiurilor.
§ 2. OBICEIUL
3. Obiceiul juridic s-a format în procesul tranziţiei de la societatea gentilică la

societatea politică. în epoca prestatală, viaţa societăţii romane era reglementată de
obiceiuri nejuridice, formate prin repetarea unor comportări conform cerinţelor
economiei primitive. Obiceiurile nejuridice erau întemeiate pe vechi tradiţii şi ex
primau interesele tuturor membrilor societăţii, aşa încât erau respectate de bună

voie.
O dată cu dezvoltarea vieţii economice, asistăm la un început de stratificare
socială si la apariţia primelor elemente ale organizării politice. în cadrul acestei
evoluţii generale, fizionomia obiceiului se schimbă, în sensul ca obiceiurile con
venabile şi utile minorităţii dominante încep să fie impuse întregii societăţi1. După
apariţia statului această tendinţă se cristalizează definitiv123. Alături de unele obice
IC
iuri, preluate din epoca primitivă, care au devenit obligatorii prin sancţionarea lor
de către stat, au apărut şi obiceiuri juridice noi, generate de noile realităţi eco
nomice, sociale şi politice. EM
Până în secolul al V-lea, când a fost adoptată Legea celor XII Table, obiceiul a
fost singurul izvor al dreptului roman. Obiceiurile juridice erau ţinute în secret de
către pontifi, iar aceştia pretindeau că le-au fost încredinţate de către zei, în scopul
AD
de a acredita originea divină a dreptului. Mai mult chiar, în epoca foarte veche nu
exista o delimitare clară între normele de drept (ius) şi cele religioase (fasf. Ponti
fii, ca exponenţi ai intereselor patricienilor, erau interesaţi să menţină această
confuzie, deoarece ea justifica asocierea influenţei religioase la constrângerea
AC
fizică în procesul de aplicare a dreptului4.

4. La sfârşitul epocii vechi, odată cu dezvoltarea alertă a economiei de
schimb, obiceiul juridic, rigid şi formalist, şi-a pierdut importanţa originară, locul
Z
său fiind luat de acte normative mai bine adaptate la noile împrejurări de viaţă. Cu
U
toate acestea, chiar şi în epoca clasică, momentul înfloririi maxime a dreptului ro
man, obiceiul este menţionat printre izvoarele de drept5. Astfel, jurisconsultul
Salvius lulianus, care a trăit la începutul secolului al II-lea d. Hr., spune că obiceiul
exprimă voinţa comună a poporului şi că are o funcţie abrogatoare.
în epoca veche şi clasică, obiceiurile popoarelor din provincii erau recunos
cute, numai în măsura în care nu veneau în contradicţie cu principiile şi legile
romane6.
1 F. Gallo, Interpretazione e formazione consuetudinaria del diritto. Lezioni di diritto romano,

G. Giappichelli Editore, Torino, 1993. C. A. Maschi, I us, Milano, 13, 1962, p. 368.
2 Inst., 2. 1.11; G. Hanard, op. cit., p. 20.
3 D.I.2.2.2.; VI. FIanga, op. cit., p. 67.
4 D. 1.1.1., pr.; v. Gh . C iulei, L ’equite chez Cicero, Amsterdam, 1972.
5 D.l.3.32.1.
6 C.8.53.2.
37
5. în epoca postclasică, odată cu decăderea producţiei si cu reînvierea unor
practici ale economiei naturale, importanţa obiceiului creşte1. Deşi politica imperi
ală urmărea să asigure o conducere centralizată, economia şi statul se descompun,
iar marii proprietari îşi asumă întreaga putere pe domeniile lor. In aceste condiţii,
când normele de drept emanate de la puterea centrală nu se mai aplicau, obiceiurile
juridice purtând amprenta realităţilor specifice diferitelor provincii şi-au recăpătat
vechea importanţă.
§ 3. LEGEA
6. Legea, ca izvor de drept, a apărut pe terenul luptei dintre patricieni şi ple

bei12. întrucât, la origine, obiceiurile juridice erau ţinute în secret, în cazul unui con
flict părţile erau nevoite să se adreseze pontifilor pentru a afla de partea cui este
dreptatea. întrucât pontifii erau aleşi în exclusivitate dintre patricieni, este de pre
supus că răspunsurile lor îi favorizau pe patricieni.
Pentru a se pune capăt acestei situaţii inechitabile, plebeii au desfăşurat o luptă
îndelungată, cerând ca obiceiurile juridice să fie codificate şi publicate. După mai
IC
multe decenii de frământări sociale, în anul 451 î.Hr. s-a adoptat Legea celor XII
Table, prima şi cea mai importantă lege romană, care a fost publicată în forum,
EM
pentru ca poporul să poată cunoaşte normele juridice în vigoare.
La romani, cuvântul lex avea înţelesul de convenţie. Când convenţia interve
nea între două persoane fizice, lex însemna contract, iar atunci când intervenea
AD
între magistrat şi popor, căpăta înţelesul de lege ca formă de exprimare a dreptului.

Convenţia dintre magistrat şi popor se încheia după anumite reguli care de
fineau procedura de adoptare a legilor3. Magistratul făcea cunoscut proiectul de
lege printr-un edict. Poporul dezbătea propunerea magistratului în adunări neofi
AC
ciale, după care era convocat în comiţii spre a se pronunţa. Cetăţenii nu puteau
aduce amendamente proiectului de lege4. Dacă erau de acord cu textul propus de
către magistrat, răspundeau prin da (uti rogas), iar dacă nu erau de acord, prin nu
(antiquo). Faţă de această procedură, Gaius afirma că legea este cea ce poporul de
Z
cide şi hotărăşte (quod populus romanus iubeţ atque constituit)5.

U
După ce legea era votată de către popor, trebuia să fie supusă ratificării
senatului, pentru a se verifica dacă s-au respectat tradiţiile şi moravurile poporului
roman. în fapt, senatul, chemat să cenzureze activitatea adunărilor poporului, re
fuza să ratifice legile care lezau interesele proprietarilor de sclavi. în practică,
magistratul avea grijă să nu prezinte în faţa poporului propuneri care ar fi putut
întâmpina opoziţia senatului.
Textul legii era depus în tezaurul statului după ce era aprobat de către senat.
Un număr de copii de pe lege erau difuzate pentru ca textul să fie cunoscut de către
1 J. E llul, H istoire des institutions, Paris, 1955, p. 555.

2 Titus L ivius, 3.31.
3 A ulu G elliu, 10.20; A. Magelan, op. cit., p. 63-64.
4 Inst., 1.2 4.
5 Gaius, 1.8.
38
cetăţeni. Legea romană purta numele magistratului care prezenta propunerea în faţa
poporului1.
în epoca republicii, legea a fost cel mai important izvor de drept. După for
marea imperiului, ca urmare a înlăturării poporului de pe scena vieţii politice, legea
şi-a pierdut importanţa de odinioară. Tirania imperială, incompatibilă cu proce
deele democratice de adoptare a legilor, a consacrat noi izvoare de drept, cores
punzătoare noii fizionomii a statului123
7. S tru c tu ra legii. Legea cuprinde trei p ărţi: praescriptio, rogatio şi sanctio'.
în praescriptio era trecut numele magistratului care a prezentat propunerea,

numele comitiilor care au votat legea şi data votării, precum şi ordinea votării în
cadrul comitiilor.
Rogatio cuprindea textul legii care, după caz, putea fi împărţit în capitole şi
paragrafe.
în sanctio se arăta ce consecinţe decurg din încălcarea dispoziţiilor cuprinse în
rogatio.
IC
După natura sancţiunii, legile se clasifică în trei categorii: leges perfectae, mi
nus quam perfectae şi imperfectae4. EM
în sancţiunea legilor perfecte se prevedea că orice act făcut prin încălcarea
dispoziţiilor din rogatio va fi anulat.
în cazul legilor mai puţin perfecte, actul întocmit cu încălcarea dispoziţiilor
AD
din rogatio nu este anulat, dar autorul său urmează a fi sancţionat, de regulă, cu
plata unei amenzi.
Legile imperfecte au o sancţiune prin care se interzice încălcarea prevederilor
AC
lor, dar nu arată ce consecinţe ar decurge în cazul unei asemenea încălcări.

8. Legea celor X II Table. Deoarece, aşa cum arătam, normele juridice erau
ţinute în secret de către pontifi, plebeii au cerut cu stăruinţă ca dreptul cutumiar să
fie sistematizat şi publicat5. După ce tribunul plebei Terentilius Arsa a formulat
Z
zece ani succesiv această cerere, în anul 451 î. Hr. s-a format o comisie compusă
U
din 10 persoane (decemvirii legibus scribundis), împuternicită să codifice obiceiu

rile juridice. Comisia a sistematizat normele de drept şi le-a publicat în forum pe 10
table de lemn. Plebeii s-au arătat nemulţumiţi de cuprinsul legii, aşa că s-a format o
nouă comisie, în componenţa căreia intrau şi cinci plebei, iar în anul 449 noua
codificare a fost publicată pe XII table de bronz.
1VI. Hanga, Cetatea celor şapte coline, Bucureşti, 1957, p. 182; G. Hanard, op. cit., p. 24.
2 Tacit,Ann„ 1.5; D. 47.21.3.1.
3 P. F. Girard, Textes de droit romain, Paris, 1937, p. 107.
4 U lpian, R. 1.2; P. P ichonaz, Les fondements romains de droitprive, LGDJ, Paris, 2008, p. 31.
5 R. R obaye, Le droit romain, 3e edition, Bruylant, Bruxelles, 2005, p. 38; M. Kaser, Ani del
congresso internaţionale di diritto romano e di storia del diritto, II, Verona, 1948, p. 17; Br .
Schmidlin, Droit prive romain. Voi I. Origines et sources. Familie, biens, succes ions, Faculte de
Droit de l’Universite de Geneve, 2008, p. 25.
39
Prin sfera şi natura reglementărilor sale, Legea celor XII Table este un adevă
rat cod1. Prevederile legii sunt foarte variate, ele cuprinzând întreaga materie a
dreptului public şi privat. Potrivit opiniei lui Cicero, toate legile romane care au
fost adoptate mai târziu s-au mărginit să dezvolte principiile cuprinse în Legea ce
lor XII Table12.
între dispoziţiile de drept privat, un loc central revine celor privitoare la pro
prietate, la succesiuni şi la organizarea familiei. în acest cadru, se pune accent
deosebit pe regimul proprietăţii quiritare, forma juridică de organizare a proprietă
ţii private în epoca veche a dreptului roman3.
Dispoziţiile privind materia obligaţiilor sunt foarte puţine, fapt explicabil prin

aceea că, în epoca adoptării Legii celor XII Table, romanii erau un popor de păstori şi
agricultori care trăia în condiţiile economiei naturale4. Deoarece schimbul de mărfuri
avea loc numai accidental, formele juridice menite să asigure asemenea operaţiuni
erau puţine la număr; de altfel, Legea celor XII Table menţionează un singur
contract.
Procedura de judecată prevăzută în lege este formalistă, brutală şi primitivă.
IC
Formele sacramentale pe care le reclamă judecarea unui proces erau extrem de
complicate, iar nerespectarea lor ducea la cele mai grave consecinţe5.
Prevederile codului decemviral corespund întrutotul condiţiilor materiale de
EM
existenţă ale societăţii romane din secolul al V-lea î. Hr. Nu putem admite că dis
poziţiile Legii celor XII Table au fost împrumutate de la greci, aşa cum s-a susţinut
chiar în istoriografia latină, deoarece ele reflectă fidel realităţile economice şi so
AD
ciale romane şi prezintă foarte puţine elemente comune cu dreptul grec67. Ideea
originalităţii acestei legi este susţinută şi de solemnitatea actelor pe care le preve
dea, de formulări precise şi concentrate care îi sunt proprii, de duritatea sancţiunilor
AC
şi de abundenţa formulelor arhaice. Textul original al legii nu ne-a parvenit, deoa

rece tablele de bronz au fost distruse încă de la începutul secolului al IV-lea î. Hr.,
când Roma a fost incendiată de către gali. Totuşi, graţie numeroaselor reconstituiri
care s-au făcut, dispoziţiile sale ne sunt, în linii generale, cunoscute. în scopul
Z
reconstituirii codului decemviral, cercetătorii au folosit numeroase opere juridice şi

literare, elaborate la sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică.
U
Cu toate că a fost expusă în public numai câteva decenii, Legea celor XII Ta
ble a intrat pentru totdeauna în conştiinţa poporului roman, care vedea în ea un
simbol al modului său de viaţă, o creaţie care dădea identitate proprie culturii sale.
O probă în acest sens este chiar mărturia lui Cicero, potrivit căreia, la aproape patru
secole după publicarea legii, memorarea ei era o lecţie obligatorie pentru elevi
(carmen necessarium)1.
1 T itus L ivius, 3.56; D. I.2.2.2.

2 C icero , De orat., 1.44.195.
3 Arangio R uiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 179.
4 P. Huvelin , Cours elementaire de droit romain, II, Paris, 1954, p. 14.
5 R. M onier, Histoire des institutions et des faits sociaux des origines ă l ’aube de moyen ăge,
Paris, 1956, p. 315.
6 C. St. Tomulescu, Curierul judiciar, Bucureşti, 1941, p. 353.
7 Cicero, De leg., 2.4.8.
40
Cei mai vechi comentatori ai Legii celor XII Table au fost Sextus Aelius
Paetus Catus şi Acilius Sapiens. în vremea lui Cicero, cei mai avizaţi comentatori
ai Legii celor XII Table au fost Quintus Mucius Scaevola şi Servius Sulpicius
Rufus1. în epoca principatului, comentarii deosebit de valoroase au scris Labeo şi
Gaius.
Această lege, pe care se sprijină impresionantul edificiu al dreptului roman, nu
a fost abrogată niciodată. Din punct de vedere formal, ea a fost în vigoare vreme de
11 secole. în realitate, către sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică, în contextul
evoluţiei generale a societăţii romane, când ideile şi instituţiile juridice cunosc o
radicală abstractizare şi subiectivizare, multe din dispoziţiile sale au devenit inapli

cabile. Astfel în vremea lui Cicero, edictul pretorului luase locul vechiului drept
quiritar.
Pe de altă parte, magistraţii şi jurisconsulţii au invocat adesea texte din lege
pentru a soluţiona noile situaţii de viaţă. Printr-o interpretare subtilă şi printr-o
abilă adaptare, multe din texte au căpătat o nouă finalitate, fiind aplicate la cazuri
pe care nu le-au avut în vedere în momentul adoptării legii12.
IC
§ 4. EDICTELE MAGISTRAŢILOR EM
9. Magistraţii romani aveau dreptul să publice, la intrarea în funcţie, un edict
(ius edicendi), valabil pe timp de un an, prin care arătau cum vor conduce domeniul
lor de activitate şi ce procedee juridice vor utiliza3.
AD
La origine, edictele erau date în formă orală, ceea ce explică etimologia cu
vântului edict (ex dicere), pentru ca, începând din secolul al IlI-lea î. Hr., să fie
afişate pe table de lemn vopsite în alb (album). Pe lângă edictele valabile timp de
un an, cât dura şi magistratura, se dădeau şi edicte ocazionale, valabile pentru un
AC
număr de zile (ex., cu ocazia unor sărbători). Edictele valabile pe durata întregului
an se numeau perpetue (edicta perpetua), iar celelalte neprevăzute (edicta repen-
tina ).
între edictele date de către magistraţii romani, edictul pretorului prezintă un
Z
interes deosebit, deoarece pretorul exercită, prin excelenţă, atribuţiuni cu caracter

U
judiciar. Ceilalţi magistraţi deşi aveau unele atribuţiuni judiciare, îşi desfăşurau
principala activitate în domeniul administrativ, aşa încât edictele lor nu prezintă un
interes special pentru studiul dreptului privat roman.
Prin edictele lor, pretorii, cel urban şi cel peregrin, puneau la dispoziţia părţilor
cele mai potrivite mijloace procedurale pentru ca ele să-şi poată valorifica preten
ţiile legitime. Către sfârşitul epocii vechi, când dreptul quiritar devine inaplicabil,
activitatea pretorului a căpătat o importanţă tot mai mare, deoarece ori de câte ori
dreptul civil nu oferea un procedeu adecvat în scopul valorificării unor pretenţii
legitime, el crea mijloace noi, sancţionând pe cale procedurală noi drepturi subiec
1D. 1.2.2.38; G. Hanard, op. cit., p. 48.

2 L evy-Bruhl, Revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1925, p. 543.
3 U. B rasiello, At ti del cortgresso internaţionale di diritto romano e di storia del diritto, II,
Verona, 1948, p. 149.
41
tive. Pe această cale pretorul a influenţat evoluţia instituţiilor de drept civil, adap-
tându-le la noile realităţi economice şi sociale1. în acelaşi timp, tot pe cale indirec
tă, pretorul a creat şi instituţiile juridice noi care, spre sfârşitul republicii, s-au
constituit în sistemul dreptului pretorian, ca o replică dată dreptului civil.
Instituţiile dreptului pretorian au fost introduse pe cale ocolită deoarece,
potrivit concepţiei romane, exprimată în adagiul praetor ius facere non potest,
magistraţii judiciari nu puteau introduce noi reglementări juridice. Pe de altă parte,
vechile reglementări, pe care clasa dominantă le prezenta ca imuabile, nu mai
puteau fi aplicate în practică, astfel încât pretorul, în virtutea rolului său creator, a
creat aparenţa că dreptul civil continuă să rămână în vigoare, dar, prin utilizarea

unor mijloace procedurale, l-a adaptat la noile realităţi12.
Nu întâmplător romaniştii afirmă că dreptul privat roman a evoluat pe cale
procedurală. Aşa cum vom vedea în cea de a doua parte a manualului, procedura
civilă romană a jucat rolul unui filtru care a permis rămânerea în vigoare a vechiu
lui drept, dar i-a dat o nouă finalitate.
întrucât edictele erau valabile pe un singur an, ele îşi pierdeau caracterul obli
IC
gatoriu la intrarea în funcţie a noului pretor. în practică însă, pretorul nou ales
prelua din vechiul edict dispoziţiile care se dovediseră utile. Aşa se explică faptul
EM
că, prin preluarea succesivă de la un pretor la altul, anumite dispoziţii s-au stator
nicit definitiv în edict3. Datorită acestor practici, partea veche a edictului, moştenită
de la predecesori, se numea edictum vetus sau translaticium, iar noile dispoziţii
purtau numele de pars nova sau edictum novum.
AD
10. Sistematizarea edictului pretorului. Jurisconsultul Salvius Iulianus, dând

curs ordinului împăratului Hadrian, a redactat edictul pretorului urban într-o formă
definitivă4. Noul edict, aşa cum a fost redactat de către Salvius Iulianus, s-a numit
AC
edictum perpetuum, cu sensul de edict permanent, de la ale cărui dispoziţii pretorii

nu se puteau abate.
Pretorii şi-au păstrat ius edicendi şi după sistematizarea lui Salvius Iulianus
dar, în noile condiţii, dreptul lor se mărginea la a propune edictul spre aplicare, fără
Z
a-i mai aduce modificări. Aşadar, sistematizarea edictului pretorului marchează

U
momentul în care pretorul încetează să mai desfăşoare o activitate creatoare şi dă

expresie voinţei împăratului de a concentra întreaga putere în mâinile sale.
Termenul de sistematizare a edictului este oarecum nepotrivit deoarece, în fapt,
Salvius Iulianus a introdus puţine modificări. De altfel, o modificare efectivă a
textelor edictului ar fi fost imposibilă deoarece, prin elasticitatea şi eficacitatea lui,
edictul pretorului era principalul instrument de echilibru în sistemul dreptului roman.
Textul edictului pretorului nu ne-a parvenit pe cale directă, dar el a fost recon
stituit pe baza comentariilor făcute de către jurisconsulţi. Se pare că cea mai reuşită
1 D. 1.1.7.1.
2 G. A. MASCHI, Studi in onore di Biondo, III, Milano, 1965, p. 413.
3 R. M onier, Manuel elementaire de droit romain, I, Paris, 1954, p. 51.
4 P. de F rancisci, Bulletino deU’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja", 83, Milano,
1960, p. 39; P. Pichonaz, op. cit., p. 36-37.
42
reconstituire îi aparţine lui Otto Lenei. Edictul perpetuu, aşa cum a fost reconstituit
de către Otto Lenei, cuprinde patru părţi: prima parte priveşte organizarea proce
selor, partea a doua mijloacele procedurale de drept civil, partea a treia mijloacele
procedurale de drept pretorian, iar partea finală executarea sentinţei.
11. Raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian. Raportul dintre cele
două rânduieli juridice romane este exprimat într-o celebră definiţie cuprinsă în
Digeste: „Ius praetorium est quodpraetores introduxerunt adiuvandi vel supplendi
vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam ” (Dreptul pretorian
este acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni in ajutorul dreptului civil, pen

tru a-1 completa şi îmbunătăţi conform binelui public)1.
Aşa cum rezultă din această definiţie, cel puţin în sens formal, pretorul nu are
posibilitatea de a crea drept, activitatea sa mărginindu-se la influenţa pe care o
exercită asupra dreptului civil12. în realitate, edictul pretorului este un veritabil izvor
de drept, dar are o funcţionalitate specifică. Specificul dreptului pretorian se ex
primă prin aceea că îşi găseşte identitatea proprie numai în raport cu dreptul civil,
IC
în acest sens, Marcianus afirmă că dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil
(nam et ipsum ius honorarium viva vox est iuris civilis)3.
Această relaţie specifică este reflexul conservatorismului romanilor4.
EM
Pe de altă parte, noua configuraţie a societăţii romane de la sfârşitul republicii
reclama alte soluţii juridice. Contradicţia ivită între caracterul conservator al drep
tului civil şi noua fizionomie a producţiei şi schimbului de mărfuri, a fost rezolvată
AD
prin edictul pretorului. Ori de câte ori pretorul constata ca pretenţiile părţilor erau
întemeiate, dar nu aveau o sancţiune juridică în dreptul civil, le oferea, totuşi, o ac
ţiune sau o excepţiune, sancţionând astfel noi drepturi subiective. Această cale
AC
indirectă de sancţionare a unor drepturi subiective echivalează cu extinderea sferei

de reglementare juridică.
Iniţial, pretorul s-a mărginit să introducă în edict unele procedee care să
înlesnească aplicarea dispoziţiilor de drept civil. Acest sistem de influenţare a re
Z
glementării juridice s-a numit adiuvandi iuris civilis gratia (pretorul vine în spri
jinul dreptului civil).
U
Mai târziu, pretorul a adoptat unele măsuri de natură să completeze dreptul

civil. în acest scop, pornind de la dispoziţiile cuprinse în lege, pretorul introducea
principii sau mijloace procedurale noi, ajungând la soluţii pe care legea nu le putea
avea în vedere în momentul adoptării sale. De data aceasta el proceda supplendi
iuris civilis gratia (completarea dispoziţiilor de drept civil).
în unele cazuri, când reglementările de drept civil erau vădit anacronice, preto
rul le modifica direct procedând corrigendi iuris civilis gratia5.
1 D. 1.1.7.1; B r . Schmidlin, op. cit., p. 28.

2 G aius, 3.32.
3 D. 1.1.8.
4 R. VON. IHERING, L ’esprit de d ro it romain dans Ies diverses phases de son developpement, II,
Paris, 1886, p. 63.
5D. 1.1.7.1.
43
La sfârşitul epocii vechi şi la începutul epocii clasice, distincţia dintre institu
ţiile dreptului civil şi cele ale dreptului pretorian era clară, dar, cu timpul, în cadrul
unui proces de unificare, cele două rânduieli juridice s-au apropiat până la conto
pire1. Datorită acestei tendinţe, în epoca lui Justinian apar instituţii care nu mai pot
fi încadrate nici în sfera dreptului civil, nici în sfera dreptului pretorian.
§ 5. JURISPRUDENŢA
12. Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului creată de către jurisconsulţi (iuris con
sulţi) prin interpretarea dispoziţiilor cuprinse în legi12.

Jurisconsulţii3 erau oameni de ştiinţă în măsură să interpreteze cu inge
niozitate şi subtilitate normele de drept, pe baza cărora se judecau diferite cazuri
concrete, dar nu aveau un statut de jurişti în sensul tehnic al cuvântului. Cu toate
acestea, activitatea lor avea un rol important în procesul de aplicare şi de creare a
dreptului.
Până către sfârşitul epocii vechi a dreptului roman, activitatea jurisconsulţilor
IC
se mărginea la indicarea normelor care urmau a fi aplicate în practică, a formelor
solemne proprii fiecărui proces şi a cuvintelor solemne care trebuiau pronunţate de
către părţi pentru a se ajunge la rezultatul dorit4. EM
In epoca clasică, ştiinţa dreptului ocupa locul central în cadrul ideologiei, ceea
ce conferă un profil aparte culturii spirituale a romanilor. înclinaţi în mod vădit că
tre aspectele practice ale vieţii sociale, cărturarii romani, aproape fără excepţie, au
AD
fost mai mult sau mai puţin, cunoscători ai dreptului. Locul ocupat de jurisconsulţi
în cadrul ideologiei vremii nu poate fi explicat însă numai în lumina spiritului
practic (de ce nu şi procesiv?) al romanilor.
Rolul precumpănitor al jurisprudenţei, în raport cu alte sfere ale gândirii, apare
AC
şi ca un reflex al faptului că situaţiile noi, ivite în condiţiile dezvoltării producţiei,

nu puteau fi soluţionate pe baza unor texte adoptate cu multe secole în urmă. în
această situaţie, jurisconsulţii s-au străduit şi au reuşit să găsească în textele ve
chilor legi mijloacele care printr-o fină interpretare să poată fi utilizate în scopul
Z
soluţionării cazurilor noi5. Adeseori, rezultatul interpretării jurisconsulţilor se înde

U
părtează vădit de sensul originar al legilor, uneori este chiar opus. Ducând până la
ultimele consecinţe resursele oferite de tehnica juridică, jurisconsulţii au creat un
drept nou, corespunzător noii fizionomii a societăţii romane, sub aparenţa că, inter
pretează vechile reglementări6.
13. Jurisprudenţa sacrală. Timp de mai multe secole numai pontifii au
cunoscut zilele faste (în care se judecau procese) şi formulele solemne pe care păr
1Inst. 2.10.3.
2 B. Biondi, Bulletino d e ll’Istituto d i diritto romano „ Vittorio Scialoja”, Milano, 43,1953, p. 136.
3 A. Magelan, op. cit., p. 106.
4 D. 1.2.2.6.
5 C icero, De orat., 48, 2.12.
6 Pomponiu afirmă că jurisprudenţa este un adevărat izvor de drept (D.1.2.2.12).
44
ţile aflate în litigiu erau obligate să le pronunţe1. Prin urmare, ori de câte ori doreau
să se judece, cetăţenii se adresau pontifilor pentru a afla ce formule solemne sunt
necesare în cazul lor; aşa cum vom vedea la materia procedurii, fiecărui tip de
proces îi corespundeau anumite formule solemne12. Fiind singurii în măsură să ofere
lămuriri în legătură cu desfăşurarea proceselor, pontifii deţineau, fireşte, şi mono
polul ştiinţei dreptului.
Câtă vreme jurisprudenţa a avut un caracter religios, aflându-se sub semnul
spiritului conservator şi părtinitor al pontifilor, nu a putut face progrese notabile.
De altfel, pontifii interpretau şi normele religioase fiind direct interesaţi să menţină
confuzia dintre drept şi religie.

14. Jurisprudenţa laică în epoca veche. în anul 301 î. Hr., Gnaeus Flavius,
libertul lui Appius Claudius Caecus, a divulgat formulele solemne şi zilele faste
prin afişarea în forum3.
După aşa-numita „divulgare” a dreptului procesual de către Gnaeus Flavius,
orice persoană a dobândit accesul la formulele solemne în baza cărora se făcea in
terpretarea dreptului. Drept urmare, aria celor preocupaţi de studierea problemelor
IC
legate de aplicarea dreptului s-a extins tot mai mult4. Pe de altă parte, s-a schimbat
şi optica jurisconsulţilor, în sensul că nu se mai limitau la interpretarea dispoziţiilor
EM
din Legea celor XII Table, ci desfăşurau o activitate creatoare, adaptând aceste dis
poziţii la cerinţele mereu schimbătoare ale vieţii. Prin subtila interpretare a tehnicii
juridice, oamenii de ştiinţă au creat noi instituţii de drept, schimbând finalitatea ve
chilor reglementări. Pe de altă parte, încă de la sfârşitul epocii vechi, jurisprudenţa
AD
a devenit un izvor formal de drept56.

în ciuda progreselor realizate, jurisprudenţa veche avea un caracter empiric, de
speţă; jurisconsulţii nu se preocupau de extragerea unor principii generale sau de
AC
elaborarea unor lucrări sistematice. Soluţiile de speţă, la care ajungeau jurisconsulţii,

erau difuzate fie prin scrieri, fie prin prelegeri oferite celor care doreau să le asculte.
Pe lângă munca de cercetare propriu-zisă, jurisconsulţii desfăşurau o activitate
cu implicaţii practice. Această formă de activitate era desemnată prin termenii:
Z
respondere, cavere şi agere.

In sfera lui respondere intrau consultaţiile juridice date cetăţenilor în cele mai
U
variate domenii. Ele erau atât de apreciate, încât Cicero spunea că locuinţa juris
consultului este oracolul întregii cetăţi (domus iuris consulţi totius oraculum civitatisf.
Cavere desemnează explicaţiile date cetăţenilor în legătură cu forma actelor
juridice, iar agere se referă la îndrumările date judecătorilor cu privire la felul în
care trebuie condus un proces7.
1 T itus Lrvius, 9.45.5; D.l.2.2.6; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 6-8.

2 C icero, 2,7; R. von Ihering, op. cit., I, p. 300.
3 V l . Hanga, Cetatea celor şapte coline, Bucureşti, 1957, p. 185.
4D 1.2.2.35.
5 Cicero, De orat, 1.45,48; V. M axim , Hist., 2.5.2.; I. S. P ereterski, Digestele lui Justinian,
Bucureşti, 1958, p. 23.
6 Cicero, De orat., 1.45.
7 L evy-Bruhl, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1962, p. 10.
45
Informaţii despre activitatea jurisconsulţilor din epoca veche (veteres), ca şi a
celor de la începutul epocii clasice, ne-au parvenit printr-un fragment din lucrarea
lui Pomponius, cuprins în Digestele lui Justinian1.
Sextus Aelius Paetus Catus a scris un comentariu asupra Legii celor XII Table,
intitulat Tripertita, pe care jurisconsulţii de mai târziu l-au socotit leagănul dreptului.
Quintus Mucius Scaevola este considerat cel mai mare jurisconsult al vremii
sale (sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului I î. Hr.). Dintre lucrările sale
menţionăm liber singularis şi ius civile, adevărate modele pentru jurisconsulţii de
mai târziu. El face primele cercetări cu caracter ştiinţific (definiţii, sinteze) în isto
ria jurisprudenţei romane12.

Aquilius Gallus, contemporan şi prieten cu Cicero, a creat, în spiritul echităţii,
acţiunea de doi (actio de dolo).
Servius Sulpicius Rufus este un remarcabil comentator al edictului pretorului,
apreciat şi pentru spiritul său didactic.
Alfenus Varro a scris o lucrare intitulată Digeste. El s-a remarcat prin iscusinţa
cu care soluţiona cazurile practice.
IC
15. Ju risp ru d e n ţa în epoca clasică. în epoca clasică, jurisprudenţa a atins
EM
culmea strălucirii sale3. Spre deosebire de ştiinţa juridică modernă, caracterizată în
tre altele, prin incursiuni istorice şi consideraţii de ordin teoretic, ştiinţa dreptului
clasic roman are un pronunţat caracter practic. Pornind de la anumite speţe, juris
consulţii au constatat existenţa unor elemente comune în baza cărora, printr-o
AD
puternică sinteză, au formulat reguli şi principii juridice.

Pentru a aduce o regulă de drept până la ultimele consecinţe, jurisconsulţii cla
sici combinau diferite cazuri creând speţe dintre cele mai complicate. Aşadar, o re
AC
gulă de drept era recunoscută ca atare numai dacă oferea soluţii pentru toate ca
zurile imaginabile într-un domeniu. Permanenta raportare a principiilor juridice la
realitatea socială a prilejuit cristalizarea lor în funcţie de cerinţele practicii. Crearea
unor construcţii juridice simetrice, abstracte şi subiectivizate, efectuarea unor am
Z
ple sinteze, formularea de reguli şi principii generale, sistematizarea pe baza lor a

U
întregii materii cercetate, constituie o operă dinamică şi reflectă preocuparea juris

consulţilor de a oferi soluţii adecvate celor mai diverse cazuri.
La începutul epocii clasice s-au format două şcoli de drept, cu sensul de
curente ale gândirii juridice, preocupate de soluţionarea problemelor controver
sate4. Şcoala sabiniană a fost fondată de către Caius Ateius Capito, iar cea
proculiană de către Marcus Antistius Labeo5. Şcoala sabiniană şi-a luat numele de
la Massurius Sabinus, succesor al lui Capito la conducerea sa, şi avea o orientare
1 Liber singularis enchiridii (D. 1.2.2.).

2 v. G. Lepointe, Quintus Mucius Scaevola, Paris, 1926.
3 L. B oulard, Salvius Iulianus, Paris, 1903, p. 9; P. Krueger, op. cit., p. 197; V l . Hanga, Drept
privat roman, Bucureşti, 1978, p. 82.
4 D. 12.2.47; v. P. COLLINET, Histoire de l ’ecole de droit de Beyrout, Paris, 1925; V l. H anga,
Studia Universitatis, Babeş-Bolyai, 1959, 56.
5 A. G uarino, Labeo, Napoli, 1,1955, p. 49.
46
conservatoare, tradiţionalistă. Dimpotrivă, şcoala proculiană, numită astfel după
Proculus, un celebru reprezentant al ei, avea o orientare progresistă, cu preocupări
pentru introducerea unor inovaţii, pentru generalizare şi sistematizare.
Aceste orientări au numai un caracter de tendinţă şi nu se întemeiază pe con
cepţii fundamentale deosebite. în fapt, proculienii apar, uneori, mai conservatori
decât sabinienii. întrucât cele două scoli nu aveau o organizare administrativă, iar
statutul lor era dat numai de unitatea de metodă şi idei, pe la jumătatea secolului al
II-lea e.n. au dispărut din viaţa juridică romană.
între jurisconsulţii clasici se situează la loc de frunte Capito şi Labeo, fondato
rii celor două şcoli de drept.

Massurius Sabinus a scris o lucrare foarte apreciată, intitulată libri tres iuris
civilis, asupra căreia jurisconsulţii de mai târziu au făcut comentarii valoroase,
denumite libri ad Sabinum.
Caius Cassius Longinus a fost elevul lui Massurius Sabinus şi s-a bucurat de
un mare prestigiu, dovadă că, la un moment dat, şcoala sabiniana era cunoscută şi
IC
sub numele de şcoala casiană.
Salvius Iulianus a trăit în vremea lui Hadrian şi a codificat, din ordinul aces
tuia, edictul pretorului1. EM
Pomponius a trăit în vremea lui Antonin Piui şi a scris liber singularis enchi-
ridii, foarte importantă pentru cunoaşterea jurisprudenţei vechi şi a unei părţi din
jurisprudenţa clasică.
AD
Gaius a trăit, de asemenea, în epoca lui Antonin Piui şi a scris mai multe lu
crări, dintre care una, numită Institutiones, ne-a parvenit pe cale directă. întrucât nu
se ştie nimic precis despre originea şi viaţa sa, au fost emise numeroase ipoteze12.
AC
Astfel, s-a susţinut că Gaius ar fi una şi aceeaşi persoană cu Caius Cassius Longi
nus. S-a afirmat, de asemenea, că Gaius ar fi originar din Grecia. Trebuia luată în
considerare şi preocuparea că Gaius ar fi de origine dacă3. Cert este că jurisconsulţii
din epoca sa nu l-au menţionat, deşi în secolul al V-lea se bucura de mare faimă4.
Z
Institutele lui Gaius au fost descoperite în anul 1816 de către romanistul

Niebuhr la biblioteca episcopală din Verona, pe un manuscris palimpsest (textul
U
originar a fost şters şi în locul său a fost scrisă o altă lucrare)5. Pentru a se descifra
textul originar, au fost aplicaţi anumiţi reactivi chimici, care au deteriorat m anu
scrisul. în anul 1933 s-a descoperit în Egipt un fragment din aceeaşi lucrare, cunos
cută sub numele de Noul Gaius sau Gaius din Egipt.
Aemilius Papinianus a trăit la sfârşitul secolului al II-lea si începutul secolului
al IlI-lea, epocă în care jurisprudenţa a ajuns la apogeu6.
1 P. de Francisci, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 7, 1941, p. 185.

2 v. C. St . T omulescu, Importanţa lui Gaius din Egipt, Bucureşti, 1963.
3 A. P opescu, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 39, 1973, p. 496-511.
4 Inst., 4.18.5.
5 E. A lbertino , A tti del congresso internazionale di dirito romano, Roma, 1934, p. 495;
P. COLLINET, Revue historique de droitfranqais et etranger, Paris, 1934, p. 96.
6 C. 6.37.12.
47
Papinianus a fost considerat de către contemporani drept cel mai mare juris
consult (primus omnium), părere însuşită şi de către cercetătorii moderni. Riguro
zitatea gândirii şi precizia metodei sale de cercetare se afirmă cu rezultate strălucite
în lucrările cu caracter cazuistic (Questiones şi Responsa).
Iulius Paulus, contemporan cu Papinian, este cel mai productiv dintre juriscon
sulţi1. Peste 2 000 de fragmente din lucrările sale (libri ad edictum şi litri ad
Sabinum) au fost utilizate în alcătuirea Digestelor lui Justinian.
Ulpius Domitius, contemporanul şi rivalul lui Paul, se remarcă printr-un stil
concis şi accesibil, motiv pentru care lucrările lui sunt utilizate la întocmirea Di
gestelor lui Justinian, chiar mai mult decât cele ale lui Paul12.

Ultimul mare jurisconsult clasic a fost Modestinus, care a trăit în secolul al III-lea.
Jurisconsulţii clasici s-au remarcat printr-o activitate deosebit de laborioasă,
prin calităţi excepţionale, exprimate în capacitatea de analiză şi sinteză, de genera
lizare şi sistematizare, prin logica severă cu care rezolvau diferite controverse, prin
raţionalismul juridic limpede şi elegant, ca şi prin precizia cu care fixau sensul con
ceptelor juridice.
IC
16. L ucrările jurisconsulţilor clasici. Lucrările jurisconsulţilor clasici ne sunt
EM
cunoscute numai în parte, deoarece, cu unele excepţii, nu ne-au parvenit pe cale di
rectă, ci numai indirect, prin fragmentele cuprinse în Digestele şi Institutele lui
Justinian.
Deşi foarte numeroase şi foarte variate în conţinutul lor, aceste lucrări pot fi
AD
clasificate pe anumite categorii.

Institutiones sunt manuale elementare de drept în cuprinsul cărora sunt ex
puse instituţiile dreptului civil şi pretorian (Gaius, Ulpian).
AC
Colecţiile de questiones sunt scrieri cu caracter cazuistic care prezintă speţe

imaginare, create în scopul de a valorifica subtilitatea gândirii juridice (Salvius
Iulianus, Papinianus).
Sententiae sunt lucrări utilizate atât în învăţământ, cât şi în practică
Z
(Papinianus, Paulus, Ulpianus).

U
Comentariile ad edictum cercetează edictul pretorilor şi pe cel al edililor

curuli.
Digestele sunt lucrări cu caracter enciclopedic, cuprinzând dreptul civil şi
dreptul pretorian (Salvius Iulianus, Ulpius Marcellus).
17. Ju risp ru d e n ţa în epoca postclasică. în epoca postclasică asistăm la
decăderea jurisprudenţei ca urmare a descompunerii societăţii sclavagiste romane3.
O dată cu introducerea sistemului politic de tip despotic în care voinţa împăratului
constituia singurul izvor de drept, ştiinţa dreptului este împinsă la periferia vieţii
juridice.
1 E. VOLTERRA, Atti del congresso internazionale di diritto romano, Bologna, I, 1935, p. 162.
2 ArangioRuiz, Bulletino dett’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja”, Milano, 30,1921, p. 178.
3 I. S. P ereterski, op. cit., p. 31.
48
Activitatea jurisconsulţilor se rezumă la compilaţii sau la alcătuirea unor ex
trase din lucrările jurisconsulţilor clasici.
18. Ius publice respondendi. încă din epoca veche, jurisconsulţii acordau
consultaţii în probleme de drept, atât judecătorilor, cât şi particularilor, dar aceste
consultaţii nu aveau caracter obligatoriu.
în epoca împăratului August, jurisconsulţii ataşaţi politicii imperiale au fost
învestiţi cu dreptul de a da consultaţii oficiale (ius respondendi ex auctoritate prin-
cipis)1. Aceste consultaţii aveau caracter obligatoriu, în sensul că judecătorii erau
ţinuţi să soluţioneze cazurile conform răpunsurilor pe care le primeau de la juris

consulţii învestiţi cu ius publice respondendi. Potrivit sistemului creat de către
August, aceste consultaţii erau obligatorii numai pentru cazurile în care au fost
date, nu şi pentru cazurile similare.
împăratul Hadrian a extins sistemul, hotărând că răspunsurile cu caracter oficial
vor fi obligatorii nu numai pentru speţa în discuţie, ci şi pentru speţele similare12,
IC
începând din acest moment se poate afirma că răspunsurile date de către jurisconsulţii
învestiţi cu ius publice respondendi au devenit izvoare de drept în sens formal3.
EM
19. Legea citaţiunilor.4 Deoarece jurisconsulţii din epoca postclasică nu se
mai preocupau de soluţionarea cazurilor noi, practicienii îşi motivau hotărârile pe
baza textelor clasice. în această situaţie, fie părţile, fie avocaţii, în dorinţa de a
AD
obţine câştig de cauză, citau în faţa judecătorilor texte falsificate. Asemenea prac
tici erau posibile, deoarece jurisprudenţa clasică era foarte vastă, iar judecătorii nu
o puteau cunoaşte în amănunt.
AC
în dorinţa de a pune capăt falsificărilor de texte, împăratul Valentinian

al III-lea a dat în anul 426 legea citaţiunilor. Legea a confirmat autoritatea lucră
rilor următorilor jurisconsulţi; Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin. Potrivit
dispoziţiilor legii, părţile sau avocaţii nu puteau invoca în sprijinul afirmaţiilor
Z
lor texte din operele altor jurisconsulţi. S-a considerat că lucrările celor cinci
U
jurisconsulţi clasici sunt cunoscute în detaliu de către judecători, iar falsurile vor
fi uşor de depistat.
în cazul unor soluţii controversate, judecătorul era obligat să urmeze părerea
majorităţii. Dacă doi jurisconsulţi aveau o părere, doi ofereau o soluţie diferită, iar
cel de al cincilea nu se pronunţa, judecătorul era obligat să urmeze părerea lui
Papinian. Atunci când cel ce nu se pronunţa era chiar Papinian, judecătorul avea
dreptul să opteze pentru una din cele două opinii.
1 D. 1.2.2.48; K. T uori, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LI, 2004, p. 296;
R. Robaye, op. cit., p. 47.
2 L evy-Bruhl, Revue historique de d ro it franqais et etranger, Paris, 1962, p. 13.
3 Gaius, 1.7.
4 C. Th . 1.4.1; J. G audemet, op. cit., p. 747; L evy-Bruhl, op. cit., p. 10.
49
§ 6. SENATUSCONSULTELE
20. P ână la îm p ă ra tu l H ad rian , hotărârile adoptate de senat nu erau izvoare
de drept în sens formal. Practic, încă din epoca foarte veche, senatul a influenţat
procesul de legiferare1. Se ştie că în epoca veche legile nu intrau în vigoare fără
aprobarea senatului. Prin urmare, atunci când o lege venea în contradicţie cu intere
sele proprietarilor de sclavi, senatul refuza să o ratifice.
Senatul putea influenţa procesul de elaborare a dreptului şi prin intermediul
edictului pretorului12. Adeseori, senatul ordona pretorului să introducă anumite dis
poziţii în edict. Pretorul, care aparţinea aceleiaşi categorii sociale cu senatorii, şi,

prin urmare, avea aceleaşi interese generale, dădea curs recomandărilor primite,
îmbrăcându-le în formă juridică.
21. P rin reform a lui H adrian, hotărârile senatului (senatusconsulte) au de
venit izvoare de drept şi în sens formal3. Această reformă este oarecum în
contradicţie cu locul pe care senatul îl ocupă în statul roman la acea epocă.
Aparent, competenţa senatului sporea. în fapt, senatul era o simplă anexă a politicii
IC
imperiale, iar împăratul legifera conform bunului său plac, sub aparenţa că institu
ţiile tradiţionale continuă să-şi desfăşoare activitatea.
în vederea adoptării unui senatusconsult, împăratul sau un reprezentant al său
EM
prezentau propunerea în faţa senatului, după care senatul vota automat. De cele mai
multe ori, după prezentarea proiectului de senatusconsult, împăratul părăsea incinta
senatului fără să mai aştepte rezultatul votului. Datorită acestei proceduri de adop
AD
tare a lor, senatusconsultele au fost desemnate şi prin termenul de orationes

(simple discursuri).
§ 7. CONSTITUŢIUNILE IMPERIALE
AC
22. L a începutul epocii principatului, edictele afişate de către împăraţi aveau

un regim oarecum similar cu cel al edictelor altor magistraţi, în sensul că erau va
labile numai pe timpul vieţii autorilor lor. începând cu epoca lui Hadrian, constitu
Z
ţiile imperiale au căpătat putere de lege4.

Potrivit unui text din Gaius, constitutio principis est quod imperator decreto
U
vel edicto vel epistula constituit (constituţia imperială este ceea ce împăratul hotă
răşte prin decret, prin edict sau prin scrisoare).
23. C onstituţiunile im periale sunt de patru feluri: edicte, mandate, decrete şi
rescripte5.
Edicta. Edictele cuprindeau dispoziţii cu caracter general, pe care împăratul le
dădea fie în domeniul dreptului public, fie în domeniul dreptului privat.
1 S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 22, 1956, p. 325.

2 I. P opescu-Spineni, Chestiuni de drept roman, Bucureşti, 1932, p. 13.
3 D. 18.1.2.1; Gaius, 1.4; N. A. M aşchin, op. cit., p. 327; R. M onier, op. cit., p. 75.
4 Gaius, 1.5; D. 1.3.31; P. de F rancisci, Bulletino dell’Istituto de diritto romano „Vittorio
Scialoja”, Milano, 34, 1925, p. 321; G. Hanard, op. cit., p. 54; J. Gaudemet, op. cit., p. 58.
5 Inst. 1.2.6; F. de V isscher, Acta congresus juridici intemationalis, I, Roma, 1935, p. 53.
50
M a n d ata . Mandatele erau instrucţiuni date înalţilor funcţionari de stat atât
în domeniul administrativ, cât şi în cel penal. în unele cazuri, asemenea instruc
ţiuni căpătau un caracter permanent, dobândind valoare de norme sau principii de
drept.
D ecreta. Decretele erau hotărâri judecătoreşti date de către împărat73. îm
păratul avea şi atribuţia de a judeca procese, iar hotărârile sale se bucurau de o
mare autoritate, datorită poziţiei pe care împăratul1 o deţinea în stat şi, pe de altă
parte, datorită faptului că erau date după consultarea unor jurisconsulţi eminenţi.
De regulă, hotărârile pronunţate de către împărat erau obligatorii numai pentru

părţi. în unele cazuri însă, cu ocazia pronunţării hotărârii, împăratul formula o nouă
regulă de drept, care devenea obligatorie. în asemenea cazuri, decretele erau iz
voare de drept.
R escripta. împăraţii, ca şi jurisconsulţii, puteau da consultaţii în probleme de
drept12. Răspunsurile date magistraţilor îmbrăcau forma unor scrisori (epistula).
Cele adresate particularilor erau scrise chiar sub textul cererii. Anumite rescripte
IC
cuprindeau şi reguli cu caracter general. Aceste rescripte, întrucât aveau o valoare
aparte, erau sistematizate şi publicate (liber rescriptorum).
EM
C apito lul II
OPERA LEGISLATIVĂ A LUI IUSTINIAN
AD
§ 1. IMPORTANŢA OPEREI LEGISLATIVE A LUI JUSTINIAN

AC
24. în dorinţa de a revitaliza societatea romană, aflată în ultimul stadiu

al descompunerii, împăratul Justinian a iniţiat o uriaşă operă de sistematizare
a dreptului clasic şi postclasic, astfel încât să poată fi aplicat la realităţile secolului
al VI-lea d.Hr.3.
Z
Justinian era încredinţat că prin reintroducerea dreptului clasic va reuşi să trans

figureze viaţa economică şi socială a imperiului roman şi va stăvili procesul de
U
descompunere a sistemului sclavagist. Desigur, efortul împăratului nu a avut conse

cinţele scontate nici pe planul relaţiilor economice, nici pe cel al structurilor sociale,
deoarece procesul de trecere la formaţiunea socială feudală nu a putut fi frânat.
Pe un plan istoric general însă, legislaţia lui Justinian a avut o importanţă ines
timabilă pe care nimeni n-o putea bănui la acea epocă. Aşa cum se ştie, documen
tele dreptului clasic, împreună cu alte creaţii ale culturii spirituale romane, au pierit
în cea mai mare parte. Din fericire, Digestele lui Justinian, cea mai importantă
1 Gaius, 4.139.
2 C. 1.14.12; C icero, De leg, 3.19.44; P. P ichonaz, op. cit., p. 37-38.
3 v. F. L ot, La f in du monde antique et le debut du moyen age, Paris, 1968; S. Mazzariano,
La fin e del mondo antico, Milano, 1959; P. P etit , H istoire generale de l ’Em pire romain, Paris, 1974;
E. Stein , H istoire du Bas-Empire, /-//, Paris-Buxelles, 1949-1959; I. P opescu Spineni, Sur l ’origine
ethnique de Justinien, Atena, 1930.
51
lucrare a întregii opere legislative, ne-au parvenit pe cale directă. Or, aşa cum vom
vedea, Digestele cuprind numeroase fragmente din lucrările jurisconsulţilor clasici,
prin intermediul cărora umanitatea a putut cunoaşte şi valorifica tezaurul gândirii
juridice romane.
Tot aşa, constituţiunile imperiale cuprinse în Codul lui Justinian ne dau posi
bilitatea să cunoaştem evoluţia ideilor şi instituţiilor juridice atât în domeniul
dreptului public, cât şi în cel al dreptului privat.
§ 2. CODIFICĂRILE REALIZATE ÎN EPOCA PREJUSTINIANĂ

25. încă de la sfârşitul secolului al III-lea d.Hr. s-au făcut unele încercări de

sistematizare a dreptului roman atât de către stat, cât şi de către persoane particu
lare1. Aceste iniţiative a avut la origine conştiinţa decăderii dreptului în epoca post-
clasică, precum şi dorinţa de a reînvia gândirea juridică proprie epocii clasice12.
Menţionăm în acest sens: Codul Gregorian, Codul Hermogenian şi Codul Theodosian.
Codul Gregorian a fost elaborat, probabil, între anii 291 şi 294, de către
Gregorius; el cuprinde constituţiunile imperiale date din epoca împăratului Hadrian
IC
până în anul 291.
Codul Hermogenian a fost întocmit în anul 295 de către Hermogenianus şi
EM
pare a fi o continuare a Codului Gregorian. Atât Gregorius, cât şi Hermogenianus
au fost profesori la Facultatea de drept din Beirut.
Codul Theodosian este o culegere oficială de constituţiuni imperiale, alcătuită
din ordinul împăratului Theodosiu al II-lea în anul 43 83. Codificarea cuprinde
AD
constituţiunile imperiale date de la Constantin cel Mare până la Theodosiu al II-lea.

Cele mai multe constituţiuni se referă la dreptul public, dreptul privat ocupând un
loc secundar. Lucrarea este formată din 18 cărţi, cărţile sunt împărţite în titluri, iar
AC
titlurile în constituţiuni aşezate în ordine cronologică, indiferent dacă erau în vi

goare sau erau abrogate.
§ 3. LEGISLAŢIA LUI JUSTINIAN

Z
26. Opera legislativă a lui Justinian cuprinde patru lucrări: Codul, Digestele,
U
Institutele şi Novelele. Primele trei lucrări au fost alcătuite între anii 528 şi 534, iar
ultima, deşi cuprinde o parte din legislaţia lui Justinian, a fost alcătuită după
moartea împăratului de către persoane particulare.
27. C odul (Codex) a fost publicat în două ediţii. Prima ediţie datează din anul
529, iar cea de a doua din anul 5344. Codul a fost redactat de către o comisie for
1 J. Gaudemet, Iura, Napoli, 5, 1950, p. 223.

2 J. GAUDEMET, Institutions de l ’antiquite, Paris, 1967, p. 736.
3 P. F. G irard, Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 33, p. 493;
J. Gaudemet, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 4, 1957, p. 253; G. C. Archi,
Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 2, 1936, p. 44.
4 J. G audement, Institutions de l ’antiquite, Paris, 1967, p. 756; S. Riccobono, Bulletino
dell’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”, Milano, 42, 1934, p. 41; A. E. GlFFARD, Droit
romain et ancien droitfrangais, I, 1967, p. 72; M. Roberti, op. cit., p. 264.
52
mată din 10 membri în frunte cu Tribonian, questor sacri palati, autoritate de
necontestat în domeniul dreptului. Alături de Tribonian au lucrat profesorii Teofil
si Leontius, primul de la Facultatea de drept de la Constantinopole, cel de al doilea
de la Facultatea de drept de la Beirut.
Numai cea de a doua ediţie a Codului (Codex repetitae praelectionis) a ajuns
până la noi1. Lucrarea este împărţită în cărţi, cărţile, la rândul lor, sunt împărţite în
titluri, iar titlurile în constituţiuni; unele constituţiuni sunt împărţite în paragrafe.
Fiecare constituţiune are o inscripţio în care se arată numele împăratului care a
dat-o, precum şi numele persoanei căreia îi este adresată. La sfârşitul fiecărei con

stituţiuni, in subscriptio, se menţionează data şi locul emiterii actului.
Fiind o sistematizare menită să se aplice în practică, Codul cuprinde numai
constituţiunile în vigoare.
Codul lui Justinian este mult mai bogat în conţinut decât cele anterioare, în
trucât cuprinde toate constituţiunile imperiale date din epoca lui Hadrian până în
anul 534. Pe de altă parte, el cuprinde atât dreptul public, cât şi dreptul privat12.
IC
Pentru a fi aplicate cu succes, anumite constituţiuni au fost modificate, deoa
rece unele dispoziţii adoptate cu secole în urmă veneau în contradicţie cu realităţile
EM
din epoca lui Justinian.
28. Digestele (Digesta). Digestele sunt o culegere de fragmente extrase din lu
crările jurisconsulţilor clasici, adaptate de aşa manieră încât să poată fi utilizate în
AD
scopul soluţionării diferitelor cazuri ivite în practică.

Textele au fost selecţionate şi sistematizate de către o comisie formată din 15
persoane sub conducerea lui Tribonian3. Membrii comisiei au fost aleşi dintre avo
AC
caţi şi dintre profesorii de drept de la Constantinopole şi de la Beirut.

Sistemul de lucru al comisiei a fost stabilit de însuşi Justinian prin trei consti
tuţiuni succesive, care au devenit apoi prefeţe ale Digestelor.
O primă dificultate de care s-a lovit comisia în redactarea materiei a fost
Z
generată de faptul că multe din soluţiile jurisconsulţilor clasici erau controver

U
sate4. Or, textele trebuiau astfel formulate, încât să poată fi aplicate în practică,
în scopul de a face posibilă o reglementare unitară, Justinian a dat 50 de con
stituţiuni (quinquaginta decisiones) prin care a pus capăt controverselor şi a des
fiinţat instituţiile depăşite.
Comisia a extras fragmente din două mii de lucrări clasice. Fragmentele ex
trase au fost sistematizate în 50 de cărţi. Cărţile sunt împărţite în titluri, titlurile în
1 E. VOLTERRA, tura, 20/2, Napoli, 1969, p. 431.

2 P. COLLINET, Acta congressus juridici internationalis, I, Roma, 1935, p. 35.
31. S. P ereterski, op. cit., p. 52; A rangio R uiz, Studi in memoria di Aldo Albertoni, I, Padova,
1937, p.l.
4 S. Riccobono, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”, Milano, 55-56,
1952, p. 396.
53
fragmente, iar fragmentele în paragrafe. La începutul fiecărui fragment se află o
inscripto în care este menţionat numele autorului şi opera din care a fost extras
textul. Pentru a cita un text din Digeste se utilizează patru cifre: se indică, pe rând,
numărul cărţii, al titlului, al fragmentului şi al paragrafului. Textul prin care Ulpian
ne redă sensul cuvântului abusus va f i citat: D.7.5.5.1. Numerotarea paragrafelor
începe cu paragraful al doilea, deoarece primul, numit principium, nu este
numerotat.
Până în secolul trecut s-a crezut că fragmentele au fost aşezate în cuprinsul
Digestelor la întâmplare. în realitate, Digestele cuprind un lanţ de texte alcătuit

după anumite criterii. Studiul aprofundat al fragmentelor ce formează diverse
titluri a prilejuit constatarea că, în cadrul fiecărui titlu, fragmentele pot fi grupate
după criteriul operei şi al autorilor din care au fost extrase1. Această fizionomie a
fiecărui titlu îşi are explicaţia în faptul că lucrările clasice au fost împărţite în
patru categorii, fiecare categorie de lucrări fiind pusă la dispoziţia unei subco
misii12. Cele trei subcomisii care au lucrat la elaborarea Digestelor au fost conduse
IC
de către Teofil, Constantin şi Doroteu. Prima subcomisie a extras, în principal,
fragmente din libri ad Sabinum şi din Digestele lui Salvius Iulianus; ele sunt
EM
desemnate prin termenul de masa sabiniană. Cea de a doua subcomisie a selec
ţionat fragmente din comentariile la adresa edictului pretorului, fragmente numite
masa edictală. Fragmentele extrase de a treia subcomisie au compus masa pa-
AD
piniană. Fragmentele din ultima categorie (apendix) par a fi fost extrase de către
subcomisia a treia.
După ce fiecare subcomisie a extras fragmentele cele mai valoroase din lu
AC
crările care i-au revenit, s-a trecut la aşezarea lor în ordine, în cadrul fiecărui titlu.
Mai întâi, s-au pus unele sub altele fragmentele din masa sabiniană care cores
pundeau unui titlu anume, apoi fragmentele din masa edictală care se refereau la
materia indicată de titlu respectiv şi, în fine, fragmentele din masa papiniană şi
Z
din apendix. Aceeaşi operaţiune s-a făcut cu ocazia alcătuirii fiecărui titlu, deşi, în
U
unele cazuri, ordinea aşezării celor patru categorii de fragmente se schimbă3.

Digestele ocupă un loc central în cadrul operei legislative a lui Justinian, pe de
o parte datorită modelului de gândire juridică pe care ni-1 oferă, pe de altă parte
datorită influenţei pe care au exercitat-o asupra legislaţiei şi asupra doctrinei
juridice de mai târziu4.
1 P. B onfante, Storia del diritto romano, I, Milano, 1958, p. 93; I. S. Pereterski, op. cit., 68;
J. GAUDEMET, Revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1959, p. 460.
2 P. COLLINET, Conferenze per il XIV centenario delle Pandette, 15 dicembre 530 - 15 dicembre 1930,
Milano, 1931, p. 41.
3 A. Gaurino, Revue internaţionale des droits de I ’antiquite, Bruxelles, 4,1957, p. 269; C. St. Tomulescu,
Index, Napoli, 2,1971, p. 139.
4 A. A. V asiliev, Histoire de l ’Empire Byzantin, Paris, I, 1932, p. 193; V l . H anga, Drept privat
roman, Bucureşti, 1978, p. 97.
54
Cele mai valoroase ediţii ale Digestelor au fost publicate de către
Th. Mommsen în anul 1870 si de către P. Bonfante (şi colectiv) în anul 19311.
29. Institutiones. Institutele lui Justinian au fost publicate, ca şi Digestele, în
anul 533. Lucrarea cuprinde extrase din Institutele clasice şi se adresează
studenţilor12.
Spre deosebire de Institutele elaborate în epoca clasică, Institutele lui Justinian
au forţă obligatorie. Ele cuprind patru cărţi, cărţile sunt împărţite în titluri, iar
titlurile în paragrafe3. Titlurile cuprind fragmente care se continuă unele pe altele,
după criteriul materiei, fără a se menţiona autorul şi lucrarea din care au fost ex

trase. La alcătuirea Institutelor şi-au dat concursul Tribonian, Teofil şi Doroteu.
30. Novelae. După anul 534, când a fost publicată cea de a doua ediţie a
Codului, Justinian a mai dat un număr de constituţiuni, care au fost sistematizate
într-o lucrare de sine stătătoare, numită Novelae4. Lucrarea se intitulează
„Novelae” nu pentru că ar introduce noi principii de drept, ci pentru că dispoziţiile
sale sunt „noi” din punct de vedere cronologic faţă de cele cuprinse în Cod. De
IC
altfel, Novelele nu au fost alcătuite de însuşi Justinian, ci de persoane particulare
după moartea împăratului. Aşa se explică faptul ca în Novele sunt cuprinse şi
EM
constituţiunile abrogate, ceea ce a dus la unele repetări şi la unele contradicţii5.
31. O pera legislativă a lui Ju stinian, publicată pentru întâia oară în anul
1489, a fost denumită în secolul al XVI-lea Corpus iuris civilis (Culegere a drep
AD
tului civil, denumire folosită şi în zilele noastre).
§ 4. ALTERAŢIUNI DE TEXTE
AC
32. Interpolaţiuni. Interpolaţiunile sunt modificări pe care juriştii lui Justinian

le-au adus, cu bună ştiinţă, lucrărilor jurisconsulţilor clasici şi constituţiunilor im
periale cu ocazia înfăptuirii operei de sistematizare a legislaţiei.
Se ştie că sistematizarea legislativă a lui Justinian a fost elaborată în scopul de
Z
a fi aplicată în practică6. Cele mai multe dispoziţii însă, au fost adoptate cu mult în
U
urmă, aşa că, în unele cazuri, nu mai corespundeau realităţilor din secolul al VI-lea.
Pentru a facilita aplicarea dispoziţiilor din compilaţie, Justinian a decis ca toate
textele devenite anacronice să fie adaptate la noua situaţie.
Interpolaţiunile sunt foarte greu de identificat, întrucât compilatorii nu au
făcut vreo menţiune în legătură cu modificările aduse lucrărilor clasice, astfel
1 P. B onfante, Digesta Justiniani Augusti, Milano, 1960.

2 P. F. Girard, Textes de droit romain, Paris, 1937, p. 638; C. Ferrini, Opera, II, Milano, 1929,
p. 285; E. V olterra, Droits de l ’antiquite et sociologiejuridique, Paris, 1959, p. 325.
3 C. F errini, op. cit., p. 307.
4 J. G audemet, op. cit., p. 767.
5 S. d i Marzo , Istituzioni di diritto romano, Milano, 1942, p. 18.
6 S. RlCCOBONO, Bulletino dell’Istituto di diritto romano, „Vittorio Scialoja”, Milano, 55-56,
1952, p. 396.
55
încât cititorul rămâne cu impresia că redactarea pe care textul o are în opera
legislativă a lui Justinian aparţine chiar autorului clasic.
33. C ercetătorii au depus mari eforturi în vederea depistării interpolaţiunilor
încă din epoca renaşterii1. începutul cercetărilor în această direcţie a fost făcut de
către romanistul Cujas în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
între metodele care au dat rezultate în munca de depistare a interpolaţiunilor se
numără cea a comparării textelor12. Această metodă se poate aplica numai în textele
care ne-au parvenit fragmentar prin intermediul Digestelor, dar ne-au parvenit şi
integral, pe cale directă, cum este cazul Institutelor lui Gaius. în asemenea cazuri se

compară fragmentul aflat în Digeste cu partea corespunzătoare din lucrarea care
ne-a parvenit pe cale directă. Dacă între cele două fragmente există deosebiri, de
ducem că fragmentul din Digeste a fost interpolat.
Anumite texte care prezintă interes pentru materii diferite sunt reproduse de
două ori în aceeaşi lucrare (leges geminatae). Dacă între cele două texte apar con
tradicţii, deducem, iarăşi, că unul dintre ele a fost modificat.
IC
Interpolările mai pot fi depistate şi prin constatarea unor substituiri de termeni.
Astfel, dacă o instituţie clasică este denumită prin termenul folosit în epoca post-
EM
clasică pentru indicarea instituţiei care i-a preluat funcţia, rezultă că textul clasic a
fost modificat.
Romaniştii au depistat unele interpolaţiuni şi prin utilizarea criteriului
filologic; dacă intr-un text clasic apare o expresie neclasică, avem un indiciu sigur
AD
că textul a fost modificat.

Prin depistarea interpolaţiunilor, cercetătorii au atins un dublu scop; în primul
rând au reuşit să reconstituie jurisprudenţa clasică, în al doilea rând, au stabilit în ce
AC
măsură au fost modificate textele de către juriştii lui Justinian3.

34. Glose. Glosele sunt alteraţiuni de texte făcute din eroare, cu ocazia copierii
manuscriselor clasice. De-a lungul timpului, manuscrisele au fost consultate de către
Z
practicieni sau de către alte persoane interesate, care au făcut însemnări pe marginea
textului sau chiar printre rânduri4. Cu ocazia transcrierii acestor manuscrise, copiştii
U
au introdus însemnările marginale în text, căci nu aveau pregătire de specialitate şi nu

înţelegeau sensul lor.
Glosele, ca alteraţiuni de texte, nu trebuie confundate cu notiţele prin care juriştii
de la începuturile evului mediu explicau textele din opera legislativă a lui Justinian.
Romaniştii au depus mari eforturi pentru a stabili care din alteraţiunile de texte
sunt interpolaţiuni şi care sunt glose, deoarece semnificaţia lor pentru cunoaşterea
şi interpretarea dreptului roman este total diferită.
1 S. R iccobono, Conferenze per il X IV centenario delle Pandette, 15 dicembre 530 - 15

dicembre 1930, Milano, 1931, p. 235.
2 S. Solazzi, Conferenze per il X IV centenario delle Pandete, 15 decembre 530 - 15 dicembre
1930, Milano, 1931, p. 81.
3 S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma 23, 1957, p. 43.
4 Ch. A ppleton, 5 Paris, 1929, p. 197.
56
PARTEA A II-A
PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ

TITLUL I
PROCEDURA LEGISACŢIUNILOR

C a pit o l u l I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
§ 1. OBIECTUL PROCEDURII CIVILE ROMANE
IC
1. P ro ced u ra civilă ro m an ă cuprinde totalitatea normelor care reglementează
desfăşurarea proceselor cu privire la libertate, la proprietate, la moştenire şi la valo
EM
rificarea drepturilor de creanţă.
Normele dreptului procesual au cunoscut o evoluţie extrem de complexă,
evoluţie care şi-a pus amprenta asupra întregului drept material. Datorită acestui
fapt, procedura civilă trebuie studiată înaintea dreptului civil şi nu la sfârşitul
AD
manualului, aşa cum s-a procedat multă vrem e1. Pentru a înţelege linia de evo
luţie a instituţiilor de drept civil este necesar să cunoaştem mai întâi care sunt
formele cerute pentru valorificarea drepturilor subiective proprii acestei materii.
AC
Vom constata, în special la titlul rezervat obligaţiunilor, că romanii au schimbat

finalitatea unor instituţii juridice ori au creat instituţii noi prin extinderea sferei
de aplicare a unor proceduri sau prin crearea de noi mijloace procedurale.
Evoluţia dreptului civil pe cale procedurală nu este întâmplătoare, ci reflectă
Z
anumite realităţi proprii societăţii romane. Transformările suferite de sistemul eco

U
nomic roman s-au reflectat în fizionomia dreptului, care trebuia să urmeze un

anumit curs şi să răspundă anumitor finalităţi12.
Pentru a da satisfacţie imperativelor vieţii social-economice, păstrând aparenţa
că dreptul a rămas neschimbat, statul roman a valorificat în cel mai înalt grad
mijloacele procedurii civile, ca instrumente de realizare a normelor dreptului
privat3.
§ 2. EVOLUŢIA PROCEDURII CIVILE ROMANE

2. în evoluţia dreptului privat roman au fost cunoscute trei sisteme procedu
rale: procedura legisacţiunilor, corespunzătoare epocii vechi, procedura formulară,
1 Gaius, 1.8; ln st, 1.2.12.

2 Gaius, 4.30; J. Gaudemet, op. cit., p. 606—689.
3 G. CORNIL, Droit romain, Apercu historique sommaire, Bruxelles, 1921, p. 419.
57
corespunzătoare, în mare, epocii clasice şi procedura extraordinară, corespunză
toare epocii postclasice.
Primele două sisteme procedurale, procedura legisacţiunilor şi procedura for
mulară, se caracterizează prin diviziunea procesului în două faze: in iure (în faţa
magistratului) şi faza in iudicio (în faţa judecătorului)1. în ambele sisteme, magis
tratul avea rolul de a organiza instanţa de judecată, stabilind despre ce este vorba în
proces (de quo re agitur). Faza a doua a procesului se desfăşoară în faţa judecăto
rului. Judecătorul este o persoană particulară, aleasă de către părţi, care conducea
dezbaterea contradictorie, asculta pledoaria avocaţilor, aprecia probele şi pronunţa

sentinţa. După pronunţarea sentinţei, redevenea un simplu particular.
Pe de altă parte, între cele două proceduri există şi importante deosebiri. Ast
fel, în procedura legisacţiunilor, rolul magistraturii era limitat de un formalism
rigid; el se mărginea să observe dacă părţile au respectat formele necesare tipului
de proces pe care îl organiza, după care pronunţa anumite cuvinte solemne12. După
introducerea procedurii formulare, rolul magistratului în organizarea instanţei de
IC
judecată a crescut în mod sensibil. în funcţie de cazul concret, magistratul redacta o
formulă prin care dădea judecătorului instrucţiuni cu privire la felul în care trebuie
EM
să judece procesul3. Formulele create de către pretor conţineau germenii unor noi
principii de drept, căci făceau posibilă soluţionarea litigiilor pe care legile în
vigoare nu le aveau în vedere.
în epoca potsclasică a fost introdusă procedura extraordinară, caracterizată
AD
prin dispariţia diviziunii procesului în două faze, dezbaterile fiind conduse de o

singură persoană, de la început până la sfârşit.
AC
§ 3 JUSTIŢIA PRIVATĂ
3. în epoca prestatală, conflictele dintre persoane erau soluţionate conform
obiceiului nejuridic, prin sistemul răzbunării sângelui, prin aplicarea legii talionului
Z
sau prin invocarea divinităţii pe calea anumitor procedee rituale.

O dată cu organizarea politică a societăţii, apare şi justiţia, ca formă de reali
U
zare a dreptului de către organe specializate ale statului. în procesul complex de

trecere de la comunitatea gentilică la societatea organizată în stat, rolul instanţelor
de judecată a fost deosebit de important. în dorinţa de a impune cât mai grabnic şi
cât mai efectiv noul sistem de soluţionare a litigiilor dintre persoane, statul roman a
introdus o procedură de judecată caracterizată printr-un formalism excesiv, în ca
drul căreia reprezentanţii cultului religios îndeplineau un rol foarte important. Pen
tru ca rolul statului sclavagist în soluţionarea litigiilor să apară cât mai limpede
1 J. E llul, Histoire des institutions, I, Paris, 1955, p. 406; P.F. Girard, Manuel elementaire de
droit romain, Paris, 1927, p. 1027.
2 R. M onier, Histoire des institutions et des faits sociaux des origines. L ’aube du moyen age,
Paris, 1956, p. 311; Levy-Bruhl, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1959, p. 140.
3 C.St . T omulescu, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 19, 1972, p. 435.
58
cetăţenilor, procesele se judecau într-un cadru solemn şi numai în anumite zile, cu
schiţarea unor gesturi rituale şi pronunţarea unor cuvinte solemne, pe care le cu
noşteau numai pontifii1.
Evoluţia organizării instanţelor de judecată la romani ne arată că rolul statului
în înfăptuirea justiţiei a crescut necontenit12. Cu toate acestea, în întreaga istorie a
statului roman, alături de justiţia „publică”, înfăptuită de organe specializate ale
statului, s-a practicat şi justiţia „privată”, caracterizată prin valorificarea drepturilor
subiective prin mijloace proprii3.
4. Ju stiţia p riv a tă poate îmbrăca o formă agresivă sau defensivă. Atunci când

o persoană ia iniţiativa în vederea realizării pretenţiilor sale prin mijloace proprii,
justiţia privată este agresivă, iar atunci când se apără împotriva pretenţiilor cuiva,
prin aceleaşi mijloace, justiţia privată este defensivă. Justiţia privată defensivă a
fost întotdeauna permisă în statul roman, potrivit principiului vim vi repellere licet
(violenţa poate fi îndepărtată prin violenţă)4. Justiţia privată agresivă a fost şi ea
tolerată multă vreme, în anumite cazuri, de vreme ce s-au luat măsuri de reprimare
IC
a ei pană în secolul al IV-lea d. Hr.5.
Atitudinea de tolerare a justiţiei private nu trebuie să ne surprindă, deoarece
EM
ea venea în întâmpinarea intereselor celor bogaţi şi puternici care, în anumite
împrejurări, preferau să-şi valorifice pretenţiile fără a mai recurge la organele
judecătoreşti.
AD
5. Legile de rep rim a re a justiţiei private. Măsurile de reprimare a justiţiei

private au fost luate, deoarece, în anumite situaţii, realizarea pretenţiilor unei per
soane prin mijloacele proprii era de natură să aducă atingere intereselor generale
AC
ale clasei dominante. în acest sens, menţionăm trei acte normative: Lex Iulia de vi
publica et privata, Decretum Mărci şi o constituţie a lui Valentinian al II-lea din
anul 3896.
Z
Prin Legea Iulia cu privire la violenţa publică şi privată, dată în epoca lui
August, se pedepseşte cu o pedeapsă publică fapta creditorului care, prin violenţă ia
U
un bun din patrimoniul debitorului său. D ecretum M ărci, dat de către Marc Aureliu,
pedepseşte cu pierderea creanţei pe creditorul care, chiar fără folosirea violenţei, ia
un bun de la debitorul său.
Constituţiunea din anul 389 d. Hr. pedepseşte cu pierderea dreptului de pro
prietate pe proprietarul care intră în stăpânirea lucrului său prin mijloace violente.
1 P. N oailles, D u d ro it sacre au d ro it civil, Paris, 1949, p. 72.

2 C. 3.3.2.
3 Gaius, 4.26; D. 4.2.13; J-M. D avid, Le patronat ju d ic ia ire au dernier siecle de la Republique
romaine, Ecole Franţaise de Rome, Roma, 1992, p. 4-5; A.S. Maschin , op. cit., p. 70.
4 D. 43.16.1.27; L. Hecketsweiler, La fo n ctio n du peuple dans l ’empire romain. Reponses du
d ro it de Justinien. L’Harmattan, Paris, 2009, p. 138.
5 C.8.4.7.
6 D. 48.7.7; C.8.4.7; D. 42.8.10.16.
59
§ 4. CARACTERELE PROCEDURII LEGISACŢIUNILOR
6. Termenul de legisacţiune, prin care este desemnat primul sistem procedural
roman, ne arată că orice acţiune, ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se
întemeiază pe lege1. Potrivit procedurii acţiunilor legii (legisacţiuni), drepturile
subiective pot fi valorificate prin utilizarea unuia din cele cinci procedee recunoscute
de lege: sacramentum, iudicis postulatio, condictio, manus iniectio şi pignoris
capio1.
Primele trei legisacţiuni erau de judecată şi serveau la recunoaşterea unui
drept, iar ultimele două erau de executare şi se utilizau în scopul executării unei

sentinţe de condamnare sau al valorificării unui drept recunoscut prin lege.
Cu alte cuvinte, legisacţiunile sunt anumite tipuri de procese, utilizate în
scopul recunoaşterii sau executării unor tipuri corespunzătoare de drepturi su
biective.
7. Caracterele legisacţiunilor reflectă în mod fidel condiţiile care le-au ge
IC
nerat, precum şi rolul pe care l-au îndeplinit în înfăptuirea politicii clasei domi
nante. EM
Caracterul judiciar al legisacţiunilor constă în faptul că părţile erau obligate
să se prezinte în faţa magistratului şi să pronunţe anumiţi termeni. Termenii
solemni pe care părţile îi pronunţau în faţa magistratului se numeau formulele
AD
legisacţiunilor123.
Caracterul legal decurge din faptul că legisacţiunile erau prevăzute în legi, iar
părţile care doreau să-şi valorifice anumite drepturi subiective foloseau termenii luaţi
AC
din legea pe care se întemeia legisacţiunea corespunzătoare4. în acest sens, Gaius,

afirmă că acţiunile utilizate în vechiul drept roman se numeau acţiuni ale legii (legis
actiones), întrucât se bazau pe legi şi erau redactate după termenii legilor.
Caracterul formalist al legisacţiunilor este dat de faptul că atât părţile, cât şi
Z
magistratul, pronunţau formule şi termeni care trebuiau respectaţi cu cea mai mare
U
stricteţe5. Termenii solemni erau formulaţi de către pontifi, în conformitate cu

cerinţele legii. Orice abatere de la formula solemnă corespunzătoare unui tip de
proces era sancţionată cu pierderea dreptului subiectiv6. Dacă limba vorbită nu mai
corespundea cu cea utilizată în vechile legi, părţile erau obligate să se exprime în
limba arhaică; nu era permis să se schimbe nici genul substantivului.
1 Gaius, 4.11.
2 Gaius, 4.14; P.F. Girard, op. cit., p. 1026; L evy-Bruhl, lura, Napoli, 1953, p. 183;
A.E. G iffard, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1934, p. 514.
3 CICERO, Pro Murena, 12, 16.
4 Gaius, 4.11.
5 P.F. Girard, Textes de droit romain, Paris, 1937, p. 29; B r . Schmidlin, op. cit., p. 41; P.
P ichonaz, op. cit., p. 53.
6 P. L evy, Histoire de la litterature latine des origines aPlaut, Paris, 1920, p. 88.
60
C a p i t o l u l II
DESFĂŞURAREA PROCESULUI
ÎN SISTEMUL PROCEDURII LEGISACŢIUNILOR
§ 1. FAZA IN IURE
8. Procedura legisacţiunilor, ca şi procedura formulară, se caracterizează prin
diviziunea procesului în două faze. Judecarea procesului în două faze era de
semnată prin expresia de ordo iudiciorum privatorum (complexul de reguli care

guvernează desfăşurarea procesului civil roman în două faze)1. Una din principalele
caracteristici ale procesului cu ordo este că ambele părţi se prezentau în faţa
magistratului; nu era admisă organizarea instanţei de judecată în lipsa unei părţi.
Mai mult chiar, citarea trebuia făcută de către reclamant, statul neavând vreo
atribuţie în această direcţie12.
IC
9. Procedee de citare. Citarea pârâtului se făcea prin utilizarea unuia din cele
trei procedee recunoscute: in ius vocatio, vadimonium extrajudiciar şi condictio.
In ius vocatio consta în somarea pârâtului, care este chemat să vină în faţa
EM
magistratului prin pronunţarea unor cuvinte solemne: in ius te voco (te chem în faţa
magistratului). Citarea nu putea fi făcută la domiciliul pârâtului, deoarece domici
liul cetăţeanului roman era inviolabil. Dacă pârâtul refuza să se prezinte în faţa
AD
magistratului, reclamantul putea să-l ducă prin utilizarea forţei, imediat ce refuzul
pârâtului era constatat cu martori3.
Pârâtul putea constitui un vindex, un garant, care promitea ca îl va determina
AC
să se prezinte în faţa magistratului la un alt termen4. Dacă pârâtul se ascundea cu

scopul de a evita procesul, magistratul putea recurge la măsuri de constrângere,
acordând reclamantului o missio in possessionem (trimiterea în posesiunea bunu
rilor pârâtului).
Z
Vadimonium extrajudiciar era o convenţie prin care părţile stabileau data la

U
care urmau să se prezinte în faţa magistratului5.

Condictio era somaţia prin care reclamantul chema in iure pe pârâtul peregrin.
10. Activitatea părţilor în faţa magistratului. în faţa magistratului, folosind
anumiţi termeni solemni, reclamantul arăta care sunt pretenţiile sale. Faţă de pre
tenţiile formulate de către reclamant, pârâtul putea să adopte trei atitudini: să
recunoască acele pretenţii, să le nege sau să nu se apere în mod corespunzător.
1J. Gaudemet, op. cit., p. 399; J. E llul, op. cit., I, p. 406.

2 D. 50.17.123.
3 XII. T. 1.1; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 96-97; P. N oailles, Revue historique de droit
francais et etranger, Paris, 1941, p. 205.
4 C icero, De domo, 41.100.
5 Gaius, 4.184; E. M etzeger, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome
XLVII, 2000, p. 155-156; N. Corodeanu, Sur le fonction de vindex, Bucureşti, 1910, p. 20.
61
a) Recunoaşterea în faţa magistratului, confessio in iure, ducea la asimilarea
pârâtului cu cel condamnat. Potrivit Legii celor XII Table, recunoaşterea în faţa
magistratului constituia titlu executoriu, fapt menţionat chiar înaintea sentinţei de
condamnare, semn ca era considerată superioară unei asemenea sentinţe1. Cel ce re
cunoştea era asimilat cu cel condamnat, potrivit principiului confessus pro iudicato est.
b) Pârâtul putea să adopte şi o altă atitudine, dându-şi concursul la desfăşu
rarea procesului, dar negând pretenţiile reclamantului (infitiatio). în acest caz,
procesul trecea în faza a doua şi se încheia cu pronunţarea unei sentinţe.
c) Dacă pârâtul nu se apăra cum trebuie (non defensio uti oportet), în sensul că
nu îşi dădea concursul la realizarea formelor proprii legisacţiunii în cauză, era,

iarăşi, asimilat cu cel condamnat. Şi în acest caz, ca şi în cel al recunoaşterii,
procesul nu mai trecea în faza a d o u a 12.
11. Magistraţii judiciari. Dacă în epoca regalităţii organizarea proceselor
ţinea de competenţa regelui, la începutul republicii această atribuţie a trecut asupra
consulilor. începând din anul 367 î.Hr., consulii au cedat pretorului urban jurisdic
IC
ţia contencioasă, dar au păstrat jurisdicţia graţioasă. în anul 242 î.Hr., organizarea
proceselor dintre cetăţeni şi peregrini a fost acordată pretorului peregrin.
Jurisdicţia asupra tranzacţiilor din târguri aparţinea edililor curuli.
EM
în Italia, organizarea proceselor revenea reprezentanţilor pretorului urban şi
magistraţilor municipali, pe când în provincii aceste atribuţii reveneau guver
natorilor34.
AD
Competenţa magistraţilor judiciari era desemnată prin termenii de iurisdictio şi

imperium.
Iurisdictio era dreptul magistratului de a supraveghea îndeplinirea formelor
AC
proprii legisacţiunilor prin care părţile urmăreau să-şi valorifice pretenţiile. După
rolul pe care magistratul îl avea în organizarea proceselor, iurisdictio era de două
feluri: contentiosa şi voluntarii. în cazul jurisdicţiei contencioase, interesele părţi
lor erau opuse, iar procesul se încheia cu pronunţarea unei sentinţe. Jurisdicţia
Z
voluntară sau graţioasă consta în participarea magistratului la formarea unui act ju

ridic în cadrul unui proces simulat. în acest caz, interesele părţilor nu erau opuse,
U
iar magistratul coopera cu ele pentru a îmbrăca înţelegerea lor în forma juridică
necesară pentru obţinerea rezultatelor pe care le doreau.
Jurisdicţia contencioasă aparţinea pretorului urban şi celui peregrin, precum şi
edililor curuli. Guvernatorii aveau ambele forme de jurisdicţie, iar consulii, după
anul 367, numai jurisdicţia graţioasă.
Im perium este puterea de comandă a magistratului. în sens larg, imperium
cuprinde şi iurisdictio5. Uneori, textele desemnează dreptul de a organiza instanţa
1 U. 42.2.6. pr.
2D. 42.2.1.
3 L evy-Bruhl, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1957, p. 562; R. M onier,
Manuel elementaire de droit romain, Paris, 1947, p. 131.
4 D. 50.17.70.
5D. 1.16.2. pr.
62
prin imperium mixtum, iar dreptul de a comanda o armată prin imperium merum 1.
Pretorul exercita numai imperium mixtum.
12. A ctivitatea preto ru lu i. în procedura legisacţiunilor activitatea pretorului,
principalul magistrat judiciar, se rezumă la a observa dacă părţile pronunţau corect
formulele proprii legisacţiunii la care s-a recurs, după care pronunţa, în funcţie de
datele cazului, unul din următoarele cuvinte solemne: do, dico, addico1 2.
Prin cuvântul do magistratul numea pe judecătorul ales de părţile în litigiu.
Cuvântul dico era pronunţat atunci când magistratul atribuia obiectul litigios, cu ti
tlu provizoriu, uneia din părţi. Prin cuvântul addico magistratul ratifica declaraţia

unei părţi, recunoscând dreptul acesteia3.
Pretorul organiza instanţa numai în zilele faste. Jurisdicţia nu era permisă în
zilele când se adunau comiţiile (dies comitiales) sau se sărbătoreau anumite datini.
Jurisdicţia contencioasă se exercita în comitium sau în forum, pe când cea volun
tară putea fi exercitată oriunde.
13. Procedee de soluţionare a unor litigii pe cale adm inistrativă. în virtutea
IC
puterilor cu care era învestit (iurisdictio şi imperium), pretorul putea soluţiona
anumite litigii fără a mai trimite părţile în faţa judecătorului (in iudicio). Mijloacele
EM
procedurale utilizate în acest scop sunt: stipulaţiunile pretoriene, interdictele,
trimiterea în detenţiunea sau în posesiunea lucrurilor şi repunerea în situaţia
anterioară.
AD
a) Stipulationes p raeto riae (stipulaţiunile pretoriene) sunt contractele verbale

încheiate din ordinul pretorului, spre deosebire de stipulaţiunile obişnuite, care se
încheiau din iniţiativa părţilor.
în anumite situaţii, după ce avea loc dezbaterea contradictorie, pretorul ordona
AC
părţilor să încheie o stipulaţiune prin care pârâtul promitea să plătească o sumă de

bani dacă, în viitor, din vina sa, ar avea loc un fapt de natură să-l păgubească pe
reclamant4.
b) Missio in possessionem este trimiterea reclamantului în detenţiunea sau în
Z
posesiunea bunurilor pârâtului5. Prin acest procedeu, pretorul exercita o presiune

U
asupra persoanelor care încercau să zădărnicească recunoaşterea sau realizarea

unor drepturi de către titularii lor. O asemenea măsură era luată împotriva pârâtului
care refuza să se prezinte în faţa magistratului.
c) In te rd ic ta (interdictele) sunt dispoziţii prin care pretorul ordona părţilor să
încheie un act juridic sau, dimpotrivă, să nu încheie un anumit act6. Interdictele
erau simple, atunci când se adresau unei singure părţi, si duble, când erau adresate
1 D.2.1.3.
2 L evy-Bruhl, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1959, p. 140.
3 J. P aoli, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 5, 1950, p. 281.
4 Gaius, 4.1; Inst., 4.15 pr.; S. Dl Marzo, Istituzioni di dirrito romano, Milano, 1942, p. 124;
J. Gaudemet, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1965, p. 660; D.2.1.4.
5 G. L ongo, Novissimo digesto italiano, X, Torino, 1964, p. 667.
6 E. P etit , Trăite elementaire de droit romain, Paris, 1925, p. 761.
63
ambelor părţi. Acest procedeu juridic a apărut în procedura legisacţiunilor, dar con
stituie modelul după care a fost creată procedura formulară. în cazul interdictelor,
părţile vorbeau în termeni obişnuiţi (nu pronunţau cuvinte solemne), înfăţişând
starea de fapt, după care pretorul dădea un ordin (interdict).
d) Restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) este ordinul prin
care pretorul desfiinţa actul juridic păgubitor pentru reclamant, repunând părţile în
situaţia pe care o aveau înainte de formarea acelui act1. Aşadar, reclamantul re
dobândea dreptul subiectiv pe care îl pierduse prin efectul actului păgubitor, urmând
să intenteze o acţiune pentru valorificarea dreptului renăscut. Din fizionomia acestui
procedeu juridic rezultă că pretorul nu îl repunea pe reclamant în situaţia anterioară

în fapt, ci numai în drept, prin aceea că îi punea la dispoziţie o acţiune. Numai după
judecarea procesului şi după executarea sentinţei, reclamantul era repus în situaţia
anterioară şi în fapt.
Cel mai vechi caz este restitutio in integrum ob absentiam1 2. Dacă un cetăţean
lipsea vreme îndelungată din Roma, în interesul serviciului, şi în acest timp cineva îi
uzucapa un bun, pretorul putea acorda o restitutio in integrum prin care desfiinţa
IC
uzucapiunea. Ca urmare, reclamantul redobândea dreptul de proprietate, iar apoi
intenta acţiunea de revendicare, redobândind posesiunea (stăpânirea de fapt) bunului.
EM
Cu timpul, restitutio in integrum s-a aplicat şi la alte cazuri: restitutio in integrum ob
errorem (din cauza erorii), ob metum (din cauza violenţei), ob dolum (din cauza
înşelăciunii), ob capitis deminutionem (din cauza desfiinţării personalităţii) 3.
AD
§ 2. FAZA ÎN INDIGO
14. A ctivitatea p ă rţilo r. Ultimul act in iure era litis contestatio (luarea de
AC
martori), după care procesul trecea în faza a doua (in iudicio).

Martorii aveau rolul de a constata că părţile doresc să ajungă în faţa judecăto
rului în scopul obţinerii unei sentinţe4.
în faţa judecătorului, părţile se exprimau în limbajul comun. Sarcina probei
Z
revenea reclamantului, care aducea în sprijinul afirmaţiilor sale fie martori, fie în
scrisuri. întrucât romanii nu cunoşteau ierarhia probelor, un înscris putea fi com
U
bătut cu martori. Părţile puteau recurge la serviciile unui avocat, numit patronus
causarum5. Avocaţii nu aveau calitatea de reprezentanţi în justiţie, ci veneau în
sprijinul uneia din părţi, prin pledoariile lor.
După ce lua cunoştinţă de afirmaţiile părţilor, de pledoariile avocaţilor şi de
probele administrate judecătorul se pronunţa potrivit liberei sale convingeri.
Dacă prima fază a procesului avea un caracter consensual, în sensul că presu
punea prezenţa ambelor părţi, faza in iudicio se putea desfăşura şi în lipsă. Potrivit
1 Gaius, 4.157; E. C osta, Cicerone giurisconsulto, I, 1927, p. 125; A rangio R uiz, Istituzioni di
diritto romano, Napoli, 1951, p. 141.
2 lnst. 4.6.5.
3 Cicero, Pro Flacco, 21,49; S. P erozzi, Istituzioni di diritto romano, II, Milano, 1928, p. 81.
4 Arangio Ruiz, op. cit., p. 112.
5 Cicero, De orat., 1.11.48.
64
Legii celor XII Table, judecătorul aşteaptă până la amiază, după care, în lipsa
adversarului, dă dreptate părţii care s-a prezentat la proces (post meridiem prae-
senti litem addicito/.
15. Judecătorii. în vechiul drept roman, ca şi în dreptul clasic, judecătorul era
o persoană particulară, aleasă de către părţi şi confirmată de către magistrat123.
Judecătorul era o persoană particulară, în sensul că nu existau judecători de profe
sie şi nu în sensul că oricine putea fi judecător. La început aveau dreptul de a fi
aleşi judecători numai senatorii, dar mai târziu s-a acordat acest drept şi cavalerilor.
Judecătorul unic (index unus) judeca procesele în care avea de constatat dacă pre

tenţiile reclamantului erau sau nu întemeiate. în funcţie de convingerea pe care şi-o
forma, judecătorul pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire. Atunci
când judecătorul unic nu se pronunţa asupra existenţei dreptului, ci numai asupra
întinderii sale, cum este cazul acţiunilor în partaj, purta numele de arbitru
(arbiter/.
în afară de judecătorul unic, la romani funcţionau şi anumite tribunale: unele
IC
erau nepermanente, iar altele permanente. Tribunalele nepermanente se compuneau
dintr-un număr impar de judecători (recuperatores) şi judecau procesele dintre ce
tăţeni şi peregrini4. Tribunalele permanente erau în număr de două: decemviri
EM
litibus iudicandis (cei zece bărbaţi care să judece procesele) judecau procesele cu
privire la libertate şi centumviri (cei o sută de bărbaţi) judecau procesele cu privire
la proprietate şi la moştenire5.
AD
C a pit o l u l III
AC
LEGISACŢIUNILE DE JUDECATĂ
§1. SACRAMENTUM
16. Sacramentum este acţiunea legii prin care se judecau procesele cu privire
Z
la proprietate şi la creanţele având ca obiect anumite sume de bani sau anumite lu
U
cruri. Atunci când avea ca obiect dreptul de proprietate, legisacţiunea îmbrăca

forma lui sacramentum in rem, iar când era folosită în scopul valorificării unei cre
anţe, îmbrăca forma lui sacramentum in personam6.
17. Sacramentum in rem presupunea utilizarea unor forme solemne, trans
mise prin Institutele lui Gaius. Gaius are în vedere un litigiu cu privire la dreptul
1 XII. T., 1.8.

2J. E llul, op. cit., p. 327.
3 G. D umitriu, Curs de drept roman, Bucureşti, 1948, p. 169.
4 Cicero, Pro Tullio, 3.7.
Arangio R uiz, op. cit., p. 112; P.F. G irard, Histoire de l ’organization judiciaire des
Romains, Paris, I, 1901, p. 177.
6 P. N oailles, D u droit sacre au droit civil, Paris, 1949, p. 275,
65
de proprietate asupra unui sclav. în acest caz, părţile se prezentau împreună cu
obiectul litigios (sclavul) în faţa magistratului. Partea care avea iniţiativa pro
cesului pronunţa formula solemnă corespunzătoare cazului: „afirm că acest sclav
este al meu în baza dreptului quiriţilor, conform cu condiţia sa juridică; după cum
am spus, iată, am pus nuiaua pe tine” (Hune ego hominem ex iure quiritium meum
esse aio secundum suam causam. Sicut dixi ecce tibi vindictam imposui) 1.
Declaraţia solemnă era însoţită de anumite gesturi rituale. Adversarul făcea
aceeaşi declaraţie, însoţită de aceleaşi gesturi. Urma un simulacru de încăierare a
părţilor, care simboliza situaţia din epoca prestatală, când pretenţiile erau

valorificate prin mijloace proprii. Faţă de această atitudine a părţilor, magistratul
intervenea prin cuvintele: „lăsaţi amândoi sclavul” (mittite ambo hominem ) 1 2.
Intervenţia magistratului simboliza noua situaţie în care statul a luat asupra sa
distribuirea justiţiei. în continuare, partea care a avut iniţiativa procesului se
adresa adversarului cu formula: „îţi cer să spui în ce scop ai revendicat” . Faţă de
această întrebare, adversarul răspundea: „mi-am exercitat dreptul meu când am
IC
pus nuiaua”3.
După îndeplinirea acestor forme, avea loc provocarea la un sacramentum
EM
(pariu)4. Cel care revendicase primul îl provoca pe adversar la un sacramentum de
50 sau 500 de aşi, după cum valoarea obiectului litigios era mai mică sau mai
mare de 1 000 de aşi. Partea adversă pronunţa o formulă similară5. La origine,
suma de bani era efectiv depusă, pentru ca mai târziu să fie numai promisă. în
AD
finalul primei faze a procesului, magistratul proceda la atribuirea provizorie a

lucrului revendicat. Obiectul litigios era atribuit acelei părţi care promitea cu
garanţi numiţi praedes litis et vindiciarum că, în cazul pierderii procesului, va
AC
atribui lucrul părţii adverse6.

în faza a doua a procesului, judecătorul pronunţa sentinţa, dar nu în mod di
rect, în sensul că se mărginea să arate care dintre cele două sume de bani a fost
Z
depusă sau promisă în mod just7. Procesul era câştigat de către cel indicat a fi
depus suma de bani în mod just. Drept urmare, cel ce câştiga procesul intra în
U
stăpânirea lucrului şi redobândea suma de bani, pe când adversarul pierdea suma de

bani depusă cu titlu de sacramentum.
Este de remarcat faptul că în cazul lui sacramentum in rem nu utilizăm ter
menii de reclamant şi pârât, deoarece ambele părţi revendicau lucrul.
1 F. DE VlSSCHER, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1959, p. 134.

2 G aius, 4.16.
3 Semnificaţia acestui răspuns este viu disputată.
4 G. Grosso, Bulletino dell’Istituto didiritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 63,1960, p. 213.
5 Gaius, 4.13.
6 M. Fuenteseca D egeneffe, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LIII,
2006; R. M onier, op. cit., I, p. 142.
7 C icero, De domo, 29.79.
66
18. Sacramentum in personam este legisacţiunea utilizată în scopul valorifi
cării drepturilor de creanţă asupra unor sume de bani sau asupra unor lucruri1.
Deşi formele acestui tip de proces nu sunt cunoscute în amănunt, presupunem
că în faţa magistratului avea loc o dezbatere contradictorie, după care procesul tre
cea în faza a doua. Ca şi la sacramentum in rem, sentinţa era pronunţată în mod in
direct.
§ 2. IUDICIS ARBITRIVE POSTULATIO

19. Iudicis arbitrive postulatio (cererea de judecător sau arbitru) îmbracă

forma unei dezbateri contradictorii în faţa magistratului, urmată de cererea de a se
numi un judecător sau arbitru12.
Această procedură de judecată era folosită în scopul valorificării creanţelor iz
vorâte din sponsio (contract solemn), în scopul ieşirii din indiviziune, precum şi în
scopul valorificării drepturilor al căror obiect trebuia să fie evaluat de către judecător
IC
printr-o litis aestimatio. Iudicis arbitrive postulatio este o legisacţiune mai evoluată,
deoarece nu se porneşte de la pretextul unui pariu, iar partea care pierde procesul nu
EM
este sancţionată cu pierderea unei sume de bani3. Pe de altă parte, iudicis arbitrive
postulatio avea o sferă mai largă de aplicare decât sacramentum in personam care,
aşa cum spuneam, viza numai creanţele cu un obiect bine determinat4.
AD
§ 3. CONDICTIO
20. Condictio este o simplificare a lui sacramentum in personam şi se aplică
în două cazuri: în materie de certa pecunia (o sumă de bani determinată) şi în ma
AC
terie de alia certa res (un alt lucru determinat).

Condictio a fost introdusă ceva mai târziu prin legile Sillia şi Calpumia (se
colul al II-lea î.Hr.)5. Activitatea părţilor consta dintr-o dezbatere contradictorie în
faţa magistratului, după care, faţă de răspunsul negativ al pârâtului, reclamantul îl
Z
soma să se prezinte din nou in iure, peste 30 de zile, în scopul alegerii unui jude
U
cător6. Partea care pierdea procesul trebuia să plătească o sumă de bani cu titlu de
pedeapsă, dar nu o sumă fixă ca la sacramentum in personam, ci o sumă variabilă,
în funcţie de valoarea obiectului litigios.
1V. P robus, 4.1; C. St. Tomulescu, Curierul judiciar, Bucureşti, 19, 1943.
2 v. R. M onier, Les nouveaux fragments de Gaius, Paris, 1933; M. J. G. G arrido, op. cit., p.
95; A. M agelan, op. cit., p. 592; J-M. D avid, op. cit., p. 7.
3 A.E. G iffard, Revue historique de droit franţa is et etranger, Paris, 1934, p. 514.
4 G aius, 4.17.
5 C.St . T omulescu, Analele Universităţii din Bucureşti, 17, 1968, p. 90.
6 C.S t . T omulescu, Revue internaţionale des droits de l'antiquite, Bruxelles, 2, 1974, p. 333.
67
C a pit o l u l IV
LEGISACŢIUNILE DE EXECUTARE
§ 1. MANUS INIECTIO
21. Manus iniectio1 era utilizată în scopul executării acelei sentinţe de con
damnare care avea ca obiect o sumă de bani. In dreptul roman vechi si clasic,
sentinţa de condamnare era pronunţată de un simplu particular, aşa încât era nece
sar un nou proces pentru ca magistratul să dispună executarea sentinţei. Dacă după

30 de zile de la pronunţarea sentinţei debitorul nu plătea, creditorul îl ducea în faţa
magistratului, arătând că sentinţa de condamnare nu a fost executată12. După
îndeplinirea formelor cerute, magistratul aproba cererea creditorului de a-1 duce pe
debitor în închisoarea sa personală, prin pronunţarea cuvântul addico3.
Debitorul era ţinut în închisoarea creditorului timp de 60 de zile, în condiţii pre
văzute de Legea celor XII Table4. în acest interval de timp, debitorul era scos la trei
IC
târguri succesive, unde se făcea o anumită publicitate, în speranţa că va apărea o
persoană dispusă să-i plătească datoria. Dacă după expirarea termenului debitorul totuşi
nu plătea, putea fi vândut ca sclav în străinătate (trans Tiberim) sau putea fi ucis5.
EM
Aceste consecinţe grave pentru debitor puteau fi evitate numai prin intervenţia
unui vindex sau prin încheierea unei convenţii cu creditorul. Vindex era o persoană
care, în nume propriu, contesta dreptul creditorului. Dacă după verificarea contestaţiei
AD
se constata că vindex nu avea dreptate, urma să plătească dublu valorii contestate6.

Debitorul putea, de asemenea, să încheie o convenţie cu creditorul, în baza căreia se
obliga să muncească un număr de zile în contul datoriei, în calitate de addictus.
Manus iniectio îmbracă trei forme7: manus iniectio iudicati care presupunea o
AC
sentinţă prealabilă, manus iniectio pro iudicato, care putea avea loc chiar şi în lipsa
unei sentinţe de condamnare (ca şi când ar fi avut loc un proces) şi manus iniectio
pura, care dădea debitorului posibilitatea să conteste singur temeinicia drepturilor
creditorului, devenind vindex pentru el însuşi.
Z
U
§ 2. PIGNORIS CAPIO
22. Pignoris capio (luarea de gaj) era considerată o legisacţiune de executare,
cu toate că îi lipsea caracterul judiciar. Pignoris capio nu era subsecventă unui
proces, nu presupunea prezenţa magistratului şi nici măcar prezenţa debitorului8. în
câteva cazuri, după ce pronunţa anumite cuvinte solemne în prezenţa martorilor,
1 M. J. G. G arrido, op. cit., p. 100-103; A. Magelan, op. cit., p. 653 şi urm.

2 XII, T, 3.1.
3 A ulu Gelliu, N.A., 20, 1.44.
4 XII, T„ 3.4.
5 XII, T., 3.6.
6 N. CORODEANU, op. cit; p. 110.
7 C.St . Tomulescu, Analele Universităţii din Bucureşti, 17, 1968, p. 90.
Gaius, 4.27.
68
creditorul putea lua un bun din patrimoniul debitorului. Creditorul nu putea să-şi
însuşească acel bun sau să-l înstrăineze, dar, dacă debitorul nu plătea, putea să-l distrugă1.
In fizionomia acestei proceduri de executare, elementele specifice justiţiei pri
vate sunt atât de evidente, încât unii jurisconsulţi au refuzat să o considere o adevă
rată legisacţiune. Precizăm totuşi că, în măsura în care este o legisacţiune, pignoris
capio nu poartă asupra bunurilor, ci tot asupra persoanei, întrucât bunurile nu sunt
luate în scopul valorificării dreptului, ci în scopul exercitării unor presiuni asupra
debitorului.

IC
EM
AD
AC
Z
U
1 C icero, De orat., 3.1.4.
69
TITLUL II
PROCEDURA FORMULARĂ
Capitolul i
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

§ 1. APARIŢIA PROCEDURII FORMULARE
23. Introducerea procedurii formulare a fost dictată de necesitatea adaptării ve
chilor dispoziţii ale dreptului roman la exigenţele vieţii sociale şi economice de la
sfârşitul republicii1. Aşa cum arătam şi în altă parte, romanii au modificat
IC
reglementarea juridică pe căi ocolite, sub aparenţa că vechile dispoziţii au rămas în
vigoare şi că s-au schimbat numai mijloacele de procedură utilizate în scopul valo
rificării drepturilor subiective.
EM
Potrivit noului sistem procedural, părţile şi pretorul cooperau de aşa manieră,
încât se putea ajunge la soluţii opuse vechiului drept civil. Prin creşterea rolului
pretorului, ca şi prin abandonarea formalismului care îngrădea activitatea părţilor,
AD
s-a ajuns, la capătul unei îndelungate evoluţii, la schimbarea funcţiei originare a

dreptului civil şi, în acelaşi timp, la protejarea pretenţiilor legitime deduse în
justiţie.
AC
Gaius afirma că procedura formulară a fost introdusă, deoarece legisacţiunile,

prin formalismul lor excesiv, deveniseră odioase romanilor12. Realitatea este că
legisacţiunile au devenit o frână în calea dezvoltării producţiei şi a circulaţiei măr
furilor şi o piedică în realizarea intereselor clasei dominante. Avem în vedere, în
Z
special, situaţia cavalerilor care, îmbogăţiţi de pe urma operaţiilor comerciale şi

cămătăreşti, erau interesaţi în schimbarea formelor de valorificare a drepturilor pe
U
cale judiciară, pentru ca ritmul afacerilor să poată fi accelerat. Aşadar, numita

„aversiune” a romanilor faţă de legisacţiuni este, în realitate, expresia intereselor
economice ale cavalerilor care ocupau, la sfârşitul republicii, un loc central în sânul
clasei dominante.
§ 2. LEGEA AEBUTIA
24. Procedura formulară a fost introdusă prin legea Aebutia, dată între anii 149
şi 126 î.Hr. Introducând procedura formulară, legea Aebutia nu a suprimat legisac-
1 C.S t. T omulescu, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles 20, 1973, p. 355;
O. Correlli, La genesi del procedimento formulare, Milano, 1946, p. 66; N. B elocci, La genesi
della litis contestatio sul procedimento formulare, Napoli, 1965, p. 50; A. B iscardi, Lezzioni sul
processo romano antico e classico, Torino, 1967, p. 123.
2 Gaius, 4.30.
70
ţiunile, ci a dat părţilor posibilitatea de a opta pentru una din cele două proceduri.
Mai bine de un secol s-au aplicat ambele sisteme procedurale, dar în practică era
preferată procedura formulară. Deoarece, în cadrul confruntării dintre cele două
sisteme, noua procedură s-a dovedit net superioară, împăratul August a dat legile
Iuliae Judiciarae prin care, cu unele excepţii, legisacţiunile au fost abrogate.
C a pit o l u l II

FORMULA
§ 1. ROLUL FORMULEI
25. în procedura formulară, pentru valorificarea fiecărui drept subiectiv există
o acţiune distinctă şi fiecare acţiune avea o formulă proprie1. Formula era un mic
program de judecată prin care pretorul arăta judecătorului cum să soluţioneze
IC
litigiul. Prin urmare, pentru fiecare tip de drept subiectiv exista un model de for
mulă care trebuia completată de către pretor cu toate elementele specifice cazului
EM
(pretenţiile reclamantului, numele părţilor etc.), cu ocazia organizării instanţei.
Dacă pretorul socotea că pretenţiile reclamantului sunt întemeiate, dar nu exista un
model corespunzător de formulă, avea dreptul de a crea o formulă nouă, expunând
situaţia de fapt şi arătând judecătorului, în termeni imperativi, cum să procedeze în
AD
vederea soluţionării litigiului12. Prin utilizarea acestui eficient mijloc procedural,

pretorul putea sancţiona pretenţiile reclamantului. în procedura formulară nu există
drept fără acţiune, iar acţiunea avea ca efect extinderea sferei de reglementare
AC
juridică.
Tot aşa de bine, pretorul putea să refuze eliberarea formulei, ceea ce echivala
cu imposibilitatea pentru reclamant de a-şi valorifica pretenţiile. în procedura for
mulară nu exista drept fără acţiune, iar acţiunea nu era altceva decât cererea
Z
reclamantului către magistrat de a i se elibera o formulă.

U
§ 2. STRUCTURA FORMULEI
26. Formula cuprinde patru părţi principale: intentio, demonstratio, adiudicatio
şi condemnatio. Cu excepţia lui intentio, care figura în orice formulă, celelalte părţi
principale erau introduse numai dacă era necesar. Aşadar, părţile principale nu
figurau toate în fiecare formulă, dar formula, în funcţie de specificul cauzei, trebuie
să cuprindă unele sau altele din aceste părţi. în cuprinsul formulei puteau intra şi
două părţi accesorii: excepţiunile şi prescripţiunile; ele erau introduse numai la
cererea părţilor3.
1 P. H uvelin , L ’arbitrium liti aestimadae et Vorigine de la formule, Melanges Gerardin, 1907,

p. 319; Arangio Ruiz, op. cit., p. 121.
2 C.S t . T omulescu, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 19, 1972, p. 435.
3 v. Arangio Ruiz , L ’exception in diminuzione della condanna, Modena, 1930.
71
Redactarea oricărei formule începea cu numirea judecătorului: Caius Iulius
iudex esto.
27. Părţile principale. Intentio cuprindea afirmarea pretenţiilor reclamantului1.
Astfel, în formula acţiunii empti, care sancţiona vânzarea, pretorul arăta în intentio
că reclamantul pretinde să i se predea lucrul. Atunci când obiectul pretenţiilor
reclamantului era precis determinat, intentio se numea certa, iar când dreptul
reclamantului urma să fie apreciat de judecător, intentio era incerta.
Demonstratio cuprindea cauza juridică (izvorul) a pretenţiilor reclamantului
(un contract, un testament, etc.)12.

Adiudicatio figura numai în formula acţiunilor în partaj. Prin adiudicatio,
judecătorul era împuternicit să atribuie celor aflaţi în proces dreptul de proprietate
asupra părţii de lucru ce le revenea ca urmare a ieşirii din indiviziune3.
Prin codemnatio judecătorul, simplu particular, era învestit de către pretor cu
dreptul de a pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire4.
Iată formula acţiunii empti: Octavius să fie judecător. Pentru că Aulus Agerius
IC
a cumpărat de la Numerius Negidius, sclavul despre care este vorba (demonstra
tio), orice din această cauză Numerius Negidius trebuie să facă sau să predea lui
Aulus Agerius conform bunei credinţe (intentio) la aceasta judecătorule să con
EM
damni pe Numerius Negidius faţă de Aulus Agerius; dacă nu se va dovedi să-l
absolvi (condemnatio).
28. Părţile accesorii. Prescripţiunile erau introduse în formulă pentru a se veni
AD
în ajutorul unei părţi. Dacă acele precizări veneau în sprijinul reclamantului, se

numeau prescripţiuni pro actore, iar dacă veneau în sprijinul pârâtului se numeau
prescripţiuni pro reo5.
AC
Excepţiunile erau mijloace de apărare prin care pârâtul nu nega în mod direct
pretenţiile reclamantului, dar invoca anumite fapte de natură să paralizeze acele
pretenţii6. Aşa, de pildă, pârâtul nu nega faptul că a primit o sumă de bani, dar
afirma că ulterior a fost iertat de datorie, în total sau în parte, de către reclamant.
Z
Pentru ca excepţiunea să poată fi opusă reclamantului, trebuia să figureze în

formulă. în dreptul clasic excepţiunile au avut un caracter absolutoriu, în sensul că,
U
ori de câte ori erau găsite întemeiate, judecătorul trebuia să pronunţe o sentinţă de
absolvire; condamnarea la mai puţin nu era posibilă7. Astfel, dacă reclamantul
pretindea 100 de aşi, iar pârâtul dovedea, pe cale de excepţie, că datorează numai
50, judecătorul pronunţa o sentinţă de absolvire. Această practică îşi are originea în
faptul că judecătorul era „sclavul formulei”. El era chemat să se pronunţe exclusiv
1 Gaius, 4.41; Arangio R uiz, Bulletino dell’I stituto di diritto romano „Vittorio Scialoja",
Milano, 32, 1922, p. 5.
2 Gaius, 4.40.
3 Arangio Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 138.
4 Gaius, 4.43; M. J. G. Garrido, op. cit., P. 119-121.
5 J. Gaudemet, op. cit., p. 625.
6 Gaius, 4.121.
7 Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 19, 1935, p. 326.
72
în legătură cu suma de bani arătată în inientio. Prin urmare, dacă pârâtul dovedea
că datorează o sumă mai mică de bani, întrucât nu era învestit cu dreptul de a se
pronunţa asupra acelei sume, judecătorul dădea o sentinţă de absolvire.
Excepţiunile au fost introduse în edict după adoptarea legii Aebutia, când
pretorul a fost învestit cu puterea de a modifica dreptul civil prin măsuri pro
cedurale. Până la adoptarea acestei legi, opera principiul unităţii de chestiune,
potrivit căruia judecătorul se pronunţa numai asupra pretenţiilor formulate de către
reclamant. Prin introducerea excepţiunilor, acest principiu a fost înlăturat, jude
cătorul fiind obligat să verifice, în acelaşi proces, atât afirmaţiile reclamantului, cât
şi afirmaţiile pârâtului. Faţă de excepţiunea opusă de către pârât, reclamantul putea

cere inserarea în formulă a unei replici căreia, la rândul său, pârâtul îi putea opune
o duplică1.
C a p i t o l u l III
IC
§ 1. FAZA IN IURE EM
29. In sistemul procedurii formulare procesul continuă să se desfăşoare în două
faze, dar au fost introduse unele inovaţii cu privire la citare, precum şi cu privire la
activitatea părţilor si a pretorului12.
AD
30. în materia citării s-au menţinut vechile procedee, pe lângă care au fost in
troduse altele noi. Astfel, pretorul a dat o acţiune specială împotriva pârâtului care,
AC
la somaţia reclamantului, refuză să vină la proces. De asemenea, s-a dat împotriva

celui care se ascundea pentru a nu putea fi citat o missio in possessionem, în baza
căreia reclamantul putea vinde bunurile pârâtului.
31. Activitatea părţilor. în virtutea caracterului consensual al procesului, era
Z
necesar ca ambele părţi să fie prezente în faţa magistratului. Dezbaterile se

U
desfăşurau în cuvinte obişnuite, fără utilizarea unor formule solemne şi a unor

gesturi rituale, cum se întâmpla în procedura legisacţiunilor. Faţă de pretenţiile
reclamantului, ca şi în vechea procedură, pârâtul putea adopta trei atitudini: să
recunoască, să nege sau să nu se apere cum trebuie3. în plus, s-a admis ca în
procesele având ca obiect o sumă de bani determinată, litigiul să fie soluţionat prin
pronunţarea unui jurământ: fie că reclamantul jura că are un drept de creanţă, fie că
pârâtul jura că nu datorează nimic (iusiurandum necessarium). După ce dezbaterile
se încheiau, în funcţie de natura cazului litigios şi de afirmaţiile părţilor, pretorul
acorda reclamantului acţiunea sau i-o refuza. Dacă pretenţiile reclamantului erau
găsite întemeiate, pretorul îi elibera o acţiune civilă, când exista o acţiune
1 Gaius, 4.126.
2 ArangioRuk , Bulletino dell’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”, Milano, 62,1956, p. 223.
3 L evy-Bruhl, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1932, p. 777.
73
corespunzătoare. Atunci când edictul nu cuprindea o acţiune potrivită, pretorul crea
o nouă acţiune (in factum), redactată potrivit cu elementele litigiului, dând astfel
reclamantului posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile. Practic, acordarea acţiunii
echivala cu redactarea formulei. După ce formula era redactată, avea loc ultimul act
în faţa magistratului, numit litis contestatio.
32. Litis contestatio consta din remiterea unei copii de pe formulă sau din
dictarea ei de către reclamant pârâtului1. Litis contestatio producea trei efecte: efec
tul extinctiv, efectul creator si efectul fixator.
Cunoaşterea semnificaţiei acestor efecte prezintă importanţă deosebită pentru

înţelegerea dreptului civil roman, întrucât invocarea lor de către una din părţi are
consecinţe dintre cele mai grave.
Efectul extinctiv. După ce avea loc litis contestatio, dreptul dedus de către
reclamant injustiţie se stingea12. în anumite procese, dreptul primitiv al reclamantu
lui se stingea de drept (ipso iure), pe când în altele, prin introducerea unei excepţi-
uni în formulă (exceptionis ope).
IC
Efectul creator3. în virtutea efectului creator, în locul dreptului iniţial, se
năştea un nou drept care purta în mod invariabil asupra unei sume de bani la care
judecătorul îl condamna pe pârât. Aşadar, indiferent de obiectul pretenţiilor
EM
reclamantului, în cazul în care acesta câştiga procesul, urma să primească o sumă
de bani, de unde decurge principiul condamnării pecuniare.
între dreptul iniţial şi dreptul nou creat vor apărea anumite deosebiri, în funcţie
AD
de natura juridică şi de obiectul dreptului iniţial. în ipoteza că dreptul iniţial este un

drept real, el se va transforma după litis contestatio într-un drept de creanţă asupra
unei sume de bani. Comparând dreptul dedus în justiţie cu dreptul nou creat, vom
AC
constata că aceasta din urmă se deosebeşte şi în privinţa naturii juridice şi în

privinţa obiectului şi în privinţa cauzei sale juridice. Pe când dreptul iniţial era un
drept real, dreptul nou creat este un drept de creanţă; obiectul dreptului iniţial era
un lucru (drepturile reale poartă asupra lucrurilor), pe când obiectul celui nou creat
Z
este o sumă de bani; cauza juridică a dreptului iniţial era un act oarecare, pe când
cauza juridică a noului drept este chiar litis contestatio. Dacă dreptul primitiv era
U
un drept de creanţă care purta asupra unui lucru, după litis contestatio se schimbă
numai obiectul şi cauza juridică, iar dacă era un drept de creanţă ce purta asupra
unei sume de bani, se schimbă numai cauza juridică.
Efectul fixator4. în momentul lui litis contestatio se stabileau definitiv atât
elementele reale (afirmaţiile părţilor), precum şi elementele personale (identitatea
părţilor şi a judecătorului). Prin aceasta trebuie să înţelegem că reclamantul nu
putea pretinde în faţa judecătorului altceva decât a pretins în faţa magistratului şi că
procesul nu putea fi judecat decât între părţile menţionate în formulă. Dacă una
dintre părţi murea după litis contestatio, moştenitorii acesteia nu se puteau prezenta
1 Gaius, 4.90; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 125; N. B ellocci, op. cit., p. 162.
2 G aius, 3.180; N. B ellocci, op. cit., p. 162; Br . Schmidlin, op. cit., p. 49.
3 P. COLLINET, Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 26, p. 529.
4 GAIUS, 4.114; A.E. Giffard, Precis de droit romain, Paris, 1938, p. 124.
74
în faţa judecătorului, aşa încât trebuia operată o modificare a formulei (translatio
iudicii).
§ 2. FAZA IN IUDICIO
33. Activitatea părţilor. Activitatea părţilor în faţa judecătorului se desfăşura,
în linii mari, după regulile cunoscute de la procedura legisacţiunilor. Probele ad
ministrate erau apreciate în funcţie de poziţia socială a părţilor1. în acest sens, Aulu
Gelliu ne relatează că fiind ales judecător a cerut o consultaţie unui jurisconsult, iar
acesta l-a sfătuit să dea dreptate reclamantului, deoarece are o situaţie socială mai

bună decât cea a pârâtului. Regula post meridiem praesenti litem addicito s-a
menţinut, dar a primit unele atenuări, admiţându-se anumite motive de amânare a
procesului.
34. Judecătorii. în vechiul sistem procedural lista judecătorilor se confunda
cu lista senatorilor. Spre sfârşitul secolului al II-lea î.e.n., faţă de influenţa pe care
cavalerii au dobândit-o în viaţa politică şi economică, s-a dat legea Sempronia
IC
iudiciaria, prin care au dobândit dreptul de a fi aleşi judecători şi membrii
ordinului ecvestru. împăratul August a împărţit judecătorii în patru categorii, pe
EM
criteriul averii12.
Lista judecătorilor s-a păstrat până către mijlocul secolului al III-lea d.Hr.,
când a dispărut, în condiţiile modificării radicale a procedurii civile.
AD
§ 3. REPREZENTAREA ÎN JUSTIŢIE
35. Reprezentarea în justiţie este sistemul juridic în virtutea căruia o per
AC
soană, numită reprezentant, participă la proces în numele altei persoane, numită

reprezentat. Multă vreme romanii nu au admis reprezentarea în justiţie conform
principiului nemo alieno nomine lege agere potest (nimeni nu poate intenta în nu
mele altuia o acţiune a legii)3. Cu timpul, ritmul schimbului de mărfuri a crescut,
Z
aşa încât interesele unei persoane trebuiau apărate în acelaşi timp în locuri diferite,
U
în noua situaţie, romanii au admis sistemul reprezentaţiunii, mai întâi pe căi oco
lite, apoi chiar făţiş4.
Potrivit reformei pretorului, reprezentatul putea să-şi apere interesele în
justiţie prin intermediul reprezentantului, dar efectele sentinţei se produceau
asupra reprezentantului. Datorită acestui fapt era necesar ca, prin acte ulterioare
şi distincte, reprezentantul să treacă asupra reprezentatului drepturile şi datoriile
izvorâte din sentinţa pronunţată de către judecător. Această formă de reprezentare
1 C.S t . T omulescu, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 17, 1970, p. 313;
L evy-Bruhl, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 40, 1962, p. 24; B. B iondi,
Bulletino dell’Instituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 5,1892, p. 25; P. de Francisci,
Jura, Napoli, 13, 1962, p. 448.
2 S. SOLAZZI, Bulletino dell'Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja’’, Milano, 49, 1948, p. 338.
3 Inst., 4.10. pr.
4 L. D ebray, Nouvelle revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 36, p. 370.
75
este imperfectă şi se realizează pe cale ocolită, prin utilizarea formulei cu
transpoziţiune1. în intentio se trecea numele reprezentatului, căci el era titularul
dreptului subiectiv dedus în justiţie, iar în condemnatio numele reprezentantului,
întrucât el participa la dezbaterile procesului şi urm a să suporte efectele sentinţei.
Cel mai vechi reprezentant în justiţie a fost cognitor, care trebuia constituit
cu pronunţarea unor cuvinte solemne şi în prezenţa adversarului. Mai târziu a
apărut şi procurator, constituit fără utilizarea termenilor solemni si chiar în absenţa
adversarului12.
Jurisprudenţa a perfecţionat sistemul reprezentării imperfecte, introdusă de
către pretor, astfel încât în cazul lui cognitor, acţiunea prin care se obţinea

executarea sentinţei de condamnare se dădea direct reprezentatului. Astfel, efectele
sentinţei nu se produceau asupra lui cognitor care participa la proces, ci asupra
celui reprezentat.
Reprezentanţii în justiţie nu trebuie confundaţi cu cei ce pledează pentru alţii
(postulare pro alio), întrucât aceştia aveau menirea de a asigura asistenţa juridică
unor persoane care stăteau injustiţie în nume propriu3.
IC
EM
C a pit o l u l IV
ACŢIUNI
AD
§ 1. GENERALITĂŢI
36. în cadrul sistemului procedurii formulare, sensul originar al noţiunii de
AC
„acţiune” s-a schimbat. Aşa cum s-a văzut, în cadrul procedurii legisacţiunilor, ac
ţiunile erau câteva la număr şi se aplicau la cazurile pentru care fuseseră create. în
procedura formulară, acţiunea este cererea adresată de către reclamant magistratului
de a i se elibera o formulă4. în noul sistem, acţiunea îndeplineşte rolul unui mijloc
Z
procedural pus la îndemâna persoanelor în scopul valorificării drepturilor subiective.

Pentru a asigura o protecţie juridică eficientă unor interese extrem de variate, statul
U
roman a dat acţiunii o vocaţie universală, în sensul că orice pretenţie legitimă putea,
în principiu, să capete o sancţiune juridică. Acest sistem a fost introdus cu greu,
deoarece, spre deosebire de dreptul modem, în care acolo unde există drept subiectiv
exista şi acţiune, în dreptul roman nu exista drept fără acţiune specială. Drept urmare,
un drept subiectiv era recunoscut ca atare numai dacă exista o acţiune distinctă care
să-l sancţioneze. Această regulă care păstrează urme ale procedurii legisacţiunilor a
fost atenuată prin intervenţia pretorului. în virtutea prerogativelor care i-au fost
acordate prin legea Aebutia, pretoml putea crea o formulă specială şi deci, acorda
acţiune, ori de câte ori considera că un anumit interes trebuie protejat.
1 v. L. D ebray, Representation en justice par la cognito, Paris, 1882.

2 C icero, Pro Caes, 20.57; Gaius, 4.83.
3 C.S t . T omulescu, Atti dell'Academia Romanistica Constantiniana, Perugia, 1967, p. 295.
4 P.F. G irard, op. cit., p. 1087.
76
în dreptul clasic, acţiunea era desemnată prin termenii de vindicatio, petitio
sau iudicium1. Termenul de actio s-a generalizat în epoca postclasică.
§ 2. CATEGORII DE ACŢIUNI
37. Acţiuni in rem şi acţiuni in personam. Divizarea acţiunilor în reale şi
personale este cea mai veche, fiind cunoscută încă din epoca Legii celor XII Table;
potrivit Institutelor lui Justinian, această diviziune a acţiunilor este şi cea mai im
portantă (summa divisio)1 2.
Acţiunile reale sancţionează drepturile reale, drepturi care, prin excelenţă,

poartă asupra unor lucruri (in rem).
Acţiunile personale (in personam) sancţionează drepturi personale (de cre
anţă), cum sunt, spre exemplu, cele izvorâte din contracte sau din delicte.
întrucât drepturile reale se deosebesc, prin natura lor, de drepturile personale,
formulele celor două tipuri de acţiuni au o redactare diferită. Dreptul real izvorăşte
din raportul juridic stabilit între o persoană şi toţi ceilalţi membri ai societăţii şi
IC
este opozabil faţă de toţi (erga omnes), pe când dreptul personal izvorăşte, din
raportul juridic stabilit între două persoane determinate şi este opozabil numai
debitorului. De aceea, în intentio a formulei acţiunii va figura numai numele
EM
reclamantului3. Numele pârâtului nu va fi trecut, deoarece calitatea de pârât o poate
avea orice persoană care aduce atingere dreptului real în cauză. Dimpotrivă, în
intentio a formulei acţiunii personale va figura atât numele reclamantului, cât şi
AD
numele pârâtului, căci acţiunea personală poate fi intentată numai împotriva debito
rului, care este o persoană determinată.
38. Acţiuni civile şi acţiuni honorarii4. Această diviziune se întemeiază pe origi
AC
nea acţiunilor. Acţiunile civile (actiones civiles) îşi au originea în legisacţiuni, deşi,
fireşte, formula lor era redactată tot de către magistrat, pe când acţiunile honorarii
(actiones honorariae) nu aveau un model în vechea procedură, ci erau creaţii originale
ale magistraţilor (pretorii şi edilii curuli). Astfel, acţiunea în revendicare are ca model
Z
sacramentum in rem, iar pretoml trecea în formulă, aproximativ, cuvintele pe care

U
părţile le rosteau în cazul acestei legisacţiuni. Acţiunile honorarii sau pretoriene au fost
create în vederea sancţionării noilor situaţii ivite în practica socială şi se împart în trei
categorii: acţiuni infactum, acţiuni ficticii şi acţiuni cu formula cu transpoziţiune.
Acţiunile in factum5. Noile raporturi sociale care nu puteau fi soluţionate prin
acţiunile existente erau sancţionate de către pretor prin acţiuni in factum. Deoarece,
în aceste cazuri, nu exista un model în vechiul drept civil, pretorul redacta formula
in factum (cu privire la un fapt), arătând în intentio faptele săvârşite de o anumită
persoană. Luând în considerare faptele expuse în formulă, judecătorul urma să pro
nunţe sentinţa.
1 G aius, 4.62; Inst., 4.6.15; Cicero, Pro Roscio, 4.10.

2 Inst., 4.6.1.
3 Gaius, 4.3; J. Gaudemet, op. cit., p. 618; B r . Schmidlin, op. cit., p. 58.
4 Gaius, 4.34; P. B onfante, Istituzioni di diritto romano, Milano, 1932, p. 113.
5 Gaius, 4.46; F. DE V isscher, Revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1925, p. 193.
77
Acţiuni fîcticii1. în cazul acţiunilor cu ficţiune, pretorul utiliza un tip de for
mulă creat pentru o anumită cauză, în scopul soluţionării unei cauze diferite. Pentru
a obţine acest rezultat, pretorul introducea în formulă o ficţiune, considerând un
fapt existent ca inexistent sau, dimpotrivă, considerând că s-a petrecut un anumit
fapt, cu toate că, în realitate, el nu s-a petrecut. Cu alte cuvinte, acţiunile fîcticii au
formula redactată in ins (după modelul dreptului civil), dar ea cuprinde o ficţiune.
Aşa este cazul acţiunii publiciene care, aşa cum vom vedea, sancţionează pro
prietatea pretoriană. în formula acestei acţiuni pretorul introduce ficţiunea că
termenul necesar uzucapiunii s-a scurs, dând posibilitatea reclamantului să urmă
rească bunul în mâinile oricui.

Formula cu transpoziţiune12. Acţiunile cu formula cu transpoziţiune au fost
create în scopul de a se obţine efectul unor acte care nu puteau fi întocmite făţiş.
Prin intermediul formulei cu transpoziţiune s-au creat o serie de operaţiuni juridice,
cum ar fi reprezentarea imperfectă, despre care am vorbit, sau obligarea lui pater
familias de către fiul său. în anumite cazuri, dacă fiul de familie încheia un con
tract, creditorul îl putea urmări fie pe fiu prin acţiunea directă, fie pe pater familias
IC
prin acţiunea cu caracter alăturat. Dacă era urmărit pater familias, se trecea în in-
tentio numele fiului, întrucât el încheia actul, iar în condemnatio numele şefului de
EM
familie, întrucât el suporta efectele sentinţei.
39. Acţiuni directe şi acţiuni utile3. Acţiunile directe au fost create în vederea
sancţionării anumitor cazuri, iar acţiunile utile au fost extinse la cazuri similare.
AD
Orice acţiune directă poate deveni utilă prin introducerea unei ficţiuni în formulă.
Astfel, pentru a se da unui moştenitor pretorian posibilitatea de a dobândi o succe
siune civilă, se introduce în formulă ficţiunea că este moştenitor civil.
AC
40. Acţiuni populare şi acţiuni private. Acţiunile populare (actiones populares)

puteau fi intentate de oricine, deoarece aveau rolul de a apăra interesele generale,
pe când acţiunile private (actiones privatae) erau utilizate în scopul protejării
intereselor reclamantului.
Z
41. Acţiuni penale şi acţiuni persecutorii4. Acţiunile penale (actiones

U
poenales) aveau de obiect condamnarea pârâtului la o amendă bănească, pe când

acţiunile persecutorii (rei persecutoriae) vizau condamnarea la restituirea lucrului
sau la repararea pagubei cauzate.
42. Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună-credinţă5. în cazul acţiunilor
de drept strict (actiones stricti iuris), actul pe care se întemeiau pretenţiile recla
mantului era interpretat conform literei sale (literal), pe când la acţiunile de bună-
1 G aius 4.47; A.E. Giffard, Precis de droit romain, Paris, p. 145; F. de V isscher, Revue des
etudes latines, Paris, 33, 1956, p. 136.
2 G aius 4M ;Inst„ 4.6.10; D.14.1.5.1.
3 A.E. GlFFARD, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1933, p 589.
4 Gaius, 4.6.
5 Cicero, De off., 3.17.70; Gaius, 4.62; G. H anard, op. cit., p. 107; B. B iondi, Bulletino
d ell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja”, Milano, 32, 1922, p. 61.
78
credinţă (actiones bonae fidei) judecătorul căuta să stabilească voinţa reală a
părţilor trecând dincolo de litera actului. Pentru ca judecătorul să poată aprecia ac
tul cu bună-credinţă, în intentio a formulei trebuia să figureze cuvintele ex fide
bona (potrivit cu buna-credinţă).
43. Acţiuni arbitrarii1. Acţiunile arbitrarii (iudicia arbitraria) au fost create
în scopul atenuării inconvenientelor ce decurg din caracterul pecuniar al sentinţei de
condamnare. în cazul acestor acţiuni, judecătorul apare într-o dublă calitate: arbitru şi
judecător propriu-zis. După ce se convingea de justeţea pretenţiilor reclamantului,
judecătorul, în calitate de arbitru, ordona pârâtului să satisfacă acele pretenţii. Dacă

pârâtul executa ordinul, litigiul se încheia, iar dacă nu, arbitrul se transforma în
judecător propriu-zis şi pronunţa sentinţa de condamnare la o sumă de bani. Suma de
bani care făcea obiectul condamnării era fixată de către reclamant, sub prestare de
jurământ, şi nu de către judecător. întrucât, presupunem, reclamantul era tentat să
supraevalueze obiectul litigios, pârâtul prefera să execute ordinul dat de către
judecătorul arbitru. Prin intermediul acestui mecanism se ocolea principiul
IC
condamnării pecuniare, iar pretenţiile reclamantului erau satisfăcute în natură. Astfel,
în cazul acţiunii în revendicare, datorită dublului rol jucat de către judecător,
reclamantul primea, de regulă, chiar lucrul revendicat şi nu o sumă de bani.
EM
C a pit o l u l V
AD
Efectele sentinţei
§ 1. FORŢA EXECUTORIE A SENTINŢEI
AC
44. Potrivit rolului care îi revine în sistemul procedurii formulare, judecătorul

pronunţă o sentinţă de condamnare sau de absolvire. Sentinţa de absolvire produce
un singur efect, şi anume forţa juridică (autoritatea lucrului judecat). Sentinţa de
Z
condamnare însă are un dublu efect: forţa juridică şi forţa executorie.

U
45. Forţa executorie a sentinţei era asigurată prin actio indicaţi, pe care
reclamantul o intenta împotriva pârâtului pentru a-1 constrânge să execute sentinţa.
Potrivit mecanismului acestei acţiuni, reclamantul îl aducea pe pârât în faţa magis
tratului, arătând că pârâtul refuză să plătească suma de bani stabilită prin sentinţa
de condamnare12. întrucât, în procedura formulară, sentinţa purta invariabil asupra
unei sume de bani, reclamantul avea calitatea de creditor, iar pârâtul pe aceea de
debitor. Dacă, în faţa magistratului, debitorul recunoaşte că are de plătit o sumă de
bani, procesul se încheia prin eliberarea unui decret de executare. Prin acest decret
magistratul ordona fie ducerea debitorului în închisoarea personală a creditorului, fie
trimiterea creditomlui în detenţiunea bunurilor debitorului.
1Inst. 4.6.31; D.6.1.68; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 82.

2 F. DE VlSSCHER, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1928, p. 160.
79
Aşadar, actio iudicati ducea fie la executarea asupra persoanei, sistem preluat
din procedura legisacţiunilor, fie la executarea asupra bunurilor, sistem introdus de
către pretor în procedura formulară.
Atunci când debitorul nu recunoaşte justeţea cererii creditorului contestând
sentinţa sau afirmând că a plătit, actio iudicati dădea naştere unui nou proces. Dacă
debitorul pierdea şi acest proces, urma să fie condamnat la dublu.
46. Executarea asupra bunurilor. în epoca clasică, alături de executarea
asupra persoanei, apare cu caracter excepţional şi executarea asupra bunurilor1.
Executarea asupra bunurilor a fost introdusă în dreptul privat din domeniul drep

tului public123. Statul roman aplica un sistem prin care bunurile debitorilor săi erau
sechestrate şi lichidate prin vânzarea la licitaţie. Apoi sistemul a fost adaptat şi uti
lizat în raporturile dintre persoane particulare. Executarea asupra bunurilor
cunoştea două forme: venditio bonorum şi distractio bonorum.
47. Venditio bonorum cunoştea două faze: missio in possessionem şi venditio
bonorum propriu-zisă. în prima fază, dacă debitorul recunoştea justeţea afirmaţiilor
IC
făcute de către creditor, magistratul îl trimitea pe acesta din urmă în detenţiunea
bunurilor debitorului (missio in possessionem/. Creditorul, fără a-1 deposeda pe
EM
debitor, supraveghea bunurile acestuia cu scopul de a-1 împiedica să-şi mărească
insolvabilitatea pe cale artificială. Precizăm că procedura de executare asupra
bunurilor presupune existenţa mai multor creditori, aşa încât fiecare dintre ei
AD
trebuia să îndeplinească formele arătate mai sus. Dacă după trecerea unui termen
de 30 de zile debitorul nu-şi plătea datoria, se trecea la faza a doua4.
în scopul vânzării bunurilor, creditorii numeau, cu autorizaţia magistratului, pe
unul dintre ei ca magister bonorum (stăpân al bunurilor). Magister bonorum afişa
AC
condiţiile în care urma să se facă lichidarea bunurilor debitorului insolvabil, după

care trecea la vânzarea lor în bloc. Magister bonorum vindea bunurile celui care
oferea un preţ mai mare. Cumpărătorul bunurilor se numea emptor bonorum. După
ce oferta lui emptor bonorum era acceptată, el se substituia debitorului insolvabil şi
Z
începea un nou şir de procese cu creditorii în scopul verificării creanţelor. Emptor

U
bonorum, ca succesor cu titlu universal al debitorului, voia să se convingă dacă

acesta a datorat cu adevărat sumele pretinse de către creditori.
în funcţie de rezultatul proceselor cu privire la verificarea creanţelor, emptor
bonorum urma să plătească fie suma promisă, fie o sumă mai mică. Astfel, dacă
valoarea creanţelor găsite bune era mai mare decât suma promisă, emptor bonorum
plătea numai suma promisă. Dacă însă valoarea creanţelor găsite bune era mai mică
decât suma promisă, emptor bonorum plătea numai valoarea creanţelor. în acest
fel, emptor bonorum, un speculant, nu risca să plătească mai mult decât suma pro
misă, dar avea şansa de a plăti mai puţin.
1 Gaius, 3.199.
2 D. 36.4.5. pr.
3 Gaius, 4.35.
4 Gaius, 3.79.
80
Debitorul executat silit prin procedura lui venditio bonorum devenea infam,
ceea ce aducea o gravă atingere personalităţii1.
48. D istractio b onorum 12. în scopul de a se ocoli unele din inconvenientele de
curgând din venditio bonorum, a fost creată distractio bonorum ca formă de
executare mai evoluată. Astfel, în cazul lui distractio bonorum, bunurile debitoru
lui insolvabil nu se mai vindeau in bloc, ci cu amănuntul, până la satisfacerea
tuturor cerinţelor. Pe de altă parte, executarea sentinţei prin distractio bonorum nu
atrăgea infamia pentru debitor.

§ 2. FORŢA JURIDICĂ A SENTINŢEI
49. Orice sentinţă, fie de condamnare, fie de absolvire, se bucura de forţă ju
ridică3. Forţa juridică a sentinţei făcea imposibilă redeschiderea procesului între
aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect, ceea ce astăzi ar corespunde autorităţii
lucrului judecat.
în dreptul roman, forţa juridică a sentinţei s-a impus cu greu, astfel încât, la
IC
origine, se puteau pronunţa mai multe sentinţe cu privire la aceeaşi cauză. Această
stare de lucruri se explică prin faptul că judecătorul era un simplu particular cu
EM
atribuţii limitate la un singur proces. Totuşi, însă, din epoca veche s-a introdus
principiul bis de eadem re ne sit actio (o legisacţiune nu poate fi utilizată de două
ori pentru valorificarea aceluiaşi drept). în virtutea acestui principiu s-a asigurat
autoritatea lucrului judecat, dar numai faţă de reclamant, deoarece pârâtul care nu
AD
dedusese nimic în justiţie putea redeschide procesul.

în procedura formulară, autoritatea lucrului judecat faţă de reclamant era
asigurată prin efectul extinctiv al lui litis contestatio4. Reclamantul nu putea re
AC
deschide procesul, deoarece, în momentul lui litis contestatio, dreptul său se

stingea. Nimic nu-1 împiedica, însă, pe pârât să declanşeze un nou proces în aceeaşi
cauză. Pentru a face opozabilă forţa juridică a sentinţei şi faţă de pârât, jurisprudenţa a
creat principiul res iudicata pro veritate accipitur (lucrul judecat se consideră adevă
Z
rat), principiu sancţionat prin exceptio rei iudicatae. în virtutea acestui principiu, ori
U
care din părţi, pârâtul sau reclamantul, putea opune adversarului excepţia lucrului jude
cat, dacă încerca redeschiderea procesului în aceeaşi cauză. Această excepţiune,
opozabilă ambelor părţi, constituie un mijloc procedural perfect adecvat în vederea
sancţionării autorităţii lucrului judecat.
1 Gaius, 4.9; D. 42.5.12. pr.; CICERO, Pro Quinctio, 27, 84; A.E. GlFFARD, Revue historique de
droit frangais et etranger, Paris, 1931, p. 430; O. CARELLI, Studia et documenta historiae et iuris,
Roma, 4, 1938, p. 428.
2 C. 7.71.8; D.17.1.22.10.
3 D.1.5.25; A.E. GlFFARD, Precis de droit romain, Paris, 1938, p. 131.
4 H. Ankum, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV, 2008, p. 55 şi urm.
81
TITLUL III
PROCEDURA EXTRAORDINARĂ
Capitolul I
CARACTERELE PROCEDURII EXTRAORDINARE

50. în sistemul procedurii extraordinare procesul era condus de la început până
la sfârşit de către magistratul judecător. Diviziunea procesului în două faze dispare,
de unde şi denumirea noii proceduri (extra ordinem) care se desfăşoară în afara lui
ordo1. Procedura extraordinară a fost generalizată abia în epoca postclasică, dar ea
a funcţionat, în anumite cazuri, chiar şi în epoca clasică.
IC
Din punct de vedere strict formal, procedura extraordinară îşi are originea în
activitatea magistraţilor care soluţionează anumite litigii în virtutea lui imperium,
EM
fără a mai trimite părţile în faţa judecătorului.
Pe de altă parte, procedura extraordinară a apărut ca o consecinţă a politicii de
centralizare promovată de către împărat, politică ce şi-a pus amprenta asupra
întregului mecanism al statului. în dorinţa de a controla întreaga viaţă publică,
AD
inclusiv activitatea jurisdicţională, împăratul a interzis ca persoanele particulare,

aflate în afara birocraţiei imperiale, să conducă procese şi să pronunţe sentinţe.
Judecarea proceselor a fost încredinţată unor magistraţi judecători aflaţi la dispo
AC
ziţia împăratului. Aceşti magistraţi nu mai aveau poziţia şi competenţa de odini

oară, ci erau simpli funcţionari, învestiţi cu anumite atribuţii administrative şi
jurisdicţionale în cadrul unor subdiviziuni teritoriale.
Desfiinţarea procesului cu ordo şi învestirea judecătorului cu autoritate publică
Z
sunt, pe de altă parte, reforme fireşti în condiţiile dezordinilor generate de anarhia

U
militară şi de abuzurile celor bogaţi. Potentiores, proprietari ai unor întinse domenii,

dispuneau de adevărate armate personale, şi refuzau, adesea, să se supună autori
tăţilor. în asemenea împrejurări, instituţia judecătorului privat devine un anacronism.
Capitolul II
51. O dată cu dispariţia diviziunii procesului în două faze a dispărut şi formula,

deoarece magistratul era în acelaşi timp şi judecător12. Citarea părţilor a căpătat un
1 C. 3.36.7: C. 3.3.2, pr.; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 138; G. Cornil, op. cit., p. 463.
2 J. Gaudemet, op. cit., p. 794.
82
caracter oficial sau, cel puţin, semioficial. Astfel, în cadrul procedurii din
denuntiatio, pârâtul era citat de către un funcţionar inferior, iar în cadrul procedurii
prin libel citarea era făcută de către reclamant pe baza autorizaţiei magistratului1.
Părţile se prezentau în faţa magistratului personal sau îşi constituiau reprezen
tanţi. Procesul se desfăşura într-o clădire, în prezenţa magistratului, a părţilor, a
avocaţilor şi a unor funcţionari judecătoreşti. După ce avea loc expunerea contra
dictorie a părţilor, judecătorul le putea adresa anumite întrebări sau le cerea să
depună un jurământ.
în cadrul procedurii extraordinare începe să se contureze o anumită ierarhie a
probelor. înscrisurile, în special cele înregistrate la autorităţi, aveau o putere pro

bantă mai mare decât probele orale. Recunoaşterea pârâtului, ca şi în sistemele pro
cedurale anterioare, era considerată probă suficientă.
Capitolul III
IC
HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
52.
EM
în sistemul procedurii extraordinare s-a generalizat condamnarea în natură
(ad ipsam rem)12. Sentinţa de condamnare nu mai purta asupra unei sume de bani, ci
chiar asupra obiectului cererii reclamantului. Generalizarea condamnării ad ipsam
rem constituie un pas important în direcţia perfecţionării mecanismului sancţiunii
AD
drepturilor subiective. Avem în vedere, mai ales, cazul drepturilor reale care
poartă, prin excelenţă, asupra unor lucruri.
Dispariţia formulei s-a răsfrânt şi asupra caracterului excepţiunilor. Dacă în
AC
procedura formulară judecătorul nu putea pronunţa o sentinţă de condamnare la

mai puţin, în procedura extraordinară, eliberat de rigorile formulei, el are posibili
tatea să-l condamne pe pârât la o sumă de bani mai mică decât cea pretinsă de către
reclamant. Dacă reclamantul pretindea 100, iar pârâtul dovedea, pe cale de excep
Z
ţie, că datorează numai 50, judecătorul pronunţa o sentinţă de condamnare la 50.

U
Aşadar, în procedura extraordinară, excepţiunile au devenit minutorii.

Forţa executorie a sentinţei era asigurată prin intervenţia organelor de spe
cialitate ale statului (mânu militari), ceea ce a contribuit la perfecţionarea sistemu
lui de valorificare a drepturilor subiective pe calea justiţiei. Spre deosebire de
procedura legisacţiunilor şi de procedura formulară, în procedura extraordinară atât
recunoaşterea drepturilor, cât şi executarea sentinţei se realizau cu participarea
nemijlocită şi exclusivă a organelor de stat.
1C. 1.23.7; P. C ollinet, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1924, p. 720.
2 B. BlONDI, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 42, 1934, p. 356.
83
PARTEA A III-A
DREPTUL CIVIL
TITLUL I
PERSOANE

Capito lul I
CAPACITATEA JURIDICĂ
§ 1. NOŢIUNEA DE PERSOANĂ
IC
1. în dreptul actual persoanele sunt subiectele raporturilor juridice (subiecte de
drept)1. Oamenii apar ca subiecte ale raporturilor juridice fie individual, în calitate
EM
de persoane fizice, fie organizaţi în anumite colective, în calitate de persoane
juridice. Ca şi dreptul actual, dreptul roman a cunoscut conceptele de persoană
fizică şi de persoană juridică, deşi utiliza o altă terminologie.
AD
Dacă pe planul formal al conceptelor cele două sisteme de drept prezintă ele
mente comune, pe planul conţinutului ele se deosebesc calitativ. într-adevăr,
potrivit dreptului actual, orice fiinţă um ană este o persoană şi, drept urmare,
AC
poate participa la viaţa juridică, pe când dreptul roman nu a recunoscut niciodată

calitatea de persoană tuturor membrilor societăţii. Potrivit dreptului roman,
pentru ca fiinţa umană să poată participa la viaţa juridică, trebuia să aibă ca
pacitate sau personalitate (caput)1 2. Dar capacitatea nu era considerată ca o ca
Z
litate inerentă fiinţei umane. Astfel, sclavii nu aveau caput şi, drept urmare, nu
puteau încheia acte juridice în nume propriu. Numai oamenii liberi aveau capa
U
citate juridică, dar capacitatea lor nu era unitară, ci extrem de diferenţiată în fun
cţie de apartenenţa la o anumită categorie socială, de originea etnică sau de atitu
dinea adoptată faţă de expansionismul statului roman. Cu toate că în dreptul
clasic şi postclasic s-a manifestat o tendinţă de lărgire a sferei persoanelor, nici în
ultimul moment al evoluţiei sale, dreptul roman nu a admis generalizarea capa
cităţii juridice.
2. Conţinutul personalităţii. Numai cei ce aveau personalitate (caput) puteau
să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii3. Personalitatea însă era completă
sau limitată. Se bucurau de o personalitate completă numai cei care întruneau
1 V l . Hanga, op. cit., p. 158.

2 J. Gaudemet, E. Chevreau, D r o itprive romain, 3 edition, Montchrestien, Paris, 2009, p. 28.
3 Cicero, De orat., 1.40.83; D.4.5.11.
84
următoarele elemente: libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitatis) şi
calitatea de şefi ai unor familii civile (status familiae)1. Prin urmare, se bucurau de
personalitate completă numai cetăţenii romani şefi de familie. Celelalte categorii de
oameni liberi aveau capacitatea mai restrânsă, în funcţie de o serie de factori, aşa
cum vom vedea în rândurile ce urmează.
Deşi romanii nu au creat o terminologie specială pentru a desemna capacitatea
de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, aveau totuşi reprezentarea clară a acestor
concepte, aşa cum rezultă din numeroase texte.
3. începutul şi sfârşitul personalităţii. Personalitatea începe chiar înainte de

naştere, potrivit principiului formulat pe baza unui text din Paul; „ infans conceptus
pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur ” (copilul conceput se consideră
născut atunci când e vorba de interesele sale)12. Graţie acestui principiu, copilul
născut după moartea tatălui său venea totuşi la succesiune.
Personalitatea încetează în momentul morţii, cu excepţia cazului moştenirii
neacceptate, când personalitatea defunctului se prelungea. întrucât în dreptul roman
IC
nu se admitea existenţa unui patrimoniu fără titular, s-a considerat că în intervalul
de timp cuprins între moartea unei persoane şi acceptarea moştenirii sale, titularul
EM
patrimoniului este chiar defunctul a cărui personalitate se prelungeşte: hereditas
iacens sustinet personam defuncţi (succesiunea jacentă susţine persoana defunctu
lui)3. Acest principiu se întemeiază pe un text din Ulpian.
AD
4. Potrivit textelor din opera legislativă a lui Justinian, oamenii se împart în

două mari categorii: liberi şi sclavi4. în vreme ce condiţia sclavilor era, în linii
generale, unitară, oamenii liberi aveau un regim juridic neomogen, fiind împărţiţi
AC
în numeroase categorii în funcţie de factori extrem de diverşi5.
Z
U
SCLAVII
5. Cunoaşterea situaţiei sociale şi juridice a sclavilor prezintă o importanţă
deosebită pentru înţelegerea fizionomiei societăţii romane, a edificiului său eco
1 L evy-Bruhl, Quelques problemes du tres ancien droit romain, 1934, p. 15; G. H anard, op.
cit., p. 114.
2 D.l.5.7; R. Robaye, op. cit., p. 54.
3 D.41.134; G. L ongo, Diritto romano, Torino, 1939, p. 34.
4 Inst., 1. 3. pr.; Gaius, 1.9; J. Ch . D umont, Servus. Rome et l ’esclavage sous la Republique,
Ecole Franţais de Rome, Roma, 1987, p. 83.
5 C icero, Brutus, 75, 261; Arangio Ruiz, Droits de l ’antiquite e sociologie juridique, Paris,
1959, p. 9; N.A. Maşchin , Istoria Romei antice, Bucureşti, 1951, p. 82.
85
nomic şi suprastructural. în primele secole după fondarea Romei, sclavia era încă
patriarhală, dar, spre sfârşitul republicii, ea a devenit baza întregii producţii,
începând din secolul al II-lea î.Hr., munca liberă este împinsă la periferia vieţii
economice, locul său fiind luat de munca robită. Cele mai importante sfere ale pro
ducţiei materiale erau întemeiate pe munca sclavilor.
§ 2. IZVOARELE SCLAVIEI
6. Naşterea1. în dreptul roman opera principiul potrivit căruia copilul născut în
afara căsătoriei dobândea condiţia juridică a mamei. Deoarece sclava năştea în
totdeauna în afara căsătoriei, copilul sclavei era şi el sclav, chiar dacă tatăl natural

fusese om liber.
7. Războiul. Şi la romani, ca şi la alte popoare, după ce uneltele au ajuns
destul de perfecţionate pentru a asigura un plus produs, prizonierii de război n-au
mai fost ucişi, ci au fost siliţi să muncească pentru învingători, în calitate de sclavi.
De altfel, în epoca foarte veche orice străin venit la Roma cădea în sclavie12. Cu
IC
timpul, acest principiu a fost atenuat, în sensul că străinii puteau veni la Roma fără
a cădea în sclavie, cu condiţia să se pună sub protecţia unor cetăţeni3. Până către ju
mătatea epocii clasice, cât a durat politica de expansiune a Romei, războiul a con
EM
stituit principala sursă a sclaviei. Prizonierii intrau în proprietatea statului roman,
apoi erau vânduţi persoanelor particulare4.
8. Fapte pedepsite cu pierderea libertăţii. Cetăţenii care sufereau anumite
AD
pedepse puteau fi vânduţi ca sclavi, dar nu la Roma, ci trans Tiberim (peste ho
tare), potrivit principiului că un cetăţean roman nu poate fi sclav în cetatea sa5. în
această situaţie se aflau: debitorul insolvabil executat asupra persoanei, hoţul prins
AC
în flagrant delict, dezertorul, nesupusul la încorporare etc.

Prin senatusconsultul Claudian s-a hotărât că femeia care întreţine relaţii cu
sclavul altuia şi nu le întrerupe după somaţiile stăpânului acelui sclav, cade în scla
vie6. Tot în vremea lui Claudiu s-a hotărât că omul liber care se dă drept sclav
Z
pentru a fi vândut, ca apoi să împartă câştigul cu vânzătorul, să nu mai poată face

U
dovada statutului său de om liber şi să rămână sclav7.
§ 3. CONDIŢIA JURIDICĂ A SCLAVULUI

9. Neavând personalitate, sclavul nu putea participa la viaţa juridică în nume
propriu, nu putea deveni titular de drepturi şi nu-şi putea asuma obligaţii. Din punct
1 Gaius, 1.82; Inst, 1.3.4; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, 20, 1954, p. 316.
2 C icero, Pro Caecina, 33.96.
3 D. 49.15.5.2; J. Gaudemet, op. cit., p. 367.
4 Inst., 1.3.3.; F. de V isscher, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 2, 1963, p. 263;
v. R. N iculescu, I us postliminii şi lex Cornelia, Bucureşti, 1947.
5 XII. T., 3.5; Aulu Gelliu, 20.1.46.
6 Gaius, 1.84; Inst. 3.12.1.
7D. 40.13.5.
86
de vedere juridic, sclavul era considerat un simplu lucru (res), făcea parte din
patrimoniul stăpânului său, care îl putea vinde sau dona. Sclavul putea fi pedepsit
sub orice formă sau putea fi ucis în virtutea dreptului de dispoziţie pe care stăpânul
îl exercita asupra obiectelor din patrimoniul său. Sclavii nu puteau contracta o
căsătorie valabilă şi, drept urmare, nu puteau întemeia o familie în sensul dreptului
roman. Ei trăiau în simple uniuni de fapt, fără consecinţe juridice (contubernium)1.
Sclavul nu avea dreptul să se plângă în justiţie dacă era lovit sau suferea o vătă
mare corporală din partea unui terţ. Acţiunea aparţinea stăpânului, care o intenta
împotriva delincventului spre a obţine o sumă de bani ca amendă pentru vătămarea
unui lucru din patrimoniul său.

10. Dreptul roman a dat o asemenea reglementare condiţiei juridice a sclavilor,
încât să facă posibilă exploatarea nelimitată a acestora. Cu toate că nu aveau
personalitate, sclavii puteau încheia acte juridice dacă, prin efectul lor, făceau mai
bună situaţia lui dominus12. Aşadar, sclavul putea să-l facă pe stăpân proprietar sau
creditor, dar nu putea să-l oblige.
Din punct de vedere formal, juridic, sclavul nu acţiona ca un reprezentant al
IC
stăpânului, deoarece nu avea capacitate. Drept urmare, romanii au recurs la ficţiunea că
sclavul încheia acte juridice împrumutând personalitatea stăpânului. în fapt, deşi nu
EM
avea caput, sclavul putea încheia acte juridice în folosul stăpânului său. Acest
mecanism a putut funcţiona numai atât timp cât contractele au fost unilaterale.
La sfârşitul republicii, în condiţiile dezvoltării operaţiunilor comerciale, au
apărut contractele bilaterale, prin care părţile nu puteau dobândi un drept dacă nu-şi
AD
asumau o obligaţie. în noua situaţie s-a admis ca, în anumite cazuri, sclavul să se
oblige în nume propriu, obligându-1 în acelaşi timp şi pe stăpân3. Cu toate acestea,
s-a considerat că datoria sclavului nu prezintă caracterele unei veritabile obligaţii.
AC
Noul sistem a permis extinderea sferei de activitate a sclavului, fără să-i recunoască
însă personalitatea. El rămâne în continuare un simplu instrument de achiziţie pen
tru dominus.
11. Peculiul sclavului. Sclavul nu dobândea nimic pentru sine, căci nu avea
Z
patrimoniu, dar, în fapt, cu aprobarea stăpânului putea stăpâni anumite bunuri cu

U
titlu de peculium4.
Peculiul sclavului consta din bani, mobile şi imobile sau chiar din alţi sclavi.
Obiectele din peculiu se aflau în proprietatea stăpânului, care putea dispune în mod
liber de ele, aşa cum dispunea de însuşi sclavul. Stăpânul era interesat să pună la
dispoziţia sclavului anumite bunuri, pentru ca el să le folosească în operaţiuni
comerciale şi astfel să îşi aporească peculiul. Cu cât sclavul era mai econom şi mai
întreprinzător, cu atât sporea bogăţia lui dominus. în practică, stăpânul îl exploata
pe sclav până la bătrâneţe, încurajându-1 să strângă cât mai multe bunuri, după care,
eventual, îl dezrobea în schimbul peculiului agonisit prin munca de o viaţă.
1 C.St. T omulescu, Justiţia Nouă, Bucureşti, 1956, p. 75.

2 C. 4.26.10; D. 6.1.4.L1.
3 Gaius, 1.52; M. Jacotă, Analele Universităţii Iaşi, III, 1957, p. 397.
4 J. Ch . Dumont, op. cit., p. 110-112.
87
Capitolul III
OAMENII LIBERI
12. Potrivit reglementărilor vechiului drept civil, numai cetăţenii romani se
bucurau de libertate1.
Prin urmare, la origine, libertatea se confunda cu cetăţenia. Mai târziu, dar tot
în epoca veche, ca urmare a cerinţelor economiei de schimb, străinii veniţi la Roma

au dobândit un statut juridic propriu, în sensul că se bucurau de libertate dacă se
puneau sub protecţia unor cetăţeni în calitate de oaspeţi sau de clienţi12. Tot aşa,
străinii care locuiau într-o cetate cu care romanii încheiaseră tratate de alianţă,
puteau veni la Roma fără a cădea în sclavie.
Spre sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică, situaţia .juridică a oamenilor
liberi era extrem de diversificată3. Ei se împărţeau în două mari categorii: cetăţeni
IC
şi necetăţeni. La rândul lor, necetăţenii se împărţeau în latini şi peregrini. Atât ce
tăţenii, cât şi necetăţenii puteau fi ingenui sau dezrobiţi. Erau ingenui cei născuţi
din părinţi care au fost întotdeauna liberi, precum şi cei născuţi din părinţi care au
EM
fost cândva sclavi, iar apoi au fost dezrobiţi. La zona de interferenţă dintre oamenii
liberi şi sclavi se aflau colonii şi oamenii liberi cu o condiţie juridică specială.
AD
§ 2. CETĂŢENII
13. Drepturile cetăţenilor romani. Cetăţenii se bucurau de plenitudinea
drepturilor politice şi civile, pe când necetăţenii aveau o condiţie juridică infe
AC
rioară. Potrivit statului lor juridic, cetăţenii aveau o serie de avantaje faţă de alte
categorii de oameni liberi, pe care le-au aparat cu străşnicie vreme de mai multe
secole4.
Drepturile cetăţenilor romani erau următoarele5: ius commercii, ius connubii,
Z
ius militiae, ius suffragii, ius honorum.

Ius commercii sau commercium era dreptul de a încheia acte juridice potrivit
U
dreptului civil roman.

Ius connubii sau connubium consta în dreptul de a încheia o căsătorie vala
bilă conform dreptului civil.
Ius militiae era dreptul de a fi soldat în legiunile romane.
Ius suffragii era dreptul de a alege, iar ius honorum dreptul de a candida la o
magistratură.
1 Cicero, Pro Balbo, 9.24; G. Hanard, op. cit., p. 116-117.

2 D. 49.15.5.2; D. 49.15.7. pr.
3 Cicero, De orat, 1.39.177; G. Luzzatto, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 2,
1936, p. 210.
4 D. 2.4.4.3; Gaius, 1.89.
5 U lpian, Reg., 19.5; G. Sciascia, Novissimo digesto italiano, III, Torino, 1959, p. 621.
88
14. Numele cetăţeanului. Numele cetăţeanului era compus din cinci elemente:
tria nomina (praenomen, nomen gentilicium şi cognomen), indicaţiunea filiaţiunii
şi indicaţiunea tribală. Praenomen era determinativul prin care cetăţeanul se
individualiza în cadrul societăţii, cognomen sau porecla servea la individualizarea
cetăţeanului în sânul familiei, iar nomen gentilicium indica ginta căreia îi aparţinea
cetăţeanul. Indicaţiunea filiaţiunii preciza care este prenumele tatălui, iar
indicaţiunea tribală - tribul (cartierul) în care cetăţeanul îşi exercita dreptul de vot.
Cicero se numea Marcus Tullius Mărci filius Cornelia tribu Cicero.
15. Dobândirea cetăţeniei. Modul originar de dobândire a cetăţeniei romane

este naşterea. Copilul născut în sânul căsătoriei dobândea condiţia juridică a tatălui
din momentul în care l-a conceput, iar cel născut în afara căsătoriei condiţia ju
ridică a mamei din momentul în care l-a născut1.
Cetăţenia mai putea fi dobândită şi prin beneficiul legii. Străinul care întrunea
condiţiile cerute de lege pentru dobândirea cetăţeniei devenea cetăţean roman12.
Străinii mai puteau dobândi cetăţenia şi prin naturalizare, când se vota o lege
IC
specială pentru persoane bine individualizate.
în fine, sclavul dezrobit de un cetăţean dobândea şi el cetăţenia3.
EM
16. Pierderea cetăţeniei. întrucât libertatea era cea dintâi premisă a cetăţeniei,
pierderea libertăţii ducea la pierderea cetăţeniei4.
Cetăţenia se putea pierde şi prin efectul principiului inadmisibilităţii dublei
AD
cetăţenii5. Cetăţeanul roman care devenea cetăţean al altui stat pierdea automat
cetăţenia romană.
Pierdeau cetăţenia şi cei care erau exilaţi din Roma.
Cei care comiteau un delict faţă de un anumit stat şi erau predaţi în vederea
AC
exercitării dreptului de răzbunare, dar nu erau primiţi de către acel stat, pierdeau,
de asemenea, cetăţenia romană6.
17. Legile de acordare a cetăţeniei. în secolul I î.Hr. s-au votat legile Iulia şi
Z
Plautia Papiria, prin care aproape toţi locuitorii liberi din Italia au primit cetăţenia
romană7. Aceste legi au fost date ca urmare a răscoalei cetăţilor din Italia, cu care
U
Roma avea tratate de alianţă, dar care, de fapt, erau subordonate.

în anul 212 d.Hr., printr-un edict, împăratul Caracalla a acordat cetăţenia
aproape tuturor locuitorilor liberi ai imperiului. La originea acestui edict au stat
raţiuni de ordin financiar şi nu dorinţa imperială de a pune principiul echităţii la
baza organizării sociale, aşa cum s-a afirmat. într-adevăr, prin această constituţiune
au fost supuşi la plata impozitului de 5 la sută pe succesiune toţi locuitorii liberi ai
1 Gaius, 1.89.
2 G aius, 1.96.
3 F. de V isscher, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 12, 1946, p. 69.
4 Gaius, 3.189.
5 Cicero, Pro Balbo, 11.27; U. Brastei io , La repressionepenale in diritto romano, Napoli, 1937, p. 107.
6 D. 50.7.18; F. de V isscher, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1930, p. 411.
7 Cicero, Pro Balbo, 9.21.
89
statului roman; până atunci, acest impozit era plătit numai de către cetăţeni. Este
totuşi de reţinut faptul că prin această măsură s-a încheiat o evoluţie de peste şapte
secole, la capătul căreia cetăţenia romană s-a generalizat; dacă la origine numai
cetăţenii erau oameni liberi, după reforma lui Caracalla principiul s-a inversat, în
sensul că aproape toţi oamenii liberi au primit cetăţenia romană1.
§ 3. LATINII
18. Cuvântul „latin” desemna atât condiţia juridică a unei persoane, cât şi origi
nea sa etnică. Cei mai vechi latini se numeau veteres12. Ei erau locuitorii Latiumului,

erau rude de sânge cu romanii şi se bucurau de următoarele drepturi: ius commercii,
ius connubii şi ius suffragii.
La început, latinii veteres trăiau în cadrul unei confederaţii cu romanii, dar mai
târziu au fost supuşi de către aceştia. O condiţie juridică similară aveau şi locuitorii
coloniilor fondate în Italia înainte de anul 268 î.Hr.
Cei ce locuiau în coloniile fondate în Italia după anul 268 se numeau latini
IC
coloniari34.Ei se bucurau de ius commercii.
Locuitorii din provincii care primeau condiţia juridică a latinilor coloniari se
numeau latini fictivi.
EM
O categorie aparte o formau latinii iunianf. Aceştia erau sclavii dezrobiţi fără
respectarea formelor solemne. Ei trăiau liberi, dar mureau sclavi, în sensul că nu
puteau dispune de bunurile lor prin testament.
AD
Dacă la început condiţia juridică de latini au avut-o numai rudele de sânge ale
romanilor, mai târziu ea a fost acordată şi altor grupuri etnice, în special din raţiuni
de ordin politic5.
AC
§ 4. PEREGRINII
19. Arătam că în vechea Romă regimul străinilor a cunoscut o anumită evo
luţie. Dacă la început străinii cădeau automat în sclavie, cu timpul oaspeţii, clienţii
Z
sau locuitorii cetăţilor aliate puteau veni la Roma fără a-şi pierde libertatea6. în
U
dreptul clasic, oamenii liberi care nu erau nici cetăţeni nici latini intrau în categoria
peregrinilor.
20. Peregrinii obişnuiţi puteau uza de dreptul cetăţii în care locuiau, deoarece
Roma tolera dreptul din provincii în măsura în care acesta nu venea în contradicţie
cu principiile dreptului roman7. Peregrinii nu aveau acces la actele de drept civil,
dar puteau folosi în raporturile cu cetăţenii dispoziţiile dreptului ginţilor. Această
1v. P. d e Francisci, Bulletino deU'Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja", Milano, 65,1962.
2 R. Monier, op. cit., I, p. 283; J. Gaudemet, op. cit., p. 287.
3 G. Scherillo, Novissimo digesto italiano, III, Torino, 1959, p. 527.
4 Gaius, 3.56; J. Paoli, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 2, 1936, p. 369.
5 G. Hanard, op. cit., p. 118-120.
6 VI. Hanga, op. cit., p. 176; M. N icolau, Causa liberalis, Paris, 1933, p. 141.
7 G aius, 1.92; A rangio Ruiz, Instituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 53.
90
ramură a dreptului roman a apărut şi s-a dezvoltat ca un reflex al cerinţelor schim
bului de mărfuri, extrem de amplu, care se practica între cetăţeni şi peregrini.
21. Peregrinii dediticii erau locuitorii cetăţilor care s-au opus pretenţiilor de
dominaţie ale romanilor1. Ca măsură de pedeapsă, romanii le distrugeau aşezările,
aşa încât ei nu mai aparţineau vreunei cetăţi. în aceeaşi categorie intrau şi dezrobiţii
care suferiseră o pedeapsă gravă în timpul sclaviei.
Dediticii erau o categorie inferioară de peregrini, căci nu puteau dobândi cetă
ţenia romană şi nu avea dreptul de a veni la Roma.

C a p it o l u l IV
DEZROBIŢII
IC
b Dezrobiţii erau sclavii eliberaţi de către stăpânii lor prin utilizarea anumitor
forme. Spre sfârşitul republicii frecvenţa dezrobirilor a crescut, dar acest fenomen
EM
nu trebuie pus pe seama „generozităţii” proprietarilor de sclavi, căci dezrobirea a
fost o formă deghizată de exploatare, mai bine adaptată la cerinţele unei societăţi în
care economia de schimb ajunsese la o dezvoltare fără precedent. în realitate,
dezrobitul apărea ca un om liber numai faţă de terţi, căci faţă de stăpân rămânea
AD
dependent şi pe mai departe cu persoana şi cu bunurile sale12. După dezrobire, fostul

stăpân se transforma în patron, iar fostul sclav devenea libert. în epoca veche
dezrobitul cetăţeanului devenea şi el cetăţean, deoarece libertul dobândea condiţia
AC
juridică a patronului său3.
§ 2. FORMELE DEZROBIRII
Z
23. în vechiul drept roman dezrobirea se făcea în trei forme solemne: vindicta,
censu şi testamento.
U
Dezrobirea vindicta consta dintr-o declaraţie solemnă făcută de către stăpân

în faţa magistratului: hune hominem liberum esse volo (vreau ca acest sclav să fie
liber), declaraţie însoţită de anumite gesturi rituale. Magistratul ratifica această
declaraţie prin cuvântul addico.
Dezrobirea censu se făcea prin trecerea sclavului între oamenii liberi cu ocazia
efectuării recensământului4.
1 Gaius, 1.26; U lpian, Reg., 20.14; E. V olterra, Studia et documenta historiae et iuris, Roma,
15, 1949, p. 426; J. E llul, op. cit., p. 343.
2 Gaius, 3.58; M. B artosek, Jura, Napoli, 1,1950, p. 461; J. Gaudemet, op cit., p. 561.
3 L evy-Bruhl, Quelques problemes du tres ancien droit romain, Paris, 1934, p. 56.
4 C icero, Pro Caec., 34.99; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 451.
91
Dezrobirea testamento se putea face fie direct, fie indirect1. în cazul dezrobirii
testamento directă, testatorul îşi exprima voinţa de a elibera un anumit sclav.
Această dispoziţie din testament îşi producea efectul în momentul acceptării moş
tenirii. La dezrobirea indirectă, testatorul lăsa moştenitorului sarcina de a dezrobi
un sclav printr-un act ulterior şi distinct de testament. Dezrobirea indirectă este mai
puţin avantajoasă, întrucât dezrobitul urma să aibă un patron în persoana moşte
nitorului. în dreptul clasic şi postclasic apar şi alte forme de dezrobire, fie solemne,
fie nesolemne123.
§ 3. CONDIŢIA JURIDICĂ A DEZROBIŢILOR

24. Caracterul instituţiei patronatului era învederat de obligaţiile pe care dez
robitul le avea faţă de patron. Aceste obligaţii erau desemnate prin termenii: bona,
obsequium şi operae.
Bona desemna dreptul patronului de a dispune de bunurile dezrobitului1. La
origine, patronul putea exercita acest drept chiar în timpul vieţii dezrobitului, iar
IC
mai târziu numai la moartea sa şi numai dacă nu avea moştenitori direcţi.
Obsequium este respectul pe care dezrobitul îl datora patronului său4. Dezro
bitul nu putea să-l cheme în justiţie pe patron, chiar dacă acesta i-ar fi încălcat
EM
drepturile, căci şi-ar fi încălcat obligaţia de respect. Conform vechiului drept,
încălcarea obligaţiei de respect era foarte grav sancţionată, patronul având asupra
libertului ius vitae necisque (dreptul de viaţă şi de moarte).
AD
Operae sunt serviciile datorate de către dezrobit5. Serviciile pe care dezrobiţii

le aduceau patronilor puteau fi de două feluri: operae fabriles şi operae officiates.
Operae officiates erau servicii obişnuite, pe care le putea presta orice persoană, pe
AC
când operae fabriles necesitau o anumită calificare, cum ar fi cunoaşterea unei m e

serii.
§ 4. LEGILE DE LIMITARE A DEZROBIRILOR

Z
25. La începutul epocii clasice, datorită avantajelor pe care le prezenta pentru

U
patroni, frecvenţa dezrobirilor a crescut atât de mult, încât ameninţa stabilitatea

structurilor tradiţionale ale societăţii sclavagiste romane. Ca o reacţie la această
tendinţă, împăratul August a iniţiat două legi prin care s-a limitat dreptul stăpânilor
de a-şi elibera sclavii.
Astfel, prin legea Aelia Sentia dezrobirile au fost supuse unor condiţii6. Se cere
ca stăpânul să aibă cel puţin 20 de ani, iar sclavul cel puţin 30. Dezrobiţii care sufe
1 D. 40.4.1.9; U lpian, Reg. 2.8.

2 Inst„ 1.5.1.
3 Gaius, 3.39.
4 D.1.12.10.
5 R. M onier, op. cit., I, p. 286; Et . M aqueron, Revue historique de d ro it frangais et etranger,
1959, p. 609.
6 Gaius, 1.47; G. L ongo, Novissimo digesto italiano, IX, Torino, 1963, p. 795; A l . W atson,
Studies in roman private law, Hambledon Press, London, 1991, p. 5.
92
riseră o pedeapsă gravă cât timp au fost sclavi, nu intrau în rândurile cetăţenilor, ci
deveneau peregrini dediticii. în fine, dezrobirile făcute în frauda creditorilor urmau
a fi anulate.
Cea de-a doua lege, Fufia Caninia, are în vedere dezrobirile făcute prin testa
m ent1. Ea prevede că testatorul are dreptul să dezrobească un număr de sclavi
proporţional cu numărul sclavilor de care dispune şi că, în nici un caz, nu poate
face mai mult de 100 de dezrobiri.
Capitolul V

OAMENII LIBERI CU O CONDIŢIE JURIDICĂ SPECIALĂ
26. Anumite categorii de persoane îşi păstrau în sens formal libertatea dar, în
fapt, se aflau într-o stare de servitute. Acest regim juridic special a fost creat în
legătură cu interesul vârfurilor clasei dominante de a exploata munca acelora care,
IC
din punct de vedere formal, nu putea fi aduşi în stare de sclavie.
27. Persoane in mancipio. Erau persoane in mancipio fiii de familie vânduţi
EM
de către părinţii lor în scopul realizării unui câştig, precum şi fiii de familie de
lincvenţi, abandonaţi în mâinile victimei delictului, pentru ca aceasta să-şi exercite
dreptul de răzbunare12.
Potrivit Legii celor XII Table, vânzarea unui fiu de familie era valabilă pe ter
AD
men de cinci ani. în acest timp, fiul de familie se afla sub puterea cumpărătorului,
putere desemnată prin termenul de mancipium. Cumpărătorul, în virtutea lui man-
cipium, îl trata pe fiul de familie ca pe un lucru al său. După trecerea termenului de
AC
cinci ani, fiul de familie reintra sub puterea tatălui său.

28. Addicti erau debitorii insolvabili atribuiţi creditorilor lor3. Cei atribuiţi în
baza unei sentinţe de condamnare se numeau iudicati şi erau ţinuţi timp de 60 de
zile în închisoarea personală a creditorului. Dacă după expirarea acestui termen nu-
Z
şi plăteau datoriile, urmau să fie vânduţi ca sclavi trans Tiberim. Cea de a doua
U
categorie de debitori insolvabili atribuiţi creditorilor era formată din nexi. Ştiindu-
se insolvabili, ei nu mai aşteptau să fie chemaţi în judecată şi condamnaţi ci, din
proprie iniţiativă, încheiau un contract cu creditorul şi se obligau să muncească un
număr de zile în contul datoriei4.
29. Auctorati erau oameni liberi care se angajau ca gladiatori5. Deoarece, în
mod obişnuit, gladiatorii erau recrutaţi dintre sclavi, oamenii liberi care îmbrăţişau
această îndeletnicire erau asimilaţi cu sclavii.
1 Gaius, 1.42; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 20, 1954, p. 303.
2 J. E llul, Etude sur revolution et la nature juridique de mancipium, Bordeaux, 1936, p. 19.
3 C. 9.51.
4 C.S t . T omulescu, Nexum bei Cicero, Napoli, 1966, p. 70; S. Solazzi, Studia et documenta
historiae et iuris, Roma, 1940, p. 159; G. Hanard, op. cit., p. 134; A. Magelan, op. cit., p. 723.
5 Gaius, 3.199.
93
30. Redempti ad hostibus se numeau cei răscumpăraţi de la duşmani1. Ei ră
mâneau sub puterea persoanelor care îi răscumpăraseră până când le remiteau suma
de bani plătită cu ocazia răscumpărării.
Capitolul VI
COLONII
31. Colonatul a apărut în sânul societăţii sclavagiste romane ca un sistem ce

prefigurează relaţiile economice de tip feudal. Apariţia colonatului este una din
consecinţele extinderii latifundiilor pe seama loturilor micilor proprietari. împovă
raţi de datorii, micii agricultori renunţau la pământurile lor în folosul marilor
proprietari. în lipsa mijloacelor de subzistenţă, ţăranii ruinaţi erau nevoiţi să aren
deze anumite terenuri în schimbul unei sume de bani sau a unei părţi din recoltă.
Situaţia juridică născută prin efectul contractului de arendare, valabil pe cinci
IC
ani, care putea fi prelungit prin acordul tacit al părţilor, a fost desemnată prin ter
menul de colonat. Colonatuî a apărut sporadic încă din secolul I î.Hr., dar în proce
sul descompunerii relaţiilor de tip sclavagist, importanţa sa a crescut tot mai mult.
EM
32. Categorii de coloni12. La origine oamenii liberi care, de bunăvoie, arendau
o suprafaţă de pământ, se numeau coloni voluntari. Condiţia juridică a colonilor
voluntari decurgea din contractul de arendare, la care colonii puteau renunţa după
AD
expirarea termenului sau îl puteau reînnoi. Acei coloni voluntari, care plăteau în
schimbul pământului primit în folosinţă o parte din recoltă, erau numiţi parţiari.
Libertatea colonilor voluntari nu cunoştea îngrădiri.
AC
La sfârşitul secolului al II-lea d.Hr., alături de colonii voluntari au apărut şi

colonii siliţi. începând din epoca lui Marc Aureliu, unii prizonieri de război nu mai
cădeau în sclavie, ci erau repartizaţi marilor proprietari spre a munci pe latifundiile
acestora, în calitate de coloni.
Z
Către sfârşitul principatului, prin lex a maioribus constituta (lege moştenită din
bătrâni) a fost introdus colonatul servaj, în sensul că toţi colonii au fost alipiţi solului3.
U
33. Condiţia juridică a colonului serv4. Colonul serv era legat de pământul
pe care îl lucra, neputând să-l părăsească niciodată. Colonii nu puteau fi înstrăinaţi
separat de moşie, dar, în cazul transmiterii moşiei erau înstrăinaţi şi colonii. în fine,
proprietarul exercita asupra colonului o putere exprimată în dreptul de corecţie.
Ca om formal liber (în sensul că nu era sclav), colonul avea şi unele drepturi.
Astfel, el putea contracta o căsătorie valabilă, putea stăpâni anumite bunuri, chiar o
suprafaţă de pământ distinctă de cea pe care se afla alipit, după cum putea să-şi lase
bunurile moştenire.
1D. 28.1.201.
2 C.St . T omulescu, Revue internaţionale des droits de l'antiquite, Bruxelles, 14, 1967, p. 429.
3 C.TH., 4.65.11.
4 C. 11.48.21.1.
94
C a p it o l u l VII
FAMILIA ROMANĂ
§ 1. TERMINOLOGIE
34. In epoca foarte veche, romanii cunoşteau familia patriarhală ca formă de
comunitate umană proprie societăţii gentilice aflată în ultimul stadiu de descom
punere. Familia patriarhală îşi avea temeiul în puterea exercitată de către pater
familias (şeful familiei) asupra bunurilor, precum şi asupra unui grup de persoane

în care intrau: soţia, copiii şi nepoţii din fii. Cuvântul familia a fost utilizat de către
romani cu trei sensuri distincte. Familia desemna fie totalitatea sclavilor aflaţi în
proprietatea cuiva, fie un grup de persoane aflate sub aceeaşi putere, fie totalitatea
bunurilor şi persoanelor aflate în puterea unui pater familias. Odată cu fondarea
statului, puterea lui pater familias asupra persoanelor şi bunurilor care formau fa
milia sa a fost consacrată juridiceşte, consolidându-se şi mai mult. Familia romană,
IC
privită ca o comunitate de persoane şi bunuri s-a aflat, neîndoielnic, sub influenţa
factorilor sociali şi economici în cadrul interdependenţei laturilor componente ale
societăţii romane. Cu toate acestea, faţă de alte structuri sociale, familia romană s-a
EM
particularizat prin constanţa modului său de organizare, prin faptul că şi-a păstrat
multe din caracterele originare până către sfârşitul epocii vechi.
35. în epoca fondării statului, puterea exercitată de către pater familias asupra
AD
persoanelor şi bunurilor era desemnată prin cuvântul manus. Sensul originar al

acestui termen ne arată că romanii nu făceau distincţia între familia ca formă de
proprietate şi familie, ca formă de comunitate umană. Cuvântul manus (mancipi-
AC
um) desemna în limba veche ideea de proprietate, putere care se exercita, în aceeaşi
măsură, asupra bunurilor şi persoanelor1. Cu timpul, în procesul diversificării re
laţiilor sociale şi al evoluţiei ideilor juridice, puterea lui pater familias s-a
dezmembrat în mai multe puteri distincte, desemnate prin anumiţi termeni tehnici.
Z
Astfel, cuvântul manus îşi pierde vechiul înţeles, desemnând numai puterea bărba
U
tului asupra soţiei. Puterea asupra descendenţilor era numită patria potestas,
puterea asupra sclavilor dominica potestas, puterea asupra altor bunuri dominium,
iar puterea cumpărătorului asupra fiului vândut de către tatăl său mancipium. în
cadrul acestei evoluţii s-a realizat o delimitare tot mai clară între ideea de proprie
tate şi cea de familie, concepută ca o formă de comunitate umană cu un sens
apropiat de cel modem.
§ 2. PERSOANE SUI IURIS ŞI PERSOANE ALIENIIURIS

36. Cei care nu se aflau sub puterea cuiva intrau în categoria persoanelor sui
iuris. în epoca veche, numai pater familias era persoană sui iuris, deoarece copiii
se aflau sub puterea tatălui, iar femeia căsătorită cădea sub puterea bărbatului.
1 G aius, 1.49.
95
Pater familias înseamnă şef de familie şi nu tată de familie. Astfel, putea fi
pater familias un bărbat necăsătorit sau chiar un copil, deoarece vechii romani
înţelegeau prin termenul de familia atât un grup de persoane, cât şi un grup de
bunuri; copilul fără părinţi era şef de familie, în sensul că exercita dreptul de pro
prietate asupra unor bunuri.
Toţi cei aflaţi sub puterea lui pater familias intrau în categoria persoanelor
alierii iuris. Erau alierii iuris soţia, copiii şi nepoţii din fii. La origine, puterea lui
pater familias asupra persoanelor alierii iuris, ca şi asupra bunurilor, era nelimitată.
La moartea lui pater familias soţia şi copiii deveneau sui iuris.

§ 3. RUDENIA
37. Potrivit dreptului vechi, numai rudenia civilă, numită agnaţiune, producea
efecte juridice. Rudenia de sânge sau cognaţiunea a fost multă vreme lipsită de
efecte juridice.
Agnaţiunea era legătura dintre persoanele aflate la un moment dat sub aceeaşi
putere, dintre persoanele care au fost sub aceeaşi putere în trecut sau dintre per
IC
soanele care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere, dacă pater familias ar mai fi trăit în
momentul naşterii lor. Dreptul civil cunoştea, aşadar, trei categorii de agnaţi. în
EM
prima categorie intrau toţi cei aflaţi sub puterea lui pater familias la un moment dat:
soţia, copiii, nepoţii din fii. Din categoria a doua făceau parte cei care au fost în
trecut sub aceeaşi putere, dar care apoi au devenit sui iuris: fraţii după moartea tatălui
lor. Cea de-a treia categorie de agnaţi era formată din persoane care nu s-au aflat
AD
vreodată sub aceeaşi putere, dar s-ar fi putut afla dacă pater familias ar mai fi trăit în
momentul naşterii lor: verii primari născuţi după moartea bunicului. Cele trei cercuri
ale agnaţiunii nu sunt fixe, ci mobile, aşa încât rudele de sânge de un anumit grad, în
AC
funcţie de împrejurări, se pot afla în oricare categorie de agnaţi. Astfel, doi veri
primari sunt în primul cerc al agnaţiunii dacă bunicul lor trăieşte, trec în al doilea
cerc, după ce devin persoane sui iuris şi fac parte din al treilea cerc dacă se nasc după
moartea bunicului. Era foarte important să se ştie în ce categorie de agnaţi intră
Z
anumite persoane, deoarece, în epoca veche, fundamentul moştenirii era agnaţiunea.

U
38. La limita exterioară a celei de-a treia categorii de agnaţi se aflau gentilii. Erau
gentili cei care nu puteau dovedi cu certitudine că se trag din acelaşi paterfamilias, deşi
existau anumite indicii în acest sens. Gentilitatea, ca formă de rudenie civilă, îi unea pe
membrii aceleiaşi ginţi. Gentilii se moşteneau între ei, dar numai în lipsa agnaţilor.
39. Cognaţiunea sau rudenia de sânge era legătura dintre cei care aveau un
autor comun, indiferent dacă se găseau sau nu sub aceeaşi putere1.
Cognaţii nu sunt întotdeauna şi agnaţi. Astfel, sora trece prin căsătorie sub
puterea bărbatului şi încetează să mai fie agnată cu fratele ei rămas sub puterea ta
tălui, dar continuă să fie cognată cu el.
Pe lângă cognaţiunea reală, care îşi are izvorul în natură, romanii cunoşteau şi
cognaţiunea fictivă. Izvorul cognaţiunii fictive se afla în regula că toţi agnaţii sunt
1 lnst., 1.15.10; D. 38.10.4. pr.; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 38; P. Timbal, Droit
romain ei ancien droitJranţais, Paris, 1960, p. 120.
96
cognaţi. Prin urmare, indiferent dacă erau sau nu rude de sânge, agnaţii deveneau în
mod automat şi cognaţi. Astfel, adoptatul devine agnat cu membrii familiei adop-
tantului, întrucât se află sub aceeaşi putere. Fiind agnat, adoptatul devine şi cognat
cu membrii familiei adoptive, cu toate că nu este şi rudă de sânge. Aşadar, dacă toţi
agnaţii sunt cognaţi, nu toţi cognaţii sunt rude de sânge (cognaţii fictivi).
Capitolul VIII
PUTEREA PĂRINTEASCĂ

§ 1. CARACTERELE PUTERII PĂRINTEŞTI
40. Puterea părintească (p atria potestas) era exercitată de către pater familias
asupra descendenţilor săi: fii, fiice şi nepoţi din fii (nepoţii din fiice se aflau sub
puterea tatălui lor)1.
P a ter fam ilias putea fi tatăl, bunicul sau străbunicul: câtă vreme bunicul trăia,
IC
nepoţii din fii, împreună cu părinţii lor, se găseau sub aceeaşi putere, ca persoane
alieni iuris12.
EM
41. Puterea părintească era perpetuă, astfel încât fiul de familie rămânea per
soană alieni iuris până la moartea lui pater familias, indiferent de vârsta pe care o
avea. Fiul de familie devenea persoană sui iuris numai la moartea tatălui său. Dacă
nepotul se găsea sub puterea bunicului nu devenea persoana sui iuris în momentul
AD
decesului acestuia din urma, deoarece rămânea sub puterea tatălui. Totuşi, dacă tatăl
predeceda bunicului, nepotul devenea persoană sui iuris la decesul bunicului său.
Puterea părintească avea şi un caracter nelimitat, în virtutea căruia şeful de fa
AC
milie dispunea în mod liber atât de persoana fiului, cât şi de bunurile pe care acesta
le dobândea. Caracterul nelimitat al puterii părinteşti se exprima în dreptul de viaţă
şi de moarte dus vitae necisque)3, dreptul de abandon şi dreptul de a-1 vinde pe fiu4.
Potrivit Legii celor XII Table, vânzarea fiului de familie era valabilă pe termen de
Z
cinci ani, după care fiul revenea sub puterea lui pater familias. Odată cu cea de-a
treia vânzare, fiul de familie ieşea definitiv de sub puterea părintească (si pater
U
filium ter venum duuit filius a patre liber esto).

Puterea părintească era nelimitată şi cu privire la bunurile dobândite de către
fiul de familie. Ca şi sclavul, fiul de familie putea încheia acte juridice numai dacă,
prin efectul lor, făcea mai bună situaţia lui pater familias, însă nu le încheia în
nume propriu, ci împrumutând personalitatea şefului de familie.
Acest mod de organizare a familiei, caracterizat prin puterea nelimitată a lui
pater familias faţă de persoanele alieni iuris, învederează caracterul extrem de in
dividualist al dreptului roman.

2 G. CORNIL, Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 21, p. 416.
3 D.48.9.5; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 438.
4 XII. T., 4.2; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 7; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 439-440.
97
§ 2. TRANSFORMĂRILE PUTERII PĂRINTEŞTI
42. în dreptul clasic au fost adoptate măsuri de limitare a puterii părinteşti atât
asupra persoanei, cât şi asupra bunurilor fiului de familie1. Astfel, tatăl care îşi
ucidea fiul era pedepsit. Vânzarea fiului de familie dispăruse din practică, întrucât
apăruseră procedee juridice mai evoluate de exploatare a persoanelor alierii iuris,
cum ar fi închirierea de servicii. Numai dreptul de abandon (de expoziţiune) s-a
menţinut şi în dreptul clasic.
Au fost luate şi unele măsuri de limitare a puterii părinteşti asupra bunurilor
dobândite de către filius familiae. Ca şi în dreptul vechi, fiul de familie putea

încheia acte juridice împrumutând personalitatea şefului de familie. în plus, s-a
admis ca, în anumite cazuri, fiul de familie să se oblige în nume propriu, obli-
gându-1 în acelaşi timp şi pe pater familias. Printr-o reformă a împăratului August,
adoptată în scopul consolidării armatei, s-a dat soldaţilor dreptul de a avea bunuri
proprii, de care puteau dispune şi prin testament (peculium castrense). Cu toate
acestea, situaţia juridică a fiului de familie în domeniul dreptului privat a continuat
să fie definită şi în epoca clasică de existenţa puterii părinteşti.
IC
în epoca postclasică însă, ceea ce constituia o excepţie în dreptul clasic a de
venit regulă, astfel încât fiul de familie dobândeşte o capacitate aproape deplină. La
EM
capătul unei îndelungate evoluţii, sub influenţa cerinţelor vieţii sociale în continuă
schimbare, vechile caractere ale puterii părinteşti au dispărut, iar fiul de familie a
dobândit o situaţie juridică similară cu cea a şefului de familie.
AD
43. Puterea părintească putea fi creată pe cale naturală, prin căsătorie. Pe lângă
acest mod firesc, romanii cunoşteau şi două moduri artificiale de dobândire a
puterii părinteşti: adopţiunea şi legitimarea.
Puterea părintească se putea stinge prin moartea lui pater familias, prin
AC
moartea lui filius familiae, prin trecerea copilului sub altă putere, prin pierderea
unui element al personalităţii şi prin emancipare.
Z
C a p it o l u l IX
U
CĂSĂTORIA
44. Căsătoria romană se realiza, la origine, prin trecerea femeii sub puterea
bărbatului. Ca şi alte creaţii ale dreptului roman, căsătoria a apărut ca un reflex al
spiritului individualist, generat de proprietatea privată.
în epoca veche se practica, în exclusivitate, căsătoria cu manus, caracterizată
prin căderea femeii în puterea bărbatului. La sfârşitul republicii, în condiţiile dez
voltării economiei de schimb, structurile sociale, inclusiv familia romană, şi-au
transformat fizionomia. Astfel, căsătoria cu manus, apărută în condiţiile Romei
1 D. 48.9.5.; D. 37.1.2.5.; G. L ongo, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1, 1935,

p. 392; Ch . Appleton, Nouvelle revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 35, p. 593.
98
primitive, a căzut treptat în desuetudine, locul său fiind luat de căsătoria fără
manus. In cadrul căsătoriei fără manus, femeia nu mai cădea sub puterea bărbatu
lui, ci rămânea sub puterea lui pater familias din familia de origine.
§ 2. CONDIŢIILE DE FORMĂ ALE CĂSĂTORIEI

45. Căsătoria cu m anus se realiza în trei forme: confarreatio, usus şi coemptio1.
C o n farreatio 12 era o formă de căsătorie rezervată patricienilor şi presupune
prezenţa viitorilor soţi, a lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter, precum şi a
zece martori. In acest cadru se oferea lui Jupiter o pâine specială (farreus panis) cu

scopul de a atrage favoarea zeului suprem asupra viitorilor soţi. Plebeii nu aveau
acces la confarreatio, aşa că trăiau în uniuni nelegitime.
In scopul de a permite şi plebeilor să dobândească puterea asupra femeii s-a
creat căsătoria numită usus. Usus consta din coabitarea vreme de un an a viitorilor
soţi, după care femeia cădea sub puterea bărbatului3. Cea de-a treia formă,
coem ptio, a apărut mai târziu, pentru ocolirea inconvenienţelor decurgând din
IC
confarreatio şi usus. Coemptio4 se realiza printr-o autovânzare fictivă viitoarei soţii
către viitorul soţ. Această formă de căsătorie este o aplicaţiune a mancipaţiunii fi
duciare, ca procedeu de creare a puterii asupra unei persoane.
EM
Căsătoria fă ră m anus se forma prin instalarea femeii în casa bărbatului (de-
ductio mulieris in domum măriţi). Cu aceasta ocazie se organiza o petrecere.
AD
§ 3. CONDIŢIILE DE FOND ALE CĂSĂTORIEI

46. Condiţiile de fond ale căsătoriei sunt: connubium, consimţământul şi vârsta.
Ele sunt comune pentru ambele forme ale căsătoriei.
AC
Connubium , în sens obiectiv, desemna aptitudinea unei persoane de a se căsă

tori conform lui ius civile5. în sens subiectiv, connubium desemna aptitudinea a două
persoane determinate de a se căsători între ele. Existau anumite împrejurări care
împiedicau două persoane să se căsătorească, deşi aveau connubium în sens obiectiv.
Z
Cele mai importante piedici la căsătorie erau: rudenia, alianţa şi condiţia socială.
U
Rudenia în linie directă era piedică la căsătorie la infinit, pe când rudenia în linie
colaterală numai până la un anumit grad6. în epoca principatului s-a admis, în mod
excepţional, chiar şi căsătoria între colateralii de gradul trei (unchi şi nepoată de frate).
Alianţa sau legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ a devenit piedică la
căsătorie în epoca principatului, dar numai cea în linie directă, nu şi cea în linie
1 Cicero, Pro Flacco, 34; P. NOAILLES, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris,
1936, p. 415; C.S t . T omulescu, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 1953,
p. 325; E. V olterra, Studi in onore di Siro Solazzi, Napoli, 1948, p. 680.
2 G. H anard, op. cit., p. 148; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 447.
3 XII. T,4.3; Gaius, 1.111; A u l u Gelliu, 3.2.2.
4 J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 47.
5 C icero, De rep., 2.36; T itus Lrvius, 4.4.; E. V olterra, Revue internaţionale des droits de
l ’antiquite, Bruxelles, 1955, p. 396.
° P. de F rancisci, Jura, Napoli, 3, 1952, p. 222.
99
colaterală. Astfel, soţul supravieţuitor nu se putea căsători cu fiica soţiei sale
(rezultată din altă căsătorie).
Condiţia socială a constituit şi ea o piedică la căsătorie, deoarece până la îm
păratul August, căsătoriile dintre ingenui şi dezrobiţi nu erau permise.
Consimţământul (affectio m aritalisf. în epoca veche se cerea consimţămân
tul viitorilor soţi numai dacă erau persoane sui iuris. Pentru femeie se cerea con
simţământul tutorelui. Dacă viitorii soţi se aflau sub puterea părintească, era
suficient consimţământul celor doi şefi de familie. în epoca clasică se cerea con
simţământul viitorilor soţi, chiar dacă erau persoane alierii iuris.
Vârsta necesară pentru căsătorie a fost fixată la 12 ani pentru fete şi la 14 ani

pentru băieţi12.
§ 4. EFECTELE CĂSĂTORIEI
47. La căsătoria cu manus soţia cădea sub puterea bărbatului, fiind considerată
o fiică a acestuia3. Bunurile dotale intrau în proprietatea bărbatului, căci femeia
măritată nu avea bunuri proprii. Faţă de copiii ei, femeia era socotită ca o soră
IC
(loco sororis). Ea devenea agnată cu agnaţii bărbatului şi, drept urmare, venea la
moştenire în această familie, dar înceta să fie agnată cu familia de origine, faţă de
EM
care pierdea drepturile succesorale. Femeia rămânea cognată cu membrii familiei
de origine, dar, în epoca veche, cognaţiunea nu producea efecte juridice.
48. La căsătoria fără manus femeia rămânea sub puterea tatălui ei, aşa încât,
AD
din punct de vedere civil, era considerată străină atât faţă de bărbat, cât şi faţă de
copii. Ea nu avea drepturi succesorale în noua familie, dar venea la moştenire în
familia de origine. Cu timpul, prin reforme pretoriene şi imperiale, mama şi copiii
au fost chemaţi reciproc la succesiune în calitate de cognaţi.
AC
Capitolul X
Z
ADOPŢIUNEA ŞI LEGITIMAREA
U
§ 1. ADOPŢIUNEA
49. Adopţiunea era un mod artificial de creare a puterii părinteşti şi consta în
trecerea unui fiu de familie de sub puterea unui pater familias sub puterea altui
pater familias4. Adopţiunea a fost creată de către jurisconsulţi prin interpretarea
dispoziţiilor Legii celor XII Table privitoare la vânzarea fiului de familie.
50. Actul adopţiunii se realiza în două faze. în prima fază aveau loc trei
vânzări şi două dezrobiri succesive. Conform legii, vânzarea fiului era valabilă pe
1 C.St . T omulescu, op. cit., p. 725.

2 P. Collinet, Nouvelle revue historique de d ro itfrangais et etranger, Paris, 24, p. 366.
3 Gaius, 1.111.
4 Gaius, 1.98; XII. T., 4.2; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 442.
100
timp de cinci ani, aşa încât, pentru scoaterea fiului de familie de sub puterea părin
tească în conformitate cu textele Legii celor XII Table, ar fi fost necesar să treacă
10 ani. în sistemul creat de jurisprudenţă însă, cele cinci operaţiuni juridice (trei
vânzări şi două dezrobiri) aveau loc în aceeaşi zi. După cea de a treia vânzare, fiul
de familie ieşea definitiv de sub puterea lui pater familias şi rămânea sub puterea
(mancipium) cumpărătorului.
A doua fază consta într-un proces fictiv (in iure cessio). Adoptantul, care apare
abia în a doua fază, se prezintă în faţa magistratului însoţit de cumpărător şi de fiul de
familie. în calitate de reclamant fictiv, adoptantul afirmă că fiul de familie este al său.

Cumpărătorul, în calitate de pârât, tace (cedit in iure). Faţă de această situaţie, magis
tratul ratifică declaraţia reclamantului pronunţând cuvântul addico1.
51. Actul adopţiunii presupunea şi întrunirea unor condiţii de fond. Se cerea ca
adoptantul să fie pater familias. Era necesar consimţământul adoptantului, ca şi cel al
lui pater familias al adoptatului. între adoptant şi adoptat trebuia să fie o diferenţă de
IC
vârstă de cel puţin 18 ani, deoarece romanii considerau că adopţiunea imită natura.
52. Efectele adopţiunii. Adoptatul devine agnat cu agnaţii adoptantului şi,
EM
totodată, cognat fictiv. Rudenia civilă cu familia de origine încetează, dar se men
ţine rudenia de sânge. Adoptatul dobândeşte dreptul la moştenire în noua familie,
dar nu mai poate veni la moştenire în familia originară12.
AD
53. în sens larg, actul adopţiunii cuprinde şi adrogaţiunea3. Adrogaţiunea este

actul prin care o persoană sui iuris trece sub puterea altei persoane sui iuris. Ca şi
adopţiunea, adrogaţiunea se făcea şi în scopuri politice. Astfel, un patrician putea
AC
deveni tribun al plebei dacă era adrogat de către un plebeu. Amintim în acest sens
cazul lui Clodius, care a fost adrogat de către plebeul Fonteius. Adrogaţiunea se
facea printr-o lege votată de comitia curiata.
Z
§ 2. LEGITIMAREA
U
54. Legitimarea este, de asemenea, un procedeu de creare a puterii părinteşti

pe cale artificială. Prin legitimare, copiii naturali erau asimilaţi copiilor legitimi4.
Legitimarea se putea face prin oblaţiune la curie5. în acest caz, tatăl natural trebuie
să-l ridice pe fiul său la rangul de decurion (membru al senatului municipal) şi să-i
atribuie o suprafaţă de pământ. Acest procedeu îşi are originea în faptul că decuri-
onii erau însărcinaţi cu strângerea impozitelor statului într-o epocă în care această
operaţiune era tot mai greu de realizat, datorită decăderii economiei şi lipsei de
1Inst., 1.11.4; Cicero, De domo, 13.34.

2 Gaius, 1.198; Cicero, De domo, 13.35; J. Gaudemet, op. cit., p. 417.
3 A. M agelan, La loi ă Rome. Histoire d ’un concept, Les Belles Letres, Paris, 2009, p. 82 şi
urm; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 75-76.
4 v. C.St . TOMULESCU, Concubinajul in dreptul roman, Buzău, 1935.
5Inst., 1.10.13; C. 5.27.3. pr; J. Gaudemet, E. C hevreau, op. cit., p. 182.
101
monedă. întrucât decurionii răspundeau cu bunurile proprii dacă nu reuşeau să
adune suma stabilită, romanii evitau să intre în rândurile senatului municipal.
împăratul Constantin a introdus legitimarea prin căsătoria subsecventă; dacă
părinţii naturali se căsătoreau, copilul devenea automat legitim.
Pentru cazul în care părinţii naturali nu se puteau căsători, a fost creată legiti
marea prin rescript imperial1.
Capitolul XI

EMANCIPAREA
55. în epoca veche, indiferent de vârsta pe care o avea şi de poziţia pe care o

ocupa în viaţa publică, fiul de familie nu putea încheia acte juridice de drept privat în
nume propriu12. Acest regim era viabil în condiţiile unei economii închise, dar, odată
IC
cu dezvoltarea economiei de schimb, el a devenit anacronic. Cei bogaţi, în special
bancherii şi negustorii, erau interesaţi să încheie acte juridice prin intermediul fiilor
EM
de familie, deoarece ritmul crescând al afacerilor reclama prezenţa unei persoane, în
acelaşi timp, în locuri diferite. în scopul soluţionării acestei contradicţii, juris-
prudenţa a creat actul emancipării, prin intermediul căruia o persoană alierii iuris
devenea sui iuris. Şi în cazul emancipării, ca şi în cazul adopţiunii, jurisconsulţii au
AD
plecat de la textul din Legea celor XII Table cu privire la vânzarea fiului de familie.
Emanciparea se făcea în două faze3. Prima fază consta din trei vânzări şi două
dezrobiri, ca şi la adopţiune. Cea de-a doua fază consta dintr-o dezrobire vindicta.
AC
Aşadar, cea de-a treia dezrobire, prin efectul căreia fiul de familie devenea per
soană sui iuris, era concepută ca o fază distinctă.
56. După emancipare, fiul de familie devenea persoană sui iuris şi putea
Z
încheia acte juridice în nume propriu. Legăturile agnatice dintre emancipat şi fa
U
milia sa încetau, dar se păstra rudenia de sânge. Drept urmare, faţă de regimul
dreptului civil, fiul de familie emancipat pierdea dreptul la moştenire faţă de fa
milia sa. Pentru a veni în sprijinul emancipatului, pretorul a înfăptuit anumite
reforme, prin care îl chema la moştenire, alături de fraţii săi rămaşi sub puterea
părintească, în calitate de cognat.
1Nov. 74.2; P.F. G irard, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1927, p. 531.
2 Gaius, 1.132.
3 J. G audemet, E. C hevreau, op. cit., p. 80; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 444-445; Br.
Schmidlin, op. cit., p. 116.
102
Capitolul XII
CAPITIS DEMINUTIO
57. Capitis deminutio înseamnă desfiinţarea lui caput, cu alte cuvinte desfi
inţarea capacităţii juridice sau a personalităţii1.
Capitis deminutio era de trei feluri: maxima, media şi minima. Capitis
deminutio maxima desemna pierderea tuturor elementelor personalităţii. Este ca
zul cetăţeanului care îşi pierde libertatea. Capitis deminutio media însemna

pierderea cetăţeniei romane. în această situaţie se afla cetăţeanul care devenea latin
sau peregrin. Capitis deminutio minima desemna pierderea drepturilor de familie,
în acest caz, se pierdeau anumite drepturi de familie, dar se dobândeau altele12.
Capitis deminutio nu presupune, neapărat, o micşorare a personalităţii, aşa cum
rezultă din sensul literar al termenului, căci, uneori, poate duce chiar la mărirea
personalităţii. Astfel, emancipatul suferă o capitis deminutio în sensul că legăturile
IC
agnatice cu familia sa de origine se rup, dar capacitatea sa juridică se măreşte, în
sensul că din persoană alieni iuris devine persoană sui iuris. Adoptatul suferă şi el o
EM
capitis deminutio, întrucât iese din familia de origine şi trece sub puterea adoptan-
tului, dar capacitatea sa juridică rămâne aceeaşi. Adrogatul însă, devine persoană
alieni iuris, aşa încât îşi micşorează capacitatea. Faţă de aceste variante posibile,
trebuie să admitem că numai termenul de desfiinţare a personalităţii corespunde lui
AD
capitis deminutio, exprimând în mod fidel conţinutul său juridic.

AC
Capitolul XIII
PERSOANA JURIDICĂ
Z
58. în dreptul roman, persoana juridică sau morală era o colectivitate înzestrată
U
cu o anumită capacitate juridică, având un patrimoniu propriu, dobândind drepturi

şi asumându-şi obligaţii independent de membrii săi. în texte, persoana juridică
este desemnată prin termenii de corpora sau universitas. Cea mai veche persoană
juridică a fost însuşi statul roman3, care avea patrimoniul său (ager publicus,
aerarium), primea moşteniri şi avea debitori. După modelul Romei au fost
organizate apoi coloniile şi municipiile. Erau persoane juridice şi asociaţiile de
publicani (societates publicanorum) care aveau ca obiect strângerea impozitelor
statului4. După adoptarea creştinismului ca religie de stat, biserica a devenit şi ea
1 S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 21, 1955, p. 306; P. P ichonaz, op.
cit., p. 100-101.
2 D. 47.22.4.
103
persoană juridică, şi a foat dotată cu o serie de privilegii şi aşezăminte1. între
persoanele juridice de drept privat se numărau corporaţiile, numite collegia, so
cietăţile de meseriaşi (collegia fabrorum) sau asociaţiile de oameni săraci (collegia
tenuiorum). La început, aceste asociaţii se formau prin simpla manifestare de
voinţă a membrilor componenţi, fără vreun amestec din partea statului. Către sfâr
şitul republicii, constatându-se că unele asociaţii urmăreau scopuri politice, s-au
luat măsuri de îngrădire a activităţii lor. Astfel, Caesar a desfiinţat toate persoanele
juridice de drept privat, cu excepţia celor care datau din epoca foarte veche. La
rândul său, August a dispus ca nici o asociaţie să nu se constituie fără aprobarea

senatului.
Capitolul XIV
TUTELA ŞI CURATELA
IC
§ 1. TUTELA
59. Tutela şi curatela sunt instituţii juridice create în scopul protejării inca
EM
pabililor de fapt. în dreptul roman erau socotiţi incapabili de fapt cei ce aveau per
sonalitate, aveau capacitate de drept, dar nu aveau reprezentarea urmărilor faptelor
lor. Astfel, sunt cazurile risipitorilor, nevârstnicilor sau nebunilor.
La origine, tutela şi curatela au fost procedee juridice destinate să apere intere
AD
sele rudelor civile12. Rudele civile erau interesate să-i protejeze pe incapabilii de
fapt, întrucât ele veneau la succesiunea incapabililor şi orice risipă se răsfrângea în
mod indirect şi asupra lor. Această funcţie a tutelei este confirmată de numeroase
AC
dovezi. Astfel, dintr-un text rezultă că tutorii erau moştenitori prezumtivi. Mai mult
chiar, tutela legitimă era acordată agnaţilor în ordinea în care veneau la moştenire.
Până în secolul al Il-lea î.Hr., incapabilul care nu avea agnaţi nu avea nici tutore,
semn că tutela se instituia numai atunci când interesele agnaţilor erau ameninţate,
Z
în fine, chiar dacă agnaţii erau incapabili, păstrau dreptul de a veni la tutelă. Nu
U
întâmplător, în epoca veche, tutela era cuprinsă în sfera lui manus, ca şi celelalte puteri3.
Spre sfârşitul epocii vechi, odată cu manifestarea unor tendinţe tot mai pro
nunţate de destrămare a familiei agnatice, se impune principiul apărării patrimo
niului individului, iar tutela se constituie în interesul incapabililor. Această linie de
evoluţie a funcţiei tutelei rezultă din definiţia lui Servius Sulpicius: vis ac potestas
in căpiţe libero ad tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se defendere
nequit (o forţă sau o putere asupra unei persoane libere pentru a proteja pe acela
care din cauza vârstei nu se poate apăra singur)4. în prima parte a definiţiei este
înfăţişată vechea concepţie, conform căreia tutela este o forţă şi o putere, pentru ca
1 D.47.22.4.
2 D. 26.4.1.
3 T itus L ivius, 32.2.
4 Inst., 1.13.2; Br . Schmidlin, op. cit., p. 119; P. P ichonaz, op. cit., p. 133.
104
în partea a doua, aflată în opoziţie cu prima, tutela să apară ca o instituţie de pro
tecţie a incapabilului. Noul caracter al tutelei a apărut într-un singur caz, dar, în
dreptul clasic, s-a generalizat.
§ 2. CATEGORII DE TUTELĂ
60. După persoanele puse sub protecţie, tutela este de două feluri1: tutela impu-
berului sui iuris şi tutela femeii sui iuris. Impuberul care nu se afla sub puterea
părintească era pus sub tutelă până la împlinirea vârstei de 14 ani.
In epoca veche, femeia sui iuris cădea sub tutela perpetuă a agnaţilor, sub pre

textul aşa-zisei incapacităţi intelectuale a femeilor. Treptat, pe măsură ce tutela îşi
pierde vechile caracteristici, tutela femeii cunoaşte unele transformări. Astfel, îm
păratul August a desfiinţat tutela pentru ingenua cu trei copii şi dezrobită cu patru
(ius liberorum). Printr-o constituţie dată în anul 410, ius liberorum a fost generali
zat, ceea ce echivalează cu desfiinţarea tutelei pentru toate femeile12.
61. După modul de deferire, tutela este de trei feluri: legitimă, testamentară şi
IC
dativă3. Tutela legitimă era reglementată prin Legea celor XII Table şi era acordată
agnaţilor incapabilului. Tutela testamentară era instituită prin testament de către
EM
pater familias pentru eventualitatea că ar deceda înainte ca fiul de familie să fi
ajuns la vârsta pubertăţii. Tot aşa putea fi instituită tutela şi pentru femeia căsătorită
fără manus. Tutela dativă a fost introdusă în secolul al II-lea prin dispoziţiile legii
Atilia. Potrivit acestei legi, magistratul putea numi un tutore impuberului care nu
AD
avea rude civile. Tutela dativă, creată pentru cazurile în care nu exista nici tutelă
legitimă, nici tutelă testamentară, prezintă caracterul unei instituţii de protecţie a
incapabilului, în opoziţie cu funcţia originară a tutelei.
AC
§ 3. PROCEDEELE DE ADMINISTRARE A TUTELEI

62. Negotiorum gestio este procedeul de administrare utilizat pentru perioada
de timp în care pupilul (copilul pus sub tutelă) era infans (mai mic de şapte ani)4.
Z
Conform acestui procedeu, tutorele putea încheia orice acte cu privire la bunurile
U
pupilului, inclusiv acte de înstrăinare. Actele erau încheiate în numele tutorelui,

deoarece copilul nu avea capacitatea de fapt şi nu putea fi reprezentat, aşa că
tutorele devenea proprietar, creditor sau debitor. Fireşte, la sfârşitul tutelei, între
tutore şi copil avea loc o reglementare de conturi.
63. Auctoritatis interpositio este procedeul folosit pentru administrarea
bunurilor copilului mai mare de şapte ani, care, presupunem, se putea exprima
corect5. în acest caz, tutorele avea numai rolul de a-1 asista pe copil pentru a com
1 Gaius, 1.145; Gaius, 1.192; U lpian, Reg., 11.27.

2 C. 8.58.1; O. E. T ellengen-Couperus, Revue historique de d ro it franqais et etranger, 3,
2006, p. 425.
3 XII. T., 5.3; G aius, 1.185; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 484-485.
4 D. 26.7.1.1.
5 Gaius, 3.107.
105
pleta personalitatea acestuia. Prezenţa sa nu trebuie interpretată nici ca o autoritate,
nici ca o confirmare a actelor încheiate de copil. Efectele actelor se produceau asu
pra copilului.
§ 4. CURATELA
64. Ca şi tutela, curatela asigură protecţia incapabililor de fapt. Spre deosebire
de tutelă însă, care îi protejează pe cei loviţi de incapacităţi fireşti, curatela asigură
protecţia celor loviţi de incapacităţi accidentale1. Este firesc ca un copil să nu-şi
dea seama de urmările faptelor sale, dar nu este firesc ca un om să fie nebun sau

risipitor. Datorită faptului că vizează incapacităţi accidentale, numărul curăţelelor
este foarte mare. Curatela alienaţilor mintali era cunoscută încă din epoca legii ce
lor XII Table.
După persoanele puse sub protecţie, cele mai importante categorii de curatelă
sunt curatela nebunului (furiosus), curatela prodigului (risipitorul)12 şi curatela mi
norului de 25 de ani. Curatela minorului de 25 de ani a fost introdusă în secolul
IC
al II-lea î.Hr. prin legea Plaetoria pentru două cazuri, dar mai târziu a fost gene
ralizată. După modul de definire, curatela era legitimă şi dativă. Singurul procedeu
de administrare a curatelei era negotiorum gestio.
EM
Spre deosebire de tutelă, care năştea obligaţii sancţionate prin acţiuni speciale,
curatela dădea naştere unor obligaţii sancţionate prin acţiunea care se aplică în mod
obişnuit gestiunii de afaceri. Curatela nu poate fi instituită prin testament (curator
AD
testamento non datur).

AC
Z
U
1XII. T., 5.7; D. 44.1.7.1; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 489.

106
TITLUL II
BUNURI
C a p it o l u l I
CLASIFICAREA BUNURILOR

§ 1. TERMINOLOGIE
65. In accepţiunea generală, bunurile sunt lucrurile susceptibile de apropriere
sub forma dreptului de proprietate. în terminologia juridică romană bunurile erau
desemnate prin cuvântul res care, însă, era utilizat şi pentru desemnarea lucrurilor
în general. Drept urmare, romanii nu au făcut o clasificare a bunurilor distinctă de
IC
clasificarea lucrurilor. Utilizarea unui singur termen pentru două noţiuni distincte a
dat naştere sistemului de clasificare a bunurilor ca diferite categorii de lucruri. Sis
EM
temul acesta, în care clasificarea lucrurilor o cuprinde şi pe cea a bunurilor, se justi
fica nu numai prin raţiuni ce ţin de terminologie, ci şi prin faptul că, practic, orice
lucru, în anumite condiţii, poate deveni un bun1.
AD
§ 2. PATRIMONIUL
66. în dreptul modem, prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, da
toriilor şi sarcinilor susceptibile de o valoare pecuniară. Romanii nu ne-au lăsat o
AC
definiţie a patrimoniului, deşi aveau noţiunea acestuia. Conceptul roman de patri

moniu a cunoscut o anumită evoluţie. La origine, ei includeau în patrimoniu numai
lucrurile corporale, desemnate prin termeni precum familia sau pecunia 12. Pecunia
Z
avea înţelesul de vite, iar familia însemna sclavi.

în epoca clasică a apărut şi termenul de patrimonium, cu un sens apropiat de
U
cel modem. în epoca lui Justinian patrimoniul era desemnat prin cuvântul substan
tia. Elementele patrimoniului, în accepţiunea pe care romanii i-o dădeau în dreptul
clasic, sunt drepturile reale şi drepturile personale. Este adevărat că termenii de
drepturi reale şi drepturi personale au apărut abia în evul mediu, dar ei se bazează
pe două expresii romane: actio in rem (acţiune relativă la un lucm) şi actio in per
sonam (acţiune relativă la o persoană)3. Cele două acţiuni sancţionau ceea ce în
evul mediu s-a numit drept real şi drept personal. Dreptul real izvorăşte din raportul
juridic stabilit între o persoană şi toţi ceilalţi membri ai societăţii, cum este cazul
dreptului de proprietate. Drepturile reale sunt opozabile faţă de toţi (erga omnes).
1 D. 50.16.49.
2 XII. T,5.7.
3 Inst. 4.6.1; Gaius, 4.2; J. Gaudemet, op. cit., p. 408.
107
Dreptul personal izvorăşte din raportul juridic stabilit între două persoane determi
nate, aşa încât este opozabil faţă de o singură persoană.
Drepturile reale vor fi studiate la materia bunurilor, iar cele personale la mate
ria obligaţiunilor.
§ 3. RES IN PATRIMONIO ŞI RES EXTRA PATRIMONIUM

67. Res in patrimonio şi res extra patrimonium (lucruri patrimoniale şi lu
cruri în afara patrimoniului) este diviziunea fundamentală a lucrurilor care apare,
numai întâmplător, în Institutele lui Gaius1, dar ocupă un loc important în Institu

tele lui Justinian.
Lucrurile in patrimonio pot face obiect de proprietate privată, pe când lucrurile
extra patrimonium nu sunt susceptibile de apropriere sub această formă (vel in
nostro patrimonio sunt vel extra patrimonium nostrum habentur)12. Erau considera
te în afara patrimoniului lucrurile care prin natura lor nu făceau obiect de proprie
tate. în aceeaşi categorie intrau şi lucrurile care, prin destinaţia lor, nu puteau intra
IC
în proprietatea unei persoane, cum este cazul templelor sau al zidurilor cetăţii.
§ 4. RES IN PATRIMONIO
EM
68. Lucrurile susceptibile de a face parte din patrimoniul unei persoane erau
clasificate după mai multe criterii. O primă clasificare, cunoscută din epoca Legii
celor XII Table, cuprinde lucrurile mancipi şi lucrurile nec mancipi3. Potrivit unui
AD
text din Gaius, împărţirea lucrurilor în mancipi şi nec mancipi se întemeiază pe un

criteriu de natură economică. Res mancipi erau considerate mai preţioase (pre
ţios iores) în raport cu cele nec mancipi. Deoarece în epoca Legii celor XII Table
AC
romanii erau un popor de agricultori, erau considerate mai preţioase lucruri ca

pământul Romei, sclavii sau vitele de muncă. Banii sau drepturile de creanţă intrau
în categoria lucrurilor nec mancipi.
Z
69. Res corporales şi res incorporales (lucruri corporale şi incorporale)4.

U
Erau incluse în categoria lucrurilor corporale cele ce puteau fi atinse cu mâna, în
trucât aveau o formă materială, pe când în categoria lucrurilor incorporale intrau
lucrurile fără o formă materială. Ca o curiozitate, dreptul de proprietate era trecut
în categoria lucrurilor corporale. Această situaţie se explică prin faptul că romanii
confundau dreptul de proprietate cu obiectul său. Confuzia se reflecta şi pe planul
1 Gaius, 2.1.
2 Inst. 2.1, pr.; C. St . T omulescu, Justiţia Nouă, Bucureşti, 1956, p. 755; F. DE V isscher,
Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 16, 1950, p. 480, P. F. Girard, op. cit., p. 251.
3 Gaius, 2.47; J-F. Bregi, Droit romain. Les biens et le propriete, Ellipses, Paris, 2009, p. 53-
55; R. Robaye, op. cit., p. 101-102; R. R obaye, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie,
tome XLIV, 1997, p. 321; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 220-222; G. L epointe, Droit
romain et ancien droit frangais, Paris, 1958, p. 7.
4 Gaius, 2.12; Inst. 2.21; B r . Schmidlin, op. cit., p. 161-162; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 70;
R. M onier, Revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1948, p. 374.
108
terminologiei juridice, căci romanii nu spuneau: “am un drept de proprietate asupra
acestui lucru”, ci “acest lucru este al meu” (haec res mea est)1.
70. Res mobiles şi res soli (lucruri mobile şi lucruri imobile). Această clasi
ficare a lucrurilor nu este expresă, dar rezultă din mecanismul unor figuri juridice
care funcţionează diferit, după cum este vorba despre lucruri mobile sau imobile.
Lucrurile mobile se pot mişca prin putere proprie sau pot fi mişcate printr-o forţă
exterioară lor, fără a-şi pierde identitatea, pe când lucrurile imobile îşi schimbă
forma dacă sunt mutate.

71. G enera şi species (lucruri de gen şi lucruri individual determinate)12. Lucru
rile de gen sunt identificate prin trăsături ce aparţin categoriei din care fac parte, ca
de pildă un sclav sau o vită oarecare. Species sunt lucrurile care se individualizează
prin trăsături proprii numai lor (sclavul Filip). Bunurile nu sunt de gen sau individual
determinate prin natura lor, ci în funcţie de convenţia părţilor.
Distincţia în genera şi species prezintă o mare importanţă în materia riscurilor.
IC
Astfel, dacă bunul datorat dispare prin caz fortuit, debitorul continuă să fie obligat
potrivit principiului genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier). Dimpotrivă,
EM
dacă lucrul este individual determinat, debitorul este exonerat de răspundere3.
72. Produse şi fructe. Fructele sunt create de un alt lucru, în mod periodic, în
conformitate cu destinaţia lui economică şi fără a-i consuma substanţa. Fructele care
necesitau munca omului se numeau fructe industriale. Produsele sunt lucrurile cărora
AD
le lipseşte caracterul periodicităţii4.

73. Res que pondere num ero m ensurave constant sunt lucrurile care, prin
AC
natura lor, pot fi înlocuite unele prin altele.
Capitolul II
Z
POSESIUNEA
U
§ 1. FORMAREA CONCEPTULUI DE POSESIUNE

74. Posesiunea este o stare de fapt constând în stăpânirea materială a unui lu
cru, stăpânire ce se bucură de protecţie juridică5.
într-un stadiu evoluat, romanii au conceput noţiunea de posesiune în strânsă
legătură cu dreptul de proprietate, văzând în ea exerciţiul actelor materiale prin
care se realizează dreptul de proprietate.
1 Gaius, 1.54.
2 D.23.3.18; P. P ichonaz, op. cit., p. 188; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 71.
3 Inst., 3.23.3; P. H uvelin, Revue historique de droitfranţais et etranger, Paris, 1948, p. 318.
4 D.22.1.28.1.
5 D. 41.2.1.3; J. Gaudemet, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 29, 1963, p. 339; J.
Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 229.
109
Conceptul de posesiune s-a format în cadrul unui proces de evoluţie, în
legătură cu exploatarea pământurilor statului. încă din epoca regalităţii exista un
întins domeniu public (ager publicus), pe care statul roman îl împărţea spre folo
sinţă patricienilor, fie în mod gratuit, fie în schimbul unei sume de bani. Vechii
autori desemnau terenurile publice stăpânite de către particulari prin termenul de
possessiones. La început aceste possessiones erau atribuite particularilor numai în
măsura în care le cultivau cu propria familie. Cu timpul, posesiunile s-au extins tot
mai mult, astfel încât patricienii subconcedau o parte din terenurile primite de la
stat clienţilor lor1. Statul roman rămânea proprietar deplin asupra acestor terenuri,
aşa că putea revoca oricând folosinţa acordată patricienilor. La rândul lor, pa

tricienii puteau revoca subconcedările făcute clienţilor, deoarece în epoca foarte
veche dependenţa clienţilor faţă de patroni era totală. Cu timpul, dependenţa
clienţilor faţă de patroni a început să slăbească. în noua situaţie s-a constatat că,
adesea, clienţii refuzau să părăsească terenurile la cererea patronilor. Datorită
acestui fapt, s-a simţit necesitatea creării unui mijloc juridic prin care clienţii să fie
constrânşi să restituie terenurile subconcedate de către patroni. în acest scop a fost
IC
creat interdictul de precario1 2. Prin acest interdict, în caz de refuz, patronul putea
reintra în stăpânirea terenului subconcedat cu concursul magistratului.
EM
După crearea interdictului de precario, stăpânirea exercitată de către patricieni
asupra pământurilor statului încetează să mai fie o simplă stare de fapt, fără con
secinţe juridice3. Ea capătă un conţinut abstract, dobândindu-şi individualitatea ca
figură juridică. Posesorul dispune de mijloace juridice necesare (interdictul de pre
AD
cario) pentru a exercita nestingherit stăpânirea asupra terenurilor primite de la stat.

După cum s-a văzut, la origine, posesiunea a constat în stăpânirea ocrotită ju-
ridiceşte asupra pământurilor statului. Mai târziu, interdictele s-au aplicat şi în
AC
materia proprietăţii private. Tot aşa, conceptul de posesiune, apărut în legătură cu

exploatarea acestor possessiones, şi-a găsit o aplicaţie generală.
§ 2. ELEMENTELE POSESIUNII
Z
75. Elem entele posesiunii sunt: animus şi corpus.

U
Prin anim us se înţelege intenţia de a păstra un lucru pentru sine4. Posesorul se

comportă faţă de lucru ca un adevărat proprietar. Cel ce ia cu împrumut un lucru în
vederea folosinţei şi intenţionează să-l restituie proprietarului nu este posesor,
deoarece nu stăpâneşte lucrul pentru sine, ci pentru altul.
C orpus constă în totalitatea actelor materiale prin care se realizează stăpânirea
asupra unui lucru (instalarea într-o casă, cultivarea unui teren)5.
Toţi proprietarii sunt în acelaşi timp şi posesori, dar nu toţi posesorii sunt pro
prietari.

2 A l . M inculescu, P reca riu l în dreptul roman, Bucureşti, 1935, p. 62.
3 D. 43.26.2.3.
4 D. 41.2.1.20.
5 D. 41.218.2.
110
în expunerea materiei, posesiunea este înfăţişată ca o figură juridică de sine
stătătoare, distinctă de proprietate, deşi în practică ea produce aceleaşi efecte juridice,
indiferent dacă este exercitată de un simplu posesor sau de un adevărat proprietar.
76. Posesiunea se dobândeşte prin întrunirea celor două elemente asupra
aceleiaşi persoane. De regulă, posesiunea se dobândeşte prin sine însăşi, dar, în
mod excepţional, se poate dobândi şi prin altul. Dobândirea posesiunii prin altul s-a
putut realiza numai după ce s-a admis reprezentarea şi în această materie (un lucru
cumpărat de o anumită persoană este păstrat de către altă persoană în virtutea îm
puternicirii primite).
Posesiunea se pierde fie prin pierderea lui animus, fie prin pierderea lui

corpus, fie prin pierderea ambelor elemente1. Astfel, cel ce vinde casa, dar continuă
să locuiască în ea în calitate de chiriaş, pierde posesiunea prin pierderea lui animus.
§ 3. CATEGORII DE POSESIUNE
77. Posesiunea este de mai multe feluri, în funcţie de protecţia juridică de care
se bucură, de efectele pe care le produce sau de obiectul asupra căruia poartă.
IC
Possessio ad interdicta este posesiunea care se bucură de protecţie juridică
prin intermediul interdictelor. EM
78. Possessio ad usucapionem are ca efect dobândirea proprietăţii prin uzu
capiune dacă, în afara posesiunii, sunt întrunite şi celelalte condiţii ale uzucapiunii.
79. Possessio iniusta este vicioasă în raport cu o anumită persoană, ceea ce are
AD
ca efect ridicarea protecţiei posesiunii faţă de persoana în cauză. Viciile posesiunii

sunt: violenţa, clandestinitatea şi precaritatea.
80. Possessio iuris (posesiunea unui drept)12. Plecând de la faptul că posesi
AC
unea presupune exercitarea unei stăpâniri materiale, romanii au considerat, la

origine, că numai lucrurile corporale pot fi posedate. Mai târziu, văzând că dreptul
de servitute se exercită prin actele materiale necesare posesiunii, au admis că
dreptul de servitute poate fi posedat. Plecându-se de la cazul dreptului de servitute,
Z
ideea posesiunii de drept (iuris possessio, quasi possessio) s-a generalizat apoi.
U
§ 4. EFECTELE POSESIUNII
81. Posesorul se bucură de protecţie juridică prin intermediul interdictelor. Un
alt efect al posesiunii constă în faptul că, în eventualitatea unui proces în reven
dicare, pârâtul are calitatea de posesor3. El se apără spunând: posed pentru că
posed. Sarcina probei revine reclamantului, care trebuie să facă dovada că este pro
prietar, dacă vrea să intre în posesiunea lucrului. în fine, dacă sunt întrunite
anumite condiţii, posesorul poate deveni proprietar prin uzucapiune4.
1 D. 41.2.8; E d . Cuq , Manuel des institutions juridiques des Romains, Paris, 1917, p. 315.
2 G. Longo, Diritto romano, Torino, 1939, p. 249.
i Inst., 4.15.4.
4 Plus iuris habet possessor quam iile qui non possidet (mai mult drept are posesorul decât cel ce
nu posedă).
111
§ 5. INTERDICTELE POSESORII
82. Protecţia juridică a posesiunii prezintă utilitatea că asigură, în acelaşi timp,
şi protecţia proprietăţii, căci, de cele mai multe ori, posesorul este şi proprietar. Pe
de altă parte, prin apărarea posesiunii, distinct de proprietate, romanii au ocrotit
anumite drepturi, cum a fost cazul protecţiei juridice care s-a acordat stăpânirii de
fapt asupra pământurilor statului. în fine, prin ocrotirea posesiunii s-a asigurat
respectarea stării de fapt existentă la un moment dat în societate. în cazul că cineva
dorea să schimbe o anumită stare de fapt, trebuia să recurgă la mijloacele juridice
corespunzătoare şi numai dacă organele specializate ale statului constatau că

pretenţia este întemeiată, adoptau măsuri în consecinţă.
Interdictele posesorii, ca mijloace juridice de ocrotire a posesiunii, sunt de
două feluri: interdicte recuperandae possessionis causa şi interdicte retinendae
possessionis causa.
83. între interdictele recuperandae possessionis causa (pentru redobândirea
posesiunii pierdute) se numără interdictele unde vi (deoarece prin violenţă), care
IC
pot fi de două feluri: unde vi cottidiana şi unde vi armata '.
Interdictele unde vi a rm a ta erau acordate în cazul deposedării prin violenţă
EM
armată, iar interdictele unde vi cottidiana în cazul deposedării prin violenţă
obişnuită.
Interdictul de precario a fost creat în legătură cu exploatarea lui ager publicus
AD
dar, apoi, a fost aplicat şi la alte cazuri12. Prin acest interdict cel ce transmitea un lu
cru cu titlu precar, putea reintra oricând în stăpânirea lui, deoarece detentorul era
obligat să restituie lucrul la cerere.
AC
Interdictul de clandestina possessione (cu privire la posesiunea clandes

tină) se dădea împotriva celui care intra în stăpânirea unui lucru fără ştirea
proprietarului3.
84. Interdictele retinendae possessionis causa erau date în scopul păstrării
Z
unei posesiuni existente.

U
Interdictul u tru b i (care din doi) se aplica la lucrurile mobile şi se acorda părţii
care a posedat lucrul mai multă vreme în anul anterior eliberării interdictului. Ast
fel, dacă Primus a posedat obiectul litigios primele 8 luni, iar Secundus următoarele
7 luni din anul anterior eliberării interdictului, obiectul va fi atribuit lui Secundus.
Interdictul uti possidetis (după cum posedaţi) se aplica în cazul imobilelor şi
se acorda părţii care poseda lucrul în momentul eliberării interdictului. Acest inter
dict a fost creat în epoca de înflorire a economiei de schimb, când ritmul afacerilor,
inclusiv vânzarea de imobile, a crescut foarte mult. Deoarece romanii nu aveau
1 O. Tellengen-C ouperus, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV,
2008, p. 492; R. M onier, Manuel elementaire de droit romain, I, Paris, 1945, p. 395; J. Gaudemet,
E. C hevreau, op. cit., p. 233.
2 D. 43.26.8; Al. M inculescu, op. cit., p. 62-63.
3 Inst., 4.5.5; G aius, 4.153.
112
registre în care să fie înscrise tranzacţiile imobiliare, au apărut numeroase conflicte,
în scopul de a soluţiona temporar acest gen de litigii, pretorul elibera interdictul uti
possidetis părţii care poseda imobilul în acel moment.
Este foarte important să subliniem că interdictele nu dădeau litigiilor cu privire
la posesiune o soluţie definitivă, ci una provizorie. Litigiul urma să fie soluţionat
definitiv numai după organizarea unui proces în revendicare, când se stabilea cine
este adevăratul proprietar.
§ 6. DETENŢIUNEA

85. D etenţiunea, ca şi posesiunea, presupunea întrunirea a două elemente:
animus şi corpus. Corpus al detenţiunii este identic cu cel al posesiunii. Animus
însă, desemnează intenţia de a păstra lucrul pentru altul. Aşa este cazul arendaşului
care păstrează lucrul pentru adevăratul proprietar, în sensul că intenţionează să-l
restituie la scadenţă.
Crearea acestui titlu juridic, distinct de posesiune, a făcut posibilă efectuarea
IC
unor operaţiuni juridice ca împrumutul de folosinţă, arendarea sau depozitul.
Timp de mai multe secole, în dreptul roman, posesiunea a fost lipsită de protecţie ju
EM
ridică, fiind socotită o simplă stare de fapt.
Prin secolul V al Romei, posesiunea a început să fie apărată prin intermediul interdicte
lor, desemnând puterea de fapt ocrotită juridiceşte asupra lui ager publicus. Treptat noţiunea
s-a extins şi la alte bunuri, căpătând un conţinut tot mai bogat. în acelaşi timp asistăm la
AD
apariţia mai multor feluri de posesiune, având efecte juridice specifice.

Apărută ca o noţiune juridică în interesul uzurpatorilor pământurilor statului, posesiunea
se desprinde ca o categorie juridică de sine stătătoare, evoluând în strânsă legătură cu alte
instituţii ale dreptului roman şi, în special, în legătură cu drepturile şi garanţiile reale.
AC
Possessiones şi possessio agri ocupatorii sunt termeni care se referă la terenurile des
pre care Festus spune că nu sunt deţinute prin mancipaţiune, ci prin uz.
Unele porţiuni din ager publicus erau atribuite de către stat particularilor care plăteau o
sumă de bani numită vectigal. Statul nu transmitea proprietatea asupra pământurilor ci nu
mai possessio. Concesia era făcută fără dată fixă, şi putea fi revocată oricând.
Z
La un moment dat, posesorii acestor pământuri au încetat să mai plătească redevenţa.

Cu timpul, sensul cuvântului possessio s-a schimbat, sfârşind prin a desemna stăpâni
U
rea de fapt a unui fond privat.

La origine, termenul de possessio presupunea existenţa unui teren agricol, stăpânirea
de fapt a acestuia fără existenţa vreunui drept şi lipsa oricărui raport contractual cu statul.
Ocrotirea juridică a posesiunii a început să se realizeze către sfârşitul secolului V de la
fondarea Romei, datorită contradicţiilor ivite între cei care ocupau pământurile statului.
întrucât neînţelegerile dintre uzurpatori erau de natură să provoace dezordini profunde,
se impunea intervenţia statului. Uzurpatorii nu puteau rezolva neînţelegerile dintre ei prin
intentarea acţiunii în revendicare, căci nu aveau titlul de proprietari. Din acest motiv au fost
create interdictele, ca instrumente juridice de ocrotire a uzurpatorilor lui ager publicus.
în ciuda faptului că unii romanişti adoptă o atitudine negativă, se admite în general că
interdictele au apărut ca prim instrument juridic de apărare a posesiunii.
A admite opinia lui Ihering, potrivit căreia interdictele au apărut abia după dispariţia ac
ţiunilor legii, ar însemna să admitem că posesiunea a rămas fără sancţiune până către sfâr
şitul republicii. în realitate, interdictele au fost create în scopul apărării posesiunii şi doar mai
târziu s-au aplicat şi proprietăţii private o dată cu dispariţia acţiunilor legii.
Faptul că procedura interdictelor este inspirată din procedura acţiunilor legii dovedeşte
că interdictele existau încă din epoca legisacţiunilor. Cum ele nu puteau fi aplicate pro
113
prietăţii, întrucât aceasta era sancţionată prin legisacţiuni, decurge în mod firesc că inter
dictele serveau la sancţionarea posesiunii.
La început possessio desemnează folosinţa unui teren făcând parte din ager publicus.
Mai târziu, principiile posesiunii au început să se aplice şi fondurilor private. Chiar şi mult
mai târziu, când dispare ager publicus, noţiunea de posesiune nu dispare, dar desemnează
deţinerea în fapt a unui fond privat.
Aceste posesiuni au sfârşit prin a fi transmisibile prin vânzare, donaţiune, succesiune.
Datorită acestui fapt, unii romanişti au mers până acolo, încât au manifestat tendinţa de a
identifica posesiunea cu proprietatea.
Astfel, Ihering afirmă chiar că, în realitate, posesiunea nu este altceva decât pro
prietatea privată introdusă sub alt nume. în realitate, între dominium ex iure quiritium şi

possessiones există deosebiri foarte însemnate, atât pe planul formalismului, cât şi pe
planul conţinutului noţiunilor.
a) Poziţia posesorului se deosebeşte de a proprietarului atât în raporturile sale cu
statul, cât şi în raporturile cu terţii.
b) Terenurile asupra cărora exista dominium ex iure quiritium erau limitate, posesiunile
erau nelimitate.
c) O altă deosebire între posesiune şi proprietate se manifestă pe planul transmiterii lu
crurilor, precum şi pe planul reclamării lor în justiţie.
IC
d) Fondurile susceptibile de dominium ex iure quiritium nu erau supuse vreunei dări,
spre deosebire de posesiuni, pentru care măcar teoretic, stăpânitorii erau obligaţi să plătea
EM
scă o redevenţă.
Către sfârşitul republicii, când vechii posesori vor dobândi, aşa cum vom vedea, pro
prietatea quiritară asupra posesiunilor, va înceta şi plata acestei sume de bani.
După cel de-al doilea război punic, la Roma începe procesul de formare a latifundiilor.
AD
O serie întreagă de pământuri sunt abandonate sau confiscate. Apoi aceste terenuri sunt
concedate particularilor.
Noua formă de posesiune nu trebuie confundată cu vechile posesiuni, a căror stăpânire se
consolidează tot mai mult şi pentru care, în practică, încetase să se mai plătească o redevenţă.
AC
Extinderea latifundiilor pe o scară tot mai mare a dat naştere, în istoria Romei, proble
mei agrare. Concentrarea marilor domenii exploatate prin munca sclavilor a dus la ruinarea
micilor proprietăţi şi la crearea unui climat de mare tensiune în rândurile cetăţenilor săraci şi
ale proletariatului.
Tiberius Gracchus propune să se limiteze suprafeţele de pământ pe care marii posesori
Z
le deţineau din ager publicus, iar restul să se împartă celor fără pământ. Se stabileşte că
fiecare pater familias nu poate deţine mai mult de 500 iugăre de pământ din ager publicus.
U
Suprafeţele de pământ care depăşeau această limită, urmau să fie luate de la posesori şi
distribuite proletarilor din Italia sub formă de loturi inalienabile.
în anul 123 Gaius Gracchus reia opera fratelui său, reînnoieşte legea agrară din 133,
acordând şi latinilor dreptul la asignaţiuni.
Ulterior au fost luate o serie de măsuri care au dus la lichidarea reformei agrare iniţiată
de fraţii Gracchi. între acestea, consemnăm suprimarea inalienabilităţii loturilor nou conce
date, precum şi suprimarea asignaţiunilor viitoare.
în fine, dispoziţiile legii agrare din anul 111 suprimă în mod expres plata vectigalului,
transformând vechea possessio în privata possessio.
Se pune întrebarea dacă privata possessio despre care vorbeşte Lex agraria din anul
111 se confundă cu dominium ex iure quiritium sau este o formă de stăpânire privată de un
fel deosebit. O serie de autori admit că privata possessio se confundă cu dominium ex iure
quiritium.
Există şi o părere contrară, potrivit căreia privata possessio reprezintă o categorie de
sine stătătoare, care nu este proprietate quiritară. Se ştie însă că prin legea Thoria întreg
114
solul italic devine res mancipi, ceea ce înseamnă că poate fi obiect al proprietăţii quiritare.
Pe de altă parte, legea agrară din anul 111 suprimă plata vectigalului, ceea ce este un alt
indiciu că posesorii s-au transformat în proprietari quiritari. lată de ce nu vedem raţiunea
pentru care s-ar putea admite că privata possessio ar fi o formă de stăpânire privată dis
tinctă de dominium ex iure quiritium.
Pământurile cucerite în timpul imperiului erau organizate în privinţa regimului lor juridic
în mai multe forme.
O parte din terenuri aveau regimul proprietăţii quiritare prin introducerea ficţiunii lui ius
italicum.
O altă parte a solului era deţinut cu titlu de folosinţă de către locuitorii provinciilor.
Alte pământuri erau stăpânite fie de către senat, fie de către împărat. în acelaşi timp se

menţine şi possessio agri vectigalis. Este vorba despre terenurile concedate în schimbul
unui vectigal. Ager vectigalis nu se confundă nici cu dominium, nici cu vechea possessio, cu
toate că terminologia este asemănătoare.
Pe baza unor texte din Digeste s-a susţinut că ager vectigalis reprezintă o formă de
possessio.
Dacă ager vectigalis include şi ideea de posesiune, aceasta nu înseamnă că se limi
tează la a fi un caz de posesiune. La sfârşitul dreptului clasic ager vectigalis sfârşeşte prin a
deveni un drept real.
IC
în dreptul clasic, suma plătită de către titular joacă rolul unui impozit financiar.
în acelaşi timp observăm că, în anumite privinţe, ager vectigalis se apropie de dreptul
EM
de proprietate. Asemenea apropieri se manifestă şi pe planul dobândirii fructelor.
Utilizarea interdictelor atestă iarăşi existenţa unor asemănări între ager vectigalis şi drep
turile reale. La un moment dat, titularului lui ager vectigalis se bucură de o actio in rem, ceea ce
duce la transformarea lui ager vectigalis într-un drept real.
Din momentul în care noţiunea de posesiune a trecut în dreptul privat, a început să se
AD
confunde cu proprietatea, căci de cele mai multe ori posesorul era şi proprietar.
în raport cu proprietatea, posesiunea înseamnă exercitarea actelor materiale prin care
se exteriorizează dreptul de proprietate.
AC
în legătură cu consecinţele juridice pe care le produce această stăpânire de fapt, ro

manii au folosit pe lângă termenul de possessio şi termenii de possessio civilis şi possessio
naturalis.
Expresia de civilis possessio poate fi interpretată în mai multe feluri. în primul rând, din
punct de vedere tehnic, cuvântul civilis are două sensuri mai importante, exprimă mai întâi
Z
opoziţia dintre dreptul privat şi cel public.

în al doilea rând, în cadrul dreptului privat, acest cuvânt desemnează toate instituţiile
U
create de lege, drept cutumiar sau senatusconsulte, cu excepţia acelor instituţii ce ţin de ius
gentium sau de dreptul pretorian. Acest al doilea sens al termenului a suferit o serie întreagă
de modificări. în acest sens trebuie înţelese noţiunile de civilis actio sau de civilis obligatio.
în ceea ce priveşte interdictele, care se află în strânsă legătură cu posesiunea, fiind
primele instrumente de sancţionare a acesteia, nu pot ţine de dreptul civil, căci, după cum
se ştie, ele sunt create prin intermediul edictului pretorului.
Tradiţiunea nu transmite proprietatea quiritară decât atunci când este vorba de res nec
mancipi.
Ocupaţiunea şi acţiunea publiciană nu au aparţinut dreptului civil. Se vede deci că prin
cipalele consecinţe ale posesiunii nu ţin de domeniul dreptului civil.
în ce categorii vor fi introduse atunci cazurile de posesiune, care, deşi nu duc la uzuca-
parea lucrurilor, dau totuşi dreptul la apărarea prin intermediul interdictelor ?
Savigny cerea ca în cazurile de possessio ad interdicta să nu se folosească termenul
de civilis possessio, ci pur şi simplu acela de possessio. în concepţia sa, posesiunea ad
interdicta presupune existenţa posesiunii şi nimic mai mult. Astfel chiar şi cel ce intră prin
violenţă în posesiunea unui lucru se poate apăra prin intermediul interdictelor.
115
Dimpotrivă, uzucapiunea presupune, pe lângă posedarea lucrului, şi alte condiţii, cum
ar fi buna credinţă şi justa cauză. în acest sens, autorul propune, pentru a exprima în mod
clar raportul dintre cele două feluri de posesiune, să se folosească termenul de possessio
pentru posesiunea care dă dreptul la interdicte şi să se adauge epitetul de civilis pentru de
semnarea posesiunii care duce la uzucapiune.
Realitatea este că nu trebuie confundată noţiunea de civilis possessio nici cu possessio
ad usucapionem, nici cu possessio ad interdicta şi nici nu trebuie limitată la unul din cele
două cazuri.
Atât posesiunea care duce la uzucapiune, cât şi aceea care dă naştere la dreptul la
interdicte aparţin de posesiunea civilă înţeleasă ca acea stăpânire de fapt asupra lucrului,
care este apărată prin mijloace de drept.

Ar fi anormal să nu admitem că possessio ad interdicta ţine de domeniul posesiunii
civile, de vreme ce apariţia interdictelor este strâns legată de posesiune, ba mai mult, con
stituie instrumentul prin intermediul căruia simpla stăpânire a bunului a căpătat o semnifica
ţie juridică.
Posesia naturală trebuie văzută ca acea formă de stăpânire a lucrurilor care nu duce la
dobândirea proprietăţii prin uzucapiune. în acelaşi timp trebuie să distingem între stăpânirea
pură şi simplă fără consecinţe juridice şi acea stăpânire care, deşi produce consecinţe ju
IC
ridice nu duce totuşi la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.
Posesiunea civilă reprezintă, deci, acea stăpânire de fapt care dă naştere la protecţie
juridică. Nu are importanţă dacă aceste consecinţe sunt dobândirea proprietăţii prin inter
EM
mediul uzucapiunii sau dreptul la apărare prin interdicte.
în ce priveşte posesiunea naturală, aceasta este o stăpânire de fapt şi corespunde
sensului de astăzi al noţiunii de detenţiune.
Cuvântul iustum este întrebuinţat de către jurisconsulţii romani în două sensuri. Când
AD
se raportează la ius civile, iustum are acelaşi sens cu noţiunea de legitimum. Ca de exemplu
în expresia matrimonium iustum.
In alt sens, termenul de iustum desemnează ceea ce este în conformitate cu dreptul, ca
de exemplu în expresia absentia justa.
AC
în ce priveşte iusta possessio aceasta se încadrează în cel de-al doilea înţeles al ter
menului de „iustum”.
Iusta possessio este deci acea posesiune la care cineva are dreptul şi care este o
adevărată posesiune din punct de vedere juridic. în cazul gajului, de exemplu, creditorul ga-
jist are o iusta possessio.
Z
Această posesie nefiind civilă, termenul de iustum trebuie luat în cea de-a doua accep
U
ţiune a sa. Tot astfel, missio in possessionem reprezintă un caz care conferă iusta possessio.
Dar sensul pe care îl putem da noţiunii de iusta possessio este încă destul de vag, aşa
cum reiese din expresiile de mai sus. Noţiunea va căpăta însă un plus de claritate dacă vom
raporta la termenul de vitia possessionis.
în acest fel, prin iusta possessio, vom înţelege orice posesiune, care nu a fost
achiziţionată vi, dam, precaria. Această categorie de posesiune prezintă o importanţă
deosebită în materia interdictelor posesorii.
In cazul posesiunii vicioase se ridică protecţia juridică dar numai pentru acea persoană
faţă de care este viciată. Din această cauză, în unele interdicte va figura expresia „nec vi
nec clam nec precario a te possideret".
Cazurile de posesiune vicioasă sunt numeroase, cum este de pildă situaţia în care
cineva intră prin violenţă în posesiunea unui lucru.
Bonae fidei possessio.
Aceasta expresie se defineşte prin raportare la motivele care justifică stăpânirea unui
lucru. Cel care este convins că stăpânirea sa asupra lucrului are o bază legală se consideră
a fi un posesor de bună credinţă.
116
Posesiunea de bună-credinţă este cerută în cazul uzucapiunii, fiind una din condiţiile
necesare pentru dobândirea proprietăţii. Este posesor de bună credinţă acela care crede că
a dobândit lucrul de la proprietar. Poate fi, de asemenea, socotit posesor de bună-credinţă,
pârâtul care deşi nu este proprietarul lucrului îl, deţine în baza unui contract. în cazul în care
ar avea asupra bunului respectiv numai detenţiunea, şi ia naştere un litigiu, detentorul va
trebui să se adreseze proprietarului pentru a-l apăra.
Posesorul însă, aşa cum am arătat, se poate apăra prin intermediul interdictelor.
Expresia de bonae fidei possessio se întrebuinţează şi pentru a desemna o posesiune
bazată pe un titlu juridic.
în acest caz, posesiunea de bună credinţă se raportează la noţiunea ad causa
possessionis.
Iuris possessio.

Romanii nu au acceptat iniţial că un drept poate fi posedat. Această stare de lucruri se
explică prin faptul că ei au văzut posesiunea ca pe o stăpânire materială a lucrului, or drep
turile, fiind lucruri incorporale, nu puteau fi stăpânite în acest fel.
S-a admis însă, în mod excepţional, posesiunea dreptului de proprietate şi aceasta
deoarece, în cazul proprietăţii, romanii confundau dreptul cu obiectul său.
în cazul în care un proprietar era tulburat în exerciţiul dreptului, avea posibilitatea să
recurgă la interdicte pentru a se apăra.
IC
Se putea întâmpla însă ca şi exerciţiul altor drepturi să fie tulburat, dar, în acest caz,
titularul dreptului nu putea recurge la interdicte.
în aceeaşi situaţie se găseau şi drepturile care reprezintă dezmembrăminte ale drep
tului de proprietate.
EM
Aceste drepturi, numite de către romani iura in re, existau distinct, independent de pro
prietate. Aşa este, de exemplu, cazul uzufructului. Şi în cazul uzufructului, ca şi în cazul
proprietăţii, se poate concepe o tulburare a exerciţiului dreptului, ca şi în cazul celorlalte servituţi.
AD
Plecând de la acest punct, prin analogie, romanii au admis că posesiunea poate fi extinsă
de la proprietate şi la servituţi, numai că au numit-o quasi possessio sau possessio iuris.
Expresia de „possessio iuris” se datoreşte faptului că, în cazul proprietăţii, nu se avea
în vedere posedarea dreptului, ci posedarea lucrului. Această situaţie este posibilă în cazul
AC
proprietăţii, şi nu în alte cazuri, întrucât numai dreptul de proprietate se confundă cu obiec

tul său.
în cazul proprietăţii deci, romanii au văzut o possessio corporis.
în cazul servituţilor însă, întrucât este vorba de posedarea unui drept, s-a utilizat ter
Z
menul de iuris possessio.

Astfel spus, termenul de „iuris possessio” desemnează exerciţiul unui ius in re. Acest
U
exerciţiu în raport cu ius in re ar corespunde raportului existent între posesiune şi proprietate.

Cum şi celelalte drepturi se exercită prin acte materiale necesare posesiunii, s-a ajuns
la concepţia mai evoluată a posesiunii unui drept, desemnată prin termenul de iuris possessio.
Unii autori au văzut în proprietatea pretoriană o instituţie decurgând din vechiul drept
de possessio.
Potrivit acestei concepţii, existenţa proprietăţii quiritare şi a celei pretoriene corespunde
unei situaţii anterioare, când în legătură cu exploatarea lui ager publicus, la romani a existat
un îndoit drept de proprietate.
Se ştie însă că Gaius leagă apariţia proprietăţii pretoriene de distincţia între lucrurile
mancipi şi nec mancipi. Jurisconsultul arată în mod limpede că un lucru este in bonis, atunci
când, deşi este o res mancipi, a fost transmisă nu prin mancipaţiune, ci prin tradiţiune.
Aşa stând lucrurile, este mai degrabă de crezut că în crearea noii forme de proprietate
pretorul s-a inspirat din felul de organizare al proprietăţii quiritare.
Plecând de la principiul că dominium ex iure quiritium asupra lucrurilor nec mancipi
poate fi transmis prin intermediul tradiţiunii, pretorul extinde acest mod de dobândire a pro
prietăţii şi la lucrurile mancipi.
117
Pentru possessionis, tradiţiunea nu putea transmite proprietatea ci numai acel drept
special de care ele erau susceptibile.
De asemenea, aşa cum am arătat, la început nu a existat nici o acţiune pentru
apărarea dreptului de possessio. Abia mai târziu, după apariţia acţiunii publiciene aceasta a
fost extinsă şi la possessiones.
De multe ori tradiţiunea este văzută exclusiv ca un mijloc de transmitere a proprietăţii,
în realitate, rolul tradiţiunii nu s-a limitat la transmiterea proprietăţii. Ea a fost utilizată
foarte frecvent atât pentru remiterea posesiunii, cât şi în vederea remiterii detenţiunii lucrului.
în cazul contractului de gaj, de exemplu, lucrul era transmis de către debitor creditorului cu
titlu de posesiune, iar acesta din urmă se obliga să-l restituie dacă debitorul plătea la scadenţă.
Aşa cum am văzut, posesiunea a apărut ca noţiune juridică în scopul apărării intere
selor uzurpatorilor pământurilor statului. Din momentul în care posesiunea a căpătat un sens

abstract, s-a extins şi asupra pământurilor private.
într-o fază mai avansată, protecţia posesorie capătă o arie largă de aplicare, cuprin
zând cazurile proprietarului, creditorului gajist, depozitarului sechestru.
în alte cazuri însă, cu toate că bunurile erau stăpânite în baza unui titlu juridic, protecţia
posesorie nu a fost aplicată. Ne referim la situaţia chiriaşului sau a comodatarului.
III
IC
C a p it o l u l
NOŢIUNEA PROPRIETĂŢII EM
§1. DREPTUL DE PROPRIETATE
86. în literatura juridică, proprietatea apare fie ca drept subiectiv fie ca insti
AD
tuţie a dreptului obiectiv1.

Dreptul de proprietate în sens obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice
care reglementează modul de repartiţie a mijloacelor de producţie, precum şi a pro
AC
duselor.
Dreptul subiectiv de proprietate, acea posibilitate de a stăpâni un lucru prin
putere proprie şi în interes propriu, este definit de normele dreptului de proprietate.
Aceste atribute se manifestă pe un plan mai larg sau mai restrâns, în funcţie de
Z
condiţiile istorice concrete.

U
87. Utilizarea unor termeni romani ca: ius utendi et abutendi, ius fruendi, ius
possidendi, ius disponendi, atât în evul mediu, cât şi în societatea modernă, a dat
naştere unor întrebări în legătură cu aplicarea instituţiei romane a proprietăţii în alte
formaţiuni sociale.
Câtă vreme noţiunea dreptului de proprietate s-a limitat la enumerarea atribu
telor acestui drept: ius utendi, ius fruendi, ius abutendi (dreptul de a folosi, de a
culege fructele şi de a dispune de lucru), nu s-a putut explica nici fenomenul re-
cepţionării dreptului roman în feudalism, nici preluarea unor formulări romane în
codurile modeme. Explicaţia ştiinţifică a „recepţionării” dreptului roman de pro
prietate se poate da numai dacă plecăm de la noţiunea proprietăţii ca act de apro
priere. Numai aşa putem înţelege că instituţia proprietăţii a suferit schimbări calita
1C. STĂTESCU, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1980, p. 32.
118
tive în trecerea de la o formaţiune socială la alta şi că terminologia care s-a păstrat
(usus, fructus şi abusus) nu epuizează conţinutul dreptului de proprietate, ci
reprezintă doar unele elemente ce ţin de tehnica valorificării sale.
Capitolul IV
FORMELE PRIMITIVE DE PROPRIETATE
§ 1. PROPRIETATEA COLECTIVĂ A GINŢII

88. M ă rtu rii ale a u to rilo r latini şi greci. în epoca prestatală a Romei
pământul, ca principal mijloc de producţie, se afla în proprietatea colectivă a ginţii.
Existenţa proprietăţii colective a ginţii este menţionată, deşi nu foarte clar, în nu
meroase texte ale autorilor latini şi greci, iar, pe de altă parte, numeroase instituţii
juridice romane mai recente păstrează urme care, în mod cert, au fost lăsate de ve
chea proprietate colectivă. Potrivit acestor texte, în epoca prestatală proprietatea era
IC
colectivă, cu excepţia a două iugăre de pământ care se aflau în proprietatea famili
ală1. Printr-o interpretare literală s-ar putea ajunge la concluzia că cele două iugăre
EM
de pământ au fost atribuite de către Romulus, cu titlu de proprietate privată. în rea
litate, prin reforma atribuită lui Romulus pământurile au fost repartizate numai cu
titlu de proprietate familială, ca formă mai evoluată a proprietăţii primitive. Fapt
este că, în concepţia vechilor autori, reforma lui Romulus a avut o importanţă minoră.
AD
în De re rustica, V arro vorbeşte despre atribuirea celor două iugăre de pământ,

fără să precizeze ce regim s-a aplicat celorlalte fonduri. în altă lucrare însă, Varro se re
feră expres la împărţirea întregului teritoriu al Romei între cele trei triburi fondatoare12.
AC
La rândul său, Dionis din Halicamas afirmă că Romulus ar fi împărţit teritoriul

Romei în 30 de loturi, atribuind fiecărei curii o suprafaţă de pământ3.
Constatăm că Varro ne vorbeşte despre o împărţire făcută între triburi, iar
Dionis din Halicamas despre o împărţire pe curii. Deşi, în aparenţă, cele două texte
Z
se contrazic, în realitate ele se susţin şi se completează reciproc. Este posibil ca

U
grupurile etnice care au fondat Roma să fi cunoscut, iniţial, proprietatea colectivă

la nivelul tribului. Cu timpul, regimul de comunitate s-a putut restrânge de la
nivelul tribului la nivelul curiei. Sunt posibile şi alte interpretări, dar esenţialul este
că vechii autori vorbesc despre existenţa proprietăţii colective asupra solului.
89. U rm e lăsate de p ro p rie ta te a colectivă a su p ra unor instituţii juridice.
în literatura juridică s-a afirmat că proprietatea privată a fost o permanenţă a civili
zaţiei romanilor, că ei au cunoscut-o încă din momentul fondării cetăţii. Aceste teo
rii care văd rădăcinile unor instituţii juridice în factori psihologici şi nu în condiţiile
materiale de existenţă sunt contrazise de numeroasele urme pe care proprietatea
1V arro, De re rustica, 1,10; C icero, De rep., 2. 14; P liniu , Istoria naturală, 18.2.
2 VARRO, De lingua latina, V. Ager romanus primum divisus in parties tres a quo tribus cappellata
Tatiensium, Ramnium, Lucerum.
3 DlONISIE DE HalICARNASSE, Antiquites Romaines, 2.7, 114.
119
colectivă, dominantă în epoca prestatală, le-a lăsat atât în domeniul public, cât şi în
domeniul privat. Menţionăm numai urmele lăsate de proprietatea colectivă asupra
mancipaţiunii, asupra formelor cerute pentru revendicarea unui lucru şi asupra sis
temului succesiunii legale.
a) Mancipaţiunea, modul originar de transmitere a proprietăţii la romani, pre
supunea ţinerea cu mâna de către dobânditor a lucrului transmis1. Fireşte această
formă nu se putea aplica la lucrurile imobile12. Prin urmare, în epoca apariţiei
mancipaţiunii nu se cunoştea proprietatea privată asupra pământului şi caselor, ci
numai asupra lucrurilor mobile, ca sclavii şi vitele, deoarece numai asemenea lu
cruri puteau fi aduse în faţa martorilor şi ţinute cu mâna de către dobânditor.

b) Acţiunea în revendicare a îmbrăcat, în epoca veche, forma lui sacramentum
in rem 3. Sacramentum in rem, între alte forme, presupunea şi prezenţa lucrului în
faţa magistratului. Această formă nu putea fi îndeplinită în cazul lucrurilor imobile,
aşa încât, iarăşi trebuie să admitem că aceste lucruri nu erau obiect de proprietate
privată; dacă bunurile imobile ar fi fost obiect de proprietate privată, forma origi
nară a revendicării ar fi fost astfel elaborată încât să fie aplicabilă şi în cazul lor.
IC
c) Succesiunea legală era atribuită sui heredes-ilor, în lipsa acestora agnaţilor,
iar dacă lipseau şi agnaţii, gentililor4. Gentilii (membrii ginţii) veneau cu toţii la
EM
moştenirea celui ce nu avea sui heredes sau agnaţi. Acest drept de moştenire, con
sacrat în Legea celor XII Table, este o amintire a epocii în care ginta exercita în
colectiv dreptul de proprietate asupra pământului.
AD
§ 2. PROPRIETATEA FAMILIALĂ
90. Textele vechilor autori, precum şi urmele lăsate asupra unor instituţii ju
AC
ridice, ne arată că, în paralel cu proprietatea colectivă a ginţii, a existat şi pro

prietatea familială. Vechii autori au pus la originea acestei forme de proprietate
reforma prin care Romulus a atribuit fiecărui cetăţean două iugăre de pământ (bina
jugera ). Este greu de spus când a fost făcută reforma, presupunem, mai degrabă,
Z
că cele două iugăre de pământ au fost împărţite în decursul unei întregi epoci.
Existenţa acestei forme de proprietate este în afara oricărei îndoieli, căci ea a lăsat
U
urme adânci asupra altor instituţii şi a fost menţionată în numeroase texte.

Referindu-se la terenurile aflate în proprietatea familială, Varro le desemnează
prin cuvântul heredium. La rândul său, Pliniu afirmă că heredium era destinat lo
cului de casă şi grădinii.
91. Caracterele proprietăţii familiale. Proprietatea familială are un caracter
inalienabil. Acest caracter este confirmat de mecanismul mancipaţiunii, modul
originar de transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor mancipi.
1F. DE V isscher, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 2, 1936, p. 263.

2 Levy-Bruhl, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1959, p. 617.
3 L evy-Bruhl, tura, Napoli, 4, 1953; F. de V isscher, Revue historique de droit franţais et
etranger, Paris, 1959, p. 134.
4 A.E. G iffard, Revue historique de droitfranţais de etranger, Paris, 1932, p. 385.
120
Proprietatea asupra lui heredium are şi un caracter indivizibil. în virtutea acestui
caracter, după moartea lui pater familias, sui heredes trăiau într-o stare de indivi-
ziune, situaţie desemnată, mai târziu, prin termenul de antiquum consortium. Datorită
acestui fapt, heredium nu desemna numai o formă de proprietate, ci şi o formă de
moştenire1. La moartea lui pater familias fiii de familie nu puteau să-şi împartă locul
de casă şi grădină. Această stare de lucruri a durat până la Legea celor XII Table,
când a fost creată actio familiae herciscundae (acţiunea de ieşire din indiviziune)12.
în fine, proprietatea familială are un caracter de coproprietate. Sui heredes, aşa
cum arată şi sensul cuvintelor, se moştenesc pe ei înşişi, în sensul că vin la
moştenirea unui lucru pe care îl stăpâneau şi înainte de moartea lui pater familias.

Referindu-se la sui heredes, jurisconsultul Paul arăta că este vorba, mai degrabă, de
continuarea unei proprietăţi decât de o succesiune propriu-zisă3. Paul a făcut
această precizare cu intenţia de a sublinia regimul special al proprietăţii familiale,
în raport cu cel al proprietăţii individuale.
IC
C a p it o l u l V
PROPRIETATEA QUIRITARĂ EM
§ 1. FORMAREA PROPRIETĂŢII QUIRITARE
92. Romanii au cunoscut proprietatea privată încă din epoca regalităţii. Acu
AD
mulările realizate pe plan social şi economic au dus la destrămarea treptată a pro

prietăţii colective a ginţii şi la apariţia proprietăţii private. Alături de proprietatea
privată a apărut şi proprietatea colectivă a statului care purta, în principal, asupra
AC
lui ager publicus şi asupra sclavilor publici.

în epoca veche, proprietatea quiritară (a cetăţenilor romani)4, numită dominium ex
iure quiritium era reglementată cu o mare precizie, individualitatea sa, în raport cu alte
figuri juridice, fiind foarte clar conturată. Dominium ex iure quitium se crea în mod
Z
solemn, se transmitea prin forme solemne şi tot cu forme solemne se reclama în

U
justiţie5. Reglementarea exclusivistă şi formalistă a proprietăţii, abundenţa de formule

şi simboluri, au făcut din proprietatea quiritară o instituţie accesibilă numai cetăţenilor
romani; de altfel, proprietatea quiritară, în sens literal, înseamnă proprietatea
cetăţenilor.
93. Pământurile statului (ager publicus) nu erau susceptibile de proprietate privată.
Cu toate acestea, domeniul public era exploatat de către anumite persoane particulare.
1V. Al. Georgescu, Originea şi evoluţia generală a proprietăţii în dreptul roman, Cernăuţi, 1936, p. 325.
2 T. XII, 5.10; Br. Schmidlin, op. cit., p. 216; P. P ichonaz, op. cit., p. 232.
3D. 28.2.11.
4 S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 20, 1954, p. 304; U. B rasiello, Corso
di diritto romano. La proprieta nella sua essenza e nella sua estensione, Milano, 1952, p. 166; M. J. G.
Garrido, op. cit., p. 153.
5 Gaius, 1.54; U. B rasiello, op. cit., p. 115.
121
Sub pretextul că ager publicus aparţine poporului, patricienii care deţineau puterea în
stat şi-au însuşit întinse suprafeţe de pământ, pe care le exploatau ca adevăraţi
proprietari. De altfel, spre sfârşitul republicii întregul ager publicus din Italia s-a
transformat în veritabilă proprietate quiritară. Astfel au luat naştere latifundiile,
care au dus la adâncirea prăpăstiei dintre bogaţi şi săraci, la ruinarea micilor
producători şi la creşterea numărului proletarilor, situaţie care s-a răsfrânt şi asupra
vieţii politice şi juridice a Romei sclavagiste. Intr-un cuvânt, generalizarea
proprietăţii quiritare sub forma latifundiilor a stat la originea prăbuşirii republicii şi
a determinat instaurarea imperiului.

§ 2. CARACTERELE PROPRIETĂŢII QUIRITARE
94. Reglementarea proprietăţii quiritare se deosebea sub multiple aspecte de
cea a proprietăţii private evoluate, care era accesibilă tuturor persoanelor, se aplica
tuturor lucrurilor şi se transmitea, în principiu, prin simplul acord de voinţă.
Ca şi alte instituţii ale dreptului roman, proprietatea quiritară ţinea de
IC
domeniul dreptului civil şi avea un caracter exclusiv. De asemenea, proprietatea
avea un caracter absolut şi perpetuu. EM
95. C a ra cte ru l exclusiv. Trăsătura definitorie a proprietăţii quiritare era dată
de caracterul ei exclusiv. în virtutea acestui caracter, proprietatea quiritară aparţi
nea numai cetăţenilor, putea fi dobândită numai prin anumite acte de drept civil şi
AD
purta numai asupra lucrurilor mancipi1.

96. C a ra cte ru l absolut. Dreptul de proprietate quiritară nu cunoştea vreo în
grădire12. Astfel sclavul putea fi vândut sau ucis. Tot ce se afla deasupra sau
AC
dedesubtul unui teren aparţinea proprietarului; plantele sau clădirile nu puteau fi

concepute separat de teren. Orice obiect de proprietate quiritară putea fi exploatat
fără limite. Totuşi, Legea celor XII Table prevede obligaţia de a se lăsa o limită în
lăţime de cinci picioare între proprietăţi. Această limită pare a avea natura unei ser-
Z
vituţi publice care apăsa asupra proprietăţii private.

U
97. C a ra cte ru l perpetuu. Proprietatea quiritară nu se pierdea prin trecerea

timpului şi nici nu putea fi revocată3. De altfel, dreptul de proprietate quiritară, ca
principal drept real, nu se poate stinge prin trecerea timpului, ci se consolidează,
spre deosebire de drepturile de creanţă, drepturi care în momentul valorificării se sting.
Acest caracter al proprietăţii quiritare este exprimat în adagiul „proprietas ad
tempus constitui non potest”.
1 E. V olterra, Novissimo digesto italiano, X, Torino, 1964, p. 97.

2 U. Brasiello, op. cit., p. 105.
3 Ch . APPLETON, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1931, p. 322; C.ST.
T omulescu, Index, Napoli, 2, 1971, p. 86.
122
C a p i t o l u l VI
FORME DE PROPRIETATE ÎN DREPTUL CLASIC
§ 1. PROPRIETATEA QUIRITARĂ ÎN DREPTUL CLASIC

98. Proprietatea quiritară s-a exercitat şi în epoca clasică, păstrându-şi unele
din vechile caractere şi dobândind altele noi. în epoca veche, proprietatea quiritară,
ca instituţie civilă, era supusă unor forme atât de rigide, încât Gaius spunea că
existau numai două posibilităţi: fie să ai proprietate romană, fie să nu ai proprietate

deloc1. în epoca clasică însă, odată cu extinderea imperiului şi statornicirea unor
intense relaţii cu peregrinii, raţiuni de ordin economic i-au determinat pe romani să
recunoască şi străinilor un drept de proprietate. întrucât peregrinii nu puteau utiliza
modurile civile de transmitere a proprietăţii, s-au servit de tradiţiune12. Cu timpul,
acest mod de dobândire a proprietăţii, mult mai convenabil decât cel de drept civil,
a început să fie utilizat şi în raporturile dintre cetăţeni. Iniţial, cetăţenii foloseau
IC
tradiţiunea numai în scopul transmiterii lucrurilor nec mancipi. Mai târziu, după ce
lucrurile mancipi şi-au pierdut vechea importanţă, cetăţenii utilizau tradiţiunea şi în
EM
vederea transmiterii unor astfel de lucruri3. Cu toate că, în asemenea cazuri, se
puteau ivi unele complicaţii, constatăm că, în epoca clasică, proprietatea quiritară
tinde să devină mai flexibilă şi să piardă unele din caracterele prin care se delimita
atât de clar în raport cu alte forme de stăpânire individuală.
AD
§ 2. PROPRIETATEA PRETORIANĂ
99. Originea proprietăţii pretoriene. Proprietatea pretoriană ale cărei prin
AC
cipii se vor generaliza în dreptul postclasic, s-a aplicat, la origine, într-un singur
caz. Este cazul transmiterii proprietăţii asupra unei res mancipi prin tradiţiune4. în
conformitate cu exigenţele dreptului civil, proprietatea nu trecea asupra lui
accipiens, deoarece formele privind transmiterea proprietăţii asupra lucrurilor
Z
mancipi nu fuseseră respectate. în această situaţie, tradens, care rămânea în con

U
tinuare proprietar, putea să intenteze împotriva lui accipiens acţiunea în revendi

care pentru a reintra în posesiunea lucrului.
Această practică venea însă în conflict cu principiul bunei-credinţe, care s-a
impus tot mai mult către sfârşitul republicii. Faţă de stadiul evoluţiei ideilor ju
ridice se considera că este inevitabil ca accipiens să nu dobândească proprietatea
asupra lucrului, deşi fusese de bună-credinţă şi plătise preţul. Pe de altă parte, tra
diţiunea era un mod de transmitere a proprietăţii extrem de practic, într-o epocă de
înflorire a tranzacţiilor comerciale. în aceste condiţii, pretorul a admis, pe cale pro
cedurală, că tradiţiunea poate fi utilizată în scopul transmiterii proprietăţii asupra
1 Gaius, 2.40.
2 S. di M arzo, Istituzioni di diritto romano, Milano, 1942, p. 249.
3 U. B rasiello, op. cit., p. 119.
4 Gaius, 2.41; M ayer-M aly, Jura, Napoli, 11, 1960, p. 201; Ch . A ppleton, Revue generale de
droit, Paris, 47, p. 161.
123
lucrurilor mancipi. Potrivit reformei pretorului, dobânditorul unui res mancipi prin
tradiţiune avea un drept de proprietate aparte; lucrul se considera a fi in bonis,
adică în patrimoniul dobânditorului1.
100. După recunoaşterea acestei forme noi de proprietate, tradens nu mai putea
redobândi lucrul din mâinile lui accipiens. Din punct de vedere formal, coexistau
două drepturi de proprietate asupra aceluiaşi lucru: dreptul lui tradens, nudum ius ex
iure quiritium (o proprietate goală de conţinut) şi dreptul lui accipiens, recunoscut de
către pretor. în cazul unui conflict între cei doi proprietari, proprietatea pretoriană
paraliza efectele proprietăţii quiritare. Astfel, dacă nudus dominus ex iure quiritium

(tradens) intenta împotriva lui accipiens acţiunea în revendicare, acesta se apăra cu
succes prin exceptio rei venditae et traditae1 2. Pe de altă parte, pretorul a acordat lui
accipiens acţiunea publiciană pe care o putea intenta atât împotriva lui tradens, cât şi
împotriva terţilor în scopul redobândirii posesiunii3.
Reglementarea atât de exclusivistă şi formalistă a proprietăţii, caracteristică pentru

epoca Legii celor XII Table, a fost aproape în întregime înlocuită în dreptul clasic. Transfor
IC
mările sunt determinate de importantele schimbări ce au intervenit în viata societăţii romane.
Războaiele de cucerire ale Romei, extinderea imperiului, relaţiile din ce în ce mai intense cu
EM
peregrinii au făcut inaplicabil vechiul mod de organizare a proprietăţii, format în perioada în
care Roma era un stat agrar.
întrucât modurile de drept civil de dobândire a proprietăţii nu erau accesibile pere
grinilor, a fost creată tradiţiunea. Tradiţiunea, ca mod mult mai simplu de a transmite propri
etatea, a fost în curând folosită şi de către cetăţeni, dar numai pentru lucrurile nec mancipi,
AD
proprietatea asupra lucrurilor mancipi dobândindu-se numai prin anumite moduri. întrucât
însă aceste forme sunt dificile, a început să se folosească tradiţiunea şi pentru transmiterea
lucrurilor mancipi, tradiţiunea nefiind supusă vreunor forme. Cum tradiţiunea nu are ca efect
transmiterea proprietăţii asupra lucrurilor mancipi, trebuie ca uzucapiunea să completeze
AC
efectele tradiţiunii, uzucapiunea fiind un mod civil de dobândire a proprietăţii şi având, deci,
ca efect dobândirea lui dominium ex iure quiritium.
Cu toate acestea, cel ce primea prin tradiţiune un lucru mancipi, nu devenea proprietar
al lucrului. Dobânditorul trebuia să aştepte până la îndeplinirea termenului de uzucapiune. în
acest interval de timp, dobânditorul putea fi oricând evins, deoarece tradens, nerespectând
Z
formele solemne prin care se transmite proprietatea asupra lucrurilor mancipi, nu trans
U
mitea, în realitate, nici un drept dobânditorului.

Neajunsul a fost înlăturat prin intervenţia pretorului, care a admis că cel ce primeşte un
lucru mancipi prin tradiţiune va avea respectivul lucru in bonis, stăpânire pe care comentato
rii au numit-o apoi proprietate pretoriană.
Datorită avantajelor pe care le prezintă, această formă de proprietate tinde din ce în ce
mai mult să o înlăture pe cea quiritară. întrucât această proprietate (pretoriană) este tot atât
de bine apărată ca şi cea civilă, nu mai există nici un motiv să nu fie folosită pe o scară tot
mai largă în raporturile dintre cetăţenii romani.
Proprietatea quitară a continuat, totuşi, să coexiste cu proprietatea pretoriană în întrea
ga epocă clasică. Această situaţie trebuie pusă în legătură cu faptul că mancipaţiunea nu
dispare decât în dreptul postclasic, când dispare distincţia între res mancipi şi res nec
1 Gaius, 2.40; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 20, 1954, p. 309; U.
B rasiello, op. cit., p. 120.
2 C h. Appleton, Histoire de lapropriete pretorienne et de factionpublicienne, I, Paris, 1889, p. 130.
3 F. DE VlSSCHER, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1957, p. 443.
124
mancipi. Uzucapiunea, la rândul ei, a fost completată prin praescriptio longi temporis, care
este accesibilă şi peregrinilor şi care coexistă cu uzucapiunea.
Proprietatea pretoriană avea aplicaţiune într-un singur caz, şi anume, când se trans
mite cuiva un lucru mancipi prin intermediul tradiţiunii. Deşi conform dreptului civil accipiens
nu dobândea în acest caz nici o putere asupra lucrului, pretorul recunoaşte totuşi acestuia
un drept de proprietate, atât faţă de tradens, cât şi faţă de terţele persoane. In această
situaţie, coexistă doi proprietari, proprietatea quiritară rămânând asupra lui tradens, care
avea nudum jus ex jure quiritium, dobânditorul având lucrurile in bonis.
Practic, în conflictul ce se iveşte între cele două forme de proprietate, proprietatea
pretoriană înlătură proprietatea quititară, atunci când se exercită asupra aceluiaşi obiect.
Pretorul a creat în vederea sancţiunii acestei forme de proprietate, o excepţiune - rei
venditae et traditae - pe care proprietarul pretorian o putea invoca în cadrul unui proces în

care avea calitatea procesuală de pârât, precum şi acţiunea publiciană, prin intermediul
căreia urmărea lucrul în mâinile oricui s-ar fi aflat.
Originea proprietăţii pretoriene, aşa cum a fost arătată mai sus, a fost acceptată de
numeroşi autori, toţi invocând în sprijinul acestei opinii texte din Gaius, şi, în special, textul
în care se arată că un lucru este in bonis atunci când, fiind un lucru mancipi, a fost transferat
prin tradiţiune şi nu prin mancipaţiune.
Au fost totuşi şi alte opinii, ca de pildă aceea potrivit căreia apariţia proprietăţii preto
riene trebuie pusă în legătură cu ocrotirea posesiunii. în realitate, la început nu a existat
IC
vreo acţiune specială care să ocrotească posesiunea, aşa cum acţiunea în revendicare
proteja dreptul de proprietate, pe când proprietatea pretoriană, încă de la crearea ei, a fost
apărată prin acţiunea publiciană. EM
După alte opinii, proprietatea pretoriană a apărut ca urmare a protecţiei acordate lucru
rilor nec mancipi. Se prezintă în acest sens cazul în care un dobânditor de bună-credinţă, a
primit lucruri nec mancipi a non domino. în acest caz dobânditorul devine proprietar, chiar
înainte de uzucaparea lucrurilor. Ca atare, dobânditorul putea reclama posesiunea pierdută
AD
prin intentarea acţiunii publiciene. Dacă la început modul de protecţie mai sus arătat a fost
acordat numai aceluia care dobândise a non domino un lucru nec mancipi, apoi el a fost ex
tins şi la cazul în care cineva dobândise prin tradiţiune un lucru mancipi, ca în final să se
admită existenţa unui drept de proprietate asupra lucrurilor mancipi, dobândite prin tradiţi
AC
une, chiar înainte de îndeplinirea uzucapiunii.

în legătură cu apariţia proprietăţii pretoriene trebuie să ţinem cont de legătura ce există
între proprietatea pretoriană şi acţiunea publiciană. Se poate vorbi despre proprietatea pre
toriană ca despre o instituţie bine conturată abia în momentul apariţiei acţiunii publiciene
prin care este sancţionată, altfel, ea nu poate fi luată în considerare. Este inutil să mai
Z
adăugăm că ar fi absurd să admitem că proprietatea pretoriană a apărut încă înainte de

crearea mijlocului prin care să se asigure sancţiunea ei, iar acţiunea publiciană nu a putut
U
apărea înainte de secolul VI de la fondarea Romei.

în afară de cazul originar de dobândire a proprietăţii pretoriene există şi altele.
a) în cazul unei acţiuni în partaj, când judicium nu era legitimum;
b) când construcţia unui proprietar ameninţă construcţia altui proprietar, pretorul obligă
pe proprietarul primei construcţii a repara pagubele pe care această construcţie ar pricinui-o
celei de a doua. Proprietarul construcţiei ce ameninţă să se dărâme îşi asumă această obli
gaţiune printr-o stipulaţiune pretoriană.
c) cumpărătorul bunurilor debitorului insolvabil dobândeşte bunurile in bonis.
Dacă aceste cazuri de proprietate pretoriană sunt în general acceptate, se pune pro
blema dacă există o asemenea formă de proprietate şi în cazul lucrurilor dobândite a non
domino, care se găsesc in causa usucapiendii. Cei ce admit existenţa proprietăţii pretoriene
în acest caz se sprijină printre altele, pe un text din Modestin. Modestin arată că sunt in
bonis orice lucruri care au fost posedate şi apoi au fost pierdute de către posesor. între
aceste bunuri se află şi acelea care au fost posedate cu bună-credinţă. Nu se face nici o
deosebire între bunurile dobândite de la proprietar sau de la neproprietar, şi, prin urmare,
trebuie să admitem că şi posesorul de bună-credinţă, care a dobândit bunul de la nepro
prietar, dobândeşte proprietatea pretoriană.
125
Soluţia arătată mai sus nu a fost acceptată, datorită faptului că posesorul de bună-
credinţă achizitor a non domino are o altă situaţie faţă de aceea a posesorului care a primit
de la proprietar un lucru mancipi prin intermediul tradiţiunii. într-adevăr dobânditorul lucrului
mancipi prin tradiţiune se poate apăra împotriva oricui, inclusiv faţă de adevăratul proprietar,
în timp ce posesorul de bună-credinţă nu are nici o posibilitate de a se apăra împotriva
acestuia. Cu alte cuvinte, dreptul posesorului de bună-credinţă nu este opozabil erga
omnes. Astfel, cel ce a primit un lucru mancipi prin tradiţiune se poate apăra împotriva
adevăratului proprietar prin excepţiunea rei venditae et traditae, care paralizează acţiunea în
revendicare. Cât priveşte situaţia posesorului de bună-credinţă, până la realizarea uzucapi-
unii, acţiunea în revendicare va reuşi întotdeauna împotriva lui. în orice caz, posesorul de
bună-credinţă nu are nici un mijloc de a redobândi posesiunea în cazul în care a pierdut-o.
Cu totul alta este situaţia dobânditorului a domino a lucrului mancipi prin tradiţiune.

Acesta dobândeşte bunurile chiar din mâinile adevăratului proprietar, căci acţiunii publiciene
intentată de dobânditor, adevăratul proprietar va opune excepţia justi dominii, căreia, la rân
dul lui, dobânditorul îi va opune replica venditae et traditae.
întrucât, după cum am arătat, acţiunea publiciană nu o avea numai proprietarul preto-
rian, dar şi posesorul de bună-credinţă, în practică au apărut numeroase conflicte. Astfel au
apărut conflicte între proprietarul pretorian şi proprietarul quiritar, între proprietarul pretorian
şi posesorul de bună-credinţă achizitor a non domino, între posesorul de bună-credinţă şi
proprietarul quiritar, precum şi între posesorii de bună-credinţă a non domino între ei.
IC
a) în cazul conflictului între proprietarul pretorian şi proprietarul quiritar, dacă proprieta
rul pretorian pierde posesiunea şi aceasta se întoarce la proprietarul quiritar, proprietarul
EM
pretorian va intenta împotriva proprietarului quiritar acţiunea publiciană. în această situaţie,
proprietarul quiritar va cere inserarea în formulă a excepţiei justi dominii. Pretorul fie că refu
ză să acorde această excepţie, fie că mai târziu o acordă proprietarului quiritar, dar în ace
laşi timp acordă proprietarului pretorian o replicatio rei venditae et traditae prin care exceptio
justi dominii este respinsă.
AD
b) în cazul conflictului între proprietarul pretorian şi posesorul de bună-credinţă achizi

tor a non domino, dacă posesorul de bună-credinţă a pierdut posesiunea lucrului şi aceasta
aparţine proprietarului pretorian, posesorul de bună-credinţă va intenta acţiunea publiciană,
căreia proprietarul pretorian îi va opune excepţiunea publiciană, prin care va paraliza acţi
AC
unea publiciană. Dacă lucrul se găseşte la posesorul de bună-credinţă, atunci proprietarul

pretorian va intenta acţiunea publiciană, la care posesorul de bună-credinţă va răspunde
prin excepţiunea publiciană, căreia proprietarul pretorian îi va opune replica achiziţiei a
domino.
Pentru existenţa proprietăţii pretoriene este nevoie de faptul material al tradiţiunii şi de
Z
luarea în posesie a lucrului de către dobânditor. Tot aşa proprietatea pretoriană este condi
U
ţionată de existenţa justului titlu şi a bunei-credinţe. Se vede deci că proprietatea pretoriană

se întemeiază pe elemente comune şi uzucapiunii, singura deosebire constând în aceea că
existenţa proprietăţii pretoriene nu cere şi împlinirea termenului, deoarece pretorul a creat
ficţiunea că termenul s-a împlinit, creându-se în felul acesta aparenţa că uzucapiunea a fost
îndeplinită.
Deşi, în general, se admite că pentru existenţa proprietăţii pretoriene trebuie îndeplinite
toate condiţiile uzucapiunii în afară de termen, au fost discuţii şi în legătură cu necesitatea
luării în posesiune a lucrului. S-a avut în vedere situaţia în care un sclav fugit cumpără un
lucru a non domino şi s-a arătat că în acest caz stăpânul sclavului fugit are acţiunea publici
ană, deşi nu a posedat lucrul, căci tradiţiunea lucrului a fost primită de către sclav. în reali
tate, acest caz nu reprezintă mai mult decât o excepţie, regula fiind că poate intenta acţiu
nea publiciană numai acela care a posedat lucrul, iar apoi a pierdut posesiunea lui. Excepţia
de la regula generală a fost, desigur, impusă de situaţia complicată ce se creează în cazul
în care un sclav fugit dobândeşte un lucru. în răstimpul în care este fugit, sclavul nu poate
poseda pentru stăpânul său. Or, dacă nu poate poseda, înseamnă, în conformitate cu
regula generală, că nici nu poate dobândi. Cât îl priveşte pe sclav, datorită condiţiei sale ju
ridice, acesta nu poate poseda nici pentru sine. Dacă nu s-ar fi admis excepţia mai sus
126
arătată, ar fi însemnat să se admită că, în situaţia dată, nimeni nu poate intenta acţiunea
publiciană.
Un alt caz invocat în sprijinul tezei că existenţa proprietăţii pretoriene nu necesită şi
condiţia posedării lucrului, este acela în care un sclav care face parte dintr-o moştenire
cumpără un lucru înaintea acceptării succesiunii de către moştenitor, şi apoi pierde posesi
unea lui. După acceptarea succesiunii, moştenitorul se poate servi de acţiunea publiciană.
în realitate, în acest caz nu este vorba de a nu se cere condiţia posedării lucrului, ci, dimpo
trivă, se consideră că moştenitorul a posedat.
Cazurile de mai sus ar putea pune unele probleme şi în legătură cu necesitatea tradiţi-
unii lucrului. Desigur nu se poate pretinde că tradiţiunea lucrului nu este necesară pentru
existenţa proprietăţii pretoriene. Aşa cum din cazurile pe care le-am înfăţişat nu se poate
înţelege că proprietatea pretoriană poate exista fără posesiunea lucrului, nu se poate spune

că această formă de proprietate poate exista fără tradiţiunea lui.
§ 3. PROPRIETATEA PROVINCIALĂ
101. Către sfârşitul republicii, tendinţa de cuprindere a lui ager publicus în
sfera lui dominium (proprietatea quiritară) s-a accentuat, aşa încât stăpânirea asupra
solului italic a devenit sinonimă cu dominium ex iure quiritium. Cu toate acestea,
IC
ager publicus nu a dispărut, ci s-a extins în procesul cuceririi de noi teritorii.
Solul cucerit era lăsat, în cea mai mare parte, locuitorilor din provincii. Aceştia
EM
nu se bucurau formal de dreptul de proprietate, ci stăpâneau pământul cu titlu de
folosinţă pentru care plăteau impozit (tributum, stipendium). în fapt, stăpânirea lo
cuitorilor asupra solului avea unele din trăsăturile drepturilor reale1. Astfel, la
moartea proprietarului provincial, dreptul trecea asupra urmaşilor. Pe de altă parte,
AD
pământul putea fi transmis între vii printr-o simplă tradiţiune. în fine, proprietarul
provincial dispunea de o acţiune in rem specială, pe care o putea intenta în vederea
redobândirii posesiunii asupra lucrului.
AC
Cu timpul, modul de organizare a proprietăţii provinciale a cunoscut modifi

cări importante care, în condiţiile decăderii formalismului şi a exclusivismului, au
facut-o să se apropie, încă din vremea lui Diocleţian, de natura proprietăţii civile în
noua sa înfăţişare.
Z
§ 4. PROPRIETATEA PEREGRINĂ
U
102. O dată cu dezvoltarea comerţului, unii peregrini au acumulat mari averi,

în climatul de expansiune a schimbului de mărfuri, romanii au fost nevoiţi să recu
noască peregrinilor, partenerii lor de afaceri, un drept de proprietate distinct.
Proprietatea peregrină nu a putut fi protejată prin mijloace de drept civil, deoa
rece ele erau accesibile numai cetăţenilor romani. Datorită acestui fapt au fost
create procedee juridice aparte, după modelul celor aplicabile proprietăţii civile.
Astfel, acţiunea în revendicare a fost acordată peregrinilor fie prin suprimarea cu
vintelor iure quiritium, fie pe calea unei ficţiuni. Tot aşa, acţiunile furti (cu privire
la furt) şi damni iniuria daţi (cu privire la paguba cauzată pe nedrept) au fost acor
date peregrinilor cu ficţiunea calităţii de cetăţeni.
1 G aius, 2.7; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 153-154.
127
După anul 212, când prin edictul lui Caracalla s-a acordat cetăţenia aproape
tuturor străinilor, proprietatea peregrină a dispărut.
103. în dreptul postclasic a dispărut şi proprietatea provincială, ca urmare a
faptului că solul italic a fost supus şi el impozitelor.
în epoca lui Justinian, prin unificarea proprietăţii quiritare cu proprietatea
pretoriană a luat naştere o proprietate unică, numită dominium '. Noua formă de
proprietate, rezultat al unificării şi coordonării unor instituţii create în decursul se
colelor, se caracteriză printr-un înalt grad de abstractizare, în virtutea căruia pro
prietarul putea dispune de lucru printr-o simplă manifestare de voinţă.

Capitolul VII
DOBÂNDIREA PROPRIETĂŢII
§ 1. CONCEPTUL DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII
IC
104. Textele romane ne înfăţişează mai multe clasificări ale modurilor de
dobândire a proprietăţii. în Institutele lui Gaius se arată că proprietatea poate fi
EM
dobândită potrivit dreptului natural (iure naturali) sau potrivit dreptului civil (iure
civili)*2. Conform dreptului natural, proprietatea putea fi dobândită prin ocupaţiune,
tradiţiune, accesiune şi specificaţiune, iar conform dreptului civil prin mancipa-
AD
ţiune, in iure cessio, uzucapiune, adiudicatio şi lege. Această clasificare a dispărut

în epoca postclasică, odată cu dispariţia distincţiei dintre lucrurile mancipi şi nec
mancipi.
AC
Proprietatea mai putea fi dobândită prin moduri universale şi prin moduri par
ticulare3. Unele moduri de dobândire a proprietăţii erau considerate originare, iar
altele derivate4.
105. în vocabularul juridic modem conceptul de dobândire a proprietăţii este
Z
perfect elaborat. în dreptul roman însă, în special în epoca veche, dreptul subiectiv
U
de proprietate nu se desprinsese ca o noţiune abstractă, întreaga structură a institu

ţiei proprietăţii purtând amprenta confuziei dintre drept şi obiectul său. Chiar şi mai
târziu, în epoca lui Gaius, materia proprietăţii era studiată numai din punct de vede
re practic5. Jurisconsultul clasic face o enumerare a categoriilor de lucruri şi a mo
durilor în care devin „ale noastre”, dar nu cunoaşte conceptul de „mod de dobân
dire a proprietăţii”. Când are în vedere faptul dobândirii proprietăţii, Gaius se
referă la lucru şi nu la dreptul subiectiv ce poartă asupra lui.
' C. 7.25.1; C.St . T omulescu, Index, Napoli, 3, 1972, p. 108; M. Bretone, Labeo, Napoli, 11,
1965, p. 193.
2 Gaius, 2.65; Inst. 2. 1.11.
3 G aius, 2.97.
4 U lpian, Reg., 19.
5 G aius, 2.28, 2.80, 2.62.
128
Conceptul de dobândire a proprietăţii a început să se contureze spre sfârşitul
epocii clasice. Astfel, Ulpian a intitulat o rubrică „De dominiis et adquisitionibus
rerum”, unde apare ideea de dobândire a proprietăţii1.
§ 2. OCUPAŢIUNEA
106. Unul din modurile cele mai vechi de dobândire a proprietăţii care s-a
menţinut şi în epoca lui Justinian este ocupaţiunea123.Ea consta în luarea în stăpânire
a lucrurilor fără stăpân (res nulliusf. în concepţia romanilor, proprietatea cea mai
legitimă era cea dobândită prin violenţă de la cei învinşi. Potrivit acestei concepţii,

duşmanii Romei nu aveau nici un drept, aşa încât lucrurile lor erau considerate fără
stăpân şi, ca urmare, puteau fi dobândite în proprietate prin ocupaţiune. Lucrurile
duşmanilor (res hostiles), atât cele mobile, cât şi cele imobile intrau în proprietatea
statului roman şi nu în proprietatea soldaţilor care participau la război.
în categoria lucrurilor fără stăpân mai intrau şi cele apărute ca urmare a unor
fenomene naturale (o insula apărută în mare), fără a fi cazuri de accesiune, precum
şi lucrurile părăsite (res derelictae).
IC
§ 3. MANCIPAŢIUNEA EM
107. în epoca foarte veche a dreptului roman, când nu era admisă ideea trans
miterii dreptului de proprietate, mancipaţiunea era un mod de creare a proprietăţii-
putere4. Mai târziu ea a îndeplinit funcţia de a transmite dreptul de proprietate asu
AD
pra lucrurilor mancipi. în fapt, mancipaţiunea a fost forma originară prin care s-a
realizat operaţiunea juridică a vânzării. Către sfârşitul republicii ea a fost utilizată
şi în alte scopuri5. Cel ce transmitea lucrul se numea mancipant, iar dobânditorul se
numea accipiens.
AC
108. Mancipaţiunea presupunea îndeplinirea unor forme solemne. Acestea

constau în prezenţa a cel puţin 5 martori cetăţeni romani, prezenţa lui libripens (cel
ce cântărea metalul preţ cu o balanţă de aramă), prezenţa mancipantului, a lui
Z
accipiens, precum şi a lucrului care urma să fie transmis. Prezenţa lui libripens era
necesară, deoarece multă vreme moneda romană consta din bare de aramă care tre
U
buiau cântărite cu o balanţă, spre a putea calcula numărul de aşi (asul cântăreşte
327 grame de aramă). în secolul al III-lea î.Hr. a apărut moneda în sens modem,
aşa încât s-a renunţat la cântărirea preţului (el se număra), dar condiţia prezenţei lui
libripens şi a balanţei de aramă nu a fost suprimată. în acest stadiu, libripens avea
rolul de a lovi, în mod simbolic, balanţa cu o bară de aramă.
în faţa martorilor, accipiens pronunţa o formulă solemnă: „Hune ego hominem,
ex iure quiritium meum esse aio isque mihi emptus esto pretio ... hoc aere
1 U lpian, Reg., 19.

2 Gaius, 2.66; Inst, 2.1.17; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 235; P. Pichonaz, op. cit., p. 240.
3 J-F. Bregi, op. cit., p. 139; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 174.
4 E. V olterra, Novissimo digesto italiano, Torino, X, 1964, p. 97; F. DE V isscher, Studia et
documenta historiae et iuris, Roma, 2, 1963; A. M agelan, op. cit., p. 742 şi urm.
5 M. J. G. Garrido, op. cit., p. 199-200.
129
aeneaque libra (afirm că acest sclav este al meu potrivit dreptului quiriţilor şi să-mi
fie cumpărat cu preţul de ... cu această aramă şi cu această balanţă de aramă)1.
Această formulă este compusă din două părţi contradictorii. In prima parte a
formulei, până la isque, se afirmă ideea de creare a puterii, fără a se face vreo aluzie
la transmiterea lucrului. în partea a doua însă, apare foarte clar ideea transmiterii
lucrului de la mancipant la dobânditor în cadrul operaţiunii juridice a vânzării12.
Contradicţia dintre cele două părţi ale formulei este o consecinţă a evoluţiei pe
care a cunoscut-o noţiunea de transmitere a proprietăţii. Prima parte a formulei este
mai veche şi corespunde epocii în care romanii nu admiteau ideea transmiterii pro
prietăţii. Mai târziu, odată cu evoluţia conceptelor juridice, a apărut şi cea de-a

doua parte a formulei, în care se exprimă ideea de transmitere a proprietăţii între
doi şefi de familie.
Mancipaţiunea mai presupunea şi forma ţinerii cu mâna a lucrului de către
accipiens, în timp ce pronunţa formula solemnă. Această formă ne arată că, la
început, mancipaţiunea a fost utilizată în scopul transmiterii proprietăţii asupra lu
crurilor mobile.
IC
109. Multă vreme mancipaţiunea a îndeplinit numai funcţia de a realiza opera
ţiunea juridică a vânzării. Mai târziu, după apariţia monedei în sens modem,
EM
mancipaţiunea a fost utilizată şi în alte scopuri. Astfel părţile recurgeau la manci-
paţiune în scopul transmiterii proprietăţii asupra unui lucru, deşi dobânditorul nu
plătea un preţ real, ci unul simulat (numo uno - un singur sestert)3.
Mancipatio numo uno sau mancipaţiunea fiduciară a avut şi alte aplicaţiuni:
AD
dobândirea puterii asupra femeii prin coemptio, întocmirea testamentului, realiza

rea operaţiunii juridice a donaţiunii, etc. în toate aceste cazuri mancipantul nu
urmărea să primească un echivalent, ci coopera cu accipiens pentru ca acesta din
urmă să dobândească puterea (mancipium) asupra unei persoane sau asupra unui
AC
lucru4. Mancipaţiunea fiduciară este un act abstract cu utilizare generală, prin care
s-au realizat cele mai diverse operaţiuni juridice, înainte de sancţionarea unor acte
cum ar fi contractele nesolemne, pactele sau formele nesolemne de testament.
Mancipaţiunea fiduciară nu a putut funcţiona înainte de apariţia monedei în sens
Z
modem, deoarece, în acea epocă, plata preţului (cântărirea metalului) constituia o

U
condiţie de formă a actului.
§ 4. UZUCAPIUNEA
110. Uzucapiunea era un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrurilor
mancipi prin îndelungata folosinţă5. Ea presupunea îndeplinirea anumitor condiţii:
1 Gaius, 3.167; L. F. C orrea, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV,
2008, p. 165; C.St . T omulescu, Nexum bei Cicero, Napoli, 1966, p. 87; A. Guarino, Studia et
documenta historiae et iuris, Roma, 15, 1949, p. 428; F. de V isscher, Revue historique de droit
frangais et etranger, Paris, 1933, p. 603.
2 K. Tuori, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV, 2008, p. 503;
A rangio Ruiz, La compravendita in diritto romano, I, Napoli, 1952, p. 30.
3 C.St . T omulescu, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 16, 1969, p.345.
4 F. de V isscher, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1936, p. 263.
5 A. E smein, Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 9, p. 261.
130
posesiunea lucrului, termenul, justa cauză, buna-credinţă şi un lucru susceptibil de
a fi uzucapat.
La origine, simpla posesiune nu era suficientă, fiind necesară folosirea efectivă a
lucrului potrivit destinaţiei sale economice1. Termenul era de un an pentru lucrurile
mobile şi de doi ani pentru cele imobile. Termenul de un an şi cel de doi ani erau
cunoscute încă din epoca Legii celor XII Table, deşi legea nu cunoştea uzucapiunea
caselor, care a apărut mai târziu12. Nu toate lucrurile erau susceptibile de a fi uzuca-
pate. Astfel, nu puteau fi uzucapate res furtive (lucrurile furate)3, res subrepte
(lucrurile furate şi ascunse), res vi possessae (lucrurile posedate cu violenţă) şi res

religiosae4. Justa cauză (iusta causa possessionsj este actul sau faptul juridic prin
care se justifică luarea în posesiune a lucrului. Buna-credinţă este convingerea
uzucapantului că a dobândit lucrul de la proprietar sau că a intrat în stăpânirea unui
lucm părăsit.
111. Rolul iniţial al uzucapiunii era să asigure exploatarea lucrurilor mancipi,
conform destinaţiei lor economice. Acest rol este confirmat şi de sensul cuvântului
IC
usucapio, care înseamnă luarea în folosinţă5.
O altă funcţie a uzucapiunii este legată de dovada dreptului de proprietate. în
EM
dreptul roman, reclamantul trebuia să facă dovada dreptului de proprietate al tutu
ror autorilor săi. O asemenea probă era deosebit de dificilă (probatio diabolica),
deoarece, pentru ca reclamantul să dovedească dreptul său de proprietate, trebuia să
facă dovada că toţi cei care l-au stăpânit anterior au fost, la rândul lor, proprietari.
AD
Odată cu apariţia uzucapiunii situaţia s-a schimbat radical, în sensul că cel ce se

afla într-un proces în revendicare nu mai trebuia să facă dovada dreptului de pro
prietate al autorilor săi, ci numai dovada că a îndeplinit condiţiile necesare uzu
AC
capiunii. Iată de ce Cicero afirma că uzucapiunea este finis solicitudinis ac periculi

litium (sfârşitul neliniştii şi fricii de procese)6.
§ 5. IN IURE CESSIO
Z
112. In iure cessio7 (renunţarea în faţa magistratului) era un mod de dobândire

U
a proprietăţii care presupunea organizarea unui proces fictiv. Potrivit unei

înţelegeri prealabile, părţile se prezentau în faţa magistratului, unde reclamantul
1 M ayer-Maly , Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 26, 1960, p. 176.

2 Ch . Appleton, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1929, p. 197;
F. de VlSSCHER, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1957, p. 445.
3 L. F. Correa, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV, 2008, p. 171-
172; P. B elovsky, Revue Internationale des Droits de l ’Antiquite, 3e serie, tome XLIX, 2002, p. 60;
M. J. G. Garrido, op. cit., p. 203; A l . W atson, op. cit., p. 64.
4 F. de V isscher, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1937, p. 573.
5 XII. T., 6.3; Cicero, Pro Caec., 19.54.
6 Cicero, Pro Caec., 26; Gaius, 2.44; D.41.3.1.
7 J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 237; J-F. B regi, op. cit., p. 158; Br . Schmidlin, op.
cit., p. 223; R. R obaye, Le droit romain, 3e edition, Bruylant, Bruxelles, 2005, p. 148; M. J. G.
Garrido, op. cit.,p. 203-204.
131
afirma că este proprietarul obiectului litigios. Pârâtul, care era în realitate alienato-
rul, nu-1 contrazicea pe reclamant. Faţă de tăcerea pârâtului (alienatorul lucrului),
magistratul pronunţa cuvântul addico, ratificând pretenţiile reclamantului. în acest
caz, magistratul exercita jurisdicţia graţioasă.
§ 6. TRADIŢIUNEA
113. Tradiţiunea era un act de drept al ginţilor prin care, la origine se realiza
transmiterea proprietăţii asupra lucrurilor nec mancipi1. Ea putea fi utilizată şi în
scopul transmiterii posesiunii sau a detenţiunii.

Tradiţiunea presupunea întrunirea a două condiţii: remiterea materială a lu
crului şi iusta causa. în cazul lucrurilor mobile, remiterea materială a lucrului tre
buia să se facă de la mână la mână, iar în cazul lucrurilor imobile trebuia să se facă,
după caz, fie prin parcurgerea fondului de pământ, fie prin vizitarea tuturor încă
perilor clădirii12.
114. In dreptul clasic au fost admise patru cazuri, în care nu s-a mai cerut re
IC
miterea materială a lucrului. Este vorba despre traditio longa mânu (tradiţiunea de
mână lungă), când nu mai era necesar să se parcurgă terenul care urma a fi transmis, ci
EM
era suficient să se indice de către tradens limitele sale3. Traditio simbolica se aplica în
cazul transmiterii unei case. Condiţia vizitării tuturor încăperilor era înlocuită cu
remiterea cheilor de către tradens achizitorului. Traditio brevi mânu desemnează
situaţia în care chiriaşul cumpăra casa în care locuieşte. Din detentor, chiriaşul se
AD
transformă în posesor şi proprietar dar, fireşte nu mai este necesară remiterea materială
a lucrului. în fine, constitutum possessorium este cazul proprietarului care îşi vinde
casa, urmând să locuiască şi pe mai departe în ea în calitate de chiriaş. Nici de data
AC
aceasta nu s-a cerut remiterea materială a lucrului, deoarece, corpus rămâne al

vânzătorului, deşi nu-1 mai exercită în calitate de posesor, ci în calitate de detentor.
115. Iusta causa consta dintr-un act juridic care preceda şi explica sensul re
Z
miterii materiale a lucrului4. Iusta causa era necesară, deoarece tradiţiunea se uti
liza nu numai pentru transmiterea proprietăţii, ci şi pentru transmiterea posesiunii şi
U
a detenţiunii, iar faptul exterior al remiterii lucrului nu spunea nimic în legătură cu

titlul juridic transmis. într-adevăr, remiterea lucrului se putea face fie în scopul
vânzării unui lucru, fie în scopul închirierii sau păstrării sale. Iusta causa preciza
scopul urmărit de către părţi, precum şi titlul juridic dobândit de către achizitor. în
dreptul lui Justinian, pentru existenţa justei cauze era suficientă intenţia lui tradens
de a înstrăina si intenţia achizitorului de a dobândi, chiar dacă nu exista act juridic
(error in negotio )5.
1 E. Betti, B u lletin o d e l l ’Istitu to d i d iritto ro m a n o „ V ittorio S c ia lo ja ”, Milano, 41,1933, p. 143; J.

Gaudemet, E. Chevreau, op. c it., p. 237; P. Pichonaz, op. c it., p. 260.
2C. 2.3.20.
3 D. 46.3.79.
4 Gaius, 2.20; D. 41.1.13. pr.; G. Lepointe, D r o it rom ain e t an cien d ro it fr a n ţa is , Paris, 1958, p. 95.
5 G. Longo, S tu d i în m e m o ria d i E m ilio A lb e r ta r io , 1, Milano, 1953, p. 685.
132
§ 7. SPECIFICAŢIUNEA
116. Dacă o persoană confecţiona un lucru dintr-un material care aparţinea
altei persoane, se punea întrebarea cui aparţinea lucrul nou creat1. Soluţiile date de
către proculieni şi sabinieni au fost diferite, aşa încât împăratul Justinian a dat o
soluţie de compromis. Astfel, dacă lucrul nou creat putea fi readus în starea iniţială,
el aparţinea proprietarului materiei, iar dacă nu, intra în proprietatea specificatoru
lui12. Această soluţie dădea naştere unor complicaţii, deoarece fie specificatorul
pierdea munca sa, fie proprietarul materiei îşi pierdea lucrul. Pentru a se preveni
îmbogăţirea unei părţi în paguba celeilalte, s-au creat anumite mijloace juridice în

scopul obţinerii unor despăgubiri.
§ 8. ACCESIUNEA
117. Accesiunea era un mod de dobândire a proprietăţii prin absorbirea ju
ridică a lucrului accesor de către cel principal3. Era considerat principal acel lucru
care îşi păstra individualitatea după unirea cu un alt lucru.
IC
Astfel, romanii au recunoscut un mod de dobândire a proprietăţii în unirea a
două lucruri imobile. De pildă, depunerile care se formau pe malul unui râu (alluvio)
EM
aparţineau proprietarului fondului riveran4. Insula care apărea în mijlocul râului
aparţinea celor doi proprietari riverani, iar dacă era plasată în întregime dincolo de
linia imaginară care trecea prin mijlocul râului, aparţinea unui singur proprietar.
Era recunoscut ca mod de dobândire a proprietăţii şi cazul unirii unui lucru
AD
imobil cu unul mobil.

Dacă o persoană ridica pe terenul său o clădire folosind materialul altei per
soane, proprietatea asupra clădirii revenea proprietarului terenului5. în acest caz,
AC
proprietarul materialului de construcţie nu putea intenta acţiunea în revendicare

împotriva proprietarului terenului, deoarece acel material îşi pierduse individuali
tatea prin încorporare în clădire. Totuşi proprietarul materialelor dispune de o acţi
une la dublu pe care o putea intenta împotriva constructorului.
Z
U
Noţiunea juridică a proprietăţii a cunoscut în dreptul roman o evoluţie îndelungată şi

complexă. Pe parcursul celor 13 secole de existenţă a societăţii romane, instituţia proprietă
ţii, şi dreptul subiectiv de proprietate au parcurs mai multe faze, începând cu formele
primitive de apropriere a lucrurilor şi sfârşind în dreptul lui Justinian cu stadiul în care pro
prietatea este concepută ca un raport juridic abstract. Fiecărei faze îi corespunde o anumită
formă, care nu este altceva decât expresia pe plan juridic a transformărilor de ordin eco
nomic, social şi statal petrecute în societatea romană.
1 D. 24.1.29.1; T. Leesen, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LIII,
2006, p. 265 şi urm. .
2 M. J. G. Garrido, op. cit., p. 192; G. Lepointe, op. cit., p. 78; C. Ferrini, Opere di Contardo
Ferrini, IV, Milano, 1929, p. 103.
3 D. 41.1.26 pr.; Br. Schmidlin, op. cit., p. 239; A. P lisecka , Revue d ’histoire du droit,
tome LXXIV, 1-2, 2006, p. 46; G. Ferrini, op. cit., p. 43.
4 Inst., 2.1.22; Gaius, 2.70.
5 Gaius, 2.73; Inst., 2.1.19 şi 2.1.29.
133
Terminologia care desemnează diferite forme de stăpânire asupra lucrurilor se carac
terizează printr-o mare diversitate, izvorând, pe de o parte, din transformările de ordin
social-economic şi, pe de altă parte, din acea lipsă se sistematizare a conceptelor caracte
ristică pentru dreptul roman în general şi în special pentru materia proprietăţii. In ciuda
acestor diversităţi, procesului de evoluţie a proprietăţii la romani îi corespunde o terminolo
gie care înfăţişează pentru fiecare fază de dezvoltare a proprietăţii un conţinut juridic specific.
în momentul fondării Romei, populaţia devenind de acum sedentară, pământurile ara
bile şi păşunile se aflau în proprietatea colectivă a ginţii, iar o mică suprafaţă de pământ de
două iugăre, numită heredium, se află într-o altă formă de proprietate, şi anume, pro
prietatea familială. în vremurile primitive ale Romei nu era cunoscută proprietatea individu
ală asupra pământului, stare de lucruri pe care ne-o înfăţişează formele mancipaţiunii şi ale
acţiunii legii sacramentum in rem. Inexistenţa unor forme specifice de transmitere şi de re

vendicare atestă inexistenţa proprietăţii individuale asupra pământului.
Pecunia şi familia. Este cunoscut faptul că în perioada la care ne referim, averea con
sta din pecunia şi familia. Pecunia şi familia evocă ideea de bunuri mobile, şi, prin urmare,
numai asemenea bunuri pot fi la început obiectul proprietăţii individuale.
Aceste cuvinte sunt de natură să ne arate neîndoios că în perioada primitivă a Romei
pământul nu făcea parte din avere.
Pecunia derivă din cuvântul pecus (turma), care, evident, nu se putea referi în acea
IC
epocă decât la animale. Cuvântul pecunia mai înseamnă şi bani, ceea ce desemnează că,
în timpurile primitive, primul mijloc de schimb au fost animalele din turmă. Mai târziu, când
mijlocul de schimb a devenit altul, cuvântul totuşi s-a păstrat.
EM
Familia înseamnă sclavi, deci se referă, de asemenea, la lucruri mobile. Cuvântul fa
milia este alteori înţeles ca referindu-se la lucruri domestice, casnice, cu alte cuvinte tot la
lucruri mobile. Mai există şi o altă teorie, combătută de mai toţi autorii, potrivit căreia cuvin
tele pecunia şi familia ar corespunde împărţirii în lucruri mancipi şi nec mancipi.
AD
Mancipium. Un lung şir de secole, la romani, nu a existat un cuvânt special care să de
semneze noţiunea de proprietate, ci se întrebuinţa expresia dominium ex iure quiritium. Dar
nici dominium nu a fost cel mai vechi cuvânt care să desemneze noţiunea de proprietate. în
vechea limbă, proprietatea era desemnată prin cuvântul mancipium. Etimologia acestui cu
AC
vânt ne arată în mod clar că proprietatea primitivă nu se aplica decât la lucruri mobile. într-
adevăr, cuvântul mancipium vine de la mânu capere, adică a lua cu mâna. Aceste cuvinte
ne înfăţişează o proprietate care putea să fie ţinută în mână, adică o proprietate asupra lu
crurilor mobile. Faptul că romanii, aşa cum am arătat, desemnau averea prin cuvintele fa
milia şi pecunia vine să întărească şi mai mult această idee.
Z
Heredium. Această formă de proprietate ar fi luat naştere prin atribuiri de pământ făcute
U
fiecărui pater familias într-o vreme legendară. Atribuirile de pământ nu s-au întins asupra în
tregului teritoriu, ci s-au limitat la două iugăre (bina jugera) pe care cetăţeanul îşi construia
casa rămânând loc şi pentru grădină.
Spunem că acest heredium prezintă trăsăturile proprietăţii familiale. într-adevăr, dacă
admitem că la origine mancipaţiunea se aplica numai la mobile, nu putem să nu admitem că
heredium este inalienabil.
Alienabilitatea proprietăţii familiale ar putea fi eventual admisă, numai dacă s-ar dovedi
că heredium a apărut după ce mancipaţiunea a fost extinsă şi la transmiterea fondurilor de
pământ.
Tradiţia ne arată însă că heredium a luat naştere prin împărţirea de pământuri, făcută
de către Romulus la fondarea cetăţii. Pe de altă parte, din structura instituţiei putem deduce
că proprietatea familială apare într-o perioadă în care pater familias îşi constituie în sânul
comunităţii gentilice un patrimoniu independent. Desigur această formă de proprietate nu a
putut apărea în mod brusc. Probabil că heredium s-a constituit într-un timp mai îndelungat,
în care se înregistrează un proces de slăbire a coeziunii ginţilor, paralel cu întărirea poziţiei
şefilor de familii.
134
După moartea lui pater familias, sui heredes trăiau în indiviziune, situaţie care a fost
desemnată mai târziu prin cuvintele antiquum consortium. Aceasta ne arată că noţiunea de
heredium nu desemnează numai o formă de proprietate, ci şi o formă de moştenire. Prin
urmare, fiii de familie nu puteau împărţi casa şi grădina, întrucât patrimoniul acesta nu era
numai inalienabil, ci şi indivizibil.
Prima categorie de moştenitori arătată de legea celor XII table îi cuprinde pe sui
heredes. Sui heredes, aşa cum arată şi înţelesul cuvintelor, nu sunt altceva decât moştenito
rii lor înşişi. Prin urmare, noţiunea de sui heredes desemnează o situaţie mai veche, ante
rioară legii celor XII table, când la moartea lui pater familias, fiii de familie dobândeau un
lucru care, de fapt, le aparţinuse şi mai înainte. Această idee este cuprinsă într-un text al ju
risconsultului Paul, din care se vede că, de fapt, în cazul sui heredes-ilor nu este vorba atât
de o succesiune, cât de o continuare a proprietăţii.

Heredium constituie o proprietate colectivă a familiei, indivizibilă şi inalienabilă. Am vă
zut de ce heredium nu putea fi alienat în mod direct. Dar în mod indirect se putea oare
ajunge la alienarea acestui patrimoniu? Răspunsul este negativ. Aşa cum nu putea fi mic
şorată prin alienaţiuni, proprietatea familială nu putea fi micşorată nici prin datorii, deoarece,
aşa cum se ştie, vechiul drept roman nu cunoştea executarea asupra bunurilor ci numai
asupra persoanelor.
Hortus. în strânsă legătură cu heredium trebuie înţeles şi termenul de hortus, care este
IC
pomenit în mai multe rânduri în texte. Dintr-un text al lui Plinius, în care se analizează evo
luţia înţelesului cuvântului hortus, rezultă că hortus putea să desemneze un heredium,
respectiv o proprietate clădită numai în parte. EM
Ulpian ne arată că există hortus neclădit şi hortus clădit, care aparţine imobilelor urbane.
O serie de texte se referă şi la cuvântul villa, care se pare că desemnează şi el o anu
mită formă de stăpânire asupra lucrurilor imobile în vremurile primitive ale Romei.
După cum s-a putut observa, nici unul din termenii amintiţi până în prezent nu înfăţişează
AD
noţiunea abstractă a dreptului de proprietate, conceput ca izvorând dintr-un raport juridic.

Aşadar, temenii de pecunia, familia, hortus, heredium desemnează forme primitive de
stăpânire a lucrurilor, teren pe care se vor dezvolta mai târziu, conceptele de dominium şi de
proprietas.
AC
O dată cu fondarea statului roman, în epoca dreptului vechi, proprietatea colectivă a

ginţii şi proprietatea familială au dispărut. Dispariţia lor nu s-a petrecut dintr-o dată, ci treptat.
Cauzele dispariţiei formelor primitive de proprietate se află în transformarea de către unii
membri ai ginţii a unei situaţii de fapt într-un drept.
Pe planul evoluţiei dreptului de proprietate, vechiul drept roman reprezintă epoca în
Z
care stăpânirea fizică asupra lucrului capătă o nouă configuraţie în cadrul unui proces de
U
abstractizare şi subiectivizare.
Legea celor XII Table ne vorbeşte despre existenţa în vechiul drept roman a proprietăţii
quiritare, care purta atât asupra lucrurilor mobile, cât şi asupra lucrurilor imobile. Vechea
proprietate colectivă a ginţii a dispărut, în locul ei apărând proprietatea colectivă a statului.
Proprietatea colectivă a statului se exercită atât asupra sclavilor, cât şi asupra pământului.
Stăpânirea colectivă a statului asupra pământului şi trasformările suferite de aceasta reprezintă
unul din cadrele principale în care s-a petrecut evoluţia conceptului juridic de proprietate.
Ager publicus. Ager publicus reprezintă pământul cucerit prin război. Pământul cucerit
aparţinea statului, care acorda particularilor anumite porţiuni pentru a le cultiva.
Cea mai mare parte a lui ager publicus a rămas însă neîmpărţită, fiind luată în folosinţă
de către cetăţenii romani.
Pământurile vândute sau împărţite particularilor (agri limitaţi) erau dobândite cu titlu de
proprietate, pe când concesiunile făcute particularilor nu transmiteau proprietatea, ci numai
folosinţa. Beneficiarul concesiei dobândeşte o aşa-numită „possessio”. în realitate, el nu
este decât un detentor. Cu timpul, patricienii au cotropit cea mai mare parte din ager
publicus, astfel încât a fost nevoie să se edicteze o serie de legi, prin care le-au fost smulse
temporar pământurile uzurpate. Iniţial, cuvintele „possessores” şi „possessiones” au servit
135
pentru a denumi persoanele care stăpâneau porţiuni din ager publicus, precum şi porţiunile
stăpânite în acest fel. Aşadar, pe lângă proprietatea individuală, există şi o possessio a
pământurilor ce compun ager publicus. Autorii care se ocupă de stăpânirea acestor
pământuri, întrebuinţează cuvântul „possessio” şi nu cuvântul „dominium”.
Possessio. Dacă la început cuvântul „possessio” era folosit pentru a desemna o su
prafaţă de pământ care făcea parte din ager publicus, mai târziu sensul cuvântului s-a
schimbat cu desăvârşire. Astfel, la sfârşitul republicii, când ager publicus a dispărut, noţiu
nea de „possessio” nu a dispărut şi ea, ci s-a păstrat, servind de data aceasta la a denumi
stăpânirea de fapt a unui fond privat. Deşi a sfârşit prin a se apropia de dreptul de pro
prietate, între possessiones şi dominium ex iure quiritium există numeroase deosebiri.
Latifundia. Noţiunea de „latifundia” nu poate fi abordată separat de cea de posse-
ssionis. Cu adevărat, în special în perioada care a urmat celui de-al doilea război punic, se

consolidează tot mai mult posesiunile nobilimii romane asupra terenurilor abandonate sau
asupra celor confiscate de la cetăţile trădătoare. Aceste exploatări agricole se caracte
rizează prin predominarea muncii sclavului asupra celei libere. Dezvoltarea latifundiilor va
avea drept consecinţă sărăcirea şi apoi treptata dispariţie a exploatărilor mici şi mijlocii, ceea
ce va avea drept rezultat în istoria Romei grava problemă agrară.
în procesul luptelor prilejuite de problema agrară, stăpânirea de fapt a pământului italic
se transformă în proprietate quiritară. Reformele introduse de fraţii Gracchi, de Marius sau
IC
de Caesar nu au fost de natură să distrugă latifundiile.
La începutul principatului, problema agrară dispare din viaţa socială a Romei. Precizăm
că problema agrară a fost rezolvată nu prin distrugerea latifundiilor, ci prin consolidarea lor.
EM
Astfel, legea Thoria din anul 118 Î.Hr., transformă folosinţa în proprietate quiritară, con
solidând definitiv uzurpările lui ager publicus.
Dominium ex iure quiritium. în dreptul vechi roman nu se cunoaşte un termen special
care să desemneze noţiunea de „proprietate”. Din această cauză vom întâlni expresii multi
ple, care desemnează acelaşi conţinut şi anume noţiunea proprietăţii quiritare.
AD
Cele mai cunoscute expresii sunt: „res mea est” sau „meum esse aio ex iure quiritium”.
Deşi expresiile de mai sus par a înfăţişa o simplă stăpânire de fapt, în realitate, în epoca la
care ne referim, stăpânirea asupra lucrului nu mai este o simplă posesiune, ci o legătură ju
ridică mai evoluată, pe baza căreia voinţa titularului dispune de situaţia lucrului. S-a ajuns la
AC
stadiul în care legătura fizică se juridicizează, diferenţiindu-se de simpla posesiune.

în acest stadiu al evoluţiei, poţi fi proprietar chiar dacă lucrul nu se găseşte în propria-ţi
putere fizică.
Treptat, dreptul de proprietate capătă caracterele a ceea ce mai târziu s-a numit ius
utendi, ius fruendi et abutendi.
Z
Pornind de la textele cuprinse în Legea celor XII Table, referitor la succesiunea testa
mentară şi la succesiunea ab infestat, precum şi la mancipaţiune, se poate deduce că
U
apariţia dreptului de proprietate individuală poate fi plasată în perioada dintre fondarea

statului şi apariţia Legii celor XII Table. După cum se ştie, dispoziţiile legii celor XII Table
referitoare la succesiune şi mancipaţiune ne arată că între titularul proprietăţii şi alte persoa
ne apar raporturi care permit o circulaţie juridică a bunurilor. Pe de altă parte, voinţa titula
rului dreptului de proprietate produce efecte şi după moartea sa. în aceste reglementări ve
dem primele manifestări ale dreptului abstract de proprietate.
Transformările ivite în mecanismul mancipaţiunii atestă şi ele consolidarea dreptului de
proprietate individuală. Aşa cum se poate vedea din formula mancipaţiunii, la început aceas
ta nu era un mod de transmitere a proprietăţii, ci un mod de creare a proprietăţii-putere.
Ideea transmiterii dreptului de proprietate nu apăruse încă în prima perioadă a vechiului
drept roman. Datorită acestui fapt, până la realizarea uzucapiunii, singurul mijloc prin care
dobânditorul îşi apără stăpânirea asupra lucrului era actio auctoritatis. La îndeplinirea
termenului uzucapiunii, ne aflăm în faţa unui drept opozabil erga omnes.
O dată cu apariţia ideii de transmitere a proprietăţii, exprimată în a doua parte a for
mulei mancipaţiunii, se impune concepţia că stăpânirea lucrului reprezintă un drept abstract,
izvorât chiar din formele mancipaţiunii.
136
Expresia de „dominium ex iure quiritium”, desemnează o formă abstractizată de stăpânire
a lucrurilor, distinctă de simpla posesiune. Din acest moment, dreptul de proprietate începe
să se manifeste ca un drept subiectiv, independent de stăpânirea materială a lucrului.
Textele romane nu conţin nici o definiţie a dreptului de proprietate. Starea aceasta de
lucruri nu trebuie explicată în totul prin lipsa preocupărilor jurisconsulţilor pentru sistematizare.
Lipsa unei definiţii trebuie explicată prin dificultatea pe care o asemenea încercare o presu
pune în cazul unei instituţii atât de complexe.
în dreptul modern sunt cunoscute mai multe definiţii, considerate a avea o origine ro
mană. în definiţia cea mai cunoscută, prin proprietate trebuie să înţelegem ius utendi, ius
fruendi et abutendi. Precizăm însă că cei trei termeni prin care s-a definit în evul mediu
proprietatea aveau în dreptul roman un alt înţeles.
De exemplu: temenii „usus” şi „abusus” au în dreptul roman acelaşi sens.

La Cicero întâlnim expresiile „de proprium mancipio et nexo” şi „incertus dominatus”.
De la cuvântul „proprius” va apărea mai târziu termenul de „proprietas”. Cuvântul „domina
tus” evoca, şi el noţiunea de „proprietate”.
La începutul epocii clasice se foloseşte termenul „dominium”, iar dominus desemnează
persoana proprietarului. în sensul celor spuse mai sus, rubrica corespunzătoare din Digeste
se va intitula: de adquirendo domino.
Gaius întrebuinţează expresia de „dominus proprietatis” cu înţelesul de subiect al
IC
dreptului de proprietate.
în epoca clasică apare termenul de „proprietas” derivând de la termenul „proprius” cu
sensul de raport juridic în baza căruia titularul dreptului de proprietate exercită o stăpânire
EM
asupra lucrului. în acest stadiu, proprietarul este desemnat prin termenul de „proprietarius”.
Datorită confuziei existente în dreptul clasic între dreptul proprietate şi obiectul său, se
vorbeşte despre translatio rei şi nu despre traslatio dominii. Printre lucrurile corporale, ro
manii aşează şi dominium, deşi celelalte drepturi erau considerate ca res incorporates.
Dreptul roman desemnează aşadar proprietatea prin expresiile: „meum esse aio ex iure
AD
quiritium”, „dominium ex iure quiritium” sau pur şi simplu prin cuvintele „dominium” sau „pro
prietas”. Conţinutul exprimat prin termenii de mai sus a fost desemnat de comentatori prin
noţiunea de proprietate quritară.
Alături de proprietatea quiritară, dreptul clasic mai cunoaşte proprietatea peregrină,
AC
proprietatea pretoriană şi proprietatea provincială. Dominium ex iure quiritium, spre deose

bire de celelalte forme de proprietate, nu aparţine, la origine, decât cetăţenilor romani, nu
putea fi exercitat decât asupra unui lucru roman, iar acesta nu putea fi dobândit decât printr-
un modus adquirendi conform dreptului civil.
Z
La un moment dat, tradiţiunea a început să fie utilizată şi cu ocazia transmiterii lucru

rilor mancipi. Cum tradiţiunea nu are darul să transmită proprietatea asupra lucrurilor man-
U
cipi, trebuia ca dobânditorul să aştepte până când uzucapiunea completa efectele tradiţiunii.
Până la îndeplinirea termenului de uzucapiune dobânditorul putea să fie oricând evins.
în dreptul clasic această stare de lucruri a început să se schimbe. Reglementarea ex
clusivistă şi formalistă din dreptul vechi a fost în mare parte înlăturată. Stadiul reglementării
rigide a fost depăşit pe calea reformelor pretorului, care a admis ca în cazul lucrului mancipi
dobândit prin tradiţiune, dobânditorul va avea lucrul in bonis. Această formă de stăpânire a
lucrului a fost denumită de comentatori proprietate pretoriană.
Datorită lipsei formelor solemne, proprietatea pretoriană tinde către sfârşitul dreptului
clasic să înlăture proprietatea quiritară.
Dreptul clasic a sancţionat şi proprietatea peregrină. Peregrinii lipsiţi de ius commercii
erau apăraţi printr-o acţiune asemănătoare cu rei vindicatio. în provincii se făceau anumite
concesiuni de pământ particularilor. Către sfârşitul epocii clasice, termenii de „dominium”,
„dominus” şi de „proprietas” se aplică şi în cazul proprietăţii provinciale.
în vremea lui Justinian s-a realizat unificarea dintre proprietatea quiritară şi proprietatea
pretoriană. Contopirea celor două forme de proprietate a dat naştere unei proprietăţi unice
purtând numele dominium.
137
Vechea terminologie a fost sintetizată într-o singură noţiune care desemnează dreptul
de proprietate, ajuns la un grad de unificare şi abstractizare fără precedent.
Cele de mai sus ne îndreptăţesc să conchidem că evoluţia terminologiei romane în
materia proprietăţii reflectă fondul transformărilor de natură economică şi socială.
Capitolul VIII
SANCŢIUNEA PROPRIETĂŢII
§ 1. SANCŢIUNEA PROPRIETĂŢII ÎN EPOCA VECHE

118. în epoca veche, proprietatea quiritară era sancţionată prin sacramentum in
rem (forma originară a acţiunii în revendicare)1. Aşa cum s-a văzut, sacramentum
in rem prezintă inconvenientul că sentinţa nu poartă asupra lucrului revendicat12. în
faza in iure părţile promiteau să plătească o sumă de bani (sacramentum) dacă vor
fi pierdut procesul, după care se trecea la atribuirea provizorie a obiectului litigios.
Partea care primea obiectul procesului cu titlu provizoriu trebuia să constituie anu
IC
miţi garanţi -praedes litis et vindiciarum - care răspundeau de acel obiect3.
în faza a doua, judecătorul pronunţa sentinţa, arătând care din cele două sac-
EM
ramenta este iustum. Dacă obiectul litigiului se află la partea al cărei sacramentum
s-a dovedit a fi iustum, stăpânirea provizorie se transforma într-o stăpânire defini
tivă. Dacă însă stăpânirea provizorie fusese atribuită de către magistrat părţii care
nu a depus suma de bani în mod just (iniustum) şi, prin urmare, a pierdut procesul,
AD
lucrul trebuia remis adversarului. în acest stadiu al procesului apar o serie de com
plicaţii, deoarece judecătorul era un simplu particular, iar sentinţa pe care o pro
nunţa nu putea fi executată prin forţa publică. Aşadar, partea care pierdea procesul
AC
şi, prin ipoteză, se afla în posesia lucrului, nu putea fi constrânsă să-l remită adver
sarului. Cel mult, adversarul putea cere garanţilor să exercite presiuni morale asu
pra posesorului, pentru a-1 determina să-i remită lucrul. Dacă garanţii nu-1 puteau
determina pe posesor să transmită lucrul, erau supuşi unor consecinţe grave4. Fapt
Z
este că în sistemul legisacţiunilor sancţiunea proprietăţii nu era eficientă, deoarece

sentinţa nu purta asupra obiectului revendicat, iar executarea nu era îndreptată îm
U
potriva părţii care pierdea procesul.
§ 2. ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE
119. în epoca clasică, acţiunea în revendicare a îmbrăcat forma unui proces cu
formulă. Pentru intentarea acţiunii în revendicare erau necesare anumite condiţii:
a) Reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu posede lucrul revendicat5.
1U. Brasiello, Corso di diritto romano. Laproprieta nella sua essenza e nella sua estensione, Milano,
1952, p. 87; J-F. B regi, op. cit., p. 79-80.
2 Cicero, De Domo, 29.79; Pro Caec., 33.97.
3 L evy-Bruhl, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1962, p. 530.
4 Se aplica procedura utilizată de către stat împotriva debitorilor săi. C icero, Ad. Att., 12.52.
5 Proprietarul care avea posesiunea lucrului se apăra cu succes prin intermediul interdictelor -
Inst., 4.6.2.
138
b) Pârâtul să fie posesor. în epoca postclasică, în două cazuri, acţiunea în re
vendicare putea fi intentată chiar şi împotriva celui ce nu posedă. Avem în vedere
situaţia posesorilor fictivi (ficti possessores)1. Astfel cel ce se oferea procesului
fără a fi posesor (qui liti se obtulit), pentru ca între timp adevăratul posesor să do
bândească proprietatea prin uzucapiune, putea fi chemat în justiţie prin acţiunea în
revendicare. De asemenea, putea fi urmărit şi cel care înceta să posede prin doi (qui
dolo desiit possidere), tocmai pentru că a urmărit să evite procesul prin distrugerea
lucrului.
c) Obiectul acţiunii în revendicare trebuia să fie roman şi individual determi

nat12. Prin acţiunea în revendicare nu se putea urmări o universalitate, spre deose
bire de hereditatispetitio, acţiunea prin care era sancţionată moştenirea civilă3.
120. Deşi în procedura formulară judecătorul arăta în mod direct cine a câşti
gat procesul, iar sentinţa de condamnare urma să fie executată chiar de către pose
sor, totuşi aceasta prezintă inconvenientul că executarea nu purta asupra lucrului
însuşi. în scopul atenuării consecinţelor care decurgeau din principiul condamnării
IC
pecuniare, pretorul a pus în valoare mecanismul acţiunilor arbitrarii4.
în baza lui arbitrium după ce se convingea de justeţea pretenţiilor reclaman
EM
tului, judecătorul, în calitate de arbitru, ordona pârâtului să satisfacă acele pretenţii.
Dacă pârâtul refuza să execute ordinul intervenea, condamnarea la o sumă de bani,
stabilită chiar de către reclamant. Faţă de acest mecanism al acţiunilor arbitrarii,
este de presupus că pârâtul prefera să satisfacă pretenţiile reclamantului şi să resti
AD
tuie lucrul decât să plătească o sumă de bani mai mare decât valoarea comercială a
acelui lucru. Pe această cale, e drept indirectă, se ajungea, de cele mai multe ori, la
executarea în natură. Totuşi, şi în dreptul clasic, ca şi în vechiul drept, proprietatea
AC
nu este suficient de bine protejată juridiceşte, situaţia reclamantului în acţiunea în

revendicare fiind asemănătoare cu cea a simplului creditor. Abia în epoca post
clasică, o dată cu înlocuirea procedurii formulare cu procedura extraordinară, se va
introduce condamnarea ad ipsam rem, iar executarea sentinţei se va face prin in
Z
termediul forţei publice.

U
§ 3. ACŢIUNEA PUBLICIANĂ
121. Proprietatea pretoriană era sancţionată prin acţiunea publiciană, creată de
către pretorul Publicius, pentru cazul transmiterii unei res mancipi prin tradiţiune5.
Acţiunea publiciană a fost creată, probabil, la sfârşitul secolului al VI-lea de la
fondarea Romei, epoca înfăptuirii „revoluţiei economice” în societatea romană.
1 D. 5.3.13.13, 6.1.27.3 şi 6.1.52.

2 G.I. Luzzatto, Novissimo digesto italiano, IX, Torino, 1963, p. 383.
3 Gaius, 4.133.
4 Inst., 4.6.31; Gaius, 4.163.
5 Ch . A ppleton, Revue generale du droit, Paris, 10, p. 101; F. de V isscher, Revue historique de droit
frangais et etranger, Paris, 1957, p. 443; Ed . Cuq, Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger,
Paris, 1, p. 621; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 244; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 168.
139
Mutaţiile intervenite în domeniul producţiei şi circulaţiei mărfurilor şi-au pus am
prenta şi asupra regimului juridic al bunurilor. Vechea diviziune a lucrurilor, în
mancipi şi nec mancipi şi-a pierdut importanţa datorită uriaşei afluenţe de bunuri
smulse popoarelor învinse. în noua situaţie, părea anormal ca operele de artă sau
metalele preţioase să fie dobândite prin tradiţiune, iar un animal să fie dobândit
prin formele complicate ale manicipaţiunii. Pe de altă parte, războaiele de cucerire
au dus la înflorirea fără precedent a comerţului cu sclavi, iar transferarea proprietă
ţii asupra lor prin mancipaţiune, unul câte unul, în condiţiile în care se ofereau spre
vânzare, zilnic, zeci de mii de sclavi, devenise imposibilă.

122. Pentru intentarea acţiunii publiciene erau necesare toate condiţiile uzu-
capiunii, cu excepţia termenului. Pentru ca acţiunea să fie intentată cu succes, pre
torul trebuia să introducă în formulă ficţiunea că termenul necesar uzucapiunii s-a
îndeplinit1. în faza a doua a procesului, constatând că sunt întrunite şi celelalte
condiţii ale uzucapiunii, judecătorul considera că este îndeplinită şi condiţia ter
menului, aşa încât dădea câştig de cauză reclamantului12.
IC
Deoarece acţiunea publiciană aparţinea nu numai proprietarului pretorian, ci şi
posesorului de bună-credinţă, în practică au apărut numeroase conflicte: între pro
EM
prietarul pretorian şi proprietarul quiritar, între proprietarul pretorian şi posesorul
de bună-credinţă achizitor a non domino, între proprietarul quiritar şi posesorul de
bună-credinţă, precum şi între posesorii de bună-credinţă3. Astfel, în cazul
conflictului dintre proprietarul pretorian şi proprietarul quiritar, faţă de acţiunea
AD
publiciană intentată de proprietarul pretorian, proprietarul quiritar va cere inserarea

în formulă a excepţiei iusti dominii. La început, pretorul refuza să acorde această
excepţie, aşa încât proprietarul pretorian câştiga procesul. Mai târziu, pretorul
AC
acorda proprietarului quiritar exceptio iusti dominii, dar acorda şi proprietarului

pretorian o replicatio rei venditae et traditae prin care excepţia era respinsă, iar
sentinţa era dată tot în favoarea proprietarului pretorian.
Z
în materia proprietăţii, ca de altfel şi în alte domenii, legislaţia lui Justinian a avut un

caracter unificator. Dar importanţa reglementării dată de Justinian nu constă pur şi simplu în
U
aceea că a creat o singură formă de proprietate, ci mai ales în faptul că această formă de
proprietate a fost apoi preluată în societatea modernă, ca instituţie tipică acelei societăţi în
care „domneşte proprietatea particulară pură". Desigur, crearea acestei forme de pro
prietate, atât de asemănătoare cu proprietatea modernă, nu poate fi pusă exclusiv pe
seama lui Justinian sau a jurisconsulţilor săi. Până a ajunge la această reglementare, insti
tuţia juridică a proprietăţii a trebuit să parcurgă un drum lung. Acest drum a început cu regi
mul strict şi exclusivist al proprietăţii în dreptul vechi, a continuat cu formele mult mai elas
tice şi mai accesibile ale dreptului clasic, pentru ca în dreptul postclasic să se ajungă din
nou, pe baza unei evoluţii lente, la o singură formă de proprietate, care însă este supusă
unor reguli mult mai evoluate. Schimbările au intervenit pe nesimţite, vechilor instituţii li s-au
adăugat altele noi, au coexistat cu ele, pentru ca în final să le înlăture cu totul.
1 P. DE V issc h e r , Revue des etudes latines, Paris, 33, 1956, p. 136.

2 Gaius, 4.36.
3 C ST. TOMULESCU, Manual elementar de drept roman, Bucureşti, 1958, p. 349.
140
în dreptul lui Justinian, unele moduri mai vechi de dobândire a proprietăţii, cum ar fi
mancipaţiunea sau in iure cessio au încetat cu desăvârşire să mai fie utilizate, pe când al
tele au continuat să se menţină şi să capete o aplicabilitate tot mai mare, cum este cazul
tradiţiunii, care a devenit modul general de transmitere a proprietăţii.
între modurile cele mai vechi de dobândire a proprietăţii care s-au menţinut şi în dreptul lui
Justinian se numără şi ocupaţiunea. Faptul este lesne de înţeles, căci romanii nu au părăsit
niciodată ideea că proprietatea cea mai legitimă este cea dobândită prin violenţă, cel mai
important caz de ocupaţiune fiind acela al luării în stăpânire a bunurilor duşmanilor învinşi.
Sunt menţionate şi alte cazuri de ocupaţiune: a) imobilul ce se naşte ca efect al unui
fenomen natural, fără însă să constituie un caz de accesiune; b) animalele sălbatice fără
stăpân devin proprietatea celor care le prind.
La specificaţiune, un alt mod de dobândire a proprietăţii cu aplicaţiune în vremea lui

Justinian, se pune problema cui aparţine un obiect confecţionat de către cineva cu materi
alul altuia. Cum soluţiile date de către sabinieni şi proculieni erau contradictorii, împăratul
Justinian a intervenit şi în acest caz, dând o soluţie de compromis corespunzătoare spiritului
unificator al legislaţiei sale. Dacă obiectul putea fi readus în stare iniţială rezultă numai din
intenţia părţilor, iar intenţia părţilor nu este cuprinsă într-un act juridic, se poate ajunge la
situaţii confuze. Pe de altă parte, pe această cale, proprietatea s-a transformat într-o insti
tuţie în structura căreia voinţa are prioritate faţă de formă. Vechea concepţie exclusivistă şi
formalistă a fost definitiv depăşită. Noua fizionomie a proprietăţii, concepută ca un rezultat al
IC
voinţei omului, i-a conferit acesteia durabilitate în timp, astfel că a putut fi preluată fără
modificări importante de către dreptul modern.
în sfârşit, uzucapiunea se menţine şi ea în dreptul lui Justinian, dar primeşte importante
EM
modificări începând chiar din epoca clasică. Prima instituţie prin intermediul căreia s-a cău
tat a se umple lacunele uzucapiunii, aşa cum era ea reglementată în vechiul drept şi în
dreptul clasic, a fost praescriptio longi temporis. în dreptul postclasic, sub împăratul
Constantin, a fost creată o prescripţie de 40 de ani, iar sub împăraţii Teodosiu şi Honoriu o
AD
prescripţie de 30 de ani.
Reforma lui Justinian în această materie a fost generală. Ea a cuprins atât vechea uzu
capiune, praescriptio longi temporis, precum şi praescriptio longissimi temporis. în primul
rând, Justinian a contopit vechea uzucapiune cu praescriptio longi temporis, creând o insti
AC
tuţie nouă. El a menţinut, de asemenea, denumirea de „uzucapiune” numai pentru mobile

dar a prelungit termenul de la un an la trei ani. Cât priveşte imobilele, denumirea de „uzu
capiune” a fost înlocuită cu cea de „praescriptio”, păstrându-se şi termenul prescripţiunii,
respectiv 10-20 de ani. Justinian a păstrat praescriptio longissimi temporis, dar a creat şi o
nouă prescripţie de 30 de ani, ale cărei efecte sunt diferite.
Z
Toate acestea vin să sublinieze încă o dată caracterul unificator şi simplificator al

legislaţiei lui Justinian
U
în dreptul postclasic fizionomia tradiţiunii s-a schimbat. Ea păstrează, pe de o parte,

avantajul lipsei de forme solemne, dar, pe de altă parte, se înlătură condiţia remiterii materi
ale a lucrului, şi, deci, a prezenţei acesteia în momentul întocmirii actului. în această nouă
înfăţişare a sa, tradiţiunea a putut servi la transmiterea proprietăţii asupra oricărui lucru,
chiar a aceluia ce nu se află în posesiunea transmiţătorului.
în legătură cu condiţiile de existenţă a tradiţiunii, s-a pus întrebarea ce se înţelege prin
justa causa?
Este ea un act juridic sau pur şi simplu intenţia de a înstrăina şi respectiv de a dobândi
a părţilor? Dacă se admite ca justa causa este doar voinţa de a dobândi şi de a înstrăina a
părţilor, înseamnă că ea se poate deduce din însuşi faptul remiterii. Cu alte cuvinte justa
causa nu ar fi un act juridic care să justifice remiterea materială a lucrului.
în realitate, justa causa a avut înţelesuri deosebite în decursul timpului şi nu poate fi
înţeleasă într-un singur fel. în vechiul drept şi în dreptul clasic prin justa causa se înţelegea
un act juridic, dar în dreptul lui Justinian concepţia se schimbă. Chiar dacă s-ar fi produs o
error in negotio, se consideră că justa causa există, întrucât părţile şi-au manifestat intenţia
de a transmite şi, respectiv, de a dobândi lucrul. Tradiţiunea care, aşa cum am arătat, pre-
142
în dreptul lui Justinian, unele moduri mai vechi de dobândire a proprietăţii, cum ar fi
mancipaţiunea sau in iure cessio au încetat cu desăvârşire să mai fie utilizate, pe când al
tele au continuat să se menţină şi să capete o aplicabilitate tot mai mare, cum este cazul
tradiţiunii, care a devenit modul general de transmitere a proprietăţii.
între modurile cele mai vechi de dobândire a proprietăţii care s-au menţinut şi în dreptul lui
Justinian se numără şi ocupaţiunea. Faptul este lesne de înţeles, căci romanii nu au părăsit
niciodată ideea că proprietatea cea mai legitimă este cea dobândită prin violenţă, cel mai
important caz de ocupaţiune fiind acela al luării în stăpânire a bunurilor duşmanilor învinşi.
Sunt menţionate şi alte cazuri de ocupaţiune: a) imobilul ce se naşte ca efect al unui
fenomen natural, fără însă să constituie un caz de accesiune; b) animalele sălbatice fără
stăpân devin proprietatea celor care le prind.
La specificaţiune, un alt mod de dobândire a proprietăţii cu aplicaţiune în vremea lui

Justinian, se pune problema cui aparţine un obiect confecţionat de către cineva cu materi
alul altuia. Cum soluţiile date de către sabinieni şi proculieni erau contradictorii, împăratul
Justinian a intervenit şi în acest caz, dând o soluţie de compromis corespunzătoare spiritului
unificator al legislaţiei sale. Dacă obiectul putea fi readus în stare iniţială rezultă numai din
intenţia părţilor, iar intenţia părţilor nu este cuprinsă într-un act juridic, se poate ajunge la
situaţii confuze. Pe de altă parte, pe această cale, proprietatea s-a transformat într-o insti
tuţie în structura căreia voinţa are prioritate faţă de formă. Vechea concepţie exclusivistă şi
formalistă a fost definitiv depăşită. Noua fizionomie a proprietăţii, concepută ca un rezultat al
IC
voinţei omului, i-a conferit acesteia durabilitate în timp, astfel că a putut fi preluată fără
modificări importante de către dreptul modern.
în sfârşit, uzucapiunea se menţine şi ea în dreptul lui Justinian, dar primeşte importante
EM
modificări începând chiar din epoca clasică. Prima instituţie prin intermediul căreia s-a cău
tat a se umple lacunele uzucapiunii, aşa cum era ea reglementată în vechiul drept şi în
dreptul clasic, a fost praescriptio longi temporis. în dreptul postclasic, sub împăratul
Constantin, a fost creată o prescripţie de 40 de ani, iar sub împăraţii Teodosiu şi Honoriu o
AD
prescripţie de 30 de ani.
Reforma lui Justinian în această materie a fost generală. Ea a cuprins atât vechea uzu
capiune, praescriptio longi temporis, precum şi praescriptio longissimi temporis. în primul
rând, Justinian a contopit vechea uzucapiune cu praescriptio longi temporis, creând o insti
AC
tuţie nouă. El a menţinut, de asemenea, denumirea de „uzucapiune” numai pentru mobile

dar a prelungit termenul de la un an la trei ani. Cât priveşte imobilele, denumirea de „uzu
capiune" a fost înlocuită cu cea de „praescriptio”, păstrându-se şi termenul prescripţiunii,
respectiv 10-20 de ani. Justinian a păstrat praescriptio longissimi temporis, dar a creat şi o
nouă prescripţie de 30 de ani, ale cărei efecte sunt diferite.
Z
Toate acestea vin să sublinieze încă o dată caracterul unificator şi simplificator al

legislaţiei lui Justinian
U
în dreptul postclasic fizionomia tradiţiunii s-a schimbat. Ea păstrează, pe de o parte,

avantajul lipsei de forme solemne, dar, pe de altă parte, se înlătură condiţia/emiterii materi
ale a lucrului, şi, deci, a prezenţei acesteia în momentul întocmirii actului. în această nouă
înfăţişare a sa, tradiţiunea a putut servi la transmiterea proprietăţii asupra oricărui lucru,
chiar a aceluia ce nu se află în posesiunea transmiţătorului.
în legătură cu condiţiile de existenţă a tradiţiunii, s-a pus întrebarea ce se înţelege prin
justa causa?
Este ea un act juridic sau pur şi simplu intenţia de a înstrăina şi respectiv de a dobândi
a părţilor? Dacă se admite ca justa causa este doar voinţa de a dobândi şi de a înstrăina a
părţilor, înseamnă că ea se poate deduce din însuşi faptul remiterii. Cu alte cuvinte justa
causa nu ar fi un act juridic care să justifice remiterea materială a lucrului.
în realitate, justa causa a avut înţelesuri deosebite în decursul timpului şi nu poate fi
înţeleasă într-un singur fel. în vechiul drept şi în dreptul clasic prin justa causa se înţelegea
un act juridic, dar în dreptul lui Justinian concepţia se schimbă. Chiar dacă s-ar fi produs o
error in negotio, se consideră că justa causa există, întrucât părţile şi-au manifestat intenţia
de a transmite şi, respectiv, de a dobândi lucrul. Tradiţiunea care, aşa cum am arătat, pre
142
zintă avantajul rapidităţii şi al lipsei de forme în transmiterea proprietăţii, prezintă totuşi şi
unele neajunsuri. Faţă de certitudinea pe care o conferă pentru părţi şi pentru terţi acte ca
mancipaţiunea sau in iure cessio, tradiţiunea, în special în vremea lui Justinian, este echi
vocă. în cazul specificaţiunii, dacă lucrul nou creat putea fi readus la starea iniţială, pro
prietatea revenea stăpânului materialului, dacă nu, proprietatea revenea specificatorului.
După cum se vede, în cazul specificaţiunii există întotdeauna o persoană care pierde. Fie
proprietarul materiei pierde lucrul, fie specificatorul pierde munca sa. Cum nimeni nu trebuie
să se îmbogăţească în paguba altuia, părţilor li s-au dat anumite mijloace prin care să se
poată despăgubi.
Accesiunea, deşi nu corespunde noţiunii de accesiune din dreptul modern, în vremea
lui Justinian, reprezintă totuşi un mod distinct de dobândire a proprietăţii cu aplicaţii în mai
multe cazuri: a) avem cazuri de accesiune între două imobile, când unirea dintre ele se face

exclusiv prin intermediul factorului natural, aluviunea este un asemenea caz; b) se cunosc şi
alte cazuri de accesiune, anume atunci când se unesc un lucru mobil şi unul imobil. în acest
caz imobilul este lucrul principal, iar lucrul mobil va urma situaţia juridică a celui dintâi; c) în
sfârşit avem cazul accesiunii unui lucru mobil la un alt lucru mobil.
Am arătat mai sus că, în vremea lui Justinian, tradiţiunea devenise modul general de
transmitere a proprietăţii. Până a deveni unicul mod de transfer al proprietăţii, tradiţiunea a
parcurs o îndelungată evoluţie. în dreptul vechi, utilizarea ei a fost restrânsă, limitându-se la
IC
transmiterea proprietăţii quiritare asupra lucurilor nec mancipi şi transmiterea posesiunii sau
detenţiunii lucrurilor. Utilizarea ei s-a extins însă în dreptul clasic, ea putând servi acum şi la
dobândirea proprietăţii peregrine şi a proprietăţii pretoriene. Cu toate acestea a trebuit să
EM
treacă o lungă perioadă de timp până când tradiţiunea a înlăturat cu totul mancipaţiunea.
Deşi tradiţiunea prezintă, faţă de mancipaţiune, avantajul că este lipsită de forme solemne,
prezintă totuşi şi unele dezavantaje. Astfel în special în dreptul clasic, în cazul transmiterii
imobilelor, tradiţiunea presupune prezenţa lucrului.
AD
Sancţiunea proprietăţii. Este cunoscut faptul că sub imperiul procedurii formulare a

existat sistemul condamnării pecuniare, astfel încât reclamantul nu obţinea însuşi lucrul, ci
valoarea lui. Desigur au existat şi în această perioadă unele mijloace prin care regula con
damnării pecuniare a fost ocolită. Astfel în cadrul acţiunilor arbitrarii, pârâtul prefera să res
AC
tituie însuşi lucrul, de teamă să nu fie condamnat la o valoare mult mai mare decât a lucru
lui, de vreme ce judecătorul nu putea să stabilească nici un maximum.
Cu toate acestea trebuie să admitem că în dreptul clasic proprietatea nu a fost perfect
asigurată, ea nu avea o sancţiune sigură. în dreptul postclasic însă, condamnarea şi
Z
executarea sunt astfel reglementate, încât cel ce reclamă în justiţie lucrul său are certitudi
nea că-l recapătă în cazul în care câştigă procesul. Din momentul înlocuirii procedurii
U
formulare cu procedura extraordinară, magistratul judecă singur, iar sentinţa pe care o dă

poate fi executată prin forţa publică. De la această reformă, condamnarea ad ipsam rem,
care în dreptul clasic avea loc numai în mod excepţional, a devenit regulă. Magistratul con
damnă pe pârât să restituie lucrul, iar dacă pârâtul nu execută de bunăvoie, se trece la
executarea forţată.
C a pit o l u l IX
DREPTURI REALE ASUPRA LUCRULUI ALTUIA
§ 1. SERVITUTILE
123. Servituţile sunt sarcini impuse unui lucru în folosul unei anumite per
soane sau în folosul unei persoane oarecare ce stăpâneşte un imobil cu titlu de pro
143
prietate1. Atunci când sarcina apasă asupra lucrului altuia în folosul unei anumite
persoane, servitutea se numeşte personală, iar atunci când se constituie în folosul
proprietarului unui imobil, indiferent cine ar fi acesta, servitutea se numeşte predială1
2.
124. La romani servitutile prediale erau de două feluri: rustice şi urbane. Dis
tincţia între cele două categorii de servituti prediale se făcea în funcţie de latura
imobilului dominant3. Dacă imobilul dominant era o clădire, indiferent unde se afla,
servitutea se numea urbană, iar dacă imobilul dominant era un teren, servitutea se
numea rustică. Imobilul în folosul căruia se constituia servitutea purta numele de
imobil dominant, iar cel grevat cu servitute se numea imobil aservit. Astfel, în cazul a

două terenuri alăturate, dintre care numai unul avea acces la drumul public, era
socotit imobil dominant cel fără acces la drum, deoarece proprietarul său avea
dreptul să treacă prin terenul vecinului, care reprezenta imobilul aservit.
în funcţie de perspectiva din care este privită, servitutea poate apare fie ca un
drept fie ca o sarcină. într-adevăr, din perspectiva proprietarului imobilului domi
nant servitutea este un drept, pe când din perspectiva proprietarului imobilului
IC
aservit ea este o sarcină.
Romanii, ca popor de agricultori şi păstori, cunoşteau numeroase servituti pre
EM
diale, dintre care enumerăm câteva4: iter (dreptul de a trece prin fondul aservit
călare sau pe jos), via (dreptul de a trece cu carul prin terenul altuia), actus (dreptul
de a mâna turmele prin terenul altuia), ius pascendi (dreptul de a paşte turmele pe
pământul altei persoane), aquaeductus (dreptul de a aduce apă prin terenul vecinu
AD
lui), servitus oneris ferendi (servitutea de a purta o greutate sau de sprijin, care
apăsa asupra unei construcţii în folosul proprietarului construcţiei vecine).
AC
125. Servitutile personale nu presupun existenţa a două lucruri mobile, ci

existenţa unui singur lucru, mobil sau imobil, asupra căruia două persoane deter
minate exercitau drepturi reale distincte. Romanii au cunoscut următoarele servituti
personale: uzufructul, usus, habitatio şi operae.
Z
Uzufructul, potrivit definiţiei lui Paul, este dreptul de a te folosi de lucrul altuia
şi de a-i culege fructele păstrând substanţa lui (usus fructus est ius alienis rebus
U
utendi fruendi salva rerum substantia)5. Aşa cum rezultă din definiţie, atributele
proprietăţii se împart între titularul dreptului de servitute, uzufructuarul, şi cel grevat
cu servitutea, nudul proprietar. Uzufructuarul are dreptul de a folosi lucrul şi de a-i
culege fructele, pe când nudul proprietar rămâne titularul unui drept gol de conţinut.
1 G. Grosso, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 3, 1937, p. 265; Mayer-M aly,
Labeo, Napoli, 18, 1972, p. 214; R. Robaye, op. cit., p. 171.
2 S. Solazzi, Jura, Napoli, 5, 1954, p. 126.
3 P. DE V isscher, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 2, 1936, p. 263.
4 J-F. B regi, op. cit., p. 189; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 219; S. Solazzi, Studia et documenta
historiae et iuris, Roma, 17, 1951, p. 257; G. Grosso, Bulletino dell’Istituto di diritto romano
„ Vittorio Scialoja", Milano, 40, 1932, p. 401.
5 J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 247; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 231; S. Solazzi,
Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 18, 1952, p. 229; B. B iondi, Jura, Napoli, 2,1953, p. 214.
144
Mai rezultă din definiţie că dreptul de uzufruct poartă asupra unor lucruri, mobile sau
imobile, care nu se consumă prin întrebuinţare. Dreptul de uzufruct, spre deosebire
de proprietate, are caracter temporar, în mod obişnuit viager1. Exercitarea dreptului
de uzufruct nu presupune existenţa unor obligaţii pentru nudul proprietar sau pentru
uzufructuar, deoarece ambele părţi sunt titulare de drepturi reale.
Dreptul de uzufruct a apărut pe terenul relaţiilor dintre bărbat şi femeia căsă
torită fără manus. Deoarece, potrivit dreptului civil, femeia căsătorită fără manus
nu venea la moştenirea soţului, acesta îi lăsa prin testament anumite bunuri pentru a
le folosi şi a le culege fructele. La moartea femeii dreptul se stingea, iar bunurile
rămâneau în familie, deoarece nuda proprietate asupra lor aparţinea copiilor, în

calitate de moştenitori civili. Pe această cale s-a realizat un dublu scop: asigurarea
materială a femeii după moartea bărbatului şi păstrarea bunurilor în sânul familiei
agnatice. Cu timpul, această figură juridică, aplicată la origine numai între bărbatul
şi femeia căsătorită fără manus, s-a generalizat.
Usus12 este dreptul de a folosi lucrul altuia fără a-i culege fructele, habitatio3
este dreptul de a locui în casa altuia, iar operae servorum dreptul de a folosi ser
IC
viciile sclavilor altuia.
126. Servitutile, atât cele prediale, cât şi cele personale, prezintă unele carac
EM
tere comune:
a) Toate servituţile, prediale sau personale, sunt drepturi reale;
b) Proprietarul lucrului aservit nu are vreo obligaţie faţă de titularul dreptului
AD
de servitute: servitus in faciendo consistere nequit4;

c) Nimeni nu poate să-şi aservească propriul lucru, deoarece servituţile sunt
drepturi reale care poartă asupra lucrului altuia: nemini res sua servit5;
AC
d) Servitutea se constituie fie în folosul unei anumite persoane (servitutea per

sonală), fie în folosul proprietarului unui imobil (servitutea predială) şi nu poate fi
transmisă unor terţi: servitus servitutis esse non potest.
Z
§ 2. EMFITEOZA
U
127. Emfiteoza este un drept real născut din contractul de emfiteoză, contract
special sancţionat de către împăratul Zeno. în baza acestui contract, împăratul
arenda unei persoane, numită emfiteot, o suprafaţă de pământ pentru a o cultiva şi
a-i culege fructele, în schimbul unei sume de bani numită canon6. Iniţial, emfiteoza
s-a constituit ca o arendă perpetuă, aplicabilă domeniilor imperiale, dar, mai târziu,
1 S. Solazzi, Labeo, Napoli, 1, 1955, p. 53.

2 G. GROSSO, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 5, 1939, p. 133.
3 D. 7.9.5.3.
4 P. Pichonaz, op. cit., p. 309-310; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 217; P. B onfante, Studi in
onore di Alfredo Ascoli, Messina, 1932, p. 179.
5 S. DIMarzo , Istituzioni di diritto romano, Milano, 1942, p. 259.
6 R. R odriguez L opez, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV, 2008,
p. 423; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 239; R. M onier, Studi in onore di Ugo Enrico Paoli, Firenze,
1955, p. 521.
145
s-a extins şi asupra latifundiilor particulare, fenomen explicabil prin decăderea
generală a economiei agrare.
Deşi prezintă unele asemănări cu regimul vechilor possessionis, emfiteoza este
o instituţie de sine stătătoare, particularizându-se atât în privinţa modului de forma
re, cât şi în privinţa modului de sancţionare. Emfiteoza se deosebeşte şi de uzu
fruct, în ciuda faptului că prezintă unele puncte comune. Astfel, emfiteoza este un
drept alienabil şi transmisibil urmaşilor, spre deosebire de uzufruct, care este un
drept viager. Pe de altă parte, emfiteotul este posesor civil şi se bucură de protecţie
juridică prin interdicte, câtă vreme uzufructuarul este un simplu detentor. Emfiteo
tul dobândeşte proprietatea asupra fructelor prin separaţie, pe când uzufructuarul

numai prin percepţie (luarea în stăpânire fizică). In fine, emfiteotul dispune de toate
acţiunile utile acordate proprietarului.
Dreptul de emfiteoză poate fi dat în uzufruct, ipotecat sau lăsat ca legat. Faţă
de posibilităţile atât de largi ale emfiteotului, proprietarului îi rămâne doar un
nudum ius, pe care emfiteotul îl recunoaşte prin plata acelui canon. Totuşi, dacă
emfiteotul nu plăteşte redevenţa la timpul stabilit, proprietarul poate desfiinţa
IC
dreptul de emfiteoză exercitând ius privandi.
§ 3. CONDUCTIO AGRI VECTIGALIS

EM
128. Ius in agro vectigali îşi are originea în practica cetăţilor de a acorda unor
particulari anumite suprafeţe de pământ în schimbul unei redevenţe numită vecti-
AD
gal1. Terenurile concedate în această formă s-au numit agri vectigalis.

Conductio agri vectigalis este o figură distinctă de simpla arendă, deoarece
titularului acestui drept, conductor agri vectigalis, i s-a recunoscut de către pretor
AC
un drept real şi i s-a oferit o acţiune reală. Conductor agri vectigalis este posesor şi
se bucură de protecţie juridică prin interdicte, dreptul său poate fi transmis fie prin
acte între vii, fie prin acte pentru cauză de moarte, dobândeşte proprietatea asupra
fructelor prin simpla separaţie, ca orice posesor de bună-credinţă12.
Z
§ 4. SUPERFICIA
U
129. Superfîcia este dreptul unei persoane de a folosi o construcţie zidită de ea

pe terenul închiriat de la altă persoană3. Dreptul de superficie a fost sancţionat pe la
sfârşitul secolului al II-lea î.Hr., în condiţiile crizei de locuinţe, când statul a permis
particularilor să construiască pe terenurile virane. Conform dreptului civil însă,
superficies solo cedit (suprafaţa aparţine terenului)4, aşa încât construcţiile zidite pe
terenurile virane ar fi urmat să intre în proprietatea statului, ceea ce nu era de
1 G. Provera, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 29, 1963, p. 363.

2 D. 22.1.25 şi D.2.8.15.1.
3 M ayer-M aly , Labeo, Napoli, 11, 1965, p. 78; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et
iuris, Roma, 15, 1947-1948, p. 307.
4 A. B. ZAERA GARCIA, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LI, 2004,
p. 370
146
natură să-i încurajeze pe particulari. Faţă de această situaţie, statul s-a îndepărtat de
la vechiul principiu recunoscând constructorului un drept foarte întins, în virtutea
căruia putea folosi clădirea pe termen nelimitat, cu condiţia să plătească o sumă de
bani anuală, numită solarium. Superficiarul, titular al dreptului de superficie, putea
să transmită clădirea moştenitorilor, o putea vinde sau dona, o putea greva cu ser-
vituţi. Dreptul de superficie era protejat printr-un interdict (de superficiebus) şi
printr-o acţiune reală (utilis in rem actio).

IC
EM
AD
AC
Z
U
147
TITLUL III
SU C C E SIU N IL E
Capitolul I
GENERALITĂŢI
130. Instituţia succesiunilor este intim legată de cea a proprietăţii private,

căci a apărut şi s-a consolidat în procesul acaparării mijloacelor de producţie şi a
produselor de către minoritatea dominantă, constituind principalul instrument juri
dic prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatării sclavagiste.
Privită în lumina semnificaţiei sale istorice, moştenirea ne apare ca un sistem
juridic prin care se înlocuieşte o persoană printr-o altă persoană aparţinând acele
iaşi clase, iar cel mai adesea chiar aceleiaşi familii.
IC
131. Materia succesiunii cuprinde totalitatea normelor ce reglementează tran
smiterea patrimoniului defunctului către moştenitorii săi.
EM
Romanii au ajuns la această concepţie abia mai târziu, în procesul evoluţiei ge
nerale a ideilor privind transmiterea patrimoniului. La origine, ei nu admiteau ideea
transmiterii patrimoniului de la defunct către moştenitorii săi, aşa cum nu au admis
nici ideea transmiterii proprietăţii între vii1.
AD
Pornind de la principiul că nu există patrimoniu fără titular, vechii romani con

siderau că patrimoniul unei persoane dispare odată cu moartea sa12. în acea epocă,
raportul dintre o persoană şi patrimoniul său apărea ca o legătură materială înte
AC
meiată pe ideea de putere, care se stinge o dată cu moartea titularului patrimoniu

lui3. Ca atare, dobândirea bunurilor defunctului de către moştenitori nu implica
ideea de transmitere a unui patrimoniu.
întrucât dreptul defunctului se stingea odată cu personalitatea sa, romanii con
Z
siderau că moştenitorii dobândesc un drept nou, un drept de proprietate-putere.

Aşadar, succesiunea se întemeiază, la origine, nu pe transmiterea unui patrimoniu,
U
ci pe stăpânirea dobândită de către moştenitori asupra bunurilor defunctului4.

Numai astfel se explică faptul că cel mai vechi termen care desemnează pe
succesor este heres, termen care vine de la herus (stăpân). Termenii de su ccesi
une” şi de su cceso r” apar mai târziu, abia după ce romanii au admis principiul
continuităţii personalităţii defunctului.
132. Romanii au cunoscut trei sisteme de transmitere a bunurilor pentru cauză de
moarte: moştenirea ab intestat (conform legii), moştenirea testamentară şi moştenirea
1 P.C. Timbal, Droit romain et ancien droit frangais (Regime matrimoniala. Successions. Liberalites),
Paris, 1975, p. 117.
2 P. Collinet, Les successions, Paris, 1930, p. 187.
3 U. Brassiello, Corso di dirito romano, Milano, 1952, p. 87.
4 v. C. Fadda, Concetti fondamentali del diritto ereditario romano, Napoli, 1900.
148
deferită contra testamentului. Cea din urmă formă de moştenire este strâns legată de
moştenirea testamentară.
S-a dovedit, atât pe baza unor texte, cât şi pe baza cercetării modului de orga
nizare a familiei romane, că moştenirea ab infestat este cea mai veche1.
Moştenirea ab intestat a apărut odată cu stăpânirea individuală asupra unor
bunuri, încă înainte de constituirea familiei patriarhale12. Moştenirea asupra acestor
bunuri revenea gentililor (membrilor ginţilor). Desigur că avem în vedere un sistem
succesoral în germene, întemeiat pe obiceiurile gentilice aflate în plin proces de ju-
ridicizare.

Odată cu apariţia familiei patriarhale, când bărbatul dobândeşte o poziţie
dominantă în familie, exercitând o putere nelimitată asupra persoanelor şi bunurilor
de sub puterea sa, a apărut şi moştenirea testamentară3. Testamentul apare ca un act
juridic menit să asigure transmiterea puterii lui pater familias urmaşilor săi4. Pe
această cale, romanii au creat modalitatea prin care pater familias dispune de bunu
rile sale chiar şi după moarte, ducând principiul proprietăţii-putere până la ultimele
IC
sale consecinţe.
133. în cadrul evoluţiei generale a dreptului succesoral roman se pot identifica
EM
două tendinţe principale: decăderea formalismului şi ocrotirea rudeniei de sânge,
rudenie care tinde să ia locul agnaţiunii ca fundament al moştenirii5.
Dacă la origine actele juridice reclamate de transmiterea patrimoniului de
functului către urmaşii săi erau îmbrăcate în forme solemne extrem de rigide, cu
AD
timpul, faţă de cerinţele economiei în continuă expansiune, formele se simplifică

tot mai mult, astfel încât, în final, constatăm că simpla manifestare de voinţă este
suficientă pentru declanşarea unor consecinţe juridice6. Menţionăm, în acest sens,
AC
numai faptul că în foarte vechiul drept roman, testamentul reclama forme extrem
de greoaie, ca de pildă în cazul testamentului calatis comitiis. Acest testament pre
supunea condiţii de formă similare cu cele cerute de adoptarea unei legi7. în epoca
Z
clasică însă, vechiul principiu este răsturnat, astfel încât testamentul se poate face
printr-o simplă declaraţie verbală sau chiar prin scrisoare.
U
Cât priveşte cea de a doua tendinţă ce se desprinde din evoluţia dreptului suc
cesoral roman, precizăm că nici ea nu este străină de transformările intervenite în
viaţa economică şi socială a Romei şi, în special, de cele petrecute în modul de or
1 Levy-Bruhl, Nouvelle revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1921, p. 634;
C.S t . T omulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973, p. 199; V l . H anga, Tratat de drept privat
roman, Bucureşti, 1978, p. 312.
2 P. C. Timbal, op. cit., p. 118.
3 Gaston-M ay, Elements de droit romain, Paris, 1927, p. 521.
4 Arangio-Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1957, p. 514; D. 28. 1.1.
5 P.C. T imbal, Revue historique de droitfranqais et etranger, Paris, 1940-1941, p. 368.
6 A.E Giffard, Precis de droit romain, I, Paris, 1946, p. 433.
7 E. Perrot, Precis elementaire de droit romain, Paris, 1937, p. 370; Ed . Cuq, Les institutions
juridiques des romains, Paris, 1891, p. 521; v. ARANGIO-RUIZ, Istituzioni di diritto romano, Napoli,
1951, p. 531.
149
ganizare a familiei. Astfel, în cazul căsătoriei fără manus, femeia este străină atât
faţă de bărbat, cât şi faţă de copiii ei, aşa încât nu venea la moştenirea lor. Tot ast
fel, fiul de familie emancipat nu-şi putea moşteni tatăl, întrucât înceta să mai fie
rudă civilă cu el.
Pentru a atenua contradicţia ivită între principiile dreptului succesoral şi modul
de organizare a familiei, dreptul pretorian, ca şi dreptul imperial, au introdus unele
reguli noi, de natură să ocrotească rudele de sânge1. La capătul unei îndelungate
evoluţii, în dreptul lui Justinian, rudenia de sânge va înlocui cu totul agnaţiunea,
devenind unicul temei al succesiunii.

SUCCESIUNEA AB INTESTAT
§ 1. SISTEMUL LEGII CELOR XII TABLE
IC
Succesiunea ab infestat (fără testament) se deschide atunci când nu există
moştenitori testamentari, fie pentru că defunctul nu a lăsat un testament, fie pentru
EM
că testamentul nu a fost valabil întocmit.
Moştenirea ab infestat este desemnată şi prin termenul de moştenire legală,
întrucât normele care o reglementează sunt cuprinse în Legea celor XII Table12.
AD
134. Categoriile de moştenitori legali. Conform Legii celor XII Table, există
trei categorii de moştenitori: heredes sui34
, adgnatus proxim us 4 şi gentiles5.
AC
Sui heredes sunt persoanele care prin moartea lui pater familias devin sui
iuris6. Aceste persoane vin la moştenire cu prioritate faţă de toate celelalte rude
civile ale defunctului şi formează prima categorie de moştenitori legali. în cate
goria sui heredes intră fiii, fiicele, soţia căsătorită cu manus (în calitate de fiică),
Z
precum şi nepoţii din fii, dacă tatăl lor a predecedat bunicului. Adoptatul şi adro-
gatul fac şi ei parte din prima categorie de moştenitori, deşi nu sunt rude de sânge
U
cu defunctul. Dimpotrivă, soţia căsătorită fără manus, ca şi fiul emancipat, nu sunt

sui heredes, deoarece între ei şi pater familias nu existau legături civile în mo
mentul morţii acestuia.
Nepoţii din fii vin la moştenire prin reprezentare. Astfel dacă în momentul
morţii lui pater familias au calitatea de sui heredes doi fii şi doi nepoţi de fiu, fiii
1 P.C. Timbal, op. cit., p. 120; P. N oailles, Les successions a cause de mort, Paris, 1928,
p. 214; V l . Hanga, M. Jacotă, Drept privat roman, Bucureşti, 1964, p. 236.
2 XII. T., 5.4.; Cicero, De inv, 2.50.48; P. Bonfante, Storia del diritto romano, Milano, I, 1923, p.
186; V. Arangio-Ruiz, op. cit., p. 508; Vl. Hanga, Tratat de drept privat roman, Bucureşti, 1978,p. 314.
3 Gaius, 3.1
4 Inst. 3.2.1, 3.2.5.
5 Gaius, 3.17.
6 Gaius, 3.4; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 93-94.
150
vor primi fiecare câte o treime din moştenire, iar cei doi nepoţi vor primi împreună
o treime, atât cât s-ar cuveni tatălui lor, dacă ar mai fi trăit în momentul morţii lui
pater familias'.
Adgnatus proximus vin la moştenire în lipsa sui heredes-xlot1. Expresia
adgnatus proximus, deşi este formulată la singular, desemnează fie o singură per
soană, fie mai multe persoane aflate în cel mai apropiat grad de rudenie cu
defunctul123. Această categorie de moştenitori este formată din fraţi, din veri, precum
şi din nepoţii de frate sau de văr. în lipsa unor agnaţi apropiaţi, cei mai îndepărtaţi
agnaţi vor veni la moştenire în calitate de adgnatus proximus. Aşadar, această cate

gorie de moştenitori nu este fixă, ci mobilă. Astfel, dacă există fraţi, aceştia vor
veni la moştenire ca cele mai apropiate rude civile, în lipsa lor însă, verii vor fi
consideraţi adgnatus proximus.
Dacă cel mai apropiat agnat refuză moştenirea, nu va veni la moştenire agnatul
următor, deoarece, în sistemul Legii celor XII Table, colateralii nu vin la moştenire
prin reprezentare4.
IC
Gentiles formează cea de-a treia categorie de moştenitori legali5. Ei vin la
moştenire în lipsa celor din categoriile sui heredes şi adgnatus proximus. Gentilii
EM
vin la moştenire în părţi egale.
§ 2. REFORMELE PRETORULUI
135. Pornind de la faptul că reglementarea moştenirii conform Legii celor
AD
XII Table nu mai corespundea în multe privinţe noilor tendinţe ce se manifestau

în privinţa organizării familiei, pretorul a intervenit şi de această dată, ocrotind acele
categorii de persoane care, potrivit moştenirii legale, nu aveau drepturi succesorale6.
AC
Reformele pretorului au operat în direcţia ocrotirii rudelor de sânge, precum şi

în direcţia consolidării raporturilor dintre soţi în cadrul căsătoriei fără manus.
într-o epocă în care se afirmau tot mai mult ideile cu privire la independenţa
femeii în raport cu bărbatul şi a fiilor de familie în raport cu pater familias, vechiul
Z
sistem succesoral, întemeiat în ultimă instanţă pe puterea exercitată de către pater

U
familias, nu putea supravieţui fără unele adaptări.
136. Categoriile de moştenitori pretorieni. Moştenirea pretoriană este desem

nată prin termenul de „bonorum possess io ” (posesiunea bunurilor succesorale).
Spre sfârşitul republicii erau cunoscute patru categorii de moştenitori preto
rieni: bonorum possessio unde liberi, bonorum possessio unde legitimi, bonorum
possessio unde cognati, bonorum possessio unde vir et uxor.
1 U lpian, Reg. 26.2; V l . H anga, M. Jacotă, op. cit., p. 237.

2 P aul, Sent., 4.8.22; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 517.
3 A.E. G iffard, Revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1923, p. 385.
4 G aius, 3.12; Ch . Appleton, Revue historique de droitfrancais et etranger, Paris, p. 235.
5 M ichon, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1921, p. 195.
6 G aius, 3.3; Inst., 3.9; P.C. T imbal, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris,
1940-1941, p. 368; P. Bonfante, Corso di diritto romano, VI, Le successioni, parte generale, Roma, 1930.
151
Prima categorie de moştenitori (unde liberi) este formată din sui heredes,
precum şi din alte rude de sânge, care, suferind o capitis deminutio, au pierdut
drepturile succesorale după dreptul civil, cum este cazul fiului emancipat şi al
descendenţilor săi1. Prin urmare, conform sistemului pretorului, descendenţii vin
la moştenire, indiferent dacă se află sau nu sub puterea lui pater familias în
momentul decesului acestuia. De data aceasta, pretorul a procedat corrigendi iuris
civilis gratia.
în a doua categorie de moştenitori pretorieni intră agnaţii şi gentilii123. De
această dată, s-ar părea că pretorul nu a introdus nici o modificare, limitându-se să
consacre o dispoziţie a dreptului civil (confirmandi iuris civilis gratia). în realitate,

prin introducerea în sistemul succesiunii pretoriene a acestor moştenitori, pretorul a
modificat, deşi numai indirect, sistemul moştenirii legale. Astfel, dacă cel mai
apropiat agnat repudiază moştenirea, aceasta nu devine vacantă, ci trece la urmă
toarea categorie de moştenitori pretorieni, adică la cognaţi.
A treia categorie de moştenitori este formată din rudele de sânge (unde
cognaţi/. Este vorba despre acei cognaţi care nu sunt în acelaşi timp şi agnaţi, cum
IC
este cazul copiilor faţă de mama lor în cadrul căsătoriei fără manus sau a altor rude
de sânge după mamă. Aceşti moştenitori vor veni la succesiune numai în lipsa
EM
rudelor civile. Un agnat, oricât de îndepărtat ar fi, îi exclude de la moştenire pe
cognaţi. Introducând această categorie de moştenitori, pretorul a procedat supplen-
di iuris civilis gratia.
în fine, în categoria vir et uxor intră soţul şi soţia4. Este, fireşte, vorba de soţii
AD
căsătoriţi fără manus, deoarece, în cazul căsătoriei cu manus, soţul şi soţia se

moştenesc potrivit Legii celor XII Table, în calitate de rude civile. Dreptul de
moştenire al soţilor unul faţă de altul operează numai în lipsa rudelor civile sau a
AC
celor de sânge.
§ 3. DREPTUL IMPERIAL
137. în dreptul clasic s-au adoptat, din iniţiativa împăraţilor, două senatuscon-
Z
sulte prin care s-a extins şi mai mult cercul rudelor de sânge chemate la succesiune5.
U
Astfel, prin senatusconsultul Tertullian, votat în vremea lui Hadrian, s-a acor
dat un drept de succesiune mamei faţă de copiii rezultaţi din căsătoria fără manus6.
Spre deosebire de sistemul pretorului, în care mama venea la succesiunea copiilor
săi în calitate de cognată, în sistemul dreptului imperial mama îşi moştenea copiii
în calitate de rudă legitimă alături de ceilalţi agnaţi. Senatusconsultul Tertullian
acordă acest drept numai mamelor care au ius liberorum (femeia liberă cu trei copii
şi cea dezrobită cu patru).
1 G aius, 3. 137; U lpian, Reg., 28. 8; A.E. Giffard, Precis de droit romain, I, Paris, 1946, p. 459.
2 Gaius, 3.28; I. Cătuneanu, Curs de drept roman, Bucureşti, 1927, p. 525;
3 D. 38.8.1.3; U lpian, Reg., 28. 9.
4 S.G. L onginescu, Elemente de drept roman, II, Bucureşti, 1929, p. 976.
5 Nov., 117.5.
6 Inst., 3.3.7; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 520-521.
152
Prin senatusconsultul Orfitian, dat în vremea lui Marc Aureliu, au fost chemaţi
la succesiunea mamei copiii rezultaţi din căsătoria fără manus1. Conform acestui
senatusconsult, copiii vin la succesiunea mamei înaintea agnaţilor, în cadrul primei
categorii de moştenitori.
138. împăratul Justinian a pus capăt definitiv sistemului succesoral întemeiat
pe rudenia civilă, făcând din rudenia de sânge unicul temei al moştenirii12.
Prin reforma lui Justinian au fost create patru categorii de moştenitori:
a) descendenţii;
b) ascendenţii, fraţii şi surorile bune şi copiii lor;

c) fraţii şi surorile consangvini sau uterini şi copiii lor;
d) ceilalţi colaterali.
în felul acesta, distincţia dintre agnaţiune şi cognaţiune şi-a pierdut orice sem
nificaţie în privinţa vocaţiei succesorale. în acelaşi timp, a dispărut şi distincţia
dintre moştenirea civilă şi cea pretoriană.
Constatăm că şi în această materie, ca şi în multe altele, legislaţia lui Justinian
IC
şi-a afirmat caracterul său unificator3. Rezultat al unei evoluţii seculare, sistemul
succesoral cristalizat în epoca lui Justinian şi-a dovedit cu prisosinţă viabilitatea,
EM
căci a fost preluat, cu unele modificări neesenţiale, în sistemele juridice de mai
târziu.
AD
C apito lul III

SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ
AC
139. Testamentul este un act solemn prin care o persoană, numită testator,
Z
instituie unul sau mai mulţi moştenitori pentru ca aceştia să execute ultima sa
voinţă.
U
în definiţiile testamentului ce ne-au parvenit de la jurisconsulţii clasici, se

subliniază în special caracterul solemn şi de ultimă voinţă al actului. Potrivit lui
Ulpian, testamentul este manifestarea, în conformitate cu legea, a voinţei noastre,
pentru a avea tărie după moarte4 (testamentum est mentis nostrae iusta contestatio,
in id solemniter facta, ut post mortem nostram valeat).
1Inst., 3.40.3.
2 Novelele 118 din anul 543 şi 127 din anul 547; Br. Schmidlin, op. cit., p. 285; M. J. G.
G arrido, op. cit., p. 522; A.E. G iffard, op, cit., p. 461; P.F. Girard, Manuel elementaire de droit
romain, Paris, 1924, p. 879; G. M ay , Elements de droit romain, Paris, 1927, p. 566; C. F adda,
Concetti fondamentali del diritto romano, I, Napoli, 1900, p. 101; V. A rangio-R uiz, op. cit., p. 544;
P. N oailles, op. cit., p. 214.
3 E d . C uq., op. cit., p. 535.
4 U lpian, Reg., 20.1; V l . FIanga, Tratat de drept privat roman, Bucureşti, 1978, p. 320.
153
în realitate, trăsătura ce dă în primul rând identitate proprie testamentului este
instituirea de moştenitori, trăsătură ce nu este amintită în definiţia de mai sus, dar
pe care, totuşi, jurisconsulţii romani o menţionează în mai multe rânduri1.
La origine, testatorul instituia ca moştenitori numai pe herezii săi, dar mai
târziu a putut institui şi agnaţi mai îndepărtaţi şi chiar persoane străine de familia
sa12. în principal, moştenitorul sau moştenitorii instituiţi, în calitatea lor de executori
testamentari, asigurau distribuirea bunurilor defunctului conform dispoziţiilor cu
prinse în testament3. Testatorul putea favoriza pe unii din herezi, spre deosebire de
moştenirea legală, unde herezii veneau la succesiune în mod egal, după cum putea
greva pe cei instituiţi cu executarea unor legate în profitul anumitor persoane

străine de familie4.
Testamentul îndeplinea şi alte funcţii, cum ar fi numirea unui tutore sau dezro
birea unui sclav5. în nici un caz, testamentul roman nu a avut niciodată ca funcţie
unică îngrijirea cultului privat, aşa cum afirmă unii autori.
§ 2. FORME DE TESTAMENT
IC
140. Vechiul drept roman a cunoscut trei forme de testament: calatis comitiis,
in procinctu şi per aes et libram.
EM
Testamentul calatis comitiis îmbrăca forma unei legi votate de către comitia
curiata, de unde se poate deduce că, la început, romanii priveau cu o anumită
reticenţă testamentul, act prin care succesiunea prevăzută de lege putea fi mo
dificată6.
AD
Cert este că în epoca Legii celor XII Table, principiul libertăţii de a testa
s-a impus definitiv în dreptul roman7. Din acest moment, poporul s-a transformat
dintr-un adevărat legiuitor în martor colectiv, chemat să ia act de ultima voinţă
AC
a testatorului8.
Testamentul calatis comitiis prezenta două inconveniente importante: în pri
mul rând, el era accesibil numai patricienilor, căci numai ei participau la lucrările
comitiei curiate, iar în al doilea rând, se putea face numai de două ori
Z
pe an probabil la 24 martie şi 24 mai, date la care era convocată adunarea patri

U
cienilor9.
1 Gaius, 2.29.
2 C.St . T omulescu, Contribuţiuni la studiul dreptului roman, Buzău, 1937, p. 34.
3D. 34.4.4; D. 21.1.1.
4 U lpian, Reg., 24.1; C. F errini, Opere di Contardo Ferrini, IV, Milano, 1929, p. 207.
5 XII. T., 5.3; Gaius, 1.146; Inst., 1.13; L evy-Bruhl, Revue historique de droit frangais et
etranger, Paris, 1951, p. 308.
6 Gaius, 2.102; Aulu Gelliu, 15.27; U lpian, Reg., 20.2; L evy-Bruhl, Revue historique de droit
frangais et etranger, Paris, 1921, p. 634; P. B onfante, Storia del diritto romano, I, Milano, 1923, p.
186; R. Robaye, op. cit., p. 80; M. J. G. Garrido, op. cit.,p. 524.
7 U lpian, Reg., 11.14 (uti legassit super pecunia tutelave suae rei, ita ius esto).
8 D. 50.16.120; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 98-99.
9 J. M. B. NOUGUES, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome XLVII, 2000, p. 124;
A.E. G iffard, op. cit., p. 439.
154
Testamentul in procinctu a apărut probabil mai târziu decât testamentul cala-
tis comitiis, în scopul de a înlătura unele din inconvenientele pe care acesta din
urmă le prezenta1. Testamentul in procinctu se făcea în faţa armatei gata de luptă,
fiind accesibil şi plebeilor. întrucât membrii unităţii militare în faţa căreia se făcea
testamentul aveau rolul de martori, se pare că testamentul in procinctu a fost creat
după modelul testamentului calatis comitiis, într-o epocă în care poporul pierduse
calitatea de adevărat legiuitor în această materie. Testamentul in procinctu prezenta
dezavantajul că era accesibil numai soldaţilor, cu alte cuvinte numai cetăţenilor
având între 17 şi 46 de ani12.

Testamentul p e r aes et libram reprezintă una din aplicaţiunile mancipaţiunii
fiduciare3. Testatorul transmitea prin mancipatio patrimoniul său unei persoane ce
purta numele de emptor familiae, după care încheia cu aceasta din urmă anumite
pacte fiduciare, pacte în care se arăta numele moştenitorului, precum şi felul în care
să fie împărţite bunurile4. Deşi acest testament, spre deosebire de cele mai sus
arătate, era accesibil oricărui cetăţean roman, prezenta totuşi un serios inconveni
IC
ent. Emptor familae, care era un executor testamentar sui-generis, devenea pro
prietar al bunurilor succesorale, iar pactele de fiducie prin care urma să transmită
EM
bunurile, conform înţelegerii cu testatorul, nu erau sancţionate în dreptul vechi5.
Iată, dar, că la origine executarea testamentului per aes et libram depindea de
buna-credinţă a lui emptor familiae.
AD
Datorită acestor inconveniente, testamentul per aes et libram a fost astfel

adaptat încât emptor familiae să nu mai dobândească nici un drept asupra bunurilor
succesorale, rolul său limitându-se la a păstra aceste bunuri şi a le transmite la
AC
moartea testatorului adevăratului moştenitor6.

141. în dreptul clasic, alături de testamentul per aes et libram, care continua să
fie utilizat, apar noi forme de testament: testamentul nuncupativ, testamentul preto-
rian si testamentul militar.
Z
U
1 Cicero, De orat, 1.55; G aius, 2.101; M. J. G. G arrido, op. cit., p. 524; B. B iondi, Studi in
onore di Vincenzo Arangio-Ruiz, II, 1953, p. 92.
2 P.C. T imbal, op. cit., p. 122.
3 C.St. Tomulescu, Revue internaţionale des droit de l ’antiquite, Bruxelles, 16, 1969, p. 345;
Br . Schmidlin, op. cit., p. 288-289; M. J. G. Garrido, op. cit.,p. 524-526.
4 Gaius, 4.105; v. W lassak, Studi su ll’antico diritto romano dell’eredita e dei legaţi, I,
Rendiconti Accad., Viena, 1933.
5 A. Magelan, J us imperium auctoritas. Etudes de droit romain, Ecole franşais de Rome,
Roma, 1990, p. 661-662; Arangio-Ruiz, op. cit., p. 523.
6 V. Scialoja, Bulletino dell’Istituto di diritto romano, Milano, 1984, p. 1; XII.T., 5.3; Cicero, De
leg., 2.21; Aulu Gelliu, 4.12.18; Gaius, 3.43; lnst., 2.22; G. M ay, op. cit., p. 524; A rangio-Ruiz,
Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 15, 1949, p. 392; Ch . A ppleton, Melanges Girard, I,
1912, p. 1-20; v. G. Castelli, Studi di scuola papirologica di Milano, 2, 1916; P.F. G irard, op. cit.,
p. 852-857.
155
Testamentul nuncupativ se făcea în formă orală, în prezenţa a şapte m artori1.
Testamentul pretorian era întocmit în formă scrisă şi purta sigiliile a şapte
martori. In prezenţa celor şapte martori trebuie să vedem unele reminiscenţe ale
testamentului per aes et libram1
2 (cei cinci martori de la mancipaţiune, libripens şi
emptor familiae ).
Testamentul militar nu presupunea vreo condiţie de formă. El putea fi făcut
oricum, cu condiţia ca voinţa testatorului să fie clar exprimată3.
§ 3. TESTAMENTI FACTIO

142. Testamenti factio desemnează capacitatea unei persoane de a-şi face tes
tamentul său, de a fi martoră la întocmirea unui testament, precum şi capacitatea de
a veni la succesiune în calitate de moştenitor sau de legatar4.
Au testamenti factio activa (capacitatea de a-şi face testamentul) cetăţenii ro
mani sui iuris, care sunt capabili să-şi exprime singuri voinţa (capabili de fapt).
IC
Peregrinii care se bucură de ius comercii au, de asemenea, testamenti factio activa5.
Nu-şi pot face testament sclavii (cu excepţia sclavilor publici), precum şi fiii
de familie care nu aveau un peculium castrense6 (incapabili de drept). Tot aşa, nu-
EM
şi puteau face testamentul alienaţii, impuberii şi femeia (incapabilă de fapt)7. Dacă
la început femeia nu a avut dreptul de a testa, începând cu împăratul Hadrian ea
poate exercita acest drept, dar numai cu auctoritatis tutoris. Femeile care se
AD
bucurau de ius liberorum aveau capacitatea deplină de a testa8.

143. Nu aveau testamenti factio pasiva (capacitatea de a veni la succesiune) in
capabilii de drept şi de fapt, precum şi persoanele incerte. Prin legea Voconia,
AC
adoptată în anul 169 î.Hr., s-a interzis femeii să vină la moştenirea unei persoane
cu o avere mai mare de 100.000 de aşi9. Persoanele alieni iuris puteau veni la
moştenire, dar bunurile dobândite de ele intrau în patrimoniul lui pater familias.
Z
Pentru realizarea pe căi ocolite a unor interese, s-a admis instituirea ca moştenitor
fie a sclavului propriu fie a sclavului altuia10.
U
1Inst, 2.10.14; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 13-14,1947-1948, p. 312.
2D. 28.1.22.4.
3 Inst., 2.11; M. J. G. GARRIDO, op. cit., p. 526-527; Arangio-Ruiz, Bulletino dell’Istituto di
diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 18, 1906, p. 157.
4 O. E. T ellengen-Couperus, op. cit., p. 432; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 532-534; A. E.
G iffard, op. cit., p. 446; Vl . Hanga, op. cit., p. 321.
5 Inst., 2.12.1; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 101-102; S. Solazzi, Studia el
documenta historiae et iuris, Roma, 3, 1937, p.151.
6U lpian, Reg., 201.
1 Inst., 2.12.1; E. Voltf.rra, Bulletino del/'lstituto di diritto romano,, Vittorio Scialoja", 48,1941, p. 74.
8 G aius, 1.144; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 9, 1943, p.l 13.
9 C icero, De off, 2.22.76; Gaius, 2.274; A. M ontanana-Casani, Revue internaţionale des
droits de l ’antiquite, 3Cserie, tome XLVII, 2000, p. 420-421.
10 Gaius, 2.153; G. Luzzato, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 7, 1941, p. 259.
156
§ 4. INSTITUIREA DE MOŞTENITOR
144. Condiţiile de formă ale instituirii. Gaius numeşte instituirea de moşte
nitor: Caput et fundamentum totius testamenti, de unde rezultă că în lipsa acestei
dispoziţii, testamentul nu este valabil1.
Instituirea moştenitorului trebuie făcută în termeni imperativi şi solemni12:
Titius heres esto sau Titium heredem esse iubeo. Dacă în dreptul clasic formele so
lemne ale instituirii erau încă respectate, începând din epoca împăratului Constan
tin, ele au încetat să mai fie obligatorii3. întrucât numirea moştenitorului reprezenta
temeiul existenţei juridice a actului, ea se făcea în fruntea testamentului45.

145. Condiţiile de fond ale instituirii de moştenitor sunt exprimate în cele
două principii ce guvernează materia succesiunii testamentare: nemo pro parte
testatus pro parte intestatus decedere p o te st (nimeni nu poate muri în parte cu
testament şi în parte fără testament) şi semel heres semper heres6 (o dată herede
pentru totdeauna herede). Ca o consecinţă a celui dintâi principiu, nu era permisă
IC
instituirea de moştenitor numai pentru o parte din succesiune. Dacă totuşi testatorul
făcea o asemenea instituire (ex certa re), heredele dobândea şi partea pentru care
EM
nu a fost instituit, de unde rezultă că nu se poate deschide succesiunea ab infestat
alături de succesiunea testamentară. în virtutea celui de al doilea principiu, nu era
admisă instituirea până la un anumit termen7.
AD
§ 5. SUBSTITUIREA DE MOŞTENITOR
146. Dacă cel instituit moştenitor nu vrea sau nu poate accepta moştenirea, se
deschide succesiunea legală.
AC
Testatorul poate evita această perspectivă introducând în testament o clauză

prin care dispune ca o altă persoană, numită substituit, să ia locul celui instituit
moştenitor, în cazul în care acesta din urmă nu dobândeşte moştenirea. Aşadar,
Z
substituirea de moştenitor ne apare ca o instituire de gradul doi sau ca o instituire

condiţională. Romanii au cunoscut trei forme de substituire: substituirea vulgară
U
(substitutio vulgaris), substituirea pupilară (substitutio pupillaris) şi substituirea

quasi-pupilară (quasi pupillaris).
1 G aius, 2.229; U lpian, Reg., 24.15 (Ante heredis institutionem legări non potest, quoniam vis
et potestas testamenti ab heredis institutione incipit); G. Archi, Rivista internazionale di dirito
romano e antico, Napoli, 5, 1954, p. 171.
2 U lpian, Reg., 21.1; Gaius, 2.117; J. G audemet, E. Chevreau, op. cit., p. 104; B r .
Schmidlin, op. cit., p. 291; M. J. G. Garrido, op. cit.,p. 538.
3 C. 6.23.15; Vl. Hanga, op. cit., p. 326.
4 C. 6.23.24.
5 Inst., 2.14.5.
6 J. Gaudemet, E. C hevreau, op. cit., p. 104; D. J ohnston, The roman law o f trusts,
Clarendon Press, Oxford, 1988, p. 3.
7 D. 28.5.89. Regula a fost formulată de către comentatori.
157
Substituirea vulgară este cea obişnuită şi constă din substituirea unuia sau
mai multor moştenitori în locul moştenitorului instituit1.
Substituirea pupilară constă în numirea unei persoane care să vină la succe
siune în locul moştenitorului instituit, dacă acesta din urmă ar muri înaintea pubertăţii123.
Substituirea quasi-pupilară se face prin instituirea de către testator a unui
moştenitor, pentru descendentul său lipsit de minte (mente captus/.
Capito lul IV

SUCCESIUNEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
§1. NERESPECTAREA FORMELOR DEZMOŞTENIRI14

147. în vechiul drept roman, potrivit principiului libertăţii de a testa, testatorul
putea institui sau dezmoşteni pe descendenţii săi după cum credea de cuviinţă, cu
condiţia să respecte formele solemne5. Aşa cum instituirea de moştenitor presu
IC
punea anumite condiţii de formă, tot aşa şi dezmoştenirea unui descendent se făcea
cu respectarea formelor solemne. Astfel, dacă pater familias voia să dezmoşteneas-
EM
că un fiu, trebuia să o facă nominal (Titius filius meus exheres esto). Fiicele şi
nepoţii puteau fi dezmoşteniţi în bloc, potrivit formulei: ceteri omnes exheredes
sunto67(toţi ceilalţi să fie dezmoşteniţi). Dacă unul din descendenţi era omis (nici
instituit, nici dezmoştenit) sau era dezmoştenit fără respectarea formelor solemne
AD
mai sus menţionate, testamentul era fie nul, fie rectificat.

în cazul în care cel omis sau dezmoştenit fără forme era un fiu, testamentul era
nul (ruptum)1. în cazul fiicelor sau nepoţilor, testamentul era rectificat de aşa
AC
manieră încât aceştia să dobândească o parte din moştenire8.
§ 2. TESTAMENTUL INOFICIOS
148. Spre sfârşitul republicii, în condiţiile în care legăturile de familie, înteme
Z
iate cândva pe puterea nelimitată a lui pater familias, tind să slăbească, libertatea
U
de a testa cunoaşte unele limitări9.
1Inst., 2.15; D. 28.6.48, pr.; I. C ătuneanu, Izvoare de drept roman, Cluj, 1923, p. 79; A.E.
G iffard, op. cit., p. 451; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1950, p. 285; S.
P erozzi, lstituzioni di diritto romano, II, Milano, 1928, p. 560.
2 C icero, De or., 9.39.180; C icero, De înv., 2.21.62; Cicero, Pro Caec., 18.53; S. Solazzi,
Rasegna di diritto romano, Napoli, 1, 1955, p. 190; V l . H anga, op. cit., p. 328.
3C. 6.29.9; Inst, 2.16.1.
4 Inst., 2.13; D. 28.2.37.4.
5 U lpian, Reg., 22.14 (Sui heredes instituendi sunt vel exheredandi); G. Grasso, Studia et
documenta historiae et iuris, Roma, 7, 1941, p. 105.
6 Gaius, 2.128.
7 Inst. 2.13. pr.
8 Gaius, 2.124.
9 Inst., 2.18.1; D.5.2.4.
158
O expresie a tendinţei de limitare a libertăţii testatorului de a-şi dezmoşteni
rudele o constituie testamentul inofîcios, creaţie a practicii tribunalului centum
virilor1. în noile condiţii, tribunalul centumvirilor acordă unor categorii de rude
posibilitatea de a ataca testamentul chiar şi în cazurile în care aceste rude au fost
dezmoştenite cu respectarea condiţiilor de formă cerute de dreptul civil. Centum
virii au pornit de la ideea că cel ce-şi dezmoşteneşte rudele apropiate încalcă în
mod vădit datoria de iubire (officium) pe care o are faţă de ele (descendenţii,
ascendenţii, fraţii şi surorile)12.
Astfel, s-a pus la dispoziţia celor dezmoşteniţi pe nedrept o acţiune, querela
inofficiosi testamenti, prin care aceştia puteau ataca testamentul pomindu-se de la

pretextul că testatorul nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale în momentul în
tocmirii testamentului3. Până în epoca lui Justinian nu s-au arătat în mod expres
cauzele care justifică dezmoştenirea, astfel încât multă vreme acordarea querelei a
fost lăsată la aprecierea judecătorilor4.
IC
C a pit o l u l V
DOBÂNDIREA MOŞTENIRII EM
149. Clasificarea moştenitorilor din punctul de vedere al dobândirii moş
AD
tenirii. Dobândirea moştenirii (adquisitio hereditatis) presupune o anumită atitudine

subiectivă din partea moştenitorilor, în funcţie de statutul lor juridic, precum şi în
funcţie de felul moştenirii care se deschide. Astfel, sui heredes veneau la moştenire în
AC
mod necesar, ca moştenitori de plin drept, şi nu puteau repudia succesiunea. Nu

întâmplător ei erau numiţi heredes sui et necesarii5. In cazul acestor moştenitori nu se
putea pune problema repudierii, întrucât, conform vechii mentalităţi a romanilor,
mentalitate ce se manifestă ca o urmă lăsată de proprietatea familială, sui heredes
Z
dobândeau o proprietate pe care o stăpâniseră încă din timpul vieţii lui pater familias în
U
calitate de coproprietari de fapt6. Sui heredes dobândeau succesiunea fie în calitate de

moştenitori legitimi (în virtutea legii) fie în calitate de instituiţi, dacă erau menţionaţi ca
atare în testament.
Aşa cum spuneam, în scopul promovării unor interese ale clasei dominante,
romanii au acordat sclavilor testamenti factio pasiva, astfel încât ei puteau figura ca
1 V. Di L ella Luigi, Querela inofficiosi testamenti. Contributto alto studio delta successione
necessaria, Napoli, 1972; A.E. G iffard, op. cit., p. 467.
2 Inst., 2.8. pr.
3 A rangio-Ruiz, Istitutioni de diritto romano, Napoli, 1949, p. 548; C. F adda, op. cit., I,
p. 101; v. J. Gaudemet, E. C hevreau, op. cit., p. 106; R obbe, I postumi nella succesione
testamentaria, Milano, 1937; N. Corodeanu, Testamentul în dreptul roman, Bucureşti, 1934, p. 322.
4 A.E. G iffard, op. cit., I, p. 467-471.
5 Inst. 2.19, pr.; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 507-508; VI. Hanga, op. cit., p. 338.
6 GAIUS, 2.157 (Quia domestici heredes sunt et vivo quoqueparente quodam modo domini existimantur).
159
moştenitori în testament. Avem în vedere instituirea sclavului propriu, instituţie în
soţită de o clauză de eliberare a acestuia. Nici sclavii nu puteau repudia moştenirea,
căci altminteri instituirea lor n-ar mai fi avut vreun sens. Sclavii instituiţi veneau,
conform statutului lor juridic, numai la succesiunea testamentară şi purtau numele
de moştenitori necesari (heredes necesarii)'.
Constatăm că atât heredes sui et necesarii, cât şi heredes necesarii nu puteau
repudia moştenirea, dar nici nu era nevoie să-şi manifeste în vreo formă oarecare
voinţa de a o accepta, întrucât le revenea de drept.
A treia categorie de succesori, din punct de vedere al dobândirii moştenirii, o

formau heredes extranei sau voluntarii1 2. Aceşti moştenitori erau străini de persoana
defunctului, în sensul că până în momentul decesului nu s-au aflat sub puterea sa.
Rudele civile din a doua sau a treia categorie de agnaţi erau considerate, numai în
această materie desigur, ca străine de persoana defunctului.
Heredes extranei se numeau şi heredes voluntarii, în sensul că pentru a
dobândi moştenirea trebuia să-şi manifeste într-o anumită formă voinţa de a o ac
IC
cepta. Ei nu erau moştenitori de drept, spre deosebire de primele două categorii
menţionate mai sus, astfel încât erau liberi fie să accepte fie să repudieze succesiunea3.
§ 2. ACCEPTAREA MOŞTENIRII
EM
150. Acceptarea moştenirii sau aditio hereditatis se realizează potrivit drep
tului civil în trei moduri: cretio, pro herede gesdo şi nuda voluntas4
AD
Credo este un mod solemn de acceptare a moştenirii şi se realizează printr-o

declaraţie făcută în faţa martorilor: Quod me Octavius testamento suo heredem
instituit eam hereditatem adeo cernoque5. (Pentru că Octavius m-a instituit moş
AC
tenitor în testamentul său, accept această moştenire).

Testatorul poate impune moştenitorului să accepte moştenirea în această
formă. Atunci când testatorul dispune ca succesorul să fie dezmoştenit dacă nu se
Z
pronunţă într-un anumit interval de timp, credo se numeşte perfecta.

Pro herede gestio este actul din care rezultă că heredele acceptă moştenirea,
U
deşi nu se pronunţă expres în acest sens. Astfel este cazul moştenitorului care în
străinează un bun aparţinând succesiunii. Actul de înstrăinare ne arată că heredele a
înţeles să accepte succesiunea în mod tacit6.
Nuda voluntas este o declaraţie de acceptare expresă, dar nesolemnă.
1 Gaius, 2.153; U lpian, Reg., 22.12; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 507; A. Guarino, Studia et
documenta historiae et iuris, Roma, 10, 1944, p. 240.
2 Gaius, 2.161.
3 G aius, 2.162.
4 LEVY-BRUHL, Revue historique de droit franqais et etranger, 1914, p. 519.
5 Gaius, 2.166; Gaius, 2.164; J. Gaudemet, E. C hevreau, op. cit., p. 112; B esnier, Revue
historique de droit franqais et etranger, 1931, p. 324; V l . Hanga, M. JACOTĂ, op. cit., p. 251.
6 G aius, 2.167; ULPIAN, Reg., 22.26; S. SOLAZZI, Studia et documenta historiae et iuris, 3, 1937,
p. 452.
160
Faţă de avantajele pe care le prezintă, acest mod de acceptare a moştenirii s-a
generalizat1.
§ 3. CONDIŢIILE ACCEPTĂRII MOŞTENIRII12

151. întrucât acceptarea moştenirii poate aduce heredelui nu numai foloase ma
teriale, ci şi datorii, s-a dispus că numai cel ce are capacitatea de a se obliga poate
face o declaraţie de acceptare. Astfel, fii de familie sau sclavii instituiţi nu puteau
accepta moştenirea fără autorizaţia şefului familiei (iussu patris sive domini), căci
aşa cum spuneam în altă parte, fiii de familie şi sclavii nu puteau încheia acte

generatoare de obligaţii pentru pater familias. Ori în cazul de faţă, prin acceptarea
moştenirii de către fiu sau de către sclav, pater familias devenea debitor faţă de
creditorii defunctului.
152. Pentru ca cel instituit să poată accepta moştenirea, mai era necesar să aibă
ius capiendi sau dreptul de a culege o moştenire. Ins capiendi a fost creat de către
IC
August prin legile Iulia şi Papia Poppaea3. Prin dispoziţiile cunoscute sub numele
de pars nuptiaria s-a dispus că femeile între 20 şi 50 de ani şi bărbaţii între 25 şi 60
de ani trebuie să trăiască în regimul căsătoriei. EM
Prin alte dispoziţii, numite pars caducaria, s-a introdus incapacitatea totală sau
parţială de a dobândi o moştenire, după cum cei instituiţi erau necăsătoriţi (celibes)
sau erau căsătoriţi, dar nu aveau copii (orbi). Aşadar, celibatarii nu puteau primi
AD
nimic, iar cei fără copii primeau jumătate din partea care le-ar fi revenit. Partea ne
dobândită revenea celor instituiţi în acelaşi testament şi care aveau copii, iar dacă
nu existau asemenea moştenitori, partea caducă, sau după caz, întreaga moştenire,
AC
revenea statului.
Dispoziţiile celor două legi, cunoscute şi sub numele de legi caducare, au fost
adoptate în scopul de a-i determina pe cetăţeni să trăiască în regimul căsătoriei,
precum şi în scopul de a stimula natalitatea. Dispoziţiile lor sunt un simptom al
Z
decadenţei societăţii romane, a cărei vitalitate s-a întemeiat secole de-a rândul pe
U
regimul extrem de sever al vieţii de familie. Factorii multipli, greu de identificat în

condiţiile extinderii hotarelor statului, precum şi a relaţiilor cu nenumărate
popoare, ale îndepărtării romanilor de practica sănătoasă a muncii fizice o dată cu
1 Gaius, 2, 167-169; A.E. G iffard, op. cit., p. 476; B. B iondi, Studi în onore di Siro Solazzi,
Napoli, 1948, p. 67. S-au creat anumite procedee speciale pentru a-1 determina pe moştenitor să se
pronunţe într-un termen cât mai scurt, socotit din momentul deschiderii moştenirii; v. C.S t .
T omulescu, Contribuţiuni la studiul dreptului roman, Buzău, 1937, p. 38; F r . Gennaro, Usucapio
pro herede. Contributo allo studio dell’antica hereditas, Napoli, 1965; A. MlNCULESCU, Usucapio
lucrativa pro herede, Bucureşti, 1932; P. COLLINET, Les variations del usucapion „pro herede" avant
Hadrien, Palermo, 1935.
2 Gaius, 2.157; D. 28.2.2; v. L a P ira, La successione hereditaire, Florenţa, 1930; A.E.
Giffard, op. cit., p. 280.
3 Gaius, 2.286; Tacit, 3.28; I. B esnier, Droits de l ’antiquite et sociologie juridique, Paris,
1959, p. 25.
161
sporirea numărului sclavilor, au condus la decăderea modului de viaţă propriu ve
chilor romani, în cadrul căruia locul central a revenit familiei.
§ 4. EFECTELE ACCEPTĂRII MOŞTENIRII

153. Prin acceptarea moştenirii se produce confuziunea dintre patrimoniul de
functului şi cel al heredelui, întrucât este vorba de o dobândire per universitatem1.
O primă consecinţă a confuziunii patrimoniilor este aceea că moştenitorul
răspunde de toate datoriile defunctului, chiar dacă aceste datorii depăşesc activul
succesoral (ultra vires hereditatis)1 2.34 în scopul de a-i proteja pe moştenitori (este

vorba despre moştenitorii necesari, întrucât moştenitorii voluntari nu puteau fi
obligaţi să primească o moştenire încărcată de datorii), pretorul a creat ius
abstinendr' (dreptul de a se abţine), în virtutea căruia herezii nu mai puteau fi siliţi
să-i plătească pe creditorii defunctului dincolo de limitele activului succesoral.
Justinian a creat beneficium inventării4 (beneficiul de inventar), în baza căruia
moştenitorul care face un inventar al bunurilor succesorale va răspunde faţă de
IC
creditorii defunctului numai în limita activului succesoral (intra vires hereditatis).
Pe de altă parte, confuziunea patrimoniilor poate afecta şi interesele credito
EM
rilor defunctului. Astfel, în cazul heredelui insolvabil, după contopirea celor două
patrimonii, creditorii defunctului se văd în situaţia de a veni în concurs cu creditorii
moştenitorului şi de a nu mai putea să-şi valorifice în întregime drepturile de cre
anţă. De data aceasta, venind în sprijinul creditorilor defunctului, pretorul le-a dat
AD
posibilitatea să ceară o separatio bonorum5 (separarea bunurilor defunctului de cele

ale moştenitorilor), aşa încât nu mai riscă să vină în concurs cu creditorii moşteni
torului şi îşi valorifică drepturile de creanţă din activul succesoral, înaintea altor
AC
creditori.
Un alt efect al acceptării este dobândirea dreptului de proprietate asupra bunu
rilor succesorale de către moştenitor. Dacă sunt mai mulţi moştenitori (comoşteni-
tori) se pune problema raporturilor juridice dintre ei. Cât priveşte creanţele şi dato
Z
riile provenite de la defunct, acestea se divid de drept între moştenitori6. în privinţa

U
bunurilor corporale însă, comoştenitorii se află într-o stare de indiviziune. Cu alte
1 D. 50.17.62 (Heredes nihil aliud est quam successio in universum ju s quod deffunctus
habuerit); P. BONFANTE, Corso di diritto romano, VI, p. 199.
2 A. E smein , Nouvelle revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1887, p. 48.
3 Gaius, 2.158.
4 C. 6.30.322. Această reformă a lui Justinian a fost precedată de unele măsuri ale pretorului sau
ale unor împăraţi ca Hadrian sau Gordian.
5 Gaius, 2.158; S. Solazzi, Bulletino dell'lstituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”, 13,
1900, p. 247.
6 XII. T., 5.9; Cicero, De orat., 1.56.237; A ulu G elliu, 1.9.12; P. Collinet, N icolau, Revue
historique de droit franqais et etranger, 1934, p. 96; v. R. M onier, Les nouveaux fragments de Gaius,
1933; Arangio-Ruiz, Bulletino dell’lstituto di diritto romano „Vittorio Scialoja", Milano, 1935;
A.E. GlFFARD, Revue historique de droit francais et etranger, Paris, 1932; J. GAUDEMENT, Revue
historique de droit franqais et etranger, Paris, 1937.
162
cuvinte, fiecare moştenitor ştie care este partea ideală ce îi revine din moştenire,
dar această parte nu este determinată în mod concret. Părţile puteau pune capăt
stării de indiviziune fie în baza unei înţelegeri, fie prin intentarea acţiunii familiae
hercisundae.
Collatio bonorum (raportul bunurilor) este un alt efect al acceptării. Moşteni
torii sunt obligaţi, în virtutea acestui efect al acceptării, să aducă la masa succeso
rală toate bunurile pe care le-au primit, fiecare în parte, în timpul vieţii lui pater
familias. Avem în vedere bunurile dotale sau bunurile donate de către pater
familias unui descendent. Pretorul a introdus şi collatio emancipaţi, silindu-1 pe

emancipat să aducă la masa succesorală toate bunurile dobândite în calitate de per
soană sui iuris. Această măsură se întemeiază pe faptul că cel emancipat a dobândit
pentru sine, iar fiii rămaşi sub puterea părintească au dobândit pentru pater fami
lias. Pretorul a apreciat că ar fi inechitabil ca fiul emancipat să dobândească o parte
egală cu cea a fraţilor săi rămaşi sub patria potestas, păstrând în acelaşi timp, pen
tru sine, achiziţiile pe care le-a făcut, astfel încât a introdus raportul bunurilor şi în
IC
cazul celui emancipat, deşi în acest caz se aduc la masa succesorală bunuri proprii
şi bunuri care au aparţinut în trecut lui pater familias.
§ 5. REPUDIEREA MOŞTENIRII
EM
154. Succesorii voluntari puteau accepta moştenirea după cum puteau şi să
renunţe la ea: is potest repudiare qui adquirere potest.
AD
Repudierea moştenirii se putea face printr-o simplă manifestare de voinţă.

în dreptul clasic, dacă moştenitorul nu se pronunţa într-un anumit termen
(avem în vedere situaţia în care se fixa un termen în vederea acceptării), tăcerea sa
AC
era interpretată ca o manifestare tacită de a repudia moştenirea.

Atunci când în acelaşi testament erau instituiţi mai mulţi moştenitori de acelaşi
rang şi nu existau substituiţi, repudierea succesiunii de către unul din ei avea ca
efect acrescământul (ius adcrescendi). Acelaşi efect se producea şi în cazul repudi
Z
erii succesiunii de către unul din moştenitorii ab infestat'. în virtutea acrescământu-

U
lui, partea persoanei care a renunţat la moştenire revenea celor care au acceptat-o.
Acrescământul se producea de drept, în sensul că dreptul celor care au acceptat
moştenirea se extinde automat asupra părţii neacceptate.
Dacă testatorul instituia un singur moştenitor şi acesta renunţa la moştenire,
venea la succesiune substituitul, iar în lipsa substituitului se deschidea succesiunea
legală12. Dacă nu existau nici succesori legali, moştenirea revenea statului, în con
formitate cu dispoziţiile legilor caducare3.
1 A.E. G iffard, op. cit., p. 496; Machelard, Nouvelle revue historique de droit frangais et
etranger, Paris, 1, 411; J. Gaudemet, Etudes offertes a Jean Macqueron, Aix en Province, p. 341;
V l . H anga, op. cit., p. 25.
2 S. P erozzi, Istituzioni di diritto romano, II, Milano, 1928, p. 560.
3 Gaius, 2.286.
163
Capitolul VI
SANCŢIUNEA MOŞTENIRII
§ 1. SANCŢIUNEA MOŞTENIRII CIVILE
155. Moştenitorul civil îşi valorifică dreptul de succesiune prin intermediul pe-
tiţiunii de hereditate (hereditatis petitio)1. Acţiunea va fi intentată de către moşteni
tor împotriva celui ce exercită o stăpânire de fapt asupra succesiunii.
Hereditatis petitio este o acţiune generală, având ca obiect întreaga moştenire,

compusă atât din res corporates, cât şi din res incorporates. Spre deosebire de ac
ţiunea în revendicare, ce poartă asupra unui lucru determinat, petiţiunea de hereditate
are un caracter universal12. Ea mai prezintă şi alte avantaje faţă de acţiunea în
revendicare: astfel, reclamantul trebuie să facă numai dovada calităţii sale de moşte
nitor civil, nefiind obligat să dovedească şi faptul că defunctul a fost proprietarul
bunurilor lăsate moştenire, iar, pe de altă parte, întrucât, datorită caracterului univer
IC
sal al acţiunii, soarta tuturor bunurilor era decisă printr-o singură sentinţă, pârâtul nu
era nevoit să facă faţă mai multor procese.
EM
Pentru intentarea petiţiunii de hereditate erau necesare anumite condiţii34: recla
mantul să dovedească titlul său de moştenitor civil şi să nu posede, iar pârâtul să
posede bunurile succesorale fie pro herede, situaţie în care cu bună-credinţă se
consideră moştenitor, fie pro possessore, situaţia în care ştie că nu este moştenitor, dar
AD
opune reclamantului calitatea sa de posesor. Ca şi la acţiunea în revendicare, posesorii

fictivi (qui doto desiit possidere şi qui liti se obtulit) pot fi urmăriţi injustiţie de către
moştenitor, acţiunea împotriva lor fiind dată cu titlu de pedeapsă. Potrivit senatuscon-
AC
sultului Juventian, reaua-credinţă ţine loc de posesiune (dolus pro possessione estfi.
Acelaşi senatusconsult precizează condiţiile în care urmează a fi restituită moştenirea
de către posesorul (pârâtul) de bună-credinţă, precum şi de către cel de rea-credinţă.
Astfel, posesorul de bună-credinţă răspunde numai în măsura în care s-a îmbogăţit pe
Z
seama succesiunii, câtă vreme cel de rea-credinţă răspunde pentru tot ce lipseşte din
succesiune, indiferent de cauzele ce au dus la diminuarea valorii sale.
U
1 G. L ongo, Revista italiana per le scienze giuridiche, Milano, 1929, L'hereditatis petitio;
Ch . Appleton, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1930, p. 1; Jobbe Duval, Revue
historique de droit franqais et etranger, Paris, 1907, p. 757; J. G audemet, E. C hevreau, op. cit., p.
119; V l . H anga, op. cit., p. 342.
2 Gaius, 4. 133.
3 Gaius, 4. 133; D. 5.3.13.14; D. 5.3.13.15; Ch . Appleton, Nouvelle revue historique de droit
franqais et etranger, Paris, 1930, p. I l l ; Di Marzo, StudisenesiperL. Moriani, 1905, 2, p. 23; Messina-
V itrafto, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", 20, p. 230; Arangio-Ruiz, Rivista
italiana per la scienze giuridiche, Milano, 52,1913, p. 223; B. Biondi, Judicia bonae jidei, I, p. 242.
4 D. 5.3.20.6; G. P etot, Etudes d'histoire juridique offertes ă P.F. Girard, 1912, p. 21;
F linaux, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1923, p. 82; S. P erozzi, Bulletino
d ell’Istituto di diritto romano ,.Vittorio Scialoja", Milano, 29, 1916, p. 217; M. J. G. Garrido, op.
cit., p. 599.
164
§ 2. SANCŢIUNEA MOŞTENIRII PRETORIENE
156. Moştenirea pretoriană (bonorum possessio) era sancţionată prin inter
dictul quorum bonorum1. La cererea reclamantului, pretorul îi acorda bonorum pos
sessio (calitatea de moştenitor pretorian) fără a verifica dacă întruneşte condiţiile
cerute pentru recunoaşterea acestei calităţi. Pe de altă parte, recunoaşterea calităţii
de moştenitor pretorian nu are ca efect punerea reclamantului în posesia bunurilor
succesorale. Moştenitorul pretorian va intra în posesia bunurilor moştenirii numai
în momentul în care pretorul va fi eliberat interdictul quorum bonorum (interdict cu
privire la bunurile succesorale). Cu ocazia eliberării acestui interdict, pretorul va

verifica dacă reclamantul întruneşte cu adevărat condiţiile cerute pentru a fi moşte
nitor pretorian.
Sancţiunea moştenirii pretoriene este inferioară celei civile, întrucât, pe de o
parte, interdictul quorum bonorum duce numai la dobândirea lucrurilor corporale,
nu şi la dobândirea drepturilor de creanţă (res incorporales), iar, pe de altă parte,
nu este eficace împotriva oricărui adversar.
IC
Mai târziu, în vederea înlăturării acestor neajunsuri, pretorul a dat moştenito
rului pretorian acţiunile pe care defunctul le avusese împotriva debitorilor săi, acţi
uni în formula cărora figura ficţiunea că reclamantul este moştenitor civil12.
EM
Capitolul VII
AD
LEGATE ŞI FIDEICOMISE
§ 1. LEGATE
AC
157. Definiţie. Legatul este o dispoziţie formulată în termeni imperativi şi

solemni, grevând pe cel instituit moştenitor, prin care testatorul dispune de anumite
bunuri individual determinate în profitul unei persoane numită legatar3.
Z
Rezultă din această definiţie că legatul trebuie să fie cuprins într-un testament,
că trebuie formulat în termeni imperativi şi solemni, că apasă asupra heredelui tes
U
tamentar, că are ca obiect, în principiu, bunuri individual determinate şi că este

făcut cu scopul de a-1 gratifica pe legatar4.
158. Condiţiile de formă ale legatului. Aşa cum spuneam, legatul trebuie să
figureze într-un testament imediat după instituirea de moştenitor
1 Gaius, 4.144; Inst. 4.15.3; O. Lenel, Melanges Girard, 11, 1912, p. 63; A. E. Giffard, op. cit., p.
506; A rangio-Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1949, p. 563; Br . SCHMIDLIN, op. cit., p. 312.
2 Gaius, 4.34; D. 37.1.3. pr; A.E. G iffard, op. cit., p. 507.
3 Inst., 2.20.2; v. Messina-Vitrano, L 'elemento della liberalita e la natura del legato, Palermo,
1914; C. Fadda, D ell’origine del legaţi (Per 18 centario dell’Universita di Bologna), 1890, p. 163;
C. M aschi, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „Vittoria Scialoja”, Milano, 21, 1908, p. 5;
B. B iondi, Novissimo digesto italiano, Torino, 9, 1963, p. 597; V l . Hanga, op. cit., p. 338.
4 v. C. Maschi, Interpretazioni dei legaţi, Milano, 1938; A. Guaripo, Studia et documenta
historiae et iuris, Roma, 10, 1944, p. 317; B. Biondi, Novissimo digesto italiano, Torino, 3, 1959,
p. 40; Arangio-Ruiz, op. cit., p. 564.
165
De asemenea, legatul trebuie formulat în termeni imperativi şi solemni. Faţă de
cuvintele solemne utilizate, dreptul civil roman cunoaşte patru forme de legate: primele
două, legatul per vindicationem şi legatul per damnationem sunt cunoscute încă din drep
tul vechi, iar legatele per praeceptionem şi sinendi modo au apărut în epoca clasică.
Legatul per vindicationem1. Prin această formă de legat, testatorul transmite
direct legatarului proprietatea asupra unui bun determinat: dau şi leg lui Titius pe
sclavul Stichus (Titio hominem Stichum do lego).
în acest caz, numele moştenitorului nu figura în legat, întrucât între moştenitor
şi legatar nu se stabilea un raport juridic.

Testatorul putea dispune prin legatul per vindicationem numai de acele bunuri
pe care le stăpânea cu titlu de proprietar quiritar.
Legatul per damnationem12 este dispoziţia prin care testatorul îl obligă pe
heredele testamentar să transmită legatarului proprietatea asupra unui lucru: heredele
meu să fie obligat să dea lui Titius pe sclavul Stichus (heres meus Stichum servum
Titio dare damnas esto). în virtutea acestui act, legatarul nu mai dobândeşte direct
IC
dreptul de proprietate, ca în cazul precedent, el are numai dreptul de a cere heredelui
să-i transmită proprietatea asupra bunului legat. între herede şi legatar se stabileşte un
raport juridic, în temeiul căruia heredele poate fi silit să execute legatul.
EM
în epoca clasică, prin senatusconsultul neronian, s-a prevăzut că legatul per
vindicationem nul datorită încălcării unor condiţii de formă sau de fond, să fie so
cotit valabil ca legat per damnationem3. Jurisprudenţa a făcut un pas mai departe şi
AD
a decis că un legat per vindicationem valabil poate fi considerat valabil şi ca legat

per damnationem. Pe această cale, beneficiarul unui legat per vindicationem
dobândea posibilitatea de a se socoti, după cum dorea, fie ca legatar per vindica
AC
tionem, fie ca legatar per damnationem. Această interpretare a jurisconsulţilor a

produs anumite consecinţe pe planul sancţiunii legatelor4.
Legatul per praeceptionem5 sau prin luare mai înainte îmbracă următoarea
formă: Titius să ia mai înainte pe sclavul Stichus (Titius hominem Stichum praecipito).
Z
în virtutea acestui legat, unul dintre herezii testamentari, care era în acelaşi
U
timp şi legatar, avea dreptul de a intra în stăpânirea bunului legat înainte de împăr
ţirea moştenirii. Prin asemenea legate, testatorul putea favoriza pe unul dintre
moştenitori.
1 Gaius, 2.200; Arangio-Ruiz, op. cit., p. 197; Gaius, 2.194 (Ideo autem per vin dicationem legatum
appellatur quia post aditam hereditatem statim ex iure quiritium res legatarii fit); U lpian, Reg., 24.7;
M. J. G. Garrido, op. cit., p. 552-553.
2 Gaius, 2.201; U lpian, Reg., 24.4; J. G audemet, E. Chevreau, op. cit., p. 107; M. J. G.
Garrido, op. cit.,p. 553-554; V. Voci, Studia et documenta historiae et iuris Roma, 1,1935, p. 48.
3 Gaius, 2.197; Gaius, 2.212: U lpian, Reg., 24.11; A.E. Giffard, Revue historique de droit
frangais et etranger, Paris, 1936, p. 769; R. MONIER, Manuel elementaire de droit romain, I, Paris, 1945,
p. 522; v. Paiget, Le SC Neronien, Laussane, 1936; Segre, Studi in onore di Vittorio Scialoja, 1, p. 241.
4 Gaius, 2.213; Gerardin, Nouvelle revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1887, p. 714.
5 G aius, 2.216; A rangio-Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 567; G. G rosso,
Rivista internazionale di diritto romano e antico, Napoli, 14, 1963, p. 284.
166
Iată deci că una din funcţiile originare ale testamentului a fost aceea de a
asigura distribuirea bunurilor testatorului conform voinţei acestuia, încălcându-se
regula egalităţii între moştenitori, proprie succesiunii ab infestat1.
Legatul sinendi modo12 creează heredelui testamentar obligaţia de a nu-1 îm
piedica pe legatar să intre în stăpânirea unui lucru, potrivit formulei: heredele meu
să fie obligat să permită lui Titius să ia cu el pe sclavul Stichus şi să-i aparţină
(heres mens damnas esto sinere Titium hominem Stichum sumere sibique habere).
Spre deosebire de legatul per damnationem, unde heredele avea obligaţia de a
îndeplini o anumită prestaţiune, în cazul legatului sinendi modo legatarul are numai

obligaţia de a nu împiedica executarea legatului.
159. Condiţiile de fond ale legatului. în primul rând, legatarul trebuia să aibă
testamentifactio pasiva3. Cel lipsit de capacitatea necesară nu putea dobândi un legat.
Legatul apăsa asupra moştenitorului. Drept urmare, cu excepţia legatului per
praeceptionem, unde legatarul era el însuşi moştenitor, în cazul celorlalte legate,
heredele testamentar pierdea anumite bunuri din moştenire în profitul legatarilor.
IC
Potrivit Legii celor XII Table, libertatea de a dispune prin legat a testatorului era
nelimitată4. Nimic nu-1 împiedica pe testator să favorizeze pe unul din moştenitori
EM
prin intermediul legatelor5. Mai târziu, îndepărtându-se de la funcţia originară a
legatului (favorizarea unuia dintre moştenitori), testatorul începe să dispună prin
legat chiar şi în favoarea unor străini. Datorită acestui fapt, spre sfârşitul epocii ve
AD
chi, moştenitorii sunt tentaţi tot mai mult să repudieze moştenirile grevate de legate
mari, ceea ce nu era în interesul creditorilor (avem în vedere creditorii defunctului).6
Faţă de asemenea practici, contrare intereselor creditorilor, spre sfârşitul epocii
vechi au fost adoptate trei legi succesive prin care s-a limitat libertatea de a dispune
AC
prin legat.
Prin legea Furia testamentaria s-a interzis ca legatul să aibă ca obiect un lu
cru în valoare mai mare de 1 000 aşi7.
Z
Legea Voconia, între alte dispoziţii, prevede că legatarul nu poate primi mai
U
mult decât heredele8.

Dispoziţiile acestor două legi nu s-au dovedit a fi eficiente, întrucât testatorul
putea lăsa mai multe legate de câte 1 000 aşi, după cum putea să lase un număr de
1 Gaius, 3.14.
2 Gaius 2.209; U lpian, Reg., 24.5.10; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 108; A. E.
G iffard, Precis de droit romain, Paris, 1946, p. 511; C. F errini, Bulletino dell ’I stituto di diritto
romano „ Vittorio Scialoja ", Milano, 8, 1895, p. 1.
3 Gaius, 2.245; Ulpian, Reg., 24.22
4 XII.T.,5.3; G aius, 2.224.
5 C.St. Tomulescu, Contribufiuni la studiul dreptului roman, Buzău, 1937, p. 34.
6 Gaius, 2.225; G. L ongo, Novissimo digesto italiano, Torino, 9, 1963, p. 809; P.F. Girard,
op. cit., p. 970.
7 Gaius, 2.225; U lpian, Reg., 1.2; P.F. G irrard, op. cit., p. 970.
8 Gaius, 2.226; A ulu Gelliu, 6.13; G. Longo, Novissimo digesto italiano, Torino, 9, 1963, p. 625.
167
legate mai mici decât partea heredelui, astfel încât, practic, situaţia acestuia din
urma nu se îmbunătăţea cu nimic.
în scopul de a se preveni asemenea practici, în anul 40 î.Hr. a fost adoptată
legea Falcidia, prin care s-a prevăzut că heredele are dreptul la un sfert din
moştenirea ce i s-ar fi cuvenit potrivit succesiunii legale1.
Cea de-a treia condiţie de fond a legatului este exprimată în regula catoniană1
23.
Potrivit acesteia, legatul este valabil numai dacă poate fi executat în momentul în
tocmirii testamentului. Chiar dacă în intervalul de timp cuprins între facerea testa
mentului şi moartea testatorului intervin anumite împrejurări de natură să ducă la
posibilitatea executării legatului care era nul în momentul facerii testamentului,

acesta, potrivit regulii catoniene, rămâne totuşi nul.
160. Sancţiunea legatului. Aşa cum arătam, în cazul legatului per vindicatio-
nem legatarul devine proprietar în momentul morţii testatorului, astfel încât poate
intenta acţiunea în revendicare (rei vindicatio), de unde şi numele legatului (per
vindicationem)2.
IC
Legatul per damnationem şi legatul sinendi modo erau sancţionate prin actio
ex testamento4. Precizăm că însă, în virtutea inovaţiei jurisprudenţei, legatarul per
EM
vindicationem putea alege între acţiunea în revendicare şi acţiunea ex testamento,
întrucât, aşa cum ne amintim, un legat per vindicationem valabil poate fi considerat
valabil şi ca legat per damnationem5.
AD
în fine, legatul per praeceptionem era sancţionat prin actio familiae herciscundae6,
căci, aşa cum s-a văzut, în acest caz legatarul este în acelaşi timp şi herede testamentar
şi, în această calitate, are dreptul de a cere împărţirea patrimoniului moştenit.
AC
§ 2. FIDEICOMISE
161. Fideicomisul este actul de ultimă voinţă prin care o anumită persoană
(disponent) roagă pe o altă persoană (fiduciar) să transmită cuiva (fideicomisar) un
Z
anumit lucru sau chiar o parte din moştenire7.

U
1 G aius, 2.227; U lpian, Reg., 24.24; v. V. Mannino, II calcolo delta „quarta hereditatis” e la
volonta del testatore, Casa Editrice Dott. Eugenio Jovene, Napoli, 1989, p. 20-26; B. F ranco,
Richerche sulla Lex Falcidia de legatis, Napoli, 1948; ARANGIO-Ruiz, op. cit., p. 572; V. Scialoja,
Bulletino dell’Istituto di diritto romano,, V. Scialoja", 32, 1922, p. 273.
2 GAIUS, 2.224; D. 34.7.1. pr.; Ch . Appleton, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris,
1931, p. 19; H ofmann-P sani, Rassegna di diritto romano, Napoli, 2, 1956, p. 18; A.E. G iffard,
op. cit., p. 515.
3 Gaius, 2.149.
4 Gaius, 2.197; B. B iondi, Studia et documenta historiae et iuris, 19, 1949, p. 273; P.F. Girard,
op. cit., p. 868.
5 Gaius, 2.197; U lpian, Reg., 24.11a; Girardin, Nouvelle revue de droit frangais et etranger,
Paris, 1887, p. 714; G. Grosso, Studi in onore di Ugo Paoli, Firenze, 1855, p. 35.
6 G aius, 2.218.
7 U lpian, Reg., 24.25; Inst., 2.25; Inst., 2.25 pr.; C.6.4.32; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 567;
Arangio-Ruiz, op. cit., p. 549; V l . H anga, op. cit., p. 341.
168
Executarea fideicomisului cădea fie în sarcina moştenitorului, fie în sarcina
legatarului.
Apariţia acestei instituţii juridice trebuie văzută ca o reacţie împotriva for
malismului ce marca în epoca veche materia dreptului succesoral. într-adevăr, prin
intermediul fideicomisului, orice persoană putea dispune de bunurile sale fără a
respecta formele proprii testamentului sau legatului. Pe de altă parte, prin inter
mediul fideicomisul cei lipsiţi de testamenti factio pasiva puteau primi anumite
bunuri dintr-o moştenire1. Aşadar, fideicomisul se putea forma şi în afara testa
mentului, dar nimic nu-1 împiedica pe testator să introducă un fideicomis chiar în

testamentul său12.
162. Sancţiunea fideicomisului3. Până în epoca lui August, fideicomisul nu a
fost sancţionat juridiceşte, astfel încât îndeplinirea lui depindea de buna-credinţă
(fideicomisum) a fiduciarului. Este adevărat că, la origine, fiduciarul jura să execute
fideicomisul, dar acest jurăm ânt nu produce consecinţe pe plan juridic, ci numai pe
plan religios. Neexecutarea fideicomisului, înainte de împăratul August, putea duce
IC
şi la anumite consecinţe pe plan moral, întrucât cenzorul avea dreptul să-l declare
infam pe cel vinovat. EM
O dată cu sancţionarea fideicomisului de către August, în contextul dezvoltării
relaţiilor de schimb, precum şi a ideilor juridice, formalismul propriu dreptului
succesoral a căpătat o nouă lovitură, întrucât, prin utilizarea acestui nou instrument
juridic, toate condiţiile de formă ale testamentului sau ale legatului puteau fi eludate4.
AD
163. Fideicomisul de familie5. Prin intermediul fideicomisului de familie,

disponentul lăsa un bun fiduciarului, cu condiţia ca acesta din urmă să-l transmită
AC
urmaşilor săi. Astfel, romanii au găsit soluţia juridică pentru păstrarea bunurilor în
sânul familiei. Reţinem că, potrivit mecanismului fideicomisului de familie, bene
ficiarul (fideicomisarul), se transformă la rândul său în fiduciar.
în dreptul feudal, principiul ce stă la baza fideicomisului de familie a fost
Z
generalizat, îmbrăcând haina privilegiului primogeniturii. Totuşi el nu a dispărut

U
din practica juridică feudală, deoarece prin privilegiul primogeniturii nu se putea

asigura păstrarea bunurilor în familie dacă moştenitorul era risipitor. Aşa se explică
faptul că, în vechiul drept francez, substituţiunea fideicomisară s-a bucurat de o
largă aplicaţie.
164. Fideicomisul de ereditate. Spre deosebire de fideicomisul particular, ce
avea ca obiect bunuri individuale, fideicomisul de ereditate purta asupra unei părţi
1 Gaius, 2.286; Gaius spune că fideicomisul a fost creat ca o favoare pentru peregrini, întrucât
peregrinii care nu aveau ius commercii nu aveau nici testamenti factio pasiva, instituiau un cetăţean
roman cu sarcina de a transmite anumite bunuri unui peregrin.
2 Gaius, 2.271.
3 Inst., 2.23.1; L emercier, Revue historique de droitfranqais et etranger, Paris, 1935, p. 44.
4 G aius, 2.285; Gaius, 2.275 şi 286.
5 D. 31.69.3.
169
din moştenire sau chiar asupra întregii moşteniri. Fideicomisul de ereditate a dat
naştere unor complicaţii, întrucât moştenitorul în sarcina căruia stătea executarea
fideicomisului trebuia să plătească datoriile succesorale, deşi nu primea decât o
parte din moştenire sau chiar nimic. în scopul reglementării raporturilor dintre
moştenitor şi fideicomisar s-au introdus prin senatusconsultele Trebelian şi Paga-
sian unele reguli noi1.
în epoca lui Justinian, cele mai importante dispoziţii privind materia legatelor
şi a fideicomiselor au fost unificate. Aceasta reformă a fost precedată de măsuri
succesive prin care s-au modificat condiţiile de fond şi de formă ale legatelor12.

IC
EM
AD
AC
Z
U
1 Gaius, 2.253 şi 259; U lpian, Reg., 24.16; Inst., 2.23.7; M. J. G. G arrido, op. cit., p. 569-570;
A.E. G iffard, op. cit., p. 522; I. CĂTUNEANU, op. cit., p. 580.
2 D .4.4.16.4; G. Grosso, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1, 1935, p. 83.
170
TITLUL IV
O B L IG A Ţ IU N I - P A R T E A G E N E R A L Ă
9
C a p it o l u l I
ORIGINEA, DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI
§ 1. ORIGINEA OBLIGAŢIEI

Noţiunea de obligaţie s-a format, pe baza unei îndelungate evoluţii, în procesul
de tranziţie de la societatea gentilică la societatea politică.
Cercetarea originii şi evoluţiei noţiunii de obligaţie prezintă un mare interes,
datorită, în primul rând, urmelor pe care etapele succesive prin care a trecut noţi
unea de obligaţie în procesul elaborării sale le-a lăsat asupra unor instituţii de mai
IC
târziu, precum şi asupra terminologiei juridice romane.
Formarea noţiunii de obligaţie prezintă, de asemenea, un mare interes pentru
EM
determinarea corespunzătoare a caracterului primelor obligaţiuni.
165. Conceptul de obligaţie, ajuns în stadiul perfectei elaborări, presupune un
raport juridic caracterizat printr-un înalt grad de abstractizare. La origine însă,
AD
obligaţia a fost o simplă legătură materială, fizică, legătură care s-a spiritualizat şi
s-a juridicizat într-un îndelungat şi complex proces de evoluţie, a cărui reconsti
tuire, în mod firesc, a dat naştere unor controverse1.
AC
Anumiţi cercetători au afirmat că originile obligaţiei trebuie căutate în obiceiu

rile unor popoare primitive12. Conform acestei teorii, raportul obligaţional şi-ar avea
punctul de plecare în sentimentul de nedreptate, născut din faptul că o persoană a
primit un lucru fără a da ceva în schimb.
Z
Intr-adevăr, s-a observat la unele triburi, cu ocazia anumitor ceremonii, că un

U
grup (clan, familie) face daruri altui grup. Acest din urmă grup are, la rândul său,
obligaţia de a face daruri similare. Credem că această explicaţie este superficială,
întrucât nu ştim ca romanii primitivi să fi practicat asemenea obiceiuri. Pe de altă
parte, practica acestor daruri este lipsită de un acord prealabil şi, ca atare, nu se
apropie de conceptul de obligaţie elaborat de către romani. în fine, acceptarea unei
1 v. A rangio-Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napolli, 1951; P. BONFANTE, Storia del diritto
romano, Milano, 1959; G. Cornil, Droit roman, Apergu historique romaine, Bruxelles, 1921; E d . Cuq,
Manuel des intitutions juridiques des Romains, Paris, 1928; A.E. GlFFARD, Manuel elementaire de droit
romain, Paris, 1929; R. M onier, Manuel de droit romain, Paris, 1948; D e W isscher, Les origines de
obligatio ex delicto, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1928; L evy-Bruhl, Quelques
problemes de tres ancien droit romain, Paris, 1934; V l . Haga, Tratat de drept privat roman, Bucureşti,
1978, p. 344 şi urm.
2 v. N. Corodeanu, Obligaţiunea romană, Bucureşti, note.
171
asemenea explicaţii echivalează cu minimalizarea rolului condiţiilor materiale de
existenţă în care s-a format noţiunea de obligaţie.
166. Alţi autori caută originea obligaţiei în raporturile dintre ginţi din epoca
anterioară fondării statului. Astfel, dacă o gintă era în vreun fel lezată de o altă gintă,
fie în colectiv, fie numai prin una din membrii săi, între cele două ginţi izbucnea o
stare de război. Leziunea suferită de către gintă o legitima să se răzbune. Aşadar,
potrivit concepţiei de mai sus, dreptul de răzbunare a dus la crearea unei stări de
aservire între ginţi, drept pe care romanii l-ar fi numit obligatio'. Deşi, în unele
privinţe, această teorie înfăţişează în mod corespunzător cadrul în care a apărut
obligaţiunea, pe fond ea întâmpină serioase obiecţii. Fără să tăgăduim că delictul

comis de un membru al ginţii angrena răspunderea întregului colectiv, nu putem totuşi
explica originea obligaţiei, rămânând la nivelul raporturilor colective dintre ginţi.
167. S-a mai susţinut că originea obligaţiei trebuie văzută în anumite practici
religioase sau magice123. în sprijinul acestei teorii este invocat argumentul unui anu
mit paralelism ce există la romani între terminologia juridică şi cea religioasă. Aşa,
IC
de pildă, cuvântul obligare era folosit uneori şi în sens religios (a se lega prin
votum f. Tot aşa Gaius ne vorbeşte despre întrebuinţarea jurământului în raporturile
EM
de patronat, când libertul promite serviciile sale patronului4. Gaius mai precizează
că acesta este singurul caz de obligaţie contractată prin jurământ. Pe de altă parte,
indiciile de care dispunem ne îndreptăţesc să admitem că primul acord de voinţă
generator de obligaţii a fost îmbrăcat într-o formă religioasă5. Se presupune că, la
AD
origine, mai întâi garantul, apoi şi debitorul foloseau verbul spondeo6, însoţit de un
jurământ, probabil pentru ca acest cuvânt era socotit a avea o virtute specială în a
atrage favoarea zeilor.
AC
Nu contestăm faptul că religia a jucat un rol important în viaţa popoarelor din

lumea antică şi că acest rol s-a manifestat şi pe plan juridic7. Recunoaştem şi faptul
că în anumite domenii, dreptul şi religia au avut organisme comune. Amintim în
acest sens numai faptul că primii jurisconsulţi ai Romei au fost chiar pontifii. Toate
Z
acestea însă nu îndreptăţesc susţinerea ideii că dreptul este un produs al religiei. Se

U
ştie că proprietarii de sclavi au recurs, în vederea atingerii scopurilor lor economice

şi politice, atât la instrumentul dreptului, cât şi la cel al religiei8. Dar normele
dreptului, ca şi normele religioase, sunt elemente ale suprastructurii generate de
condiţiile materiale de existenţă. Aşadar, determinarea instituţiilor juridice de către
1 v. S. P erozzi, Istituzioni di diritto romano, 11, Milano, 1928, şi La obligazione romane, 1903.
2 v. P. H uvelin, Magie et droit individuel, Paris, 1906.
3 D. 50.12.2.
4 Gaius, 3.96.
5 P. Huvelin , Cours elementaire de droit romain, II, Paris, p. 53; C.St. T omulescu, Drept
6 F estus, V. Spondere, Cosponsor.
7 G. Guarino, Studi in onore di Vicenzo Arangio-Ruiz, 1, 1963, p. 389; B. B iondi, idem, II,
p. 81; Orestano, Bidletino d el’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 46, 1939, p. 194.
8 C. M aschi, Revista di scienze giuridiche, Milano, 1, 1950, p. 226.
172
condiţiile materiale de existenţă este la fel de reală, indiferent dacă aceste instituţii
sunt sau nu îmbrăcate în formă religioasă. Ar fi fundamental greşit să vedem în re
ligie o parte componentă a suprastructurii, izvorul instituţiilor dreptului care la rân
dul său, este un element al suprastructurii societăţii.
168. Noi considerăm că noţiunea de obligaţie, ca şi alte instituţii sau idei ju
ridice, îşi are originea în obiceiurile nejuridice ale romanilor, generate de condiţiile
materiale proprii epocii de descompunere a orânduirii gentilice1.
a) Spuneam că în societatea gentilică, dacă o persoană era victima unui delict,
toţi membrii colectivităţii îi luau apărarea. Nu suntem în măsură să cunoaştem cum

funcţiona în mod concret obligaţia membrilor ginţii de a se apăra reciproc. Dar
aceste obiceiuri erau cunoscute de toate popoarele vechi, precum şi de unele
popoare ce se află încă la nivelul organizării gentilice.
b) Mai târziu, dreptul de răzbunare a victimei a fost înlocuit cu un alt sistem,
mai evoluat, potrivit căruia delincventul şi păgubaşul ajunge la o înţelegere12.
Despăgubirea lua locul răzbunării.
In acest stadiu de evoluţie al ideii de obligaţie, păgubaşul îl ţine totuşi pe
IC
delincvent în lanţuri până la plata efectivă a despăgubirii. Numai în felul acesta
victima delictului avea siguranţă că paguba va fi reparată.
EM
c) Intr-un stadiu mai avansat, păgubaşul consimte să-l elibereze pe delincvent
din lanţuri, încă înainte de procurarea valorii ce constituie obiectul despăgubirii, cu
condiţia ca delincventul să lase în locul său un gaj3. Este vorba de un gaj viu, un
ostatic, care devine obiectul răzbunării victimei dacă delincventul nu-şi respectă
AD
promisiunea de a plăti despăgubirea.

Eliberarea din lanţuri a delincventului şi înlocuirea sa cu un gaj viu dă naştere
unei situaţii noi, în care cel ce face promisiunea încetează să mai fie obiectul răz
AC
bunării victimei, întrucât ostaticul dobândeşte această calitate, cu toate că nu a

promis nimic. în această etapă primitivă, obligaţia este formată din două elemente:
datoria, care reprezintă situaţia delincventului, şi răspunderea, care înfăţişează
situaţia garantului4.
Z
Distincţia dintre datorie şi răspundere a lăsat urme puternice în dreptul roman.

U
Astfel, spre exemplu, intervenţia garanţilor îl liberează pe cel ce a făcut o promisi

une sau este considerat debitor. Tot aşa, cel chemat în judecată poate fi eliberat prin
intervenţia unui vindex, care, la început, era ostatic5.
1 F. DE V isscher, Revue historique de droit francais et etranger, Paris, 1928, p. 355; v. J.

M aillet, Schuld et H aftung, Aix, 1944.
2 Din momentul în care victima renunţă la răzbunare ajungând la o înţelegere cu delincventul,
pentru ca acesta să-i facă în viitor o prestaţie, suntem pe terenul în care se prefigurează ideea de
obligaţie. Alternativa între răzbunare şi plata unei despăgubiri, în cadrul compoziţiunii voluntare, este
consacrată în dispoziţiile legii celor XII Table: Si membrum rupsit, ni cum eo pacit talio esto (1st., 4.4.7).
3 G. Hubrecht, Manuel de droit romain. Les obligations, Paris, 1943, p. 5; Ourliac de
M alafosse, Droit romain et ancien droit des obligations, Themis, 1957, p. 4.
4 v. J. M ailet, op. cit.; v. C.ST. TOMULESCU, Sulla form a dei iusiurandum liberti, Bruxelles,
1968, şi Nexum bei Cicero, Napoli, 1966.
5 Si quis eius personam defendit et si dum, in ius venitur, de se transactum fuerit (cine e chemat
în judecată e eliberat în două cazuri: dacă cineva îl apără personal şi dacă s-au învoit pe drum),
173
d) într-o fază nouă, între garant şi păgubaş intervine o înţelegere, în care tre
buie să vedem cea dintâi obligaţie contractuală. Potrivit acestei înţelegeri, garantul
se obligă să plătească păgubaşului, în cazul refuzului delincventului. în acest sta
diu, garantul nu mai este ţinut în lanţuri, legătura materială fiind înlocuită cu una
juridică (obligaţia)1.
e) Cu timpul, s-a admis ca delincventul să devină garant pentru promisiunea
sa. Din moment ce garantul nu mai era ţinut în lanţuri, nimic nu se opunea ca de
lincventul să devină propriul său garant, asumându-şi răspunderea pentru plata
datoriei. O dată cu acest pas, constatăm că cele două elemente ale obligaţiei (dato
ria şi răspunderea) se întrunesc asupra persoanei delincventului*12.

f) La un moment dat, s-a considerat a fi de prisos ca delincventul să apară ca
propriul său garant. Delincventul se obligă direct, astfel încât cele două elemente ale
obligaţiei se contopesc. Din momentul în care delincventul se obligă direct, procesul
de formare a noţiuni de obligaţie s-a încheiat. Ca efect al înţelegerii intervenite,
păgubaşul apare în calitate de creditor, iar delincventul în calitate de debitor.
Revăzând întreaga evoluţie a procesului de elaborare a obligaţiei, constatăm
că, în toate fazele, elementul dominant a fost cel al răspunderii, întemeiat, la
IC
origine, pe constrângerea materială. Societatea gentilică a recurs la asemenea forme
de constrângere, întrucât numai ele erau de natură să constituie o garanţie autentică
EM
în acel stadiu de dezvoltare al ideilor şi instituţiilor.
La capătul acestei evoluţii, concepţia primitivă potrivit căreia obligaţia era vă
zută ca o stare de aservire fizică se transformă34. în stadiul final, obligaţia ne apare
ca un raport juridic în temeiul căruia creditorul are dreptul de a pretinde o prestaţie
AD
de la debitor. în vederea valorificării acestui drept, creditorul are posibilitatea de a

urmări patrimoniul debitorului.
AC
§ 2. DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI

169. Cunoaştem două definiţii celebre ale obligaţiei, prima atribuită lui Paul:
Obligationum substantia non in eo consistit, ut aliquod corpus nostrum aut servi-
tutem nostram faciat, sed ut alium nobis adstringat ad dandum aliquid vel facien
Z
dum velpraestandum'. (Natura obligaţiei nu constă în faptul că un lucru devine al

U
nostru sau ne este constituită o servitute, ci în faptul că cineva e constrâns a ne

transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o prestaţiune).
încă de la prima citire a textului, constatăm că Paul nu dă propriu-zis o defini
ţie a obligaţiei, ci mai degrabă opune conceptul de „obligaţie” dreptului real sau
actelor ce sunt utilizate în scopul dobândirii unor drepturi reale.
D.2.4.22.1. în cazul unei executări prin manus iniectio, ne amintim că vindex îndeplineşte rolul de a-1
elibera pe debitor.
1 B. BlONDI, Studi in onore di Vicenzo Arangio-Ruiz, II, 1953, p. 90; C.S t . TOMULESCU, Drept
2 N. CORODEANU, Obligaţiunea romană, Bucureşti, note, p. 53.
3 C. St . T omulescu, Nexum bei Cicero, Napoli, 1966, p. 107, şi Dreptul privat roman,
Bucureşti, 1973, p. 228.
4 D. 44.7.3. pr; v. P. P ichonaz, op. cit., p. 342.
174
în context, celebrul jurisconsult ne înfăţişează şi unele elemente ale obligaţiei,
arătând că natura ei se defineşte prin termenii: dare, facere si praestare .
Termenul de dare desemnează obligaţia de a transmite proprietatea unui lucru,
de a constitui un drept real sau de a plăti o sumă de bani12. Prin facere înţelegem
obligaţia de a face orice pentru creditor, ca de pildă o prestaţiune de servicii sau
chiar de a nu face. Praestare desemnează obligaţia de a procura folosinţa unui lu
cru fără a se constitui un drept real, ca de exemplu remiterea posesiunii unui lucru3,
în vocabularul juridic modem, cuvântul „prestaţiune”, derivând din praestare,
desemnează obiectul oricărei obligaţii.

Cercetând ordinea în care au fost enunţaţi termenii în textul lui Paul în raport
cu semnificaţia lor juridică, ajungem să constatăm unele nepotriviri. Astfel, Paul se
referă mai întâi la facere şi apoi la praestare, deşi praestare este inclus în sensul
noţiunii de facere. De altfel, în dreptul roman, chiar si obligaţiunea de dare este tot
o obligaţiune de a face, întm cât obligă pe debitor să recurgă la un anumit act ju
ridic, în vederea transmiterii proprietăţii4. Precizăm cu această ocazie că în dreptul
IC
roman contractele nu sunt translative de proprietate, ci numai generatoare de obli
gaţii. Astfel, dacă debitorul se obligă prin contract să transmită proprietatea asupra
EM
unei res mancipi, în executarea obligaţiei va trebui să recurgă la mancipaţiune.
Numai prin utilizarea acestui act, ulterior contractului şi distinct de el, se va ajunge
la executarea obligaţiei de dare.
AD
170. Cea de-a doua definiţie, datorată Institutelor lui Justinian, se apropie mai
mult de accepţiunea modernă a obligaţiei. Potrivit acestui text: Obligatio est iuris
vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae
AC
civitatis iura5 (Obligaţia este o legătură de drept prin care suntem siliţi a plăti ceva
conform dreptului cetăţii noastre).
Deşi definiţia lui Justinian ne prezintă obligaţia ca pe un raport de drept
(vinculum iuris), ea prezintă şi unele imperfecţiuni, în special în privinţa precizării
Z
elementelor obligaţiei6. Astfel, definiţia ne înfăţişează numai un aspect al obli

gaţiei şi anume situaţia debitorului. Se vorbeşte numai despre constrângerea la
U
care debitorul era supus (quo necessitate adstringimur), fără să se amintească des
1 D. 46.3.54
2 P opescu Spineni, Teoria generală a contractelor romane, Bucureşti, 1963, p. 26; G. G rosso,
3 Gaius, 4.2.
4 C.S t . T omulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1958, p. 465. Deşi romanii nu au renunţat
niciodată la această diviziune a termenilor care definesc natura obligaţiei, ei au înţeles că este
defectuoasă. De aceea, uneori obiectul obligaţiei este desemnat numai prin cuvântul facere, care
include şi înţelesul noţiunilor de dare şi praestare (D.50.16.21.8).
5 Inst., 3.13. pr; U. B rasiello, Novissimo digesto italiano, Torino, 9, 1945, p. 554, J-F. B regi,
Droit romain. Les obligations, Ellipses, Paris, 2006, p. 17.
6 N. Corodeanu, Analele Facultăţii de drept, Bucureşti, 1939, p. 74; A.E. GlFFARD, Robert
V illers, op. cit., Paris, 1976, p. 2; F r . Dumot, Melanges Meylan, I, 1963, p. 77.
175
pre dreptul creditorului de a pretinde o plată1. Pe de altă parte, în definiţie nu se
precizează că obligaţia într-un stadiu evoluat, presupune datoria juridică de a face
şi nu numai constrângerea de a plăti (quo necessitate adstringimur alicuius
solvendae rei).
în acest text, termenul plată12 nu desemnează pur şi simplu obligaţia de a plăti o
sumă de bani, ci obligaţia de dare, facere sau praestare, cu înţelesul pe care l-am
precizat mai sus.
Cuvintele vinculum iuris prin care se desemnează o legătură de drept, fac
aluzie la cele două persoane între care se stabileşte raportul juridic3. Situaţia debito

rului este arătată în mod expres4, cea a creditorului este numai sugerată; cealaltă
parte a legăturii juridice către care suntem constrânşi a face o plată nu poate fi
decât creditorul.
Termenii de creditor şi debitor nu au fost cunoscuţi de romani de la început.
Multă vreme, atât debitorul, cât şi creditorul au fost desemnaţi prin termenul reus
(parte în proces). în sens etimologic, cuvântul creditor vine de la credo (a da bani
IC
cu împrumut), de unde deducem că primul creditor a fost cel căruia i se datora o
sumă de bani. Cu timpul, termenul a fost extins la situaţia tuturor persoanelor
EM
cărora li se datora ceva.
Am putut constata că în definiţia lui Justinian există numeroase urme care ne
arată cât de mult este legată noţiunea de obligaţie de ideea de constrângere5. Chiar
cuvântul obligatio este format din ob şi legare, adică a lega. în sens originar
AD
solvere înseamnă a dezlega şi numai cu timpul a căpătat înţelesul de a plăti. Mai

târziu, vechiul sens al cuvântului a dispărut din conştiinţa socială, dar etimologia sa
este grăitoare6.
AC
171. Elementele obligaţiei. Din cele arătate mai sus rezultă că raportul juridic
obligaţional presupune următoarele elemente: o persoană numită creditor, o per
soană numită debitor (subiectele raportului juridic), obiectul şi sancţiunea.
Z
Creditorul este subiectul activ, căci are dreptul să pretindă o plată. Debitorul
U
este subiectul pasiv, întrucât el urmează să facă o plată, la nevoie, chiar prin con
strângere7.
1 v. S. Perozzi, La obligationi romane, Bologna, 1903; A rangio-Ruiz, Le genţi e la cita

Messina, 1914; G. Luzzato, Per u n ’ipotesi sulte origini e la natura dell’obligazione, Milano, 1934;
E. Albertario, Studi di diritto romano, Milano, 3,1936.
2 A rangio-Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 289; Gaius, 4. 2.
3 J. G audemet, E. Chevreau, op. cit., p. 258; A.E. Giffard, R. V illers, op. cit., p. 2.
4 J. GAGE, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1966, p. 363.
5 F r . Dumot, op. cit., p. 77.
6 v. M. V illey, Arhives de philosophic de droit (I.es origines de la notion de droit subjectif),
Paris, 1953, p. 4; G. H ubrecht, op. cit., p. 5.
7 A.E. Giffard, R. V illiers, Droit romain et ancien droit francais (obligations), Paris, 1976, p.
3; Fr . Dumond, op. cit., p. 77-90; A. M agdelain, Les actions civilis (Publications de VInstitut de
droit romain), Paris, 9, 1954, p. 46.
176
Obiectul obligaţiei, desemnat în definiţia lui Justinian prin cuvântul plată
constă în dare, facere sau praestare, cu alte cuvinte în prestaţiunea la care
debitorul s-a obligat. Obiectul obligaţiei presupune anumite condiţii: să fie licit1
(nu îndeplineşte această condiţie promisiunea de a comite un delict), să fie
posibil 2 (imposibilitatea este fizică atunci când se promite ceea ce nu există în
natură şi juridică, atunci când se promite un lucru extra patrimonium), să fie
determinat123 (nu este valabilă promisiunea de a se remite sclavi fără a se preciza
numărul lor), să constea dintr-o prestaţie pe care debitorul o face pentru creditor4
(în dreptul roman, efectele actelor juridice se produc numai între părţi şi nu faţă

de terţi şi ca atare nimeni nu poate promite fapta altuia, după cum nu poate
promite în folosul altuia), să prezinte interes (de regulă pecuniar) pentru creditor5
(nu este valabilă promisiunea de a remite creditorului un lucru ce se află în
patrimoniul acestuia). Dreptul de creanţă este sancţionat printr-o acţiune per
sonală. In intentio a formulei acţiunii personale vor figura cuvintele dare sau
dare facere oportere, prin care se exprimă ideea că debitorul trebuie să îndepli
IC
nească o prestaţiune.
172. In expunerea materiei vom utiliza termenul de obligaţie în două sensuri,
EM
în sens larg, cuvântul obligaţie va desemna un raport juridic de drept personal, iar
în sens restrâns, fie dreptul de creanţă al creditorului, fie datoria debitorului. Sensul
în care este utilizat termenul va rezulta întotdeauna din context.
AD
Capitolul II
AC
CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
173. Există numeroase criterii de clasificare a obligaţiilor, dar noi ne vom opri
Z
numai asupra celor pe care le considerăm mai importante.

Astfel, după izvoarele lor (faptele juridice ce le generează), obligaţiile cunosc
U
o clasificare cvadripartită: obligaţii contractuale, obligaţii delictuale, obligaţii

quasicontractuale şi obligaţii quasidelictuale67.
Potrivit mecanismului sancţiunii, obligaţiile se clasifică în civile şi naturale1,
iar potrivit numărului persoanelor care participă la raportul juridic, în obligaţii cu
1Inşi., 3.19.24.
2 Gaius, 3.97a; Inst., 3.23.5.
3 D. 45.1.74; D. 12.1.6; P. d e Francisci, Studi in onore de Silvio Perozzi, Palermo, 1925, p. 327.
4 Inst., 3.19.3.
5 D. 40.7.9.2; Gaius, 3.99. (Quod alicuius est, id ei dări non potest).
6 Inst., 3.38; Inst., 3.13.2; D.44.7.5.4; C. Cannata, Sulla „divisio obligationum” in diritto
romano republicano e classico, Rivista internazionale di diritto romano e antico, Napoli, 1970, p. 52;
A rangio-Ruiz, Studi Bonfante, I, 1930, p. 493.
7 Inst., 3.13.2; V l . H anga, M. Jacota, op. cit, p. 266.
177
un singur creditor şi un singur debitor şi obligaţii cu pluralitate de subiecte (mai
mulţi creditori sau debitori)1.
§ 1. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR DUPĂ IZVOARE

174. în Institutele sale, Gaius afirmă că obligaţiile izvorăsc fie din contracte
(ex contractu), fie din delicte (ex delicto)123. Potrivit lui Gaius, aceasta este cea mai
importantă clasificare a obligaţiilor (summa divisio): omnis enim obligatio vel ex
contractu nascitur vel ex delicto. Această clasificare bipartită dovedindu-se incom
pletă, a fost apoi înlocuită cu una tripartită: contracte, delicte şi alte tipuri de izvoa

re de obligaţiuni (variae causarum figu raef.
în epoca lui Justinian, a fost introdusă clasificarea cvadripartită, la care ne-am
referit mai sus. Faţă de clasificarea tripartită, această din urmă clasificare este criti
cabilă, întrucât lasă în afară unele izvoare ale obligaţiunilor (ele nu sunt încadrabile
în nici una din cele patru categorii de izvoare). Cu toate acestea, în tratarea părţii
speciale a obligaţiilor, unde ne vom ocupa în exclusivitate de izvoare, vom urma
IC
clasificarea lui Justinian, deoarece ea ne asigură cadrul necesar pentru o tratare
sistematică a materiei.
EM
175. a) Obligaţiile contractuale se numesc aşa întrucât izvorăsc din contracte.
Noţiunea de „contract” a cunoscut în dreptul roman (aşa cum vom vedea la locul
potrivit) un îndelungat proces de evoluţie. Dacă la origine simpla convenţie a păr
ţilor nu dădea naştere la vreo consecinţă juridică, în dreptul clasic apar contractele
AD
consensuale, care se formează prin simpla manifestare de voinţă4.

Contractele se clasifică în baza a trei criterii: după sancţiune, după efecte şi
după modul de formare.
AC
Potrivit sancţiunii lor, contractele sunt de drept strict, cele sancţionate prin ac
ţiuni de drept strict, şi de bună credinţă, cele sancţionate prin acţiuni de bună-credinţă5.
în funcţie de efectele lor, contractele sunt unilaterale si bilaterale sau
sinalagmatice. Contractele unilaterale creează obligaţii în sarcina unei singure părţi
Z
(împrumut), pe când contractele bilaterale dau naştere unor obligaţii în sarcina am
U
belor părţi (vânzare)6.

Potrivit modului de formare, contractele sunt solemne şi nesolemne. Pentru
naşterea contractelor solemne este nevoie de întrebuinţarea unor forme7. Romanii
au cunoscut următoarele contracte solemne: sponsio religiosa, insiurandum liberti
1 C.3.36.6; P. Voci, Diritto ereditario romano, Milano, 1967, p. 46; A. E. G iffard, R. V illers,
op. cit., p. 11.
2 Gaius, 3.88.
3 Digestele ne redau un fragment din Institutele lui Gaius în care se face aluzie la o clasificare
tripartită a obligaţiilor - D.44.7.4; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 252.
4 B. B iondi, Studi in onoare di Vicenzo Arangio-Ruiz, 1953, II, p. 92.
5 G. G rosso, Studi in onore di Salvatore Riccobono, III, Palermo, 1936, p. 163; S. R iccobono,
Melanges de droit romain dedie a Georges Cornii, II, 1926, p. 357.
6 Gaius, 3.137; G. Ubrecht, Revue internaţionale de droitfrangais et etranger, Paris, 1968, p. 89.
7 G aius, 3.89; Inst., 3.13.2.
178
(jurământul dezrobitului), sponsio laică, stipulaţiunea, dotis dictio (promisiunea de
dotă), nexum şi contractul litteris.
Contractele nesolemne1 nu necesită o formă specială şi se subdivid în trei
categorii: contracte reale, contracte consensuale şi contracte nenumite. Pentru
formarea contractelor reale este nevoie de consimţământul părţilor, însoţit de re
miterea materială a lucrului12. Contractele reale sunt: mutuum (împrumutul de
consumaţiunc), /îc/wc7'<3, gajul, comodatul şi depozitul.
Contractele consensuale se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Ele sunt în număr de patru: vânzarea, locaţiunea, societatea şi mandatul.
Contractele nenumite se formează printr-o convenţie însoţită de executarea

obligaţiei de către una din părţi3.
b) Obligaţiile delictuale4 izvorăsc din delicte. Romanii înţelegeau prin delict o
faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii, care dădea naştere obligaţiei delincventului
de a repara prejudiciul cauzat.
c) Obligaţiile quasicontractuale5 izvorăsc din quasicontracte. Noţiunea de
IC
quasicontract a fost creată din expresia quasi ex contractu (ca şi din contract). Qua-
sicontractul este un fapt licit ce generează efecte juridice similare celor ale con
tractului. EM
d) Obligaţiile quasidelictuale6 izvorăsc din quasidelicte. Quasidelictele sunt
fapte ilicite, pe care totuşi romanii nu le-au încadrat, datorită mentalităţii lor con
servatoare, în categoria delictelor. Construcţia celor două figuri juridice fiind iden
AD
tică, nu dispunem de criterii de conţinut pentru clasificarea lor distinctă. Urmăm

totuşi clasificarea, deoarece textele o spun ca atare.
§ 2. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR DUPĂ SANCŢIUNE

AC
176. Obligaţiile civile. Obligaţiile civile sunt sancţionate printr-o acţiune7.

După cum obligaţia este de drept strict sau de bună-credinţă, va fi sancţionată prin
acţiune de drept strict sau prin una de bună-credinţă. în cazul obligaţiilor de drept
Z
strict, interpretarea se face urmând litera actului ce a generat raportul juridic8.

U
Intenţia părţilor sau alte circumstanţe nu prezintă nici o semnificaţie. Obligaţiile de

bună-credinţă însă, sunt interpretate ţinându-se seama de voinţa reală a părţilor,
precum şi de alte împrejurări9. Astfel, debitorul care a fost determinat să încheie un
1Inst., 3.13; A.E. Giffard, R. V illers, op. cit., p. 28.

2 U. Brasiello, Studi Bonfante, II, 1930, p. 539; v. Loi salique, LII, (Eckhart), Weimar, 1953.
3 R. M onier, Manuel elementaire de droit romain, II, Paris, 1954, p. 189.
4 G aius, 3.88; R. Robaye, op. cit., p. 195-196.
5 A. E. Giffard, R. V illers, op. cit., p. 10.
6 Inst., 4.5. pr.
7 D. 12.6.38 pr; Inst., 3.13.2; A. E. G iffard, R. V illers, op. cit., p. 13.
8 B. Biondi, Bulletino dell'Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja", Milano, 32, 1922,
p. 61.
9 C.3.31.12.3; D. 50.1.7.56; S. Riccobono, Atti del congresso internaţionale di diritto romano,
1, Roma, p. 177.
179
contract prin înşelăciune, poate opune creditorului o excepţiune (exceptio doli), re
fuzând în felul acesta să-şi execute obligaţia1.
Atunci când în temeiul acţiunii intentate, creditorul obţine o sentinţă de con
damnare, aceasta va fi executată conform regulilor procedurii civile. Aşa cum am
văzut, procedura civilă romană a pus la îndemâna creditorului mijloace juridice
puternice pentru a obţine executarea sentinţei, executare ce purta fie asupra persoa
nei, fie asupra bunurilor.
177. Obligaţiile naturale. Spre deosebire de obligaţiile civile, obligaţiile natu
rale nu sunt sancţionate printr-o acţiune12. Astfel, dacă debitorul nu plăteşte, credito

rul nu dispune de o acţiune pentru a-1 urmări în justiţie. Ele au totuşi o sancţiune,
căci în lipsa acesteia nu ar avea valoare juridică şi nu şi-ar justifica locul în materia
noastră. Această sancţiune este excepţiunea. Aşadar „obligaţiile naturale nu pot fi
valorificate prin acţiune, dar sunt totuşi sancţionate prin intermediul excepţiunii”3.
Rezultă din cele arătate că debitorul nu poate fi silit să-şi plătească datoria. Dacă
însă debitorul plăteşte de bunăvoie, nu mai poate să repete, cu alte cuvinte nu poate
cere restituirea prestaţiei. în ipoteza în care, după executarea de bunăvoie a obliga
IC
ţiei, debitorul va intenta acţiunea în repetire, creditorul va paraliza cererea sa prin
intermediul unei excepţiuni. Această excepţiune, de natură să facă zadarnice
EM
strădaniile debitorului, dă valoare juridică obligaţiei naturale, conturând-o ca pe o
figură juridică distinctă. Cu toate acestea, datorită caracterelor sale anormale, obli
gaţia naturală a fost văzută de unii jurisconsulţi ca o simplă legătură de echitate,
fără vreo valoare juridică4.
AD
Primele cazuri de obligaţii naturale au apărut în dreptul clasic, pentru ca în

dreptul postclasic numărul lor să sporească tot mai mult. Apariţia obligaţiei natu
rale trebuie pusă în legătură cu situaţia juridică a sclavului5. Aşa cum se ştie, scla
AC
vul nu avea capacitate juridică şi, ca atare, nu putea încheia acte juridice în nume
propriu. El putea cel mult să încheie acele acte prin care făcea mai bună situaţia
stăpânului, împrumutând capacitatea juridică a acestuia6. în dreptul clasic însă,
odată cu apariţia şi apoi cu extinderea actelor comutative, sclavul nu mai putea
Z
dobândi un drept fără să-şi asume o obligaţie. în noua situaţie, faţă de reglemen
tarea juridică existentă, vârfurile clasei dominante au constatat că nu mai pot valo
U
rifica aptitudinile sclavilor, adesea iniţiaţi în materia comerţului şi finanţelor7.
1 Cicero, De off., 3.14.58; A. Guarino, Rassegna di dirito romano, Napoli, 8, 1962, p. 270.
2 v. L. di Cinto, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LIII, 2006, p. 199-219;
A. BURDESE, La nozione classica di naturalis obligatio, Torino, 1956; PH. Levy, Rivista intemazionale di
diritto romano e antico, Napoli, 7, 1956, p. 174; G. Longo, Richerche sull obligatio naturalis, Milano,
1962; P. CORNIOLEY, Naturalis obligatio, Essai sur Vorigine et revolution de la notion en droit romain,
Geneva, 1964; R. M onier, Manuel elementaire de droit romain, II, Paris, 1954, p. 262.
3 Gaius, 4.73; J. Gaudemet, Revue historique de droitfranţais et etranger, Paris, 1963, p. 638.
4 D.46.3.95.4; D.46.1.16.4; D.50.16.10.
5 Gaius, 1.52; Inst., 4.6.10; D.14.1.1.24; A. G uarino, Novissimo digesto italiano, Torino, I,
1957, p. 270.
6 Inst., 3.19.4.
7 G aius, 4.70; Inst., 4.37.
180
în scopul de a valorifica la maximum calităţile sclavilor, care s-au dovedit a fi
preţioase instrumente de achiziţie, romanii au recurs la o soluţie ocolită, care şi-a
găsit expresia în obligaţia naturală1. în practică, ori de câte ori sclavul încheia un
contract, întrucât actul se făcea în interesul stăpânului, pretorul îi recunoştea vala
bilitatea, considerând că în sarcina sclavului s-a născut o obligaţie naturală, care
funcţiona potrivit mecanismului arătat mai sus. Este de prisos să amintim că toate
achiziţiile sclavului, realizate prin participarea sa la viaţa juridică reveneau
stăpânului, fie ca preţ al libertăţii, fie ca efect al morţii12. Substratul material al
acestei creaţii juridice este atât de evident, încât nu putem admite că obligaţiile

naturale au apărut ca o reacţie a echităţii împotriva dreptului, aşa cum se susţine
uneori în doctrina juridică3.
§ 3. OBLIGAŢII CU PLURALITATE DE SUBIECTE

178. Aşa cum s-a văzut, obligaţia se configurează ca un raport juridic stabilit
între două persoane: creditorul şi debitorul. Definiţia pe care ne-a lăsat-o Justinian
IC
are şi ea în vedere o obligaţie cu un singur creditor şi cu un singur debitor4. Dacă la
origine obligaţia se înfăţişa ca o relaţie simplă, cu timpul, sub presiunea cerinţelor
EM
practicii, fizionomia ei s-a complicat, aşa încât apar obligaţii la care participă mai
multe persoane, fie în calitate de creditori, fie în calitate de debitori5.
în cazul pluralităţii de subiecte, trebuie să distingem între situaţia în care
debitorii sau creditorii se găsesc pe picior de egalitate şi situaţia în care aceştia nu
AD
sunt pe picior de egalitate6. în prima situaţie, obligaţiile pot fi conjuncte sau

coreale. în cea de-a doua situaţie, în care părţile nu sunt pe picior de egalitate, ală
turi de creditorul principal poate apărea un creditor accesor, după cum alături de
AC
debitorul principal pot apare debitori accesori sau garanţi.

179. Obligaţii conjuncte. în cazul obligaţiilor conjuncte funcţionează principiul
divizibilităţii creanţelor şi datoriilor7. Astfel, dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare
Z
dintre ei va putea pretinde numai partea sa din creanţă, iar dacă sunt mai mulţi
debitori, fiecare dintre ei va putea fi ţinut numai pentru partea sa din datorie.
U
Spuneam că în materia pluralităţii de subiecte, regula este că datoriile şi cre

anţele se divid între părţi8. Această regulă poate fi însă ocolită, dacă subiectele
1 G. L ongo, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 16, 1950, p. 81.

2 v. M. JACOTĂ, Pactul de eliberare din sclavie şi pactul de răscumpărare a sclavului din
fondurile sale proprii, 1957; G. L ongo, Bulletino dell'Istituto di diritto romano ,.Vittorio Scialoja”,
Milano, 39, 1930, p. 29.
3 R. M onier, op. cit., p. 256; C. M aschi, Rivista di scienze giuridiche, Milano, 1, 1950, p. 268;
P. Huvelin, op. cit., p. 249.
5 Gaius, 3.110.
6 S. Solazzi, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vitoria Scialoja", Milano, 39, 1930, p. 1.
7 XII. T., 5.9; C.3.36.6.
8 P. Voci, Diritto ereditario romano, Milano, 1967, p. 46.
181
raportului juridic o doresc1. Aşadar, în mod excepţional, ca expresie a voinţei părţi
lor obligaţiile cu pluralitate de subiecte pot apărea ca obligaţii coreale.
180. Obligaţii coreale123. Obligaţiile coreale (de la correus) sau solidare, se
definesc prin aceea că oricare dintre creditori poate pretinde întreaga creanţă, după
cum, simetric, oricare dintre debitori poate fi ţinut pentru întreaga datorie. Atunci
când sunt mai mulţi creditori, corealitatea este activă, iar când sunt mai mulţi
debitori, corealitatea este pasivă.
Aşa cum se vede, în cazul corealităţii, creanţele şi datoriile sunt indivizibile.
Drept urmare, obligaţiile coreale au o fizionomie proprie, ce se exprimă în uni

citatea de obiect şi în pluralitatea de raporturi juridice. Spre deosebire de obli
gaţiile conjuncte unde sunt mai multe obiecte, în funcţie de numărul subiectelor, la
obligaţiile coreale obiectul este unic. Aşa se face că în cazul corealităţii pasive,
dacă unul din debitori face plata, celelalte raporturi juridice se sting din lipsă de
obiect, pe când la obligaţiile conjuncte, unde avem un singur raport juridic şi mai
multe obiecte, obligaţia se va stinge numai atunci şi ultimul dintre debitori va fi
IC
făcut plata.
Pe de altă parte, corealitatea presupune atâtea raporturi juridice distincte, câte
EM
subiecte sunt. Ca atare, dacă intervin anumite cauze ce atrag nulitatea unui raport
juridic, aceasta nu va afecta cu nimic celelalte raporturi juridice.
în concluzie, în cazul obligaţiilor conjuncte avem mai multe obiecte şi un sin
gur raport juridic, pe când în cazul obligaţiilor coreale vom avea un singur obiect şi
AD
mai multe raporturi juridice.

181. Adstipulatio şi adpromissio. Atunci când în cadrul pluralităţii de subiecte
părţile nu sunt pe picior de egalitate, întâlnim, după caz, două instituţii: adstipula
AC
tio şi adpromissio7,.
Adstipulstio este actul prin care un creditor accesor se alătură creditorului
principal4. în mod obişnuit, se încheie un contract (stipulatio), prin care debitorul
promite creditorului accesor ceea ce i-a promis şi creditorului principal. Creditorul
Z
accesor se numeşte adstipulator5. Apariţia acestei instituţii trebuie pusă în legătură

U
cu exigenţele practicilor comerciale, într-o epocă în care contractul de mandat nu

apăruse încă. într-adevăr, adstipulator putea să-l urmărească pe debitor6 atunci
când, din anumite motive, creditorul principal nu putea face acest lucru.
Adpromissio este actul în baza căruia un debitor accesor se alătură debitorului
principal7. Debitorul accesor, numit adpromissor, promite printr-o stipulaţiune ceea
1 D. 46.1.5; Gerardin , Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 9, p. 137.
2 Inst., 3.16.1; v. J. D effers, Des obligations divizibles en droit romain et en droit francais,
Paris, 1863; J. Gaudemet, Etude sur le regime juridique de l ’indivision en droit romain, Paris, 1934.
3 G aius, 3.110.
4 De Martino, Novissimo digesto italiano, Torino, 1,1957, p. 306.
5 GAIUS, 3.215; A. E. G iffard, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1933, p. 598.
6 C. St. Tomulescu, Rivista internaţionale di diritto romano e antico, Napoli, 21,1970,1, p. 191.
7 A. E. G iffard, Revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1933, p. 598.
182
ce a promis şi debitorul principal. Rolul debitorului accesor este acela de a-1 pune
pe creditor la adăpost de consecinţele eventualei insolvabilităţi a debitorului
principal1.
C a p it o l u l III
ELEMENTELE CONTRACTELOR
§ 1. ELEMENTELE ESENŢIALE ALE CONTRACTELOR

182. Materia privind elementele contractelor îşi justifică locul în cadrul părţii
generale a obligaţiilor, întrucât ne înfăţişează caractere pe care le întrunesc toate
contractele, ca acte generatoare de obligaţii. Tot aşa, în cadrul teoriei generale a
obligaţiilor, la un alt capitol vom cerceta şi regulile generale ce se aplică obliga
ţiilor izvorâte din delicte. Pe de altă parte, din punct de vedere strict tehnic,
IC
înţelegerea instituţiilor din materia obligaţiilor depinde în bună măsură de cunoaş
terea elementelor contractelor.
EM
Elementele contractelor sunt de două feluri: esenţiale şi accidentale. Elemen
tele esenţiale sunt cele ce dau identitate proprie contractului, configurându-1 ca pe o
instituţie juridică distinctă, şi sunt în număr de trei: obiectul, consimţământul şi ca
pacitatea. în lipsa unuia din aceste trei elemente nu există contract. Spre deosebire
AD
de dreptul modem, în dreptul roman cauza nu a figurat între elementele contractu

lui, deşi romanii au avut reprezentarea conceptului şi l-au utilizat, dar cu altă
valoare juridică.
AC
183. Obiectul. în sens strict, obiectul contractului (id quod debetur) constă în
crearea unei obligaţii. în acest prim sens, obiectul contractului se confundă cu
efectele sale. în sens larg, obiectul contractului se confundă cu obiectul obligaţiei,
Z
care, aşa cum am văzut, consistă în prestaţiunea pe care debitorul trebuie să o facă
faţă de creditorul său (dare, facere, praestare).
U
în legătură cu obiectul contractului, amintim că în dreptul roman, spre deose

bire de cel modem, contractul are funcţie exclusivă de a crea obligaţii12. Aceste
obligaţii care în sens restrâns constituie chiar obiectul contractului, se execută prin
acte ulterioare şi distincte de contractul care le-a dat naştere. Astfel, contractul de
vânzare poate genera între părţi obligaţia de transmitere a proprietăţii asupra unui
lucru3, obligaţie care urmează să se execute prin intermediul unor acte ca mancipa-
tio sau in iure cessio. Acest caz ne învederează că la romani contractul nu este
translativ de proprietate, ci numai generator de obligaţii.
1 C. Maschi, Rivista di scienze giuridiche, Milano, 14, 1963, p. 262.

2 D.19.1.30.1; Vl . Hanga, op. cit., p. 352.
3 D.19.1.11.2.
183
b) Consimţământul. în dreptul roman, pentru existenţa contractului era ne
cesar acordul de voinţă al celor două părţi, în scopul creării unor drepturi şi dato
rii1. Oferta*2 unei părţi nu era de natură să creeze vreo obligaţie, ea putând fi retrasă
până la acceptarea de către cealaltă parte. Prin consimţământ înţelegem manifes
tarea de voinţă a unei părţi în sensul dorit de cealaltă parte. Termenul de consim
ţământ (consensu) vine de la cum sentire, adică a avea o părere comună cu cealaltă
parte. Deşi orice contract presupune existenţa acordului de voinţă, în vechiul drept,
guvernat de principiul formalismul, consimţământul părţilor nu ducea automat la
formarea contractului, el trebuind să fie îmbrăcat în forme solemne3. Abia mai

târziu, odată cu apariţia contractelor consensuale, consimţământul este suficient
pentru formarea contractului, bineînţeles numai dacă erau întrunite şi celelalte ele
mente (obiectul şi capacitatea)4.
Dreptul roman cunoaşte anumite cauze care duc fie la inexistenţa consimţă
mântului, fie la vicierea sa. Cauzele care duc la inexistenţa consimţământului sunt:
neseriozitatea şi eroarea. Viciile consimţământului simt: teama (metus ) şi dolul
IC
(dolus).
1. a) Neseriozitatea duce la inexistenţa consimţământului, întrucât acesta a
EM
fost dat în glumă sau în împrejurări care, în mod evident, exclud intenţia părţii de a
se obliga (jocandi causa)5.
b) Eroarea este înţelegerea greşită a unor împrejurări6. Uneori, când nu poartă
asupra unor aspecte ce prezintă interes pentru părţi, eroarea nu produce nici un
AD
efect asupra contractului, alteori însă ea duce la inexistenţa acestuia. Următoarele

cazuri de eroare atrag nulitatea contractului7: error in negotio, error in persona,
error in corpore şi error in substantia.
AC
Error in negotio8 (eroarea asupra naturii actului juridic) apare atunci când o
parte intenţionează să încheie un anumit contract, iar cealaltă parte crede că este
vorba de o altă operaţiune juridică.
O asemenea situaţie întâlnim atunci când Primus intenţionează să vândă un lu
Z
cru, iar Secundus crede că este vorba de un împrumut.

U
' D.2.14.1.3. (Nullam obligationem que non habeat in se conventionem, sive re sive verbis fiat;
nu există obligaţie, fie reală, fie verbală, dacă nu se întemeiază pe o convenţie).
2 C icero, De leg., 2.16.41.
3 D. 44.7.1. pr.; O urliac-de Malafosse, Droit romain et ancien droit des obligations, Paris,
1957, p. 195.
4 Gaius, 3.135.
5 A. E. G iffard, P. V illers, op, cit., p. 184.
6 v. M. Z iletti, La dottrina dell’errore nella storia di diritto romano, Milano, 1961; R. Robaye,
op. cit., p. 205; J-F. Bregi, op. cit., p. 230.
7 I. P opescu-Spineni, Teoria generală a contractelor romane, Bucureşti, 1936, p. 43;
S. Riccobono, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 43, 1935, p. 1.
8 D.12.1.18. pr. (Si ego pecuniam tibi quasi donatarus dedero, tu quasi mutuam accipias [...]
donationem non esse [...] nec mutuam esse - dacă eu ţi-am dat bani ca donaţiune, iar tu i-ai primit ca
împrumut, nu este nici donaţiune, nici împrumut).
184
Erorr in persona1 (eroare asupra identităţii persoanei) se produce atunci când
o parte crede că a încheiat contractul cu o anumită persoană şi, în realitate, l-a
încheiat cu altcineva: Primus crede că se asociază cu Secundus, şi în realitate, s-a
asociat cu Tertius.
Error in corpore12 (eroare asupra identităţii lucrului) se produce când o parte
crede că obiectul material al contractului este un anumit lucru, iar cealaltă parte
crede că este vorba de alt lucru: Primus intenţionează să vândă un fond, iar
Secundus crede că dobândeşte o casă.
Error in substantia3 (eroarea asupra calităţilor esenţiale ale lucrului) apare
atunci când o parte crede că a dobândit un lucru făcut dintr-o anumită materie şi în

realitate dobândeşte un lucru făcut din altă materie (aramă în loc de aur). Eroarea
asupra sexului sclavului este un alt caz de eroare asupra substanţei lucrului.
2. a) Teama (metus)4. Prin teamă în sens juridic înţelegem violenţa ce se exer
cită asupra unei persoane în scopul de a o determina să încheie contractul. Teama
nu duce la inexistenţa consimţământului, ci numai la vicierea sa, ceea ce înseamnă
că victima violenţei dispune de anumite mijloace juridice prin care poate obţine, e
drept, pe cale indirectă, anularea contractului.
IC
în vechiul drept roman, potrivit dreptului civil, violenţa fizică (vis phisica era
o cauză de inexistenţă a consimţământului. De pildă, cineva semnează actul sub
EM
imperiul constrângerii fizice. Violenţa psihică însă (ameninţarea unei părţi cu un
rău pentru a o determina să încheie contractul), nu afecta în vreun fel consim
ţământul, aşa încât contractul nu putea fi atacat. Este adevărat însă că în epoca
veche, în condiţiile formalismului ce caracteriza regimul actelor juridice, prezenţa
AD
martorilor, gesturile şi cuvintele rituale erau factori ce în practică făceau ca şi

imposibilă exercitarea violenţei, sub o formă sau alta, asupra vreuneia din părţi.
Spre sfârşitul republicii însă, în condiţiile dezvoltării explozive a schimbului
AC
de mărfuri, a contactului cu persoane din toate colţurile imperiului, paralel cu

decăderea formalismului, se resimte necesitatea sancţionării violenţei psihice în
actele juridice, în scopul protejării părţilor contractante.
Pretorul a pus la îndemâna victimei violenţei un mijloc procedural, exceptio
Z
metus, prin care se paraliza acţiunea reclamantului. în acelaşi timp, s-a acordat vic
U
timei o acţiune (actio metus) prin care se ajunge la anularea contractului5.

b) Dolul (dolus)6. Cuvântul doi desemnează mijloacele viclene (manopere
dolosive) utilizate de o parte, în scopul de a determina pe cealaltă parte să încheie
1P. Pichonaz, op. cit., p. 474; A. E. Giffard, R. V illers, op. cit., p. 185.
2 G. Cornil, op. cit., p. 279.
3D. 18.1.9.2.
4 D.4.2.21.5.
5 D.4.2.14.3; C. L ongo, Bulletino deil’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”, Milano,
43,1934, p. 63; A. E. Giffard, R. V illers, op. cit., p. 263; R. M onier, op. cit., II, p.82.
6 D.4.3.1.1. (quae dolo mato facta esse dicentur, si de his rebus alia actio non erit et justa causa
esse videbitur intra annum [...] judicium dabo - când se produce un doi, dacă nu există altă acţiune şi
dacă motivul pare întemeiat, voi da într-un an util o acţiune); Cicero, De off, 3.14.58. Cicero ne
relatează împrejurările în care Aquilius Gallus a creat acţiunea de doi. Potrivit lui Cicero, Cum esset
aliud simulatum, aliud actum; Dolul constă în a simula ceva şi a face altceva, F. B urdeau, Revue
historique de droit franţais et etranger, Paris, 1970, p. 446.
185
contractul. Potrivit dreptului civil, dolul nu este sancţionat. în secolul I însă, în
condiţiile pe care le-am evocat mai sus, pretorul a intervenit, creând o actio de
dolo, prin care victima dolului obţinea pe cale indirectă anularea contractului. Aici
este momentul să precizăm ca actio de dolo, ca şi actio metus, nu sunt acţiuni în
anulare, ci numai procedee în anulare. Ambele acţiuni sunt arbitrarii, aşa încât
judecătorul pronunţă sentinţa de condamnare, numai dacă autorul delictului de doi
sau violenţă nu satisface pretenţiile reclamantului1. Or pârâtul va satisface aceste
pretenţii, căci altfel ar risca să fie condamnat şi să suporte consecinţe deosebit de
grave. Iată cum aceste două acţiuni, prin clauza arbitrală pe care o conţin în for
mulă, vor duce, de regulă, la anularea pe cale indirectă a contractului, în sensul că

autorul delictului va renunţa la prestaţia ce i s-a promis, sau, după caz, va restitui
lucrul ori valoarea prestaţiei, motiv ce ne-a determinat să afirmăm că ele nu sunt
acţiuni în anulare, ci procedee în anulare.
Mai precizăm că teama şi dolul, deşi afectau consimţământul, erau considerate
de către romani delicte sancţionate pe tărâm pretorian şi nu vicii ale consimţămân
tului. Cu toate acestea, noi tratăm cele două delicte şi la materia viciilor de
IC
consimţământ şi le considerăm ca atare. în acest caz, utilizăm o categorie juridică
modernă pentru a defini o realitate juridică romană, care era altfel încadrată din
EM
punct de vedere terminologic, dar, care din punct de vedere al efectelor, se adap
tează perfect actualei terminologii.
185. Capacitatea12. Capacitatea este aptitudinea unei persoane de a încheia
AD
acte juridice. în dreptul roman capacitatea se definea în raport cu condiţia juridică a

persoanelor. între cetăţeanul roman3 sui iuris, care avea plenitudinea drepturilor, şi
sclavul care nu avea nici un drept, fiind asimilat cu lucrurile, se aflau numeroase
categorii de persoane cu o capacitate limitată.
AC
Este necesar să distingem între capacitatea de drept şi capacitatea de fapt.

Limitele capacităţii de drept sunt fixate de către lege, pe când capacitatea de fapt
este determinată de factori subiectivi şi constă în posibilitatea cuiva de a-şi da
seama de consecinţele actelor sale. Incapacitatea de drept decurgea din lipsa unuia
Z
sau a tuturor elementelor personalităţii.

U
Potrivit dreptului civil, sclavul nu are capacitatea de a contracta în nume pro

priu4. Totuşi, în dreptul clasic s-a admis că sclavul se poate obliga natural. Pere
grinii nu puteau încheia acte de drept civil, acestea fiind rezervate cetăţenilor
romani, dar puteau încheia acte de drept al ginţilor. în dreptul vechi, fiul de familie
nu putea încheia contracte în nume propriu, dar în dreptul clasic a dobândit dreptul
de a se obliga atât natural, cât şi civil5.
1In st., 5.6.31.

2 Gaius, 3.106; Sciascia , N o v issim o d ig e s to ita lia n o , Torino, 2, 1958, p. 869; C. Ferrini,
M a n u e lle d i P a n d e tte , Milano, 1953, p. 70.
3 J. Gaudemet, In stitu tio n s d e l ’a n tiqu ite, Paris, 1967, p. 358.
4 Gaius, 1.52; In st., 1.81.
5 Gaius, 4.73; In st., 3.19.4; J. G audemet, R e v u e h isto riq u e d e d r o it f r a n ţ a i s e t etra n g e r, Paris,
1963, p. 638.
186
Incapabilii de fapt sunt1: nebunii, infantes, prodigii, minorii de 25 de ani, pre
cum şi femeia sui iuris. Am văzut la materia persoanelor cum a evoluat condiţia
juridică a acestor categorii de persoane.
§ 2. ELEMENTELE ACCIDENTALE ALE CONTRACTELOR

186. Spre deosebire de elementele esenţiale, care ţin de natura contractului şi
ca atare figurează în mod necesar în contract, elementele accidentale pot figura sau
nu, potrivit voinţei părţilor. Cele mai importante elemente accidentale ale contrac
telor sunt termenul (dies) şi condiţia (condicio)1
2.

187. Termenul este un eveniment viitor şi sigur de care depinde exigibilitatea
sau stingerea unui drept3. Atunci când afectează exigibilitatea unui drept, termenul
se numeşte suspensiv (dies a quo), iar când afectează stingerea dreptului se nu
meşte extinctiv (dies ad quem). Dacă debitorul promite să plătească la calendele lui
aprilie, termenul este suspensiv4. Până la acea dată, dreptul, deşi există, nu este to
tuşi exigibil, adică nu poate fi valorificat. Aşadar, termenul suspensiv nu suspendă
IC
existenţa dreptului, ci numai exigibilitatea sa.
Dacă creditorul intentează acţiune în justiţie în scopul valorificării unui drept,
înainte de împlinirea termenului, acţiunea va fi respinsă şi totodată va pierde şi
EM
dreptul material, ca urmare a mecanismelor procedurale pe care le-am cercetat la
locul potrivit. Dacă însă debitorul va plăti înainte de termen, el nu va avea acţiunea
în repetire, întrucât nu sunt întrunite condiţiile pe care le reclamă plata lucrului ne
AD
datorat5. în acest caz, debitorul a plătit ceea ce a datorat. Momentul în care dreptul
ia naştere se numeşte dies cedens, iar momentul în care devine exigibil este numit
dies veniens6.
Termenul extinctiv este evenimentul viitor şi sigur de care depinde stingerea
AC
unui drept7. De exemplu, Primus se obligă să plătească o sumă de bani anuală

până la moartea creditorului său. Acest termen este incert, în sensul că nu se ştie
când va avea loc evenimentul, deşi el se va produce cu certitudine. Spre deosebire
de condiţie, termenul cuprinde întotdeauna o certitudine. Din acest punct de
Z
vedere, termenele pot fi grupate în mai multe categorii: dies certus an, certus
quando (calendele lui aprilie ale anului în curs), dies certus an, incertus quando
U
(moartea unei persoane), dies incertus an, certus quando (ziua când cineva va
împlini o anumită vârstă), dies incertus an, incertus quando (ziua în care o
1 v. A. Guarino, Studia et documenta historiae et iuris, 10,1944, p. 374; Ch . A ppleton, Revue

generale de droit, Paris, 17, p. 136.
2 D. 44.7.44. pr.
3 S. SOLAZZI, Rivista internazionale di diritto romano e antico, Napoli, 1, 1950, p. 34.
4 D 45.1.46 pr. (Centensimis Kalendis dări utiliter stipulamur, quia praesens obligatio est in
idem dilata solutio — Noi putem stipula pentru calendele lui iulie şi în acest caz există o obligaţie
prezentă, dar plata se amână până la termen).
5 D.12.9.17.
6 D.50.16.213 ( Cedere diem significat, incipere dobere pecuniam; venire diem significat, cum
diem venisse, quo pecunia peti possit; Cedere diem desemnează momentul când datoria începe să
existe, iar venire diem, momentul când datoria poate fi cerută).
7 în vechiul drept roman opera principiul potrivit căruia: A d tempus non potest (Inst., 3.15.3).
187
anumită persoană se va căsători). După cum se vede, anumite termene se apropie
de natura condiţiei1.
188. Condiţia12 este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau
stingerea unui drept. Condiţia suspensivă (condicio a qua) afectează naşterea unui
drept, iar condiţia rezolutorie (condicio ad quam) afectează stingerea dreptului.
Condiţie suspensivă: mă oblig să-ţi plătesc 100 de sesterţi dacă corabia ta se va în
toarce din Grecia. După cum se poate constata, în cazul condiţiei suspensive, deşi
contractul s-a încheiat, raportul juridic obligaţional este suspendat, el urmând să se
nască numai dacă se va îndeplini condiţia3. Drept urmare, acţiunea intentată de
creditor înainte de îndeplinirea condiţiei, nu va avea nici un efect, întrucât dreptul

nu există şi ca atare nu s-a dedus nimic în justiţie.
Condiţie rezolutorie: vând un lucru cu condiţia de a rezilia vânzarea dacă în
termen de 30 de zile voi primi un preţ mai mare4. După trecerea acestui termen,
dacă nu s-a oferit un preţ mai mare, vânzarea rămâne definitivă. In concepţia juris
consulţilor romani, în asemenea cazuri nu suntem în prezenţa unui contract încheiat
sub condiţie, ci avem două convenţii distincte: prima este pură şi simplă, iar cea de-
IC
a doua are ca obiect desfiinţarea primei convenţii, dacă condiţia se va fi îndeplinit5.
Aşadar, contractul apare încheiat fără condiţie, dar este supus unei eventuale des
fiinţări condiţionale: negotium purum quod sub condicione resolvitur. Negotium
EM
purum este actul care nu conţine termene sau condiţie. Când este încheiat cu ter
men sau sub condiţie, actul încetează să mai fie purum: omnis stipulatio aut pure
aut in diem aut sub condicione fit6.
AD
Capitolul IV
AC
EFECTELE OBLIGAŢIILOR
§ 1. EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
Z
I. Generalităţi
U
189. Efectul normal al obligaţiilor constă în executarea lor, pentru ca astfel

creditorul să-şi valorifice dreptul. în legătură cu executarea obligaţiilor, se impun
anumite distincţii şi precizări privind izvorul obligaţiilor, părţile între care se
1 în acest sens Papinian: Dies incertus condicionem in testamento facit.

2 Gaius, 3.146; C.4.37.6; N. Corodeanu, Analele Facultăţii de drept din Bucureşti, 2-3, 1939,
p. 128; S. Solazzi, Bulletino dell'Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja”, Milano, 49-50, 1948,
p. 388; A. E. Giffard, R. V illers, op. cit., p. 207.
3 Debitorul care plăteşte înainte de realizarea condiţiei poate intenta condictio indebiti, acţiune
ce sancţionează plata lucrului nedatorat (D. 12.6.7. pr.).
4 D.19.2.22. pr.; C. Longo, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja’’, Milano,
31, 1921, p. 40; Ch . A ppleton, Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 3, p. 227.
5 D. 18.2.2. pr. ^
6 Inst., 3.15.2. în epoca lui Justinian, rezilierea contractului se obţinea fie prin intentarea unei
acţiuni personale (ex. actio empti sau actio venditi), fie prin intentarea unei acţiuni reale (acţiunea în
revendicare).
188
încheie actul juridic, precum şi capacitatea juridică a acestora. Astfel, problema
executării obligaţiilor se pune altfel la obligaţiile contractuale faţă de cele delic
tuale, după cum altele sunt implicaţiile atunci când obligaţia este dobândită prin
intermediul altui pater familias sau actul a fost încheiat de un alierii iuris sau de
un sclav.
190. Principiul relativităţii efectelor contractului. La romani, actul pro
ducea efecte numai între părţile contractante1. în categoria părţilor contractante
intră: 1) persoanele care au încheiat actul; 2) moştenitorii acestora şi 3) creditorii
lor chirografari. Aici trebuie să avem în vedere faptul că, la origine, în condiţiile

formalismului rigid contractul se năştea numai dacă formele erau îndeplinite, iar
efectele sale se răsfrângeau numai asupra celor ce participaseră la solemnitate.
Principiul relativităţii efectelor contractului s-a menţinut nealterat în întreaga
istorie a dreptului roman, găsindu-şi la comentatori următoarea formulare: res inter
alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest (contractul încheiat între unii
nici nu vatămă, nici nu profită altora)12.
IC
Această regulă a dat cadrul general în care a evoluat materia contractelor şi
şi-a găsit aplicaţia în trei principii mai importante: nulitatea stipulaţiunii pentru
altul, nulitatea promisiunii pentru altul şi nereprezentarea în contracte. Cel din
EM
urmă principiu, însă, aşa cum vom vedea, a fost cu timpul înlăturat (măcar în parte).
II. Nulitatea stipulaţiunii pentru altul

AD
191. Stipulaţiunea pentru altul are drept scop să dea naştere unei creanţe în
profitul unei persoane care nu a participat la încheierea actului. Mecanismul formă
rii acestei stipulaţiuni este următorul. Primus îl întrebă pe Secundus: Promiţi să-i
AC
dai 100 de aşi lui Tertiusl La care Secundus răspunde: promit. Această stipulaţiune
este nulă potrivit principiului alteri stipulari nemo potest3. Deşi principiul a fost
formulat în legătură cu stipulaţiunea, el se aplică tuturor contractelor şi trebuie
înţeles în sensul că nimeni nu poate contracta pentru altul4.
Z
Stipulaţiunea pentru altul este nulă atât faţă de Primus, cât şi faţă de Tertius.
Faţă de Primus, stipulaţiunea este nulă, întrucât acesta nu are nici un interes, ori se
U
ştie că, potrivit dreptului roman, acolo unde nu există interes, nu există nici acţiune.
Faţă de Tertius, stipulaţiunea este nulă, întrucât acesta nu a participat la încheierea
actului.
Din punct de vedere practic însă, acest principiu, atât de justificat din punct de
vedere al tehnicii juridice formale, apărea ca o piedică în calea operaţiunilor
comerciale. Datorită acestui fapt, romanii au creat un mecanism de natură să facă
executorie stipulaţiunea pentru altul, cu toate că în sens formal ea continua să
1 Inst., 3.19.19; D.50.17.73.4; C. 4.50.6; V. V azny, Bulletino d ell’lstituto di diritto romano

„Vittorio Scialoja”, 1932, 40, p. 43; V l . Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 344; V l . H anga, op. cit.,
p. 441.
2 D.2.141.7.6; L evy-Bruhl, Revue historique de droit frangais et etranger, 1938, p. 460.
3 D. 45.1.38.17; C. St . T omulescu, Curierul judiciar, Bucureşti, 1941, 14, p. 209.
4 D. 44.7.11.
189
rămână nulă1. Acest mecanism este stipulatio poenae (stipulaţia unei despăgubiri).
După încheierea stipulaţiunii pentru altul, intervine stipulatio poenae, în cadrul
căreia Primus îl întreabă pe Secundus: dacă nu-i vei da lui Tertius 100 de aşi, pro-
miţi să-mi dai mie 500 de aşi? Promit. Cea de-a doua stipulaţiune este valabilă
întrucât urmează să-şi producă efectele între părţi, aşa încât Secundus va prefera să
execute stipulaţiunea nevalabilă, căci altminteri va fi nevoit s-o execute pe cea de-a
doua care este valabilă şi care are un obiect în valoare mult mai mare decât prima.
Precizăm totuşi că, în ciuda mentalităţii lor conservatoare, romanii au admis
unele excepţii de la principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul. Astfel, este cazul
mandantului care face o stipulaţiune în favoarea mandatarului său, din raţiuni lesne

de sesizat sau cazul celor care încheie o stipulaţiune pentru cotutore, în scopul
asigurării unei bune administrări a tutelei12.
III. Nulitatea promisiunii pentru altul

192. Nulitatea promisiunii pentru altul sau mai exact nulitatea promisiunii pentru
fapta altuia, se exprimă în principiul nemo alienum factum promitere potest (nimeni
IC
nu poate promite fapta altuia)3. în acest caz, Primus promite lui Secundus că Tertius
îi va da 100 de aşi. Această promisiune este nulă faţă de Primus, întrucât acesta nu a
EM
promis fapta sa, după cum este nulă şi faţă de Tertius, deoarece neparticipând la
încheierea actului, Tertius nu a promis nimic4. în cazul unei astfel de promisiuni,
Secundus nu va avea acţiune nici împotriva lui Primus, nici împotriva lui Tertius.
AD
Romanii au ajuns totuşi la executarea promisiunii pentru altul prin modificarea

unor termeni. Astfel, Primus spune că va face în aşa fel ca Tertius să-i dea lui
Secundus 100 de aşi5. De data aceasta, Primus promite propria-i faptă, aşa încât
contractul e valabil, iar dacă la scadenţă Tertius nu plăteşte, Secundus va avea acţi
AC
une împotriva lui Primus.

în raport cu principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul, principiul nulităţii pro
misiunii pentru altul are o sferă de aplicare mai restrânsă. Textele, fără nici o
Z
excepţie, limitează aplicarea sa la categoria contractelor verbale. La contractele de

bună-credinţă apărute în epoca dezvoltării economiei de schimb, acest principiu nu
U
s-a mai aplicat, căci ar fi constituit o piedică pentru sporirea ritmului afacerilor67.
IV. Reprezentarea în contracte

193. Reprezentarea este acel sistem juridic prin care un pater familias se
obligă prin contractul încheiat de un alt pater familias1.
1Inst., 3.19.19; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 344.

2 D. 43.1.38.20; Tot aşa, pentru cazul donaţiunii cu sarcini s-a dat o acţiune utilă în favoarea
unui terţ (Fr . V at . 286.290).
3 Inst., 3.18.21; D.45.1.38. pr. (Nemo autem alienum factum promitendo obligatur).
4 Inst., 3.19.21.
5 Inst., 3.19.3.
6 A.E. G iffard, R. V illers, op. cit., p. 196.
7 F. B urdeau, Revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1971, 40, p. 633.
190
Pater familias în numele căruia se încheie contractul se numeşte reprezentat
iar cel ce încheie contractul din însărcinarea altuia se numeşte reprezentant.
Instituţia reprezentării în contracte poate fi privită din punct de vedere al efec
telor sale,precum şi din punct de vedere al calităţii reprezentantului. Din punct de
vedere al efectelor pe care le generează, reprezentarea este perfectă sau imperfectă.
In cazul reprezentării perfecte, raportul juridic se stabileşte între reprezentat şi terţ1.
Cu toate că a participat la încheierea actului, reprezentantul nu dobândeşte drepturi
sau obligaţii, cu alte cuvinte, persoana sa dispare din acea operaţiune juridică (în ce
priveşte efectele). La reprezentarea imperfectă, reprezentatul se obligă alături de

reprezentant. Cât priveşte calitatea sa, reprezentantul poate apărea în contract fie ca
debitor, fie ca titular al creanţei. Atunci când reprezentantul apare în contract în
calitate de creditor, reprezentarea se numeşte activă, iar când apare în calitate de
debitor, reprezentarea este numită pasivă.
Aşa cum spuneam, la origine, romanii nu au admis ideea reprezentării, căci
aceasta ar fi contrazis principiul relativităţii efectelor contractului12. Drept urmare,
IC
dacă un pater familias (reprezentatul) împuterniceşte pe un alt pater familias să
încheie un contract, reprezentantul (cel împuternicit) devenea titularul drepturilor şi
EM
obligaţiilor izvorâte din acel contract. Era nevoie să se recurgă apoi la anumite ope
raţiuni juridice distincte de contractul încheiat de reprezentant, prin care acesta să
transmită asupra reprezentatului ceea ce a dobândit.
AD
Principiul nereprezentării în contracte a corespuns epocii foarte vechi, când

economia era puţin dezvoltată şi, ca urmare, actele juridice se încheiau relativ rar.
Cu timpul, însă, în contextul extinderii imperiului şi a relaţiilor cu peregrinii,
AC
romanii îşi manifestă tot mai mult tendinţa de a-şi administra bunurile prin alţii.
Negustorii, datorită volumului sporit al afacerilor, erau nevoiţi să încheie nume
roase acte în acelaşi timp, în locuri diferite, dezrobiţii se ocupă tot mai mult de
interesele patronilor. în noua situaţie, principiul nereprezentării în contracte a
Z
prim it unele îngrădiri3. La început romanii au admis reprezentarea imperfectă,

U
pentru ca mai târziu să admită, în unele cazuri, chiar şi reprezentarea perfectă4.

Cu toate acestea, reprezentarea în contracte nu a devenit o regulă generală, nici
în ultimul moment al evoluţiei dreptului roman. Primul pas către instituţia
reprezentării îl constituie crearea acţiunilor cu caracter alăturat5.
1 S. RlCCOBONO, Armaţi de! seminario giuridico dell’universita di Palermo, 1930, p. 389.

2 v. Ch . Chahata, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1966 (Le concept de
representation en droit romain et en droit musulman compares).
3 D.17.1.9.10; C.4.27.1.
4 D.41.2.49.2 (Mandantul poate intenta acţiunea împotriva terţului. în acest scop, magistratul
acordă mandantului o acţiune utilă, cognita causa); S. Solazzi, Buletino dell’Istituto di diritto
romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 1910, 22, p. 5.
5 în unele texte se menţionează o actio quasi institoria, pe care creditorul o poate intenta direct
împotriva mandantului (D. 19.1.13.25).
191
V. Acţiunile cu caracter alăturat (a d iecticiae qu alitatis)
194. Această categorie de acţiuni a apărut în legătură cu marele avânt pe care

l-a cunoscut viaţa comercială în epoca clasică. Prin intermediul lor, pretorul a dat
posibilitatea fiului de familie sau sclavului să se oblige în nume propriu şi în ace
laşi timp să-l oblige pe pater familias'.
Ne amintim că în epoca veche, fiul de familie sau sclavul putea încheia numai
acele acte prin care se făcea mai bună situaţia lui pater familias, acte pe care nu le
încheiau în nume propriu, ci împrumutând personalitatea şefului de familie: „vocea
fiului se consideră a ta cu privire la acele lucruri care pot fi dobândite ţie”12. Aşadar,

pater familias nu putea fi făcut debitor prin actele celor aflaţi sub puterea sa3.
Această practică a fost posibilă în condiţiile specifice epocii vechi, când operaţiile
juridice erau puţin numeroase, iar contractele aveau un caracter unilateral. „Revo
luţia economică” de la sfârşitul republicii însă şi-a pus cu putere amprenta asupra
întregii fizionomii economice şi sociale a Romei sclavagiste, inclusiv asupra
fenomenului juridic. Una din consecinţele acestei „revoluţii” a fost apariţia actelor
IC
cu caracter bilateral, în care nu poţi deveni creditor dacă nu te obligi la rândul tău.
Faţă de noua fizionomie a contractelor, urma ca pater familias să nu mai poată re
curge la fiii de familie sau la sclavi în vederea încheierii unor operaţii juridice. Şi în
EM
acest caz, ca şi în numeroase altele, pretorul a găsit soluţia procedurală prin care să
împace consecinţele decurgând din caracterul comutativ al contractelor, cu situaţia
juridică a fiului de familie sau a sclavului. Această soluţie a constat în crearea acţi
AD
unilor cu caracter alăturat4.

Potrivit reformei pretorului, în anumite cazuri, fiul de familie sau sclavul se
pot obliga în nume propriu, primul pe tărâmul dreptului civil, cel de al doilea pe
AC
tărâmul dreptului natural, dar în acelaşi timp, îl obligă cu caracter alăturat, potrivit
dreptului pretorian, şi pe pater familias5. Conform acestui sistem, din momentul
încheierii contractului de către fiul de familie, creditorul are doi debitori6; fiul de
familie, obligat potrivit dreptului civil, şi pater familias, obligat potrivit dreptului
Z
pretorian. Remarcăm în cadrul acestui sistem că, deşi pater familias nu a participat
la încheierea actului, devine totuşi obligat şi poate fi chemat în justiţie prin acţiunea
U
cu caracter alăturat.
Creditorul avea doi debitori, dar potrivit principiilor procedurii civile nu putea
urmări decât pe unul din ei. El avea de ales între acţiunea directă îndreptată îm
potriva fiului de familie, şi acţiunea cu caracter alăturat, îndreptată împotriva lui
pater familias. Aici trebuie să avem în vedere că cele două acţiuni care stau la
1 Gaius, 4.69; L. F. C orrea, Revue internaţionale des droits de l'an tiqu ite, 3e serie, tome
XLVIII, 2001, p. 31.
2Inst„ 3.19.4.
3 Gaius, 4.73.
4 Expresia de „acţiuni cu caracter alăturat” (adiecticiae qualitatis) nu este romană. Ea a fost
formulată astfel încât pa ter fa m ilia s se obligă alături de fiul de familie, într-o calitate sui-generis.
5 D.1.41.5.1.
6 Inst., 4.6.10.
192
atunci când un pater familias a încredinţat unui alt pater familias exercitarea unui
comerţ pe mare sau pe uscat.
Noul sistem1 prezenta mari avantaje, dar prezenta totuşi inconvenientul că nu
se aplica tuturor operaţiunilor juridice, ci numai celor încheiate în legătură cu exer
citarea unui comerţ pe mare sau pe uscat. Acest inconvenient a fost înlăturat printr-
o inovaţie a jurisprudenţei. în dorinţa de a perfecţiona sistemul reprezentării în
contracte, jurisconsulţii au dat creditorului posibilitatea de a intenta o acţiune îm
potriva reprezentatului, chiar şi atunci când era vorba de altă operaţie juridică decât
de un comerţ pe mare sau pe uscat (actio quasi institoria1 2).

Din momentul creării acţiunii quasi institoria, mecanismul reprezentării în
contracte este constituit, dar el prezintă încă unele limite3.
Astfel, reprezentarea nu era admisă decât pentru cazurile în care reprezentantul
era debitor4. Pentru situaţiile în care reprezentantul urma să devină creditor, meca
nismul reprezentării nu funcţiona, aşa încât dreptul de creanţă era dobândit de către
reprezentant5.
IC
Pe de altă parte, constatăm că, alături de reprezentant, se obliga şi reprezen
tatul, astfel încât terţul (creditorul) avea doi debitori şi prin urmare două acţiuni. O
acţiune directă pe care o poate intenta împotriva reprezentantului şi o acţiune utilă
EM
pe care o poate îndrepta împotriva reprezentatului. Ca şi în cazul acţiunilor cu
caracter alăturat, creditorul nu va putea intenta ambele acţiuni, ci va trebui să opte
ze pentru una din ele6.
AD
VII. Reprezentarea perfectă

198. Sub influenţa dreptului egiptean, dreptul roman a evoluat către reprezen-
AC
taţiunea perfectă pe care a admis-o în anumite cazuri, deşi nu a ajuns niciodată să o

consacre pe scară generală.
a) în materia tutelei7, pretorul a admis că toate acţiunile pe care le avea tutorele,
precum şi toate acţiunile date împotriva tutorelui, trec asupra pupilului. în acest caz,
Z
se aplică, aşadar, principiul reprezentării perfecte, dar numai după sfârşitul tutelei,
U
întrucât până atunci pupilului îi lipseşte capacitatea juridică de fapt.

b) Cazul reprezentantului insolvabil. Atunci când în executarea mandatului pe
care l-a primit de la reprezentat, reprezentantul devine insolvabil, se aplică de ase
1Inst., 4.7.2.
2 G. Hubrecht, op. cit., p. 65. Potrivit unor autori, acest sistem ar fi fost introdus abia în epoca
lui Justinian (ex. P. Bonfante).
3 D.14.3.19. pr.; Papinian este de părere că acţiunea se dă împotriva geratului, în cazul în care
acesta a ratificat gestiunea de afaceri.
4 D.17.1.10.5.
5 D.19.1.13.25. Ulpian este însă de părere că mandantul are o acţiune utilă, în calitate de
creditor, acţiunea izvorâtă din contractul încheiat între mandatar şi terţ (ergo et per contrarium
dicendum est utilem ex empto actionem domino competere).
6 D.22.1.32.3.
7 S. Solazzi, Bulletino dell'Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja”, Milano, 1910,22, p. 5.
195
menea principiul reprezentării perfecte. Acesta este singurul caz de reprezentare
perfectă activă admis de către romani. Raţiunea acestei soluţii stă în anumite impli
caţii de ordin practic, ce apar în cazul reprezentantului insolvabil. Conform
regulilor generale, creanţa este dobândită de către reprezentant (am precizat că
reprezentarea, în forma ei imperfectă, funcţionează numai atunci când reprezen
tantul se obligă). Ca atare, prin acte ulterioare şi distincte, reprezentantul urmează
să transmită asupra reprezentatului tot ce a dobândit. Dacă însă reprezentantul
devine insolvabil, el va fi supus executării silite asupra bunurilor de către creditorii
săi, între care şi reprezentatul. Venind în concurs cu ceilalţi creditori ai reprezen
tantului, prin forţa lucrurilor, reprezentatul nu-şi va putea valorifica întreaga cre

anţă. Pentru a se evita o asemenea eventualitate, s-a admis că în cazul reprezen
tantului insolvabil, creanţa să treacă direct asupra reprezentatului. Pe această cale,
creanţa dobândită de către reprezentant nu va mai intra în patrimoniul său şi nu va
mai putea fi urmărită de către ceilalţi creditori.
c) în cazul împrumutului în vederea consumaţiunii (mutuum), romanii au ad
mis reprezentarea perfectă activă şi pasivă. împrumutul în vederea consumaţiunii
IC
se realiza prin intermediul contractului real numit mutuum, care presupunea
încheierea unei convenţii, însoţită de remiterea materială a lucrului prin tradiţiune1.
EM
Din momentul în care romanii au admis că tradiţiunea poate fi făcută prin altul, a
apărut în această materie posibilitatea realizării reprezentării perfecte. Astfel, dacă
reprezentatul dă mandat reprezentantului să remită o sumă de bani cu titlu de îm
prumut unei persoane, reprezentatul va deveni creditor (reprezentare perfectă ac
AD
tivă). Dacă reprezentatul îl însărcinează pe reprezentant să ia cu împrumut o sumă

de bani, datoria va apăsa asupra reprezentatului (reprezentarea perfectă pasivă).
Constatăm că şi într-un caz şi în celălalt, persoana reprezentantului dispare.
AC
VIII. Sistemul noxalităţii

199. în cele de mai sus, am văzut ce probleme se pun în legătură cu executarea
obligaţiilor contractuale. în ce priveşte executarea obligaţiilor delictuale, apar unele
Z
aspecte legate, în special, de capacitatea celui ce se obligă12. Dacă, în materie

U
contractuală, capacitatea fiului de familie sau a sclavului de a se obliga este mai

restrânsă decât cea a lui pater familias, în materie delictuală, fiul şi sclavul, potrivit
dreptului civil, au capacitate deplină şi drept urmare răspund în nume propriu. Nu
este însă mai puţin adevărat că, atât fiul de familie, cât şi sclavul, se află în puterea
lui pater familias şi nu au bunuri proprii. Datorită acestui fapt, răspunderea lor pe
tărâm delictual ia naştere în condiţii speciale.
Potrivit sistemului noxalităţii, întrucât fiii de familie şi sclavii nu au bunuri,
răspund cu persoana lor3. Dacă fiul de familie sau sclavul comitea un delict, pater
1 A. E. G iffard, R. V illers, op. cit., p. 201.

2 D. 44.7.14; Gaius, 4.80; Inst., 4.87. în epoca clasică, fiul de familie poate obţine în anumite
condici bunuri proprii, dar rămâne totuşi sub puterea părintească.
3 Gaius, 4.75; D.9.1.1. pr. Dacă pater familias nu vrea să-l abandoneze pe delincvent (noxae
dedere), trebuie să plătească poena (litis estimatio suffere).
196
îndemâna creditorului sancţionează un singur drept şi că, prin intentarea uneia din
ele, ca urmare a efectului extinctiv al lui litis contestatio, dreptul se stinge, aşa
încât cea de-a doua acţiune rămâne fără obiect1.
195. Acţiunile cu caracter alăturat, creaţie a pretorului, sunt date în cinci ca
zuri, toate în legătură cu interese ale oamenilor de afaceri12.
a) A c tio q u o d iu ssu 3 (acţiune în baza unei declaraţii speciale) se intentează îm
potriva acelui pater familias care l-a autorizat expres pe fiul de familie sau pe
sclav, se încheie un anumit contract;
b) A c tio e x e rcito ria 4 a fost creată în legătură cu interese privind comerţul

maritim. Uneori, pater familias numea pe un alieni iuris în calitate de comandant al
unei nave pe care o stăpânea cu titlu de proprietate şi pe care o utiliza în scopuri
comerciale. Contractele încheiate de către fiul de familie în calitate de căpitan de
corabie îl obligau pe pater familias faţă de creditori, care puteau intenta împotriva
sa actio exercitoria (exercitor sau armator este cel ce echipează un vapor în vede
rea realizării unui comerţ maritim).
IC
c) A c tio in stito ria 5 se dă împotriva lui pater familias, atunci când acesta încre
dinţează fiului de familie sau sclavului exercitarea unui comerţ pe uscat, ca de pildă
EM
conducerea unei prăvălii.
In cele trei cazuri pe care le-am evocat, pater familias răspunde cu toate bunu
rile sale (in solidum).
In ultimele două cazuri, sancţionate prin actio de peculio et de in rem verso şi
AD
prin actio tributoria, când fiul de familie sau sclavul deţin un peculiu, pater
familias vă răspunde numai pro parte.
d) A c tio d e p e c u lio e t d e in rem v e rso 6 (acţiune cu privire la peculiu şi la
AC
îmbogăţire). Dacă fiul de familie sau sclavul îşi utilizează peculiul în scopul reali
zării unui comerţ, fără ştirea lui pater familias, acesta va răspunde numai în limi
tele peculiului. Dacă pater familias se îmbogăţeşte prin acele acte, va răspunde în
limitele îmbogăţirii sale.
Z
e) A c tio tr ib u to ria 7 (acţiune în repartizare) se intentează împotriva lui pater

U
familias atunci când, deşi nu a autorizat pe cei aflaţi sub puterea sa pentru a face
comerţ cu peculiul lor, a cunoscut şi a tolerat aceste acte. El va răspunde în limitele
1 D.21.1.32.2. în epoca lui Justinian, odată cu desfiinţarea efectului extinctiv al lui litis
contestatio, acest principiu nu a mai funcţionat.
2 A. Guarino, Novissimo digesto italiano, Torino, 1957,1, p. 270; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 457.
3 Gaius, 4.70.
4 D.14.1.1; D. Gaurrier, Le droit maritime romain, Presses Universitaires de Rennes, 2004, p.
79-95; L. W aelkens, Revue d ’histoire du droit, tome LXVIII, 1-2, 2000, p. 347; L. de Ligt, Revue
d ’histoire du droit, tome LXVII, 1-2, 1999, p. 206-208; A. Guarino, Rassegna di diritto romano,
Napoli, 1965, 11, p. 36.
5 Gaius, 4.71; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1943, p. 104.
6 J. C h . Dumont, op. cit., p. 123.
7 D. 16.1.32. pr; S. SOLAZZI, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja”, Milano,
1905, 17, p. 208.
193
peculiului, iar creditorii vor fi satisfăcuţi proporţional cu valoarea creanţelor pe
care le deţin (de unde şi numele acţiunii).
196. Rezultă din cele arătate că în sistemul acţiunilor cu caracter alăturat, sub
anumite aspecte, fiul de familie şi sclavul au o situaţie asemănătoare cu cea a
reprezentantului. în acest sens ne referim, la faptul că, deşi pater familias nu par
ticipă la încheierea contractului, devine totuşi parte într-un raport juridic obliga-
ţional1. Această creaţie tehnică trebuie pusă în legătură cu faptul că, pe de o parte,
ideile juridice nu erau suficient de evoluate pentru a admite sistemul reprezentării
în contracte, iar pe de altă parte, se simţea puternic necesitatea de a se încheia acte

prin intermediul altora. Pentru moment, sistemul acţiunilor cu caracter alăturat,
care nu se aplică în raporturile dintre sui iuris, ci numai în raporturile dintre un sui
iuris şi un alieni iuris, par a se încadra în rigorile principiului nereprezentării, deşi
practic ele constituie primul pas către negarea acestui principiu, căci, în fapt, fiul de
familie ne apare, din multe puncte de vedere, în postura unui reprezentant12. De la
acţiunile cu caracter alăturat până la sistemul reprezentării imperfecte mai rămăsese
IC
de făcut un singur pas.
Mai precizăm că acţiunile cu caracter alăturat nu sunt independente, în sensul
EM
că nu sunt acţiuni directe3. Acţiunea directă se dă împotriva fiului de familie, pe
când împotriva lui pater familias se acordă o acţiune utilă. Cu alte cuvinte, acţiunea
cu caracter alăturat nu este altceva decât acţiunea directă cu formula uşor modifi
cată. Aşa de pildă, când fiul de familie încheie o vânzare, iar creditorul preferă să-l
AD
cheme în justiţie pe pater familias, intentează în acest scop acţiunea care sanc
ţionează în mod obişnuit vânzarea, dar va aduce unele modificări formulei. Aşa se
face că în formula acţiunii cu caracter alăturat, în intentio va figura numele fiului
AC
de familie, întrucât el a încheiat actul, iar în condemnatio numele lui pater familias,
deoarece el este chemat în justiţie. Aşadar, acţiunile cu caracter alăturat fac parte
din categoria acţiunilor pretoriene cu formula cu transpoziţiune.
Z
VI. Reprezentarea imperfectă

U
197. Potrivit sistemului acţiunilor cu caracter alăturat, pater familias putea în
credinţa unei persoane aflate sub puterea sa încheierea unor acte juridice4. Acest
sistem nu putea funcţiona însă între două persoane sui iuris, între doi patres
familiae.
La un moment dat, sub presiunea factorilor economici, pretorul a mai făcut un
pas către sistemul reprezentării în contracte şi a decis ca mecanismul acţiunilor cu
caracter alăturat să poată fi adaptat la raporturile dintre doi patres familiae. în acest
sens, el a admis ca acţiunile institoria şi exercitoria să fie date creditorului, chiar şi
1 Gaius, 4.72, 4. 7.3.

3 C. St. T omulescu, D re pt p riv a t roman, Bucureşti, 1973, p. 242.
4 Gaius, 4.73 (servus etfilius)', D. 14.1.1.2. (filia et serva).
194
familias avea dreptul să-i abandoneze pentru ca victima delictului să-şi poată exer
cita asupra lor dreptul de răzbunare1. Acest abandon este desemnat prin termenul
de noxae deditio (abandonarea delincventului). Nimic nu-1 împiedica însă pe pater
familias să ajungă la o înţelegere cu victima şi să plătească o sumă de bani, ca
echivalent al dreptului de răzbunare12. Cu toate acestea, ceea ce caracterizează siste
mul noxalităţii este părăsirea delincventului de către pater familias.
IX. Sistemul acţiunilor noxale

200. în sistemul noxalităţii, pater familias are două posibilităţi: fie să-l aban
doneze pe delincvent, fie să plătească o sumă de bani. Cu timpul s-a observat, însă,

că pater familias nu dispune de vreun mijloc juridic prin intermediul căruia să
dovedească nevinovăţia persoanei alierii iuris. în scopul înlăturării acestui incon
venient, au fost create acţiunile noxale3. Potrivit acestui sistem, victima era obligată
să intenteze acţiunea noxală, pentru a vedea dacă pater familias intenţionează să-l
apere pe presupusul delincvent4. Dacă pater familias accepta să se judece şi câştiga
procesul, persoana alieni iuris rămânea sub puterea sa5. în felul aceasta, pater
IC
familias care dovedea nevinovăţia presupusului delincvent nu mai poate fi obligat să
procedeze la abandonul noxal sau la plata unei sume de bani. Este lesne de observat
EM
că la originea sistemului acţiunilor noxale au stat raţiuni de ordin economic. în
condiţiile dezvoltării economiei sclavagiste, pater familias era interesat să păstreze
sub puterea sa forţa de muncă a delincventului, tară să plătească o sumă de bani67.
AD
201. Condiţii de intentare a acţiunilor noxale

a) Acţiunea noxală poate fi intentată numai atunci când o persoană alieni iuris
comite un delict privat, deoarece numai îrţ materia delictelor private dreptul de răz
AC
bunare poate fi răscumpărat prin plata unei sume de bani. Prin urmare, acţiunea nu
poate fi acordată cu titlu noxal (noxaliter), când persoana alieni iuris a comis un
delict public sau când nu se purcede la plata unei penalităţi pentru fapta comisă
(acţiune dată cu titlu de pedeapsă);
Z
b) Acţiunea noxală poate fi intentată cu succes numai împotriva acelui pater

familias care îl are pe delincvent sub puterea sa în momentul lui litis contestatio1.
U
1 G aius, 4.79. Pater familias trebuia să-l mancipeze pe delincvent; v. F. de W isscher, Le

regime romain de la noxalite, Bruxelles, 1947; C. F. A. P erello, Revue internaţionale des droits de
l ’antiquite, 3e serie, tome LV, 2008, p. 69.
D.13.1.7. pr.; Levy-Bruhl, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1959, p. 413.
In epoca lui Justinian nu se mai practica abandonul fiului de familie (Gaius, 1.180).
3 D.2.9.2.1; F. de W isscher, Revue generale du droit, Paris, 42, p. 153; v. B. B iondi, Revue
historique de droit frangais et etranger, Paris, 1926. Actiones noxales.
4 D.9.4.33.
5 F de Wisscher considera că obligaţia lui pater familias este întotdeauna „facultativă”
(D.47/10.17.4).
6 Gaius, 4.76; L evy-Bruhl, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1938, p. 533,
Abandonul noxal este cunoscut şi în domeniul dreptului internaţional public (Tit. Liviu, 9.8).
7 D.9.4.21.2; Gaius, 4.77; P aul, Sent., 2.31.8; v. B. A lbanese, Bulletino d ell’Istituto di diritto
romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 1967, Sulla responsabilita del dominus sciens per i delilti del servo.
197
Dacă după comiterea delictului, delincventul trece sub o altă putere, acţiunea va fi
intentată împotriva noului pater familias. Această soluţie se explică prin aceea că
delincventul răspunde cu persoana sa, iar pater familias este chemat în justiţie
deoarece delincventul fiind o persoană alieni iuris, nu are bunuri proprii. Aşadar,
dreptul victimei delictului îl urmează pe delincvent, care, aşa cum spuneam,
răspunde personal, deşi în condiţii speciale, decurgând din situaţia sa juridică. în
această materie, în dorinţa de a sublinia că delincventul este cel ce se obligă, roma
nii au formulat adagiul noxa caput sequitur (delictul îl urmează pe delincvent)1.
c) în opinia sabinienilor, care s-a impus, se cere ca victima delictului să nu-1
fi avut pe delincvent sub puterea sa12. Potrivit acestei opinii se interpretează că de

vreme ce victima delictului 1-a avut pe delincvent sub puterea sa, fie şi-a exercitat
dreptul de răzbunare, fie a renunţat să-şi exercite acest drept. Nu trebuie să uitam
că acţiunea noxală este dată cu titlu de pedeapsă şi că prin intermediul ei se urmă
reşte dobândirea unei sume de bani, ca echivalent al dreptului de răzbunare al vic
timei. Avem în vedere ipoteza în care Primus, sclavul lui Secundus, comite un
delict împotriva lui Tertius, iar după comiterea delictului, Tertius îl cumpără pe
IC
Primus. Dacă ulterior Tertius îl vinde pe Primus lui Quatrus, nu va putea intenta
împotriva acestuia din urmă acţiunea noxală.
EM
202. Efectele acţiunilor noxale. Spunem că delincventul răspunde personal
pentru faptele sale şi că pater familias (în cazul sclavului, dominus ) nu este obligat
prin fapta celui aflat sub puterea sa3. în consecinţă, pater familias nu poate fi obli
AD
gat să se judece cu victima delictului. Dacă pater familias nu doreşte să-l apere pe
delincvent, se aplică abandonul noxal4. în acest caz, pârâtul nu este supus consecin
ţelor pe care le-am înfăţişat în materia procedurii civile.
AC
Dacă pater familias acceptă să se judece şi câştigă procesul, reclamantul nu

mai poate formula vreo pretenţie, iar delincventul rămâne la situaţia de mai înainte,
în eventualitatea pierderii procesului, pater familias are două alternative: fie să
plătească o sumă de bani, fie să-l abandoneze pe delincvent în mâinile victimei5.
Z
Rezultă din cele arătate că în sistemul acţiunilor noxale, pe primul plan se află
U
plata unei sume de bani, abandonul delincventului intervenind numai în ultimă

instanţă, spre deosebire de sistemul noxalităţii unde abandonul noxal se află pe
primul plan.
203. Acţiunile noxale sunt cunoscute încă din epoca Legii celor XII Table. Ast
fel, codul decemviral menţionează că actio furti nec manifesti, prin care este sanc
1 F. de W isscher, Revue generale du droit, Paris, 42, p. 12; C. F. A. P erello, L. F. C orrea,

Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3Cserie, tome LV, 2008, p. 68.
2 Inst., 4.8.6; D.50.17.156. pr.; Gaius, 4.78.
3 D.9.4.33; M. Sargenti, Illecito e pena privata in eta republicana. Atti del convegno
internazionale di diritto romano 4-7giugno 1990, p. 347 şi urm.
4 D.9.4.32.
5 în acest sens trebuie să înţelegem natura obligaţiei lui pater familias (facultas solutionis).
198
ţionat furtum nec manifestum (furtul neflagrant) este dată ca noxală1. De asemenea,
acţiunea legii Aquilia, creată în secolul al Ill-lea î.Hr., prin care se sancţionează
anumite fapte ale sclavilor sau ale patrupedelor, a fost dată cu titlul noxal12. Spre sfâr
şitul republicii, pretorul a creat o serie de acţiuni penale, care puteau fi intentate şi ele
cu titlu noxal.
Cât priveşte mecanismul lor sau, în alţi termeni, cuprinsul formulei, acţiunile
noxale sunt de două feluri: acţiuni obişnuite, care pot fi intentate cu titlu noxal3 şi
acţiuni autonome, create de la început ca noxale45. în prima categorie intră acţiunile
care sancţionează în mod obişnuit un delict şi care sunt adaptate pentru a fi utilizate

pe tărâm noxal. în acest scop, formula acţiunii va suferi unele modificări. Astfel,
dacă delictul de furt neflagrant este comis de către pater familias, acesta va fi che
mat în justiţie prin actio furti nec manifesti. în cazul furtului neflagrant comis de
către un fiu de familie, se va intenta aceeaşi acţiune, dar cu formula modificată.
Aşadar, când actio furti nec manifesti este dată cu titlu noxal, în intentio va figura
numele delincventului, deoarece el a comis delictul, iar în condemnatio numele lui
IC
pater familias, deoarece el stă injustiţie.
în cea de-a doua categorie intră acţiunile create de la început ca noxale. Din
EM
această categorie face parte acţiunea dată împotriva proprietarului pentru paguba
creată de un patruped (actio de pauperief. Precizăm cu această ocazie că în ve
chiul drept roman, pentru pagubele produse de către patrupede se aplicau aceleaşi
AD
reguli juridice ca şi pentru delictele comise de către alieni iuris6.

204. Sistemul acţiunilor noxale păstrează urme vizibile ale concepţiei primi
tive, conform căreia victima delictului poate să-şi exercite dreptul de răzbunare
AC
fizică asupra delincventului7. Este posibil ca la origine, în cazul comiterii unui

delict, să nu fi existat altă soluţie decât abandonul delincventului. Mai târziu, odată
cu evoluţia concepţiilor juridice, când s-a admis ideea de reparare a pagubei, s-a
introdus sistemul noxalităţii, dar şi în acest sistem primează încă ideea de răz
Z
bunare8. în fine, sistemul acţiunilor noxale pune pe primul plan plata unei sume de
U
bani, deşi nici în acest stadiu, ideea de abandonare a delincventului în vederea

exercitării dreptului de răzbunare nu este cu totul înlăturată.
1 XII. T., 8.6; Inst., 4.9. pr.; B. Biondi, Bulletino d ell’Istituto di diritto romano „Vittorio
Scialoja”, Milano, 1928, 36, p. 89.
2 Gaius, 3.210; Inst., 4.3.1.
3 Gaius, 4.76.
4 F. DE W isscher, Revue generale du droit, Paris, 1963, p. 325.
5 XII T.8.6, şi 7.
6 D.9.1.1.3; Inst., 4.9. pr.; A. W atson, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles,
1970, p. 367.
7 D.2.10.2.
8 A. E. G iffard, R. V illers, op. cit., p. 271; V. F. de W isscher, Les actions noxales et le
systeme de la noxalite d ’apres ses origines historiques et laLoi des X II Tables, Paris, 1919.
199
§ 2. NEEXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
I. Generalităţi
205. Arătam că efectul normal al obligaţiilor constă în executarea lor. în cazul
neexecutării obligaţiei de către debitor, se pun anumite probleme în legătură cu
răspunderea sa. în acest sens, este necesar să fie cercetate împrejurările care au dus
la neexecutarea obligaţiei şi în primul rând atitudinea subiectivă a debitorului. Dacă
neexecutarea obligaţiei se datorează vinei debitorului, acesta trebuie să plătească
anumite daune, care se stabilesc, fie de către judecător1 cu ocazia soluţionării

litigiului (daune-interese convenţionale), fie de către părţi. Pentru a şti în ce cazuri
şi în ce condiţii debitorul răspunde pentru neexecutarea obligaţiei, vom înfăţişa pe
rând conceptele juridice pe care romanii le-au creat în această materie12. Cazul for
tuit şi forţa majoră, culpa şi dolul, întârzierea debitorului (mora) şi, în fine, răspun
derea obiectivă (custodia) sunt cele şase situaţii care pot apărea în legătură cu
neexecutarea obligaţiei3. Orice debitor care nu şi-a executat obligaţia se află în una
IC
din situaţiile mai sus enumerate. Vom vedea că în unele din aceste situaţii debitorul
răspunde pentru neexecutare, iar în altele este exonerat de răspundere.
II. Cazul fortuit şi forţa majoră (casus)4

EM
206. Cazul fortuit (casus minor). Prin termenul de casus romanii înţelegeau
un fapt neprevăzut care a intervenit fără voinţa debitorului5. Faptele de acest gen,
AD
enumerate pe larg în Institutele lui Justinian, se împart în două categorii: cele ce

constituie cazul fortuit (casus minores) şi cele ce constituie forţa majoră (casus
maiores).
AC
Cazul fortuit6 intervine fără vina debitorului şi duce la dispariţia lucrului, ast
fel încât debitorul nu-şi mai poate executa obligaţia, deşi a luat măsurile obişnuite
de pază7. Furtul sclavului datorat este un exemplu de caz fortuit.
Z
207. Forţa majoră (casus maior). Forţa majoră (casus maior damnum fatale,
vis maior) este un eveniment căruia nimic nu i se poate opune (cui resisti non
U
potest). Textele ne indică numeroase cazuri de forţă majoră: inundaţii, cutremur,

atacul inamicului, atacul unei bande etc. Aşadar, cazul fortuit poate fi prevenit de
regulă prin măsuri excepţionale de pază, dar forţa majoră nu poate fi prevenită in
diferent ce măsuri s-ar lua.
în ambele cazuri, obiectul obligaţiei dispare fără vina debitorului. Această
situaţie este desemnată prin termenul de imposibilitate de executare şi are ca efect
1 D. 13.3.4.; Gaius, 4.7.

2 D.45.1.115.2.
3 C. St. T omulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973, p. 246.
4 v. C.A. Cannata, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1966, p. 63.
5 Vis maior, damnum fatale (D.19.2.15.2.; D.44.7.1.4).
6 Inst., 3.23.3.
7 D e Medio, Bulletino dell'Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 1908, 20, p. 157.
200
stingerea obligaţiei debitorului1. Această regulă se aplică însă numai atunci când
obiectul obligaţiei îl constituie un lucru individual determinat (debitor rei certe in-
teritu rei liberatur ). Obligaţia nu se va stinge dacă are ca obiect lucruri de gen12,
deoarece în acest caz se aplică regula genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier).
III. Culpa şi dolul

208. Culpa. Culpa în materia noastră este neglijenţa sau neîndemânarea mani
festată printr-o acţiune sau o abstenţiune3. încă din epoca veche, romanii au făcut
distincţie între culpa delictuală şi culpa contractuală4.

Potrivit legii Aquilia, culpa delictuală presupune o acţiune, un fapt comis fie
din greşeală, fie cu intenţia de a produce o pagubă. Aşadar, ceea ce ţine de esenţa
culpei delictuale este provocarea unei pagube printr-o acţiune a delincventului. în
aprecierea comportării delincventului, se ţine seama de cea mai mică greşeală
(culpa levissima)5. în materie delictuală, nu se pune deci problema răspunderii pen
tru omisiuni. Obligaţia delictuală se naşte abia după comiterea faptei delictuale, iar
IC
delictul nu poate consta dintr-o abţinere, ci numai dintr-o faptă. Până la comiterea
faptei păgubitoare, între părţi nu există nici o legătură juridică şi prin urmare nici o
obligaţie. EM
Dimpotrivă, culpa contractuală constă în neglijenţa sau neîndemânarea celui ce
s-a obligat prin contract6. în acest caz, se apreciază comportarea debitorului faţă de
lucrul datorat, în intervalul de timp cuprins între încheierea contractului şi momentul
AD
în care obligaţia trebuia să fie executată. Dacă în acest interval de timp, prin acţiunea
sau abţinerea sa neglijentă sau neîndemânatică, debitorul a provocat dispariţia
lucrului datorat, va fi găsit în culpă şi va plăti daune-interese. Iată dar că în materie
contractuală, debitorul răspunde şi pentru abţinerile sale. Precizăm însă că această
AC
regulă s-a impus mai târziu, aşa încât la origine, chiar şi în materia contractuală,
culpa s-a manifestat numai sub forma unei acţiuni. Aşa se face că în vechiul drept
roman, debitorul era ţinut să plătească daune-interese, numai atunci când lucrul
datorat pierea ca rezultat al acţiunii sale neglijente7. Potrivit comentatorilor dreptului
Z
roman, în contractele de drept strict, debitorul este ţinut numai pentru culpa in
U
faciendo, dar nu răspunde pentru culpa in omitendo sau in non faciendo.

în dreptul clasic, pe baza unor soluţii de speţă, s-a impus treptat principiul
potrivit căruia debitorul răspunde şi pentru omisiunile sale8. Iniţial s-a admis că de
bitorul răspunde pentru omisiunile sale, numai în cazul contractelor sinalagmatice
perfecte (vânzare, societate)9. Cât priveşte alte contracte, potrivit unui text din
1 C. A. Cannata, op. cit., p. 63-113.

2 J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 293; I. Cătuneanu, op. cit., p. 195.
3 D.45.1.91.3.; D.9.2.7.8.; v. A rangio-Ruiz, Responsabilită contrattuale, Napoli, 1938.
4 D.9.2.44.
5 A. E. G iffard, R. V illers, op. cit., 339.
6 G. I. Luzzatto, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano 1960, 63, p. 47.
7 D.45.1.91.13; PAUL, Sent., 5.7.4.
8 D.45.1.91. pr.
9 v. C.A. Cannata, Per lo studio della responsabilită per colpa nel diritto romano classico,
201
Modestin, romanii au făcut anumite distincţii1. Astfel, în cazul mandatului sau
depozitului, debitorul nu răspunde pentru omisiunile sale, întrucât în aceste con
tracte nu are vreun interes. în alte contracte, însă, unde debitorul are un interes, ca
de pildă la contractul de fiducie, debitorul răspunde pentru neglijenţa sa numită
culpa in non faciendo2. Pe această cale, s-a conturat regula potrivit căreia în
contractele de bună-credinţă debitorul răspunde atât pentru fapte pozitive, cât şi
pentru omisiuni, iar în contractele de drept strict, răspunde numai pentru faptele sale.
209. Culpa în dreptul lui Justinian.* 231 Dreptul lui Justinian cunoaşte o nouă
distincţie în această materie, exprimată în termenii de culpa lata şi culpa levis.

Culpa lata4 este vina grosolană pe care n-ar comite-o nici cel mai neîn
demânatic administrator. Culpa levis5 este vina uşoară, care poate îmbrăca, la
rândul ei, două forme: culpa levis in abstracto şi culpa levis in concreto. Criteriul
de distincţie între aceste două forme ale culpei stă în aprecierea vinovăţiei debito
rului. La culpa levis in abstracto, comportarea debitorului faţă de bunul datorat se
compară cu comportarea unui bun pater familias (bonus vir). în cazul culpei levis
IC
in concreto, comportarea debitorului faţă de bunul datorat se compară cu modul în
care acesta îşi administrează propriile bunuri6. Rezultă de aici că aprecierea culpei
in abstracto are consecinţe mai grave pentru debitor, căci este ţinut pentru orice
EM
neglijenţă7. în al doilea caz, situaţia debitorului este mai bună, căci nu va fi găsit în
culpă dacă şi în administrarea bunurilor proprii manifestă o uşoară neglijenţă.
210. Dolul. Dolul este acţiunea sau abţinerea intenţionată a debitorului, de
AD
natură să provoace pieirea lucrului datorat. Criteriul de distincţie dintre doi şi culpă
stă prin urmare, în aspectul intenţional8. în cazul dolului, vinovăţia îmbracă forma,
intenţiei, pe când la culpă, lipseşte elementul intenţional. Debitorul răspunde pentru
AC
doi chiar şi în contractele unde nu are interes, ca de pildă în cazul depozitului sau al
mandatului. Dacă debitorul are un interes în contract, cum este cazul la fiducie sau
la comodat, va răspunde atât pentru culpă cât şi pentru doi9. Rezultă că răspunderea
debitorului este stabilită în baza criteriului utilităţii; în contractele unde nu are
Z
vreun interes, răspunde numai pentru doi, iar în cele unde are interes, răspunde atât
U
pentru doi cât şi pentru culpă10.
Milano, 1960; G. M ac C ormack, Studia et documenta historiae et iuris Roma, 1972 p. 123.
1 Collatio legum mosaicarum et romanarum, 10.2.1.
2 D.13.6.5.2. Gaius, 1.100; Paul, Sent., 1.4.3.
3 v. F. de R obertis , La disciplina della responsabilită contrattuale nel sistema della,
compilazione giustinianea, Ban, 1962; Arangio-Ruiz, op. cit., p. 251.
4 D.50.16.21.3; V. Scialoja, Negozigiuridici, Roma, 1933, p. 343.
5 D.9.2.31; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 295.
6 F. de R obertis, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1957, 23, p. 119.
7 C.4.35.11; D.17.2.72.
8 G.I. LUZZATTO, Studi in onore di Enrico Redenti, II, Milano, 1951, 1.
9 Collatio legum mosaicarum et romanarum, 10.2.1.
10 Ourliac de M alafosse, Droit romain et ancien droit des obligations, Paris, 1957, p. 170.
202
IV. Mora
211. Mora debitoris (întârzierea debitorului). Pentru ca debitorul să se afle în
întârziere, este necesar ca datoria să fie exigibilă, iar neexecutarea să se datoreze vinei
debitorului. în epoca lui Justinian, pe lângă condiţia întârzierii vinovate a debitorului,
s-a mai cemt şi o somaţie din partea creditorului, numită interpellation în dreptul
feudal, pomindu-se de la un text al lui Papinian, s-a formulat principiul potrivit cămia
dies interpellat pro homine (termenul somează pe debitor)1234. Potrivit acestui principiu,
dacă debitorul nu plăteşte la scadenţă, este considerat în întârziere de drept (automat).
Mai târziu, această soluţie a fost adoptată şi de unele coduri burgheze.

La romani, debitorul este considerat de drept în întârziere numai în două ca
zuri: atunci când datoria izvorăşte dintr-un delict, conform principiului fur semper
moram facere videtur3 (hoţul se consideră întotdeauna pus în întârziere), precum şi
atunci când curatorul are o datorie faţă de minor.
Principalul efect al morei este perpetuarea obligaţiei (perpetuatio obliga
tio n s /. Aceasta înseamnă că pieirea lucrului, chiar dacă se datorează cazului
IC
fortuit, nu stinge obligaţia debitorului. Astfel, dacă sclavul datorat este furat după
punerea în întârziere, debitorul rămâne şi pe mai departe obligat. Altfel spus, după
EM
punerea în întârziere, răspunderea debitorului este obiectivă. în epoca lui Justinian,
pentru cazul fortuit s-a admis că debitorul pus în întârziere se liberează de obliga
ţie, dacă dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi în mâinile creditorului5.
Din momentul executării obligaţiei, efectele morei se sting.
AD
212. Mora creditoris (întârzierea creditorului). Creditorul este pus în

întârziere, atunci când, fără motiv, refuză să primească plata la termenul şi la locul
stabilit. întrucât refuzul de a primi plata poate cauza anumite prejudicii debitorului,
AC
s-a admis, încă din vechiul drept, că debitorul poate formula anumite pretenţii faţă
de creditor6. Astfel, debitorul are dreptul de a pretinde creditorului anumite
despăgubiri pentru întreţinerea sclavului datorat, pe care creditorul refuză să-l
Z
primească.
Principalul efect al morei creditorului constă în aceea că din momentul punerii
U
în întârziere, debitorul nu mai răspunde pentru culpa sa. El continuă, însă, să

răspundă pentru doi. De asemenea, debitorul nu mai este obligat să păstreze lucrul,
astfel încât îl poate abandona7. Totodată, întârzierea creditorului are drept con
secinţă stingerea efectelor întârzierii debitorului8.
1 D.22.1.32. pr.; Paul, Sent., 3.8.4; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 296.
2 D.22.1.9.1.
3 D. 13.1,8.1. (semper enim moram fur facere videtur).
4 D. 45.1.9.3.; A. Magdelain, Note sur lapurgatio morae, Melanges Henri Levy-Bruhl, 1959, p. 199.
6 D.19.1.38.1.
7 D.18.6.1.3.
8 A. M agdelain , Note sur la purgatio morae, Melanges H enri L evy-Bruhl, Paris, 1959, p. 199.
203
V. Custodia
213. Custodia este o formă specială de răspundere1. Debitorul ţinut de custodie
trebuie să plătească daune-interese, chiar dacă lucml piere fără vina sa12. El răspunde
pentm cazul fortuit, dar nu şi pentru forţa majoră3. în dreptul clasic, debitorul era ţinut
pentru custodia în numeroase cazuri. Astfel, anumiţi meseriaşi răspundeau pentm
custodia întrucât primeau un salariu4. Comodatarul răspundea şi el în mod obiectiv
(fără vină), întrucât se folosea de lucml luat cu împrumut şi prin aceasta, realiza un
profit5. Răspunderea pentm custodia putea fi prevăzută şi prin convenţia părţilor. în
dreptul lui Justinian, răspunderea obiectivă a fost menţinută într-un singur caz.

VI. Sancţiunea neexecutării obligaţiei
214. Daune-interese judecătoreşti. în cazul în care debitoml nu-şi execută
obligaţia şi nu intervine una din situaţiile care să-l scutească de răspundere,
creditoml intentează o acţiune personală (in personam) prin care cere debitomlui să
facă plata (remiterea unei sume de bani sau a unui lucm). Aşa cum am văzut la
IC
materia procedurii civile, în dreptul clasic, sentinţa de condamnare avea un caracter
pecuniar. Datorită acestui fapt, ori de câte ori dreptul creditomlui avea alt obiect
EM
decât o sumă de bani sau izvora dintr-un delict, judecătom l trebuia să procedeze la
o evaluare a creanţei6. Suma de bani la care judecătom l îl condamnă pe debitoml
care nu-şi execută obligaţia, este desemnată prin termenul de daune-interese jude
cătoreşti7. în anumite cazuri, judecătom l îl condamnă pe pârât la o sumă de bani ce
AD
reprezintă valoarea reală a lucrului datorat (ex condictio triticaria). Judecătoml

apreciază valoarea acelui lucm situându-se fie în momentul lui litis contestatio, fie
în momentul pronunţării sentinţei8. La această estimaţie se adaugă valoarea acce
AC
soriilor care au sporit valoarea lucrului. Valoarea accesoriilor (ex.: fructele) se cal
culează fie din momentul naşterii obligaţiei (condictio sine causa), fie din mo
mentul lui litis contestatio (actio ex stipulatu). Constatăm că, potrivit acestui
sistem, sentinţa de condamnare poartă asupra valorii obiective a lucrului9.
Z
în alte situaţii, ca de pildă la acţiunile ce sancţionează o obligaţie de facere,

U
funcţionează sistemul condamnării subiective a debitomlui. în baza acestui sistem,

judecătom l va avea în vedere atât paguba reală suferită de către creditor (damnum),
1 D.4.9.3.1.
2 G. I. L uzzatto, Novissimo digesto italiano, Torino, 5, 1960, p. 93.
3 D .19.5.17.1. Inst., 3.21.3; v. C. A lzon, Problemes relatifs a la location des entrepots en droit
romain, Paris, 1905; C. A. Cannata, Recherche sulla responsibilită contrattuale nel diritto romano,
I, Milano, 1966; A. M etro, L 'obbligazione di custodire nel diritto romano, Milano, 1966.
4 Gaius, 3.205.
5 P aul, Sent., 2.4.3.
6 D.21.2.31; F. de R obertis, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1966, p. 114.
7 v. C. B ontems, Essai sur la theorie des dommages-interets en droit romain et dans Ies droits
savants, Paris, 1968.
8 Gaius, 4.47; D. 13.6.3.2.
9 D.22.1.2; D.12.1.31. pr.
204
cât şi câştigul de care acesta a fost privat prin neexecutare (lucrum f . Plecându-se
de la cei doi termeni, au fost create mai târziu expresiile de damnum emergens
(paguba care se arată) şi lucrum cesans (câştigul care lipseşte)123.
215. Daune-interese convenţionale. Uneori părţile încheiau o stipulatio
poene 3 (stipulaţiune de pedeapsă), prin care fixau valoarea despăgubirii pe care
debitorul trebuia să o plătească, în cazul neexecutării obligaţiei izvorâte din
stipulaţiunea principală. Sistemul evaluării convenţionale a despăgubirilor presu
pune, deci, existenţa a două stipulaţiuni4. Prima stipulaţiune are ca efect naşterea
unei obligaţii de dare sau de facere, iar cea de-a doua, fixează despăgubirea pe care

debitorul trebuie să o plătească în cazul neexecutării primei stipulaţiuni:
Pamphilum dări spondes? Si non dederis centum dări spondes? (Promiţi să mi-1
dai pe sclavul Pamphil? Dacă nu mi-1 vei da, promiţi să-mi dai 100?). în felul
acesta, în ipoteza neexecutării obligaţiei, creditorul este scutit de a face proba
prejudiciului pe care l-a suferit5.
Un alt avantaj pe care îl prezintă pentru creditor sistemul evaluării convenţio
IC
nale a daunelor, este acela că obligaţia nu se stinge în cazul pieirii fortuite a lucru
lui datorat6. EM
Stipulatio poene avea şi altă funcţie decât fixarea despăgubirii pe care trebuia
să o plătească debitorul pentru neexecutare. Ne amintim în acest sens că stipulatio
poene putea fi utilizată în scopul de a face executorie o stipulaţie nulă (stipulaţia
pentru altul). în ciuda faptului că din punct de vedere tehnic stipulatio poene are, în
AD
ambele cazuri, aceeaşi fizionomie, sub aspectul funcţionalităţii există importante

deosebiri. Menţionăm, numai, că în primul caz, stipulaţia penalităţilor era încheiată
în scopul de a-1 scuti pe creditor de a face proba prejudiciului suferit, pe când în al
AC
doilea caz, stipulaţia se încheia în scopul ocolirii principiului relativităţii efectelor

contractelor.
Z
C a pit o l u l V
U
STINGEREA OBLIGAŢIILOR
§1. GENERALITĂŢI
216. Deosebirile de fizionomie existente între drepturile personale şi drep
turile reale, se răsfrâng şi pe planul valorificării lor. Astfel, drepturile reale se
1 D. 12.1.9; v. C. Cervenca, Contribute» allo studio dclle usurae considette legali nell diritto
romano, Milano, 1969.
2 Gaius 3.212: D.9.2.23.2.
3 K. VlSKY, Rivista internazionale di diritto romano e antico, Napoli, 1968, p. 67.
4D.45.1.115.2.
5 D.44.7.44.5.
6 D.9.2.22.pr.
205
valorifică prin exercitarea anumitor atribute ale titularilor acelor drepturi, pe când
drepturile personale prin executarea obligaţiei de către debitor. Rezultă de aici că
drepturile reale sunt, în principiu, perpetue1, pe când drepturile personale sunt,
prin excelenţă temporare12. De exemplu, dreptul de proprietate, ca formă juridică
de apropriere a lucrurilor, nu se stinge prin trecerea timpului, pe când dreptul cre
ditorului, izvorât dintr-un contract sau dintr-un delict, se stinge în momentul
valorificării sale.
Apărute ca forme juridice a raporturilor patrimoniale dintre două persoane de
terminate, obligaţiile dispar în momentul valorificării intereselor pe care acele
raporturi le presupun. Mecanismele juridice prin care s-a reglementat stingerea

obligaţiilor au avut o evoluţie în care se reflectă, din plin, transformările ce s-au
petrecut în fizionomia instituţiilor şi ideilor juridice ale romanilor, de-a lungul tim
pului. La origine, în condiţiile unui nivel scăzut al producţiei şi circulaţiei mărfu
rilor, actele juridice, inclusiv cele ţinând de materia obligaţiilor, erau supuse unui
formalism rigid3. în acele condiţii, simpla convenţie a părţilor nu era suficientă
pentru naşterea unei obligaţii4. Convenţia trebuia îmbrăcată în forme solemne,
IC
observate cu o deosebită rigurozitate.
Tot aşa, raportul juridic obligaţional nu se putea stinge prin simplul acord de
EM
voinţă al părţilor. în acea epocă, opera principiul simetriei sau al corespondenţei
formelor. Potrivit acestui principiu, obligaţia se stingea numai prin intermediul
unui act solemn, identic celui ce a dat naştere obligaţiei, dar întrebuinţat în sens
AD
invers.
Principiul corespondenţei formelor se aplică şi în alte materii decât la obligaţii.
Astfel, căsătoria contractată prin confarreatio se putea desface printr-o ceremonie
AC
religioasă de acelaşi fel, dar în sens contrar (diffareatio).

Cel mai vechi contract roman, stipulaţiunea, se încheia printr-o întrebare şi un
răspuns: Spondesne mihi centum dare? Spondeo?5 (Promiţi să-mi dai 100? Promit!).
Obligaţia născută din stipulaţiune se stingea tot prin întrebare şi răspuns: Quod ego
Z
tibi promisi, habesne acceptam? Habeo6. (Oare ceea ce ţi-am promis ai primit? Am
primit). Observam că de data aceasta rolurile părţilor s-au inversat.
U
Cu timpul, începând din epoca dezvoltării economiei de schimb, pretorul a

admis că o obligaţie se poate naşte şi din simpla convenţie a părţilor7. Din acest
moment, prin aplicarea simetriei, s-a admis că obligaţia se poate stinge printr-o
simplă convenţie. Aşadar, pe lângă modurile de stingere a obligaţiunilor de drept
1 F.V. 283.
2 D.56.17.35.
3 v. I. POPESCU-SPINENI, Teoria generală a contractelor romane, Bucureşti, 1936.
4 B. B iondi, Studi in onore di Vincenzo Aragio-Ruiz, II, 1952, p. 92.
5 Gaius, 3.92; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 15, 1949, p. 405.
6 Inst, 3.29.1.
7 v. S. Solazzi, Estinzione della obbligazione, Napoli, 1935; P. Voci, Le obbligazioni romane,
II contenuto dell ’obbligatio, I, (Corso di Pandette).
206
civil (ipso iure)1, s-au adăugat şi unele moduri pretoriene de stingere a datoriei
(exceptionis ope)12. Potrivit altui criteriu, modurile de stingere a obligaţiilor se mai
clasifică în voluntare şi nevoluntare. Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor
presupun o manifestare de voinţă din partea creditorului şi a debitorului, pe când
modurile nevoluntare nu presupun o asemenea manifestare de voinţă.
§ 2. MODURILE VOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

I. Plata (Solutio)
217. Plata este modul obişnuit de stingere a obligaţiilor şi se realizează prin

îndeplinirea prestaţiunii care face obiectul legăturii juridice3. Conform etimologiei
sale, cuvântul plată (solvere) ne evocă dezlegarea debitorului de raportul juridic
prin executarea oricărei prestaţiuni4.
Aşadar, plata poate avea ca obiect fie remiterea unei sume de bani, fie trans
miterea proprietăţii, fie executarea unei lucrări5.
IC
218. Plata poate fi făcută de către debitor sau chiar de altă persoană, deoarece
pe creditor nu îl interesează cine execută obligaţia6. Când obligaţia constă în
EM
transmiterea proprietăţii, plata se face numai de către proprietar. Obligaţiile con
tractate în considerarea calităţilor speciale ale unei persoane, trebuie să fie execu
tate chiar de către debitor. Cel ce plăteşte trebuie să fie capabil. Pupilul nu poate
plăti fără auctoritas tutoris.
AD
219. Plata poate fi primită de către creditor sau de către reprezentantul său
legal (tutore, curator) sau convenţional (mandatar)7. Cel ce primeşte plata trebuie să
fie capabil. Dacă se plăteşte unui pupil fără auctoritas tutoris, obligaţia nu se
AC
stinge8 . O asemenea plată este valabilă dar nu este liberatorie, astfel încât debitorul
poate fi constrâns să mai plătească o dată.
220. Plata trebuie să fie integrală. Creditorul nu poate fi silit să primească plata
Z
în rate. De asemenea, plata trebuie să poarte chiar asupra lucrului care face obiectul
U
obligaţiei. Debitorul nu se poate libera plătind altceva decât lucrul datorat9. Totuşi,
în vremea lui Justinian, s-a admis, în mod excepţional, că plata poate purta chiar
asupra altui lucru decât cel datorat (datio in solutum necessaria)10.
1 A rias Ramos , Derecho romano, II, Madrid, 1939, p. 696.

2 A. E. G iffard, R. VlLLErs, Droit romain et ancien droit frangais, Paris, 1967, p. 290.
3 J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 289; P. Voci, op. cit. p. 298.
4 C. St . Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973, p. 228; v. DE Cruz, Da ,, solution",
Coimbra, 1962.
6 D.46.3.52.
7 Arias R amos, op. cit., p. 698; v. V. Cugia, L ’adiectus solutionis cauza, Napoli, 1919.
8 G aius, 2.83.
9 D. 12.1.2.1; J-F. Bregi, op. cit., p. 272.
10 D. 46.3.46. pr.; C.8.44.4.
207
221. Locul executării este, în mod obişnuit, stabilit prin contracte sau rezultă
din natura obligaţiei. Dacă nu există elementele necesare pentru determinarea
locului executării, debitorul poate face plata oriunde, cu condiţia să nu fie un loc
nepotrivit1. Astfel, debitorul poate face plata la domiciliul său. Când obiectul
obligaţiei constă dintr-un lucru individual determinat, creditorul trebuie să se în
făţişeze la domiciliul debitorului pentru a pretinde executarea obligaţiei. Această
practică a fost preluată mai târziu şi în alte sisteme de drept şi a fost consacrată prin
expresia de datorie querabilă.
în ipoteza că plata nu se efectuează la scadenţă, creditorul intentează acţiunea
la domiciliul debitorului (actor sequitur forum rei). Pe această cale, locul executării

este fixat tot la domiciliul datornicului. Dacă, însă, s-a fixat în contract locul
executării, creditorul trebuie să intenteze acţiunea în acel loc. Creditorul care pre
tinde să i se plătească în alt loc decât cel fixat prin contract, comite, potrivit drep
tului civil, o pluris petitio loco1
2. Drept urmare, acţiunea sa va fi respinsă. Pe de altă
parte, creditorul nu mai poate intenta o a doua acţiune, întrucât dreptul său s-a stins
cu ocazia intentării primei acţiuni, când a comis pluris petitio loco.
IC
Mergând în întâmpinarea exigenţelor comerţului, pretorul a admis, totuşi, ca
plata să poată fi cerută şi în alt loc decât cel fixat prin contract3. în asemenea ca
EM
zuri, judecătorul trebuia să ia în considerare diferenţa existentă între valoarea bunu
rilor la locul unde s-a stabilit să se facă plata şi locul unde creditorul a intentat
acţiunea4. Astfel, dacă părţile s-au înţeles ca debitorul se remită anumite bunuri la
Atena, iar creditorul intentează acţiunea la Roma, judecătorul va lua în considerare
AD
valoarea pe care acele bunuri o au la Atena, întrucât acolo s-a fixat locul executării
obligaţiei.
AC
222. Când între creditor şi debitor există mai multe datorii succesive, se pune
problema imputaţiei plăţii5. întrucât sunt mai multe datorii şi se face o singură
plată, apar anumite complicaţii în legătură cu stabilirea datoriei care se stinge prin
efectuarea acelei plăţi. Dacă debitorul indică datoria pe care o plăteşte, ştim, în
Z
mod automat, că acea datorie se stinge. Dacă, însă, debitorul nu face această preci
zare se presupune că el a vrut să se libereze mai întâi de datoria cea mai oneroasă6.
U
Aşa de pildă, se prezumă că debitorul a vrut să stingă prin plata efectuată, datoria
care producea cele mai mari dobânzi.
223. Proba plăţii se făcea fie prin martori, fie prin jurământ, fie prin alte
mijloace7. Astfel, în epoca clasică s-a generalizat sistemul eliberării unui înscris
1v. D ’ORS, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 4, 1950.

2 Gaius, 4.53.
3 D.13.4.1.
4 D. 13.4.7.
5 D.46.3.101.1.
6 D.46.3.1.
7 C. St . T omulescu, op. cit., p. 251.
208
debitorului, pentru ca acesta să poată face mai lesne proba plăţii1. Aceste înscrisuri,
pe care noi le numim chitanţe, sunt de două feluri. Criteriul de distincţie dintre ele
stă în modul de redactare.
Chitanţele din prima categorie sunt redactate într-o formă obiectivă: a spus că
are (habere se dixit). Ele sunt scrise de către debitor şi poartă sigiliile a şapte mar
tori12. Este de remarcat faptul că în fizionomia acestor chitanţe se mai păstrează
ceva din vechea mentalitate a romanilor, potrivit căreia orice act trebuie probat cu
martori. înscrisul nu emană de la creditor, cu toate că lui urmează să îi fie opus.
Forţa sa probantă rezidă numai în sigiliile celor şapte martori, pe care le-am întâlnit
şi în materia testamentului şi care ne aduc aminte de formele mancipaţiunii, actul

care exprimă, prin excelenţă, vechea concepţie a romanilor cu privire la probaţi-
unea actelor juridice.
Chitanţele din cea de-a doua categorie, redactate în formă subiectivă, emană
chiar de la creditor. Datorită acestui fapt, chitanţele de al doilea tip nu poartă, în
mod necesar, sigiliile unor martori. Dacă primele chitanţe sunt de origine romană,
celelalte sunt de origine greacă şi ne înfăţişează prin redactarea lor subiectivă,
IC
practica mai veche a grecilor de a face proba actelor juridice cu ajutorul înscri
surilor3. Ambele tipuri de chitanţe au fost descoperite la Pompei.
EM
224. Forma plăţii. La origine, pentru ca plata să aibă efect liberatoriu, pe
lângă executarea efectivă a obligaţiei, era necesar să fie îndeplinite anumite forme
solemne. Cerinţa îndeplinirii formelor solemne decurge din principiul simetriei sau
AD
al corespondenţei formelor4.
Astfel, obligaţia născută per aes et libram se stingea prin utilizarea aceleiaşi
forme, dar întrebuinţată în sens invers. Obligaţia născută prin întrebare şi răspuns
AC
(stipulatio) se stingea tot prin întrebare şi răspuns, cu precizarea că, la efectuarea

plăţii, rolurile părţilor se inversau (acceptilatio verbis)5. în fine, obligaţiile izvorâte
dintr-un contact în formă scrisă (litteris), se stingeau tot prin utilizarea formei
scrise (acceptilatio litteris)6. Este de remarcat faptul că în epoca veche chiar dacă
Z
plata efectivă nu avea loc, dar se îndepliniseră formele solemne arătate mai sus,
U
obligaţia se stingea7. Dacă, însă, plata era făcută dar nu erau întrunite formele so
lemne, debitorul rămânea şi pe mai departe obligat.
în epoca clasică, o dată cu decăderea formalismului, plata efectivă devine
liberatorie prin ea însăşi. Negustorii şi bancherii, principalii beneficiari ai
economiei de schimb, vedeau în m enţinerea formelor solemne o piedică în calea
realizării intereselor lor de clasă. Plecându-se de la unele contracte formate prin
1P. F. G irard, Textes de droit romain, Paris, 1937, p. 865—872.

2 C. St . T omulescu, Justiţia Nouă, Bucureşti, 1957, p. 547; M aroi, Studia et documenta
historiae et iuris, Roma, 3, 1937, p. 163.
3 P. H uvelin, Cours elementaire de droit romain, II, Paris, 1927, p. 67.
4 P. Huvelin, op. cit., II, p. 263; v. S. Solazzi, Novissimo digesto italiano, Torino, I, 1957.
5 Inst., 3.29.1.
6 v. C. St . T omulescu, Formarea contractului litteris, 1946.
7 Ph. M eylan, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1935, p. 430.
209
convenţie şi remiterea m aterială a lucrului, s-a observat că plata efectivă constă
tot în remiterea lucrului1. De vreme ce plata efectivă era, în cazul acestor
contracte, identică cu forma necesară naşterii contractului, romanii au admis că
plata este liberatorie prin ea însăşi. Cu timpul, această soluţie s-a extins şi în
materia contractelor de bună-credinţă, iar mai târziu şi în materia contractelor de
drept strict.
II. Darea în plată (d a tio in so lu tu m )
225. Creditorul nu poate fi silit să primească alt lucru decât cel datorat. Dacă,

însă, creditorul este de acord, debitorul se poate libera printr-o altă prestaţie,
transferând, de pildă, proprietatea asupra unui sclav, în locul sumei de bani
datorate12.
Stingerea obligaţiei prin plata altui lucru decât cel datorat, cu acordul credito
rului, constituie o operaţie juridică distinctă de plată şi este desemnată prin ter
menul de datio in solutum (darea în plată)3. La origine, când debitorul nu se putea
IC
libera plătind altceva fără consimţământul creditorului, darea în plată era voluntară
(datio in solutum voluntaria). Darea în plată voluntară a fost creată şi utilizată în
scopul deposedării micilor proprietari de pământurile lor. în acest mod, cei bogaţi
EM
dădeau ţăranilor împrumuturi băneşti cu dobânzi mari, iar la scadenţă, întrucât
ţăranii nu puteau plăti, creditorii acceptau să primească în locul sumei de bani, o
suprafaţă de pământ. Constatăm şi cu această ocazie, cum fizionomia unor instituţii
AD
juridice este adaptată intereselor vârfurilor clasei dominante, în cazul de faţă, inte
reselor marilor proprietari funciari.
în dreptul clasic, s-a discutat dacă darea în plată stinge obligaţia de plin drept
AC
(ipso iure) sau pe cale de excepţie (exceptiones ope). Proculienii au susţinut că

obligaţia se stinge pe cale de excepţie, întrucât nu s-au respectat toate condiţiile pe
care le reclamă plata ca mod de stingere a obligaţiilor4. Sabinienii, dimpotrivă, au
susţinut că obligaţia se stinge ipso iure, soluţie adoptată şi de către Justinian5.
Z
III. Novaţiunea
U
226. Novaţiunea este înlocuirea unei vechi obligaţii cu o obligaţie nouă, prin
intermediul stipulaţiunii sau a contractului litteris6. Această operaţiune juridică
presupune stingerea unor obligaţii, dar, în acelaşi timp, presupune apariţia unei
1 Gaius, 3.90.
2 Gaius, 3.168; U. E. Paoli, Novissimo digesto italiano, Torino, 5, 1960, p. 170; D. 12.6.26.4.;
S. Solazzi, Note minime sulta datio in solutum, Rend. Lomb., 1928, p. 341.
3 C. 6.44.4.
4 Gaius, 3.169.
5 D. 46.3.46. pr.
6 P. Voci, Conferenze romanistiche, II, Milano, 1967, p. 149; Gaius, 3.176; D. 45.18; C.
L emosse, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1951, p. 103; S. Solazzi, Studia et
documenta historiae et iuris, Roma, 5, 1939, p. 479; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 289; M.
J. G. Garrido, op. cit., p. 344-345..
210
obligaţii noi, fapt ce i-a determinat pe jurisconsulţii romani să afirme că novaţiunea
constă în transferul obiectului vechii obligaţii în noua obligaţie1.
Novaţiunea nu îmbracă, aşadar, forma unui act juridic de sine stătător, ci este
efectul unui act, şi anume, efectul stipulaţiunii sau al contractului în formă
literală.
Stipulaţiunea, ca şi contractul litteris, nu au fost create în scopul realizării
novaţiunii, ci au fost numai adaptate în vederea realizării acestei operaţiuni juridi
ce. Aşadar, stipulaţiunea şi contractul litteris, între alte funcţii pe care le înde
plinesc, servesc la realizarea novaţiunii12.
Nu există novaţiune consensuală, în sensul că un contract de vânzare nu poate

fi înlocuit prin alt contract de vânzare. Din punct de vedere strict formal, imposi
bilitatea realizării novaţiunii consensuale, decurge din faptul că novaţiunea nu este
efectul oricărui contract, ci numai efectul stipulaţiunii sau al contractului literal3.
Dacă părţile vor să înlocuiască un contract de vânzare prin altul, trebuie mai întâi
să recurgă la un act prin care să desfiinţeze primul contract şi numai după aceea să
IC
încheie noul contract.
Novaţiunea realizată prin contract este numită şi novaţiune voluntară, pentru a
se deosebi de novaţiunea necesară, care se realizează ca efect al lui litis contestatio.
EM
227. Pentru realizarea novaţiunii este necesar să fie întrunite următoarele condiţii4:
- o obligaţie veche;
- o obligaţie nouă;
AD
- aceeaşi datorie (idem debitum);

- ceva nou (aliquid novi);
- intenţia de a nova (animus novandi).
AC
O obligaţie veche. Nu există nici o cerinţă specială cât priveşte obligaţia veche.
Ea poate fi naturală, civilă sau pretoriană, poate fi de drept strict sau de bună credinţă5.
O obligaţie nouă. Noua obligaţie, întrucât rezultă din stipulatio sau din con
tractul litteris, este în mod necesar obligaţie de drept strict6. Indiferent de natura
Z
obligaţiei vechi, întrucât obligaţia nouă este de drept strict, situaţia debitorului se
U
va înrăutăţi. Aşa cum se ştie, în sistemul obligaţiilor de drept strict, răspunderea

debitorului este mai gravă7. Astfel, în cazul obligaţiei naturale, debitorul nu poate fi
urmărit printr-o acţiune şi prin urmare nu poate fi silit să plătească8. Prin novarea
1 D.46.21., pr.
2 C icero, De off., 3.14.58.
3 D.18.5.2.
4 A rias Ramos , op. cit., II, p. 700; A. E. Giffard, R. V illers, op. cit., p. 304.
5 v. A. E. G iffard, R. V illers, care nu amintesc despre existenţa obligaţiei vechi (op. cit.,
p. 305). Textele însă prevăd o asemenea condiţie (D.46.2.1.1.), Gaius ne înfăţişează această condiţie
într-o formă aparte (Gaius, 3.179).
7 B. BlONDI, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”, Milano, 32, 1962,
p. 61.
8 D.44.7.14.
211
obligaţiei naturale, debitorul se va vedea ţinut potrivit regimului obligaţiilor de
drept strict şi va putea fi urmărit, în condiţii deosebit de grele pentru el. în cazul
novării unei obligaţii de bună credinţă, situaţia debitorului se va agrava, de aseme
nea, întrucât la obligaţiile de bună credinţă se ţine cont de voinţa reală a părţilor, de
scopul pe care l-au urmărit, pe când la obligaţiile de drept strict se au în vedere
numai termenii actului. Chiar şi în cazul novării unei obligaţii de drept strict,
situaţia debitorului se poate agrava, prin introducerea unei condiţii sau prin supri
marea unui termen favorabil debitorului.
Toate acestea ne îndreptăţesc să credem că, sub aspectul utilităţii sociale,
novaţiunea este o operaţie juridică introdusă în scopul agravării vechii obligaţii, în

interesul celor bogaţi, în special în interesul negustorilor şi al bancherilor1.
în acelaşi timp, sub aspect tehnic, novaţiunea este un procedeu juridic evoluat,
de natură să simplifice anumite operaţiuni juridice. Astfel, prin încheierea unui sin
gur act, se realizează mai multe scopuri: stingerea unei obligaţii, crearea unei obli
gaţii noi şi, totodată, agravarea situaţiei debitorului.
Aceeaşi datorie (id em d eb itu m ). în vechiul drept roman, se cerea ca obiectul
IC
vechii obligaţii să fie identic cu cel al obligaţiei noi12. în caz contrar, n-ar mai fi
vorba de o novaţiune (transmiterea obiectului primei obligaţii în cea de-a doua),
EM
ci de crearea unei obligaţii noi, de sine stătătoare, alături de vechea obligaţie.
Aşadar, potrivit dreptului civil, dacă prima obligaţie avea ca obiect transferul
proprietăţii asupra unui sclav, cea de-a doua obligaţie nu putea avea ca obiect o
AD
sumă de bani.
Dreptul pretorian a creat, totuşi, un mijloc procedural prin care s-a permis rea
lizarea novaţiunii, chiar cu schimbarea obiectului obligaţiei3. Potrivit acestui sis
AC
tem, dacă debitorul era urmărit de către creditor, pentru executarea primei obligaţii,
avea la îndemână o excepţie (exceptio pacti) pe care o putea opune cu succes
creditorului.
în dreptul lui Justinian, s-a admis novaţiunea cu schimbarea obiectului, dar s-a
Z
cerut ca părţile să-şi manifeste expres intenţia în acest sens4.

Ceva nou (a liq u id n o vi)5. Obligaţia nouă trebuie să prezinte un element nou
U
faţă de vechea obligaţie678. în legătură cu introducerea elementului nou trebuie să

distingem între cazul în care novaţiunea are loc între aceleaşi persoane (inter
easdem personas1 şi cazul în care se realizează între persoane noi (inter novas
personas)*.

2 V. A rangio-Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 397; D. 46.2.1. pr.;
G. C ornil, Studi Bonfante, III, 1930, p. 35.
3 C.8.41.8.
4 A. E. G iffard, R. V illers, .s p. 305.
5 Gaius, 3.178; v. R utsaert, Etude sur la delegation en droitprive romain, Paris, 1929.
6 D.45.1.18.
7 G aius, 3.177.
8 G aius, 3.176.
212
în primul caz (novatio inter easdem personas), elementul nou poate consta în
introducerea sau suprimarea unor modalităţi (termen sau condiţie)1. Precizăm cu
această ocazie că toate accesoriile vechii obligaţii nu mai apar în noua obligaţie.
Astfel, garanţiile primei obligaţii dispar din obligaţia nouă. în acest sens trebuie să
înţelegem afirmaţia că se stinge vechea obligaţie, deşi obiectul său trece în obli
gaţie nouă. în cazul când prima obligaţie nu era garantată, elementul nou poate
consta în suprimarea unui termen, astfel încât obligaţia devine exigibilă imediat.
Tot aşa de bine poate fi introdus un termen, o condiţie sau o garanţie care nu
figurează în obligaţia anterioară. Aceste modificări sunt absolut necesare, deoarece,
în lipsa lor, nu se poate distinge între obligaţia veche şi obligaţia nouă.

în cazul novaţiunii inter novas personas, elementul nou constă în schimbarea
debitorului sau a creditorului12. Pentru realizarea novaţiunii cu schimbare de debitor
este necesar atât consimţământul vechiului creditor cât şi al debitorului. Dimpotrivă,
la novaţiunea cu schimbare de debitor nu este necesar consimţământul vechiului
debitor3. Aceasta, întrucât, pe de o parte, pe creditor nu îl interesează cine execută
obligaţia, iar, pe de altă parte, oricine poate plăti în locul vechiului debitor.
IC
Când novaţiunea prin schimbare de debitor se realizează cu consimţământul
vechiului debitor, poartă numele de delegaţie4. înlocuirea vechiului debitor cu un
EM
altul, delegatio debiti, are, aşa cum se vede, o funcţie novatorie, dar poate îndeplini
şi alte funcţii5. Astfel, prin intermediul delegaţiei se poate crea o obligaţie nouă,
fără ca prin aceasta să se stingă o obligaţie anterioară. Vechiul debitor se numeşte
AD
delegant, noul debitor este delegat, iar creditul delegatar.

Intenţia de a nova (animus novandi). Un alt element necesar pentru realiza
rea novaţiunii este intenţia de a nova6. în lipsa acestui element ar exista două
AC
obligaţii alăturate. Intenţia de a nova trebuie să rezulte din actul prin care se reali
zează novaţiunea (stipulatio sau contractul litteris).
în dreptul vechi, precum şi în dreptul clasic, intenţia de a nova rezultă din în
trebuinţarea anumitor termeni. Când stipulaţiunea era întrebuinţată în scopul reali
Z
zării unei novaţiuni îmbrăca o formă specială, din care rezulta intenţia părţilor de a
nova. întrucât stipulaţiunea era un act de drept strict, întrebuinţarea formelor pro
U
prii stipulaţiunii ducea la novarea obligaţiei chiar dacă părţile n-ar fi dorit acest
lucru. Ne amintim că la contractele de drept strict, interpretarea se face potrivit
literei actului, iar voinţa reală a părţilor nu este luată în considerare.
în dreptul postclasic, o dată cu decăderea formalismului, când termenii solemni
ai stipulaţiunii au fost suprimaţi, criteriul formei n-a mai putut, prin forţa lucrurilor,

2 D. 46.2.8.5.; I. Cătuneanu, op. cit., p. 437; Arias Ramos, op. cit., p. 701.
3 C. St . T omulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973, p. 253.
4 D.12.1.32; P. HUVELIN, op. cit., II, p. 237; B. BlONDI, Studi in onore di Ugo Enrico Paoli,
Florenţa, 1955, p. 97; P. Gide, Nouvelle revue de droitfrangais et etranger, Paris, 2, p. 509.
5 D.46.1.18.
6 G. May, Elements de droit romain, Paris, 1927, p. 446.
213
să constituie un indiciu privind intenţia părţilor de a nova1. în noua situaţie, intenţia
de a nova rezulta din anumite prezumţii12. Astfel, dacă erau întrunite toate condiţiile
necesare novaţiunii, dar nu rezulta intenţia de a nova, se presupunea, totuşi, că şi
această condiţie este îndeplinită. în practică, novaţiunea era recunoscută numai
pentru cazurile admise de către dreptul clasic. Printr-o constituţiune dată în anul 530,
Justinian a cerut părţilor să-şi manifeste expres intenţia de a nova3.
228. Efectele novaţiunii. Prin realizarea novaţiunii, accesoriile vechii obligaţii
se sting. în acest mod, garanţiile personale sau reale ale vechii obligaţii dispar4.
Părţile puteau încheia, însă, o convenţie specială în vederea menţinerii acelor ga

ranţii. Tot aşa, dobânzile datorate de către debitor5 se sting. Dacă debitorul era pus în
întârziere înainte de novaţiune, prin novarea obligaţiei efectele morei se stingeau6.
Aşadar, o serie de avantaje ale creditorilor dispar prin realizarea novaţiunii. Cu toate
acestea, prin natura sa, novaţiunea rămâne o operaţie juridică favorabilă creditorilor.
Mai precizăm că, prin realizarea novaţiunii, viciile vechii obligaţii dispar. Din
punct de vedere tehnic, acest efect al novaţiunii decurge din faptul că excepţiile
IC
care se puteau opune vechii creanţe dispăreau odată cu acea creanţă. Prin stingerea
creanţei, se sting toate accesoriile sale78.
EM
229. Novaţiunea necesară. Spre deosebire de novaţiunea voluntară, care se
realizează prin voinţa părţilor, novaţiunea necesară decurge din efectele lui litis
contestatul. Aşa cum s-a văzut la materia procedurii, prin litis contestatio vechiul
drept se stinge9 (efectul extinctiv) şi apare un drept nou (efectul creator)101. în felul
AD
acesta, pe baza unui simplu mecanism procedural, se realizează novarea unei

obligaţii. Obligaţia se stinge deplin drept la indicium legitimum şi pe cale de ex
cepţie (exceptionis ope) la iudicium imperio continens. Prin litis contestatio vechea
AC
obligaţie este înlocuită cu o obligaţie nouă11. Totuşi, anumite distincţii sunt nece
sare. Astfel, novaţiunea voluntară presupune intenţia părţilor de a nova, pe când
novaţiunea necesară se realizează automat. Pe de altă parte, la novaţiunea voluntară
excepţiile dispar o dată cu vechiul drept, pe când la novaţiunea necesară ele se
Z
menţin. De asemenea, la novaţiunea voluntară obiectul noii obligaţii trebuie să fie

U
1 C. 8.38.10.
2 C.8.41.8.
3 Inst., 3.21.3. (novaţiunea are loc numai atunci când s-a prevăzut în mod expres acest lucru între
părţi); G. Cornil, Melanges Fournier, 1929, p. 87; P. A pathy, Revue internaţionale des droits de
l ’antiquite, Bruxelles, 1971, p. 381; G. May , op. cit., p. 446.
4D. 46.2.18.
5 A. E. G ifard, R. V illers, op. cit., p. 306.
6 D.46.2.29.
7 R. FEENSTRA, Revue d ’histoire du droit, Bruxelles, 29, 1971, p. 397.
8 Gaius, 3.180.
9 v. B. BlSCARDI, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 7 , 1960.
10 P. COLLINET, Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 26, p. 529.
11 Avem în vedere, în această privinţă, numai cazurile în care obiectul dreptului iniţial este un
lucru. în ipoteza că obiectul dreptului iniţial este o sumă de bani, şi la novaţiunea necesară vom avea
identitate de obiecte; C. A. M aschi, Rassegna di diritto romano, Napoli, 10, 1964, p. 163.
214
identic cu cel al obligaţiei vechi, pe când la novaţiunea necesară obiectul se
schimbă în virtutea caracterului pecuniar al sentinţei.
IV. Compensaţiunea
230. Compensaţiunea este operaţia juridică prin care datoriile şi creanţele reci
proce se scad unele din altele, pentru ca executarea să poarte numai asupra dife
renţei1. Realizarea compensaţiunii presupune, aşadar, existenţa a două datorii şi a
două creanţe reciproce. în loc să se facă două plăţi distincte, se face o cumpănire a
celor două datorii şi se plăteşte numai diferenţa. Pe această cale, două operaţiuni

juridice se reduc la una singură. Presupunând că Primus îi datorează lui Secundus
500 de aşi, iar Secundus îi datorează, la rândul său, 1000 de aşi lui Primus, în loc să
se facă două plăţi distincte, Secundus îi va plăti 500 de aşi lui Primus (creanţa de
500 de aşi se stinge prin scădere, iar din creanţa de 1000 de aşi se valorifică numai
restul de 500).
Potrivit unui text din Modestin, compensatio est debiti et crediti inter se con-
IC
tributio (compensaţia este scăderea unor datorii şi a unor creanţe unele din altele)12.
Compensaţiunea se poate realiza prin acordul părţilor şi în acest caz ea este
convenţională. Dacă, însă, părţile nu ajung la o învoială, compensaţiunea se poate
EM
face pe cale judiciară3. Compensaţiunea judiciară a cunoscut o îndelungată evo
luţie, întrucât procedeele juridice prin care s-a realizat au fost modificate de la o
epocă la alta, în funcţie de evoluţia generală a ideilor şi instituţiilor juridice4.
AD
231. în epoca veche a dreptului roman, compensaţiunea judiciară nu s-a putut

realiza datorită principiului unităţii de chestiune5. Conform acestui sistem, jude
cătorul nu se putea pronunţa decât asupra pretenţiilor formulate de către recla
AC
mant6. Dacă pârâtul avea la rândul său anumite pretenţii faţă de reclamant,
judecătorul nu le putea lua în considerare. Faţă de acest sistem, dacă părţile aveau
creanţe şi datorii reciproce, era necesar să se organizeze două procese şi să se pro
nunţe două sentinţe distincte. Acest procedeu este, însă, inechitabil pentru partea
Z
care plăteşte, întrucât ea riscă să suporte consecinţele insolvabilităţii celeilalte părţi.

Cu toate acestea, chiar şi în epoca veche s-a admis în două cazuri, cu titlu de
U
excepţie, realizarea compensaţiilor judiciare7:

a) în procesele pe care le intenta clienţilor săi, bancherul (argentarius) trebuia
să opereze compensaţiunea, scăzând din creanţele sale sumele pe care la rândul său
1 D. 16.2.1; C.8.42; v; B. B iondi, La compensazione, 1928; S. Solazzi, La compensazione nel

diritto romano, Napoli, 1950; H. K reller, Rivista intemazionale di diritto romano e antico, Napoli
2, 1951; C. Palomino, La compensacion y su efecto, Barcelona, 1949; Ch. Appleton, Histoire de la
compensation, 1895; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 290; J-F. B regi, op. cit., p. 280.
2 D.16.2.1.
3 D.23.4.5.2.
4 Gaius, 4.63; Inst. 4.66.30; D.50.17.173.3.
5 Seneca, De benef., 6.5.5.
6 R. VON Ihering, Esprit du droit romain (trad. Meulenaere), IV, p. 18.
7 A rias Ramos, op. cit., p. 704.
215
le datora clienţilor1. Drept urmare, în intentio a formulei trebuie să figureze numai
suma rezultată din compensaţiune.
Dacă bancherul nu scădea din valoarea creanţei sale suma pe care la rândul
său o datora clientului, se considera că făcea o plus petitio şi risca să piardă
întreaga sumă2.
b) Emptor bonorum (cumpărătorul bunurilor) substituindu-se debitorului in
solvabil, are dreptul de a-i urmări în justiţie pe debitorii acestuia3. Presupunând că
emptor bonorum îl urmăreşte în justiţie pe unul din debitorii falitului, debitor care
la rândul său are un drept de creanţă faţă de acesta din urmă, magistratul va trece în
condemnatio numai diferenţa rezultând din cumpănirea acestor datorii şi creanţe

reciproce. Formula redactată astfel de către magistrat se numeşte cum deductione4.
Este de remarcat faptul că, în primul caz, compensaţiunea este făcută chiar de
către bancher, pe când în cazul al doilea, ea este făcută de către judecător, potrivit
indicaţiilor date de către magistrat prin formulă. Iată de ce precizăm că emptor
bonorum nu poate comite o plus petitio.
IC
232. în dreptul clasic, când echitatea îşi pune tot mai mult amprenta asupra
fizionomiei unor instituţii juridice, compensaţiunea judiciară tinde să se generali
zeze5. Iniţial, instituţia nu funcţionează potrivit unor reguli generale, iar termi
EM
nologia utilizată în materie nu este unitară.
La începutul epocii clasice, compensaţiunea a fost admisă în cazul acţiunilor
de bună-credinţă, atunci când drepturile de creanţă reciproce izvorau din acelaşi
AD
contract (ex eadem causa)67 . S-a considerat că ar fi contrar principiilor echităţii ca

judecătorul să nu ia in considerare şi afirmaţiile pârâtului. Aşadar, dacă în faţa
judecătorului chemat să judece ex aequo et bono 7pârâtul pretindea ca are, la rândul
său, un drept de creanţă izvorât din acelaşi contract, judecătorul avea libertatea de a
AC
face compensaţiunea, condamnându-1 pe pârât să plătească numai diferenţa, sau,

după caz, pronunţând o sentinţă de absolvire (dacă cele două creanţe reciproce erau
egale)8. Judecătorul lua în considerare creanţa pe care pârâtul o opunea în
compensaţie, întrucât altminteri ar fi însemnat să-i dea creditorului ceea ce el tre
Z
buia să restituie, soluţie contrară principiului: Dolo facit qui petit quod statim
U
redditurus (comite un doi cel ce pretinde ceea ce trebuie să restituie imediat)9.

Totuşi, în acest caz, compensaţiunea judiciară nu este impusă prin formulă şi, ca
atare, rămâne facultativă pentru judecător10.
1 Gaius, 4.46; P. P ichonaz, Revue d ’histoire du droit, tome LXVII, 1-2, 2003, p. 29 şi urm.
2 A. E. G iffard, R. Villers, op. cit., II, p. 315.
3 Gaius, 4.66.
4 Gaius, 4.65.
5 Inst., 4.6.30.
6 Gaius, 4.61; Cicero, De off., 3.17.70; R. M onier, M am ei elementaire de droit romain, II,
Paris, 1954, p. 278; v. Van W armelo, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1958.
7 D.16.2.18. pr.
8 Gaius, 4.63.
9 D.50.17.173.3.
10Inst., 4.6.30.
216
în cazul acţiunilor de drept strict, însă, judecătorul nu putea face compensaţi-
unea, datorită faptului că trebuia să facă o interpretare literală a actului şi să urmeze
în mod riguros indicaţiile primite prin formulă1. Pe de altă parte acţiunile de drept
strict sancţionează contracte unilaterale, în care, in mod necesar, o singură parte are
calitatea de creditor314. în acest stadiu, nu s-a admis încă efectuarea compensaţiunii
între creanţe izvorâte din cauze juridice diferite. Aşadar, în cazul acţiunilor de drept
strict, în epoca anterioară lui Marc Aureliu, judecătorul lua în considerare numai
pretenţiile reclamantului, pronunţând o sentinţă de condamnare sau de absolvire12.
233. Reforma lui Marc Aureliu. Prin reforma sa, Marc Aureliu a extins apli

carea compensaţiunii şi în domeniul acţiunilor de drept strict3. Aplicând principiul
potrivit căruia face un doi cel ce pretinde ceea ce trebuie să restituie, Marc Aureliu
a pus la dispoziţia pârâtului o excepţiune4. în noul sistem, compensaţiunea
presupune existenţa unor creanţe izvorâte din contracte diferite (ex dispari causa)5.
într-adevăr, contractele de drept strict sunt unilaterale şi dau naştere unor obligaţii
în care numai o parte are calitatea de creditor. Deşi în cazul acţiunilor de drept
IC
strict excepţia opusă de către pârât nu are nici o legătură cu cererea reclamantului,
potrivit inovaţiei lui Marc Aureliu, judecătorul este obligat să o examineze6. Astfel,
dacă reclamantul intentează o acţiune în scopul valorificării unei creanţe de 1 000
EM
de aşi împotriva pârâtului, care la rândul său are asupra reclamantului o creanţa de
500 de aşi, la cererea pârâtului, magistratul va introduce în formulă o excepţie de
doi. în faza a doua a procesului, judecătorul va analiza atât pretenţiile reclamantului,
AD
cât şi afirmaţiile făcute de către pârât pe cale de excepţie7. Constatând că excepţiunea

de doi opusă de către pârât este întemeiată (reclamantul datora la rândul său 500 de
aşi), judecătorul va pronunţa o sentinţă de absolvire. Această soluţie decurge din
caracterul absolutoriu al excepţiunilor în sistemul procedurii formulare8. Aşa cum se
AC
ştie, fiind sclav al formulei, judecătorul nu poate pronunţa o sentinţă de condamnare

la mai puţin. Faţă de mecanismul creat prin reforma lui Marc Aureliu, reclamantul
care nu face compensaţiunea din proprie iniţiativă riscă să piardă întreaga creanţă9.
Z
Fiind interesat să evite această perspectivă10, reclamantul va face singur

compensaţiunea (în exemplul nostru va pretinde numai 500 de aşi).
U
Pentru ca excepţia de doi să fie opusă cu succes de către pârât, este necesar ca
cele două creanţe să fie valabile atât după dreptul civil, cât şi după dreptul pre-
1 B. B iondi, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”, Milano, 32, 1922,
p. 61.
2 C icero, De fin., 2.12.36; D.44.1.2. pr.; v. S. Solazzi, Bulletino d ell’Istituto di diritto romano
„ Vittorio Scialoja", Milano, 42, 1934.
3 Seneca, De ben., 6.4.5; C h . A ppleton, Revue generale du droit, Paris, 19, p. 322.
4 D. 50.17.173.3; R. Robaye, op. cit., p. 201.
5 A rias Ramos, op. cit., II, p. 704.
6 C. St . Tomulescu, op. cit., p. 255.
7 V. A rangio-Ruiz, op. cit., p. 400.
8 Cicero, De fin., 2.12.36.; D. 44.1.2.2.
9 D.2.14.27.5.
10 G aius, 4.119 şi în sens contrar D l 1.1.22.
217
torian1 (astfel, conform dreptului pretorian, nu poate fi opusă în compensaţie o
creanţă care a fost dobândită prin întrebuinţarea violenţei morale). De asemenea,
cele două creanţe trebuie să fie exigibile (obligaţia naturală poate fi opusă în
compensaţie)12.
234. Compensaţiunea în acţiunile de bună-credinţă. Prin reforma lui Marc
Aureliu s-a admis aplicarea compensaţiilor la creanţele izvorâte din contracte
diferite, numai în materia acţiunilor de drept strict3. Cu timpul, s-a admis aplicarea
compensaţiunii şi la acţiunile de bună-credinţă izvorâte din contracte diferite4.
Astfel, vânzătorul poate opune în compensaţie cumpărătorului o creanţă izvorâtă

dintr-un contract de locaţiune încheiat anterior.
Datorită faptului că în acţiunile de bună-credinţă excepţiunea de doi este
subînţeleasă, compensaţia poate fi cerută în faţa judecătorului, cu toate că în for
mulă nu se face vreo menţiune în acest sens.5
235. în epoca lui Justinian s-au introdus anumite reforme de natură să gene
ralizeze si să unifice procedeele pentru realizarea compensaţiunii6. Creanţele
IC
puteau fi compensate în toate acţiunile7, fie de drept strict, fie de bună-credinţă,
dacă erau întrunite anumite condiţii. EM
Astfel, creanţa adusă în compensaţie trebuia să fie exigibilă8. Putea fi opusă în
compensaţie şi creanţa izvorâtă dintr-o obligaţie naturală.
Creanţa trebuia să fie lichidă9 (să poarte asupra unei sume de bani sau asupra
unor obiecte omogene, a căror valoare putea fi lesne apreciată de către judecător).
AD
Se mai cerea ca dreptul de creanţă adus în compensaţie sa fie reciproc101(să

aparţină celui care îl opune şi nu unui terţ). Cu toate acestea, s-a permis garantului
să invoce în compensaţie creanţa debitorului principal. Tot aşa, debitorul cedat
AC
putea opune cesionarului creanţa pe care a avut-o faţă de cedant, în momentul rea
lizării transferului de creanţă.
Potrivit sistemului introdus în epoca lui Justinian, compensaţiunea opera ipso iure
în toate acţiunile11. Dacă în dreptul clasic pârâtul trebuia să ceară introducerea
Z
excepţiunii de doi în formulă, de data aceasta compensaţia se putea realiza printr-o

U
simplă declaraţie a pârâtului, care, în apărarea pe care şi-o făcea, arăta că la rândul său
1 1. Cătuneanu, op. cit., p. 443.

2 D. 16.2.14: D. 16.2.6. (Etinem quod natura debetur venit in compensationem).
3 A. E. G iffard, R. V illers, op. cit., II, p. 318; C. 4.31.4 (Unii autori interpretează expresia
ipso iure compensări ca pe o regulă din care decurge pentru judecător obligaţia de a efectua
compensaţiunea).
4 G. May , op. cit., p. 461 .
5 v. B. Biondi, Bulletino dell’lstituto di diritto romano „ Vittorio .Scialoja”, 32, 1922.
6 C.4.31.14.
7 P. OURLIAC, J. de Malafosse, Droit romain et ancien droit des obligations, Paris, 1957, p. 603.
8D. 16.2.7. pr.; D. 16.2.14.
9 C.4.31.14.1.
10 Nu este admisă compensatio ex iure tertii.
11 S. SOLAZZI, I.a compensazione nel diritto romano, Napoli, 1950, p. 170; G. Palomino, op.
cit., p. 31.
218
are o creanţă faţă de reclamant. Pârâtul putea face această declaraţie în orice moment
al procesului. Judecătorul verifica dacă declaraţia pârâtului este întemeiată şi pronunţa
o sentinţă de condamnare la diferenţă. Aceasta în cazul în care creanţa pârâtului era
inferioară celei a reclamantului. Dacă, dimpotrivă, creanţa pârâtului era mai mare
decât cea a reclamantului, acesta din urmă era condamnat să plătească diferenţa1.
Mai precizăm că deşi compensaţia opera ipso iure, nu era totuşi un mod forţat
de executare a obligaţiilor12.
Până în ultimul moment al evoluţiei dreptului roman, compensaţia a rămas
judiciară. în acest sens, Justinian recomanda judecătorilor să nu admită compen-
saţiunea cu uşurinţă.

236. în legătură cu momentul efectuării compensaţiunii au existat unele
controverse între comentatorii dreptului roman.
într-o opinie, s-a susţinut că cele două creanţe se compensează, în virtutea
legii, ca o consecinţă a faptului că ele coexistă. Conform acestei păreri, compensa-
ţiunea se realizează automat, în momentul naşterii creanţelor care pot fi opuse una
IC
alteia.
Potrivit celei de a doua opinii, compensaţiunea se realizează numai în mo
EM
mentul declaraţiei prin care pârâtul opune o creanţă reclamantului, cu efect retro
activ.
Constatăm că deosebirile de păreri privind momentul efectuării compensaţiunii
nu vizează aspecte practice, de vreme ce în ambele opinii s-a admis efectul retro
AD
activ. O dată efectuată compensaţiunea, creanţa reclamantului se stinge retroactiv,

din momentul în care pârâtul i-a putut opune creanţa sa. De aici decurg o serie de
consecinţe cu privire la curgerea dobânzilor sau la situaţia garanţilor.
AC
Am amintit această controversă întrucât ea a fost reluată în epoca elaborării

codurilor civile. Codul nostru civil se face ecoul primei opinii, prevăzând că cele
două creanţe se compensează de drept3.
Z
V. R em iterea de datorie
U
Remiterea sau iertarea de datorie este un mod de stingere a obligaţiilor, con

stând din renunţarea creditorului la dreptul său4. Iertarea de datorie se face prin
moduri civile sau prin moduri pretoriene.
237. M odurile civile de renunţare la creanţă se confundă cu formele plăţii: per
aes et libram (prin aramă şi balanţă), acceptilatio verbis şi acceptilatio litteris.
1P. F. Girard, Manuel elementaire de droit romain, Paris, 1924, p. 750.

2 C.4.31.14.
3 Compensaţiunea se face în puterea legii chiar dacă debitorii n-ar şti nimic despre aceasta
(Codul civil român, art. 1144).
4 D.46.3.91; P. F. G irard, op. cit., p. 751; G. Guarino, Rassegna di diritto romano, Napoli, 14,
1967, p. 271; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 289; v. Knutel, Contrarius consensus,
Colonia, 1968.
219
Modurile civile prin care se face remiterea de datorie1 sunt, prin excelenţă, o
aplicaţiune a principiului simetriei sau al corespondenţei formelor. Ne amintim că
în vechiul drept roman plata efectivă nu producea nici un efect, dacă nu era însoţită
de anumite forme, identice cu cele întrebuinţate la naşterea obligaţiei, dar utilizate
în sens contrar. Mai mult chiar, dacă părţile recurgeau la anumite forme (formele
actului contrar celui care a dat naştere obligaţiei) cu toate că plata efectivă nu
avusese loc, obligaţia se stingea totuşi12.
Ducând până la ultima consecinţă principiul formalismului, romanii au reuşit
să-i dea o finalitate nouă, creând prin subtila sa aplicare noi instrumente juridice de

stingere a obligaţiilor. Pe aceeaşi cale, ei au reuşit să realizeze si alte operaţiuni ju
ridice pentru care nu erau create încă forme proprii (ex. donaţiunea).
Solutio p er aes et libram presupunea prezenţa creditorului şi a debitorului,
balanţa, cinci martori şi libripens3. în faţa acestora, debitorul face o declaraţie,
simulând că efectuează plata prin aramă şi balanţă, deşi în realitate nu plăteşte
nimic4. Această aplicaţiune a mancipaţiunii a fost utilizată şi în dreptul clasic, su
IC
pravieţuind celorlalte utilizări ale plăţii per aes et libram.
Acceptilatio verbis era actul contrar stipulaţiunii (contrarius actus) şi se rea
EM
liza printr-o întrebare şi un răspuns: Quod ego tibi promisi, habesne acceptum?
Habeo. (Oare ai primit ceea ce ţi-am promis? Am primit)5. Părţile puteau recurge la
această formă chiar dacă plata efectivă nu avusese loc. în felul acesta, accepti-
laţiunea verbală a putut fi utilizată în dreptul civil, în scopul realizării operaţiunii
AD
juridice a donaţiunii. Nu întâmplător Gaius socoteşte că acceptilaţiunea este o

imaginaria solutio67.
Acceptilatio litteris este actul simetric contractului litteris. Deşi nu cunoaştem
AC
formele acestui act, bănuim că se făcea printr-o anumită menţiune a creditorului în

registrul său. Vom vedea la locul potrivit că în practica bancherilor a apărut un
contract în formă scrisă, numit contractul litteris1. El se forma printr-o înscriere pe
Z
care creditorul o făcea la coloana plăţilor (expensa), confirmată de către debitor.

Aplicând şi la acest caz principiul corespondenţei formelor, suntem îndreptăţiţi să
U
credem că obligaţia debitorului se stingea printr-o menţiune scrisă, făcută de către

creditor la coloana încasărilor (accepta), menţiune din care rezulta că datoria a fost
plătită8.
1 Gaius, 3.169.
2 S. Solazzi, Novissimo digesto italiano, I, 1, 1967, p. 122.
3 Gaius, 3.174; T itus L ivius, 6.14.15.
4 R. M onier, Studi in onore de Francisci, I, Milano, 1956 (Le sens vraisenblable de la seconde
pârtie de la formule orale de la solutio per aes et libram).
5 Inşi., 3.2.9.1.; H. Ankum , Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome XLV,
1998, p. 267; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 335; P aoli, Melanges, H. Levy-Bruhl, Paris, 1959, p. 230.
6 Gaius, 3.169; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 291.
7 v. C. St . Tomulescu, Forma contractului litteris, 1946; C. St . T omulescu, Rassegna di
diritto romano, Napoli 15, 1969 (Der contractus litteris).
8 Gaius, 3.134; G. Grosso, Rassegna di diritto romano, Napoli, 17,1961, p. 16.
220
238. Se cunosc două moduri pretoriene de remitere a datoriei: pactul de non
petendo şi contrarius consensus (acord în sens contrar).
Pactum de non peten d o 1 este convenţia prin care creditorul renunţă la dreptul
său, consimţind să nu mai ceară debitorului efectuarea prestaţiei la care s-a obligat,
în cazul acestui pact, obligaţia nu se stinge ipso iure, aşa cum se întâmplă la
modurile civile de iertare a datoriei. Se ştie că potrivit dreptului civil, pactul nu
poate stinge o obligaţie. Aşadar, creditorul poate să-l urmărească pe debitor în
justiţie, dar acesta din urmă are la dispoziţie o excepţie creată de către pretor
(exceptio pacti de non petendo), pe care o opune cu succes creditorului123.

Pe de altă parte, pactul de non petendo nu stinge obligaţia faţă de toţi. Din
acest punct de vedere, efectele pactului sunt fixate prin înţelegerea părţilor.
Trebuie să distingem între pactul care liberează numai persoana cu care s-a înche
iat (pactum de non petendo in personam) şi cel prin care se liberează codebitorii şi
garanţii (pactum de non petendo in r e m f .
Contrarius consensus (mutuus dissensus4 este convenţia prin care părţile re
IC
nunţă la un contract născut solo consensu (prin consimţământ)5. Şi în acest caz se
poate vorbi de aplicarea principiului simetriei, căci obligaţiile născute dintr-o sim
plă convenţie, se sting tot printr-o convenţie6.EM
Contrarius consensus duce la stingerea obligaţiilor ipso iure, cu condiţia ca
nici una din obligaţii să nu fie stinsă prin executare (vânzătorul a predat lucrul)7. Se
cere, de asemenea, ca înţelegerea părţilor să privească desfiinţarea întregului contract.
AD
§ 3. MODURI NEVOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

239. Spre deosebire de modurile voluntare de stingere a obligaţiilor, care pre
AC
supun acordul de voinţă al părţilor, modurile nevoluntare nu reclamă vreo

manifestare de voinţă din partea subiectelor raportului juridic obligaţional. Datorită
acestui fapt, modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor sunt uneori desemnate
şi prin termenii de moduri forţate sau necesare8. Acestea sunt: imposibilitatea de
Z
executare, confuziunea, moartea, capitis deminutio şi prescripţia extinctivă.

U
240. Im posibilitatea de executare. Dacă obiectul obligaţiei este un lucru in

dividual determinat şi acesta piere9 fără vina debitorului, obligaţia se stinge10
1 E. A lbertario, Studi în memoria di Aldo Albertoni, Padova, 1937, 6, p. 347; J. Gaudemet, E.

Chevreau, op. cit., p. 291.
2 Gaius, 4.116; Inst. 4.13.3.
3 D.2.14.21.5.
4 Mutuus dissensus este un termen creat de către comentatorii dreptului roman.
5 A. Guarino, Rassegna di diritto romano, Napoli, 1968 (Per la storia del contrarius consensus).
6 E. B oyer, Revue historique de droit frangais et etranger, 1931, p. 132; G. Grosso, Studia et
documenta historiae et iuris, Roma, 34, 1968, p. 402; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 291.
7Inst., 3.29.4.
8 A. E. Giffard, R. V illers, op. cit., II, p. 312.
9 C. A. CANNATA, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1966, p. 63.
10Inst., 3.23.3.
221
conform regulei: debitor rei certae interitu rei liberatur (debitorul unui lucru indi
vidual determinat este liberat prin pieirea lucrului). Aşadar, pentru ca datoria să se
stingă prin imposibilitate de executare, este necesar, în primul rând, ca obiectul
obligaţiei să fie un lucru cert (species ). Nu se pune problema imposibilităţii de
executare la obligaţiile ce au ca obiect lucruri de gen întrucât genera non pereunt
(lucrurile de gen nu pier).
De asemenea, pentru ca pieirea lucrului să ducă la stingerea datoriei se mai
cere ca debitorul să nu fie pus în întârziere1, să nu fie în culpă12, să nu fi comis un
doi3 şi să nu răspundă pentru custodia4. Aşa cum am văzut la locul potrivit, în cele
patru cazuri obligaţia nu se stinge, cu toate că lucrul a pierit, urmând ca debitorul

să plătească daune-interese.
241. Confuziunea (confusio) este reunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţii
de debitor şi de creditor. Cel mai frecvent caz de confuziune îl constituie moşteni
rea creditorului de către debitor sau a debitorului de către creditor. într-o atare
situaţie, creditorul care l-a moştenit pe debitor nu se poate îndrepta împotriva lui
IC
însuşi, după cum nici debitorul care l-a moştenit pe creditor, nu-şi poate plăti lui
însuşi.
EM
Se impun anumite precizări pentru cazul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte.
Dacă creditorul îl moşteneşte pe debitor, se stinge şi obligaţia garantului, pe când
în ipoteza moştenirii garantului de către creditor, obligaţia debitorului principal nu
se stinge5.
AD
Dacă sunt mai mulţi codebitori şi unul dintre ei este moştenit de către creditor,
trebuie să distingem între obligaţiile divizibile şi cele indivizibile. La obligaţiile
divizibile, prin moştenirea unui debitor de către creditor, se stinge numai datoria
AC
celui decedat, ceilalţi debitori rămânând obligaţi în continuare pentru partea lor6. în
cazul obligaţiilor indivizibile, unde avem unicitate de obiect, prin venirea credi
torului la moştenirea unui debitor, datoria nu se stinge, ceilalţi debitori rămânând
obligaţi pentru tot.
Z
242. în vechiul drept roman, prin moartea debitorului sau a creditorului obli
U
gaţia se stinge în virtutea principiului intransmisibilităţii datoriilor şi creanţelor7.

Acest principiu foarte vechi trebuie pus în legătură cu originea primei obligaţii,
care s-a format cu ocazia comiterii unui delict, prin transformarea legăturii materi
ale într-o legătură juridică (vinculum iuris). întrucât dreptul de răzbunare, pe tere
nul căruia s-a născut ideea de obligaţie, era intransmisibil, nici obligaţia, ca reflex
al acestui drept, n-a putut fi transmisă la origine către moştenitori.
1 P. Voci, Rivista internazionale di diritto romano e antico, Napoli, 16, 1965, p. 210.
2 De R obertis, Rivista internazionale di diritto romano e antico, Napoli, 17, 1966, p. 519.
3 G. I. Luzzatto, Studi in onore di Enrico Redenti, II, Milano, 1951, p. 1.
4 G. I. L uzzatto, Novissimo digesto italiano, Torino, 5, 1960, p. 93.
5 D. 46.1.41. pr. (Regula se aplică şi în cazul fideiusorului care îl moşteneşte pe creditor).
6 D.35.2.1.18.
7 Gaius, 4.112.
222
Cu timpul, rigorile acestui principiu s-au atenuat1, astfel încât, în dreptul
clasic, regula este transmiterea obligaţiilor, iar intransmisibilitatea lor, excepţia.
Dacă la origine datoriile născute din sponsio, cel mai vechi contract roman,
se stingeau prin moartea debitorului, cu timpul, în procesul apariţiei unor noi cate
gorii de obligaţii, romanii au creat anumite procedee juridice în vederea
transmiterii lor, procedee a căror fizionomie diferă, în funcţie de izvorul obliga
ţiilor ce urmau a fi transmise. Este posibil ca, la origine, moştenitorii să se fi
obligat şi ei în forma unor stipulaţiuni, pentru ca după moartea debitorului să poată
fi urmăriţi. Sistemul acesta a fost apoi dezvoltat de către jurisprudenţa sacrală, fie

prin valorificarea unor norme religioase, fie prin aplicarea noilor principii juridice.
In dreptul clasic, procedeele juridice utilizate în epoca veche au fost perfec
ţionate si unificate. Fapt este că sistemul intransmisibilităţii datoriilor şi creanţelor
a lăsat numeroase urme în materia obligaţiilor. Astfel, creanţele născute din anu
mite delicte si care au un caracter foarte pronunţat personal, se sting prin decesul
creditorului123. Aceste obligaţii sunt sancţionate prin acţiuni vindictam spirantes
(care respiră răzbunare), cum este de pildă acţiunea de injurii (actio iniuriarum f.
IC
în cazul acestor acţiuni, romanii au considerat că fapta delictuală atinge
îndeaproape persoana victimei, şi că, prin urmare, numai ei îi poate reveni suma de
EM
bani ce constituie echivalentul dreptului de răzbunare. întrucât dreptul de răzbunare
este, prin natura lui, intransmisibil, creanţa care ia locul acestui drept se stinge prin
moartea victimei. Tot astfel, creanţa lui adstipulator (creditorul accesor) se stinge
AD
prin moartea sa4.

Sistemul intransmisibilităţii obligaţiilor a lăsat unele urme şi sub aspect pasiv.
Aşa de pildă, datoriile născute din delicte nu trec asupra moştenitorilor, întrucât
dreptul de răzbunare al victimei este intim legat de persoana delincventului. Odată
AC
cu moartea acestuia, dreptul de răzbunare se stinge, fapt ce antrenează automat şi

stingerea datoriei.
Potrivit lui Gaius, obligaţiile unor garanţi (sponsor şi fidepromissor) se sting
Z
de asemenea prin moarte5.

Mai amintim că obligaţia dezrobitului de a presta pentru patronul său operae
U
fabriles, obligaţie născută din iusiurandum liberti (jurământul dezrobitului), a fost

întotdeauna intransmisibilă.
243. C apitis dem inutio (pierderea personalităţii) constituie, de asemenea, o
cauză de stingere involuntară a obligaţiilor6. Aici avem în vedere numai capitis
deminutio minima, deoarece la capitis deminutio maxima şi media, apar şi alte im
plicaţii, ce depăşesc limitele materiei privind stingerea obligaţiilor.
1 E. A lbertario, Bulletino d e llIs titu to d i d iritto romano ,, V ittorio S cia lo ja ” , Milano, 26, 1913.
2 Inst., 4.12.1.
3 GAIUS, 4.112; F. de Visscher, Revue historique de d ro it frangais et etranger, Paris, 1928.
4 G aius, 3.114.
5 Gaius, 3.113.
6 B. BlONDI, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 10, 1963, p. 177.
223
în cazul adrogaţiunii spre pildă, adrogatul suferă o capitis deminutio minima,
devenind persoană alieni iuris1, iar bunurile sale trec în proprietatea adrogantului.
Potrivit dreptului civil, actul adrogaţiunii are ca efect stingerea datoriilor adrogatului,
întrucât acesta, în calitate de persoană alieni iuris, nu poate avea bunuri proprii.
Cu toate acestea, creanţele adrogatului trec asupra adrogantului. Dispoziţiile
dreptului civil în această materie puteau duce la consecinţe inechitabile, întrucât
adrogantul dobândea creanţele adrogatului dar nu îi prelua şi datoriile, acestea
stingându-se prin capitis deminutio. Pe de altă parte, creditorii adrogatului se aflau
în imposibilitatea de a-şi valorifica drepturile de creanţă.
în scopul de a proteja interesele creditorilor, dreptul pretorian dispune că adro

gantul nu poate dobândi bunurile adrogatului dacă nu-i plăteşte datoriile. Pretorul
acorda creditorilor adrogatului o restitutio in integrum ob capitis deminutionen,
prin efectul căreia actul adrogaţiunii era desfiinţat, dar numai cât priveşte rapor
turile dintre adrogat şi creditorii săi. O dată acordată restitutio in integrum12, se
introducea în formulă ficţiunea că adrogaţiunea n-a avut loc, astfel încât creditorii
îşi puteau valorifica drepturile asupra adrogatului.
IC
244. P rescrip ţia extinctivă3. Fizionomia unor instituţii juridice ne arată că
EM
romanii au recunoscut, încă din epoca foarte veche, că trecerea timpului exercită o
anumită influenţă asupra raporturilor de drept45.
Scurgerea timpului poate influenţa raporturile juridice în două direcţii: fie să
consolideze o stare de fapt transformând-o într-un drept, fie să ducă la stingerea
AD
unui drept. înrâurirea pe care timpul o are asupra unor drepturi subiective se nu
meşte prescripţie. Când prin trecerea timpului o stare de fapt se consolidează într-
un drept, ca de exemplu în cazul uzucapiunii, prescripţia are un caracter achizitiv.
AC
Dar, trecerea timpului poate duce şi la pierderea unui drept, şi, în acest caz, pre
scripţia are un caracter extinctiv.
Dacă prescripţia achizitivă a fost admisă de către romani încă din cele mai ve
chi timpuri, prescripţia extinctivă s-a admis mai greu, întrucât, aşa cum am văzut,
Z
obligaţiile se sting prin utilizarea formelor cerute de principiul simetriei şi nu prin

U
ajungerea la termen, conform regulei ad tempus deberi non potest5. Aşadar, în

epoca veche, potrivit dreptului civil, obligaţiile erau perpetue. Odată cu apariţia ac
ţiunilor honorare, obligaţiile sancţionate pe tărâm pretorian se stingeau prin trece
rea termenului de un an. Prescripţia de un an a acestor obligaţii decurgea din faptul
că şi puterile magistraţilor durau numai un an. Acţiunile care se stingeau prin trece
rea acestui termen se numeau temporales. Celelalte obligaţii, însă, au continuat să
rămână perpetue şi în epoca clasică.
1Inst, 1.11.11.
2 J. GAUDEMET, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1965, p. 660.
3 E. COSTA, Storia del diritto romanoprivato, Torino, 1925, p. 442; J-F. Bregi, op. cit., p. 285-286.
4 Prin legea Furia de sponsu s-a prevăzut că garanţii (sponsores şi fidepromissores ) nu mai pot fi
urmăriţi după trecerea termenului de doi ani de la scadenţă.
5 Inst., 2.20.6.; E. COSTA, Storia del diritto romano privato, Torino, 1925, p. 442.
224
în anul 424, împăraţii Honoriu şi Teodosiu II au introdus prescripţia de 30 de
ani pentru acţiunile care la acea dată erau încă perpetue1.
în legătură cu efectele prescripţiei extinctive s-au exprimat două opinii. Unii
autori susţin că prin trecerea termenului de prescripţie dreptul se stinge în întregi
me12. Alţii afirmă că dreptul se stinge numai în sensul că debitorul poate opune în
apărare faptul prescripţiei, de natură să paralizeze pretenţiile reclamantului. Debito
rul rămâne totuşi obligat natural, aşa încât dacă face plata de bună voie, nu poate
intenta acţiunea în repetire, căci nu este, conform opiniei de mai sus, în situaţia
celui ce a făcut plata lucrului nedatorat3.

C apitolul VI
TRANSFERUL OBLIGAŢIILOR
245. Aşa cum nu au admis, la origine, transmiterea obligaţiilor pentru cauză de
moarte, tot aşa, romanii nu au admis, multă vreme, nici transmiterea obligaţiilor
IC
între vii4. Intransmisibilitatea obligaţiilor între vii corespunde concepţiei primitive,
conform căreia obligaţia este o legătură cu totul specială atât de strânsă încât nu
EM
poate fi modificată în vreun fel5. Nu trebuie să uitam că în epoca veche, în memoria
romanilor era încă vie fizionomia originară a obligaţiunii, văzută ca o legătură
fizică, materială, care treptat s-a juridicizat.
AD
De altfel, în epoca veche, în condiţiile unei economii agrare puţin dezvoltate,

rigiditatea obligaţiei apare ca o consecinţă firească. Spre sfârşitul republicii, odată
cu dezvoltarea amplă a comerţului mediteranean, concepţia primitivă devine ana
cronică. Datorită creşterii ritmului afacerilor, creanţele tind să ocupe un loc tot mai
AC
important în patrimoniul celor bogaţi. în noile condiţii, vârfurile clasei dominante

au interesul ca obligaţiunea să devină mai mobilă, pentru ca şi drepturile de cre
anţă, ca şi lucrurile corporale, să poată fi vândute, donate sau date în plată6. în acest
Z
scop, romanii au recurs la anumite procedee juridice indirecte, prin care s-a realizat
transmiterea creanţelor şi a datoriilor. Faptul că nici în ultimul moment al evoluţiei
U
1 C.7.39.3. Din acest moment, prin termenul de obligaţie perpetuă este desemnată obligaţia care
se stinge în 30 de ani (Inst., 4.12. pr.).
2 Această concepţie corespunde mai mult funcţiei prescripţiei achizitive, menită să pună capăt
proceselor, conform afirmaţiei lui Cicero; „finis solicitudinis ac periculi litium” (Cicero, Pro Caec., 26).
3 Conform regulii: que ad agendum sunt temporalia, ad excepiendum sunt perpetua (acţiunea
poate fi intentată până la un termen dar excepţiunea poate fi opusă oricând); D. 44.4.5.6.
4 în cazul adrogaţiunii şi vânzării în bloc a bunurilor (venditio bonorum), se face o transmitere a
creanţelor între vii, dar nu cu titlu particular, ci cu titlu universal (fac parte dintr-o universitas iuris).
Nu întâmplător, după Gaius, trecerea creanţelor asupra altui creditor prin procedura lui venditio
bonorum presupune atribuirea în mod fictiv a calităţii de herede (Gaius, 4.34). în altă parte, după ce
enumera modurile de transmitere a proprietăţii, Gaius arată că ele nu se aplică şi la transmiterea
creanţelor (Gaius, 2.38).
5 A. E. G iffard, R. V illers, op. cit., II, p. 296.
6 G. H ubrecht, op. cit., p, 213.
225
dreptului lor, romanii nu au creat procedee speciale în vederea transmiterii
obligaţiilor, se explică prin persistenţa concepţiei primitive asupra fizionomiei
obligaţiei1.
Pentru realizarea transmiterii creanţelor şi a datoriilor ei au recurs la două pro
cedee juridice, pe care le-au deturnat de la scopurile lor iniţiale: novaţiunea12 şi
mandatul judiciar3.
§ 1. CESIUNEA DE CREANŢĂ
246. Cesiunea de creanţă este procedeul juridic prin care creditorul cedează

unui terţ dreptul său de creanţă. Creditorul care transmite creanţa (vechiul creditor)
se numeşte cedant (cedent), cel ce dobândeşte creanţa (noul creditor) se numeşte
cesionar, iar debitorul se numeşte debitor cedat.
247. în epoca veche, operaţiunea juridică a cesiunii de creanţă s-a realizat prin
intermediul novaţiunii cu schimbare de creditor. Conform acestui procedeu, debito
rul se obliga faţă de o altă persoană care dobândea creanţa în locul vechiului
IC
creditor (novatio inter novas personas ). Rezultă de aici că, la origine, transmiterea
creanţei presupunea stingerea vechii obligaţii şi înlocuirea sa cu o obligaţie nouă,
EM
având acelaşi obiect, în interesul noului creditor. Deşi prin această utilizare a nova
ţiunii scopurile părţilor se realizează, în sensul că dreptul de creanţă trece asupra
noului creditor, nu suntem totuşi în faţa unui act de transmitere a creanţei, întrucât
AD
vechiul drept se stinge şi ia fiinţă un drept nou, în temeiul noului raport juridic sta
bilit între cesionar şi debitorul cedat4.
Novaţiunea prin schimbare de creditor prezintă şi anumite inconveniente5.
Astfel, prin stingerea vechii creanţe se sting şi accesoriile sale (garanţii, excepţi-
AC
uni), iar cesionarul dobândeşte o creanţă mai puţin sigură decât a cedantului. Pe de
altă parte, aşa cum s-a văzut, novaţiunea cu schimbare de creditor presupune con
simţământul debitorului, care urmează să se oblige prin intermediul unei noi stipu-
Z
laţiuni6. Iată dar că în acest sistem, voinţa părţilor de a transmite o creanţă nu se

poate înfăptui, dacă debitorul refuză să se oblige faţă de noul creditor.
U
248. Mandatul în rem suam. O dată cu introducerea procedurii formulare,

cesiunea de creanţă s-a realizat printr-un instrument juridic mai simplu şi mai efi
cient, numit mandatul in rem suam (în propriu interes). De data aceasta, părţile
1 D.7.1.25.2.
2 v. E. Gaudemet, Le transport de dettes, Dijon, 1888.
3 v. B. B iondi, Novissimo digesto italiano, Torino, 3, 159; D e D iego, La transmision de las
obligaciones, Madrid, 1912.
4 D.18.5.2.
5 A. E. G iffard, R, V illers, op. cit., p. 306.
6 Gaius, 2.38; P. Cosentino, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”,
Milano, 1966 (Osservazioni in tempa di mandatum e di delagatio); v. G. Sacconi, Richerche sulla
delagazione in diritto romano, Milano, 1971; P. Cide, Nouvelle revue historique de droit franqais et
etranger, Paris, 2, p. 509 (pentru delegaţia realizată în alte forme).
226
recurgeau la mandatul judiciar, detumându-1 de la scopurile pentru care a fost
creat. Aşadar, nici mandatul in rem suam nu este un act destinat realizării trans
ferului de creanţă, ci un procedeu juridic indirect, creat prin utilizarea mandatului
judiciar.
Potrivit acestui sistem, cedantul dădea mandat cesionarului să-l urmărească în
justiţie pe debitor, în scopul valorificării unei creanţe Mandatul in rem suam îm
brăca forma lui cognitio 1 sau procuratio in rem suam1 2, după cum cesionarul era
numit cu sau fără forme solemne. Mandatul in rem suam se dădea în interesul
mandatarului (cesionarului), în sensul că acesta din urmă nu era obligat să remită

valoarea creanţei mandantului (cedantului), ci o păstra pentru sine3, spre deosebire
de mandatul obişnuit, unde mandatarul era obligat să dea socoteală mandantului4
(să-i remită printr-un act ulterior şi distinct valoarea creanţei).
In evoluţia sa, mandatul in rem suam a parcurs trei faze: sistemul cesiunii de
acţiune, sistemul acţiunilor utile şi sistemul introdus de către Justinian, prin perfec
ţionarea acţiunilor utile.
IC
în prima fază (sistemul cesiunii de acţiune), cesionarul nu dobândeşte pro-
priu-zis dreptul de creanţă, ci numai dreptul de a intenta acţiunea în locul cedantu
lui. în acest scop, pretorul va utiliza formula cu transpoziţiune5, trecând in intentio
EM
numele cedantului, deoarece el este titularul dreptului, iar în condemnatio numele
cesionarului, deoarece el stă în justiţie.
Dar nici măcar acţiunea intentată de către cesionar nu este o acţiune proprie, ci
AD
numai o acţiune izvorâtă din mandat. Prin urmare, în prima fază, prin intermediul
mandatului in rem suam, cesionarului i se transmite numai dreptul de a intenta ac
ţiunea. De aceea spuneam că în acest stadiu, obiectul mandatului in rem suam îl
constituie cesiunea acţiunii.
AC
Faţă de novaţiunea prin schimbare de debitor, mandatul in rem suam, în

această fază, prezintă avantajul că nu presupune consimţământul debitorului. Toto
dată, cesionarul beneficiază de toate accesoriile creanţei (garanţii sau excepţiuni)6.
Z
în acelaşi timp, sistemul cesiunii de acţiune prezintă serioase inconveniente,

întrucât nu deţine acţiuni proprii, cesionarul se bucură numai de exerciţiul acţiu
U
nilor izvorâte din mandat, având soarta unui mandatar obişnuit. Drept urmare,
legătura juridică născută din mandat poate dispare prin moartea mandantului sau
prin revocarea mandatului7. Pe de altă parte, cedantul rămâne în continuare titularul
dreptului, precum şi al unor acţiuni proprii, pe care le poate intenta oricând îm
potriva debitorului. Mai mult chiar, cedantul de rea-credinţă poate face o novaţiune
1 Gaius, 3.124.
2 Gaius, 4.84. Mandatarul devine titularul dreptului de creanţă în momentul lui litis contestatio
(Meminisse oportet, quod procurator lite contesta dominus litis efficitur, D. 49, 1.4.5.).
3 Gaius, 2.39.
4 C. Sanfilippo, A nn ali del seminario g iurid ico delVUniversită d i Catania, 1, 19, 1946.
5 Gaius, 4.86.
6 A. E. Giftard, R. V illers, op. cit., II, p. 236.
1 Inst., 3.26.9; G aius, 3.159.
227
cu debitorul sau îl poate ierta de datorie. în ambele cazuri strădaniile cesionarului
rămân zadarnice.
Aşadar, situaţia cesionarului se consolidează abia în momentul lui litis con-
testatio, când în baza efectelor extinctiv şi creator, devine titularul unui drept pro
priu1. Dacă dreptul de creanţă nu era exigibil, situaţia cesionarului era şi mai rea,
întrucât până la termen (care putea fi îndepărtat) era supus regulilor proprii m an
datului (având regimul unui mandatar obişnuit).
Faţă de neajunsurile sistemului cesiunii de acţiune, romanii au creat un pro
cedeu mai bine adaptat intereselor cesionarului.
în faza a doua (sistemul acţiunilor utile), cesionarul dobândeşte acţiuni proprii,

numite acţiuni utile*2. în această materie, prin termenul de acţiuni utile înţelegem
acţiunile izvorâte din mandat, acţiuni care nu mai depind de soarta mandatului, ca
în sistemul precedent. Din momentul în care a avut loc mandatul, cesionarul
dobândeşte acţiuni în nume propriu, pe care cedantul nu le mai poate revoca3. Chiar
dacă mandatul dispare, cesionarul va continua să-şi păstreze acţiunile.
Cu toate avantajele pe care le prezintă faţă de forma iniţială a mandatului in
IC
rem suam, sistemul acţiunilor utile prezintă, totuşi, anumite inconveniente. Astfel,
cedantul continuă să-şi păstreze acţiunile directe, pe care le poate intenta oricând,
EM
valorificând creanţa în paguba cesionarului4. în acest stadiu, debitorul are în rea
litate doi creditori: cedantul, care deţine acţiunile directe5 şi cesionarul, care deţine
acţiunile utile. Pe de altă parte, debitorul se liberează nu numai prin plata făcută
AD
cesionarului, ci şi prin plata făcută cedantului. Dacă debitorul prefera să plătească

cedantului, acţiunile cesionarului rămâneau fără obiect, deoarece datoria se stingea.
Abia în momentul lui litis contestatio dreptul cesionarului se consolida definitiv,
fapt ce i-a determinat pe romani să perfecţioneze sistemul acţiunilor utile prin
AC
crearea de noi mijloace juridice.

Faza a treia a mandatului in rem suam (perfecţionarea acţiunilor utile) s-a re
alizat prin interpolarea de către Justinian a unei constituţii a lui Gordian6. Potrivit
Z
acestei reforme7, după somaţia făcută de către cesionar (denuntiatio), debitorul nu

se putea libera decât prin plata făcută cesionarului. Dacă plătea cedantului, debito
U
rul continua să fie obligat, întrucât această plată nu stingea datoria. în cazul în care
cesionarul nu 1-a somat pe debitor să plătească, dar a acceptat o plată parţială din
partea acestuia, se apreciază că debitorul 1-a recunoscut pe noul creditor. în ambele
cazuri cedantul nu mai putea intenta acţiunile directe.
‘ D. 49.1.4.5.
2 A. E. G iffard, R e vu e h isto r iq u e d e d r o it fr a n g a is e t e tra n g e r, Paris, 1933, p. 589.
3C. 4.10.1.
4 C. St. T omulescu, D r e p t p r i v a t rom an, Bucureşti, 1973, p. 260.
5 P. F. G irard, op. cit., p. 776.
6 C.8.41.3; C.8.53.33; C.6.37.18.
7 în afară de cesiunea realizată prin voinţa părţilor (cessio vo lu n taria) dreptul imperial cunoaşte şi
cesiunea realizată de către judecător (cessio n ecessa ria ); D. 10.2.3; D.26.9.2. Aşa de pildă, mandatarul
este obligat să transmită mandantului acţiunea ce rezultă după evicţiunea lucrului cumpărat).
228
249. Efectele mandatului in rem suam1. Cesiunea de creanţă realizată prin
mandatul în propriu interes, se deosebeşte profund de cea realizată prin novaţiunea
cu schimbare de creditor. Dacă în cazul novaţiunii cesionarul dobândeşte un drept
nou, în cazul acţiunilor utile cesionarul valorifică dreptul originar12. Drept urmare,
accesoriile dreptului transmis (garanţii, excepţiuni) nu se sting, cesionarul având
posibilitatea să le valorifice. Astfel, cesionarul poate opune debitorului cedat
aceleaşi excepţiuni ca şi cedantul. Pe această cale, cu toate că nu s-a creat nu act
special în vederea transmiterii creanţelor, mandatul in rem suam, în forma perfec
ţionată prin reforma lui Justinian, s-a dovedit a fi un instrument perfect adecvat

cerinţelor acestei operaţii juridice.
250. Reacţiunea împotriva cesiunii creanţelor. în epoca postclasică, cei
puternici (potentiores) obişnuiau să cumpere anumite creanţe litigioase (creanţe
care pot face obiectul unui proces) la un preţ mai mic decât valoarea creanţei, în
credinţa că datorită situaţiei lor sociale vor putea să valorifice acele drepturi fără
mari greutăţi3. în felul acesta, cei bogaţi şi puternici se îmbogăţesc pe seama ce-
IC
dantului, care în mod obişnuit era un om lipsit de mijloace. Pe de altă parte, cesio
narul recurgea la presiuni dintre cele mai grave împotriva debitorului, pentru a-1 sili
EM
să plătească o datorie îndoielnică.
în scopul de a pune capăt acestor abuzuri, împăraţii au adoptat o serie de
măsuri, sub forma unor constituţiuni imperiale. Amintim în acest sens o constituţi-
AD
une dată în anul 380 de către Graţian, Valentinian şi Teodosiu, potrivit căreia dacă
o creanţă litigioasă este obiectul unei cesiuni de creanţă, debitorul nu poate fi urmă
rit de către cesionar (fiscul nostru sau oricare persoană să nu poată începe un
AC
proces, nici să fie chemat în judecată)4. Diocletian şi Maximin au interzis celor

puternici să intenteze o acţiune în justiţie, în calitate de cesionari ai unor creanţe
litigioase5. în anul 422 Honoriu şi Teodosiu au interzis, sub sancţiunea decăderii,
transmiterea creanţelor litigioase către cei puternici6.
Z
Printr-o constituţiune dată de către împăratul Anastase în anul 506, s-a dispus
că în cazul înstrăinării unei creanţe — litigioase sau nelitigioase — la un preţ infe
U
rior valorii sale nominale, debitorul se poate libera plătind cesionarului suma cu
care acesta din urmă a cumpărat creanţa7. în felul acesta, nimeni nu mai era inte
resat să achiziţioneze creanţe la un preţ inferior valorii lor nominale.
1A. WACKE, Revue internaţionale des droits de I ’antiquite, Bruxelles, 1970, p. 345.
2 D.44.4.6.
3 C. St . Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1958, p. 567.
4 C.8.36-/37/3.
5 C.2.13.1. Prin această măsură se confirmă o dispoziţie anterioară.
6 C.2.13./14./2. „Dacă înscrisuri de acest fel ar fi transmise unor puternici, creditorii vor fi
pedepsiţi cu pierderea datoriei”.
7 C.4.35.22 „...dacă cineva dând bani i s-ar fi făcut o cesiune de acest fel, să i se permită să
exercite acţiunile numai până la cvantumul sumei plătite şi al dobânzilor”. Această dispoziţie a fost
dezvoltată de către Justinian (C.4.35.23.).
229
Toate aceste măsuri au fost adoptate cu scopul de a preveni ruinarea definitivă
a celor săraci, într-o epocă în care societatea romană se afla în ultimul stadiu al
decăderii economice.
§ 2. CESIUNEA DE DATORIE
251. Cesiunea de datorie1, ca şi cesiunea de creanţă, se realiza prin mijloace
juridice indirecte. în acest scop au fost utilizate novaţiunea prin schimbarea de
debitor şi mandatul judiciar (procuratio in rem suam ).
în cazul novaţiunii prin schimbare de debitor, o altă persoană se obligă să
plătească datoria. Schimbarea debitorului necesită consimţământul creditorului,

dar nu necesita consimţământul vechiului debitor, deoarece, în principiu, oricine
poate plăti în locul său. Ne amintim că novaţiunea prin schimbarea de debitor,
realizată cu consimţământul vechiului debitor, poartă numele de delegaţie
(expromissio)12.
Potrivit celui de al doilea procedeu, procuratio in rem suam, mandatarul (noul
debitor) îşi asuma sarcina de a sta în justiţie, în calitate de pârât, şi de a plăti suma
IC
de bani prevăzută în sentinţa de condamnare3.
EM
C a p i t o l u l VII
GARANŢII PERSONALE
AD
252. Garanţia personală este procedeul juridic prin care debitorului principal i
AC
se alătură unul sau mai mulţi debitori accesori, numiţi garanţi.

Garanţiile personale au fost create cu scopul de a-1 pune pe creditor la adăpost,
faţă de consecinţele eventualei insolvabilităţi a debitorului.
Spre deosebire de sistemul corealităţii pasive, în care avem mai mulţi debitori
Z
aflaţi pe picior de egalitate, în cazul garanţiilor personale debitorului principal i se

U
alătură un debitor accesor4.

Mijloacele juridice utilizate în scopul realizării garanţiilor personale au fost
aplicaţiuni ale contractului verbal5. în dreptul vechi şi clasic, romanii au utilizat
stipulaţiunea sub trei forme: sponsio6, fidepromissio 1, şi fideiussio. întrucât aceste
1 B. B iondi, Studi in onore di Ugo Enric Paoli, Florenţa, 1955, p. 97; P. G ide, Nouvelle revue
historique de droit frangais et etranger, Paris, 2, p. 509. Unii autori neagă existenţa acestei operaţiuni
juridice in dreptul roman.
2 v. SACCONI, Recherche sulla delagazione in diritto romano, 1971.
3 D. 3.3.61 şi D.42.1.4. pr.
4 E. Perrot, Revue historique de droit fran9 ais et etranger, Paris, 1918, p. 102.
5 J. T raintaphyllopoulos, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 19-1 (La
legislation romaine sur le cautionnement).
6 Gaius, 3.117; V l . H anga, op. cit., p. 446.
230
procedee juridice prezentau anumite inconveniente, decurgând din caracterul lor
formalist, dreptul pretorian şi jurisprudenţa au perfecţionat sistemul garanţiilor
personale, creând noi forme de realizare a garanţiilor. Acestea sunt: pactul de con
stituit12, receptum argentarii şi mandatum pecuniae credendae3.
în epoca postclasică, sistemul garanţiilor personale a fost prefecţionat şi mai
mult, prin introducerea unor reglementări unitare, ca expresie a tendinţei generale
de unificare a instituţiilor juridice, proprie legislaţiei lui Justinian.
§ 2. GARANŢIILE PERSONALE ÎN EPOCA VECHE

253. Sponsio este forma originară de creare a garanţiilor personale4. Ea era
rezervată cetăţenilor romani, întrucât verbul spondeo pe care trebuia să-l pronunţe
garantul avea vocaţia specială de a trage favoarea zeilor. După ce se încheia stipu-
laţiunea principală, între creditor şi debitorul principal, intervenea o a doua stipu-
laţiune, încheiată între creditor şi garant5. Creditorul îl întreba pe garant: Idem dări
spondes (promiţi acelaşi lucru), la care garantul răspundea: Spondeo (promit).
IC
Garantul678care se obliga prin pronunţarea cuvântului spondeo purta numele de sponsor.
254. Fidepromissio1 a apărut mai târziu, ca urmare a extinderii relaţiilor
EM
economice cu peregrinii. întrucât peregrinii nu se bucurau de ius commercii, nu
aveau acces la instituţiile de drept civil, şi, ca atare, nu puteau pronunţa verbul
spondeo. Pe de altă parte, vârfurile clasei dominante erau interesate ca şi peregrinii,
AD
cu care întreţineau intense relaţii comerciale, să poată garanta o datorie. în acest

scop, s-a creat o nouă garanţie personală, formată tot prin întrebare şi răspuns, nu
mai că de data aceasta debitorul nu mai pronunţa verbul spondeo, ci verbul fiide-
promitto (promit cu lealitate). Creditorul întreabă: Idem fide promittisne ? (Promiţi
AC
acelaşi lucru?) - Fidepromituf.

255. Situaţia garanţilor care se obligau sub forma lui sponsio sau fidepromissio
era deosebit de grea9. Astfel, creditorul se adresa mai întâi garantului pentru a-i
Z
pretinde executarea obligaţiei. Creditorul prefera să-l urmărească pe garant,

deoarece în cazul insolvabilităţii debitorului principal, garantul nu mai putea fi ur
U
mărit. Pe de altă parte, garantul care plătea nu dispunea de vreun mijloc juridic
pentru a se întoarce împotriva debitorului principal.
1 Gaius, 3.126.
2 L evy-Bruhl, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1963, p. 106.
3 C.4.29.15.
4 Gaius, 3.126; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 297; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 348;
S. Solazzi, Bulletino dell’lstituto di diritto romano ,, Vittorio Scialoja”, Milano, 38, 1930, p. 1.
5 A. E. Giffard, R. Villers, op. cit, II, p. 327; R. F eenstra, Etudes offertes a Jean Macqueron,
Aix-en-Provence, 1970, p. 301.
6 W. Buckland, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1928, p. 460.
7 Gaius, 3.126; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 348.
8 E. V olterra, Studi in onore di Enrico Redenti, Milano, II, p. 403.
9 v. De Martino, Le garanzie personali dell'obbligazioni, Roma, I, 1940, cap. V; V. Arangio-Ruiz,
Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 406.
231
Dacă erau mai mulţi garanţi, oricare dintre ei putea fi ţinut pentru întreaga da
torie, iar dacă plătea, nu se putea îndrepta împotriva cogaranţilor, pentru a le
pretinde partea corespunzătoare din datorie.
Acest sistem, profund defavorabil debitorilor, exprimă interesele patricienilor,
care au dat o asemenea reglementare garanţiilor, încât să-şi poată valorifica drep
turile de creanţă fără nici un risc. Drept urmare, debitorii plebei au desfăşurat o
luptă sistematică, la capătul căreia situaţia garanţilor a cunoscut importante trans
formări1. Noile reglementări au fost introduse prin patru legi succesive: legea
Publilia, legea Appuleia, legea Cicereia şi legea Furia de sponsu.

256. Potrivit legii Publilia12, garantul care s-a obligat în forma lui sponsio are
dreptul de a se întoarce împotriva debitorului principal, dacă, într-un anumit termen,
acesta din urmă nu-i remite ceea ce a plătit creditomlui pentru el. Garantul (sponsor) va
utiliza în acest scop manus iniectio pro iudicato (ca şi când ar fi avut loc un proces).
Legea Appuleia 3, care se aplica atât garanţilor obligaţi prin sponsio, cât şi celor
obligaţi prin fidepromissio (sponsores şi fidepromissores), a introdus noi raporturi
IC
între cogaranţi. întrucât cogaranţii erau obligaţi solidar, oricare dintre ei putea fi
urmărit pentru întreaga datorie. Dacă până la adoptarea legii Appuleia, garantul
EM
care plătea nu se putea întoarce împotriva cogaranţilor, de data aceasta el dispunea
de o acţiune prin care le cerea partea lor contributivă.
Prin legea Cicereia4, creditorul a fost obligat să facă o declaraţie privitoare la
numărul garanţilor şi la valoarea datoriei. Se pare că aceste dispoziţii au fost intro
AD
duse în scopul de a facilita aplicarea legilor anterioare, date în această materie.

Legea Cicereia se aplică şi ea atât la sponsores cât şi la fidepromissores.
Legea Furia de sponsu5 cuprinde două dispoziţii, prin care raporturile dintre
AC
garanţi, precum şi cele dintre garanţi, pe de o parte, şi creditor, pe de altă parte,

suferă transformări importante.
Prima dispoziţie a legii prevede că datoria se va împărţi în momentul scadenţei,
între toţi garanţii, fără a se ţine seama dacă sunt sau nu solvabili6. Astfel, dacă sunt
Z
trei garanţi, dintre care doi sunt solvabili iar unul insolvabil, datoria se va împărţi la
U
trei, fiecare garant fiind ţinut numai pentru partea sa. în ipoteza noastră, garanţii
solvabili vor plăti câte o treime din datorie. Potrivit sistemului introdus de legea
Furia de sponsu, consecinţele insolvabilităţii unor garanţi sunt suportate de către
creditor şi nu de către garanţii solvabili. Această dispoziţie, prin care s-a înlăturat
principiul solidarităţii în materie de garanţii personale, şi care trece asupra credito
1 Potrivit altor păreri, măsurile de îmbunătăţire a situaţiei garanţiilor ar fi fost luate tot în inte
resul patricienilor, care obişnuiau să garanteze datoriile clienţilor lor (I. CĂTUNEANU, op. cit., p. 461).
5 Gaius, 4.22 şi 3.127; J-F. Bregi, op. cit., p. 256.
3 Gaius, 3.122.
4 G aius, 3.128.
5 Gaius, 3.122 şi 3.121.; Levy-Bruhl, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1959,
p. 413.
232
rului riscul insolvabilităţii garanţilor, era contrară intereselor celor bogaţi1, fapt ce a
dus la introducerea unor forme juridice noi, de natură s-o golească de conţinut.
Cea de a doua dispoziţie prevede că obligaţia lui sponsor şi fidepromissor,
contractată în Italia, se stinge prin trecerea a doi ani de la scadenţă12. Noua regle
mentare tinde să aducă unele îngrădiri principiului imprescriptibilităţii obligaţiilor.
Şi această prevedere vine în sprijinul debitorilor. De teamă că dreptul lor să nu se
stingă, creditorii îi urmăreau pe garanţi cât mai repede cu putinţă, astfel încât dato
ria nu se mărea prin acumularea de dobânzi3. Amintim cu această ocazie, că
dobânzile percepute sub cele mai variate forme au fost un adevărat flagel pentru
societatea romană.

§ 3. GARANŢIILE PERSONALE ÎN EPOCA CLASICĂ
257. Fideiussio4 este o formă nouă de garanţie, creată în scopul ocolirii dis
poziţiilor legilor pe care le-am evocat mai sus. Sponsio şi fidepromissio nu mai
corespundeau intereselor creditorilor, aşa încât în practica juridică apare fideiussio,
IC
căreia dispoziţiile celor patru legi nu îi erau aplicabile (ele aveau în vedere numai
situaţia lui sponsor şi a lui fidepromissor).
Forma lui fideiussio este asemănătoare cu cea a garanţiilor personale din epoca
EM
veche, numai că la întrebarea creditorului dacă promite acelaşi lucru, garantul în
trebuinţa verbul fideiubeo (consimt pe cuvântul meu)5. Deşi originea acestei forme
de garanţie este controversată, se pare că era cunoscută încă înainte de epoca
AD
războaielor civile. Prin introducerea sa, garanţii au fost readuşi în situaţia pe care
au avut-o înainte de adoptarea celor patru legi.
258. între vechile forme de realizare a garanţiilor personale şi fideiussio există
AC
numeroase deosebiri:
a) Pe când sponsio şi fidepromissio garantează numai obligaţii născute verbis
(contract în formă verbală), fideiussio poate garanta obligaţii născute din orice
contract6. Mai mult chiar , fideiussio poate garanta şi o obligaţie delictuală7. Iată dar
Z
că sfera sa de aplicare este mult mai largă decât cea a formelor originare de garanţie.
U
b) întrucât fideiussio nu este supusă dispoziţiilor legii Furia de sponsu, garan

ţii sunt ţinuţi în mod solidar, ceea ce înseamnă că oricare dintre ei poate fi urmărit
pentru întreaga datorie8.
1 După alte opinii, aceste măsuri ar fi fost luate tot în favoarea celor bogaţi, întrucât aceştia
obişnuiau să garanteze anumite datorii.
2 V. A rangio-Ruiz, op. cit., p. 406; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 298.
3 Anumite pături ale clasei dominante, în special cele legate prin interesele lor de instituţiile
democraţiei sclavagiste, erau interesate ca cei săraci să nu se ruineze complet, pentru a nu deveni, în
calitate de proletari, o masă de manevră în mâinile celor ce vizau centralizarea puterii.
4 D e M artino, Novissimo digesto italiano, Torino, 7, 1961, p. 271.
5 Tripticele din Transilvania sunt o mărturie că fideiussio poate îmbrăca şi forma scrisă. Este
adevărat că la jumătatea sec. II e.n., stipulaţiunea şi aplicaţiile sale tind să îmbrace tot mai mult forma scrisă.
7 D.46.1.8.5.
8 P aul, Sent, 2.17.16.
233
c) Obligaţiile lui sponsor şi fidepromissor nu treceau asupra urmaşilor, nici
chiar într-o epocă la care romanii au ajuns să admită ideea transmiterii obligaţiilor,
spre deosebire de obligaţiile lui fideiussor, care erau transmisibile1.
259. Efectele fideiusiunii. Prin efectele sale, fideiussio a reintrodus un sistem
deosebit de aspru pentru cei ce garantau o datorie. Ca şi la garanţiile originare, în
epoca anterioară legilor favorabile debitorilor accesori, creditorul avea dreptul să-l
urmărească fie pe debitorul principal, fie pe fideiussor. Este de presupus că debito
rul prefera să intenteze acţiunea împotriva garantului din cel puţin două motive: în
primul rând, creditorul putea avea mai multă încredere în solvabilitatea garantului
decât în solvabilitatea debitorului principal. în al doilea rând, dacă ar fi intentat ac

ţiunea împotriva debitorului principal, creditorul s-ar fi găsit în imposibilitatea de
a-1 mai urmări pe garant, datorită efectului extinctiv al lui litis contestatio prin care
dreptul său se stingea în întregime12.
O altă consecinţă a fideiussiunii este că garantul care a plătit datoria, nu are
posibilitatea de a se întoarce împotriva debitorului principal.
în fine, ca si sponsor sau fidepromissor, înainte de adoptarea legii Furia de
IC
sponsu, confideiussorii erau ţinuţi solidar, iar garantul care plătea nu se putea în
drepta împotriva celorlalţi pentru a le pretinde partea contributivă3.
EM
§ 4. BENEFICIILE ACORDATE LUI FIDEIUSSOR
260. în dreptul clasic şi postclasic s-au luat anumite măsuri, cunoscute sub
AD
numele de cele trei beneficii4 prin care situaţia lui fideiussor s-a îmbunătăţit. Aceste
beneficii (drepturi acordate în mod excepţional) s-au constituit într-un sistem bine
definit abia în epoca lui Justinian. Ele au apărut la mari intervale de timp, iar
valorificarea lor s-a realizat prin mijloace procedurale dintre cele mai complicate.
AC
Beneficiul de cesiune de acţiuni şi beneficiul de diviziune5 au apărut în dreptul

clasic, graţie unor inovaţii ale jurisprudenţei şi ale dreptului imperial, iar beneficiul
de discuţiune a putut fi valorificat pe deplin abia în dreptul postclasic, după
desfiinţarea de către Justinian a efectului extinctiv al lui litis contestatio6.
Z
261. Beneficiul de cesiune de acţiuni7 constă în dreptul garantului care a plă

U
tit datoria de a cere creditorului să-i cedeze toate acţiunile pe care le are împotriva
debitorului principal, pentru a se putea întoarce împotriva acestuia din urmă.
Beneficiul de cesiune de acţiuni, numit astfel de către comentatori, este o
creaţie a jurisconsulţilor, care au dus până la ultimele consecinţe anumite reguli din
materia procedurii civile8.
1Gaius, 3.120. Există şi unele excepţii.

2 GAIUS, 3.180; S. Solazzi, Rivista intemazionale di diritto romano e antico, Napoli, 8, 1957, p. 1;
J-F. Bregi, op. cit., p. 259.
3 Practic, fideiussorii aveau situaţia unor debitori coreali (Paul, Sent., 2.17.16.).
4 R. Vigneron, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja”, Milano, 1974, p. 443.
5 Gaius, 3.121; Inst., 3.20.4.
6 C.8.40.28. pr.; Nov., 4. cap. 5/535.
7 G aius, 3.127.
234
în practica juridică, garantul chemat în faţa magistratului de către creditor, cere
să se introducă în formulă o excepţie de doi1. Această excepţie era acordată ga
rantului, întrucât, în concepţia jurisconsulţilor, comitea un doi acel creditor care re
fuza să cedeze acţiunile pe care le avea împotriva debitorului principal, cu toate că
urma să fie plătit. Excepţiunea trebuia cerută în faţa magistratului, întrucât la con
tractele de drept strict, cum este cazul fideiusiunii, judecătorul nu putea lua în con
siderare o excepţiune dacă nu figura în formulă. O dată excepţiunea cerută de către
garant, creditorul era nevoit să transmită fideiussorului acţiunile pe care le avea
împotriva debitorului principal, căci altfel, în faţa judecătorului, garantul invoca
excepţiunea de doi, iar judecătorul, în virtutea caracterului absolutoriu al excepţi-

unilor, trebuia să pronunţe o sentinţă de absolvire12.
Din punct de vedere practic, cererea garantului de a se introduce excepţiunea
de doi în formulă, acţiona ca o ameninţare la adresa creditorului care refuza să
cedeze acţiunile3. Faţă de această ameninţare, înainte de litis contestatio, creditorul
transmite garantului care urmează să-l plătească, toate acţiunile pe care le are
împotriva debitorului, fie prin novaţiune, fie prin mandatul in rem suam. Con
IC
statând că cesiunea de acţiuni s-a realizat, magistratul nu mai introduce în formulă
excepţiunea de doi, căci din acel moment fideiussorul nu mai avea nici un motiv să
ceară inserarea excepţiunii.
EM
Uneori puteau apare complicaţii. în ipoteza în care creditorul îşi asigura cre
anţa printr-o garanţie personală şi printr-o garanţie reală, nimic nu-1 împiedica să-şi
valorifice garanţia personală4. în faţa magistratului, în virtutea dreptului la cesiunea
AD
de acţiuni, fideiussor cerea creditorului să-i transmită garanţia reală. Admiţând că

titularul creanţei îi transmite această garanţie (ex. ipotecă), se pune problema cum
va mai putea garantul să-şi valorifice dreptul după efectuarea plăţii, deoarece
AC
ipoteca este un drept accesoriu şi se stinge odată cu stingerea dreptului principal (în
cazul nostru, dreptul principal s-a stins prin plată).
Pentru a se evita o asemenea perspectivă, romanii transmiteau dreptul de ga
ranţie reală în forma unei vânzări, considerându-se că plata nu reprezintă altceva
Z
decât preţul dreptului real cumpărat de către garant5.

U
262. Printr-o constituţiune a împăratului Hadrian, s-a acordat fideiussorilor un

drept pe care mai târziu comentatorii l-au numit beneficiul de diviziune6. Prin acest
beneficiu s-a introdus şi în cazul fideiusiunii diviziunea datoriei între cogaranţi, dar
1 G. M ay , Elements de droit romain, Paris, 1927, p. 493.

2 S. Solazzi, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja”, 42, 1934, p. 268.
3 în unele sisteme de drept modem, subrogarea garantului în drepturile creditorului se realizează
de plin drept.
5 Aici trebuie să ţinem cont şi de faptul că vânzarea lucrului ipotecat presupunea respectarea
principiului prior tempore potior jure (mai întâi în timp mai tare în drept). Considerăm că exigenţele
acestui principiu sunt întrunite în ipoteza noastră.
6 Epistula Hadriani a fost, se pare, sancţionată de către pretor (Sent., Pauli, 1.20). în acelaşi
sens pot fi interpretate şi anumite procedee juridice (D.46.1.28; D.12. 1.9.2).
235
în alte condiţii decât cele prevăzute în legea Furia de sponsu ’. Potrivit consti-
tuţiunii lui Hadrian, atunci când sunt mai mulţi fîdeiussori (cofideiussori), cel
urmărit de creditor are dreptul să ceară ca datoria să se împartă între garanţii în
viaţă şi solvabili în momentul lui litis contestatio1 2.
Dispoziţiile cuprinse în epistula Hadriani au introdus diviziunea datoriei între
confideiusori, într-un sistem mai puţin favorabil garanţilor, faţă de dispoziţiile legii
Furia de sponsu3.
a) Astfel, în cazul lui sponsor şi fidepromissor diviziunea datoriei se producea
de drept, pe când în cazul lui fideiussor, diviziunea datoriei se produce numai la
cerere. Dacă fideiussor nu avea grijă să ceară introducerea unei excepţiuni în for

mulă, judecătorul îl condamna să plătească întreaga datorie. Pe de altă parte, ga
rantul care plătea nu dispunea de vreun mijloc juridic pentru a se întoarce îm
potriva cogaranţilor, aşa încât în această ipoteză, beneficiul de diviziune nu era
valorificat de câtre fideiussor.
Potrivit legii Furia de sponsu, diviziunea datoriei se producea de drept, astfel încât
garantul urmărit nu putea renunţa la diviziunea datoriei. Drept urmare, creditorul era
IC
nevoit să ceară garantului numai partea sa contributivă, căci altminteri, ca efect al unor
mecanisme pe care le-am cercetat la procedura civilă, ar fi pierdut procesul45.
EM
Dimpotrivă, în sistemul introdus de către Hadrian, garantul urmărit putea să
renunţe la beneficiul de diviziune şi să plătească întreaga datorie.
b) Legea Furia de sponsu prevede că datoria se împarte între toţi garanţii în
viaţă, indiferent dacă sunt sau nu solvabili3, iar consecinţele insolvabilităţii unor
AD
garanţi sunt suportate de către creditor. La beneficiul de diviziune, datoria se îm

parte numai între garanţii solvabili, astfel încât dacă unii dintre garanţii sunt in
solvabili, consecinţele sunt suportate de către cei solvabili. Dacă există trei garanţi,
AC
dintre care unul este insolvabil, datoria se va împărţi la doi6.

c) La sponsio, ca şi la fidepromissio, diviziunea datoriei se produce în mo
mentul scadenţei, pe când la fideiussio, datoria se divide abia în momentul lui litis
contestatio. Aşadar, în primul caz, insolvabilitatea ivită după scadenţă se răsfrânge
Z
automat asupra creditorului. în al doilea caz, garanţii sunt ţinuţi în mod solidar
U
(chiar şi după scadenţă), până în momentul lui litis contestatio. Din momentul lui
litis contestatio, dacă garantul urmărit s-a prevalat de beneficiul de diviziune, dato
ria se va împărţi între garanţii solvabili7.
1 Gaius, 3.121; E d . Cuq ., Revue historique de droit franşais et etranger, Paris, 1925, p. 520;
P. Collinet, Studi in memoria di Albertoni, Padova, 1937, 1, p. 771; G. M ay , op. cit. p. 494.
2 W . BUCKLAND, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1928, p. 460.
3 Obligaţia fideiussorului nu este independentă faţă de obligaţia principală, aşa că se stinge odată
cu aceasta. Obligaţiile lui sponsor şi fidepromissor însă, sunt independente, aşa încât ele
supravieţuiesc obligaţiei principale. Rezultă că, la origine, obligaţia garantului nu a avut un caracter
accesor (G a iu s , 3.119).
4 G. I. LUZZATTO, Procedura civile romana, Bologna, 1948, II, p. 335.
5 Sent., Pauli, 1.20.1.
7 D.12.1.9.2; Pe când obligaţia lui sponsor sau fidepromissor nu trece la moştenitori, obligaţia
fideiussorului trece la moştenitori (Gaius, 3.120.).
236
263. Beneficiul de discuţiune1 constă în dreptul garantului de a-i cere credi
torului să-l urmărească mai întâi pe debitorul principal şi numai dacă acesta nu
plăteşte, să se îndrepte împotriva sa. Până în epoca lui Justinian, acest sistem nu s-a
putut aplica, datorită efectului extinctiv al lui litis contestatio. Creditorul trebuia să
aleagă între debitorul principal şi garant, întrucât dreptul său o dată dedus în justiţie
se stingea în întregime.
Totuşi, în practică, între creditor şi garant intervenea o înţelegere, prin care ga
rantul promitea să nu se prevaleze de efectul extinctiv al lui litis contestatio. în fe
lul acesta, creditorul îl urmărea mai întâi pe debitorul principal, iar dacă acesta nu
plătea, se îndrepta cu o a doua acţiune împotriva garantului.

Pentru a pune capăt acestui sistem echivoc şi pentru a unifica reglementarea în
materie de garanţii, Justinian a desfiinţat, printr-o constituţiune dată în anul 531,
efectul extinctiv al lui litis contestatio12. Din acel moment, debitorul nu mai avea
nici un motiv să-l urmărească mai întâi pe garant, iar dacă o făcea, garantul îi putea
cere în mod justificat să se adreseze debitorului principal. Potrivit noului sistem,
creditorul putea să-i urmărească succesiv, atât pe debitorul principal, cât şi pe
IC
debitorul accesor, până la obţinerea plăţii integrale.
Sistemul a fost perfecţionat şi mai mult printr-o constituţiune dată în anul 535,
EM
în care se prevede expres obligaţia creditorului de a-1 urmări mai întâi pe debitorul
principal.
Abia în acest moment se poate vorbi despre obligaţia lui fideiussor ca despre o
AD
obligaţie accesorie.
§ 5. GARANŢIILE PERSONALE NEFORMALE

AC
264. Pactul de constitut, creaţie a pretorului3, a fost utilizat şi în scopul ga

rantării anumitor obligaţii. Prin intermediul uneia din aplicaţiunile acestui pact,
cunoscut sub denumirea de constitutum debiti alieni (pactul pentru fixarea unui nou
termen datoriei altuia), o persoană (de obicei un bancher) se obliga să plătească
Z
datoria clientului său la un alt termen decât cel prevăzut în obligaţiunea preexis
U
tentă. Avem în vedere ipoteza în care clientul unui bancher nu-şi poate plăti datoria
faţă de un terţ la termenul fixat, motiv pentru care încheie o convenţie cu bancherul
său pentru ca acesta să facă plata la un nou termen.
La origine, constitutum debiti alieni, sancţionat de către pretor prin actio de
pecunia constituta4, se aplica numai la obligaţiile care aveau ca obiect o sumă de
bani. Cu timpul, sfera de aplicaţiune a acestui pact s-a extins5.
1Nov. 4. cap. 1 (535).

2 C.8.41.28. pr. înainte de reforma lui Justinian, garantul putea să-l trimită pe creditor la
debitorul principal, numai dacă se încheiase o fideiussio indemnitatis, în baza căreia garantul se obliga
să răspundă pentru restul neplătit de către debitorul principal.
3 Este o garanţie iure praetorio.
4 D.13.5.10; P. Collinet, Droit romain des obligations, Paris, 1927, p. 230.
5 întrucât constituentul creează o obligaţie independentă, ea poate avea şi alt obiect decât
obligaţia garantată: nihil prohibet et aliud pro debito constitui (D.13.5.1.5.).
237
Obligaţia născută din constitution debiti alieni este independentă în raport cu
obligaţia clientului faţă de creditorul său. în consecinţă, această obligaţie nu se
stinge odată cu obligaţia principală, căci nu urmează soarta acestei obligaţii1. Dacă
bancherul se obligă prin pactul de constitut la o sumă mai mare decât cea datorată
de clientul său, obligaţia nu este nulă, ci se reduce la suma astfel garantată12.
Pe de altă parte, constitutum debiti alieni, care se încheie printr-o simplă con
venţie, nu prezintă nici unul din inconvenientele decurgând din caracterul formal al
fideiusiunii3.
265. Mandatum pecuniae credendae este garanţia personală prin care o per

soană (mandantul)4 însărcinează o altă persoană (mandatarul) să acorde un credit
unui terţ5. Prin această operaţiune juridică, mandatarul devine creditor, iar man
dantul garantează datoria contractată de către terţ6. Dacă terţul nu plăteşte la sca
denţă mandatarul se poate îndrepta împotriva mandantului prin actio mandati con
traria. întrucât creanţa faţă de garant izvorăşte din contractul de mandat, iar creanţa
faţă de debitorul principal din contractul de împrumut, cele două obligaţii nu au
IC
identitate de obiect, aşa încât efectul extinctiv al lui litis contestatio va afecta nu
mai creanţa dedusă în justiţie7. Aşadar, nimic nu-1 împiedica pe mandatar să-l
EM
urmărească mai întâi pe debitorul principal şi numai după aceea pe mandant.
266. Receptum argentarii este cel de al treilea procedeu neformal de garanţie,
constând din convenţia prin care bancherul se obligă să plătească datoriile eventu
ale ale clientului său faţa de un terţ8.
AD
La origine, dacă bancherul nu plătea terţului suma datorată de către client, cli
entul, şi nu terţul, avea acţiune împotriva bancherului9. Cu timpul, s-a admis că
raportul juridic se stabileşte direct între bancher şi terţ. De atunci, receptum ar
AC
gentarii a devenit o veritabilă formă de garanţie personală10.

Ceea ce particularizează această formă de garanţie este faptul că obligaţia ga
rantului se naşte înaintea obligaţiei debitorului principal.
Z
Cercetarea originii şi evoluţiei obligaţiei prezintă un mare interes, datorită în primul rând
U
urmelor pe care modul de formare a noţiunii de obligaţie le-a lăsat asupra terminologiei
juridice romane. Formarea noţiunii de obligaţie prezintă, de asemenea, un interes deosebit
pentru determinarea caracterului primelor obligaţiuni.
1Dacă debitorul principal plăteşte, obligaţia accesorie urmează a se stinge pe cale de excepţie.
2 D.13.5.11.1.
3 Gaius, 3.116.
4 în unele texte el este denumit mandatar (C.4.29.15).
5 Mandatum pecuniae credendae prezintă avantajul că se poate încheia şi între absenţi.
6 Gaius, 3.156. în epoca lui Cicero, valabilitatea acestui mandat a fost contestată, întrucât nu era
încheiat în interesul mandantului.
8 P. C ollinet, Etudes sur la saisie privee, Paris, 1893,1, p. 271.
9 C.4.18.2.
10 în epoca lui Justinian, constitutum debiti alieni a preluat şi funcţiile pe care le-a avut receptum
argentarii.
238
Sponsio. Fenomenul de cuplare a două elemente, la originea unei obligaţiuni, a lăsat
urme incontestabile în terminologia juridică romană.
Astfel, forma primitivă a contractului verbal, sponsio, a servit pentru constituirea
elementului de răspundere la o promisiune. Prin intervenţia sa, sponsoriI libera pe debitor,
rămânând singur responsabil de îndeplinirea promisiunii.
Sponsio a apărut ca un mijloc de a garanta. Cu timpul, însă, debitorul devenea prin
sponsio garant pentru propria lui promisiune.
în vremea Legii celor XII Table, sponsio era forma generală de a se obliga, obligaţie
sancţionată prin iudicis postulatio.
Textele ne arată că sponsio este forma arhaică a contractului verbal. Formula dări
spondes? Spondeo, era rezervată cetăţenilor romani. Mai târziu, a apărut stipulaţiunea care
se putea face în limba greacă. Cu toate acestea, formula dări spondes-spondeo nu a putut fi

înlocuită cu verbe greceşti, fiind proprie cetăţenilor romani.
Prin urmare, sponsio, cel mai vechi dintre contractele romane, a servit iniţial la
transformarea ostatecului într-un garant juridiceşte. Apoi, s-a transformat din garanţia
promisiunii altuia, în garanţia propriei promisiuni, sfârşind prin a fi forma generală de creare
a unei obligaţiuni.
Nexum. Originile obligaţiei, aşa cum le-am arătat, au lăsat urme şi la nexum, un alt
contract arhaic roman. Nexum era o convenţie de aservire la care recurgea debitorul atunci
IC
când nu putea plăti datoria contractată prin sponsio. Conform convenţiei de aservire ce
avusese loc între pârti, debitorul era adjudecat creditorului de către magistrat. Prin
intermediul acestui contract, creditorii îi aduceau pe debitori într-o situaţie de aservire, îi
EM
supuneau unui tratament deosebit de aspru, asemănător cu al sclavilor.
Textele ne arată că prin secolul III al Romei, numărul debitorilor aserviţi pentru datorii
prin nexum era atât de mare, încât s-a ajuns la grave conflicte sociale. în starea de aservire
a acestor debitori trebuie să vedem o urmă a sistemului în care garantul era ţinut în lanţuri
AD
de către păgubaş până la plata valorii promise de către delincvent. Darea corpului unei
persoane în garanţie reprezenta elementul preponderent al obligaţiunii.
Obligaţia primitivă reprezenta o stare de aservire a unei persoane, stare de care se
liberează plătind datoria. în cazul lui nexum efectele sunt similare, debitorul aflându-se într-o
AC
stare de dependenţă fizică totală fată de creditor, până la plata datoriei prin efectuarea unui
număr de zile muncă.
Vindex. Vindex este unul din garanţii primitivi, prin care se liberează cel ce a făcut o
promisiune sau este considerat debitor. Astfel, în cazul în care este citat în justiţie prin in
ius vocatio şi refuză să se prezinte se ştie că debitorul poate fi târât cu forţa în faţa
Z
magistratului. De asemenea, în caz de executare prin manus iniectio, debitorul are numai
U
două posibilităţi pentru a evita vânzarea trans Tiberim sau chiar moartea: fie să plătească
datoria, fie să dea un vindex. Dacă debitorul plăteşte sau dă un vindex, magistratul îl
eliberează, ceea ce înseamnă că pune pe picior de egalitate plata datoriei cu vindicis
datio.
Referitor la raporturile dintre creditor şi vindex, Gaius ne arată că iniţial acesta din urmă
nu putea contesta creanţa. Mai târziu, vindex are posibilitatea de a se judeca cu creditorul,
în unele cazuri pentru anumite creanţe, debitorul poate juca rolul de propriu vindex. Este
vorba de cazul legisacţiunii de judecată manus iniectio pura.
Vas. Tot în materie de procedură, vas garantează reapariţia pârâtului in iure, devenind
ostatec în locul acestuia.
Eliberarea debitorului prin apariţia unui terţ, este reeditarea fenomenului de la originea
obligaţiei.
Praedes. Alături de vindex şi de vas, datio predium reprezintă a treia formă de garanţie
cunoscută în dreptul roman primitiv, în care se manifestă evident distincţia dintre datorie şi
răspundere. Praedes, din domeniul procedurii judiciare, apar ca un fel de transpunere a
vechiului gaj viu.
239
Capitolul VIII
GARANŢII REALE
267. Garanţia reală este procedeul juridic prin care debitorul atribuie un lucru
creditorului său, fie sub forma transmiterii proprietăţii sau a posesiunii, fie sub
forma constituirii unui drept de ipotecă, cu efectul că la scadenţă, dacă debitorul nu
plăteşte, creditorul se poate despăgubi valorificând lucrul atribuit, cu preferinţă faţă

de creditorii chirografari1.
Aşadar, spre deosebire de garanţia personală, unde un debitor accesor se ală
tură debitorului principal, la garanţia reală creditorul afectează, sub una din formele
mai sus arătate, un bun al debitorului, pentru a se pune la adăpost faţă de con
secinţele eventualei insolvabilităţi a acestuia din urmă.
Deşi garanţiile reale, prin natura lor, dau creditorului o mai mare siguranţă,
romanii au continuat să utilizeze în paralel şi garanţiile personale. Acest fenomen
IC
se explică, în primul rând, prin aceea că nu întotdeauna debitorii dispuneau de
bunuri pentru a le afecta cu titlul de garanţii reale. în anumite cazuri, părţile
recurgeau la garanţiile personale.
EM
întrucât, în cazul garanţiilor reale, cu excepţia gajului la origine, lucrul este
afectat cu titlu de drept real, creditorul are situaţia unui veritabil titular de drept
AD
real, iar dacă la scadenţă debitorul nu plăteşte, exercita dreptul de urmărire şi

dreptul de preferinţă. De aceea, în eventualitatea că debitorul insolvabil are mai
mulţi creditori, titularul garanţiei reale îşi va satisface creanţa înaintea creditorilor
obişnuiţi12 (la ipotecă). La fiducia, creditorul îşi valorifică dreptul de creanţă în cali
AC
tate de proprietar, iar la gaj în calitate de posesor al lucrului.
Fiducia cum creditore şi gajul (pignus), ca forme originare ale garanţiilor

reale, au apărut încă din epoca veche.
Z
Ipoteca, formă evoluată de garanţie, apare abia în dreptul clasic.

U
§ 2. FIDUCIA
268. Fiducia cum creditore3 se realiza prin transmiterea lucrului de către
debitor creditorului său, cu titlu de proprietate, prin mancipatio sau in iure cessio,
1 v. P. FREZZA, La garanzie delle obligazioni. Corso di diritto romano, II, La garanzie reale,
Padova, 1963; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 23, 1957; J. G audemet,
Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1964; I. S. PERETERSKI şi colectiv, Drept privat
roman, Moscova, 1948; R. MONIER, Manuel elementaire de droit romain, II, Paris, 1954.
2 Creditorii obişnuiţi sau chirografari nu s-au asigurat prin constituirea unor garanţii şi îşi
dovedesc dreptul de creanţă printr-un înscris emis de debitor (chirographum).
3 Inst., 2.60 şi 3.201; Cicero, De off., 3.61; Gadius, 2.60; Sent Pauli, 2.13.3; v. N. B elocci, La
tutela della fiducia nell ’epoca republicana, Milano, 1974; Arias Ramos, Derecho romano, II, Madrid,
1969, p. 683; C. LONGO, Per il X IV centenario della codificazione giustinianea, Pavia, 1934, p. 793; J.
Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 300; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 361.
240
transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promitea ca la scadenţă să
retransmită debitorului lucrul, dacă acesta din urmă îşi va fi plătit datoria. Conven
ţia părţilor se numea la origine pactum fiduciae1.
Dacă la scadenţă debitorul plătea, dobândea calitatea de creditor şi dispunea de
o acţiune pe care o intenta împotriva fostului creditor, pentru a-1 sili să-i retrans
mită proprietatea asupra lucrului.
Aşadar, în cazul fiduciei, creditorul devine proprietarul lucrului dat în garanţie
şi, în acelaşi timp, debitorul sub condiţie al acelui lucru (din momentul efectuării
plăţii, debitorul devine creditor al lucrului transmis).
Cu privire la modul de formare a fiduciei, trebuie să reţinem că ea presupune,

pe de o parte, o convenţie din care se naşte acţiunea debitorului care şi-a plătit
datoria, iar pe de altă parte, o mancipatio sau in iure cessio, prin care se realizează
transmiterea provizorie a proprietăţii, în scopul garantării datoriei. Cu alte cuvinte,
fiducia este o convenţie grefată pe mancipatio sau pe in iure cessio1 2. Cele două
operaţiuni nu trebuie privite separat, ci împreună, convenţia fiind inseparabilă de
modurile de transmitere a proprietăţii ce se utilizau.
IC
In epoca clasică, după apariţia contractelor reale, fiducia cum creditore se
naşte din contractul real de fiducie34, contract sancţionat printr-o acţiune de bună
EM
credinţă (actio fiduciae f .
269. Deşi este foarte avantajoasă pentru creditor, căci devine proprietar al lu
crului dat în garanţie, cu toate consecinţele ce decurg de aici, fiducia prezintă o
AD
seamă de inconveniente pentru debitor5.

în primul rând, ca o consecinţă a transmiterii dreptului de proprietate, dacă la
scadenţă plăteşte, debitorul nu dispune decât de o acţiune personală pentru a cere
AC
restituirea lucrului6. De aici decurg două consecinţe.

Dacă la scadenţă, după efectuarea plăţii, creditorul devine insolvabil, debitorul,
în calitate de titular al unei acţiuni personale, se vede în situaţia de a veni în con
curs cu creditorii creditorului său şi de a nu primi decât o cotă parte din valoarea
Z
lucrului transmis cu titlu de garanţie. Apoi, dacă lucrul dat în garanţie ajunge în
mâinile unor terţi, debitorul nu va putea să-l urmărească în mâinile acestora, în
U
trucât, nefiind proprietar, nu are dreptul de urmărire7.

în al doilea rând, valoarea lucrului dat în garanţie putea fi (şi de regulă era)
mai mare decât valoarea datoriei. Cu toate acestea, debitorul nu mai avea posibili
1 Sent. Pauli, 2.13.5; C. Th „ 15.4.9.

2 Gaius, 2.59; C icero, Top., 10.41; A. E. G iffard, R. V illers, op. cit., II, p. 88; P. F. G irard,
op. cit., p. 546.
3 C icero, Top., 11.66; De off, 3.15.61; G aius, 2.220; Sent . Pauli, 2.13.6; A. P ernice,
Rassegna di diritto romano, Napoli, 3, 1, p. 124.
4 Cicero, De off, 3.17; Gaius, 4.52; A. P ernice, op. cit., p. 139; C. Th., 15.14.9; Sent P auli,
2.13.7 (la origine acţiunea sancţiona şi operaţiunile juridice preluate mai târziu de gaj, depozit şi
comodat).
6 R. M onier, op. cit., II, p. 122.
241
tatea de a garanta o nouă datorie cu acelaşi lucru, câtă vreme el se afla în mâinile
creditorului.
In sfârşit, fiducia presupune utilizarea unor acte ca mancipatio sau in iure ces-
sio, acte la care peregrinii nu aveau acces1.
Datorită acestor inconveniente ale fiduciei, romanii au creat încă din epoca ve
che o nouă garanţie reală, mai bine adaptată cerinţelor economiei de schimb în
continuă dezvoltare.
§3. GAJUL

270. Gajul12, ca formă perfecţionată de garanţie, se naşte din contractul real de
gaj: debitorul remite creditorului său posesiunea unui lucru, prin intermediul tradi-
ţiunii, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul se obligă să retrans-
mită posesiunea asupra lucrului, dacă debitorul îşi va fi plătit datoria la scadenţă3.
Prin efectul contractului de gaj, creditorul dobândeşte posesiunea asupra lucrului
dat în garanţie, şi, în acelaşi timp, devine debitor condiţional al lucrului.
IC
Aşa cum s-a văzut, lucrul dat în gaj face obiectul unei simple tradiţiuni (nuda
traditio pignoris), prin care creditorul dobândeşte posesiunea provizorie asupra lu
EM
crului (până la plata datoriei)4. Posesiunea exercitată de către creditor a fost sanc
ţionată de către pretor prin intermediul interdictelor5.
271. Faţă de fiducia cum creditore, gajul prezintă anumite avantaje pentru debitor.
Astfel, dacă la scadenţă debitorul plăteşte, poate intenta acţiunea în revendi
AD
care în calitate de proprietar al lucrului6. Dacă după efectuarea plăţii creditorul se

dovedeşte insolvabil, debitorul nu riscă să vină în concurs cu creditorii creditorului
său. In acelaşi timp, debitorul poate urmări lucrul în mâinile oricui, în virtutea
AC
dreptului de urmărire pe care i-1 conferă calitatea de proprietar. Cu toate acestea,

gajul prezintă şi unele inconveniente.
Cât îl priveşte pe debitor, gajul are dezavantajul că nu-i dă posibilitatea de a
garanta mai multe datorii cu acelaşi lucru (el nu poate transmite posesiunea lucrului
Z
mai multor persoane în acelaşi timp)7.

U
Pe de altă parte, creditorul nu poate înstrăina lucrul dat în gaj, dacă la scadenţă
debitorul nu plăteşte8. Funcţia lui se limitează la a exercita o anumită presiune asu
1 G aius, 2.60; D. 13.6.11.

2 G . CORNIL, M elanges Girard, I, p. 219; T. TONDO, Consolida del pegno e concorso di pegni
succesivi, Milano, 1959; A. Gouron, Revue historique de droit franţais et etranger, 1961, p. 5;
D’ORS, Rivista internazionale di diritto romano e antico, Napoli, 1, 1950, p. 420; J-F. B regi, op. cit.,
p. 266.
3 P. F rezza, Studi in onore di Emilio Betti, II, Milano, 1962.
4 D. 13.7.9.2. (Proprie pignus dicimus, quod ad creditorem transit).
5 C. St. T omulescu, op. cit., p. 599.
6 în secolul I î.Hr. creditorul gajist care vindea lucrul comitea delictul de furt (D.47.2.74).
7 A. C. T homas, Revue d ’histoire du droit, 1970, p. 135.
8 J. M iquel, Derecho privado romano, Marcial Pons, Madrid, 1992, p. 245; I. Cătuneanu, op.
cit., p. 469; R. M onier, op. cit., II, p. 128.
242
pra debitorului, pentru a-1 determina să-şi plătească datoria (creditorul nu restituie
lucrul până la plata datoriei).
De asemenea, creditorul nu se poate folosi de lucrul dat în gaj.
Pe lângă gajul constituit prin convenţia părţilor şi remiterea lucrului, romanii
au cunoscut şi gajul tacit1. Un astfel de gaj exercită proprietarul imobilului asupra
lucrurilor mobile ale locatarului.
Faţă de inconvenientele proprii gajului, romanii au creat o formă nouă de ga
ranţie, perfect adaptată intereselor ambelor părţi.
§ 4. IPOTECA

272. Faţă de gaj, ipoteca prezintă avantajul că lucrul afectat rămâne în posesi
unea debitorului şi numai dacă acesta nu plăteşte la scadenţă, creditorul ipotecar
are dreptul de a intra în posesia lucrului şi de a-1 vinde, valorificându-şi în felul
acesta creanţa12. Creditorul ipotecar se bucură de dreptul de preferinţă în raport cu
creditorii chirografari, după cum are şi dreptul de a urmări lucrul ipotecat3.
Rezultă, aşadar, din scurta înfăţişare a fizionomiei sale, că ipoteca este o formă
IC
de garanţie foarte bine adaptată cerinţelor unei societăţi întemeiate pe marfa şi pe
credit: pe de o parte, interesele creditorului sunt perfect asigurate, pe de altă parte,
EM
debitorul rămâne în posesiunea lucrului ipotecat până la scadenţă, urmând să fie
deposedat numai dacă nu efectuează plata.
273. Originea ipotecii. Pornind de la faptul că denumirea acestei forme de ga
AD
ranţie este de origine greacă (ipotiki), unii autori au susţinut că însăşi instituţia ar fi
de origine greacă, în sensul că romanii ar fi împrumutat-o de la greci4.
Acest argument de ordin semantic nu rezistă însă, deoarece, la început, roma
nii au desemnat ipoteca prin termenul de pignus, care era utilizat şi pentru desem
AC
narea gajului5. în acest sens trebuie să precizăm că textele se referă la instituţia

ipotecii (denumind-o pignus) încă din vremea lui Salvius Iulianus, pentru a se
generaliza la începutul sec. al III-lea6. Pe de altă parte, faptul că instituţia ipotecii
Z
nu a fost preluată într-o formă gata elaborată de la greci, rezultă şi din aceea că
textele ne dau posibilitatea să distingem, foarte clar, fazele prin care ipoteca a tre
U
cut în procesul formării sale ca figură juridică bine individualizată.

274. Dreptul de retenţie7. Prima fază în evoluţia ipotecii este denumită drep
tul de retenţie, întrucât dă posibilitatea proprietarului unei moşii de a reţine inven

2 Inst. 4.6.7; C. 6.43.1; D. 1.3.7.9; v. E d . C uq ., Dictionnaire des antiquites greques et romaines
(Hypotheca); A. GOURON, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1961, p. 19; I. S.
P ereterski, op. cit., nr. 409; Arias Ramos, op cit., p. 684; P. F. Girard, op. cit., p. 809; A.
JoURDAN, Etudes de droit romain, L ’hipotheque, 1879; N. HERZEN, Origine de l ’hypotheque romaine,
1899; H. Erman, Melanges Girard, I, 1912, p. 419.
4 J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 300; C. St . T omulescu, op. cit., p. 264.
5 A. J ourdan, op. cit., p. 45.
7 N. H erzen, op. cit., p. 105, Arangio-Ruiz, Rivista di studi antichi, Napoli, 3, 1948, p. 165.
243
tarul agricol al arendaşului, numit invecta et illata, dacă la scadenţă acesta nu
plăteşte arenda1.
După cum se vede, prima fază a ipotecii se constituie pe terenul relaţiilor din
tre proprietarii de moşii şi arendaşi. în raporturile dintre aceste două categorii de
persoane nu era utilizabil gajul, întrucât acesta presupune deposedarea debitorului.
Or, în cazul acestor relaţii, arendaşul (viitorul colon) se instala pe domeniul agricol
cu inventarul său, inventar pe care proprietarul nu-1 putea lua cu titlu de gaj, căci
debitorul n-ar mai fi putut să muncească terenul.
Aşadar, inventarul agricol rămâne în posesia debitorului (arendaşul), iar dacă
la scadenţă acesta nu plăteşte datoria (arenda), creditorul (proprietarul moşiei), în

virtutea dreptului de retenţie, intra în posesiunea lucrului (inventarul agricol)12.
Acest sistem prezintă, însă, unele inconveniente. în primul rând dreptul de
retenţie nu opera decât pe moşie, astfel încât, dacă arendaşul se muta cu lucrurile
sale în altă parte, proprietarul nu dispunea de vreo acţiune pentru a-1 urmări3. Cu
atât mai mult, proprietarul nu dispunea de vreun mijloc juridic pentru a urmări lu
crurile în mâinile terţilor achizitori4.
IC
Faţă de inconvenientele decurgând din dreptul de retenţie, sistemul s-a perfec
ţionat prin crearea de noi mijloace juridice, de natură să protejeze interesele lati
fundiarilor.
EM
275. Interdictul salvian5. Prin interdictul salvian s-a dat posibilitatea
proprietarului să intre în posesia inventarului agricol, dacă arenda nu era plătită la
scadenţă. în această fază a evoluţiei sale, ca şi în faza precedentă, ipoteca prezintă
AD
avantajul că debitorul rămâne în posesia lucrurilor până la scadenţă.

în aceleaşi timp, interdictul salvian dă posibilitatea proprietarului să urmăreas
că bunurile arendaşului chiar dacă le transportase în altă parte, spre deosebire de
AC
sistemul dreptului de retenţie, care se aplica numai asupra lucrurilor aflate pe

moşie6. Dacă, însă, arendaşul înstrăina inventarul, proprietarul nu se putea îndrepta
împotriva terţilor achizitori, întrucât interdictul salvian funcţiona numai în rapor
turile dintre cele două părţi. Proprietarul moşiei nu dispunea încă de o acţiune
Z
reală, aşa că strădaniile sale în raporturile cu terţii rămâneau zadarnice.

U
276. Acţiunea serviană. Acţiunea serviană a fost creată cu scopul de a da

posibilitatea proprietarului moşiei să intre în posesia inventarului agricol, chiar
dacă acesta se afla în mâinile unor terţi7.
1A. Gouron, op. cit., p. 20-29.

2 D.43.32.1.4. (în epoca lui Labeo a fost dat interdictul de migrando); N. H erzen, Nouvelle
revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1898, p. 791.
3 P.F. G irând, op. cit., p. 813.
4 v. L’E brard, Ifram m enti dei Digesti ad formulam hypothecariam e la recizione dell 'ipoteca,
Lipsia, 1917; Arangio-Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 264.
5 Gaius, 4.147. Acest interdict a fost atribuit de unii autori pretorului Salvius Otho din vremea
lui August; Ed. Cuq, Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris 1894, p. 56.
6 A. E. G iffard, R. V illers, op. cit., II, p. 396
7 M. Kaser, Rivista intemazionale di diritto romano e antico, Napoli, 18, 1967, p. 1; Arangio-Ruiz,
op. cit., p. 265; R. M onier, op. cit., II, p. 422; Inst., 4.6.7.; D. 13.7.3 (această reformă nu este cunoscută de
244
Din momentul apariţiei acţiunii serviene, creditorul poate urmări lucrurile ori
unde şi în mâinile oricui. în acest stadiu, ipoteca ne apare ca o figură juridică
perfect conturată, cu efecte precise: în baza contractului de arendare, debitorul are
de plătit o sumă de bani, datorie pe care o garantează cu lucrurile sale, lucruri care
îi rămân în stăpânire până la scadenţă, iar dacă la scadenţă nu plăteşte, latifundiarul
poate intra în posesia lucrurilor cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori.
277. Acţiunea quasiserviană1. Dreptul de ipotecă, aşa cum s-a configurat în
cea de-a treia fază a evoluţiei sale, se aplica numai în raporturile dintre latifundiari
şi arendaşi.

Prin acţiunea quasiserviană ipoteca s-a generalizat, aplicându-se raporturilor
dintre orice creditor şi orice debitor, bineînţeles numai dacă părţile încheiau o con
venţie specială în vederea garantării datoriei. Acţiunea quasiserviană este numită şi
acţiune ipotecară.
Toate fazele formării ipotecii, cu fizionomia lor distinctă, s-au petrecut în
prima jumătate a secolului I d.Hr., iar succesiunea lor, în condiţiile materiale speci
IC
fice societăţii romane la acea epocă, probează, tară putinţă de tăgadă, faptul că
ipoteca este o instituţie originală în sistemul dreptului roman. într-adevăr, juriscon
EM
sultul Labeo, care a trăit in epoca lui August, cunoaşte numai dreptul de retenţie, pe
când, jurisconsultul Cassius, care s-a afirmat la jumătatea secolului I d.Hr.,
cunoaşte chiar acţiunea quasiserviană1.
Apărută ca un instrument juridic menit să apere interesele latifundiarilor, ipo
AD
teca a devenit o garanţie cu aplicaţie generală, datorită avantajelor pe care le pre

zintă pentru ambele părţi, într-o epocă în care activităţile comerciale, realizate prin
marfă şi bani, au ajuns la apogeu*123.
AC
278. Categorii de ipoteci. Ipoteca convenţională se formează printr-o simplă

convenţie45.
Ipoteca tacită' ia naştere în virtutea unor dispoziţii ale legii sau în virtutea
Z
obiceiului juridic, în situaţii bine determinate. Aşa este cazul evocat mai sus, al
U
proprietarului unei moşii, care exercită un drept de ipotecă asupra lucrurilor aduse
de către arendaş pe moşie. La ipoteca tacită voinţa debitorului de a ipoteca un lucru
Labeo, dar este cunoscută de Cassius, la jumătatea sec. I; D.13.7.16.3. Teoria potrivit căreia ipoteca era
cunoscută de romani în epoca celui de al doilea război punic nu este întemeiată. La Cicero ipoteca apare ca
o instituţie a dreptului grec (Ad. Att. 2.17.3).
1 Inşi., 4.6.7; C.6.43.1; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 300; J-F. B regi, op. cit., p. 286;
R. M onier, op. cit., II, p. 423; D.16.1.13.1; P. F. Girard, op. cit., p. 815.
2 Plaut şi Cato se referă nu la ipotecă ci la gaj. Senatusconsultul velleian nu se referă la ipotecă,
de unde rezultă că în vremea lui Claudiu ipoteca nu avea încă o importanţă deosebită. După epoca lui
Vespasian, ipoteca este menţionată foarte des (D.20.4.13; D. 20.3.1.2).
3 Cu toate acestea, se pare că romanii acordau preferinţă garanţiilor personale.
4 P. F. Girard, op. cit., p. 817; A. E. Giffard, R. V illers, op. cit., II, p. 399.
5 D.20.2.1; D. 20.2.7., pr; D.20.2.6 (nu sunt grevate cu ipotecă lucrurile aduse întâmplător pe
teren). O enumerare completă a ipotecilor tacite se poate vedea în Jourdan, op. cit.
245
este prezumată. în dreptul modem, această formă de garanţie este desemnată prin
termenul de ipotecă legală.
Ipoteca privilegiată1 trece înaintea altor ipoteci, chiar dacă sunt constituite la
o dată anterioară, în sensul că titularul ipotecii privilegiate poate exercita înaintea
celorlalţi creditori ipotecari dreptul de a poseda şi de a vinde lucrul grevat cu ipo
tecă.
Ipoteca privilegiată este o variantă a ipotecii tacite sau legale. Un asemenea
drept de ipotecă exercita fiscul asupra bunurilor cetăţenilor impozabili sau femeia
asupra bunurilor bărbatului.

Ipoteca testamentară12 apare în dreptul postclasic şi se constituie printr-o clauză
testamentară, în favoarea unui legatar sau a unui fideicomisar. Prin intermediul
ipotecii testamentare, anumite bunuri ale moştenirii sunt ipotecate pentru a se
asigura plata unor legate.
Ipoteca autentică3, apămtă în vremea împăratului Leon, presupune anumite
forme de publicitate, ca de pildă întocmirea unui act public sau a unui act privat
IC
subscris de trei martori. Ipoteca autentică trecea înaintea ipotecilor constituite fără
forme de publicitate, chiar dacă acestea aveau o dată mai veche.
EM
279. Caracterele ipotecii. Ipoteca prezintă o serie de trăsături care o individu
alizează foarte clar faţă de celelalte garanţii reale şi care îi conferă avantaje incon
testabile faţă de ele.
AD
280. Ipoteca este un drept real4. Ca titular al unui drept real, creditorul ipote
car are dreptul de preferinţă şi dreptul de urmărire. El nu vine în concurs cu credi
torii chirografari ai debitorului său şi poate urmări lucrul ipotecat în mâinile terţilor
AC
achizitori.
281. Ipoteca se constituie prin convenţia părţilor5. Aşa cum am văzut la
materia bunurilor, în dreptul roman, în principiu, convenţiile nu au ca efect consti
Z
tuirea unor drepturi reale, ci numai naşterea unor obligaţii. Drepturile reale se nasc
din acte speciale, cum ar fi mancipatio sau in iure cessio6. Cu toate acestea, ca o
U
excepţie, anumite drepturi reale, printre care şi ipoteca, se pot naşte dintr-o simplă
convenţie.
Dacă, la origine, drepturile reale erau considerate ca o emanaţie a puterii, iar
naşterea lor presupunea utilizarea unor forme solemne, cu timpul, în procesul evo
luţiei ideilor şi instituţiilor, romanii au început să întrevadă în drepturile reale o
1D.15.1.52; S. SOLAZZI, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 16, 1952, p. 273.
2 Justinian menţionează ipoteca constituită în favoarea legatarilor (C.6.43.1). Se pare că această
formă a ipotecii datează de la sfârşitul sec. II şi începulul see. III e.n.
3 D.20.5.7. pr.; A. Gouron, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1961, p. 211.
5 v. H. E rman, Pignus hypothecare, Melanges Girard, I, 1912.
6 F. DE VlSSCHER, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 2, 1936, p. 263.
246
manifestare de voinţă a subiectelor de drept, în cadrul unor raporturi specifice. Din
acest punct de vedere, cazul ipotecii, drept real, născut dintr-o simplă convenţie,
este deosebit de evocator. Apariţia ipotecii, alături de alte drepturi reale (superficia,
conductio agri vectigalis), marchează un moment important în evoluţia dreptului
roman către subiectivizarea şi abstractizarea figurilor juridice1.
282. Ipoteca poate fî generală. La origine, ipoteca a fost specială, în sensul că
purta numai asupra anumitor lucruri, adică asupra lucrurilor corporale, care prin
natura lor erau susceptibile de posesiune. Spre deosebire de dreptul burghez clasic,
unde ipoteca poartă numai asupra lucrurilor imobile, în dreptul roman ipoteca purta

atât asupra mobilelor cât şi asupra imobilelor. Cu timpul, însă, sfera de aplicaţiune
a ipotecii se lărgeşte, ea devenind generală, ceea ce înseamnă că poartă asupra tu
turor lucrurilor prezente şi viitoare ale debitorului12.
In sec. al II-lea d.Hr., ipoteca generală este practicată pe scară largă3. începând
din această epocă, tot ce se poate vinde se poate şi ipoteca. Astfel, se putea ipoteca
o recoltă viitoare sau chiar o universalitate4. Tot aşa, se poate ipoteca nuda pro
IC
prietate, dreptul de servitute5 sau chiar un drept de creanţă. Lucrul grevat cu ipotecă
se îmbogăţeşte cu toate fructele şi accesoriile sale. Din momentul constituirii ipote
EM
cii, creditorul exercită un drept real asupra tuturor bunurilor aflate în patrimoniul
debitorului, nu numai în prezent ci şi în viitor (până la scadenţă). Astfel, ipoteca
constituită asupra sclavilor, apasă şi asupra copiilor născuţi după constituirea
dreptului de ipotecă6.
AD
Caracterul general al ipotecii trebuie explicat în legătură cu interesele credito

rilor, care, în dorinţa de a-şi valorifica drepturile în deplină siguranţă, constituiau
ipoteci ce apăsau asupra tuturor bunurilor debitorilor. Utilitatea ipotecii generale se
AC
vede în special atunci când există mai mulţi creditori ipotecari, cu ranguri diferite,
în asemenea situaţii, în virtutea caracterului general al ipotecii, creditorii ipotecari
posteriori în rang îşi puteau valorifica drepturile de creanţă asupra bunurilor ce mai
rămâneau după valorificarea drepturilor creditorilor ipotecari anteriori în rang (cu o
Z
ipotecă mai veche).

U
283. Caracterul indivizibil al ipotecii.7. Indivizibilitatea ipotecii prezintă

două aspecte. Sub primul aspect, indivizibilitatea ipotecii se exprimă în aceea că
apasă în întregime asupra fiecărei părţi din lucru. Aceasta înseamnă că fiecare parte
din lucrul ipotecat este afectată pentru satisfacerea întregii creanţe8. O aplicaţiune a
1 D.20.1.11.2.
2 C.8.16.9.; M. Kaser , Rivista internazionale di diritto romano e antico, Napoli, 1962, p. 172.
3 Scaevola consideră că bunurile aduse într-un magazin pentru a înlocui bunurile vândute sunt şi
ele supuse ipotecii (D.20.1.pr.).
4 D.20.1.15.pr.
5 D.20.1.12.
6 D.20.1.29.pr.
7 D.21.265.
8 C.8.27.6; C.8.31.2.
247
acestui aspect al caracterului indivizibil al ipotecii avem atunci când lucrul ipotecat
trece la moştenitori. Dacă există trei moştenitori, deşi fiecare dintre ei moşteneşte
numai o treime din lucrul ipotecat, va fi, totuşi, urmărit pentru întreaga datorie. Tot
aşa, cumpărătorul unei părţi din lucrul ipotecat poate fi chemat în judecată pentru
toată datoria, căci aşa cum spuneam, fiecare parte din lucrul ipotecat este afectată
pentru plata întregii datorii1.
Cel de al doilea aspect al caracterului indivizibil al ipotecii constă în aceea că
ea garantează fiecare parte din datorie, în sensul că întregul obiect ipotecat este
afectat pentru satisfacerea fiecărei părţi din creanţă. Aşadar, în ipoteza în care
debitorul a plătit o parte din datorie, creditorul va poseda si va vinde întregul lucru

ipotecat, şi nu o parte proporţională cu datoria care a rămas de plătit.
Caracterul indivizibil al ipotecii a fost exprimat în regula pignoris causa indi-
visa est12.
284. Caracterul clandestin al ipotecii, a) Ipoteca este clandestină sau secretă,
în sensul că nu presupune utilizarea unor forme de publicitate, pentru ca terţii să
IC
ştie că un lucru este ipotecat3. Acest caracter al ipotecii decurge din forma consti
tuirii sale. Spre deosebire de drepturile reale proprii epocii vechi, care se consti
EM
tuiau cu utilizarea unor forme solemne, însoţite de prezenţa martorilor sau a ma
gistratului, împrejurări de natură să asigure publicitatea actului, dreptul de ipotecă
se năştea dintr-o simplă convenţie.
Dată fiind clandestinitatea ipotecii, debitorii, în dorinţa de a împrumuta noi
AD
sume de bani, obişnuiau să ipotecheze acelaşi lucru de mai multe ori4, fără să de
clare existenţa ipotecilor anterioare. Această posibilitate de fraudă, decurgând din
clandestinitatea ipotecii, ducea la consecinţe deosebit de grave.
AC
b) Dacă acelaşi lucru era ipotecat de mai multe ori, creditorul anterior în rang (cu
o ipotecă mai veche) îşi valorifica dreptul de creanţă prin vânzarea lucrului grevat,
iar creditorii posteriori în rang rămâneau în situaţia unor simpli creditori chirografari,
Z
căci ipoteca lor se stingea din lipsă de obiect. Este adevărat că acest inconvenient a
putut fi, măcar în parte, înlăturat prin crearea ipotecii generale5. Creditorii care aveau
U
grijă să greveze toate bunurile prezente şi viitoare ale debitorilor, erau mai bine
asiguraţi faţă de pericolul constituirii unui număr mare de ipoteci nedeclarate.
c) Ipotecarea clandestină a aceluiaşi lucru mai multor persoane putea duce şi la
alte consecinţe. Aşa de pildă, atunci când creditorul posterior în rang intra primul
în posesiunea lucrului grevat, luându-1 din stăpânirea debitorului sau din mâinile
unui terţ, era expus evicţiunii din partea creditorului anterior în rang6. Creditorul
1 P. F. Girard, op. cit., p. 828.

2 D.21.2.65.
3 E. CuQ, Nouvelle revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 32, p. 285; v. C orloni,
Per la storia della publicită immobiliare e mobiliare, 1, Roma, 1954.
4 D.20.3.3.
5 D .13.7.42.
6 B iscardi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 4, 1989, p. 484.
248
ipotecar anterior în rang îl chema în judecată pe cel posterior, făcea proba că ipo
teca sa este mai veche şi intra în posesia lucrului.
Romanii au adoptat anumite măsuri pentru a înlătura aceste inconveniente. Aşa
de pildă, cel ce ipoteca acelaşi lucru de mai multe ori, fără să declare ipotecile ante
rioare, era sancţionat pentru comiterea delictului de stelionat. Pe de altă parte, s-a
creat ius offerendae pecuniae sau dreptul de a-1 dezinteresa pe creditorul anterior
în rang, satisfâcându-i creanţa1. Dacă două ipoteci, cu ranguri diferite, apăsau asu
pra aceluiaşi lucru, creditorul ipotecar posterior în rang (cu o ipotecă mai recentă)
satisfăcea creanţa creditorului anterior în rang (cu o ipotecă mai veche) urcând, în
felul acesta, în rangul creditorului anterior12. Din acest moment, creditorul posterior

în rang nu mai risca să fie învins de cel anterior.
Este adevărat, însă, că prin utilizarea lui ius offerendae pecuniae, creditorul
posterior în rang îşi mărea creanţa, luând asupra sa şi dreptul creditorului
dezinteresat, riscând să suporte consecinţele insolvabilităţii debitorului34.Pe de altă
parte, pentru a exercita ius offerendae pecuniaeA, creditorul ipotecar posterior în
rang avea nevoie de bani lichizi.
IC
în practică, acest drept era exercitat de către creditorii ipotecari numai în anu
mite circumstanţe. Când dreptul creditorului anterior în rang era sensibil inferior ca
EM
valoare lucrului ipotecat, creditorul posterior avea tot interesul să exercite dreptul
de a oferi o sumă de bani, în speranţa că prin aceasta va putea să se despăgubească
pentru suma plătită, valorifîcându-şi în acelaşi timp şi propria creanţă. în acest
sens, creditorul posterior in rang socoteşte că aşteptând un moment prielnic şi
AD
căutând un client potrivit, va putea vinde lucrul ipotecat la un preţ care să acopere
valoarea ambelor creanţe5. în ipoteza dată, creditorul posterior în rang se grăbeşte
să-l dezintereseze pe cel anterior, de teamă că acesta va vinde lucrul grevat la un
AC
preţ mult inferior valorii sale, însă suficient pentru a-i acoperi creanţa.
Dimpotrivă, dacă valoarea lucrului ipotecat nu întrece sensibil valoarea drep
tului creditorului anterior în rang, creditorul posterior nu va uza de ius offerendae
pecuniae, căci, în această ipoteză, speranţele sale de a obţine un preţ suficient de
Z
mare pentru acoperirea ambelor creanţe nu se pot realiza.

U
d) O altă posibilitate de fraudă, decurgând din caracterul clandestin al acestei

forme de garanţie, constă în antedatarea unor ipoteci. Pe aceasta cale, o ipotecă mai
recentă poate fi datată, în mod fraudulos, înaintea uneia mai vechi6. Această stare
de lucruri a durat până în dreptul postclasic, când, prin reforma împăratului Leon, a
fost creată ipoteca publică. Potrivit reformei împăratului Leon, o ipotecă constituită
1D.20.4.17 şi 20.14.12.19.
2 Creditorul ipotecar inferior în rang, dobândeşte, după efectuarea plăţii, creanţa celui satisfăcut
precum şi rangul său ipotecar (D.20.4.19).
3 C. St . TOMULESCU, Drept privat roman, Bucureşti, 1958, p. 591.
4 S e n t . P a u l i , 2.13.8. Ius offerendae pecuniae dă naştere unei „succesiuni” la ipotecă şi poate
da naştere, în funcţie de împrejurări, unor consecinţe favorabile pentru creditorul anterior în rang
(care îşi valorifică dreptul), ca şi pentru creditorul posterior în rang care speră să şi-l valorifice.
5 D.20.3.3.
6 A. E. G if f a r d , R. V ill e r s , op. cit., II, p. 404.
249
prin act public sau prin act privat subscris de trei martori, trecea înaintea ipotecilor
constituite fără forme de publicitate, indiferent de data acestora1.
Deşi formele de publicitate nu erau obligatorii, creditorii aveau tot interesul să le
utilizeze, deoarece, în felul acesta, nu mai riscau să fie concuraţi de alţi creditori, cu
ipoteci de un rang superior12. O dată cu apariţia formelor de publicitate, antedatarea
ipotecilor nu mai este posibilă, deoarece ipoteca publică trece în virtutea legii înaintea
celei constituite fără forme de publicitate, iar ipoteca publică nu poate fi antedatată.
Dreptul modem a dus sistemul împăratului Leon până la ultimele lui con
secinţe, introducând principiul publicităţii ipotecilor. Pe această cale, toate posi
bilităţile de fraudă au fost înlăturate.

285. Ipoteca este un drept accesoriu. Ca orice drept accesoriu, ipoteca
urmează soarta obligaţiei principale, aşa încât se stinge odată cu creanţa agigurată3.
Din acest punct de vedere, ipoteca are un regim comun cu cel al fideiusiunii.
Deoarece ipoteca poate fi constituită nu numai de către debitor, ci şi de către un
terţ, acesta va profita de acceptilaţiunea făcută în favoarea debitomlui principal,
IC
după cum va putea opune şi excepţiile acestuia.
întm cât termenele de prescripţie ale creanţei asigurate şi ale ipotecii sunt
EM
diferite (30 de ani pentm creanţe şi 40 de ani pentm ipoteci), cel ce îşi ipotechează
un lucru nu poate opune reclamantului prescripţia creanţei garantate4.
Dacă dreptul de creanţă garantat este cu termen sau sub condiţie, ipoteca nu va
fi afectată în vreun fel. Dreptul de ipotecă se naşte din momentul încheierii con
AD
venţiei şi nu la scadenţă sau la împlinirea condiţiei5.

286. Rangul creditorilor ipotecari. Pentm situaţiile în care există mai mulţi
creditori ipotecari, se pune problema rangului ipotecilor, adică a ordinii în care
AC
ipotecile pot să fie valorificate. Formal, fiecare dintre creditori are dreptul de a
poseda şi de a vinde lucrul, dar, în fapt, acest drept este exercitat numai de către
creditoml cu ipoteca mai veche în dată, potrivit adagiului prior tempore potior
iure6 (mai întâi în timp, mai tare în drept). Acest adagiu nu se aplică în cazul ipote
Z
cilor privilegiate.
U
Dacă existau mai mulţi creditori ipotecari cu acelaşi rang, avea prioritate cel
ce poseda lucrul grevat: in pari causa melior est causa possidentis.
287. Efectele ipotecii, a) Lucrul ipotecat rămâne în posesia debitomlui până la
scadenţă. Dacă, la scadenţă, datoria este plătită, ipoteca se stinge, ca orice drept ac-
cesor.
1 C.8.17.1.
2 Unii autori consideră că ipoteca publică (pignus publicum) este o ipotecă privilegiată, dar într-
un sens special (A rangio-Ruiz, op. cit., p. 267).
3 împăratul Gordian a dispus ca lucrul ipotecat să rămână la creditor şi după stingerea creanţei
garantate, in scopul de a asigura şi datoriile chirografare ale debitorului (C.8.26.1.2).
4 C.7.39.7.
5 Ipoteca poate garanta chiar şi o obligaţie naturală (D.20.1.5. pr.).
6 D.8.17/18/3/4/— (sicut prior es tempore ita potior iure).
250
Dacă însă debitorul nu efectuează plata, se declanşează efectele ipotecii, în
virtutea cărora creditorul are dreptul de a poseda (ius possidendi)1 şi de a vinde (ius
distrahendi)12 lucrul grevat cu ipotecă.
La origine, ipoteca producea un singur efect — dreptul de a poseda. Ius possi
dendi era sancţionat prin actio hipotecaria acţiune care putea fi intentată şi contra
terţilor deţinători. Dacă debitorul vindea lucrul, creditorul se putea îndrepta îm
potriva cumpărătorului în baza regulii: fundus transit cum sua causa24 .
Ca şi rei vindicatio, actio hipotecaria se putea intenta împotriva posesorilor
fictivi (qui dolo desiit possidere şi qui liti se o b tu litf.
întrucât acţiunea ipotecară este arbitrară, debitorul care nu execută ordinul de a

remite lucrul afectat creditorului (arbitratus iudicis), urmează să sufere o condam
nare pecuniară, conform mecanismului acţiunilor arbitrarii. De regulă, debitorul
care refuză să execute ordinul dat de către judecător în calitate de arbitru, este con
damnat la o sumă de bani egală cu valoarea creanţei asigurate, la care se adaugă
dobânzile.
Dacă există o ipotecă generală alături de una specială, în favoarea aceluiaşi
IC
creditor, debitorul avea dreptul de a cere creditorului să-şi satisfacă dreptul de cre
anţă prin vânzarea lucrului grevat cu ipotecă specială5.
EM
b) Până în sec. al IlI-lea d.Hr., ius possidendi a fost singurul efect al ipotecii.
Creditorul nu avea dreptul de a vinde lucrul, ci numai de a-1 reţine până când
debitorul îşi plătea datoria. Nu încape nici o îndoială că dreptul de retenţie al
creditorului avea eficienţă numai atunci când valoarea lucrului ipotecat era mai
AD
mare decât valoarea creanţei. Altminteri, debitoml putea să abandoneze lucrul în

mâinile creditorului. Este adevărat că părţile puteau încheia un pact alăturat ipote
cii, în baza căruia creditorul dobândea dreptul de a vinde lucrul. în acest stadiu,
AC
dreptul de a vinde nu era încă un efect firesc al ipotecii, căci izvora dintr-o conven
ţie specială6. întrucât aceste convenţii erau frecvente, la un moment dat practica le
considera subînţelese. Pe această cale, la începutul sec. al IlI-lea d.Hr., dreptul de a
vinde (ius distrahendi) devine un efect al ipotecii7. Totuşi, dreptul de a vinde nu a
Z
fost considerat multă vreme un efect esenţial al ipotecii, dovadă că în convenţia de

U
ipotecă se putea introduce interdicţia de a se vinde lucrul. Posibilitatea introducerii

unei asemenea interdicţii ne apare ca o urmă a epocii în care dreptul de a vinde izvora
dintr-un pact special.
1 A. W atson, Studia et documenta historiae et juris, Roma, 1961, p. 356-363; M. K aser, Rivista
internazionale di diritto romano e antico, Napoli, 1967, p. 1-19.
2 D .13.7.4; J. Gaudemet,E. C hevreau, op. cit., p. 301.
3 D.13.7.18.2.
4 Aşa se explică utilizarea termenului de pignoris vindicatio (D.20.1.16.3).
5 Este vorba despre beneficium excusionis realis (executarea asupra bunului individual determinat
trece înaintea executării asupra masei de bunuri) creat în epoca Severilor (C.8.13.2. şi 8.27.9).
6 D. 13.7.4; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 302.
7 D.31.69.1; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 5, 1939, p. 228;
N. H erzen, Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 22, p. 791; J-F. B regi, op.
cit., p. 268-269.
251
Dreptul de a vinde prezintă un caracter anormal, constând în aceea că lucrul
ipotecat este transmis de către creditor cu titlu de proprietate, deşi creditorul nu este
proprietar, ci numai posesor1.
în dorinţa de a conferi acestei forme de garanţie o maximă eficienţă practică,
romanii s-au îndepărtat de la exigenţele principiului potrivit căruia nemo plus iuris
ad alium transferre potest quam ipse haberet (nimeni nu poate transmite altuia un
drept mai mare decât are el însuşi). în cazul de faţă, constatăm că vânzătorul (sim
plu posesor) transmite mai mult decât are (dreptul de proprietate).
288. Stingerea ipotecii. Ipoteca este un drept accesoriu, aşa încât se stinge odată
cu obligaţia pe care o garantează12. Totuşi, caracterul accesoriu al dreptului de ipotecă

nu ne apare în cazul prescripţiei extinctive. Se ştie că în dreptul postclasic s-a
generalizat prescripţia de 30 de ani a drepturilor personale. Termenul de prescripţie al
dreptului de ipotecă, însă, este de 40 de ani3. Prin urmare, dreptul de ipotecă supra
vieţuieşte creanţei pe care o garantează. Conştient de faptul că în acest caz caracterul
accesoriu al ipotecii nu se verifică, Paul caută o soluţie de compromis, susţinând că
creanţa garantată subzistă şi după trecerea termenului de prescripţie, cu valoarea de
IC
obligaţie naturală (remanent propter pignus naturalis obligatio)4.
Ipoteca se mai stinge prin pieirea în întregime a lucrului ipotecat (avem în ve
EM
dere caracterul indivizibil al ipotecii), prin confiiziune (calităţile de creditor ipote
car şi de proprietar al lucrului ipotecat se întrunesc asupra aceleiaşi persoane), prin
vânzarea lucrului ipotecat de către creditorul superior în rang şi prin renunţarea
creditorului ipotecar.
AD
289. în dreptul lui Justinian5, ipoteca şi gajul sunt contopite, ceea ce confirmă
încă o dată, caracterul unificator al legislaţiei din acea epocă. Cele două forme de
garanţie rămân totuşi distincte sub aspectul modului de formare, chiar şi în vremea
AC
lui Justinian. Ca o consecinţă firească a unificării lor, atât gajul cât şi ipoteca sunt
acum sancţionate prin acţiunea ipotecară. Ca şi creditorul ipotecar, creditorul gajist
dispune de o acţiune reală, prin care poate reclama posesiunea lucrului din mâinile
terţilor. De altfel, tendinţa de contopire a gajului cu ipoteca este de dată mai veche.
Z
Nu întâmplător, jurisconsultul Marcian arăta că gajul se deosebeşte de ipotecă nu

U
mai prin numele său.6
§ 5. INTERCESIUNEA
290. Intercesiunea este actul prin care o persoană ia asupra sa datoriile alteia, fără
a avea vreun interes7. Din punct de vedere tehnic, intercesiunea îmbracă fie forma unei
garanţii reale sau personale, fie forma unei novaţiuni prin schimbare de debitor.
1D.50.17.54; A. G ouron, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1961, p. 197.
2 D.20.6.6.pr.; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 319-320.
3 Numai debitorul şi moştenitorii săi pot fi urmăriţi în acest termen.
4 D.36.1.6.pr.
5 Inst., 4.6.7.
6 D.20.1.5.1. (inter pignus et hypotecam tantum nominis sonus differt).
7 D.16.1.13.
252
Când îmbracă forma unei garanţii, intercesiunea este cumulativă, iar când îm
bracă forma novaţiunii este privativă.
Prin urmare, intercesiunea nu se individualizează ca figură juridică prin forma
sa tehnică, întrucât împrumută forma altor acte juridice, ci prin atitudinea subiec
tivă a celui ce ia asupra sa datoria altuia.
291. în scopul de a se proteja anumite interese, intercesiunea a fost interzisă
sclavilor şi femeilor1. în ce-i priveşte pe sclavi, interdicţia de a intercede se explică
prin aceea că actul intercesiunii putea să înrăutăţească situaţia materială a proprie
tarilor, ceea ce era în contradicţie cu principiile generale în materie.

Pentru femeie, interdicţia de a intercede s-a introdus prin edicte ale împăraţilor
August şi Claudiu. Romanii au încercat să explice aceste măsuri invocând aşa-zisa
inferioritate a femeii. La început, interdicţia nu privea decât intercesiunea făcută
pentru soţ. Prin senatusconsultul veleian, însă, interdicţia s-a generalizat, aplicân-
du-se la orice intercesiune12. Este interesant de observat că senatusconsultul velleian
nu interzice femeii să vândă sau să doneze, sub motiv că în cazul acestor operaţiuni
IC
juridice gravitatea consecinţelor este evidentă pentru oricine. în epoca lui Justinian,
dispoziţiile senatusconsultului velleian sunt abrogate, astfel încât femeia redobân
deşte capacitatea de a intercede pro alio, menţinându-se, totuşi, interdicţia de a in
EM
tercede pentru bărbatul ei3.
AD
AC
Z
U
1 Gaius, 3.176; D.16.1.22: O. C orrelli, Studia et documenta historiae et iuris, Roma 3, 1937,
p. 305; S. SOLAZZI, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 19. 1953, p. 321.
2 D.2.11.1.
3 Nov. 134.c.8.
253
TITLUL V
IZVOARELE OBLIGAŢIILOR 9
Capitolul I
GENERALITĂŢI

§ 1. EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE IZVOR AL OBLIGAŢIILOR
292. Noţiunea de obligaţie s-a format încă din epoca foarte veche a dreptului
roman, iar originea ei se confundă cu însăşi originea contractului, în care trebuie să
vedem cel mai vechi izvor de obligaţii1. Deşi primul contract roman, înţelegerea
dintre garant şi păgubaş îmbrăcată în forma jurământului religios, a apărut în legă
IC
tură cu comiterea unui delict, în întreaga epocă veche, şi chiar la începutul epocii
clasice, delictul nu a fost văzut ca izvor de obligaţii, ci numai ca fapt ilicit, ce
dădea naştere obligaţiei legale de a compune (plata unei sume de bani ia locul
EM
dreptului de răzbunare al victimei)12.
Abia în secolul al II-lea d.Hr., jurisprudenţa înfăţişează delictul ca pe un
veritabil izvor de obligaţii. Menţionam în acest sens că, potrivit lui Gaius, obliga
AD
ţiile izvorăsc fie ex contractu, fie ex delicto34. Această clasificare bipartită, pe care
autorul Institutelor o considera cea mai importantă (summa divisio), s-a dovedit
necorespunzătoare, astfel încât a fost completată cu o clasificare tripartită, mult mai
cuprinzătoare: contracte, delicte şi diferite tipuri de izvoare de obligaţiuni (variae
AC
causarum figurae)A. în sfera noţiunii de variae causarum figurae5 intră quasi-

contractele, quasidelictele, precum şi alte izvoare de obligaţiuni (rudenia, veci
nătatea sau detenţiunea).
Cu toate că această clasificare cuprinde toate izvoarele obligaţiilor, ea a fost
Z
înlocuită în legislaţia lui Justinian cu o clasificare cvadripartită6: contracte, delicte,

U
quasicontracte şi quasidelicte.
Clasificarea cvadripartită prezintă un mai pronunţat caracter sistematic, în sen
sul că oferă elemente mai sigure (deşi nu în toate cazurile) pentru încadrarea acte
lor sau faptelor juridice în anumite categorii de izvoare. Pe de altă parte, clasifi
1 C. A. Cannata, Rivista internazionale di diritto romano e antico, Napoli, 1970, p. 52;

P. Voci, Le obligazione romana. It contenuto dell’obligatio, I, Milano, 1969; D e la C hevalerie,
Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, I, 1952, p. 379; A. E. GlFFARD, R. VlLLERS,
Droit romain et ancien droit frangais, II, Paris, 1976, p. 10.
2 F. DE VlSSCHER, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1928, p. 385;
E. A lbertorio, Bulletino deU’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milan, 26, 1913, p. 90.
3 Gaius, 3.88.
4 D.44.7.1.pr.
5 D.44.7.5.
6 D.44.7.5.4; R. M onier, Manuel elementaire de droit romain, II, Paris, 1954, p. 206.
254
carea lui Justinian nu este nici ea perfectă căci nu cuprinde unele izvoare ale
obligaţiilor, e drept mai puţin importante1.
Noi ne-am însuşit clasificarea lui Justinian, întrucât ea permite o mai precisă
încadrare teoretică a diferitelor izvoare şi o elaborare sistematică a elementelor ce
compun întregul sistem. De altfel, codul civil român, ca şi alte coduri civile din se
colul trecut, şi-a însuşit această clasificare.
§ 2. EXPUNEREA MATERIEI
293. în economia acestei părţi a materiei locul central va reveni contractelor,
întrucât ele reprezintă cele mai vechi şi, totodată, cele mai importante izvoare de

obligaţii12. înfăţişând apariţia şi fizionomia diferitelor categorii de contracte, vom
avea prilejul să urmărim evoluţia ideilor juridice în acest domeniu, formarea unor
categorii şi principii, în cadrul unui proces ce a tinde în mod constant către unifi
care şi abstractizare şi care, în stadiul ultim al dezvoltării sale, a dat practicii şi
gândirii juridice instituţii perfect elaborate, în măsură să ofere expresie juridică
adecvată tuturor cerinţelor decurgând din producţia şi circulaţia mărfurilor3.
IC
Formate în cadrul unei permanente confruntări cu cerinţele practicii, o serie de
contracte au fost atât de bine adaptate la specificul anumitor operaţiuni juridice,
EM
încât sistemele de drept care au urmat nu le-au adus modificări, nici în privinţa
modului de formare, nici în privinţa elementelor sau efectelor4. Aşadar, sub aspec
tul tehnic al fizionomiei lor, contractele „clasice” au putut fi adaptate cu succes la
realităţile economice proprii unor formaţiuni sociale diferite.
AD
Materia quasicontractelor îşi află locul imediat după cea a contractelor, deoarece
între cele două categorii de izvoare există puncte comune, dar şi deosebiri, care pot fi
puse în lumină numai în cadrul acestui sistem de expunere a instituţiilor5.
AC
Delictele vor fi cercetate numai după contracte şi quasicontracte, datorită faptului

că ele au fost asimilate izvoarelor obligaţiilor într-o epocă târzie şi prezintă unele
caractere aparte, de natură să genereze unele consecinţe speciale6. La origine, obligaţia
era privită ca o legătură de drept născută din convenţia părţilor, care dădea naştere unor
Z
drepturi şi datorii. Faţă de această concepţie, delictul, ca fapt ilicit, dădea naştere numai
U
dreptului de răzbunare al victimei, iar mai târziu, obligaţiei părţilor de a înlocui

sistemul răzbunării private prin plata unei sume de bani7. Această sumă de bani avea
caracterul unei pedepse, prin care victima realiza o îmbogăţire8. Iată pentru ce, abia în
1D.44.7.52. pr.; A rangio Ruiz, Studi Bonfante, I, 1930, p. 405.

2 F. W ubbe, Revue d ’histoire du droit, Bruxelles, 1967, p. 500; B. A lbanese, Studia et
documenta historiae et iuris, Roma, 1972, p. 189; I. Cătuneanu, Drept privat roman, Bucureşti
1927, p. 285; V. Arangio Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 296.
3 B. BlONDI, Studi in onore di V. Arangio Ruiz, II, 1953, p, 92.
4 M. DE JUGULART, Cours de droit civil, II, 1, Paris, 1967, p. 121; v. L. CONSTANTINESCO, Trăite
de droit compare, I, Paris, 1972.
5 Inst., 3.28.
6 Gaius, 4.112.; D. 4.5.2.3.; Inst., 4.1. pr.; J. G audement, Studi Betti, l l, p. 483.
7 C. St. T omulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973. p. 321.
255
dreptul clasic, pe baza unor analogii, jurisprudenţa asimilează datoria născută din delict
cu cea născută din contract, deşi nu sub toate aspectele1.
în final vom expune quasidelictele, ca izvoare de obligaţii de sine stătătoare,
cu toate că nu dispunem de criterii precise pentru a le delimita fizionomia, în raport
cu cea a delictelor12.
FIZIONOMIA CONTRACTELOR

§ 1. NOŢIUNEA CONTRACTULUI
294. în vechiul drept roman, pentru ca un act să producă efecte, trebuia să fie
îmbrăcat în anumite forme; simpla manifestare de voinţă era lipsită de valoare ju
ridică3. Principiul formalismului4, exprimat în materia noastră prin utilizarea ges
turilor rituale, a cuvintelor solemne5 sau prin prezenţa martorilor, a fost impus de
IC
condiţiile materiale de existenţă ale societăţii romane, într-o epocă în care predomină
economia primitivă, iar schimbul de mărfuri avea un caracter accidental.
EM
Astfel, cel mai vechi contract roman, stipulaţiunea, îşi are originea în sponsio
religioasă, care se încheia prin întrebare şi răspuns, în forma unui jurământ religi
os, invocându-se bunăvoinţa zeilor, în sprijinul celor care participau la raportul
juridic6. Deşi prezintă inconvenientul de a paraliza ritmul operaţiunilor juridice,
AD
formalismul are şi anumite avantaje, în raport cu realităţile sociale ale vechii Rome,
precum şi în raport cu nivelul de elaborare a figurilor şi ideilor juridice în ansam
blu7. Menţionăm, în acest sens, că, în acea epocă, datorită formalismului actelor
AC
juridice, dolul sau violenţa nu erau posibile, ceea ce explică de altfel şi sancţiona
rea relativ târzie a viciilor de consimţământ în dreptul roman8.
Aşadar, la origine, contractul ne apare ca o convenţie îmbrăcată în forme solemne,
prevăzute de lege şi făcute în conformitate cu legea. Potrivit concepţiei dreptului civil,
Z
numai asemenea convenţii dădeau naştere dreptului de a intenta o acţiune în justiţie.

U
Simplul acord de voinţă, aşa-numitul pact, nu era sancţionat nici prin acţiune9, conform
1Inst. 4.16.18; Gaius, 4.2.; R. M onier, op. cit., p. 556; U. B rasiello, Novissimo digesto italiano,
XII, Torino, 1961, p. 808.
2 Inst., 4.5; D.92.44. pr.; Stoicevic, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1958,
p. 307; V. A rangio Ruiz, Studi in onore di S. Perozzi, 1925, p. 229.
3 V . POPESCU SPINENI, Teoria generală a contractelor romane, B u cu reşti, 1936.
4 D.2.14.1.3.
5 C. St . T omulescu, Nexum bei Cicero, Napoli, 1966, p. 70.
6 P. H uvelin, Cours elementaire de droit romain, II, Paris, 1927, p. 53.
7 v . F. Pastori, Appunti in tema di sponsio e stipulatio, Milan, 1961.
8 Cicero, De nat. deor. 3.30.74; Cicero, De off., 3.14.58; L evy-Bruhl, Revue historique de
droit frangais et etranger, 1961, p. 471.
9 D.2.14.1.2.
256
principiului ex nudo pacto actio non nascitur, nici prin excepţiune, deoarece, aşa cum
s-a văzut, până spre sfârşitul epocii vechi, excepţiunile nu erau cunoscute1.
La sfârşitul republicii, odată cu dezvoltarea accelerată a economiei de schimb,
principiul formalismului devine o piedică în calea producţiei şi circulaţiei mărfu
rilor12. Rigorile formalismului s-au resimţit în mod negativ, în special în domeniul
contractelor, legate nemijlocit de producţia şi circulaţia mărfurilor. Drept urmare,
constatăm o transformare a mentalităţii romanilor, o evoluţie a ideilor juridice în
direcţia înlăturării treptate a formalismului în materia contractelor.
La început, regimul formalist a fost numai atenuat prin unele măsuri indirecte,
pentru ca la sfârşitul republicii să asistăm la apariţia unor contracte noi, formate

prin simplul acord de voinţă al părţilor, în conformitate cu cerinţele vieţii
economice3. Astfel, la contractele reale, singura condiţie constă în predarea lucru
lui, iar la contractele consensuale formalismul este cu totul înlăturat, căci, în cazul
lor, simplul acord de voinţă este generator de obligaţii (ele iau naştere solo con
sensu)45.
Constatăm, prin urmare, că, la sfârşitul republicii, conceptul de contract a
IC
ajuns la treapta elaborării sale perfecte, configurându-se ca o convenţie care naşte,
modifică sau stinge raporturi juridice7. Cu toate acestea, regula generală potrivit
EM
căreia simpla convenţie nu produce efecte juridice a continuat să se aplice în drep
tul clasic. Faţă de această concepţie, contractele consensuale apar ca o excepţie de
la regulă. Este interesant de observat că termenul contractus apare abia în secolul 1
d.Hr. cu înţelesul de simplă convenţie generatoare de efecte juridice6.
AD
Celelalte contracte erau desemnate, la începutul secolului I d.Hr., prin termenii

de actum re (contracte reale), actum verbis (contracte verbale) sau actum litteris
(contract în formă scrisă). După un secol, jurisprudenţa afirmă că şi în cazul obli
AC
gaţiunilor născute verbis suntem în faţa unei convenţii, ca şi la obligaţiile născute

din contracte.
Rezultă de aici că la începutul secolului al Il-lea d.Hr. cuvântul contractus
avea încă un sens restrâns, desemnând exclusiv contractele consensuale. Ceva mai
Z
târziu, dar tot în secolul al H-lea d.Hr., termenul de contractus tinde a se genera
U
liza, desemnând toate convenţiile producătoare de efecte juridice, indiferent dacă

erau îmbrăcate sau nu în forme solemne7. Evocăm în acest sens terminologia lui
Gaius, care spune că obligaţiunile pot fi contrahitur (contractate), re (reale), verbis
(verbale), litteris (literale) şi consensu (consensuale)8.
1 S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, 19, 1953, p. 326.

2 v. C. St . T omulescu, Deux hypotheses en droit romain, Bucureşti, 1946.
3 G aius, 3.89; D.50.16.19; B. A lbanese, op. cit., p. 190; U. B rasiello, Studi Bonfante, 1930,
II, p. 539; P h . L evy, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1960, p. 136; G. C ornil,
Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 25, p. 136; C. St . T omulescu, Revue
internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 18, 1971, p. 711.
4 In st, 3.14.2.
5 M. DE JUGULART, op. cit., p. 121.
6 D. 50.16.19.
8 Gaius, 3.89.
257
Tendinţa pe care o identificăm în textul Institutelor lui Gaius, se consolidează
definitiv abia în legislaţia lui Justinian, unde termenul contractus este înţeles ca o
convenţie destinată să genereze obligaţiuni1.
295. Contracte şi pacte. Remarcăm faptul că romanii au recunoscut simplei
convenţii valoarea de contract numai în anumite cazuri: este vorba despre contracte
nesolemne, care, deşi sunt convenţii lipsite de formă, produc totuşi efecte juridice;
celelalte contracte necesită anumite condiţii de formă, cu toate că în dreptul clasic
şi postclasic formalismul cunoaşte o tot mai pronunţată tendinţă de decădere.
Această stare de lucruri exprimă în modul cel mai fidel caracterul pragmatic al

ideologiei juridice romane, înclinată în permanenţă să asigure un echilibru între
tendinţele conservatoare şi necesitatea de a inova structura instituţiilor juridice. Pe
această linie de gândire se situează atât jurisprudenţa, cât şi dreptul pretorian şi im
perial, atunci când sancţionează anumite convenţii (altele decât contractele consen
suale), fără a le ridica însă la rangul de contracte*2. Este vorba de pactele sancţionate
(pacta vestita) care se năşteau dintr-o simplă convenţie şi care dădeau naştere unor
IC
efecte juridice similare celor ale contractelor, dar sunt desemnate totuşi printr-un
termen tehnic special3. Precizăm, de asemenea, că numai anumitor convenţii li s-a
recunoscut valoarea juridică (pacta adiecta, pacta praetoria şi pacta legitima),
EM
celelalte constituind simple pacte, fără consecinţe pe plan juridic (pacta nuda).
Deşi eclectică, această elaborare a izvoarelor obligaţiilor ne revelează o
gândire juridică consecventă, preocupată să nu alunece prea departe de principiile
AD
fundamentale ale materiei.

296. în cadrul părţii generale a obligaţiilor, am arătat, pe scurt, care sunt
principalele criterii de clasificare a contractelor. Pentru a facilita şi mai mult înţe
AC
legerea fizionomiei contractelor romane, sunt necesare unele lămuriri suplimentare

în legătură cu iudicia bonae fidei şi iudicia stricti iuris.
297. Iudicia stricti iuris4 se întemeiază pe acţiunile izvorâte din contractele
formale şi din mutuum. în procesele intentate prin acţiuni născute din contractele
Z
menţionate mai sus, judecătorul va pronunţa fie o sentinţă de condamnare, fie o

U
sentinţă de absolvire, după cum faptele indicate în formulă se vor dovedi sau nu a fi
adevărate. Judecătorul nu ţine cont de împrejurările în care s-au născut obligaţiile,
nici de voinţa reală a părţilor, fiind strict legat de instrucţiunile ce i-au fost trans
mise de pretor prin formulă5.
Dimpotrivă, la iudicia bonae fidei, întemeiată pe acţiunile izvorâte din unele
contracte reale, din contractele consensuale şi din contractele nenumite, judecătorul
' Inst., 3.14.2.

2 D.2.14.1.2.; C. Sanfilippo, Atti del congresso internazionale di diritto romano e di storia del
diritto, Milan, III, p 333.
3 D.44.7.11; D.2.14.5.
4 D.13.31. pr.; D.12.1.9; Gaius, 4.136; A. E. G iffard, Revue historique de droit frangais et
etranger, Paris, 1936, 741.
3 B. BlONDI, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja”, Milan, 32, 1922, p. 61.
258
va cerceta intenţia părţilor1, care poate fi diferită de cea care rezultă din interpretarea
literală a contractului, mai ales atunci când este afectată de eroare, doi sau violenţă.
In cazul acestor acţiuni, judecătorul nu este strâns legat de instrucţiunile cuprinse în
formulă, ci judecă ex aequo et bono, luând în considerare toate împrejurările pe care
practica judiciară le pune în legătură cu ideea de bună-credinţă. în acest sens, el va
putea admite o compensaţiune sau va condamna pe debitorul ce nu-şi execută
obligaţia la plata unor daune-interese sau a unor dobânzi, deoarece în cazul acţiunilor
de bună-credinţă, raporturile dintre părţi sunt dominate de respectul cuvântului dat
(bona fides ) 12.

C a p it o l u l III
CONTRACTELE SOLEMNE
IC
Pe lângă faptul că necesită anumite forme pentru a produce efecte, contractele
solemne prezintă şi alte caractere speciale. Astfel, ele sunt unilaterale, născând
obligaţii numai pentru una din părţi, sunt guvernate de principiul interpretării lite
EM
rale, deci sunt contracte de drept strict şi, în fine, cu o singură excepţie, se încheie
în formă orală.
AD
§ 1. CONTRACTELE ÎN FORMĂ RELIGIOASĂ

298. Sponsio religioasă. Arătam în altă parte că atât la romani, cât şi la alte
popoare vechi, ideologia religioasă a jucat un rol important în elaborarea institu
AC
ţiilor juridice, în special în epoca veche, în care delimitarea dintre ius şi fa s este
oarecum dificil de realizat. Ne amintim în acest sens că cel mai vechi contract ro
man, încheiat între victima delictului şi garant, presupunea pronunţarea unui jură
mânt religios3. Acest jurăm ânt venea să dea o tărie specială înţelegerii dintre părţi,
Z
căci se invoca bunăvoinţa zeilor, de care, în concepţia vechilor romani, depindea

U
buna desfăşurare a raporturilor sociale4. Mai târziu, dar tot în foarte vechiul drept
roman, contractul încheiat în forma jurământului religios (sponsio religioasă)5 s-a
extins şi la alte cazuri decât cel al garantului şi păgubaşului, dar cerinţa pronunţării
jurământului s-a păstrat6. Debitorul care se obliga în această formă pronunţa mai întâi
cuvântul spondeo, după care zeii erau invocaţi în forma unui jurământ7. în concepţia
1 A. E. G iffard, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1953, p. 589; G. Grosso,
Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja”, Milan, 65, p. 285.
2 Gaius, 4.62; C icero, De off., 3.17.
3 C. St . Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1958, p. 471.
4 Gaius, 3.92.
5 A. E. GIFFARD, R. VlLLERS, Droit romain et ancien droit frangais, II, Paris, 1976 p. 36.
7 C icero, De officiis, 3.31.3; A. M agelan, op. cit., p. 714.
259
romanilor, respectarea jurământului asigura graţia zeilor, pe când încălcarea lui era
de natură să declanşeze mânia lor1.
299. Jusiurandum liberti. Iusiurandum liberti (jurământul dezrobitului) s-a
format după modelul lui sponsio în formă religioasă, dar utilizarea sa a supravieţuit
modelului secole de-a rândul. Astfel, Gaius menţionează acest contract pentru epo
ca se, deşi îl trece eronat printre contractele în formă verbală.
Iusiurandum liberti se forma, din punct de vedere tehnic, prin pronunţarea a
două jurăminte succesive. Prin intermediul său dezrobitul îşi asuma, faţă de patron,
obligaţia de a presta servicii ce necesitau o pregătire specială (operae fabriles)1 2.

Primul jurăm ânt era prestat înainte de actul dezrobirii şi nu avea o valoare juridică
de sine stătătoare, deoarece, aşa cum ştim, sclavul nu avea capacitatea de a se
obliga pe tărâmul dreptului civil3. După actul manumisiunii, dezrobitul se lega
printr-un jurământ, promiţând să muncească un număr de zile în folosul stăpânului
său. Cel de-al doilea jurământ, prestat în stare de libertate, era de natură să-l oblige
pe dezrobit potrivit dreptului civil4.
IC
§ 2. CONTRACTELE ÎN FORMĂ VERBALĂ
300. Sponsio laica. Formalismul religios, propriu lui sponsio religioasă, a fost
EM
înlocuit cu formalismul laic, probabil în epoca instaurării republicii romane, când
atribuţiile religioase au fost bine delimitate de cele laice5. Dacă în epoca regalităţii
(în formă statală) atribuţiile religioase ca şi cele politice aparţineau regelui, după ce
AD
s-a fondat republica, şeful religiei, pontifex maximus, a încetat să mai deţină
atribuţiuni de ordin politic, ele fiind preluate de către adunările poporului, senat şi
magistraţi. Noua configuraţie a structurii politice îşi pune amprenta asupra fizio
AC
nomiei instituţiilor juridice, care traversează un proces de laicizare6.

Delimitarea tot mai clară dintre ideologia şi instituţiile religioase faţă de
ideologia şi instituţiile juridice se reflectă, în mod evocator, şi pe planul izvoarelor
obligaţiilor. în cadrul acestei linii de evoluţie, forma originară de a contracta îşi
Z
pierde caracterul său religios, transformându-se în sponsio laica.

Sponsio laica se formează prin întrebarea formulată de către creditor şi răs
U
punsul dat de către debitor78: Spondesne mihi centum dare? Spondeo''. Constatăm
aşadar că între sponsio religioasă şi sponsio laica există atât elemente comune cât
şi unele deosebiri9. Elementul comun constă în aceea că actul se formează tot prin
întrebare şi răspuns, iar debitorul se obligă pronunţând cuvântul spondeo. Deosebi
1 D ionis din Halicarnas, 1.40.

2 N. CORODEANU, Curs de drept roman, Bucureşti, 1937-1938, p. 88.
3 A. E. Giffard, R. Villers, op. cit., p. 42.
4 Gaius, 3.3.96.
5 V. A rangio Ruiz, Bulletino dell ’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja ", Milan, 42,
1935 p. 609.
6 N. CORODEANU, op. cit., p. 71.
7 F estus, V. Spondere.
8 Gaius, 3.92; A. M agelan, op. cit., p. 714-723.
260
rea constă în aceea că întrebarea şi răspunsul nu mai sunt însoţite de jurământul re
ligios, ca o expresie a delimitării ce tinde să se realizeze, în epoca instaurării re
publicii, între religie şi sistemul juridic.
301. Stipulaţiunea. Dacă la origine numai cetăţenii se puteau obliga prin între
bare şi răspuns, întrucât numai ei puteau pronunţa cuvântul spondeo, cu timpul, în
condiţiile dezvoltării economiei, romanii au fost nevoiţi să introducă noi procedee, de
natură să asigure şi străinilor accesul la schimbul de mărfuri care se practică pe piaţa
Romei. în acest sens s-a admis că străinii se pot obliga în forma verbală sus
menţionată, cu condiţia să nu folosească verbul spondeo, ci unul cu înţeles similar1.
Primul verb pe care peregrinii l-au utilizat în acest scop a fost fidepromitto: fide-

promittisne mihi centum dârei Fidepromitto. Apoi au mai fost utilizate şi alte verbe12.
Contractul în formă verbală, încheiat prin întrebare şi răspuns, la care au acces
şi peregrinii, poartă numele de stipulaţiune3. După apariţia stipulaţiunii, sponsio
laica a continuat să se aplice, dar numai în raporturile dintre cetăţeni4. în noua
situaţie, însă, ea apare ca o aplicaţiune a stipulaţiunii, astfel încât indiferent de ver
bul pe care îl pronunţa debitorul {spondeo sau fidepromitto), contractul era desem
IC
nat prin termenul de stipulatio. Iată de ce, în mod obişnuit, se spune că sponsio nu
este altceva decât denumirea originară a stipulaţiunii56.
EM
Stipulaţiunea este (în înţelesul pe care i l-am dat mai sus) cel mai vechi şi toto
dată cel mai important contract roman1. Spunem contract roman întrucât dreptul
modem nu cunoaşte un act juridic corespunzător (în privinţa modului de formare).
Nu întâmplător, principiile care guvernează materia obligaţiunilor contractuale sunt
AD
formulate de către jurisconsulţi cu ocazia cercetării stipulaţiunii. Această împrejurare

ne dezvăluie faptul că pentru romani, chiar şi în epoca clasică, într-un sens mai
abstract, contractul era sinonim cu stipulaţiunea, iar a contracta echivala cu a stipula.
AC
Potrivit lui Paul, cuvântul stipulaţiune vine de la stipulus (tare), de unde

rezultă că romanii au văzut în stipulaţiune forma care dădea tărie juridică voinţei,
conform concepţiei că orice instituţie juridică apare ca o expresie a puterii.
Funcţiile stipulaţiunii. Stipulaţiunea este forma prin intermediul căreia orice
Z
convenţie dobândeşte valoare juridică. Spre deosebire de celelalte contracte, care

au un scop bine determinat, slujind la realizarea unei operaţii juridice anume, cum
U
este cazul vânzării sau locaţiunii, stipulaţiunea are o funcţie generală, constituind
un mod abstract de crearea a unei obligaţiuni.
Stipulaţiunea are o funcţie generală, în sensul că poate îmbrăca în haină juri
dică orice convenţie şi este un mod abstract de a crea o obligaţie, în sensul că din
forma sa nu rezultă motivul pentru care debitorul se obligă7.
1 Gaius, 3.117.
2 N. C orodeanu, op. cit., p. 69.
3 C. St. T omulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973, p. 271; J-F. Bregi, op. cit., p. 140; M. J.
G. Garrido, op. cit., p. 331.
4 Paul, Sent., 2.22.2.
5 Paul, Sent., 5.7.1.
6v. C. St. T omulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956.
7 C. St . T omulescu, Drept privat roman, Bucureşti, op. cit. p. 272.
261
în virtutea funcţiei sale generale, stipulaţiunea a fost folosită pentru sancţiona
rea celor mai variate convenţii. Aşa de pildă, într-o epocă în care contractul con
sensual de vânzare nu apăruse încă, operaţiunea juridică a vânzării se putea realiza
prin intermediul a două stipulaţiuni1; printr-o stipulaţiune vânzătorul stipula plata
preţului (obţinea de la cumpărător promisiunea că îi va plăti preţul), iar prin cea de-
a doua, cumpărătorul stipula predarea lucrului. Cele două stipulaţiuni erau acte ju
ridice independente, dar serveau de minune realizării operaţiunii vânzării: Promiţi
să-mi dai 100? Promit (stipulaţiunea preţului); Promiţi să-mi dai pe sclavul Filip?
Promit (stipulaţiunea lucrului).
Ne amintim, de asemenea, că stipulaţiunea era folosită şi în scopul constituirii

unei garanţii personale. în acest scop debitorul accesor se obliga alături de debito
rul principal prin verbul spondeo, fidepromitîo sau fideiubeo.
Tot aşa, stipulaţiunea putea fi utilizată pentru crearea obligaţiunilor coreale,
pentru realizarea novaţiunii, precum şi în alte scopuri12.
Funcţia generală a stipulaţiunii, precum şi caracterul său abstract, ne apar în
adevărata lumină numai dacă avem în vedere faptul că ea a fost secole de-a rândul,
IC
singura formă de a contracta. Stipulaţiunea a fost astfel elaborată încât să poată
sancţiona orice convenţie, într-o epocă în care nu erau cunoscute alte contracte3.
EM
Cu timpul, către sfârşitul epocii vechi, apar contractele reale şi consensuale şi
preiau unele dintre funcţiile originare ale stipulaţiunii4. Cu toate acestea, în funcţie
de anumite interese, părţile puteau recurge la stipulaţiune, chiar şi atunci când
exista un contract anume creat pentru realizarea operaţiunii juridice avută în vede
AD
re5. Aşa de pildă, împrumutul de consumaţie putea fi realizat printr-un contract real
(mutuum), după cum putea fi realizat şi prin stipulaţiune.
Caracterele stipulaţiunii. Stipulaţiunea prezintă caractere prin care se indi
AC
vidualizează sub numeroase aspecte faţă de celelalte contracte. în primul rând,

stipulaţiunea este un act oral, caracter care decurge chiar din modul său de formare67.
Stipulaţiunea este un act solemn . Potrivit acestui caracter, părţile trebuiau să
folosească anumite verbe şi să vorbească într-o anumită ordine. Dacă, de pildă,
Z
promitentul vorbea înaintea stipulantului, actul nu era valabil.

Congruenţa este un alt caracter al stipulaţiunii şi reclamă potrivirea (congru
U
enţa) dintre suma (când e vorba de o sumă de bani) de bani care figurează în între
bare şi cea care figurează în răspuns. Dacă stipulantul întreabă pe promitent:
promiţi să-mi dai 100?; promitentul nu poate răspunde: promit 50, căci actul ar fi

2 N. Corodeanu, op. cit., p. 78.
5 C. L emosse, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1933, p. 598; A. E.
Giffard, R. V illers, op. cit., p. 37.
6 D.45.1.5.1. (Stipulatio autem est verborum conceptio, quibus is qui interrogatur, daturum
facturumve se, quod interrogatus est responderit).
7 Gaius, 3.105. Infantii şi alienaţii erau şi ei opriţi de la stipulaţiune (Et ideo neque mutus neque
surdus neque infans stipulationem, contrahere posunt, nec absens quidem. - D.45.1.1.); J. M iquel, op.
cit., p. 313.
262
nul. Pe aceasta cale, stipulantul are posibilitatea să impună promitentului obligaţia
de a plăti o sumă de bani, indiferent dacă promitentul primise în prealabil chiar
acea suma sau mai puţin1.
Din caracterul solemn al actului decurge şi caracterul său continuu1 2. Aşadar,
răspunsul promitentului trebuie să fie dat imediat după întrebarea formulată de către
stipulant, căci altfel actul n-ar mai avea acea unitate care să-i dea o identitate proprie.
Când am cercetat modul de formare a stipulaţiunii am văzut că o singură per
soană îşi asumă obligaţiuni, ceea ce îi conferă actului un caracter unilateral.
Stipulantul este creditor iar promitentul este debitor.
Stipulaţiunea este un contract de drept strict şi deci de riguroasă interpretare.

Judecătorul cercetează numai dacă au avut loc întrebarea şi răspunsul, fără să-l in
tereseze voinţa reală a părţilor.
Un alt caracter este unitatea de timp şi loc. Din modul de formare a actului
decurge că părţile trebuie să fie într-un moment anume într-un anumit loc; altfel
întrebarea şi răspunsul în formă orală nu se pot realiza. Dacă debitorul dovedeşte
că unitatea de timp şi loc nu este întrunită, urmează să fie absolvit de către
IC
judecător.
Caracterul abstract al stipulaţiunii este de natură să-i asigure vocaţia unei uti
EM
lizări generale3. Spre deosebire de celelalte contracte, care au fost create în vederea
realizării unor scopuri bine precizate, stipulaţiunea dă naştere unor obligaţii, dar nu
ne arată, prin modul său de formare, scopul, motivul pentru care debitorul se obli
gă. Datorită acestui fapt, nu este posibil să se stabilească vreo relaţie între actul
AD
stipulaţiunii şi scopul său. La vânzare, spre exemplu, rezultă foarte clar motivul
pentru care vânzătorul promite să predea posesiunea lucrului precum şi motivul
pentru care cumpărătorul se obligă să-i remită o sumă de bani (preţul). Aşadar, în
AC
cazul vânzării, ca şi în cazul altor contracte, constatăm o unitate organică între fizi
onomia actului şi scopul urmărit de părţi4.
N u aceeaşi este situaţia în cazul stipulaţiunii. Debitorul se obligă să plătească o
sumă de bani, dar nu ştim pentru ce o face. Suma promisă poate constitui preţul
Z
unei vânzări sau al unei locaţiuni (dacă vânzarea sau locaţiunea au fost realizate
prin stipulaţiune), dar tot aşa de bine ea poate fi obiectul unei donaţii.
U
Atunci când stipulaţiunea era utilizată în scopul realizării împrumutului puteau

apare anumite complicaţii. în practică, după ce primea banii cu titlu de împrumut,
debitorul se obliga, în forma stipulaţiunii, să plătească acea sumă de bani. între
părţi se stabilea un raport de drept, în baza căruia, dacă debitorul nu plătea la sca
denţă, creditorul putea să-şi realizeze creanţa pe cale juridică. Din forma actului,
însă, nu rezulta dacă debitorul a primit în prealabil suma pe care s-a obligat să o
plătească5. Aşa se face că, în unele cazuri, creditorul profita de situaţia presantă în
1N. C orodeanu, op. cit., p. 70.

2 D.45.1.137.
3 C. Cannata, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1971, p. 394.
263
care se afla debitorul, încasând o dobândă deghizată1. Potrivit înţelegerii prealabile,
după ce primea cu titlu de împrumut 100, debitorul se obliga să plătească 150. în
trucât actul stipulaţiunii nu se referă la suma primită ci numai la suma promisă, şi
cum stipulaţiunea este un act de strictă interpretare, debitoml trebuia să plătească
ceea ce a promis. în felul acesta, vârfurile clasei dominante au putut să practice în
voie împrumutul cu dobândă, în ciuda faptului că printr-o lege din secolul IV î.e.n.
s-a interzis perceperea de dobânzi.
Transformările stipulaţiunii. Dacă în epoca veche stipulaţiunea a fost supusă
celui mai riguros formalism, în dreptul clasic, odată cu decăderea generală a for
malismului, caracterele sale originare tind să se atenueze. Astfel, sub influenţa unor

practici din Orient, actul stipulaţiunii îmbracă forma scrisă123. Era suficient să se
menţioneze într-un înscris că întrebarea şi răspunsul au avut loc, pentru ca actul să
fie valabil’. Totodată nu s-a mai cerut ca suma de bani prevăzută în întrebare să
corespundă cu cea promisă de către debitor. în cazul unei nepotriviri (Promiţi să-mi
dai 100? Promit 50), stipulaţiunea era totuşi valabilă, dar pentru suma cea mai
mică. A dispărut şi condiţia încheierii actului în limba latină, părţile putând utiliza
IC
şi altă limbă, cu excepţia lui sponsio, care şi-a păstrat forma originară. S-a menţinut
totuşi condiţia prezenţei părţilor. Datorită acestui fapt, în cazul stipulaţiunii
EM
încheiate în formă scrisă, dacă debitorul dovedea că el însuşi, sau creditoml, a lipsit
din localitate în ziua când se menţiona în actul scris că ar fi avut loc întrebarea şi
răspunsul, judecătorul trebuia să pronunţe o sentinţă de absolvire4. Condiţia
AD
prezenţei părţilor a constituit o piedică importantă în calea adaptării stipulaţiunii la

cerinţele unei dezvoltate economii de schimb5. Datorită menţinerii ei, multă vreme,
stipulaţiunea nu s-a putut încheia prin scrisoare, deşi uneori părţile erau interesate
să utilizeze această formă.
AC
în dreptul postclasic, formalismul este înlăturat cu totul, astfel încât părţile se

pot exprima prin orice cuvinte6. Actul continuă să fie încheiat prin întrebare şi
răspuns, dar părţile nu mai sunt ţinute să utilizeze anumiţi termeni7. Ca urmare a
acestei reforme, stipulaţiunea se apropie, prin noua să fizionomie, de natura actelor
Z
consensuale8.
U
Cu toate acestea, condiţia prezenţei părţilor, care se menţine, creează în unele

cazuri dificultăţi. Astfel, dacă debitorul dovedea că a lipsit din localitate în mo
mentul când se menţiona în actul scris că s-ar fi formulat întrebarea şi răspunsul,
stipulaţiunea nu avea nici o valoare. Drept urmare, debitorul de rea-credinţă putea
1 împrumutul cu dobândă a fost interzis, prin legile Genucia (324 î.Hr.) şi Sempronia (194 î.Hr.),
atât în raporturile dintre cetăţeni cât şi în cele dintre latini.
2 Inst., 3.19.12; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 258; R. Robaye, op. cit., p. 240.
5 D.45.1.1.2.
6 D.45.1.1.4.
7 D.45.1.1.6.
8 C.8.37.10; Inst., 3.15.1.
264
obţine indirect anularea stipulaţiunii, mai ales când era încheiată printr-o scrisoare
şi când, evident, condiţia prezenţei părţilor nu era întrunită1.
Pentru a curma asemenea practici, Justinian a hotărât, printr-o reformă din anul
53112, că actul prin care se arată că întrebarea şi răspunsul au avut loc, nu poate fi
atacat decât atunci când debitorul dovedeşte că una dintre părţi a lipsit din locali
tate întreaga zi3.
Proba stipulaţiunii. Fiind un act oral, stipulaţiunea era probată prin interme
diul martorilor. Mai târziu, când a început să fie menţionată în formă scrisă, stipu
laţiunea era dovedită prin înscris. Era suficient ca stipulantul să dovedească prin
martori sau prin înscris că actul a avut loc pentru a câştiga procesul. Datorită

caracterului abstract al actului, nu avea nici o importanţă dacă debitorul a primit
mai puţin decât a promis sau nu a primit nimic. Din momentul în care răspundea la
întrebarea formulată de către stipulant, promitentul era ţinut să plătească ceea ce a
promis. Cei bogaţi s-au folosit de stipulaţiune pentru a percepe dobânzi deghizate
ruinătoare, pe seama celor lipsiţi de mijloace materiale. Această tendinţă s-a agra
IC
vat tot mai mult, până când faţă de abuzurile celor bogaţi şi puternici, care ame
ninţau să compromită echilibrul structurilor sociale, pretorul a creat o excepţie de
doi, pe care a pus-o la îndemâna debitorului, pentru a dovedi că nu a primit suma
EM
de bani promisă4. Totodată, în cazul stipulaţiunii menţionate prin înscris, debitorul
putea să aibă iniţiativa procesului şi să ceară restituirea actului în care se menţiona
că a primit o anumită sumă, deşi în realitate primise mai puţin5. Cu toate că siste
AD
mul era favorabil debitorilor, în sensul că se puteau apăra în calitate de pârâţi sau
puteau avea iniţiativa procesului ca reclamanţi, totuşi, el prezenta inconvenientul
decurgând din sarcina probei negative6.
AC
Aşa cum se ştie, atunci când opune o excepţie, în cazul nostru excepţia de doi,
pârâtul se transformă în reclamant, aşa încât trebuie să facă dovada celor afirmate
prin intermediul excepţiunii. Tot astfel, dacă are iniţiativa procesului, debitorul, în
calitate de reclamant, are sarcina de a face proba. Dar proba negativă este foarte
Z
greu de făcut, dacă nu chiar imposibil. Debitorul trebuia să facă dovada că i-a fost
U
imposibil să primească suma de bani pe care a promis-o, în toate momentele care

au precedat încheierea stipulaţiunii.
In anul 215, împăratul Caracalla a iniţiat o reformă foarte importantă pentru
materia noastră7. El a pus la îndemâna debitorului o acţiune numită querela non nu-
meratae pecuniae, precum şi o excepţiune - exceptio non numeratae pecuniae

2 lnst., 3.19.12 “şi dacă se afirmă în înscris că actul a fost făcut între prezenţi trebuie să credem
cu condiţia ca ambele persoane să se găsească în acea cetate în acea zi în care a fost scris un act de
acest fel”.
4 I. C. CĂTUNEANU, Curs elementar de drept roman, Cluj, 1922, p. 263.
6 D. 44.1.1.; D.22.3.21.
7 C.4.30.3 (215).
265
(excepţia sumei de bani nepredate)1. în sistemul introdus de Caracalla, sarcina
probei a fost răsturnată, în sensul că debitorul se mărginea să afirme pe cale de ex-
cepţiune sau de acţiune că nu a primit ceea ce a promis, iar creditorul trebuia să
dovedească faptul plăţii efective. Este incontestabil faptul că prin aceasta reformă
s-a adus o gravă atingere principiilor ce guvernează materia probelor, dar trebuie să
avem în vedere cel puţin două aspecte: în primul rând, ea se înscrie pe linia echită
ţii, în sensul că vine în sprijinul celor săraci, iar în al doilea rând, creditorul care
trebuie să facă proba, în ciuda faptului că nu afirmă nimic, are de făcut dovada unui
fapt pozitiv (plata efectivă a banilor), ceea ce este mult mai convenabil, în raport cu
proba negativă pe care trebuia să o facă debitorul în sistemul pretorului.

Sancţiunea stipulaţiunii12. Datorită funcţiei sale generale, stipulaţiunea a fost
sancţionată prin mijloace juridice variate. Acţiunea pe care stipulantul o avea îm
potriva promitentului depindea de obiectul actului. Astfel, dacă debitorul se obliga
să plătească o sumă de bani (certa pecunia) putea fi urmărit, bineînţeles numai
dacă nu-şi executa obligaţia, prin condictio certae pecuniae 3, dacă promitea un lu
IC
cru determinat (alia certa res) creditorul avea împotriva să conditio certae rei sau
triticaria4, iar dacă promitea un fapt oarecare, împotriva sa lua naştere actio ex
stipulatu5. Acest sistem s-a conturat definitiv abia în epoca clasică67. La origine,
EM
însă, potrivit procedurii legisacţiunilor, obligaţia debitorului era sancţionată prin
iudicis postulatio1.
AD
302. Do tis dictio. Dotis dictio (constituirea de dotă) este contractul verbal prin
care se constituie dota viitoarei soţii8. Acest contract a apărut în legătură cu prac
tica romanilor de a le dota pe fete cu anumite bunuri, pentru ca viitorii soţi să poată
AC
face faţă greutăţilor căsătoriei9.

Spre deosebire de stipulaţiune, unde vorbesc ambele părţi, la dotis dictio
vorbeşte numai cel ce constituie dota, folosind anumite cuvinte solemne101. Dota
putea fi constituită de către viitoarea soţie, de către debitorul ei sau de către ascen
Z
denţii ei pe linie paternă11. Faţă de declaraţia orală a constituantului dotei, viitorul

U
1Inst., 4.13.2; K. Verboven, Revue d ’histoire du droit, tome LXXI, 1-2, 2003, p. 19-21.
2 Gaius, 4.17 a.
3 A. E. Giffard, R. Villers, op. cit., p. 40; G aius, 4.20.
4 De la triticum - grâu (D. 13.3.1.).
5 Gaius, 4.41.
6 Dacă, de exemplu, debitorul se obliga la transmiterea proprietăţii asupra unui sclav, el nu îşi
asuma şi obligaţia întreţinerii acestuia până la momentul predării (stipulaţiunea nu avea caracter
translativ de proprietate, proprietatea transmiţându-se printr-un act ulterior şi distinct de stipulaţiune).
8 U lpian, Regulae, 6.2; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 473.
9...uno loquente et sine interrogatione (G aius. 3.90)
10 A. E. Giffard, R. V illers, op. cit., p. 42; dota putea fi constituită şi prin intermediul
stipulaţiunii - promissio dotis (C. St . T omulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973, p. 30).
11 P laut, Trinumus, 3.1 v .ll.
266
soţ avea de jucat un rol m ut1. în epoca postclasică, dotis dictio, datorită formei
solemne pe care o reclama, a căzut în desuetudine, funcţia să fiind preluată de către
pactul de dotă, realizat prin simpla convenţie a părţilor.
§ 3. NEXUM
303. Condiţiile sociale şi economice ale apariţiei lui neuxum1 2. Nexum a apărut
încă din epoca foarte veche a dreptului roman, constituind un instrument de aser
vire a plebei faţă de patricieni. Deşi forma şi funcţiile sale au fost controversate,
considerăm că trebuie admisă teoria conform căreia nexum se încheie în faţă ma

gistratului, în forma unei declaraţii prin care creditorul afirmă că munca debitorului
îi este aservită pentru un număr de zile, declaraţie ratificată de către magistrat3. Păr
ţile recurgeau la această soluţie, atunci când debitorul nu-şi putea plăti o datorie
izvorâtă din stipulaţiune. Se ştie că în epoca veche, dacă debitorul se dovedea in
solvabil, urma executarea silită care purta asupra persoanei şi ducea, în final, la
vinderea debitorului trans Tiberim.
IC
Faţă de aceasta practică, nexum constituia o alternativă pentru debitor, în sen
sul că putea evita consecinţele executării silite prin manus iniectio, dacă se obliga
să muncească un număr de zile pentru creditor. în acelaşi timp, creditorul era in
EM
teresat să recurgă la nexum, întrucât, pe această cale îşi procura forţa de muncă
necesară.
Aşadar, în baza unei înţelegeri prealabile, părţile se prezentau în faţa magis
AD
tratului, unde vorbea numai creditorul pronunţând următoarea formulă: „Afirm că

serviciile acestui om îmi sunt aservite pentm suma de... până la calendele lui aprilie”.
Faţă de tăcerea debitomlui, magistratul ratifica declaraţia prin cuvântul addico4.
Constatăm că nexum este o aplicaţie a lui in iure cesio, creditorul şi debitorul
AC
recurgând la un simulacru de proces5.

304. Condiţia juridică a lui nexus. Am arătat la materia persoanelor că nexus era
un om cu o condiţie juridică specială, în sensul că era considerat un om liber, deşi, în
Z
fapt, era tratat ca un sclav. Nu trebuie să facem o confuzie între nexus şi iudicatus.
U
Este adevărat că şi unul şi celalalt se află într-o stare de aservire faţă de creditor, dar
pe când nexus munceşte în baza unei înţelegeri cu creditorul său, iudicatus este
condamnat pentru neplata datoriei şi ţinut 60 de zile în închisoare, după care, dacă
totuşi nu plăteşte, urmează a fi vândut ca sclav în străinătate (Etruria)6.
Titus Livius ne-a transmis informaţii preţioase despre amploarea pe care o
luase această formă de aservire a plebeilor, precum şi despre tratamentul la care
1 în timpul împăraţilor Valentinian al III-lea şi Theodosiu al II-lea (428).

2 Etimologia cuvântului nexum (de la nectere - a lega) vine să sugereze concepţia originară a
romanilor despre obligaţie, privită ca o legătură fizică, materială.
3 C. St . T omulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956, p. 622.
4 C. St . Tomulescu, Nexum bei Cicero, Neapole, 1966, p. 82.
5 Gaius, 2.24.
6 XII. T., 3.5.
267
erau supuşi1. Rezultă din aceste date că nexii erau trataţi atât de rău, încât adesea
organizau adevărate răscoale, de natură să răstoarne întreaga organizare socială. In
acelaşi sens, tot Titus Livius ne arată că tribunul plebei a fost impus de plebe ca
urmare a unei răscoale a nexilor. Conflictul a luat asemenea proporţii, încât, la un
moment dat, plebeii au refuzat să mai lupte împotriva duşmanului extern, sub mo
tiv că preferă să fie sclavi faţă de străini, decât să ajungă sclavi în propria cetate12.
Toate acestea ne arată că fenomenul exploatării plebeilor, prin transformarea
lor în debitori nexaţi3, a fost pe punctul de a compromite unele dintre principiile
fundamentale cu privire la regimul juridic al persoanelor4.

305. Legea Poetelia Papiria. în anul 326 Î.Hr. s-a dat legea Poetelia Papiria
prin care s-a interzis aservirea debitorilor insolvabili. Titus Livius ne ajută să
stabilim cu precizie obiectul acestei legi. El afirmă că în anul 428 al Romei, plebea
a cucerit un început de libertate, în sensul că plebeii au încetat de a mai deveni
nexi5. Potrivit aceleiaşi legi, urmau să fie ţinuţi în lanţuri numai delincvenţii până la
plata datoriei.
IC
Edictarea legii Poetelia Papiria poate fi socotită ca un succes repurtat de plebei
în lupta împotriva patricienilor, dar are şi explicaţii mai adânci6. Se ştie că spre
sfârşitul sec. IV î.Hr., Roma repurtase o serie de victorii asupra etruscilor şi
EM
latinilor, inaugurând epoca războaielor de expansiune, mai întâi în Italia, apoi în
întreaga Mediterană7. Drept urmare, numărul sclavilor prizonieri de război a sporit
foarte mult, aşa încât patricienii n-au mai avut un interes real să înrobească plebea,
AD
cu atât mai mult cu cât cetatea avea nevoie de unitate în vederea susţinerii marilor
eforturi militare8.
AC
§ 4. CONTRACTUL LITTERIS
306. Condiţii de formă. Către sfârşitul republicii, în condiţiile extinderii
operaţiunilor comerciale şi bancare, romanii au început să utilizeze tot mai mult
forma scrisă, care prezenta, în primul rând, avantajul că era uşor de probat.
Z
Contractul litteris se forma printr-o dublă înscriere, făcută de către bancheri

U
sau de către alte persoane într-un registru numit codex accepţi ex expensi (registrul
1 Potrivit relatărilor lui Titus Livius, nexum presupunea utilizarea aramei şi balanţei (Titus
L ivius, 6, 14, 15); la rândul său, Gaius arată că nexum prezenta aceleaşi elemente ca şi mancipaţiunea
(G aius, 3.174).
2 A u lu G elliu, 20.1.47.
3 V arro, De lingua latina, 7.105.
4 Debitorii insolvabili atribuiţi creditorilor lor.
5 C.9.5.1; A. M agelan, op. cit., p. 707 şi urm.
7 Titus L ivius, 2.28. Afirmaţia lui Titus Livius cu privire la desfiinţarea executării asupra persoa
nei este exactă numai în ceea ce priveşte datornicii ex nexo. Aceasta a continuat însă să funcţioneze faţă
de iudicati, supuşi executării în forma lui manus iniectio (I. C. Cătuneanu. op. cit., p. 261).
8 Se ştie că în anul 367 Î.H., plebeii dobândiseră accesul la consulat.
268
plăţilor şi încasărilor)1. Aşa cum arată şi numele său, registrul avea două coloane,
una a plăţilor făcute (expensa) şi una a sumelor primite (accepta). înregistrările
prin care se crea o obligaţie erau desemnate prin termenul de nomina transcripti-
cia. Registrul putea fi, însă, folosit şi pentru menţionarea unei datorii existente12.
Asemenea însemnări nu dădeau naştere unei obligaţii, ci pur şi simplu consemnau
existenţa lor3.
307. Funcţiile contractului litteris4. Contractul litteris avea o aplicaţiune
relativ restrânsă, în sensul că era utilizat numai în două scopuri: pentru schimbarea
debitorului şi pentru schimbarea cauzei unei obligaţiuni. Aşadar, contractul era

folosit fie pentru înlocuirea unui debitor prin altul (transcriptio a persona in
personam), fie pentru schimbarea temeiului juridic al unei obligaţii (transcriptio a
re in personam).
Transcriptio a persona in personam5. înlocuirea unui debitor cu altul se făcea
prin două menţiuni în registrul bancherului. Potrivit unei înţelegeri prealabile, urma
ca Primus, debitorul bancherului, să fie înlocuit cu Secundus. în acest scop, la
IC
coloana plăţilor se menţiona că Secundus a primit de la bancher o sumă de bani,
menţiune pe care el o confirmă la aceeaşi coloană (expensilatio). în acelaşi timp, la
EM
coloana încasărilor se scria că bancherul a primit de la Primus aceeaşi sumă, cu
toate că în realitate nu primise nimic (acceptilatio). Prin aplicaţiunea formalismu
lui, obligaţia lui Primus se stingea, dar se năştea o nouă obligaţie, în sarcina lui
Secundus (novaţiune prin schimbare de debitor).
AD
Transcriptio a re in personam. Presupunând că debitorul datora bancherului o

sumă de bani în baza contractului de vânzare67, cauza obligaţiei putea fi schimbată
prin anumite menţiuni făcute la cele două coloane ale registrului. în acest scop, la
AC
coloana plăţilor se scria că bancherul a plătit debitorului său suma de bani pe care
acesta din urma o datora în baza vânzării, deşi nu plătise nimic, iar la coloana înca
sărilor se menţiona că bancherul a primit aceeaşi sumă de bani, deşi nu primise
nimic. Pe această cale se schimbă cauza obligaţiei, căci debitorul nu mai datora în
Z
virtutea contractului de vânzare, ci a contractului litteris1.

U
1 A. E. Giffard, R. Villers, op. cit., p. 43. Contractul litteris este menţionat pentru prima oară
de Cicero (Pro Roscio comoedo) care îl înfăţişează ca pe un act utilizat încă din epoca foarte veche
(P. JOUANIQUE, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris p. 5).
2 C. STOICESCU, Curs elementar de drept roman, Bucureşti, 1931, p. 303.
3 G aius, 3.128-133.
4 Arca = casă de bani.
5 Documentele descoperite la Herculanum ne arată că debitorul putea confirma primirea sumei şi
printr-un act independent (C. St . Tomulescu, op. cit., p. 627).
6 Gaius arată că vom avea transcripto a re in personam atunci când o datorie rezultată din
vânzare, locaţiune sau societate se consideră a rezulta din plata făcută în forma litteris (A re in
personam transcriptio fit, veluti si id, quod tu ex emptions causa aut conductionis aut societatis mihi
debeas, id expensum tibi tulero, Gaius, 2.129).
7 Contractul litteris era utilizat mai ales de bancheri. Un edict al pretorului îi obliga chiar pe
bancheri să-şi prezinte registrele în faţa judecătorului (N. C orodeanu, op. cit., p. 93). Cicero se referă
şi el tot la registrul bancherilor (Cicero, AdAtticum, 4.17).
269
308. Obligaţia litteris în epoca lui Justinian1. în dreptul postclasic practica
ţinerii unor registre ale plăţilor şi încasărilor a încetat, ceea ce a dus la dispariţia
contractului litterisI2. Dispariţia să trebuie pusă, în primul rând, în legătură cu decă
derea formalismului în materia contractelor, prin adoptarea unor procedee mai
simple şi mai eficiente3. Cu toate acestea, în epoca lui Justinian, se vorbeşte încă
despre obligaţia litteris4.
Obligaţia literală din epoca lui Justinian nu trebuie confundată cu cea născută
din contractul litteris5, întrucât are o fizionomie distinctă, un mod propriu de for
mare şi o funcţie proprie6. Ne amintim că în dreptul postclasic forma scrisă tinde să
se generalizeze, părţile menţionând în acte scrise anumite operaţiuni juridice7. Ten

dinţa de generalizare a formei scrise se explică prin interesul creditorilor de a-şi
constitui cele mai sigure mijloace de probă, într-o epocă de instabilitate şi de criză
economică. Părţile obişnuiau să menţioneze prin înscrisuri că a avut loc o stipu-
laţiune sau un mutuum.
Aceste acte nu trebuie confundate cu contractul litteris, deoarece se formează
prin simpla menţionare a unei operaţiuni juridice, şi nu au o funcţie creatoare, ci
IC
numai una probatorie. Asemenea acte scrise, încheiate cu scopul de a proba exis
tenţa unor obligaţii, puteau fi atacate, aşa cum se ştie, prin querela non numeratae
EM
pecuniae 8. Querela putea fi intentată într-un anumit termen, termen care în epoca
lui Justinian a fost fixat la doi ani. Dacă în termen de doi ani de la încheierea actu
lui, debitorul nu intenta querela non numeratae pecuniae, actul devenea inatacabil.
Obligaţia izvorâtă din actul inatacabil poartă, în vremea lui Justinian, numele de
AD
obligaţie literală9.
Aşadar, în această accepţiune, obligaţia literală nu este propriu-zis efectul unui
act10I. în fapt, obligaţia izvorăşte din stipulaţiune sau din împrumutul de consumaţi-
AC
une, menţionate în actul scris, dar ea devine literală numai dacă debitorul nu ataca
înscrisul în termen de doi ani.
Prin sistemul cunoscut în epoca lui Justinian, proba unei obligaţii se confundă
cu naşterea ei. Aşadar, obligaţia literală îşi dobândeşte identitate proprie numai
Z
după trecerea termenului de doi ani, când debitorul nu mai poate ataca actul în care
U
este menţionată datoria sa11.
I D.13.2.1. pr.
2 Gaius, 3.123.
3 Gaius, 3.134.
4 „Pe lângă acestea, o obligaţie literală se consideră născută prin chirographae şi syngraphae
atunci când cineva scrie că datorează sau se obligă a da ceva chiar dacă nu s-a făcut nici o
stipulaţiune. Acest gen de obligaţii este propriu peregrinilor” (Gaius, 3.134).
6 Ibidem, p. 47.
7 Inst., 3.21. (De litterarum obligatione).
8 C.4.30.3; M. S. R evuelta, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome XLV,
1998, p. 508.
10 R. FEENSTRA, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1961, p. 653.
II C. St . Tomulescu, op. cit., p. 628.
270
C a p i t o l u l IV
CONTRACTELE REALE
309. Contractele reale au apărut la sfârşitul epocii vechi şi începutul epocii
clasice, cu excepţia gajului care a fost sancţionat abia în secolul al II-lea d.Hr.
Ele se formează printr-o convenţie însoţită de remiterea materială a lucrului
(re), ceea ce explică şi termenul tehnic utilizat pentru desemnarea lor1.
Apariţia contractelor reale trebuie pusă în legătură cu avântul pe care viaţa
economică l-a cunoscut spre sfârşitul republicii şi care nu mai putea suporta forma

rigidă a contractelor solemne. Prin intermediul lor se realizau operaţiuni juridice ca
împrumutul de consumaţiune, împrumutul de folosinţă, constituirea unor garanţii
reale, păstrarea unor lucruri12. Unele din aceste operaţiuni juridice s-au practicat şi
în epoca veche a dreptului roman, dar instrumentele tehnice utilizate pentru realiza
rea lor erau şi greoaie şi imperfecte. Ca o replică dată actelor solemne, contractele
reale creează posibilitatea efectuării unor operaţiuni economice dintre cele mai di
IC
verse, într-o formă simplă şi eficientă, cu efecte juridice bine precizate3.
Faţă de contractele formale, precum şi faţă de cele neformale, contractele reale
EM
prezintă anumite caractere în care îşi află propria identitate. Astfel, toate contrac
tele reale erau desemnate printr-un termen tehnic corespunzător unor operaţiuni ju
ridice determinate, spre deosebire de unele contracte formale care aveau o utilizare
generală (sponsio laică, stipulaţiunea)4. De exemplu, mutuum era utilizat în mod
AD
exclusiv în vederea realizării împrumutului de consumaţiune5.

Contractele reale se formează re, ceea ce presupune că lucrul trebuie remis în
momentul încheierii convenţiei şi nu mai târziu, cum este cazul la unele contracte
AC
neformale. Precizăm, însă, de pe acum, că remiterea materială a lucrului nu se face

cu acelaşi titlu la toate contractele reale. La unele contracte este remis cu titlu de
proprietate, iar la altele cu titlu de posesiune sau detenţiune. Mai precizăm că patru
din cele cinci contracte reale (fiducia, gajul, comodatul şi depozitul) sunt contracte
Z
de bună-credinţă, iar unul dintre ele (mutuum) este contract de drept strict6. Deşi în
U
linia generală a evoluţiei ideilor juridice contractele neformale au fost asociate

conceptului de bună-credinţă, în cazul lui mutuum constatăm o excepţie.
1 Inst., 3.14; v. B rasiello, Studi Bonfante, II, 1930: Gaius ne transmite date incomplete cu
privire la aceste contracte (Gaius, 2.59. şi 4.62). Unii autori tratează contractele nenumite alături de
contractele reale (Arangio Ruiz, op. cit., p. 301).
2 v. I. P opescu Spineni, Teoria generală a contractelor romane, Bucureşti, 1936; A rangio
Ruiz, op. cit., p. 303; U. Brasiello, Studi Bonfante, II, 1930, p. 539; P. F. G irard, op. cit., p. 531;
Comentariul lui Boethius la topica lui Cicero, în B runs, Fontes iuris romani antiqui, II, p. 77.
3 Gaius ne înfăţişează mijloacele procedurale utilizate în vederea sancţionării contractelor reale
(Gaius, 2.60).
Unst. 3.14.
5 D.44.7.12; Gaius, 3.90 (Re contrahitur obligatio mutui datione).
6 Unii jurisconsulţi clasici nu văd în mutuum un contract ci un actum re, căci în opinia lor,
numai actele bilaterale pot fi desemnate prin termenul de contractum (D.50.16.19); Gaius, 4.89.
271
în afară de mutuum, care este un contract unilateral, contractele reale sunt sin-
alagmatice imperfecte1. în planul efectelor pe care le declanşează, contractele reale
se situează la zona de interferenţă dintre contractele formale (care sunt unilaterale)
şi contractele consensuale, care, cu o singură excepţie, sunt bilaterale123.
§ 1. MUTUUM
310. Contractul prin intermediul căruia romanii realizau împrumutul de consu-
maţiune este desemnat în texte fie prin termenul de mutui datio (care este mai
adecvat), fie prin cel de mutuum (fără un sens originar precis) a fost pus în legătură

cu expresia ex meo tuum fit (de la mine devine al tău). Aceste cuvinte sugerau fap
tul că încheierea contractului presupunea transmiterea unui lucru de către creditor
debitorului său4.
311. Mutuum este contractul prin care debitorul se obligă să restituie credito
rului său, lucruri de acelaşi fel, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele pe
care le-a primit în vederea consumaţiunii5.
IC
Ca orice contract real, mutuum se formează prin convenţia părţilor, însoţită de
remiterea materială a lucrului6. Simpla convenţie nu prezintă vreo semnificaţie ju ri
EM
dică în acest caz, ea având regimul unui pact oarecare7. Remiterea materială a
lucrului care însoţeşte convenţia părţilor, apare aici ca o condiţie de formă (nece
sară pentru naşterea actului) şi nu ca un efect al contractului. întrucât lucrurile îm
AD
prumutate erau destinate consumului, creditorul le transmitea debitorului cu titlu de

proprietate8. Aşa cum se ştie, lucrurile care se consumă prin întrebuinţare sunt res
nec mancipi, iar proprietatea asupra lor se transmite prin intermediul tradiţiumi9.
Datorită acestui fapt, condiţia remiterii materiale a lucrului a urmat evoluţia fizio
AC
nomiei tradiţiunii.
în epoca veche, remiterea lucrului era materială şi directă, cu alte cuvinte, ele
se transmiteau de la mână la mână. în epoca clasică, însă, în anumite cazuri,
condiţia remiterii materiale a fost suprimată, fiind suficientă înţelegerea părţilor
Z
însoţită de un fapt ce sugera intenţia părţilor de a transmite lucrul101.

U
Spuneam că în cazul lui mutuum, tradiţiunea era utilizată în scopul transmiterii

proprietăţii, aşa încât creditorul trebuia să aibă calitatea de proprietar11. Simplul
1 Contractele bilaterale imperfecte sunt sancţionate prin acţiuni directe şi acţiuni contrarii.
2 Contractele consensuale sunt în acelaşi timp de bună credinţă (quidquid dare facere oportere ex bona fide).
3 Gaius, 3.90.
4 C. St. TOMULESCU, Drept privat roman, Bucureşti, 1958, p. 631.
5 Mutuum are ca obiect bani sau lucruri fungibile; v. J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p.
267; R. Robaye, op. cit., p. 214.
6 P. F. G irard, Nouvetle revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1895, p. 413.
7 Textele ne înfăţişează unele probleme legate de momentul naşterii contractului în cazul
delegaţiei (D. 12.1.32).
8 P. F. G irard, Manuel elementaire de droit romain, Paris, 1924; p. 535.
9 G aius, 2.65.
10 S. d i Marzo , Istituzioni di diritto romano, Milan, 1942; p. 249.
11Numai proprietarul poate fi parte în contract: in mutui datione oportet dominum esse dantem (D. 12.1.2.4).
272
posesor sau detentor nu putea să transmită lucruri în vederea consumaţiunii, căci nu
avea dreptul de dispoziţie1.
312. C aracterele lui m utuum . Mutuum este un contract real, întrucât, aşa
cum spuneam, pentru formarea sa este necesară transmiterea proprietăţii lucrului
care face obiectul contractului.
M utuum face parte din categoria contractelor nesolemne, dar ţine de o specie
aparte a acestor contracte, simpla convenţie nefiind suficientă, ea trebuind să fie în
soţită de transmiterea proprietăţii prin tradiţiune12.
Este în acelaşi timp un contract unilateral3. Transmiterea lucrului de către

creditor nu se face în vederea executării unei obligaţii, ci este o condiţie de formă
necesară pentru naşterea contractului. Numai retransmiterea proprietăţii de către
debitor a unor lucruri de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele primite con
stituie efectul unui contract, şi, ca atare, se face în executarea unei obligaţii.
Mutuum face parte din categoria contractelor de drept strict, spre deosebire de
celelalte contracte reale, care se interpretează cu bună-credinţă4. în acest caracter al
IC
contractului trebuie să vedem o reminiscenţă a fizionomiei contractelor solemne,
care prin excelenţă erau interpretate potrivit literei actului.
Fiind un act de drept al ginţilor5, mutuum putea fi utilizat în raporturile dintre
EM
cetăţeni şi peregrini. Menţionăm că tendinţa decăderii formalismului are ca revers
apariţia unor acte de drept al ginţilor, iar relaţiile cu necetăţenii au constituit una
din cauzele înlăturării treptate a caracterului exclusiv al unor instituţii juridice.
Din punct de vedere tehnic, mutuum este o convenţie grefată pe tradiţiune, prin
AD
excelenţă act de drept al ginţilor, aşa încât acest din urmă caracter al actului se în
făţişează ca o sinteză a factorilor de natură social-economică şi a celor de natură
strict tehnică.
AC
în fine, mutuum este un act destinat să dea haină juridică împrumutului gra
tuit6.
întrucât, încă din cele mai vechi timpuri împrumutul cu dobândă, realizat în
special prin intermediul stipulaţiunii (avem în vedere caracterul abstract al acestui
Z
act), devenise un adevărat flagel pentru societatea romană, în mai multe rânduri s-
U
au adoptat măsuri legislative destinate să combată asemenea practici7.

313. Efectele lui m utuum . Mutuum dă naştere unei obligaţii de drept strict şi
unilaterale. în virtutea acestei obligaţii, debitorul trebuie să restituie la scadenţă lu
cruri de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit (o sumă de
bani sau alte lucruri care se consumă prin întrebuinţare)8.
1 P. Chevalier, Revue historique de droitfranţais et etranger, Paris, 1955, p. 376.

3 Gaius, 3.137. Un singur creditor şi un singur debitor.
4 Obligarea debitorului nu se stinge dacă lucrul piere prin forţa majoră (D.44.7.1 4.).
5 C. St. T omulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1958. p. 633.
6 Gaius, 3.90.
7 Textele ne arată că dobânzile pot fi cerute numai dacă îmbracă forma stipulaţiunii; Respondit,
pecuniae quidem credite usuras nisi in stipulationem deductus non deberi (PAUL, Sent., 2 .1 4 .1 ).
8 Chitanţele descoperite la Pompei sunt probe ale unor împrumuturi făcute prin mutuum.
273
în epoca veche1, obligaţia debitorului a fost sancţionată prin legis actio per
condictionem, înlocuită spre sfârşitul republicii prin actio certae creditae pecu
niae123, atunci când obiectul obligaţiei era o sumă de bani sau prin actio certae rei,
atunci când debitorul trebuia să restituie alia certa res’.
Debitorul trebuia să restituie numai cât a împrumutat, căci, aşa cum spuneam,
mutuum era un contract gratuit. Cu toate acestea, romanii au practicat împrumutul
cu dobândă şi după apariţia lui mutuum.
314. împrumutul cu dobândă. Textele autorilor latini abundă în informaţii
privind practicarea pe scară largă a sistemului dobânzilor cămătăreşti. Astfel, isto

ricul Tacit ne arată că împrumutul cu dobândă, practicat încă din epoca foarte ve
che, a avut urmări deosebit de grave, generând adânci prefaceri sociale, de natură
să accentueze şi mai mult deosebirile dintre bogaţi şi săraci4.
Din punct de vedere tehnic, împrumutul cu dobândă5 a îmbrăcat, la origine,
forma stipulaţiunii6. Am văzut la locul potrivit că debitorul constrâns de împreju
rări, primea 100 de aşi dar promitea să restituie 150. Diferenţa dintre cele două
IC
sume era plătită de către debitor, cu toate că nu o primise înainte de încheierea
stipulaţiunii7.
După apariţia lui mutuum, datorită caracterului său gratuit, împrumutul cu
EM
dobândă a îmbrăcat fie forma stipulaţiunii, fie forma lui mutuum însoţit de o stipu-
laţiune a dobânzilor8. în primul caz se încheia un singur act ce avea ca obiect atât
capitalul cât şi dobânzile; debitorul primea 100 dar se obliga să plătească 150
AD
(stipulatio sortis162 et usurarum). în al doilea caz era nevoie de două acte distincte:
mutuum care avea ca obiect capitalul şi stipulaţiunea, care avea ca obiect dobânzile
(stipulatio usurarum). întrucât împrumutul cu dobândă, îmbrăcat în haina lui
AC
stipulatio sortis et usurarum, se realiza cu forme simple şi mai rapide, romanii i-au
acordat întotdeauna preferinţă. Avem în vedere faptul că la mutuum, în cazul unui
proces, creditorul trebuia să facă proba transmiterii proprietăţii, ceea ce nu era cazul
la stipulaţiune, deoarece obligaţia se năştea prin pronunţarea cuvintelor solemne.
Z
Sistemul dobânzilor cămătăreşti luase o asemenea amploare la Roma, încât o

bună parte a plebei, constrânsă de factori diverşi să împrumute mari sume de bani,
U
a fost adusă într-o stare de semiservitute. Titus Livius ne vorbeşte despre un cetă
1 Res quae pondere numero mensurave constant.

2 Dacă tradens nu are capacitate, contractul nu ia naştere. în acest caz, cel ce transmite lucrul are
la îndemână rei vindicatio dacă lucrurile mai există, condictio dacă accipiens a consumat lucrul cu
bună-credinţă şi actio ex exhibendum dacă l-a consumat cu rea-credinţă.
3 Ultimele două acţiuni simt condictiones (Gaius, 4.8).
4 Tacit , Ann. 6.16.
5 Dobânzile, ca venituri ale capitalului (fructus civilis).
6 Dobânzile fixate printr-un simplu pact nu puteau fi valorificate prin justiţie, dar dacă debitorul
le plătea de bună voie, nu mai putea repeta căci executase o obligaţiune naturală (C. 4.32.3).
7 Avem în vedere caracterul abstract al stipulaţiunii.
v. J. P. R oyer. Le probleme des dettes ă la fin de la republique romaine, Revue historique de
droit franqais et etranger, Paris, 1966; Tripticele din Transilvania ne înfăţişează două aplicaţiuni ale
stipulaţiunii capitalului şi dobânzilor în sec. II d.Hr.
274
ţean care s-a distins într-o campanie militară şi care întors la Roma şi-a găsit gos
podăria ruinată, astfel încât a trebuit să contracteze împrumuturi cu dobânzi
cămătăreşti. Neputând plăti la scadenţă, s-a obligat în forma lui nexum să munceas
că un mare număr de zile în contul datoriei, timp în care a fost supus de către
creditor unui tratament brutal, potrivit condiţiei sale de nexus. Asemenea cazuri au
devenit cu timpul frecvente, astfel încât plebea care îşi vedea libertatea ameninţată
mai degrabă în cetate decât în afara ei, şi-a manifestat nemulţumirea în cele mai di
verse forme, inclusiv în forma unor răscoale1. Sub presiunea exercitată de către ple
bei, patricienii au adoptat unele măsuri vizând limitarea dobânzilor, pentru ca în
final să interzică practicarea împrumutului cu dobândă.

O primă dispoziţie privind limitarea dobânzilor este cuprinsă în Legea celor
XII Table12. Potrivit acestei dispoziţii, dobânda nu poate depăşi a douăsprezecea
parte din capital, ceea ce reprezintă 8,33 la sută din suma împrumutată.
Deşi faţă de situaţia anterioară, când dobânzile nu cunoşteau vreo limită, sis
temul introdus de Legea celor XII Table ameliorează întrucâtva situaţia debitorilor,
nu trebuie să uităm că, aproape sigur, dobânda nu era anuală ci lunară, ceea ce du
IC
cea la dublarea capitalului în termen de un an3. Dobânda unciară, desemnată de că
tre istoricii latini prin termenul de unciarum foenus 4, pare a fi fost coborâtă şi mai
EM
mult ulterior (semiunciarum foenus)5.
Alte măsuri favorabile debitorilor au fost adoptate prin legea Licinia Sextia,
potrivit căreia dobânzile plătite urmau a fi scăzute din capital. La sfârşitul secolului
al IV-lea î.Hr. se interzice practicarea împrumutului cu dobândă67. Vârfurile clasei
AD
dominante au recurs la anumite expediente, prin intermediul cărora au reuşit să

ocolească dispoziţiile legii Genucia, expediente între care se numără şi mutuum1.
Aici trebuie să adăugăm că mutuum era sancţionat prin acţiuni care permiteau
AC
creditorului să impună debitorului anumite stipulaţiuni, prin care acesta din urmă se
obliga să plătească, pe lângă suma datorată, încă o treime, dacă se dovedea că acţi
unea intentată de către creditor este întemeiată8. Pentru a valorifica această posibili
tate, creditorii împrumutau sume mari pe termen scurt, iar la scadenţă, întrucât, de
Z
regulă, debitorii nu puteau plăti, recurgeau la stipulaţiuni pretoriene prin care îi

sileau pe datornici să promită că vor plăti suma datorată plus o treime, în cazul că
U
vor pierde procesul9. Aşadar, mutuum este un contract gratuit numai în aparenţă,
deoarece, prin tehnica sancţiunii sale, oferea posibilitatea creditorului să perceapă o
dobândă reprezentând o treime din capital, în forma deghizată pe care am înfaţişat-o.
1 T itus Lrvius, 2.23 şi 8.28.

2 T acit , Ann. 6.16. sau în legea Duilia Menenia (Titus L ivius, 7.16.1).
3 R. VlLLERS, Studi in onore di E Betti, Milan, 1952, p. 454.
4 v. A. Pikulska, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome XLXIX, 2002; C.
St . T omulescu, Curierul judiciar, Bucureşti, 5, 1943 (Foenus unciarum).
7 Arangio R uiz, op. cit., p. 304, nota 1.
8 Creditorul intenta condictio certae pecuniae.
275
Dispoziţiile legii Genucia mai puteau fi ocolite şi prin substituirea unui latin,
întrucât interdicţia de a percepe dobânzi se aplica numai cetăţenilor. în practică,
cetăţeanul roman recurgea la serviciile unui latin, omul său de paie, care percepea
dobânzi enorme la sumele date cu împrumut.
Mai târziu, prohibiţia de a percepe dobânzi s-a aplicat şi latinilor, dar nici
această măsură n-a făcut mai eficiente dispoziţiile legii Genucia. De altfel, ea a
căzut în desuetudine nu după multă vreme. Numai aşa se explică faptul că la
începutul secolului I î.Hr. pretorul Sempronius Aselio a fost asasinat de către
bancheri pentru că intenţiona să reintroducă interdicţia prevăzută în legea Genucia.
Fapt este că în epoca lui Cicero se percepea o dobândă de la 1 la sută pe lună

(usurae centesimae), ceea ce reprezintă 12 la sută pe an1.
Dreptul clasic a permis creditorului să încaseze dobânzi pentru suma dată cu
împrumut, pe baza unei simple convenţii alăturate lui mutuum, dar numai în trei
cazuri; împrumutul unor mărfuri al căror preţ este prin excelenţă variabil, împru
mutul acordat de o cetate şi împrumutul maritim12.
îm p ru m u tu l m aritim (nauticum foenus) se practică în relaţiile dintre
IC
bancheri şi armatori3. Bancherul oferea armatorului o sumă de bani cu împrumut,
pentru ca acesta din urmă să întreprindă un comerţ pe mare, urmând să restituie
suma împrumutată plus o dobândă4. EM
Este de reţinut faptul că în cazul împrumutului maritim, riscurile sunt ale banche
rului. Astfel, dacă mărfurile pier (avem în vedere forţa majoră) înainte de a ajunge la
destinaţie, armatorul nu mai datorează nimic bancherului5. Constatăm aşadar că în acest
caz nu se aplică regula genera non pereunt. Pe de altă parte, în considerarea riscului pe
AD
care şi-l asumă, bancherul poate percepe o dobândă oricât de mare. In epoca lui Justinian,
limita maximă a dobânzilor pentru împrumutul maritim a fost fixată la 12 la sută.
315. Senatusconsultul m acedonian6. Capacitatea lui filius familiae de a se
AC
obliga prin mutuum a fost restrânsă printr-un senatusconsult adoptat, se pare, în

vremea lui Claudiu7. Se ştie că la începutul imperiului, fiul de familie putea să-şi
asume anumite obligaţiuni8, dar executarea acestora putea da naştere unor
complicaţii, decurgând din faptul că titularul patrimoniului era pater familias, iar
Z
acesta nu putea fi urmărit decât dacă autorizase sau ratificase împrumutul9. Dacă,
U
însă, fiul de familie se împrumuta fără autorizaţia lui pater familias, creditorul se
vedea în imposibilitatea de a-şi valorifica dreptul de creanţă10, până la decesul şefu
1 K. V erboven , Revue d ’histoire du droit, tome LXXI, 1-2, 2003, p. 8; R. ViLLERS, op. cit.,
p. 454-463.
2 Arias Ramos, Derecho romano, II, Madrid, 1969, p. 618.
3 J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 268; D. Gaurrier, op. cit., p. 117-127; M. J. G.
G arrido, op. cit., p. 294-297; A. E. G iffard, R. V illers, op. cit., p. 33; S. Solazzi, Bulletino
d ell’lstituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja”, Milan, 59-60, 1956, p. 83.
4 Nauticum foenus a fost recunoscut ca o aplicatiune a lui mutuum abia în secolul II d.Hr.
5 D.45.1.122.1.
6 v . C. St . Tomulescu, Une nouvelle theorie sur le S. C. Macedonianum, 1939.
7 Tacit , Ann. U . 13.
8 D. 44.7.39.
9 Inst., 4.6.10.
10 D. 14.6.1. pr.
276
lui de familie, când filius familiae devenea titular al patrimoniului şi putea să fie
urmărit cu succes1. Aceste împrejurări îl puneau pe creditor într-o stare de nesigu
ranţă, căci fiul de familie putea muri înaintea lui pater familias, după cum pater
familias putea să-şi piardă averea, situaţie în care fiul nu moştenea nimic şi execu
tarea asupra bunurilor nu mai era posibilă.
Pentru a evita asemenea complicaţii, creditorii refuzau să acorde împrumuturi
fiilor de familie, îndeosebi acelora care erau împovăraţi de datorii. în aceste condi
ţii, un fiu de familie căruia i se refuzau noi împrumuturi, cunoscute fiindu-i dato
riile anterioare precum şi tendinţa spre risipă, şi-a ucis tatăl, cu scopul de a intra în
stăpânirea averii acestuia şi de a pune capăt presiunilor exercitate de către credi

tori". Uciderea unui pater familias de către fiul său înglodat în datorii, a produs o
puternică impresie în cercurile superioare ale clasei dominante, cei puternici sim-
ţindu-se ameninţaţi nu numai în cadrul structurii sociale de care ţineau, ci chiar şi
în sânul familiei lor123. Ca răspuns la faptele ucigaşului, senatul a adoptat o hotărâre
cunoscută sub numele de senatusconsultul macedonian (de la numele asasinului)
prin care se prevedea că fiul de familie care nu poate fi urmărit în timpul vieţii lui
IC
pater familias, întrucât nu are bunuri, să nu poată fi urmărit nici după moartea
acestuia4. Urmarea firească a fost că nimeni nu a mai acordat împrumuturi fiilor de
familie, deoarece aceştia nu puteau fi urmăriţi nici în timpul vieţii lui pater
EM
familias, pentru că nu aveau bunuri, nici după moartea acestuia, datorită prevede
rilor senatusconsultului macedonian. Nemaiavând de la cine să contracteze datorii,
fiii de familie nu mai ajungeau să fie supuşi presiunilor umilitoare ale creditorilor
şi nu mai aveau motive să recurgă la uciderea părinţilor lor.
AD
Putem lesne constata cum printr-o simplă dispoziţie, romanii au reuşit să

creeze un mecanism juridic perfect, de natură să înlăture cauzele (desigur numai pe
planul reglementării juridice) care puteau genera fapte infracţionale de o gravitate
AC
deosebită. Este numai unul din exemplele prin care tehnica juridică îşi afirmă
puterea de a imprima o anumită finalitate realităţilor sociale.
Cât priveşte mecanismul sancţiunii dispoziţiilor introduse de senatusconsultul
macedonian, se cer făcute unele precizări. Se ştie că în epoca lui Claudiu senatus-
Z
consultele nu erau încă izvoare de drept, astfel încât prevederile lor se aplicau
numai prin injoncţiuni făcute pretorului. în cazul nostru, dacă fiul de familie nu
U
plătea datoria după moarea lui pater familias, iar creditorul îl chema în justiţie,
pretorul putea elibera creditorului o formulă, dar introducea în acea formulă excep-
ţiunea senatusconsultului macedonian. în faza in iudicio, constatând ca excepţiunea
este întemeiată, conform principiilor în materie, judecătorul îl absolvea pe pârât.
Dar tot aşa de bine, pe baza dispoziţiilor din senatusconsult, pretorul putea să re
fuze creditorului cererea de eliberare a unei formule.
Mai adăugăm că senatusconsultul macedonian nu se aplica în cazul fiului care
avea un peculium castrense5, căci acesta avea cu ce să plătească datoria, în cazul
1 Senatusconsultul se referă în exclusivitate la împrumuturi (D. 14.6.3.3.).

2 Arangio Ruiz afirmă că senatusconsultul macedonian a fost dat în epoca lui Claudiu şi a fost
sancţionat în epoca lui Vespasian (Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 306).
3 D. 14.6.1. pr.
4 D. 14.6.1.3. Filius familiae datora totuşi în virtutea unei obligaţii naturale.
5 1. Cătuneanu, op. cit., p. 337.
277
fiului de familie care trece în ochii tuturor drept pater familias, precum şi în cazul
împrumutului autorizat sau ratificat de către pater familias1.
§ 2. FIDUCIA
316. Fiducia12 este contractul real care se naşte prin transmiterea lucrului în
forma mancipaţiunii sau a lui in iure cessio, însoţită de o convenţie prin care
dobânditorul promite să retransmită proprietatea asupra lucrului celui de la care l-a
primit3. în alţi termeni, fiducia este o convenţie grefată pe mancipaţiune sau pe in
iure cessio.
Originea acestui contract trebuie căutată în practica acelor pacte fiduciare,

alăturate mancipaţiunii, prin care părţile precizau în ce scop au recurs la manci
paţiune, ori de câte ori acest act nu era utilizat în scopul realizării vânzării unui
lucru4. Ne amintim că mancipaţiunea fiduciară urmărea atingerea altor scopuri
decât vânzarea unui lucru: ea servea fie la realizarea adopţiunii sau a emancipării,
fie la formarea căsătoriei cu manus, fie la întocmirea unui testament5. La origine,
însă, aceste acte fiduciare nu erau sancţionate, astfel încât respectarea lor depindea
IC
de buna-credinţă a părţilor, de unde şi termenul fidesfiducia prin care sunt
desemnate6. Nu este mai puţin adevărat că, în epoca veche, actele se încheiau în
EM
faţa unor martori, aşa încât părţile nu riscau să-şi calce cuvântul dat, de teama
consecinţelor ce le-ar fi avut de suportat, într-o societate închisă unde actele se
încheiau între cunoştinţe, iar tradiţia şi regulile morale se bucurau de o mare
autoritate.
AD
Către sfârşitul republicii, o dată cu schimbările intervenite în fizionomia so

cietăţii romane, s-a simţit nevoia unor sancţiuni mai sigure care să facă funcţionale
acele convenţii şi în noile împrejurări. în acele condiţii pretorul a recunoscut o
AC
figură juridică distinctă în transmiterea proprietăţii prin mancipaţiune sau in iure

cessio, însoţită de o convenţie privind retransmiterea proprietăţii asupra lucrului7.
Noua figură juridică este chiar contractul real de fiducie, sancţionat printr-o acţiune
in factum şi printr-o acţiune in ius8.
Z
317. La origine, contractul de fiducie a îndeplinit mai multe funcţii, care au

U
fost preluate apoi de către alte contracte reale, pe măsura apariţiei lor.
1 împrumutul ascuns sub forma unei vânzări nu putea fi valorificat, întrucât debitorul avea
excepţiunea senatusconsultului macedonian (D. 14.6.7.3).
2 D. 44.7.1.6; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 268; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 364.
3 A rangio R uiz, op cit., p. 307. Textele referitoare la fiducia sunt profund interpolate datorită
faptului că funcţiile sale originare au fost preluate de alte contracte.
4 C. St . T omulescu, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 16, 1969, p. 345.
5 G aius, 2.102.
6 Gaius, 1.119; R. M onier, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1927, p. 378;
P opescu-Spineni, Nexum, Piteşti, p. 60; C. St . Tomulescu, op. cit., p. 337.
7 C icero, De off., 3.61; Paul, Sent, 2.13.7; v. N. B elloci, La tutela della fiducia nell’epoca
republicana, Milan, 1974.
8 Teoria lui Otto Lenei cu privire la existenţa unei actio fiduciae in ius şi a unei acţiuni in factum
nu a fost adoptată de către toţi autorii.
278
Mai întâi, fiducia putea fi utilizată în scopul constituirii unei garanţii reale, prin
transferarea proprietăţii asupra unui lucru de către debitor creditorului său, în forma
mancipaţiei sau a lui in iure cessio, transmitere însoţită de o convenţie prin care
creditorul promite să retransmită debitorului proprietatea asupra lucrului, dacă acesta
din urmă îşi va fi plătit datoria la scadenţă. Mai târziu, această funcţie a fiduciei a fost
preluată de gaj, în condiţii mai avantajoase pentru părţi. Această primă aplicaţiune a
contractului a fost numită de către Gaius fiducia cum creditare . Apoi, fiducia era
utilizată în vederea realizării împrumutului de folosinţă12, prin transmiterea unui lucru
de către creditor debitomlui său, transmitere însoţită de o înţelegere prin care debitorul
promitea să restituie lucml după ce îl va fi folosit până la un anumit termen3. împru

mutul de folosinţă a fost realizat apoi prin intermediul contractului de comodat.
Fiducia mai îndeplinea şi funcţia păstrării unui lucru de către debitor, care
promitea să-l retransmită creditorului, desigur tot prin mancipatio sau in iure cessio,
la cererea acestuia din urmă. Funcţia păstrării unui lucru a fost preluată de către
contractul de depozit. în textele lui Gaius, utilizarea contractului în scopul asigurării
folosinţei sau păstrării unui lucru este desemnată prin termenul de fiducia cum amico.
IC
Este util să subliniem că în definiţia contractului de fiducie nu utilizăm termenii de
creditor şi debitor, şi nici n-am putea-o face, deoarece fiducia îndeplinind mai multe
EM
funcţii, cel ce transmite proprietatea asupra lucrului este fie debitor al unei sume de
bani si creditor condiţional al lucrului (aşa este cazul la fiducia cum creditore), fie
pur şi simplu creditor al lucrului transmis (cazul fiduciei cum amico)4. Utilizarea
noţiunilor de creditor şi debitor ar putea da naştere la confuzii, aşa încât desemnăm
AD
părţile prin alţi termeni.

318. Deoarece fiducia este o convenţie grefată pe mancipatio sau in iure cessio, şi
este sancţionată printr-o acţiune personală, în mod firesc apar anumite inconveniente,
AC
în special pentru cel ce transmite proprietatea asupra lucrului5. La fiducia cum

creditore, spre pildă, partea care a transmis proprietatea asupra lucrului în scopul
constituirii unei garanţii reale, se găseşte după plată în situaţia unui simplu creditor
chirografar6. Tot aşa, în cazul fiduciei cum amico, cel ce transmite proprietatea asupra
Z
lucrului în scopul folosinţei, se găseşte la scadenţă în situaţia unui simplu creditor, el nu

U
se mai bucură de dreptul de preferinţă şi de dreptul de urmărire, întrucât, aşa cum

spuneam, a înstrăinat proprietatea prin mancipatio sau prin in iure cessio.
Datorită acestui fapt, cel ce transmite lucrul riscă să nu-1 poată redobândi, după
cum riscă să nu dobândească nici măcar valoarea lui. Aşa de exemplu, dacă ac-
cipiens înstrăinează lucrul, alienatorul nu-1 poate urmări, căci nu are dreptul de ur
mărire, trebuind să se mulţumească cu o sumă de bani ce reprezintă valoarea lu

2 Totuşi, Gaius ne arată că dreptul de proprietate al celui ce primeşte lucrul este îngrădit.
3 Fiducia cum amico (Gaius, 2.60).
4 Caracterul primitiv al acestui contract, exprimat în faptul transmiterii proprietăţii, este înfăţişat
înD. 13.6.1.1.
5 Deşi textele menţionează fiducia şi în sec. V, ea pare a fi dispărut mult înainte. Fiducia cum
creditore pare a fi trăit mai mult, fiind menţionată în Sententiae Pauli.
279
crului. Se poate întâmpla, însă, ca accipiens să fie insolvabil, şi, în această situaţie,
neavând drept de preferinţă, în calitate de creditor chirografar, alienatorul va trebui
să se mulţumească cu o cotă parte din valoarea lucrului transmis1.
Fiducia mai prezintă şi inconvenientul că presupune utilizarea unor acte so
lemne ca mancipatio şi in iure cessio12, într-o epocă în care ritmul afacerilor era în
continuă creştere, iar părţile erau interesate să recurgă la acte libere de forme. Pe de
altă parte, întrucât reclamă acte de drept civil, fiducia nu era accesibilă peregri
nilor3, cu care romanii întreţineau la începutul imperiului intense relaţii comerciale.
Aşa se explică faptul că rând pe rând, funcţiile fiduciei au fost preluate de către gaj,
comodat şi depozit, acte grefate pe tradiţiune, simple şi eficiente, mult mai bine

adaptate scopurilor urmărite de către părţi4. Fiducia a continuat, totuşi, să fie utili
zată până către sfârşitul epocii clasice, în scopul realizării unor acte ca adopţiunea
sau emanciparea. După ce mancipatio şi in iure cessio nu s-au mai aplicat, prin
forţa lucrurilor, fiducia a dispărut din practica juridică5.
§3. GAJUL
IC
319. Gajul se formează prin transmiterea posesiunii unui lucru de către debitor
creditorului său, în forma tradiţiunii, transmitere însoţită de o convenţie prin care
EM
creditorul promite să retransmită posesiunea lucrului, după ce debitorul îşi va fi
plătit datoria67.
în texte, gajul este desemnat prin termenul de pignus1 care, în sens general, se
aplică şi la ipotecă. începând din secolul al II-lea d.Hr., însă, acest termen capătă
AD
un sens mai restrâns, desemnând în mod obişnuit gajul, pe când ipoteca începe să
fie denumită printr-un cuvânt de origine greacă (ipotiki), cuvânt care devine tot mai
frecvent la începutul sec. III d.Hr8.
AC
320. Contractul de gaj a fost sancţionat abia în sec. al II-lea d.Hr.9, după
comodat şi depozit, dar preferăm să-i fixăm locul, în expunerea materiei, imediat
după fiducia întrucât i-a preluat principala funcţiune - aceea de a crea o garanţie
Z
reală.
Faţă de fiducia, gajul prezintă o serie de avantaje. Mai întâi, gajul este o con
U
venţie grefată pe tradiţiune, act deosebit de suplu, la îndemâna atât a cetăţenilor cât
si a peregrinilor10. Pe de altă parte, în cazul gajului, tradiţiunea este utilizată în
1Unii autori nu tratează fiducia la materia contractelor reale.

2 Gaius, 3.167.
3 Cu excepţia celor care au ius commercii.
4 Gaius, 4.47.
5 în Digeste fiducia este desemnată prin termenul de pignus, iar sancţiunea sa prin acela de actio
pigneraticiae.
6 J. Gaudemet, E. C hevreau, op. cit., p. 269; Arangio R uiz , op, cit., p. 315.
7 în D.50.16.138.2 cuvântul pignus este definit într-un mod fantezist.
8 Inst., 4.6.7.
9 Gajul a fost sancţionat prin acţiuni in ius numai în epoca lui Justinian. Anumite texte sunt
interpolate (D. 44.7.1.6).
10 G aius, 2.65.
280
scopul transmiterii posesiunii şi nu a proprietăţii. Consecinţa este că debitorul
rămâne proprietar al lucrului transmis cu titlu de garanţie, bucurându-se atât de
dreptul de urmărire cât şi de dreptul de preferinţă. Aşadar, debitorul, după plata
datoriei, în calitate de proprietar, se poate îndrepta împotriva terţilor deţinători,
după cum în cazul unui concurs cu alţi creditori ai creditorului său, poate exercita
dreptul de preferinţă1.
Pe de altă parte, situaţia creditorului este perfect asigurată atât în raporturile cu
debitorul cât şi în cele cu terţii. Astfel, debitorul nu poate intra în stăpânirea lucrului
dat în gaj înainte de a-şi plăti datoria, căci ar comite un furtum possessions1 23.Nici
terţii nu au vreo posibilitate de a-1 împiedica să exercite stăpânirea asupra lucrului,

întrucât se bucură de interdictele posesorii, în calitate de posesor ad interdicta1.
Un alt avantaj al gajului constă în aceea că părţile pot încheia o convenţie, pe
baza căreia fructele produse de lucrul transmis cu titlu de garanţie pot fi păstrate de
către creditor în contul dobânzilor. Această convenţie, numită anticreză4, simplifică
raporturile dintre părţi în legătură cu regimul fructelor, ca şi în legătură cu plăţile
IC
ce urmează a fi făcute.
321. Deşi garanţia reală de gaj este efectul contractului de gaj, cele două figuri
EM
juridice nu trebuie confundate, ele având fizionomii distincte5. Aşa se face că
uneori contractul de gaj poate exista independent de garanţia reală cu acelaşi nume.
Presupunând că debitorul transmite un lucru ce nu-i aparţine, contractul de gaj
AD
este valabil, căci modul său de formare nu presupune transmiterea proprietăţii, ci

numai a posesiunii, totuşi garanţia reală de gaj nu ia naştere. în baza contractului de
gaj, creditorul va putea obţine despăgubiri. Dacă o persoană transmite posesiunea
unui lucru în scopul garantării unei datorii inexistente, garanţia nu va lua naştere,
AC
din lipsă de obiect, dar contractul de gaj va fi valabil şi, în baza lui, tradens va
putea pretinde restituirea lucrului.
322. în dreptul postclasic, debitorul avea actio pigneraticia directa prin care
Z
putea să ceară, numai după efectuarea plăţii, restituirea lucrului sau plata unor des
U
păgubiri, dacă lucrul pierea din vina creditorului. Creditorul răspundea pentru
culpa levis in abstracto6.
La rândul său, creditorul dispunea de actio pigneraticia contraria, prin care
cerea despăgubiri pentru cheltuielile făcute cu păstrarea lucrului7.
1 Constituentul gajului îşi continuă uzucapiunea, cu toate că lucrai se află la creditor (Qui
pignori dedit, ad usucapionem tantum possidet). D. 41.3.15.
2 Cel ce foloseşte lucrai dat în gaj comite un furtum usus.
3 Interdictum possessorium. Gaius. 4.145.
4D. 20.2.11.1.
6 în epoca clasică gajul a fost sancţionat prin acţiuni in factum (D. 13.7.16.1). în D.44.7.1.6
textul este interpolat.
7D. 13.7.8. pr.
281
în raporturile cu terţii, situaţia creditorului gaj ist a fost pe deplin asigurată abia
în epoca lui Justinian. în epoca clasică, creditorul apărea ca un simplu titular de
drept personal, aşa încât nu avea nici o putere împotriva terţilor (avem în vedere
ipoteza în care creditorul pierdea posesiunea lucrului). în vremea lui Justinian însă,
prin unificarea ipotecii cu gajul, creditorul devine un veritabil titular de drept real şi
poate urmări lucrul în mâinile oricui1.
Fizionomia pe care garanţia reală de gaj a dobândit-o în epoca lui Justinian
(unificarea ei cu ipoteca), aruncă o şi mai puternică lumină asupra distincţiei pe
care o facem între contractul de gaj, care generează drepturi personale, sancţionate
prin acţiuni corespunzătoare şi garanţia reală de gaj, care a sfârşit prin a se contopi

cu ipoteca. Precizăm că unificarea s-a realizat numai în privinţa efectelor, căci
modul de formare al gajului a rămas acelaşi.
§ 4. COMODATUL
323. Contractul de comodat se formează prin transmiterea detenţiunii unui
lucru în forma tradiţiunii de către creditor (comodantul) debitorului său (comodato
IC
rul), în vederea folosinţei, transmitere însoţită de o convenţie prin care debitorul
promite să restituie lucrul la termen12. EM
Ca şi în cazul gajului, convenţia părţilor este grefată pe tradiţiune, numai că,
de data aceasta, tradiţiunea este utilizată în scopul transmiterii detenţiunii şi nu a
posesiunii3. Exercitând o simplă detenţiune, dobânditorul lucrului nu dispune de
mijloace juridice proprii prin care să se apere împotriva eventualelor pretenţii ale
AD
terţilor. Drept urmare, în cazul unui conflict cu terţe persoane, comodatarul trebuie
să se adreseze comodantului pentru ca acesta să-i asigure protecţia juridică.4
Fiind destinat realizării împrumutului de folosinţă, comodatul are ca obiect lu
AC
cruri ce nu se consumă prin întrebuinţare. Cu toate acestea, în mod excepţional, s-a

admis că şi lucrurile consumabile (res quae primo usu consumuntur) pot fi împru
mutate în scopul folosinţei. Este cazul monedelor rare, împrumutate de către
bancherii care fac schimb de monezi pentru a le expune vederii publice (ad pompam
et ostentationem).
Z
De regulă, lucrurile împrumutate în scopul folosinţei sunt mobile, dar como

U
datul se aplică deopotrivă şi lucrurilor imobile5.

Ca şi mutuum, comodatul este un contract gratuit, aşa încât comodatarul nu
trebuie să facă vreo plată pentru folosinţa lucrului. Comodatarul trebuie să folosea
scă lucrul conform înţelegerii avute cu comodantul6.
1 Creditorul gajist şi creditorul ipotecar uzează de aceleaşi acţiuni (I n s t 4.6.7).

2 J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 269; Et Macqueron, Index, Napoli, 1, 1970, p. 263;
S. Solazzi, Rivista internazionale di diritto romano e antico, Napoli, 6, 1955, p. 139; Mucius
Scaevola menţionează acţiunea directă in factum - D13.6.5.3.
3 Tradiţiunea transmite atât proprietatea cât şi posesiunea şi detenţiunea.
4 Precariul era din acest punct de vedere mai practic întrucât precaristul era considerat, în epoca
clasică, un posesor - D.43.26.2. pr.
5 D. 13.6.1.
6 Comodatarul care foloseşte lucrul în alt scop decât cel arătat în contract comite un furtum usus
şi răspunde pentru cazul fortuit - D. 13.6.5.7.
282
324. Comodatul este un contract de bună-credinţă, sancţionat încă din epoca
împăratului August1. în principiu, el dă naştere numai obligaţiei de restituire de că
tre comodatar, dar uneori creează obligaţii şi în sarcina comodantului şi este prin
urmare, un contract sinalagmatic imperfect.
în calitatea sa de detentor, comodatarul nu stăpâneşte lucrul pentru sine ci
pentru comodant, aşa încât la termenul fixat trebuie să-l restituie. în cazul dispari
ţiei lucrului, având în vedere că este vorba de un lucru individual determinat, co
modatarul răspunde atât pentru doi cât şi pentru culpă. Ca atare, debitorul
va răspunde nu numai pentru acţiunile sale dolozive, ci şi pentru abstenţiunile sale
vinovate. Vinovăţia debitorului se apreciază prin compararea conduitei pe care el a

avut-o faţă de bunul datorat, cu conduita pe care trebuie să o aibă un bun şef de fa
milie faţă de bunurile sale (culpa levis in absracto).
Gaius ne arată că debitorul răspunde şi pentru unele împrejurări care sunt cu
prinse în sfera cazului fortuit12. Aceasta înseamnă că debitorul răspunde nu numai
pentru culpă şi doi, ci şi pentru custodia.
Obligaţiunile comodatarului sunt sancţionate prin actio comodati directa3. în
IC
edictul pretorului această acţiune are două formule: una redactată in factum şi una
in ius. Formula redactată in factum pare a fi mai veche, cealaltă fiind introdusă în
EM
edict mai târziu, pentru unele avantaje pe care le prezintă.
La rândul său, comodantul poate fi ţinut să execute anumite obligaţiuni, sanc
ţionate prin actio comodati contraria. Reţinem faptul că această acţiune (indicium
AD
contrarium comodati) este cunoscută încă din epoca lui Labeo4. în orice caz, como
dantul este obligat să-l despăgubească pe comodatar pentru cheltuielile făcute în
scopul conservării lucrului.
AC
§ 5. DEPOZITUL
325. Formarea contractului de depozit presupune transmiterea detenţiunii unui
lucru prin tradiţiune, de către o persoană numită deponent altei persoane numită
Z
depozitar, transmitere însoţită de o convenţie prin care depozitarul promite să păs

U
treze lucrul şi să-l restituie la cererea deponentului5.

Ca şi comodatarul, depozitarul este un simplu detentor şi nu dispune de mijloace
juridice proprii de apărare faţă de terţi6. Spre deosebire de comodatar, însă, care
este obligat să restituie lucrul la termenul fixat, depozitarul trebuie să-l restituie la
cererea deponentului.
1 Totuşi, acţiunea in factum aplicată împrumutului de folosinţă este cunoscută de Mucius

Scaevola-D. 13.6.5.3. M. J. G. Garrido, op. cit., p. 305-306.
2 Gaius, 3.206.
3 v. F. Pastori, II commodato nel diritto romano, Milan, 1954.
4 D 13.6.17.5.
5 J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 269; R. R obaye, op. cit., p. 223; P. F. G irard, op. cit.,
p. 557; Arias Ramos, op. cit., II, p. 618; D. 16.3.1. pr. (Depositum est quod custodionem alicui
datum est).
6 Depozitarul are nuda possessio şi nu possessio ad interdicta.
283
Obiectul contractului de depozit este un lucru individual determinat, ca şi la
comodat, dar pe când comodatul poate avea de obiect şi lucruri imobile, depozitul
nu se aplică decât lucrurilor mobile.
Depozitarul nu poate folosi lucrul primit în păstrare, căci folosirea lucrului altuia
tară drept este calificată în epoca principatului ca faptă delictuală (furtum usus).
Depozitul este un contract gratuit, aşa încât deponentul nu are obligaţia de a
plăti ceva depozitarului pentru păstrarea lucrului.
326. Depozitarul este obligat să restituie lucrul la cerere. Obligaţia sa este
sancţionată prin actio depositi directa, acţiune civilă şi de bună-credinţă1. Actio
depositi directa este în acelaşi timp o acţiune infamantă.

Depozitarul răspunde pentru dolul său, dar nu răspunde şi pentru culpă, întru
cât nu profită cu nimic de pe urma contractului. Şi în cazul depozitului, ca şi în
cazul celorlalte contracte reale, cu excepţia lui mutuum, riscurile sunt ale lui
tradens. (Nu trebuie să uităm totuşi că la comodat debitorul răspunde în anumite
cazuri şi pentru custodia).
Operaţiunea juridică a păstrării lucrului altuia s-a realizat chiar şi înaintea
IC
apariţiei contractelor reale. încă din epoca Legii celor XII Table, romanii obişnuiau
să încheie convenţii de depozit, cu toate că ele nu erau sancţionate pe tărâm con
EM
tractual. Cu toate acestea, convenţia de depozit dădea naştere unor consecinţe juri
dice, în sensul că cel ce refuza să restituie lucrul primit în păstrare era considerat
delincvent şi trebuia să plătească dublul valorii lucrului12.
Mai târziu, operaţiunea juridică a depozitului s-a realizat prin intermediul con
AD
tractului de fiducia, iar începând din epoca lui August chiar prin contactul de de
pozit3.
Dacă la origine sancţiunea contractului de depozit a fost o acţiune in ius, în
AC
epoca clasică el a fost sancţionat şi printr-o acţiune in factum.

Dreptul lui Justinian cunoaşte o actio depositi contraria, chemată să sanc
ţioneze eventualele obligaţii ale deponentului. în dreptul clasic aceste obligaţii par
a fi sancţionate printr-o acţiune in factum contraria sau chiar prin dreptul depozita
Z
rului de a reţine lucrul4. Prin intermediul acestor mijloace juridice, depozitarul îl

U
poate constrânge pe deponent să-l despăgubească pentru cheltuielile făcute în

scopul conservării lucrului, precum şi pentru prejudiciul cauzat de acel lucru.
Ca şi comodatul, contractul de depozit se configurează ca un contract sinalag-
matic imperfect.
Pe lângă depozitul obişnuit, romanii au cunoscut şi trei forme excepţionale de
depozit: depozitul necesar, depozitul sechestru şi depozitul neregulat.
1 Se pare că în epoca clasică depozitarul dispunea de o acţiune in factum - D. 16.3.5. pr.

Depozitarul răspunde numai pentru doi şi culpa lata deoarece deponentul nu poate reproşa altuia
faptul că şi-a depus lucrul în mâinile unei persoane neglijente - D.44.7.15.
2 R. Monier, op. cit., II, p. 124; Paul, Sent. 2.12.11.
3 M. J. G. G arrido, op. cit., p. 367; A. E. G iffard, R. V illers, op. cit., II, p. 82; E.
A lbertario, Bulletino dell’Instituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja”, 25, 1912, p. 15.
4 Mosaicarum et romanarum legum collatio (Coli), 10.2.6.
284
327. Depozitul necesar1. Depozitul necesar sau mizerabil, cum îl numesc co
mentatorii, se formează în împrejurări excepţionale, când deponentul nu mai are
posibilitatea de a opta pentru o persoană sau alta în vederea depunerii lucrului12. în
anumite situaţii: cutremure, inundaţii, incendii, deponentul este nevoit să lase lu
crurile în mâinile primului venit. De obicei, contractul de depozit, gratuit şi de bună-
credinţă, se încheie între persoane animate de o încredere reciprocă, pe când depozi
tul necesar, luând naştere în împrejurări neprevăzute, nu întruneşte această condiţie.
Iată de ce depozitul necesar a fost sancţionat mai grav decât cel obişnuit. în cazul
refuzului de a restitui lucrul dat în păstrare, depozitarul era condamnat să plătească
dublul valorii lucrului3. Această formă de depozit a apărut în dreptul clasic.

328. Depozitul sechestru. Tot în epoca clasică a apărut şi depozitul sechestru.
Noua formă a fost creată în legătură cu anumite exigenţe ale procedurii civile. în
cazul unui proces, părţile se înţelegeau să depună obiectul litigios în păstrarea unei
terţe persoane, urmând ca acesta să-l remită celui ce va fi câştigat procesul4.
Datorită finalităţii sale aparte, depozitul sechestru este condus de reguli spe
ciale, care îl individualizează radical în raport cu celelalte forme ale depozitului:
IC
Spre deosebire de depozitul obişnuit sau de cel necesar, depozitul sechestru
presupune transmiterea lucrului cu titlu de posesiune5. Depozitarul sechestru va
EM
deveni posesor al lucrului şi va putea uza de interdictele posesorii, pe când depozi
tarul obişnuit este un simplu detentor. Această abatere de la regimul depozitului
obişnuit, îşi află explicaţia în mecanismul raporturilor dintre părţile aflate în proces
şi depozitar, pe de o parte, şi cele dintre depozitar şi terţi, pe de altă parte.
AD
La depozitul obişnuit, dacă o terţă persoană pretinde că are vreun drept asupra
lucrului, depozitarul, întrucât nu are mijloace proprii de apărare, se adresează de
ponentului, pentru ca acesta din urmă, în calitate de proprietar, să-i asigure protec
AC
ţia juridică. La depozitul sechestru, însă, acest mecanism nu mai poate funcţiona,
deoarece depozitarul nu ştie cine este proprietarul, şi nu va şti până la pronunţarea
sentinţei în procesul dintre cei ce s-au înţeles să-i lase lucrul în păstrare. într-o atare
ipoteză, depozitarul urma să rămână fără apărare în faţa pretenţiilor oricui.
Z
în scopul de a-i da totuşi depozitarului posibilitatea de a se apăra împotriva

pretenţiilor formulate de către terţi, romanii i-au recunoscut calitatea de posesor, şi,
U
prin aceasta, dreptul de a cere pretorului eliberarea unui interdict posesoriu6.

Dacă la depozitul obişnuit se pot transmite numai lucruri mobile, depozitul
sechestru are de obiect atât mobile cât şi imobile.
Remarcăm, de asemenea, unele deosebiri şi în ce priveşte fizionomia obligaţiei
de restituire a lucrului. Astfel, la depozitul obişnuit depozitarul trebuie să restituie
lucrul la cererea deponentului, pe când la depozitul sechestru cererea de restituire a
lucrului nu poate fi formulată înainte de terminarea procesului. Ba mai mult, depo
1Tomultus, incendii, ruinae, naufragii causa.

2 Inst., 4.6.17.
3 Coll. 10.2.7.
4 Turn id fit, cum aliqua in controversiam deducitur (D. 16.3.17. pr.).
5D. 16.3.17.1.
6 Posesiunea depozitarului nu putea folosi nici uneia din părţi în vederea uzucapării lucrului.
285
zitarul nu este obligat să remită lucrul celui de la care l-a primit, ci părţii care a
câştigat procesul. Aşadar, în cadrul acestei forme, acţiunea nu va aparţine întotdea
una deponentului. Iată motivele pentru care depozitul sechestru nu este sancţionat
prin acţiunea depozitului obişnuit, ci printr-o acţiune specială1.
329. Depozitul neregulat. Spre sfârşitul epocii clasice începe să se contureze
forma depozitului neregulat12. Operaţiunea juridică pe care o îmbracă această din
urmă variantă a depozitului, constă din transmiterea unei sume de bani cu titlu de
proprietate, de către o persoană oarecare (deponent) unui bancher (depozitaml),
urmând ca, la cererea deponentului, depozitarul să-i restituie suma de bani depusă şi

în plus o dobândă3.
Este lesne de observat că forma depozitului neregulat s-a născut în legătură cu
operaţiunile bancare. Particularii obişnuiau să-şi depună banii disponibili unor
bancheri, care la rândul lor îi dădeau cu împrumut unor terţi, bineînţeles cu o
dobândă substanţială, iar bancherii promiteau să restituie banii la cererea depo
nenţilor, la care se adaugă o anumită dobândă4. Diferenţa dintre dobânda plătită de
către cei ce se împrumutau de la bancheri şi dobânda plătită de către bancheri de
IC
ponenţilor, constituia câştigul bancherilor. Papinian vede în această operaţiune ju
ridică o formă a depozitului, dar Paul dă o soluţie negativă5. Controversa în legă
EM
tură cu natura juridică a depunerii unor sume de bani este expresia deosebirilor
dintre această formă a depozitului şi depozitul obişnuit.
Intr-adevăr, prin fizionomia sa, depozitul neregulat se îndepărtează mult de
configuraţia depozitului. Mai întâi, la depozitul neregulat depozitarul nu restituie
AD
chiar lucrul pe care l-a primit ci lucruri de aceeaşi natură, ca în cazul lui mutuum 6.
Tot ca la mutuum, depozitarul dobândeşte dreptul de proprietate asupra sumelor
împrumutate7; întrucât depozitarul nu păstra pur şi simplu acele sume, ci le dădea
AC
cu împrumut altora, trebuia să aibă calitatea de proprietar. Şi totuşi, această aplica-

ţiune a împrumutului nu a îmbrăcat forma lui mutuum, ci pe aceea a depozitului.
Explicaţia rezidă în funcţia economică a depozitului neregulat. Se ştie că mutuum
este un contract de drept strict şi totodată gratuit. Pentru ca tradens să poată per
cepe o dobândă era necesară o stipulaţiune specială, alăturată lui mutuum 8. Dimpo
Z
trivă, dacă acelaşi împrumut bănesc era privit ca o formă a depozitului, întrucât de
U
pozitul este un contract de bună-credinţă, tradens putea să-şi asigure dobânda

printr-o simplă convenţie (conform regimului contractelor de bună-credinţă)9.
Sancţionarea depozitului neregulat, ca o figură juridică de sine stătătoare, îşi
găseşte, aşadar, explicaţia în interesul vârfurilor clasei dominante de a practica îm
1Actio depositi sequestraria.

2 Depozitul neregulat este numit şi comendatio; P. F. G irard, Textes de droit romain, Paris, p.
863; M. J. G. G arrido, op. cit., p. 368.
3 C. L ongo, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Socialoja", Milan, 18,1906, p. 121.
4 D. 16.3.26.1.
5 Coli, 10.7.9.
6D. 19.2.31.
7 A rangio Ruiz, op. cit., p. 313.
8 Stipulatio usurarum.
9 Exceptio senatus consulţi Macedoniani nu este aplicabilă la depozitul neregulat.
286
prumutul cu dobândă fără a mai recurge la stipulaţiune, act solemn şi rigid, de
natură să încetinească ritmul operaţiunilor bancare. Altfel spus, sancţionarea de
pozitului neregulat îşi are cauza în funcţia sa economică.
C a p it o l u l V
CONTRACTELE CONSENSUALE

330. Contractele consensuale (vânzarea, locaţiunea, societatea şi mandatul),
iau naştere printr-un simplu acord de voinţă şi reprezintă forma cea mai evoluată
pe care a cunoscut-o tehnica de creare a obligaţiilor în dreptul roman1. Dacă
materia contractelor solemne este dominată de un formalism riguros, iar cea a
contractelor reale este marcată totuşi de forma remiterii lucrului, contractele con
sensuale se formează exclusiv pe calea manifestării de voinţă a părţilor, constituind
IC
un exemplu grăitor de subiectivizare a actelor juridice. Această linie de evoluţie va
deveni de altfel proprie şi pentru alte instituţii sau figuri juridice, astfel încât, în
epoca lui Justinian, drepturile subiective, fie personale, fie reale, se vor configura
EM
ca efecte ale simplei manifestări de voinţă. Nu întâmplător, în dreptul postclasic,
cuvântul contractus12 are înţelesul de convenţie destinată să creeze obligaţiuni.
331. Stadiul evoluat pe care tehnica de elaborare a obligaţiilor l-a atins în
AD
cazul contractelor consensuale, se exprimă şi în aceea că ele sunt prin excelenţă

convenţii generatoare de obligaţii şi nu presupun, în momentul formării, efectuarea
vreunui act material3. în acest sens, este util să amintim că la contractele reale
AC
remiterea lucrului constituie una din condiţiile formării contractului şi numai

retransmiterea lui se face în executarea unei obligaţiuni. Ca atare, în cazul con
tractelor reale se fac două operaţiuni materiale, dar numai una dintre ele constituie
efectul unei obligaţiuni4.
Z
Dimpotrivă, la contractele consensuale toate operaţiunile materiale sunt gene

U
rate de convenţia părţilor şi se fac în executarea obligaţiilor născute din acea con
venţie. Din caracterul generator de obligaţii al simplei convenţii decurge de altfel şi
caracterul său bilateral. într-adevăr, la contractele consensuale prestaţiunile care
fac obiectul obligaţiilor sunt doar promise, urmând să fie executate conform
convenţiei părţilor. La contractele reale, unul dintre actele materiale facându-se în
scopul formării actului, numai cel de al doilea constituie obiectul obligaţiei, de aici
decurgând caracterul unilateral sau bilateral imperfect al acestor contracte5.
1 In st., 3.22; Gaius, 3, 136 (Idea autem istis modis consensu dicimus obligationes contrahi);
J. Ph . L evy, R e vu e h isto r iq u e d e d r o it fr a n g a is e t e tra n g e r, Paris, 1960, p. 136.
2 v. P. Collinet, L ’a p p a r itio n d e n o tio n d e c o n tra c t, Paris, 1929.
3 Sub acest aspect contractele consensuale prezintă unele puncte comune cu stipulaţiunea.
4 în cazul contractelor reale, remiterea materială a lucrului este o condiţie necesară pentru formarea
contractului, iar retransmiterea lui are ca efect stingerea obligaţiei, ca o aplicaţiune a ideii de simetrie.
5 Nu întâmplător unii autori includ contractele nenumite în categoria contractelor reale.
287
Este, de asemenea, util să subliniem faptul că teoria generală a obligaţiilor, aşa
cum este elaborată de către moderni, corespunde întrutotul fizionomiei contractelor
consensuale, ele întrunind în cel mai înalt grad caracterele unor figuri juridice ab
stractizate şi simetrice. Din această cauză, anumite reguli sau definiţii formulate la
partea generală nu se verifică integral în cazul contractelor solemne sau reale.
332. Ca şi contractele reale, contractele consensuale sunt de bună-credinţă,
sancţionate prin acţiuni corespunzătoare. Vânzarea şi locaţiunea fiind contracte
bilaterale şi născând obligaţii deosebite pentru părţi, sunt sancţionate prin câte două
acţiuni distincte: vânzarea prin actio empti şi actio venditi, iar locaţiunea prin actio

conducti şi actio locati. Societatea este, de asemenea, un contract bilateral, dar cum
părţile dobândesc obligaţii identice si nu deosebite, sancţiunea se realizează printr-o
singură acţiune. Contractul de mandat este bilateral imperfect, şi, drept urmare, este
sancţionat printr-o singură acţiune, oferită mandantului (actio mandati), dar în
anumite cazuri ea poate fi dată şi mandatarului.
Toate acţiunile aplicabile contractelor consensuale au apărut după legea
IC
Aebutia, dar cu siguranţă înainte de începutul secolului I î.Hr., deoarece ele figu
rează pe lista transmisă de către Cicero, şi, pe care, ne relatează marele orator, a
cunoscut-o şi Quintus Mucius Scaevola1. EM
în dreptul postclasic a fost sancţionat şi cel de al cincilea contract consensual -
emfiteoza sau contractul emfiteotic12. Natura juridică a emfiteozei a fost multă
vreme controversată. Unii jurisconsulţi au văzut în emfiteoză o vânzare, iar alţii o
AD
locaţiune. împăratul Zenon i-a conferit regimul juridic de contract consensual

distinct3.
§ 2. VÂNZAREA
AC
333. Vânzarea este contractul prin care o parte, numită vânzător, se obligă să
transmită posesiunea liniştită a unui lucru celeilalte părţi, numită cumpărător, în
schimbul unei cantităţi de metal, numită preţ, pe care cumpărătorul se obligă, la
Z
rândul său, să i-o transmită4.

Din punct de vedere economic, vânzarea este o variantă mai evoluată a schim
U
bului, în care îşi are originea5; într-adevăr, vânzarea, în sens economic, pare a fi
1 Cicero, De off., 3.17.70.

2 Emfiteoza este contractul prin care o parte se obligă să procure celeilalte părţi (emfiteot) un
fond de pământ pentru a-1 cultiva şi a-i culege fructele pe timp nedeterminat, în schimbul unei sume
de bani anuală care se numeşte canon.
3 Dreptul de emfiteoză nu trebuie să fie recunoscut nici în operaţia locaţiunii nici în aceea a
vânzării, ci a fost stabilit un al doilea drept, separat de analogia ambelor contracte amintite, având un
caracter şi o definiţie proprie (C.4.66.1.).
4 J. M iquel, op. cit., p. 319; M. J. G. G arrido, op. cit., p. 393; C. F errini, Opere, IV, Milano,
1929, p. 12; B. B iondi, Studi in onore di S. Riccobono, 1936, p. 1; Arangio R uiz, La compravendita
in diritto romano, Napoli, 1956; L. LABRUNA, Rassegna di diritto romano, Napoli, 14, 1968, p. 24; C.
L ongo, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milan, 1938, p. 15; G. R otondi,
II transferimento delta proprietă nella compravendita romana, Padova, 1934; B. Biondi, Novissimo
digesto italiano, XII, 2, Torino, 1940 (Vendita).
5 C. St . T omulescu, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 1971 p. 711.
288
îmbrăcat la origine forma schimbului dintre două lucruri, dintre care unul avea
valoare de echivalent general (capetele de vită). Cu timpul, după apariţia barelor de
aramă şi apoi a monedei în sens modem, vânzarea se configurează ca schimbul
unui lucru contra unui preţ1.
334. Formele primitive ale vânzării. Operaţiunea juridică a vânzării s-a reali
zat încă din epoca foarte veche, dar contractul consensual de vânzare, ca formă de
realizare a acestei operaţiuni, a apărut abia spre sfârşitul republicii, la capătul unei
îndelungate evoluţii12.
a) Vânzarea prin mancipaţiune3. Funcţia originară a mancipaţiunii a fost aceea

de a transmite proprietatea asupra lucrurilor mancipi, în schimbul unei cantităţi
de aramă4. Aşadar, m ancipaţiunea este cea mai veche formă pe care a îmbrăcat-o
operaţiunea juridică a vânzării, dar întmcât mancipaţiunea era un act solemn, mo
mentul formării actului coincidea cu executarea sa (transmiterea metalului preţ
constituia o condiţie de formă a mancipaţiunii). Această unitate dintre formarea
vânzării şi executarea sa prezenta dificultăţi, mai ales atunci când cumpărătorul nu
IC
putea face plata imediat. In scopul de a separa formarea vânzării de executarea sa,
romanii au adoptat procedee mai subtile.
b) Vânzarea prin stipulaţiuni. Spuneam că, în virtutea caracterului său ab
EM
stract, stipulaţiunea putea da haină juridică oricărei convenţii5. Valorificând acest
caracter al stipulaţiunii, romanii au utilizat-o în scopul realizării vânzării. Cele
două prestaţiuni, predarea lucrului şi plata preţului, făceau obiectul a două stipula
AD
ţiuni distincte. Prima stipulaţiune genera obligaţia de a preda preţul (Promiţi să-mi
dai 100? Promit), iar cea de a doua, obligaţia de a preda lucrul (Promiţi să-mi dai
pe sclavul Filip? Promit)6. în felul acesta, o operaţiune juridică unitară se realizează
prin acte distincte, dar scopul părţilor este atins; executarea obligaţiilor are loc
AC
după naşterea lor. Aşadar, în condiţiile dezvoltării economiei de schimb, părţile

erau interesate să vândă lucruri viitoare (o recoltă viitoare) sau să cumpere anumite
lucruri deşi nu aveau încă banii necesari, scopuri pe care le puteau realiza prin in
termediul celor două operaţiuni.
Z
Obligaţiile părţilor erau create prin stipulaţiune, iar executarea lor se făcea ul
U
terior, prin acte distincte. Astfel, dacă vânzătorul promitea să transmită proprietatea
asupra unei res mancipi, părţile recurgeau la mancipaţiune.
Presupunerea că vânzarea consensuală a fost precedată de vânzarea prin stipu
laţiuni este confirmată şi de fizionomia termenului prin care romanii au desemnat
vânzarea consensuală: emptio venditio. Această dublă denumire se explică numai
prin faptul că înaintea apariţiei contractului consensual, vânzarea s-a făcut prin două
stipulaţiuni, reunite în vederea realizării unui singur scop (emptio venditio).
1 v. C. St . T omulescu, Rolul monedei în vechiul drept roman, Bucureşti, 1958.

2 G. CORNIL, Nouvelle revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 25, p. 136,
3 Numită şi venundatio (o transmitere a proprietăţii - datio). v. J. GAUDEMET, E. CHEVREAU, op.
cit., p. 270; R. Robaye, op. cit.,p. 247.
4 D. 18.1.1. pr.
5 Cu privire la sfera de aplicare a stipulaţiunii: D. 46.1.35.2 şi D.17.2.71. pr.
6 Teoria lui P. F. Girard a fost în general acceptată,
289
335. Apariţia contractului de vânzare. Vânzarea consensuală (prin simplă
convenţie) a fost practicată mai întâi în dreptul public şi numai după aceea a
trecut în dreptul privat1. Se ştie că prizonierii de război erau vânduţi, fie de către
stat, fie de către soldaţi, pe pieţele publice. întrucât spre sfârşitul republicii, în
plină epocă a m arilor războaie de cucerire, numărul prizonierilor de război a
crescut foarte mult, vânzarea lor în formele solemne ale mancipaţiunii sau sti-
pulaţiunii devenise cu totul nepractică12. în scopul accelerării ritmului acestor ope
raţiuni juridice, romanii au admis că simplul acord de voinţă dintre questori
(magistraţi însărcinaţi cu vânzarea sclavilor) şi particulari este suficient pentru

formarea vânzării.
Cu timpul, datorită avantajelor pe care le prezintă această practică, insuficient
conturată pe plan tehnic în dreptul public, a fost preluată de către particulari şi per
fecţionată prin intervenţia pretorului. Este de admis că vânzarea consensuală a fost
mai întâi utilizată în raporturile dintre cetăţeni şi peregrini şi că numai după aceea a
trecut în raporturile dintre cetăţeni. în orice caz, simpla convenţie a dobândit valoare
IC
juridică în materia vânzării încă de la începutul secolului I î.Hr., întrucât acţiunile
care sancţionează vânzarea figurau pe lista acţiunilor de bună-credinţă cunoscută
EM
de Quintus Mucius Scaevola3.
ELEMENTELE VÂNZĂRII
336. Potrivit lui Gaius, contractul de vânzare se formează prin acordul de
AD
voinţă asupra obiectului şi preţului4. Această definiţie concentrată ne înfăţişează

cele trei elemente ale vânzării: consimţământul, obiectul şi preţul5. Aşadar, pentru
ca o convenţie să dobândească valoarea de vânzare trebuie să poarte asupra unui
AC
lucru şi asupra unui preţ. în lipsa lor contractul nu se poate forma, întrucât numai
pe baza acestor elemente se individualizează în raport cu alte figuri juridice6.
337. Consimţământul. Dacă în general consimţământul este manifestarea de
Z
voinţă a unei părţi în sensul dorit de cealaltă parte, în materia vânzării consim
U
ţământul constă în acordul (contrahere) dintre voinţa celui ce intenţionează să

vândă şi a celui ce intenţionează să cumpere. Gaius spune că vânzarea se naşte din
simplul consimţământ, fără să fie necesar vreun element material; afirmaţia trebuie
înţeleasă în sensul că pentru formarea contractului nu este necesară prezenţa sau
remiterea lucrului ori a preţului, şi nu în sensul că acea convenţie nu ar avea ca
obiect elemente materiale (lucrul şi preţul).
1F r . PRINGSHEIM, Revue historique de droitfranţais et etranger, Paris, 1954, p. 475.

2 v. CANCELLI, L ’origine del contratto consensuale di compravendită nel diritto romano, Milan, 1963.
3 C icero, De off., 3.17.70; P ro R oscio , 4.2; Varro, De re rustica, 2.2.5; L. Labruna,
Rassegna di diritto romano, Napoli, 1968, p. 24.
^G aius, 3.139; Inst., 3.23. pr.
5 Aceste elemente sunt definitiv fixate în epoca lui Augustus; P. Collinet, Studi Bonfante, III,
1930, p. 407; J. M iquel, op. cit., p. 320.
°A.E. G iffard, R. Villers, op. cit., II, p. 54.
290
Contractul ia naştere, de regulă, în momentul realizării acordului de voinţă. Dacă
părţile condiţionează naşterea sa de îndeplinirea unor forme, atunci actul se va forma
ulterior.
Pentru a fixa momentul încheierii contractului, părţile recurgeau uneori la re
miterea unui lucru de mică valoare sau a unei sume de bani, remitere destinată să
probeze că acordul de voinţă al părţilor s-a realizat1. Cu timpul, sistemul a căpătat o
finalitate nouă12, în sensul ca cel ce preda o sumă de bani în momentul încheierii
contractului, putea renunţa ulterior la act, dar pierdea banii remişi celeilalte părţi3.
în dreptul lui Justinian, dacă părţile s-au înţeles să redacteze un înscris (vendi-
tio cum scriptura ), contractul se formează în momentul redactării acelui înscris şi

nu în momentul realizării acordului de voinţă. Până la întocmirea actului scris, ori
care din părţi avea dreptul să renunţe la promisiunea făcută4.
338. Obiectul. Obiectul vânzării (res, merx) trebuie să întrunească toate con
diţiile pe care le-am înfăţişat la teoria generală a obligaţiilor, şi, în plus, unele con
diţii speciale5. Poate şi în legătură cu faptul că vânzarea consensuală a apărut rela
tiv de timpuriu, într-o epocă ce nu cunoştea încă mijloace elastice şi subtile de
IC
transmitere a drepturilor (creanţelor în special), obiectul său putea consta nu numai
în lucruri corporale (res corporales), ci şi în lucruri incorporate (res incorporales).
EM
Vânzătorul putea transmite posesiunea asupra unor lucruri mobile sau imobile,
după cum putea transmite drepturi de creanţă, drepturi reale, exerciţiul dreptului de
uzufruct, dreptul de emfiteoză sau chiar drepturi cu caracter universal6. Cel mai
frecvent, însă, vânzarea avea de obiect lucruri corporale, existente în momentul
AD
încheierii contractului7.
Aşa cum rezultă şi din definiţie, vânzătorul nu se obliga să transmită pro
prietatea, ci numai posesiunea liniştită a lucrului. O primă consecinţă ce decurge
AC
din această funcţie a vânzării este că obligaţia de a transmite lucrul se executa prin
intermediul tradiţiunii, act prin excelenţă liber de forme solemne. Pe de altă parte,
vânzătorul se poate obliga să transmită chiar un lucru ce nu-i aparţine, în credinţa
că până la executarea obligaţiei va procura acel lucru.
Z
Dacă în mod obişnuit vânzarea purta asupra unor lucruri existente în momentul
U
încheierii actului, s-a admis totuşi că pot fi vândute şi lucruri viitoare8. Aşa de
pildă, se poate vinde o recoltă viitoare (emptio rei speratae), evident sub condiţia
ca ea să apară. Dacă recolta vândută apare, indiferent de calitatea şi de cantitatea ei,
1Ph . Meylan, Melanges, H. Levy Bruhl, 1959, p. 205.

2 D. 19.1.11.6.
3 s 3.23. pr.
4 v. F. Gallo, Dispozitioni di Giustiniano sulla form a delle vendite, Torino, 1904; pentru
Venditio sine scriptura: G. C ornil, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1926,
p. 585; E. V olterra, Rivista Internazionale di diritto romano e antico, Napoli, 5, 1954, p. 393;
Textele sunt contradictorii: G. 4.21; Inst. 3.23. pr.
5 v. U. B rasiello, Novissimo digesto italiano, Torino, 6, 1960.
6 D. 18.1.34.4 cu privire la transmiterea posesiunii.
7 D. 18.1.34.1 cu privire la obiectul unei vânzări.
8 D. 18.1.8. pr.; M. J. G. Garrtoo, op. cit., p. 395.
291
cumpărătorul trebuie să plătească preţul stabilit la încheierea contractului. Ba mai
mult, romanii au admis chiar şi vânzarea speranţei (emptio spei) că se va obţine un
lucru1. O asemenea vânzare nu este afectată de condiţie, ci este pură şi simplă. Aşa
de exemplu, acela care promite să cumpere peştele care urmează a fi scos de pescar
cu năvodul, trebuie să plătească preţul, deoarece el a cumpărat speranţa că pescarul
va prinde peşte (spes, alea)1
2.
339. Preţul (pretium). Cel de-al treilea element al vânzării este preţul, con
stând din suma de bani pe care cumpărătorul trebuie să o plătească vânzătorului34.
a) In dreptul roman, preţul trebuie să îndeplinească anumite condiţii, între care

să fie exprimat în bani (in pecunia numerota). Dacă preţul nu ar consta în bani ci
într-un alt lucru, vânzarea n-ar mai dobândi o identitate proprie ci s-ar confunda
cu schimbul (permutatio rerumf. Menţionăm totuşi că în concepţia sabinienilor,
preţul putea să fie exprimat fie printr-o sumă de bani, fie prin alt lucru. în opinia
proculienilor, care a triumfat, preţul nu poate consta în alt lucru, ci numai într-o
sumă de bani5.
IC
b) Preţul trebuie să fie real (verum). Romanii nu au admis simularea preţului în
contractul de vânzare (vânzătorul nu avea intenţia să-l ceară), deoarece trans
EM
miterea cu titlu gratuit a unui lucru, dacă erau întrunite şi alte condiţii, constituia o
donaţie şi nu o vânzare678.
Mai mult chiar, romanii nu au admis vânzarea fictivă, cu plata unui singur
sesterţ (numo uno), sub motivul că preţul este neserios, iar părţile urmăresc să facă
AD
o donaţie deghizată.
c) De asemenea, preţul trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil
(certum)1. Preţul este determinat atunci când se fixează din momentul încheierii con
AC
tractului şi este determinabil atunci când se indică anumite mijloace pentru fixarea lui.
în epoca postclasică s-a admis ca preţul să fie fixat de către o a treia persoană.
Dacă acea persoană nu fixa preţul, vânzarea nu lua naştere, deoarece una dintre
condiţiile preţului nu era întrunită.
Z
d) în fine, preţul trebuie să fie echitabil (iustumf. în dreptul clasic, caracterizat

prin libertatea neîngrădită de a contracta, romanii nu au cunoscut ideea de leziune,
U
astfel încât un lucru putea fi vândut la orice preţ, în paguba fie a vânzătorului, fie a
cumpărătorului9. Se pare, însă, că din epoca lui Diocleţian (chestiunea este con
troversată) s-a introdus, probabil numai pentru imobile, sistemul fixării unor limite
1 D.18.1.8.1 şi 18.4.11 cu privire la ceea ce aduce întâmplarea. Contractele în care executarea

prestaţiei unei părţi depinde de întâmplare se numesc în dreptul modem aleatorii.
2 A rias Ramos, op. cit., II, p. 634.
3 Gaius, 3.41; Pretium in pecunia numerata consistere debet.
4 O. L enel, Edictum perpetuum, Ed. II, p. 197.
5 Inst, 3.23.3; T. L eesen, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV,
2008, p. 283 şi urm.
6 A. E. Giffard, R.V illers, op. cit., II, p. 53.
7 Gaius, 3.140; J. A. C. T homas, Revue d ’histoire du droit, Bruxelles, 1967, p. 77.
8 c . 4.44.2 şi 8 cu privire la constituţiunea lui Diocleţian din 284.
9 D. 19.2 22.3.
292
sub care preţurile nu puteau coborî. Cert este că în epoca lui Justinian, vânzătorul
putea să ceară anularea vânzării cu restituirea celor două prestaţiuni, dacă preţul nu
reprezenta jumătate din valoarea lucrului (laesio enormis)1. Cumpărătorul avea
totuşi posibilitatea de a plăti în plus o sumă de bani, până la acoperirea diferenţei,
dacă dorea să păstreze lucrul123.
Este curios să constatăm că, după cum se pare, legislaţia lui Justinian prote
jează împotriva leziunii numai pe vânzător, nu şi pe cumpărător, şi numai cu pri
vire la imobile. Explicaţia acestei soluţii trebuie căutată în condiţiile de existenţă
proprii epocii dominatului, când micii proprietari de pământ, apăsaţi de impozite
grele, erau nevoiţi să-şi înstrăineze loturile la preţuri de nimic, în interesul celor

puternici (potentioresf . în dorinţa de a salva economia de la o ruină totală, factorii
politici au adoptat anumite măsuri favorabile celor săraci, întrucât întregul edificiu
social se întemeia pe munca lor neplătită.
EFECTELE VÂNZĂRII
340. Aşa cum spuneam, în dreptul roman vânzarea nu este translativă de pro
IC
prietate ca în dreptul modem, ci numai generatoare de obligaţii. Aceste obligaţii
sunt bilaterale şi de bună-credinţă4. în virtutea lor, vânzătorul trebuie să păstreze
EM
lucrul, să predea lucml şi să garanteze pentru evicţiune şi pentru vicii. Aceste obli
gaţii sunt sancţionate prin actio empti sau ex emptio. La rândul său, cumpărătorul
are obligaţia de a plăti preţul, obligaţie sancţionată prin actio venditi sau ex ven-
dito. Ambele acţiuni sunt in ius şi au o condemnatio incerta5.
AD
OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI
341. Obligaţia de a păstra lucrul. Vânzătorul este obligat să păstreze lucrul,
AC
iar dacă acesta dispare din vina lui trebuie să plătească despăgubiri67.El trebuie să-l
administreze ca un bonus pater familias şi răspunde pentm cea mai mică neglijenţă
(culpa levis in abstracto). Dacă, însă, lucml piere fără vina vânzătorului, cum
părătorul este totuşi obligat să plătească preţul, întmcât, în materia vânzării, ris
Z
curile sunt ale cumpărătorului, potrivit adagiului emptoris est periculum1. Aşa de
pildă, dacă sclavul vândut este furat sau ucis, vânzătorul nu-şi mai execută obliga
U
ţia, dar cumpărătoml trebuie să şi-o execute şi să plătească preţul promis8.
1 v. Gradenwitz, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”, Milan, 2, 1889,

referitor la C. 4.42.2 şi D ekkers, La lesion enorme, Paris, 1937.
2 M. NlCOLAU, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1936, p. 207 cu privire la
vânzarea fiscală.
4 Potrivit comentatorilor din Evul Mediu.
5 Se pare că ele existau în epoca lui Varro.
6 C. A. Cannata, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1966, p. 63 cu privire la
responsabilitatea contractului.
7 M. J. G. Garrido, op. cit., p. 400; P. Huvelin, Revue historique de droit frangais et etranger,
Paris, 1921, p. 318, şi Ch. Appleton, Revue historique de droit frangais et etranger, 1926, p. 375, în
legătură cu momentul formulării adagiului.
8D. 18.6.8. pr.
293
Regula potrivit căreia riscurile sunt ale cumpărătorului încalcă unele principii
ale dreptului roman, căci aşa cum arătam, vânzarea romană nu transmite dreptul de
proprietate, încât lucrul vândut rămâne în patrimoniul vânzătorului şi ar fi fost
normal ca el să suporte paguba, în calitate de proprietar (res perit domino)1. Pe de
altă parte, este contrar principiilor care guvernează materia contractelor ca numai
una din părţi să-şi execute obligaţia. Această inconsecvenţă de gândire juridică, în
contradicţie cu linia generală de elaborare a dreptului roman, îşi are explicaţia în
anumite interese conjuncturale ce trebuiau apărate; de altfel, ea a cunoscut unele
atenuări. Astfel, în cazul vânzării sub condiţie suspensivă, dacă lucrul piere înain
tea îndeplinirii condiţiei, obligaţiile părţilor nu se mai declanşează, datorită dispa

riţiei obiectului actului. Ca atare, cumpărătorul nu va mai plăti preţul, iar vânzăto
rul va suporta riscurile. Tot aşa, în cazul lucrurilor care sunt cântărite, măsurate sau
numărate (res quae pondere numero mensurave constant), întrucât vânzarea nu se
formează în momentul încheierii convenţiei ci în momentul cântăririi, măsurării
sau numărării, riscurile vor fi toate ale vânzătorului.
Dacă vânzătorul a fost pus în întârziere, ne amintim de la partea generală a
IC
obligaţiilor, se produce perpetuarea obligaţiilor (perpetuatio obligationis), aşa încât
vânzătoml nu mai are dreptul la preţ dacă la rândul său nu-şi execută obligaţia, or
EM
prin ipoteză, lucrul pierind, vânzătorul nu-şi va putea executa obligaţia12.
Mai adăugăm că părţile pot conveni ca vânzătorul să răspundă şi pentru cazul
fortuit, cu toate că în mod obişnuit el nu răspunde pentru custodia3; în orice caz,
vânzătorul nu va răspunde pentru forţa majoră (periculum). Neîndoielnic, dacă
AD
vânzătorul este vinovat de pieirea lucrului nu mai are dreptul la preţ; spuneam că el
este ţinut pentru culpa levis in abstracta4.
342. Obligaţia de a preda lucrul (vacuam possessionem tradere). Vânzătorul
AC
este obligat să transmită cumpărătorului posesiunea liniştită a lucrului şi nu dreptul

de proprietate5. Această particularitate6 îşi are explicaţia în faptul că vânzarea
consensuală, ca act de drept al ginţilor, a fost creată în scopul de a facilita desfăşu
rarea operaţiunilor comerciale, într-o epocă în care proprietatea quiritară, îngrădită
Z
de forme solemne, continua să-şi găsească o largă aplicaţie, dar alături de ea îşi
U
făcuseră loc şi alte forme de proprietate7.

Faţă de varietatea formelor proprietăţii, precum şi faţă de formalismul propriu
lui dominium ex iure quiritium, contractul de vânzare a fost astfel elaborat, încât
părţile să poată evita complicaţiile decurgând din fizionomia actului de transfer a
proprietăţii; era suficient ca vânzătorul să transmită posesiunea lucrului în forma
1 Dacă însă obligaţiile părţilor se pot executa în mod firesc, atunci vânzătorul va trebui să
transmită şi fructele apărute în intervalul de timp cuprins între formarea contractului şi predarea
lucrului: D. 19.1.13.18.
2 D. 45.1.91.3.
3 G. Hubrecht, Manuel de droit romain, Paris, 1943, p. 206.
4 C. F adda, Rassegna di diritto romano, Napoli, 1968, p. 73.
5 D. 19.1.30.1; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 399.
6 D. 18.6.1.3.
7 Gaius, 2.41.
294
atât de simplă a tradiţiunii. Totuşi, vânzătorul trebuia să transmită posesiunea lu
crului în asemenea condiţii, încât cumpărătorul să se poată bucura de toate avanta
jele proprietăţii.
Posesiunea liniştită a lucrului nu este o posesiune oarecare, ci o posesiune utilă,
care nu poate fi retrasă prin intermediul interdictelor în favoarea unor terţi. Acesta este
sensul pe care textele îl dau termenilor de praestare rem sau vacuam possessionem
tradere1. Fapt este că regula transmiterii posesiunii are mai mult o valoare teoretică,
deoarece, în fapt, de cele mai multe ori, prin mijloace indirecte, vânzătorul era obligat
să transmită chiar proprietatea12. Astfel, potrivit lui Paul, vânzătorul trebuie să transmită
lucrul şi să se abţină de la orice doi. Or, în cazul vânzării, finalitatea economică a

actului constă în a da posibilitatea cumpărătorului să exploateze lucrul în cel mai
desăvârşit mod. Cu alte cuvinte, orice vânzător de bună-credinţă, dacă este proprietar,
trebuie să transmită chiar proprietatea, căci altfel ar comite un doi faţă de cumpărătorul
care îi transferă preţul cu titlu de proprietate3.
Aşadar, în executarea obligaţiunii de a preda lucrul, vânzătorul care este pro
prietar va trebui să recurgă fie la mancipaţiune (în cazul lucrurilor mancipi), fie la
IC
tradiţiune (în cazul lucrărilor nec mancipi)4. Mai precizăm că în cazul executării
obligaţiei de a preda lucruri nec mancipi, proprietatea nu se transmite decât în mo
EM
mentul plăţii preţului. Până atunci vânzătorul rămâne proprietar şi, în această cali
tate, poate intenta acţiunea în revendicare.
Vânzătorul nu poate fi obligat să predea lucrul înainte de plata preţului. în
dreptul clasic s-a adoptat soluţia ca cele două obligaţii să fie executate în acelaşi
AD
timp (principiul simultaneităţii)5.

Se poate constata că obligaţia de a preda lucrul a fost astfel reglementată6,
încât să se creeze posibilitatea încheierii unor vânzări între cetăţeni şi peregrini,
AC
asigurându-i-se în acelaşi timp cumpărătorului toate avantajele proprietăţii. Toto

dată, putem vedea că măcar din punct de vedere formal juridic, părţile nu se află pe
picior de egalitate7. Văzătorul transmite numai posesiunea lucrului, pe când cum
părătorul transmite chiar proprietatea asupra metalului preţ. Explicaţia acestei stări
Z
de lucruri trebuie căutată în originea vânzării, căci ea a apărut pe terenul rapor

turilor dintre stat, ca principal vânzător de sclavi şi particulari, în calitate de
U
cumpărători. în dreptul clasic, odată cu încetarea marilor războaie de cucerire, când

numărul sclavilor prizonieri de război scade foarte mult, se poate vedea cum statul
1 D. 18.6.13.
2 v. G. BOYER, L es rech erch es h isto riq u es s u r la resolu tion du con trat, Paris, 1924; D. 19.4.1. pr.
3 Obligaţia vânzătorului de a transmite posesiunea liniştită a lucrului trebuie cercetată şi în lumina
raporturilor cu peregrinii, care de regulă nu aveau acces la actele de drept civil. Distincţia dintre res m ancipi şi
n ec m ancipi a exercitat de asemenea o anumită influenţă asupra fizionomiei obligaţiei de a transmite lucrul.
4 D. 19.1.30.1. Dacă vânzătorul vinde lucrul altuia cu bună ştiinţă, cumpărătorul se poate plânge
că nu i s-a transmis proprietatea asupra lucrului.
5D. 19.1.50.
6 Cum în mod obişnuit vânzătorul este proprietar, urmează a se transmite proprietatea.
D. 18.1.80.3.
7 Privitor la posibilitatea vânzătorului de a transmite chiar un lucru ce nu-i aparţine.
D. 19.1.30.1.
295
roman adoptă unele măsuri în favoarea cumpărătorului şi agravează obligaţiile
vânzătorului.
343. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune1. Obligaţia de garanţie, fie pentru
evicţiune, fie pentru vicii, este prin excelenţă un efect al vânzării consensuale,
ajunsă în stadiul final de elaborare. Nu întâmplător, comentatorii au considerat că
obligaţia de garanţie decurge din voinţa vânzătorului de a se obliga şi nu din natura
actului. Cu timpul, în procesul asimilării procedeelor extracontractuale, obligaţia de
garanţie tinde să devină un efect firesc al contractului de vânzare, sancţionată prin
actio empti12.

Linia de evoluţie a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune trece prin trei stadii:
actio auctoritatis, stipulatio rem habere licere şi în fine, actio empti.
Evicţiunea este deposedarea pe cale juridică (prin proces) de un lucru. In mate
ria noastră, cumpărătorul poate fi evins de către un terţ, care îl cheamă în justiţie şi
dovedeşte că el este adevăratul proprietar al lucrului.
Pericolul evicţiunii apare mai ales atunci când cumpărătorul a dobândit lucrul
IC
de la neproprietar (non dominus) sau a cumpărat un lucru grevat cu ipotecă.
în practică, ori de câte ori va fi chemat în judecată printr-o acţiune reală, care
EM
poartă asupra lucrului dobândit, cumpărătorul se va adresa vânzătorului, cerându-i
să-l apere împotriva pretenţiilor formulate de către terţ. Dacă vânzătorul nu voia
sau nu putea să-l apere pe cumpărător, atunci trebuia să răspundă pentru evicţiune,
potrivit unuia sau altuia din cele trei sisteme pe care le vom înfăţişa3.
AD
Actio auctoritatis. Arătam că la origine vânzarea se confunda cu mancipaţi-

unea. în cazul unei vânzări realizate prin această formă, obligaţia de garanţie era un
efect firesc al actului, sancţionată prin actio auctoritatis4. Aşadar, ori de câte ori
AC
achizitorul era evins, intenta împotriva mancipantului actio auctoritatis prin care
cerea dublul preţului plătit5.
Actio auctoritatis are un fundament delictual şi a fost creată în scopul de a
sancţiona delictul comis de către mancipantul (auctor) care transmite un lucru ce nu-i
Z
aparţine. Acest sistem, deosebit de eficient, nu mai funcţionează, însă, atunci când
U
mancipaţiunea nu este valabilă sau vânzarea a îmbrăcat forma unor stipulaţiuni.

Stipulatio duplae67. La vânzarea îmbrăcată în forma stipulaţiunilor, obligaţia
de garanţie pentru evicţiune era creată printr-o a treia stipulaţiune, specială, pentru
evicţiune1. într-adevăr, utilizând forma întrebării şi a răspunsului, cumpărătorul
promitea preţul, iar vânzătorul promitea lucrul; alte obligaţiuni nu puteau să rezulte
1 A. E. Giffard, Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 8, p. 401-402; R.

R obaye, op. cit., p. 262; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 402.
2 E. A lbertario, Archivio giuridico Filippo Serafîni, Modena, 93, 1925, 1.3.
3 D. 19.1.30.1.
4 v. ST. TOMULESCU, Auctoritas în manicipaţiune, Bucureşti, 1943; J. MlQUEL, op. cit., p. 323.
5 F. DE Visscher, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1933, p. 603.
6 P. F. Girard, Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 7, p. 537; M. J. G.
7 VARRO, De re rustica, 2.10.5.
296
din cele două stipulaţiuni. Iată de ce, părţile recurgeau la o a treia stipulaţiune, prin
care vânzătorul promitea să-l despăgubească pe cumpărător în caz de evicţiune.
Dacă obiectul contractului era o res mancipi, atunci vânzătorul promitea să plăteas
că dublul preţului primit (de aici numele de stipulatio duplae)1.
Stipulatio duplae este sancţionată prin actio certae creditae pecuniae12.
Stipulatio rem habere licere3. Dacă obiectul vânzării realizate prin stipulaţi
une este o res nec mancipi, stipulaţiunea specială pentru evicţiune va fi la simplu şi
nu la dublu, ca în cazul lucrurilor mancipi. în virtutea acestei stipulaţiuni, sanc
ţionată prin actio ex stipulata, vânzătorul recunoaşte dreptul cumpărătorului de a
avea lucrul vândut (rem habere).

Actio empti45. în momentul apariţiei contractului consensual de vânzare,
obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu era încă un efect firesc al actului, dar se
considera că principiul bunei-credinţe îl obligă pe vânzător să garanteze pentru
evicţiune printr-o stipulaţiune specială, alăturată contractului.
Stipulaţiunea de garanţie pentru evicţiune a devenit în acest stadiu obligatorie.
Astfel, dacă ea nu fusese încheiată în momentul formării contractului, cumpărătorul
IC
îl putea sili pe vânzător s-o încheie prin actio empti. Cu timpul, într-un stadiu mai
avansat, aceste stipulaţiuni devin subînţelese. Drept urmare, în noul stadiu, chiar
dacă nu se încheiase stipulaţiunea, cumpărătorul îl putea sili pe vânzător, prin actio
EM
empti, să garanteze. Din acel moment obligaţia de garanţie pentru evicţiune a deve
nit un efect firesc al contractului de vânzare.
344. Obligaţia de garanţie pentru vicii. Vânzătorul este răspunzător pentru
AD
viciile lucrului transmis, iar răspunderea sa cunoaşte o reglementare complicată, în

două etape distincte: până la apariţia vânzării consensuale şi după sancţionarea
contractului de vânzare.
AC
în cadrul vânzării consensuale, trebuie să distingem, iarăşi, între sistemul

dreptului civil şi sistemul edililor curuli.
Prin vicii ale lucrului înţelegem anumite defecte care îl fac impropriu scopului
pentru care a fost cumpărat sau îi micşorează valoarea. Aşa de pildă, boala de care
Z
suferă sclavul vândut îi micşorează valoarea (morbus, vitium), iar delictul comis de
sclav îl expune pe cumpărător unui proces cu victima delictului, care poate intenta
U
acţiunea noxală (noxiaf.

Garanţia pentru vicii în cazul vânzării prin mancipaţiune6. La vânzarea
realizată prin mancipaţiune, dacă poartă asupra unui fond de pământ, vânzătorul
răspunde pentru vicii în două cazuri: când transmite o suprafaţă de pământ mai
mică decât cea declarată şi când declară că fondul este liber de orice sarcini
(optimus maximusque), deşi în realitate acesta este grevat cu servituti7.
1 D.23.3.75.
3 P h . M eylan, Revue d ’histoire du droit, Bruxelles, 1970, p. 67.
4 P aul, Sent, 2.17.8.
5 Gaius, 4.75.
6 C icero, De off., 3.16,
7 V. A l . Georgescu, Studii clasice, Bucureşti, 10, 1968, p. 185.
297
în primul caz, cumpărătorul va avea împotriva vânzătorului actio de modo
agri, ce are ca obiect plata unei sume de bani, reprezentând dublul valorii supra
feţei de teren dată în minus. Actio de modo agri are un fundament delictual, ur
mând să sancţioneze fapta celui ce transmite mai puţin decât declară.
în cel de al doilea caz1, al înstrăinării unui fond grevat cu servituti (sau alte
sarcini), cumpărătorul poate intenta actio auctoritatis dată, de asemenea, pe tărâm
delictual, prin care pretinde vânzătorului dublul preţului plătit.
Menţionăm că sistemul garanţiei pentru vicii, la vânzarea mancipaţiune, nu
funcţionează decât în cazul transmiterii unor terenuri.
Vânzarea realizată prin stipulaţiuni nu se bucură, însă, de aceleaşi conse

cinţe, tot aşa, dacă obiectul vânzării mancipaţiune nu consta dintr-o suprafaţă de
pământ, vânzătorul nu răspundea pentru vicii.
în scopul de a se proteja interesele cumpărătorului, încă din epoca veche, s-a
creat o stipulaţiune specială pentru vicii12. Dacă vânzarea îmbrăca forma mancipaţi-
unii, dar nu purta asupra unui teren, stipulaţiunea pentru vicii era alăturată manci-
paţiei. Când vânzarea se făcea prin două stipulaţiuni, stipulaţiunii speciale pentru
IC
evicţiune i se alătură o stipulaţiune pentru vicii3. în mod ciudat, dacă stipulaţiunea
pentru vicii era alăturată unei stipulaţiuni duplae pentru evicţiune, ambele stipu
EM
laţiuni erau desemnate prin termenul stipulatio duplae: dacă însă era alăturată unei
stipulaţiuni simple pentru evicţiune, ele formau împreună o stipulatio simplae4.
După apariţia vânzării consensuale, spuneam că trebuie să distingem între
sistemul dreptului civil şi cel al edililor curuli.
AD
Potrivit dreptului civil, vânzătorul răspunde pentru vicii numai în două situaţii:
când atribuie lucrului calităţi pe care nu le are şi când este de rea-credinţă5. Aşadar,
cumpărătorul putea intenta actio empti atunci când vânzătorul făcea declaraţii false
AC
cu privire la calităţile lucrului (dicta, promisa), precum şi atunci când nu declarase

viciile lucrului, deşi le cunoştea (reticentia). în cel de al doilea caz, pentru a se putea
intenta actio empti trebuia ca viciul să preexiste contractului, să nu fie aparent şi să
nu fi fost cunoscut de cumpărător. Evident, dacă viciul era aparent sau era cunoscut
Z
de cumpărător, acesta nu mai avea nici un motiv să se plângă. Cicero ne arată că

acest sistem era cunoscut în epoca sa6. Pentru viciile pe care nu le declara, întrucât nu
U
le cunoştea, vânzătoml răspundea numai dacă se încheia o stipulaţiune specială.

345. Sistemul edililor curuli7. Reglementarea răspunderii pentru vicii dată de
dreptul civil prezintă unele inconveniente, în special pentru cazul vânzărilor făcute în
1 C icero, De off., 3.16.65.

2 J. Ph . Levy , Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1954, p. 321.
4 în patru triptice din Transilvania s-au păstrat acte de vânzare, formate din mai multe părţi,
printre care şi o parte cuprinzând clauza garanţiei pentru vicii.
5 D.21.1.11.2. Dacă se încheia şi o stipulaţie specială, evident că se putea intenta şi o actio ex
stipulatu.
6 C icero, De off., 3.17.76.
7 A. E. GlFFARD, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1931, p, 682.
298
târguri1, unde participau adesea şi peregrinii, care nu aveau acces la mancipaţiune. Pe
de altă parte, rapiditatea operaţiunilor făcute în acest cadru, nu permite o atentă
verificare a lucrului vândut. De aceea, edilii curuli, magistraţi care supravegheau
operaţiunile comerciale în târguri, au adus unele modificări regimului răspunderii
pentru vicii, prin intermediul a două edicte: de mancipiis vendundis* 2 (cu privire la
vânzarea sclavilor) şi de iumentis vendundis (cu privire la vânzarea de animale)3.
Dispoziţiile edictelor edililor curuli se aplicau, evident, numai la vânzările făcute în
târguri ce aveau ca obiect sclavi sau animale. Edilii curuli au introdus prin edictele
menţionate două acţiuni speciale: actio redhibitoria4 şi actio quanti minoris.
Actio redhibitoria era dată cumpărătorului în scopul de a obţine rezoluţiunea

vânzării (desfiinţarea sa), atunci când lucrul prezenta anumite defecte şi nu se
încheiase o stipulaţiune specială pentru vicii5. Deşi în aparenţă această acţiune este
menită să asigure numai avantaje cumpărătorului, în realitate ea prezintă şi unele
inconveniente. Astfel, chiar dacă viciul lucrului vândut nu era foarte grav, cum
părătorul avea de ales între a-1 păstra în starea în care se găsea şi între a intenta
IC
actio redhibitoria, cu scopul de a obţine desfiinţarea vânzării. De aceea, în anumite
situaţii, cumpărătorul prefera să păstreze lucrul, în ciuda defectelor sale, decât să
intenteze actio redhibitoria. EM
Inconvenientele decurgând din mecanismul acestui procedeu juridic au fost
înlăturate prin crearea acţiunii quanti minoris (la cu cât mai puţin)6.
Actio quanti minoris putea fi intentată de către cumpărător în scopul de a
AD
obţine restituirea diferenţei dintre preţul pe care l-a plătit şi preţul pe care l-ar fi
plătit, dacă ar fi ştiut, în momentul efectuării vânzării, că lucrul prezintă un anumit
viciu. Această acţiune dă posibilitatea cumpărătorului de a păstra lucrul, deşi are
AC
unele defecte, nu foarte grave, plătind, însă, un preţ mai scăzut.

Constatăm aşadar că, în cazul celor două acţiuni ediliciene, răspunderea vânză
torului este mai gravă; indiferent dacă este de bună sau de rea-credinţă el trebuie să
restituie fie lucrul, fie o parte din preţ (răspundere obiectivă)7.
Z
Pentru vânzările făcute în afara târgurilor, în întreaga epocă clasică a continuat

să se aplice principiul potrivit căruia vânzătorul de bună credinţă nu răspunde pen
U
tru vicii.
în dreptul lui Justinian, sistemul introdus de către edilii curuli a fost generali
zat; vânzătorul răspundea pentru vicii în mod obiectiv, indiferent de locul unde
fusese încheiată vânzarea8.
*0.21.1.38.
2 D.2.21.1.1.
3 C icero, D e off., 3.17.71.
4 D.21.1.45; J. H allebeek, R e v u e in tern a ţio n a le d e s d r o its d e l ’a n tiq u ite , 3e serie, tome LV,
2008, p. 268.
M. J. G. Garrido, op. cit., p. 404; C. St. Tomulescu, D r e p t p r iv a t rom an, Bucureşti, 1973, p. 287.
7 Actio redhibitoria este arbitrară.
8 D.21.1.1. pr. Textul este interpolat.
299
OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI
346. Principala obligaţie a cumpărătorului este aceea de a plăti preţul (dare
pretium); în schimbul lucrului care i-a fost remis, el trebuie să transmită vânzătorului
proprietatea asupra unei cantităţi de metal1. Arătam că, de regală, vânzătorul transmite
numai posesiunea lucrului, deşi primeşte acea cantitate de metal, numită preţ, cu titlu
de proprietate. Atunci când vânzătorul este obligat să transmită chiar proprietatea
lucrului, dobândirea proprietăţii este condiţionată de plata efectivă a preţului12.
în legătură cu momentul plăţii preţului, trebuie să distingem între vânzarea
făcută cu termen şi cea în care nu se prevede un termen pentru plată. La vânzarea

cu termen, cumpărătorul trebuie să efectueze plata la termenul fixat. în cel de al
doilea caz, când contractul nu prevede un termen, funcţionează principiul simulta
neităţii, potrivit căruia vânzătorul nu poate pretinde plata înainte de a fi transmis
lucrul. Dacă vânzătorul intentează totuşi actio venditi, cerând efectuarea plăţii pre
ţului înainte de a fi remis lucrul, cumpărătorul îi va opune cu succes exceptio mer-
cis non traditae3. Desigur, în cazul pierii fortuite a lucrului, vânzătorul are totuşi
IC
dreptul la preţ, cu toate că nu transmite nimic, potrivit principiului că riscurile sunt
ale cumpărătorului.
în anumite situaţii, alături de obligaţia principală, se pot naşte pentru cum
EM
părător şi unele obligaţii accesorii. Astfel, după transmiterea lucrului de către vân
zător, cumpărătorul este obligat să plătească dobânzi, chiar dacă nu s-au îndeplinit
formele punerii în întârziere.
AD
De asemenea, cumpărătorul trebuie să despăgubească pe vânzător pentru

cheltuielile făcute cu păstrarea şi conservarea lucrului, dacă, din vina sa, nu 1-a luat
în stăpânire la termenul fixat.
AC
§ 3. LOCAŢIUNEA
Locaţiunea (locatio conductio) este contractul prin care, în funcţie de scopul
urmărit, o parte se obligă să procure folosinţa unui lucru, serviciile sale sau să exe
Z
cute o anumită lucrare, în schimbul preţului pe care cealaltă parte promite să-l
plătească4.
U
347. Terminologie. Aşa cum rezultă din definiţie, locaţiunea este de mai
multe feluri: locatio rei (locaţiunea unui lucru), locatio operarum (locaţiunea de
servicii) şi locatio operis faciendi (locaţiunea pentru executarea unei lucrări
determinate)5.
1 Cumpărătorul dobândeşte proprietatea asupra lucrului numai dacă se face plata. Regula nu se
aplică în cazul constituirii unor garanţii D. 18.1.19.
2 Dacă dreptul de proprietate al vânzătorului este contestat de către un terţ, cumpărătorul poate
amâna plata preţului (quaestio dominii moţa); Fr. Vat. 12.
3 C. 8.44.5’.
4 Olivier Martin , Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1936, p. 419; R. de
R uggiero, Biulletino dell’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”, 20, 1908, p. 48; M. J. G.
5 S. G. LONGINESCU, Elemente de drept roman, Bucureşti, voi. I, 1908, p. 275; v. C. Alzon ,
300
Locatio rei constă în transmiterea folosinţei unui lucru (teren sau casă) de că
tre proprietarul său, unei persoane, pe care în terminologia actuală o denumim,
după caz, arendaş sau chiriaş, în schimbul preţului pe care aceasta se obligă a-1
plăti.
In dreptul modem, din locatio rei s-au desprins mai multe contracte cu finali
tăţi distincte (închiriere, arendare).
Locatio operarum este contractul prin care un om liber îşi oferă serviciile
sale; aşa este cazul lucrătorului care se obligă să muncească într-o mină pentru pa
tronul său, în schimbul unei sume de bani1.

Locatio operis faciendi, cel de al treilea fel de locaţiune, este convenţia prin
care proprietarul unui teren (clientul) se înţelege cu un întreprinzător, pentm ca
acesta din urmă să execute o anumită lucrare (să-i construiască o casă).
Romanii, spre deosebire de moderni, utilizau, în cazul operaţiunilor juridice
arătate mai sus, o terminologie unitară*12. Astfel, partea care lua iniţiativa contractu
lui era denumită locatar, iar cealaltă parte se numea conductor. Aşadar, proprieta
IC
rul unui teren, al unei case sau al unui sclav este locator (la locatio rei), ca şi omul
liber care îşi oferă serviciile (la locatio operarum), ca şi clientul unui întreprinzător
(la locatio operis faciendi). Chiriaşul, arendaşul, proprietarul unei mine sau între
EM
prinzătorul erau desemnaţi prin termenul de conductor.
Remarcăm, încă de pe acum, că fizionomia celor trei forme ale locaţiunii nu
este întrutotul simetrică. De pildă, la locatio rei şi la locatio operarum preţul este
AD
plătit de către conductor, pe când la locatio operis faciendi, locator este cel care
plăteşte preţul3. Iată numai unul dintre motivele pentru care vom prezenta cele trei
forme ale locaţiunii în mod distinct.
AC
LOCATIO REI
348. Origine. Locaţiunea unui lucru, ca şi celelalte tipuri de locaţiune, s-a
realizat în forma contractului consensual pe la începutul secolului I î.Hr. când,
Z
potrivit lui Cicero, actio locati şi actio conducti figurau pe lista acţiunilor de bună-
U
credinţă4.
Desigur că acte de închiriere a unor lucruri s-au încheiat şi mai înainte, dar ele
presupuneau anumite condiţii de formă, ceea ce dădea naştere unor complicaţii. La
început, operaţiunea juridică a locaţiunii s-a realizat prin intermediul a două stipu-
laţiuni, iar această practică este atestată de faptul că romanii au desemnat contractul
consensual de locaţiune printr-un nume compus (locatio-conductio)5. Aşadar, locaţi
unea consensuală reuneşte două acte distincte şi solemne într-un singur act nesolemn.
Problemes relatifs ă la location des entrepots en droit romain, Paris, 1965.

1J. Macqueron, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1965.
2 v. F. M. De R obertis, Lavoro et lavoratori nel mondo romano, Bari, 1963.
3 Explicaţia acestui fenomen stă în faptul că formele locaţiunii au apărut succesiv.
4 C. A lzon, Revue historique de droitfranqais et etranger, Paris, 1963, p. 560.
5 R. V illers, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1964, p. 472.
301
Cel mai vechi tip de locaţiune este locatio rei, având ca obiect închirierea unui
sclav. Apoi, în condiţiile expansiunii imperiului şi a revoluţiei economice, prin se
colul al II-lea î.Hr. se produce o adevărată criză de locuinţe, fapt ce duce la apariţia
unei noi aplicaţiuni a locaţiunii unui lucru, sub forma închirierii unei case. Ultima
aplicaţiune a locaţiunii unui lucru a apărut în sec. I î.Hr., sub forma arendării unei
moşii. Dacă ultima aplicaţiune a locaţiunii s-a realizat de la început printr-un act
consensual, primele două au îmbrăcat, la origine, forma stipulaţiunilor.
Locaţiunea consensuală, ca şi vânzarea, a trecut în domeniul privat din
domeniul dreptului public. Se ştie că statul roman, atunci când închiria particula

rilor anumite suprafeţe de pământ, nu recurgea la forme solemne. Imitând practica
statului, pretorul a recunoscut în convenţia părţilor care avea ca obiect închirierea
unui lucru, o locaţiune consensuală1.
349. Elemente. Un prim element al locaţiunii unui lucru este consimţământul
părţilor cu privire la lucrul dat în chirie şi la preţ.
Cel de-al doilea element este obiectul, constând dintr-un lucru mobil sau
IC
imobil12. Locatio rei poate avea ca obiect o casă, un teren3, un sclav sau un animal.
Constatăm că serviciile sclavului fac obiectul lui locatio rei şi nu a lui locatio
EM
operarum, pe motiv că sclavul este o res şi nu prestează servicii ca parte în con
tract, ci ca obiect al actului456.
în fine, locaţiunea trebuie să aibă un preţ (merces f . Ca şi la vânzare, preţul
trebuia să fie certum, verum şi să constea într-o sumă de banf. Este adevărat că
AD
spre sfârşitul epocii clasice, în anumite cazuri, s-a admis ca preţul locaţiunii să con
stea într-o parte din recoltă şi nu în bani. Avem în vedere locatio partiaria, unde
colonul parţiar se obligă să remită proprietarului o parte din fructe, în schimbul
AC
pământului primit spre folosinţă7.

350. Efecte. Locaţiunea, ca orice contract bilateral, generează obligaţii pentru
ambele părţi, obligaţii sancţionate prin actio locati şi actio conductz8. Cele două
Z
acţiuni sunt de bună credinţă, iar formula lor cuprinde o condemnatio incerta.
U
351. Obligaţiile lui locator. Locator are obligaţia de a transmite lucrul

(praestare rem), transmitere ce se face prin intermediul tradiţiunii. Conductor
dobândeşte numai titlul de detentor; spre deosebire de cumpărător, care devine
posesor al lucrului, conductor nu are mijloace proprii de apărare, trebuind să se
adreseze proprietarului (lui locator) pentru ca aceasta să-i asigure protecţia.
1 C. A lzon, op. cit., p. 565.

2 D.19.2.32.
3 F. W. de Robertis, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 31, 1925, p. 93.
4 La origine, omul liber care îşi închiria serviciile era tratat în fapt ca un sclav. De off. 2.6.22
(imperium et potestas).
5 D.43.24.5.11.
6 Gaius, 3.142.
7 C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973, p. 298.
302
Locator mai are şi obligaţia de a garanta pentru evicţiune. Această obligaţie a lui
locator corespunde dreptului lui conductor de a se bucura de libera folosinţă a
lucrului. Aşadar, atunci când conductor nu poate folosi lucrul închiriat potrivit
convenţiei, are dreptul de a intenta împotriva lui locator actio conducti, în scopul de a
obţine despăgubiri. Cu toate acestea, în unele situaţii, conductor este lăsat fără
apărare în faţa lui locator, care, în calitate de proprietar, poate dispune cum vrea de
lucrul său. Astfel, dacă proprietarul unei case închiriate vrea s-o înstrăineze, nimic
nu-1 poate împiedica de la aceasta, iar dacă în contractul de vânzare nu se prevede
respectarea locaţiunii, conductor (chiriaşul) rămâne la dispoziţia cumpărătorului. Nu
este greu de văzut că fizionomia locaţiunii a fost astfel elaborată încât să asigure o

protecţie sigură proprietarului, pe când chiriaşul trebuia să se mulţumească cu o
acţiune în despăgubiri1.
Obligaţiile lui conductor. Conductor are obligaţia de a plăti preţul (merces)
pentru lucrul primit spre folosinţă*2, precum şi obligaţia de a restitui acel lucru la
stingerea locaţiunii, obligaţie sancţionată prin actio locati, pusă la dispoziţia lui
locator.
IC
Cât priveşte obligaţia de a plăti preţul, precizăm că ea se naşte numai în
măsura în care locator procură chiriaşului (lui conductor) folosinţa lucrului3.
EM
Dacă lucrul nu ajunge în stăpânirea efectivă a lui conductor, chiar şi fără voia
lui locator, acesta din urmă nu mai are dreptul la preţ; rezultă, aşadar, că în materia
locaţiunii riscurile sunt pentru locator4. Astfel, dacă arendaşul nu poate exploata
pământul din cauza unor inundaţii sau chiriaşul nu poate folosi locuinţa din cauza
AD
unui incendiu, proprietarul nu are dreptul de a intenta actio locati împotriva lui
conductor, în scopul obţinerii preţului. La expirarea contractului de locaţiune, con
ductor trebuie să restituie lucrul pe care l-a stăpânit în calitate de chiriaş5.
AC
Conductor răspunde pentru pieirea lucrului ca şi pentru deteriorările produse

din vina sa; având obligaţia de a se comporta faţă de lucrul închiriat ca un bun pa
ter familias, el va răspunde pentru culpa levis in abstracta.
Z
STINGEREA LOCAŢIUNII UNUI LUCRU

U
352. In legătură cu stingerea locaţiunii, trebuie să distingem între două situaţii6:

când părţile au prevăzut un termen7 pentru desfiinţarea contractului şi când nu au pre
văzut un asemenea termen. In ipoteza decesului uneia din părţi, contractul nu se
stinge, moştenitorii preluând drepturile şi obligaţiile celor care au încheiat contractul.
Prin urmare, la moartea chiriaşului locaţiunea nu se stinge, urmaşii acestuia având
dreptul de a folosi locuinţa până la termenul fixat (dacă s-a fixat un asemenea
termen).
'0.19.2.25.1
2 C. LONGO, Studi in onore di Vicenzo Arangio Ruiz, II, 1953, p.379; J-F. Bregi, op. cit., p. 198.
3D. 19. 2.19.6.
4 C. Alzon, Rassegna di diritto romano, Napoli, 1968, p. 311.
5 Numai în cazul lucrătorului s-a admis în final o excepţie - D. 19.2.38, pr.
6 Gaius, 3.143; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 421-422.
7 D. 19.2.32. cu privire la locaţiunea care depăşeşte cinci ani (locare in plures annos).
303
353. Dacă părţile prevedeau un termen, contractul se stingea, de regulă la ter
menul stabilit1. Dacă locaţiunea avea ca obiect un teren arabil, contractul se încheia
pe termen de cinci ani, după modelul dreptului public. Se ştie că în domeniul
dreptului public, cenzorii puteau atribui anumite suprafeţe de pământ persoanelor
particulare, dar numai cu ocazia efectuării recensământului, operaţie care avea loc
din cinci in cinci ani12.
După expirarea celor cinci ani, contractul putea fi prelungit pe termen de un
an, dacă nici una din părţi nu îşi manifesta dorinţa de a renunţa la act. Sistemul de
prelungire a contractului este desemnat prin termenul de tacita reconductio3, sistem

adoptat tot după modelul dreptului public, unde uneori contractul de locaţiune se
prelungea, datorită faptului că operaţiunea recensământului era amânată cu un an.
Totuşi, contractul putea fi desfăcut şi înainte de ajungerea la termen, dacă păr
ţile erau de acord. Acordul părţilor în vederea desfacerii contractului se numea
mutuus disensus, întrucât avea darul de a distruge consimţământul pe care se înte
meia contractul (consensus), aplicaţie a principiului simetriei, propriu atât contrac
IC
telor solemne cât şi celor nesolemne.
în anumite situaţii, locaţiunea putea fi desfăcută chiar şi prin voinţa unei sin
EM
gure părţi4. Aşa este cazul neîndeplinirii obligaţiunii de către o parte. De exemplu,
dacă chiriaşul nu plăteşte preţul un anumit timp, proprietarul casei poate obţine
rezilierea contractului5. în epoca lui Justinian, termenul a fost fixat la doi ani.
Locaţiunea mai putea fi reziliată şi în virtutea regulii după care proprietarul
AD
poate să-l evacueze pe chiriaş, dacă dovedeşte că are nevoie de locuinţă. Putem
constata şi cu această ocazie cât de nesigură era situaţia chiriaşului, simplu detentor
al lucrului, în raport cu proprietarul, care putea să obţină când dorea desfiinţarea
AC
contractului67.
în dreptul clasic, ca o măsură în favoarea celor umili, s-a admis, prin derogare
de la un principiu fundamental în materie, că locaţiunea poate fi desfiinţată de ori
care parte, în limitele primului an de la începerea executării sale. Dreptul de a
Z
obţine rezilierea contractului prin simpla manifestare de voinţă, încalcă principiul

U
simetriei în materia contractelor, dar constituie un sprijin eficient pentru cei săraci
(humiliores), care adeseori se vedeau nevoiţi să încheie contracte înrobitoare cu cei
puternici (potentiores)1.
354. Dacă locaţiunea se încheia fără termen, părţile puteau renunţa la ea
oricând credeau de cuviinţă. Această formă a locaţiunii era nedreaptă, căci îl lăsa
1 D.19.2.32.
2 P. De FRANCISCO, Studi in onore di Vicenzo Arangio Ruiz, I, 1953, p. 25.
3 Garanţiile date pentru plata datoriei se stingeau odată cu expirarea termenului contractului (la
arendare).
4 C.4.65.3.
5 D. 19.2.35. pr.
6 v. J.A.C. Thomas, Revue d ’histoire du droit, Bruxelles, 1973, p. 35-44.
7 J. Gaudemet, Institutions de l ’antiquite, Paris, 1967, p. 540.
304
pe conductor (chiriaşul, arendaşul) la discreţia lui locator, care putea să-l evacueze
din locuinţă sau să-l alunge de pe teren după bunul său plac. De altfel, locaţiunea
fără termen era mai era întâlnită în practică.
LOCATIO OPERARUM
355. Sfera de aplicare. Prin intermediul lui locatio operarum se realiza opera
ţiunea juridică a închirierii serviciilor unui om liber1. închirierea serviciilor oame
nilor liberi a cunoscut o anumită dezvoltare la romani, în ciuda faptului că munca
aservită, precum şi alte forme indirecte de exploatare a muncii altora i-au limitat în

bună măsură sfera de aplicare12.
într-adevăr, spre sfârşitul republicii, când viaţa economică s-a dezvoltat şi s-a
diversificat extrem de rapid, forţa de muncă necesară în cele mai variate domenii
era asigurată de milioanele de sclavi, care munceau în mine, cariere de piatră, con
strucţii arhitectonice etc. Desigur că nu oricine dispunea de sclavi calificaţi să
muncească în toate domeniile de activitate, dar această dificultate putea fi înlăturată
IC
prin închirierea serviciilor sclavului altuia; această operaţiune juridică, însă, nu
făcea obiectul unei locaţiuni de servicii ci a unei locaţiuni a lucrului, căci sclavul
EM
era asimilat lucrurilor3.
Pe de altă parte, serviciile prestate de anumite categorii de persoane, cu o
anumită calificare şi de o anumită condiţie socială nu făceau obiectul unei locaţiuni
de servicii, căci la romani, ca şi la alte popoare din antichitate, munca intelectuală era
AD
considerată a fi superioară celei fizice şi, drept urmare, nu putea fi valorificată prin
forme juridice proprii muncii fizice4. Aşa se face că serviciile avocaţilor, medicilor
sau profesorilor nu făceau obiectul locaţiunii de servicii, ci al contractului de
AC
mandat5. Cu toate acestea, faţă de complexitatea şi amploarea activităţilor economice

practicate de către romani la începutul imperiului, serviciilor oamenilor liberi în sfera
producţiei materiale se bucurau de o anumită importanţă, dovadă apariţia locaţiunii
Z
de servicii în forma consensuală. Existenţa acestei forme juridice ne arată, odată mai
mult, că, nici un moment în istoria Romei munca liberă nu a fost cu totul înlăturată
U
din viaţa economică6.

356. Elemente. Ca şi la locatio rei, locatio operarum presupune întrunirea a
trei elemente: consimţământul, obiectul şi preţul.
Cu privire la consimţământ este de remarcat faptul că el are un caracter formal,
dată fiind prăpastia dintre situaţia economică a lui locator — simplu muncitor — şi
a lui conductor, de obicei patron al unor mari exploatări7.
1 Mercenarius cădea sub puterea patronului, Paul, Sent., 2. 18.1; R. Robaye, op. cit., p. 271.
2 Patronul exercita ius imperandi asupra lucrătorului, D. 47.2.90.
3 J. M acqueron, op. cit., p. 600-616.
4D. 17.1.7 (aşa-numitul mandat plătit).
5C. 4.35.1.
6 Tripticele din Transilvania ne înfăţişează situaţia din Dacia secolului II d Hr
7 C icero, De off, 2.6.21.
305
Obiectul acestui tip de locaţiuni constă în serviciile pe care omul liber se
obligă a le presta, cu precizarea că numai munca fizică poate fi angajată în această
form ă1. Serviciile sclavului fac obiectul locaţiunii unui lucru.
Preţul locaţiunii nu trebuie să fie iustum, spre deosebire de preţul vânzării, fapt
explicabil prin aceea că vârfurile clasei dominante aveau interesul să angajeze ser
viciile oamenilor liberi la preţuri situate mult sub valoarea muncii prestate.
357. Efecte. Lucrătorul (locator operarum) are obligaţia de a presta serviciile
promise pe toată durata contractului. în materia locaţiunii riscurile fiind pentru lo

cator, în cazul intervenţiei unor împrejurări fortuite, de natură să facă imposibilă
prestarea serviciilor promise, lucrătorul nu mai are dreptul la preţ; cu timpul, însă,
această regulă a suferit unele modificări, cel puţin în cazul locaţiunii de servicii*2.
La rândul său, patronul (conductor) are obligaţia de a plăti preţul (merces).
Am văzut că obligaţia de a plăti preţul trebuie executată numai în măsura în care
lucrătorul prestează în mod efectiv3 serviciile sale, fără să se ţină cont de interven
IC
ţia forţei majore. Aşadar, în cazul inundării minei, deşi lucrătorul nu-şi poate înde
plini obligaţia datorită forţei majore, patronul nu trebuie să plătească preţul.
EM
Această reglementare inechitabilă a fost cu timpul modificată, aşa încât, dacă
intervenea forţa majoră, lucrătorul avea totuşi dreptul la preţ pentru zilele în care
fără vina sa nu-şi putuse îndeplini obligaţia4.
AD
Pe de altă parte, constatăm că unele documente ne înfăţişează o practică juri

dică total diferită, de natură să anuleze reforma introdusă în materia riscurilor loca
ţiunii. Astfel, în tripticul din Transilvania referitor la locatio operarum, din care ne-
AC
a parvenit o singură tăbliţă, este cuprinsă o convenţie prin care se prevede că plata
muncitorului va fi redusă proporţional cu timpul cât aceasta n-a putut lucra, în ca
zul eventualei inundări a minei5. Aşadar, documentul din Transilvania ne arată că,
în realitate, datorită poziţiei economice a lucrătorului, aceasta suportă şi pe mai de
Z
parte consecinţele forţei majore, chiar dacă de data aceasta, nu în virtutea princi
U
piului, ci în baza unei convenţii pe care se vede nevoit s-o încheie.
LOCATIO OPERIS FACIENDI

358. Aplicaţiuni. Locatio operis faciendi, forma prin care o persoană se obligă să
execute o lucrare determinată în interesul altei persoane, în schimbul unui preţ, a apămt
prin secolul al Il-lea î.Hr., în condiţiile crizei de locuinţe care s-a declanşat la Roma6.
D.43.24.5.11.
2 D.19.2.38. pr.
4 Se pare că părţile puteau încheia o convenţie prin care regula era înlăturată.
5 P. F. G irard, Textes de droit romain, Paris, 1937, p. 860. Quodsi fluor impedierit, pro rata
conputare debebit.
6 L. A mirante, Rassegna di diritto romano, Napoli, 1967, p. 49.
306
într-adevăr, către sfârşitul republicii, dezvoltarea economiei de schimb a de
terminat o considerabilă sporire a populaţiei Romei, astfel încât proprietarii de
terenuri, în dorinţa de a specula situaţia existentă, se înţelegeau cu anumiţi între
prinzători pentru a le construi locuinţe pe acele terenuri; locuinţele astfel construite
erau apoi închiriate1. Cu timpul, locatio operis faciendi a cunoscut şi alte aplicaţi-
uni, cum este cazul transporturilor pe mare.
359. Elemente. Proprietarul terenului, numit şi clientul unui întreprinzător, are
iniţiativa contractului, şi, prin urmare, calitatea de locator, iar întreprinzătorul, cel
ce se obligă să construiască sau să execute altă lucrare, are calitatea de conductor.

în cazul acestui tip de locaţiune, consimţământul nu prezintă aspecte speciale.
Obiectul, aşa cum arătam, poate consta în construirea unei case, în executarea
unui transport maritim sau chiar în recondiţionarea unor veşminte.
Cu privire la preţ, este de reţinut faptul că, spre deosebire de locatio rei şi locatio
operarum, el urmează a fi plătit chiar de către cel ce are iniţiativa contractului.
360. Efecte. Locator are obligaţia de a plăti preţul pentru lucrarea efectuată,
IC
obligaţie sancţionată prin actio conducti. La rândul său, conductor trebuie să exe
cute lucrarea promisă, conform înţelegerii cu locator şi este ţinut prin actio locati1
EM 2.
O regulă specială cunoscută sub numele de „legea insulei Rhodos" (lex Rhodia
de jactu) se aplică în cazul transportului maritim3. Potrivit acestei reguli, în cazul
unei furtuni, dacă o parte din marfa este sacrificată pentru a fi salvată cealaltă parte,
paguba trebuie suportată proporţional de către toţi proprietarii mărfurilor şi nu nu
AD
mai de cei a căror marfa a fost aruncată peste bord4. Pentru aplicarea acestei reguli
a fost creat un mecanism procedural special5: căpitanul avea actio conducti contra
proprietarilor a căror marfa a fost salvată, iar proprietarii mărfii sacrificate aveau
AC
actio locati împotriva căpitanului pentru a obţine despăgubirile corespunzătoare.
§ 4. SOCIETATEA
361. Origine. Societatea este contractul consensual prin care două sau mai
Z
multe persoane pun în comun activitatea lor sau anumite bunuri, cu scopul de a
U
realiza un câştig6.
Contractul de societate a fost precedat de o formă a indiviziunii, numită anti-
1Dacă lucrarea este executată cu materialul întreprinzătorului, nu avem locaţiune, ci vânzare: D.

18.1.20.
2 Riscurile erau suportate de către conductor până la recepţionarea lucrării.
3 E. C hevreau, Revue d ’histoire du droit, tome LXXIII, 1-2, 2005, p. 67 şi urm.; J. L. Z amora
M anzano, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome XLVIII, 2001, p. 380; J.
G audemet, E. C hevreau, op. cit., p. 272; D. Gaurrier, op. cit., p. 97-116; M. J. G. Garrjdo, op.
cit., p. 423-425; J. DAUVILIER, Melanges Jacques Maury, 1957, p. 97.
4D. 14.2.1.
5 D. 14.2.2. pr.
6 v. A ragio Ruiz, La societă in diritto romano, Napoli, 1950; F. B ona, Studi sulta societă,
consensuale in diritto romano, Milano, 1973; R. Robaye, op. cit., p. 279; J-F. Bregi, op. cit., p. 173.
307
quum consortium'. Potrivit lui Gaius12, antiquum consortium este o formă de
societate în care societarii au dreptul să dispună atât de partea ce le revine, cât şi de
întregul patrimoniu. In realitate, antiquum consortium era o stare de codevălmăşie
între membrii aceleiaşi familii, apărută în legătură cu exploatarea pământului sau a
unor bunuri mobile3. Mai târziu, când a apărut contractul consensual de societate,
întemeiat pe voinţa părţilor şi nu pe un fapt accidental (moştenirea), s-au păstrat
totuşi unele caractere ale lui antiquum consortium. Astfel, în cazul societăţii tuturor
bunurilor prezente şi viitoare (societas omnium bonorum), moştenitorii rămân în
indiviziune, pentru a asigura şi pe mai departe unitatea economică a patrimoniului

moştenit4. Tot aşa se explică şi faptul că relaţiile dintre asociaţi trebuiau să fie înte
meiate pe bona fides, iar încălcarea bunei-credinţe atrăgea după sine infamia.
Contractul de societate figurează în fruntea listei privitoare la indicia bonae
fidei pe care ne-a transmis-o Cicero. Prin urmare, ca şi vânzarea sau locaţiunea ,
societatea este un contract de bună-credinţă, sinalagmatic şi consensual. Societatea
se distinge totuşi faţă de vânzare şi locaţiune, prin aceea că având un caracter foarte
IC
pronunţat personal5, se încheie intuitu personae şi atrage infamia pentru societarul
care a fost condamnat ca urmare a intentării acţiunii pro socio6.
EM
362. Felurile societăţii. Cea mai veche formă a contractului consensual de so
cietate este societas alicuius negotiationis (societatea ce are ca obiect un singur fel
de afaceri). Se pare că prima aplicaţiune a acestui tip de societate a constituit-o so
AD
cietas publicanorum (societatea de publicam), care îşi asuma sarcina strângerii im
pozitelor statului7. La romani, ca de altfel şi în societatea medievală până la un
punct, nu exista un aparat specializat în a percepe impozitul, astfel încât statul
AC
arenda (în cazul romanilor) strângerea impozitelor unor asociaţii de particulari.

Asemenea asociaţii, care în mod excepţional se bucurau şi de personalitate juridică,
erau formate din cavaleri şi purtau numele de societas publicanorum. Dacă la
origine asemenea îndeletnicire era extrem de profitabilă, întrucât publicanii încasau
Z
sume considerabil mai mari decât cele fixate de stat, cu timpul, în epoca descom
punerii imperiului, ea începe să fie ocolită cu multă grijă. Intr-adevăr, dacă publi
U
canii nu puteau remite statului sumele stabilite cu ocazia arendării impozitelor,

răspundeau cu bunurile proprii, situaţii ce se iveau nu arareori, în condiţiile
decăderii economiei şi ale crizei financiare.
O altă aplicaţiune a societăţii ce avea ca obiect un singur fel de afaceri o con
stituie înţelegerea intervenită între proprietarul unui sclav şi un actor, în baza căreia
actorul se obliga să-l înveţe pe sclav actoria pentru ca apoi să-l exploateze împreună.
1A. E. G iffard, Revue historique de droitfranţais et etranger, Paris, 1935, p. 191.

2 Gaius, 3,154.
3 XII. T., 5. 10.
4 Ea s-a numit şi consortium.
5 Gaius, 3. 149; G. Guarino, Rassegna di diritto romano, Napoli, 18,1972, p. 72.
6 D. 17.2.63. pr.
7 S. Solazzi, Bulletino dell’lstituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 21, 1955.
308
Societas omnium bonorum (societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare)
prezintă unele puncte comune cu antiquum consortium, particularizându-se faţă de
această formă de indiviziune mai mult prin elementul intenţional decât prin efectele
sale1.
O aplicaţiune a societăţii tuturor bunurilor prezente şi viitoare o constituie
înţelegerea intervenită între dezrobiţii aceluiaşi patron, cu privire la punerea în
comun a bunurilor lor.
Societas unius rei (a unui singur lucru) se realizează prin punerea în comun a
unui singur bun (un sclav)12.
Societas quaestus (cu privire la venituri) se încheie de obicei între acei ne

gustori care se înţeleg să pună în comun toate câştigurile realizate de pe urma unor
acte cu titlu oneros. Aşadar, bunurile dobândite cu titlu gratuit (donaţiile) nu
urmează a fi puse în comun.
363. Elementele societăţii. Pentru formarea contractului de societate este nece
sar să se întrunească anumite elemente; ele ne dau posibilitatea de a distinge între o
IC
înţelegere intervenită în scopul realizării unui câştig şi o simplă stare de indiviziune.
Fiecare asociat trebuie să aibă un aport, al cărui obiect poate fi extrem de variat:
EM
transmiterea proprietăţii asupra unui lucru, munca asociatului, prestarea de servicii3456.
Societatea mai reclamă şi existenţa unui interes comun. Aşa se face că fiecare
societar trebuie să participe la beneficiile (precum şi la pagubele) produse de asoci
aţie conform înţelegerii (comunicatio lucri et dam nif.
AD
Dacă nu s-a stabilit nici o înţelegere cu privire la repartizarea câştigului, părţile

vor profita în mod egal de beneficiul realizat. în lipsa interesului comun, societatea
este nulă (societatea leonină - societas leoninaf.
AC
Intenţia de a forma o societate (affectus societatis) ne ajută să delimităm actul

consensual prin care se realizează o asociere de acea stare de indiviziune numită
antiquum consortium^.
în fine, societatea presupune un scop licit. Drept urmare, înţelegerea cu privire
Z
la comiterea unor delicte nu generează efecte juridice.

364. Efectele societăţii. Ca orice contract sinalagmatic perfect, societatea
U
generează obligaţiuni pentru toţi participanţii la contract7. Spre deosebire de vân

zare sau de locaţiune, contractul de societate dă naştere unor obligaţiuni identice
1 J. H. Lera , El contrato de sociedad. La casuistica jurisprudencial clasica, Dykinson, Madrid,

1992, p. 129-142; R. M onier, Revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1938, p. 304.
2 D. 17.2.58. pr. cu privire la riscuri.
3 G aius, 3, 149.
4 G aius, 3, 150.
5 D. 17.2.29.2; v. J. M. B. N ougues, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie,
tome LV, 2008, p. 83 şi urm.; A. Guarino, La societa in diritto romano, Jovene Editore, Napoli,
1988, p. 175.
6 P. O urliac, J. de M alafosse, Droit romain et ancien droit des obligations Paris 1957
p. 824.
7 Arias R amos, op. cit., II, p. 652.
309
pentru toţi societarii, întrucât interesele acestora sunt la rândul lor identice. Drept
urmare, obligaţiile părţilor sunt sancţionate printr-o singură acţiune (actio pro
socio), acordată oricărui asociat1.
Actio pro socio prezintă caracteristicile esenţiale ale acţiunilor care sancţio
nează contractele consensuale, în sensul că în formula sa figurează o intentio
incertă şi de bună-credinţă: condemnatio are de asemenea o redactare incertă. Pe de
altă parte, actio pro socio prezintă şi unele particularităţi, decurgând din faptul că
judecătorul, potrivit cu indicaţiile date în condemnatio, va condamna pe pârât în
limitele mijloacelor de care acesta dispune (in id quod facere potest). O altă par
ticularitate a acţiunii dată societarilor, constă în faptul că cel condamnat în baza ei

devine infam. Acest caracter se explica prin faptul că, societatea îşi are originea în
vechea indiviziune familială*2.
Actio pro socio sancţioneaxă mai întâi obligaţia părţilor de a avea un aport.
întrucât în dreptul roman contractele sunt numai generatoare de obligaţii, după
încheierea convenţiei părţile trebuie să recurgă la acte distincte, prin care să execute
obligaţiile pe care şi le-au asumat. în cazul societăţii, după formarea contractului,
IC
părţile îşi execută obligaţiile recurgând la acte ca mancipatio (dacă este vorba de
transmiterea proprietăţii) sau ca traditio (dacă este vorba despre transmiterea
detenţiunii). EM
Societarii mai au obligaţia de a se îngriji de afacerile asociaţiei ca de afacerile
proprii3. în caz contrar, ei vor răspunde pentru culpa levis in concreto.
De regulă, fiecare asociat are dreptul de administrare, deşi uneori, mai ales
AD
atunci când numărul societarilor este mare, modul de administrare urmează a fi

hotărât prin convenţia părţilor.
în fine, asociaţii au obligaţia de a suporta paguba produsă de societate, fie
AC
proporţional cu contribuţia, fie în mod egal; fireşte, toţi membrii asociaţiei au

dreptul să participe la câştigul realizat.
La romani, societatea era lipsită de personalitate juridică, ceea ce înseamnă că
efectele ei se limitau la a da naştere unor obligaţii între părţi.
Terţii nu vedeau în asociaţie un subiect de drept distinct. Terţii deveneau
Z
creditori sau debitori faţă de societari în baza actului distinct încheiat cu fiecare so
U
cietar în parte, iar nu în baza contractului de societate, care, aşa cum spuneam,
produce efecte numai între părţi. Societatea de publicani, bucurându-se de perso
nalitate juridică, face excepţie de la regulă şi dispune de un patrimoniu distinct de
cel al societarilor.
365. Stingerea societăţii4. Fiind încheiat intuitu personae, contractul de so
cietate se stinge ori de câte ori intervine o modificare a numărului ori statutului
societarilor5.
' D. 17.2.63 pr.

2 V. A rangio Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 350 (ius fraternitatis).
3D. 17.2.52.2.
4 A. Gaurino, Rassegna di diritto romano, Napoli, 1968, p. 139.
5D. 17.2.4.1.
310
Aşadar, contractul se poate stinge prin manifestarea de voinţă a tuturor socie
tarilor, ca şi prin voinţa unei singure părţi (aplicaţiune a principiului simetriei în
materia contractelor).
în cazul morţii unui asociat societatea se stinge, dar societarii rămaşi în viaţă
pot asigura continuitatea societăţii, cu condiţia să încheie o nouă convenţie1. To
tuşi, nu era admisă o înţelegere în acest scop între asociaţii supravieţuitori şi
moştenitorii defunctului. Potrivit lui Gaius, capitis deminutio este o aplicaţiune a
stingerii societăţii prin moartea unei părţi12.
Societatea se mai stinge şi prin ajungerea la termen sau prin atingerea scopului
pentru care a fost creată.

în sfârşit, contractul se stinge prin pieirea activului asociaţiei (din lipsă de
obiect).
§ 5. MANDATUL
Mandatul este convenţia prin care o persoană, numită mandatar se obligă să
presteze un serviciu gratuit în folosul altei persoane, numită mandant3.
IC
366. Origine. Mandatul a îmbrăcat forma unei convenţii abia către sfârşitul re
publicii, în condiţiile dezvoltării economiei şi diversificării relaţiilor de schimb, când
EM
aceeaşi persoană trebuie să-şi apere interesele, în acelaşi timp, în diferite locuri4.
Lipsind vreme îndelungată de la domiciliu, romanii recurgeau la serviciile altora în
scopul administrării unor bunuri sau valorificării unor drepturi. Fireşte, cei absenţi nu
AD
puteau utiliza serviciile sclavilor, întrucât aceştia, chiar dacă dispuneau de calităţile
intelectuale necesare, nu aveau capacitatea de a sta în justiţie, încât sarcina admi
nistrării unor bunuri era încredinţată oamenilor liberi (chiar dezrobiţilor).
Este neîndoielnic faptul că şi înainte de epoca „revoluţiei economice”, deşi
AC
numai accidental, romanii recurgeau la serviciile altora în scopul administrării unor

bunuri sau valorificării unor drepturi, dar nu sub forma contractului consensual, ci
prin intermediul unor acte dominate de formalism. în mod obişnuit, cel ce dorea să-
şi valorifice o creanţă prin intermediul altuia, recurgea la adstipulatio. Adstipulator
Z
(creditorul accesor) era un creditor veritabil numai în raport cu debitorul, căci era
U
obligat să remită creditorului principal (mandantul) creanţa valorificată pe seama

debitorului. Ne amintim că adstipulatio îmbrăca forma unei stipulaţiuni încheiate
între creditorul accesor (adstipulator) şi debitor5. Menţionăm în acest sens dis
poziţiile legii Aquilia (secolul al VI-lea al Romei) care sancţionează pe tărâm
delictual iertarea de datorie a debitorului de către creditorul accesor (adstipulator).
Rezultă din aceasta că la data adoptării legii Aquila, adstipulator îndeplinea rolul
unui mandatar.
1Inst., 3.25.5.
2 G aius, 3.153; J. M iquel, op. cit., p. 331.
3 v. A rangio RUIZ, II mandato in diritto romano, Napoli, 1949; P. A. Angelini, II procurator,
Milano, 1972; E. Albertario, Studi nelle scienze giuridiche e sociali dell’Istituto di Pavia, 6, 1921;
J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 273; R. R obaye, op. cit., p. 284.
5 Gaius, 3.110.
311
367. Elementele mandatului. Pentru formarea contractului de mandat este ne
cesar să existe un obiect, constând într-un fapt material sau într-un act juridic, pe
care mandatarul se obligă a-1 înfăptui1. Se poate vedea că în dreptul roman, spre
deosebire de dreptul modem, unde mandatul are ca obiect în exclusivitate un act
juridic, se putea da mandat şi pentru săvârşirea unui fapt material (o lucrare deter
minată). Explicaţia acestei deosebiri stă în faptul că dreptul modem include execu
tarea unei lucrări determinate în sfera contractului de locaţiune, pe când la romani,
în funcţie de situaţia socială a celui ce se obligă, executarea unei asemenea lucrări
făcea fie obiectul locaţiunii, fie obiectul mandatului123.
Actul material sau juridic la care se obligă mandatarul trebuie să fie licit şi

moral.
Un alt element al mandatului este gratuitatea1. Acest caracter al contractului
de mandat a fost pus pe seama caractemlui special al relaţiilor existente între man-
dant şi mandatar, întemeiate pe încredere reciprocă. în realitate, la origine, cei ce
îndeplineau anumite însărcinări în interesul altora erau sclavii sau dezrobiţii, care
nu puteau pretinde o remuneraţie pentru serviciile făcute în folosul stăpânului sau
IC
patronului.
Gratuitatea este elementul în virtutea căruia contractul de mandat capătă o
EM
fizionomie distinctă de cea a locaţiunii de servicii4. Din caracteml gratuit al manda
tului decurge posibilitatea mandantului de a revoca oricând contractul; dimpotrivă,
locaţiunea de servicii nu se poate stinge, în principiu, prin voinţa unei singure părţi.
Dreptul clasic a permis totuşi unele abateri de la regula gratuităţii mandatului,
AD
admiţând pentru anumite cazuri ca activitatea mandatarului să fie remunerată. Aceste

abateri au pornit de la distincţia făcută de către romani între meserii şi profesii5. Cei ce
practicau munca fizică erau dispreţuiţi, fiind consideraţi inferiori celor ce desfăşurau
AC
munci intelectuale (profesii) cum este cazul profesorilor, filosofilor, medicilor sau
avocaţilor. Aceştia din urmă, dată fiind condiţia lor socială, nu-şi angajau serviciile prin
locaţiune, ci prin intermediul contractului de mandat; întrucât, însă, de cele mai multe
ori, aceste servicii erau remunerate, romanii au fost nevoiţi să admită, în mod
Z
excepţional, existenţa mandatului plătit6. Dimpotrivă, munca meseriaşilor făcea

U
obiectul contractului de mandat numai atunci când nu era plătită; în ipoteza în care
activitatea meseriaşilor era remunerată, făcea obiectul contractului de locaţiune7.
în fine, mandatul presupune săvârşirea faptului material sau actului juridic în
interesul mandantului8.

2 v. A. Bernard, La remuneration des professions liberates en droit romain classique, Paris,
1935.
3 D. 17.1.7; J. Gaudemet, Revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1963, p. 638; J-F.
B r e g i,op. cit., p. 166-167.
4 Gaius, 3.162.
5 D. 19.5.5.2.; D. 50.9.4.2. şi 9.2.7.8; J. G audemet, E. Chevreau, op. cit., p. 274.
6C. 4.35.1.
7 J. Macqueron, op. cit., p. 600.
8 v. A. BERNARD, La remuneration des professions liberates en droit classique, Paris, 1935.
312
Dacă faptul este săvârşit în interesul mandatarului nu se formează contractul
de mandat, ci o simplă convenţie fără consecinţe juridice. Cu toate acestea, în urma
unei îndelungate evoluţii, în scopul realizării transferului de creanţe, romanii au
admis, dar numai pentru acest caz, formarea unui mandat in interesul mandatarului
(mandatul in rem suam)1.
S-a admis existenţa mandatului şi atunci când activitatea mandatarului este în
interesul unui terţ, dar totodată şi în interesul mandantului. Aşa este cazul manda
tului pecuniae credendae prin care mandantul împuterniceşte pe mandatar să
remită bani cu titlu de împrumut unui terţ12. Terţul devine debitorul mandatarului,

iar mandantul răspunde alături de terţ în calitate de garant. Romanii au văzut totuşi
un mandat în asemenea convenţie întrucât mandantul este interesat ca terţul să pri
mească o sumă de bani de la mandatar. Pe această cale, mandantul îl putea îm
puternici pe mandatar să împrumute o sumă de bani unui arhitect, pentru ca acesta
din urmă să-i construiască o casă.
368. Efectele mandatului. Fiind un contract sinalagmatic imperfect, mandatul
IC
creează totdeauna obligaţii în sarcina mandatarului, iar uneori şi în sarcina m an
dantului3. EM
Obligaţiile mandatarului sunt sancţionate prin actio mandati directa dată m an
dantului.
întrucât romanii nu au admis, în principiu, reprezentaţiunea în materia con
tractelor, actele încheiate de mandatar produc efecte asupra sa şi nu asupra man
AD
dantului4. Datorită acestui fapt, după efectuarea operaţiunilor juridice cu care a fost
împuternicit, mandatarul va trebui să dea socoteală mandantului, transferând asu
pra acestuia din urmă drepturile si obligaţiile dobândite5. Prin urmare, dacă man
AC
datarul înstrăinează un lucru, el va deveni creditorul preţului şi nu mandantul

(efectele actului se produc între părţile contractante), tot aşa, dacă mandatarul ia cu
împrumut o sumă de bani din însărcinarea mandantului, el şi nu mandantul va de
veni debitor. Iată de ce, după îndeplinirea mandatului, mandatarul va trebui să
Z
transfere asupra mandantului drepturile pe care le-a dobândit, precum şi obligaţiile

U
pe care şi le-a asumat. Acest sistem prezintă serioase inconveniente, fie pentru
mandant, fie pentru mandatar (după cum este vorba de dobândirea unui drept sau
de asumarea unei obligaţiuni).
în dorinţa de a înlătura aceste inconveniente, măcar în parte, romanii au creat
sistemul reprezentaţiunii imperfecte. Ne amintim că în cazul asumării unei obligaţii
prin intermediul mandatarului, mandantul poate fi urmărit de către creditor prin
1 C. 8.41.3.
2 Gaius, 3.156.
3 A. E. G iffard, R. VlLLERS, op. cit., II p. 85.
4 în vremea lui Gaius funcţionează încă principiul potrivit căruia nu putem dobândi ceva prin
intermediul altei persoane: per extranem personam nobis adquiri non posse - Gaius, 2.95.
5 S-a admis totuşi că mandantul poate deveni proprietar prin dobândirea posesiunii de către
mandatar (uzucapiunea): C.7.32.1.
313
actio quasi institoria1. Aşadar, terţul are doi debitori: mandatarul, care poate fi
urmărit prin acţiunea născută din contractul încheiat, şi mandantul, care poate fi
urmărit prin actio quasi institoria. Evident, creditorul va trebui să opteze pentru
una din cele două acţiuni. în mod excepţional romanii au admis chiar şi reprezen-
taţiunea perfectă, dar, aşa cum spuneam la partea generală, ea funcţionează numai
în anumite cazuri12.
în dreptul modem, sistemul admis de către romani numai pentru anumite ca
zuri a fost generalizat, astfel încât mandatarul apare ca un reprezentant, iar efectele
actelor încheiate de el se produc direct asupra mandantului, care devine debitor sau

creditor, iar persoana mandatamlui dispare.
Mandataml este de asemenea obligat să execute mandatul cu bună-credinţă,
fiind răspunzător de pierderea lucrului. în dreptul clasic mandataml răspunde nu
mai pentru pieirea lucrului datorită dolului său, căci nu are vreun interes în
contract3. în vremea lui Justinian, răspunderea mandatamlui s-a extins şi la cazul
culpei (este ţinut pentru culpa levis in abstracto).
IC
Ca o curiozitate, mandatarul poate înstrăina un lucru al mandantului, deşi nu
are calitatea de proprietar, încălcând în felul acesta principiul nemo plus iuris ad
EM
alium transferre potest quam ipse haberet. Este adevărat, însă, că mandataml nu
poate înstrăina un bun al mandantului fără o împuternicire specială în acest sens.
Ca o consecinţă a caracterului sinalagmatic imperfect, mandatul poate genera
obligaţii şi pentm mandant. Astfel, dacă în executarea mandatului, mandataml face
AD
anumite cheltuieli pe cont propriu, are dreptul să pretindă despăgubiri. în scopul

acoperirii cheltuielilor făcute (sumptus), mandatamlui i se dă o actio mandati con
traria pe care o intentează împotriva mandantului4.
AC
369. Stingerea mandatului. în mod obişnuit, mandatul se stinge prin ajungerea

la termen. El se poate stinge şi prin voinţa ambelor părţi, ca o expresie a principiului
simetriei. Fiind încheiat intuitu personae şi întemeindu-se pe încrederea reciprocă a
Z
părţilor, mandatul se poate stinge şi prin voinţa unei părţi atunci când încrederea
dispare, fie prin revocarea actului de către mandant, fie prin renunţarea man
U
datamlui5. Menţionăm, însă, că mandataml nu poate renunţa la contract într-un

moment nepotrivit, căci ar produce pe această cale pagube pentm mandant.
Mandatul se poate stinge şi prin moartea uneia dintre părţi, întrucât aşa cum
spuneam, se întemeiază pe încrederea reciprocă a părţilor6.
1 D. 14.3.19 pr.
2v. S. SOLAZZI, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vittoria Scialoja", Milano, 22, 1910.
3 O dată cu extinderea aplicaţiunii mandatului plătit, concepţia s-a schimbat.
4 ARANGIO RUIZ, op. cit., p. 353; B. ALBANESE, Rivista intemazionale di diritto romano e
antico, Napoli, 1970, p. 1-50.
5 Gaius, 3.159; D. 17.1.22.11.
6 v. P. B onfante, Mandatopost mortem, in Scritti giuridice varii, 3, p. 262.
314
C a p it o l u l VI
CONTRACTELE NENUMITE
§ 1. APARIŢIA CONTRACTELOR NENUMITE
Contractele nenumite se formează printr-o convenţie însoţită de executarea
obligaţiei de către una dintre părţi. Aşadar, pentru una dintre părţi, naşterea con
tractului nenumit echivalează cu executarea sa1.

370. Origine. Potrivit sistemului închis al dreptului roman, contractele se pot
forma verbis, litteris, re sau consensu. Convenţiile ce nu puteau fi încadrate în una
dintre cele patru categorii nu se bucurau de sancţiune pe tărâm contractual12. Aici
trebuie să avem în vedere că deşi spre sfârşitul epocii vechi romanii au văzut în
simpla convenţie un izvor de obligaţii, ei nu au ajuns niciodată până la conceptul
tipului general de contract3. Aşadar, convenţia părţilor genera drepturi şi obligaţii,
IC
numai dacă prin fizionomia şi funcţionalitatea sa întrunea trăsăturile uneia sau al
teia dintre categoriile de contracte cunoscute.
EM
Datorită acestui fapt, convenţiile însoţite de executarea prestaţiunii de către o
parte, după ce au primit sancţiunea juridică, au fost desemnate prin termenii de
nova negotia sau contractus incerţi4; într-adevăr, ele erau contracte noi, căci nu
AD
puteau fi încadrate în vreuna din categoriile de contracte consacrate.

In epoca veche nu putea fi vorba despre sancţionarea acestui tip de convenţii,
întrucât simpla înţelegere a părţilor nu se bucura de ocrotire juridică pe plan con
tractual5. Cu toate acestea, dacă una dintre părţi îşi executase promisiunea, deşi nu
AC
putea fi obligată, se produceau anumite consecinţe, dar nu pe tărâm obligaţional, ci

pe cel al îmbogăţirii fără just temei67.Prin urmare, partea care îşi executase promisi
unea nu dispunea de vreun mijloc juridic pentru a obliga cealaltă parte la executarea
promisiunii sale; totuşi, ea putea să ceară restituirea lucrului pe motiv că dobânditorul
Z
realizase o îmbogăţire fără cauză, printr-o acţiune numită condictio1 (condictio causa
U
data, causa non secuta ). întrucât condictio era dată pe tărâm extracontractual, cel ce
primise lucrul trebuie să-l restituie chiar dacă fără vină nu-şi executase promisiunea8.
Pe de altă parte, dacă lucrul transmis în executarea promisiunii pierise, condictio nu
mai putea fi intentată, căci lipsea elementul îmbogăţirii.
în epoca clasică, pentru cazurile la care condictio nu era aplicabilă, pretorul a
creat o acţiune infactum, dată pe teren penal. Intervenţia pretorului marchează un pas
1v. P. d e Francisci, Storia e dottrina dei connsiddeti contratti innominati, I, Pavia, 1913.
2 E. B etti, Bulletino dell’Istituto di dirito romano ,, Vittoria Scialoja", Milano, nr. 28.
3 Datorită acestui fapt, jurisconsulţii întâmpină uneori dificultăţi în calificarea unor operaţiuni
juridice: D. 19.5.11.
4 D. 12.1.9. pr.
6 D. 25.2.25.
7 G aius, 3.91.
8 D. 50.17.20.6; P. Huvelin , op. cit., II, p. 199.
315
sancţiona cazurile la care condictio ob rem daţi nu era aplicabilă. Astfel este cazul
celui care transmite unei persoane o sumă de bani pentru ca aceasta să efectueze o
călătorie1. Până la investirea banilor în vederea efectuării acelei călătorii, partea care
dăduse banii putea cere restituirea lor, intentând în acest scop conditio propter
poenitentiam. Tot aşa, cel ce transmitea proprietatea asupra unui sclav, pentru a fi
dezrobit, putea cere restituirea lui înainte de actul dezrobirii12.
Condictio propter poenitentiam a fost introdusă prin intermediul unor inter-
polaţiuni.
§ 3. CATEGORII DE CONTRACTE NENUMITE

374. Tipuri de contracte nenumite în vremea lui Justinian. Contractele
nenumite se individualizează şi prin aceea că, în principiu, nu sunt desemnate prin
termeni proprii fiecărui contract în parte, ci prin numele categoriei din care fac
parte. Reticenţa romanilor de a da un nume special fiecărui contract nenumit, se
explică şi prin aceea că multă vreme au ezitat să dea o sancţiune juridică noilor
contracte; nu întâmplător, chiar şi după ce au recunoscut contractele nenumite, le-
IC
au desemnat prin termenul generic de nova negotia. De altfel, nici acţiunile prin
care sunt sancţionate aceste contracte, cu excepţia acţiunii estimatorii, nu au o de
numire specială, ci sunt indicate prin termeni comuni3.
EM
In epoca lui Justinian, s-au format patru tipuri de contracte nenumite, clasificate
în funcţie de obiectul obligaţiunii: do ut des, do ut facias, facio ut des şi facio ut
facias4. Spunem că termenii utilizaţi pentru denumirea acestor categorii de contracte
AD
ne arată care este obiectul raportului juridic obligaţional: dare sau facere (avem în
vedere că praestare este cuprins în sfera noţiunii de facere). într-adevăr, în cazul
primei categorii de contracte nenumite (do ut des), o parte transmite proprietatea unui
lucru, pentru ca cealaltă parte să-i transmită proprietatea asupra altui lucru. Cea de-a
AC
doua categorie (do ut facias) se referă la transmiterea proprietăţii de către una dintre
părţi, pentru ca cealaltă parte să facă un anumit lucru. La contractele facio ut des, o
parte face un anumit lucru (dezrobeşte un sclav), pentru ca cealaltă să-i transmită
proprietatea asupra unui bun. în fine, contractele facio ut facias presupun facerea
Z
unui lucru de către una din părţi (dezrobirea sclavului Pamfil), pentru ca şi cealaltă
U
parte să facă un anumit lucm (dezrobirea lui Filip). Cele patru categorii de contracte
apar în Digeste, într-un text atribuit lui Paul, dar este neîndoielnic faptul că
legislatorii lui Justinian l-au interpolat.
375. Contracte nenumite care au totuşi un nume. Deşi regula este că, nova
negotia se desemnează prin numele categoriei din care fac parte, unele contracte
nenumite poartă un nume special5. în acelaşi timp, contractele nenumite care au un
1 D. 12.4.5. pr.
2 D. 12.4.5.1.
3 Unii autori consideră că nova negotia sunt în realitate contracte reale, dar romanii au ezitat să
le recunoască datorită spiritului lor conservator.
4 D. 19.5.5. Este vorba de un text interpolat.
5 Inst., 4.6.28.
318
nume, se încadrează într-una din categoriile enumerate mai sus, potrivit obiectului
obligaţiunii.
Permutatio. Permutatio rerum (schimbul) este convenţia prin care părţile promit
să transmită una către cealaltă proprietatea asupra unor lucruri, convenţie urmată de
executarea promisiunii de către una dintre părţi1. Primus promite lui Secundus că-i va
transmite proprietatea asupra unui inel, iar Secundus promite că-i transmită lui Primus
proprietatea asupra unei pietre preţioase; contractul se formează în momentul executării
promisiunii de către una dintre părţi12. Aşadar, obligaţia lui Primus de a transmite inelul
se va naşte numai după ce Secundus va fi transmis piatra preţioasă.
Permutatio face parte din categoria contractelor do ut des şi nu se confundă cu

alte operaţiuni juridice, deşi uneori romanii nu au făcut distincţie între vânzare şi
schimb. Pe de altă parte, într-un amplu fragment, desigur profund interpolat, Paul
ne înfăţişează deosebirile dintre vânzare şi schimb.
în privinţa modului de formare, schimbul se deosebeşte faţă de vânzare prin
faptul că presupune, pe lângă acordul de voinţă, transmiterea lucrului de către una
IC
dintre părţi.
Cele două contracte se deosebesc şi în privinţa obiectului, căci vânzarea pre
supune transmiterea posesiunii liniştite a lucrului3, pe când la permutatio, ambele
EM
părţi se obligă să transmită proprietatea. Mai mult chiar, schimbul poartă numai
asupra lucrurilor aflate în patrimoniul părţilor, pe când la vânzare se poate trans
mite şi lucrul altuia.
AD
Cât priveşte sancţiunea, ne amintim că vânzarea dă naştere unor acţiuni prin

care părţile pot cere executarea contractului, pe când schimbul a fost sancţionat
multă vreme prin condictio ob rem daţi, intentată de către cel ce şi-a îndeplinit
AC
promisiunea cu scopul de a repeta, şi nu cu scopul executării contractului4. Este

adevărat ca în dreptul lui Justinian, schimbul este sancţionat prin actio praescriptis
verbis, dată pe terenul bunei-credinţe5.
Precarium6. Precariul se formează prin remiterea lucrului de către una din
Z
părţi, remitere însoţită de o convenţie prin care cel ce primeşte lucrul în vederea
U
folosinţei, promite să-l restituie la cerere.

Şi în cazul precariului constatăm că părţile încheie o convenţie însoţită de re
miterea lucrului, dar spre deosebire de schimb, unde debitorul are obligaţia de a
transmite proprietatea asupra altui lucru, la precarium debitorul trebuie să restituie
la cerere chiar lucrul primit de la creditor7. Operaţiunea juridică proprie contractu
lui de precariu a căpătat o sancţiune corespunzătoare numai în epoca lui Justinian8.
1 Este un contract de tipul do ut des.

2 D.19.4.1.
3 Vacuuam possessionem tradere.
4 D. 19.1.1.4.
5 Inst., 4.6.28; C.4.64.4.
6 Paul, Sent., 5.6.10.
7 v. Al. MlNCULESCU, Precariul în dreptul roman, Bucureşti, 1935.
8 D.43.26.19.2.
319
sancţiona cazurile la care condictio ob rem daţi nu era aplicabilă. Astfel este cazul
celui care transmite unei persoane o sumă de bani pentru ca aceasta să efectueze o
călătorie1. Până la investirea banilor în vederea efectuării acelei călătorii, partea care
dăduse banii putea cere restituirea lor, intentând în acest scop conditio propter
poenitentiam. Tot aşa, cel ce transmitea proprietatea asupra unui sclav, pentru a fi
dezrobit, putea cere restituirea lui înainte de actul dezrobirii12.
Condictio propter poenitentiam a fost introdusă prin intermediul unor inter-
polaţiuni.
§ 3. CATEGORII DE CONTRACTE NENUMITE

374. Tipuri de contracte nenumite în vremea lui Justinian. Contractele
nenumite se individualizează şi prin aceea că, în principiu, nu sunt desemnate prin
termeni proprii fiecărui contract în parte, ci prin numele categoriei din care fac
parte. Reticenţa romanilor de a da un nume special fiecărui contract nenumit, se
explică şi prin aceea că multă vreme au ezitat să dea o sancţiune juridică noilor
contracte; nu întâmplător, chiar şi după ce au recunoscut contractele nenumite, le-
IC
au desemnat prin termenul generic de nova negotia. De altfel, nici acţiunile prin
care sunt sancţionate aceste contracte, cu excepţia acţiunii estimatorii, nu au o de
EM
numire specială, ci sunt indicate prin termeni comuni3.
In epoca lui Justinian, s-au format patru tipuri de contracte nenumite, clasificate
în funcţie de obiectul obligaţiunii: do ut des, do ut facias, fa d o ut des şi fa d o ut
AD
facias 4. Spunem că termenii utilizaţi pentru denumirea acestor categorii de contracte

ne arată care este obiectul raportului juridic obligaţional: dare sau facere (avem în
vedere că praestare este cuprins în sfera noţiunii de facere). Intr-adevăr, în cazul
primei categorii de contracte nenumite (do ut des), o parte transmite proprietatea unui
AC
lucru, pentru ca cealaltă parte să-i transmită proprietatea asupra altui lucru. Cea de-a
doua categorie (do ut facias) se referă la transmiterea proprietăţii de către una dintre
părţi, pentru ca cealaltă parte să facă un anumit lucru. La contractele fa d o ut des, o
parte face un anumit lucru (dezrobeşte un sclav), pentru ca cealaltă să-i transmită
Z
proprietatea asupra unui bun. în fine, contractele fa d o ut facias presupun facerea

U
unui lucru de către una din părţi (dezrobirea sclavului Pamfil), pentru ca şi cealaltă
parte să facă un anumit lucru (dezrobirea lui Filip). Cele patru categorii de contracte
apar în Digeste, într-un text atribuit lui Paul, dar este neîndoielnic faptul că
legislatorii lui Justinian l-au interpolat.
375. Contracte nenumite care au totuşi un nume. Deşi regula este că, nova
negotia se desemnează prin numele categoriei din care fac parte, unele contracte
nenumite poartă un nume special5. în acelaşi timp, contractele nenumite care au un
1D. 12.4.5. pr.

2D. 12.4.5.1.
3 Unii autori consideră că nova negotia sunt în realitate contracte reale, dar romanii au ezitat să
le recunoască datorită spiritului lor conservator.
4 D. 19.5.5. Este vorba de un text interpolat.
5 Inst., 4.6.28.
318
nume, se încadrează într-una din categoriile enumerate mai sus, potrivit obiectului
obligaţiunii.
Permutatio. Permutatio rerum (schimbul) este convenţia prin care părţile promit
să transmită una către cealaltă proprietatea asupra unor lucruri, convenţie urmată de
executarea promisiunii de către una dintre părţi1. Primus promite lui Secundus că-i va
transmite proprietatea asupra unui inel, iar Secundus promite că-i transmită lui Primus
proprietatea asupra unei pietre preţioase; contractul se formează în momentul executării
promisiunii de către una dintre părţi12. Aşadar, obligaţia lui Primus de a transmite inelul
se va naşte numai după ce Secundus va fi transmis piatra preţioasă.

Permutatio face parte din categoria contractelor do ut des şi nu se confundă cu
alte operaţiuni juridice, deşi uneori romanii nu au făcut distincţie între vânzare şi
schimb. Pe de altă parte, într-un amplu fragment, desigur profund interpolat, Paul
ne înfăţişează deosebirile dintre vânzare şi schimb.
în privinţa modului de formare, schimbul se deosebeşte faţă de vânzare prin
faptul că presupune, pe lângă acordul de voinţă, transmiterea lucrului de către una
IC
dintre părţi.
Cele două contracte se deosebesc şi în privinţa obiectului, căci vânzarea pre
supune transmiterea posesiunii liniştite a lucrului3, pe când la permutatio, ambele
EM
părţi se obligă să transmită proprietatea. Mai mult chiar, schimbul poartă numai
asupra lucrurilor aflate în patrimoniul părţilor, pe când la vânzare se poate trans
mite şi lucrul altuia.
AD
Cât priveşte sancţiunea, ne amintim că vânzarea dă naştere unor acţiuni prin

care părţile pot cere executarea contractului, pe când schimbul a fost sancţionat
multă vreme prin condictio ob rem daţi, intentată de către cel ce şi-a îndeplinit
AC
promisiunea cu scopul de a repeta, şi nu cu scopul executării contractului4. Este

adevărat ca în dreptul lui Justinian, schimbul este sancţionat prin actio praescriptis
verbis, dată pe terenul bunei-credinţe5.
Precariu m6. Precariul se formează prin remiterea lucrului de către una din
Z
părţi, remitere însoţită de o convenţie prin care cel ce primeşte lucrul în vederea
U
folosinţei, promite să-l restituie la cerere.

Şi în cazul precariului constatăm că părţile încheie o convenţie însoţită de re
miterea lucrului, dar spre deosebire de schimb, unde debitorul are obligaţia de a
transmite proprietatea asupra altui lucru, la precarium debitorul trebuie să restituie
la cerere chiar lucrul primit de la creditor7. Operaţiunea juridică proprie contractu
lui de precariu a căpătat o sancţiune corespunzătoare numai în epoca lui Justinian8.
1 Este un contract de tipul do ut des.

2 D.19.4.1.
3 Vacuuam possessionem tradere.
4 D. 19.1.1.4.
5 Inst, 4.6.28; C.4.64.4.
6 Paul, Sent., 5.6.10.
7 v. A l . M inculescu, Precariul în dreptul roman, Bucureşti, 1935.
8 D.43.26.19.2.
319
Până atunci, în dreptul vechi şi clasic, precariul a fost sancţionat pe tărâm extra-
contractual, prin intermediul interdictelor.
Ne amintim că în epoca veche, patronii făceau pentru clienţii lor anumite con
cesiuni de terenuri, concesiuni ce puteau fi revocate prin intermediul interdictului
de precarw . Raporturile dintre patroni şi clienţii lor cu privire la concesionarea
pământurilor statului, constituie, de altfel, terenul pe care s-a format noţiunea de
posesiune. Cu timpul, acest tip de raport juridic s-a generalizat, aplicându-se şi la
alte domenii ale relaţiilor sociale. Astfel, înainte de apariţia ipotecii, creditorul res
tituia debitorului lucrul pe care acesta îl dăduse în gaj.
Potrivit unor texte interpolate, precariul este sancţionat printr-o actio civilis,

numită în Digeste condictio incerţi. La rândul ei, condictio incerţi este asimilată cu
actio praescriptis verbis, ceea ce pare curios, deoarece condictio incerţi este o ac
ţiune în restituire şi nu în vederea executării obligaţiei corespunzătoare (cum este
cazul lui actio praescriptis verbis).
Deşi prezintă anumite asemănări cu contractul de comodat, avem în vedere că
presupune remiterea gratuită a unui lucru în scopul folosinţei, precariul are totuşi o
IC
identitate proprie. Astfel, comodatul are un termen, pe când precariul dă posibili
tatea creditorului să ceară oricând restituirea lucrului. La precariu, debitorul se bu
cură de protecţie posesorie (prin interdicte), întrucât primeşte lucrul cu titlu de
EM
posesiune, pe când la comodat, debitorul este un simplu detentor12. în fine, răspun
derea debitorului este mai puţin gravă la precariu, el fiind ţinut numai pentru culpa
lata, spre deosebire de comodatar, care răspunde pentru orice culpă.
AD
C a pit o l u l VII
AC
PACTE
376. întrucât în dreptul roman nu s-a ajuns niciodată până la conceptul formei
Z
generale de a contracta, pentru ca o convenţie să producă efecte juridice erau nece

U
sare anumite forme3. Chiar şi contractele consensuale, care se formează prin sim
plul acord de voinţă, au fost recunoscute ca atare în mod individual, prin procedee
tehnice speciale fiecărui contract, ca o abatere de la principiul formalismului4. De
fapt, principiul consensualităţii nu s-a generalizat la romani nici în epoca lui
Justinian, sfera lui de aplicare limitându-se la un număr determinat de contracte.
Convenţiile care nu erau sancţionate prin mijloace juridice specifice, nu produceau
efecte juridice5.
1 D.43.26.8. pr.
2 în cazul unui conflict cu o terţă persoană, comodatarul trebuie să se adreseze proprietarului,
pentru ca acesta să-i asigure protecţia.
3 D.2.14.3.2.
4 Cuvântul contractus este utilizat la origine numai pentru desemnarea contractelor bilaterale,
formate prin simpla convenţie a părţilor (D.50.16.19).
SD. 2.14.13.
320
Aşadar, convenţiile care nu puteau fi încadrate în sistemul închis al contracte
lor romane, nu produceau, în principiu, efecte juridice.
In vechiul drept, simpla convenţie nu putea fi sancţionată prin acţiune, căci
s-ar fi încălcat principiul potrivit căruia ex nudo pacto actio non nascitur. Conven
ţiile nu puteau fi sancţionate nici pe cale de excepţie, deoarece excepţiunile au fost
introduse numai după edoptarea legii Aebutia1.
După adoptarea legii Aebutia, îndeplinindu-şi rolul creator, pretorul creează
noi forme tehnice, în scopul sancţionării celor mai diverse operaţiuni economice. în
dorinţa de a proteja toate interesele pe care le socotea legitime, pretorul a dat sanc

ţiune unor simple convenţii, fără a le ridica, însă, la rangul de contracte; convenţiile
care se bucură de protecţie juridică, fără a fi trecute în rândul contractelor, poartă
numele de pacte sancţionate (pacta vestita), spre deosebire de cele nesancţionate
care sunt pacte nude (pacta nuda)1 2.
Credincios misiunii sale de a proteja convenţiile conform cu principiile echităţii
şi dreptului (pacta conventa servabo), pretorul deschide calea unei noi evoluţii în
IC
materia obligaţiilor, sancţionând anumite pacte, fie prin excepţiune, fie prin acţiune.
Apoi, jurisconsulţii şi împăraţii au dat şi ei sancţiuni unor simple pacte, extinzând şi
EM
mai mult sfera reglementării juridice.
în dreptul clasic au fost sancţionate pactele pretoriene (de către pretor) şi pactele
alăturate (de către jurisconsulţi). în epoca postclasică au apămt pactele legitime,
AD
sancţionate de către împăraţi3.
§ 2. PACTE PRETORIENE
AC
377. Pactele pretoriene4 sunt sancţionate prin acţiuni in factum, introduse de

către pretor în edictul său; ele sunt pacte unilaterale.
Edictul perpetuu ne înfăţişează următoarele categorii de pacte pretoriene:
recepta, pactul de jurământ şi pactul de constitut5.
Z
378. Recepta6. Recepta sunt la rândul lor de trei feluri: receptum arbitrii
U
(promisiunea de arbitraj), receptum argentarii (promisiunea bancherului) şi recep

tum nautarum, cauponum et stabulariorum (promisiunea corăbierilor, a hangiilor şi
a proprietarilor de grajduri).
Cele trei feluri de pacte pretoriene au fizionomii distincte, dar au şi un element
comun, constând în aceea că o persoană se obliga la un facere în folosul altei
persoane.
1 J. Gaudemet, Institutions de l ’antiquite, Paris, 1967, p. 625.

2 C. F errini, Opere, 111. Milano, 1929. p. 243; Cu privire la sancţiunea pactelor, G. D iosdi,
Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vitorio Scoaloja”, Milano, 1972, p. 89.
3 D.12.2.; D.13.5. şi 4.8.
4 C., 8.53.35.5; J-F. B regi, op. cit., p. 203.
5 C.4.I.; C.4.18 şi 2.5.5.
6 în edictul lui Salvius Iulianus formele de recepta sunt tratate în fragmentele 48, 49 şi 50.
321
Receptum arbitrii. Promisiunea de arbitraj este subsecventă unui compro
m is1. Compromisul intervine între părţile aflate în litigiu, care se înţeleg să apeleze
la un terţ pentru ca acesta să le soluţioneze cauza. Dacă pactul de compromis se
încheie între părţi, receptum arbitrii se încheie între părţi şi terţ (arbitrul). Prin
receptum arbitrii, terţul îşi asuma sarcina (recipit) de a face un arbitraj, arătând de
partea cui este dreptatea. Reţinem faptul că procedura acestui arbitraj scapă
regulilor procesului cu ordo12. Arbitrul este o persoană particulară, aleasă de către
părţi fără învestitura magistratului. Pe de altă parte, executarea arbitrajului rămâne
să se facă în baza înţelegerii pe care părţile au facut-o cu ocazia încheierii com
promisului. Mai mult chiar, dacă arbitrul refuză să soluţioneze cazul cu care s-a

însărcinat, nu se va da împotriva lui o acţiune in factum (aşa cum se procedează în
mod obişnuit în cazul pactelor pretoriene), ci îl va sancţiona prin amenzi şi luare de
gajuri3. Prin aceste mijloace, deduse din imperium al magistrului, arbitrul poate fi
constrâns să soluţioneze cauza.
Receptum argentaril. Promisiunea bancherului este pactul prin care argen-
tarius se obligă faţă de clientul său, promiţând să-i plătească datoriile pe care
IC
eventual le va contracta faţă de terţ4. Promisiunea bancherului era de natură să întă
rească încrederea terţului creditor în solvabilitatea clientului (debitorului).
EM
în mod obişnuit, bancherul se obliga să plătească eventualele datorii ale clientului,
în limitele solvabilităţii (limite pe care în calitate de bancher le cunoştea) acestuia din
urmă. Dacă la scadenţă bancherul nu plătea datoriile clientului (aşa cum se obligase),
AD
acţiunea era intentată chiar de către client si nu de către terţul creditor5. Cu timpul,
receptum argentarii s-a transformat într-un procedeu neformal de garanţie6.
Dacă la origine bancherul se obliga faţă de clientul său, într-un stadiu mai
avansat, acţiunea este dată chiar creditorului. Aşadar, conform noului sistem, dacă
AC
bancherul nu plăteşte la scadenţă, va fi urmărit în justiţie de către creditorul clien

tului7.
Receptum nautarum, cauponum et stabulariorum. Acest pact se formează
între corăbieri, hangii şi proprietarii de grajduri pe de o parte, şi călători pe de altă
Z
parte, fie prin convenţia părţilor, fie în mod tacit8. Prin intermediul pactelor de
U
acest fel, corăbierii, hangii şi proprietarii de grajduri se obligă să păstreze lucrurile

care le-au fost încredinţate şi să le restituie intacte la cerere. Aşa cum arătam, obli
1Arbitrul pronunţă o sentinţă şi nu dă un simplu sfat.

2 Dacă în sistemul procedurii formulare arbitrul este un veritabil judecător, numit de către
magistrat, de data aceasta el este un simplu particular, care consimte să soluţioneze o anumită cauză,
în virtutea înţelegerii cu părţile în litigiu.
3 D. 4.8.32.12 (multis et pignoribus).
4 întrucât în epoca lui Justinian receptum argentarii a fuzionat cu pactul de constitut, este mai
puţin cunoscut (C.4.18.2). M. J. G. Garrido, op. cit., p. 303.
5 Sub Justinian, acţiunea izvorâtă din receptum se numea actio recepticia.
6 Prin Codul lui Justinian ne sunt înfăţişate anumite trăsături ale acestui pact (C 4.18.2).
7 Pactul de constituit (care a preluat funcţiile lui receptum argintarii), ca şi mandatum pecuniae
credendae sunt de asemenea procedee neformale de garanţie.
8 D. 4.9.1. pr.; De R obertis, Rivista del dirito della navigazione, Milano, 1958, p. 241.
322
gaţia de restituire rezultă fie din convenţia expresă a părţilor, fie din faptul
depunerii unor lucruri, situaţie explicabilă prin rapiditatea pe care o reclamă opera
ţiunile de acest gen.
Cei ce primesc în păstrare lucrurile călătorilor sunt supuşi unui regim special în
privinţa răspunderii1. Dacă în mod obişnuit debitorul răspunde numai pentru culpă,
de data aceasta el va răspunde chiar dacă lucrul dispare prin caz fortuit (a fost furat),
adică fără vina sa. Agravarea răspunderii debitorului (sine culpa), se explică prin
interesul vârfurilor clasei dominante, în special al negustorilor, de a crea un climat de
siguranţă deplină în domeniul relaţiilor comerciale. Această formă de recepta
reprezintă, aşadar, una din aplicaţiunile răspunderii pentru custodia12.

379. Pactul de jurământ3. Pactul de jurăm ânt (de iure iurando) este convenţia
prin care părţile hotărăsc să tranşeze litigiul dintre ele prin intermediul unui jură
mânt4. Conform acestui procedeu debitorul jură că nu datorează sau, simetric,
creditorul jură că are un drept de creanţă. Astfel, dacă debitorul, conform pactului
încheiat, jură că nu datorează, creditorul renunţă la pretenţiile sale. Debitorul are,
IC
însă, posibilitatea de a deferi jurământul creditorului, cerându-i să jure că are o cre
anţă; dacă aceasta din urmă jură, debitorul urmează să efectueze plata5.
Pactul de jurăm ânt este sancţionat printr-o excepţiune (iuris iurandi) şi o acţi
EM
une (iure iurando). Excepţiunea este pusă la îndemâna debitorului pentru a se apăra
faţă de eventuale pretenţii ale creditorilor, iar acţiunea este acordată creditorului
pentru a-şi valorifica dreptul de creanţă (avem în vedere ipoteza în care creditorul a
AD
depus jurământul)6.
380. Pactul de constitut7. Pactul de constitut este convenţia prin care părţile
fixează un nou termen pentru plata datoriei. Convenţia intervine fie între creditor şi
AC
debitor, fie între creditor şi o altă persoană, de regulă un negustor, pentru ca aceasta
din urmă să plătească datoria8. La origine, pactul de constituit s-a aplicat numai
pentru datoriile ce aveau ca obiect o sumă de bani, dar mai târziu s-a extins şi asu
pra lucrurilor ce pot fi înlocuite unele prin altele.
Z
Constitutum debiti proprii este convenţia prin care debitorul promite să plă
tească datoria la un nou termen9. Amânarea termenului de plată nu se face în intere
U
sul debitorului, aşa cum s-ar părea, ci tot în interesul creditorului10. Intr-adevăr,
1 R. FEENSTRA, Droits de l ’antiquite et sociologie juridique, Paris, 1959, p. 105.

2 D. 4.9.1.8; M. S. R evuelta, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV,
2008, p. 445.
3 D. 12.2. (De jure jurando sive voluntario sive a necessario sive judiciali).
4 Numit de către Justinian jurământul voluntar (pentru a se deosebi de jurământul necesar din
materia procedurii formulare).
5 Nu contează dacă există o datorie, ci dacă există un jurământ (lnst., 4.6.9.).
6 Procedeul poate fi aplicat şi în materia proprietăţii sau a posesiunii.
7 D. 15.5; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 274; M. J. G . Garrido, op. cit., p. 303.
8 L evy-Bruhl, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1963, p. 106.
9 Inter easdem personas.
10 Constitutum debiti proprii putea servi şi pentru a da o sancţiune pretoriană obligaţiilor
naturale (D. 13.5.3.2. şi 13.5.18.1).
323
pactul de constitut nu operează o simplă amânare a termenului de plată, ci mai de
grabă agravează răspunderea debitorului. Dacă la termenul fixat prin acest pact
debitorul nu plăteşte, va fi urmărit prin actio de pecunia constituta, fiind obligat să
plătească, în plus, jumătate din datorie.
în realitate, pactul de constitut este forma prin care creditorii percepeau o
dobândă de 50 la sută: noul termen de plată este fixat de obicei la o dată foarte
apropiată, aşa încât debitorul nu numai că nu-şi putea executa obligaţia, dar se ve
dea pus în situaţia de a plăti mai mult. Este adevărat că, la rândul său, creditorul
promitea să plătească jumătate din valoarea creanţei, dacă se dovedea că intentase
acţiunea fără tem ei1. Creditorul îşi asuma această obligaţiune prin restipulatio dimi-

diae partis.
Pactul de constitut dădea naştere unei obligaţiuni independente, care îşi păstra
valabilitatea chiar şi după prescrierea primei obligaţiuni. Menţionăm în acest sens
că pactul de constitut, care se încheia în vederea executării unei obligaţiuni naturale
(obligaţia iniţială), era sancţionat printr-o acţiune (actio de pecunia constituta),
spre deosebire de obligaţiunea iniţială, care nu putea fi valorificată pe calea unei
IC
acţiuni.
Prin constitutum debiti alieni1 2, o altă persoană decât debitorul se obliga să
plătească datoria acestuia din urmă, la un alt termen şi în alt loc decât cel prevăzut
EM
pentru executarea obligaţiei iniţiale3. Această formă de constitut se putea forma
chiar şi prin scrisoare, între absenţi4.
Constitutum debit alieni prezintă două avantaje importante. Mai întâi, con
AD
tribuie la accelerarea operaţiunilor bancare şi comerciale, iar apoi, constituie o

formă de garanţie personală nesolemnă; aşa cum spuneam, o a treia persoană se
obligă să execute obligaţia debitomlui la un nou termen.
AC
§ 3. PACTELE ALĂTURATE
381. Pactele alăturate sunt convenţii încheiate pe lângă obligaţiunea prin
cipală, pentru a-i aduce unele modificări în conţinut56. Dispunem de două criterii
Z
pentru clasificarea acestor pacte: momentul în care au fost încheiate şi scopul

urmărit de părţi.
U
Din punct de vedere al momentului încheierii lor, pacta adiecta sunt de două
feluri: pacte alăturate imediat după contractul principal (in continendi) şi pacte
încheiate la un anumit interval de timp (ex intervallof.
După scopul lor, pacta adiecta pot fi încheiate pentru a micşora obligaţia prin
cipală (ad minuendam obligationem) sau pentru a agrava acea obligaţie (ad augen-
dam obligationem). Astfel, debitorul promite să plătească dublul valorii lucrului în
1 Gaius, 4.7.1.
2 Inter novas personas.
3 D.13.5.5.3.
4 Putea fi utilizat şi în scopul înlocuirii vechiului creditor cu unul nou.
5 v. V iard, Les pactes adjoints aux contmts en droit romain classique, Paris, 1928; J. M iquel,
op. cit., p. 336.
324
cazul descoperirii unor vicii (aci augendam obligationem) sau promite să plătească
datoria în rate (ad minuendam obligationem).
în ce priveşte executarea obligaţiilor izvorâte din aceste pacte, se impun anu
mite distincţii. Pactele încheiate in continendi, fie că uşurează, fie că agravează
situaţia debitorului, urmează a fi exectuate chiar prin acţiunea contractului princi
pal, căci sunt socotite a face parte chiar din contractul căruia i s-au alăturat1.
Pactele încheiate ex intervallo, menite să uşureze situaţia debitorului, sunt
sancţionate prin excepţiune12. Dacă pactul este alăturat unui contract de drept strict,
excepţiunea trebuia inserată în formulă, iar la contractele de bună-credinţă, ea
putea fi invocată direct în faţa judecătorului. Dacă însă, pactele încheiate ex

intervallo sunt menite a înrăutăţi situaţia debitorului, se pare că nu vor da naştere
vreunor efecte juridice.
§ 4. PACTELE LEGITIME
382. Pactele legitime sunt convenţii sancţionate în epoca postclasică de către
împăraţi, prin acţiuni de drept strict. Aceste pacte sunt în număr de trei: promisi
IC
unea de dotă, convenţia de donaţiune şi compromisul. Promisiunea de dotă a fost
sancţionată de către Teodosiu al doilea printr-o constituţiune dată în anul 4283, iar
EM
convenţia de donaţiune, după majoritatea autorilor, în epoca lui Justinian4. Cu toate
acestea, operaţiunea juridică a donaţiunii, care în sens larg cuprinde şi dota, a fost
practicată la romani încă din cele mai vechi timpuri, prin intermediul unor forme
care serveau în mod obişnuit pentru realizarea actelor cu titlu oneros.
AD
DONAŢIUNEA
383. Donaţiunea este actul prin care o parte numită donator îşi micşorează pa
AC
trimoniul în favoarea celeilalte părţi, numită donatar, cu scopul de a o îmbogăţi5.

Operaţiunea juridică a donaţiunii prezintă anumite trăsături care îi conferă o
identitate proprie. în primul rând, donatorul trebuie să sufere o sărăcire67; depozita
rul, deşi aduce un serviciu gratuit, nu face o donaţie, deoarece prin fapta sa nu-şi
micşorează patrimoniul. Donatorul trebuie să aibă intenţia de a dona (animus
Z
donandi)1, intenţie ce nu există în cazul debitorului care execută o obligaţie natu

U
rală. în fine, era necesar ca donatarul să se îmbogăţească, îmbogăţire realizată pe

seama sărăcirii donatorului8.
1 Dacă în cazul contractului încheiat bonae fidei nu există discuţie, în cazul contractelor stricti
iuris problema a fost controversată (D.2. 14.7.5. şi D.12.1.40).
2 Exceptio pacti.
3 C.5.11.6.
U m t., 2.7.2.
5 P. C. T imbal, Droit romain et ancien droit frangais, Paris, 1975, p. 297; B. B iondi, Novissimo
digesto italiano, Torino, 6, 1960, p. 224. în sensul că donaţiunea este o convenţie, C icero, Top., 8.37,
neque donationem sine acceptione inteligi posse.
6D. 24.1.5.13.
7 D 39.5.1. pr.
8 Constituirea unei garanţii reale nu duce la îmbogăţirea creditorului şi, prin urmare, nu este o
donaţiune.
325
Operaţiunea juridică a donaţiunii care, la origine, nu avea o formă proprie,
îndeplinea o multitudine de funcţii. Astfel ea se putea face între persoane care
aparţineau unor familii diferite sau între soţi, se putea face între vii sau pentru
cauză de moarte, putea fi utilizată pentru constituirea unei dote sau a unei donaţiuni
ante nuptias (înainte de căsătorie).
Corespunzător acestor aplicaţiuni, dreptul roman cunoaşte mai multe categorii
de donaţiune: donaţiunea între vii obişnuită, donaţiunea între soţi, dota, donaţiunea
ante nuptias şi donaţiunea mortis causa.

A. Donaţiunea între vii obişnuită
384. Condiţii de formă. Până în epoca postclasică, simpla convenţie de
donaţiune nu producea efecte juridice, conform principiului ex nudo pacto actio
non nascitur.
în dreptul vechi şi clasic donaţiunea nu era un act special, ci îmbrăca forma
IC
proprie altor acte. Pentru a obţine efectele donaţiunii, romanii recurgeau fie la
unele moduri de dobândire a proprietăţii (mancipatio, traditio), fie la unele moduri
de creare sau de stingere a obligaţiilor (stipulatio, acceptilatio). Faptul că unul din
EM
tre actele menţionate mai sus era utilizat în scopul realizării donaţiunii, rezulta nu
mai din intenţia părţilor1.
în dreptul postclasic, dar înaintea reformei lui Justinian, au fost introduse noi
AD
condiţii de formă (proprii numai actelor prin care se făcea o donaţie). Astfel, îm
păratul Constantin Chior a impus transcrierea actului de donaţie într-un registru
public. Constantin cel Mare a mers mai departe, cerând ca transmiterea bunului
AC
donat să se facă în faţa unor martori, iar actul scris, redactat cu această ocazie, să
fie transcris într-un registru public (insinuatiof. în fine, împăratul Justinian a
sancţionat simpla convenţie de donaţiune printr-o condictio ex lege1 23.
Z
385. Legile de limitare a donaţiunilor. întrucât donaţiunea devenise, încă din

U
epoca veche, un instrument de exploatare a celor săraci, au fost adoptate măsuri de

limitare a donaţiilor. Avem în vedere faptul că cei bogaţi, profitând de puterea lor,
exercitau presiuni asupra celor săraci pentru a-i determina să le facă donaţii4. în
acest scop, au fost adoptate în timpul republicii trei legi: legea Publicia, legea Cin-
cia şi legea Calpumia.
Legea Publicia a dispus ca patronii să nu primească de la clienţii lor, cu
ocazia Satumalelor, alte bunuri decât lumânări de ceară.
1 Toate aceste acte erau însoţite, bineînţeles, de o convenţie de donaţiune (D.39.5.19.1). v. A. A.

MONTERREAL, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome XLVIII, 1999, p. 210.
2 G. G. A rchi, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 5, 1958, p. 391; C. Th.,
8.12.3.
3C. 8.53.35.
4 Levy-Bruhl, Revue internaţionale de droit franqais et etranger, Paris, 1962, p.73.
326
Legea Cincia cuprinde două categorii de dispoziţii1. Prima dispoziţie a legii
interzice avocaţilor să primească remuneraţii pentru pledoariile lor. Prin celelalte
dispoziţiuni se interzice donatarilor să primească bunuri peste o anumită limită
(ultra modum). întrucât informaţiile transmise prin Fragmenta Vaticana sunt in
complete, nu cunoaştem care este această limită. Se mai prevede că donaţiile se pot
face numai între anumite persoane (ex. rude de sânge)12. în fine, donatorul putea
cere restituirea donaţiei prin condictio sine causa.
Prin legea Calpurnia s-a interzis magistraţilor să primească donaţii de la cei
aflaţi sub autoritatea lor.

386. Revocarea donaţiunilor3. Donatorul putea revoca donaţiunea pentru
ingratitudinea donatarului.
La origine, ingratitudinea a fost o cauză de revocare a donaţiei numai în cadrul
raporturilor dintre patroni şi clienţi. în epoca lui Justinian această cauză de revo
care a fost extinsă şi la alte donaţii.
Dacă patronul a făcut o donaţie clientului său, iar după aceea i s-a născut un
IC
copil (survenire de copii), poate iarăşi să revoce actul de liberalitate.
în cazul donaţiunii cu sarcini (donatarul trebuie să facă o prestaţiune pentru
un terţ), dacă sarcina nu este executată, donatorul poate revoca actul prin actio
EM
praescriptis verbis sau prin condictio causa data causa non secuta4.
B. Donaţiunea între soţi

AD
387. Donaţiunea între soţi este o formă distinctă a donaţiuuii între vii şi cu
noaşte unele reguli speciale5. Este mai întâi de remarcat faptul că practica donaţi
unilor între soţi nu a putut apărea înaintea căsătoriei fără manus6. Se ştie că în
AC
cadrul căsătoriei cu manus, femeia se afla sub puterea bărbatului şi că nu avea

bunuri. Neavând dreptul la bunuri femeia nu putea face, nici nu putea primi donaţi-
uni. Dimpotrivă, în cadrul căsătoriei fără manus, femeia avea un patrimoniu dis
tinct de cel al bărbatului, putând face sau primi donaţiuni.
Z
în noua situaţie s-a constatat că imul din soţi exercita presiuni asupra celuilalt
spre a-1 determina să-i facă donaţii. Pentru a reprima asemenea practici, care im
U
primau căsătoriei caracterul unei legături venale, romanii au interzis donaţiunea

între soţi7. Această interdicţie, exprimată, se pare, în forma unor obiceiuri, trebuie
să fie posterioară legii Cincia, deoarece, conform dispoziţiilor sale, soţii puteau să-
şi facă donaţii8. Cu toate acestea, soţii continuau să-şi facă donaţii ocolind prin anu
1 Fr. Vat, 298-309; C. St . T omulescu, Curierul judiciar, Bucureşti, 10, 1943; P.C. Timbal, op.
cit., p. 209; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 604-605.
2 Personae exceptae (C.8.53.9.).
3 C.8.55.10.
4 F r . V at., 286.
6 v. D umont, Les donations entre epoux en droit romain, 1928.
7 P. C. T imbal, op. cit., p. 414.
8 D.32.3.13.
327
mite practici interdicţia sus-menţionată. Astfel, unul din soţi putea să-i doneze ce
luilalt un bun, donaţie nerecunoscută juridiceşte, dar eficientă din punct de vedere
practic. Cât timp trăia donatorul, soţul donatar se putea folosi de bunuri cu acordul
celui dintâi, iar după moartea donatorului le dobândea în plină proprietate, în baza
legatului introdus în testament1. Prin urmare, donatarul stăpânea bunurile numai în
fapt în timpul vieţii donatorului, iar după moartea acestuia cu titlu de proprietate,
prin efectul unor dispoziţii testamentare.
388. Oratio Antonini. în anul 206, împăratul Antoninus Caracalla a dat un
senatusconsult, numit oratio Antonini, prin care se aduc unele modificări regimului

donaţiunii între soţi12.
Potrivit acestui act, donaţiunea devenea valabilă dacă soţul donator persista
până la moarte în intenţia de a dona. Soluţia adoptată de Caracalla este judicioasă,
căci dă posibilitatea realizării unor donaţii în fapt care dobândeau şi valoare ju
ridică la moartea donatorului, dacă bineînţeles, acesta nu revenea asupra voinţei de
a face donaţia; sistemul consolidării donaţiei prin legat, este înlocuit de Caracalla
IC
cu prezumţia voinţei de a face o donaţie.
C. Dota
EM
389. Dota este formată din bunurile pe care femeia le aduce cu ocazia căsăto
riei, în scopul de a contribui la susţinerea sarcinilor care apasă asupra vieţii de fa
AD
milie3.
La origine, dota, ca şi donaţiunea între vii obişnuită, se putea constitui, prin
procedee juridice foarte diverse (manicipatio, traditio, acceptilatio ). Pe lângă for
AC
mele utilizate în vederea constituirii oricărei donaţii, dreptul vechi cunoaşte şi o

formă specială, numită do tis dictio, rezervată în mod exclusiv pentru constituirea
de dotă. în cazul în care dota era constituită prin stipulaţiune, aceasta purta numele
de promissio dotis.
Z
Faţă de donaţiunea între vii obişnuită, dota prezintă unele caractere aparte4. în
primul rând, ea se constituie pentru sprijinirea noii familii şi nu pentru a procura un
U
beneficiu după contractarea căsătoriei56.în ipoteza în care condiţia încheierii căsătoriei

nu era întrunită, se aprecia că scopul economic al dotei nu s-a realizat, iar donatorul
putea cere restituirea bunurilor prin condictio causa data causa non secuta.
390. Regimul juridic al bunurilor dotale. în epoca veche, bărbatul avea
drepturi nelimitate asupra bunurilor dotale, atât în timpul căsătoriei7, cât şi după
1 D.34.2.13.
2 D.24.1.32. pr.
3 D.23.8.5; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 472.
4 A rangio Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 453.
5 v. Dumont, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1943.
6 Averea femeii care nu face parte din bunurile dotale se numeşte paraphema (D. 23.9.3.).
7 v. P. GlDE, Du caractere de la dot en droit romain, 1872; D.23.3.1.
328
desfacerea ei. în calitate de proprietar al dotei bărbatul o putea înstrăina, iar în
cazul desfacerii căsătoriei, o putea păstra pentru sine, căci nu se cunoaşte încă obli
gaţia de restituire a bunurilor dotale. Este adevărat că la căsătoria cu manus, în
cazul morţii bărbatului, soţia îşi recupera o parte din bunurile dotale, întrucât venea
la moştenirea acestuia în calitate de fiică. La căsătoria fără manus, însă, unde soţia
era o străină faţă de bărbat, bunurile dotale nu puteau fi redobândite nici măcar în
ipoteza morţii acestuia, căci femeia avea drepturi succesorale numai în familia sa
de origine.
Faţă de acest regim al bunurilor dotale, numeroşi bărbaţi au început să con

tracteze căsătorii din interes, pe care le desfăceau la scurtă vreme după constituirea
dotei, iar apoi se grăbeau să se recăsătorească în dorinţa de a procura alte bunuri
dotale. Această practică a devenit către sfârşitul republicii un real pericol pentru
funcţia socială a căsătoriei, care tindea să se transforme într-un mănos teren de îm
bogăţire, aşa încât au fost introduse unele instrumente juridice prin care s-a creat
obligaţia soţului de a restitui bunurile dotale.
IC
Mai întâi a fost introdusă o stipulaţiune, numită cautio rei uxoriae, prin care
bărbatul promitea să restituie dota în cazul desfacerii căsătoriei1. Cautio rei uxo
EM
riae2 era sancţionată prin actio ex s tipulatu. Dacă femeia nu avea grijă să încheie o
asemenea stipulaţiune, nu dispunea de nici un mijloc juridic pentru a redobândi
bunurile dotale (după divorţ).
în dorinţa de a crea un regim juridic unitar pentm bunurile dotale, pretorul a
AD
creat o acţiune specială, numită actio rei uxoriae, prin care femeia putea să ceară
restituirea dotei chiar dacă neglijase să încheie o cautio rei uxoriae123. Pretorul a creat
în această materie un regim juridic unitar, în sensul că toate femeile, în ipoteza
AC
divorţului aveau posibilitatea să-şi redobândească dota, cu toate că cele două acţiuni
{actio ex stipulatu şi actio rei uxoriae) prezintă anumite trăsături distincte.
în epoca lui Justinian, cele două acţiuni au fost contopite, dând naştere unei
acţiuni ce prezintă caractere noi şi care se numeşte actio ex stipulatu, cu toate că nu
Z
izvorăşte dintr-o stipulaţiune, ci este pusă de drept la dispoziţia femeii4.

U
Acţiunile la care ne-am referit puteau fi eficiente numai dacă la desfacerea

căsătoriei bunurile dotale se mai aflau în patrimoniul bărbatului. în caz contrar,
toate strădaniile femeii rămâneau zadarnice. Iată de ce au fost necesare măsuri în
vederea limitării drepturilor bărbatului asupra dotei, chiar şi în timpul căsătoriei.
Prin legea Iulia de adulteriis, dată în timpul lui August, s-a interzis înstrăi
narea de către soţ a bunului dotai din Italia, fără consimţământul soţiei5. Această in
terdicţie a fost completată cu o alta, prevăzându-se că bărbatul nu poate ipoteca
imobilul dotai, chiar dacă femeia îşi dă consimţământul. Paul explică asemenea
1 Cicero, Pro Scauro, 5.8.

2 în anumite condiţii, actio rei uxoriae putea trece şi la moştenitori.
3 în D.24.2.2.1. res tuas înseamnă dota.
4 Femeia intentează acţiunea chiar în lipsa unei stipulaţiuni (C.5.13.1. pr.).
5 D.23.5.4. se referă la ipotecă în epoca lui August, deci este interpolat.
329
dispoziţii prin interesul statului în direcţia încurajării căsătoriilor. Bărbatul continuă
să rămână proprietar al bunurilor dotale până în epoca lui Justinian, dar drepturile
sale asupra dotei se restrâng şi mai mult. în acest sens, opera legislativă a lui
Justinian cuprinde mai multe dispoziţii prin care se interzice înstrăinarea de către
bărbat a imobilului dotai, chiar dacă femeia consimte la aceasta1.
D. Donaţiunea ante nuptias.

391. Donaţiunea ante nuptias12 apare ca un echivalent al dotei, căci se consti
tuie prin remiterea unor bunuri de către viitorul soţ viitoarei soţii, pentru a fi utile

acesteia în cazul divorţului sau al decesului bărbatului.
Donaţiunea ante nuptias, ca formă specială a donaţiunii, îşi are originea în ve
chiul obicei de a face daruri viitoarei soţii înainte de căsătorie şi a fost sancţionat ca
atare în secolul al V-lea. în epoca lui Justinian s-a permis ca asemenea donaţiuni să
poată fi constituite şi în timpul căsătoriei, numindu-se donaţiuni propter nuptias3.
Donaţiunea ante nuptias se individualizează faţă de dotă, mai întâi prin funcţia
IC
sa: era constituită cu scopul de a procura mijloace de trai pentru soţie după desface
rea căsătoriei4. în sfârşit, la desfacerea căsătoriei, dota trebuia restituită femeii,
EM
deoarece temeiul constituirii sale dispare, pe când donaţiunea ante nuptias îşi înde
plineşte scopul numai după desfacerea căsătoriei, şi, drept urmare, nu se pune
problema restituirii bunurilor de către soţie.
AD
E. Donaţiunea mortis causa

392. Donaţiunea mortis causa se constituie sub condiţia ca donatorul să moară
AC
înaintea donatarului; ea se poate face sub condiţie suspensivă sau rezolutorie5.

Donaţiunea mortis causa făcută sub condiţie suspensivă urmează să-şi producă
efectele în momentul morţii donatorului, iar cea făcută sub condiţie rezolutorie îşi
produce efectele imediat, dar este desfiinţată în mod automat dacă nu se îndepli
Z
neşte condiţia (donatorul nu moare înaintea donatarului).

Această formă a donaţiunii prezintă particularitatea că poate fi revocată ori
U
când, spre deosebire de donaţiunea între vii obişnuită, care poate fi revocată numai
în anumite cazuri şi că nu se consolidează definitiv decât dacă donatorul moare
înaintea donatarului. O altă particularitate a donaţiunii mortis causa este aceea că se
poate desfiinţa de drept (dacă donatarul moare înaintea donatorului)6.
1 C. 5.13.1.15.
2 C. 5.3.
3 C.5.3.20.
4 Deoarece se consideră a fi un echivalent al dotei, uneori este numită contrados.
5 E. Volterra, Rivista internazionale di diritto romano e antico, Napoli, 12, 1961, p. 331; J.
Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 129; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 610-612.
6 D.39.6.42. pr.
330
C a p i t o l u l VIII
QUASICONTRACTE
393. Q uasicontractele sunt fapte licite care dau naştere unor efecte juridice
asemănătoare cu cele izvorâte din contract1. Termenul generic prin care sunt
desemnate aceste izvoare de obligaţii s-a format prin comparaţie cu contractele12.
Dacă pe planul formei între contracte şi quasicontracte nu există puncte

comune, constatăm că efectele sunt întrutotul similare, fapt ce i-a determinat pe
romani să le denumească printr-un termen ce sugerează o fizionomie comună cu
cea a contractelor (quasi ex contractu).
Deşi quasicontractele au fost considerate veritabile izvoare de drept abia în
epoca postclasică, încă de pe vremea lui Gaius începe să se contureze concepţia că
IC
anumite fapte asemănătoare contractelor (prin efecte) au totuşi o identitate proprie.
Astfel, plata lucrului nedatorat se face cu intenţia stingerii obligaţiei şi nu în scopul
creării sale; cu toate acestea, faptul licit al plăţii lucrului nedatorat este generator de
EM
obligaţii.
Aşa cum spuneam în altă parte, deşi clasificarea cvadripartită (cea care include
şi quasicontractele) a izvoarelor obligaţiilor este sub unele aspecte criticabilă, ea
AD
trebuie totuşi acceptată, întrucât categoriile de izvoare proprii acestei sistematizări

se individualizează în temeiul formei lor tehnice şi nu în virtutea unor criterii
subiective.
AC
Institutele lui Justinian menţionează, pe lângă plata lucrului nedatorat, încă

patru quasicontracte: negotiorum gestio (gestiunea de afaceri), gestiunea tutorelui
pentru pupil, indiviziunea şi acceptarea unei succesiuni.
Z
§ 2. PLATA LUCRULUI NEDATORAT

U
394. Dând expresie ideii de echitate, romanii au admis încă din secolul I î.Hr.
că nu este drept ca cineva să se îmbogăţească pe seama altuia (îmbogăţire fără
cauză)3. Potrivit acestui principiu, cunoscut de către veteres, Pomponius afirmă că
nu este echitabil ca cineva să devină mai bogat în paguba altuia şi pe nedrept4.
Dacă doctrina juridică a recunoscut principiul îmbogăţirii fără cauză, în prac
tică abia după mai multe secole s-au creat mijloacele procedurale necesare pentru
sancţionarea diferitelor cazuri de asemenea îmbogăţiri5. Nici chiar în vremea lui
Justinian, când s-a conturat un sistem de acţiuni menite să sancţioneze îmbogăţirea
1Inst., 3.28.
2 Quasi ex contractu.
3 Gaius, 3.91.
4 D. 50.17.20.6.
5 P. Huvelin. op. cit., II, p. 207.
331
fără cauză, nu s-a ajuns încă la soluţionarea tuturor cazurilor. în dreptul modem,
îmbogăţirea fără just temei este sancţionată prin acţiunea în repetire. Acestei acţi
uni i-au corespuns în dreptul roman mai multe condictiones, care au apărut treptat
şi s-au constituit în sistem abia în epoca lui Justinian1.
Astfel, în dreptul clasic acţiunea în repetire era desemnată prin termenul de
condictio sine causa12. în dreptul postclasic, însă, condictio sine causa capătă nume
roase aplicaţiuni, iar fiecare aplicaţiune a sa este desemnată printr-un termen tehnic
distinct (condictio causa data causa non secuta3, condictio ob turpem causa,
condictio ex iniusta causa). Socotim că dintre toate aplicaţiunile pe care le-a
cunoscut condictio sine causa, cea mai importantă este condictio indebiti4.

395. Condictio indebiti. Acţiunea în repetire îmbracă forma condicţiunii in-
debiti atunci când se face o plată nedatorată.
Pentru existenţa plăţii lucrului nedatorat, ca formă principală de expresie a
principiului îmbogăţirii fără cauză, erau necesare anumite condiţii:
a) Trebuia să existe o plată5.
IC
b) Plata să nu fie datorată, fie pentru că nu există o obligaţie, fie pentru că a fost
făcută altei persoane decât creditorului, fie pentru că nu a fost făcută de către debitor6;
c) Plata să fie făcută din eroare7. Dacă cel ce face plata ştie că nu datorează, nu
EM
poate fi intentată condictio indebiti, deoarece se consideră că a vrut să facă o
donaţiune8;
d) Cel ce primeşte plata trebuie să fie de bună-credinţa9. Dacă accipiens ştie că
AD
nu are o creanţă şi totuşi primeşte plata (este de rea-credinţă), va fi asimilat cu cel

ce comite un furt şi poate fi urmărit prin condictio furtiva;
e) Plata să nu facă obiectul unei datorii care atunci când este negată de către
debitor, urmează a fi plătită la dublu10. Această condiţie a fost introdusă cu scopul de
AC
a nu da posibilitatea ocolirii principiului condamnării la dublu în cazul negării

anumitor datorii. Precizăm cu această ocazie că în unele situaţii, dacă debitorul nega
o datorie, iar ulterior se dovedea existenţa ei pe cale judiciară, pârâtul era condamnat
Z
la dublu. Anumiţi debitori, în dorinţa de a nu risca să fie condamnaţi la dublu, plăteau

din proprie iniţiativă, după care intentau condictio indebiti, cerând restituirea plăţii.
U
Cu ocazia judecării procesului intentat prin condictio indebiti se verifica dacă s-a
făcut sau nu plata lucrului nedatorat. Când se dovedea că plata este nedatorată, suma
de bani urma să fie restituită, iar în caz contrar rămânea bună făcută. Pe această cale,
cel ce făcea plata nega în mod indirect că a datorat ceea ce a plătit, dar nu risca să fie
1 D. 12.1.9. pr. (condictio generalis).

2 D.12.7.2. (condictio ob causam finitam).
3 D.12.4.
4 D.12.6.47; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 9, 1943.
5D. 50.16.176.
6 Plata care în mod peremptoriu poate fi paralizată prin excepţiune este nedatorată (D. 16.6.26.3).
7 D. 50.17.53 (donaţiune); S. Solazzi, op. cit., p. 55
8 Inst., 3.14.1.
9 D.13.1.18.
10Inst., 3.27.7.
332
condamnat la dublu. Iată raţiunea pentru care s-a refuzat acordarea acţiunii în repetire
celui ce făcea o plată, care, atunci când este negată, creşte la dublu1.
§ 3. NEGOTIORUM GESTIO
396. Gestiunea de afaceri (negotiorum gestio) constă în administrarea bunurilor
unei persoane fără ştirea sa12. Administrarea poate avea ca obiect fie un act juridic
(plata unei datorii, contractarea unei datorii în calitate de garant, intervenţia într-un
proces), fie un fapt material (stingerea unui incendiu, repararea unei case). Cel ce
intervine în administrarea bunurilor altuia se numeşte gerant (negotiorum gestor), iar
proprietarul bunurilor administrate se numeşte gerat (dominus rei gestae ).

Gestiunea de afaceri s-a desprins ca figură juridică distinctă în condiţiile
amplificării relaţiilor comerciale, când interese economice diverse puteau reţine
anumite persoane departe de Roma o perioadă de timp mai îndelungată decât se
crezuse iniţial3. în aceste condiţii, un străin intervenea în administrarea afacerilor
celui absent, fără o însărcinare prealabilă din partea sa4. Sub aspectul funcţiei sale
sociale, gestiunea de afaceri se apropie foarte mult de mandat sau mai exact, are ca
IC
obiect operaţiuni juridice proprii mandatului, cu toate că nu s-a încheiat un contract
de mandat.
Pentru existenţa gestiunii de afaceri sunt necesare trei elemente: un act de ges
EM
tiune, un element intenţional şi un element negativ.
Actul de gestiune poate să fie material sau juridic, la fel ca în cazul mandatului5.
Elementul intenţional constă în administrarea bunurilor altuia cu bună ştiinţă.
AD
Dacă cineva administrează bunurile altuia crezând că este vorba de propriile-i

bunuri, elementul intenţional nu este întrunit. în acelaşi timp, gerantul trebuie să
aibă intenţia de a-1 obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor făcute cu adminis
trarea afacerilor sale. Dacă gerantul nu are o asemenea intenţie, se va interpreta că
AC
a dorit să facă un act de liberalitate. Aşadar, animus obligandi ne ajută să distingem

între gestiunea de afaceri şi donaţiune.
Elementul negativ constă în administrarea unor bunuri fără ştirea proprieta
rului6. Dacă proprietarul ar avea ştiinţă despre actul de administrare, nu ar mai fi
Z
gestiune de afaceri, ci contract de mandat, fie expres, fie tacit (dacă proprietarul
bunurilor îşi dă consimţământul, mandatul este expres, iar dacă nu se opune acestei
U
administrări, deşi are ştiinţă despre ea, mandatul va fi tacit).

397. Efectele gestiunii de afaceri.7 Gestiunea de afaceri dă naştere unor
obligaţii atât în sarcina gerantului, cât şi în sarcina geratului. Astfel, gerantul este
obligat să administreze cu bună-credinţă, să ducă la bun sfârşit actul de adminis
1 Existenţa condiţiilor necesare pentru intentarea lui condictio indebiti trebuie dovedită de către
reclamant, conform principiului; ei incumbit probatio qui dicit non qui negat (D.29.5.2.).
2 v. S. SOLAZZI, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 2, 1936; J-F. Bregi, op. cit., p. 219; J.
Miquel, op. cit., p. 340.
3 D. 44.7.5. pr.
4 Originea instituţiei se află în apărarea intereselor celor absenţi (D.3.5.I.).
6 Se pare că în dreptul clasic elementul negativ nu mai era cerut.
333
trare şi să dea socoteală geratului pentru activitatea sa. Obligaţiile gerantului sunt
sancţionate prin actio negotiorum gestorum directa, pusă la dispoziţia lui dominus
rei gestae (geratul). Actio negotiorum gestorum directa sancţionează obligaţiile
gerantului potrivit unui regim mai sever decât cel al mandatului1.
Regimul agravat al răspunderii gerantului se explică prin aceea că având ini
ţiativa actului de administrare, el trebuie să lucreze conform intereselor geratului,
apreciate după felul în care acesta din urmă obişnuia să administreze. în consecinţă,
el are dreptul să pretindă numai cheltuielile ce s-au dovedit utile pentru dominus rei
gestae; spre deosebire de mandatar, care poate cere să fie despăgubit şi pentru
cheltuielile inutile, dacă au fost făcute în limitele mandatului primit.

La rândul său, geratul este obligat să-l despăgubească pe gerant pentru chel
tuielile sale şi să-l libereze de obligaţiile pe care şi le-a asumat în cursul gestiunii.
Obligaţiile geratului sunt sancţionate prin actio negotiorum gestorum contraria1 2.
§ 4. GESTIUNEA TUTORELUI PENTRU PUPIL

398. Tutorele are obligaţia de a administra patrimoniul pupilului conform exi
IC
genţelor decurgând din negotiorum gestio (procedeu de administrare a tutelei) şi
din auctoritatis interpositio. La sfârşitul tutelei, între tutore şi pupil avea loc o re
glementare de conturi3. Cu această ocazie, tutorele trebuia să dea socoteală pentru
EM
felul în care a administrat, iar pupilul avea obligaţia de a-1 despăgubi pe tutore
pentru cheltuielile făcute în exercitarea tutelei4. în epoca clasică, reglementarea de
conturi se făcea prin actio tutelae directa, care era pusă la dispoziţia pupilului, şi
actio tutelae contraria, care era dată tutorelui5.
AD
Prin efectele sale, gestiunea tutorelui pentru pupil prezintă unele puncte
comune cu mandatul, dar în cazul acestei forme de administrare a bunurilor altuia
nu s-a putut încheia un contract de mandat, datorită incapacităţii de fapt a pupilului.
AC
Aşadar, gestiunea tutorelui pentru pupil poartă asupra unor operaţiuni juridice
identice cu cele ce constituie obiectul contractului de mandat, dar se constituie ca o
figură juridică distinctă, deoarece una dintre părţi nu-şi putea da în mod valabil
consimţământul (pupilul), şi, drept urmare, nu putea să fie parte într-un contract.
Z
§ 5 . 1NDIVIZIUNEA
U
399. Indiviziunea constă în faptul stăpânirii unui lucru de către mai mulţi pro
prietari67.Romanii au cunoscut două forme principale de indiviziune: antiquum con
sortium1, care se naşte prin efectul moştenirii şi starea de indiviziune creată prin
manifestarea voinţei unor persoane8.
1 Se pare că această acţiune nu era cunoscută la începutul secolului I î.Hr. Gaius o trece în
rândul acţiunilor de bună-credinţă (Gaius 4.62).
2 în epoca clasică, aceste acţiuni au o formă in ius şi una in factum.
3 C icero, De off., 3.15 61.
4 In st, 1.20.7.; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 4, 1938, p. 135.
5 în dreptul clasic a fost introdusă actio rationibus distrahendis (Cicero, De orat., 1.36.166).
6 v. Arangio R uiz, Bulletino dell 'Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja ”, Milano, 32, 1922.
7 v. C. St . T omulescu, Analele Universităţii Bucureşti, 1963.
8 In st, 4.6.20.
334
A ntiquum consortium este cea mai veche formă de indiviziune, cunoscută
din epoca Legii celor XII Table. La moartea lui pater familias sui heredes devin
coproprietari ai bunurilor ce fac obiectul proprietăţii familiale (casa şi grădina).
Această formă a indiviziunii decurge din chiar regimul pe care anumite bunuri îl
aveau în sânul vechii familii romane1.
Alături de această indiviziune, ce se formează de drept, romanii au cunoscut şi
indiviziunea creată prin voinţa unor persoane de a stăpâni împreună un bun (mai
multe persoane cumpără o casă).
Starea de indiviziune dă naştere unor obligaţii pentru coindivizari. Mai întâi,
toţi copărtaşii au obligaţia de a se supune partajului, dacă unul dintre ei doreşte să

părăsească indiviziunea12. Dreptul de a ieşi din indiviziune nu poate fi desfiinţat nici
prin convenţia părţilor. In cazul proprietăţii familiale (antiquum consortium),
obligaţia de ieşire din indiviziune era sancţionată prin actio familiae herciscundae,
introdusă de către Legea celor XII Table3. Obligaţia de a ieşi din indiviziunea for
mată pe cale voluntară era sancţionată prin actio comuni dividundo.4
In al doilea rând, coindivizarii ce realizează un profit de pe urma lucrului aflat
IC
în coproprietate, au obligaţia de a împărţi cu ceilalţi copărtaşi câştigul realizat. In
fine, copărtaşii care au făcut cheltuieli în interesul comun, au dreptul să ceară des
EM
păgubiri de la ceilalţi. Cele din urmă două obligaţii sunt desemnate prin expresia
comunicatio lucri et damni5.
Este lesne de văzut că fizionomia indiviziunii, în special sub forma sa volun
tară, este foarte apropiată de cea a societăţii (contractul de societate). De fapt, sin
AD
gurul element care ne ajută să distingem între aceste două categorii juridice este
aspectul subiectiv, exprimat în intenţia de a forma o societate (affectus societatis),
aspect pe care îl întâlnim la societate, dar lipseşte în cazul indiviziunii6.
AC
§ 6. ACCEPTAREA SUCCESIUNII
400. Acceptarea moştenirii îl obligă pe eredele testamentar să execute
legatele7. Obligaţia de executare a legatelor este sancţionată prin acţiuni reale sau
Z
personale, aşa cum s-a văzut la materia succesiunilor8.

U
Prin conţinutul său juridic, această obligaţie pare a face obiectul unui contract
de mandat. Dar cum între testator şi erede nu poate exista un acord de voinţă în
momentul acceptării moştenirii (testatorul nu mai este în viaţă), operaţiunea
juridică a executării legatelor s-a constituit într-un fapt juridic cu identitate proprie.
1VARRO, De re rustica, 1.10.

2 D.10.3.14.2.
3 XII. T„ 5.10.
4 D.19.1.13.17.
5 D.10.3.3. pr.
6 P. Ourliac, J. DE M alafosse, Droit romain et ancien droit des obligations, Paris, 1957,
p. 284.
8 Gaius, 2.194, 2. 193; v. P. Voci, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, I, 1935.
335
C a p i t o l u l IX
OBLIGAŢIUNI DELICTUALE
§ 1. DELICTE PUBLICE ŞI DELICTE PRIVATE
401. în dreptul roman, materia delictelor a cunoscut o evoluţie extrem de com
plexă, în desfăşurarea căreia s-au format numeroase categorii şi instituţii juridice,
în cadrul acestei evoluţii s-a conturat noţiunea delictului, s-au fixat sensurile sale,
precum şi regimul juridic propriu fiecărui delict.

Deşi romanii nu ne-au lăsat o definiţie a delictelor, dispoziţiile normative şi
comentariile jurisconsulţilor în materie arată că ei au avut reprezentarea clară a
acestei noţiuni, legând de ea consecinţe juridice bine precizate.
într-un sens foarte general, delictele erau văzute de către romani ca fapte ilici
te, de natură să afecteze interesele unor persoane, sancţionate în principiu prin plata
unor sume de bani. Aceste fapte erau extrem de variate şi puteau genera consecin
IC
ţele cele mai diverse, de la prejudicii materiale la vătămarea sau uciderea unor per
soane1. Faţă de gama extrem de variată a delictelor, romanii le-au clasificat, încă
din epoca foarte veche, în două mari categorii: delicte private şi delicte publice12.
EM
Dacă la origine distincţia dintre delictele publice şi cele private este mai mult de
ordin formal, cu timpul, începând din epoca clasică, apar deosebiri de fond, de
natură să delimiteze foarte clar fizionomia celor două categorii de delicte3.
AD
încă din cele mai vechi timpuri, delictele sunt sancţionate de către stat sub
diferite forme, dar ele nu apar ca izvoare de obligaţii, ci ca fapte ilicite care atrag
anumite pedepse4.
Aşadar, deşi în epoca veche delictele private nu se înscriu în sfera obligaţiilor,
AC
totuşi au o identitate proprie în raport cu cele publice, identitate conferită de

regimul lor juridic în materia procedurii de judecată precum şi a pedepsei ce
urmează a se aplica. în acest sens, constatăm că delictele private erau judecate după
Z
normele procedurii civile, de către judecători aleşi din rândul persoanelor

U
particulare, pe când delictele publice erau judecate după normele procedurii penale
de către instanţe speciale (magistraţi, senat, adunarea centuriată, împărat). Delictele
publice erau pedepsite cu moartea, exilul sau amenda în folosul statului, pe când
delictele private erau sancţionate de regulă prin amenzi plătite victimei delictului
ca despăgubiri.
1 v. U. BRASIELLO, Novissimo digesto italiano, Torino, 5, 1960; B. PERRIN, Revue historique de

droit jranţais et etranger, Paris, 1951, p. 389-405, şi Annales de l ’Universite de la Sarre, 3, 1954.
2 XII. T„ 8.9 şi 10.
3 v. U. BRASIELLO, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1958.
4 v. B. B iondi, Actiones noxales, Palermo, 1925; F. de V isscher, Le regime romain de la
noxalite, Bruxelles, 1947; E. ALBERTARIO, Delictum e crimen, Milano, 1924; T. BRASIELLO, Studia et
documenta historiae et iuris, 12, 1946.
336
§ 2. FORMAREA NOŢIUNII DE OBLIGAŢIE DELICTUALĂ
402. Apariţia delictelor private. Noţiunea delictelor private s-a format în
procesul trecerii de la societatea gentilică la societatea politică, o dată cu preluarea
de către stat a atribuţiilor comunităţii1.
în societatea gentilică, dacă o persoană suferea o vătămare corporală, era în
dreptăţită să provoace un rău similar autorului faptei (legea talionului)12. în epoca de
tranziţie către societatea politică, părţile pot realiza o înţelegere conform căreia
victima renunţă la dreptul său de răzbunare, în schimbul unei sume de bani pe care
delincventul o plăteşte3. Constatăm că în acest stadiu al procesului formării noţiunii

de delict privat (compoziţiunea voluntară), dreptul de răzbunare poate fi înlocuit cu
plata unei sume de bani.
în etapa următoare, statul nu mai lasă părţilor posibilitatea de a fixa valoarea
despăgubirii pe care delincventul urmează să o plătească, ci ia asupra sa această
atribuţie (compoziţiunea legală)4. Sistemul compoziţiunii legale cunoaşte, la rândul
său, două stadii de evoluţie. La origine, compoziţiunea legală nu presupunea obli
IC
gaţia părţilor de a compune, adică de a înlocui răzbunarea sângelui cu plata sumei de
bani fixată de către stat5; dacă părţile se înţelegeau, delincventul plătea echivalentul
EM
dreptului de răzbunare, iar dacă nu, urma să suporte rigorile răzbunării private. în
acest stadiu, intervenţia statului se limitează la a fixa suma de bani pe care delinc
ventul trebuie să o plătească, dacă părţile ajung la o înţelegere în acest sens.
în următorul stadiu al sistemului compoziţiunii legale, victima delictului nu
AD
mai are dreptul să opteze între a-şi exercita dreptul de răzbunare şi a primi suma de
bani stabilită de către stat6. Ea este obligată să compună, adică să accepte o sumă
de bani ca echivalent al dreptului de răzbunare. Statul pune la dispoziţia victimei o
AC
acţiune pentru a-1 urmări pe delincvent. Aşadar, în stadiul al doilea al compoziţi

unii legale statul preia sub toate aspectele reprimarea faptelor prin care se aduc
vătămări persoanelor sau bunurilor. Fapt este că în dispoziţiile Legii celor XII Ta
ble cu privire la delictele private, găsim numeroase urme ale fazelor succesive prin
care a trecut noţiunea delictului în procesul formării sale7. Aşa cum se va vedea,
Z
codul decemviral mai păstrează, deşi numai în cazuri bine circumstanţiate, unele
U
aplicaţiuni ale legii talionului sau ale compoziţiunii voluntare.

Conform fizionomiei sale din epoca veche, delictul privat este o faptă ilicită,
cauzatoare de prejudicii, sancţionată de către stat cu plata unei amenzi în folosul
victimei8. în acest stadiu, delictele private nu se configurează ca izvoare de obliga
ţiuni, ci numai ca fapte ilicite, sancţionate potrivit sistemului compoziţiunii legale.
1 v. C. A. MASCHI, Rivista de scienze giuridiche, Milano, 13, 1962.

3 XII. T„ 8.3.
4 XII. T., 4.11.
5 XII. T., 8.9.
6 Gaius, 4.47.
7 Inst., 4.47; XII. T„ 8.3. şi 8.4.
8 Gaius, 3.223.
337
403. Conceptul de obligaţiune delictuală s-a format abia în dreptul clasic, pe
baza unor analogii1. Dacă la origine victima delictului avea dreptul de răzbunare,
cu timpul acest drept a fost înlocuit cu sistemul compoziţiunii, la rândul său marcat
de rămăşiţe ale răzbunării private. Arătam că cel de al doilea stadiu al compoziţi
unii legale presupune obligaţia ambelor părţi de a soluţiona litigiul prin plata unei
sume de bani, obligaţie sancţionată printr-o acţiune dată victimei delictului12. Prin
urmare, acţiunea dată victimei nu se întemeiază pe un drept de creanţă, ci pe obli
gaţiunea legală de a compune, impusă ambelor părţi.
In cadrul procedurii formulare, dacă delincventul refuza să-l despăgubească
pe păgubaş, acesta din urmă intenta o acţiune pentru a -1 sili pe delincvent să com

pună. După litis contestatio, obligaţia legală de a compune se transforma într-o
obligaţie de a plăti o sumă de bani, deoarece în procedura formulară condamnarea
era întotdeauna pecuniară3. Iată cum, prin efectele lui litis contestatio, obligaţia le
gală de a compune se transformă în obligaţia de a plăti o sumă de bani.
Mai târziu, pe la începutul epocii clasice, romanii au început să vadă în obli
gaţiunea legală de a compune un drept de creanţă pentru păgubaş şi o datorie pen
IC
tru delincvent, ajungând astfel la conceptul de obligaţiune delictuală4. Dreptul de
răzbunare, ca fundament al obligaţiunii legale de a compune, dispare din conştiinţa
EM
socială, iar delictul se înfăţişează ca un fapt ilicit ce generează creanţe şi datorii,
fiind indicat de către jurisconsulţii clasici ca izvor important de obligaţii. Romanii
au ajuns să vadă în delict un izvor al obligaţiei de a plăti o sumă de bani, prin com
paraţie cu obligaţiunea de a da, care şi ea se transformă după litis contestatio într-o
AD
obligaţie pecuniară.
404. Obligaţiunea delictuală are unele caractere aparte, în care se exprimă
originea sa îndepărtată şi în care persistă urme ale sistemului răzbunării sângelui5.
AC
Aceste caractere s-au păstrat multă vreme, determinând anumite deosebiri între
fizionomia obligaţiei delictuale şi cea a obligaţiei contractuale.
a) Obligaţiile izvorâte din acte juridice sau din fapte licite sunt sancţionate prin
acţiuni reipersecutorii, pe când obligaţiile izvorâte din fapte ilicite sunt sancţionate
Z
prin acţiuni penale6.

Acţiunea penală are ca obiect în mod exclusiv o sumă de bani, sumă ce
U
reprezintă echivalentul dreptului de răzbunare. Prin această sumă de bani, de

regulă, victima delictului realizează o îmbogăţire, deoarece nu face la rândul său o
plată ca în cazul acţiunilor reipersecutorii7.
în fine, acţiunile penale sunt cumulative, aşa încât, dacă sunt mai mulţi delin
cvenţi, fiecare dintre ei va fi urmărit pentru întreaga sumă (poena), căci răzbunarea
are ca obiect persoana fiecărui delincvent.
1 A rangio R uiz, Instituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 363.

2 Gaius, 3.221.
3 P. Collinet, Nouvelle revue historique de droit fra n ţa is et etranger, Paris, 26, p. 529.
5 Inst., 4.4.7.
7 U. B rasiello, Novissimo digesto italiano, Torino, 12, 1965, p. 808;
338
b) Datoriile izvorâte din delicte nu trec, în principiu, asupra moştenitorilor,
deoarece dreptul de răzbunare poartă asupra persoanei delincventului1. Tot aşa, cre
anţele izvorâte din delicte nu trec asupra urmaşilor. Cu timpul, s-a admis că aseme
nea creanţe trec la moştenitori, făcând excepţie numai cele izvorâte din delictele
care ating în modul cel mai direct persoana cuiva. Creanţele de acest fel nu se pot
transmite, deoarece sunt intim legate de persoana fizică a victimei (vindictam
spirantes — respiră răzbunare)12.
c) Dreptul de răzbunare fiind îndreptat împotriva persoanei fizice a delinc
ventului, acesta va răspunde indiferent de condiţia juridică pe care o are3. Prin
urmare, sclavii sau incapabilii de fapt au capacitate delictuală, căci victima se poate

răzbuna împotriva persoanei lor4.
La partea generală arătam că, deşi sclavii sau fiii de familie răspund cu per
soana lor şi, prin urmare, au capacitatea de a se obliga delictual, această răspundere
are loc în condiţii speciale, sclavii şi fiii de familie neavând bunuri (acţiunile
noxale)5.
d) Dacă la obligaţiunile sancţionate prin acţiuni reipersecutorii capitis deminu-
IC
tio are ca efect stingerea datoriei, la cele sancţionate prin acţiuni penale datoria nu
se stinge, ci dreptul de răzbunare continuă să apese asupra persoanei fizice a de
EM
lincventului, chiar dacă situaţia lui juridică s-a schimbat6.
e) Pe când fizionomia obligaţiilor izvorâte din acte juridice sau fapte licite
poate fi influenţată de factori pur spirituali, ca intenţia sau omisiunea, obligaţia
delictuală presupune întotdeauna un fapt din partea delincventului (evident, presu
AD
pune şi alte condiţii)7.
Capitolul X
AC
DELICTE PRIVATE VECHI

Z
405. Cercetarea delictelor private prezintă o importanţă deosebită, datorită, în

U
primul rând, faptului că ele sunt izvoarele obligaţiunilor delictuale şi, în al doilea
rând, întrucât în multe cazuri, plecându-se de la anumite delicte, s-a ajuns la recu
noaşterea unor contracte sau cvasicontracte.
Terminologia juridică folosită în materia delictelor private prezintă de asemenea
un interes special pentru cercetătorii dreptului roman, întrucât ea este în măsură să ne
înfăţişeze fizionomia fiecărui delict privat, în cadrul evoluţiei pe care a cunoscut-o.
1 C icero, Adfam ., 7.26.

2 G aius, 4.112.
3 D. 41.7.14.
4 D.9.4.2.1.; Gaius, 4.80, 2.90.
5 D.2.9.2.1.
6 D.4.5.2.3.
7 D.4.3.7.3. v. de R obertis, La disciplina della responsabilită contrattuala nel sistema della
compilazione giustinieanea, Bari, 1962.
339
Evoluţia reglementării delictelor private din epoca primitivă a Romei, când
stăpânirea privată nu juca un rol important, până în epoca clasică, în care delictele
tind să devină publice, este oglindită de o terminologie juridică proprie.
§ 1. FURTUL
406. Noţiunea furtului a evoluat în decursul secolelor ca şi sancţiunea sa.
în epoca primitivă a Romei, furtul era un delict privat, care dădea dreptul vic
timei să recurgă la răzbunarea individuală apoi la o compoziţiune bănească.
în epoca clasică, furtul tinde să devină un delict public.

Urmărind evoluţia istorică a noţiunii de furt, putem distinge câteva momente
mai importante: furtul înainte de Legea celor XII Table, în Legea celor XII Table,
reformele pretorului şi, în fine, furtul în dreptul clasic.
407. Se pare că la origine, potrivit cutumelor anterioare Legii celor XII Table,
se autoriza răzbunarea privată în cazul lui fur manifestus precum şi percheziţiei
IC
lance licioque.
Fur manifestus este hoţul surprins ţinând încă în mână lucrul furat, precum şi
cel care este descoperit în urma unei percheziţii lance et licio. în practică, hoţul, fie
EM
că era prins asupra faptului înainte de a putea ascunde lucrul furat, fie că lăsa urme
clare de natură să permită identificarea casei în care a intrat. în acest din urmă caz,
victima delictului nu putea intra imediat în casa celui bănuit că ar fi comis furtul, ci
AD
trebuia să procedeze la o percheziţie solemnă, care presupunea, în primul rând, o

vestimentaţie specială1. Victima furtului poartă un simplu brâu (licium)1 2, iar în
mână ţine o farfurie (lanx). Victima se prezenta în acest fel pentru a nu putea fi
AC
acuzată că ar fi introdus în casa celui urmărit lucrul furat.

O altă condiţie cerută de percheziţia lance et licio era prezenţa martorilor care
înconjurau casa, păzind toate ieşirile prin care s-ar fi putut scoate obiectul furat3.
Descoperirea obiectului în casa celui urmărit era asimilată cu prinderea asupra
Z
faptului45.
U
408. Legea celor XII Table introduce un sistem mai complet şi mai perfecţio
nat de sancţionare a furtului. Legea decemvirală pedepseşte delictul de furt, indi
ferent dacă hoţul a fost prins asupra faptului sau nu. S-a menţinut împotriva lui fur
manifestus5 sistemul cutumiar, potrivit căruia delincventul cădea în puterea
păgubaşului, dar, în acelaşi timp, se prevedea şi intervenţia magistratului.
în cazul în care autorul furtului era un om liber puber, era bătut cu nuiele şi
addictus de către magistrat păgubaşului, care îl putea vinde ca sclav trans Tiberim.
1 L. F. Correa, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV, 2008, p. 164-165;
Ihering, L ’esprit de droit romain dans Ies diversesphases de son developpement, voi. III, p. 258.
2 Gaius, 3, 193.
3 F. DE ViSSCHER, Revue historique de droitfranqais et etranger, Paris, 1925, p. 535.
4F. DE ViSSCHER, Nouvelle revue historique de droit franqais et etranger, 1922, p. 442.
5 Inst., 4.1.3.
340
Delincventului i se lăsa totuşi posibilitatea de a se înţelege cu victima, dacă aceasta
voia să-i muncească un anumit număr de zile sau să-i plătească o sumă de bani .
în două cazuri, delincventul om liber puber putea fi om orât12:
a) când furtul era săvârşit în timpul nopţii;
b) când furtul era săvârşit în timpul zilei, dar delincventul era înarmat şi se
apăra pentru a nu fi prins. în acest din urmă caz se cerea ca victima furtului să
cheme vecinii, pentru ca aceştia să ia cunoştinţă de felul în care a fost comisă fapta.
Delincventul om liber impuber era bătut cu nuiele, urmând ca magistratul să
decidă asupra modului de recuperare a pagubei.

Dacă autorul furtului era un sclav, acesta era invariabil pedepsit cu moartea,
prin aruncarea de pe stânca Tarpeiană3.
Legea celor XII Table completează sistemul cutumiar prin introducerea noţi
unii de furtum nec manifestum4. Furtum nec manifestum presupune că hoţul nu a
fost prins asupra faptului. Victima furtului intentează în acest caz actio furti, al că
rei obiect este îndoitul pagubei suferite. în dreptul clasic, actio furti se va numi
IC
actio furti nec manifesti, pentru a o deosebi de acţiunea pretoriană furti manifesti.
în afară de percheziţia lance et licio, legea decemvirală mai cunoaşte şi o
percheziţie nesolemnă, care atrage după sine sancţiunea printr-o acţiune la triplu
EM
contra detentorului, actio furti concepti5. Această acţiune se dă contra detentorului,
indiferent dacă este sau nu vinovat, spre desebire de cazul în care se aplică sancţi
unea lui fur manifestus, când se cere, pe lângă respectarea unor forme solemne, şi
AD
dovedirea vinovăţiei detentorului.

O acţiune specială, actio furti oblati, referitoare la lucrul furat şi oferit, se
dădea celui ce cumpăra cu bună-credinţă un lucru furat. Prin acestă acţiune, cumpă
rătorul de bună-credinţă cerea întreitul sumei plătite celui care i-a furnizat lucrul.
AC
409. Prin reformele sale, pretorul a realizat unificarea sancţiunii delictului de

furt6. Dispoziţiile Legii celor XII Table ne înfăţişează două sisteme de reprimare a
furtului, primul prezentând un pronunţat caracter arhaic, datând din epoca în care
Z
domnea justiţia privată, pe când celălalt, de dată mai recentă, introduce sistemul
compoziţiunii legale.
U
Unificarea sancţiunii furtului de către pretor a fost uşurată de folosirea com

poziţiunii voluntare private. Legea celor XII Table prevede că delincventul poate să
evite vânzarea sa ca sclav trans Tiberium prin plata unei sume de bani. întrucât în
lege nu se stabilea nici o limită a compoziţiunii, victima furtului putea pretinde de
la delincvent orice sumă de bani. încetul cu încetul, s-a statornicit practica de a se
cere delincventului o sumă de bani egală cu împătritul lucrului furat. Acest obicei a
1D.2.14.7.14.
2 XII. T„ VIII. 12.
3 XII. T„ VIII, 14.
4 P. Huvelin, op. cit., II, p. 20; J-F. Bregi, op. cit., p. 52-53.
L. F. Correa, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV, 2008, p. 168;
M. J. G. Garrido, op. cit., p. 260.
F. de Visscher, Nouvelle revue historique de droitfranţais et etranger, Paris, 1922 p. 486.
341
fost consacrat de către pretor. Magistratul acorda victimei o acţiune împotriva de
lincventului, fixând cuantumul condamnării la cvadruplu.
O altă inovaţie a pretorului constă în faptul că hoţul prins asupra faptului are
dreptul să-şi conteste vina, astfel încât vechea addictio este înlocuită cu un adevărat
proces1.
Data la care a fost creată actio furti manifesti nu ne este cunoscută, dar ea nu
poate fi anterioară sfârşitului republicii.
Sancţiunea lui furtum nec manifestum, realizată prin actio furti nec manifesti,
continuă să poarte asupra dublului valorii lucrului furat.
In urma adoptării legii Aebutia, percheziţia solemnă a dispărut, menţinându-se

percheziţia nesolemnă, cu importante modificări aduse de către pretor. Pretorul
menţine actio furti concepti pentru cazul în care lucrul a fost descoperit la detentor12
în prezenţa martorilor, dar desigur fără respectarea unor forme solemne. De aseme
nea, s-a păstrat şi actio furti oblati pentru a asigura detentorului posibilitatea de a
se îndrepta împotriva aceluia ce i-a remis un lucru furat.
în acelaşi timp, pretorul a creat acţiunea furti non exhibiti şi actio furti pro
IC
hibiti3.
Prin actio furti non exhibiti, pretorul forţa pe acela la care se găsea prin per
EM
cheziţie un lucru furat, să-l prezinte magistratului pentru a putea face posibilă
intentarea de către victimă a acţiunii în revendicare. Această acţiune avea ca obiect
obţinerea împătritului valorii prejudiciului cauzat.
Cea de-a doua acţiune, furti prohibiţi4, era dată împotriva aceluia ce refuza să
AD
se supună la percheziţia nesolemnă şi purta de asemenea asupra împătritului. Actio

furti prohibiţi era acordată oricărei persoane care avea interesul s-o intenteze şi nu
numai proprietarului.
AC
410. în dreptul clasic noţiunea de furt dobândeşte noi trăsături, aşa cum se
vede în definiţia dată de către Paul: „furtum est contrectatio rei fraudulosa lucri
faciendi gratia vel ipsius rei vel etiam usus eius possessionisve”5.
a) Furtum este contrectatio6, de unde rezultă că în această epocă, furtul nu
Z
constă numai într-o sustragere ca în dreptul vechi, ci poate consta în mânuirea,

folosirea sau atingerea lucrului altuia.
U
b) Contrectatio rei desemnează ceea ce astăzi înţelegem prin fapte ca escro

cheria sau abuzul de încredere. Astfel, comodatarul sau depozitarul care vinde un
lucru primit pentru folosinţă sau pentru păstrare, comite în zilele noastre un abuz de
încredere, pe când romanii vedeau în aceste fapte un furt.
c) în definiţia lui Paul se arată de asemenea că există furtum vel ipsius rei, vel
etiam usus eius possessionisve. Pentru a avea furtum ipsius rei este necesar ca lucrul
să aparţină unui proprietar. Astfel, cel ce fură un lucru sacru, nu comite delictul de
1 P. Huvelin , Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1921, p. 293-312.
2 G aius, 3.186.
4 M. J. G. Garrido, op. cit., p. 260.
5 D.47.2.1.3.
6 G aius, 3.195; J-F. Bregi, op. cit., p. 60.
342
furt, ci un sacrilegiu. De asemenea, este necesar ca lucrul să aparţină unui pro
prietar în momentul în care este atins. Găsirea unei comori, de exemplu, nu
constituie furt.
d) Pe lângă furtul care poartă asupra însuşi lucrului, dreptul clasic mai cu
noaşte şi furtum usus1. Comite furtul uzului cel ce foloseşte lucrul altuia, cu toate
că nu are dreptul, cum este cazul depozitarului ce foloseşte un lucru al deponentu
lui, pe care îl are în păstrare12.
e) Furtum possessionis este comis de către însuşi proprietarul asupra lucrului
său. Astfel este cazul debitorului care-şi reia lucrul dat ca garanţie creditorului său,

înainte de a-şi fi plătit datoria.
f) Reţinem de asemenea în definiţia lui Paul faptul că furtul este o contrectatio
fraudulosa lucri faciendi gratia, ceea ce înseamnă că atingerea trebuie să fie
frauduloasă şi că trebuie să aibă drept scop o îmbogăţire3. Pentru a fi frauduloasă,
contrectatio trebuie să fie făcută fără drept şi cu rea-credinţă. în cazul în care cine
va aduce atingere unui lucru crezând că acţionează cu ştirea proprietarului, nu
IC
comite un furt.
Delictul de furt presupune, de asemenea, scopul de a obţine un folos. Când
cineva ucide un sclav sau ia lucrul altuia în scopul de a-1 distruge, nu comite un
EM
furt şi, prin urmare, va fi sancţionat pentru alt delict.
Intenţia de a realiza o îmbogăţire este cerută în epoca clasică numai în anumite
cazuri, pentru ca în vremea lui Justinian să devină o condiţie generală a furtului.
AD
O altă condiţie constă în aceea că lucrul trebuie să fie luat fără voia stăpâ
nului. Datorită acestui fapt, lucrul ce nu aparţine nimănui, nu poate să fie obiect
al furtului.
AC
Distincţia dintre furtum manifestum şi furtum nec manifestum este adesea con
semnată în textele dreptului clasic. Potrivit definiţiei lui Sabinus, furtum manifes
tum presupune prinderea delincventului asupra faptului. Autorii nu sunt de acord
asupra momentului până la care durează flagrantul delict. După opinia lui Sabinus,
Z
situaţia se prelungeşte până în momentul în care lucrul este dus la destinaţie.

Potrivit altei opinii, care restrânge sfera noţiunii de furtum manifestum, hoţul tre
U
buie prins la locul în care furtul a fost comis. în fine, unii autori au considerat că
este suficient ca hoţul să fie văzut ţinând lucrul. S-a impus, în final, punctul de ve
dere potrivit căruia furtul este flagrant ori de câte ori delincventul este prins în timp
ce comite furtul sau înainte de a fi ajuns la destinaţie.
Furtul este nec manifestum când hoţul nu a fost prins imediat, dar există probe
că furtul a fost comis de către el.
In dreptul clasic, se degajează şi ideea juridică de complicitate la comiterea
unui furt. Complicele era pedepsit ca şi autorul principal, dar împotriva lui nu putea
fi intentată condictio furtiva.
1Inst., 4.1.6.
2 Gaius. 3.196.
3 P. H uvelin, op. cit., p. 24.
343
411. Condictio furtiva. Obiectul acţiunilor furti manifesti şi furti nec mani-
festi constă în dreptul de a-1 face pe delincvent să plătească o sumă de bani, sumă
ce nu are numai semnificaţia reparării prejudiciului cauzat prin fapta delictuală.
în scopul obţinerii reparării prejudiciului cauzat, victima are la dispoziţie o ac
ţiune specială, care se adaugă mijloacelor de drept utilizate pentru sancţionarea
proprietăţii. Această acţiune este condictio ex causa furtiva, cunoscută în lucrările
modeme sub numele de condictio furtiva'.
Iniţial, condictio furtiva era acordată numai în caz de furtum improprium (fără
sustragere), deoarece se socotea că în caz de subpretio, victima era suficient protejată

prin dispoziţiile legii Atinia care interzicea uzucaparea lucrurilor sustrase şi, prin
urmare, proprietarul avea oricând posibilitatea de a intenta acţiunea în revendicare.
Labeo nu admite intentarea acestei acţiuni decât în caz de furtum improprium. Sabinus,
însă, pornind de la ideea că în nici o situaţie furtul nu trebuie să fie susceptibil de a
duce la dobândirea proprietăţii, asimilează furtum improprium cu subpretio.
Utilizarea unei condictio, cu alte cuvinte a unei acţiuni personale, de către o
IC
persoană care nu şi-a pierdut calitatea de proprietar, constituie desigur o anomalie.
Gaius explică această stare de lucruri prin faptul că romanii urau furtul în mod deo
sebit12. în realitate, crearea acestei acţiuni are şi alte explicaţii.
EM
Am văzut că furtul nu împiedică întotdeauna dobândirea proprietăţii prin uzu
capiune, chiar după adoptarea legii Atinia. într-adevăr, în cazul furtului prin
sustragere, proprietarul lucrului mobil furat pierdea dreptul de proprietate, astfel
AD
încât nu mai putea intenta acţiunea în revendicare. Este prin urmare firesc să se
acorde victimei o acţiune personală, prin care să apară în calitate de creditor al lu
crului ce i-a aparţinut odinioară.
AC
Spre deosebire de acţiunea în revendicare, condictio furtiva putea fi intentată

chiar şi atunci când lucrul piere fără vina hoţului3, în virtutea principiului că hoţul
este asimilat întotdeauna cu debitoml pus în întârziere: fur semper moram facere
videtur. Suma pe care reclamantul o putea cere prin condictio furtiva era egală cu
Z
cea mai mare valoare pe care lucrul a avut-o în perioada de la comiterea furtului
până la intentarea acţiunii. Hoţul răspunde, în cazul acestei acţiuni, pentru toate
U
prejudiciile cauzate prin comiterea furtului.

Condictio furtiva este dată împotriva moştenitorilor hoţului, chiar şi dacă
aceştia nu deţin lucrul.
§ 2. INIURIA
412. Din punct de vedere etimologic, cuvântul iniuria desemnează orice fapt
contrar dreptului4. Din punct de vedere juridic, însă, sensul termenului este cu totul
altul, fiind cu mult mai restrâns, în special în epoca veche a dreptului roman. în
1 v. S. Solazzi, Rassegna di diritto romano, Napoli, 3, 1957; J. Miquel, op. cit., p. 346.
2 G aius, 1.4.
3 Cicero, Pro Fllaco, 21,49. în epoca postclasică actio metus.
4 P. Huvelin , Melanges Appleton, 1903, p. 371-499.
344
sens general, în dreptul vechi, iniuria este delictul de vătămare corporală, iar în
sens special, iniuria este delictul de lovire simplă.
Delictul de iniuria prezintă, cel puţin la origine, un pronunţat caracter arhaic.
Acest caracter rezultă din faptul că, potrivit dispoziţiilor Legii celor XII Table,
dacă părţile nu cad la învoială, se aplică legea talionului1.
Evoluţia noţiunii de iniuria poate fi urmărită în reglementarea dată de Leşea celor
XII Table, de pretor, de legea Cornelia de iniuriis şi în sfârşit, de jurisprudenţăL
413. Noţiunea de iniuria în Legea celor XII Table.
a) Membrum ruptum. Referitor la termenul de membrum ruptum, care de

semnează o parte a corpului vătămată, Legea celor XII Table spune: Si membrum
rupsit ni cum eo pacit talio esto. Vedem aici o rămăşiţă a unor practici arhaice,
când în lipsa unei înţelegeri între părţi, intervenea răzbunarea privată. Prin cuvântul
membrum trebuie să înţelegem, în acest context, nu numai braţele şi picioarele, ci şi
orice altă parte a corpului. Cuvântul rumpere desemnează o vătămare în general şi
nu numai a amputa sau a smulge o parte a corpului. în sfera delictului de membrum
IC
ruptum poate intra, prin urmare, atât amputarea sau smulgerea unei părţi a corpului,
precum şi biciuirea sau înjunghierea.
b) Os fractum constă în ruperea unui os*23. Cel ce rupea un os unui om liber era
EM
pedepsit de Legea celor XII Table cu o amendă de 300 de aşi4. Dacă victima acelu
iaşi delict era un sclav, se plătea o amendă de 150 de aşi, pe care o încasa proprie
tarul sclavului.
Explicaţia acestui sistem de sancţionare rezidă în faptul că rănirea omului liber
AD
era socotită ca vătămare a unei persoane, pe când sclavul era considerat o res şi,
prin urmare, rănirea sa reprezenta vătămarea unui bun.
c) Iniuria în sens restrâns, sancţionată de Legea celor XII Table cu o amendă de
AC
25 de aşi, desemnează o lovire uşoară5. A existat tendinţa de a include în sfera no

ţiunii de iniuria simplă şi injuriile şi cântecele şi poeziile satirice sau defăimătorii.
Potrivit unor păreri, autorul unor insulte verbale sau scrise este pedepsit cu
moartea. Ipoteza se întemeiază pe cuvintele: occentare sive carmen condere, aflate
Z
în textul Legii celor XII Table. Cicero a dat acestei expresii sensul de insulte ver
bale sau scrise, deşi în realitate prin occentare se înţelege a vrăji, iar prin carmen
U
condere a compune formule magice.

Aşadar, Legea celor XII Table pedepsea cu moartea vrăjitoria şi compunerea
de formule magice, fapte care nu au nici o legătură cu injuriile verbale sau scrise şi
la care legea decemvirală nu face vreo referire6. Ar fi lipsit de temei să vedem în
expresia occentare sive carmen condere precedentul de la care a plecat pretorul
atunci când a sancţionat injuriile verbale sau scrise.
'X II. T., 8.2; Inst., 4.4.7.

2 P. H uvelin, op. cit., II, p. 15.
3 Gaius, 3.223; J-F. Bregi, op. cit., p. 37.
4 XII. T„ VIII, 3.
5 XII. T., VII, 4.
A. R uelle , Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome XLVII, 2000,
p. 31; C. St . T omulbscu, op. cit., p. 331.
345
414. Iniuria în edictul pretorului. în dreptul clasic noţiunea de iniuria s-a
schimbat, căpătând o sferă tot mai cuprinzătoare şi o importantă modificare de sens1.
Dacă în Legea celor XII Table iniuria avea sensul unei vătămări corporale, în
sistemul creat de către pretor se pune tot mai mult accentul pe ofensa morală.
Unii romanişti au încercat să explice această evoluţie a delictului prin dezvol
tarea la romani a simţului onoarei. Astfel, se afirmă că, faţă de evoluţia ideii de
onoare şi a sentimentului valorii individuale, ofensa morală este de natură să atingă
personalitatea individului mai mult decât leziunea fizică.
Adevărul este că lărgirea sferei delictului a fost determinată de dorinţa de îm
bogăţire, întrucât victima încasa o sumă de bani, al cărei cuantum îl stabilea jude

cătorul.
Actio iniuria aestimatoria este introdusă de către pretor în edictul său şi rea
lizează un nou sistem de reprimare a iniuriei12. Caracterul esenţial al acestei acţiuni
constă în faptul că suma de bani nu mai este invariabilă, aşa cum se întâmpla în
sistemul creat de Legea celor XII Table. Judecătorul stabilea cuantumul condam
nării în funcţie de anumite circumstanţe. în acest sens, condamnarea putea varia în
IC
limite foarte largi, după cum era vorba de iniuria atrox sau de iniuria levis.
Iniuria atrox este pedepsită conform evaluării făcute de pretor, datorită cir
EM
cumstanţelor agravante pe care le presupune. în cazul iniuriei obişnuite, valoarea
condamnării nu putea depăşi evaluarea făcută de către victimă.
Modificarea sistemului de sancţionare a iniuriei trebuie pusă în legătură cu
transformarea contextului social-economic. O dată cu revoluţia economică de la
AD
sfârşitul republicii, unele pături ale clasei dominante adună averi imense. în acelaşi
timp, asul se devalorizase foarte mult, astfel încât pedepsele fixe ale legii decemvi-
rale au căpătat un caracter iluzoriu. Aulu Geliu ne vorbeşte3 despre un anumit
AC
Lucius Veratius care se distra plimbându-se pe stradă şi lovind trecătorii, după care
le plătea suma de 25 de aşi, pe care îi lua dintr-o traistă purtată de un sclav al său.
Legea talionului pe care Codul decemviral o prevedea în caz de membrum
ruptum a fost înlocuită de timpuriu. Cicero ne relatează că într-un caz de membrum
ruptum victima nu a recurs la legea talionului, ci a intentat actio iniuriarum 4, agre
Z
sorul urmând să fie condamnat la suma de bani stabilită de către judecător.

U
în cazul în care delictul de iniuria era comis de către un sclav, stăpânul aces
tuia avea trei posibilităţi5.
- Servum verberandum exhibere, să înfăţişeze pe sclav spre a fi bătut;
- Servum noxae dare, să recurgă la abandonul noxal;
- Litis aestimationem suffere, să plătească paguba.
415. Legea Cornelia de iniuriis. Legea a fost dată la sfârşitul republicii, în
timpul dictaturii lui Cornelius Sulla, când datorită frământărilor sociale şi răz
1 Gaius, 3.224.
2 Gaius, 3.224.
3 Aulu Gelliu, 20.1; C. A. Cannata, Illecito e pena privata in eta republicana. Atti del
convegno internazionale di diritto romano 4-7 giugno 1990, p. 28-29.
4 C icero, De inv., 2.20.
5D. 47.10.17.4.
346
boaielor civile, ordinea publică era ameninţată. Pentru a evita agravarea situaţiei,
s-a introdus o sancţiune mai cuprinzătoare şi mai severă pentru actele de violenţă
îndreptate împotriva persoanelor1. Legea Cornelia nu s-a limitat la a sancţiona vio
lenţa fizică îndreptată împotriva unei persoane, ci a avut în vedere şi alte fapte, ca:
violarea domiciliului, atentatul la liniştea căminului unui cetăţean, pedepsind şi
fapte care nu vatămă în mod direct persoana cuiva, ca de exemplu, în cazul violării
de domiciliu Legea Cornelia apără în mod indirect şi dreptul de proprietate. In
acest sens, către sfârşitul republicii, jurisprudenţa a întrebuinţat acţiunea de iniuria
în scopul sancţionării drepturilor patrimoniale. Oricine tulbură într-un mod care ar
putea părea injurios, o persoană ce foloseşte un lucru, fie ca detentor, fie ca pose

sor, fie ca proprietar, comite delictul de iniuria şi poate fi sancţionat prin actio
iniuriarum. Astfel, cel ce ia în stăpânire lucrul altuia numai pentru a produce
proprietarului o vexaţiune sau trece peste un fond în ciuda opoziţiei proprietarului,
comite delictul de iniuria. Se poate constata că în unele situaţii, actio iniuriarum
ajunge să joace rolul de sancţiune a posesiunii sau a proprietăţii.
Precizăm totuşi că deşi după legea Cornelia actio iniuriarum se aplică drep
IC
turilor patrimoniale, îşi păstrează caracterul de sancţiune a delictelor îndreptate
contra persoanei. Ea nu va sancţiona dreptul patrimonial decât în măsura în care
EM
fapta delictuală aduce într-un fel oarecare atingere persoanei titularului dreptului12.
Pentru cazurile de iniurie speciale, cum ar fi de pildă cazul violării de domi
ciliu, legea Cornelia o autoriza pe victimă să aleagă între actio iniuriarum
aestimatoria şi quaes tio perpetua, o urmărire intentată în numele statului. In felul
AD
acesta, unele delicte se transformă din private în publice, primind o sancţiune mai
severă.
416. în epoca postclasică se dă victimei posibilitatea de a alege în toate cazu
AC
rile între actio iniuriarum şi o pedeapsă corporală dată de către magistrat. Astfel,
ideea de pedeapsă publică se impune faţă de vechea idee de răzbunare privată, ce
se află la originea delictului de iniuria.
O urmă a originii delictului de iniuria mai persistă totuşi şi se exprimă în faptul
Z
că victima delictului poate opta pentru actio iniuriarum.

U
§ 3. DAMNUM INIURIA DATUM

417. în dreptul clasic, damnum iniuria datum (paguba cauzată pe nedrept)
reprezintă o pagubă materială cauzată cuiva3. Acest delict nu trebuie confundat nici
cu furtul, nici cu iniuria.
Damnum iniuria datum se deosebeşte de furt prin faptul că nu presupune o
îmbogăţire a delincventului, pe când furtul este o contrectatio faciendi gratia. Se
deosebeşte, de asemenea, şi de iniuria, deoarece constituie o leziune directă a
patrimoniului, pe când iniuria este privită ca o leziune adusă persoanei (poate să
consiste şi dintr-o leziune a patrimoniului, dar numai în secundar).
1In st, 4.4.10.

2 P. H uvelin, op. cit., II, p. 16
3 E d . Cuq , Manuel des institutions des Romains, Paris, p. 564-570.
347
Această delimitare nu a fost cunoscută în dreptul vechi. în vechiul drept ro
man, furtul şi iniuria includeau în sfera lor producerea unui prejudiciu material,
fapte care apoi au constituit paguba cauzată pe nedrept. Astfel, iniuria cuprindea şi
unele fapte de natură să ducă la vătămarea unui bun. începând din secolul al III-lea
î.Hr. orice vătămare corporală adusă sclavului reprezintă un damnum.
418. Damnum iniuria datum a fost sancţionat prin legea Aquilia1, un
plebiscit din secolul al III-lea î.Hr.; legea sistematizează în trei capitole anumite
fapte păgubitoare, dar nu sancţionează în mod general orice pagubă adusă altuia.
în cadrul primului capitol, se pedepseşte uciderea sclavului altuia sau a unui

patruped care paşte în turmă12.
Capitolul al treilea are ca obiect rănirea sclavului sau a animalului care paşte în
turmă3. în acelaşi capitol, este prevăzută şi pedeapsa celui care distruge total sau
parţial sau vatămă într-un fel oarecare un lucru ce aparţine altei persoane4.
Dispoziţiile celui de al doilea capitol au ca obiect protejarea bunurilor
incorporale. Ele se referă la un adstipulator care face o acceptilatio in frauda
IC
creditorului principal5. Romanii recurgeau adesea la un sistem potrivit căruia
creditorului principal i se alătura, printr-o stipulaţie, un creditor accesor numit
adstipulator. Utilitatea acestui sistem consta în faptul că adstipulator avea faţă de
EM
debitor situaţia unui adevărat creditor, putând să-i ceară datoria prin intermediul
unei acţiuni injustiţie.
419. Condiţiile delictului
AD
a) O primă condiţie constă într-un element de fapt. Pentru ca delictul prevăzut în

capitolele I şi III ale legii Aquilia să fi avut loc, trebuie să se fi produs o acţiune, o
imixtiune asupra bunurilor cuiva. Nu este suficientă o simplă omisiune sau neglijenţă;
AC
b) O altă condiţie constă în aceea că fapta cauzatoare de pagube materiale tre

buie să fie făcută contrar dreptului. Nu este contrar dreptului fapta cuiva de a ucide
pe sclavul altuia în legitimă apărare6;
c) Fapta păgubitoare trebuie să fie comisă prin culpa sau dolul delincventului78.
Z
Dacă paguba s-a produs din întâmplare, nu se poate intenta acţiunea legii Aquilia;
d) Trebuie ca paguba să fie făcută corp ore*. Aceasta înseamnă că delincventul
U
trebuie să acţioneze direct şi material asupra lucrului, şi nu prin intermediul unui

agent extern. Astfel, dacă cineva determina un câine să muşte pe sclavul altuia,
paguba nu este corpore. Tot aşa, dacă cineva închide pe sclavul altuia şi îl lasă să
moară prin înfometare, nu comite delictul prevăzut de legea Aquilia;
1 P. Paschalidis, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV, 2008, p. 321 şi urm.
2 Inst., 4.3.1.; G aius, 3.210.
3 Gaius, 3.217.
4 v. C. St. TOMULESCU, Legea Aquilia, Curierul judiciar, Bucureşti, 22, 1943.
5 G aius, 3.125.
6 D.9.2.4; Inst., 4.3.2.
7 GAIUS, 3.211; S. Schipani, lllecito e pena privata in eta republicana. Atti del convegno
internazionale di diritto romano 4-7 giugno 1990, p. 129 şi urm.
8 Inst, 4.3.16.
348
e) Paguba trebuie să fie cauzată corpori, adică prin atingerea materială a lu
crului altuia. Cel care înlesneşte fuga unui sclav, cel care deschide uşa unui grajd
pentru a permite vitelor să fugă, nu cade sub incidenţa legii Aquilia;
f) în sfârşit, este nevoie ca paguba să fie cauzată proprietarului, întrucât, ini
ţial, legea nu apăra decât pe proprietarul lucrului1. Acţiunea legii Aquilia nu putea
fi intentată de cel ce nu avea dominium, de exemplu de către un peregrin.
420. Prin reformele sale, pretorul a extins sfera delictului, sancţionând o serie
de fapte delictuale care nu întruneau toate condiţiile de intentare a acţiunii legii
Aquilia.

Pretorul a sancţionat, mai întâi, acele fapte care nu erau comise corpore sau
corpori, dând victimei o acţiune utilă12. Pentru cazul în care o anumită persoană
reuşeşte să corupă un sclav prin sfaturile sale, pretorul a acordat stăpânului scla
vului o acţiune de servo corrupto. în acelaşi timp, pretorul a acordat acţiunea legii
Aquilia şi celor ce nu aveau dreptul de proprietate asupra bunului vătămat. în acest
IC
sens, pretorul a dat posibilitatea de a folosi acţiunea legii Aquilia şi altor titulari de
drepturi reale decât proprietarii, precum şi peregrinilor.
Acţiunea legii Aquilia a fost acordată peregrinilor sub forma unei acţiuni ficti-
EM
cii, în a cărei formulă se arăta că judecătorul trebuie să judece procesul ca şi când
reclamantul ar fi cetăţean roman3.
Uzufructuarul, în calitatea sa de titular al unui drept real, avea de asemenea
AD
posibilitatea să intenteze acţiunea legii Aquilia. Pretorul şi jurisprudenţa au mers

până la a proteja prin această acţiune chiar şi pe simplul detentor sau posesor4.
în felul acesta, în mod treptat, legea Aquilia şi-a lărgit sfera de aplicare, da
AC
torită intervenţiei pretorului şi a jurisprudenţei, ajungând să reprime aproape toate

faptele care cauzau o pagubă în patrimoniul altor persoane.
421. Faptul de a fi ucis un sclav sau un animal care paşte în turmă este sanc
Z
ţionat printr-o amendă egală cu cea mai mare valoare pe care ar fi putut-o avea
sclavul sau animalul în anul precedent comiterii delictului.
U
Cel care comitea delictul prevăzut la capitolul III al legii Aquilia era amendat
cu o sumă de bani egală cu valoarea pe care lucrul o avusese în luna anterioară
comiterii delictului. Această sumă era stabilită de către judecător.
Constatăm că între valoarea lucrului şi amenda pe care trebuia să o plătească
delincventul era o anumită disproporţie, situaţie ce se explica prin faptul că acţi
unea legii Aquilia nu avea drept scop numai repararea prejudiciului, ci avea şi un
caracter penal5.
1 A. E. Giffard, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1933, p. 334.

2 D. 9.2.12; D.7.1.17.3; S. Lohsse, Revue d'histoire du droit, tome LXX, 3-4, 2002, p. 265
3 Gaius, 4.37.
4 D. 20.1.27.
5 D. 2.27.17.
349
422. Rezultă, prin urmare, că delictele private vechi, în special furtul şi iniuria,
caracterizate la început printr-o reglementare în care se făcea puternic simţită ideea
răzbunării private, au cunoscut o evoluţie îndelungată, la capătul căreia tind să fie
integrate delictelor publice. în cadrul acestui proces, sfera delictelor, conţinutul şi
sancţiunea lor s-au modificat necontenit, fapt ce s-a răsfrânt în diversitatea
terminologiei juridice.
C apitolul XI

DELICTE PRIVATE NOI
423. Delictele private vechi au fost sancţionate prin dispoziţii ale legii: furtul
şi iniuria prin Legea celor XII Table, iar damnum iniuria datum prin legea Aquilia.
Mai târziu, faţă de transformările intervenite în fizionomia societăţii romane, preto
IC
rii au introdus anumite modificări în materia delictelor private vechi.
în acelaşi timp, pretorii au creat şi delicte noi (faţă de cele pedepsite prin legi),
EM
sancţionând fapte care în epoca foarte veche, fie nu erau pedepsite, fie nu erau
cunoscute în practica socială1. Delictele private noi sunt în număr de patru: metus,
dolus, rapina şi fraus creditorum.
AD
§1. METUS
424. Arătam la partea generală a obligaţiilor că violenţa (metus) este de două
feluri: fizică şi morală (psihică). Violenţa fizică nu produce vreun efect în materia
AC
contractelor, deoarece actul încheiat sub imperiul violenţei fizice (forţarea mâinii)
este inexistent din punct de vedere juridic12. Fără îndoială, exercitarea violenţei fizice
va fi sancţionată, dar nu în legătură cu încheierea actului juridic (căci nu există act),
ci ca fapt de natură să aducă atingere unei persoane fizice în sens material3.
Z
Violenţa morală, însă, (ameninţarea de natură a determina partea contrac

U
tantă să încheie actul contrar voinţei sale) a avut implicaţii în materia con
tractelor. La origine, actele încheiate sub imperiul violenţei morale erau consi
derate valabile, potrivit principiului etiamsi coactus, tamen volui (o voinţă con
strânsă este totuşi o voinţă). Dacă în epoca foarte veche acest principiu nu părea
exagerat, datorită abundenţei de formule şi simboluri, a prezenţei martorilor,
condiţii în care constrângerea morală era greu de realizat4, spre sfârşitul repu
blicii situaţia s-a schimbat, căci formalismul a decăzut rapid, iar actele se
încheiau prin simplul acord de voinţă5. în noua situaţie, violenţa morală se putea
1A.E. Giffard, R. Villers, op. cit., II, p. 260.

2 Vis absoluta.
3 Asemenea fapte constituie obiectul delictului de iniuria.
4 Avem în vedere actele formale de drept civil.
5 Cel mai frecvent act de drept al ginţilor.
350
lesne realiza, iar viaţa socială ne arată că ea a devenit tot mai frecventă, cu atât
mai mult cu cât la începutul secolului I î.Hr. se instaurează nesiguranţa şi abuzul,
generate de războaiele civile1.
în aceste împrejurări, exercitarea violenţei morale a fost sancţionată ca faptă
delictuală. Măsura a fost luată de către pretorul Octavius în anul 74 î.Hr., care a pus
la dispoziţia victimei ameninţărilor o actio quod metum causa (actio metus)1 2.
425. Actio metus este arbitrară3, aşa încât, dacă partea care a exercitat violenţa
(delincventul) satisface pretenţiile victimei (de a restitui lucrul transmis sub im
periul ameninţării, de a recunoaşte existenţa unei creanţe la care victima a renunţat

de frică sau de a renunţa la o creanţă), nu riscă să fie condamnată la o sumă de
bani. Dacă, însă, delincventul nu execută ordinul de a satisface pretenţiile victimei,
va suferi o condamnare la împătritul valorii pagubei cauzate4.
Actio metus este in rem scripta, ceea ce înseamnă că poate fi intentată îm
potriva oricărui terţ care profită de pe urma violenţei5.
Actio metus este numai un procedeu în anulare şi nu propriu-zis o acţiune în
IC
anulare, deoarece delincventul nu poate fi silit să renunţe la actul încheiat sub im
periul violenţei, iar dacă nu renunţă, aşa cum s-a văzut, urmează condamnarea la o
sumă de bani6.
EM
în acelaşi timp, s-a pus la dispoziţia victimei o exceptio metus, ca mijloc de
apărare împotriva acţiunii intentate de către delincvent, în ipoteza în care acesta din
urmă ar intenţiona să-şi valorifice creanţa dobândită prin ameninţări.
AD
în fine, se mai acordă victimei o restitutio in integrum propter metum, prin

care actul păgubitor este desfiinţat7.
Dacă în dreptul modem teama este considerată a fi un viciu de consimţământ,
AC
romanii vedeau în ea o faptă delictuală8. Este adevărat că după unii autori, teama se
configurează în epoca lui Justinian ca un viciu de consimţământ9. Deşi nu putem
intra în detalii, considerăm că problema plasării violenţei morale la capitolul despre
contracte sau la cel despre delicte este lipsit de importanţă practică. Doctrina
Z
modernă, cu tendinţe pregnant teoretizante, vede în violenţa morală un viciu de

U
consimţământ, găsindu-i un loc în materia elementelor contractelor. Romanii nu au

făcut un efort de teoretizare, dar practic, delictul de violenţă morală a fost astfel
sancţionat, încât, în final, s-a ajuns la anularea actului. Aşadar efecte comune, cate
1Dictatura lui Sulla.

2 C icero, A d Quintum, 1.1.7.21.
3 Inst., 4.6.31.
4 D.4.2.12.2.; C. L ongo, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”, Milano,
42, 1934, p. 68.
5 D.4.2.9.8.
6D. 4.2.14.11.
7 Cicero, Pro Fllaco, 21.49. în epoca postclasică actio metus şi restitutio in integrum propter
metum tind să se confunde (Paul, Sent., 1.7.4.).
8 D. D eroussin, Revue historique de droitfrangais et etranger, 2, 2004, p. 193.
9 A. E. G iffard, R. V illers, op. cit, II, p. 264.
351
gorii juridice distincte, lată motivul pentru care am tratat violenţa morală atât la
contracte cât şi la delicte.
§ 2. DOLUS
426. Cuvântul doi (dolus) desemnează mijloacele viclene prin care una dintre
părţi o determină pe cealaltă să facă un act juridic. Cicero defineşte dolul ca pe o
înşelătorie: Cum esset aliud simulatum, aliud actum (dolul constă în a simula ceva
şi a face altceva).
Romanii făceau distincţie între dolus bonus (dolul bun) şi dolus malus (dolul

rău)1. Dolus bonus nu a fost niciodată sancţionat12 întrucât prin natura sa nu dădea
naştere unor consecinţe grave (vânzătorul care îşi lăuda în mod exagerat marfa, dar
nu recurgea la mijloace frauduloase pentru a-1 convinge pe cumpărător să încheie
contractul, comitea un dolus bonus).
La origine, nici dolus malus nu a fost sancţionat, deoarece, pe de o parte, ac
tele juridice se încheiau între vecini, rude sau prieteni, şi, pe de altă parte, erau
IC
înconjurate de forme solemne, de simboluri şi ritualuri, pe care părţile le observau
cu cea mai mare atenţie, astfel încât utilizarea manoperelor dolozive (mijloace vi
clene) era quasi imposibilă3. EM
Cu timpul, spre sfârşitul republicii, în condiţiile înfloririi comerţului, operaţiu
nile juridice devin tot mai frecvente, formalismul decade, iar actele se încheie prin
simplul acord de voinţă, între persoane care nu se cunosc, împrejurări de natură să
favorizeze utilizarea manoperelor frauduloase la încheierea contractelor4. în noua
AD
situaţie, s-a simţit în mod acut, necesitatea sancţionării acestor fapte. Aici trebuie
să facem distincţie între contractele de bună-credinţă şi cele de drept strict. Dacă se
încheia un contract de bună-credinţă sub influenţa unor mijloace viclene, nu era ne
AC
cesară o sancţiune specială deoarece judecătorul cerceta cauza cu bună-credinţă (ex

bona fide), dând câştig de cauză victimei înşelăciunii5. Dacă, însă, contractul era de
drept strict, judecătorul cerceta cauza conform literei contractului, dând câştig de
cauză autorului manoperelor dolozive. Ei bine, pentru a facilita pronunţarea unor
Z
soluţii echitabile şi în cazul contractelor de drept strict, lovite de doi, prietenul lui
Cicero, pretorul Aquilius Gallus, a creat în anul 66 î.Hr. actio de dolo.
U
427. Ca şi actio metus, actio de dolo este arbitrară şi, drept urmare, judecătorul,
în calitate de arbitru, ordonă pârâtului (delincventului) să restituie ceea ce a primit
prin doi6. Dacă nu execută ordinul pronunţat de către arbitru, delincventul va fi
condamnat la plata unei sume de bani reprezentând echivalentul pagubei cauzate7.
1 D. 4.3.1.2.; G. I. Luzzatto, Enciclopedia del diritto, 13, Milano, 1964, p. 712.

2 Ulpian ne transmite o definiţie a dolului în D.4.3.1.1.
3 Totuşi prin legea Plaetoria este pedepsit faptul înşelării minorului de 25 de ani.
4 Cicero ne relatează cazul unui cavaler care a cumpărat la un preţ foarte ridicat o vilă situată la
malul mării, după ce vânzătorul l-a făcut să creadă că apele sunt bogate în peşte (Cicero, De off.,
3.14.58).
5 Judecătorul lua în considerare intenţia părţilor, voinţa lor reală, şi nu litera actului.
6 Inst., 4.6.31 (aceasta în epoca lui Justinian); M. J. G. G arrido, op. cit., p. 283.
7 Este la simplu.
352
Actio de dolo este personală, ceea ce înseamnă că se îndreaptă numai împotri
va delincventului1. Fiind o acţiune infamantă, se acordă numai după cercetarea
faptelor dolozive de către magistrat (cognita causa) şi numai în mod subsidiar (vic
tima nu dispune de alte mijloace pentru a se despăgubi12). în fine, actio de dolo este
anuală, ceea ce înseamnă că după expirarea termenului de un an se va acorda nu
mai pentru a se obţine ceea ce a mai rămas din îmbogăţire3.
în acelaşi timp, victima dolului dispune de o exceptio doli pentru a se apăra împo
triva pretenţiilor formulate de către delincvent (dacă acesta din urmă vrea să-şi valorifice
creanţa izvorâtă din actul lovit de doi)4. Victima poate cere pretorului şi o restitio in
integrum ob dolum, prin care actul păgubitor este desfiinţat, după care intentează

împotriva delincventului o acţiune pentru a reintra în stăpânirea lucrului transmis5.
Dolul, ca şi teama, a fost văzut de către romani ca un delict privat şi nu ca un
viciu de consimţământ.
§ 3. RAPINA
IC
428. Rapina este delictul de tâlhărie: qui res aliena răpit (furt ca violenţă co
mis de către o persoană sau de către o bandă armată)6.
Către sfârşitul republicii, în condiţiile dezordinilor generate de războaiele
EM
civile, faptele de ja f şi banditism deveniseră frecvente, iar mijloacele juridice puse
la dispoziţia victimei de către vechiul drept civil erau insuficiente. Faţă de această
situaţie, pretorul a creat o acţiune specială, vi bonorum raptorum (cu privire la lu
AD
crurile luate prin violenţă), prin care furtul cu violenţă a fost sancţionat cu împătri
tul prejudiciului cauzat7.
AC
§ 4. FRAUS CREDITORUM
429. Fraus creditorum (frauda creditorilor) constă în fapta debitorului care îşi
creează sau îşi măreşte insolvabilitatea în dauna creditorilor săi.
Unii debitori îşi creau o stare artificială de insolvabilitate, vânzând la preţuri
Z
simbolice sau donându-şi bunurile, astfel încât la deschiderea procedurii de execu

U
tare creditorii nu-şi mai puteau valorifica drepturile de creanţă8. Asemenea fraude
nu s-au practicat în epoca veche datorită faptului că executarea purta asupra per
soanei, iar debitorul care nu plătea risca să fie vândut trans Tiberim sau chiar ucis9.
1 Se poate intenta şi împotriva moştenitorilor dacă au profitat de pe urma dolului.

2 A. Guarino, Rassegna di diritto romano, Napoli, 8, 1962, p. 270.
3 Biennim continuum (la tempus continuum — timpul curge fără nici o întrerupere).
4 G aius, 4.117.
5 Paul, Sent., 1.7.2.
6 G aius, 3.209; J-F. Bregi, op. cit., p. 66-67.
7 Cicero, Pro Tullio, 11. Se pare că mai întâi au fost sancţionate numai tâlhăriile comise de
bande de sclavi şi că actio vi bonorum raptorum a fost introdusă mai târziu, prin edictul urban); v. L.
F. Correa, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV, 2008, p. 168.
8 D.42.8.1. pr.
9 Manus iniectio iudicati.
353
în dreptul clasic, însă, se introduce sistemul executării asupra bunurilor, caracteri
zat prin vânzarea în bloc a bunurilor debitorului (venditio bonorum ), iar executarea
asupra persoanei trece pe un plan secundar1. Faţă de regimul vădit mai blând al
executării, debitorii încep să-şi înstrăineze bunurile, fraudându-i pe creditori.
Pentru a dejuca asemenea practici, pretoml a creat o restitutio in integrum ob
fraudem creditorum, desfiinţând actele prin care debitorii îşi înstrăinau bunurile în
paguba creditorilor12. Practic, după ce se trecea în faza a doua a executării asupra
bunurilor, emptor bonorum îi chema în judecată pe terţii care dobândiseră bunuri de la
debitoml insolvabil, ca şi când actele de înstrăinare n-ar fi existat3. în cazurile în care
restitutio in integrum nu era aplicabilă (debitoml nu şi-a valorificat un drept în

termenul stabilit), pretoml elibera creditorilor un interdict (interdictum ffaudatorium)4.
430. Către sfârşitul republicii, pretoml a creat o acţiune in factum 5 cunoscută
mai târziu sub numele de acţiune pauliană, prin care creditorii puteau revoca actele
încheiate de către debitor în paguba lor6.
Acţiunea pauliană este arbitrară, ceea ce înseamnă că înainte de pronunţarea
IC
condamnării pecuniare judecătoml va ordona (ca arbitru) pârâtului să satisfacă
pretenţia reclamantului (de a i se remite lucrul) şi este in rem, adică poate fi inten
tată împotriva terţilor care au profitat de pe urma fraudei7.
EM
Pentru ca terţii să poată fi urmăriţi de către creditori prin acţiunea pauliană8, în
scopul desfiinţării actelor păgubitoare pentru creditori, se cereau întrunite anumite
condiţii:
AD
a) Debitoml să fi suferit o micşorare a patrimoniului901. Nu este întrunită această

condiţie atunci când debitoml refuză să se îmbogăţească, spre exemplu, refuză o
donaţiune. Dar ea este întrunită atunci când debitoml se abţine în mod fraudulos să
AC
intenteze o acţiune în scopul valorificării unui drept, lăsând-o să se prescrie.

b) Debitoml trebuie să fie conştient că prin actele de înstrăinare şi-a creat o
stare de insolvabilitate (conscius fraudis ) 1°.
c) Dobânditoml trebuie să fie conscius fraudis (să ştie că debitoml este in
Z
solvabil). La acest punct trebuie să facem distincţie între cazul dobânditomlui cu

titlu oneros şi cel al dobânditomlui cu titlu gratuit11.
U
1 C icero, Pro Quinctio, 27.84.

2 Avem în vedere înstrăinările făcute înainte de declanşarea procedurii de executare asupra bunu
rilor. După acordarea lui missio in possessionem, curator bonorum supraveghea debitoml insolvabil.
3 Aplicarea lui restitutio in integrum în această materie a fost uneori negată.
4 D. 46.3.96. pr.
5 C icero, Ad. Att., 1.1.1.3.
6 Acţiunea pauliană apare în D.22.1.38.4., dar textul este modificat.
7 Procedeu în anulare (duce indirect la anularea actului).
8 D.42.8.17 pr. se referă la dezrobirea frauduloasă a unor sclavi.
9 Deşi dezrobirea sclavului este un act irevocabil prin natura sa, legea Aelia Sentia a permis şi
anularea dezrobirilor.
i0Inst., 1.63.
11 Dacă unul din creditori este plătit înainte de acordarea lui missio in bona, nu poate fi urmărit
prin acţiunea pauliană (D.42.8.6.7).
354
Dacă dobânditorul cu titlu oneros este de rea-credinţă, pierde lucrul dobândit
de la debitorul insolvabil şi nu are dreptul de a primi un echivalent1. Dimpotrivă,
dobânditorul cu titlu oneros de bună credinţă are dreptul să vină alături de ceilalţi
creditori pentru a se despăgubi din masa falimentului (bunurile scoase în vânzare).
Dacă terţul a dobândit lucrul cu titlu gratuit, nu se mai cercetează buna sau reaua sa
credinţă. Aşadar, chiar în cazul dobânditorului cu titlu gratuit de bună-credinţă,
actul urma să fie revocat, căci el nu pierdea nimic în urma acestei revocări. Pe când
creditorii luptă să evite o pagubă (certat de damno vitando), dobânditorul cu titlu
gratuit luptă să realizeze un câştig (certat de lucro captando). Iată de ce, în cazul

actelor cu titlu gratuit, acţiunea se poate intenta indiferent dacă dobânditorul este
sau nu de rea-credinţă.
d) Actul de înstrăinare să-i fi păgubit pe creditori (aceştia nu-şi pot satisface
creanţele integral)12.
§ 5. DELICTE PRIVATE SECUNDARE
IC
431. Pe lângă delictele private vechi şi noi înfăţişate mai sus, socotite a fi prin
cipale3, romanii au cunoscut şi delicte mai puţin importante, sancţionate fie de drep
EM
tul civil, fie de cel pretorian, cunoscut sub numele de delicte private secundare.
Cu timpul, unele dintre aceste fapte n-au mai fost sancţionate propriu-zis pe
târâm delictual, deşi acţiunile puse la îndemâna celui păgubit mai păstrau în fizi
onomia lor elemente ale fundamentului delictual (actio auctoritatis).
AD
432. a) în epoca veche, tutorele care sustrăgea bunuri din averea pupilului era
urmărit printr-o acţiune similară furtului, iar în dreptul clasic prin actio de rationi-
bus distrahendis (acţiune în reglementare de socoteli)4.
AC
b) Actio auctoritatis sancţiona fapta mancipantului de a transmite un bun care

nu-i aparţine5. Prin intermediul acestei acţiuni, în caz de evicţiune, dobânditorul
avea dreptul să pretindă dublul preţului plătit. Mancipantul răspundea fie pentru că
Z
nu l-a asistat pe dobânditor în procesul cu terţul (adevăratul proprietar), fie pentru

că l-a asistat fără succes. La un moment dat, fundamentul delictual al acţiunii a
U
dispărut din conştiinţa romanilor, ea fiind văzută ca un efect al mancipaţiunii.

c) Actio de pauperie se dădea împotriva proprietarului care a pricinuit pagube
pe terenul vecinului. Actio de pauperie era acordată numai dacă paguba se datora în
mod exclusiv animalului, scăpat de sub controlul proprietarului6.
1v. Ed . Cuq, Nouvelle revue de droit frangais et etranger, Paris, nr. 32.
2 D. 42.8.10.1 (eventus fraudis).
3 Termenul este oarecum metaforic.
4 P. Huvelin, op. cit., I, p. 356.
5 A. E. GlFFARD, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1938, p. 339; F. DE VlSSCHER,
6 Paguba trebuie să fie cauzată de natura proprie acelui animal (feritas). v. M. Polojac,
L ’actio de pauperie ed altri mezzi processuali nel caso di danneggiamento provocato dall'animale
net diritto romano, Ius antiquum, 8, 2001; M. J. G. Garrido, op. cit., P. 266.
355
Dacă proprietarul păştea animale cu bună ştiinţă pe fondul vecinului, fără a
avea un drept de servitute (ius pascendi) era urmărit prin actio de pas tu pentru
repararea prejudiciului cauzat.
d) A c tio d e serv o co rru p to 1 sancţiona fapta celui care îndemna pe sclavul al
tuia să comită un rău. Autorul instigării la o faptă rea era sancţionat cu plata
dublului valorii prejudiciului cauzat.
e) A ctio d e a rb o rib u s su ccisis era îndreptată împotriva celui care tăia un arbo
re ce nu-i aparţinea. Delincventul era pedepsit cu plata unei amenzi de 25 de aşi.
f) P rin a ctio d e tig n o iu n cto , cunoscută din epoca Legii celor XII Table2, era
pedepsit cu plata dublului valorii lucrului, cel ce folosea o grindă furată la con

struirea unei case. Este interesant de observat că dreptul de proprietate asupra
bârnei este suspendat câtă vreme bârna face parte integrantă din construcţie, dar în
cazul demolării acesteia dreptul de proprietate renaşte.
Capitolul XII
IC
QUASIDELICTE
§ 1. OBLIGAŢIA QUASIDELICTUALĂ
EM
433. Obligaţiunile quasidelictuale izvorăsc din quasidelicte, fapte ilicite ase
mănătoare întrutotul cu delictele dar care sunt desemnate în Institutele lui Justinian
AD
printr-un termen tehnic special3.

Dreptul modem a preluat distincţia dintre delicte şi quasidelicte, dar i-a creat
un fundament teoretic, oferind criterii sigure pentm încadrarea unei fapte în sfera
AC
uneia sau alteia din cele două figuri juridice4. Romanii, însă, nu au dispus de
asemenea criterii. Astfel, quasidelictele ca şi delictele sunt fapte ilicite, sancţionate
prin acţiuni pretoriene. Pe de altă parte, constatăm că unele quasidelicte sunt fapte
comise cu intenţie, pe când unele delicte nu presupun acest element, aşa încât nici
Z
aspectul intenţional nu poate fi un criteriu distinctiv.

U
Faţă de lipsa unor date de domeniul tehnicii juridice care să explice utilizarea
unor termeni diferiţi, trebuie să admitem că Justinian a văzut în quasidelicte
izvoare de obligaţii, din raţiuni de ordin mai general. Astfel, Justinian ar fi putut
consacra această clasificare din dorinţa de a prezenta un sistem simetric de
izvoare: dacă există contracte şi quasicontracte, de ce n-ar exista delicte şi
quasidelicte5? Tot aşa de bine, am putea vedea în apariţia termenului de quasi-
delict, o expresie a spiritului conservator al romanilor, care nu erau dispuşi să
admită că viaţa poate scoate la iveală şi alte fapte delictuale, pe lângă cele
1D.ll.3.9.3.
2 XII. T„ 7.9.
3 D.44.7.5.4. - 6 este probabil interpolat; Inst., 4.5.
4 D.50.13.6.
5 Textul lui Gaius a fost probabil interpolat pentru a se ajunge la un număr de patru quasidelicte.
356
consacrate în vechile reglementări; în dorinţa de a masca realitatea, romanii au
recurs la subtilităţi terminologice, desemnând prin cuvinte diferite acelaşi con
ţinut juridic'.
§ 2. ENUMERAREA QUASIDELICTELOR
434. a) Iudex qui litem suam facit este judecătorul care din neglijenţă sau
cu intenţie aduce o pagubă uneia dintre părţi. Judecătorul vinovat de o
asem enea faptă (a făcut procesul al său) va fi urm ărit printr-o actio in factum
pentru o sumă de bani egală cu paguba cauzată12. în practică, judecătorul vino

vat de pronunţarea unei sentinţe greşite lua locul debitorului; ca în cazul nova-
ţiunii prin schimbare de debitor, această soluţie decurgea din faptul că prin litis
contestatio dreptul dedus în justiţie se stinge, iar vechiul (adevăratul) debitor nu
mai poate fi urmărit.
b) Paguba cauzată unei persoane sau unui lucru prin vărsarea sau aruncarea
unor obiecte în stradă dintr-un apartament era sancţionată prin actio de effusis et
IC
deiectis (cu privire la lucrurile vărsate şi aruncate)3. Acţiunea se dădea împotriva
proprietarului (sau locatarului) apartamentului, fără a se cerceta cine poartă vina
EM
pentru paguba produsă. Era o acţiune populară, căci putea fi intentată de oricine.
c) Atâmarea unor obiecte în afara apartamentelor era sancţionată prin actio de
positis et suspensis4. Acţiunea se îndrepta împotriva celui care locuia în apartament
AD
şi avea ca obiect plata unei amenzi5. Este şi ea o acţiune populară.

d) Când persoanele aflate în slujba căpitanilor de corăbii, a hangiilor şi a pro
prietarilor de grajduri (nautae, caupones, stabularii) comiteau un furt sau păgubeau
sub altă formă pe călători, aceştia din urmă aveau o actio in factum pentru a obţine
AC
o sumă de bani ca despăgubire6. Acţiunea era îndreptată împotriva stăpânilor, care

răspundeau pentru faptele persoanelor aflate în slujba lor7.
Sistemul de izvoare ale obligaţiilor, aşa cum a fost elaborat în epoca lui
Z
Justinian, nu este, în mod fatal, suficient de elastic pentru a încadra în una din cele
patru categorii, toate faptele sau împrejurările generatoare de obligaţii. Astfel,
U
vecinătatea, rudenia sau detenţiunea, generează unele obligaţii care nu pot fi in
cluse în clasificarea quadripartită, motiv pentru care sistemul simetric şi armonios
creat în epoca lui Justinian a fost uneori criticat.
1Acelaşi procedeu este întâlnit şi în alte materii.

2 D.50.13.6. Dar potrivit Legii celor XII Table, judecătorul care lua mită era pedepsit cu moartea
(XII.T., 9.3.); J. M iquel, op. cit., p. 347.
3 Şi această acţiune a fost introdusă de către pretor (D.9.3.1. pr.). în epoca clasică asemenea
fapte erau sancţionate numai dacă se petreceau în timpul zilei.
4 D.9.3.5.6; J-F. Bregi, op. cit., p. 96-97; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 281.
5 în vremea lui Justinian amenda era de 10 aurei.
6Inst., 4.5.3.
7 Nu este totuşi o răspundere obiectivă, ci un caz de răspundere întemeiată pe culpă (culpa în
eligendo).
357
U
Z
AC
AD
EM
IC
8S£

TERMINOLOGIE JURIDICĂ ROMANĂ
_= A =_
ab intestato (drept roman) - succesiunea deferită pe baza obiceiului juridic sau pe
baza legii. Se deschidea când nu exista testament sau când testamentul
nu a fost întocmit în mod valabil.

abalienatio (drept roman) - termenul originar prin care era exprimată ideea de
transmitere a proprietăţii.
abandon noxal (drept roman) - abandonarea delincventului în mâinile victimei,
pentru ca victima să-şi poată exercita dreptul de răzbunare. Dreptul de
abandon noxal se exercita de către pater familias, fie asupra fiului de
IC
familie, fie asupra sclavului.
addicatio tutelae (drept roman) - renunţarea la tutelă a tutorelui care se făcea
EM
vinovat de manopere frauduloase, în administrarea bunurilor
pupilului.
absente adversario (drept roman) - procedură extrajudiciară, care nu se desfăşura
AD
în faţa pretorului. Putea avea loc chiar şi în absenţa adversarului.

absentes negotia (drept roman) - tranzacţii între absenţi.
AC
absentia rei publice causa (drept roman) - absenţă în interesul statului. Este vorba
despre cetăţeanul care lipseşte din cetate în interesul statului, iar la
întoarcerea în cetate constată că un bun al său a fost uzucapat. în
această situaţie, pretorul pronunţa o restitutio in integrum, prin care
Z
uzucapiunea era desfiinţată, iar reclamantul era repus în situaţia

U
anterioară, în sensul că redobândea dreptul de proprietate şi putea

intenta acţiunea în revendicare, cu scopul de a reintra în posesia
lucrului.
absolutio (drept roman) - absolvirea pârâtului care, în intervalul de timp cuprins
între litis contestatio şi pronunţarea sentinţei, dădea satisfacţie
pretenţiilor reclamantului.
abstinendi beneficium (drept roman) - dreptul de a se abţine, în virtutea căruia
moştenitorul răspundea pentru datoriile succesorale numai în limitele
activului succesoral (intra vires hereditatis).
abstinendi potestas succesione (drept roman) - dreptul de a renunţa la succesiune.
abusus (drept roman) - dreptul de a consuma un lucru prin întrebuinţare.
359
Jurisconsulţii romani spuneau că abusus este dreptul de a consuma un
lucru prin primul uz, dar comentatorii posteriori au înţeles prin
cuvântul abusus dreptul de a dispune de lucru (ius abutendi).
accedere (drept roman) - a dobândi; a lua asupra sa; a garanta; a adăuga.
acceptilatio (drept roman) - efectuarea unei plăţi simbolice, în conformitate cu
principiul simetriei sau al corespondenţei formelor, obligaţia se
stingea prin utilizarea unor forme identice cu cele care au creat-o, dar
întrebuinţate în sens invers. Dacă formele solemne erau respectate,
obligaţia se stingea, cu toate că nu se făcea plata efectivă, iar dacă se

făcea plata efectivă, dar nu erau respectate formele solemne
corespunzătoare, obligaţia nu se stingea. Pornind de la acest principiu,
romanii au creat două procedee juridice (acceptilatio verbis şi
acceptilatio litteris) - prin care debitorul era iertat de datorie, căci deşi
erau respectate formele solemne corespunzătoare, nu se făcea şi plata
efectivă.
IC
accessio possessionis (drept roman) - adăugarea posesiunii precedente la posesiunea
existentă a reclamantului. Astfel, în cazul litigiului cu privire la
EM
posesiunea asupra unui bun mobil, reclamantul putea adăuga la
posesiunea sa, posesiunea celui de la care a dobândit lucml (vânzător,
donator) - cu condiţia ca acea posesiune să fi fost lipsită de viţii.
AD
accessio (drept roman) - lucrul accesor.

accessio rei (drept roman) - absorbirea lucrului accesor de către lucrul principal. în
AC
concepţia romanilor, lucrul principal se măreşte prin absorbirea

juridică a lucrului accesor.
acquisitio (drept roman) - dobândirea. Se utilizează pentru dobândirea posesiunii,
Z
a proprietăţii, a fructelor, precum şi pentru dobândirea de la stat. Se

mai utilizează şi pentru dobândirea unor lucruri sau drepturi conform
U
dreptului civil (iure civili) - conform dreptului ginţilor (iure gentium)

- conform dreptului natural (iure naturalis) - ca şi pentru dobândirea
cu titlu universal (per universitatem) sau cu titlu particular
(singularum rerum).
acta (drept roman) - acte juridice. în concepţia romanilor actul juridic era înţeles
ca o manifestare de voinţă care generează efecte juridice. La origine,
pentru ca manifestarea de voinţă a persoanelor să producă efecte
juridice, era necesar să fie îmbrăcată în forme solemne. Textele
juridice romane fac distincţie între acte unilaterale şi acte bilaterale,
acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit, acte între vii şi acte pentru
cauză de moarte. Iniţial şi convenţiile generatoare de obligaţii erau
desemnate prin cuvântul acta. Cuvântul contractus apare abia în
textele din secolul I d. Hr. şi desemnează numai simpla convenţie
360
generatoare de obligaţii, pe care noi, modernii, o desemnăm prin
termenul de contract consensual.
actio (drept roman) - acţiune în justiţie. In epoca veche, acţiunile în justiţie erau
denumite legisacţiuni (legisactio) - deoarece au fost create prin legi.
Legisacţiunile erau tipuri de procese şi se utilizau fie în vederea recu
noaşterii unor drepturi subiective pe cale judiciară, fie în vederea
valorificării drepturilor subiective care au fost recunoscute pe cale
judiciară. Tipurile de procese utilizate în vederea recunoaşterii unor
drepturi subiective erau denumite legisacţiuni de judecată, iar tipurile de

procese utilizate în scopul valorificării drepturilor subiective recunos
cute erau denumite legisacţiuni de executare. Legisacţiunile aveau un
caracter profund formalist, căci fiecărui tip de proces îi corespundeau
anumite formule solemne, iar greşeala unui singur cuvânt, chiar gre
şeala genului substantivului, atrăgea pierderea procesului. Datorită
faptului că existau numai cinci legisacţiuni, sfera de aplicare a acţiunii
IC
în justiţie se limita la cazurile prevăzute în textele din legi. în dreptul
clasic însă, acţiunea în justiţie a dobândit o aplicaţiune generală, în
EM
sensul că orice pretenţie legitimă putea fi valorificată pe cale judiciară.
Extinderea sferei de aplicare a acţiunii în justiţie a echivalat cu extin
derea sferei de reglementare juridică, deoarece, în epoca clasică, pe
când se aplica procedura formulară, pentru fiecare drept subiectiv exista
AD
o acţiune distinctă şi fiecare acţiune avea o formulă proprie. Practic,

fiecărui tip de drept subiectiv îi corespundea un model de formulă, iar
formula era completată de pretor cu elementele concrete ale procesului.
AC
Dacă pretenţiile reclamantului erau întemeiate, dar nu exista un model

corespunzător de formulă, pretorul avea posibilitatea de a crea o nouă
formulă, prin care expunea situaţia de fapt şi îi arăta judecătomlui cum
să soluţioneze litigiul. Pe această cale, pretorul i-a dat reclamantului
Z
posibilitatea de a-şi valorifica orice pretenţie legitimă şi astfel a extins,

prin mijloace procedurale, sfera de reglementare juridică.
U
actio ad exhibendum (drept roman) - acţiune dată cu scopul de a face să se

înfăţişeze. Detentorul avea obligaţia de a prezenta în justiţie lucrul
revendicat, obligaţie sancţionată prin actio ad exhibendum.
actio aestimatoria (drept roman) - acţiunea prin care era sancţionat contractul
denumit aestimatum. Aestimatum sau contractul estimator se încheia
între un mare negustor şi un mic negustor, cu scopul ca acesta din
urmă să vândă un lucru al marelui negustor, la un anumit preţ, până la
un anumit termen. Dacă lucrul era vândut la o sumă mai mare,
diferenţa era reţinută de micul negustor, iar dacă nu putea fi vândut,
trebuia să fie restituit.
actio aquae pluviae arcendae (drept roman) - acţiunea cu privire la reţinerea apei
de ploaie. Acţiunea era intentată cu scopul de a se obţine distrugerea
361
lucrărilor făcute de proprietarul terenului situat mai jos, lucrări care
opreau scurgerea apei de ploaie.
actio arborum furti caesarum (drept roman) - acţiunea arborilor tăiaţi pe ascuns.
Face parte din categoria acţiunilor pretoriene.
actio auctoritatis (drept roman) - acţiunea în garanţie. Dacă cel ce transmitea un
lucru prin mancipaţiune (mancipantul) nu era proprietarul acelui lucru,
iar dobânditorul (accipiens) era evins, acesta din urmă avea la dispo
ziţie actio auctoritatis, prin care obţinea dublul preţului plătit. Actio
auctoritatis putea fi intentată şi de cumpărătorul unui teren care era

grevat cu servituti sau cu alte sarcini, deşi vânzătorul declarase că
terenul este liber de orice sarcini (optimus maximusque). Şi de data
aceasta cumpărătorul obţinea dublul preţului plătit. Acţiunea era dată
pe tărâm delictual.
actio vi bonorum raptorum (drept roman) - acţiune relativă la bunurile luate prin
IC
violenţă. Pretorul a sancţionat luarea unor bunuri prin mijloace
violente cu împătritul prejudiciului cauzat.
EM
actio calendarii (drept roman) - se intenta la începutul fiecărui luni (calendae) în
vederea perceperii dobânzii, care, pe vremea lui Cicero, era de 1% pe
lună (usurae centisimae).
AD
actio calumniae (drept roman) - face parte din categoria acţiunilor vindictam
spirantes şi era acordată celor ce au suferit atingeri personale prin
injurii, cântece şi poezii satirice sau difamatorii. Acţiunile vindictam
spirantes nu treceau la moştenitori, întrucât ele respirau răzbunare şi
AC
erau intim legate de persoana victimei.

actio calvisiana (drept roman) - acţiunea era pusă la dispoziţia patronului pentru a
anula actele prin care libertul şi-a înstrăinat bunurile prin acte între vii,
Z
zădămicindu-i astfel dreptul la succesiune. Actio calvisiana a fost

creată după modelul acţiunii pauliene.
U
actio certae creditae pecuniae (drept roman) - acţiunea pentru o anumită sumă de
bani împrumutată. Ea face parte din categoria acţiunilor personale,
care erau denumite condictiones, denumire improprie, deoarece
condicere înseamnă a soma. Cu toate acestea, cea mai importantă
acţiune personală nu a fost denumită condictio, ci actio certae
creditae pecuniae, cel puţin în epoca foarte veche.
actio civilis incerţi (drept roman) - este o acţiune creată de jurisconsulţi, pe care
pretorul a trecut-o în edictul său, dar numai pentru cazul lui
aestimatum. Acţiunea era denumită civilis întrucât a fost creată de
jurisconsulţi şi incerţi, întrucât formula sa avea o intentio incerta. La
începutul formulei se afla o expunere a faptului sancţionat (verba
prescripta - cuvintele scrise înainte).
362
actio comodati directa (drept roman) - acţiunea prin care erau sancţionate obli
gaţiile comodatarului. în edictul pretorului această acţiune are două
formule: una redactată in factum şi una redactată in ius.
actio comodati contraria (drept roman) - acţiunea prin care era sancţionată
obligaţia comodantului de a-1 despăgubi pe comodatar pentru chel
tuielile făcute în scopul conservării lucrului. în vremea lui Labeo ea
era denumită indicium contrarium comodati.
actio comuni dividundo (drept roman) - acţiunea în împărţirea bunului comun.
Prin această acţiune erau sancţionate următoarele obligaţii: 1) obliga

ţia fiecărui coindivizar de a se supune partajului; 2) obligaţia de a
permite tuturor coindivizarilor să participe la profitul realizat pe seama
lucrului comun; 3) obligaţia de a despăgubi pe coindivizarul care a
făcut cheltuieli în interesul comun.
actio conducti (drept roman) - acţiunea prin care erau sancţionate obligaţiile lui
IC
locator. La locatio rei, locator avea obligaţia de a preda lucrul şi
obligaţia de a garanta pentru evicţiune.
EM
actio confessoria (drept roman) - acţiunea prin care se reclama o servitute asupra
unui lucru. Iniţial această acţiune a fost denumită vindicatio servitutis.
în vremea lui Justinian ea a fost denumită confessoria, deoarece avea
AD
ca scop recunoaşterea unui drept.

actio damni iniuria daţi (drept roman) - acţiunea cu privire la paguba făcută pe
nedrept. A prevăzut anumite sancţiuni pentru paguba adusă unor
AC
persoane în anumite cazuri. Cele trei ipoteze în care se aplică

sancţiunea au fost prevăzute în legea Aquilia, un plebiscit din secolul
III î. Hr. La origine ea a fost denumită actio legis Aquiliae.
Z
actio de arboribus succisis (drept roman) - acţiunea relativă la arborii tăiaţi. Tăie
U
rea arborelui altuia era pedepsită cu o amendă de 25 aşi.

actio de pecunia constituta (drept roman) - acţiunea relativă la suma de bani al
cărei termen de plată a fost fixat. Ea permitea ca debitorul care nu-şi
executa obligaţia la scadenţă, să plătească în plus o jumătate din
datorie. Pe acesta cale se percepea o dobândă deghizată.
actio de dolo (drept roman) - acţiune relativă la doi. Sancţiona mijloacele viclene
prin care o persoană era determinată să încheie un act juridic. Actio de
dolo nu era o acţiune în anulare ci un procedeu în anulare, în sensul că
reclamantul nu putea cere anularea contractului, dar se ajungea, totuşi,
la acest rezultat în mod indirect, prin faptul că acţiunea era arbitrară,
iar pârâtul renunţa la prestaţia care i s-a promis sub imperiul dolului,
ca să nu se expună unor consecinţe deosebit de grave.
363
actio de effusis et deiectis (drept roman) - acţiunea cu privire la lucrurile vărsate
şi aruncate. Era dată împotriva locatarului apartamentului din care s-
au aruncat lucrurile, rănind pe trecători, fără a se cerceta cine poartă
vina pentru paguba produsă. Fiind o acţiune populară, putea fi inten
tată de oricine.
actio de modo agri (drept roman) - acţiunea cu privire la suprafaţa terenului. Era
intentată împotriva mancipantului care transmitea o suprafaţă de teren
mai mică decât cea declarată şi avea ca obiect dublul valorii suprafeţei
de teren dată în minus.

actio de pastu (drept roman) - acţiunea cu privire la păscut. Persoana care mâna la
păscut turmele sale pe terenul altuia, era sancţionată cu plata unei
sume de bani egală cu prejudiciul cauzat. Ulterior, în vremea lui
Diocleţian, acţiunea legii Aquilia a fost extinsă şi la cazul sancţionat
prin actio de pastu.
IC
actio de pauperie (drept roman) - acţiunea cu privire la paguba cauzată de un
patruped. Prin această acţiune este sancţionată paguba produsă de
EM
patrupedul care scapă de sub paza stăpânului şi pătrunde pe terenul
vecinului. Actio de pastu şi actio de pauperie fac parte din categoria
acţiunilor noxale.
AD
actio de positis et suspensis (drept roman) - acţiunea cu privire la lucrurile

atârnate şi suspendate. Acţiunea era dată împotriva locatarului
apartamentului în exteriorul căruia se atârnau obiecte care ar fi putut
AC
să cadă în stradă. Actio de positis et suspensis avea ca obiect plata

unei amenzi şi putea fi intentată de oricine, căci făcea parte din
categoria acţiunilor populare.
actio de servo corupto (drept roman) - acţiune cu privire la coruperea sclavului

Z
altuia. Coruperea sclavului altuia, ca de pildă determinarea lui să fugă

U
de la stăpân, era pedepsită cu dublul prejudiciului cauzat.
actio de tigno iuncto (drept roman) - acţiune cu privire la grinda încorporată în

construcţia unei case. Cel ce folosea o grindă furată în construcţia unei
case, trebuia să-l despăgubească pe proprietar pentru pierderea
temporară a dreptului de proprietate.
actio depoziti directa (drept roman) - acţiunea prin care erau sancţionate
obligaţiile depozitarului. Deponentul putea intenta această acţiune
pentru a cere restituirea lucrului dat în păstrare. Cel condamnat în
procesul intentat prin actio depositi directa era lovit de infamie.
actio depositi contraria (drept roman) - acţiunea prin care erau sancţionate
obligaţiile deponentului. Deponentul trebuia să-l despăgubească pe
364
depozitar pentru cheltuielile făcute şi pentru pagubele suferite prin
păstrarea lucrului.
actio empti (drept roman) - acţiunea prin care erau sancţionate obligaţiile
vânzătorului la vânzarea consensuală. înainte de apariţia vânzării
consensuale obligaţiile vânzătorului erau sancţionate prin actio
auctoritatis, prin actio de modo agri şi prin acţiunile izvorâte din
stipulatio simplae şi din stipulatio duplae. Vânzarea consensuală a
fost sancţionată spre sfârşitul republicii, dovadă că potrivit mărturiei
lui Cicero, actio empti figura pe lista acţiunilor de bună credinţă, care

era cunoscută de Quintus Mucius Scaevola, consul în anul 95 î. Hr.
actio ex stipulatu (drept roman) - acţiunea în baza stipulaţiunii. La origine,
potrivit Legii celor XII Table, stipulaţiunea era sancţionată prin iudicis
postulatio. în procedura formulară stipulaţiunea a fost sancţionată prin
condictio certae pecuniae, prin condictio certae rei şi prin actio ex
stipulatu, toate fiind acţiuni de drept strict. Tot prin actio ex stipulatu
IC
era sancţionată şi obligaţia bărbatului de a restitui dota în caz de
divorţ, care putea fi intentată de femeie chiar şi în lipsa unei stipu-
EM
laţiuni, dar numai în vremea lui Justinian când a devenit acţiune de
bună credinţă.
actio ex testamento (drept roman) - acţiune în baza testamentului. Era o acţiune
AD
personală, prin care au fost sancţionate legatul per damnationem şi

legatul sinendi modo.
actio familiae hercescundae (drept roman) - acţiunea pentru împărţirea averii. A
AC
fost creată prin Legea celor XII Table pentru a se da posibilitatea

moştenitorilor de a cere împărţirea bunului familial. Ulterior a fost
utilizată în vederea împărţirii tuturor lucrurilor corporale care făceau
Z
parte din succesiune. Coindivizarii aveau anumite obligaţii: 1. obli

gaţia de a se supune partajului la cererea oricărui dintre coindivizari;
U
2. obligaţia de a permite tuturor coindivizarilor să participe la câştigul

realizat; 3. obligaţia de a-1 despăgubi pe coindivizarul care a făcut
cheltuieli în interesul comun.
actio fîducie (drept roman) - acţiunea prin care era sancţionat contractul real de
fiducie (fiducia cum creditore). Era o acţiune de bună credinţă.
actio finium regundorum (drept roman) - acţiunea în fixare de limite, prin care se
trasau hotarele dintre proprietăţile funciare.
actio furti (drept roman) - acţiunea pe care o intenta victima furtului nec
manifestum (când hoţul nu a fost prins asupra faptului) - al cărei
obiect era îndoitul pagubei suferite. în dreptul clasic a fost denumită
actio furti nec manifesti, pentru a fi deosebită de acţiunea pretoriană
furti manifesti.
365
actio furti concepti (drept roman) - acţiunea relativă la obiectul furat şi găsit.
Acţiunea era dată împotriva detentorului, indiferent dacă era sau nu
vinovat, spre deosebire de actio furti manifesti care presupunea
dovedirea vinovăţiei detentorului.
actio furti oblati (drept roman) - acţiunea relativă la lucrul furat şi oferit. Era
acordată celui care cumpăra cu bună credinţă un lucru furat, pentru a o
intenta împotriva celui care i-a furnizat lucrul. Obiectul acţiunii consta
în întreitul sumei plătite.
actio furti non exhibiti (drept roman) - era dată împotriva aceluia care deţinea un

lucru furat, pentru a-1 sili să prezinte acel lucru în faţa magistratului.
actio furti prohibiţi (drept roman) - era dată împotriva aceluia care refuza să se
supună percheziţiei. Acţiunea putea fi intentată de orice persoană
interesată.
actio hipothecaria (drept roman) - acţiunea prin care era sancţionată ipoteca.
IC
Iniţial ipoteca a fost sancţionată prin acţiunea denumită quasiserviana.
Explicaţia constă în faptul că, la origine, această garanţie a fost
EM
denumită pignus, iar cuvântul ipotecă a apărut abia în vremea lui
Salvius Julianus, pentru a se generaliza la începutul secolului III d. Hr.
actio in factum (drept roman) - acţiunea în fapt. Atunci când pretorul considera că
AD
interesele reclamantului trebuie protejate juridiceşte, dar dreptul civil

nu îi oferea o acţiune corespunzătoare, el redacta o formulă în care
descria faptul generator de obligaţii şi îl însărcina pe judecător să
pronunţe o sentinţă de condamnare sau de absolvire, după cum faptul
AC
menţionat se adeverea sau nu (asemenea formule erau denumite in

factum concepta).
actio in personam (drept roman) - acţiunea prin care era sancţionat un drept
Z
personal. în intentio a formulei acţiunii personale figurau numele

ambelor părţi, şi numele reclamantului şi numele pârâtului, căci
U
acţiunea personală putea fi intentată numai împotriva debitorului, care

era o persoană determinată.
actio in rem (drept roman) - acţiunea prin care era sancţionat un drept real. în
intentio a formulei acţiunii reale era menţionat numai numele
reclamantului. Numele pârâtului nu era menţionat, deoarece calitatea
de pârât o putea avea orice persoană care aducea vreo atingere
dreptului real în cauză, având în vedere faptul că drepturile reale sunt
opozabile erga omnes (faţă de toţi).
actio iudicati (drept roman) - acţiunea în executarea condamnării. Era mijlocul
procedural prin care se aplica decretul de executare silită a debitorului
insolvabil, dat de către magistrat. în dreptul clasic executarea silită
purta fie asupra persoanei debitorului insolvabil, fie asupra bunurilor
366
sale. Actio iudicati a preluat funcţia lui manus iniectio indicaţi, de la
care a moştenit unele caractere.
actio locati (drept roman) - acţiunea prin care era sancţionată obligaţia lui
conductor. La locatio rei şi la locatio operarum, conductor avea
obligaţia de a plăti preţul, dar numai în măsura în care locator a
procurat folosinţa lucrului sau serviciile sale. Dacă locator nu-şi
îndeplinea obligaţia, chiar fără vina sa, preţul nu mai trebuia plătit,
căci riscurile erau pentru locator. în dreptul evoluat s-a admis ca
salariul lucrătorului să fie, totuşi, plătit, în caz de forţă majoră.

actio metus (drept roman) - acţiunea prin care era sancţionată violenţa psihică. Ca
şi actio de dolo era un procedeu în anulare, căci anularea contractului
nu se obţinea direct, ci indirect, prin intermediul clauzei arbitrale.
actio nata (drept roman) - acţiunea care a luat naştere. Se considera că acţiunile
personale iau naştere atunci când dreptul de creanţă devine exigibil.
IC
actio negatoria (drept roman) - acţiunea negatorie era dată proprietarului pentru a
nega existenţa unui drept de servitute asupra lucrului său.
EM
actio negotiorum gestorum directa (drept roman) - acţiunea prin care erau
sancţionate obligaţiile gerantului, iar actio negotiorum gestorum
contraria sancţiona obligaţiile geratului. Cele două acţiuni, prin care
AD
era sancţionată gestiunea de afaceri, aveau în epoca clasică două

formule: una era redactată in ius, iar alta era redactată in factum.
actio Pauliana (drept roman) - acţiunea Pauliană. A fost creată de pretor cu scopul
AC
de a sancţiona fraus creditorum (fraudarea creditorilor). Era cunoscută

în vremea lui Cicero şi făcea parte din categoria acţiunilor in factum.
Denumirea de acţiune Pauliană a apărut târziu şi este datorată unui
glosator grec. Pentru intentarea acţiunii erau necesare anumite
Z
condiţii: 1. Trebuia ca debitorul să fi suferit o diminuare a

patrimoniului; 2. Debitorul să fi fost conscius fraudis (conştient de
U
paguba suferită); 3. Terţul cu care debitorul a încheiat actul păgubitor

să fi fost conscius fraudis (să ştie că debitorul este insolvabil); 4.
Actul să fi cauzat o pagubă creditorului.
actio pigneraticia (drept roman) - acţiunea prin care era sancţionat contractul de
gaj. Actio pigneraticia directa era dată debitorului pentru a cere
restituirea lucrului, fireşte numai după executarea obligaţiei, iar actio
pigneraticia contraria era dată creditorului, spre a se despăgubi pentru
cheltuielile făcute cu păstrarea lucrului.
actio praescriptis verbis (drept roman) - acţiune cu cuvinte scrise în frunte. Este
acţiunea pe care partea care şi-a executat obligaţia izvorâtă dintr-un
contract nenumit, o intenta împotriva celeilalte părţi, pentru a o
constrânge să-şi execute la rândul ei obligaţia. în unele texte ea este
367
denumită actio civilis in factum, datorită originii sale (s-a născut din
contopirea acţiunii in factum cu actio civilis incerţi).
actio pro socio (drept roman) - acţiunea în calitate de asociat. Sancţiona contractul
de societate, care genera obligaţii identice pentru toţi societarii. Astfel,
fiecare societar era ţinut să execute aportul său, să se îngrijească de
afacerile societăţii ca de afacerile propriii, să participe la câştigul
realizat şi să suporte paguba produsă de societate. Cel condamnat prin
actio pro socio devenea infam.
actio prohibitoria (drept roman) - acţiunea prohibitorie era pusă la dispoziţia

proprietarului pentru a-şi afirma dreptul de a se opune aceluia care
pretindea că are o servitute asupra lucrului său.
actio Publiciana (drept roman) - acţiunea publiciană. A fost creată de un oarecare
pretor Publicius, cu scopul de a sancţiona proprietatea pretoriană.
Pentru intentarea acţiunii publiciene era necesar să fie îndeplinite
IC
condiţiile necesare uzucapiunii, mai puţin termenul. Pentru ca acţiunea
să poată fi intentată cu succes, pretorul introducea în formulă ficţiunea
că termenul necesar uzucapiunii s-a îndeplinit. Făcea parte din
EM
categoria acţiunilor ficticii. A fost utilizată şi pentru protejarea juridică
a posesorilor de bună credinţă.
actio quanti minoris (drept roman) - acţiunea la cu cât mai puţin. Sancţiona
AD
obligaţia vânzătorului de a garanta pentru viţii. Iniţial ea s-a aplicat

numai la vânzările care aveau loc în târguri şi numai în două cazuri.
Ulterior ea s-a aplicat pe scară generală, introducând sistemul
AC
răspunderii obiective pentru viţiile lucrului vândut. Prin această

acţiune, cumpărătorul care descoperea că lucrul prezintă anumite viţii,
cerea o despăgubire egală cu diferenţa dintre preţul pe care l-a plătit şi
preţul pe care l-ar fi plătit dacă ar fi ştiut că lucrul prezintă acele viţii.
Z
actio quasi-Serviana (drept roman) - acţiunea cvaziserviană. Este termenul prin

U
care a fost desemnată, la origine, acţiunea dată creditorului ipotecar.

Ulterior această acţiune a fost denumită hypothecaria.
actio rationibus distrahendis (drept roman) - acţiunea în reglementare de socoteli.
Era dată împotriva tutorelui care sustrăgea bunuri din averea pupilului.
actio recepticia (drept roman) - acţiunea izvorâtă din receptum. In vremea lui
Justinian sancţiona promisiunea bancherului că va plăti datoria altuia
(receptum argentarii).
actio redhibitoria (drept roman) - acţiunea redhibitorie. Este acţiunea prin care
cumpărătorul cerea desfiinţarea vânzării, dacă lucrul prezenta anumite
viţii. Iniţial acţiunea s-a aplicat numai la vânzările efectuate în târguri
şi numai în două cazuri, dar începând din vremea împăratului
368
Justinian aplicaţiunea ei s-a generalizat. în sistemul introdus prin actio
redhibitoria şi prin actio quanti minoris, răspunderea pentru viţii a
vânzătorului a devenit obiectivă, în sensul că el răspundea pentru
defectele lucrului, chiar dacă nu le cunoştea.
actio rei uxoriae (drept roman) - acţiunea lucrului femeii măritate. Era dată femeii
pentru a cere restituirea bunurilor dotale în cazul desfacerii căsătoriei,
în vremea lui Gaius ea făcea parte din categoria acţiunilor de bună
credinţă.
actio rescissoria (drept roman) - acţiunea în vederea restituirii. Este termenul

generic prin care era desemnată acţiunea pe care o intenta reclamantul
care obţinuse restitutio in integrum, cu scopul de a fi repus în situaţia
anterioară şi în fapt. Era denumită şi actio restitutoria. Făcea parte din
categoria acţiunilor ficticii, deoarece în formula ei figura ficţiunea că
un anumit act juridic nu ar fi existat.
IC
actio restitutoria (drept roman) - acţiunea de repunere în drepturi. Era dată în
vedere valorificării pe cale judiciară a unui drept subiectiv renăscut.
EM
actio sepulcri violaţi (drept roman) - acţiunea cu privire la profanarea
mormintelor. Era o acţiune populară care a fost extinsă şi în provincii.
actio Serviana (drept roman) - acţiunea serviană. A fost creată cu scopul de a da
AD
posibilitatea proprietarilor de moşii să reintre în posesia inventarului

agricol, chiar dacă fusese transportat de arendaş în afara moşiei.
Apariţia acestei acţiuni marchează cea de a treia fază în procesul
AC
formării ipotecii romane.

actio subsidiaria (drept roman) - acţiunea subsidiară. A fost dată împotriva
magistratului care a numit un curator insolvabil sau a admis garanţi
Z
insolvabili. Textele menţionează şi alte acţiuni subsidiare, ca de pildă

actio de dolo.
U
actio tutelae (drept roman) - acţiunea prin care se asigura, la sfârşitul tutelei,
reglementarea de conturi între tutore şi pupil. Ea se înfăţişa sub două
aspecte: actio tutelae directa şi actio tutelae contraria, după cum era
acordată pupilului sau tutorelui. A fost creată în dreptul clasic.
actio vi bonorum raptorum (drept roman) - acţiunea relativă la bunurile luate cu
violenţă. A fost creată de pretor şi avea ca obiect împătritul
prejudiciului cauzat.
actiones adiecticiae qualitatis (drept roman) - acţiuni cu caracter alăturat. Au fost
create de pretor pentru a da posibilitatea fiului de familie şi sclavului
de a se obliga în nume propriu, primul pe tărâmul dreptului civil, cel
de al doilea pe tărâmul natural, obligându-1, totodată, şi pe pater
familias, pe tărâmul dreptului pretorian. Erau în număr de cinci: actio
369
quod iussu, actio exercitoria, actio institoria, actio de peculio et in
rem verso şi actio tributoria. Actio quod iussu (acţiunea în baza unei
declaraţii speciale) era dată împotriva acelui pater familias, care
declarase oral sau în scris că îşi asumă consecinţele actului încheiat de
fiul sau de sclavul său. Actio exercitoria era dată împotriva acelui
pater familias, care îl împuternicise pe fiul sau pe scalvul său să
exercite un comerţ pe mare. Actio institoria se acorda împotriva lui
pater familias, dacă îl împuternicise pe fiul de familie sau pe sclav să
practice un comerţ pe uscat. Actio de peculio et de in rem verso
(acţiunea cu privire la peculiu şi la îmbogăţire) se dădea împotriva lui

pater familias, atunci când un fiu de familie sau un sclav făcea acte de
comerţ, fără ştirea şi fără aprobarea lui pater familias. Actio tributoria
(acţiune în repartizare) era dată împotriva şefului de familie atunci
când fiul de familie sau sclavul făcuse acte de comerţ cu bunurile de
peculiul său, fără aprobarea şefului de familie, deşi acesta din urmă a
cunoscut şi a tolerat acele acte de comerţ.
IC
Potrivit sistemului introdus prin acţiunile cu caracter alăturat,
creditorul putea să-l urmărească în justiţie fie pe fiul de familie sau pe
EM
sclav, fie pe pater familias. Dacă intenţiona să-l urmărească în justiţie
pe fiul de familie sau pe sclav, intenta împotriva lui acţiunea directă, iar
dacă intenţiona să-l urmărească pe pater familias, intenta împotriva lui
acţiunea cu caracter alăturat. însă, acţiunile cu caracter alăturat nu erau
AD
acţiuni de sine stătătoare, ci erau acţiunile proprii contractului încheiat

de fiu sau de sclav, cu formula modificată, căci în intentio a formulei
era menţionat numele celui care încheiase contractul (fiul sau sclavul)
AC
iar în condemnatio era menţionat numele lui pater familias. Faţă de

acesta redactare a formulei, dacă judecătorul constata că cel menţionat
în intentio a încheiat contractul, pronunţa sentinţa de condamnare
împotriva celui menţionat în condemnatio. Prin sistemul creat de pretor,
Z
cu ocazia introducerii acţiunilor cu caracter alăturat, s-a făcut primul pas

U
în direcţia reprezentării în contracte, de vreme ce pater familias se

obliga printr-un contract pe care nu l-a încheiat el însuşi.
actiones arbitrariae (drept roman) - acţiunile arbitrarii. Se numesc astfel întrucât
formula lor avea o clauză arbitrală. în virtutea acelei clauze
judecătorul avea o dublă calitate: şi calitatea de arbitru şi calitatea de
judecător propriu-zis. în calitate de arbitru, după ce se convingea de
justeţea pretenţiilor reclamantului, judecătorul îi ordona pârâtului să
satisfacă acele pretenţii şi să-l repună pe reclamant în situaţia ante
rioară. Dacă pârâtul executa ordinul procesul se încheia. Dacă, însă,
pârâtul nu executa ordinul, arbitrul se transforma în judecător propriu-
zis, şi pronunţa sentinţa de condamnare la o sumă de bani, sumă pe
care o stabilea chiar reclamatul, sub prestare de jurământ. Dar, întrucât
reclamantul era tentat să supraevalueze obiectul litigios, pârâtul
370
prefera să execute ordinul pronunţat de judecător în calitate de arbitru,
şi astfel se ajungea la repunerea părţilor în situaţia anterioară. Prin
intermediul acţiunilor arbitrarii s-a atenuat caracterul pecuniar al
sentinţei de condamnare în procedura formulară. Spre exemplu, acţiu
nea în revendicare făcea parte din categoria acţiunilor arbitrarii. In
textele clasice, acţiunile arbitrarii erau denumite iudicia arbitraria.
actiones bonae fidei (drept roman) - acţiuni de bună credinţă. Contractele
sancţionate prin acţiuni de bună credinţă erau interpretate de judecător
cu scopul de a stabili care a fost voinţa reală sau intenţia părţilor,

atunci când au încheiat contractul. Pentru ca judecătorul să poată face
o interpretare cu bună credinţă, era necesar ca în intentio a formulei să
figureze cuvintele ex fide bona (potrivit cu bună credinţă). Numai
acţiunile personale in ius şi cele incerte puteau fi acţiuni de bună
credinţă. Cu toate acestea petiţiunea de ereditate, prin care era
sancţionată moştenirea civilă, a fost inclusă în categoria acţiunilor de
IC
bună credinţă. Unele acţiuni, cum este cazul celor care sancţionează
contractele consensuale au fost de la început de bună credinţă, dar
EM
altele au dobândit acest caracter mai târziu.
actionis civiles (drept roman) - acţiuni civile. La acţiunile civile formula era
redactată de pretor in ius sau în drept, ceea ce înseamnă că pretorul
menţiona în formulă cuvintele pe care părţile le pronunţau în vechea
AD
procedură civilă şi că aceste acţiuni aveau un model în legisacţiuni.

Spre exemplu, în intentio a formulei acţiunii în revendicare, erau
trecute cuvintele pe care părţile le pronunţau în cazul legisacţiunii
AC
sacramentum in rem. în concepţia unor jurisconsulţi clasici, la

acţiunile civile judecătorul se pronunţa asupra chestiunilor de drept.
actiones contrariae (drept roman) - acţiuni contrarii. Sancţionau contractele
Z
bilaterale imperfecte. Astfel, în cazul gajului, comodatului şi depo

zitului, cel ce preda lucrul avea la dispoziţie o acţiune directă, iar cel
U
ce primea lucrul avea o acţiune contrară. Prin acţiunile contrarii,

creditorul gaj ist, comodatarul şi depozitarul se puteau despăgubi pen
tru cheltuielile făcute pe cont propriu, în vederea conservării lucrului
primit.
actiones directae (drept roman) - acţiuni directe. Au fost create în vederea

sancţionării unor cazuri determinate. Dacă erau extinse la cazuri simi
lare, acţiunile directe se transformau în acţiuni utile. Orice acţiune
directă putea deveni o acţiune utilă.
actiones famosae (drept roman) - acţiuni infamante. Se intentau împotriva celor

care au înşelat încrederea reclamantului.
actiones honorariae (drept roman) - acţiuni honorarii. Au fost create de pretori şi

de edilii curuli. Spre deosebire de acţiunile civile, care au un model în
371
legisacţiuni, acţiunile honorarii sunt originale, căci au fost create în
vederea sancţionării unor cazuri noi, la care legisacţiunile nu puteau fi
adaptate. Ele se împărţeau în trei categorii: acţiuni in factum, acţiuni
fîcticii şi acţiuni cu formula cu transpoziţiune. La acţiunile in factum
(cu privire la un fapt) - pretorul redacta formula menţionând în
intentio faptele săvârşite de o anumită persoană, la acţiunile fîcticii
pretorul redacta formula după modelul dreptului civil, dar introducea
în ea o ficţiune, iar la formula cu transpoziţiune, în intentio era men
ţionat un nume, iar în condemnatio era menţionat un alt nume.

actiones in ius conceptae (drept roman) - acţiunile în drept. Ele erau numite
astfel, întrucât pretorul introducea în formulă cuvintele pe care părţile
le pronunţau în procedura legisacţiunilor, iar judecătorul se pronunţa
asupra unor probleme de drept. Erau denumite şi acţiuni civile.
actiones mixtae (drept roman) - acţiunile mixte. Ele cuprind atât un element penal
IC
cât şi un element persecutoriu, în sensul că au ca obiect şi o amendă
bănească şi repararea prejudiciului cauzat. Spre exemplu, actio vi
bonorum raptorum prin care pârâtul era condamnat la împătritul
EM
prejudiciului cauzat, cuprindea o dată despăgubirea şi de trei ori
prejudiciul.
actiones noxales (drept roman) - acţiunile noxale. Acţiunile noxale erau puse la
AD
dispoziţia victimei delictului, pentru a verifica dacă pater familias

intenţiona să facă dovada nevinovăţiei presupusului delincvent. Dacă
pater familias accepta să se judece şi făcea dovada nevinovăţiei
AC
presupusului delincvent, acesta din urmă era exonerat de răspundere.

Acţiunile noxale sunt de două feluri: acţiuni obişnuite, care puteau fi
intentate cu titlu noxal şi acţiuni create de la început ca noxale. Din
prima categorie fac parte acţiunile care sancţionau un anumit delict şi
Z
care erau adaptate pentru a fi utilizate pe tărâm noxal. în acest scop,

formula acţiunii suferea unele modificări. Spre exemplu, dacă actio
U
furti nec manifesti, prin care se sancţiona furtul neflagrant, era data cu
titlu noxal, în intentio a formulei era menţionat numele presupusului
delincvent, iar în condemnatio era menţionat numele lui pater
familias. Din categoria acţiunilor create de la început ca noxale face
parte, spre exemplu, action de pauperie, care era dată împotriva
proprietarului pentru paguba cauzată de un patruped.
actiones perpetuae (drept roman) - acţiunile perpetue. în epoca veche toate acţiunile
erau perpetue, căci dreptul civil nu admitea prescripţia extinctivă. în
dreptul pretorian, însă, obligaţiile sancţionate prin acţiuni honorarii se
stingeau prin trecerea unui anumit termen. Prescripţia acestor acţiuni se
explică prin faptul că figurau în edictul pretorului, care era valabil pe
termen de un an. Ele erau denumite actiones temporales.
372
actiones poenales (drept roman) - acţiuni prin care se cere condamnarea pârâtului
la o amendă bănească. Acţiunile penale, cum sunt cele care respiră
răzbunare (vindictam spirantes) — nu se transmiteau moştenitorilor,
conform vechii concepţii cu privire la delicte.
actiones populares (drept roman) - acţiuni populare. Puteau fi intentate de orice
persoană care nu suferise o pedeapsă infamantă. Erau utilizate în
vederea protejării unor drepturi cu caracter public, spre exemplu: actio
de effusis et deiectis şi actio de positis et suspensis.

actiones praeiudiciales (drept roman) - acţiuni prejudiciale. Erau intentate în
vederea constatării judecătoreşti a unui fapt care putea avea impor
tanţă într-un proces viitor.
actiones que crescent in duplum adversus infitiantem (drept roman) - acţiuni
care cresc la dublu faţă de cel ce tăgăduieşte.
IC
actiones rei persecutoriae (drept roman) - acţiuni care vizau condamnarea
pârâtului la restituirea lucrului sau la repararea pagubei cauzate.
EM
actiones stricti iuris (drept roman) - acţiuni de drept strict. în cazul acestor acţiuni
judecătorul interpreta actul juridic din care izvorau pretenţiile
reclamantului conform literei sale (literal) - fără a lua în considerare
AD
intenţia pe care au avut-o părţile atunci când au încheiat acel act. Spre
exemplu, dacă acţiunea sancţiona un contract solemn, judecătorul
trebuia să verifice dacă erau întrunite toate condiţiile de formă proprii
contractului respectiv.
AC
actiones temporales (drept roman) - acţiuni temporale. Spre deosebire de acţiunile

perpetue, care puteau fi intentate oricând, acţiunile temporale puteau fi
intentate numai până la o anumită dată. Astfel, acţiunile pretoriene
Z
puteau fi intentate numai în termen de un an de la naşterea dreptului,

U
cât era valabil şi edictul pretorului în care figurau.

actiones utiles (drept roman) - acţiuni utile. Au fost copiate după acţiunile civile
care erau denumite directa, pentru a fi aplicate la cazurile similare
celor sancţionate prin acţiuni directe. Eln exemplu de acţiune utilă este
rei vindicatio utilis, care a fost acordată locuitorilor din provincii, cu
toate că ei exercitau o simplă folosinţă asupra pământului, iar proprie
tatea aparţinea poporului roman.
actiones vendictam spirantes (drept roman) - acţiunile care respiră răzbunare.

Sancţionau acele delicte care aduceau atingere îndeaproape persoanei
victimei, cum ar fi actio iniuriarum (acţiunea de injurie). Drepturile de
creanţă izvorâte din delictele sancţionate prin asemenea acţiuni, nu
treceau la moştenitori.
373
actor (drept roman) - reclamant. Tot actor era denumit şi reprezentantul unui
municipiu.
actor fundi (drept roman) - arendaş de lot. Era un intermendiar între adminis
tratorul unui fond funciar (conductor) şi coloni.
actus (drept roman) - dreptul de a mâna turmele sau animalele de povară prin
terenul altuia. Este o servitute de trecere.
actus legitimi (drept roman) - actele juridice care nu sunt încheiate cu termen sau
sub condiţie.

ad augendam obligationem (drept roman) - pacte alăturate încheiate cu scopul
agravării unei obligaţii. Astfel, debitorul promitea să plătească dublul
valorii lucrului, în cazul descoperirii unor vicii. Pactele alăturate sunt
convenţii încheiate pe lângă o obligaţie, pentru a-i aduce unele modi
ficări în conţinut.
IC
ad edictum (drept roman) - comentarii făcute de jurisconsulţi asupra edictului
pretorului, asupra edictului edililor curuli şi asupra edictelor guver
natorilor de provincii. EM
ad minuendam obligationem (drept roman) - pacte alăturate încheiate cu scopul
micşorării unei obligaţii. Din această categorie fac parte convenţiile
AD
prin care debitorul promitea să facă plata în rate.

ad Sabinum (drept roman) - comentarii asupra lucrărilor lui Massurius Sabinus.
Erau cercetări de drept civil.
AC
adagii (drept roman) - principii juridice, enunţuri concise exprimând reguli de

maximă generalitate. Unele adagii sunt autentic romane, iar altele au
fost formulate de comentatori pe baza unor texte romane: actor
Z
sequitur forum rei (drept roman) - creditorul intentează acţiunea la

domiciliul debitorului. Pe baza acestui principiu locul executării este
U
fixat la domiciliul debitorului; ad tempus deberi non potest (drept

roman) - obligaţia nu se poate stinge prin ajungerea la termen. în
vechiul drept roman, obligaţiile nu se stingeau prin ajungerea la
termen, ci prin aplicarea principiului simetriei. în virtutea principiului
simetriei sau al corespondenţei formelor, obligaţia se stinge prin
utilizarea unor forme identice cu cele care au creat-o, dar întrebuinţate
în sens invers. Astfel, obligaţia născută din contractul verbal încheiat
prin întrebare şi răspuns, se stinge tot prin întrebare şi răspuns. Iată de
ce în epoca veche, datoriile şi creanţele erau imprescriptibile; alteri
stipulari nemo potest (drept roman) - nimeni nu poate stipula pentru
altul. Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul decurge din prin
cipiul relativităţii efectelor contractelor. Astfel, la stipulaţiunea pentru
altul, Primus îl întreabă pe Secundus: Promiţi să-i dai 100 lui Tertius?
374
La această întrebare Secundus răspunde: promit. O asemenea
stipulaţiune este nulă şi faţă de Primus şi faţă de Tertius. Faţă de
Primus stipulaţiunea este nulă întrucât el nu a avut interes în contract,
iar faţă de Tertius este nulă întrucât nu a participat la încheierea
contractului; bis de eadem re ne sit actio (drept roman) - să nu existe
două acţiuni cu privire la acelaşi drept. Prin acest adagiu, datând din
epoca veche, pe când se aplica procedura legisacţiunilor, s-a făcut
primul pas în direcţia asigurării autorităţii de lucru judecat. Insă, acest
principiu de drept îi era opozabil numai reclamantului, astfel încât, în

procedura legisacţiunilor, autoritatea de lucru judecat era asigurată
numai faţă de reclamant; bona fides praesumitur (drept roman) - buna
credinţă este prezumată. în dreptul roman uzucapantul trebuia să aibă
credinţa (bona fides) că a dobândit lucrul de la proprietar. Dacă mai
târziu se afla că tradens (cel ce a transmis lucrul) nu a fost proprietar,
dobânditorul lucrului devenea totuşi proprietar prin uzucapiune,
IC
prezumându-se că a fost de bună credinţă atunci când a dobândit
lucrul. Dovada că uzucapantul a fost de rea credinţă trebuia să fie
făcută de reclamant; bonae fidei iudiciis exceptiones pacti insunt
EM
(drept roman) - la acţiunile de bună credinţă excepţiunile bazate pe
pacte sunt presupuse. Pe când, la acţiunile de drept strict, judecătorul
lua în considerare aceste excepţiuni numai dacă figurau în formulă;
confessus pro indicato est (drept roman) - cel ce recunoaşte este
AD
asimilat cu cel condamnat. în procedura legisacţiunilor, cel ce

recunoaşte pretenţiile formulate de reclamant (confessio in iure) era
asimilat cu cel condamnat. Mai mult decât atât potrivit Legii celor XII
AC
Table, recunoaşterea în faţa magistratului constituia titlu executoriu şi

era menţionată înaintea sentinţei de condamnare, semn că era consi
derată superioară unei asemenea sentinţe; curator testamento non
datur (drept roman) - nu există curatelă testamentară. Spre deosebire
Z
de tutelă, care putea fi deferită şi prin testament, curatelă putea fi

U
deferită numai pe baza legii şi de către pretor; debitor rei certae

interitu rei liberatur (drept roman) - debitorul unui lucru individual
determinat este liberat prin pieirea lucrului. Obligaţia debitorului se
stingea numai dacă lucrul individual determinat pierea fără vina sa,
prin intervenţia cazului fortuit (în afară de custodia) sau prin
intervenţia forţei majore; dies interpellat pro homine (drept roman) -
termenul îl somează pe debitor. Potrivit acestui principiu, debitorul
care nu plăteşte la termen, este considerat în întârziere de drept; dolo
facit qui petit quod redditurus est (drept roman) - acela care cere ceea
ce trebuie să restituie comite un doi. în concepţia lui Marc Aureliu,
reclamantul care datorează, la rândul lui, o sumă de bani pârâtului şi
nu face compensaţiunea din proprie iniţiativă, comite un doi. Drept
urmare, dacă reclamantul cerea ceea ce trebuia să restituie, pârâtul îi
opunea o excepţiune de doi, şi cum în procedura formulară
375
excepţiunile aveau un caracter absolutoriu, reclamantul pierdea şi
procesul şi dreptul de creanţă, având în vedere efectul extinctiv al lui
litis contestatio. De aceea, reclamantul avea tot interesul să facă din
proprie iniţiativă compensaţiunea şi să ceară numai diferenţa dintre
cele două creanţe şi datorii reciproce; dolus pro possessione est (drept
roman) - reaua credinţă ţine loc de posesiune. în virtutea acestui
principiu, pârâtul care distrugea bunurile succesorale pentru a nu mai
fi posesor, era considerat de rea credinţă şi putea fi chemat în justiţie
prin petiţiunea de ereditate, în calitate de posesor fictiv; dotis causa

perpetua est (drept roman) - dota este constituită ca să rămână
definitiv la bărbat. în epoca veche, femeia, nu avea nici un drept
asupra bunurilor dotale, nici în timpul vieţii bărbatului, nici după
moartea lui. Cu timpul s-au creat unele procedee juridice prin care se
putea obţine restituirea bunurilor dotale, ajungându-se, în final, la
principiul proprietăţii temporare a bărbatului asupra dotei; ei incumbit
IC
probatio qui dicit, non qui negat (drept roman) - sarcina probei apasă
asupra celui care afirmă, nu asupra celui care neagă; emptoris est
periculum (drept roman) - riscurile sunt pentru cumpărător. în
EM
intervalul de timp cuprins între momentul încheierii contractului şi
momentul predării lucrului, vânzătorul avea obligaţia să păstreze
lucrul şi să-l administreze ca un bun şef de familie (pater familias).
Dacă lucrul era individual determinat şi pierea fără vina vânzătorului,
AD
cumpărătorul era obligat să plătească preţul, cu toate că nu primea

nimic de la vânzător. Regula conform căreia riscurile sunt pentru
cumpărător venea în conflict cu principiul res perit domino (riscurile
AC
sunt pentru proprietar) - căci la romani vânzarea nu era translativă de

proprietate, iar vânzătorul, care avea obligaţia de a transmite
posesiunea liniştită a lucrului, rămânea proprietar, şi ar fi fost normal
să suporte riscurile în această calitate; error comunis facit ius (drept
Z
roman) - eroarea comună constituie dreptul. Astfel, în dreptul roman

U
martorul la întocmirea unui testament trebuia să aibă capacitate de

drept şi de fapt. Dacă, însă, asista la întocmirea testamentului un
incapabil care trecea în ochii tuturor drept capabil, se considera ca
testamentul s-a întocmit conform dreptului; error facti non m eet
(drept roman) - eroarea de fapt nu prejudiciază. Dacă uzucapantul
dobândea lucrul de la o persoană care nu avea capacitatea necesară
pentru a-1 transmite, fără să ştie că acea persoană era incapabilă,
uzucapiunea era admisă. Dacă, însă, dobânditorul credea că incapa
bilul poate transmite lucrul, ne aflăm în faţa erorii de drept (error iuris
sau ignorantia iuris) - iar uzucapiunea nu era admisă; ex nudo pacto
actio non nascitur (drept roman) - nu se naşte o acţiune dintr-un
simplu pact. în vechiul drept roman simplele convenţii nu produceau
efecte juridice, deoarece nu puteau fi sancţionate nici prin acţiuni, nici
prin excepţiuni. Simplele convenţii nu puteau produce efecte, întrucât
era respectat cu stricteţe principiul conform căruia acţiunea nu se
poate naşte dintr-un simplu pact, care era o expresie a formalismului.
Cu timpul, însă, au fost sancţionate trei categorii de pacte, care au fost
denumite pacta vestita (pacte sancţionate); ex quibus causis infitiando
lis crescit, es his causis non debitum sulutum repeţi non posse (drept
roman) - în acele cazuri în care prin tăgadă obiectul litigios creşte în
valoare, ceea ce s-a plătit fără a fi datorat nu poate fi repetat. Regula
se aplică la plata lucrului nedatorat, căci pretinsa datorie nu trebuie să
fie dintre acelea care cresc la dublu faţă de cel care neagă; falsa causa
non nocet (drept roman) - motivul subiectiv nu afectează actul. Se

aplică în materia legatelor, ca şi în materia instituirii de moştenitor.
Dacă testatorul punea pe seama legatarului fapte pe care nu Ie-a comis
sau îi atribuia calităţi pe care nu le avea, legatul era totuşi valabil;
falsa demonstratio non nocet (drept roman) — greşita numire nu
afectează actul. Se referă la instituirea de moştenitor. Dacă testatorul
se înşela asupra numelui celui instituit moştenitor, dar avea
IC
reprezentarea corectă a persoanei sale, testamentul era considerat
valabil. Spre exemplu, testatorul îl instituia moştenitor pe cel ce i-a
EM
salvat viaţa dar îi scria numele greşit; fu r semper moram facere
videtur (drept roman) - hoţul se considera întotdeauna pus în întâr
ziere. Este unul din cazurile în care debitorul era pus în întârziere de
drept. Principiul se referă la datoria izvorâtă dintr-un delict; genera
AD
non pereunt (drept roman) - lucrurile de gen nu pier. Se aplica în

materia riscurilor. Dacă debitorul datora un bun de gen, care pierea
prin intervenţia cazului fortuit, rămânea şi pe mai departe obligat căci
AC
lucrurile de gen nu pier, de vreme ce se identifică prin trăsături proprii

categoriei din care fac parte; hereditas iacens sustinet personam
defuncţi (drept roman) - moştenirea deschisă dar neacceptată încă
prelungeşte personalitatea defunctului. Acest adagiu a fost formulat în
Z
legătură cu stabilirea momentului în care ia sfârşit personalitatea.

U
Romanii considerau că personalitatea încetează în momentul morţii,

dar au admis o excepţie în materie succesorală, deoarece ei spuneau că
nu poate exista un patrimoniu fără titular. Faţă de exigenţele acestei
reguli se punea întrebarea: cine este titularul patrimoniului în
intervalul de timp cuprins între momentul morţii unei persoane şi
momentul acceptării succesiunii acelei persoane. Defunctul nu putea fi
considerat titular al patrimoniului, deoarece nu mai era în viaţă, iar
moştenitorul nu putea fi considerat titular al patrimoniului, deoarece
nu acceptase încă moştenirea. De aceea, s-a admis că în acel interval
de timp, titular al patrimoniului era defunctul, a cărui personalitate se
prelungea până în momentul acceptării succesiunii; hereditas non
adita non transmittitur (drept roman) - succesiunea neacceptată nu se
transmite. Dacă succesoml murea înainte de a accepta succesiunea,
aceasta nu se transmitea moştenitorilor săi; impensae necessarie
377
dotem ipso iure minunt (drept roman) - creanţa de restituire a dotei se
compensează cu suma cheltuielilor necesarii. Este una din primele
aplicaţiuni ale compensaţiunii judiciare, în cazul creanţelor şi
datoriilor reciproce care izvorau din acelaşi act de bună credinţă;
impossibilium nulla est obligatio (drept roman) - imposibilitatea
atrage nulitatea obligaţiei. Imposibilitatea era de două feluri: juridică
şi fizică. Imposibilitatea juridică apărea atunci când se promitea un
lucru nepatrimonial, iar imposibilitatea fizică apărea atunci când se
promitea ceea ce nu exista în natură; in communionem vel societatem

nemo compillitur invitus deţineri (drept roman) - nimeni nu poate să
stea fără voie în societate. Principiul trebuie înţeles în sensul că actio
familiae herciscundae şi actio communi dividundo sancţionează
obligaţia coindivizarilor de a se supune partajului; in dubiis benig-
niora (drept roman) - dacă natura contractului nu este clară se va face
interpretarea mai favorabilă părţilor. Adagiul a fost creat în legătură cu
IC
clasificarea contractelor în funcţie de sancţiunea lor; in pari causa
melior est causa possidentis (drept roman) - atunci când există mai
mulţi creditori ipotecari, are prioritate cel ce posedă lucrul. în legătură
EM
cu stabilirea rangului ipotecilor, infans conceptus pro nato habetur
quotiens de commodis eius agitur (drept roman) - copilul conceput
este considerat ca născut ori de câte ori este vorba despre interesele
sale. Principiul a fost formulat de către moderni pe baza unui text din
AD
Paul şi are o aplicaţiune generală. în virtutea acestui principiu, copilul

conceput va veni la succesiune, cu toate că se naşte după moartea
tatălui său; iure naturae aequum est neminem cum alterius detrimento
AC
et iniuria fieri locupletiorem (drept roman) - potrivit dreptului natural

este echitabil ca nimeni să nu devină mai bogat în paguba altuia şi fără
cauză. Acest principiu era cunoscut de jurisconsulţi la sfârşitul epocii
vechi. Cu toate acestea, aplicarea lui în practică a fost admisă numai
Z
treptat, deoarece comerţul, prin natura lui, presupune realizarea unui

câştig pentru una din părţi; ius publicum privatorum pactis mutări non
U
potest (drept roman) - dreptul public nu poate fi modificat prin

convenţii între particulari; mala fildeş superveniens non nocet (drept
roman) - reaua credinţă apărută după încheierea actului nu
prejudiciază. Spre exemplu, dacă uzucapantul afla, după dobândirea
lucrului, că cel care i l-a transmis nu era proprietar, aceasta nu-1
împiedica să uzucapeze, întrucât el a fost de bună credinţă în momen
tul dobândirii lucrului; nemini res sua servit (drept roman) - nimeni
nu poate să-şi aservească propriul lucru. Acest adagiu decurge din
natura servitutilor, căci ele sunt drepturi reale care poartă asupra
lucrului altuia; nemo alieno nomine lege agere potest (drept roman) -
nimeni nu poate intenta în numele altuia o acţiune a legii. Potrivit
acestui principiu, care s-a aplicat în epoca veche, romanii nu au admis
reprezentarea în justiţie. în epoca clasică, pe fondul perfecţionării
mijloacelor procedurale, reprezentarea în justiţie a fost admisă, mai
întâi în formă imperfectă, iar mai apoi şi în formă perfectă; nemo pro
parte testatus pro parte intestatus decedere potest (drept roman) —
nimeni nu poate muri în parte cu testament şi în parte fără testament.
Ca o consecinţă a acestui principiu nu era permisă instituirea moşte
nitorului numai pentru o parte din succesiune. Dacă totuşi moşteni
torul era instituit numai pentru o parte din succesiune, el urma să
dobândească totul, căci altminteri ar fi însemnat să se deschidă moşte
nirea legală alături de cea testamentară, ceea ce nu era permis; nemo
plus iuris ad alium transferre potest quam ipse haberet (drept roman)

- nimeni nu poate să transmită altuia mai mult decât are el însuşi. Sub
presiunea cerinţelor practicii, romanii au admis unele încălcări ale
acestui principiu. Astfel, tutorele putea înstrăina bunurile pupilului, cu
toate că nu era proprietarul lor, iar creditorul ipotecar, dobândea lucrul
ipotecat cu titlu de posesiune, dacă debitorul nu-şi plătea datoria la
termen, dar avea dreptul de a-1 înstrăina cu titlu de proprietate; noxa
IC
caput sequitur (drept roman) - delictul urmează pe delincvent.
Principiul a fost formulat în legătură cu capacitatea fiului de familie
EM
sau a sclavului de a se obliga în nume propriu. Drept urmare, dacă în
intervalul de timp cuprins între momentul intentării acţiunii şi momen
tul lui litis contestatio, fiul de familie trecea sub puterea altui pater
familias, victima trebuia să intenteze o nouă acţiune, împotriva noului
AD
pater familias, deoarece delincventul era răspunzător pentru delictul

comis; occupantis melior est condicio (drept roman) - situaţia celui
care se grăbeşte este mai bună. Dacă fiul de familie făcea acte de
AC
comerţ cu bunurile din peculiul său, fără ştirea lui de pater familias,
acesta din urmă era ţinut să răspundă, prin actio de peculio et de in
rem verso (acţiune cu privire la peculiu şi la câştig) în limitele
peculiului, iar dacă a profitat de pe urma acelor acte, în limita
Z
îmbogăţirii sale, iar creditorii erau satisfacţii în ordinea în care îşi

U
formulau pretenţiile; omnia iudicia esse absolutoria (drept roman) -

orice acţiune este absolutorie. în toate procesele în care pârâtul dă
satisfacţie pretenţiilor reclamantului, judecătorul trebuia să pronunţe o
sentinţă de absolvire; pacta sunt servanda (drept roman) - convenţiile
trebuie respectate; per liberam personam adquiri nihil potest (drept
roman) - nu putem dobândi nimic printr-o persoană liberă. în sensul
că nu se poate stipula pentru altul, dar se poate dobândi prin
intermediul persoanelor alieni iuris; plus cautionis est in re quam in
personam (drept roman) - garanţia reală este mai sigură decât cea
personală. Totuşi romanii au preferat cu greu garanţia reală celei
personale; plus iuris habet possessor quam iile qui non possidet (drept
roman) - mai mult drept are posesorul decât acela care nu posedă. în
sensul că, dacă sunt întrunite anumite condiţii, posesorul devine pro
prietar prin uzucapiune; posteriore testamento quod iure factum est
379
superius rumpitur (drept roman) - un testament mai vechi este revocat
de altul ulterior, făcut după toate regulile. în legătură cu revocarea
testamentului; praetor ius facere non potest (drept roman) - pretorul
nu poate face dreptul. Adagiul a fost creat de moderni, pe baza unui
text roman, şi trebuie înţeles în sensul că pretorul nu poate crea drept
civil. In realitate, prin interpretarea, prin completarea şi modificarea
dreptului civil, pretorul a creat o nouă ramură de drept, denumită
dreptul pretorian; princeps legibus solutus est (drept roman) -
împăratul stă deasupra legilor. La suirea împăratului pe tron, i se

conferea puterea prin lex de imperio, care era o hotărâre a senatului
îmbrăcată în forma legii prin aclamaţiile poporului. în virtutea acestei
legi împăratul putea face tot ce credea că este necesar în interesul
statului; prior tempore potior iure (drept roman) - mai curând în timp
mai tare în drept. Dacă existau mai mulţi creditori ipotecari, se punea
problema rangului ipotecilor, adică a ordinii în care ipotecile puteau fi
valorificate. în sens formal, fiecare creditor ipotecar avea dreptul de a
IC
intra în posesia lucrului dacă debitorul nu plătea la scadenţă, dar, în
fapt, acest drept era exercitat de către creditorul cu cea mai veche
EM
ipotecă (creditorul ipotecar anterior în rang); qui bis idem promittit
ipso iure amplius quam semel non tenetur (drept roman) - cel ce
promite acelaşi lucru şi din aceeaşi cauză nu se poate obliga a doua
oară. Principiul se referă la faptul că novaţiunea presupune şi un
AD
element nou. Dacă, însă, elementul nou nu se introduce în noul

contract, nu se naşte o obligaţie nouă, iar novaţiunea nu se poate
realiza; qui possidet dominis esse praesumitur (drept roman) - cel ce
AC
posedă se prezumă că este proprietar. Comentariu cu privire la

raportul dintre posesiuni şi proprietate; qui tacet consentire videtur
(drept roman) - cine tace se prezumă că a consimţit. Cel ce tace, deşi
nu afirmă nimic, este evident că nu neagă; quia possessio defuncţi
Z
quasi iniuncta descendit ad heredem (drept roman) - posesia defunc

U
tului şi posesia moştenitorului se iau împreună. în cazul uzucapiunii,

moştenitorul nu începe o nouă posesiune, ci continuă posesiunea
defunctului; guodprincipi placuit legis habet vigorem (drept roman) -
voinţa împăratului are putere de lege. Se pornea de la concepţia că
poporul i-a transmis împăratului puterea sa suverană; ratihabitio
mandato comparatur (drept roman) - ratificarea echivalează man
datului. Dacă geratul ratifică gestiunea gerantului, ratificarea
echivalează mandatului, iar gerantul are acţiunea de mandat contra
geratului; res nullius cedit ocupanţi (drept roman) - lucrurile fără
stăpân trec în proprietatea ocupantului. La romani a fost admisă
întotdeana dobândirea proprietăţii prin luarea în stăpânire a lucrurilor
care nu aparţineau cuiva (res nullius); res inter alios acta aliis neque
nocere neque prodesse potest (drept roman) —contractul încheiat între
unii nici nu vatămă nici nu profită altora. Principiul relativităţii
efectelor contractelor s-a aplicat în întreaga istorie a dreptului roman,
dar formularea sa aparţine comentatorilor; res iudicata pro veritate
accipitur (drept roman) - lucrul judecat se consideră ca adevărat. Prin
acest principiu s-a asigurat autoritatea lucrului judecat faţă de ambele
părţi. El a dobândit aplicaţiune generală în vremea lui Justinian, când
a fost inclus în Digeste. A fost sancţionat prin exceptio rei iudecatae
(excepţiunea lucrului judecat); reus in exceptione actor est (drept
roman) - atunci când opune o excepţiune pârâtul devine reclamant.
Consecinţa este că pârâtul trebuie să facă proba celor afirmate pe cale
de excepţiune; semel heres semper heres (drept roman) —odată erede

totdeauna erede. Instituirea de moştenitor nu se putea face până la un
anumit termen, ci se făcea pentru totdeauna; semper necessitas pro-
bandi incumbit illi qui agit (drept roman) - întotdeauna sarcina probei
revine celui ce afirmă; semel malus semper praesumitur esse malus
(drept roman) - cel ce este o dată de rea credinţă se prezumă a fi
întotdeauna de rea credinţă. Este o creaţie a comentatorilor; servitus in
IC
faciendo consistere nequit (drept roman) - servitutea nu poate consta
în a face ceva. Proprietarul lucrului aservit nu are vreo obligaţie faţă
EM
de titularul dreptului de servitute. Astfel, dreptul de trecere nu implica
obligaţia de a întreţine drumul în bună stare; servitus servitutis esse
non potest (drept roman) - nu poate exista o servitute a servituţii. în
dreptul evoluat, dreptul de servitute s-a desprins de lucru şi a devenit
AD
un drept patrimonial (res incorpora Ies) - iar drepturile nu sunt

susceptibile de servitute, spre deosebire de lucrurile corporale;
summum ius summa iniuria (drept roman) - exagerarea în drept duce
AC
la nedreptate. O interpretare a contractului rigidă, fără a se lua în

considerare intenţia părţilor este corectă din punct de vedere formal,
dar poate duce la consecinţe profund inechitabile. Contractele de drept
strict erau interpretate numai în funcţie de termenii întrebuinţaţi, iar
Z
contractele de bună credinţă erau interpretate cu scopul de a se stabili

U
care a fost intenţia părţilor; superficies soios cedit (drept roman) -

suprafaţa aparţine terenului. în cazul construcţiei făcute pe terenul
propriu cu materialele altuia, ca şi în cazul construcţiei făcute pe
terenul altuia cu materiale proprii, construcţia aparţinea proprietarului
terenului; uti legassit suae rei ita ius esto (drept roman) - aşa cum a
dispus cineva de averea sa aşa să fie dreptul. Prin acest principiu a fost
consacrată libertatea de a testa, încă din epoca Legii celor XII Table;
vim vi repellere licet (drept roman) - violenţa poate fi îndepărtată prin
violenţă. Posesorul putea să recurgă la forţă dacă era ameninţat să fie
izgonit din imobil.
addicere litem (drept roman) - recunoaşterea pretenţiilor. Dacă pârâtul nu se

prezenta la proces până la amiază, reclamantul câştiga procesul,
absenţa pârâtului fiind suficientă pentru formarea convingerii
381
judecătorului. Nu este corect să se traducă prin adjudecarea obiectului
litigios, deoarece regula se aplică, nu numai la acţiunile reale, ci şi la
acţiunile personale.
addicti (drept roman) - debitorii atribuiţi creditorului prin pronunţarea cuvântului
addico. Erau de două feluri: iudicati şi nexi. Iudicati se numeau
debitorii insolvabili care erau ţinuţi în închisoarea personală a credi
torului, pe baza unei condamnări, iar nexi erau debitorii insolvabili
care munceau un număr de zile pentru creditor, în contul datoriei pe
care nu o puteau plăti.

addictio (drept roman) - confirmarea de către magistrat a pretenţiilor pe care Ie-a
formulat creditorul.
ademptio legaţi (drept roman) - cazurile de revocare a legatelor. Conform
dreptului civil revocarea legatelor se făcea prin aplicarea principiului
simetriei, iar conform dreptului pretorian revocarea putea rezulta din
IC
diferite fapte.
adgnatus proximus (drept roman) - cei mai apropiaţi agnaţi. Deşi substantivul
EM
este la singular, îi desemnează pe cei mai apropiaţi colaterali, care
potrivit Legii celor XII Table făceau parte din a doua categorie de
moştenitori.
AD
adiectiones (drept roman) - părţile accesorii ale formulei. Erau introduse în

formulă numai la cerea părţilor.
aditio hereditatis (drept roman) - acceptarea succesiunii. Acceptarea era necesară
AC
numai pentru heredes extranei, adică moştenitori străini, în sensul că

nu se aflau sub puterea defunctului în momentul morţii acestuia.
adiudicatio (drept roman) - atribuire. Este partea principală a formulei, prin care
magistratul îl împuternicea pe judecător să pronunţe ieşirea din
Z
indiviziune.
U
adoptio (drept roman) - adopţiunea. Actul prin care o persoană alieni iuris era
trecută de sub puterea unui pater familias sub puterea altui pater
familias.
adoptio in fratrem (drept roman) - adopţiunea fraternă. Se practica în provincii,
pentru realizarea unei instituiri de moştenitor.
adoptio minus plena (drept roman) - adopţiunea mai puţin completă. Adoptatul
dobândea drepturi succesorale faţă de adoptant, dar îşi păstra
drepturile succesorale şi în familia de origine.
adoptio piena (drept roman) - adopţiunea completă. Adoptatul dobândea drepturi
succesorale faţă de adoptant dar pierdea drepturile succesorale în
familia de origine.
382
adplumbatio (drept roman) - unirea unui braţ la o statuie străină. Proprietarul
braţului lipit cu plumb la statuia străină putea intenta actio ad
exhibendum, pentru a obţine separarea accesoriului de lucrul principal.
adpromissio (drept roman) - promisiunea accesorie. Debitorul accesor promitea
prin stipulaţiune ceea ce promisese şi debitorul principal.
adpromissor (drept roman) - debitorul accesor obligat prin stipulaţiune.
adrogatio (drept roman) - actul prin care o persoană sui juris trecea sub puterea
altei persoane sui iuris. Adopţiunea în sens larg include şi

adrogaţiunea.
adsertor libertatis (drept roman) - persoană care afirmă libertatea. Era un terţ care
afirma în faţa magistratului că un anumit sclav este om liber, căci
sclavul nu-1 putea chema în justiţie pe stăpânul său.
adstipulatio (drept roman) - stipulaţiune alăturată. O stipulaţiune prin care
IC
creditorul accesor se alătura creditorului principal.
adstipulator (drept roman) - cel ce devenea creditor accesor prin stipulaţiune.
EM
adulterium (drept roman) - adulter. Era motiv de divorţ.
advocatus (drept roman) - avocat. Termenul a apărut târziu. Nu era un reprezentant în
AD
justiţie, căci nu participa la proces în locul părţii, ci alături de parte venind

în sprijinul ei prin cunoştinţele juridice pe care le avea. Serviciile
avocaţilor erau gratuite. Femeile nu puteau practica avocatura.
AC
aediles curules (drept roman) - edili curuli. Magistraţi care se îngrijeau de

aprovizionarea oraşului cu cereale, de poliţia străzilor şi a pieţelor.
Aveau şi unele atribuţiuni de ordin judiciar, căci organizau procesele
declanşate în legătură cu actele încheiate în târguri.
Z
aequitas (drept roman) - 1. Drept egal pentru toţi cetăţenii. 2. Un izvor al dreptului
U
civil. 3. Una din diviziunile dreptului. 4. Interpretarea potrivit inteţiei

părţilor. 5. Scop al dreptului. 6. Ideal al dreptului. 7. După Celsus ius est
ars boni et aequi, în sensul că dreptul este arta de a aplica normele
morale în conflictele dintre persoane. Fapt este că dreptul privat roman
a evoluat sub influenţa ideii de echitate.
aestimatio venditionis causa (drept roman) - evaluarea inventarului ca şi cum s-ar
fi vândut. Dacă se arenda un teren cu inventarul necesar exploatării
sale, lucrurile erau evaluate ca şi când s-ar fi vândut arendaşului. Din
acel moment arendaşul suporta riscul fiind considerat cumpărător.
aestimatum (drept roman) - contractul estimator. Se încheia între un mare
negustor şi un mic negustor, pentru ca micul negustor să-l vândă la un
anumit preţ, până la un anumit termen. Dacă era vândut la o sumă mai
mare, diferenţa rămânea micului negustor.
383
affectio maritalis (drept roman) - consimţământul viitorilor soţi. în epoca veche,
dacă viitorii soţi erau persoane alierii iuris se cerea numai consim
ţământul celor doi patres familias, dar în epoca clasică se cerea şi
consimţământul viitorilor soţi.
affectio societatis (drept roman) - intenţia de a forma o societate. Este elementul
care distinge societatea de starea de indiviziune.
affînitas (drept roman) - alianţa. Legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ a
devenit piedică la căsătorie în epoca principatului, dar numai în linie
directă, nu şi în linie colaterală, încât bărbatul se putea căsători cu sora

fostei sale soţii.
ager italicus (drept roman) - pământul italic. După cucerirea de către Italiei
romani, a. it. a fost asimilat cu lucrurile romane şi a devenit succe-
ptibil de proprietate civilă (dominium ex iure quiritium).
ager publicus (drept roman) - pământul statului. Pământurile cucerite de la
IC
duşmani treceau în proprietatea statului şi nu erau susceptibile de
proprietate privată. în fapt, a. p. era exploatat de anumite persoane.
EM
Sub pretextul că a. p. aparţine poporului, patricienii, care la origine
deţineau puterea în stat, şi-au însuşit întinse suprafeţe de pământ, pe
care le exploatau ca adevăraţi proprietari. La sfârşitul republicii a. p.
AD
din Italia s-a transformat în proprietate privată, şi astfel au luat naştere

latifundiile. Totuşi, a. p. nu a dispărut, ci dimpotrivă s-a extins pe
seama pământurilor din provincii, care treceau în proprietatea statului.
AC
ager quaestorius (drept roman) - pământ al quaestorilor. Era vândut de quaestori

în folosul statului roman.
ager romanus (drept roman) - pământul Romei. în epoca veche, numai lucrurile
Z
romane puteau fi stăpânite cu titlu de proprietate civilă, între care

figura şi p. R.
U
ager stipendiarius (drept roman) - pământ stipendiar. Era supus impozitului

funciar.
ager vectigalis (drept roman) - pământ dat în arendă de cetăţi. Cetăţile dădeau în
arendă anumite terenuri, fie pe termen lung, fie pentru totdeauna, în
schimbul unei sume de bani anuală, denumită vectigal.
agere (drept roman) - consultaţii oferite de jurisconsulţi cu privire la conducerea
unui proces.
agere cum compensatione (drept roman) - compensaţiunea la care era obligat
bancherul. La procesele dintre bancheri şi clienţi, bancherul trebuia să
efectueze compensaţiunea din proprie iniţiativă.
384
agnati (drept roman) —rudele civile. Erau agn. toţi cei care se aflau la un moment
dat sub aceeaşi putere, s-au aflat în trecut sub aceeaşi putere sau s-ar fi
aflat sub aceeaşi putere dacă pater familias ar mai fi trăit în momentul
naşterii lor.
agnatio (drept roman) - rudenia civilă. Legătura de rudenie întemeiată pe puterea
exercitată de pater familias asupra unui grup de persoane. V. agnati.
în epoca veche rudenia civilă a fost unicul fundament al succesiunii.
alieni iuris (drept roman) - persoane aflate sub puterea lui pater familias. Aveau o

capacitate juridică limitată.
aliquid novi (drept roman) - un element nou. Pentru realizarea novaţiunii era
necesar ca obligaţia nouă să prezinte un element specific, prin care să
se deosebească faţă de vechea obligaţie. Al. nov. putea consta în
introducerea unui termen sau a unei condiţii, precum şi în schimbarea
creditorului sau a debitorului.
IC
alluvio (drept roman) - aluviune. Era o formă de dobândire a proprietăţii prin
accesiune. Proprietatea aparţinea proprietarului terenului mărit prin
EM
depuneri lente de pământ.
ambitus (drept roman) - spaţiu liber între case. Iniţial între case existau spaţii virane.
Spre sfârşitul republicii casele au fost construite lipite una de alta şi
AD
aveau ziduri comune, de unde au decurs consecinţe juridice importante.

amiciţia (drept roman) - tratat de alianţă între două cetăţi. Locuitorii cetăţilor care
aveau tratate de alianţă cu romanii, puteau veni la Roma fără a cădea
AC
în sclavie.
anatocismus (drept roman) - dobânda la dobândă. N u era permisă, iar dacă
dobânda atingea suma capitalului împrumutat, înceta să mai curgă.
Z
animus (drept roman) - intenţia de a stăpâni un lucru pentru sine ca un adevărat

U
proprietar. Element al posesiunii. Animus se manifestă sub două

aspecte: a) intenţia de a păstra lucrul pentru sine şi b) un compor
tament de proprietar.
animus aliena negotia gerandi (drept roman) - intenţia de a administra bunurile
altuia. Gestiunea de afaceri necesită un element intenţional, care se
manifestă sub două aspecte: a) intenţia de a administra bunurile altuia
şi b) intenţia de a-1 obliga pe gerat.
animus domini (drept roman) - intenţia de a stăpâni lucrul ca un adevărat
proprietar, este un aspect al lui animus al posesiunii.
animus donandi (drept roman) - intenţia de a dona. Donatorul trebuia să aibă
intenţia de a dona, intenţie care nu exista în caz de constrângere
morală sau fizică.
385
animus furandi (drept roman) - intenţia de a fura. Delictul de furt presupunea
sustragerea lucrului cu rea credinţă (fraudulosa) - element care nu
există atunci când se însuşea un lucru care era considerat ca părăsit.
animus novandi (drept roman) - intenţia de a nova. în epoca veche, intenţia
părţilor de a nova obligaţia rezulta din forma contractelor prin care se
realiza, în dreptul clasic rezulta din anumite prezumţii, iar Justinian a
cerut părţilor să-şi manifeste expres intenţia de a nova.
animus obligandi (drept roman) - intenţia de a obliga. Este un aspect al

elementului intenţional la gestiunea de afaceri, în sensul că gerantul
trebuia să aibă intenţia de a-1 obliga pe gerat, căci altminteri gestiunea
de afaceri s-ar fi confundat cu donaţia.
animus revertendi (drept roman) - obişnuinţa de a se reîntoarce. Vieţuitoarele
care aveau instinctul de a se reîntoarce de unde au plecat, nu puteau fi
dobândite prin ocupaţiune, căci nu erau considerate res nullius.
IC
animus transferendi et aquirendi dominii (drept roman) - intenţia de a transmite
şi de a dobândi proprietatea. Tradiţiunea era un mod de dobândire a
EM
proprietăţii care presupunea intenţia lui tradens de a transmite lucrul şi
intenţia lui accipiens de a-1 dobândi.
antichresis (drept roman) - convenţia de antichreză. La contractul de gaj, fructele
AD
produse de lucrul dat în garanţie puteau fi păstrate de creditor, în

contul dobânzilor, pe baza convenţiei de antichreză.
antiquum consortium (drept roman) - starea de indiviziune în care se aflau fiii de
AC
familie după moartea lui pater familias. Fiecare dintre coindivizari

aveau dreptul să dispună de lucrul comun. Gaius denumea această
stare de indiviziune societas.
Z
Antistius Labeo, Marcus (drept roman) - jurisconsult în vremea împăratului

August. Fondator al Şcolii proculiene şi autor al unor lucrări
U
valoroase: Comentarii asupra Legii celor XII Table (Commentarii ad

X II tabulas) - Epistole (Epistolae) - Răspunsuri (Responsa) şi
Comentarii asupra edictului pretorului (Commentarius ad praetores
edictum). A fost adversar al absolutismului imperial, iar în domeniul
dreptului a avut o orientare novatoare.
appellatio (drept roman) - apel. Era calea de atac prin care se reforma o sentinţă
punându-se alta în loc, după ce se puneau în discuţie noi elemente de
fapt şi de drept. Procesul era judecat de o instanţă superioară şi avea
efect devolutiv. Ap. avea şi un efect suspensiv, căci suspenda
executarea hotărârii apelate. Datează din epoca imperiului.
apud iudicem (drept roman) — în faţa judecătomlui. Faza a doua a procesului se
desfăşura în faţa judecătomlui (apud iudicem). Dezbaterile contradictorii
386
aveau loc în limbajul comun, iar după administrarea probelor, judecătoml
îşi forma o convingere intimă, pe baza căreia pronunţa sentinţa de
condamnare sau de absolvire.
apocha (drept roman) - chitanţă. Provenea de la creditor şi îi era opozabilă,
întrucât menţiona în scris că a primit plata.
aquae et ignis interdictio (drept roman) - interzicerea apei şi a focului. Era
denumirea pentm pedeapsa exilului, căci apa şi focul erau folosite la
ceremoniile religioase rezervate romanilor. Cel acuzat de o faptă care

era pedepsită cu moartea, se putea sustrage judecăţii printr-un exil
voluntar.
Aquilius Gallus, Caius (drept roman) - jurisconsult celebm, a trăit în sec I î.Hr., a fost
prieten apropiat cu Cicero şi a fost ales pretor în anul 66 î.Hr.. A creat
actio de dolo prin care s-a sancţionat înşelăciunea în contract, a introdus
inovaţia prin care nepoţii postumi ai testatomlui puteau fi instituiţi
IC
moştenitori (postum aquiliani) şi a creat procedeul juridic menit să stingă
mai multe obligaţii printr-un singur act (stipulatio aquiliana).
EM
arbiter (drept roman) - arbitru. Era un judecător unic ales de părţi şi confirmat de
magistrat, care judeca procesele în care nu se contesta existenţa
dreptului ci întinderea lui, ca la acţiunile în partaj.
AD
arbiter compromissarius (drept roman) - arbitru în baza compromisului.

Compromisul era convenţia prin care părţile se înţelegeau să supună
spre soluţionare conflictul dintre ele unui arbitru. Soluţia dată de
AC
arbitru putea fi atacată într-un anumit termen.

arbitrium (drept roman) - ordinul pronunţat de judecător în calitate de arbitru. La
acţiunile arbitrarii, după ce se convingea de justeţea pretenţiilor
Z
reclamantului, judecătorul, în calitate de arbitru, îi ordona pârâtului să

satisfacă pretenţiile reclamantului.
U
arbitrium litis aestimandae (drept roman) - arbitraj cu scopul de a evalua

obiectul litigios. în procedura legisacţiunilor, dacă obiectul litigios era
un lucru, era nevoie de o procedură de evaluare, care se făcea prin
iudicis v ostulatio.
Ateius Capito, Caius (drept roman) - jurisconsult în vremea împăratului August şi
întemeietor al şcolii sabiniene. A fost adept al regimului imperial, iar
în domeniul dreptului a avut o orientare conservatoare. A scris lucrări
de referinţă în epocă: Dreptul pontifical (De pontificio iure) —Culegeri
(Coniectanea) şi îndatoririle senatorilor (De officio senatorio).
auctor (drept roman) - persoana de la care derivă un drept. Auctor nu putea
transmite mai mult decât avea el însuşi. La origine, cel ce dobândise
un lucru în mod derivat şi intenta acţiunea în revendicare, trebuia să
387
facă dovada dreptului de proprietate al tuturor autorilor săi, până se
ajungea la un predecesor care dobândise originar.
auctorati (drept roman) - oameni liberi care se angajau ca gladiatori. Aveau o
condiţie juridică specială, căci deşi formal erau liberi, în fapt erau
trataţi ca şi când ar fi fost sclavi.
auctoritas patrum (drept roman) - ratificarea hotărârilor adunării curiate. Senatul
Romei se pronunţa asupra oportunităţii hotărârilor adoptate de
adunarea curiată, dar nu şi asupra legalităţii lor.

auctoritas rei iudicatae (drept roman) - autoritatea lucrului judecat.
auctoritas tutoris (drept roman) - prezenţa tutorelui la încheierea anumitor acte,de
către pupil.
auctoritatis interpositio (drept roman) - procedeu de administrare a tutelei.

Presupunea prezenţa tutorelui la încheierea actului de către pupil.
IC
Prezenţa tutorelui nu avea semnificaţia ratificării actului juridic, ci
semnificaţia completării capacităţii incapabilului de fapt.
EM
avulsio (drept roman) - avulsiunea. Este una din aplicaţiunile accesiunii, şi
presupune alipirea unei bucăţi de pământ la fondul riveran.
AD
_= B =_
Bazilecale (drept roman) - operă legislativă elaborată la sfârşitul sec. IX d. Hr., în
AC
vremea împăratului Leon Filosoful. Este structurată în 60 de cărţi şi

cuprinde fragmente din diverse lucrări ale împăratului Justinian.
Lucrarea reprezintă o adaptare a textelor de drept roman la realităţile
feudale din societatea bizantină, mai ales prin comentariile care i-au
fost adăugate în sec. X.
Z
beneficium (drept roman) - drept acordat în mod excepţional.

U
beneficium abstinendi (drept roman) - dreptul de a se abţine. Creat de pretor în

favoarea moştenitorilor. în virtutea acestui drept, moştenitorul răspun
dea pentru datoriile succesorale numai în limitele activului succesoral
(intra vires hereditatis).
beneficium cedendarum actionum (drept roman) - beneficiul de cesiune de
acţiuni. A fost creat pentru fideiusorul care era dispus să plătească
datoria, pentru a-i cere creditorului să-i transmită toate acţiunile pe
care le avea împotriva debitorului principal, pentru ca, intentând acele
acţiuni, să se poată despăgubi.
beneficium competentiae (drept roman) - beneficiul de competenţă. Era o favoare
acordată anumitor debitori, care se puteau sustrage executării silite
asupra persoanei, dacă plăteau cu toate bunurile lor.
388
beneficium divisionis (drept roman) - beneficiul de diviziune. A fost creat în
favoarea fideiusorului urmărit în justiţie, pentru a cere ca datoria să fie
împărţită între toţi garanţii solvabili în momentul lui litis contestatio.
beneficium excusionis (drept roman) - beneficiul de discuţiune. Este denumirea

dată de comentatori dreptului pe care îl avea fîdeiusorul de a-i cere
creditorului să-l cheme în justiţie mai întâi pe debitorul principal.
beneficium inventării (drept roman) - beneficiul de inventar. S-a creat în favoarea
moştenitorului care făcea un inventar al bunurilor succesorale, în

sensul că putea fi ţinut pentru datoriile succesiunii, numai în limitele
activului succesoral.
beneficium separationis (drept roman) - beneficiul de a separa. S-a acordat
sclavului instituit moştenitor şi dezrobit prin acelaşi testament. Fiind
moştenitor necesar, sclavul nu putea repudia succesiunea, dar i s-a dat
IC
dreptul să separe peculiul său de bunurile moştenite şi să răspundă
pentru datorii, numai până la concurenţa activului moştenit.
EM
bona (drept roman) - dreptul patronului asupra bunurilor dezrobitului.
bona adventicia (drept roman) - bunurile care reveneau copiilor de la mamă sau
de la rudele ei. Dreptul copiilor rezultaţi din căsătoria fără manus de a
AD
veni la succesiunea mamei lor, a fost creat prin reformele pretorului şi

a fost dezvoltat prin senatusconsultul Orfitian din anul 178 d.Hr.
bona fides (drept roman) - buna credinţă. Ideea de bună credinţă s-a afirmat în
AC
opoziţie cu formalismul dreptului civil. Dacă potrivit vechiului drept

civil actele se interpretau în strictă conformitate cu termenii folosiţi,
dreptul ginţilor, dreptul pretorian şi dreptul natural au impus, mai întâi
în anumite cazuri, iar mai târziu pe scară generală, ideea de bună
Z
credinţă, potrivit căreia actele juridice trebuie interpretate în confor

U
mitate cu intenţia pe care au avut-o când au încheiat acele acte,

denumită şi voinţă internă sau voinţă reală a părţilor. Prin reforme
succesive, instituţiile juridice din dreptul procesual, din materia
bunurilor, din dreptul succesoral şi din dreptul obligaţional au fost
astfel adoptate încât să se înlocuiască scripta cu voluntas, adică forma
solemnă cu voinţa reală a părţilor. în epoca clasică, buna credinţă
devenise elementul definitoriu în fizionomia fenomenului juridic, aşa
cum rezultă din definiţia lui Celsus: ius est ars boni et aequi (dreptul
este arta binelui şi a echitabilului).
bona paterna avitaque (drept roman) - bunurile dobândite de la ascendenţii

paterni. Aceste bunuri nu puteau fi administrate de prodigi, încă din
epoca veche.
389
bona recepticia (drept roman) - bunuri extradotale. Erau bunuri rezervate de
femeie în proprietatea ei, căci femeia sui iuris când îşi constituia dota,
putea să păstreze pentru sine o parte din bunurile pe care le avea.
bona vacantia (drept roman) - moştenirea care trecea asupra statului. Prin legile
caducare, date pe vremea împăratului August, în lipsa oricărui moş
tenitor, bunurile erau atribuite statului.
bonorum cessio (drept roman) - cesiune de bunuri. Debitorul care ştia că nu are
şanse să câştige procesul, putea să renunţe la bunurile sale în favoarea

creditorilor, printr-o declaraţie în faţa magistratului.
bonorum collatio (drept roman) - raportul bunurilor. Cel ce primise anumite bunuri
de la pater familias în timpul vieţii acestuia, şi voia să vină la succe
siune, trebuia să adauge acele bunuri la masa succesorală. Un caz tipic
de bonorum collatio este raportul bunurilor dotale (collatio dotis).
IC
bonorum distractio (drept roman) - vânzarea cu amănuntul a bunurilor
debitorului insolvabil. Procedeu de executare silită asupra bunurilor,
care nu atrăgeau infamia. EM
bonorum emptor (drept roman) - cumpărător al bunurilor. Procedura de executare
asupra bunurilor denumită venditio bonorum, presupunea vânzarea în
bloc a bunurilor debitorului insolvabil, iar cumpărătorul lor era denumit
AD
emptor bonorum. El recunoştea sau contesta creanţele creditorilor şi

numai după verificarea lor pe cale judiciară, creditorii primeau sumele
de bani datorate, în limitele preţului promis de emptor bonorum.
AC
bonorum possessio (drept roman) - posesiunea de bunuri. Este denumită în limbajul

modem moştenire pretoriană. Bonorum possessio nu implică faptul
posesiunii, ci permite unor categorii de persoane să ceară posesiunea
Z
bunurilor succesorale. Aceste categorii de persoane au fost stabilite de

pretor, cu scopul de a ocroti mdenia de sânge în materia succesorală.
U
bonorum possessio secundum tabulas (drept roman) - posesiunea de bunuri

conform testamentului. Reforma pretorului a vizat completarea şi
modificarea reglementărilor proprii moştenirii legale, dar ea s-a aplicat
şi la moştenirea testamentară.
bonorum sectio (drept roman) - executarea silită a debitorului insolvabil asupra
bunurilor de către stat. Ulterior, acest procedeu a fost introdus şi în
procedura civilă, de pretoml Publius Rutilius.
bonorum vendîtio (drept roman) —procedeu de executare silită asupra bunurilor
debitorului insolvabil. Bunurile debitorului insolvabil erau vândute în
bloc, iar procedura de executare silită se desfăşura în două faze: missio
in possessionem şi venditio bonorum propriu-zisă.
390
Breviarium Alarici (drept roman) - codificare a dreptului roman făcută de
vizigoţi. Vizigoţii din Franţa de Sud şi din Spania, au făcut, în anul
506, o codificare a normelor de drept roman, care este cunoscută şi
sub denumirea de lex Romana Visigothorum.
_= c =_
caelibes (drept roman) - celibatarii, văduvele şi divorţaţii. Nu puteau veni la
succesiunea testamentară, potrivit legilor caducare (Julia şi Papia

Poppaea) date în vremea împăratului August.
caedere pignus (drept roman) - dreptul creditorului de a distruge bunul luat cu
titlu de gaj, dacă debitorul nu-şi plătea datoria. Putea fi exercitat de
creditorul care lua un bun din mâinile debitorului prin legisacţiunea de
executare denumită pignoris capio.
IC
canon (drept roman) - redevenţa în bani sau în fructe pe care emfiteotul o plătea
anual, în schimbul pământului luat în arendă de la împărat, pe termen
lung sau chiar fără termen. EM
capacitas (drept roman) - capacitate de drept, capacitate de fapt, capacitatea de a
contracta, capacitatea fiului de familie, capacitatea de a accepta succe
AD
siunea, capacitatea oraşelor. Termenul desemna aptitudinea de a

dobândi ceva.
capax (drept roman) - cel ce poate dobândi ceva în nume propriu.
AC
capitis deminutio (drept roman) - desfiinţarea personalităţii. Consta în pierderea

libertăţii (c. d. maxima) - în pierderea cetăţeniei (c. d. media) sau în
pierderea unor drepturi de familie (c. d. minima).
Z
captivitas (drept roman) - prizonieratul. Până în vremea împăratului Justinian,

U
prizonierii de război cădeau în sclavie.

caput (drept roman) - personalitate sau aptitudinea de a avea drepturi şi datorii. Aveau
personalitate completă numai cetăţenii romani care erau şefi de familie.
carmen condere (drept roman) - scrieri defăimătoare sau a compune formule
magice. Expresia apare în Legea celor XII Table. Dacă Cicero
înţelegea prin această expresie scrieri defăimătoare, Plaut îi atribuie
sensul de compunere a unor formule magice. Se pare că interpretarea
lui Plaut este cea corectă, întrucât, în epoca foarte veche, fapta era
pedepsită cu moartea.
Cartea siro-romană (drept roman) - compilaţie de texte juridice romane,

descoperită în anul 1862. Originalul acestei compilaţii s-a pierdut, iar
textele care au ajuns până la noi sunt versiuni arabe şi armeneşti.
391
Cassius Longinus, Caius (drept roman) - jurisconsult celebru în sec. I. d. Hr. A
fost discipolul lui Massurius Sabinus şi s-a bucurat de un mare
prestigiu, dovadă că în a doua jumătate a sec. I. d. Hr. şcoala sabiniană
a purtat denumirea de şcoala casiană.
casus maior (drept roman) - forţa majoră. Evenimentul neprevăzut şi nestăvilit
care făcea imposibilă executarea obligaţiei. Ducea la stingerea obli
gaţiei prin imposibilitatea de executare, dacă lucrul datorat era indi
vidual determinat.
casus minor (drept roman) - cazul fortuit. Evenimentul neprevăzut care ducea la

pieirea lucrului datorat, cu toate că debitorul luase măsurile obişnuite
de pază. Cazul fortuit putea fi prevenit dacă debitorul ar fi luat măsuri
excepţionale de pază, măsuri la care, de regulă, el nu era obligat. De
aceea, tot de regulă, debitorul era exonerat de răspundere pentru
intervenţia cazului fortuit.
IC
causa iusta (drept roman) - actul juridic prin care se explica sensul remiterii
materiale a lucrului în cazul tradiţiunii. Era necesară deoarece tradi-
ţiunea era utilizată nu numai pentru transmiterea proprietăţii, ci şi
EM
pentru transmiterea posesiunii sau a detenţiunii, iar din faptul material
al remiterii lucrului, nu rezulta cu ce titlu juridic a fost transmis acel
lucru.
AD
causa perpetua (drept roman) - situaţie permanentă. Este un caracter al

servituţilor prediale, constând în faptul că fondul aservit trebuie să
aibă o calitate naturală şi permanentă care să permită un exerciţiu al
AC
servituţii mereu reînnoit.

causa stipulationis (drept roman) - motivul pentru care debitorul se obligă prin
stipulaţiune. Spre deosebire de celelalte contracte, care au un caracter
concret, în sensul că din modul lor de formare rezultă motivul pentru
Z
care debitorul se obligă, stipulaţiunea are un caracter abstract, iar din

U
modul său de formare nu rezultă care este cauza obligaţiei.

causa cognita (drept roman) - cunoaşterea faptelor. Acţiunea de doi se acorda de
către magistrat numai după cercetarea faptelor care au generat
prejudiciul pentru victima dolului.
causae coniectio (drept roman) - expunere sumară. In faza a doua a procesului,
judecătorul le cerea părţilor să facă o expunere sumară a elementelor
concrete ale litigiului.
cautio damni infecţi (drept roman) - stipulaţiune pretoriană pentru paguba
neprodusă dar iminentă. Dacă o casă rău întreţinută ameninţa să se
prăbuşească peste casa vecinului, pretorul îi ordona proprietarului
casei rău întreţinută să promită o sumă de bani, pentru cazul în care
casa sa se va prăbuşi peste cea a vecinului.
392
cautio rei uxoriae (drept roman) - stipulaţiunea de dotă. Prin această stipulaţiune
bărbatul îşi asuma obligaţia de restituire a dotei, în cazul desfacerii
căsătoriei.
cavere (drept roman) - consultaţiile oferite de către jurisconsulţi cu privire la
redactarea actelor juridice.
Celsus Iuventius, Publius (drept roman) - celebru jurisconsult clasic. A fost unul
dintre conducătorii şcolii proculiene şi a scris o lucrare foarte
valoroasă denumită Digesta, prin care a oferit soluţii originale

problemelor de drept.
censu (drept roman) - dezrobire făcută cu ocazia recensământului. Sclavul care era
trecut de către cenzor, cu aprobarea stăpânului, ca om liber, în
registrul de recensământ, devenea libert sau dezrobit.
centumviri (drept roman) - cei o sută de bărbaţi. Cei 105 bărbaţi (câte trei din
partea fiecărui cartier) care judecau procesele cu privire la proprietate
IC
şi la succesiuni, formau tribunalul centumvirilor.
EM
centuria praerogativa (drept roman) - prima centurie care a votat legea. Legile
romane erau formate din trei părţi, iar prima parte a legii era denumită
praescriptio. în praescriptio se precizau anumite elemente în legătură cu
adoptarea legii, inclusiv prima unitate de vot care şi-a exprimat voinţa.
AD
certum (drept roman) - determinat. Obiectul oricărei obligaţii trebuie să fie

determinat sau cel puţin determinabil.
AC
cessio ad potentiorem (drept roman) - cesiunea către o persoană mai influentă

decât creditorul actual. O serie de creanţe erau incesibile, între care şi
cea care urma să fie dobândită de o persoană mai influentă decât
titularul ei.
Z
cessio necessaria (drept roman) - cesiunea necesară. Era cesiunea de creanţe care
se realiza prin autoritatea judecătorului în procesele de ieşire din
U
indiviziune.
cessio legis (drept roman) - cesiunea legală. Creanţele dobândite de tutore treceau
asupra pupilului în virtutea legii la sfârşitul tutelei.
cessio voluntaria (drept roman) - cesiunea voluntară. Cesiunea de creanţe care se
realiza prin voinţa părţilor.
cessio in iure (drept roman) - renunţare în faţa magistratului. Este un mod de dobân
dire a proprietăţii în forma unui proces fictiv. Pe baza unei înţelegeri
prealabile părţile se prezentau în faţa magistratului. Dobânditorul avea
calitatea de reclamant iar alienatorul avea calitatea de pârât. Reclamantul
afirma în cuvinte solemne că este proprietarul lucrului, pârâtul tăcea, iar
magistratul pronunţa cuvântul addico, prin care recunoştea dreptul de
proprietate al reclamantului asupra lucrului aşa-zis litigios.
393
chirographum (drept roman) - act în formă scrisă. Termenul este de origine
greacă şi desemna, la origine, chitanţa prin care creditorul recunoştea
că a primit plata. Tot chirographum era denumit şi actul prin care
debitorul confirma că a primit o sumă de bani, care era menţionată în
registrul bancherului.
circumscriptio adulescentium (drept roman) - înşelarea minorilor. Legea
Plaetoria a prevăzut o serie de pedepse împotriva acelora care îi
înşelau pe minori.

civitates liberae (drept roman) - cetăţi libere. în epoca republicii, romanii
admiteau că anumite state-cetăţi erau libere, stabilind cu ele relaţii de
alianţă. în realitate ele constituiau o clientelă politică a Romei.
civitates sine suffragio (drept roman) - cetăţi fără drept de vot. Unele cetăţi din
Italia se bucurau de drepturile civile ale cetăţenilor romani, dar nu
aveau dreptul de a alege şi de a prezenta candidaţi la alegeri în Roma.
IC
ciaudicantia negotia (drept roman) - contractele bilaterale în care pupilul
dobândea drepturi dar nu îşi asuma datorii. în dreptul clasic s-a hotărât
EM
ca pupilul să restituie ceea ce a dobândit fără să ofere ceva în schimb,
considerându-se că este un caz de îmbogăţire fără cauză.
clausula arbitraria (drept roman) - clauză arbitrală. Potrivit acestei clauze, care
AD
figura în formula acţiunilor arbitrarii, după ce se convingea de justeţea

pretenţiilor reclamantului, judecătorul, în calitate de arbitru, îi ordona
pârâtului să satisfacă acele pretenţii. Dacă pârâtul nu executa ordinul,
AC
arbitrul se transforma în judecător propriu-zis şi pronunţa sentinţa de

condamnare la o sumă de bani.
clausula doli (drept roman) - clauză de doi. în contractele de drept strict, debitorul
nu răspundea pentru obţinerea sa, chiar dacă era de rea credinţă. Cu
Z
toate acestea, dacă creditorul introducea în stipulaţiune o clauză de

doi, putea intenta actio de dolo împotriva debitorului care prin
U
abţinerea sa i-a adus un prejudiciu.

clausula generalis (drept roman) - clauză generală. Pretorul menţiona în edictul
său cauzele care justificau repunerea reclamantului în situaţia
anterioară, dar lăsa pretorului o largă putere de apreciere, pe care
interpreţii au denumit-o clausula generalis.
codex accepţi et expensi (drept roman) - registrul sumelor încasate şi a sumelor
plătite. Era un registru ţinut de bancheri, care avea două coloane:
coloana sumelor primite (accepta) şi coloana sumelor plătite
(expensa). îndeplinea o funcţie probatorie, dar în două cazuri
îndeplinea şi o funcţie generatoare de obligaţii. Prin menţiunile făcute
la cele două coloane se încheia contractul litteris.
394
codex Euricianus (drept roman) - codul lui Eurich. A apărut în epoca prăbuşirii
Romei, în jurul anului 475, pe vremea regelui Eurich, succesorul lui
Theodoric II.
codex Gregorianus (drept roman) - codul Gregorian. A fost întocmit de
Gregorius, probabil profesor de drept la Beirut, după anul 291 d. Hr.
Cuprindea constituţiunile imperiale date din vremea lui Hadrian până
în vremea lui Diocleţian, dar nu s-a păstrat. A fost o lucrare cu
caracter particular.
codex Hermogenianus (drept roman) - codul Hermigenian. Se pare că a fost

redactat de Hermogenian, professor de drept la Beirut, în anul 295.
Pare a fi o continuare a Codului Gregorian.
codex Justinianeus (drept roman) - codul lui Justinian. A fost publicat în două
ediţii. Prima ediţie datează din anul 529, iar cea de a doua, care a ajuns
până la noi, datează din anul 534. A fost redactat de o comisie formată
IC
din 10 membri, în frunte cu Tribonianus. Este structurat în 12 cărţi şi
cuprinde constituţiunile imperiale date din vremea lui Hadrian până în
anul 534, dar numai cele rămase în vigoare. Cărţile sunt împărţite în
EM
titluri, iar titlurile în constituţiuni. Este o culegere de drept cu caracter
oficial, căci a fost elaborată cu scopul de a fi aplicată în practică.
codex repetitae praelectionis (drept roman) - a doua ediţie a Codului lui
AD
Justinian, publicată în anul 534.

codex Theodosianus (drept roman) - codul Theodosian. Este o culegere oficială
de constituţiuni imperiale, alcătuită din ordinul lui Theodosiu II în
AC
anul 438. Cuprinde constituţiunile imperiale date din vremea lui

Constantin cel Mare până în vremea lui Theodosiu II. Cele mai multe
constituţiuni se referă la dreptul public. Lucrarea este structurată în 18
cărţi, cărţile sunt împărţite în titluri, iar titlurile în constituţiuni,
Z
aşezate în ordine cronologică, indiferent dacă erau în vigoare sau au

U
fost abrogate.
codex vetus (drept roman) - prima ediţie a codului Justinian. A fost promulgat în
anul 529, dar nu a ajuns până la noi.
codicillus (drept roman) - codicil. Vine de la codex şi înseamnă un adaos făcut la
testament. Dacă acest supliment era confirmat prin testament, se
considera că face parte integrantă din actul de ultimă voinţă, iar dacă
nu era confirmat, el putea conţine numai un fideicomis.
codul lui Hamurabi (drept roman) - monument de drept oriental. Textul codului a
fost săpat în piatră, din ordinul regelui Hamurabi al Babilonului, în
secolul XVIII-lea î. Hr. şi se află în Muzeul Luvru din Paris. Stela de
bazalt care cuprinde dispoziţiile codului a fost descoperită în 1901. S-
a afirmat, în mod eronat, că dreptul roman s-ar fi format şi ar fi
395
evoluat sub influenţa Codului lui Hamurabi. în realitate, autorii
acestor teorii sunt induşi în eroare de traduceri, care folosesc
terminologia juridică romană fără să existe o identitate structurală.
Spre deosebire de normele juridice romane care sunt clar delimitate de
normele religioase şi normele de morală, dispoziţiile din Codul lui
Hamurabi atestă o totală confuzie între normele juridice şi alte
categorii de norme sociale.
coemtio (drept roman) - autovânzarea femeii către viitorul soţ. Era o vânzare
fictivă, care se realizează prin mancipaţiunea fiduciară, deoarece avea

ca scop crearea puterii bărbatului asupra femeii şi nu transmiterea
proprietăţii.
cognati (drept roman) - cognaţii. Rudele de sânge care nu erau în acelaşi timp şi
rude civile purtau denumirea de cognaţi, şi nu au avut vocaţie
succesorală până când reformele pretorului şi reformele imperiale le-
au chemat la succesiune alături de rudele civile.
IC
cognatio (drept roman) - cognaţiunea. Era legătura sau rudenia de sânge care îi
unea pe toţi aceia care descindeau dintr-un strămoş comun.
EM
cognitor (drept roman) - reprezentant în justiţie. Era constituit prin pronunţarea
unor cuvinte solemne, în prezenţa adversarului.
AD
cognitor in rem suam (drept roman) - reprezentant în propriu interes. La

mandatul judiciar obişnuit, acţiunea în executare a condamnării era
acordată reprezentantului, pe când la mandatul in rem suam care se
încheia în interesul reprezentantului, acţiunea îi era acordată lui
AC
cognitor.
collatio bonorum (drept roman) - raportul bunurilor. Cel ce primise anumite
bunuri de la pater familias în timpul vieţii acestuia, şi voia să vină la
Z
succesiunea lui, trebuia sa facă raportul bunurilor, adică să adauge

acele bunuri la masa succesorală.
U
collatio dotis (drept roman) - raportul dotei. Femeia căsătorită fără manus avea
dreptul de a veni la succesiunea lui pater familias din familia de
origine, cu condiţia să adauge la masa succesorală bunurile pe care le
primise cu titlu de dotă.
collatio emancipaţi (drept roman) - raportul bunurilor emancipatului.
Emancipatului i s-a acordat dreptul de a veni la succesiune în familia
de origine, în calitate de rudă de sânge, cu condiţia să adauge la masa
succesorală bunurile pe care Ie-a dobândit în calitate de persoană sui
iuris. Acesta este un caz atipic de raport al bunurilor.
collatio codicum (drept roman) - compararea manuscriselor. Prin legea
citaţiunilor, o constituţiune imperială dată de Valentinian III în anul
426, s-a stabilit că părţile sau avocaţii pot cita în faţa judecătorilor
396
numai texte din cinci jurisconsulţi celebri. Totuşi, judecătorii puteau
lua în considerare şi texte din lucrările altor jurisconsulţi, cu condiţia
să fie citate de către unul din cei cinci şi să se efectueze compararea
manuscriselor. Această operaţiune presupunea compararea textului
citat, cu partea corespunzătoare din lucrarea citată.
collatio legum Mosaicarum et Romanorum (drept roman) - comparaţie între
legile mozaice şi romane. Este un lung fragment dintr-o lucrare
elaborată la sfârşitul secolului IV sau la începutul secolului V, de către
un autor creştin, descoperit în anul 1572, în care sunt comparate texte

juridice romane cu texte din legile lui Moise, probabil cu scopul
iluzoriu de a se demonstra lipsa de originalitate a dreptului roman.
Metoda de lucru folosită în elaborarea acestei lucrări a fost utilizată şi
cu ocazia redactării Digestelor lui Justinian.
collegia (drept roman) - asociaţii. Erau persoane juridice de drept privat, care luau
naştere prin simpla manifestare de voinţă a membrilor exprimată într-
IC
un statut.
collegia fabrorum (drept roman) - asociaţii de meseriaşi.
EM
collegia funeraticia (drept roman) - asociaţii care acordau membrilor lor ajutoare
de înmormântare.
AD
collegia sodalicia (drept roman) - asociaţii cu scopuri religioase.

coloni (drept roman) - arendaşi. La începutul imperiului simplii arendaşi erau
denumiţi coloni voluntari. Pe vremea lui Marc Aureliu unii prizonieri
AC
de război erau transformaţi în coloni şi se numeau coloni siliţi, iar

începând din secolul III colonii au fost legaţi de pământ şi au devenit
oameni semiliberi.
Z
coloniae civium Romanorum (drept roman) - colonii fondate de cetăţeni romani,

cărora li se atribuie o treime din pământul cucerit. Bucurându-se de
U
drepturile politice şi civile ale cetăţenilor din Roma, coloniştii erau

supuşi jurisdicţiei pretorului din Roma.
colonia partiaria (drept roman) - colonat parţiar. Colonii parţiari se obligau să
plătească latifundiarilor o parte din fructe.
color insaniae (drept roman) - interpretarea jurisconsulţilor. Este o expresie de
origine greacă şi pare să aparţină interpolatorilor.
comitia calată (drept roman) - adunarea convocată. Era adunarea curiilor,
convocată şi condusă fie de rege ca şef al statului, fie de rege ca şef al
religiei (rex sacrorum).
comitia centuriata (drept roman) - adunarea centuriilor. A fost creată în epoca

regalităţii de către Servius Tullius şi a marcat apariţia statului roman.
La lucrările sale participau atât patricienii cât şi plebeii, fiind împărţiţi
397
în cinci categorii sociale, în funcţie de averea lor. La rândul lor,
categoriile sociale erau împărţite în centurii, fiecare centurie
dispunând de un vot. în epoca republicii comitia centuriata a devenit
cel mai important factor legislativ.
comitia curiata (drept roman) - adunarea curiilor. La lucrările sale participau
numai patricienii, organizaţi în 3 triburi, 30 de curii şi 300 de ginţi.
comitium (drept roman) - piaţă publică în care magistraţii romani organizau
judecarea proceselor.

cormmentarii ad edictum (drept roman) - comentarii făcute de jurisconsulţi
asupra edictului pretorului, asupra edictelor edililor curuli şi asupra
edictelor guvernatorilor de provincii.
commercium (drept roman) - dreptul cetăţenilor romani de a încheia acte juridice
în conformitate cu cerinţele dreptului civil.
IC
commodatum (drept roman) - contract real prin care se realizează operaţiunea
juridică a împrumutului în vederea folosinţei.
EM
communicatio lucri et damni (drept roman) - participarea la profit şi pagubă.
Coindivizarii aveau dreptul de a participa la profitul realizat de către
unii dintre ei din lucrul comun, dar aveau şi obligaţia de a-1 despăgubi
AD
pe coindivizarul care a făcut cheltuieli în interesul comun.

compensatio (drept roman) - compensaţiune. Mod de stingere a obligaţiilor
constând în cumpănirea a două creanţe şi datorii reciproce, astfel încât
AC
executarea să poarte numai asupra diferenţei. Potrivit lui Modestinus,

compensatio est debiti et crediti inter se contributio (compensaţiunea
este scăderea unor datorii şi creanţe unele din altele).
compensatio argentarii (drept roman) - compensaţiunea făcută de către bancher.
Z
Bancherul trebuia să intenteze acţiunea numai pentru suma rămasă, după

U
ce va fi scăzut ceea ce datora adversarului (agere cum compensatione).

compensatio ipso iure (drept roman) - compensaţiunea de drept. împăratul
Justinian a unificat regulile care guvernau diverse tipuri de compen
saţiune, ceea ce a dus la dispariţia compensaţiunilor speciale, care erau
strâns legate de regulile procedurii formulare.
comperendinatio (drept roman) - promisiunea reciprocă a părţilor de a se prezenta
în faţa judecătorului. Era una din condiţiile pe care le presupunea
legisacţiunea de judecată denumită sacramentum in rem.
compromissum (drept roman) —compromisul. Era convenţia încheiată între două
persoane cu scopul de a supune judecăţii unui arbitru litigiul dintre
ele. La origine, compromisul era valabil numai dacă lua forma a două
stipulaţiuni.
398
concubinatus (drept roman) - concubinat. Simpla uniune de fapt dintre bărbat şi
femeie. Avea un caracter onorabil, iar în vremea lui Justinian a fost
ridicat la rangul de căsătorie inferioară.
condemnatio (drept roman) - partea principală a formulei prin care pretorul îl
împuternicea pe judecător să pronunţe o sentinţă de condamnare sau
de absolvire. împuternicirea era necesară deoarece în procedura
formulară judecătorul era un simplu particular, ales de părţi şi confir
mat de magistrat.
condemnatio certa (drept roman) - împuternicirea dată de magistrat judecătorului

de a-1 condamna pe pârât la o sumă de bani determinată, dacă afir
maţiile reclamantului se dovedeau întemeiate.
condemnatio incerta cum taxatione (drept roman) - împuternicirea dată de
magistrat judecătorului de a-1 condamna pe pârât la o sumă de bani
nedeterminată, dar cu fixarea unei limite.
IC
condemnatio incerta (drept roman) - împuternicirea dată de magistrat
judecătorului de a-1 condamna pe pârât la o sumă de bani nede
terminată.
EM
condicio (drept roman) - condiţia. Condiţia rezolutorie era denumită şi lex
commissoria (pact comisoriu) - adică o convenţie încheiată cu scopul
AD
de a desfiinţa altă convenţie, dacă se îndeplinea o anumită condiţie.

condicio a qua (drept roman) - condiţie suspensivă.
AC
condicio ad quam (drept roman) - condiţie rezolutorie.

condicio suspensiva (drept roman) - condiţie suspensivă. Se confunda cu sarcina,
dar avea efecte diferite, căci eficacitatea actului depindea de
îndeplinirea condiţiei, pe când în cazul unei sarcini actul era perfect
Z
prin el însuşi, dar beneficiarul trebuia să se supună sarcinii (condiţie

U
suspensivă: „las lui Titius 100 de sesterţi dacă îmi va ridica un

monument”; sarcină: „las lui Titius 100 de sesterţi iar el să-mi ridice
un monument”.
condictio (drept roman) - 1) procedeu de citare care se utiliza atunci când pârâtul
era peregrin; 2) legisacţiune de judecată (somaţie). Presupunea o
dezbatere contradictorie, după care reclamantul îl soma pe pârât să se
prezinte din nou în faţa magistratului, peste 30 de zile, în vederea
alegerii unui judecător. 3) acţiune (în procedura formulară).
condictio certae pecuniae (drept roman) - acţiune de drept strict prin care era
sancţionată stipulaţiunea în procedura formulară, atunci când purta
asupra unei sume de bani determinată.
condictio certae rei (drept roman) - acţiune prin care era sancţionat dreptul de creanţă
izvorât dintr-o stipulaţiune care purta asupra unui lucru determinat.
399
condictio furtiva (drept roman) - acţiunea care se intenta împotriva celui care ştia
că nu are dreptul să primească o plată şi totuşi a primit-o.
condictio incerţi (drept roman) - acţiunea se intenta pentru valorificarea creanţei
care purta asupra unui lucru nedeterminat.
condictio indebiti (drept roman) - acţiunea în repetire. Sancţiona plata din
greşeală a lucrului nedatorat.
condictio iuventiana (drept roman) - acţiune care sancţiona eroarea asupra

persoanei. Dacă Primus credea că a primit banii de la Secundus, dar în

realitate îi primise de la Tertius, nu exista consimţământ şi nici con
tract, iar banii puteau fi ceruţi înapoi, pentru îmbogăţirea fără cauză.
Soluţia a fost dată de jurisconsultul Juventius Celsus.
condictio ob iniustam causam (drept roman) - acţiunea creată pentru a sancţina
îmbogăţirea realizată printr-o cauză ilicită.
IC
condictio ob causam datorum (drept roman) - acţiune care se acorda atunci când
s-a făcut o prestaţie în aşteptarea unui fapt licit care nu s-a produs.
EM
condictio ob rem daţi (drept roman) - acţiunea prin care se cerea restituirea
lucrului dat (cererea lucrului dat pentru un lucru). Partea care nu a
executat contractul era obligată la restituirea lucrului numai dacă nu-1
AD
executase din vina sa.

condictio propter poenitentiam (drept roman) - acţiune acordată din cauza
regretului. Se aplica numai în două cazuri, în care romanii au văzut
AC
contracte nenumite.
condictio sine causa (drept roman) - denumirea prin care era desemnată acţiunea
în repetire în epoca clasică.
Z
conductio agri vectigalis (drept roman) - dreptul real care se exercita asupra
U
terenurilor arendate de la cetăţi (oraşe) - fie pe termen lung (100 de

ani) - fie pentru totdeauna.
conductor (drept roman) - partea contractului de locaţiune care, în funcţie de
utilizările locaţiunii, lua în chirie o casă sau o moşie, angaja un
lucrător sau se obliga să execute a anumită lucrare.
conductor agri vectigalis (drept roman) - titularul unui drept real care se exercita
pământurilor aparţinând unor cetăţi, care plătea o sumă de bani anuală
denumită vectigal.
confarreatio (drept roman) - mod de dobândire a puterii bărbatului asupra femeii
şi în acelaşi timp mod de încheiere a unei căsătorii civile. Presupunea
pronunţarea unor cuvinte solemne şi se oferea lui Jupiter, în prezenţa
lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter, a 10 martori şi a
400
viitorilor soţi, o pâine făcută dintr-un grâu special (alac) - care se
numea farreus panis. Viitoarea soţie purta un văl de culoare roşie.
confessio certae pecuniae (drept roman) - recunoaşterea datoriei care purta asupra
unei sume de bani. Cel ce recunoştea era asimilat cu cel condamnat şi
era supus executării silite prin legisacţiunea de executare denumită
manus iniectio iudicati.
confessio in iure (drept roman) - recunoaştere în faţa magistratului. Cel ce
recunoştea pretenţiile formulate de reclamant era asimilat cu cel
condamnat. în Legea celor XII Table, recunoaşterea în faţa

magistratului era menţionată înaintea sentinţei de condamnare.
confusio (drept roman) - confuziune. 1) Când se întrunea dreptul de proprietate şi
servitutea asupra aceleiaşi persoane, servitutea se stingea; 2) Când se
întruneau calităţile de debitor şi de creditor asupra aceleiaşi persoane,
obligaţia se stingea; 3) Prin moştenire, patrimoniul defunctului se
IC
contopea cu patrimoniul moştenitorului.
congruentia (drept roman) - potrivire. Dacă stipulaţiunea purta asupra unei sume
EM
de bani, era necesar ca suma din întrebare să figureze şi în răspuns. Iar
dacă în răspuns figura o altă sumă, stipulaţiunea nu era valabilă.
connubium (drept roman) - dreptul cetăţeanului roman de a încheia o căsătorie
AD
civilă.
conscius fraudis (drept roman) - conştient de pagubă. Pentru intentarea cu succes
a acţiunii Pauliene era necesar ca debitorul să-şi fi creat starea de
AC
insolvabilitate în mod voluntar, după cum era necesar ca şi terţul

dobânditor să ştie că debitorul este insolvabil şi că prin actul de
înstrăinare îi păgubeşte pe creditori.
Z
consecratio capitis (drept roman) - uciderea celui vinovat. Pe tărâm delictual fiul
de familie avea o deplină capacitate de a se obliga, dar răspunderea sa
U
avea loc în condiţii speciale, deoarece nu aveau bunuri proprii. în

sistemul noxalităţii pater familias avea posibilitatea de a-1 abandona
pe fiul delincvent în mâinile victimei, pentru ca victima să-şi exercite
dreptul de răzbunare. însă, sistemul abandonului noxal a fost precedat
de uciderea celui vinovat.
consensus contrarlus (drept roman) - acord în sens contrar. Mod voluntar de
stingere a obligaţiilor prin aplicarea principiului simetriei căci o
obligaţie care se năştea din simpla convenţie se stingea tot prin simplă
convenţie.
consilium (drept roman) - consiliu ajutător. Pretorul nu putea crea drept civil, dar
cu toate acestea, înainte de a iniţia o reformă, el se consfătuia cu
jurisconsulţii din consiliul său, şi le urma părerea. De aceea s-a
afirmat că pretorul este vocea vie a dreptului civil.
401
consilium fraudandi (drept roman) - intenţia debitorului de a-1 păgubi pe creditor.
Se considera că debitorul are această intenţie prin simplul fapt că îşi
înstrăina bunurile, deşi ştia că are creditori.
consilium principis (drept roman) - consiliul principelui. în epoca principatului
împăratul se consulta în probleme de stat cu membrii consiliului său,
format din persoane de încredere, dar nu era obligat să le urmeze opinia.
Către sfârşitul principatului jurisconsulţii ocupau locul central în acest
consiliu, dovadă că Papinian şi Ulpian au fost perfecţi ai pretoriului.

consilium propinquorum (drept roman) - consiliu de familie. în epoca regalităţii,
pe când familia romană era patriarhală, amestecul statului în viaţa
familiei era exclus. în acele condiţii, pater familias era şi preotul şi
judecătorul familiei sale, având inclusiv dreptul de viată şi de moarte
asupra persoanelor supuse puterii sale. Dar, înainte de a pronunţa
pedeapsa capitală şeful familiei avea obiceiul să se consulte cu cele
IC
mai apropiate rude, constituite în sfat.
Constantin (drept roman) - profesor de drept în vremea lui Justinian. A fost
EM
membru al comisiei care a redactat Digestele lui Justinian, în calitate
de preşedinte al subcomisiei care a extras fragmente din comentariile
la adresa edictului pretorului.
AD
constitutio (drept roman) - constituţiune imperială. Potrivit lui Gaius constitutio

principis est quod imperator decreto vel edicto vel epistula constituit
(constituţia imperială este ceea ce împăratul hotărăşte prin decret, prin
AC
edict sau prin scrisoare). Erau de patru feluri: edicta, mandata, decreta
şi rescripta. Edictele cuprindeau dispoziţii cu caracter general, date de
împărat atât în domeniul public, cât şi în cel privat. Mandatele erau
instrucţiuni cu caracter administrativ adresate înalţilor funcţionari
Z
imperiali, mai cu seamă guvernatorilor de provincii. Unele mandate

cuprindeau dispoziţii de drept penal. Decretele erau hotărârile pe care
U
le pronunţa împăratul în calitate de judecător, atunci când judeca

procese între particulari. Rescriptele erau consultaţiile pe care împă
raţii, ca şi jurisconsulţii le ofereau în probleme de drept. Consultaţiile
date magistraţilor îmbrăcau forma unor scrisori (epistula). Erau siste
matizate şi publicate (liber rescriptorum).
constitutio Antoniniana (drept roman) - constituţia imperială dată de Caracalla în
anul 212. Prin această constituţie s-a acordat cetăţenia locuitorilor
liberi ai imperiului roman, cu excepţia latinilor iuniani şi a pere
grinilor dediticii.
constitutum debiti alieni (drept roman) - promisiunea de a plăti datoria altuia este
o garanţie personală neformală, prin care, nu debitorul, ci o altă
persoană, se obligă să plătească datoria cuiva la un nou termen.
402
constitutum debiti proprii (drept roman) - promisiunea de a plăti propria datorie.
Este denumirea dată de comentatori pactului de constitut, prin care
părţile fixau un nou termen pentru plata datoriei.
constitutum possessorium (drept roman) - situaţia în care proprietarul îşi vinde casa
şi continuă să locuiască în ea în calitate de chiriaş. Este o excepţie de la
regulă că tradiţiunea presupune remiterea materială a lucrului.
consuetudo (drept roman) - dreptul nescris. A luat naştere prin exerciţiul
îndelungat al aceleiaşi practici în activitatea instanţelor judecătoreşti,

susţinută de convingerea că ea corespunde dreptului în vigoare.
Contractus (drept roman) - contract. Termenul de contractus, cu înţelesul de
convenţie care generează obligaţii, a apărut în textile din sec. I. d. Hr. şi
desemna numai contractele consensuale. Celelalte contracte erau
denumite actum verbis (contracte în formă verbală) - actum re (con
tracte reale) actum llitteris (contracte în formă scrisă). începând din sec.
IC
II d. Hr. termenul de contractus tinde să se generalizeze, iar în vremea
lui Justinian el desemna orice convenţie generatoare de obligaţii.
EM
contractus aestimatorius (drept roman) - contractul estimator (v. aestimatum).
contractul litteris (drept roman) - contractul prin înscris. Se forma printr-o dublă
înscriere, făcută de către bancheri sau alte persoane în registrul plăţilor
AD
şi încasărilor. La coloana plăţilor făcute (expensa) erau menţionate

sumele plătite, iar la coloana încasărilor (accepta) erau menţionate
sumele primite.
AC
contrectatio fraudulosa (drept roman) - atingere frauduloasă. în dreptul clasic

furtul nu consta numai în sustragerea lucrului, ci şi în atingerea,
folosirea sau mânuirea lucrului altuia în interes propriu. Astfel, depo
zitarul care folosea lucrul dat în păstrare comitea furtum usus (furtul
Z
folosinţei).
U
contubernium (drept roman) - căsătorie contractată în timpul sclaviei. Era o

simplă legătură de fapt.
contumacia (drept roman) - judecata în lipsă. Potrivit Legii celor XII Table
judecătorul aştepta până la amiază, iar dacă una dintre părţi nu se
prezenta la proces dădea câştig de cauză părţii prezente (post
meridiem praesenti litem addicito).
conventus (drept roman) —şedinţe periodice ţinute de guvernatorii provinciilor în
vederea organizării proceselor. în provincii, atribuţiile privind orga
nizarea proceselor erau exercitate de guvernatori. întrucât părţile nu se
puteau prezenta în faţa guvernatorilor, provinciile fiind foarte întinse,
se organiza un fel de justiţie ambulantă. Guvernatorii sau reprezen
tanţii lor organizau procesele şi îi numeau pe judecători, în cadrul unor
şedinţe ţinute succesiv în diversele părţi ale provinciei.
403
corpora (drept roman) - persoane juridice. Erau denumite şi universitates.
Expresia universitates personarum nu este romană.
corpore (drept roman) - act material şi direct al delincventului asupra unui lucru.
Delictul denumit damnum iniuria datum (paguba făcută pe nedrept)
presupunea întrunirea anumitor condiţii, între care şi producerea
pagubei printr-un act material şi direct al delincventului, şi nu prin
acţiunea unei cauze pe care delincventul a pus-o în mişcare.
corpus alienum (drept roman) - corpus al altuia. Iniţial posesiunea se dobândea

numai prin sine însuşi, dar în dreptul evoluat s-a admis şi dobândirea
posesiunii prin altul. Dobândirea posesiunii cu animus al altuia s-a
admis atunci când incapacitatea de fapt nu permitea realizarea acestui
element, iar dobândirea posesiunii cu corpus al altuia (corpore alieno)
s-a admis, iniţial, pentru dezrobitul care administra bunurile patronului
său.
IC
corpus iuris canonici (drept roman) - culegere a dreptului canonic. Nu se
confundă cu corpus iuris civilis, deşi dreptul roman a fost un izvor
EM
important al dreptului canonic.
corpus iuris civilis (drept roman) - culegere a dreptului civil. Opera legislativă a
împăratului Justinian a fost publicată pentru prima dată integral în
AD
anul 1489, iar începând din secolul XVI a fost denumită Corpus iuris
civilis. Ea cuprinde patru lucrări: Codul (Codex) - Digestele (Digesta)
- Institutele (Institutiones) şi Novele (Novellae Constitutiones). în
AC
dorinţa de a revitaliza societatea sclavagistă romană, aflată în ultimul

stadiu al descompunerii, împăratul Justinian a iniţiat o uriaşă operă de
sistematizare a normelor de drept roman, în special a celor clasice,
care au fost adaptate de aşa manieră, încât să poată fi aplicate la
Z
realităţile din secolul VI. Elaborarea sistematizării a fost încredinţată

unor comisii formate din avocaţi şi profesori de la Facultăţile de Drept
U
din Constantinopole şi Beirut, în frunte cu Tribonianus, care era

questor sacri palati şi cel mai mare jurist al vremii. împăratul Justi
nian era încredinţat că prin repunerea în vigoare a dreptului clasic
societatea romană se va revigora, ceea ce nu s-a întâmplat. Cu toate
acestea, opera legislativă a împăratului Justinian prezintă o uriaşă
importanţă istorică, decurgând din faptul că aproape toate textele
juridice clasice s-au pierdut, pe când această operă legislativă a ajuns
până la noi, iar pe baza ei s-a putut reconstitui şi valorifica, tezaurul
gândirii juridice romane.
correus (drept roman) - mai mulţi participanţi la raportul juridic obligaţional.
Cuvântul correus vine de la con şi reus. în materie procedurală reus
înseamnă reclamant, iar în materia obligaţiilor înseamnă subiect al
obligaţiei. Dacă erau mai mulţi creditori se numeau correi credendi,
404
iar dacă erau mai mulţi debitori se numeau correi debendi.
Terminologia se utiliza în cazul obligaţiilor solidare.
credo (drept roman) —1. a avea încredere; 2. a da bani cu împrumut. Multă vreme,
atât creditorul cât şi debitorul au fost desemnaţi prin cuvântul reus.
Unii autori consideră că termenul de creditor vine de la credo cu
înţelesul de a avea încredere, întrucât creditorul avea încredere în
debitor. Alţii susţin că vine de la credo cu sensul de a da bani cu
împrumut, de unde rezultă că primul creditor a fost cel căruia i se
datora o sumă de bani, iar ulterior termenul s-a extins la toate

persoanele cărora li se datora ceva.
cretio (drept roman) - mod solemn de acceptare a succesiunii. Presupunea o
declaraţie solemnă în faţa martorilor. Testatorul putea impune
moştenitorului să accepte succesiunea în această formă. Atunci când
testatorul dispunea ca moştenitorul să fie dezmoştenit dacă nu se
pronunţa într-un anumit interval de timp, cretio se numea perfecta.
IC
crimen (drept roman) - delict public. Erau considerate publice acele delicte care
lezau interesele statului, spre deosebire de cele private care lezau
interesele indivizilor.
EM
crimen expilatae hereditatis (drept roman) - delictul de uzucapare a moştenirii.
La origine, cel ce se instala în moştenirea neacceptată uzucapa acea
AD
moştenire după o posesie de un an, prin aşa numita usucapio pro

herede, şi astfel posesorul realiza un câştig nejustificat. Gaius a
denumit această uzucapiune lucrativa dar şi improba, iar împăratul
AC
Marc Aureliu l-a pedepsit pe autorul unui asemenea uzucapiuni pe

tărâm delictual.
crimen suspecţi tutoris (drept roman) - acuzaţie relativă la tutorele suspect. Era o
acţiune care se intenta, în epoca veche, împotriva tutorelui care se
Z
făcea vinovat de manopere dolozive în administrarea bunurilor

U
pupilului.
Cujas, Jacques (drept roman) - cel mai valoros reprezentant al primei şcoli
istorice a dreptului roman (1522-1590) - care a cercetat dreptul roman
în evoluţia sa istorică şi a valorificat pe lângă textele juridice romane
şi cunoştinţe din domeniul istoriei şi filologiei. El a încercat, pentru
prima dată în istorie, să reconstituie lucrările jurisconsulţilor clasici pe
baza textelor din Digestele lui Justinian. Lucrările sale formează
obiectul mai multor volume.
culpa (drept roman) - neglijenţa sau neîndemânarea pe care un bun administrator
nu ar fi comis-o.
culpa Aquiliana (drept roman) - culpa delictuală. Presupunea un fapt comis fie
din greşeală, fie cu intenţia de a produce o pagubă. în materie
405
delictuală nu se punea problema răspunderii pentru omisiuni, căci
delictul nu putea consta dintr-o abţinere, ci numai dintr-o faptă.
culpa in eligendo (drept roman) - vinovăţia acelora care angajau în serviciul lor
oameni necorespunzători.
culpa lata (drept roman) - greşeală grosolană. O neglijenţă sau o neîndemânare pe
care n-ar fi comis-o nici cel mai neîndemânatic administrator.
culpa levis (drept roman) - greşeală mai puţin gravă.
culpa levis in abstracto (drept roman) - vinovăţia debitorului se stabilea prin

compararea comportării sale faţă de bunul datorat, cu comportarea
unui bun administrator.
culpa levis in concreto (drept roman) - vinovăţia debitorului se stabilea prin
compararea comportării sale faţă de bunul datorat, cu felul în care îşi
administra propriile bunuri.
IC
cura (drept roman) - curatela. Procedeu juridic prin care erau puşi sub protecţie cei
loviţi de incapacităţi accidentale.
EM
cura annonae (drept roman) - atribuţia edililor curuli de a aproviziona Roma cu
cereale.
cura furiosi (drept roman) - curatela nebunului. în Legea celor XII Table nebunul
AD
incurabil era denumit furiosus şi era pus sub curatela. Curatorul

administra bunurilor nebunului prin negotiorum gestio, fiind
considerat proprietar al celor bunurilor. Conform legislaţiei lui
AC
Justinian, în intervalele de luciditate nebunul îşi redobândea

capacitatea, curatela fiind suspendată.
cura legum et morum (drept roman) - sarcina legilor şi moravurilor. în perioada
Z
principatului împăratul nu avea, teoretic, atribuţiuni de legiferare, căci

August a refuzat cura legum et morum, cu toate că, în fapt, împăraţii
U
legiferau prin constituţiunile imperiale.

cura minorum (drept roman) - curatela minorului de 25 de ani. Prin legea Plaetoria,
minorul de 25 de ani a fost pus sub curatelă în două cazuri: desffâu şi
nebunie. Această curatelă se aplica numai atunci când incapabilii nu
aveau rude civile, căci altminteri utiliza curatela legitimă.
cura prodigi (drept roman) - curatela prodigului. A fost creată ca un procedeu
juridic în vederea protejării risipitorului, căruia i s-a interzis
administrarea bunurilor sale. Iniţiaî interdicţia s-a referit numai la
bunurile moştenite de la ascendenţii paterni (bona paterna avitaque) -
iar în dreptul evoluat s-a extins la întregul patrimoniu.
curator absentis (drept roman) - curator din cauza absenţei. Era desemnat în locul
celui care lipsea din motive întemeiate.
406
curator litis (drept roman) - reprezentant al minorului la proces. Dacă se intenta o
acţiune împotriva minorului, el trebuia să fie reprezentat de curator.
curator ventris (drept roman) - curator numit femeii gravide. Supraveghea femeia
gravidă şi veghea asupra drepturilor succesorale ale copilului
conceput.
curatores honorarii (drept roman) - curatori instituiţi de pretor.
curatores legitimi (drept roman) - curatori prevăzuţi de Legea celor XII Table.
curia (drept roman) - senatul municipal. Era format din decurioni.

cursus honorum (drept roman) - cariera magistraturilor. Formal nu exista o
ierarhie a magistraturilor, dar practica a impus o anumită ordine în
ocuparea diferitelor honores: questura, edilitatea, pretura şi consulatul.
Legea Villia din anul 180 î. Hr. a consacrat această practică, stabilind
şi un interval de doi ani între exercitarea acestor magistraturi. în
IC
vremea lui Cicero era necesar ca edilii să aibă 37 de ani, pretorii 40,
iar consulii 43.
EM
custodia (drept roman) - răspunderea obiectivă a debitorului. Debitorul răspundea
pentru pieirea lucrului fie că avea fie că nu avea vreo vină. El era ţinut
pentru cazul fortuit, dar nu şi pentru forţa majoră. Răspunderea pentru
custodie era stabilită prin lege sau prin convenţia părţilor.
AD
_= D =_
AC
damnatio (drept roman) - declaraţie făcută la mancipaţiunea fiduciară, atunci când

era utilizată în vederea asumării unor obligaţii băneşti. Creditorul îi
impunea debitorului obligaţia de a restitui suma de bani primită prin
cuvintele solemne damnas esto. Damnatio ţinea loc de hotărâre
Z
judecătorească, iar debitorul insolvabil era supus executării silite

U
asupra persoanei, ca şi cum ar fi fost judecat.

damnatio memoriae (drept roman) - condamnarea memoriei. în epoca
principatului, Senatul, prezidat de consuli, a dobândit jurisdicţia
penală, ca instanţă supremă, inclusiv în procesele cu caracter politic,
în exercitarea acestei jurisdicţii, senatul judeca domnia împăratului,
după moartea sa, iar dacă îi dezaproba actele, le anula şi îi condamna
memoria.
damnatio partes facit (drept roman) - determinarea părţii care revine fiecărui
legatar. Dacă în legatul per damnationem se utiliza o anumită formulă
(iconiunctim ), înseamnă că se determina partea fiecărui legatar încă din
momentul întocmirii testamentului şi nu mai putea avea loc acres-
cământul.
407
damnum (drept roman) - pagubă. Partea care nu îşi executa obligaţia din vina sa
trebuia să plătească daune-interese pentru a-1 despăgubi pe reclamant.
Atunci când obligaţia avea ca obiect un bun sau o anumită lucrare,
trebuia să se facă o evaluare în bani, conform principiului condamnării
pecuniare. Evaluarea era făcută de către judecător sau de către părţi. In
evaluarea pagubei suferite de reclamant, judecătorul ţinea seama nu
numai de paguba reală, denumită damnum, ci şi de câştigul de care
reclamantul fusese privat, denumit lucrum. Pomindu-se de la cei doi
termeni, în dreptul modem s-au creat expresiile damnum emergens
(paguba care se arată) şi lucrum cessans (câştigul care lipseşte).

damnum infectum (drept roman) - pagubă neprodusă, dar iminentă. Anumite
litigii se puteau soluţiona pe cale administrativă, fără organizarea unui
proces, printr-o stipulaţiune pretoriană. Atunci când o casă ameninţa
să se prăbuşească, vecinul îl putea constrânge pe proprietarul casei rău
întreţinute să promită, prin stipulaţiune, că îi va plăti despăgubiri, în
cazul prăbuşirii casei sale peste casa vecină. Suma de bani era stabilită
IC
de către pretor şi era atât de mare, încât pârâtul prefera să îşi repare
casa, iar litigiul se soluţiona fără organizarea unui proces.
EM
damnum iniuria datum (drept roman) - pagubă făcută pe nedrept. Cel care
aducea o vătămare gravă lucrului altuia, era condamnat să plătească o
sumă de bani egală cu valoarea pe care lucrul a avut-o în luna
AD
precedentă comiterii delictului. Dispoziţia este cuprinsă în legea

Aquilia, un plebiscit din secolul III î. Hr.
dare (drept roman) - a transmite proprietatea asupra unui lucru sau a constitui un
AC
alt drept real. Potrivit definiţiei lui Paul, natura obligaţiei se defineşte
prin termenii dare, facere şi prestare.
datio in adoptium (drept roman) - darea în adopţiune. Adoptatul suferea o capitis
Z
deminutio minima, deoarece trecând de sub puterea unui pater

familias sub puterea altui pater familias, pierdea drepturile
U
succesorale în familia de origine. El îşi schimba numai situaţia de

familie (status familiae ), păstrându-şi cetăţenia şi libertatea.
datio in solutum (drept roman) - darea în plată. Debitorul îşi executa obligaţia
prin transmiterea altui lucru decât cel datorat. Datio in solutum
voluntaria se făcea prin convenţia părţilor, şi presupunea
consimţământul creditorului, pe când datio in solutum necessaria avea
loc în virtutea legii, şi se făcea fără consimţământul creditorului.
decemviri legibus scribundis (drept roman) - cei zece bărbaţi care să scrie dreptul. în
vederea elaborării Legii celor XII Table, s-a format o comisie din zece
persoane, împuternicită să codifice obiceiurile juridice.
decemviri litibus iudicandis (drept roman) - cei zece bărbaţi care să judece
procesele. Ei formau un tribunal permanent şi judecau numai
408
procesele cu privire la libertate, cu toate că denumirea tribunalului este
generală.
decreta principum (drept roman) - hotărâri judecătoreşti pronunţate de către
împărat. împăratul exercita şi atribuţia de a judeca procese, iar
hotărârile sale se bucurau de o mare autoritate, deoarece erau pro
nunţate după consultarea unor jurisconsulţi celebri. De regulă,
hotărârile judecătoreşti ale împăratului erau obligatorii numai pentru
părţi. Uneori însă, cu ocazia pronunţării hotărârii, împăratul formula o
nouă regulă de drept, care devenea obligatorie. Asemenea hotărâri

judecătoreşti deveneau izvoare de drept în sens formal.
decretum Mărci (drept roman) - decretul lui Marc Aureliu. Este o constituţie
imperială dată de Marc Aureliu, prin care era pedepsit cu pierderea
dreptului de creanţă, creditorul care lua un bun din mâinile
debitorului, chiar fără folosirea violenţei fizice. Măsura a fost luată cu
scopul de a combate justiţie privată agresivă.
IC
de cuius (drept roman) - defunctul care urmează să fie moştenit. Termenul vine de
la expresia de cuius succesione agitur.
EM
decuriones (drept roman) - decurioni. Erau denumiţi şi curiales (membri ai
senatelor municipale). Ei răspundeau cu propria avere de strângerea
impozitelor. în condiţiile decăderii generale a societăţii romane, în
AD
epoca dominatului impozitele se strângeau tot mai greu, iar romanii

fugeau de această demnitate publică, devenită obligatorie şi pentru
descendenţi. Aşa se explică faptul că un fiu natural putea fi legitimat
AC
prin ridicarea la rangul de decurion

dediticii (drept roman) - categorie inferioară de peregrini. Făxceau parte din
această categorie, oamenii liberi care s-au opus cu arma faţă de
expansiunea romană. După ce erau supuşi de romani, ei îşi păstrau
Z
libertatea, dar nu puteau dobândi cetăţenia romană şi nu puteau veni la

U
Roma fără a cădea în sclavie.

dezrobiţii Aeliani (drept roman) - dezrobiţii care deveneau peregrini dediticii.
Potrivit legii Aelia Sentia, dată în vremea lui August, dezrobiţii care
suferiseră o pedeapsă gravă în timpul sclaviei nu deveneau cetăţeni
romani, ci erau asimilaţi peregrinilor dediticii.
deditus (drept roman) - cel abandonat în mâinile unui stat străin. Dacă cetăţeanul
roman comitea un delict împotriva unui stat străin, iar statul roman nu
vroia să răspundă pentru acel delict, îl preda pe delincvent în mâinile
statului respectiv, pentru a-şi exercita dreptul de răzbunare asupra lui.
De regulă însă, statul străin nu îl primea pe delincvent, ci îl trimitea
înapoi la Roma. în asemenea situaţii, romanii îi ridicau cetăţenia, şi
astfel statul roman nu mai putea fi tras la răspundere pentru faptele
delincventului.
409
deductio mulieris in domum măriţi (drept roman) - instalarea femeii în casa
bărbatului. Căsătoria fără manus nu presupunea respectarea unor
condiţii de formă, ci numai instalarea femeii în casa bărbatului, ocazie
cu care se organiza o petrecere.
defensor (drept roman) - garant în materie procesuală. Cel ce susţinea interesele
altuia injustiţie, fără a fi primit o împuternicire în acest sens.
definitiones (drept roman) - lucrări cu caracter elementar, referitoare la instituţii
ale dreptului civil şi ale dreptului pretorian.

delatio hereditatis (drept roman) - chemare la moştenire. La romani, în momentul
morţii unei persoane, succesiunea nu trecea asupra moştenitorilor, ci
numai li se oferea. Pentru ca succesiunea să fie dobândită, era necesar
ca moştenitorii să îşi manifeste voinţa în mod expres, iar actul juridic
era denumit aditio hereditatis. De aceea, între delatio şi aditio
hereditatis trecea un interval de timp, în care succesiunea nu avea
IC
stăpân, era denumită hereditas iacens (succesiune care zace la pământ)
şi putea fi dobândită de oricine prin ocupaţiune. Aceasta este raţiunea
pentru care s-a formulat principiul juridic hereditas iacens sustinet
EM
personam defuncţi (moştenirea deschisă dar neacceptată încă prelun
geşte personalitatea defunctului). Drept urmare, în intervalul de timp
cuprins între momentul morţii unei persoane şi momentul acceptării
succesiunii sale, titular al patrimoniului este chiar defunctul, a cărui
AD
personalitate se prelungeşte până în momentul acceptării succesiunii.

debitatio hereditatis (drept roman) - a lua din moştenire. Prin intermediul
AC
legatelor, moştenirea heredelui instituit şi însărcinat cu executarea

acelor legate se micşora.
delegatio (drept roman) - delegaţie. Novaţiunea prin schimbare de debitor
(expromissio) nu presupunea consimţământul vechiului debitor,
Z
deoarece oricine putea plăti pentru el. Dacă însă se realiza o novaţiune
U
prin schimbare de debitor, cu consimţământul vechiului debitor, ea

este numită delegaţie.
delicta (drept roman) - delicte private. Romanii făceau distincţie între delictele
private şi delictele publice. Cele private erau denumite delicta, iar cele
publice crimina. Delictele private erau fapte ilicite, cauzatoare de
prejudicii, care generau obligaţia de a repara prejudiciul cauzat sau de
a plăti o amendă. Ele se deosebeau de delictele publice prin felul
pedepsei, prin instanţele care le judecau şi prin normele procedurale
care li se aplicau.
demonstratio (drept roman) - cauză juridică. Era partea principală a formulei în
care se menţiona actul juridic din care izvorau pretenţiile recla
mantului; în demonstratio a formulei acţiunii empti era menţionat
contractul de vânzare.
410
denegare actionem (drept roman) - refuzul de a permite citarea. în procedura
extraordinară, reclamantul putea sesiza autoritatea printr-o cerere care
cuprindea pretenţiile sale, cu scopul de a i se acorda permisiunea de
citare. Cererea era denumită libellus conventionis. Judecătorul putea
să acorde această permisiune (dare actionem ) sau să o refuze (dene
gare actionem).
denuntiatio (drept roman) - somaţie. în materia cesiunii de creanţe care se realiza
prin mandatul în interes propriu (in rem suam), dacă cesionarul îl
soma pe debitorul cedat (denuntiatio), acesta se putea libera de datorie

numai prin plata făcută cesionarului.
denuntiatio ex auctoritate (drept roman) - notificare în baza autorizaţiei. Procesul
prin denuntiatio începea printr-o notificare adresată de reclamant
pârâtului, şi cuprindea două elemente: pretenţiile reclamantului şi
invitarea pârâtului în faţa magistratului.
denuntiatio litis (drept roman) - notificare a procesului. Procedeu de citare prin
IC
care citaţia era remisă de un funcţionar inferior.
EM
depensum (drept roman) - ceea ce s-a plătit creditorului. în cazul datoriei plătite
de un garant, cererea de restituire adresată debitorului principal era
judecată prin manus iniectio pro iudicato.
AD
depositum (drept roman) - depozit. Contract real care se forma prin transmiterea
unui lucru, cu titlu de detenţiune, prin tradiţiune, de către o persoană
denumită deponent, celeilalte părţi, denumită depozitar, transmitere
însoţită de o convenţie prin care depozitarul promitea să restituie
AC
lucrul la cererea deponentului.

depositum iregulare (drept roman) - depozitul neregulat. Presupunea depunerea
unor lucruri fimgibile, pe care depozitarul le dobândea cu titlu de
Z
proprietate, cu obligaţia de a restitui deponentului lucruri de aceeaşi

calitate şi în aceeaşi cantitate.
U
depositum miserabile (drept roman) - depozitul necesar sau mizerabil. în anumite

situaţii (cutremure, inundaţii de mari proporţii), deponentul nu avea
posibilitatea de a opta pentru o persoană sau alta, şi depunea lucrul în
mâinile primului venit. Fost sancţionat mai grav decât depozitul
obişnuit.
derelictio (drept roman) - părăsirea lucrului. La origine, lucrurile părăsite erau
considerate res nullius (fără stăpân), şi treceau în proprietatea primului
venit, prin ocupaţiune. După apariţia conceptului de transmitere a
proprietăţii, derelictio nu mai era considerată ca o părăsire a lucrului,
ci ca primul moment al tradiţiunii.
desertum (drept roman) - testamentul devenit nul. Este vorba despre testamentul care
devenea nul, întrucât moştenitoml instituit nu a dobândit moştenirea.
411
desuetudo (drept roman) - desfiinţarea dreptului existent. Obiceiul îndeplinea atât
o funcţie creatoare (consuetudo), cât şi o funcţie abrogatoare
{desuetudo).
detentio (drept roman) - detenţiunea. Ca şi posesiunea, presupunea întrunirea a
două elemente: animus şi corpus. Corpus al detenţiunii era identic cu
cel al posesiunii, pe când animus al detenţiunii desemna intenţia de a
păstra lucrul pentru altul, căci detentorul nu se comportă faţă de lucru
ca un proprietar, ci intenţionează să îl restituie la termen sau la cerere.
Prin intermediul acestui titlu juridic s-au putu realiza operaţiuni
juridice ca împrumutul în vederea folosinţei, arendarea sau depozi

tarea unor lucruri.
devolutio (drept roman) - devoluţiune. Dreptul pretorian a admis trecerea
moştenirii neacceptate de la o clasă de succesori la alta, spre deosebire
de dreptul civil, care nu permitea ca agnaţii şi gentilii să vină la moşte
nire prin reprezentare.
IC
dico (drept roman) - atribuirea posesiunii provizorii. Pretorul avea posibilitatea de
a atribui obiectul litigios, cu titlu provizoriu, uneia dintre părţi
EM
dicta ac promissa (drept roman) - declaraţii false cu privire la calităţile lucrului
vândut. După apariţia contractului de vânzare, potrivit dreptului civil,
vânzătorul răspundea pentru vicii numai dacă atribuia lucrului calităţi
AD
pe care nu le avea sau dacă era de rea-credinţă.

dictatura (drept roman) - dictatură. Magistratură cu caracter excepţional, căci în
momente grele, când statul era în pericol, romanii suspendau magis
AC
traturile tradiţionale şi alegeau un dictator, care exercita întreaga

putere timp de şase luni. Dacă pericolul nu era îndepărtat, dictatorul
putea fi reales.
Z
dies (drept roman) - termen. Eveniment viitor şi sigur, de care depinde exigi
bilitatea sau stingerea unui drept.
U
dies ad quem (drept roman) - termen extinctiv. Evenimentul viitor şi singur de

care depinde stingerea unui drept.
dies cedens (drept roman) - momentul în care se naşte dreptul. în cazul contrac
tului încheiat cu termen suspensiv, dreptul se naşte în momentul
încheierii contractului, dar devine exigibil numai prin ajungerea la
termen.
dies comitiales (drept roman) - zile în care se întruneau adunările poporului.
Magistraţii judiciari îşi puteau exercita atribuţiunile numai în zilele
faste, iar dies comitiales erau considerate nefaste.
dies fasti (drept roman) - zilele în care era permisă organizarea proceselor.
dies feriati (drept roman) - zile de vacanţă. Erau zile nefaste.
412
dies incertus (drept roman) - termen nedeterminat. Moartea unei persoane este un
termen, dar nu se ştie când va avea loc.
dies a quo (drept roman) - termen suspensiv. Eveniment viitor şi sigur de care
depinde exigibilitatea unui drept.
dies nefasti (drept roman) - zile nefaste. Zile în care nu era permisă organizarea
proceselor.
dies veniens (drept roman) - momentul acceptării succesiunii. Legatul era
dobândit în momentul acceptării succesiunii/ziua în care legatul

urmează a fi cules.
diffareatio (drept roman) - procedură de divorţ. Căsătoria cu manus se desfăcea
prin aplicarea principiului simetriei. O căsătorie încheiată prin
confareatio se desfăcea prin utilizarea aceluiaşi ritual religios, dar în
sens invers (diffareatio)
IC
digesta (drept roman) — operă cu caracter enciclopedic, în care erau cuprinse
instituţii ale dreptului civil şi ale dreptului pretorian.
EM
digesta Justiniani (drept roman) - digestele lui Justinian. Sunt o culegere de
fragmente din lucrările jurisconsulţilor clasici, adaptate de aşa manieră
încât să poată fi utilizate în vederea soluţionării unor cazuri practice.
Lucrarea a fost elaborată de o comisie formată din 15 avocaţi şi
AD
profesori de drept de la Constantinopole şi Beirut, în frunte cu

Tribonianus (questor sacri palati). Modul de lucru al comisiei a fost
stabilit de către Justinian prin trei constituţiuni imperiale (Deo
AC
auctore, Omnem şi Tanta), care au devenit prefeţe ale Digestelor.

Comisia a extras fragmente din 2000 de lucrări clasice. Textele extrase
au fost sistematizate în 50 cărţi, cărţile au fost împărţite în titluri,
titlurile în fragmente, iar fragmentele în paragrafe. în fruntea fiecărui
Z
paragraf se află inscripţio, în care se menţionează numele autorului şi

lucrarea din care a fost extras textul. Digestele prezintă o triplă
U
importanţă, căci sunt un monument istoric, un monument legislativ şi

o operă cu caracter practic. Manuscrisul Digestelor care s-a păstrat
datează din secolele VI sau VII, dar nu se ştie până unde s-a aflat în
secolul XII, când a fost descoperit la Pisa. în secolul XV manuscrisul
a fost dus la Florenţa, unde se află şi astăzi. Este cunoscut sub
denumirea de litiera Pisana sau littera Florentina şi cuprinde două
volume. Primul volum are pe prima pagină imaginea lui Moise ţinând
tablele decalogului, iar cel de al doilea imaginea lui Justinian primind
corpul legilor de la Tribonianus. Celelalte manuscrise ale Digestelor
sunt mai recente şi derivă din el. Până în 1931, ediţia Mommsen a
Digestelor a fost considerată cea mai valoroasă. în momentul de faţă,
romaniştii utilizează, cu precădere, ediţia Bonfante (1931), care
prezintă textele jurisconsulţilor clasici aşa cum au fost formulate de
membrii comisiei lui Tribonianus.
413
dignitates (drept roman) - înaltele funcţii statale în epoca dominatului. Marii
demnitari ai statului erau împărţiţi în: illustres, spectabiles şi
clarissimi.
diligentia (drept roman) - grija pe care o manifestă un bun gospodar faţă de lucru.
Debitorul răspundea pentru culpă, atunci când nu manifesta faţă de
lucrul datorat grija pe care trebuia să o aibă un bun gospodar (diligens
pater familias).
diocesa (drept roman) - dioceză. Unitate administrativ-teritorială care, în epoca
dominatului, cuprindea mai multe provincii. Diocezele erau integrate

în patru prefecturi.
diptychae (drept roman) - două tăbliţe cerate. Testamentul (sau alt act juridic)
putea fi întocmit pe două tăbliţe de lemn longitudinale, unite între ele
ca filele unei cărţi şi unse cu un strat de ceară, pe care se scria textul
cu vârful unui stilet. Tăbliţele erau legate cu o sfoară de in, pe care
IC
martorii îşi aplicau sigiliile, pentru a nu se afla sau modifica textul
actului juridic.
EM
directa libertas (drept roman) - dezrobire directă. Dezrobirea testamento se putea
face prin dispoziţia directă a testatorului, caz în care sclavul devenea
om liber în momentul acceptării succesiunii sau prin faptul că
testatorul îl obliga pe erede să îl dezrobească pe sclav (fideicom-
AD
missaria libertas).
disputationes (drept roman) - lucrări cu caracter teoretic. De regulă, nu cuprindeau
cazuri practice, ci cazuri imaginare, care se dezbăteau la şcoală.
AC
disensus (drept roman) - acord în sens contrar. în virtutea principiului simetriei,

obligaţia născută din simpla convenţie (consensu) se stingea tot prin
simpla convenţie {contrario consensu).
Z
distractio bonorum (drept roman) - vânzarea bunurilor cu amănuntul. Procedeu

U
de executare silită asupra bunurilor debitorului insolvabil. Bunurile

erau vândute cu amănuntul până la dezinteresarea tuturor creditorilor.
A fost creat în interesul senatorilor, căci nu atrăgea infamia asupra
celui supus executării silite.
divortium (drept roman) - divorţ prin înţelegerea părţilor. La desfacerea căsătoriei
în mod voluntar se aplica principiul simetriei, încât căsătoria încheiată
prin înţelegerea părţilor se desfăcea tot prin înţelegerea părţilor care,
în această materie, era denumită divortium.
do (drept roman) - numire de judecător. Cuvântul era pronunţat de pretor, atunci
când îl confirma pe judecătorul ales de părţi.
do ut des (drept roman) - îţi dau ca să îmi dai. Contractul nenumit prin care se
realiza operaţiunea juridică a schimbului, căci o parte transmitea
414
proprietatea asupra unui lucru, cu scopul ca cealaltă parte să-i
transmită proprietatea asupra altui lucru.
do ut facias (drept roman) - iţi dau ca să imi faci. Este tipul de contract nenumit
prin care o parte transmite proprietatea asupra unui lucru, pentru ca
partea cealaltă să facă ceva în schimb.
dolus (drept roman) - doi. 1. desemna mijloacele viclene prin care una dintre părţi
o determina pe cealaltă parte să încheie contractul. în dreptul clasic nu
a fost sancţionat, dar dreptul pretorian a creat actio de dolo, prin care
victima înşelăciunii putea obţine, pe cale indirectă, anularea

contractului. Romanii vedeau în doi un delict privat sancţionat pe
tărâmul dreptului pretorian şi nu un viciu de consimţământ. 2. acţiunea
sau abţinerea vinovată a debitorului, de natură să provoace pieirea
lucrului datorat. întrucât vinovăţia îmbrăca forma intenţiei, debitorul
răspundea pentru pieirea lucrului şi la contractele în care avea un
interes şi la contractele în care nu avea un interes.
IC
dolus bonus (drept roman) - dolul bun. Anumite fapte, mai puţin grave, ca
lăudarea exagerată a mărfii, nu au fost sancţionate, cu toate că puteau
EM
fi considerate mijloace viclene.
dolus malus (drept roman) - dolul rău. Mijloacele viclene folosite pentru a
determina o persoană să încheie contractul, sancţionate prin actio de
AD
dolo (acţiune relativă la doi).

domicilium (drept roman) - citarea pârâtului prin cuvintele in ius te voco (te chem
în faţa magistratului) nu se putea face la domiciliu, deoarece
AC
domiciliul cetăţeanului roman era considerat un templu, iar pater

familias era preotul cultului privat
dominica potestas (drept roman) - puterea asupra sclavilor. La origine, puterea lui
Z
pater familias asupra persoanelor şi bunurilor avea un caracter unitar

şi era desemnată prin cuvântul manus. Cu timpul, puterea unitară s-a
U
descompus în mai multe puteri distincte, iar puterea exercitată asupra

scalvilor a fost denumită dominica potestas.
dominium (drept roman) - dreptul de proprietate. Iniţial, romanii au desemnat
proprietatea privată prin perifrază „ haec res mea est ex iure quiritium ”
(acest lucru este al meu în conformitate cu dreptul quiriţilor). în vremea
lui Cicero, conceptul de proprietate s-a abstractizat şi a fost exprimat
prin termenul dominium sau dominium legitimum. în dreptul postclasic,
odată cu unificarea proprietăţii, utilizarea cuvântului dominium s-a
generalizat.
dominium directum (drept roman) - nuda proprietate. Potrivit concepţiei
glosatorilor, în cazul emfiteozei se exercită două drepturi distincte de
proprietate asupra aceluiaşi lucru. Emfiteotul exercita asupra terenului
415
o aşa zisă proprietate de folosinţă, denumită dominium utile, iar
proprietarul exercita un drept gol de conţinut (nudum ius), denumit
dominium directum. Acest artificiu juridic a fost creat pentru a se
reglementa raporturile de proprietate din epoca feudală, dar ea nu
corespunde concepţiei romane, care nu admitea exercitarea a două
drepturi de proprietate asupra aceluiaşi lucru.
dominium utile (drept roman) - proprietate de folosinţă, v. dominium directum.
dominus (drept roman) - stăpânul sclavului. Odată cu apariţia cuvântului
dominium, la începutul epocii clasice dominus desemna persoana

proprietarului în general.
dominus litis (drept roman) - reprezentant în justiţie. Deşi la origine romanii nu au
admis reprezentarea în justiţie, conform dreptului pretorian repre
zentantul putea să îşi apere interesele printr-un reprezentant, dar
efectele sentinţei se produceau asupra reprezentantului, care devenea
IC
fie debitor, fie creditor. în acest sistem, deşi participa la dezbaterile
procesului în interesul altuia, reprezentantul figura ca parte în proces,
rămânând ca ulterior, prin acte de procedură distincte, efectele sen
EM
tinţei să fie transferate asupra reprezentatului.
dominus rei geste (drept roman) - proprietarul lucrului gerat. El avea împotriva
gerantului actio negotiorum gestorum directa. Răspunderea gerantului
AD
era mai gravă decât cea a mandatarului, care nu era obligat să

aprecieze utilitatea mandatului, ci pur şi simplu îl îndeplinea.
donatio (drept roman) - donaţiune. Operaţiunea juridică a donaţiunii nu a avut
AC
iniţial o formă proprie, ci se realiza prin formele corespunzătoare

actelor cu titlu oneros şi îndeplinea mai multe funcţii. Ea se putea face
între persoane care aparţineau unor familii diferite sau între soţi, după
cum se puteau face între vii sau pentru cauză de moarte. Convenţia de
Z
donaţiune a fost sancţionată în vremea lui Justinian şi a fost încadrată

U
în categoria pactelor legitime.

donatio ante nuptias (drept roman) - donaţiunea înainte de căsătorie. în dreptul
clasic, donaţia făcută de viitorul soţ viitoarei soţii a fost supusă unor
reguli speciale şi a devenit o operaţiune juridică independentă. în
vremea lui Justinian ea s-a numit donatio propter nuptias (din cauza
căsătoriei).
donatio inter virum et uxorem (drept roman) - donaţiunea între soţi. Donaţiunea
între soţi a fost iniţial interzisă, dar în practică aveau loc donaţii
nerecunoscute juridiceşte, căci soţul donator care persistă până la
moarte în dorinţa de a gratifica putea dispune de bunul donat prin
legat, în favoarea donatarului. Oratio Antonini a prevăzut că
donaţiunea între soţi devine valabilă dacă soţul donator moare fără să
îşi schimbe voinţa de a gratifica.
416
donatio mortis causa (drept roman) - donaţiunea în vederea morţii. Se facea sub
condiţia suspensivă ca donatorul să moară înaintea donatarului. Se
putea face şi sub condiţia rezolutorie a morţii donatarului înaintea
donatorului. In acest caz, donaţiunea se realiza imediat, dar devenea
caducă dacă se îndeplinea condiţia.
donatio sub modo (drept roman) - donaţiunea cu sarcini. Se facea cu sarcina
pentru donatar de a executa o prestaţie în interesul donatorului.
donatio ultra modum (drept roman) - donaţia făcută peste o anumită limită.
Asemenea donaţii puteau fi revocate prin condictio sine causa,

întrucât se considera că sunt făcute prin încălcarea legii (contra
legem).
dos (drept roman) - dota. Bunurile pe care viitoarea soţie sau altă persoană le
transmitea bărbatului pentru a veni în sprijinul căsătoriei. Este o
donaţie cu caracter special, căci nu se făcea cu scopul de a procura un
IC
beneficiu donatarului.
dos adventicio (drept roman) - dota constituită de alte persoane decât ascendenţii
EM
pe linie paternă.
dos praelegata (drept roman) - dota lăsată ca legat prin testamentul bărbatului.
dos profecticia (drept roman) - dota constituită de un ascendent pe linie paternă.
AD
dos recepticia (drept roman) - dota constituită cu clauza de a se restitui la

desfacerea căsătoriei.
AC
dotis dictio (drept roman) - constituirea de dotă. Contract în formă verbală, prin
care se constituia dota viitoarei soţii. Se forma prin declaraţia viitoarei
soţii, dacă era persoană sui iuris, a debitorului ei sau a unui ascendent
pe linie paternă. Cu timpul, datorită formei solemne pe care o pre
Z
supunea, a căzut în desuetudine, iar funcţia sa a revenit pactului de

dotă, care se încheia prin simpla convenţie a părţilor.
U
drept clasic (drept roman) - dreptul corespunzător epocii principatului. A marcat

momentul de apogeu al ştiinţei şi practicii juridice romane, s-a
constituit într-un sistem perfect simetric, întemeiat pe categorii
abstracte şi subiectivizate, pe norme şi principii funcţionale, care s-au
dovedit instrumente ideale ale gândirii juridice.
drept imperial (drept roman) - dreptul care s-a aplicat în epoca imperiului. în
perioada principatului dreptul roman a ajuns la apogeu, iar izvoarele
sale au fost: legea, jurisprudenţa, edictele magistraţilor,
senatusconsultele, constituţiunile imperiale şi obiceiul. Pe măsură ce
participarea poporului la viaţa publică a fost îngrădită prin voinţa
imperială, rolul legilor în reglementarea juridică s-a diminuat, până la
dispariţie, dar a sporit importanţa constituţiunilor imperiale şi a
417
senatusconsultelor, iar jurisprudenţa a atins culmea strălucirii sale.
Ducând până la ultimele consecinţeresursele oferite de tehnica
juridică, jurisconsulţii au creat un drept nou, sub aparenţa ca
interpretează vechile legi. în perioada dominatului, dreptul roman a
cunoscut o tendinţă de decădere, iar normele sale au fost exprimate
prin constituţiunile imperiale şi prin obicei.
drept onorar (drept roman) - drept pretorian. La sfârşitul epocii vechi, când
dreptul civil a devenit inaplicabil, pretorul a creat procedee juridice
noi, pentru ca părţile să îşi poată valorifica pretenţiile legitime şi astfel

a sancţionat noi drepturi subiective. Pe această cale, pretorul a
influenţat linia de evoluţie a dreptului civil şi a creat noi instituţii
juridice, care s-au constituit în sistemul dreptului pretorian.
drept oriental (drept roman) - dreptul popoarelor din Orientul antic. începând din
secolul XVI, odataă cu descoperirea unor monumente ale dreptului
egiptean, hitit, ebraic sau asiro-babilonian, cum sunt Collatio legum
IC
mosaicarum et romanarum, Cartea siro-romană, Codul lui Hammurapi,
Codul sumeric sau Codul lui Bilalama s-a susţinut că dreptul roman ar fi
o imitaţie a dreptului din Orient. în realitate, promotorii acestei teorii
EM
sunt induşi în eroare de traducători, care au folosit terminologia
juridică romană, fără să existe o identitate structurală.
drept peregrin (drept roman) - dreptul locuitorilor din provincii. în provincii,
AD
alături de dreptul roman se aplica şi dreptul popoarelor supuse. Unii

împăraţi au încercat să scoată din uz dreptul provincial, dar fără să
reuşească. Drept urmare, Theodosius şi Justinian au inclus în
AC
codificările lor şi unele instituţii ale dreptului provincial. în acest sens,

se poate vorbi despre o influenţă orientală asupra dreptului roman.
drept postclasic (drept roman) - dreptul aplicat în epoca dominatului. A corespuns
Z
unei epoci de decădere generală a societăţii romane şi a marcat un

moment de regres în istoria dreptului roman. De aceea, procesele erau
U
soluţionate pe baza unor texte clasice, iar împăratul Justinian era

încredinţat că, prin repunerea în vigoare a dreptului clasic, societatea
romană se va revigora.
drept quiritar (drept roman) - dreptul cetăţenilor romani. Cuprindea normele
juridice care reglementau relaţiile dintre cetăţenii romani. Actele
juridice consacrate prin normele dreptului quiritar presupuneau
respectarea unor condiţii de formă extrem de complicate.
drept vulgar (drept roman) - v. drept peregrin
dualitatea dreptului roman (drept roman) - coexistenţa dreptului civil cu dreptul
pretorian. Romanii erau interesaţi să ascundă caracterul mobil al
dreptului şi nu au admis ideea de abrogare a legilor. Pe de altă parte,
dinamica vieţii sociale reclama noi reglementări juridice. Pentru a
418
soluţiona această contradicţie, pretorul modifica dispoziţiile dreptului
civil prin utilizarea unor mijloace procedurale, şi astfel s-a creat
aparenţa că dreptul civil este imuabil, deşi el era în permanenţă adap
tat la noile cerinţe ale practicii sociale. De aceea, dreptul pretorian şi-a
dobândit identitatea în opoziţie cu dreptul civil.
duci iubere (drept roman) - ordinul pretorului prin care cel condamnat era dus în
închisoarea personală a creditorului. în procedura formulară, forţa
executorie a sentinţei era asigurată prin actio indicaţi, pe care reclamantul
o intenta pentru a-1 constrânge pe pârât să execute sentinţa. Dacă în faţa

magistratului pârâtul recunoştea că are de plătit o sumă de bani, procesul
se încheia prin eliberarea unui decret de executare. Executarea silită putea
purta asupra persoanei, situaţie în care pârâtul era dus în închisoarea
personală a reclamantului sau purta asupra bunurilor, când reclamantul
era trimis în detenţiunea bunurilor pârâtului.
duoviri iure dicundo (drept roman) - cei doi bărbaţi care să spună dreptul. în
IC
procedura legisacţiunilor şi în cea formulară, procesul se desfăşura în
două faze, iar prima fază avea loc în faţa unui magistrat judiciar. în
Italia, dar numai în afara Romei, aceste atribuţiuni au revenit unor
EM
praefecti iure dicundo (persoane însărcinate să spună dreptul) şi unor
douviri iure dicundo, care erau magistraţi municipali.
ductio (drept roman) - v. duci iubere.
AD
duplex dominium (drept roman) - dublă proprietate. în cazul dobândirii unui lucru
mancipi prin tradiţiune, pretorul i-a recunoscut dobânditorului
AC
Oaccipiens) un drept de proprietate distinct, pe care romanii îl

denumeau in bonis, iar noi îl mai denumim proprietate pretoriană.
După îndeplinirea termenului necesar uzucapiunii, proprietatea pre
toriană se transforma în proprietate quiritară, dar până la îndeplinirea
Z
termenului, coexistau două forme de proprietate. Cel ce transmitea

lucrul (tradens) exercita nudum ius ex iure quiritium, iar dobânditorul
U
exercita o proprietate efectivă, recunoscută ca atare de pretor.

duplex interpretatio (drept roman) - dublă interpretare. Cu ocazia redactării
Digestelor, comisarii lui Justinian au adaptat textele dreptului clasic la
noile realităţi, căci ele urmau a fi aplicate în practică. Pe această cale,
termeni clasici au docbândit noi funcţii şi noi finalităţi, iar textele din
Digeste sunt susceptibile de o dublă interpretare: una pentru dreptul
clasic şi una pentru dreptul lui Justinian.
duplicatio (drept roman) - duplică. în procedura formulară, principiul unităţii de
chestiune, căci pârâtul care face anumite afirmaţii pe cale de excep-
ţiune. La rândul său, pârâtul putea răspunde printr-o replică, la care
pârâtul putea opune o duplică.
419
_= E
edict a (drept roman) - edicte. Izvoare de drept care cuprindeau dispoziţii cu
caracter general, date de împărat, fie în domeniul dreptului public, fie
în domeniul dreptului privat.
edicta aedilicia (drept roman) - edictele edililor curuli. Edilii curuli organizau
judecarea proceselor în legătură cu actele juridice încheiate în târguri.
Prin edictele lor, au introdus unele dispoziţii noi în materia vânzării.
edicta magistraturii (drept roman) - edictele magistraţilor. Magistraţii publicau, la

intrarea în fimcţie, un edict, prin care arătau cum îşi vor îndeplini
atribuţiunile şi ce procedee juridice vor utiliza.
edicta praetorum (drept roman) - edictele pretorului. Pretorul urban şi pretorul
peregrin exercitau cele mai importante atribuţiuni de ordin judiciar.
Edictele lor cuprindeau mijloacele procedurale pe care părţile le
IC
puteau utiliza în scopul valorificării pretenţiilor lor. Edictul pretorului
peregrin este puţin cunoscut, întrucât după generalizarea cetăţeniei
romane nu a mai fost comentat, pe când edictul pretorului urban a
EM
putut fi reconstituit, pe baza comentariilor ample ale jurisconsulţilor.
edictum Antonini (drept roman) - edictul împăratului Caracalla. Este
constituţiunea imperială prin care Caracalla a generalizat cetăţenia
AD
romană în anul 212. La originea acestui edict stau raţiuni de ordin

financiar, deoarece prin generalizarea cetăţeniei s-a generalizat şi
impozitul de 5 % pe succesiuni.
AC
edictum de alterutro petendo (drept roman) - edictul prin care pretorul i-a dat
femeii posibilitatea de a alege între restituirea dotei şi donaţiunea
testamentară.
Z
edictum de iumentis vendundis (drept roman) - edictul relativ la vânzarea de

animale. A introdus sistemul răspunderii obiective pentru viciile
U
animalelor vândute în târguri.

edictum de mancipiis vendundis (drept roman) - edictul relativ la vânzarea de
sclavi. A introdus răspunderea obiectivă pentru viciile sclavilor
vânduţi în târguri.
edictum novum (drept roman) - edictul nou. Cuprinde noile dispoziţii, pe care
fiecare pretor le introducea în edict, alături de cele preluate de la
pretorii anteriori.
edictum perpetuum (drept roman) - edictul perpetuu. La ordinul împăratului
Hadrian, jurisconsultul Salvius iulianus a codificat edictul pretorului,
dându-i o formă defintivă, de la care pretorii următori nu se mai
puteau abate. Din acel moment, activitatea creatoare a pretorilor a
încetat. Textul edictului nu ne-a parvenit pe cale directă, dar a fost
420
reconstituit prin valorificarea comentariilor pe care jurisconsulţii
clasici le-au făcut la adresa sa. Potrivit reconstituirii lui Otto Lenei,
cuprindea patru părţi: organizarea proceselor, mijloace procedurale de
drept civil, mijloace procedurale de drept pretorian şi despre
executarea sentinţei.
edictum provinciale (drept roman) - edictul provincial. Era afişat în provincii de
către guvernatori, după modelul edictului pretorului urban şi a
contribuit la receptarea dreptului roman în provincii.
edictum repentinum (drept roman) - edict neprevăzut. Pe lângă edictele valabile

pe termen de un an, magistraţii dădeau şi edicte ocazionale, valabile
pentru un număr de zile.
edictum successorium (drept roman) - edictul cu privire la succesiunea
pretoriană. Moştenirea pretoriană putea fi acordată decretalis, când
pretorul făcea o cercetare prealabilă şi edictalis, când pretorul nu făcea
IC
vreo cercetare, ci indica persoanele îndrituite şi ordinea în care veneau
la succesiune.
EM
edictum vetus (drept roman) - edictul vechi. Edictele erau obligatorii pentru un an
şi nu erau obligatorii pentru noul pretor. în realitate, noul pretor prelua
din edictul anterior dispoziţiile care se dovediseră utile, iar prin
preluări succesive, ele se fixau definitiv în edict. Partea moştenită de
AD
la predecesori era denumită edictul vechi, iar noile dispoziţii erau

denumite edictul nou.
edilii curuli (drept roman) - magistraţii care asigurau aprovozionarea şi poliţia
AC
Romei. Ei organizau procesele în legătură cu actele încheiate în târguri.

editio actionis (drept roman) - indicarea acţiunii. în procedura formulară
reclamantul putea să îi defere jurăm ânt pârâtului, după ce în prealabil
Z
îi făcuse cunoscute pretenţiile sale, dar numai în anumite acţiuni.

U
egestate (drept roman) - căderea unui asociat în faliment. Este una din cauzele care
duceau, potrivit lui Modestin, la stingerea societăţii.
emancipatio (drept roman) - emancipare. Actul prin care o persoană alierii iuris
devenea sui iuris. Emancipatul dobândea capacitatea juridică deplină şi
avea patrimoniu, dra pierdea drepturile succesorale în familia de origine.
emancipatio Anastasiana (drept roman) - emanciparea prin rescript imperial.
Dacă fiul de famlie era absent, încât nu se puteau respecta formele
emancipării fiduciare, se recurgea la emanciparea prin constituţiune
imperială.
emancipatio fiduciaria (drept roman) - emancipare fiduciară. Se desfăşura în

două faze. Prima fază presupunea trei mancipaţiuni fiduciare şi două
vânzări succesive, iar faza a doua o dezrobire vindicta.
421
emancipatio iustinianea (drept roman) - emanciparea în legislaţia lui Justinian. Se
facea printr-o declaraţie a părintelui în faţa magistratului, care se
înregistra în arhive.
emphyteusis (drept roman) - emfiteoză. Dreptul alienabil şi transmisibil la
moştenitori de a culege fructele de pe terenul altuia. Făcea parte din
categoria drepturilor reale care poartă asupra lucrului altuia ( iura in re
aliena). Titularul dreptului de emfiteoză era posesor civil şi dispunea
de toate acţiunile utile acordate proprietarului.
emptio rei speratae (drept roman) - cumpărarea unui lucru viitor. Vânzarea purta,

de regulă, asupra unor lucruri existente în momentul încheierii
contractului, dar putea purta şi asupra unor lucruri viitoare. Se putea
vinde o recoltă viitoare, iar dacă recolta se făcea, cumpărătorul trebuia
să plătească preţul stabilit, indiferent de rezultat.
emptio spei (drept roman) - cumpărarea speranţei. Se putea cumpăra speranţa obţinerii
IC
unui lucm, ca de pildă peştele ce urma să fie prins de pescarul ce arunca
plasa în acel moment. O asemenea vânzare era pură şi simplă, iar
cumpărătorul trebuia să plătească preţul indiferent de rezultat.
EM
emptio venditio (drept roman) - cumpărare vânzare. Contractul consensual prin
care se realiza operaţiunea juridică a vânzării are o dublă denumire,
deoarece anterior această operaţiune juridică se realiza prin două
AD
stipulaţiuni: stipulaţiunea lucrului şi stipulaţiunea preţului. La sfârşitul

Republicii, cele două acte solemne s-au contopit într-un singur act
nesolemn, dar originea acestui act s-a păstrat în plan terminologic.
AC
emptor bonorum (drept roman) - cumpărătorul bunurilor. Dacă debitorul

insolvabil era supus executării silite asupra bunurilor prin venditio
bonorum, bunurile sale erau cumpărate de un speculant, care se
substituia debitorului şi începea un şir de procese cu creditorii, în
Z
scopul verificării creanţelor. Dacă valoarea creanţelor găsite bune era

U
mai mică decât suma promisă, el plătea valoarea creanţelor, iar dacă
valoarea creanţelor era mai mare decât suma promisă, plătea numai
suma pe care a promis-o.
emptor familiae (drept roman) - cumpărător al bunurilor succesorale. La
testamentul per aes et libram (prin aramă şi balanţă), testatorul
transmitea patrimoniul său unei persoane, prin mancipaţiune, după
care încheia cu acea persoană anumite pacte fiduciare, prin care indica
numele moştenitorilor şi felul în care urmau să fie împărţite bunurile.
emptus (drept roman) - luat. Figura în formula solemnă pe care o pronunţa
accipiens (dobânditorul) la mancipaţiune şi exprima ideea de
dobândire prin cumpărare. Putea figura şi în clauzele care se adăugau
mancipaţiunii, denumite leges mancipii.
422
enchiridion (drept roman) - lucrări adresate celor care studiau dreptul. Aveau
caracter elementar şi expuneau dreptul civil şi dreptul pretorian.
epistulae (drept roman) - scrisori. Erau expuneri juridice sub formă de scrisoare.
epitome Iuliani (drept roman) - culegerea lui Iulian. Novelele lui Iustinian cuprind
constituţiunile imperiale date de împărat din anul 534 până în anul
565. Culegerea a fost realizată de persoane particulare, după moartea
împăratului. Cele mai importante sunt: epitome Iuliani, Authentica şi
culegerea greacă.

ercto non cito (drept roman) - stare de indiviziune. La origine, după moartea lui
pater familias, sui heredes se aflau în stare de indiviziune, fiecare
dintre coindivizari având dreptul să dispună de lucrul comun.
ergastulum (drept roman) - închisoarea personală a creditorului. Cei supuşi
executării silite asupra persoanei şi cei obligaţi prin nexum erau ţinuţi
în închisoarea personală a creditorului.
IC
error (drept roman) - eroare. Greşită reprezentare a unor împrejurări. în patru
cazuri determinate, eroarea era cauză de inexistenţă a consim
ţământului.
EM
error in corpore (drept roman) - eroare cu privire la lucru. Se producea atunci
când părţile erau în eroare cu privire la identitatea lucrului care forma
AD
obiectul contractului.
error in negotio (drept roman) - eroare asupra naturii juridice a contractului. O
AC
parte intenţiona să încheie un anumit contract, iar cealaltă parte credea

că este vorba despre alt contract.
error in persona (drept roman) - eroare cu privire la persoană. Una dintre părţi se
înşela asupra identităţii celeilalte părţi.
Z
error in quantitate (drept roman) - eroare asupra cuantumului. Una dintre părţi a
U
intenţionat să obţină un anumit preţ, iar cealaltă parte a crezut că este

vorba despre un preţ mai mic.
error in substantia (drept roman) - eroare cu privire la calităţile esenţiale ale
lucrului. Erau considerate esenţiale, acele calităţi ale lucrului care
determinau părţile să încheie contractul.
eroare în formulă (drept roman) - menţiuni greşite făcute de reclamant fie în
demonstratio, fie în intentio. Judecătorul nu putea să rectifice acele
erori, ci pronunţa sentinţa luând în considerare cuprinsul formulei
eronat redactate. Erorile din intentio erau foarte grave, întrucât duceau
la respingerea acţiunii, iar dreptul odată dedus injustiţie se stingea.î
erori de copist (drept roman) - erorile făcute de scribii care multiplicau lucrările
clasice prin copiere. Unii cititori ai manuscriselor lucrărilor clasice
423
faceau anumite adnotări pe margine sau printre rânduri, iar copiştii,
din neatenţie, le includeau în text.
Eudoxiu (drept roman) - profesor la Facultatea de Drept din Beirut. El a trăit în
secolul V d. Hr., când facultatea a atins culmea strălucirii sale, iar
profesorii erau denumiţi maeştri ecumenici.
evictio (drept roman) - evicţiune. Deposedarea pe cale juridică de către lucru.
Pericolul evicţiunii apărea, mai ales, atunci când cumpărătorul
cumpăra un lucru de la neproprietar (non dominus) sau un lucru grevat

cu ipotecă.
ex dispari causa (drept roman) - din cauze juridice diferite. La începutul dreptului
clasic, compensaţiunea era admisă numai în cazul creanţelor şi
datoriilor reciproce, care izvorau din acelaşi contract de bună-credinţă
(ex eadem causa), pe când în sistemul lui Marc Aureliu, compen
saţiunea era posibilă numai în cazul creanţelor şi datoriilor reciproce
IC
care izvorau din contracte diferite.
ex eadem causa (drept roman) - v. ex dispari causa.
EM
ex fide bona (drept roman) - potrivit cu buna-credinţă. în cazul acţiunilor de bună-
credinţă, judecătorul trebuia să interpreteze contractul în conformitate cu
voinţa părţilor. Pentru ca judecătorul să poată face o asemenea
AD
interpretare, era necesar ca în formulă să figureze cuvintele ex fide bona.

ex iure quiritium (drept roman) - în conformitate cu dreptul quiriţilor. Aceste
cuvinte figurau în formula vindicatorie şi în formula solemnă a
AC
mancipaţiunii, acte accesibile numai cetăţenilor romani.

ex post facto (drept roman) - în virtutea unui fapt posterior. Un legat putea deveni
nul atunci când activul succesoral nu era suficient pentru plata
Z
datoriilor.
U
exceptio (drept roman) - excepţiune. Mijlocul procedural prin care pârâtul nu nega
pretenţiile reclamantului, dar invoca anumite fapte de natură să
paralizeze acele pretenţii. A apărut în procedura formulară şi i-a oferit
pârâtului posibilitatea de a-şi afirma pretenţiile în acelaşi proces.
exceptio cognitoria (drept roman) - excepţiune cu privire la cognitor. Cognitor era
un reprezentant în justiţie, numit cu forme solemne, în prezenţa
adversarului şi trebuia să îndeplinească anumite condiţii. Atunci când
magistratul nu avea timpul necesar pentru a verifica dacă o persoană
îndeplineşte condiţiile necesare pentru a fi cognitor, introducea în
formulă excepţiunea, chiar fără cererea pârâtului.
exceptio evictionis imminentis (drept roman) - excepţiunea evicţiunii iminente.
Cel ameninţat cu evicţiunea putea să refuze plata preţului.
424
exceptio doli (drept roman) - excepţiunea de doi. Victima înşelăciunii putea opune
excepţiunea, pentru a se apăra faţă de reclamant dacă acesta intenţiona
să valorifice creanţa izvorâtă din contractul lovit de doi.
exceptio in personam (drept roman) - excepţiune care poate fi opusă unei singure
persoane. Exceptio doli putea fi opusă numai autorului înşelăciunii.
exceptio in rem (drept roman) - excepţiune care poate fi opusă oricui. Debitorul
care se obligase sub imperiul violenţei putea refuza executarea
obligaţiei faţă de oricine.

exceptio iurisiurandi (drept roman) - excepţiune la jurământ. Părţile puteau
conveni să soluţioneze litigiul dintre ele prin jurământ. Astfel, dacă
debitorul jura că nu datorează, creditorul declara că nu îl va chema în
justiţie. Şi dacă totuşi, după jurământul prestat, creditorul îl chema în
judecată, debitorul îi opunea excepţiunea.
exceptio iusti dominii (drept roman) - excepţiunea proprietarului civil. în cazul
IC
unui litigiu între proprietarul civil şi proprietarul pretorian, faţă de
acţiunea intentată de proprietarul pretorian, proprietarul civil cerea
EM
inserarea în formulă a excepţiunii iusti dominii. Iniţial, pretorul refuza
să acorde această excepţiune, iar proprietarul pretorian câştiga
procesul. Mai târziu, pretorul acorda proprietarului civil această
excepţiune, dar acorda şi proprietarului pretorian o replicatio rei
AD
venditae et traditae, prin care excepţiunea era respinsă.

exceptio legis Cinciae (drept roman) - excepţiunea legii Cincia. Conform legii
Cincia, donaţiile făcute peste o anumită limită şi între alte persoane
AC
decât cele prevăzute de lege, puteau fi revocate. Dacă donatorul nu îşi

executa obligaţia asumată prin încălcarea legii Cincia şi era chemat în
judecată, se putea apăra cu succes pe cale de excepţiune.
Z
exceptio legis Plaetoriae (drept roman) - excepţiunea legii Plaetoria. Legea

Plaetoria i-a dat posibilitatea minorului care contractase o obligaţie
U
sub imperiul înşelăciunii să nu execute acea obligaţie, opunându-i

reclamantului excepţiunea creată prin lege.
exceptio metus (drept roman) - excepţiune pentru teamă. Partea care şi-a asumat
obligaţia sub imperiul violenţei psihice, putea refuza să execute
prestaţia promisă, opunându-i reclamantului excepţiunea.
exceptio non numeratae pecuniae (drept roman) - excepţiunea sumei de bani
nepredate. Prin reforma din anul 215, împăratul Caracalla a răsturnat
sarcina probei în materia stipulaţiunii, căci debitorul se mărginea să
afirme că nu a primit ceea ce a promis, iar creditorul trebuia să facă
dovada plăţii efective.
exceptio pacti (drept roman) - excepţiune bazată pe pact. Romanii au recunoscut

simplei convenţii valoarea de contract numai în anumite cazuri.
425
Totuşi, sub presiunea cerinţelor practicii, dreptul pretorian, juris-
prudenţa şi dreptul imperial au sancţionat anumite convenţii, tară a le
ridica la rangul de contracte. Ele au fost denumite pacta vestita şi au
fost sancţionate ăpe cale de acţiune şi de excepţiune.
exceptio pacti de non petendo (drept roman) - excepţiunea pactului pentru ca să

nu ceară. Pactum de non petendo (pactul pentru ca să nu ceară) era o
simplă convenţie, prin care creditorul renunţa la dreptul său de
creanţă. Dar, întrucât, potrivit dreptului civil, simpla convenţie nu
putea stinge o creanţă, creditorul îl putea urmări în justiţie pe debitor,

dar acesta se apăra cu succes, pe cale de excepţiune.
exceptio personae cohaerentes (drept roman) —excepţiunea opusă de un singur
debitor. La corealitatea pasivă, numai debitorul care a fost iertat de
datorie putea opune exceptio pacti de non petento.
exceptio procuratoria (drept roman) - excepţiunea cu privire la procurator.
IC
Pârâtul opunea excepţiunea pentru a dovedi că reclamantul nu întru
neşte condiţiile necesare pentru a fi procurator.
EM
exceptio rei iudicatae (drept roman) - excepţiunea lucrului judecat. Putea fi opusă
atât faţă de reclamant cât şi faţă de pârât şi asigura autoritatea lucrului
judecat faţă de ambele părţi.
AD
exceptio rei in iudicium deductae (drept roman) - excepţiunea lucrului dedus în

justiţie. Litis contestatio fixa definitiv elementele reale şi personale ale
AC
procesului, iar dacă reclamantul formula aceeaşi pretenţie într-un nou

proces, pârâtul îi opunea excepţia lucrului dedus în justiţie şi astfel era
asigurată autoritatea lucrului judecat faţă de reclamant.
exceptio rei venditae et traditae (drept roman) - excepţiunea lucrului vândut şi
Z
transmis. In cazul transmiterii unui lucru mancipi prin tradiţiune, dacă

U
tradens intenta împotriva lui accipiens acţiunea în revendicare, acesta

se apăra cu succes opunându-i lui tradens excepţiunea.
exceptio senatusconsulti Macedoniani (drept roman) - excepţiunea

senatusconsultului Macedonian. Prin senatusconsultul Macedonian,
dat în vremea împăratului Claudiu, s-a prevăzut că fiul de familie care
nu poate fi urmărit în timpul vieţii lui pater familias, întrucât nu are
bunuri proprii, să nu poată fi urmărit nici după moartea lui pater
familias. Dar la acea epocă senatusconsultele nu aveau putere de lege
şi erau aplicate prin injoncţiuni făcute pretorului. In practică, dacă fiul
de familie nu îşi plătea datoria după moartea lui pater familias,
creditorul îl chema în justiţie, iar pretorul îi elibera o formulă în care
introducea excepţiunea senatusconsultului Macedonian, încât pretenţia
reclamantului era paralizată.
426
exceptio senatusconsulti Velleiani (drept roman) - excepţiunea senatusconsultului
Velleian. Prin senatusconsultul Velleian, dat în vremea lui Claudiu, pe
când senatusconsultele nu aveau putere de lege, s-a interzis femeii să
interceadă pentru altul. Dacă, totuşi, femeia prelua datoria altuia şi era
chemată în justiţie, pretorul îi punea la dispoziţie excepţiunea
senatusconsultului, prin care se apăra cu succes.
exceptio servitutis (drept roman) - cu excepţia servituţii. Proprietarul putea să îşi
înstrăineze terenul, păstrând dreptul de servitute.
exceptio vitiosae possessionis (drept roman) - excepţiunea cu privire la

posesiunea vicioasă. în cazul unui litigiu cu privire la posesiune, dacă
reclamantul exercita o posesiune vicioasă, pârâtul îi opunea excep
ţiunea şi intra în posesiunea lucrului.
exceptiones dilatoriae (drept roman) - excepţiuni dilatorii. Paralizau numai pe
moment pretenţiunile reclamantului, în sensul că valorificarea lor era
IC
amânată.
exceptiones peremptoriae (drept roman) - excepţiuni peremptorii. Puteau fi opuse
EM
oricând adversarului şi paralizau definitiv pretenţiile acestuia.
excusatio (drept roman) - scuza tutorelui. Tutela se putea stinge prin renunţarea
tutorelui, cu respectarea anumitor condiţii.
AD
exercitor (drept roman) - proprietarul unei nave. Dacă pater familias îl numea pe
fiul de familie căpitan al unei nave, el se obliga cu caracter alăturat
prin contractele încheiate de fiu şi putea fi chemat în justiţie prin actio
AC
exercitoria.
exheredatio (drept roman) - dezmoştenire. Potrivit dreptului civil, dezmoştenirea
se făcea cu respectarea unor forme solemne şi trebuia să fie relativă la
întreaga succesiune.
Z
exheredatio inter ceteros (drept roman) - dezmoştenire în bloc. Conform

U
dreptului civil, fiicele şi nepoţii puteau fi dezmoşteniţi în bloc, prin

formula solemnă ceteri omnes exheredes sunto (toţi ceilalţi să fie
dezmoşteniţi).
exheredatio nominatim (drept roman) - dezmoştenirea nominală. Dreptul civil
prevedea că fii de familie pot fi dezmoşteniţi numai nominal: Octavius
filius meus exheres esto (Octavian fiul meu să fie dezmoştenit).
exhibere (drept roman) - înfăţişare. Reclamantul intenta actio ad exhibendum
pentru a-i cere pârâtului să înfăţişeze un lucru, pregătind astfel
intentarea altei acţiuni.
exilium (drept roman) - exil. Persoanele care sufereau pedeapsa exilului, numită
aquae et ignis interdictio (interzicerea apei şi focului) pierdeau
cetăţenia romană.
427
expensilatio (drept roman) - menţiune că s-a plătit. Registrul bancherului putea fi
utilizat pentru naşterea unor obligaţii şi avea două rubrici, în care se
menţionau sumele plătite şi sumele încasate de bancher. Rubrica
sumelor plătite era denumită expensa, iar plata făcută se numea
expensilatio.
expromissio (drept roman) - schimbarea debitomlui. Se referă la novaţiunea prin
schimbare de debitor, care se făcea fără consimţământul vechiului
debitor.
extraordinaria cognitio (drept roman) - proces desfăşurat în afara lui ordo. în

sistemul procedurii extraordinare a dispărut diviziunea procesului în
două faze.
extra ordinem (drept roman) - în afara lui ordo. v. extraordinaria cognitio.
extra ordinem iudiciorum privatorum (drept roman) - în afara procesului privat
divizat în două faze. în epoca postclasică, procesul în două faze,
IC
desfăşurate în faţa magistratului şi a judecătorului privat, a fost înlo
cuit cu procesul condus de la început până la sfârşit de magistratul
EM
judecător, aflat în subordinea împăratului.
_= F =_
AD
facere (drept roman) - a face ceva pentru creditor. Putea consta într-o acţiune
(construirea unei case) sau într-o abţinere (de la o tulburare).
AC
factio testamenti (drept roman) - capacitatea testamentară. Capacitatea unei

persoane de a-şi face testamentul sau de a asista în calitate de martor
la întocmirea unui testament, precum şi capacitatea de a veni la
succesiune în calitate de moştenitor sau de legatar.
Z
facultas agendi (drept roman) - dreptul subiectiv privit ca manifestare a voinţei

U
individuale. Cadrul în care se poate manifesta această voinţă este

stabilit prin dreptul obiectiv (norma agendi).
familia (drept roman) - familia ca formă de proprietate şi colectivitate umană.
Vine de la famulus (sclav) şi are mai multe sensuri. 1. totalitatea
sclavilor care se aflau în proprietatea aceluiaşi pater familias. 2.
totalitatea bunurilor şi persoanelor care se aflau sub puterea aceluiaşi
pater familias. 3. totalitatea persoanelor aflate sub puterea aceluiaşi
pater familias. 4. totalitatea bunurilor corporale aflate în proprietatea
aceluiaşi pater familias.
familia pecuniaque (drept roman) - bunurile corporale cu înţelesul de patrimoniu.
în concepţia vechilor romani, drepturile nu făceau parte din patri
moniu, ci numai drepturile corporale.
428
fas (drept roman) - norme religioase. Spre deosebire de celelalte popoare ale
antichităţii, romanii au realizat distincţia dintre drept şi religie, dovadă
că normele dreptului erau desemnate prin cuvântul ius, iar normele
religioase prin cuvântul fas.
favor libertatis (drept roman) - în favoarea dezrobirilor. La începutul epocii
clasice s-au luat măsuri în vederea limitării dezrobirilor, dar în epoca
postclasică dezrobirile erau privite în mod favorabil, deoarece sclavia
devenise nerentabilă, iar dezrobirea se făcea cu condiţia ca libertul să
devină colon.

favor testamenti (drept roman) - interpretarea favorabilă a testamentului.
Presupunea interpretarea binevoitoare a ultimei voinţe a defunctului,
pentru ca testamentul să poată fi considerat valabil.
Favre (drept roman) - Antonius Faber, reprezentant al şcolii istorice în Savoia,
care s-a remarcat prin preocuparea pentru depistarea interpolaţiunilor.
IC
femine probrosae (drept roman) - femei care duceau o viaţă imorală. în dreptul
postclasic li s-a interzis dreptul de a culege o succesiune.
EM
ferruminatio (drept roman) - amestec inseparabil de metale feroase. Dacă
amestecarea unor lucruri era separabilă, fiecare proprietar îşi păstra
dreptul asupra bunurilor sale, iar dacă unirea se realiza prin topirea
AD
flerului, proprietatea asupra accesoriului se stingea definitiv.

festuca (drept roman) - vergea. Simboliza ideea de proprietate putere şi era
utilizată la procesul în revendicare, căci ambele părţi atingeau obiectul
AC
litigios cu vergeaua, afirmându-şi astfel dreptul de proprietate, precum

şi la dezrobirea sclavilor.
ficti possessores (drept roman) - posesori fictivi. Acţiunea în revendicare putea fi
Z
intentată şi împotriva aceluia care simula că este posesor, oferindu-se

procesului, pentru ca între timp adevăratul posesor să devină
U
proprietar prin uzucapiune (qui liti se obtulit), precum şi împotriva

aceluia care distrugea lucrul cu intenţie (qui dolo desiit possidere ).
fîctio legis Cornelia (drept roman) - ficţiunea legii Cornelia. Dacă un cetăţean
roman murea în captivitate, se considera că a murit în ultimul moment
al libertăţii. Prin aplicarea acestei ficţiuni, testamentul făcut de către
cetăţeanul roman înainte de a deveni prizonier rămânea valabil, având
în vedere faptul că testatorul trebuia să aibă calitatea de cetăţean în
momentul întocmirii testamentului şi în momentul morţii.
fldeicommissum (drept roman) —fideicomis. Actul de ultimă voinţă prin care o
persoană numită disponent roagă o altă persoană denumită fiduciar, să
transmită un bun, o parte din succesiune sau întreaga succesiune altei
persoane, numită fideicomisar.
429
fideicommissum familiae relictum (drept roman) - fideicomisul de familie.
Disponentul lăsa un bun fiduciarului cu condiţia ca acesta să îl
transmită moştenitorilor săi. Prin mecanismul său, fideicomisarul
devenea la rândul său fiduciar.
fideicommissum hereditatis (drept roman) - fideicomisul de ereditate. Purta
asupra unei părţi din moştenire sau chiar asupra întregii moşteniri.
fideiussio (drept roman) - contract de garanţie. Se forma prin întrebare şi răspuns,
iar la întrebarea creditorului, garantul, denumit fideiussor, răspundea

prin verbul fideiubeo (consimt pe cuvîntul meu).
fideiussio indemnitatis (drept roman) - garanţii pentru restul de datorie. Dacă
garantul se obliga pentru partea de datorie pe care debitorul principal
nu a plătit-o, se putea exercita beneficiul de discuţiune chiar şi înainte
de reforma lui Justinian, întrucât datoria debitorului principal şi
datoria garantului nu aveau acelaşi obiect.
IC
fldepromissio (drept roman) - contract de garanţie. S-a aplicat în epoca veche şi se
forma prin întrebare şi răspuns, căci la întrebarea creditorului,
EM
garantul, denumit fidepromissor, răspundea prin verbul fidepromitto
(promit cu lealitate).
fîdes (drept roman) - credinţă, v. bona Ades.
AD
flducia (drept roman) - 1. încredere în cuvântul dat {fîdes). 2. contract real. Se

forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate, prin
mancipatio sau in iure cessio, însoţită de o convenţie prin care
AC
dobânditorul promitea să retransmită proprietatea asupra lucrului în

momentule executării obligaţiei, la termenul stabilit sau la cerere. 3.
garanţie reală. Se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de
proprietate, de către debitor creditorului său, prin mancipatio sau in
Z
iure cessio, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul

promitea să retransmită proprietatea asupra lucrului, dacă debitorul îşi
U
va fi plătit datoria la scadenţă.

flducia cum amico (drept roman) - fiducia pentru împrumutul de folosinţă şi
depozit. Se utiliza în vederea realizării a două operaţiuni juridice:
împrumutul în vederea folosinţei şi depozitarea unui lucru. Ulterior,
aceste funcţii au fost preluate de către contractul de comodat şi de
contractul de depozit.
flducia cum creditore (drept roman) - fiducia cu creditorul său. Se utiliza în
vederea constituirii unei garanţii reale.
films familias (drept roman) - fiul de familie. Fiul de familie^ se afla sub puterea
lui pater familias şi era persoană alieni iuris. In domeniul privat,
capacitatea sa era limitată, deoarece nu avea patrimoniu şi nu putea
încheia acte juridice în nume propriu, ci numai împrumutând
430
capacitatea lui pater familias. Cu timpul, ca urmare a unor reforme,
capacitatea fiului de familie a crescut. în domeniul public, capacitatea
fiului de familie era deplină.
fiscus Caesaris (drept roman) - tezaurul împăratului. Era format din impozitele
denumite tributa, provenind din provinciile rezervate administraţiei
imperiale (provinciae Caesaris).
flamen Dialis (drept roman) - preot al lui Jupiter. Fiul de familie care ajungea la
această demnitate ieşea de sub puterea părintească.

foenus (drept roman) - împrumut cu dobândă. Nu avea o formă proprie, printr-o
stipulaţiune a capitalului şi a dobânzilor (stipulatio sortis et usurarum)
sau prin contractul de împrumut însoţit de o stipulaţiune {stipulatio
usurarum).
formula (drept roman) - un mic program de judecată prin care magistratul îi arăta
IC
judecătorului cum să judece procesul.
formula acţiunii in personam (drept roman) - formula acţiunii personale. în
EM
intentio a formulei erau menţionate şi numele reclamantului şi numele
pârâtului, deoarece acţiunile personale erau opozabile numai debi
torului, care era o persoană determinată.
AD
formula acţiunii in rem (drept roman) - formula acţiunii reale. în intentio a

formulei era menţionat numai numele reclamantului, întrucât acţiunile
reale sancţionează drepturi reale, care sunt opozabile faţă de toţi (erga
AC
omnes), iar pârât putea fi oricine încălca dreptul.

formula cu transpoziţiune (drept roman) - avea o redactare aparte, căci în
intentio era menţionat un nume, iar în condemnatio un alt nume. Prin
intermediul ei s-au putut realiza operaţiuni juridice pe care dreptul
Z
civil nu le permitea, cum ar fi reprezentarea imperfectă în contracte

U
sau reprezentarea în justiţie.

formula in factum (drept roman) - formula în fapt. Cuprindea o intentio în care
era expus faptul săvârşit de o persoană, fapt sancţionat de către pretor.
formula in ius (drept roman) - formula în drept. în intentio erau menţionate
anumite cuvinte solemne, iar pretenţiile reclamantului se întemeiau pe
dispoziţiile dreptului civil.
formula rutiliana (drept roman) - formula rutiliană. Avea o formulă cu
transpoziţiune, căci în intentio figura numele debitorului insolvabil
supus executării silite prin venditio bonorum, iar în condemnatio
figura numele cumpărătorului bunurilor {emptor bonorum).
formula serviana (drept roman) - formula serviană. A fost creată în favoarea
431
cumpărătorului unei moşteniri, căci i se atribuie în mod fictiv calitatea
de moştenitor.
forum contractus (drept roman) - locul unde s-a încheiat contractul. Pârâtul putea
fi chemat în judecată la tribunalul locului unde s-a încheiat contractul.
forum delicti commissi (drept roman) - locul unde s-a comis delictul. Acţiunea putea
fi intentată la tribunalul circumscripţiei în care s-a comis delictul.
forum domicilii (drept roman) - domiciliul pârâtului. Locul în care pârâtul îşi avea
principala aşezare putea fi considerat forum rei.

forum originis (drept roman) - locul de origine. Acţiunea putea fi intentată în
localitatea de origine a pârâtului. Cetăţeanul din provincie putea fi
chemat în judecată în localitatea sa sau la Roma, când se afla acolo,
căci Roma era communis patria.
forum prorogatum (drept roman) - locul stabilit de părţi. Pârâtul putea fi chemat
IC
în judecată la tribunalul stabilit prin acordul părţilor.
forum rei site (drept roman) - locul în care se afla imobilul litigios. Acţiunea se
EM
intenta la tribunalul în circumscripţia căruia se afla obiectul litigios.
fragmenta Vaticana (drept roman) - culegere de ius şi leges. Este o colecţie
particulară întocmită probabil în secolul IV d. Hr. A fost descoperită
AD
la 1821 de cardinalul Angelo Mai, în biblioteca Vaticanului. Conţine

fragmente din lucrările jurisconsulţilor clasici (Papinian, Paul,
Ulpian), nealterate de interpolaţiuni.
AC
fraus creditorum (drept roman) - înşelarea creditorilor. înstrăinarea bunurilor de

către creditor, pentru a-şi crea sau mări insolvabilitatea, astfel încât
creditorii să nu îşi mai poată valorifica drepturile de creanţă.
Z
fructus (drept roman) - fructe. Produsul obişnuit şi periodic al unui element al

U
patrimoniului.Comentatorii au desemnat produsele organice, care provin

în mod periodic dintr-un lucru, potrivit destinaţiei sale economice, prin
termenul de fructe naturale, iar veniturile pe care le aduce un bun prin
efectul unui raport juridic, prin termenul de fructe industriale.
fructus extantes (drept roman) - fructele neconsumate. Posesorul de bună-credinţă
era obligat să remită fructele care au rămas neconsumate până la litis
contestatio.
fructus pendentes (drept roman) - fructele înainte de separaţie. Până în momentul
separaţiei, fructele nu erau bunuri de sine stătătoare şi aparţineau
proprietarului lucrului care le-a produs.
fructus percepti et percipiendi (drept roman) - fructele culese sau care ar fi
trebuit culese. După litis contestatio, posesorul de bună-credinţă
432
trebuia să remită fructele pe care le-a cules, precum şi fructele pe care
trebuia să le culeagă.
frumentatio (drept roman) - hrănirea celor săraci de către stat. După asasinarea
fraţilor Grachi, legile agrare au fost abrogate, dar s-a păstrat legea
frumenaria, conform căreia statul trebuia să vândă celor săraci grâu
sub preţul pieţei. De atunci a devenit o regulă de drept public hrănirea
celor săraci pe socoteala statului.
funes religare (drept roman) - legarea luntrii de mal. Romanii au admis anumite
limitări ale dreptului de proprietate, astfel încât proprietarul unui fond

aflat la malul fluviului navigabil suferea unele restricţii, denumite,
impropriu, servituţi legale (împingerea luntrii la mal sau descărcarea
conţinutului pe ţărm).
fundus (drept roman) - teren aflat în proprietate privată. Se referă la o suprafaţă
determinată de teren, aflată în proprietate privată, împreună cu toate
IC
bunurile fixate pe ea.
fundus instructus (drept roman) - teren înzestrat cu inventar. Când se arenda un
EM
teren împreună cu inventarul agricol, bunurile erau evaluate ca şi când
inventarul ar fi fost vândut arendaşului.
fur manifestus (drept roman) - hoţul prins în flagrant delict. Conform Legii celor
AD
XII Table, hoţul prins în flagrant delict era bătut cu nuiele şi atribuit
(addictus) păgubaşului, care îl putea vinde ca sclav trans Tiberim.
Delincventul avea posibilitatea de a se înţelege cu victima să mun
AC
cească un număr de zile sau să plătească o sumă de bani, în vederea

răscumpărării dreptului de răzbunare. în două cazuri delincventul
putea fi omorât: când furtul era comis în timpul nopţii şi când furtul
era comis în timpul zilei, dar hoţul era înarmat şi se apăra cu arma.
Z
furtum (drept roman) - furt. în vechiul drept prin furt se înţelegea sustragerea
U
lucrului altuia. în dreptul clasic, potrivit lui Paul, furtul este „mânuirea
frauduloasă a unui lucru cu scopul de a obţine un profit - sau a
lucrului însuşi sau numai a folosinţei sau a posesiunii lui”. Pe lângă
furtul care poartă asupra însuşi lucrului, dreptul clasic a mai cunoscut
furtul folosinţei (furtum usus), constând în folosirea fără drept a
lucrului altuia şi furtul posesiunii (furtum possessions), comis de către
proprietar asupra lucrului său dat în garanţie.
furtum conceptum (drept roman) - tăinuire. Legea celor XII Table a prevăzut o
formă nesolemnă de percheziţie, în urma căreia detentorul era pedepsit
printr-o acţiune la triplu (actio furti concep ti). Acţiunea se dădea
împotriva detentorului indiferent dacă era sau nu vinovat.
furtum manifestum (drept roman) - flagrantul delict de furt. Presupunea prin
derea delincventului asupra faptului înainte de a ascunde lucrul furat
433
sau găsirea lucrului la domiciliul său, în urma unei percheziţii
solemne.
furtum nec manifestum (drept roman) - furtul neflagrant. Când hoţul nu era prins
asupra faptului, era pedepsit cu o amendă egală cu îndoitul
prejudiciului suferit de victimă.
_= G =_
Gaius (drept roman) - jurisconsult clasic. A fost obscur în timpul vieţii, căci

contemporanii nu l-au citat. Este o enigmă a dreptului roman, nu se
ştie dacă a trăit la Roma sau în provincie, dar a dovedit o mare faimă
postumă, dovadă că figurează în legea citaţiunilor, alături de Papinian,
Paul, Ulpian şi Modestin. Ştefan Longinescu i-a contestat existenţa,
identificându-1 cu Caius Cassius Longinus. Una din lucrările sale
( Institutiones) ne-a parvenit pe cale directă sub forma unui manuscris
IC
palimpsest, şi a fost un model pentru codurile modeme.
Gaius din Egipt (drept roman) - fragmente din Institutele lui Gaius. Au fost
EM
descoperite în Egipt, în anul 1933, şi fac dovada faptului că
manuscrisul de la Verona nu este complet. Pe baza acestor fragmente,
au putut fi reconstituite unele instituţii juridice ale dreptului vechi.
AD
Gaius Scipio Nasica (drept roman) - jurisconsult din epoca veche. Oferea
consultaţii juridice şi era atât de solicitat, încât, potrivit lui
Pomponius, statul i-a pus la dispoziţie o casă pe strada principală,
AC
pentru a fi mai accesibil.

gaj (pignus) (drept roman) - 1. contract real. Se forma prin transmiterea unui
lucm, cu titlu de posesiune, prin tradiţiune, de către debitor credi
Z
torului său, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul

promitea să retransmită posesiunea asupra lucrului, dacă debitorul
U
plătea la scadenţă. 2. garanţie reală. Era efectul contractului de gaj, dar

nu se confunda cu el, deoarece în anumite situaţii contractul de gaj se
forma în mod valabil, dar nu lua naştere şi garanţia.
genera (drept roman) - bunuri de gen. Se identificau prin trăsături proprii
categoriei din care făceau parte. La obligaţiile care aveau ca obiect
lucruri de gen, nu se punea problema imposibilităţii de executare,
conform adagiului genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier).
gens (drept roman) - familia în sens larg. Un număr de familii agnatice formau
împreună o gintă, iar cei ce nu puteau face dovada agnaţiunii, veneau
la succesiune ca gentili, dacă purtau acelaşi nume (nomen
gentilicinm), aveau morminte comuneşi practicau aceleaşi cult al
strămoşilor.
434
gentiles (drept roman) - membrii ginţii. Veneau la succesiune potrivit legii, dacă
lipseau ius heredes şi agnaţii.
gentilitate (drept roman) - legătura dintre membrii aceleiaşi ginţi. Este o formă a
rudeniei civile şi fundament străvechi al succesiunii.
glosatori (drept roman) - comentatori ai textelor juridice comune. S-au condus în

cercetările lor după metoda exegetică, întrucât au comentat textele
juridice romane de aşa manieră, încât să poată fi înţelese şi de profani.
Comentariile lor nu au avut finalitate practică, deoarece nu s-au aplicat

în practica instanţelor judecătoreşti. Cel mai valoros glosator a fost
Accursius, autorul Marii Glose. El a făcut parte din şcoala
glosatorilor, fondată ia Bologna în secolul XI.
glose (drept roman) - 1. alterări ale textelor clasice făcute din eroare. De-a lungul
timpului, operele clasice au fost cercetate de diverse persoane, care au
făcut unele însemnări pe marginea textului. Cu ocazia copierii
IC
manuscriselor, copiştii au introdus însemnările marginale în text şi
astfel au modificat fără intenţie textele clasice. 2. comentariile
EM
glosatorilor la adresa textelor juridice romane.
Gothofredus Jacobus (Jacques Godefroy) (drept roman) - reprezentant al şcolii

istorice, care s-a afirmat la Genova în secolul XVII. A scris un
AD
comentariu valoros la adresa Codului teodosian.

Gregorius (drept roman) - profesor la Facultatea de Drept din Beirut în secolul III.
Este autorul Codului gregorian.
AC
_= H =_
Z
habitatio (drept roman) - dreptul de a locui în casa altui ca titular de drept real.
U
Cel ce exercita acest drept nu plătea chirie, căci titularii de drepturi

reale nu au obligaţii.
Hadrian (drept roman) - împărat roman (117-138). în epoca sa de mare înflorire

economică şi culturală, s-au iniţiat reforme de n atură să influenţeze
linia de evoluţie a dreptului roman. Astfel, senatusconsultele şi
constituţiunile imperiale au dobândit putere de lege, ceea ce a contribuit
la consolidarea autorităţii imperiale, edictul pretorului a fost codificat,
ceea ce a echivalat cu desfiinţarea lui ius edicendi, consultaţiile oferite
de jurisconsulţii învestiţi cu ius publice respondendi au devenit izvoare
formale de drept, iar mama a fost chemată la succesiunea copiilor
rezultaţi din căsătoria fără manus, reformă de natură să ocrotească
rudenia de sânge în materie succesorală.
435
heredes domestici (drept roman) - moştenitori şi coproprietari. Gaius afirma că sui
heredes pot fi consideraţi coproprietari ai patrimoniului, încă din
timpul vieţii lui pater familias. Ei puteau exercita ius abstinendi
(dreptul de a se abţine).
heredes extranei (drept roman) - moştenitorii voluntari. Dobândeau succesiunea
numai dacă o acceptau. Nefiind moştenitori de drept, ei puteau să
repudieze succesiunea.
heredes necessarii (drept roman) - moştenitori necesari. Sui heredes şi sclavii
(dacă erau instituiţi prin testament) veneau la succesiune de drept, iar

în cazul lor nu se punea nici problema acceptării, nici problema
repudierii moştenirii
heredes patres (drept roman) - moştenitorii care aveau copii. Potrivit legilor
caducare, moştenitorii celibatari nu primesc nmic din succesiune, iar
cei căsătoriţi dar fără copii {orbi) primeau numai jumătate din partea
IC
care li s-ar fi cuvenit. Partea nedobândită din sucesiune, denumită
caducară, revenea acelor moştenitori care erau căsătoriţi şi aveau
copii.
EM
heredes sui (drept roman) - persoanele care la moartea lui pater familias deveneau
sui iuris. Din această categorie de moştenitori legali făceau parte
AD
copiii, femeia căsătorită cu manus, adoptatul, adrogatul şi nepoţii din

fii, dacă tatăl a predecedat bunicului. Ei veneau la succesiune cu
prioritate faţă de toate celelalte rude civile ale defunctului.
AC
hereditas (drept roman) - patrimoniul defunctului. Desemnează atât bunurile

defunctului, cât şi dreptul moştenitorilor de a veni la succesiune.
hereditas ambulat cum domino servi (drept roman) - moştenirea îl urmează pe
Z
stăpânul sclavului. Romanii au admis instituirea ca moştenitor a

sclavului altuia. Deşi vânzarea dreptului la succesiune nu era admisă,
U
prin vânzarea sclavului instituit se vindea chiar succesiunea, care

revenea celui ce stăpânea sclavul în momentul morţii testatorului.
hereditas defertur (drept roman) - oferirea moştenirii. Succesiunea se deschidea
la moartea unei persoane, dar nu trecea asupra moştenitorilor, ci
numai li se oferea. Pentru dobândirea succesiunii era necesar ca
moştenitorii (voluntari) să îşi manifeste voinţa de a accepta.
hereditas iacens (drept roman) - moştenirea care zace la pământ. Deoarece între
momentul deschiderii succesiunii şi momentul acceptării sale trece un
interval de timp, se pune întrebarea cine este titularul patrimoniului.
Răspunsul a fost dat prin adagiul hereditas iacens sustinet personam
defuncţi (succesiunea deschisă dar neacceptată prelungeşte perso
nalitatea defunctului), formulat pe baza unui text din Ulpian.
436
hereditas petitio (drept roman) - petiţiunea de ereditate. Acţiune prin care era
sancţionată moştenirea civilă. Pentru intentarea ei era necesar ca
reclamatul să fie moştenitor civil şi să nu posede, iar pârâtul să fie
posesor al bunurilor succesorale. Este o acţiune cu caracter universal.
hereditas petitio utilis (drept roman) - petiţiunea de ereditate utilă. Era acordată
moştenitorului pretorian, pentru a cere întreaga moştenire, spre
deosebire de interdictul quorum bonorum, care se aplica numai
lucrurilor corporale.
heres ex asse (drept roman) - eredele instituit asupra întregii succesiuni. Cuvântul

as desemnează atât străvechea monedă de aramă, cât şi întregul
patrimoniu al unei persoane.
heredium (drept roman) - proprietatea familială. Enciclopedistul Varro afirma că
cele două iugăre de pământ atribuite de regele Romulus fiecărei
familii erau denumite heredium. La rândul lui, Pliniu afirma că
heredium era destinat locului de casă şi grădinii.
IC
heres (drept roman) - moştenitor. Vine de la herus (stăpân), căci la origine,
EM
transmiterea bunurilor de la defunct către urmaşii săi nu implica ideea
de succesiune, ci luarea în stăpânre a bunurilor succesorale. Termenul
de succesor este mai recent, şi implică ideea de transmitere a
drepturilor şi datoriilor asupra moştenitorului.
AD
heres suus (drept roman) - cel ce se moşteneşte pe el însuşi. Proprietatea familială

era în acelaşi timp formă de proprietate şi formă de moştenire. Era o
formă de proprietate, întrucât cele două iugăre de pământ se aflau în
AC
stăpânirea tuturor membrilor familiei, şi era o formă de moştenire,

întrucât la moartea lui pater familias pământul revenea fiilor de
familie. De aceea Paul spunea că în cazul proprietăţii familiale, ne
aflăm mai degrabă în faţa continuării unei proprietăţi preexistente,
Z
decât în faţa unei moşteniri propriu-zise.

U
Hermogenianus (drept roman) - profesor la Facultatea de drept din Beirut în

secolul III. Autor al Codului hermogenian.
herus (drept roman) - stăpân, v. heres.
homo liber bona fide serviens (drept roman) - om liber sclav de bună-voie.
Textele menţionează două texte în care omul liber se comportă ca
sclav: a) un copil este răpit şi vândut ca sclav, b) sclavul este dezrobit
prin testament, dar necunoscând existenţa testamentului nici el nici
moştenitorul, dezrobitul se comportă ca sclav.
honesta missio (drept roman) - trimiterea la vatră cu cinste a soldatului. Veteranul
care a fost trimis la vatră cu cinste, se bucura de us connubii (dreptul
de a încheia o căsătorie civilă romană) cu soţia peregrină, şi stfel se
formau familii romane în provincii.
437
honestiores (drept roman) - cei onorabili. în condiţiile războaielor civile de la
sfârşitul republicii, prăpastia dintre bogaţi şi săraci s-a adâncit tot mai
mult. în textele vremii, cei bogaţi, în special latifundiarii, erau
denumiţi onorabili, spre deosebire de cei săraci care erau numiţi
humiliores (cei umili).
honor matrimonii (drept roman) - respectul căsătoriei. Totalitatea manifestărilor
din care rezulta voinţa părţilor de a se comporta ca soţ şi soţie, prin
care se exterioriza affectio maritalis (consimţământul).
honorarium (drept roman) - plata serviciilor mandatarului. Deşi faptul pe care îl

îndeplinea mandatarul trebuia să fie gratuit, a fost admis mandatul plătit
în cazul celor care exercitau profesii (profesori, filosofi, medici, avocaţi).
honores (drept roman) - înalte funcţii în stat. în sens larg, se considera că dreptul
honorar a fost creat nu numai de pretori ci şi de alţi amgistraţi (edilii
curuli).
IC
hospitum privatum (drept roman) - ospitalitatea. în epoca foarte veche, orice
străin venit la Roma cădea în sclavie, cu excepţia oaspeţilor şi a
EM
clienţilor. Erau consideraţi oaspeţi străinii care veneau la Roma pentru
un timp determinat şi se puneau sub protecţia unor cetăţeni romani.
hostis (drept roman) - peregrin. Cu toate că la începutul republicii străinii nu erau
AD
toleraţi la Roma, Legea celor XII Table prevedea că peregrinii puteau

participa la unele relaţii juridice şi la unele procese.
AC
humillimi (drept roman) - cei săraci. Regele Servius Tullius a organizat comitia
centuriata pe criteriul averii, socotită în suprafaţa de pământ pe care o
stăpâneau patricienii şi plebeii. Cei săraci, neavând pământ, au fost
incluşi într-o singură centurie
Z
humiliores (drept roman) - cei umili. v. honestiores.

U
hyperocha (drept roman) - suma restituită debitorului după vânzarea lucrului

ipotecat. Dacă prin vânzarea lucrului ipotecat creditorul nu îşi
valorifica întreaga sa creanţă, pentru rest rămânea un simplu creditor
chirografar, iar dacă obţinea o sumă de bani mai mare decât valoarea
creanţei, trebuia să remită diferenţa debitorului.
hypotheca (drept roman) - ipoteca. Forma de garanţie reală prin care debitorul
rămânea în posesia lucrului până la scadenţă, şi numai dacă nu îşi
plătea datoria creditorul exercita ius possidendi şi ius distrahendi
(dreptul de a poseda şi dreptul de a vinde), pentru a-şi valorifica
dreptul de creanţă, cu prefrinţă faţă de creditorii chirografari, având
totodată şi dreptul de urmărire. S-a afirmat, în mod greşit, că ipoteca
romană ar fi fost preluată de la greci, într-o formă gata elaborată. în
realitate, este un procedeu juridic original, căci s-a format în cadrul
438
impetratio dominii (drept roman) - dobândirea, de către creditor, a dreptului de
proprietate asupra lucrului ipotecat. Atunci când creditorul ipotecar nu
_
___
___
___
___
___
___
_rancflo_
co_
vonrlo_mrvtQoof_
___
___
___
__mi_
___
___
___
___
___
___
__nrocao lin_oiimnorator
unui proces, care a evoluat în patru faze succesive, reconstituite pe

baza textelor din prima jumătate a secolului I d. Hr. Romanii au
cunoscut mai multe feluri de ipoteci: a) ipoteca autentică. Presupunea
respectarea unor forme de publicitate. Trecea înaintea ipotecii

convenţionale, indiferent de data constituirii ei, şi astfel s-a eliminat
practica antedatării ipotecilor, întrucât ipoteca autentică avea prioritate
faţă de cea convenţională, iar ipoteca autentică, presupunând forme de
publicitate, nu putea fi antedatată, b) Ipoteca femeii măritate a fost o
aplicaţiune a ipotecii generale. Era constituită asupra tuturor bunurilor
bărbatului, pentru a garanta obligaţia de restituire a dotei femeii
măritate, c) Ipoteca fiscului era generală şi privilegiată. Purta asupra
tuturor bunurilor contribuabililor, pentru a garanta plata impozitelor,
IC
d) Ipoteca generală purta asupra tuturor bunurilor prezente şi viitoare
ale debitorului. Utilitatea ei se învedera atunci când existau mai mulţi
creditori ipotecari cu ranguri diferite, căci creditorii ipotecari poste
EM
riori în rang puteau să îşi valorifice drepturile de creanţă, pe seama
bunurilor care mai rămâneau după valorificarea drepturiloorilor
ipotecari anteriori în rang. e) Ipoteca legală era constituită în baza legii
AD
sau a obiceiului juridic, f) Ipoteca privilegiată avea o prioritate faţă de

toate celelalte ipoteci, în ciuda principiului prior tempore potior iure
(mai întâi în timp, mai tare în drept), prin care s-a stabilit rangul
AC
ipotecilor, g) Ipoteca specială purta asupra unor lucruri individual

determinate. Deşi iniţial ipoteca romană a fost specială, începând din
secolul II d. Hr. Se practica pe scară largă ipoteca generală.
Z
_= I =_
U
Iacobus (drept roman) - celebru glosator. A trăit în secoul XII şi este unul dintre
cei patru doctores (Bulgarus, Martinus, Iacobus şi Hugo)
iactus (drept roman) - 1. aruncare de bani. Dacă se arunca o monedă într-o
mulţime, cel care o prindea devenea proprietar prin tradiţiune. 2.
aruncare de mărfuri. Dacă un căpitan de navă arunca o parte din m arla
în timpul furtunii, pentru a salva restul mărfii, paguba era suportată
proporţional de toţi proprietarii mărfurilor, potrivit legii insulei
Rhodos (lex Rhodia de iactu).
Iavolenus (drept roman) - jurisconsult clasic. A aparţinut şcolii sabiniene şi a
ocupat înalte demnităţi pe vremea lui Domiţian şi Traian.
idem debitum (drept roman) - aceeaşi datorie. Novaţiunea presupune, între alte
condiţii, şi identitatea de obiect. Dacă noua obligaţie avea alt obiect
decât obligaţia veche, nu se realiza o novaţiune, ci se năştea o obli
gaţie nouă alături de obligaţia veche.
439
ignominia cenzoriană (drept roman) - nota cenzoriană. Cun ocazia efectuării
recensămintelor, cenzorul menţiona în dreptul numelui unei persoane,
motivul blamului de care a fost lovit.
ignorantia iuris (drept roman) - eroare asupra dreptului în vigoare. Necunoaşterea
dreptului nu afecta valabilitatea actului juridic, întrucât cetăţenii
trebuie să cunoască regimul juridic în care trăiesc.
impensae neccesariae (drept roman) - cheltuieli necesare. Cheltuielile făcute de
posesor pentru întreţinerea lucrului, fără de care lucrul ar fi pierit. La
procesul în revendicare, proprietarul nu putea intra în stăpânirea

lucrului înainte de a plăti aceste cheltuieli.
impensae utiles (drept roman) - cheltuieli care măresc valoarea lucrului. Posesorul
de bună-credinţă avea dreptul să ceară restituirea de la proprietar, dar,
oricât ar fi sporit valoarea lucrului, el nu putea cere mai mult decât a
cheltuit.
IC
impensae voluptoriae (drept roman) - cheltuieli voluptorii. Posesorul putea cere
de la proprietar să îi restituie elementele înfrumuseţării, cu condiţia să
EM
nu se atingă substanţa lucrului.
imperator (drept roman) - comandant al armatei romane. Prin reformele sale,
Octavian Augustus a instaurat un regim autoritar, păstrând aparenţa că
AD
vechile magistraturi republicane continuă să funcţioneze. In acest scop,

el a determinat senatul să îi atribuie pe viaţă imperium proconsulare, în
virtutea căruia a devenit comandant al legiunilor romane.
AC
imperium (drept roman) - puterea de comandă. O puteau exercita pretorii, consulii

şi dictatorii. în virtutea acestei puteri, aveau dreptul de a convoca
poporul în adunări şi de a comanda armata.
Z
imperium domi (drept roman) - puterea de comandă care se exercita la Roma şi în

U
afara zidurilor Roemi, până la prima piatră miliară (1000 de paşi).

imperium merum (drept roman) - dreptul de a comanda armata. Formal, acest
drept revenea şi pretorilor, dar în fapt ei exercitau numai imperium
mixtum (dreptul de a distribui jurisdicţia contencioasă şi graţioasă,
precum şi dreptul de a soluţiona anumite litigii pe cale administrativă).
imperium militiae (drept roman) - puterea de comandă în afara zidurilor Romei,
v. imperium.
imperium mixtum (drept roman) - dreptul de a organiza instanţa de judecată, v.
imperium merum.
imperium proconsulare (drept roman) - dreptul de a comanda armata romană, v.
imperator.
440
impetratio dominii (drept roman) - dobândirea, de către creditor, a dreptului de
proprietate asupra lucrului ipotecat. Atunci când creditorul ipotecar nu
reuşea să vândă lucrul ipotecat, deoarece nu se găsea un cumpărător,
împăratul i-1 putea atribui cu titlu de proprietate. Totuşi, debitorul avea
dreptul de a răscumpăra lucrul timp de doi ani.
implantatio (drept roman) - ceea ce s-a plantat. Tot ce s-a plantat pe un fond străin
şi prindea rădăcini, aparţinea proprietamlui fondului.
impuberes (drept roman) - persoane care nu au ajuns la vârsta pubertăţii. Vârsta
pubertăţii era de 14 ani pentru băieţi şi de 12 ani pentru fete.

in bonis (drept roman) - proprietatea pretoriană. Purta asupra lucrurilor mancipi
transmise prin tradiţiune.
in integrum restitutio (drept roman) - repunere în situaţia anterioară. Se făcea
prin desfiinţarea, de către pretor, a actului păgubitor pentru reclamant,
astfel încât părţile să fie repuse în situaţia pe care o aveau înainte de
IC
încheierea acelui act. Pretorul desfiinţa prin acest procedeu admi
nistrativ actele licite cu caracter individual, atunci când considera că
EM
au fost încălcate cerinţele echităţii. Prin efectul lui restitutio in
integrum renăştea un drept subiectiv, iar reclamantul era supus în
situaţia anterioară, dar numai în drept. Pentru ca reclamantul să fie
repus în situaţia anterioară şi în fapt, era necesar ca dreptul subiectiv
AD
renăscut să fie valorificat prin proces. Textele menţionează restitutio

in integrum din cauza absenţei (ob absentiam), din cauza desfiinţării
personalităţii (ob capitis deminutionem), din cauza erorii (ob
AC
errorem ), din cauza violenţei (ob metum ), din cauza înşelăciunii (ob
dolum), din cauza fraudării creditorilor (ob fraudem creditorum).
in iudicio (drept roman) - cea de a doua fază a procesului în procedura legisac-
ţiunilor şi în procedura formulară.
Z
U
in iure cessio (drept roman) - renunţare în faţa magistratului. Proces fictiv prin
care se realizau mai multe operaţiuni juridice, între care şi tran
smiterea proprietăţii.
in ius vocatio (drept roman) - chemare în faţa magistratului. Procedeu de citare
utilizat în procedura legisacţiunilor. Reclamantul îl soma pe pârât să
se prezinte la proces prin cuvintele: in ius te voco (te chem în faţa
magistratului). Aceste cuvinte puteau fi pronunţate numai într-un loc
public, întrucât domiciliul cetăţeanului roman era considerat un
templu şi era inviolabil. Este un procedeu de citare primitiv şi brutal,
întrucât după ce reclamantul constata cu martori refuzul pârâtului de a
veni la proces, îl putea aduce cu forţa.
inaedificatio (drept roman) - a construi pe terenul altuia. Construcţia aparţine
proprietarului terenului. Dacă o clădire a fost ridicată de proprietarul
441
fondului cu material străin sau a fost ridicată cu material propriu pe un
fond străin, ea va aparţine proprietarului fondului, conform princi
piului superficies solo cedit (suprafaţa aparţine terenului), urmând să
se plătească despăgubiri pentru materialele de construcţii.
incensus (drept roman) - cel ce nu cerea să fie trecut în registrul de recensământ.
Era pedepsit cu pierderea libertăţii.
incertum (drept roman) - un lucru nedeterminat. Legisacţiunea de judecată iudicis
arbitrive postulatio (cerere de judecător sau arbitru) se aplicau şi la
obligaţiile care aveau un obiect nedeterminat.

incestuosi (drept roman) - copiii născuţi din incest. Ei beneficiau de dispoziţiile
senatusconsultului Tertullian şi Orfitian cu privire la ocrotirea rudeniei
de sânge în materie succesorală.
index interpolationum (drept roman) - catalog al interpolărilor. Datorită
numărului mare de interpolaţiuni care au fost depistate în opera
IC
legislativă a împăratului Justinian, a fost necesar să se întocmească un
catalog special. EM
indices (drept roman) - parafraze ale lucrărilor care formează opera legislativă a
împăratului Justinian. Deşi împăratul Justinian a interzis să se comenteze
opera sa legislativă, permiţând numai rezumate şi traduceri, totuşi s-au
AD
făcut o serie de comentarii în limba greacă, deoarece legislaţia lui

Justinian a fost scrisă în limba latină, iar studenţii de la Constantinopole şi
Beirut nu cunoşteau această limbă. Astfel au apărut indexul lui Dorotheu,
Indexul lui Thaleleu pentru cod şi parafraza Institutelor a lui Teofil.
AC
infans (drept roman) - copil sub 7 ani. Dacă era persoană sui iuris copilul se afla
sub tutelă, iar bunurile sale erau administrate prin negotiorum gestio.
Z
infantia (drept roman) - copilărie. S-a admis dobândirea posesiunii prin animus al
altuia, în cazul unor incapabili de fapt, cum ar fi nebunii sau copiii.
U
infîtiatio (drept roman) - tăgadă. în prima fază a procesului care se desfăşura

conform procedurii legisacţiunilor, pârâtul putea să nege pretenţiile
formulate de către reclamant, dându-şi concursul la desfăşurarea
procesului.
ingenuus (drept roman) - om liber. 1. omul liber născut din părinţi care au fost
întotdeauna liberi. 2. omul liber născut din părinţi care au fost
dezrobiţi. Ingenuii puteau fi cetăţeni sau necetăţeni.
iniuria (drept roman) - fapt contrar dreptului. în sens larg desemnează delictul de
vătămare corporală, iar în sens restrâns este delictul de lovire simplă.
Prezintă un pronunţat caracter arhaic, întrucât, dacă părţile nu cădeau
la învoială cu privire la răscumpărarea dreptului de răzbunare, se
aplica legea talionului.
442
iniuria atrox (drept roman) - fapt grav contrar dreptului. Judecătorul pronunţa o
sentinţă în conformitate cu evaluarea făcută de către pretor.
Innocentius (drept roman) - jurisconsult în vremea lui Diocleţian. Este unul dintre
juriosconsulţii care s-au bucurat de ius publice respondendi.
inscripţio (drept roman) - titlu. 1. în fruntea fiecărei constituţiuni imperiale din
Codul lui Justinian se află un titlu, în care se menţionează numele
împăratului care a dat constituţiunea şi numele persoanei căreia îi era
adresată. 2. la începutul fiecărui fragment din Digestele lui Justinian

se află o menţiune cu privire la lucrarea din care a fost extras textul,
precum şi la autorul lucrării. Pornind de la această menţiune, autorii
moderni au putut reconstitui operele jurisconsulţilor clasici.
insinuatio (drept roman) - transcriere în registrul public. în dreptul postclasic,
donaţiunile erau transcrise în registrul public.
IC
institor (drept roman) —prepus. Dacă pater familias sau dominus îl împuternicea
pe fiu sau pe sclav să exercite un comerţ pe uscat, terţul contractant
EM
avea acţiune împotriva lui pater familias sau a lui dominus (actio
institoria).
instituere (drept roman) - introducere. în epoca clasică, învăţământul juridic nu
AD
era organizat de stat, dar s-a format o tradiţie în virtutea căreia studiul
dreptului se făcea în trei etape: noţiuni introductive, prelegeri de drept
pozitiv şi dezbaterea unor speţe (disputationes).
AC
Institutele lui Gaius (drept roman) - manual adresat studenţilor în drept. Lucrarea
a fost descoperită în anul 1816, în biblioteca episcopală de la Verona,
pe un manuscris palimpsest, de către istoricul german Niebuhr. A fost
scrisă probabil în anul 162 d. Hr., cuprinde o scurtă expunere a
Z
izvoarelor, iar materia dreptului privat este structurată în trei părţi:

U
persoane, bunuri şi acţiuni. A fost modelul după care s-au redactat

Institutele lui Justinian şi codurile civile modeme (francez, austriac şi
român).
Institutele lui Justinian (drept roman) - manual cu putere de lege. A fost publicat în
533 şi, spre deosebire de Institutele lui Gaius, avea forţă obligatorie, încât
se adresa şi studenţilor şi judecătorilor. Cuprinde patru cărţi, cărţile sunt
împărţite în titluri, iar titlurile în paragrafe. Titlurile cuprind texte care se
continuă unele pe altele pe criteriul materiei şi în ordine logică. La
alcătuirea sa şi-au dat concursul Tribonianus, Teofil şi Dorotheu.
institutiones (drept roman) - manuale juridice. Aveau caracter elementar şi
expuneau dreptul civil şi dreptul pretorian (definitiones, regulae şi
enchiridion)
443
instrumentam dotale (drept roman) — actul dotai. Din redactarea acestui act se
putea deduce intenţia reciprocă a soţilor de a se comporta ca soţ şi
soţie (affectio maritalis).
insula (drept roman) - fâşia de pământ care despărţea casele. Spre sfârşitul
republicii, casele se construiau lipite unele de altele, dar amintirea
vechiului sistem s-a păstrat, căci insula înseamnă casă.
intentio (drept roman) — parte principală a formulei. Cuprindea pretenţiile for
mulate de reclamant.

intentio certa (drept roman) - pretenţii determinate. Reclamantul pretindea că un
anumit lucru este al său.
intentio in ius (drept roman) - pretenţii redactate în drept. Cuprindea formulele
solemne pronunţate de către părţi în procedura legisacţiunilor. For
mula acţiunii în revendicare era redactată in ius, căci cuprindea în
IC
intentio cuvintele pe care părţile le pronunţau la sacramentum in rem.
intentio incerta (drept roman) - pretenţii nedeterminate. Obiectul dreptului de
EM
creanţă urma să fie stabilit de către judecător.
intercessio (drept roman) - dreptul de intervenţie. 1. dreptul consulului de a anula
actele colegului său. 2. dreptul tribunului plebeio de a anula orice act
AD
de natură să încalce drepturile plebeilor (veto). 3. actul prin care o

persoană ia asupra sa datoriile altei persoane fără a avea vreun interes,
îmbrăca fie forma unei garanţii personale, fie a novaţiunii cu
AC
schimbare de debitor. Când îmbrăca forma unei garanţii era cumu

lativă, iar când îmbrăca forma unei novaţiuni era privativă. Prin
senatusconsultul velleian, dat în vremea lui Claudiu, s-a interzis
femeii să interceadă pentru altul (pro alio), iar Justinian i-a permis
Z
femeii să interceadă pentru oricine, în afară de bărbatul ei.

U
interdictum (drept roman) - ordin dat de pretor. Ordinul prin care pretorul
interzicea întocmirea unui act juridic era interdict în sens restrâns, iar
ordinul de a se întocmi un act juridic era un interdict în sens larg.
După cum interdictul era adresat uneia dintre părţi sau ambelor părţi,
interdictul era simplu sau dublu. Procedura interdictelor a marcat
trecerea de la procedura legisacţiunilor la procedura formulară.
interdictum de aqua (drept roman) - interdictul cu privire la aducerea apei. Era
eliberat titularului servituţii de a aduce apă prin terenul vecinului.
interdictum de clandestina possessione (drept roman) - interdictul cu privire la

posesia clandestină. Romanii aveau păşuni de iarnă şi păşuni de vară,
care erau folosite numai o parte a anului. Cum posesiunea se pierdea
prin pierderea lui corpus, proprietarul pierdea posesiunea dacă o altă
persoană se instala pe terenul său. De aceea, s-a considerat că
444
ocuparea unui teren fără ştirea proprietarului este o posesiune
clandestină şi s-a pus la dispoziţia sa acest interdict.
interdictum de cloacis (drept roman) - interdictul de scurgere a rezidurilor. S-a
dat titularului de scurgere a rezidurilor prin terenul vecinului.
interdictum de glanda legenda (drept roman) - interdictul pentru culegerea
fructelor. S-a dat proprietarului arborilor, pentru a putea trece din trei în
trei zile hotarul vecinului, ca să culeagă fructele căzute din arborii săi.
interdictum de precario (drept roman) - interdictul cu privire la stăpânirea

precară. A fost creat în legătură cu exploatarea pământurilor statului.
La origine, pământurile statului erau atribuite persoanelor fizice numai
în măsura în care le puteau cultiva cu propria familie. Cu timpul,
aceste stăpâniri de fapt s-au extins tot mai mult, încât patricienii
subconcedau o parte din acele terenuri clienţilor lor. în acel stadiu,
statul roman, în calitate de proprietar, putea revoca oricând folosinţa
IC
acordată patricienilor. La rândul lor, patricienii puteau revoca
subconcedările făcute clienţilor, deoarece, iniţial, dependenţa clienţilor
faţă de patroni era totală. Cu timpul, această dependenţă a început să
EM
slăbească. în noua situaţie, s-a constatat că unii clienţi refuzau să
părăsească terenurile la cererea patronilor. De aceea, s-a creat
interdictul de precario , prin care, în caz de refuz, patronul putea
AD
reintra în stăpânirea terenului subconcedat cu concursul magistratului.

interdictum fraudatorium (drept roman) - interdictul cu privire la frauda
creditorilor. Se aplica atunci când frauda se realiza printr-un fapt sau
AC
printr-o abţinere şi nu se putea ajunge la in integrum restitutio.

interdictum possessorium (drept roman) - interdictul posesoriu. Deşi termenul
figurează în latina juridică, el nu era utilizat cu sensul de astăzi, ci
Z
desemna numai ordinul prin care emptor bonorum (cumpărătorul

bunurilor) era pus în posesiunea bunurilor debitorului insolvabil.
U
interdictum quorum bonorum (drept roman) - interdict relativ la bunurile

succesorale. A apărut în legătură cu moştenirea pretoriană, întrucât la
cererea reclamantului, pretorul îi recunoştea calitatea de moştenitor
pretorian, dar nu îl punea în posesia bunurilor succesorale. Ulterior,
pretorul verifica dacă reclamantul întrunea condiţiile necesare pentru a
fi moştenitor pretorian, iar dacă le îndeplinea, elibera interdictul
quorum bonorum, prin care era pus în posesia bunirilor succesorale.
interdictum quod legatorum (drept roman) - interdict din cauza legatului. Era
acordat lui bonorum possessor contra adversarului care deţinea bunuri
din moştenire, invocând calitatea de legatar.
interdictum Salvianum (drept roman) - interdictul Salvian. S-a acordat proprieta
rului moşiei pentru a urmări inventarul agricol al arendaşului, dacă îl
445
ducea în afara moşiei. A marcat cea de a doua fază în procesul for
mării ipotecii romane.
interdictum unde vi (drept roman) - interdictul deoarece prin violenţă. Se acorda
împotriva aceluia care intra în posesia lucrului prin mijloace violente.
interdictul unde vi armata (drept roman) - interdictul deoarece prin violenţă
armată. Era dat împotriva aceluia care intra în posesia lucrului prin
violenţă armată.
interdictum unde vi cottidiana (drept roman) - interdictul deoarece prin violenţă

obişnuită. Se dădea împotriva aceluia care intra în posesia lucrului
prin violenţă obişnuită.
interdictum uti possidetis (drept roman) - interdictul după cum posedaţi. Era
acordat în materie imobiliară, aceluia care stăpânea lucrul în
momentul eliberării interdictului.
IC
interdictum utrubi (drept roman) - interdictul care din doi. Era acordat în materie
mobiliară, aceluia care stăpânise lucrul un interval de timp mai mare
în anul anterior eliberării interdictului.
EM
interdicta adipiscendae possessionis causa (drept roman) - interdicte acordate
pentru a dobândi posesiunea. Erau utilizate pentru a se atribui o
posesiune care nu a fost niciodată a reclamantului.
AD
interdicta recuperandae possessionis causa (drept roman) - interdicte pentru

recuperarea unei posesiuni pierdute. Erau în număr de trei: interdictul
unde vi, interdictul de precario şi interdictul de clandestina
AC
possessione.
interdicta retinendae possessionis causa (drept roman) - interdicte pentru
păstrarea unei posesiuni existente. Erau în număr de două: interdictul
Z
uti possidetis şi interdictul utrubi.

U
interpellate (drept roman) - somaţie de plată. A fost creată în dreptul postclasic

pentru a-1 pune în întârziere pe debitor.
interpretatio (drept roman) - interpretarea creatoare a dispoziţiilor din vechile legi
făcute de către jurisconsulţi. A fost un izvor al dreptului civil şi a
contribuit la evoluţia fenomenului juridic roman în spiritul echităţii.
interrogatio in iure (drept roman) - întrebarea în faţa magistratului. Putea fi
făcută atât de către adversar cât şi de magistrat şi prezenta elemente
comune cu stipulaţiunea pretoriană.
intestabilis (drept roman) - cel ce nu declară ceea ce a văzut sau a auzit cu ocazia
încheierii unui act solemn. Nu putea asista ca martor la încheierea
actelor solemne.
446
intra vires hereditatis (drept roman) - în limitele activului succesoral. Prin
reforma pretorului, moştenitorul răspundea pentru datoriile succesiunii
numai în limitele activului succesoral.
invecta et illata (drept roman) - inventarul agricol al arendaşului. Arendaşul se
instala pe moşie cu inventarul său agricol, iar dacă nu plătea arenda la
termen, latifundiarul avea dreptul de a-1 reţine.
ipso iure (drept roman) - de drept. Efectul juridic care se produce de la sine. Efectele
unor acte juridice se produceau fie prin opunerea unor excepţiuni, fie de

drept. Dacă efectul juridic se producea de drept, judecătorul îl lua în
considerare indiferent de atitudinea subiectivă a părţilor
Irnerius (drept roman) - întemeietorul şcolii glosatorilor. A ţinut prelegeri la
Universitatea din Bologna între anii 1088-1125.
irritum (drept roman) - testament nul. Datorită faptului că testatorul şi-a pierdut
capacitatea de a testa sau a suferit capitis deminutio.
IC
iter (drept roman) - dreptul de a trece prin terenul altuia călare sau pe jos. Servitute
EM
de trecere; face parte din categoria servituţilor prediale.
iudex (drept roman) - judecător. în procedura legisacţiunilor şi în procedura
formulară, procesele erau soluţionate de un judecător sau de mai mulţi
AD
judecători, constituiţi în tribunale permanente sau nepermanente.

iudex privatus (drept roman) - judecătorul privat. în procedura legisacţiunilor şi în
procedura formulară, judecătorul era ales de părţi şi confirmat de către
AC
magistrat.
iudex qui litem suam facit (drept roman) - judecătorul care a făcut procesul al
său. Judecătorul care pronunţa o sentinţă greşită sau care nu se
prezenta la termenul fixat pentru a judeca, era condamnat la o sumă de
Z
bani egală cu paguba suferită de pârât, deoarece prin fapta sa procesul

U
reclamantului a devenit al său.

iudex unus (drept roman) - judecătorul unic. Era denumit şi arbitru. Judecătorul
era un simplu particular ales de părţi şi confirmat de magistrat, pentru
o singură cauză, care după pronunţarea sentinţei pierdea calitatea de
judecător. Arbitrul judeca procesele în care părţile nu contestau
existenţa dreptului, ci numai întinderea lui.
iudicati (drept roman) - debitori insolvabili atribuiţi creditorilor lor. Debitorii
insolvabili erau supuşi executării silite asupra persoanei,ceea ce pre
supunea ducerea lor în închisoarea personală a creditorilor, iar dacă
după 60 de zile nu îşi plăteau datoria, puteau fi vânduţi ca sclavi trans
Tiberim (în străinătate). în epoca clasică ei munceau un număr de zile
pentru creditori, iar în secolul V d. Hr., odată cu desfiinţarea
închisorilor particulare, au dispărut.
447
iudicia arbitraria (drept roman) - acţiuni arbitrarii. Jurisconsulţii clasici
cunoşteau mecanismul acţiunilor arbitrarii, dovadă că foloseau
expresia formula arbitraria, dar le denumeau i. a.
iudicia bonae fidei (drept roman) - acţiuni de bună-credinţă. în cazul acţiunilor de
bună-credinţă, judecătorul lua în considerare numai intenţia părţilor,
care de multe ori diferea de clauzele contractului încheiat sub imperiul
erorii, dolului sau violenţei.
iudicia imperio continentio (drept roman) - judecată care se baza pe autoritatea

magistratului. Se putea desfăşura numai pe durata funcţionării
magistratului şi se organiza în afara Romei.
iudicia legitima (drept roman) - judecată făcută la Roma, între cetăţeni şi în faţa unui
singur judecător. Anumite drepturi puteau fi dobândite numai prin o
asemenea judecată. Procesele care nu erau soluţionate într-un an şi
jumătate se perimau, prin stingerea dreptului născut din litis contestatio.
IC
iudicia stricti iuris (drept roman) - acţiuni de drept strict. Udecătorul lua în
considerarea numai litera actului, fără a ţine seama de intenţia părţilor.
EM
iudicio contrahi (drept roman) - înţelegerea părţilor de a se judeca. Marca
momentul în care părţile înţelegeau să se judece, ceea ce rezulta din
remiterea formulei de către reclamant pârâtului.
AD
iudicis arbitrive postulatio (drept roman) - cerere de judecător sau de arbitru.

Legisacţiune de judecată care se aplică în două cazuri: în materie de
certa pecunia (o sumă de bani determinată) şi în materie de alia certa
AC
res (un alt lucru determinat). A fost utilizată în vederea valorificării

creanţelor izvorâte din sponsio, în vederea ieşirii din indiviziune şi
pentru valorificarea drepturilor al căror obiect trebuia să fie evaluat de
către judecător (litis aestimatio).
Z
iudicium (drept roman) - 1. acţiune în justiţie. 2. judecată. Sensul cu care este

U
utilizat termenul rezultă din context.

iudicium acceptum (drept roman) - momentul în care pârâtul primeşte copia de pe
formulă de la reclamant, v. iudicio contrahi.
iudicium calumniae (drept roman) - judecată pentru rea-credinţă. Pârâtul chemat
în justiţie cu rea-credinţă putea declanşa un nou proces, şi dacă
dovedea vinovăţia reclamantului, avea dreptul să pretindă o zecime
din ceea ce i s-a cerut pe nedrept.
iudicium Casceliianum (drept roman) - judecată cu privire la restituirea lucrului
şi a fructelor. în anumite procese, organizate pe baza unui interdict,
judecătorul trebuia să se pronunţe cu privire la restituirea lucrului cu
fructele şi cu toate despăgubirile.
448
iudicium contrarium (drept roman) —judecată în sens contrar. în anumite cazuri,
pârâtul îl putea chema în judecată pe reclamant pentru a-i cere o
zecime din valoarea primului proces, chiar dacă reclamantul nu fusese
de rea-credinţă.
iudicium dabo (drept roman) —expresie folosită de către pretor când crea o nouă
acţiune. In virtutea lui iurisdictio, pretorul putea crea noi acţiuni,
pentru a-i da posibilitatea să se judece şi să îşi valorifice pretenţiile
legitime.

iudicium de operis (drept roman) - judecată cu privire la serviciile dezrobitului.
Dacă dezrobitul nu presta serviciile promise prin jurământ, putea fi
chemat în judecată de pstronul său.
iudicium publicum (drept roman) - acţiune publică. Putea fi intentată de oricine.
iudicium restitutorium (drept roman) - acţiune restituită. După ce pretorul
pronunţa restitutio in integrum, dreptul subiectiv al reclamantului
IC
renăştea, şi odată cu el acţiunea prin care dreptul renăscut urma să fie
valorificat. EM
iumentum (drept roman) - pat descoperit. La citarea prin in ius vocatio, dacă
pârâtul era bătrân sau bolnav, reclamantul îi punea la dispoziţie un pat
descoperit cu care era dus în faţa magistratului.
AD
iura in re aliena (drept roman) - drepturi reale care poartă asupra lucrului altuia.
Au fost în număr de patru: servituţiele, emfiteoza, dreptul născut din
conductio agri vectigalis şi superficia.
AC
iurisdictio (drept roman) - jurisdicţie. Dreptul magistratului de a supraveghea

îndeplinirea formelor corspunzătoare legisacţiunilor prin care părţile
îşi valorificau pretenţiile.
Z
iurisdictio contentiosa (drept roman) - jurisdicţie contencioasă. Dreptul

U
magistratului de a organiza un proces în care interesele părţilor erau

opuse. Asemenea procese se finalizau cu pronunţarea unei sentinţe de
condamnare sau de absolvire.
iurisdictio voluntaria (drept roman) - jurisdicţia voluntară. Dreptul magistratului
de a organiza un proces fictiv în care interesele părţilor nu erau opuse,
ci erau convergente.
iurisprudentia (drept roman) - jurisprudenţa. Ştiinţa dreptului, creată de juris
consulţi, prin subtila interpretare a textelor din vechile legi. în epoca
clasică, jurisprudenţa a ocupat locul central în sistemul ideologiei
romane şi a fost elementul determinant în afirmarea specificului
spiritualităţii romanilor. Rolul jurisprudenţei în sfera gândirii la ro
mani se explică prin faptul că odată cu dezvoltarea economiei de
schimb, noile cazuri nu mai puteau fi soluţionate pe baza vechilor legi,
449
iar ideea de abrogare a legilor nu era admisă la Roma. De aceea,
jurisconsulţii s-au străduit ca printr-o interpretare creatoare să
identifice în vechile legi mijloacele juridice prin care să fie soluţionate
noile cazuri ivite în practică. Ducând până la ultimele consecinţe
resursele oferite de tehnica juridică, jurisconsulţii au creat un drept
nou, sub aparenţa că interpretează vechiul drept.
iurisconsulti (drept roman) — jurisconsulţi. Oameni de ştiinţă, cercetători
neîntrecuţi ai dreptului. Nu erau jurişti în sensul tehnic al cuvântului,
căci nu îndeplineau funcţii publice, ci efectuau cercetarea ştiinţifică

din proprie iniţiativă şi pe cont propriu. Totuşi, activitatea lor avea şi
unele implicaţii practice, prin consultaţiile pe care le ofereau oamenlor
de rând şi judecătorilor. De aceea Cicero spunea despre casa juris
consultului că este oracolul întregii cetăţi (domus iurisconsulti totius
oraculum civitatis). în epoca veche, jurisconsulţii au desfăşurat o
cercetare cu caracter empiric, dar în epoca clasicăei s-au preocupat de
IC
elaborarea unor lucrări cu caractre sistematic şi de formularea unor
reguli generale, prin care au schimbat finalitatea vechilor reglementări
EM
şi au creat noi instituţii juridice.
ius (drept roman) - 1. normele dreptului. Acele norme de conduită care au caracter
obligatoriu şi sunt impuse prin mjloace de constrângere. Textele
AD
romane ne-au transmis o singură definiţie a dreptului, care îi aparţine

lui Celsus şi care dă expresie străvechii confuzii dintre drept şi morală
ius est ars boni et aequi (dreptul este arta binelui şi a echitabilului). 2.
jurisprudenţa. în dreptul postclasic s-au elaborat culegeri de ius şi de
AC
leges, în care sunt cuprinse texte ale jurisconsulţilor şi constituţiuni

imperiale.
ius abstinendi (drept roman) - dreptul de a se abţine. La origine, în virtutea
Z
confuziunii patrimoniilor, moştenitorul răspundea pentru datoriile

succesorale ultra vires hereditatis (dincolo de limitele activului
U
succesoral). Drept urmare, moştenitorii voluntari repudiau succesiunile

încărcate de datorii, în paguba creditorilor defunctului, care nu îşi mai
puteau valorifica drepturile de creanţă. Prin reforma pretorului, moşte
nitorul nu mai putea fi constrâns să plătească datoriile succesiunii
dincolo de limitele activului succesoral, căci răspundea intra vires
hereditatis.
ius abutendi (drept roman) - dreptul de a dispune de lucru. Conform definiţiilor
date de comentatori, proprietatea quiritară este ius utendi, fruendi şi
abutendi. Jurisconsulţii romani înţelegeau prin abusus consumarea
unui lucru prin primul uz.
ius ad rem (drept roman) - drept real. Expresia nu este romană, ci aparţine
comentatorilor. Ea a fost creată în Evul mediu, pronind de la actio in
450
rem (reală) şi care atestă faptul că romanii aveau reprezentarea
conceptului de drept real.
ius adcrescendi (drept roman) —acrescământul. Atunci când în acelaşi testament
erau instituiţi moştenitori de acelaşi rang, şi nu existau substituiţi,
repudierea moştenirii de către unul dintre ei avea ca efect
acrescământul. Acelaşi efect se producea şi în cazul repudierii
moştenirii de către unul din moştenitorii legali (ab infestat).

ius agendi cum populo (drept roman) - dreptul de a convoca adunările poporuluişi
de a porpune proiecte de legi. Era exercitat numai de magistraţii
învestiţi cu imperium.
ius antiquum (drept roman) —dreptul vechi. în epoca postclasică s-au desfiinţat
unele reglementări anterioare. Astfel, Justinian a desfiinţat toate
dispoziţiile legilor caducare, revenind la vechile reglementări.
IC
ius applicationis (drept roman) - raportul de clientelă. La origine, dependenţa
clientului faţă de patronul său era totală, dar cu timpul ea a slăbit, dar
EM
în vremea lui Cicero acest raport era obscur şi necunoscut.
ius aureorum anulorum (drept roman) - dreptul de a purta inel de aur. Numai
oamenii născuţi liber aveau dreptul să poarte inel de aur, dar Justinian
AD
a recunoscut acest drept şi liberţilor, lăsând neatinse drepturile

decurgând din patronat.
ius capiendi (drept roman) - dreptul de a culege o moştenire. A fost creat de
AC
împăratul August prin legile Iulia şi Papia Poppaea. Prin dispoziţiile

denumite pars nuptiaria s-a prevăzut că femeile între 20 şi 50 de ani şi
bărbaţii între 25 şi 60 să trăiască în regimul căsătoriei şi să aibă copii,
iar prin dispoziţiile denumite pars caducaria s-a introdus incapacitatea
Z
totală sau parţială de a dobândi o moştenire, după cum cei instituiţi

U
erau necăsătoriţi sau erau căsătoriţi dar nu aveau copii.

ius civile (drept roman) - dreptul civil. 1. totalitatea normelor juridice rezervate
cetăţenilor romani. 2.dreptul creat prin cercetarea ştiinţifică a
jurisconsulţilor. 3. întregul drept privat, cu excepţia celui pretorian.
ius commercii (drept roman) - dreptul de a încheia acte juridice conform cu ius
civile. La origine a aparţinut numai cetăţenilor romani, iar mai târziu a
fost recunoscut şi latinilor şi chiar unor peregrini.
ius connubii (drept roman) - dreptul de a încheia o căsătorie civilă romană. Putea
fi exercitat numai de cetăţenii romani şi de latinii veteres (latinii
vechi).
ius denegandi actionem (drept roman) - dreptul de a refuza formula. în această
expresie, cuvântul actio nu este întrebuinţat cu înţelesul de acţiune, ci
cu înţelesul de formulă.
451
lex Aelia Sentia (drept roman) - legea Aelia Sentia. A fost adoptată în vremea lui
August, şi cuprinde dispoziţii prin care se îngrădea libertatea de a
dezrobi sclavi.
lex Aemilia (drept roman) - legea Aemilia. La origine, cenzura dura 5 ani, dar
după adoptarea acestei legi, ea dura numai un an şi jumătate.
lex Anastasiana (drept roman) —dispoziţie dată de împăratul Anastasiu. Prevedea
că cesionarul care a cumpărat o creanţă sub valoarea nominală, nu
putea cere debitorului mai mult decât a plătit.

lex Appuleia de sponsoribus (drept roman) - legea Appuleia cu privire la garanţii.
Se aplica atât garanţilor obligaţi prin sponsio, cât şi celor obligaţi prin
fidepromissio care au plătit întreaga datorie, şi le dădea posibilitatea să
se întoarcă împotriva cogaranţilor, pentru a le cere partea contributivă
din datorie.
lex Aquilia de damno (drept roman) - legea Aquilia cu privire la daună. Este un
plebiscit din secolul III î. Hr., prin care se prevedeau anumite san
IC
cţiuni împotriva aceluia care aducea o pagubă altuia.
lex Atilia de tutore dando (drept roman) - legea Atilia cu privire la numirea de
EM
tutore. A fost dată în sec. II î. Hr., şi prevedea că magistratul poate
numi un tutore incapabilului de fapt care nu are agnaţi, şi nici un
tutore numit prin testament. în vremea lui August, dispoziţiile sale au
AD
fost extinse şi în provincii.

lex Atinia de rebus furtivis (drept roman) - legea Atinia cu privire la lucrurile
furate. A interzis uzucaparea lucrurilor furate, chair dacă erau dobân
AC
dite de la un cumopărător de bună-credinţă.

lex Calpurnia de condictione (drept roman) - legea Calpumia cu privire la
condictio. Condicţiunile erau acţiuni personale şi abstracte, prin care
se cerea îmbogăţirea fără cauză.
Z
U
lex Calpurnia de repetundis (drept roman) - legea Calpumia pentru judecarea

abuzurilor guvernatorilor. A creat comisii permanente de anchetă care
funcţionau ca instanţe judecătoreşti (quaestiones perpetuae), pentru a-i
judeca pe guvernatorii care obţineau bunuri prin intimidarea locui
torilor din provincii.
lex Cicereia (drept roman) - legea Cicereia. A fost adoptată în favaoarea garanţilor
obligaţi prin sponsio şi fidepromissio, şi prevedea că titularul creanţei
trebuie să facă o declaraţie cu privire la numărul garanţilor şi la valoa
rea datoriei.
lex Cincia (drept roman) - legea Cincia. Cuprinde două dispoziţii. Prima dispoziţie
interzicea avocaţilor să primească remuneraţii pentru pledoariile lor,
iar cea de a doua interzicea donatarilor să primească bani dincolo de o
anumită limită, pe care nu o cunoaştem. Este o lege imperfectă.
460
rem (reală) şi care atestă faptul că romanii aveau reprezentarea
conceptului de drept real.
ius adcrescendi (drept roman) - acrescământul. Atunci când în acelaşi testament
erau instituiţi moştenitori de acelaşi rang, şi nu existau substituiţi,
repudierea moştenirii de către unul dintre ei avea ca efect
acrescământul. Acelaşi efect se producea şi în cazul repudierii
moştenirii de către unul din moştenitorii legali (ab intestat).
ius agendi cum populo (drept roman) - dreptul de a convoca adunările poporuluişi
de a porpune proiecte de legi. Era exercitat numai de magistraţii

învestiţi cu imperium.
ius antiquum (drept roman) - dreptul vechi. în epoca postclasică s-au desfiinţat
unele reglementări anterioare. Astfel, Justinian a desfiinţat toate
dispoziţiile legilor caducare, revenind la vechile reglementări.
ius applicationis (drept roman) - raportul de clientelă. La origine, dependenţa
IC
clientului faţă de patronul său era totală, dar cu timpul ea a slăbit, dar
în vremea lui Cicero acest raport era obscur şi necunoscut.
EM
ius aureorum anulorum (drept roman) - dreptul de a purta inel de aur. Numai
oamenii născuţi liber aveau dreptul să poarte inel de aur, dar Justinian
a recunoscut acest drept şi liberţilor, lăsând neatinse drepturile
AD
decurgând din patronat.

ius capiendi (drept roman) - dreptul de a culege o moştenire. A fost creat de
împăratul August prin legile Iulia şi Papia Poppaea. Prin dispoziţiile
AC
denumite pars nuptiaria s-a prevăzut că femeile între 20 şi 50 de ani şi

bărbaţii între 25 şi 60 să trăiască în regimul căsătoriei şi să aibă copii,
iar prin dispoziţiile denumite pars caducaria s-a introdus incapacitatea
totală sau parţială de a dobândi o moştenire, după cum cei instituiţi
Z
erau necăsătoriţi sau erau căsătoriţi dar nu aveau copii.

U
ius civile (drept roman) - dreptul civil. 1. totalitatea normelor juridice rezervate
cetăţenilor romani. 2.dreptul creat prin cercetarea ştiinţifică a
jurisconsulţilor. 3. întregul drept privat, cu excepţia celui pretorian.
ius commercii (drept roman) - dreptul de a încheia acte juridice conform cu ius
civile. La origine a aparţinut numai cetăţenilor romani, iar mai târziu a
fost recunoscut şi latinilor şi chiar unor peregrini.
ius connubii (drept roman) - dreptul de a încheia o căsătorie civilă romană. Putea
fi exercitat numai de cetăţenii romani şi de latinii veteres (latinii
vechi).
ius denegandi actionem (drept roman) - dreptul de a refuza formula. în această
expresie, cuvântul actio nu este întrebuinţat cu înţelesul de acţiune, ci
cu înţelesul de formulă.
451
ius dicere (drept roman) - dreptul de a organiza un proces privat. La Roma,
procesele private erau organizate de către pretori şi de edilii curuli, în
Italia de prefecţi iure dicundo (persoane însărcinate să spună dreptul)
şi de magistraţii municipali denumiţi duoviri iure dicundo (cei doi
bărbaţi ca să spună dreptul).
ius edicendi (drept roman) - dreptul de a publica un edict. Magistraţii aveau
dreptul de a publica la intrarea în funcţie un edict, prin care arătau
cum îşi vor exercita atribuţiile şi ce procedee juridice vor utiliza.
Unele edicte erau valabile pe termen de un an, şi se numeau edicta

perpetua, iar altele erau valabile nuami pentru câteva zile şi se
numeau edicta repentina.
ius Flavianum (drept roman) - formulele solemne ale legisacţiunilor divulgate de
Gneus Flavius. Până în anul 301 î. Hr., formulele solemne şi gesturile
rituale care erau obligatorii pentru intentarea unui proces, ca şi zilele
faste, în care se puteau organiza procese, erau cunoscute numai de
IC
pontifi. Divulgarea lor a deschis calea tuturor persoanelor spre
cunoaşterea dreptului şi a contribuit la înflorirea cercetării ştiinţifice.
EM
ius fruendi (drept roman) - dreptul de a culege fructele. Termenul este creat de
comentatori, pornind de la cuvântul frunctus, care în textele lui Gaius
şi Ulpian desemnează fructele.
AD
ius gentium (drept roman) - dreptul ginţilor. 1. totalitatea normelor juridice care
reglementau relaţiile între cetăţeni şi peregrini. întrucât au apărut în
legătură cu cerinţele economiei de schimb, sunt mult mai evoluate
AC
decât normele vechiului drept civil. 2. totalitatea normelor juridice

care reglementează relaţiile dintre statele cetăţi, ceea ce corespunde
dreptului internaţional public. 3. dreptul natural. în concepţia unor
jurisconsulţi clasici, dreptul privat cuprinde şi norme juridice cu
Z
aplicaţiune universală, care se adresează fie tuturor fiinţelor umane, fie

U
tuturor vieţuitoarelor.
ius gladii (drept roman) - dreptul de a pronunţa condamnarea la moarte. Iniţial,
acest drept s-a exercitat numai asupra soldaţilor, apoi asupra tuturor
cetăţenilor, de către magistraţii care aveau imperium merum.
ius honorarium (drept roman) - dreptul creat de magistraţii judiciari. Pretorii urbani,
pretorii peregrini, edilii curuli şi guvernatorii de provincii au creat noi
mijloace procedurale, prin care părţile îşi puteau valorifica pretenţiile
legitime pe cale judiciară. Pe această cale au fost sancţionate noi drepturi
subiective şi s-a extins sfera de reglementare juridică. Noile instituţii
juridice s-au constituit spre sfârşitul republicii într-un sistem de sine
stătător, configurându-se ca o replică la vechiul drept civil.
ius honorum (drept roman) - dreptul de a fi ales magistrat. Era exrecitat numai de
către cetăţenii romani.
452
ius in agro vectigali (drept roman) - dreptul izvorât din conductio agri vectigalis.
îşi are originea în practica unor cetăţi care arendau anumite suprafeţe
de pământ, în schimbul unei redevenţe denumită vectigal. Titularul
dreptului, denumit conductor agri vectigalis, era posesor de bună-
credinţă şi se bucura de protecţie juridică prin interdicte, putea tran
smite dreptul între vii sau pentru cauză de moarte şi dobândea
proprietatea asupra fructelor prin simpla separaţie.
ius in rem (drept roman) - drept real. v. ius ad rem.

ius Italicum (drept roman) - drept asupra pământului italic. Pnetru intentarea
acţiunii în revendicare era necesar ca lucrul să fie roman - ager
romanus (pământul Romei) - şi res mancipi (lucru mancipî). Cu
timpul ager romanus s-a identificat cu ager italicum (pământul italic).
ius Laţii (drept roman) - statutul juridic al latinilor. Este vorba despre latinii din
coloniile pe care romanii le-au fondat fie împreună cu membrii
IC
confederaţiilor latine, fie singuri. Ei se bucurau de ius commercii şi
uneori de ius connubii, se numeau latini coloniali, iar dacă se stră
EM
mutau la Roma deveneau cetăţeni romani.
ius legationum (drept roman) - dreptul de a trimite şi de a primi ambasade. Era
exercitat de către împărat, căci el conducea politica externă în epoca
AD
principatului.
ius liberorum (drept roman) - dreptul copiilor. în epoca veche, femeia sui iuris se
afla sub tutela perpetuă a agnaţilor ei, dar prin reforma împăratului
AC
August a fost desfiinţată tutela pentru femeia ingenuă care avea trei
copii şi pentru dezrobită care avea patru copii. în anul 410 d. Hr., prin
generalizarea lui i. I., toate femeile au fost scoase de sub tutelă.
ius militiae (drept roman) - dreptul de a fi soldat în legiunile romane. Putea fi
Z
exercitat numai de către cetăţenii romani.

U
ius non scriptum (drept roman) - dreptul nescris. S-a format în practica instanţelor
judecătoreşti, care soluţionau în acelaşi fel anumite tipuri de cazuri,
dublată de conştiinţa că această practică este conformă cu cerinţele
dreptului în vigoare.
ius naturae (drept roman) - dreptul natural, v. ius gentium.
ius offerendae pecuniae (drept roman) - dreptul de a oferi o sumă de bani. Dacă
erau mai mulţi creditori ipotecari cu ranguri diferite, creditorul
ipotecar posterior în rang îl putea dezinteresa pe creditorul ipotecar
anterior în rang, plătindu-i creanţa şi astfel urca în rangul acestuia,
devenind titularul celei mai vechi ipoteci.
ius Papirianum (drept roman) - culegere de edicte religioase. în antichitate a
circulat o culegere de edicte religioase, denumite leges regiae, atribuită
453
unui oarecare Papirius. Este posibil ca înainte de fondarea statului,
regele-preot să fi proclamat în faţa adunării curiate anumite edicte
religioase. Din eroare, Pomponius le considera adevărate legi curiate.
ius pascendi (drept roman) - dreptul de a aduce animalele la păscut pe terenul
altuia. Servitute predială consacrată şi la români prin legea ţării.
ius possidendi (drept roman) - dreptul de a poseda. Expresia aparţine comen
tatorilor şi desemnează posibilitatea creditorului ipotecar de a intra în
posesiunea lucrului, dacă debitorul nu plătea la termen, posibilitate

sancţionată printr-o acţiune reală. Esenţial, dreptul de a poseda a fost
unicul efect al ipotecii.
ius privatum (drept roman) - dreptul privat. Cuprinde totalitatea normelor juridice
care reglementează condiţia juridică a persoanelor, relaţiile dintre
persoane cu un conţinut patrimonial şi relaţiile care se stabileau cu
ocazia judecării proceselor private. Romanii considerau că normele
IC
dreptului privat exprimă interesele indivizilor, spre deosebire de
normele dreptului public, care exprimă interese cu caracter general.
EM
ius publice respondendi (drept roman) - dreptul de a da consultaţii cu caracter
oficial. în vremea împăratului August, jurisconsulţii ataşaţi politicii
imperiale au fost învestiţi cu dreptul de a da consultaţii juridice
oficiale întărite cu autoritatea principelui (ius publice respondendi ex
AD
auctoritate principis). Aceste consultaţii erau obligatorii pentru jude

cători, dar numai în speţa respectivă. împăratul Hadrian a hotărât ca
răspunsurile date judecătorilor de aceşti jurisconsulţi sunt obligatorii şi
AC
pentru cazurile similare. Din acest moment, jurisprudenţa a devenit

izvor formal de drept.
ius publicum (drept roman) - dreptul public. în concepţia romanilor cuprindea
totalitatea normelor juridice care reglementează organizarea statului,
Z
precum şi relaţiile dingtre stat şi cetăţeni. V iu s p riva tu m .

U
ius sepulchri (drept roman) - dreptul asupra mormântului. Era un drept

nepatrimonial, căci vechii romani îşi îngropau morţii de-a lungul
drumurilor. După alte opinii, existau cimitire private, dar ele nu erau
lucruri patrimoniale.
ius suffragii (drept roman) - dreptul de vot. Aparţinea numai cetăţenilor romani,
împăratul August le-a luat acest drept dezrobiţilor cetăţeni.
ius trinoctii (drept roman) - dreptul celor trei nopţi. Pentru formarea căsătoriei
usus era necesar ca bărbatul şi femeia să coabiteze timp de un an.
Dacă femeia lipsea trei nopţi succesive de la domiciliul bărbatului, în
acel an, termenul se întrerupea.
ius utendi (drept roman) - dreptul de a folosi lucrul. Era exercitat de titularii
drepturilor reale şi de detentori.
454
ius vitae necisque (drept roman) - dreptul de viaţă şi de moarte. La origine, pater
familias avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra celor care se aflau
sub puterea sa. Cu timpul, acest drept a fost limitat, iar în final a fost
desfiinţat.
iusiurandum (drept roman) - jurământ. Ca expresie a persistenţei confuziei dintre
drept şi religie, în epoca veche părţile recurgeau la jurăm ânt pentru a
soluţiona anumite litigii sau pentru a încheia anumite acte juridice.
iusiurandum liberti (drept roman) - jurământul dezrobitului. Este un contract în

formă religioasă, deşi Gaius îl menţinea, în mod greşit, între
contractele în formă verbală. Presupunea prestarea a două jurăminte
succesive. Prin acest contract, dezrobitul îşi asuma obligaţia de a
presta anumite servicii (operae fabriles) pentru patronul său.
iusiurandum necessarium (drept roman) - jurământul necesar. în procedura

formulară s-a admis că litigiile având ca obiect o sumă de bani
IC
determinată să fie soluţionate prin jurământ. Fie reclamantul jura că
are un drept de creanţă, fie pârâtul jura că nu datorează nimic.
EM
iussum (drept roman) - ordinul pronunţat de judecătorul arbitru. Dacă pârâtul
executa acel ordin litigiul se soluţiona, iar dacă nu arbitrul se tran
sforma în judecător propriu-zis şi pronunţa sentinţa de condamnare la
AD
o sumă de bani.
iusta causa (drept roman) - justa cauză. Expresia desemna fie un act juridic, atunci
când era vorba de tradiţiune, fie un act sau un fapt juridic, atunci când
AC
era vorba de uzucapiune.

iusta causa traditionis (drept roman) - justa cauză a tradiţiunii. Actul juridic care
precedă şi expluică remiterea lucrului. Dacă iusta causa era contractul
Z
de vânzare, înseamnă că remiterea lucrului s-a făcut cu titlu de

U
posesiune. în vremea lui Justinian, i. c. desemna intenţia de a înstrăina

din partea lui tradens şi intenţia de a dobândi din partea lui accipiens.
iusta causa usucapionis (drept roman) - justă cauză a uzucapiunii. Actul sau
faptul juridic prin care se justifica luarea în posesie a lucrului.
Contractul de vânzare era justă cauză pentru uzucapiune, căci
vânzătorul avea numai obligaţia de a transm ite posesiunea liniştită a
lucrului, iar cumpărătorul devenea proprietar numai după ce se
îndeplineau toate condiţiile necesare uzucapiunii. Exemplu de fapt
juridic este părăsirea lucrului de către neproprietar (a non domino),
căci lucrul părăsit de către proprietar (verus dominus) intra în
proprietatea primului venit prin ocupaţiune.
455
_= J =_
Justinian, Flavius Petrus Sabattius (drept roman) - împărat roman (527-565).
Este ultimul împărat care a vorbit limba latină. în dorinţa de a
revitaliza societatea sclavagistă romană, aflată în ultimul stadiu de
descompunere, el a iniţiat o uriaşă operă legislativă, repunând în
vigoare cele mai importante izvoare ale dreptului clasic. Deşi încer
carea sa de a salva sistemul sclavagist a fost zadarnică, opera sa
legislativă prezintă o uriaşă importanţă istorică, decurgând din faptul
că cele mai multe texte clasice s-au pierdut, pe când această operă

legislativă a ajuns până la noi, încât prin intermediul ei societatea
modernă a putut reconstitui şi valorifica instituţiile dreptului roman.
iustus titulus (drept roman) - just titlu. Are un înţeles asemănător cu iusta causa şi
se întâlneşte în izvoare mai cu seamă când este vorba despre
tradiţiune. v. iusta causa.
IC
_= L =_
EM
Labeo, Marcus Antistius (drept roman) - jurisconsult clasic. A trăit în vremea lui
August şi a fondat şcoala proculiană. Conservator în politică, dar
novator în drept, a fost foarte productiv şi a exercitat o mare influenţă
AD
asupra discipolilor săi.

laesio enormis (drept roman) - pagubă excesivă. Prin interpretarea unor
constituţiuni ale lui Diocleţian, împăratul Justinian a cerut ca preţul să
AC
fie iustum, adică să reprezinte cel puţin jumătate din valoarea lucrului
vândut. Dacă preţul nu era iustum, vânzătorul putea cere anularea
vânzării, cu restituirea preţului şi a lucrului; totuşi cumpărătorul avea
posibilitatea să plătească diferenţa dintre preţul pe care l-a plătit şi
Z
preţul pe care ar fi trebuit să îl plătească.

U
latini (drept roman) - 1. membrii unuia dintre triburile care au fondat Roma. 2.
vechii locuitori ai Latiumului. 3. oameni liberi care aveau un statut
juridic intermediar, între cetăţeni şi peregrini.
latini coloniari (drept roman) - membrii coloniilor fondate în Italia după anul 268
î. Hr. Se bucurau de ius commercii.
latini iuniani (drept roman) - sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne.
Trăiau liberi, dar mureau sclavi, căci puteau încheia acte între vii, dar
nu îşi puteau face testamentul.
latini veteres (drept roman) - latinii vechi. Vechii locuitori ai Latiumului, rude de
sânge cu romanii, se bucurau de ius commercii, ius connubii şi ius
suffragii.
456
L atium maius (drept roman) - dreptul decurionilor de a dobândi cetăţenia romană.
Latium minus (drept roman) - dreptul foştilor magistraţi din provincii de a deveni
cetăţeni romani (duoviri iure dicundo, edilii şi questorii).
lectio senatus (drept roman) - desemnarea senatorilor. Iniţial acest drept a fost
exercitat de către consuli, dar începând din sec. IV î. Hr. a fost preluat
de cenzori.
legatum (drept roman) - legat. Dispoziţie formulată în termeni imperativi şi
solemni, grevând pe moştenitorul instituit, prin care testatorul

dispunea de bunuri individual determinate, în profitul unei persoane
care era numită legatar.
legatarii patres (drept roman) - legatarii părinţi. Potrivit legilor caducare, partea
nedobândită din moştenire revenea celor instituiţi care erau căsătoriţi
şi care aveau copii, iar în lipsa lor revenea legatarilor care îndeplineau
aceleaşi condiţii.
IC
legatum annuum (drept roman) - rentă viageră plătită anual, semestrial sau lunar.
EM
legatum debiti (drept roman) - legatul prin care creditorul devine legatar. în acest
caz, testatorul impunea moştenitorului instituit să plătească imediat o
creanţă cu termen, pe care creditorul o avea împotriva testatorului.
AD
legatum dotis (drept roman) - legatul dotei. în epoca veche, femeia nu avea
drepturi asupra bunurilor dotale nici în timpul vieţii bărbatului, nici
după moartea lui. în practică, bărbatul obişnuia să îi lase ca legat
uzufructul asupra dotei.
AC
legatum liberationis (drept roman) - legatul prin care debitorul era iertat de datorie.
legatum nominis (drept roman) - legatul prin care se transmitea o creanţă.
Legatarul putea valorifica dreptul de creanţă în condiţiile de care se
Z
bucurase testatorul.
U
legatum optionis (drept roman) - legatul de a alege un bun. Testatorul indica

bunurile între care legatarul putea face alegerea. Acest drept era strict
personal şi nu trecea asupra moştenitorilor legatarului.
legatum partitionis (drept roman) - legatul asupra unei părţi din moştenire. Deşi
legatarul dobândea o parte din moştenire, era considerat succesor cu
titlu particular.
legatum per damnationem (drept roman) - legatul prin obligaţie. Testatorul îl
obliga pe moştenitor să transmită proprietatea asupra bunului legat, iar
legatarul devenea titular al unui drept de creanţă sancţionat prin actio
ex testamento.
legatum per praeceptionem (drept roman) - legatul prin luare mai înainte. Unul
dintre moştenitori lua cu titlu de legat un lucru, înainte de a veni la
457
lex Aelia Sentia (drept roman) - legea Aelia Sentia. A fost adoptată în vremea lui
August, şi cuprinde dispoziţii prin care se îngrădea libertatea de a
dezrobi sclavi.
lex Aemilia (drept roman) - legea Aemilia. La origine, cenzura dura 5 ani, dar
după adoptarea acestei legi, ea dura numai un an şi jumătate.
lex Anastasiana (drept roman) - dispoziţie dată de împăratul Anastasiu. Prevedea
că cesionarul care a cumpărat o creanţă sub valoarea nominală, nu
putea cere debitorului mai mult decât a plătit.

lex Appuleia de sponsoribus (drept roman) - legea Appuleia cu privire la garanţii.
Se aplica atât garanţilor obligaţi prin sponsio, cât şi celor obligaţi prin
fidepromissio care au plătit întreaga datorie, şi le dădea posibilitatea să
se întoarcă împotriva cogaranţilor, pentru a le cere partea contributivă
din datorie.
lex Aquilia de damno (drept roman) - legea Aquilia cu privire la daună. Este un
IC
plebiscit din secolul III î. Hr., prin care se prevedeau anumite san
cţiuni împotriva aceluia care aducea o pagubă altuia.
EM
lex Atilia de tutore dando (drept roman) - legea Atilia cu privire la numirea de
tutore. A fost dată în sec. II î. Hr., şi prevedea că magistratul poate
numi un tutore incapabilului de fapt care nu are agnaţi, şi nici un
tutore numit prin testament. în vremea lui August, dispoziţiile sale au
AD
fost extinse şi în provincii.

lex Atinia de rebus furtivis (drept roman) - legea Atinia cu privire la lucrurile
furate. A interzis uzucaparea lucrurilor furate, chair dacă erau dobân
AC
dite de la un cumopărător de bună-credinţă.

lex Calpurnia de condictione (drept roman) - legea Calpumia cu privire la
condictio. Condicţiunile erau acţiuni personale şi abstracte, prin care
Z
se cerea îmbogăţirea fără cauză.

U
lex Calpurnia de repetundis (drept roman) - legea Calpumia pentru judecarea

abuzurilor guvernatorilor. A creat comisii permanente de anchetă care
funcţionau ca instanţe judecătoreşti (quaestiones perpetuae), pentru a-i
judeca pe guvernatorii care obţineau bunuri prin intimidarea locui
torilor din provincii.
lex Cicereia (drept roman) - legea Cicereia. A fost adoptată în favaoarea garanţilor
obligaţi prin sponsio şi fidepromissio, şi prevedea că titularul creanţei
trebuie să facă o declaraţie cu privire la numărul garanţilor şi la valoa
rea datoriei.
lex Cincia (drept roman) - legea Cincia. Cuprinde două dispoziţii. Prima dispoziţie
interzicea avocaţilor să primească remuneraţii pentru pledoariile lor,
iar cea de a doua interzicea donatarilor să primească bani dincolo de o
anumită limită, pe care nu o cunoaştem. Este o lege imperfectă.
460
lex Claudia de senatoribus (drept roman) - legea Claudia cu privire la senatori. A
interzis senatorilor să practice comerţul, considerându-se că este o
activitate sub demnitatea lor.
lex Claudia de tutela mulierum (drept roman) - legea Claudia cu privire la tutela
femeilor. Potrivit lui Gaius, a desfiinţat tutela legitimă pentru femeia
sui iuris.
lex Cornelia de edictis perpetuis (drept roman) - legea Cornelia cu privire la
edictul perpetuu. A prevăzut că pretorii trebuie să aplice dreptul în
conformitate cu edictele lor. Rezultă că pretorii se abăteau de le

prevederile edictelor lor, în timpul exercitării magistraturii.
lex Cornelia de falsis (drept roman) - legea Cornelia cu privire la fals. I-a dat
sclavului posibilitatea de a face o plângere pe cale administrativă, îm
potriva stăpânului care se făcea vinovat de falsificarea de monedă. De
asemenea, pedepsea pe cel care scria un testament şi introducea o
IC
liberalitate în favoarea sa, fără ştiinţa testatorului.
lex Cornelia de iniuriis (drept roman) - legea Cornelia cu privire la iniuria. A
EM
transformat unele delicte private în delicte publice, care erau pedepsite
mai grav.
lex Cornelia de sponsu (drept roman) - legea Cornelia cu privire la garanţia
AD
personală. S-a dat în favoarea garanţilor, după apariţia lui fideiussio.

lex curiata de imperio (drept roman) - lege cu privire la puterile magistraţilor. în
epoca republicii, adunările poporului votau legi cu ocazia intrării în
AC
funcţie a magistraţilor superiori, prin cere le delegau puterea şi le

declarau supunere.
lex de imperio Vespasiani (drept roman) - lege cu privire la puterile împăratului
Z
Vespasian. Este un important document epigrafic, căci a ajuns până la

noi pe o tablă din bronz descoperită la Roma.
U
lex Duilia Menenia (drept roman) - legea Duilia Menenia. Potrivit lui Titus
Livius, a introdus dobânda undară, adică a douăsprezecea parte din
capital, ceea ce reprezenta 8,33% pe lună.
lex duodecim tabularum (drept roman) - legea celor XII Table. La origine,
normele dreptului cutumiar erau cunoscute numai de pontifi, care erau
aleşi dintre patricieni. De aceea, plebeii au cerut cu insistenţă ca
normele dreptului să fie codificate şi publicate în forum, pentru ca toţi
cetăţenii să le cunoască. în anul 451 î. Hr. s-a format o comisie din
zece persoane (decemviri legibus scribundis), care a fost împuternicită
să codifice obiceiurile juridice. Comisia a sistematizat obiceiurile şi
le-a sistematizat pe 10 table de lemn, dar plebeii au considerat
codificarea incompletă. Drept urmare, în anul 449 î. Hr. s-a format o
461
nouă comisie, care a publicat normele dreptului pe 12 table de bronz.
Este un adevărat cod, căci cuprinde întregul drept public şi privat de
atunci. Potrivit lui Cicero, toate legile care s-au adoptat mai târziu, s-
au mărginit să dezvolte principiile cuprinse în Legea celor XII Table.
S-a afirmat în mod greşit că ar fi fost copiată după dreptul grec, dar în
realitate este profund originală, căci oglindeşte în mod fidel şi
mentalitatea şi modul de viaţă al romanilor din sec. V î. Hr. Nu ne-a
parvenit pe cale directă, pentru că tablele de bronz au fost distruse de
către gali cu ocazia incendierii Romei. în vederea reconstituirii sale,
romaniştii au valorificat numeroase lucrări juridice, istorice şi literare

din epoca veche şi din epoca clasică.
lex Falcidia (drept roman) - legea Falcidia. S-a adoptat cu scopul de a se limita
libertatea de a dispune prin legat, şi a prevăzut că moştenitorul trebuie
să dobândească cel puţin o pătrime din partea care i s-ar fi cuvenit
potrivit succesiunii legale.
IC
lex Fufia Caninia (drept roman) - legea Fufia Caninia. Se referă la dezrobirile
făcute prin testament, şi prevede că stăpânul poate dezrobi un număr de
EM
sclavi proporţional cu numărul de sclavi pe care îi are în proprietate, şi
că, în nici un caz, nu poate face mai mult de 100 de dezrobiri.
lex Furia de sponsu (drept roman) - legea Furia cu privire la garanţia personală.
AD
Cuprinde două dispoziţii. Prima dispoziţie prevede că datoria se

împarte de drept, în momentul scadenţei, între toţi garanţii, fără a se
ţine seama dacă sunt sau nu solvabili. Cea de a doua dispoziţie
AC
prevedea că obligaţia garantului contractată în Italia, se stinge în doi

ani de la scadenţă.
lex Furia de legatis (drept roman) - legea Furia cu privire la legate. A fost dată cu
Z
scopul de a se îngrădi libertatea de a dispune prin legate, şi prevedea

că bunul legat nu poate avea o valoarea mai mare de 1000 de aşi.
U
lex Genucia (drept roman) - legea Genucia. A fost adoptată în sec. IV î. Hr. şi a
introdus împrumutul cu dobândă.
lex Glaucia (drept roman) - legea Glaucia. A prevăzut că judecătorul trebuie să
aibă cel puţin 30 de ani.
lex Hortensia (drept roman) - legea Hortensia. S-a dat la începutul sec. III î. Hr., şi
prevedea că hotărârile adoptate de adunarea plebeilor (concilium
plebis) sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii romani.
lex Hostilia (drept roman) - legea Hostilia. Prevedea că cel ce lipseşte de la Roma
în interesul statului, poate fi reprezentat în justiţie dacă a fost victima
unui furt. Este o excepţie de la principiul nereprezentării în justiţie,
care se aplica în epoca veche.
462
lex Iulia de fundo dotali (drept roman) - legea Iulia cu privire la imobilul dotal. A
interzis bărbatului să înstrăineze imobilul dotai fără consimţământul
soţiei.
lex Iulia de cessione bonorum (drept roman) - legea Iulia cu privire la cesiunea de
bunuri. Pare a fî fost dată în vremea lui August, şi prevede că debitorul
poate renunţa la bunurile sale în favoarea creditorilor (cessio bonorum).
lex Iulia de colegiis (drept roman) - legea Iulia cu privire la asociaţii. A fost dată
în vremea lui Cezar sau Augustus, şi a condiţionat dobândirea

personalităţii juridice în domeniul privat de aprobarea senatului.
lex Iulia de maritandis ordinibus (drept roman) - legea Iulia cu privire la
reglementarea căsătoriei. A fost dată în vremea lui August, şi prevedea
sancţiuni împotriva părinţilor care îşi împiedicau copiii să se căsă
torească.
lex Iulia de vi publica et privata (drept roman) - legea Iulia cu privire la violenţa
IC
publică şi privată. A fost dată în vremea lui August şi sancţiona cu o
pedepasă publică pe creditorul care lua un bun din mâinile debitorului
său prin mijloace violente.
EM
lex Iulia de vicesima hereditatium (drept roman) - legea Iulia cu privire la
impozitul pe succesiune. A prevăzut un impozit reprezentând a
AD
douăzecea parte din succesiune (5 %).

lex Iulia municipalis (drept roman) - legea Iulia privind organizarea municipală.
Se mai numeşte şi Tabla de la Heracleea, căci a fost descoperită la
AC
Heracleea în Lucania. Se pare că a fost iniţiată de Caesar, pentru a da

o organizare unitară tuturor comunelor din Italia.
lex Iunia Norbana (drept roman) - legea Iunia Norbana. Dată în vremea lui
Z
Tiberiu, a prevăzut că sclavii eliberaţi fără respectarea formelor

solemne trăiesc liberi dar mor sclavi, în sensul că nu îşi puteau face
U
testamentul.
lex Licinia Mucia (drept roman) - legea Licinia Mucia. A fost adoptată la înce
putul sec. I î. Hr., şi a desfiinţat dreptul latinilor care se stabileau la
Roma de a deveni cetăţeni, ceea ce a contribuit la declanşarea răz
boiului social
lex Marcia (drept roman) - legea Marcia. Prevedea că debitorul care a plătit o
dobândă mai mare decât cea convenită, putea recurge contra cămă
tarului la legisacţiunea manus iniectio.
lex Ogulina (drept roman) - legea Ogulina. S-a adoptat în anul 300 î. Hr., şi le-a
dat plebeilor dreptul de a fî aleşi pontifi şi auguri.
lex Ovinia (drept roman) - legea Ovinia. Le-a dat cenzorilor dreptul de a
supraveghea respectarea moravurilor şi faţă de senatori (cura morum).
463
Din acest moment (312 î. Hr.), au preluat de la consuli dreptul de a-i
numi şi revoca pe senatori.
lex Papia Poppaea (drept roman) - legea Papia Poppaea. Este una din legile
caducare, din vremea lui August, adoptătă cu scopul de a-i determina
pe romani să trăiască în regimul căsătoriei şi să aibă copii.
lex Petronia (drept roman) - legea Petronia. A fost dată în epoca clasică şi a
interzis ca sclavii să fie daţi fiarelor sălbatice.
lex Pinaria (drept roman) - legea Pinaria. A modificat procedura per sacra-

mentum, în sensul că părţile îl alegeau pe judecător la 30 de zile după
încheierea fazei in iure.
lex Plaetoria (drept roman) - legea Pletoria. S-a adoptat în epoca republicii şi
cuprinde dispoziţii favorabile minorului de 25 de ani.
lex Poetelia Papiria de nexis (drept roman) - legea Poetelia Papiria cu privire la
IC
nexi. Datează din anul 326 î. Hr. şi a interzis transformarea debitorilor
insolvabili în nexi.
EM
lex Pompeia de parricidiis (drept roman) - legea Pompeia cu privire la asasinat. A
prevăzut pedepsirea asasinatului cu pedepse publice.
lex Publicia de ceris (drept roman) - legea Publicia cu privire la lumânările de
AD
ceară. A interzis patronilor să primească de la clienţii lor, cu ocazia

Satumalelor, alte cadouri decât lumânări de ceară.
lex Publilia de sponsu (drept roman) - legea Publilia cu privire la garanţii.
AC
Prevedea că garantul obligat prin sponsio are dreptul de a se întoarce

împotriva debitorului principal, dacă acesta nu ăi remite ceea ce a
plătit creditorului pentru el.
Z
lex Rhodia de iactu (drept roman) - legea insulei Rhodos. Este regula privind
transportul maritim conform căreia, dacă în cazul unei furtuni o parte
U
din marfa este sacrificată pentru a fi salvată cealaltă parte, paguba

trebuie să fie suportată proporţional de toţi proprietarii mărfurilor.
lex Romana Burgundiorum (drept roman) - culegere de texte din Institutele lui
Gaius, din Sentinţele lui Paul şi din novelele post-teodosiene. A fost
publicată la sfârşitul sec. V d. Hr. şi se aplica numai supuşilor romani,
nu şi stăpânilor barbari, care se conduceau după obiceiurile lor. A
consacrat principiul personalităţii legilor.
lex Romana Visigothorum (drept roman) - culegere de texte juridice romane. A
fost publicată în anul 506 d. Hr. şi se adresa numai supuşilor romani.
lex Roscia (drept roman) - legea Roscia. Datează din anul 49 î. Hr., şi a a cordat
cetăţenia romană locuitorilor din Galia transpadană care se bucurau de
ius laţii.
464
lex Rubria (drept roman) - legea Rubria. A fost descoperită pe o tablă de bronz în
anul 1760, şi este păstrată astăzi la Parma.
lex Scribonia de usucapione servitutium (drept roman) - legea Scribonia cu
privire la uzucaparea servituţilor. Pare a fi anterioară anului 280 î. Hr.,
şi a interzis uzucaparea servituţilor. Adoptarea ei implică existenţa
servituţii degajate de dreptul de proprietate.
lex Sempronia iudiciaria (drept roman) - legea Sempronia cu privire la justiţie. A
fost adoptată din iniţiativa lui Caius Grachus în anul 122, şi a prevăzut
că şi cavalerii pot fi aleşi judecători.

lex Silia (drept roman) - legea Silia. A creat legisacţiunea per condictionem (prin
somaţie).
lex Thoria (drept roman) - legea Thoria. A fost dată în anul 118 î. Hr. şi a
transformat simpla stăpânire asupra pământurilor statului în proprie
tate quiritară, consfinţind uzurparea totală a lui ager publicus.
IC
lex Valeria Horatia (drept roman) - legea Valeria Horatia. S-a adoptat în anul 509
EM
î. Hr., şi a prevăzut că cel condamnat la moarte sau la o pedeapsă
corporală poate face apel la judecata poporului.
lex Vallia (drept roman) - legea Vallia. Cuprinde dispoziţii cu privire la procedura
de judecată în epoca veche. I-a dat debitorului posibilitatea de a se
AD
apăra singur în faţa pretorului.

lex Villia (drept roman) - legea Villia. A consacrat, în anul 180 î. Hr., obiceiurile
AC
cu privire la ordinea în care pot fi ocupate magistraturile (honores).

lex Voconia (drept roman) - legea Voconia. S-a adoptat în anul 169 î. Hr., cu
scopul de a limita libertatea de a dispune prin legat; a prevăzut că
legatarul nu poate primi mai mult decât moştenitorul.
Z
libellus conventionis (drept roman) - procedeu de citare. Reclamantul făcea o

U
cerere de chemare în judecată, iar magistratul îl chema pe pârât în faţa

instanţei de judecată prin agenţii săi.
liber de dotis (drept roman) - carte despre dotă. Prima monografie asupra dotei,
scrisă de jurisconsultul Servius Sulpicius.
liber singularis (drept roman) - carte într-un singur volum scrisă de jurisconsultul
Pomponius în epoca clasică. Este o istorie a jurisprudenţei. Un lung
fragment din această lucrare a ajuns până la noi prin Digestele
împăratului Justinian.
liberi (drept roman) —descendenţi. Moştenitorii legali (sui heredes) care au pierdut
drepturile succesorale prin ieşirea de sub puterea lui pater familias. Ei
au fost chemaţi la succesiune de către pretor, în calitate de rude de
sânge.
465
liberi naturales (drept roman) - copii naturali. Copiii născuţi din concubinat nu
aveau nici un drept faţă de tatăl natural în epoca clasică. în dreptul
creştin însă (epoca postclasică), copilul putea veni la succesiunea
tatălui natural.
libertas (drept roman) - libertatea. 1. în epoca veche libertatea se confunda cu
cetăţenia, încât orice străin venit la Roma cădea automat în sclavie. Cu
timpul s-au admis unele excepţii, iar în condiţiile dezvoltării economiei
de schimb, locuitorii cetăţilor cu care romanii aveau tratate de alianţă,
puteau veni la Roma fără a cădea în sclavie, în calitate de peregrini. 2.

în concepţia lui Justinian este facultatea naturală a fiecăruia de a face tot
ce vrea, cu condiţia să nu se opună forţa sau legea.
libertus (drept roman) - dezrobitul. Dobândea statutul juridic al stăpânului său.
libertus orcinus (drept roman) - sclavul dezrobit de către stăpân în mod direct prin
legatul per vindicationem. Devenea liber în momentul acceptării
IC
moştenirii.
liberum tollere (drept roman) - ridicarea pe braţe a noului născut de către tatăl
EM
său. Avea semnificaţia recunoaşterii copilului ca cetăţean roman.
libra (drept roman) - greutăţi de pus pe cântar. Erau utilizate în vederea cântăririi
metalului preţ, în epoca foarte veche, pe când preţul nu se număra ci
AD
se cântărea, deoarece moneda consta în bare de aramă, iar un as

cântărea 327 grame.
libri ad edictum (drept roman) - comentarii ale edictului. Lucrări ale juris
AC
consulţilor asupra edictului pretorului, asupra edictului edililor curuli

şi asupra edictului guvernatorilor de provincii.
libri ad Sabinum (drept roman) - comentarii la adresa operei lui Massurius
Z
Sabinus. Erau lucrări de drept civil.

U
libri singulares (drept roman) - cărţi într-un singur volum. Lucrările juriscon
sulţilor erau împărţite în cărţi, care corespund volumelor din epoca
noastră, dar împărţirea pe cărţi nu se făcea pe criteriul materiei, ci în
funcţie de lungimea sulului de papirus, fiecare sul formând un volum.
Unele lucrări erau scrise pe un singur sul de papirus şi cuprindeau o
singură carte.
lib ripens (drept roman) - cantaragiu. Ţinea cu mâna balanţa de aramă prin care se
cântărea metalul preţ, atunci când se transmitea proprietatea prin
mancipaţiune.
licium (drept roman) - brâu. Legea celor XII Table a consacrat percheziţia solem
nă pentru găsirea lucrului furat. Era făcută de către păgubaş, care se
prezenta la domiciliul celui bănuit încins cu un brâu şi ţinând în mână
466
o farfurie, pentru a nu putea introduce lucrul în casa celui supus
percheziţiei.
lictores (drept roman) - lictori. Cei ce convocau poporul la lucrările adunării curiate.
Spre sfârşitul republicii această adunare nu s-a mai întrunit, iar locul ei
era ţinut de către cei 30 de lictori.
litis contestatio (drept roman) - luarea de martori. în procedura legisacţiunilor

consta în luarea unor martori care constatau voinţa părţilor de a se
judeca, iar în procedura formulară consta în remiterea unei copii de pe

formulă de către reclamant pârâtului. Valorificând efectele acetsui act
procedural, pretorii şi jurisconsulţii au creat noi instituţii juridice, mai
cu seamă în materia obligaţiilor.
litis denuntiatio (drept roman) - notificare a procesului. Procedeu de citare utilizat

în pprocedura extraordinară, care presupunea remiterea citaţiei de
către un funcţionar inferior.
IC
littera Pisana (drept roman) - manuscrisul de la Pisa. Manuscrisul Digestelor lui
Justinian s-a aflat la Pisa între secolele XII-XV. Din sec. XV se află la
EM
Florenţa (littera Florentina).
locatio-conductio (drept roman) - contractul de locaţiune. O parte se obliga să procure

AD
folosinţa unui lucru, serviciile sale sau să execute o lucrare determinată,

în schimbul plăţii pe care cealaltă parte se obligă să îl plătească.
locatio operarum (drept roman) - locaţiunea de servicii. Contractul consensual

AC
prin care se închiriau serviciile unui om liber.

locatio operis faciendi (drept roman) - locaţiunea unei lucrări determinate.
Contractul consensual prin care o parte se obligă să execute o lucrare
Z
determinată, în schimbul preţului pe care cealaltă parte se obligă a-1

plăti.
U
locatio partiaria (drept roman) - locaţiunea parţiară. Aplicaţiune a locaţiunii în

cazul căreia s-a admis ca preţul să fie plătit în natură, de către colonul
parţiar.
locatio rei (drept roman) - locaţiunea unui lucru. Contractul prin care o parte se
obligă să transmită folosinţa unui lucru, în schimbul preţului pe care
cealaltă parte se obligă să îl plătească.
locator (drept roman) - cel ce avea iniţiativa contractului de locaţiune. La locatio rei
era proprietarul unui lucru, la locatio operarum omul liber care îşi
închiria serviciile, iar la locatio operis faciendi clientul unui între
prinzător.
467
longa consuetudo (drept roman) - folosinţă îndelungată. Variantă a utucapiunii, cu
termen nedeterminat, variind după aprecierea judecătorului. Este un
mod pretorian de constituire a servituţilor.
Longinus, Caius Cassius (drept roman) - jurisconsult clasic. A fost discipolul lui
Massurius Sabinus şi s-a bucurat de o mare faimă pe la jumătatea sec.
I d. Hr., dovadă că la un moment dat şcoala sabiniană a fost denumită
şi şcoala casiană.
lucrum (drept roman) - câştig. Atunci când evalua paguba suferită de către
reclamant, judecătorul trebuia să ţină cont şi de paguba reală care i-a

fost pricinuită, şi de câştigul de care a fost privat.
lucrum cessans (drept roman) - câştigul care lipseşte. Expresia nu este romană ci
modernă, şi desemnează câştigul de care a fost privat creditorul prin
neexecutarea obligaţiei de către debitor.
IC
_ = M =_
EM
magister bonorum (drept roman) - stăpân al bunurilor. în prima faza a procedurii
de executare silită asupra bunurilor prin venditio bonorum (vânzarea
în bloc a bunurilor), creditorii numeau un stăpân al bunurilor
debitorului insolvabil, care afişa condiţiile în care urmează să fie
AD
lichidate acele bunuri, după care se trecea la lichidarea lor în bloc.

magister libellorum (drept roman) - şeful cancelariei imperiale. Avea în păstrare
AC
decretele şi rescriptele imperiale, şi elibera copii părţilor interesate.

magister navis (drept roman) - comandant de vas. Dacă în timpul furtunii
căpitanul sacrifica o parte din marfă, proprietarii mărfii sacrificate
aveau acţiune împotriva lui, iar el avea acţiune împotriva proprie
Z
tarilor mărfii salvate, pentru a-i obliga să repare paguba suferită de

U
ceilalţi, în mod proporţional.

magister oficiorum (drept roman) - mareşal al palatului. Era membru în consis-
torium principis, un consiliu compus din patru înalţi funcţionari im
periali, care exercita conducerea centralizată a statului în epoca
dominatului.
magistratus (drept roman) - magistraţi. 1. înalţi demnitari ai statului. în epoca
republicii, magistraţii exercitau atribuţiuni administrative, jusdiciare şi
militare. Erau aleşi de popor, de regulă pe termen de un an, şi nu erau
remuneraţi. Cu excepţia dictaturii, magistraturile erau colegiale. Unii
se bucurau de imperium (consulii, pretorii şi dictatorii), iar alţii de
potestas (cenzorii, questorii, edilii şi tribunii plebei). 2. judecători. în
epoca dominatului, judecarea proceseloe a fost încredinţată unor
468
magistraţi judecători, învestiţi cu anumite atribuţii administrative şi
jurisdicţionale în cadrul unor subdiviziuni teritoriale.
magistratus municipales (drept roman) - magistraţi municipali. Exercitau
jurisdicţia contencioasă în cazurile mai puţin importante, dar cuan
tumul pentru care erau competenţi nu era acelaşi pentru toate
provinciile.
maleficium (drept roman) - v. delicta.
mancipatio (drept roman) - mancipaţiune. Mod de dobândire a proprietăţii asupra

lucrurilor mancipi. A fost modul originar de creare a proprietăţii
putere şi, totodată, primul act prin care s-a realizat operaţiunea juridică
a vânzării.
mancipatio familiae (drept roman) - transmiterea patrimoniului prin
mancipaţiune. Este prima fază a testamentului per aes et libram (prin
aramă şi balanţă), şi presupune transmiterea patrimoniului testatorului
IC
cu titlu de proprietate unei persoane denumite emptor familiae (cum
părător al bunurilor), care urma să execute ultima voinţă a testatorului.
EM
Intre testator şi emptor familiae interveneau anumite convenţii de
bună-credinţă, prin care testatorul arăta cum să fie distribuite bunurile
succesorale.
AD
mancipatio fiduciae causa (drept roman) - mancipaţiune fiduciară. Atunci când

mancipaţiunea era utilizată în alt scop decât acela al realizării
operaţiunii juridice a vânzării, părţile încheiau o convenţie de bună-
AC
credinţă denumită pact fiduciar, prin care arătau ce scop au urmărit

când au recurs la mancipaţiune.
mancipatio numo uno (drept roman) - mancipaţiune cu un singur ban. Este o altă de
numire a mancipaţiunii fiduciare, deoarece accipiens nu plătea un preţ
Z
real, ci un preţ fictiv, constând într-un singur ban. Prin această aplicaţiune
U
a mancipaţiunii se putea realiza operaţiunea juridică a donaţiunii.

mancipio dans (drept roman) - cel ce transmite un lucru prin mancipaţiune. El
avea un rol mut, de spectator, căci formula solemnă a mancipaţiunii
era pronunţată de dobândi tor (accipiens).
mancipium (drept roman) - putere pe care pater familias o exercita asupra fiului
de familie cumpărat. Se numea real atunci când copiii erau vânduţi de
către părinţi pentru a realiza un profit sau erau abandonaţi în mâinile
victimei, şi era denumit fictiv atunci când înstrăinarea fiului se făcea
în vederea realizării unor acte juridice cum ar fi adopţiunea.
mandatum (drept roman) - contractul de mandat. Convenţie prin care o persoană
denumită mandatar se obliga să presteze un serviciu gratuit, în folosul
altei persoane denumită mandant.
469
mandatum in rem suam (drept roman) - mandatul în interes propriu. Se încheia
în interesul mandatarului, era o aplicaţiune a mandatului judiciar, şi se
utiliza în vederea realizării cesiunii de creanţă.
mandatum pecuniae credendae (drept roman) - mandatul pentru a da cu
împrumut o sumă de bani. Este garanţia personală nesolemnă prin care
mandantul îl împuternicea pe mandatar să acorde un credit unui terţ.
mandatum post mortem (drept roman) - mandatul care produce efecte după
moartea mandantului. Testamentul prin aramă şi balanţă presupunea
transmiterea tuturo bunurilor testatorului unui aşa-zis cumpărător, care

urma să le distribuie moştenitorilor după moartea testatorului, potrivit
înţelegerii pe care a avut-o cu el.
mandata principum (drept roman) - constituţiuni imperiale. Erau instrucţiuni
adresate de împărat înalţilor funcţionari ai statului, în domeniile
administrativ şi penal.
IC
manumissio (drept roman) - dezrobire. Actul prin care sclavul dobândea libertatea
cu voia stăpânului său. EM
manumissio censu (drept roman) - dezrobire prin recensământ. Sclavul era
eliberat prin faptul că cenzorul îl trecea în registrul de recensământ, cu
autorizaţia stăpânului, ca om liber.
AD
manumissio in ecclesiam (drept roman) - dezrobirea în biserică. Se făcea în faţa

credincioşilor şi a preotului.
AC
manumissio inter amicos (drept roman) - dezrobire în faţa prietenilor. Dezrobitul

nu dobândea o libertate completă.
manumissio per epistulam (drept roman) - dezrobirea prin scrisoare. Se făcea
printr-o scrisoare pe care stăpânul o adresa sclavului.
Z
manumissio testamento (drept roman) - dezrobirea prin testament. Avea loc fie
U
prin dispoziţia directă a testatorului, caz în care sclavul devenea liber

odată cu acceptarea moştenirii, fie prin faptul că testatorul îl obliga pe
moştenitor să dezrobească un sclav.
manumissio vindicta (drept roman) - dezrobirea cu nuiaua. Se făcea printr-o
declaraţie solemnă în faţa magistratului.
manus iniectio (drept roman) - punerea mâinii. Legisacţiunea utilizată în scopul
executării sentinţei de condamnare care avea ca obiect o sumă de bani.
manum consertio (drept roman) - luptă. Prima parte a procesului în cazul legis-
acţiuni sacramentum in rem se desfăşura în faţa magistratului şi avea
două faze. în prima fază părţile se luptau între ele, în sensul că
revendicau prin cuvinte solemne obiectul litigios.
470
Marcellus (drept roman) - jurisconsult clasic. A scris o lucrare enciclopedică
intitulată Digesta, care cuprindea ius honorarium şi ins civile.
Marea Glosă (drept roman) - comentariu scris de Accursius, cel mai valoros
reprezentant al şcolii glosatorilor, care cuprindea 96260 de glose,
făcute cu privire la întreaga legislaţie a lui Justinian
matrimonium iustum (drept roman) - căsătorie. în epoca veche era definită ca o
legătură pe toată viaţa, stabilind între soţi o comunitate desăvârşită,
atât cu privire la bunuri cât şi la dreptul divin al bărbatului, la cultul

strămoşilor săi.
Mauricianus (drept roman) - jurisconsul clasic. A trăit pe la jumătatea sec. II d.

Hr., şi a creat actio civilis incerţi, prin care a fost sancţionat contractul
denumit aestimatum.
membrum ruptum (drept roman) - parte a corpului vătămată. Potrivit Legii celor
IC
XII Table: Si membrum rupsit ni cum o pacit talio esto (în cazul
vătămării unei părţi a corpului, dacă părţile nu ajung la înţelegere, să
se aplice legea talionului).
EM
mercenarius (drept roman) - lucrătorul care îşi închiria serviciile. Cădea sub
puterea patronului, care era denumită de către Cicero imperium et
potestas (dreptul de a porunci şi dreptul de corecţie).
AD
merces (drept roman) - preţ. în cazul locaţiunii putea fi chirie, arendă sau salariu.
metus (drept roman) - teama. Violenţa morală sau ameninţarea cu un rău a fost
AC
considerată un delict şi a fost sancşionată pe tărâm pretorian. în

manualele modeme este denumită viciu de consimţământ.
militares (drept roman) - şefii armatei. Erau înalţi demnitari ai statului în epoca
Z
dominatului, iar funcţiile lor erau denumite dignitates.

U
minores XXV annis (drept roman) - minorii de 25 de ani. Potrivit legii Plaetoria,
erau puşi sub curatelă în două cazuri: desfrâu şi nebunie.
minuere (drept roman) - a desfiinţa. Nu se traduce prin a micşora, deoarece

desfiinţarea personalităţii nu a trage întotdeauna micşorarea sa. Astfel
emancipatul suferă o desfiinţare a personalităţii, în sensul că nu mai
este agnat cu familia de origine şi nu mai vine la succesiune în acea
familie, dar capacitatea lui sporeşte.
minus petitio (drept roman) - cerere pentru mai puţin. Dacă reclamantul cerea mai
puţin decât i se datora, putea să intenteze o nouă acţiune pentm rest,
deoarece prin acţiunea intentată el a dedus în justiţie numai o parte din
dreptul său.
471
tnissio in possessionem (drept roman) - trimiterea reclamantului în detenţiunea sau
în posesiunea bunurilor pârâtului. Era un procedeu administrativ prin
care pretorul putea soluţiona anumite litigii în virtutea lui imperium.
missio in bona (drept roman) - trimiterea reclamantului în detenţiunea sau în
posesiunea tuturor bunurilor pârâtului.
missio in rem (drept roman) - trimiterea reclamantului în detenţiunea sau în
posesiunea unui bun determinat al pârâtului.
Modestinus, Herenius (drept roman) - jurisconsult clasic. Este menţionat în anul

244 d. Hr. ca praefectus vigilium la Roma. A fost ultimul jurisconsult
clasic care a desfăşurat o activitate creatoare.
modus (drept roman) - sarcină. Era impusă aceluia care primea ceva din
succesiune. Spre deosebire de moştenitorul instituit cu condiţie,
persoana grevată dobândea chiar în momentul în care îşi manifesta
voinţa de a accepta, dar îşi asuma şi obligaţia de a executa sarcina
IC
testamentară.
mora (drept roman) - întârziere vinovată. întârzierea se putea manifesta fie cu
EM
privire la executarea obligaţiei (mora debitoris), fie cu privire la
acceptarea plăţii (mora creditoris).
mora creditoris (drept roman) - întârzierea creditorului. Creditorul care fără motiv
AD
refuza să primească plata la locul şi la termenul stabilit era pus în

întârziere.
AC
mora debitoris (drept roman) - întârzierea debitorului. Pentru ca debitorul să fie

pus în întârziere era necesar ca datoria să fie exigibilă, iar obligaţia să
nu fie executată din vina debitorului. în vremea lui Justinian, s-a mai
cerut şi o somaţie de plată din partea creditorului (interpellate ).
Z
morbus sancticus (drept roman) - boală grea. A fost motiv de amânare a

U
procesului încă din epoca Legii celor XII Table.

mos maiorum (drept roman) - obiceiul moştenit din bătrâni. Presupunea întrunirea
a două elemente: a) usus adică repetarea necontenită şi de lungă durată
a unor comportări (inveterata consuetudo) şi b) convingerea că acea
comportare este în conformitate cu o normă de drept (opinio
necessitatis).
multa (drept roman) - amenzi. Refuzul de a executa ordinul pretorului era pedepsit
cu amenzi.
municipium (drept roman) - comună cu administraţie proprie. Municipiile aveau
sarcina (munus) de a contribui la formarea armatei romane şi de a plăti
impozite. Locuitorii lor se bucurau de drepturile civile, dar nu şi de
cele politice (ius suffragii et honorum).
472
mutuum (drept roman) - contractul real prin care se realiza operaţiunea juridică a
împrumutuluiîn vederea consumaţiunii. Are o etimologie fantezistă
căci pare a veni de la expresia ex meo tuum fit (de la mine devine al
tău), ceea ce sugerează transmiterea unui lucru.
_= N =_
nautae (drept roman) - corăbieri. Călătorii aveau împotriva lor o acţiune in factum,
spre a le cere despăgubiri pentru deteriorarea sau sustragerea lucrurilor

încredinţate. Răspunderea lor era obiectivă, încât aveau obligaţia să ia
măsuri excepţionale de pază, şi nu puteau să invoce intervenţia cazului
fortuit.
nauticum foenus (drept roman) - împrumutul maritim. Era un împrumut cu
dobândă pentru exercitarea unui comerţ pe mare. Creditorul putea
percepe o dobândă oricât de mare, întrucât riscurile erau ale sale,
IC
contrar principiului genera non pereunt.
navem appellere (drept roman) - dreptul navigatorului de a împinge luntrea la
EM
mal. Era o limitare a dreptului de proprietate.
negotiorum gestio (drept roman) - gestiunea de afaceri. 1. Administrarea
bunurilor unei persoane fără ştirea sa. 2. Procedeu de administrare a
AD
tutelei. Se utiliza pentru perioada de timp în care incapabilul era infans

(mai mic de 7 ani). Tutorele putea încheia orice fel de acte cu privire
la bunurile pupilului, inclusiv acte de înstrăinare. 3. Procedeu de
AC
administrare a curatelei. Curatela putea fi administrată numai prin

acest procedeu, astfel încât toate actele de administrare erau încheiate
în numele curatorului.
negotiorum gestor (drept roman) - gerant. Cel ce intervenea în administrarea
Z
bunurilor altuia din proprie iniţiativă.

U
negotium (drept roman) - act juridic cu titlu oneros.

Nerva pater (drept roman) - Nerva tatăl. Jurisconsult clasic, reprezentant al şcolii
proculienilor.
Nerva filius (drept roman) - Nerva fiul. Jurisconsul clasic, a aparţinut şcolii
proculienilor.
nexi (drept roman) - oameni liberi cu o condiţie juridică specială. Erau debitorii
care se obligau să muncească un număr de zile pentru creditori, în
contul datoriei pe care nu o puteau plăti. Formal erau oameni liberi,
dar în fapt erau trataţi ca şi când ar fi fost sclavi.
nexum (drept roman) - contract solemn în formă autentică. Se încheia în faţa
magistratului printr-un proces fictiv, în care creditorul era aşa-zis
473
reclamant, iar debitorul aşa-zis pârât. Debitorii insolvabili care se
obligau prin acest contract erau nexi.
nobilitas (drept roman) - nobilimea. Cei care deţineau înaltele magistraturi ale
republicii, precum şi urmaşii lor.
nomen arcarium (drept roman) - menţionarea în scris a unei obligaţii. Bancherii
romani ţineau registre în care menţionau sumele primite şi sumele
plătite. De regulă, acele menţiuni îndeplineau o funcţie probatorie.
nomen gentilicium (drept roman) - numele ginţii din care făcea parte cetăţeanul ro

man. Era unul din cele 5 elemente care compuneau numele cetăţeanului.
nomina transcripticia (drept roman) - menţiuni scrise generatoare de obligaţii. în
două cazuri determinate, prin menţiuni făcute în registrul bancherului
se puteau crea obligaţii.
non defensio uti oportet (drept roman) - pârâtul care nu se apăra cum trebuie. în
procedura legisacţiunilor, dacă în faţa magistratului pârâtul nu îşi
IC
dădea concursul la desfăşurarea procesului era similat cu cel
condamnat. EM
non usus (drept roman) - neexercitarea unei servituţi. Era un mod de stingere a
servituţilor care presupunea un act pozitiv.
AD
nota censoria (drept roman) - nota cenzoriană. Cu ocazia efectuării recensă

mântului, cenzorul nota în dreptul numelui unei persoane motivul
blamului de care s-a făcut vinovată.
AC
notae (drept roman) - lucrări ale jurisconsulţilor clasici. Erau observaţii critice
asupra unor texte juridice.
novatio (drept roman) - novaţiune. Mod voluntar de stingere a obligaţiilor, con
stând în înlocuirea unei obligaţii vechi cu o obligaţie nouă. Se realiza
Z
fie prin stipulaţiune, fie prin contractul litteris.

U
novatio inter easdem personas (drept roman) - novaţiune între aceleaşi persoane.
novatio inter novas personas (drept roman) - novaţiune între persoane noi.
Presupunea fie schimbarea debitorului, fie schimbarea creditorului.
Novaţiunea prin schimbare de debitor nu presupunea şi consim
ţământul vechiului debitor, pe când novaţiunea cu schimbare
decreditor nu se putea face fără consimţământul vechiului creditor.
novelae (drept roman) - novelele lui Justinian. Ultima lucrare din opera legislativă
a împăratului justinian, care cuprindea constituţiunile imperiale date
de împărat între anii 534-565. Codificarea a fost făcută după moartea
lui Justinian, de către persoane particulare.
noxae deditio (drept roman) - abandon noxal. în materie delictuală, fiul de familie
avea o deplină capacitate de a se obliga în nume propriu. Potrivit
474
\
sistemului noxalităţii, pater familias îl putea abandona pe fiul
delincvent în mâinile victimei, pentru ca victima să îşi exercite dreptul
de răzbunare.
nuda proprietas (drept roman) - nuda proprietate. în epoca clasică, proprietas
desemna o proprietate goală de conţinut, în opoziţie cu uzufructul.
nuda voluntas (drept roman) - simpla voinţă. Mod de acceptare a succesiunii, care
presupunea o manifestare expresă de voinţă, dar nesolemnă.
nudum ius (drept roman) - drept gol de conţinut. Potrivit glosatorilor, în cazul

superficiei, ca şi în cazul emfiteozei, proprietarul terenului exercita un
drept gol de conţinut.
nuncupatio (drept roman) - declaraţie a testatorului. în cazul testamentului per aes

et libram public, după ce cumpărătorul dobândea bunurile succesorale
cu titlu de detenţiune, testatorul declara numele moştenitorului şi arăta
IC
cum doreşte să fie împărţite acele bunuri.
nundinae (drept roman) - târg. în epoca veche, schimburile de bunuri se realizau

EM
în târguri, care se ţineau din 9 în 9 zile.
_= O =_
AD
obligatio (drept roman) - obligaţie. Raport juridic stabilit între creditor şi debitor.
Presupunea întrunirea a trei elemente: subiectele, obiectul şi
AC
sancţiunea.
obligatio ad tempus (drept roman) - obligaţia valabilă până la o anumită dată. în

concepţia vechilor romani, o obligaţie se putea stinge numai prin
aplicarea principiului simetriei, şi nu la o anumită dată sau la înde
Z
plinirea unui fapt. Totuşi, au fost admise anumite excepţii, cum ar fi

U
cazul rentei viagere care se constituia prin stipulaţiune sau cazul

contractului de vânzare căruia i se putea adăuga clauza cu caracter
rezolutoriu.
obligatio dandi (drept roman) - obligaţia de a da. Termenul dare desemna

obligaţia de a transmite proprietatea unui lucru, de a constitui un drept
real sau de a plăti o sumă de bani.
obligatio in faciendo (drept roman) - obligaţia de a face. Cuvântul facere desemna

obligaţia de a face ceva pentru creditor, ca de exemplu prestarea unor
servicii.
obligatio in non faciendo (drept roman) - obligaţia de a nu face. Debitorul se

putea obliga să nu aducă vreo tulburare creditorului său.
475
obligationes disiunctivae (drept roman) - obligaţiuni alternative. Obligaţia avea
un singur obiect, dar debitorul se putea libera plin plata altui obiect
(muncea un număr de zile în loc să restituie o sumă de bani).
obligationes civiles (drept roman) - obligaţiuni civile. Erau sancţionate prin
acţiuni personale, de drept strict sau de bună-credinţă.
obligaţiuni conjuncte (drept roman) - obligaţiuni cu pluralitate de subiecte
guvematre de principiul divizibilităţii creanţelor şi datoriilor.
obligaţiuni contractuale (drept roman) - obligaţiuni izvorâte din contracte.

obligationes correales (drept roman) - obligaţiuni coreale. La romani, obligaţiile
cu pluralitate de subiecte erau conjuncte, dar prin convenţia părţilor
ele puteau deveni coreale sau solidare. Erau guvernate de principiul
indivizibilităţii creanţelor şi datoriilor.
obligationes dividuae (drept roman) - obligaţiuni divizibile. Unele obligaţii, ca de
IC
pildă obligaţia de a plăti o sumă de ban, erau divizibile prin natura lor.
obligationes honorariae (drept roman) - obligaţiuni sancţionate de pretori sau de
EM
edilii curuli. Au apărut în epoca clasică. Acţiunile care sancţionau
aceste obligaţii dura un an de zile, atât cât dura şi puterea magistraţilor
care le-au creat.
AD
obligationes individuae (drept roman) - obligaţiuni indivizibile. Unele obligaţiuni

erau indivizibile prin natura lor, cum era obligaţia de a preda un
animal.
AC
obligationes naturales (drept roman) - obligaţiuni naturale. Erau sancţionate prin

excepţiuni. Dacă debitorul obligat natural nu plătea de bună voie,
creditorul nu avea acţiune împotriva lui, dar dacă plătea din proprie
Z
iniţiativă, nu putea intenta cu succes acţiunea în repetire, deoarece

creditoml se apăra pe cale de excepţiune, arătând că debitorul nu se
U
află în situaţia aceluia care a făcut plata lucrului nedatorat, ci în

situaţia celui care a executat o obligaţie.
obligationes quasi ex contractu (drept roman) - obligaţiuni quazicontractuale.
Cuvântul quazicontract a fost creat de autorii greci din epoca
postclasică, de la quais ex contractu (ca şi din contract), şi desem
nează un fapt voluntar şi licit care produce efecte juridice similare cu
cele ale contractelor.
obligationes quasi ex delicto (drept roman) - obligaţiuni quazidelictuale. Cuvântul
quazidelict este creaţia autorilor greci din epoca postclasică şi vine de
la quasi ex delicto (ca şi din delict).
obsequium (drept roman) - respectul pe care dezrobitul îl datora patronului său.
Conform vechiului drept, încălcarea obligaţiei de respect era foarte
476
grav sancţionată, căci patronul avea asupra dezrobitului ius vitae
necisque (dreptul de viaţă şi de moarte).
occentare (drept roman) - a vrăji. Potrivit Legii celor XII Table, cei ce făceau vrăji
cu scopul de a pune în pericol viaţa sau bunurile cuiva erau pedepsiţi
cu moartea.
occupatio (drept roman) - ocupaţiunea. A pune stăpânire pe un bun care nu
aparţine cuiva (res nullius). Era un mod de dobândire a proprietăţii
quiritare asupra lucrurilor mancipi.

offîcium (drept roman) - obligaţie morală. Romanii considerau că dezrobiţii au
faţă de patronii lor obligaţia morală de a presta servicii obişnuite, care
nu presupuneau o calificare, denumite operae officiates.
omnem (drept roman) - constituţiune imperială dată de Justinian. A devenit una
din prefeţele Digestelor.
IC
operae (drept roman) - serviciile pe care dezrobitul le datora patronului său.
operae fabriles (drept roman) - servicii pe care dezrobitul le datora patronului său
EM
şi care presupuneau o anumită calificare. Obligaţia de a presta aceste
servicii nu decurgea direct din patronat, ci era necesar ca dezrobitul să
se oblige printr-un contract în formă religioasă, denumit iusiurandum
liberti (jurământul dezrobitului).
AD
operae officiates (drept roman) - v. offîcium.

operae servorum (drept roman) - serviciile sclavilor. Servitute personală constând
AC
în posibilitatea de a folosi serviciile sclavului altuia, în calitate de

titular al unui drept real.
opiniones (drept roman) - lucrări elementare cu un conţinut practic. Aparţin
Z
jurisconsulţilor clasici.
U
oratio (drept roman) - discurs imperial. în epoca principatului, mpăratul avea

dreptul să propună un proiec de act normativ senatului. Ocazie cu care
ţinea un dicurs ce ţservea drept expunere de motive. întrucât senatul se
mărginea să aprobe discursul, cu timpul hotărârile senatului nu s-au
mai denumit senatusconsulte, ci orationes.
oratio antonini (drept roman) - senatusconsult dat în vremea lui Antoninus
Caracalla. A prevăzut că donaţiile între soţi devin valabile dacă soţul
donator moare fără să îşi schimbe voinţa de a gratifica.
oratio severi (drept roman) - senatusconsult dat în vremea lui Septimiu Sever. A
interzis tutorelui să înstrăineze imobilul aflat la ţară sau în apropierea
oraşului (praedia rustica vel suburbana).
orationes (drept roman) - v. oratio.
477
orbi (drept roman) - cei căsătoriţi, dar fără copii. Potrivit legilor caducare, primeau
numai jumătate din moştenirea care li s-ar fi cuvenit.
ordo equester (drept roman) - ordinul cavalerilor. Era format din cetăţenii cu o
avere de cel puţin 400000 aşi. Prin lex Sempronia iudiciaria au
dobândit dreptul de a fi aleşi judecători.
ordo iudiciorum privatorum (drept roman) - organizarea proceselor private. Un
complex de reguli care a guvernat procesul privat în două faze, în
procedura legisacţiunilor şi în procedura formulară.

ordo senatorius (drept roman) - ordinul senatorial. în sânul nobilimii s-a format o
categorie socială compusă din familiile ai căror şefi erau senatori. Se
deosebeau de ceilalţi cetăţeni prin vestimentaţia lor, aveau primele
locuri la teatru, iar până la lex Sempronia iudiciaria erau singurii care
puteau fi aleşi judecători.
IC
os fractum (drept roman) - frângerea unui os. Potrivit Legii celor XII Table, dacă
cineva frângea un os unui om liber cu mâna sau cu băţul, trebuia să
păţească o amendă de 300 de aşi, iar dacă victima era un sclav, se
EM
plătea o amendă de 150 de aşi.
_= P =_
AD
pacta ad augendam obligationem (drept roman) - pacte care să mărească

obligaţia debitorului. Debitorul se putea obliga să plătească dobânzi
AC
pentru suma de bani împrumutată.

pacta ad minuendam obligationem (drept roman) - pacte ca să micşoreze
obligaţia debitorului. Printr-un pact adăugat la contract, i se putea da
Z
debitorului posibilitatea să plătească în rate.

U
pacta adiecta (drept roman) - pacte alăturate. Erau adăugate la un contract. Au

fost sancţionate de jurisprudenţă în epoca clasică.
pacta legitima (drept roman) - pacte legitime. Au fost sancţionate în epoca
postclasică prin legislaţia imperială.
pacta praetoria (drept roman) - pacte pretoriene. Au fost sancţionate de către
pretori în epoca clasică.
pacta vestita (drept roman) - pacte sancţionate. De regulă, pactele erau simple
convenţii fără efecte juridice. Cele care au fost totuşi sancţionate, nu
erau considerate contracte.
pacta et stipulationes (drept roman) - pacte îmbrăcate în forma stipulaţiunii. Erau
forme juridice prin care se puteau constitui servituţile.
478
pactum (drept roman) - pact. Simplă convenţie. Unele erau sancţionate, iar altele nu.
pactum de non petendo (drept roman) - pactul ca să nu ceară. Convenţia prin care
creditorul renunţa la dreptul de creanţă. Dacă debitorul era totuşi
urmărit, în ciuda acestui pact, se putea apăra pe cale de excepţii.
pctum de retrovendendo (drept roman) - pactul prin care vânzătorul îşi rezerva
dreptul de a răscumpăra lucrul. Răscumpărarea se făcea prin
restituirea preţului.
pactum displicentiae (drept roman) - pactul prin care cumpărătorul arăta că nu îi

pice lucrul cumpărat. Dacă pactul se încheia într-un anumit termen,
contractul putea să fie reziliat.
pactum fiduciae (drept roman) - convenţie de bună-credinţă. în epoca veche nu
producea efecte juridice.
pactum nudum (drept roman) - pact nesancţionat. Fiind simple convenţii, pactele
IC
nu produceau, de regulă, efecte juridice. Pactele sancţionate au fost o
excepţie de la regulă. EM
pandecte (drept roman) - digestele lui Justinian.
Papinianus, Aemilius (drept roman) - jurisconsult clasic. S-a afirmat în timpul
împăraţilor din familia Severilor şi a murit în anul 212. A ocupat cele
AD
mai înalte demnităţi ale statului, inclusiv funcţia de praefectus

pretorio. Contemporani şi posteritatea l-au considerat cel mai mare
jurisconsult roman {primus omnium). Rigurozitatea gândirii sale şi
AC
precizia metodei de cercetare s-au afirmat cu rezultate strălucite în

lucrări cu caracter cazuistic ( Questiones şi Responsa).
Papirius (drept roman) - autorul aşa numitelor leges regiae. Pomponius afirmă că
Z
ele datează din epoca regalităţii. în realitate, este vorba despre o

lucrare târzie, elaborată în vremea lui August, în spiritul vremii, care
U
era înclinat spre antichităţi.

Papirius Iustus (drept roman) - jurisconsult clasic. A făcut o colecţie a
constituţiunilor imperiale date de Marc Aureliu.
papyrus (drept roman) - hârtia antichităţii. Plantă care creştea în Egipt şi care
astăzi a dispărut. Din măduva acestei plante se prepara un material pe
care se putea scrie.
papirusul din Leida (drept roman) - un papirus publicat în 1955. Aduce elemente
noi cu privire la Sentinţele lui Paul.
papirusul de la Oxyrhynchos (drept roman) - un papirus publicat în 1949. Ne
redă un nou testament per aes et libram (prin aramă şi balanţă).
479
parafraza lui Teofîl (drept roman) - comentariu al Institutelor lui Justinian în
limba greacă.
parapherna (drept roman) - bunuri rezervate de femeie în proprietatea ei. Nu erau
administrate de bărbat.
parricidium (drept roman) - asasinatul. Era un delict public.
pars caducaria (drept roman) - dispoziţiile din legile caducare cu privire la
incapacitatea totală sau parţială de a dobândi ceea ce s-a lăsat prin
testament sau prin legat.

pars nuptiaria (drept roman) - dispoziţiile din legile caducare prin care se
prevedea că bărbaţii şi femeile trebuie să trăiască în regimul căsătoriei.
pars translaticia (drept roman) - partea preluată. Cuprindea dispoziţiile preluate
din edictul pretorului anterior.
IC
partus ancillae (drept roman) - copilul sclavei. în dreptul clasic nu era considerat
fruct, întrucât îi lipsea caracterul periodicităţii.
EM
pater familias (drept roman) - şef de familie. Exercita o putere, care la origine avea
caracter unitar, şi era denumită manus, asupra unor persoane şi asupra
unor bunuri. Putea fi şef de familie şi un bărbat necăsătorit sau chiar un
copil, căci romanii nu făceau distincţie între familia ca formă de
AD
comunitate umană şi familia ca formă de proprietate. Era persoană sui

iuris (nu se afla sub puterea cuiva).
AC
pater patratus (drept roman) - mai marele feţialilor. Feţialii erau preoţii care
declarau starea de pace sau de război şi încheiau tratatele cu alte state.
patientia (drept roman) - îngăduinţa proprietarului fondului aservit. Servitutile se
puteau constitui prin quasitraditio, îndată ce proprietarul fondului
Z
dominant începea să exercite servitutea (usus), cu îngăduinţa

U
proprietarului fondului grevat cu servitute.

patria potestas (drept roman) - puterea părintească. Era exercitată de pater
familias asupra descendenţilor (fii, fiice şi nepoţi din fii). Nepoţii din
fiice se aflau în altă familie, sub puterea tatălui lor.
patricii (drept roman) - patricienii. Membrii triburilor care au fondat Roma,
precum şi urmaşii lor. în epoca prestatală, ei exercitau conducerea
socială prin comitia curiata, care adopta toate hotărârile cu privire la
viaţa cetăţii. Cu timpul, între patricieni şi plebei s-a declanşat un
conflict, care s-a adâncit tot mai mult şi care s-a finalizat cu fondarea
statului roman.
patrimonium (drept roman) - patrimoniu. Romanii nu ne-au lăsat o definiţie a
patrimoniului, dar aveau reprezentarea acestei noţiuni. La origine ei
480
includeau în patrimoniu numai lucrurile corporale: pecunia (vite) şi
familia (sclavi). în epoca clasică a apărut termenul de patrimonium, cu
sens apropiat de cel modem. în vremea lui Justinian era denumit
substantia. Elementele patrimoniului în dreptul evoluat erau drepturile
reale şi drepturile personale.
patronus (drept roman) - patron. 1. Denumirea fostului stăpân al sclavului. 2. Cetăţeanul
roman care prelua sub protecţia sa unul sau mai mulţi străini, denumiţi
clienţi. Protecţia era necesară, deoarece în epoca foarte veche orice străin
venit la Roma cădea în sclavie. 3. Avocat {patronus causarum).

Paulus, Iulius (drept roman) - jurisconsult clasic. Contemporan cu Papinian, a fost
cel mai productiv jurisconsult. Peste 2000 de fragmente din lucrările
sale au fost utilizate la alcătuirea Digestelor lui Justinian. Lucrarea sa
cea mai cunoscută este Sententiae, un rezumat de drept care nu ne-a
parvenit pe cale directă.
IC
peculium (drept roman) - peculiu. 1. Bunuri care aparţineau în fapt sclavului, dar
în drept erau proprietatea stăpânului. 2. Bunuri care aparţineau în fapt
EM
fiului de familie, dar în drept se aflau în proprietatea lui pater familias.
peculium castrense (drept roman) - peculiu în calitate de soldat. Erau bunuri pe
care filius le dobândea ca soldat în legiunile romane.
AD
peculium profecticium (drept roman) - bunuri pe care fiul le dobândea de la tatăl

său. Erau administrate de fiu, cu autorizaţia tacită a lui pater familias.
peculium quasi castrense (drept roman) - bunuri dobândite de fiul de familie în
AC
calitate de funcţionar. începând din epoca lui Justinian, fiul de familie

putea să dispună de aceste bunuri prin testament.
pecunia (drept roman) - vite. în epoca foarte veche, vitele au fost întrebuinţate ca
Z
echivalent general. A fost primul pas spre apariţia monedei în sens

U
modem.
pecunia traiecticia (drept roman) - bani împrumutaţi pentm exercitarea unui

comerţ maritim. Creditorul putea percepe o dobândă oricât de mare,
întmcât riscurile erau ale sale.
pensio (drept roman) - suma de bani plătită de superficiar. Era plătită anual şi avea
semnificaţia recunoaşterii dreptului rporprietarului terenului.
Pegasus (drept roman) - jurisconsult clasic. A fost reprezentant al şcolii proculiene
şi era considerat ca foarte învăţat.
perceptio (drept roman) - percepţie. Dobândirea fructelor prin faptul culegerii.
Uzufructuarul dobândea fructele prin luarea în stăpânire fizică, spre
deosebire de emfiteot, care le dobândea prin simpla separaţie.
481
perduellio (drept roman) - înaltă trădare. Era un delict public.
peregrini (drept roman) - locuitorii cetăţilor cu care romanii aveau tratate de
alianţă. Puteau veni la Roma fără a cădea în sclavie.
peregrinii dediticii (drept roman) - locuitorii cetăţilor care s-au opus expansiunii
romane. Nu puteau dobândi cetăţenia romană şi nu puteau veni la
Roma fără a cădea în sclavie.
permutatio (drept roman) - schimbul. Dacă, pe baza unei simple convenţii, o parte
transmitea proprietatea unui lucru, cealaltă parte avea obligaţia de a

transmite proprietatea asupra altui lucru.
perpetuatio obligationis (drept roman) - perpetuarea obligaţiei. După ce debitorul

era pus în întârziere răspundea în mod obiectiv, ceea ce înseamnă că
trebuia să ia măsuri excepţionale de pază şi că nu putea să invoce
intervenţia cazului fortuit.
IC
persona (drept roman) - persoană. în textele romane cuvântul persona nu era
întrebuinţat cu înţelesul de subiect de drept, ci cu înţelesul de om,
EM
încât şi sclavul era considerat persoană. Aptitudinea de a avea drepturi
şi datorii, ceea ce noi modernii denumim personalitate sau capacitate,
la romani se denumea caput.
AD
personae exceptae (drept roman) - persoane exceptate. Legea Cincia interzicea să

se facă donaţii peste o anumită limită, pe care nu o cunoaştem. Erau
exceptate însă rudele donatorului, care se presupunea că nu vor abuza
AC
de situaţia lor.
personae in mancipio (drept roman) - persoane aflate sub mancipium. Erau fiii de
familie vânduţi de către pater familias, care se aflau sub puterea
Z
cumpărătorului, denumită mancipium. în sens formal erau oameni

liberi, dar în fapt erau trataţi ca şi când ar fi fost sclavi.
U
petitio (drept roman) - acţiune injustiţie. Desemna o acţiune reală.

piae causae (drept roman) - fundaţii cu scopuri pioase. întrucât patrimoniul lor se
afla în administrarea bisericii, nu erau adevărate fundaţii.
pignoris capio (drept roman) - luare de gaj. Era considerată legisacţiune de

executare, cu toate că îi lipsea caracterul judiciar. După ce pronunţa
anumite cuvinte solemne în faţa martorilor, creditorul putea lua un
bun din patrimoniul debitorului.
pignus (drept roman) - 1. gajul. Contract real prin care se constituia garanţia cu
acelaşi nume. 2. ipoteca. La origine, ipoteca şi gajul au fost desemnate
prin acelaşi termen.
482
pignus gordianum (drept roman) - ipoteca gordiană. împăratul Gordian a neso
cotit caracterul accesoriu al ipotecii, hotărând că lucrul ipotecat tre
buie să rămână la creditor şi după stingerea creanţei asigurate, pentru a
garanta datoriile chirografare ale debitorului.
pignus ex causa iudicati captum (drept roman) - ipoteca constituită în urma unei
sentinţe definitive. Pretorul putea lua un bun de la debitor pentru a-1
transmite creditorului, pentru ca acesta să îl vândă dacă în termen de
două luni suma stabilită prin sentinţă nu era plătită.
pignus nominis (drept roman) - ipotecarea unei creanţe. Dacă se ipoteca o creanţă,

creditorul avea în loc de ius distrahendi (dreptul de a vinde) dreptul de
a cere valorificarea creanţei.
pignus pignoris (drept roman) - ipotecarea dreptului de ipotecă. Se punea
întrebarea dacă într-un asemenea caz s-a ipotecat numai ipoteca sau şi
dreptul de creanţă garantat. în funcţie de răspuns, creditorul putea
intenta numai acţiunea ipotecară sau şi o acţiune personală.
IC
pignus praetorium (drept roman) - ipoteca pretoriană. Prin autoritatea pretorului
EM
se constituia o ipotecă în cazurile de missio in possessionem, pentru a
se asigura valorificarea unor drepturi.
pignus taciturn (drept roman) - ipoteca tacită. Lua naştere în virtutea legii sau a
AD
obiceiului juridic, iar voinţa debitorului de a ipoteca era prezumată.

plebs (drept roman) - plebe. 1. în epoca prestatală, societatea romană era formată
din două categorii sociale: patricienii şi plebeii. Patricienii proveneau
AC
din triburile şi ginţile fondatoare, iar plebeii erau autohtonii. Deşi

participau la viaţa economică a cetăţii în calitate de meşteşugari şi
negustori primitivi, plebeii nu aveau acces la conducerea cetăţii, căci
nu erau organizaţi în ginţi. în urma fondării statului, pe fondul
Z
conflictului cu patricienii, deşi au obţinut accesul la lucrările comitiei

U
centuriata, plebeii erau supuşi unor discriminări pe plan economic,

politic şi juridic. Pe plan economic discriminarea decurgea din faptul
că pământurile cucerite de la duşmani (ager publicus) erau atribuite
spre folosinţă numai patricienilor. Pe plan politic, plebeii aveau acces
la lucrările comitiei centuriata, dar nu puteau participa la lucrările
comitiei curiata. Pe plan juridic, inegalitatea consta în faptul că în
epoca regalităţii normele dreptului nu erau cunoscute de popor, ci erau
un apanaj al pontifilor, care erau aleşi numai dintre patricieni. După
fondarea republicii, conflictul dintre patricieni şi plebei a continuat,
dar în urma protestelor vehemente şi sistematice ale plebeilor şi în
urma concesiilor succesive făcute de către patricieni, prin secolul III î.
Hr. cele două categorii s-au nivelat. 2. La sfârşitul republicii şi în
epoca principatului, cuvântul plebe îi desemna pe oamenii săraci
(plebea urbană şi plebea rurală).
483
plebiscita (drept roman) - plebiscite. Erau hotărârile adoptate de adunarea
plebeilor (concilium plebis). Iniţial erau obligatorii numai pentru
plebei, dar începând din anul 289 î. Hr. au devenit obligatorii şi pentru
patricieni.
plus petitio (drept roman) - cerere exagerată. Era o eroare în formulă. Dacă
reclamantul făcea o asemenea cerere, judecătorul trebuia să pronunţe
sentinţa de absolvire.
plus petitio re (drept roman) - reclamantul cerea mai mult decât i se datora.

plus petitio tempore (drept roman) - reclamantul cerea plata datoriei înainte de
scadenţă.
plus petitio causa (drept roman) - reclamantul pretindea un anumit lucru, deşi
debitorul avea dreptul la alegere.
plus petitio loco (drept roman) - reclamantul cerea ca obligaţia să fie executată în
IC
alt loc decât în cel stabilit.
poena (drept roman) - amendă bănească. Se aplica celor care comiteau fapte ilicite
EM
cu intenţia de a produce o pagubă.
pollicitatio (drept roman) - ofertă. Caz de inexistenţă a consimţământului.
AD
pollicitatio dotis (drept roman) - pactul de dotă. Simpla convenţie de dotă a fost
sancţionată în dreptul postclasic.
Pomponius, Sextus (drept roman) - jurisconsult clasic. A trăit în secolul II d. Hr.,
AC
a fost foarte productiv, dar nu şi foarte original. Este autorul unei

istorii a jurisprudenţei romane (liber singularis).
pontifex maximus (drept roman) - marele pontif. Şef al religiei romane. în
Z
anumite situaţii prezida lucrările comitiei curiata.

U
possessio (drept roman) - posesiunea. O stare de fapt ocrotită de drept. La origine

se numea usus şi presupunea folosirea lucrului. în dreptul evoluat usus
s-a descompus în possidere (a poseda) şi uti (a folosi). Unele texte o
înfăţişează ca pe un fapt, iar altele ca pe un drept.
possessio ad interdicta (drept roman) - posesiunea care se bucura de protecţie
juridică. Presupunea întrunirea lui animus şi a lui corpus.
possessio ad usucapionem (drept roman) - posesiunea care ducea la dobândirea
proprietăţii quiritare prin uzucapiune. Pe lângă cele două elemente ale
posesiunii, presupunea şi îndeplinirea condiţiilor necesare uzucapiunii.
possessio civilis (drept roman) - posesiunea civilă. Presupunea intenţia de a stăpâni
lucrul pentru sine, spre deosebire de detenţiune (possessio naturalis)
care presupunea intenţia de a stăpâni lucrul pentru altul.
484
possessio iniusta (drept roman) - posesiunea contrară dreptului. Nu se bucura de
protecţie juridică întrucât era vicioasă, iar viciile posesiei erau:
violenţa, clandestinitatea şi precaritatea.
possessio iuris (drept roman) - posesiunea de drept. în dreptul evoluat, văzând că
dreptul de servitute se exercită prin actele materiale necesare
posesiunii, romanii au admis că dreptul de servitute poate fi posedat.
Pomindu-se de la acest caz, ideea posesiunii de drept s-a generalizat.
possessio naturalis (drept roman) - v. possessio civilis.

postliminium (drept roman) - revenirea în patrie. Se referă la persoane şi la
bunuri. Dacă un cetăţean cădea în sclavie ca prizonier, şi apoi se
întorcea la Roma, îşi redobândea vechiul statut juridic şi se considera
că nu a fost niciodată sclav, iar dacă un bun capturat de duşmani era
redobândit de romani, revenea vechiului proprietar.
postliminium in bello (drept roman) - revenirea în patrie a prizonierului de război.
IC
El îşi redobândea vechea condiţia juridică.
EM
postulare pro alio (drept roman) - cel ce pledează cauza altuia. Nu era
reprezentant în justiţie, căci nu participa la proces în locul părţii, ci
alături de parte, venind în sprijinul ei prin cunoştinţele juridice pe care
le avea.
AD
postumi (drept roman) - sui heredes care s-au născut după întocmirea
testamentului. Apariţia lor atrăgea nulitatea testamentului (ruptum).
AC
potentiores (drept roman) - cei puternici. în epoca dominatului, marii proprietari

funciari, înconjuraţi de adevărate armate de sclavi şi de coloni,
exercitau pe domeniile lor o parte din funcţiile statului.
praedes litis et vindiciarum (drept roman) - garanţi pentru obiectul litigios şi
Z
pentru fructele intermediare. La sacramentum in rem (forma originară

U
a acţiunii în revendicare) obiectul litigios era atribuit cu titlu provi

zoriu uneia dintre părţi. Partea care primea lucrul promitea cu garanţi
că va restitui lucrul adversarului, dacă va pierde procesul.
praedes sacramenti (drept roman) - garanţi ai sumei de bani. Părţile care se
judecau conform procedurii lui sacramentum in rem trebuia să
promită o sumă de bani, promisiune întărită cu garanţi.
praedia rustica vel suburbana (drept roman) - imobile situate la ţară sau în
apropierea oraşului. Prin oratio Severi s-a interzis tutorelui să înstră
ineze asemenea bunuri.
praedium dominans (drept roman) - fondul dominant. Imobilul în folosul căruia
se constituia dreptul de servitute.
485
praedium serviens (drept roman) - fondul aservit. Imobilul care era grevat cu o
servitute.
praefecti iure dicundo (drept roman) - persoane însărcinate să spună dreptul. Erau
reprezentanţi ai pretorului urban şi organizau judecarea proceselor din
Italia. La origine, cetăţenii romani puteau fi judecaţi numai la Roma,
de aceea mai târziu a fost necesar să se trimită aceşti reprezentanţi ai
pretorului în Italia (în afara Romei).
praefectus praetorio (drept roman) - prefect al pretoriului. Era şeful gărzilor
imperiale. Cu timpul a devenit reprezentant al împăratului în consilium

principis, când se dezbăteau probleme de ordin politic şi juridic.
praefectus urbi (drept roman) - prefect de poliţie. începând din vremea lui Tiberiu
a devenit funcţionar permanent şi exercita jurisdicţia legată de
atribuţiile sale.
praefectus vigilium (drept roman) - şef al corpului de pompieri. Exercita juris
IC
dicţia penală în procesele privitoare la incendii, la furturi cu efracţiune
şi la locaţiune. EM
praelegatum (drept roman) - legatul lăsat unui comoştenitor. Acest legat trebuia
executat de comoştenitori înainte de împărţirea succesiunii.
AD
praepositio (drept roman) - răspundere în limitele împuternicirii. Pater familias

care îl împuternicea pe fiul de familie sau pe scalv să exercite un
comerţ pe mare, putea fi chemat în judecată prin actio exercitoria, dar
răspundea numai în limitele împuternicirii date.
AC
praedes (drept roman) - v. praedes litis et vindiciarum şi praedes sacramenti.

praescriptio (drept roman) - 1. prima parte a legii. Cuprindea numele magis
Z
tratului care a propus legea, ziua şi locul în care poporul a votat, prima
unitate de vot care şi-a exprimat voinţa şi numele cetăţeanului care a
U
început votarea. 2. prima parte a formulei. Cuprindea anumite

precizări făcute fie în favoarea reclamantului, fie în favoarea pârâtului.
praescriptio longi temporis (drept roman) - prescripţie de mult timp. A îndeplinit
funcţiile uzucapiunii în legătură cu fondurile provinciale stăpânite de
peregrini. Prezenta unele particularităţi: a) Termenul era de 10 ani
între prezenţi şi de 20 de ani între absenţi; b) Nu ducea la dobândirea
proprietăţii, ci numai la respingerea acţiunii proprietarului; c) Nu era o
precripţie achizitivă, ci numai o prezumţie fundamentată pe tăcerea
proprietarului.
praescriptio longissimi temporis (drept roman) - prescripţie de foarte lung timp.
Era o formă de prescripţie cu caracter extinctiv, cu termen de 40 de
ani, apoi de 30 de ani.
486
praescriptio pro actore (drept roman) - precizare făcută în fruntea formulei în
favoarea reclamantului {actor).
praescriptio pro reo (drept roman) - precizare făcută în fruntea formulei în
favoarea pârâtului (reus).
praestare (drept roman) - a procura folosinţa uneui lucru fără a constitui un drept
real.
praesumtio mucciana (drept roman) - prezumţia lui Quintus Mucius Scaevola. în
virtutea ei, toate achiziţiile făcute de femei în timpul căsătoriei erau

considerate ca proprietate a bărbatului.
praeterire (drept roman) - omisiune. Simpla trecere sub tăcere a descendenţilor nu
era suficientă pentru a-i dezmoşteni. Potrivit vechiului drept civil,
descendenţii puteau fi dezmoşteniţi numai cu respectarea unor forme
solemne.
IC
praetor (drept roman) - pretor. Magistrat care exercita, începând din anul 367 î.
Hr., cele mai importante atribuţiuni de ordin judiciar, cu ocazia
EM
organizării proceselor private. Prin utilizarea unor mijloace proce
durale, pretorul a sancţionat noi drepturi subiective, şi astfel a extins
sfera de reglementare juridică. Se bucura de imperium.
AD
prateor de liberalibus causis (drept roman) - pretor care organiza procesele de

libertate.
praetor fideicommissarius (drept roman) - pretor care soluţiona, în afara

AC
procesului cu ordo, litigiile cu privire la executarea fideicomiselor.

praetor peregrinus (drept roman) - pretorul peregrin. Organiza judecarea
proceselor dintre cetăţeni şi peregrini. A contribuit la formarea
Z
dreptului ginţilor.
U
praetor urbanus (drept roman) - pretorul urban. Organiza judecarea proceselor

dintre cetăţenii romani. A adaptat normele vechiului drept civil la
cerinţele economiei de schimb.
praetor tutelaris (drept roman) - pretorul însărcinat cu tutelele.
precarium (drept roman) - precariul. Contract nenumit care se forma prin
remiterea lucrului de către una dintre părţi, în vederea folosinţei,
remitere însoţită de o convenţie prin care cel ce primea lucrul promitea
să îl restituie la cerere.
pretium (drept roman) - preţul. Proculienii considerau că preţul trebuie să constea
într-o sumă de bani, pe când sabinienii susţineau că poate să constea
într-un lucru.
487
pretium iustinii (drept roman) - preţ echitabil. Dacă lucrul era vândut la un preţ
care nu reprezenta nici jumătate din valoarea lui, vânzătorul putea cere
anularea vânzării, cu restituirea preţului şi a lucrului. Această condiţie
a fost cerută în vremea lui Justinian.
princeps legibus solutus (drept roman) - împăratul este deasupra legilor. La suirea
împăratului pe tron se adopta o lex de imperio, prin care i se delega
dreptul de a face tot ce va socoti necesar în interesul statului.
Priscus, Neratius (drept roman) - jurisconsult clasic. A făcut parte din şcoala
proculiană.

pro derelicto (drept roman) - pe baza părăsirii. Părăsirea lucrului de către
neproprietar era just titlu pentru uzucapiune.
pro herede (drept roman) - în calitate de erede. In cazul petiţiunii de ereditate,
pârâtul de bună-credinţă credea că stăpâneşte lucrul în calitate de
moştenitor.
IC
pro herede gestio (drept roman) - gestiune în calitate de erede. Se considera că cel
ce face un act de administrare a bunurilor succesorale, acceptă
EM
moştenirea în mod tacit.
pro iudicato (drept roman) - ca şi când ar fi fost o sentinţă. în epoca veche, în
anumite cazuri, reclamantul era scutit de a mai face un proces, fiind
AD
asimilat cu cel ce a obţinut o sentinţă.

pro possessore (drept roman) - în calitate de posesor. La petiţiunea de ereditate,
AC
pârâtul de rea-credinţă îi opunea reclamantului calitatea sa de posesor,

fără a avea vreun titlu.
pro tribunali (drept roman) - organizarea procesului de către un pretor care stătea
pe scaunul curul, aşezat pe o estradă rezervată. Jurisdicţia
Z
contencioasă putea fi distribuită numai în acest cadru.

U
probatio diabolica (drept roman) - probă drăcească. Până la apariţia uzucapiunii,

cel ce intenta acţiunea în revendicare trebuia să facă proba dreptului
de proprietate a tuturor autorilor săi, ceea ce era extrem de dificil.
Procopiu (drept roman) - scriitor grec din sec. VI d. Hr. a încercat să îi
discrediteze pe Justinian şi pe Tribonian.
proculieni (drept roman) - jurisconsulţii care au făcut parte din şcoala proculiană.
Ei aveau o orientare novatoare, căci urmau linia de gândire a edictului
pretorului.
Proculus (drept roman) - jurisconsult clasic. Cu toate că şcoala proculiană a fost
fondată de către Labeo, denumirea ei vine de la Proculus, un celebru
discipol al fondatorului.
488
procurator (drept roman) - reprezentant în justiţie. Era constituit fără utilizarea
vreunor forme solemne şi chair în absenţa adversarului.
procurator ex testamento (drept roman) - reprezentant prin testament. în prima
fază a testamentului prin aramă şi balanţă se realiza un mandat post
mortem, iar cumpărătorul bunurilor succesorale acţiona ca un
reprezentant.
procurator in rem suam (drept roman) - reprezentant în propriu interes. Pentru a
realiza operaţiunea juridică a cesiunii de creanţă, romanii au recurs la
mandatul judiciar, denumit mandatum in rem suam (mandat în propriu

interes). în acest caz, reprezentantul îl urmărea în justiţie pe debitorul
cedat şi păstra pentru sine creanţa valorificată pe cale judiciară.
procurator praesentis (drept roman) - reprezentant care acţiona în prezenţa
reprezentatului. în cazul unui asemenea procurator, reprezentarea în
justiţie era perfectă, în sensul că actio iudicati era dată reprezentatului
IC
sau împotriva sa.
promissio dotis (drept roman) - promisiunea de dotă. Este denumirea stipulaţiunii
EM
obişnuite prin care se constituia o dotă.
promulgatio (drept roman) - citirea proiectului de lege de către magistrat, în faţa
poporului constituit în comiţii. De la data promulgării magistratul nu
AD
mai putea modifica textul proiectului de lege.

proprietas (drept roman) - proprietate. Termenul a apărut în epoca clasică,
AC
derivând de la termenul proprius, cu sensul de raport juridic în baza

căruia titularul dreptului putea exercita stăpânirea asupra lucrului.
proprietatea bonitară (drept roman) - proprietatea sancţionată de pretor. A apărut
în dreptul clasic cu ocazia transmiterii unui lucru mancipi prin
Z
tardiţiune. Până la îndeplinirea termenului necesar uzucapiunii

U
coexista cu proprietatea quiritară.

proprietatea colectivă a ginţii (drept roman) - formă primitivă de proprietate care
se exercita în epoca prestatală asupra pământului. Era atestată de
autorii greci şi latini. Unii autori susţin că era exercitată la nivelul
triburilor, iar alţii susţin că se exercita la nivelul ginţilor.
proprietatea familială (drept roman) - v. heredium.
proprietatea peregrină (drept roman) - formă de proprietate pe care romanii au
recunoscut-o peregrinilor. A apărut în epoca clasică şi a fost protejată
prin mijloace juridice distincte. Acţiunea în revendicare putea fi
acordată peregrinilor dacă se suprimau cuvintele iure quiritium sau
dacă se introducea în formulă ficţiunea că peregrinul este cetăţean
roman. Termenul este convenţional.
489
proprietatea pretoriană (drept roman) - v. proprietatea bonitară.
proprietatea provincială (drept roman) - proprietatea exercitată de provinciali asupra
pământului. în sens formal provincialii exercitau asupra pământului o
simplă folosinţă, dar în realitate acea folosinţă prezenta trăsăturile unui
veritabil drept real. Proprietarul provincial putea intenta o acţiune in rem
specială, prin care reintra în posesia lucrului. Este un termen con
venţional.
proprietatea quiritară (drept roman) - proprietatea exercitată de către cetăţenii

romani. Prezenta un caracter exclusiv, un caracter absolut şi un
caracter perpetuu. Vechii romani o denumeau dominium ex iure
quiritium (stăpânire în conformitate cu dreptul cetăţenilor romani).
provinciae Caesaris (drept roman) - provincii imperiale. Erau considerate ca
nepacificate şi erau administrate de către împărat.
IC
provinciae Senatus (drept roman) - provincii senatoriale. Provinciile pacificate se
aflau în administrarea senatului.
EM
provocare ad populum (drept roman) - dreptul de a se apela la judecata
poporului. Cel condamnat la moarte putea apela la judecata comiţiilor.
Publicius (drept roman) - pretorul care a sancţionat proprietatea pretoriană, prin

AD
acţiunea publiciană.
Publius Rutilius (drept roman) - pretorul care a transferat executarea silită asupra
bunurilor din domeniul public în domeniul privat.
AC
pupillus (drept roman) - pupil. Era impuberul sui iuris aflat sub tutelă. La sfârşitul
tutelei între pupil şi tutore intervenea o reglementare de conturi.
Z
purgatio more (drept roman) - desfiinţarea efectelor somaţiei făcute debitorului.

Creditorul care refuza să primească plata era pus în întârziere, iar
U
întârzierea sa desfiinţa efectele întârzierii debitorului.
-= Q =-
quadriennium continuum (drept roman) - patru ani neîntrerupţi. Restitutio in
integrum ob dolum se acorda în dreptul clasic în termen de un an de la
încetarea cauzei care a determinat desfăşurarea vicioasă a procesului,
în vremea lui Justinian, acest an util s-a transformat în patru ani
continui.
quaestio dominii moţa (drept roman) - contestarea proprietăţii. La contractul de
vânzare, cumpărătorul care nu îşi executa obligaţia în momentul
predării lucrului trebuia să plătească dobânzi. Dacă însă un terţ afirma
490
că este proprietarul lucrului pe care vânzătorul s-a obligat să îl tran
smită, cumpărătorul putea amâna plata plăţii.
quaestio domitiana (drept roman) - întrebare neinteligentă. Un oarecare Domitius

Labeo l-a întrebat pe celebrul jurisconsul Celsus, dacă cel ce a scris un
testament poate fi în acelaşi timp şi martor.
quaestio status (drept roman) - chestiune de a fi om liber. Se punea atunci când în
funcţie de răspunsul la această întrebare depindea exercitarea anumitor
drepturi.

quaestiones (drept roman) - lucrări ale jurisconsulţilor romani. Sunt culegeri care
nu prezintă cazuri ivite în practică, ci cazuri teoretice discutate la
şcoală.
quaestiones perpetuae (drept roman) - comisii permanente de anchetă. Acest

comisii erau prezidate de către pretor, dar începând din epoca prin
IC
cipatului jurisdicţia penală a trecut asupra senatului şi asupra funcţio
narilor imperiali.
EM
questor sacri palatii (drept roman) - înalt funcţionar imperial care coordona
distribuirea justiţiei în vremea lui Justinian.
quaestores (drept roman) - magistraţi care administrau finanţele statului. Iniţial ei

AD
erau funcţionari delegaţi de consuli cu instrucţia şi judecarea proce

selor penale.
quarta legis Falcidiae (drept roman) - sfertul legii Falcidia. Legea Falcidia a
AC
îngrădit libertatea de a dispune prin legat, stabilind că moştenitorul

instituit are dreptul la un sfert din succesiunea care i s-ar fi cuvenit
potrivit moştenirii legale.
Z
quasi possessio (drept roman) - posesiunea de drept.

U
quasi traditio (drept roman) - modul de constituire a servituţilor. Avea loc din
momentul în care proprietarul fondului dominant începea să exercite
servitutea.
quasi uzufructus (drept roman) - uzufruct universal. Soţul putea constitui soţiei
sale un uzufruct universal prin testament. în cazul acestui uzufruct,
între bunurile soţului puteau fi şi bunuri consumptibile, încât dispo
ziţia testamentară privitoare la ele nu era valabilă. Totuşi, în vremea
lui August sau Tiberiu s-a dat un senatusconsult prin care s-a validat
un asemenea uzufruct.
querela inofficiosi testamenti (drept roman) - plângerea cu privire la testamentul
inoficios. Acţiunea prin care era atacat în justiţie testamentul lipsit de
officium (dragostea datorată rudelor apropiate).
491
querela non numeratae pecuniae (drept roman) - plângere pentru suma de bani
nepredată. Acţiune prin care debitorul afirma că nu a primit suma de
bani pe care a promis-o, şi cu toate acestea, sarcina probei apăsa
asupra creditorului, care avea calitatea procesuală de pârât.
qui dolo desiit possidere (drept roman) - cel ce încetează să posede prin doi.
Acela care distrugea lucrul pentru a nu putea fi urmărit în justiţie prin
acţiunea în revendicare era considerat posesor fictiv, iar posesorul
fictiv putea fi chemat injustiţie prin acţiunea în revendicare.
qui liti se obtulit (drept roman) - acela care se oferă procesului. Cel ce simula că

este posesor, pentru ca între timp adevăratul posesor să devină pro
prietar prin uzucapiune, era considerat posesor fictiv şi putea fi chemat
injustiţie prin acţiunea în revendicare.
quinquaginta decislones (drept roman) - cele 50 de constituţiuni imperiale. Cu
ocazia elaborării Digestelor, constatând că unele texte clasice sunt
IC
contradictorii, iar unele instituţii juridice nu mai corespund cerinţelor
practicii, împăratul Justinian a dat 50 de constituţiuni imperiale prin
EM
care a pus capăt tuturor controverselor şi a desfiinţat toate instituţiile
depăşite.
quirites (drept roman) - cetăţeni romani. Numai ei se bucurau de plenitudinea
AD
drepturilor politice şi civile. Toate celelalte categorii de oameni liberi

aveau o condiţie juridică superioară.
AC
_= R =_
rapina (drept roman) - furt cu violenţă. Delict privat pretorian sancţionat la
sfârşitul republicii de pretorul Lucullus.
Z
receptum arbitrii (drept roman) - promisiunea de arbitraj. Părţile aflate în litigiu se

U
puteau înţelege să apeleze la un terţ, pentru ca acela să le soluţioneze

cauza. Pe această bază încheiau o convenţie cu terţul, care îşi asuma
sarcina de a face un arbitraj, arătând de partea cui este dreptatea.
receptum argentariorum (drept roman) - promisiunea bancherilor. Era convenţia
prin care bancherul promtea clientului său că îi va plăti datoriile
eventuale.
receptum nautarum cauponum stabulariorum (drept roman) - promisiunea
căpitanilor de corăbii, a hangiilor şi a proprietarilor de grajduri. Era o
convenţie încheiată între călător şi persoanele cărora le încredinţa
bunurile sale. în acest caz, răspunderea debitorului era obiectivă, încât
nu putea să invoce intervenţai cazului fortuit, ci trebuia să ia măsuri
excepţionale de pază.
492
recuperatores (drept roman) - judecători aleşi în număr impar. Intrau în com
punerea tribunalelor nepermanente şi judecau procesele dintre cetăţeni
şi peregrini.
redempti ab hostibus (drept roman) - răscumpăraţi de la duşmani. Cei care fiind
prizonieri cădeau în sclavie, iar apoi erau răscumpăraţi. Ei redeveneau
oameni liberi, dar redeveneau sub puterea celui care i-a răscumpărat,
până când îi remiteau suma plătită în vederea răscumpărării.
regula catoniană (drept roman) - regula creată de către Cato cenzorul sau de fiul său

Cato Licinianus. Este singura regulă de drept roman care a ajuns până la
noi sub numele unui jurist. Conform acestei reguli, un legat care este
nul în momentul întocmirii testamentului rămâne nul pentru totdeauna.
regulae (drept roman) - lucrări ale jurisconsulţilor clasici. Au caracter elementar şi
expun atât dreptul civil cât şi dreptul pretorian.
IC
rei vindicatio (drept roman) - acţiune în revendicare. Sancţiona proprietatea
quiritară şi presupunea întrunirea anumitor condiţii: a) Reclamantul să
fie proprietar quiritar şi să nu posede lucrul; b) Pârâtul să fie posesor;
EM
c) Lucrul să fie roman şi individual determinat.
rem sibi non liquere (drept roman) - pentru judecător lucrurile nu sunt clare. La
procesul cu ordo (în două faze), judecătorul pronunţa sentinţa potrivit
AD
convingerii sale. Dacă nu dispunea de elementele necesare pentru a-şi

forma o convingere, judecătorul putea renunţa să pronunţe sentinţa.
AC
remancipatio (drept roman) - mancipaţiunea utilizată în sens contrar. Potrivit

principiului simetriei, generat de formalism, un drept se stinge prin
utilizarea unui act identic cu cel care l-a creat, dar întrebuinţat în sens
invers. Astfel, servitutea constituită prin mancipatio se stingea prin
Z
remancipatio.
U
remissio mercedis (drept roman) - reducerea arendei. în anii cu recoltă slabă

arenda putea fi redusă, pentru a fi împlinită în anii cu recoltă bună.
renunciatio (drept roman) - anunţarea rezultatului votului unei legi.
repetundae (drept roman) - procese intentate guvernatorilor de provincii. Prin
aceste procese reclamantul urmărea redobândirea valorilor extorcate
de funcţionarul abuziv.
replicatio (drept roman) - replică. La excepţiunea opusă de pârât reclamantul

putea opune o replică, prin care efectele excepţiunii erau paralizate.
replicatio legis Cinciae (drept roman) - replica legii Cincia. Putea fi opusă de
donatorul care încălca legea Cincia printr-o iertare de datorie, după
care, răzgândindu-se, îi cerea donatarului să îşi execute obligaţia. în
493
acest caz, donatarul se apăra prin exceptio pacti, arătând că a fost
iertat de datorie, la care donatorul răspundea prin replica legii Cincia,
arătând că prin iertarea de datorie încălcase dispoziţiile legii.
replicatio rei venditae et traditae (drept roman) - replica lucrului vândut şi
transmis. Dacă proprietarul pretorian intanta acţiunea publiciană
împotriva proprietarului civil, acesta se apăra prin exceptio iusti
dominii (excepţiunea adevăratului proprietar), la care proprietarul
pretorian răspundea prin replica lucrului vândut şi transmis.

repudiatio hereditatis (drept roman) - repudierea succesiunii. Se putea face
printr-o simplă manifestare de voinţă. în dreptul clasic, dacă
moştenitorul nu se pronunţa într-un anumit termen, tăcerea sa era
interpretată ca o repudiere tacită a succesiunii.
res (drept roman) - lucm. Termenul era utilizat şi pentru desemnarea bunurilor. De
aceea la roman clasificarea bunurilor era inclusă în clasificarea
IC
lucrurilor.
res aliena (drept roman) - lucrul altuia. Proprietatea quiritară asupra lucrului altuia
EM
s-a putut dobândi încă din epoca Legii celor XII Table, când a fost
consacrată tradiţiunea.
repudium (drept roman) - repudierea soţiei. Bărbatul putea desface căsătoria
AD
printr-o declaraţie unilaterală făcută femeii în faţa a şapte martori.

res corporales (drept roman) - lucruri corporale. Aşa erau denumite lucrurile care
AC
aveau o formă materială şi puteau fi atinse cu mâna, spre deosebire de

drepturile patrimoniale care sunt abstracţiuni. Această concepţie a fost
preluată de la greci şi s-a afirmat în vremea lui Cicero. Totuşi, dreptul
de proprietate era considerat un lucru corporal, deoarece vechii romani
Z
confundau dreptul de proprietate cu obiectul său.

U
res derelictae (drept roman) - lucruri părăsite. Treceau în proprietatea primului

venit prin ocupaţiune.
res divini iuris (drept roman) - lucruri de drept divin. Erau destinate cultului şi nu
puteau fi stăpânite cu titlu de proprietate privată.
res extra patrimonium (drept roman) - lucruri nepatrimoniale. Nu puteau fi
stăpânite cu titlu de proprietate privată, fie prin natura lor (cerul), fie
prin destinaţia lor (temple).
res facti (drept roman) - lucruri stăpânite numai în fapt (posesiunea).
res fungibiles (drept roman) - lucruri fungibile. Pot fi înlocuite unele prin altele.
res furtivae (drept roman) - lucruri furate. Nu puteau fi dobândite în proprietate
prin uzucapiune.
494
res hostiles (drept roman) - lucruri dobândite de la duşmani. Erau dobândite în
proprietate prin uzucapiune, deoarece în concepţia romanilor duşmanii
lor nu aveau nici un drept, prin urmare nici dreptul de proprietate.
res in bonis esse (drept roman) - lucruri care sunt în bunurile cuiva. Este expresia
prin care romanii desemnau proprietatea pretoriană.
res in patrimonio (drept roman) - lucruri care sunt în patrimoniu. Erau suscep
tibile de apropriere sub forma proprietăţii private.
res incorporales (drept roman) - lucruri incorporate. Se referă la drepturile

patrimoniale, deşi dreptul de proprietate era un lucru corporal, deoa
rece romanii confundau dreptul de proprietate cu obiectul său.
res mancipi (drept roman) - lucruri care pot face obiectul mancipaţiunii. Gaius le
denumea pretiosiores (mai valoroase din punct de vedere economic).
res mobiles (drept roman) - lucruri mobile. Textele nu menţionează clasificarea
IC
lucrurilor în mobile şi imobile, deşi aveau reprezentarea acestei
clasificări, aşa cum rezultăp din fizionomia unor instituţii juridice.
EM
res nec mancipi (drept roman) - lucruri care nu puteau face obiectul unei
mancipaţiuni. Erau considerate mai puţin valoroase din punct de vede
re economic.
AD
res nullius (drept roman) - lucruri care nu se aflau în stăpânirea cuiva. Erau
considerate ale nimănui şi se dobândeau în proprietate prin cocu-
paţiune.
AC
res publicae (drept roman) - lucruri care aparţineau poporului roman (teatrele,
băile publice, porturile, etc.), nu puteau fi stăpânite cu titlu de
proprietate privată.
Z
res religiosae (drept roman) - locuri în care s-a făcut o înmormântare. Faceau parte
U
din categoria lucrurilor nepatrimoniale.

res sacrae (drept roman) - lucruri consacrate zeilor superiori (temple, altare şi
obiecte destinate cultului). închinarea lor se făcea prin lege sau prin
senatusconsult.
res sanctae (drept roman) - zidurile şi porţile puse sub protecţia zeilor.
res soli (drept roman) - lucruri imobile.
res subreptae (drept roman) - lucruri furate şi ascunse. Nu puteau fi dobândite în
proprietate prin uzucapiune.
res universitatis (drept roman) - lucrurile care aparţineau unei comune. Comuna
era considerată persoană morală iar lucrurile sale aparţineau poporului
roman.
495
res vi possessae (drept roman) - lucruri posedate prin violenţă. Nu puteau fi
uzucapate.
res iudicata (drept roman) - sentinţa judecătorului. Cicero o menţionează printre
izvoarele dreptului, alături de echitate.
rescriptum (drept roman) - rescript. Răspunsuri pe care unii din împăraţi le
dădeau, în calitate de jurisconsulţi, atunci când magistraţii sau persoa
nele particulare le cereau consultaţii juridice.
respondere (drept roman) - consultaţii oferite de jurisconsulţi în cele mai diverse

probleme de drept.
restitutio in integrum (drept roman) - v. in integrum restitutio.
restitutio natalium (drept roman) - îndreptarea naşterii. Favoare acordată de către
împărat, prin care dezrobiţii erau consideraţi ingenui.
retentiones dotales (drept roman) - dreptul bărbatului de a reţine o parte din bunu
IC
rile dotale, pentru infidelitatea femeii.
reus (drept roman) - pârât.
EM
rex sacrorum (drept roman) - rege în ceea ce priveşte cultul. A preluat atribuţiile
religioase de la foştii regi. Mai târziu a fost înlocuit cu pontifex maximus.
AD
rogatio (drept roman) - 1. propunerea unei legi de către magistrat poporului. 2.

textul unei legi, care putea fi sistematizat pe capitole şi paragrafe.
AC
_ = s =_
Sabinus, Massurius (drept roman) - jurisconsult clasic. A trăit în vremea lui
Tiberiu şi a fost atât de apreciat, încât la un moment dat şcoala fondată
Z
de Capiio i-a purtat numele. Lucrarea sa intitulată libri tres iuris

U
civilis a fost considerată o adevărată codificare a dreptului civil.

sacra privata (drept roman) - sarcinile cultului privat. Apăsau asupra moşte
nitorului.
sacramentum (drept roman) - 1. suma de bani pe care părţile o depuneau în cazul
proceselor cu privire la proprietate sau la drepturile de creanţă în
procedura legisacţiunilor. 2. legisacţiune de judecată.
sacramentum in persoanam (drept roman) - legisacţiune de judecată prin care
erau soluţionatre litigiile cu privire la drepturile de creanţă în proce
dura legisacţiunilor.
sacramantum in rem (drept roman) - legisacţiune de judecată prin care erau solu
ţionate procesele cu privire la proprietate în procedura legisacţiunilor.
A fost forma originară a acţiunii în revendicare.
496
Salvius, Iulianus (drept roman) - jurisconsult clasic. S-a născut în Africa, la
Hadrumentum, a fost discipolul lui Iavolenus şi a aparţinut şcolii
sabiniene. A ocupat înalte demnităţi în stat pe vremea lui Hadrian şi a
codificat edictul pretorului (praetorii edicti ordinator).
sanctio (drept roman) - sancţiune. Parte a legii prin care se arăta cum vor fi
pedepsiţi cei ce încălcau dispoziţiile din rogatio.
satisdationes (drept roman) - promisiuni întărite cu garanţi. Prin aceste
promisiuni, reprezentatul se obliga să accepte efectele sentinţei în

sistemul reprezentării imperfecte.
Saturnalia (drept roman) - Satumalele. Sărbători care începeau la 17 decembrie în
cinstea lui Saturn, zeul protector al agriculturii. Prin legea Publicia,
promulgată în secolul II î. Hr., s-a interzis patronilor să primească de la
clienţii lor, cu ocazia Satumalelor, alte cadouri decât lumânări de ceară.
IC
Scaevola, Quintus Mucius (drept roman) - jurisconsult în epoca veche. A trăit Îs
sfârşitul republicii (asasinat de partizanii lui Marius în anul 82 î. Hr.)
şi a scris o lucrare de drept civil în 18 cărţi, care s-a bucurat de o mare
EM
faimă. Opera lui a marcat începutul cercetării cu adevărat ştiinţifice în
domeniul dreptului, căci s-a preocupat de extragerea unor principii, pe
baza cărora a sistematizat întreaga materie supusă analizei. Totodată,
AD
în lucrările sale se afirmă tendinţa spre abstractizare şi subiectivizare

în gândirea juridică (defmitiones).
Scaevola, Cervidius (drept roman) - jurisconsult clasic. în cercetările sale cazuis

AC
tice, s-a preocupat în mod special de cazurile complicate din materia

succesiunilor.
scholia (drept roman) - scolii. Comentarii care au fost adăugate în secolul X la
Z
textul Bazilicalelor. Aceste comentarii prezintă o mare importanţă,

deoarece îşi au originea în lucrările unor jurisconsulţi care au
U
participat la elaborarea operei legislative a împăratului Justinian.

senatusconsultum (drept roman) - senatusconsult. Senatusconsultele erau hotărâri
ale senatului, care începând din vremea lui Hadrian au dobândit putere
de lege. înainte de Hadrian, hotărârile senatului deveneau obligatorii
numai dacă erau însuşite de către pretori, care le aplicau prin mijloace
de ordin procedural.
senatusconsultum Claudianum de servis (drept roman) - senatusconsultul
Claudian cu privire la sclavie. A prevăzut că femeia liberă care
întreţinea relaţii cu sclavul altuia şi nu le întrerupea după ce era somată
de stăpânul sclavului, devenea, la rândul ei, sclava acelui stăpân.
senatusconsultum Claudianum de recuperatorum aetate (drept roman) -
senatusconsultul Claudian cu privire la vârsta recuperatorilor. A redus
497
vârsta judecătorilor la 24 de ani şi a menţinut vârsta recuperatorilor la
25 de ani.
senatusconsultum Dasumianum (drept roman) - senatusconsultul Dasumian. Se

referă la fideicomisul de libertate. Cu privire la acest tip de fideicomis
au fost date 5 senatusconsulte.
senatusconsultum de Bacchanalibus (drept roman) - senatusconsultul cu privire

la bacanale. Face distincţie între cosponsor şi coiurator.
senatusconsultum luncianum (drept roman) - senatusconsultul Iuncian. A fost

dat în anul 127 î. Hr. şi se referă la fideicomisul de libertate.
senatusconsultum Iuventianum (drept roman) - senatusconsultul Iuventian. A

fost dat în vremea lui August şi prevede că petiţiunea de ereditate
poate fi intentată şi împotriva aceluia care încetează să posede prin
doi. Mai prevede că pârâtul de bună-credinţă răspunde numai în
IC
limitele îmbogăţirii sale, pe când pârâtul de rea-credinţă răspunde
pentru tot ce lipseşte din succesiune.
EM
senatusconsultum Macedonianum (drept roman) - senatusconsultul Macedonian.
S-a dat în vremea luiClaudiu şi prevede că fiul de familie care nu poate
fi urmărit de creditori în timpul vieţii lui pater familias, pentru că nu are
AD
bunuri proprii, să nu poată fi urmărit nici după moartea lui pater

familias. Deoarece pe vremea lui Claudiu senatusconsultele nu aveau
putere de lege, senatusconsultul s-a aplicat prin mijloace procedurale
create de pretor (fie prin refuzul de a i se elibera o formulă creditorului,
AC
fie prin înserarea în formulă a unei excepţii în favoarea debitorului).
senatusconsultum Neronianum de legatis (drept roman) - senatusconsultul

Neronian cu privire la legate. S-a dat în vremea lui Nero şi prevede că
Z
un legat per vindicationem nul, poate fi considerat valabil ca legat per

U
damnationem.
senatusconsultum Orfltianum (drept roman) - senatusconsultul Orfitian. S-a dat
în vremea lui Marc Aureliu şi cheamă pe copiii rezultaţi din căsătoria
fără manus la succesiunea mamei lor, în calitate de rudă de sânge.
senatusconsultum Pegasianum (drept roman) - senatusconsultul Pegasian. Se referă

la fideicomisul de ereditate şi a reglementat de aşa manieră relaţiile dintre
fiduciar şi fideicomisar, încât moştenitorul fiduciar să dobândească o
parte din succesiune. A fost dat în vremea lui Vespasian.
senatusconsultum Silanianum (drept roman) - senatusconsultul Silanian. Este
primul senatusconsult prin ordine date pretomlui de către senat. S-a
adoptat în anul 10 d. Hr. şi prevede că în caz de moarte violentă a
testatorului, moştenitorul trebuie să amâne deschiderea testamentului
498
până la termnarea cercetărilor prin torturarea sclavilor bănuiţi de comi
terea omorului.
senatusconsultum Tertullianum (drept roman) - senatusconsultul Tertullian. S-a

votat în vremea lui Hadrian şi cheamă pe mamă la succesiunea
copiilor rezultaţi din căsătoria fără manus, în calitate de rudă de sânge.
senatusconsultum Trebellianum (drept roman) - senatusconsultul Trebellian. A
fost adoptat în vremea lui Nero şi a reglementat relaţiile dintre fiduciar
şi fideicomisar în favoarea fiduciarului, în cazul fideicomisului de
ereditate.

senatusconsultum ultimum (drept roman) - senatusconsultul dat pentru ultima
oară. Hotărâre a senatului prin care consulii erau autorizaţi să
introducă starea de asediu.
senatusconsultum Velleianum (drept roman) - senatusconsultul Velleian. S-a
IC
adoptat în vremea lui Claudiu şi a interzis femeii să interceadă pentru
altul (pro alio).
EM
senatusconsultum Volusianum (drept roman) - senatusconsultul Volusian. S-a
adoptat în secolul I d. Hr. şi a interzis proprietarilor să îşi demoleze
casele pentru a vinde materialele de construcţie fără o autorizaţie
municipală.
AD
sententiae (drept roman) - lucrări ale jurisconsulţilor cu caracter elementar şi cu

conţinut practic.
AC
Sententiae Pauli (drept roman) - lucrare a jurisconsultului Paul. Nu ni s-a transmis

pe cale directă. Papirusul din Leida, descoperit în 1955, a adus
informaţii preţioase cu privire la această lucrare.
Z
separatio bonorum (drept roman) - separarea bunurilor. Prin separarea bunurilor

moştenitorului de bunurile defunctului, creditorii moştenitorilor nu îşi
U
mai puteau valorifica drepturile de creanţă pe seama bnurilor defunc

tului. A fost o reformă a pretorului în favoarea creditorilor de
functului.
servi (drept roman) - sclavi. Erau asimilaţi cu lucrurile şi nu erau subiecte ci

obiecte de drept.
servi publici (drept roman) - sclavii statului. Aveau o situaţie mai bună decât
sclavii aflaţi în proprietate privată, căci puteau fi dezrobiţi de
magistraţi printr-o simplă declaraţie, primeau o porţiune din terenul
public, primeau o sumă de bani anuală, puteau încheia o căsătorie
inferioară şi puteau să dispună prin testament de jumătate din peculiul
lor.
499
servitus altius tollendi (drept roman) - servitutea de a înălţa mai sus. Dacă un
proprietar clădea din nou, trebuia să păstreze forma vechii construcţii.
Celce vroia să zidească o clădire mai înaltă decât cea demolată,
trebuia să dobândească servitutea de a construi mai sus.
servitus oneris ferendi (drept roman) - servitutea de a purta o greutate. Pro
prietarul fondului dominant avea dreptul de a sprijini o construcţie pe
zidul vecinului.
servitus tigni imitendi (drept roman) - dreptul de a pune o grindă pe zidul vecinului.

servitutes (drept roman) - servituţi. Sarcini impuse unui lucru în folosul unei
persoane determinate. în cazul acestor servituţi dopuă persoane
exercită drepturi reale distincte asupra aceluiaşi lucru.
servitutes personarum (drept roman) - sarcini impuse unui lucru în folosul unei
persoane determinate. în cazul acestor servituţi două persoane exercită
drepturi reale distincte asupra aceluiaşi lucru.
IC
servitutes praediorum (drept roman) - servituţi prediale. Sarcini impuse unui
EM
lucru în folosul proprietarului unui imobil. în acest caz, proprietarul
fondului dominant exercită dreptul de servitute asupra fondului aservit
(servitute de trecere).
AD
servitutes praediorum rusticorum (drept roman) - servituţi prediale rustice. Dacă

fondul dominant este un teren, la ţară sau la oraş, servitutea predială se
numeşte rustică.
AC
servitutes praediorum urbanorum (drept roman) - în cazul acestor servituţi

fondul dominant este o clădire, chiar dacă se află la ţară.
Servius Sulpicius Rufus (drept roman) - jurisconsult în epoca veche. A fost
Z
discipolul lui Quintus Mucius Scaevola şi s-a remarcat prin talentul

său didactic. A scris un manual de drept bine sistematizat şi a avut
U
numeroşi discipoli valoroşi (Aulus Ofilius, Alfenus Varus, Aufidius

Namusa, Trebatius Testa).
Servius Tullius (drept roman) - rege al Romei în secolul VI î. Hr. A iniţiat o
refromă socială şi o reformă administrativă, prin care a pus bazele
statului roman.
servus (drept roman) - v. servi.
servus vicarius (drept roman) - sclavul care se află în peculiul altui sclav.
Sextus Aelius Petus Catus (drept roman) - jurisconsult în epoca veche. A fost
consul în anul 198 î. Hr. şi a scris o lucrare ( tripertita) pe care
Pomponius o numea leagănul dreptului, compusă din trei părţi: Legea
celor XII Table, interpretarea ei şi legisacţiunile.
500
societas (drept roman) - contractul de societate. Convenţia prin care două sau mai
multe persoane se obligau să pună în comun bunuri ori activitatea lor,
pentru a realiza un câştig.
societas alicuius negotiationis (drept roman) - societatea care avea de obiect un
singur fel de afaceri. Din această categorie făcea parte societatea de
publicani (societas publicanorum), care avea ca obiect de activitate
arendarea impozitelor statului.
societas omnium bonorum (drept roman) - societatea tuturor bunurilor prezente şi
viitoare.

societas quaestus (drept roman) - societatea în care se puneau în comun veniturile.
De regulă se încheia între negustori.
societas unius rei (drept roman) - societatea în care se punea în comun un singur
lucru, de exemplu un sclav.
IC
solarium (drept roman) - suma de bani anuală plătită de superficiar. Prin această
plată, superfîciarul recunoştea dreptul proprietarului terenului.
EM
solutio (drept roman) - plata datoriei. Putea consta în dare, facere sau praestare.
solutio per aes et libram (drept roman) - plata prin aramă şi balanţă. Presupunea
respectarea formelor necesare mancipaţiunii. Când era utilizată în
AD
vederea stingerii unei obligaţii nu se plătea un preţ real.

solvere (drept roman) - dezlegare de datorie. Sugerează ideea de stingere a
obligaţiei prin plata datoriei.
AC
spatium deliberandi (drept roman) - termenul de a chibzui. La cererea cre

ditorilor, moştenitorul trebuia să declare în termen de 100 de zile dacă
acceptă succesiunea. Dacă nu declara se interpreta că a renunţat la
succesiune.
Z
species (drept roman) - lucruri individual determinate. Se identifică prin trăsături

U
care le sunt proprii numai lor.

specificatio (drept roman) - mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrului
confecţionat din materialul altuia. Dacă lucrul nou creat putea fi
readus la starea iniţială aparţinea proprietarului materiei, iar dacă nu,
aparţinea specificatorului.
spondeo (drept roman) - promit. Era verbul pe care îl pronunţa debitorul atunci
când se obliga prin sponsio. Era acesibil numai cetăţenilor romani.
sponsalia (drept roman) —logodnă. Se făcea printr-un contract în formă verbală.
Copiii puteau fi logodiţi la vârsta de şapte ani.
sponsio (drept roman) - contract încheiat prin întrebare şi răspuns. Era accesibil
numai cetăţenilor romani.
501
sponsor (drept roman) - garant. Se obliga alături de debitorul principal prin
pronunţarea verbului spondeo.
status (drept roman) - statut juridic. Statutul juridic al unui om liber era denumit
status libertatis.
status dies cum hoste (drept roman) - termenul de judecată fixat cu un străin.
Procesul între un cetăţean şi un străin, ducea la amânarea procesului
între cetăţeanul respectiv şi alt cetăţean.
stipulatio (drept roman) - stipulaţiune. Contract verbal încheiat prin întrebare şi

răspuns, la care aveau acces şi peregrinii. La întrebarea creditorului
debitorul nu răspundea prin verbul spondeo, ci printr-un berv cu un
înţeles similar (dabo sau promitto ).
stipulatio duplae (drept roman) - stipulaţiune la dublu. în cazul vânzării care se
făcea prin stipulaţiuni, se încheia o stipulaţiune specială pentru
evicţiune, prin care vânzătorul promitea dublul preţului primit, dacă
IC
cel ce cumpăra un lucru mancipi era evins.
EM
stipulatio in dando (drept roman) - stipulaţiunea prin care debitorul promitea să
transmită proprietatea asupra unui lucru sau să constituie un alt drept
real.
AD
stipulatio in faciendo (drept roman) - stipulaţiunea al cărei obiect consta în

facere.
stipulatio operarum (drept roman) - stipulaţiunea de servicii.
AC
stipulatio poene (drept roman) - stipulaţiunea unei penalităţi. Părţile stabileau ce

sumă de bani trebuie să plătească debitorul dacă nu îşi execută obligaţia
izvorâtă dintr-o stipulaţiune. în ipoteza neexecutării obligaţiei, credi
torul era scutit de proba prejudiciului pe care l-a suferit.
Z
stipulationes praetoriae (drept roman) - stipulaţiuni pretoriene. Erau încheiate din

U
ordinul pretorului, în scopul soluţionăriii unor litigii. Pârâtul promitea

să îi plătească o sumă de bani reclamantului, dacă din vina sa îi va
provoca o pagubă.
stipulatio rem habere licere (drept roman) - stipulaţiunea prin care vânzătorul se
obliga să plătească preţul primit dacă cel ce cumpăra lucrul era evins.
Se aplica în cazul vânzării unui lucru nec mancipi prin stipulaţiuni.
tipulatio sortis et usurarum (drept roman) - stipulaţiunea capitalului şi a
dobânzilor. Debitorul se obliga printr-o singură stipulaţiune, să resti
tuie şi capitalul şi dobânzile.
stipulatio usurarum (drept roman) - stipulaţiunea dobânzilor. După ce debitorul
promitea să restituie capitalul, încheia o nouă stipulaţiune, prin care
promitea să plătească o sumă de bani ce reprezenta o dobândă deghizată.
502
subscriptio (drept roman) - menţiune făcută la sfârşitul unei constituţiuni
imperiale, prin care se precizau locul şi data emiterii actului.
substitutio pupillaris (drept roman) - substituire pupilară. Consta în numirea unei
persoane care să vină la succesiune, dacă moştenitorul murea înainte
de vârsta pubertăţii.
substitutio quasi pupillaris (drept roman) - substituire quasi pupilară.consta în
instituirea de către testator a unui moştenitor, pentru descendentul său
alienat mintal.

substitutio vulgaris (drept roman) - substituirea vulgară. Este o instituire de
gradul doi, pentru cazul în care cel instituit nu ar fi cules moştenirea.
successio (drept roman) - succesiune. Transmiterea patrimoniului de la defunct
către urmaşii săi. La origine era denumită hereditas.
sui heredes (drept roman) - cei ce se moştenesc pe ei înşişi. Toţi cei care prin
IC
moartea lui pater familias deveneau peroane sui iuris.
sui iuris (drept roman) - persoanele care nu se aflau sub puterea cuiva.
EM
superficies (drept roman) - superficia. Dreptul alienabil şi transmisibil la
moştenitori asupra casei construite pe terenul altuia.
AD
suus heres (drept roman) - cel ce se moşteneşte pe el însuşi, v. sui heredes.

syngrapha (drept roman) - contract în formă scrisă.
AC
Tabla Hebana (drept roman) - inscripţie descoperită în 1947, care ne redă o

reformă electorală din vremea lui August.
_= T =_
Z
U
Tabula Banasitana (drept roman) - inscripţie descoperită în 1957 la Bansa, în

Maroc.
Tabulae Herculanenses (drept roman) - inscripţii publicate şi comentate începând
din anul 1948, care ne dau informaţii preţioase cu privire la procedura
civilă, la persoane şi la obligaţii.
Tanta (drept roman) - constituţiune imperială dată de către Justinian. Este a treia
prefaţă a Digestelor, din 16 decembrie 533, redactată în limba latină şi
în limba greacă.
tempus lugendi (drept roman) - doliul de 10 luni pe care trebuia să îl ţină femeia
după moartea bărbatului. Ea se putea recăsători numai după expirarea
acestui termen, pentru a se evita confuzia de part (turbatio sanguinis).
503
Teofil (drept roman) - profesor de drept. A avut o contribuţie importantă în ela
borarea Digestelor şi Institutelor lui Justinian.
testamenti factio activa (drept roman) - capacitatea testamentară activă. Apti
tudinea persoanei de a-şi întocmi testamentul sau de a asista în calitate
de martor la întocmirea unui testament.
testamenti factio pasiva (drept roman) - capacitatea testamentară pasivă.

Aptitudinea persoanei de a veni la succesiune în calitate de moştenitor
sau de legatar.

testamentum (drept roman) - testament. Actul solemn prin care o persoană numită
testator instituia unul sau mai mulţi moştenitori, pentru ca aceştia să îi
execute ultima voinţă.
testamentum apud acta conditum (drept roman) - testament în faţa autorităţii
judecătoreşti sau municipale.
IC
testamentum calatis comitiis (drept roman) - testament în faţa comiţiei curiata.
îmbrăca forma unei legi pe care o vota adunarea patricienilor.
EM
testamentum holographum (drept roman) - testamentul olograf. Cuprindea men
ţiunea că a fost scris de testator.
AD
testamentum in procinctu (drept roman) - testament în faţa armatei gata de luptă.

Soldatul roman făcea o declaraţie de ultimă voinţă în faţa centuriei
sale.
AC
testamentum militis (drept roman) - testament militar. Nu presupunea condiţii de

formă, ci numai o declaraţie de voinţă clar exprimată. Se putea face
chiar cu sânge pe pavăză sau cu sabia pe nisip.
Z
testamentum nuncupatium (drept roman) - testament oral. Presupunea o decla

raţie verbală în faţa a şapte martori.
U
testamentum per aes et libram (drept roman) - testamentul prin aramă şi balanţă.
Era o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare şi a cunoscut o evoluţie în
trei faze: mancipatio familiae, testamentul per aes et libram public şi
testamentul per aes et libram secret.
testamentum praetorium (drept roman) - testamentul pretorian. Se făcea în formă
scrisă şi purta sigiliile a şapte martori.
testamentum principi oblatum (drept roman) - testament încredinţat spre păstrare
cancelariei imperiale.
testamentum ruri conditum (drept roman) - testament întocmit la ţară. Se făcea
în prezenţa a cinci martori.
504
testamentum ruptum (drept roman) - testament nul. Cazurile de nulitate erau
numeroase, ca de exemplu dezmoştenirea unui fiu de familie fără res
pectarea formelor solemne sau apariţia postumilor.
testamentum tripertitum (drept roman) - testament scris care întrunea trei ele
mente din izvoare diferite: dreptul civil (unitatea actului), dreptul
pretorian (prezenţa celor şapte martori) şi dreptul imperial (condiţia ca
testamentul să fie subscris).
testis (drept roman) - martor. Martorii au avut un rol foarte important în viaţa juridică

a romanilor, care spuneau că occidentul vorbeşte iar orientul scrie.
Thaleleu (drept roman) - profesor la Facultatea de drept din Beirut în secolul VI d. Hr.
Tiberius Coruncanius (drept roman) - jurisconsult în epoca veche. A fost primul
pontifex maximus plebeu şi totodată primul jurisconsult plebeu care a
oferit consultaţii în public. A trăit în secolul III î. Hr.
IC
tipucitus (drept roman) - denumirea unui rezumat al Bazilicalelor. Multă vreme s-
a crezut că este numele unui jurisconsult.
EM
tollere liberum (drept roman) - ridicarea pe braţe a noului născut. Avea semni
ficaţia recunoaşterii copilului ca cetăţean roman.
traditio (drept roman) - tradiţiune. Mod de dobândire a proprietăţii de drept al
AD
ginţilor. Iniţial s-a aplicat numai lucrurilor nec mancipi, iar în vremea
lui justinian a devenit modul general de dobândire a proprietăţii.
Presupunea îndeplinirea a două condiţii: remiterea materială a lucrului
AC
şi iusta causa.
traditio brevi mânu (drept roman) - tradiţiune de mână scurtă. Este cazul cum
părării casei de către chiriaş, când nu mai era necesară remiterea
Z
lucrului.
U
traditio longa mânu (drept roman) - tradiţiune de mână lungă. în dreptul evoluat,
dacă se transmitea un teren, nu mai era necesară parcurgerea hotarelor
sale cu pasul, ci era suficientă indicarea limitelor sale de pe o înălţime.
traditio simbolica (drept roman) - tradiţiunea simbolică. Dacă se transmitea o
casă, nu mai era necesară vizitarea tuturor încăperilor, ci era suficientă
remiterea cheilor.
transitio ad plebem (drept roman) - trecerea la plebe. Un patrician putea deveni
plebeu prin adoptarea unei legi centuriate. Nu se confundă cu
adrogaţiunea urmată de emancipare.
translatio iudicii (drept roman) - modificarea formulei. în momentul lui litis
contestatio se fixau definitiv elementele personale ale procesului.
Dacă până la judecarea procesului dispărea judecătorul sau una dintre
505
părţi, formula trebuia modificată, prin menţionarea numelui noului
judecător sau prin menţionarea numelui moştenitorului defunctului.
transmissio iustinianea (drept roman) - dreptul moştenitorului celui chemat la
succesiune de a dobândi moştenirea neacceptată, în restul anului care a
rămas de la delaţiune.
transmissio theodosiana (drept roman) - dreptul moştenitorului celui instituit ca
heres ex parte care a murit înainte de deschiderea testamentului, de a
veni la succesiunea neacceptată.

Tribonianus (drept roman) - cel mai mare jurisconsult din vremea lui Justinian. A
fost quaestor sacri palati, cel ce redacta legile imperiului. A condus
comisiile care au redactat Codul, Digestele şi Institutele lui Justinian.
Romaniştii consideră că fără ajutorul lui Tribonianus împăratul
justinian nu ar fi putut înfăptui uriaşa sa operă legislativă.
triplicatio (drept roman) - triplică. La excepţia opusă de pârât reclamantul putea
IC
răspunde prin replică, la replica reclamantului pârâtul răspundea prin
duplică, iar la duplica pârâtului reclamantul opunea o triplică.
EM
turbatio sanguinis (drept roman) - v. tempus lugendi.
turpae personae (drept roman) - persoane lovite de o infamie de fapt, prin descon
AD
siderarea publică pentru o anumită purtare sau îndeletnicire. Dacă

asemenea persoane erau preferate în testament fraţilor şi surorilor
defunctului, testamentul putea fi atacat de aceste rude prin querella
inofficiosi testamenti.
AC
turpitudo (drept roman) - dezonoare. O formă a infamiei constând în dispreţul

public.
Z
tutela (drept roman) - procedeu juridic prin care erau protejaţi cei loviţi de
incapacităţi fireşti.
U
tutela legitima (drept roman) - tutela deferită potrivit Legii celor XII Table celor
mai apropiaţi agnaţi.
tutela dativa (drept roman) - tutela deferită de pretor incapabililor care nu aveau
agnaţi şi nici un tutore desemnat prin testament.
tutela impuberis (drept roman) - tutela impuberului. Copilul mai mic de 14 ani,
dacă era sui iuris, trebuia pus sub tutelă.
tutela mulierum (drept roman) - tutela femeii. în epoca veche, femeia sui iuris era
pusă sub tutela perpetuă a agnaţilor ei. Cu timpul, prin reforme suc
cesive, tutela femeii a fost desfiinţată.
tutela testamentaria (drept roman) - tutela deferită prin testament.
506
tutor (drept roman) - tutore. La o tutelă puteau participa mai mulţi tutori (contutores).
tutor dativus (drept roman) - tutore numit de pretor.
_= u =_
Ulpian (Ulpius Domitius) (drept roman) - jurisconsult clasic. A fost discipolul lui
Papinian şi totodată contemporanul şi rivalul lui Paul. S-a remarcat ca
asesor în concilium principis şi ca prefect al pretoriului, slujbă în care
a fost asasinat în anul 228 d. Hr. A scris foarte mult, într-un stil concis

şi clar, iar fragmentele extrase din opera sa reprezintă o treime din
corpul Digestelor lui Justinian. Lucrările sale sunt considerate un izvor
important al dreptului şi au fost utilizate în practica instanţelor
judecătoreşti. Comentariul său la adresa edictului pretorului s-a
bucurat de o mare faimă în epocă.
ultra vires hereditatis (drept roman) - dincolo de limitele activului succesoral. în
IC
virtutea confuziunii patrimoniilor, moştenitorul trebuie să plătească
datoriile succesiunii dincolo de limitele activului succesoral. De aceea,
EM
moştenitorii voluntari repudiau succesiunile încărcate de datorii, în
paguba creditorilor defunctului, care nu îşi mai puteau valorifica
drepturile de creanţă.
AD
uncia (drept roman) - a 12-a parte din capital. Prin Legea celor XII Table dobânda
a fost limitată la 8,33% pe lună, ceea ce ducea la dublarea capitalului
în 12 luni.
AC
unciarum foenus (drept roman) - dobânda unei uncii. v. uncia

universitates (drept roman) - persoane juridice. Colectivităţi care aveau patri
moniu propriu, dobândeau drepturi şi îşi asumau datorii distinct de
Z
membrii care o formau.

U
universitates personarum (drept roman) - persoane juridice de drept public şi de

drept privat, cum ar fi statul sau asociaţiile de lucrători. Expresia nu
este romană ci a fost creată de către comentatori.
universitates rerum (drept roman) - fundaţii. Stabilimentele pioase au luat locul
fundaţiilor păgâne, dar patrimoniul lor era administrat de biserică, prin
intermediul episcopului. Expresia a fost creată de comentatori.
usucapio (drept roman) - uzucapiunea. Mod de dobândire a proprietăţii prin
îndelungata folosinţă a lucrului.
usucapio libertatis (drept roman) - uzucaparea libertăţii. Dacă proprietarul
fondului aservit opunea timp de doi ani un obstacol în calea exercitării
unei servituţi prediale urbane (servitutea de a nu zidi), dobândea
libertatea fondului prin stingerea servituţii.
507
usucapio pro herede (drept roman) - uzucaparea moştenirii neacceptate. Iniţial,
cel ce se instala într-o moştenire neacceptată o putea uzucapa în
termen de un an. în vremea lui Hadrian s-a hotărât, printr-un
senatusconsult, ca moştenitorul civil să poată reclama succesiunea ca
şi când uzucapiunea nu ar fi avut loc.
usufructuarius (drept roman) - uzufructuar. Titularul dreptului de uzufruct
exercita ius utendi şi ius fruendi asupra unui lucru neconsumptibil, iar
nudul proprietar exercita, asupra aceluiaşi lucru, us abutendi.
usurae (drept roman) - dobândă. împrumutul cu dobândă a fost un adevărat flagel în

societatea romană. Cu toate că prin legea Genucia, dată în secolul IV î.
Hr., împrumutul cu dobândă a fost interzis, cămătarii au ocolit-o prin cele
mai diverse expediente. Dealtfel, legea Genucia a căzut în desuetudine.
usureceptio (drept roman) - uzucapare fără just titlu şi fără bună-credinţă. Multă
vreme, debitorul care transmitea un lucru creditorului său cu titlu de
IC
garanţie, iar reintra în stăpânirea lucrului fără a-şi fi plătit datoria,
redobândea proprietatea în termen de un an.
EM
usurpatio (drept roman) - întreruperea posesiunii. Deoarece posesiunea putea să
dureze neîntrerupt tot intervalul de timp necesar uzucapiunii, orice între
rupere, fie naturaliter, fie civiliter, făcea necesară reînceperea posesiunii.
AD
usus (drept roman) - 1. dreptul de a folosi un lucru fără a-i culege fructele. Făcea
parte din categoria drepturilor reale care poartă asupra lucrului altuia.
2. coabitarea femeii cu bărbatul timp de un an de zile, după care
AC
femeia trecea sub puterea bărbatului. Era un mod de dobândire a

puterii bărbatului asupra femeii accesibil şi plebeilor.
usus et patientia (drept roman) - exercitarea servituţii cu voia proprietarului
Z
fondului aservit. Ducea la constituirea unei servituţi prin quasitraditio.

U
usus modernus pandectarum (drept roman) - dreptul modem al Pandectelor

(Digestelor). în secolul XV, germanii au abandonat dreptul lor naţional
şiau preluat dreptul roman aşa cum a fost interpretat de postglosatori. în
secolul XVI, prin adaptarea principiilor formulate de postglosatori la
realităţile din Germania feudală, a luat naştere un nou sistem de drept,
care a fost denumit „drept roman denaturat” sau drept al Pandectelor.
ususfructus (drept roman) - uzufruct. Dreptul de a folosi lucrul altuia şi de a-i
culege fructele, păstrând substanţa acelui lucru. A apămt în relaţiile
între bărbatul şi femeia căsătoriţi fără manus, căci bărbatul îi lăsa prin
testament soţiei supravieţuitoare anumite bunuri, spre a le folosi şi a le
culege fructele până la moartea ei.
ususfructus omnium rerum (drept roman) - uzufructul tuturor lucrurilor
(universal). Purta asupra unei fracţiuni din patrimoniu sau asupra unui
508
întreg patrimoniu. Uzufructuarul devenea proprietar, căci intr-un
patrimoniu se află şi lucruri care se consumă prin întrebuinţare, dar
trebuia să promită cu garanţi că la sfârşitul uzufructului va restitui
lucruri de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate.
uti optimus maximus (drept roman) - teren liber de orice sarcini. Dacă vânzătorul
declara că terenul vândut prin mancipaţiune este liber de orice sarcini,
dar în realitate era grevat cu servituţi sau cu ipoteci, cumpărătorul îl
putea chema în justiţie prin actio auctoritatis, obligându-1 să plătească
dublul preţului primit.

_= v =_
vacua possessio (drept roman) - posesiune liniştită. Vânzătorul nu avea, de regulă,
obligaţia de a trasnmite proprietatea, ci numai posesiunea liniştită a
lucrului. Această posesiune presupunea să nu existe vreo persoană
IC
care să emită pretenţii asupra lucrului.
vades (drept roman) - garanţi. în procedura legisacţiunilor, părţile puteau stabili o
EM
anumită dată la care să se prezinte în faţa magistratului (vadimonium
extrajudiciar). Această înţelegere nu atrăgea răspunderea celui citat, ci
a acelora care garantau că se va prezenta la proces potrivit convenţiei
AD
încheiate cu reclamantul.
vadimonium extrajudiciar (drept roman) - v. vades.
AC
variae causarum figurae (drept roman) - alte izvoare de obligaţii. Gaius a afirmat
că pe lângă contracte şi delicte există şi alte izvoare de obligaţii.
vectigal (drept roman) - suma de bani plătită anual de cei care luau în arendă
perpetuă pământuri aflate în proprietatea cetăţilor.
Z
venditio bonorum (drept roman) - vânzare în bloc a bunurilor debitorului

U
insolvabil. A fost prima formă de executare silită asupra bunurilor.

venditio rei speratae (drept roman) - vânzarea unor bunuri viitoare. Era permisă
vânzarea unei recolte viitoare.
venditio cum scriptura (drept roman) - vânzare în formă scrisă. în dreptul lui
Justinian, dacă părţile se înţelegeau să redacteze un înscris, contractul
de vânzare se forma în momentul redactării înscrisului şi nu în
momentul exprimării acordului de voinţă.
venia aetatis (drept roman) - iertarea de vârstă. Se putea acorda minorului de 20
de ani, care era considerat pe deplin capabil.
venumdatio (drept roman) - vânzarea realizată prin mancipaţiune. Operaţiunea
juridică a vânzării s-a realizat la origine prin mancipaţiune, apoi rpin
509
două stipulaţiuni, iar la sfârşitul republicii prin contractul consensual
de vânzare.
veteres (drept roman) - jurisconsulţii din epoca veche. Denumirea a apărut în
textele clasice.
vi domum introire (drept roman) - a intra în casă cu violenţă. La origine a fost un
delict privat, dar prin legea Cornelia de iniuriis a fost transformat în
delict public.
vicesima hereditatium (drept roman) - impozitul de 5% pe succesiuni. împăratul

August a introdus prin legea Iulia un impozit reprezentând a 20 parte
din succesiune.
vidua (drept roman) - văduvă. Prin legile caducare, date în vremea lui August, s-a
stabilit că celibatarii, inclusiv văduvii, nu puteau veni la succesiunea
testamentară.
IC
vinculum iuris (drept roman) —legătură de drept. Expresia face aluzie la raportul
juridic obligaţional care se stabileşte între creditor şi debitor.
EM
vindex (drept roman) - garant. Este unul dintre garanţii primitivi, prin intervenţia
căruia se elibera cel ce făcea o promisiune sau era considerat debitor.
Astfel, debitorul supus executării silite asupra persoanei putea evita să
AD
fie vândut ca sclav trans Tiberim numai pe două căi: fie să plătească
datoria, fie să procure un vindex.
vindicatio gregis (drept roman) - revendicarea unei turme. Cel ce poseda mai
AC
multe animale din turmă putea să o revendice în întregime, turma fiind

considerată ca o unitate.
vindicatio in libertatem (drept roman) - revendicarea libertăţii. Un om liber
Z
denumit adsertor libertatis (persoană care afirmă libertatea) declara în

U
faţa magistratului că un anumit sclav este liber.
vindicatio in servitutem (drept roman) - revendicarea în sclavie. Procesul în care

reclamantul afirma că un om liber este sclav. Se judeca prin legisac-
ţiunea denumită sacramentum in rem.
vindicta (drept roman) - 1. nuiaua. Reprezenta lancea, ca simbol al ideii de putere.
2. formă a dezrobirii. Presupunea pronunţarea unor cuvinte solemne,
prin care stăpânul îşi afirma voinţa ca un anumit sclav să fie om liber.
vir et uxor (drept roman) - soţ şi soţie. Soţii căsătoriţi fără manus nu se moşteneau
reciproc, deoarece nu erau rude civile. Prin reforma pretorului ei au
dobândit acest drept, dar numai în urma tuturor rudelor civile şi de
sânge.
510
vis armata (drept roman) - violenţă armată. Cel deposedat de o persoană înarmată
sau de o bandă era protejat juridiceşte prin interdictul unde vi armata
(deoarece prin violenţă armată).
vis cottidiana (drept roman) - violenţă obişnuită. Cel deposedat prin violenţă
obişnuită putea cere eliberarea interdictului unde vi cottidiana
(deoarece prin violenţă obişnuită).
vis maior (drept roman) - forţa majoră. Un aveniment care duce la dispariţia
lucrului datorat şi care nu poate fi prevenit, indiferent ce măsuri de
pază s-ar lua: cui resisti non potest (nimic nu i se poate opune).

vis psihica (drept roman) - violenţă fizică. Era caz de inexistenţă a consim
ţământului.
vis privata (drept roman) - violenţa privată. Se comitea fără folosirea unei arme.
Potrivit legii Iulia de vi publica et privata, dată în vremea lui August,
IC
creditorul care lua prin violenţă un bun al debitorului era pedepsit cu o
pedeapsă publică (exilul).
EM
vitium (drept roman) - defect (viciu). Vânzătorul răspundea pentru viciile lucrului
potrivit unui sistem care varia în funcţie de forma prin care se realiza
operaţiunea juridică a vânzării, iar după apariţia vânzării consensuale
în funcţie de regimul dreptului civil şi de cel al edililor curuli.
AD
voluntas (drept roman) - voinţă, intenţie. Contractele de bună-credinţă erau

interpretate de către judecător cu scopul de a stabili care a fost intenţia
părţilor atunci când au încheiat actul.
AC
votum (drept roman) - promisiune făcută unei divinităţi. Era o excepţie de la

regula că oferta nu produce efecte juridice.
Z
vulgata (drept roman) - versiune a Digestelor lui Justinian care a circulat în mai
multe manuscrise din secolele XI şi XII.
U
511
CUPRINS
INTRODUCERE
Capitolul I
OBIECTUL Şl IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT ROMAN..................................... 5
§ 1. OBIECTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN........................................................5
§ 2. IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT ROMAN............................................... 10
§ 3. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN.................................................. 20

Capitolul II
ISTORIA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ A ROMEI................................................................. 26
PARTEA I. IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Capitolul I
EVOLUŢIA FORMELOR DE EXPRIMARE A DREPTULUI PRIVAT ROMAN......... 36
IC
§ 1. IZVOARELE DREPTULUI ÎN SENS FORMAL...................................................36
§ 2. O biceiul.............................................................................................................. 37
§ 3. L e g e a .................................................................................................................. 38
EM
§ 4. Edictele m agistraţilor........................................................................................41
§ 5. Jurisprudenţa..................................................................................................... 44
§ 6. Senatusconsultele.............................................................................................50
AD
§ 7. Constituţiunile im periale................................................................................. 50
Capitolul II
OPERA LEGISLATIVĂ A LUI IUSTINIAN.................................................................... 51
§ 1. Importanţa operei legislative a lui Justinian................................................ 51
AC
§ 2. Codificările realizate în epoca prejustiniană............................................... 52

§ 3. Legislaţia lui Justinian.......................................................................................52
§ 4. Alteraţiuni de te x te ............................................................................................55
Z
PARTEA A II-A. PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ

U
TITLUL I
P ro c ed u ra legisacţiunilor............................................................................................ 57
Capitolul I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE............................................................................................57
§ 1. Obiectul procedurii civile rom ane.................................................................. 57
§ 2. Evoluţia procedurii civile rom ane................................................................... 57
§ 3 Justiţia privată..................................................................................................... 58
§ 4. Caracterele procedurii legisacţiunilor............................................................60
Capitolul II
Desfăşurarea procesului în sistemul procedurii legisacţiunilor............................61
§ 1. Faza in iu re ......................................................................................................... 61
§ 2. Faza în indicio.................................................................................................... 64
Capitolul III
Legisacţiunile de judecată...........................................................................................65
512
§1. S acram entum ..................................................................................................... 65
§ 2. Iudicis arbitrive postulatio............................................................................... 67
§ 3. C ondictio............................................................................................................ 67
Capitolul IV.....................................................................................................................68
Legisacţiunile de e x e c u ta re ........................................................................................68
§ 1. Manus iniectio.................................................................................................... 68
§ 2. Pignoris c a p io .................................................................................................... 68
TITLUL II
PROCEDURA FORMULARĂ.............................................................................................70

Capitolul I
Noţiuni introductive...................................................................................................... 70
§ 1. Apariţia procedurii form ulare.......................................................................... 70
§ 2. Legea A ebutia.................................................................................................... 70
Capitolul II
Form ula...........................................................................................................................71
IC
§ 1. Rolul form ulei.................................................................................................... 71
§ 2. Structura formulei.............................................................................................. 71
Capitolul III
EM
Desfăşurarea procesului.............................................................................................. 73
§ 1. Faza in iu re......................................................................................................... 73
§ 2. Faza in iudicio.................................................................................................... 75
AD
§ 3. Reprezentarea în justiţie...................................................................................75
Capitolul IV
Acţiuni............................................................................................................................. 76
§ 1. Generalităţi......................................................................................................... 76
AC
§ 2. Categorii de acţiuni........................................................................................... 77
Capitolul V
§ 1. Forţa executorie a sentinţei..............................................................................79
§ 2. Forţa juridică a sentinţei...................................................................................81
Z
TITLUL III
U
P ro ced u ra e x tra o rd in a ră ..............................................................................................82

Capitolul I
Caracterele procedurii extraordinare........................................................................ 82
Capitolul II
Desfăşurarea procesului..............................................................................................82
Capitolul III
Hotărârea ju d ecăto rească...........................................................................................83
PARTEA A III-A. DREPTUL CIVIL

TITLUL I
P e rso a n e .......................................................................................................................... 84
Capitolul I
Capacitatea juridică...................................................................................................... 84
§ 1. Noţiunea de persoană.......................................................................................84
513
Capitolul II
Sclavii............................................................................................................................. 85
§ 1. Generalităţi......................................................................................................... 85
§ 2. Izvoarele sclaviei............................................................................................... 86
§ 3. Condiţia juridică a sclavului............................................................................ 86
Capitolul III
Oamenii liberi............................................................................................................... 88
§ 1. Generalităţi......................................................................................................... 88
§ 2. Cetăţenii.............................................................................................................. 88
§ 3. Latinii...................................................................................................................90

§ 4. Peregrinii............................................................................................................ 90
Capitolul IV
Dezrobiţii.........................................................................................................................91
§ 1. Generalităţi......................................................................................................... 91
§ 2. Formele dezrobirii.............................................................................................91
§ 3. Condiţia juridică a dezrobiţilor........................................................................ 92
IC
§ 4. Legile de limitare a dezrobirilor...................................................................... 92
Capitolul V
Oamenii liberi cu o condiţie juridică sp e cia lă .........................................................93
Capitolul VI
EM
Colonii.............................................................................................................................94
Capitolul VII
AD
Familia rom ană............................................................................................................. 95

§ 1. Terminologie...................................................................................................... 95
§ 2. Persoane sui iuris şi persoane alieni iuris......................................................95
AC
§ 3. Rudenia............................................................................................................... 96
Capitolul VIII
Puterea părintească...................................................................................................... 97
§ 1. Caracterele puterii părinteşti........................................................................... 97
Z
§ 2. Transformările puterii părinteşti..................................................................... 98

Capitolul IX
U
C ăsătoria.........................................................................................................................98
§ 1. Generalităţi......................................................................................................... 98
§ 2. Condiţiile de formă ale căsătoriei................................................................... 99
§ 3. Condiţiile de fond ale căsătoriei..................................................................... 99
§ 4. Efectele căsătoriei........................................................................................... 100
Capitolul X
Adopţiunea şi legitim area.......................................................................................... 100
§ 1. A dopţiunea........................................................................................................100
§ 2. Legitim area...................................................................................................... 101
Capitolul XI
E m anciparea................................................................................................................102
Capitolul XII
Capitis dem inutio........................................................................................................ 103
514
Capitolul XIII
Persoana juridică....................................................................................................... 103
Capitolul XIV
Tutela şi curatela........................................................................................................ 104
§ 1. T utela.................................................................................................................104
§ 2. Categorii de tu te lă ........................................................................................... 105
§ 3. Procedeele de administrare a tutelei........................................................... 105
§ 4. C uratela.............................................................................................................106
TITLUL II

Bunuri..........................................................................................................................107
Capitolul I
Clasificarea bunurilor................................................................................................. 107
§ 1. Terminologie.................................................................................................... 107
§ 2. Patrimoniul........................................................................................................107
§ 3. Res in patrimonio şi res extra patrim onium ................................................. 108
IC
§ 4. Res in p atrim onio............................................................................................ 108
Capitolul II
P o sesiu n ea...................................................................................................................109
EM
§ 1. Form area conceptului de p o sesiu n e........................................................... 109
§ 2. Elementele posesiunii..................................................................................... 110
§ 3. Categorii de p o sesiu n e................................................................................... 111
AD
§ 4. Efectele posesiunii.......................................................................................... 111

§ 5. Interdictele posesorii....................................................................................... 112
§ 6. D etenţiunea...................................................................................................... 113
Capitolul III
AC
Noţiunea proprietăţii.................................................................................................. 118

§1. Dreptul de proprietate...................................................................................... 118
Capitolul IV
Formele primitive de proprietate..............................................................................119
Z
§ 1. Proprietatea colectivă a ginţii.........................................................................119

U
§ 2. Proprietatea familială...................................................................................... 120

Capitolul V
Proprietatea quiritară................................................................................................. 121
§ 1. Formarea proprietăţii quiritare..................................................................... 121
§ 2. Caracterele proprietăţii quiritare.................................................................. 122
Capitolul VI
Forme de proprietate în dreptul clasic.................................................................... 123
§ 1. Proprietatea quiritară în dreptul clasic......................................................... 123
§ 2. Proprietatea pretoriană...................................................................................123
§ 3. Proprietatea provincială..................................................................................127
§ 4. Proprietatea peregrină....................................................................................127
Capitolul VII
Dobândirea proprietăţii.............................................................................................. 128
§ 1. Conceptul de dobândire a proprietăţii......................................................... 128
515
§ 2. O cupaţiunea..................................................................................................... 129
§ 3. M ancipaţiunea................................................................................................. 129
§ 4. U zucapiunea.................................................................................................... 130
§ 5. In iure cessio .................................................................................................... 131
§ 6. Tradiţiunea....................................................................................................... 132
§ 7. Specificaţiunea............................ 133
§ 8. A ccesiunea....................................................................................................... 133
Capitolul VIII
Sancţiunea proprietăţii............................................................................................... 138
§ 1. Sancţiunea proprietăţii în epoca v e c h e ....................................................... 138

§ 2. Acţiunea în revendicare..................................................................................138
§ 3. Acţiunea publiciană........................................................................................ 139
Capitolul IX
Drepturi reale asupra lucrului altuia........................................................................ 143
§ 1. Servituţile...........................................................................................................143
§ 2. Emfiteoza...........................................................................................................145
IC
§ 3. Conductio agri vectigalis.................................................................................146
§ 4. Superficia...........................................................................................................146
TITLUL III
EM
Succesiunile...............................................................................................................148
Capitolul I
AD
Generalităţi...................................................................................................................148
Capitolul II
Succesiunea ab in testat............................................................................................. 150
AC
§ 1. Sistemul Legii celor XII Table........................................................................ 150

§ 2. Reformele pretorului....................................................................................... 151
§ 3. Dreptul im perial............................................................................................... 152
Capitolul III
Z
Succesiunea testam en tară........................................................................................ 153

§ 1. Generalităţi....................................................................................................... 153
U
§ 2. Forme de testam ent........................................................................................ 154

§ 3. Testam enti factio............................................................................................. 156
§ 4. Instituirea de m oştenitor.................................................................................157
§ 5. Substituirea de m oştenitor.............................................................................157
Capitolul IV
Succesiunea deferită contra testam entului............................................................ 158
§ 1. N erespectarea formelor dezm oştenirii......................................................... 158
§ 2. Testam entul inoficios......................................................................................158
Capitolul V
Dobândirea m oştenirii............................................................................................... 159
§ 1. Generalităţi....................................................................................................... 159
§ 2. Acceptarea m oştenirii.....................................................................................160
§ 3. Condiţiile acceptării m oştenirii..................................................................... 161
§ 4. Efectele acceptării m oştenirii....................................................................... 162
516
§ 5. Repudierea m oştenirii...................................................................................163
Capitolul VI
Sancţiunea m oştenirii................................................................................................ 164
§ 1. Sancţiunea moştenirii civile...........................................................................164
§ 2. Sancţiunea moştenirii pretoriene................................................................. 165
Capitolul VII
Legate şi fideicom ise................................................................................................. 165
§ 1. L egate................................................................................................................165
§ 2. Fideicom ise.......................................................................................................168

TITLUL IV
Obligaţiuni - Partea generală.................................................................................171
Capitolul 1
Originea, definiţia şi elem entele obligaţiei............................................................. 171
§ 1. Originea obligaţiei........................................................................................... 171
§ 2. Definiţia şi elem entele obligaţiei.................................................................. 174
IC
Capitolul II
Clasificarea obligaţiilor............................................................................................... 177
§ 1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare........................................................... 178
EM
§ 2. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune....................................................... 179
§ 3. Obligaţii cu pluralitate de subiecte............................................................... 181
Capitolul III
AD
Elementele contractelor............................................................................................ 183

§ 1. Elementele esenţiale ale contractelor......................................................... 183
§ 2. Elementele accidentale ale contractelor..................................................... 187
Capitolul IV
AC
Efectele obligaţiilor......................................................................................................188
§ 1. Executarea obligaţiilor....................................................................................188
§ 2. N eexecutarea obligaţiilor.............................................................................. 200
Capitolul V
Z
Stingerea obligaţiilor................................................................................................... 205

U
§1. Generalităţi........................................................................................................ 205

§ 2. Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor............................................. 207
§ 3. Moduri nevoluntare de stingere a obligaţiilor............................................ 221
Capitolul VI
Transferul obligaţiilor................................................................................................. 225
§ 1. Cesiunea de c re a n ţă .......................................................................................226
§ 2. Cesiunea de dato rie........................................................................................230
Capitolul VII
Garanţii p e rso n a le ...................................................................................................... 230
§ 1. Generalităţi....................................................................................................... 230
§ 2. Garanţiile personale în epoca v e c h e ...........................................................231
§ 3. Garanţiile personale în epoca clasică..........................................................233
§ 4. Beneficiile acordate lui fideiussor................................................................ 234
§ 5. Garanţiile personale neform ale.................................................................... 237
517
Capitolul VIII
Garanţii rea le ............................................................................................................... 240
§ 1. Generalităţi....................................................................................................... 240
§ 2. Fiducia...............................................................................................................240
§3. Gajul....................................................................................................................242
§ 4. Ipoteca.............................................................................................................. 243
§ 5. Intercesiunea................................................................................................... 252
TITLUL V
Izvoarele obligaţiilor................................................................................................254

Capitolul I
Generalităţi...................................................................................................................254
§ 1. Evoluţia conceptului de izvor al obligaţiilor.................................................254
§ 2. Expunerea m ateriei.........................................................................................255
Capitolul II
Fizionomia contractelor.............................................................................................256
§ 1. Noţiunea contractului.....................................................................................256
IC
Capitolul III
Contractele so lem n e.................................................................................................. 259
EM
§ 1. Contractele în formă religioasă..................................................................... 259
§ 2. Contractele în formă v e rb a lă ........................................................................ 260
§ 3. N exum .............................................................................................................. 267
§ 4. Contractul litteris.............................................................................................. 268
AD
Capitolul IV
Contractele r e a le ........................................................................................................ 271
§ 1. M utuum ............................................................................................................ 272
AC
§ 2. Fiducia.............................................................................................................. 278
§3. Gajul................................................................................................................... 280
§ 4. Com odatul........................................................................................................ 282
§ 5. Depozitul........................................................................................................... 283
Z
Capitolul V
Contractele co n sen su ale...........................................................................................287
U
§ 1. Generalităţi....................................................................................................... 287
§ 2. V ânzarea........................................................................................................... 288
§ 3. Locaţiunea........................................................................................................ 300
§ 4. Societatea......................................................................................................... 307
§ 5. M andatul........................................................................................................... 311
Capitolul VI
Contractele n e n u m ite ................................................................................................ 315
§ 1. Apariţia contractelor nenum ite..................................................................... 315
§ 2. Sancţiunea contractelor nenum ite...............................................................316
§ 3. Categorii de contracte nenum ite.................................................................. 318
Capitolul VII
P a c te .............................................................................................................................320
§ 1. Generalităţi....................................................................................................... 320
§ 2. Pacte p retoriene..............................................................................................321
518
§ 3. Pactele alăturate......................................... 324
§ 4. Pactele legitim e.................................. 325
Capitolul VIII
Q uasicontracte........................................................ 331
§ 1. Generalităţi................................................... 331
§ 2. Plata lucrului n e d a to ra t............................. 331
§ 3. Negotiorum gestio...................................... . 333
§ 4. Gestiunea tutorelui pentru pupil............... 334

§ 5. Indiviziunea.................................................. 334
§ 6. Acceptarea succesiunii............................... 335
Capitolul IX
Obligaţiuni delictuale............................................. 336
§ 1. Delicte publice şi delicte private............... 336
§ 2. Formarea noţiunii de obligaţie delictuală. 337
Capitolul X
IC
Delicte private vechi............................................... 339
§ 1. Furtul.............................................................. 340
§ 3. Dam num iniuria d a tu m ..............................

Capitolul XI
EM
§ 2. Iniuria............................................................. 344
347
Delicte private noi.................................................. 350

AD
§1. Metus.............................................................. 350
§ 2. D olus............................................................. 352
§ 3. Rapina........................................................... 353
§ 4. Fraus creditorum ........................................ 353
AC
§ 5. Delicte private secu n d are.......................... 355

Capitolul XII
Q uasidelicte............................................................ .356
§ 1. Obligaţia quasidelictuală........................... ,356
.357
Z
§ 2. Enum erarea quasidelictelor......................

U
361
Terminologie juridică romană
519
Librăria ta de carte de specialitate
j u r id ic ă , e c o n o m i c ă şi b u s i n e s s

Din 2008 suntem
alegerea lor...
IC
TU? EM
AD
AC
Z
U
Cursuri universitare * Tratate * Monografii • Coduri • Legislaţie •Jurisprudenţâ • Reviste de specialitate
www.ujmag.ro
Bd. luliu Maniu nr. 7, clădirea Cotroceni Business Center corp C,

O sector 6, Bucureşti (lângă AFI MALL)
UNIVERSUL JURIDÎT m AGAZIN
021.312.22.21 | 0733.673.5S5 | comenzi@ujmag.ro
Probleria imp :.r r'V tî A p tu lu i
privat r o m n p ' '. 3poca
renaşte-'‘ <r,'r u , vat
“V "•
roma. • ■ t n
gNfr&'i
care f- A /• a-a r . ftţ
Evul iu, cât şi în epu .B
«dornă,
lllp
spre deoseoire de toate celelalte
sisteme de drept ale antichităţii, care

au rămas simple documente
arheologice şi prezintă numai o
valoare culturală sau de cunoaştere.
Acest fenomen de vitalitate cu totul
excepţională a fost explicat fie prin
factori de natură obiectivă, fie prin
IC
factori de natură subiectivă.
Cert este faptul că dreptul privat
EM roman este expresia juridică
generală şi abstractă a relaţiilor
dintr-o societate care se întemeiază
pe proprietatea privată şi pe
AD
economia de schimb. Astfel încât,

JURIDIC
orice societate, din orice epocă

istorică, dacă se întemeiază pe
AC
proprietatea privată şi pe economia

de schimb, găseşte gata elaborate în
dreptul privat roman, toate
conceptele, categoriile, principiile şi
Z
instituţiile necesare în vederea

U
reglementării juridice a acestor

relaţii. ____
Prezenta ediţie a fost completată
cu un capitol de terminologie juridică
romană, în care, alfabetic, sunt
explicaţi aproape 1500 de termeni
din dreptul roman.
Ai tot DREPTUL să

Emil MOLCUT Drept Privat Roman UJ 2011 3WA PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Emil MOLCUT Drept Privat Roman UJ 2011 3WA PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

U

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

Ediţie revăzută şi adăugită

T oate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

NICI UN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

REDACŢIE: tel. /fax: 0 2 1 . 3 1 4 .9 3 . 1 3

e-m ail: r e d a ctie@ u n iv er su lju rid ic.ro

§ 1. OBIECTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

Printr-un text atribuit jurisconsultului clasic Ulpian, ni s-au transmis principiile

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

Justinian sunt o culegere de fragmente din lucrările jurisconsulţilor clasici, lucrări

condus în cercetările lor după metoda exegetică, în sensul că ei au explicat de aşa

(adică şi de cei ce nu aveau pregătire de specialitate). Acele explicaţii sau comen­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

a alcătuit cea mai bună ediţie a textelor juridice romane.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

3. Procedura extraordinară - care s-a aplicat în epoca postclasică.

La materia persoanelor vom înfăţişa condiţia juridică a diferitelor categorii de

persoane, organizarea familiei romane şi procedeele juridice pe care le-au creat

§ 2. IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

In al doilea rând, dreptul privat roman este un imens teren de verificare a

nente ale sistemului social.

au creat un sistem de concepte rezervat exprimării ideilor juridice. Aceste con­

1 G. Hanard, op. cit., p. 15.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

slavonă şi în limba română şi de apariţia pravilelor laice.

feudale au receptat influenţa juridică romană prin filieră bizantină.

pură, a conceptelor şi principiilor din opera legislativă a împăratului Justinian.

Dreptul roman este o componentă integrată organic în sinteza etnică şi instituţională

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

riscurile în locaţiune nu se aplica, deoarece lucrătorul, dependent economic de patron, ac­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

incapacităţile de care erau loviţi peregrinii tind să se estompeze şi chiar să dispară.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

tripticele din Transilvania pentru realizarea operaţiunii juridice a vânzării.

„Cartea românească de învăţătură” şi „îndreptarea legii”.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

1. Elaborarea reglementărilor de drept civil din a doua fază a regimului turco-fanariot

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

prim pas în direcţia sistematizării şi modernizării dreptului nostru, cu referire specială la

o serie de elemente moderne, privitoare la statutul juridic al persoanelor fizice, organizarea

persoanelor juridice, adopţiunea, tutela şi curatela, fizionomia drepturilor reale, elementele şi

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

şi capacitatea de fapt, codul face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

§ 3. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Conceptul de drept civil roman are trei accepţiuni:

în al doilea rând, romanii au consacrat un sistem juridic formalist, pentru ca

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

Această concepţie a fost preluată şi adaptată de către doctrinarii revoluţiilor

8. Dreptul natural. Romanii vedeau în dreptul natural un sistem de principii

Socotim că nu este lipsit de interes ca într-un manual de drept privat roman să

criteriile romane de sistematizare nu au supravieţuit în această materie.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept

de drept care să aibă un corespondent în sistemul modern.

(adică şi de cei ce nu aveau pregătire de specialitate). Acele explicaţii sau comen

au creat un sistem de concepte rezervat exprimării ideilor juridice. Aceste con

riscurile în locaţiune nu se aplica, deoarece lucrătorul, dependent economic de patron, ac

activitatea organismelor de stat cu atribuţiuni mixte se desfăşura numai în parte în con

în categoria infracţiunilor îndreptate împotriva persoanelor erau cuprinse şi fapte ca în

Senatul a devenit un organism al statului, dar hotărârile sale nu erau obligato

Questorii erau acei magistraţi care organizau strângerea impozitelor şi admi

din 10 persoane (decemvirii legibus scribundis), împuternicită să codifice obiceiu

şi de abundenţa formulelor arhaice. Textul original al legii nu ne-a parvenit, deoa