Sunteți pe pagina 1din 521

U

Z
AC
AD
EM
IC
9
Emil MOLCUT

UJ
Terminologie
juridică romană
Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept
U
Z
AC
AD
Emil MOLCUŢ

EM
D R EPT PR IV A T R O M A N

IC

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


E m il M O L C U T
9

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


DREPT PRIVAT
ROMAN
IC
EM
Terminologie juridică romană
AD
AC

Ediţie revăzută şi adăugită


Z
U

Universul Juridic
Bucureşti
- 2011
-
E ditat de S.C. Universul Juridic S.R.L.

C opyright © 2005, 2006, 2007, 2010, 2011 S.C. Universul Juridic S.R.L.

T oate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin


S.C. Universul Juridic S.R.L.
N ici o parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
S.C. Universul Juridic S.R.L.

NICI UN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


COMERCIALIZAT DECAT INSOTIT DE SEMNĂTURĂ
AUTORULUI $1 STAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE
INTERIORUL ULTIMEI COPERTE.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

IC
MOLCUŢ, EMIL
Drept privat roman : terminologie juridică romană /
EM
Emil Molcuţ. - Ed. rev. şi adăug.. - B ucureşti: Universul
Juridic, 2011
ISBN 978-973-127-637-3
AD

001.4:347(37)= 135.1
AC

REDACŢIE: tel. /fax: 0 2 1 . 3 1 4 .9 3 . 1 3


tel.: 0 7 3 2 . 3 2 0 .6 6 6
Z

e-m ail: r e d a ctie@ u n iv er su lju rid ic.ro


U

DEPARTAMENTUL tel.: 0 2 1 .3 1 4 .9 3 .1 5 ; 0 7 3 3 . 6 7 3 .5 5 5
DISTRIBUŢIE: fax: 0 2 1 . 3 1 4 .9 3 . 1 6
e-m ail: d istrib u tie@ u n iv ersu lju rid ic .ro

www.universuljuridic.ro
COMENZI ON-LINE,
CU REDUCERI DE PÂNĂ LA 15%
INTRODUCERE
C apitolul I
OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT ROMAN

§ 1. OBIECTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


1. Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor juridice instituite sau sancţio­
nate de statul roman şi este un sistem extrem de vast, format din numeroase ramuri
şi instituţii juridice.
Dreptul roman a trăit o viaţă milenară, căci s-a născut în epoca fondării Romei
şi s-a aplicat până la moartea împăratului Justinian.

IC
La origine, şi romanii, ca şi alte popoare ale antichităţii, au confundat dreptul
cu morala şi cu religia, dar, spre deosebire de celelalte popoare ale lumii antice,
romanii au depăşit această confuzie şi au realizat o clară distincţie între normele
EM
dreptului, normele religioase şi normele de morală.
La romani, ideologia juridică şi-a pus o puternică amprentă asupra întregii
vieţi spirituale. Nu întâmplător se spunea că aşa cum grecii sunt un popor de
filosofi, romanii sunt un popor de jurişti; şi cu toate acestea, în textele unor juris­
AD

consulţi clasici, persistă străvechea confuzie dintre drept, religie şi morală, depăşită
demult în practica juridică.
Astfel, printr-un text din opera legislativă a împăratului Justinian ni s-a transmis
AC

definiţia jurisprudenţei sau definiţia ştiinţei dreptului. Potrivit acestui text „Juris
prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia ”
(Jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa a ceea ce este
drept şi nedrept). în această definiţie dreptul se confundă cu religia şi cu morala.
Z

Printr-un text atribuit jurisconsultului clasic Ulpian, ni s-au transmis principiile


U

fundamentale ale dreptului: „ Juris praecepta sunt haec: honeste vivere alterum
non laedere suum cuique tribuere” (Principiile dreptului sunt acestea: a trăi în
mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său). în acest text,
dreptul se confundă cu morala, deoarece primul principiu ţine de domeniul moralei,
iar următoarele două ţin de domeniul dreptului.
Printr-un alt text clasic, aparţinând jurisconsultului Celsus, ni s-a transmis de­
finiţia dreptului: „Jus est ars boni et aequi” (Dreptul este arta binelui şi a echita­
bilului). Şi aici dreptul se confundă cu morala, deoarece conceptul de echitate are
la romani o dublă accepţiune: una morală şi alta juridică.
Menţinerea confuziei dintre drept, religie şi morală, cu toate că în practică ea
fusese depăşită demult, îşi are explicaţia sa.
în primul rând, romanii au fost un popor profund conservator, un popor care
nu a renunţat niciodată la vechile valori, chiar dacă ele erau depăşite în mod vădit
de noile realităţi.

5
în al doilea rând, romanii au fost un popor pragmatic, aveau un ascuţit simţ
practic şi, de aceea, ei au cercetat fenomenul juridic în strânsă legătură cu cerinţele
practicii. Jurisconsulţii romani (oamenii de ştiinţă în domeniul dreptului) nu-şi
începeau lecţiile cu incursiuni teoretice, ci cu expunerea unor speţe, a unor cazuri
practice, pe care le analizau împreună cu discipolii lor şi constatau că între acele
cazuri există anumite elemente comune, pe baza cărora încercau, apoi, să for­
muleze reguli de drept. Acele reguli de drept erau recunoscute ca atare de toţi juris­
consulţii, numai dacă erau în măsură să ofere soluţii optime pentru toate cazurile
imaginabile dintr-un anumit domeniu.
în al treilea rând, neavând preocupări de ordin teoretic, jurisconsulţii romani

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


au formulat puţine definiţii, şi acestea împrumutate de la greci, care erau mari
maeştri ai teoriei. Iar vechii greci n-au făcut niciodată distincţie între drept şi
morală, ci considerau că dreptul este o componentă a moralei.
2. Practica juridică romană a creat acele categorii şi principii care s-au dovedit
instrumente ideale ale gândirii juridice. Ele au fost preluate şi utilizate cu deplin

IC
succes atât în societatea feudală cât şi în societatea modernă. De aceea, încă din Evul
Mediu s-au pus bazele unor şcoli care şi-au propus să reconstituie tezaurul gândirii
juridice romane. Astfel, în secolul VII, la Ravenna, în Italia, s-a fondat prima şcoală
EM
de drept roman, care a funcţionat până în secolul XI. în secolul X, în oraşul Pavia, tot
în Italia, s-a fondat o şcoală similară. Lucrările elaborate de reprezentanţii acelor
şcoli nu s-au păstrat, ele au fost distruse, încât le cunoaştem numai din izvoare
AD

indirecte, adică din alte lucrări care s-au referit la ele. Cert este însă faptul că acele
lucrări nu au putut avea un nivel ştiinţific remarcabil, întrucât, în mod sigur,
reprezentanţii acelor şcoli nu au cunoscut Digestele lui Justinian. Digestele lui
AC

Justinian sunt o culegere de fragmente din lucrările jurisconsulţilor clasici, lucrări


care s-au pierdut, pe când Digestele s-au păstrat, au ajuns până la noi, astfel încât,
prin intermediul lor, putem cunoaşte, măcar în parte, lucrările jurisconsulţilor clasici.
în secolul XI, în oraşul Bologna s-a format şcoala glosatorilor. Glosatorii s-au
Z

condus în cercetările lor după metoda exegetică, în sensul că ei au explicat de aşa


manieră textele juridice romane, încât acele texte să poată fi înţelese şi de profani
U

(adică şi de cei ce nu aveau pregătire de specialitate). Acele explicaţii sau comen­


tarii sunt denumite glose, însă ele nu urmau a fi aplicate în practica instanţelor
judecătoreşti. De aceea, se afirmă că şcoala glosatorilor nu a avut o finalitate prac­
tică. Cel mai valoros reprezentant al acestei şcoli a fost profesorul Accursius, auto­
rul Marii Glose, care cuprinde peste 96.000 de comentarii sau de glose.
în secolul XIV tot la Bologna, profesorul Bartolus a fondat şcoala postglosa-
torilor sau şcoala Bartoliană. Această şcoala Bartoliană s-a condus după metoda
dogmatică, deoarece postglosatorii nu au cercetat nemijlocit textele juridice roma­
ne, ci au cercetat glosele sau comentariile glosatorilor, cu scopul de a extrage din
acele glose principii juridice care să fie aplicate în practica instanţelor judecă­
toreşti; aşadar, şcoala postglosatorilor a avut o finalitate practică.
Principiile juridice formulate de postglosatori s-au aplicat nu numai în Italia ci
în întreaga Europă de Apus şi mai cu seamă în Germania, pentru că, în secolul XV,

6
germanii au renunţat la dreptul lor naţional, care era primitiv, şi au preluat prin­
cipiile formulate de postglosatori, le-au adaptat şi le-au aplicat la realităţile din
Germania feudală. Pe această cale s-a format în Germania, în secolul XVI, un nou
sistem de drept, denumit „Usus modemus pandectarum” sau „Dreptul modem al
Pandectelor”. Grecii desemnau Digestele lui Justinian prin termenul de Pandecte,
astfel încât dreptul modem al Pandectelor înseamnă dreptul modem al Digestelor.
în secolul XVI, în Franţa, s-a fondat şcoala istorică a dreptului roman de către
profesoml Andre Alciat. Şcoala istorică a marcat o înflorire a cercetărilor în
domeniul dreptului roman, pentru că reprezentanţii acestei şcoli au valorificat pe
lângă textele juridice romane, şi unele informaţii din domenii ca istoria, filologia

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


sau filosofia. Cel mai valoros reprezentant al şcolii istorice a dreptului roman a fost
profesoml Jacques Cujas care, pentru prima oară, a încercat să reconstituie lucrările
jurisconsulţilor clasici pe baza fragmentelor din Digestele lui Justinian.
La începutul secolului XIX, mai exact la 1802, prin prelegerile pe care le-a
ţinut la Universitatea din Marburg, profesoml Savigny a fondat noua şcoală is­
torică a dreptului roman, care a marcat o nouă înflorire a cercetărilor în domeniul

IC
dreptului roman. în concepţia profesomlui Savigny, statul nu este în măsură să
elaboreze normele juridice, astfel încât normele dreptului nu pot îmbrăca forma
EM
legii, ci numai forma nescrisă a obiceiului juridic sau a tradiţiei juridice, care ex­
primă conştiinţa naţiunii sau psihologia popomlui; or, tradiţia juridică germană îşi
avea originea în principiile formulate de postglosatori, astfel încât înţelegerea
corectă a tradiţiei juridice germane era condiţionată de cunoaşterea aprofundată a
AD

dreptului roman.
în a doua jumătate a secolului XIX s-a remarcat, în mod deosebit, profesoml
Theodor Mommsen, care a scris cea mai bună istorie a Romei şi care este conside­
AC

rat cel mai mare romanist al tuturor timpurilor. El s-a condus după metoda dialec­
tică şi a cercetat instituţiile juridice romane în evoluţia lor istorică şi în strânsă
relaţie cu viaţa economică, socială şi politică.
La începutul secolului XX, la Sorbona, în Franţa, s-a afirmat profesoml P.F.
Z

Girard, care a elaborat un tratat de drept roman model pentm toţi romaniştii şi care
U

a alcătuit cea mai bună ediţie a textelor juridice romane.


în perioada interbelică s-a remarcat profesoml P. Bonfante, care a publicat cea
mai bună ediţie a operei legislative a împăratului Justinian.
La români, cercetarea ştiinţifică a instituţiilor juridice romane a început odată cu
Titus Livius Maiorescu. Căci Titu Maiorescu a scris o amplă lucrare de drept roman
intitulată „în contra şcoalei Bămuţiu”, lucrare prin care demonstrează că instituţiile
juridice romane nu pot fi înţelese corect dacă nu sunt cercetate în strânsă legătură cu
formele de organizare pe care le-a cunoscut statul roman în evoluţia sa istorică.
La începutul secolului XX s-a remarcat, la Universitatea din Bucureşti, pro­
fesoml Ştefan Longinescu, care a elaborat un tratat de drept roman apreciat în ţară
şi în străinătate.
în perioada interbelică s-au remarcat, la Cluj, profesoml Ion Cătuneanu, iar la
Bucureşti profesorii Nicolae Corodeanu, Constantin Stoicescu, Grigore Dimitrescu
şi Gheorghe Dumitriu. După cel de-al doilea război mondial, catedrele de drept

7
roman au fost ilustrate în mod strălucit, la Bucureşti, de profesorul Constantin
Tomulescu, membru al Academiei Constantiniene de Drept Roman de la Perugia,
cea mai înaltă autoritate în materie, la Cluj, de profesorul VI. Hanga, iar la Iaşi, de
profesorul Mihai Jacotă. Aproape toate lucrările profesorilor menţionaţi se găsesc
la Biblioteca Facultăţii de Drept din Bucureşti.
3. în cursul nostru nu vom cerceta întregul domeniu al dreptului roman, ci
doar dreptul privat roman, deoarece dreptul privat este domeniul în care romanii au
dat întreaga măsură a spiritului lor creator. Dreptul privat este domeniul în care ro­
manii au creat concepte, categorii, principii şi instituţii juridice care se aplică şi în

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


zilele noastre. Fireşte, vechii romani au avut reprezentarea distincţiei dintre dreptul
public şi dreptul privat1 încă din epoca veche, dar nu au teoretizat această distincţie,
căci romanii nu aveau mania teoretizării. Abia la sfârşitul secolului al Il-lea după
Hristos, jurisconsultul Ulpian ne înfăţişează criteriul pe baza căruia putem distinge
între dreptul public şi dreptul privat. Potrivit lui Ulpian „Publicum ius est quod ad
statum rei romanae spectat privatum quod ad singulorum utilitatem ” (dreptul pu­

IC
blic este acela care se referă la organizarea statului roman, iar dreptul privat este
acela care se referă la interesele fiecăruia). Această definiţie este criticabilă, pen­
EM
tru că în concepţia lui Ulpian există anumite norme juridice care dau expresie unor
interese generale ale societăţii, alături de alte norme juridice care exprimă interese
ale indivizilor. în realitate, toate normele dreptului, fără excepţie, exprimă interese
generale ale societăţii; nu există norme de drept care să exprime interese individuale.
AD

Şi cu toate acestea, există un criteriu pe baza căruia putem distinge între dreptul
public şi dreptul privat, şi anume criteriul sferei de reglementare juridică, întrucât
normele dreptului public reglementează anumite categorii de relaţii sociale, iar normele
AC

dreptului privat reglementează alte categorii de relaţii sociale. Astfel, normele dreptului
public reglementează relaţiile care iau naştere în legătură cu organizarea statului, pre­
cum şi relaţiile dintre stat şi cetăţeni, iar normele dreptului privat reglementează statutul
juridic al persoanelor, relaţiile dintre persoane cu un conţinut patrimonial (este patrimo­
Z

nial tot ceea ce poate fi apreciat în bani), precum şi relaţiile care iau naştere între
U

persoane cu ocazia soluţionării proceselor private (sunt private acele procese care au un
obiect patrimonial). Faţă de aceste precizări, dreptul privat roman cuprinde totalitatea
normelor juridice instituite sau sancţionate de statul roman, norme care reglementează
statutul juridic al persoanelor, relaţiile dintre persoane cu un conţinut patrimonial,
precum şi relaţiile care iau naştere între persoane cu ocazia judecării proceselor private.
Cursul de drept privat roman va avea o fizionomie corespunzătoare, căci el
trebuie să analizeze, din punct de vedere ştiinţific, toate categoriile de norme ju ­
ridice care intră în sfera dreptului privat roman.

1 G. Hanard, Droit romain. Tome premier. Notions de base. Concept de droit. Sujets de droit,
Publications des Facultes Universitaires Saint Louis, Bruxelles, 1997, p. 74-75; M. J. G.Garrido,
Diritto privato romano, ed. italiana a cura di M. B alzarini, seconda edizione, CEDAM, Padova,
1996, p. 56-57; A. M agelan, J us imperium auctoritas. Etudes de droit romain, Ecole franşais de
Rome, Roma, 1990, p. 689.

8
Cursul este format din trei părţi:
1. Izvoarele dreptului privat roman
2. Procedura civilă romană
3. Dreptul civil roman

în unele manuale, procedura civilă este cercetată la sfârşit, după dreptul civil,
întrucât aşa procedau şi jurisconsulţii romani. Noi vom cerceta procedura civilă
înaintea dreptului civil, având în vedere că dreptul civil roman a evoluat pe cale
procedurală, iar înţelegerea instituţiilor dreptului civil depinde de cunoaşterea pro­
cedurii civile.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


în partea I a cursului vom analiza izvoarele sau formele de exprimare a nor­
melor dreptului privat roman, care sunt în număr de şase: obiceiul, legea, edictele
magistraţilor, jurisprudenţa, senatusconsultele şi constituţiunile imperiale. Vom
pune un accent deosebit asupra edictelor magistraţilor şi asupra jurisprudenţei, faţă
de faptul că dreptul privat roman a evoluat, în principal, sub influenţa mijloacelor
procedurale cuprinse în edictele magistraţilor şi sub influenţa ştiinţei dreptului, de­

IC
numită jurisprudenţă.
în partea a Il-a, la procedura civilă, vom cerceta toate normele juridice care
EM
reglementează desfăşurarea proceselor private în cadrul celor trei sisteme proce­
durale (procesuale) pe care le-au creat romanii.
1. Procedura legisacţiunilor - care s-a aplicat în epoca veche;
2. Procedura formulară - care s-a aplicat în epoca clasică;
AD

3. Procedura extraordinară - care s-a aplicat în epoca postclasică.


Partea a IlI-a sau dreptul civil ocupă locul central în economia materiei şi este
formată, la rândul ei, din patru mari subdiviziuni:
AC

1. Persoane;
2. Bunuri;
3. Succesiuni;
4. Obligaţiuni.
Z

La materia persoanelor vom înfăţişa condiţia juridică a diferitelor categorii de


U

persoane, organizarea familiei romane şi procedeele juridice pe care le-au creat


romanii în vederea protejării incapabililor de fapt.
La materia bunurilor vom cerceta cele trei titluri juridice prin care persoanele
exercită stăpânirea asupra lucrurilor şi anume: posesiunea, detenţiunea şi proprietatea.
La materia succesiunilor vom analiza normele juridice care reglementează
transmiterea patrimoniului de la defunct către moştenitorii acestuia, în cadrul celor
trei sisteme succesorale: succesiunea legală, deferită pe baza legii, succesiunea
testamentară, deferită pe baza unui testament şi succesiunea deferită contra
testamentului sau exheredarea, care este o variantă a succesiunii testamentare.
Materia obligaţiunilor prezintă o importanţă cu totul specială, în primul rând
pentru că obligaţiile sunt oglinda juridică a economiei de schimb, iar economia de
schimb romană a cunoscut o dezvoltare fără precedent, şi, în al doilea rând,
deoarece conceptele, categoriile şi principiile pe care romanii le-au creat în această
materie se aplică şi în zilele noastre, cu sensul lor originar.

9
Materia obligaţiilor cuprinde două părţi:
1. Partea generală sau teoria generală a obligaţiilor;
2. Partea specială sau izvoarele obligaţiilor.
La partea generală vom cerceta acele principii care se aplică tuturor izvoarelor
de obligaţii, sunt comune prin urmare, iar la partea specială vom cerceta fiecare iz­
vor de obligaţiuni în parte, cu elemente şi cu efectele sale specifice.

§ 2. IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT ROMAN


4. Problema importanţei dreptului privat roman s-a pus încă din epoca renaş­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


terii, pentru că dreptul privat roman a trăit o viaţă proprie, în sensul că a supravie­
ţuit societăţii care l-a creat şi s-a aplicat atât în Evul Mediu, cât şi în epoca
modernă, spre deosebire de toate celelalte sisteme de drept ale antichităţii, care au
rămas simple documente arheologice şi prezintă numai o valoare culturală sau de
cunoaştere. Acest fenomen de vitalitate cu totul excepţională a fost explicat, fie
prin factori de natură obiectivă, fie prin factori de natură subiectivă.

IC
Cert este faptul că dreptul privat roman este expresia juridică generală şi ab­
stractă a relaţiilor dintr-o societate care se întemeiază pe proprietatea privată şi pe
economia de schimb. Astfel încât, orice societate, din orice epocă istorică, dacă se
EM
întemeiază pe proprietatea privată şi pe economia de schimb, găseşte gata elaborate
în dreptul privat roman, toate conceptele, categoriile, principiile şi instituţiile nece­
sare în vederea reglementării juridice a acestor relaţii.
AD

In al doilea rând, dreptul privat roman este un imens teren de verificare a


tezelor teoretice cu privire la apariţia şi la evoluţia fenomenului juridic, căci socie­
tatea nu este o masă amorfa, ea este un ansamblu organizat, este un sistem format
AC

din mai multe componente, între care şi componenta juridică. în acest sistem,
dreptul influenţează componenta economică a societăţii, componenta socială şi
componenta politică, iar apariţia şi evoluţia dreptului privat roman ne oferă prilejul
să urmărim dialectica relaţiei dintre componenta juridică şi toate celelalte compo­
Z

nente ale sistemului social.


în al treilea rând, romanii sunt aceia care, pentru prima oară în istoria omenirii,
U

au creat un sistem de concepte rezervat exprimării ideilor juridice. Aceste con­


cepte, constituite în sistem, sunt denumite limbajul dreptului, alfabetul dreptului
sau terminologia juridică1. în felul acesta, romanii au creat un criteriu de ordin for­
mal sau de ordin lingvistic, pe baza căruia putem distinge între ceea ce este juridic
şi ceea ce este nejuridic de vreme ce ideile juridice pot fi exprimate numai prin uti­
lizarea terminologiei juridice şi nu pe alte căi. în schimb, celelalte popoare ale
lumii antice, inclusiv grecii, nu au fost în măsură să elaboreze un asemenea limbaj.
De aceea, în epoca antichităţii, popoarele din Orient au exprimat toate normele so­
ciale prin acelaşi limbaj, prin aceeaşi terminologie, iar consecinţa a fost că Orientul
antic n-a putut realiza niciodată distincţia dintre drept şi morală.

1 G. Hanard, op. cit., p. 15.

10
5. Pentru noi, românii, cercetarea dreptului privat roman prezintă o impor­
tanţă aparte, faţă de faptul că dreptul românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa
dreptului privat roman.
în cadrul acestei evoluţii distingem trei momente principale:
1. Momentul formării Legii Ţării pe fondul juridic daco-roman;
2. Momentul elaborării legiuirilor feudale româneşti scrise;
3. Momentul elaborării operei legislative a lui Al. I. Cuza.
în legătură cu primul moment este de reţinut faptul că în Dacia Traiană sau Dacia
Romană s-a realizat un proces de împletire, până la contopire, a dreptului geto-dac şi a
dreptului privat roman. Din această contopire a luat naştere un nou sistem juridic, un

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


nou sistem de drept, un sistem de drept original, în cadml căruia instituţiile juridice
romane au dobândit noi funcţii şi noi finalităţi. După sute de ani, în epoca feudalis­
mului timpuriu, pe acest fond juridic, denumit daco-roman, a luat naştere Legea Ţării.
Cercetătorii moderni au constatat că instituţiile juridice ale Legii Ţării sau ale
dreptului feudal nescris prezintă o serie de elemente comune cu instituţiile dreptu­

IC
lui privat roman. Această asemănare se explică, în principal, prin faptul că institu­
ţiile juridice ale dreptului privat roman au ajuns în Legea Ţării prin intermediul
dreptului daco-roman, care se află la temelia sa. Cele mai valoroase cercetări au
EM
fost făcute de prof. Andrei Rădulescu, fost preşedinte al Academiei Române şi de
prof. E. Cernea.
Cel de-al doilea moment este marcat de apariţia pravilelor bisericeşti în limba
AD

slavonă şi în limba română şi de apariţia pravilelor laice.


Toate aceste pravile au fost elaborate sub influenţa dreptului bizantin, care nu
este altceva decât adaptarea dreptului roman, din epoca împăratului Justinian, la re­
alităţile din societatea feudală bizantină; de aceea se afirmă că pravilele noastre
AC

feudale au receptat influenţa juridică romană prin filieră bizantină.


în epoca lui Al. I. Cuza a fost elaborat sistemul de drept român modem. în
cadml operei legislative a lui Al. I. Cuza, locul central îi revine Codului civil, de­
numit astăzi Codul civil român şi care a fost elaborat prin preluarea într-o formă
Z

pură, a conceptelor şi principiilor din opera legislativă a împăratului Justinian.


U

Dreptul roman este o componentă integrată organic în sinteza etnică şi instituţională


care s-a realizat în procesul formării poporului român. Avem în vedere faptul că, în cazul
poporului nostru, ca şi în cazul altor popoare de origine latină, cum ar fi, spre pildă, poporul
italian şi poporul francez, dreptul roman a fost asimilat în procesul etnogenezei şi nu a fost
receptat, în sens formal, după dobândirea identităţii etnice. Dreptul roman este deci o com­
ponentă organică a sistemului nostru de drept, din momentul zămislirii sale. De aceea, în
cazul poporului român evoluţia dreptului s-a împletit cu procesul formării poporului, astfel
încât aspectul etnic propriu-zis şi cel juridic s-au intercondiţionat şi s-au definit reciproc.
Această particularitate prezintă un interes care depăşeşte sfera propriu-zisă a dreptului, căci
formarea poporului nostru nu poate fi corect înţeleasă fără luarea în considerare a
fenomenului juridic. Altfel spus, aşa cum limba română s-a format pe un fond lingvistic latin,
tot aşa, dreptul românesc s-a format prin sinteza dintre dreptul local geto-dac şi dreptul ro­
man, iar continuitatea poporului român poate fi dovedită nu numai prin argumente de ordin
lingvistic, ci şi prin argumente de ordin juridic. Asimilarea valorilor juridice romane a avut loc
în Dacia romană, când instituţiile de drept civil şi de drept al ginţilor s-au împletit până la

11
contopire cu instituţiile juridice ale geto-dacilor şi au dat naştere unui sistem juridic original.
Noul sistem juridic este daco-roman, căci actele juridice consacrate prin normele sale nu
corespund în întregime nici cerinţelor dreptului local, nici cerinţelor dreptului roman, iar in­
stituţiile juridice romane au dobândit în acest sistem noi funcţii şi noi finalităţi.
Sinteza juridică este oglindită în Tripticele sau tăbliţele cerate din Transilvania, docu­
mente de o importanţă inestimabilă care fac parte din categoria textelor epigrafice,
descoperite între 1786 şi 1855 la Alburnus Maior (Roşia Montană) şi care au fost traduse şi
publicate de marele romanist german Theodor Mommsen în lucrarea intitulată Corpus
Inscriptionum Latinarum.
Din numărul total de 25 de tăbliţe care au fost descoperite, numai 14 au putut fi citite,
celelalte 11 rămânând indescifrabile datorită gradului avansat de deteriorare. Cele 14 tăbliţe
lizibile conţin patru contracte de vânzare, trei contracte de muncă, două contracte de îm­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


prumut, un contract de societate, un contract de depozit, un proces verbal prin care se con­
stată desfiinţarea unei asociaţii funerare, lista cheltuielilor pentru organizarea unui banchet,
precum şi obligaţia unei persoane de a plăti o datorie.
Astfel, una din tăbliţe menţionează un contract de împrumut în care creditor este o fe­
meie peregrină (Anduenna lui Bato). Cum se ştie, legislaţia romană, ca şi alte legislaţii din
antichitate, a restrâns în mod radical capacitatea juridică a femeii, astfel încât aceasta nu
putea încheia acte juridice în nume propriu. Faţă de exigenţele dreptului roman sau grec,

IC
actul nu poate fi socotit valabil, aşa încât trebuie să admitem ca el este încheiat pe baza
unei cutume locale, asimilată de către noul sistem de drept în curs de formare.
Deosebit de relevant, pentru practica juridică din Dacia, este şi textul prin care ni se
EM
înfăţişează mecanismul şi rolul stipulaţiunii, act de drept al ginţilor. în acest text sunt men­
ţionate trei stipulaţiuni cu obiecte distincte: prima se referă la capital, cea de-a doua la
dobânzi iar cea de-a treia la garanţii. De data aceasta, constatăm că stipulaţiunea, în
virtutea caracterului ei abstract, era utilizată în scopul realizării unei multitudini de
AD

operaţiuni juridice, cu toate că, în epoca la care ne referim, dreptul roman crease acte
speciale, distincte de stipulaţiune, prin care se realizau operaţiuni juridice ca împrumutul
sau garanţiile.
O altă tăbliţă cerată ne oferă informaţii deosebit de valoroase cu privire la suportarea
AC

riscului în cadrul contractului de locaţiune de servicii (locatio operarum). Iniţial, riscurile erau
pentru locator, aşa încât muncitorul (locator) nu primea preţul chiar dacă fără vina sa nu îşi
executa obligaţia (intervenţia forţei majore constând, spre exemplu, în inundarea minei). în
dreptul clasic, pe care îl avem în vedere, s-a admis totuşi că preţul trebuie plătit pentru caz
de forţă majoră sau caz fortuit.
Z

Tăbliţa la care ne referim ne arată însă că, cel puţin în Dacia, această regulă privitoare
la riscuri putea fi înlăturată prin convenţia părţilor. Aşadar, în practică, regula cu privire la
U

riscurile în locaţiune nu se aplica, deoarece lucrătorul, dependent economic de patron, ac­


cepta condiţiile care îi erau impuse prin contract.
Tripticele din Transilvania ne-au transmis şi patru acte de vânzare, dintre care trei au
ca obiect vânzarea de sclavi, iar unul vânzarea unei părţi dintr-o casă. Cercetarea acestor
acte ne dă prilejul să desprindem o serie de concluzii cu privire la fizionomia dreptului daco-
roman.
Astfel, ca o curiozitate greu de explicat, una dintre operaţiunile juridice ale vânzării con­
semnate în triptice se realizează prin două acte juridice distincte: mancipaţiunea - act de
drept civil şi contractul consensual de vânzare - act de drept al ginţilor.
Această formă a vânzării pare cu atât mai inexplicabilă cu cât părţile aparţin, după cum
le indică numele, categoriei peregrinilor şi nu celei a cetăţenilor. Or, mancipaţiunea este una
din instituţiile fundamentale ale dreptului civil roman şi pentru valabilitatea sa este necesară
întrunirea anumitor condiţii: părţile să aibă cetăţenie romană, obiectul vânzării să fie un lucru
roman, cântarul de aramă şi cantaragiul, cinci martori cetăţeni romani, rostirea unei formule
solemne de către accipiens. Lipsa unei singure condiţii ducea la nulitatea actului. în cazul de
faţă, însă, nu este întrunită nici una dintre aceste condiţii. Fenomenul a fost interpretat în

12
cele mai variate chipuri. într-o opinie mai veche, mancipaţiunea la care se referă declaraţia
de vânzare nu ar fi valabilă, deoarece nu sunt întrunite condiţiile necesare, dar efectele vân­
zării se produc totuşi, în virtutea celorlalte declaraţii ale părţilor, care sunt făcute conform
dreptului ginţilor şi, ca atare, sunt valabile.
S-a mai afirmat că declaraţia cu privire la utilizarea mancipaţiunii între părţi a apărut
accidental sau că este vorba despre o substituire de termeni, întrucât, în realitate, părţile au
folosit tradiţiunea, care este un act de drept al ginţilor, dar au numit-o mancipaţiune. în fine,
unii autori au arătat că părţile au utilizat două acte distincte, în vederea realizării unei singu­
re operaţiuni juridice, pentru mai multă siguranţă.
Aşa cum s-a văzut, actele de vânzare cuprinse în tripticele din Transilvania au o serie
de elemente conforme cu dreptul roman, pe când altele sunt în vădită contradicţie cu cerin­
ţele sale. Aceste neconcordanţe ţin însă de domeniul aparenţelor şi nu trebuie cercetate în

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


mod mecanic, în cadrul unui simplu joc de tehnică juridică. Numai o interpretare dogmatică
poate conduce la concluzia că în fizionomia acestor acte există contradicţii inexplicabile, in­
terpretare care pleacă de la ideea greşită că dacii au abandonat cu totul dreptul lor şi că l-au
înlocuit, integral, cu dispoziţiile dreptului roman. într-o asemenea abordare, orice neconcor-
danţă între fizionomia unei instituţii juridice a dreptului daco-roman şi cea a instituţiei cores­
punzătoare de drept roman apare ca o anomalie.
Dacă analizăm însă clauzele cuprinse în aceste acte ca pe un tot unitar, vom constata

IC
că ne aflăm în faţa unor instituţii juridice noi, în structura cărora elementele de drept roman
au dobândit o funcţionalitate originală. în acest sens, se poate afirma că mancipaţiunea,
unită cu simpla înţelegere a părţilor, constituie punctul de plecare spre vânzarea consensu­
EM
ală translativă de proprietate.
Aşa cum am arătat, unii autori au fost tentaţi să analizeze tăbliţele cerate din Transilva­
nia delimitând în mod artificial elementele ce ţin de dreptul civil roman sau de dreptul ginţilor,
faţă de elementele noi, introduse de către părţi. Noi apreciem că, dimpotrivă, accentul tre­
buie să cadă pe împletirea elementelor de drept roman şi de drept autohton, pe faptul că
AD

actele cuprinse în tăbliţele cerate au o fizionomie aparte, originală, că formularea lor este
expresia unei sinteze realizate prin utilizarea unor elemente de tehnică juridică extrem de
variate, în scopul satisfacerii intereselor specifice ale părţilor. încheind diferite acte juridice,
părţile, care nu aveau aceeaşi condiţie juridică, dar trăiau şi munceau împreună, au corectat
AC

caracterul rigid şi formalist al unor acte de drept roman şi au creat instituţii juridice noi.
Faptul că cetăţenii şi peregrinii încheiau, între ei, acte care conţineau elemente atât de
drept roman cât şi de drept autohton, arunca o puternică lumină şi asupra incapacităţilor de­
curgând din condiţia juridică a persoanelor. Coexistenţa elementelor mixte în textele acestor
tăbliţe atestă tendinţa spre unificarea celor două sisteme juridice, în cadrul unui proces ge­
Z

neral de unificare, manifestat atât pe plan etnic, cât şi pe plan instituţional. în acest cadru,
U

incapacităţile de care erau loviţi peregrinii tind să se estompeze şi chiar să dispară.


Toate acestea impun, fără putinţă de tăgadă, concluzia că în procesul extrem de com­
plex al formării poporului daco-roman, fenomenul juridic s-a manifestat ca o importantă
latură componentă, contribuind la accelerarea unificării celor două civilizaţii, la realizarea
unei sinteze atotcuprinzătoare.
Acest sistem juridic a cunoscut o evoluţie istorică milenară, care poate fi periodizată în
trei mari epoci:
a) Epoca formării Legii Ţării sau a dreptului cutumiar românesc, pe fondul juridic daco-
roman;
b) Epoca elaborării dreptului feudal scris, care marchează o nouă receptare a dreptului
roman, de data aceasta prin filieră bizantină;
c) Epoca elaborării codurilor moderne din domeniul privat, când tehnica juridică romană
evoluată a fost preluată în formă pură, fără adaptări sau modificări semnificative.
După retragerea aureliană, reglementările din domeniul privat, dar nu şi cele din
domeniul public, au continuat să se aplice, pierzându-şi caracterul juridic, de vreme ce o
dată cu dezmembrarea statului, ele nu au mai fost aplicate prin forţa de constrângere, ci în
condiţiile specifice ale obştii săteşti.

13
Normele de conduită fără caracter juridic s-au aplicat în obştea sătească până la
apariţia primelor formaţiuni statale de tip feudal. Conţinutul acestor norme de conduită este
preluat din dreptul daco-roman, dar le lipseşte elementul sancţiunii juridice, acela care con­
feră caracter obligatoriu normelor sociale. Avem în vedere, cu deosebire, normele de
muncă, normele cu privire la stăpânirea devălmaşă şi individuală asupra pământului, cele cu
privire la transmiterea bunurilor imobile, la rudenie, familie şi succesiuni, la încheierea con­
venţiilor dintre părţi, precum şi la soluţionarea litigiilor dintre persoane.
Odată cu apariţia primelor formaţiuni politice prestatale de tip feudal, aceste norme de
conduită şi-au redobândit caracterul juridic de odinioară, căci ele au fost aplicate prin con­
strângere de către organisme statale specializate (apparatus bellicus al cnezatelor, voievo­
datelor şi ţărilor).
După formarea statelor feudale de sine stătătoare, pe fondul juridic daco-roman, s-a

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


format un sistem de drept atotcuprinzător, care a reglementat toate categoriile de relaţii so­
ciale şi în care, iarăşi numai în sfera dreptului privat, se regăsesc o serie de idei şi instituţii
romane, ca expresie a continuităţii juridice.
Astfel, statutul juridic al ţăranilor aserviţi, denumiţi rumâni sau vecini în Legea Ţării,
este preluat după modelul colonilor servi din dreptul lui Justinian.
în materia proprietăţii, Legea Ţării consacră transmiterea proprietăţii prin tradiţiune,
precum şi dreptul de precumpărare în cazul anumitor bunuri, de străveche origine romană.
Tot aşa, preluând modelul roman cu privire la drepturile reale asupra lucrului altuia (iura in

IC
re aliena), Legea Ţării a consacrat, cu unele limitări, servitutea predială desemnată în
textele romane prin termenul de ius pascendi.
în materia succesiunilor, unicul fundament al moştenirii este rudenia de sânge, după
EM
modelul dreptului roman evoluat, iar substituţiunea fideicomisară are ca model fideicomisul
de familie din dreptul roman.
în materia obligaţiilor, noţiunile, categoriile principiile şi instituţiile juridice romane au
fost preluate, de regulă, prin adaptarea lor la specificul feudal românesc. Cu toate acestea,
AD

unele valori juridice din Legea Ţării corespund cerinţelor dreptului clasic roman. Spre exem­
plu, contractele se formează, de regulă, prin simpla convenţie a părţilor. Contractul de vân­
zare însă se formează prin convenţia părţilor însoţită de remiterea materială a lucrului, ceea
ce semnifică desăvârşirea sintezei dintre simpla convenţie şi mancipaţiune, utilizate în
AC

tripticele din Transilvania pentru realizarea operaţiunii juridice a vânzării.


Viciile de consimţământ sunt, ca şi în dreptul roman clasic, teama şi dolul, după cum
garanţiile reale şi personale (zălogul şi chezăşii) sunt reglementate în conformitate cu
cerinţele dreptului clasic roman.
In secolul al XVII-lea au fost elaborate primele monumente de drept laic românesc:
Z

„Cartea românească de învăţătură” şi „îndreptarea legii”.


Cartea românească de învăţătură este prima codificare legislativă cu caracter laic din
U

istoria dreptului nostru. Titlul integral al lucrării ne indică izvoarele pravilei, metoda de lucru,
precum şi scopul urmărit prin adoptarea ei: „Cartea românească de învăţătură de la pravilele
împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa şi cu toată cheltuiala a lui Vasile voievodul şi domnul
Ţârei Moldovei, den multe scripturi tălmăcite den limba ilinească pe limba românească”.
Acest titlu ilustrează şi faptul că lucrările străine au fost codificate într-o viziune proprie, ca
urmare a iniţiativei domneşti, şi constituie o operă de sinteză cu trăsături originale.
îndreptarea legii a fost tipărită în anul 1652 la Târgovişte, din porunca domnitorului
Matei Basarab, sub denumirea de Pravila cea mare. Ea cuprinde, pe lângă versiunea mun-
tenizată a pravilei lui Vasile Lupu de la 1646, traduceri şi prelucrări ale unor acte din nomo-
canoanele bizantine.
Aceste legiuiri au fost realizate, în principal, sub influenţa Bazilicalelor, aşadar sub
influenţa unei legislaţii în care ideile şi instituţiile juridice romane erau adaptate la realităţile
medievale din societatea bizantină
întrucât dreptul bizantin s-a format prin adaptarea dreptului roman la realităţile de tip
feudal din Bizanţ, el se caracterizează prin degradarea conceptelor şi ideilor juridice roma­
ne, în toate domeniile dreptului privat.

14
Astfel, individualismul juridic roman a fost înlocuit cu sistemul solidarităţii de castă; no­
ţiunile şi instituţiile caracterizate printr-un înalt grad de abstractizare, în fizionomia cărora
elementul subiectiv al voinţei umane era definitoriu, au fost înlocuite cu regimul privilegiilor
pentru unii şi al servituţilor pentru alţii; locul reglementărilor sistematice şi simetrice, înte­
meiate pe reguli de maximă generalitate, a fost luat de o reglementare cazuistică.
Cercetarea reglementărilor din aceste legiuiri ne oferă prilejul să constatăm că prin­
cipiile şi instituţiile juridice romane nu se mai caracterizează prin subiectivizare, abstracti­
zare şi generalizare, ci prin caracterul empiric (de speţă), specific sistemului de drept de tip
feudal.
Aşadar, în monumentele juridice româneşti din epoca feudală, redactate sub influenţa
Bazilicalelor, dreptul clasic roman a fost falsificat. Spre pildă, în materia persoanelor, dreptul
roman evoluat a avut un caracter unificator, căci a pus semnul egalităţii între libertate şi ce­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


tăţenie, pe când dreptul feudal românesc scris a consacrat sistemul castelor închise şi
ereditare; în materia bunurilor, dreptul de proprietate ajuns la maxima subiectivizare şi
caracterizat prin faptul că titularul dreptului putea exercita toate atributele acestuia printr-o
simplă manifestare de voinţă, a fost înlocuit cu proprietatea divizată, caracterizată prin exis­
tenţa lui dominium eminens şi a lui dominium utile şi prin împărţirea atributelor proprietăţii
între persoane diferite; în materia obligaţiilor, noţiunile, categoriile şi principiile care asigurau
o perfectă simetrie formelor, elementelor şi efectelor contractelor au fost pur şi simplu aban­

IC
donate, astfel încât în materia contractelor nu mai dispunem de criterii sigure pentru a
distinge între diferite categorii de contracte.
Ca şi în dreptul bizantin, în dreptul feudal românesc scris se păstrează numai aspectele
EM
formale din fizionomia dreptului clasic roman. Acest sistem juridic se îndepărtează, în
privinţa conţinutului, de cerinţele fundamentale ale dreptului roman evoluat.
Dacă în epoca de formare a Legii Ţării ideile şi instituţiile juridice romane din domeniul
privat au fost preluate în forma pe care au dobândit-o în sinteza daco-romană, odată cu
AD

adoptarea dreptului feudal scris, aceste idei şi instituţii au fost preluate în forma pe care au
avut-o în dreptul bizantin. Dreptul feudal scris nu a substituit însă dispoziţiile din Legea Ţării,
căci cutuma juridică românească a continuat să fie dreptul comun până în perioada de tran­
ziţie către epoca modernă, iar dreptul scris s-a aplicat numai în subsidiar. Elementele de
AC

drept roman în formă bizantină, pe care le regăsim în dreptul nostru feudal scris, nu s-au
suprapus mecanic reglementării juridice tradiţionale, ci au marcat o continuare a procesului
de romanizare a dreptului nostru, în condiţiile specifice feudalismului.
Reglementările juridice din Pravile s-au dovedit inaplicabile odată cu dezvoltarea
economiei de schimb. Conştienţi de faptul că vechea reglementare juridică nu poate fi
Z

adaptată la noile realităţi, autorii de pravile moderne s-au adresat izvoarelor dreptului roman.
Demersul lor teoretic şi practic s-a desfăşurat în două etape:
U

1. Elaborarea reglementărilor de drept civil din a doua fază a regimului turco-fanariot


2. Elaborarea Codului civil Alexandru loan I, actualmente Codul civil român.
Cu toate că legiuirile adoptate în această epocă rămân feudale în esenţa lor, ele pre­
zintă totuşi o serie de trăsături specifice, atât în privinţa conţinutului, cât şi a formei.
Izvoarele bizantine, depăşite de noile relaţii, nu mai au ponderea de odinioară în elaborarea
noii legislaţii scrise; sunt preluate şi adaptate, în schimb, o serie de principii şi instituţii proprii
codurilor moderne. Totodată, ca o expresie a continuităţii dreptului nostru, în noile izvoare
se realizează şi codificarea obiceiului pământului. Dacă în legiuirile anterioare obiceiul
pământului era recunoscut ca izvor de drept în starea în care se afla, de data aceasta obi­
ceiurile sunt menţionate expres şi sistematizate pe instituţii juridice.
Sub aspectul formei, asistăm la un progres real în direcţia sistematizării şi a tehnicii de
reglementare juridică.
Noile legiuiri au fost desemnate prin termenul de condică, codică sau cod, potrivit tradi­
ţiei romane şi practicii din Europa acelei vremi.
Astfel, Codul Calimach (Condica tivită a Moldovei) a fost elaborat de către mai multe
comisii de jurişti, formate încă din anul 1813, la iniţiativa domnului Scarlat Calimach. Şi acest

15
cod a fost publicat în limbile română şi greacă. Versiunea în limba greacă a fost tipărită şi a
intrat în vigoare în anul 1817, pe când textul în limba română a apărut abia în anul 1833.
Principalele izvoare ale Condicii tivite a Moldovei au fost: obiceiul pământului, dreptul
bizantin, Codul civil francez de la 1804 şi Codul civil austriac de la 1811.
Prin conţinutul şi forma sa, această legiuire s-a apropiat foarte mult de codurile civile
moderne.
Partea întâi este consacrată dritului persoanelor, cea de a doua dritului lucrurilor, iar
cea de a treia înmărginirilor ce privesc dritul persoanelor dimpreună şi a lucrurilor. în partea
finală sunt cuprinse două anexe care înfăţişează regulile aplicabile concursului creditorilor şi
licitaţiei. Codul s-a aplicat până la 1 decembrie 1865.
Legiuirea Caragea a fost întocmită şi publicată în anul 1818 şi a intrat în vigoare un an
mai târziu.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Prin conţinutul dispoziţiilor sale, Legiuirea Caragea este mai puţin unitară, deoarece
cuprinde norme de drept civil, de drept penal şi de procedură. Prima parte a codului tratează
despre obraze, cea de a doua despre lucruri, partea a treia despre tocmeli, cea de a patra
despre daruri şi moştenire, partea a cincea despre vini, iar ultima despre ale judecăţilor.
Aşadar, primele patru părţi ale legiuirii formează un adevărat cod civil, partea a cincea
un cod penal, iar partea a şasea un cod de procedură.
Legiuirea Caragea s-a aplicat, ca şi Codul Calimah, până la intrarea în vigoare a

IC
Codului civil român.
Pe lângă cele două coduri menţionate mai sus, care au fost promulgate de către
domni, s-au întocmit şi unele pravile care au rămas fără sancţiune domnească, dar s-au bu­
EM
curat de un anumit interes, aplicându-se chiar şi în practica instanţelor
Astfel, paharnicul Toma Carra a proiectat elaborarea unui cod, sub numele de
Pandecte, compus din trei părţi: persoane, lucruri şi acţiuni.
Autorul a redactat însă numai prima parte, privind materia persoanelor (în anul 1806),
AD

care a rămas în manuscris şi care avea o structură similară părţii corespunzătoare din codul
civil francez.
în anul 1814, pravilistul moldovean Donici, a elaborat un adevărat cod civil, cunoscut
sub denumirea de Manualul juridic al lui Andronache Donici. Deşi nu a fost adoptat oficial,
AC

Manualul s-a bucurat de un real interes din partea practicienilor, deoarece era redactat în
limba română, avea o structură modernă şi cuprindea reglementări avansate. Principalele
sale izvoare au fost: unele legiuiri bizantine, obiceiul pământului şi legiuirile româneşti anterioare.
Fiind adoptate în condiţiile dezvoltării relaţiilor marfă-bani şi sub influenţa unor regle­
Z

mentări juridice europene moderne, codurile din a doua fază a regimului turco-fanariot se
deosebesc de cele anterioare atât în conţinut, cât şi ca formă.
U

Ele consacră instituţii noi, cu un nou mod de formare şi cu noi elemente şi efecte.
în mod firesc, structura acestor coduri tinde să se adapteze noului conţinut, astfel încât
asistăm la un început de delimitare a ramurilor de drept, fapt de natură să indice o tendinţă
clară spre formarea sistemului de drept modern.
Astfel, dreptul de proprietate evoluează în direcţia degajării proprietăţii feudale de
străvechiul drept de folosinţă al ţăranilor. Acest proces îşi are originea în reforma lui Con­
stantin Mavrocordat, în urma căreia ţăranii au dobândit accesul la folosinţa pământului în
baza unui contract şi nu în baza unui drept recunoscut de obiceiul pământului.
Marcând trecerea de la concepţia proprietăţii divizate la cea a proprietăţii absolute,
aceste legiuiri precizează că atributele proprietăţii pot fi împărţite între două persoane (dritul
fiinţei şi dritul folosinţei) potrivit vechiului sistem, dar că ele se pot întruni şi asupra unei sin­
gure persoane şi atunci dreptul de proprietate este desăvârşit sau absolut.
Aceeaşi tendinţă se degajă şi din textele care prevăd că raporturile dintre boieri şi
ţărani se stabilesc pe baza contractului de emfiteoză (în Codul Caragea)', dacă în epoca
feudalismului dezvoltat dreptul de folosinţă avea o bază legală, în faza de descompunere a
feudalismului el dobândeşte o bază contractuală, aşa încât, pe această cale, se recunoaşte

16
indirect dreptul absolut de proprietate al boierilor asupra moşiilor. într-adevăr, transmiterea
prin contract a dreptului de folosinţă nu aduce vreo atingere proprietăţii absolute.
Şi în materia persoanelor s-au afirmat unele elemente noi. Spre exemplu, persoanele
juridice sunt reglementate prin dispoziţii cuprinse în capitole distincte, fapt ce se explică prin
apariţia primelor societăţi comerciale. In Pravilniceasca Condică şi în Legiuirea Caragea ele
sunt desemnate prin termenul de tovărăşii iar în Codul Calimah sunt denumite persoane
moraliceşti. Codul Calimah şi Legiuirea Caragea reglementează amănunţit regimul juridic al
tovărăşiilor neguţătoreşti, în special cu privire la formarea capitalului, administrare,
răspundere, împărţirea câştigurilor şi stingerea tovărăşiei. în linii generale, aceste dispoziţii
sunt similare cu cele cuprinse în Codul civil francez.
Cu privire la obligaţii, Codul Calimah şi Legiuirea Caragea dezvoltă o adevărată teorie
a obligaţiilor, prin receptarea celor mai noi reglementări în materie. Astfel, sunt tratate, într-o

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


formă sistematică, numeroase aspecte privind izvoarele obligaţiilor, criteriile de clasificare a
acestora, elementele esenţiale ale contractelor şi elementele specifice fiecărui contract.
Materia contractelor este amplu reglementată atât în Codul Calimah, cât şi în Legiuirea
Caragea, un accent deosebit fiind pus asupra vânzării, închirierii, arendării, schimbului, de­
pozitului, comodatului, emfiteozei, mandatului, sechestrului, chezăşiei, zălogului, anticrezei.
Contractul de vânzare-cumpărare este reglementat deosebit de amănunţit în ambele
coduri, ca o expresie a nivelului relativ ridicat la care ajunseseră relaţiile marfă-bani.

IC
Transformări mai importante au intervenit în domeniul dreptului procesual, determinate,
în principal, de modernizarea organizării instanţelor înfăptuite de Alexandru Ipsilanti. Men­
ţionăm, în acest sens, introducerea condicilor de judecată la toate instanţele, formularea în
EM
scris a hotărârilor şi motivarea lor cu arătarea capului de pravilă, introducerea reprezentării
în justiţie prin mandatari (vechili) sau prin avocaţi (vechili de judecăţi).
Tot aşa, vechile probe cu caracter mistic trec pe un plan secundar, afirmându-se tot
mai mult probele scrise, declaraţiile martorilor oculari sau cercetările instanţei (dovezi cu
AD

meşteşug). Judecătoriile de la judeţe aveau obligaţia de a ţine condici speciale pentru vân­
zările de moşii, pentru testamente sau foi de zestre, ceea ce marchează publicitatea
tranzacţiilor imobiliare şi ale notariatului.
Prin adoptarea codurilor din cea de-a doua fază a regimului turco-fanariot s-a făcut un
AC

prim pas în direcţia sistematizării şi modernizării dreptului nostru, cu referire specială la


domeniul dreptului privat. într-adevăr, codificări ca Manualul juridic al lui Andronache Donici,
Codul Calimah şi Legiuirea Caragea se caracterizează prin definirea termenilor, prin sis­
tematizarea materiei pe instituţii juridice şi prin reglementarea-cadru, spre deosebire de re­
glementarea cazuistică din legiuirile anterioare. în privinţa conţinutului reglementărilor, apar
Z

o serie de elemente moderne, privitoare la statutul juridic al persoanelor fizice, organizarea


U

persoanelor juridice, adopţiunea, tutela şi curatela, fizionomia drepturilor reale, elementele şi


clasificarea contractelor. Se menţin, totodată, şi unele din vechile reglementări, în condiţiile
specifice destrămării relaţiilor sociale de tip feudal. Dacă dispoziţiile normative de tip feudal
sunt preluate mai cu seamă din Bazilicale, cele cu caracter novator sunt receptate în cea
mai mare parte din Codul civil francez, care este expresia juridică clasică a relaţiilor dintr-o
societate întemeiată pe economia de schimb şi care a fost elaborat prin valorificarea institu­
ţiilor dreptului privat roman din epoca clasică. Aşadar, codurile pe care le-am menţionat au
receptat dreptul roman fie în forma pe care i-a imprimat-o dreptul bizantin, fie în forma pură,
proprie codului civil francez. în acelaşi timp, s-au aplicat şi dispoziţiile din Legea Ţării, care
au păstrat în conţinutul lor elemente ale străvechiului sistem juridic daco-roman.
lată cum, în acest stadiu de evoluţie, fizionomia dreptului privat românesc se defineşte
prin receptarea unor valori ale dreptului daco-roman, ale dreptului bizantin şi ale dreptului
roman în formă pură, dar nu direct, ci prin filieră franceză.
Codul civil este o sistematizare a valorilor juridice romane, în sensul că autorii acestuia au
preluat spiritul şi tehnica juridică din Digeste. Componenta formală a codificării, exprimată în
structurarea şi succesiunea dispoziţiilor, a fost preluată însă, în principal, din Codul Napoleon.

17
Fiind cele mai strâns legate de realitatea economică, normele dreptului civil aveau o
importanţă aparte în epoca Unirii, când se dezvoltau relaţiile de schimb. Normele de drept
civil existente la acea dată erau, în multe privinţe, depăşite sub aspectul conţinutului, iar sub
aspectul formei erau insuficient sistematizate. în scopul depăşirii acestor neajunsuri şi pen­
tru crearea unui drept civil modern, atât în conţinut, cât şi ca formă, Cuza a cerut Comisiei
Centrale de la Focşani să treacă la alcătuirea unui nou cod. Până în anul 1863 comisia a
folosit ca principal izvor proiectul codului italian Pisanelli, iar după această dată a urmat
modelul codului civil francez al lui Napoleon de la 1804. Orientarea iniţială se explică prin
raţiuni de ordin politic, deoarece Italia se găsea într-o situaţie similară cu cea a Principatelor
Române, luptând pentru unificarea sa politică şi legislativă. în al doilea rând, proiectul italian
era de dată recentă şi lua în considerare toate progresele făcute în materie, pe când codul
francez fusese adoptat cu 60 de ani în urmă.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


în trecut s-a afirmat cu insistenţă că acest cod a fost o copie a celui francez. Este
adevărat că multe dispoziţii şi principii ale Codului civil francez au fost preluate, dar nu în
mod mecanic, ci prin adoptarea şi numai în măsura în care corespundeau realităţilor de la
noi. Potrivit metodei de lucru a comisiei, textele franceze au fost selecţionate, unele din ele
fiind păstrate, altele modificate iar altele eliminate. în acelaşi timp, s-au păstrat o serie de
dispoziţii din legiuirile noastre civile anterioare, s-au preluat unele texte din proiectul
Pisanelli, ca şi din legislaţia civilă a Belgiei.

IC
în codul nostru civil s-au păstrat unele dispoziţii din legiuiri mai vechi, cum ar fi cele
care stabilesc pentru copiii naturali un regim unitar, în timp ce codul francez făcea nume­
roase distincţii între diverse categorii de copii naturali. Tot aşa, codul nostru a păstrat din
EM
vechea legislaţie principiul egalităţii soţilor în evocarea motivelor de divorţ, spre deosebire
de codul francez. în materia contractelor, codul civil francez a desfiinţat contractele de em-
fiteoză existente la apariţia sa şi a interzis încheierea lor pe viitor, pe când Codul civil român
interzice şi el încheierea acestor contracte pe viitor, dar nu le desfiinţează pe cele existente.
AD

Din proiectul Pisanelli s-au folosit unele dispoziţii privind bunurile şi obligaţiile, deoarece
ele erau mai evoluate sub aspectul tehnicii de redactare, iar din dreptul belgian s-au preluat
unele texte privind privilegiile şi ipotecile.
Pe lângă acestea, la elaborarea Codului civil român a fost avută în vedere şi doctrina
AC

juridică a vremii, deoarece în lucrările elaborate după adoptarea Codului civil francez s-au
constatat unele deficienţe ţinând de tehnica redactării sau de unele contradicţii între articole.
în tratarea materiei, principalul accent cade asupra proprietăţii, întrucât cartea a doua
se referă în întregime la bunuri, iar cartea a treia la modurile prin care se poate dobândi
proprietatea.
Z

La baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice este pus principiul egalităţii
tuturor în faţa legilor. Preluând reprezentarea distincţiei romane dintre capacitatea de drept
U

şi capacitatea de fapt, codul face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de


exerciţiu. Cu privire la capacitatea de folosinţă, codul nostru prevede că ea începe în mo­
mentul naşterii, dacă copilul s-a născut viu.
Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevede şi o procedură a emancipării, potrivit
cu care emancipatul poate încheia anumite acte şi îşi poate angaja răspunderea chiar îna­
inte de această dată.
Modelul roman este preluat şi în materia persoanelor juridice, care se împărţeau în
două categorii: cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ. Cele cu scop lucrativ urmau a fi regle­
mentate prin Codul de comerţ. Cele fără scop lucrativ, care îşi propuneau obiective
culturale, sportive, de binefacere sau politice, se înfiinţau prin decret domnesc, deoarece se
socotea că persoana juridică nu are o realitate proprie, ci este o ficţiune a legii.
Cu privire la relaţiile de rudenie multe dispoziţii au fost preluate din legile anterioare,
fiind menţinute, de exemplu, dispoziţiile privind încheierea şi desfacerea căsătoriei.
Deosebit de sugestiv este modul în care legiuitorul român a preluat tehnica juridică ro­
mană cu privire la regimul dotei şi al donaţiunii între soţi. Astfel, cu privire la bunurile pe care
soţii le aduc în căsătorie, codul prevede principiul libertăţii de alegere între regimul sepa­

18
raţiei de bunuri, al comunităţii de bunuri sau al regimului dotai. în acelaşi timp, soţii puteau
să creeze pentru bunurile lor un regim distinct de cele arătate în cod. Dacă în momentul
căsătoriei soţii nu făceau nici o precizare cu privire la regimul bunurilor, se considera că au
optat pentru regimul separaţiei de bunuri, fiecare soţ având dreptul de a-şi administra bunu­
rile sale, cele dobândite în timpul căsătoriei urmând a aparţine soţului care făcea dovada
dobândirii lor.
Referitor la regimul dotai se prevedea că dota adusă în căsătorie de către soţie trebuie
menţionată în actul dotai, urmând ca bunurile să fie administrate de către soţ în interesul
căsătoriei. Ele puteau fi înstrăinate numai în cazurile arătate de lege şi cu obligaţia cumpă­
rării unor bunuri similare, care deveneau dotă.
în partea referitoare la bunuri, codul face, după criteriul formal, o clasificare a acestora
în mobile şi imobile, asigurând o protecţie deosebită bunurilor imobile, pe considerentul că

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


ele prezentau o valoare mai mare, preluând astfel concepţia romană cu privire la clasificarea
bunurilor. Cu timpul însă unele bunuri mobile, ca mijloacele de navigaţie maritimă sau aeri­
ană, au întrecut în mod vădit valoarea celor imobile, contrazicând concepţia codului civil.
Celelalte clasificări ale bunurilor sunt făcute, de asemenea, pe baza unor criterii formale.
Proprietatea, ca cel mai important drept real, este amplu reglementată, cu precizarea
atributelor sale şi cu precizarea distincţiei dintre diferitele forme de stăpânire a lucrurilor
(nuda proprietate, posesia, detenţia). Sunt înfăţişate şi celelalte drepturi reale, ca de pildă

IC
servitude sau uzufructul, valorificându-se astfel reglementarea juridică evoluată în această materie.
Una din figurile juridice care ocupă un loc central în cuprinsul codului este cea a con­
tractului, pe care gândirea juridică romană a ridicat-o la nivelul maximei abstractizări.
EM
La baza materiei stă teoria generală a obligaţiilor şi noţiunea de răspundere civilă.
Răspunderea civilă este fie contractuală, fie delictuală, oglindind astfel concepţia lui Gaius
cu privire la clasificarea obligaţiilor după izvoare.
Răspunderea contractuală ia naştere ca urmare a încălcării unei obligaţii născute din
contract, iar partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia trebuie să plătească celeilalte părţi o
AD

despăgubire.
Răspunderea delictuală se naşte din faptul ilicit săvârşit de către o persoană, prin care
se aduce un prejudiciu altei persoane. Conform art. 998, oricine produce un prejudiciu altuia
AC

este obligat a-l repara. Acoperirea prejudiciului trebuie să fie integrală pentru a se respecta
echilibrul iniţial dintre părţi.
Unul din principiile fundamentale de origine romană, care şi-a găsit consacrarea în cod,
este cel al răspunderii personale pentru fapta proprie. Răspunderea colectivă şi răspunde­
rea pentru fapta altuia sunt admise numai în cazuri excepţionale (răspunderea părinţilor
Z

pentru fapta copiilor minori, răspunderea proprietarilor pentru daunele cauzate de animale
sau de lucrurile neînsufleţite care le aparţin). Dar, chiar şi în aceste cazuri, părintele sau
U

proprietarul sunt răspunzători pentru culpa proprie, aceea de a nu-şi fi îndeplinit obligaţia de
supraveghere.
Privitor la formarea contractelor, tot în conformitate cu cerinţele dreptului roman, este
consacrat principiul autonomiei de voinţă a părţilor, aşa încât consimţământul acestora tre­
buie să fie liber şi neviciat. Voinţa părţilor contractante poate fi viciată prin eroare, doi sau
violenţă.
Codul prevede diverse clasificări ale contractelor, cum ar fi cele consensuale (formate
prin simplul acord de voinţă) sau cele solemne (pentru a căror formare este necesară înde­
plinirea unei formalităţi). O serie de clasificări ale contractelor, elaborate de doctrina dreptu­
lui civil, se bazează pe anumite texte romane, dar nu figurează ca atare în cod.
în fine, concepţia Digestelor este receptată şi în domeniul succesoral, dovadă în acest
sens fiind faptul că la baza succesiunii ab infestat se află relaţiile de rudenie, ordinea suc­
cesorală fiind dată de gradele rudeniei: succesori legitimi (descendenţi, ascendenţi, colate­
rali), succesori naturali, soţul supravieţuitor etc. Descendenţii şi părinţii se bucură de
protecţia acordată prin instituţia rezervei succesorale. Codul civil a suprimat dispoziţiile mai
vechi cu privire la soţul supravieţuitor, reţinând numai un drept de uzufruct în favoarea vădu­

19
vei sărace atunci când este în concurs cu descendenţii, şi un drept de proprietate când ea
este în concurs cu alte rude.
Testamentul, pe baza căruia se face moştenirea testamentară, este de mai multe feluri:
olograf, autentic şi mistic. Testamentul olograf este scris, semnat şi datat de testator. Tes­
tamentul autentic este semnat de testator şi este transmis judecătorului, care îl citeşte în
şedinţă publică şi, prin aceasta, îi conferă autenticitate. Testamentul mistic sau secret este
semnat de testator şi prezentat strâns şi pecetluit judecătorului, care nu ia cunoştinţă de
conţinutul său, ci întocmeşte numai un proces-verbal, pe baza declaraţiei testatorului, în
care se consemnează că actul ce i-a fost prezentat este testamentul acelei persoane.
Din cele înfăţişate mai sus se desprinde concluzia că adoptarea Codului civil român are
semnificaţia negării celor mai importante dispoziţii din dreptul privat tradiţional şi a întoarcerii la
valorile juridice romane, aşa cum au fost ele consacrate în epoca clasică. Dacă dreptul daco­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


român şi dreptul feudal scris din domeniul privat se caracterizează prin receptarea şi adap­
tarea valorilor juridice romane la realităţile proprii sclavagismului şi feudalismului românesc,
elaborarea Codului civil întrerupe această linie de evoluţie şi marchează un moment de
discontinuitate în istoria dreptului nostru, prin receptarea dreptului roman în forma sa pură.

§ 3. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

IC
6. Aşa cum d rep tu l rom an, în ansamblul său, se divide în drept public şi
drept privat, la rândul lui dreptul privat roman este format din trei ramuri de drept:
EM
- dreptul civil (ius civile),
- dreptul ginţilor (ius gentium) şi
- dreptul natural (ius naturae).
AD

Conceptul de drept civil roman are trei accepţiuni:


în primul sens, care este cel mai vechi, dreptul civil cuprinde totalitatea nor­
melor juridice care reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani; el se mai
numeşte şi dreptul quiritar, întrucât cetăţenii romani se numeau quiriţi. Actele
AC

juridice consacrate prin normele dreptului civil, presupun respectarea unor condiţii
de formă extrem de complicate. Formalismul excesiv al actelor de drept civil se
explică, în primul rând, prin faptul că vechii romani nu aveau experienţa vieţii
Z

juridice, astfel încât toate actele juridice au fost înconjurate cu gesturi rituale, cu ju ­
răminte, pentru ca cetăţenii să-şi dea seama de consecinţa acelor acte juridice.
U

în al doilea rând, romanii au consacrat un sistem juridic formalist, pentru ca


străinii, necetăţenii, să nu aibă acces la viaţa juridică romană. De altminteri, în epo­
ca foarte veche, nici nu se punea problema existenţei unor relaţii juridice între
cetăţenii romani şi străini, pentru că funcţiona principiul conform căruia orice
străin venit la Roma cădea în sclavie.
Cu timpul, însă, pe fondul dezvoltării comerţului, romanii au început să-i tole­
reze pe străini, dacă se puneau sub protecţia unor cetăţeni romani în calitate de
oaspeţi sau clienţi, iar în epoca mijlocie a republicii puteau veni la Roma, fără a
cădea în sclavie, locuitorii cetăţilor care aveau tratate de alianţă cu Roma. Aşadar,
străinii puteau stabili relaţii juridice cu cetăţenii romani şi se numeau peregrini, cu
precizarea că relaţiile dintre cetăţeni şi peregrini nu erau reglementate prin normele
dreptului civil, ci prin normele dreptului ginţilor.

20
în al doilea sens, dreptul civil roman se confundă cu jurisprudenţa sau cu ac­
tivitatea de cercetare ştiinţifică a jurisconsulţilor.
în al treilea sens, dreptul civil cuprinde întregul drept privat, cu excepţia dreptului
pretorian, care a fost creat de pretori prin utilizarea unor mijloace procedurale.
7. Dreptul ginţilor cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
relaţiile dintre cetăţeni şi peregrini. întrucât au luat naştere pe terenul relaţiilor
comerciale, actele de drept al ginţilor nu presupun condiţii de formă, ci se încheie,
de regulă, prin simpla manifestare de voinţă a părţilor; de aceea se afirmă că drep­
tul ginţilor marchează momentul maximei abstractizări şi subiectivizări a pro­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


cedeelor juridice romane.
Faţă de avantajele pe care le prezintă, cu timpul, dreptul ginţilor a preluat
funcţiile dreptului civil, iar în epoca împăratului Justinian, dreptul ginţilor a devenit
un drept general.
în al doilea sens, pe care-1 întâlnim la Titus Livius, dreptul ginţilor cuprinde
totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre cetăţi (în prezent

IC
dreptul internaţional public).
în al treilea sens, dreptul ginţilor se confundă cu dreptul natural, căci în con­
EM
cepţia unor jurisconsulţi clasici, ar exista anumite norme ale dreptului privat roman
cu aplicaţiune universală, care fac parte din ramura dreptului natural. Mai mult
chiar, unii jurisconsulţi clasici afirmau că normele dreptului natural se aplică nu
numai tuturor fiinţelor umane, ci şi tuturor vieţuitoarelor.
AD

Această concepţie a fost preluată şi adaptată de către doctrinarii revoluţiilor


burgheze şi a stat la baza teoriei contractului social.
AC

8. Dreptul natural. Romanii vedeau în dreptul natural un sistem de principii


valabile pentru toate popoarele şi pentru toate timpurile.

Socotim că nu este lipsit de interes ca într-un manual de drept privat roman să


prezentăm în scurte cuvinte şi unele date privitoare la dreptul public roman. în acest scop,
Z

vom proceda la sistematizarea normelor lui ius publicum utilizând criterii moderne, întrucât
U

criteriile romane de sistematizare nu au supravieţuit în această materie.


Dreptul administrativ. Atât senatul, cît şi magistraţii (în epoca republicii), iar mai târziu
împăratul, senatul şi magistraţii, aveau importante atribuţii de domeniul executării dis­
poziţiilor cuprinse în legi sau în alte izvoare de drept, care se refereau la organizarea şi
realizarea în concret a puterii politice. Pe de altă parte, în special în epoca republicii, con­
statăm că există anumite magistraturi care au atribuţiuni aproape în exclusivitate de
domeniul administraţiei publice, lată de ce se poate afirma că dreptul public roman cunoaşte
o categorie distinctă de norme juridice, norme referitoare la organele administraţiei statului,
la specificul activităţii lor, precum şi la interesele ce urmează a fi realizate prin această ac­
tivitate.
Erau învestiţi cu dreptul de a administra (potestas) următorii magistraţi: cenzorii,
questorii şi edilii curuli.
Cenzorii erau aleşi, din cinci în cinci ani, pentru o perioadă de 18 luni şi aveau atribuţi­
uni privitoare la exploatarea bunurilor statului. în acest sens, cenzorii delimitau proprietatea
statului de cea a particularilor, închiriau particularilor anumite bunuri sau activităţi economice
şi financiare, după cum organizau vânzarea unor bunuri ale statului. Precizăm că după expi­

21
rarea celor 18 luni, atribuţiile cenzorilor erau preluate de către consuli, iar mai târziu de către
pretori, care le exercitau până la data noilor alegeri.
Questorii încasau creanţele statului, inclusiv amenzile, organizau vânzarea unor bunuri
ale statului de mai mică importanţă (sclavii), plăteau salariile funcţionarilor publici.
Edilii curuli se îngrijeau de aprovizionarea Romei cu cereale (cura anonnae), precum şi
de administrarea drumurilor, apelor şi pieţelor.
Este de reţinut în activitatea administraţiei romane principiul potrivit căruia, în cazul
unor conflicte între magistraţi şi particulari, procesele erau judecate chiar de către magistraţii
care intraseră în conflict cu particularii în exerciţiul atribuţiilor lor. Mai mult chiar, aceiaşi
magistraţi organizau şi executarea sentinţelor pe care le pronunţau.
Un alt principiu important în materie este cel al centralizării administrative. Astfel, cen­
zorii şi questorii (edilii curuli în mai mică măsură) îşi exercitau atribuţiile nu numai la Roma,

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


ci şi în întreaga Italie. în provincii, atribuţiile administrative reveneau guvernatorilor, compe­
tenţi, ca şi magistraţii de la Roma, să judece conflictele dintre ei şi locuitorii provinciilor pe
care le administrau. Principalele ajutoare ale guvernatorilor erau questorii, cu o competenţă
similară celor de la Roma (încasau creanţele statului, plăteau solda trupelor, aprovizionau
armata), precum şi legaţi care îl puteau înlocui pe guvernator, în anumite situaţii.
Ar fi o greşeală să limităm sfera dreptului administrativ roman la activitatea acestor
magistraţi, deoarece, aşa cum vom vedea la capitolul rezervat unei scurte priviri asupra isto­

IC
riei Romei, aproape toate organismele statului îndeplineau şi atribuţiuni de ordin administra­
tiv, după cum ar fi greşit să încercăm o delimitare foarte clară între dreptul administrativ şi
alte norme ale dreptului public. Astfel, romanii nu cunoşteau dreptul constituţional căci nu au
EM
avut niciodată o constituţie în sensul modern al cuvântului şi, ca atare, nici reprezentarea
unei ramuri de drept corespunzătoare. De altfel, faţă de nivelul atins de evoluţia instituţiilor şi
ideilor politice la acea epocă, nici nu se putea pune problema unui act fundamental de genul
constituţiilor moderne. Este adevărat că între izvoarele dreptului roman figurează şi consti-
AD

tuţiunile imperiale, dar acestea erau simple hotărâri ale împăratului, date în diferite domenii
de activitate socială.
lată de ce unele norme juridice privitoare la organizarea statului roman, cuprinse în tra­
diţii, legi, în senatusconsulte sau în constituţiuni imperiale, nu pot fi încadrate într-o ramură
AC

de drept care să aibă un corespondent în sistemul modern.


Pentru considerente de şcoală, vom include normele referitoare la activitatea organelor
exclusiv administrative în sfera „dreptului administrativ în sens strict”, iar pe cele care dirijau
activitatea celorlalte organe de stat, organe care îndeplineau nu numai atribuţiuni adminis­
trative, ci şi de altă natură, în sfera „dreptului administrativ în sens larg”. Cu toate acestea,
Z

activitatea organismelor de stat cu atribuţiuni mixte se desfăşura numai în parte în con­


formitate cu dispoziţiile dreptului administrativ, căci, spre pildă, activitatea judiciară a acestor
U

organe se desfăşura conform normelor de procedură penală. Normele juridice care dirijau
activitatea legislativă, însă, şi care făceau parte tot din ius publicum, nu au corespondent
într-o ramură a dreptului modern. Aceste norme sînt eterogene, emană de la diverse orga­
nisme politice, uneori se întemeiază chiar pe tradiţie, astfel încât nu pot fi asimilate cu nor­
mele dreptului constituţional şi au o situaţie sui generis în cadrul dreptului public roman.
Dreptul penal. La romani, încă din cele mai vechi timpuri şi până în ultimul moment al
evoluţiei ideilor şi instituţiilor juridice, unele infracţiuni erau sancţionate pe tărâmul dreptului
privat (furtul, lovirea, paguba cauzată pe nedrept) şi le vom cerceta la materia delictelor pri­
vate, iar altele erau sancţionate pe tărâmul dreptului public, de către normele dreptului
penal, şi le vom expune, foarte pe scurt, la acest capitol.
în textele romane infracţiunile erau desemnate prin termenul generic de delicte, indife­
rent dacă erau sancţionate de norme ale dreptului public sau ale dreptului privat. Cu toate
acestea, încă din epoca veche, delictele publice dobândesc o identitate proprie în raport cu
cele private, identitate dată de regimul lor juridic în materia procedurii de judecată, precum şi
de felul pedepselor ce li se aplicau. Astfel, delictele private erau judecate după normele pro­
cedurii civile de către judecători aleşi dintre persoane particulare, pe când delictele publice

22
erau judecate după normele procedurii penale de către instanţe speciale (magistraţi, senat,
adunarea centuriată, împărat). Pe de altă parte, delictele private erau sancţionate prin plata
unor sume de bani în scopul despăgubirii victimei, pe când delictele publice erau pedepsite
cu moartea, exilul sau amenda în folosul statului. în epoca veche a dreptului roman, infracţi­
unile comise împotriva religiei (a zeilor) erau aspru sancţionate, iar Cicero consideră că
această stare de lucruri era de natură să contribuie la întărirea republicii. Romanii au ştiut să
apere sistemul de relaţii întemeiat pe proprietatea sclavagistă, pretinzând că-i apără pe zei.
Astfel, cel ce a jurat fals, întrucât jurământul se făcea prin invocarea zeilor, era pedepsit cu
moartea prin aruncarea de pe stânca Tarpeiană.
Tot din epoca foarte veche sînt cunoscute si infracţiunile îndreptate împotriva statului,
cum ar fi înalta trădare (perduellio) şi violarea zidurilor cetăţii. Legea celor XII Table menţio­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


nează numai două cazuri de înaltă trădare, cu toate că faptele incluse în sfera acestei
infracţiuni erau foarte numeroase. Aşa se face că au fost învinuiţi de înaltă trădare şi pedep­
siţi cu moartea toţi cei care, sub o formă sau alta, aduceau atingere intereselor generale ale
vârfurilor clasei dominante.
Astfel a fost cazul celebrului consul Spurius Cassius judecat pentru înaltă trădare şi
condamnat la moarte, deoarece a propus ca pământurile statului (ager publicus) sa fie îm­
părţite plebeilor. După ce Roma şi-a extins dominaţia asupra întregii Italii, erau judecaţi pen­

IC
tru înaltă trădare şi condamnaţi la moarte locuitorii cetăţilor aliate, dacă săvârşeau fapte
potrivnice Romei.
în epoca principatului, înalta trădare este desemnată prin termenul de crimen maiesta-
EM
tis. în sfera acestei infracţiuni erau cuprinse fapte ca omorul unui magistrat sau infracţiunea
de a avea relaţii cu inamicul, relaţii de natură să afecteze interesele statului roman. Orice
atingere adusă împăratului, chiar şi insultarea bustului acestuia, era considerată, de aseme­
nea, crimă de înaltă trădare şi atrăgea pedeapsa cu moartea.
AD

Dreptul penal roman sancţionează şi infracţiunile îndreptate împotriva persoanei. în


această categorie de fapte delictuale menţionăm mai întâi omorul unui om liber. Asasinatul,
desemnat în epoca veche prin termenul de parricidium, era pedepsit cu moartea într-un mod
deosebit de aprig. Infractorul era mai întâi biciuit, după care capul îi era învelit într-o piele de
AC

lup, era introdus într-un sac de piele de vită împreună cu un câine, un cocoş, o viperă şi o
maimuţă, transportat la malul Tibrului într-un car şi aruncat în apele fluviului. Mai târziu, sen­
sul noţiunii de parricidium s-a schimbat, desemnând omorul unei rude apropiate.
Dacă uciderea unui om liber atrăgea cele mai grave consecinţe, uciderea unui sclav nu
atrăgea, cel puţin în epoca veche, nici o sancţiune pentru autorul faptei. Este adevărat că
Z

proprietarul celui ucis avea dreptul să primească o despăgubire, dar pretenţia sa nu era va­
lorificată pe tărâmul dreptului public, ci pe tărâmul dreptului privat.
U

în categoria infracţiunilor îndreptate împotriva persoanelor erau cuprinse şi fapte ca în­


călcarea obligaţiilor dezrobitului faţă de patronul său, compunerea de formule magice,
ararea hotarelor, lovirea părinţilor de către copii. Şi pentru aceste infracţiuni, în epoca veche
a dreptului roman, se aplica pedeapsa cu moartea.
Procedura penală. Procesele penale erau judecate după reguli aparte, reguli care se
refereau în special la competenţa instanţelor şi la felul pedepsei.
Spre deosebire de procedura civilă, care reglementa în amănunt desfăşurarea proce­
sului, procedura penală nu avea reguli precise cu privire la judecarea cauzelor, astfel încât
anumite instanţe (consulii, pretorii) nu erau ţinute să respecte vreo formă procedurală.
Privitor la competenţa jurisdicţională în materie penală, menţionăm că în epoca regali­
tăţii în formă statală, procesele erau judecate de către rege care putea pronunţa sentinţa de
condamnare la moarte şi care nu era supus vreunui control După fondarea republicii, atribu­
ţiile jurisdicţiei penale trec asupra consulilor. Ei puteau judeca, la origine, orice cauze şi
puteau pronunţa orice pedepse, inclusiv pedeapsa cu moartea. Pentru cazurile în care con­
sulii pronunţau pedeapsa cu moartea, însă, a fost introdusă procedura apelului (provocatio),

23
conform căreia condamnatul avea dreptul să ceară rejudecarea procesului de către adu­
narea poporului. Deoarece în procesele care se încheiau cu o asemenea sentinţă, cel con­
damnat făcea apel la popor, cu timpul, consulii au renunţat la jurisdicţia în această materie,
trecând-o asupra unor magistraţi inferiori, quaestores parricidii şi duumvirii perduellionis. Cu
ocazia judecării apelului, magistratul care pronunţase sentinţa de condamnare la moarte
devenea un simplu acuzator.
în procesele care nu erau supuse apelului, consulii păstrează o putere absolută. Astfel
ei puteau să le condamne la moarte pe femei, căci ele nu aveau dreptul la apel, ca să nu
mai vorbim de străini sau de sclavi. Cu timpul, unele din atribuţiunile jurisdicţionale ale con­
sulilor sunt preluate de către pretor.
Către sfârşitul republicii s-a votat legea Calpurnia, care a dat senatului dreptul să

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


judece anumite procese, transformându-l într-o instanţă de judecată permanentă. Pe
această cale s-au limitat atribuţiunile jurisdicţionale ale adunării poporului, întrucât sentinţele
pronunţate de către senat nu erau supuse apelului. La început, senatul judeca numai proce­
sele de concusiune (jefuirea provinciilor de către guvernatori), pentru ca mai târziu să îşi
extindă competenţa şi la alte cauze. în epoca principatului, senatul, care judeca sub pre­
şedinţia unui consul, dobândeşte o competenţă generală. Alături de această instanţă mixtă
(senat şi consul), în epoca lui August a fost creat aşa numitul tribunal al împăratului, prezidat
de însuşi împăratul sau de un înalt funcţionar. Hotărârile acestui tribunal nu erau supuse

IC
vreunui control. Către sfârşitul principatului, tribunalul împăratului se va transforma într-un
tribunal al înalţilor funcţionari. EM
Privitor la desfăşurarea propriu-zisă a procesului, s-au conturat anumite reguli cu
caracter permanent. Astfel, acuzatul era arestat până la începerea judecăţii şi ţinut într-o
detenţiune preventivă. Totuşi, cel care putea depune o garanţie şi promitea că se va
prezenta la data procesului era lăsat în libertate.
AD

Cu toate că, de regulă, procesul nu se putea desfăşura în lipsa părţilor, pentru anumite
cauze s-a admis reprezentarea în justiţie. în faţa instanţei de judecată erau ascultate pledo­
ariile şi se audiau martorii. în mod obişnuit, acuzatul sau martorii de condiţie socială umilă
erau supuşi torturii. Este interesant de observat că în faţa anumitor tribunale, pledoariile
AC

apărării şi ale acuzării erau formulate înainte de administrarea probelor.


Executarea pedepselor pronunţate de către instanţele penale nu se făcea potrivit unui
regim unitar. Astfel, cei săraci erau deţinuţi în cele mai grele condiţii, pe când cei bogaţi se
puteau sustrage sentinţei plecând în exil (de obicei la mică distanţă de Roma) sau executau
pedeapsa în închisori particulare.
Z

Dreptul internaţional public. Arătam în altă parte că ius gentium era utilizat şi cu sensul
de drept internaţional public, având ca obiect reglementarea relaţiilor dintre state. Ius gen­
U

tium, cu sensul de drept internaţional public, s-a format, se pare, în cadrul relaţiilor dintre
ginţile care au fondat oraşul Roma şi care, în epoca prestatală, erau structurile de bază ale
societăţii romane. în decursul veacurilor, dreptul internaţional roman a cunoscut o îndelungă
şi complexă evoluţie, marcată în primul rând de politica expansionistă şi de subordonarea,
sub diferite forme, a numeroase state şi popoare. Aşa se face că instituţiile dreptului inter­
naţional public roman au fost instrumente juridice utilizate în scopul consolidării şi extinderii
dominaţiei romane, mai întâi asupra Italiei şi apoi asupra întregii lumi a Mediteranei.
înţelegerea fizionomiei şi a funcţionalităţii instituţiilor lui ius gentium este oarecum difi­
cilă, deoarece statul roman a cunoscut o structură originală, în sânul căreia raporturile
Romei cu anumite cetăţi ţineau de dreptul intern, iar raporturile cu altele, de domeniul drep­
tului internaţional. Fapt este că organizarea statului roman nu poate fi cercetată prin
analogie cu statele moderne, date fiind etapele succesive prin care a trecut forma sa, formă
ce reunea un amalgam de cetăţi şi popoare, pe baze juridice care ţineau când de dreptul
intern, când de dreptul internaţional. în acelaşi timp, statul roman a întreţinut relaţii şi cu
state suverane, relaţii care, până la un punct, îşi găsesc un corespondent în unele instituţii

24
de drept internaţional public modern. Aşadar, mai întâi vom menţiona relaţiile de drept inter­
naţional public ale Romei cu cetăţi aflate în graniţele statului roman şi numai după aceea,
relaţiile cu statele suverane (de multe ori numai formal). Astfel, până la sfârşitul republicii,
Roma a recunoscut unor oraşe din Italia calitatea de state de sine stătătoare. Potrivit
organizării Italiei în epoca republicii, unele teritorii erau pur şi simplu anexate Romei, altele
erau transformate în municipii cu un regim de totală subordonare faţa de Roma, locuitorii lor
neavând drepturi politice, iar altele erau transformate în colonii. Coloniile erau fondate pe
teritoriile statelor învinse, prin trimiterea unui număr de cetăţeni romani sau de latini.
Coloniile din Italia locuite de cetăţeni erau socotite a face parte din statul roman pro-
priu-zis, iar coloniile locuite de către latini erau privite (evident numai formal) ca state de sine
stătătoare. în fine, Roma încheia, în anumite cazuri, tratate de alianţă (foedera) cu unele

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


oraşe din Italia (civitates) pe care, iarăşi, le recunoştea ca state. Aşadar, relaţiile Romei cu
cetăţile aliate şi coloniile latine făceau parte, potrivit concepţiei romane, din sfera de regle­
mentare a dreptului internaţional public.
Teritoriile din afara Italiei, supuse de către Roma, erau transformate în provincii, iar
relaţiile cu provinciile ţineau de domeniul dreptului intern. Totuşi, anumite state erau incluse
formal în provincii, deşi nu se aflau sub autoritatea guvernatorilor, ci aveau tratate de alianţă
cu Roma. Pe lângă statele aflătoare pe teritoriul provinciilor, încheiau tratate cu Roma şi
unele state „libere”.

IC
Tratatele internaţionale erau de două categorii: tratate încheiate pe picior de egalitate
(foedera aequa) şi tratate de subordonare (foedera iniqua).
EM
Tratatele din prima categorie erau încheiate de obicei după războaiele în care rezultatul
rămânea nedecis. în mod obişnuit, aceste tratate prevedeau o alianţă defensivă, fiecare din
părţi având dreptul să ceară ajutorul celeilalte în caz de atac extern.
Tratatele de subordonare se încheiau, de regulă, după războaiele în care Roma era
AD

victorioasă. Prin asemenea tratate, statele învinse puteau fi obligate să plătească mari sume
de bani, să procure soldaţi sau alte ajutoare în caz de război, să aibă aceiaşi prieteni şi
duşmani ca şi romanii. Pe această cale, Roma îşi impunea dominaţia asupra unor state care
îşi păstrau independenţa numai formal. Mai mult chiar, statul roman dădea o asemenea in­
AC

terpretare tratatelor, încât ele nu mai valorau nimic atunci când interesele sale se schimbau,
ori interveneau elemente noi în situaţia internaţională. La romani, ca şi la alte popoare din
antichitate, războiul era socotit ca o stare firească, stare care putea fi înlăturată numai prin
încheierea unui tratat. întrucât tratatele erau încheiate pe un anumit termen, la expirarea
acestuia, starea de război reîncepea.
Z

Prin urmare, dacă Roma nu avea tratat de alianţă cu un anumit stat, putea să porneas­
că război împotriva lui oricând, fără să fie necesară respectarea vreunei forme prealabile.
U

Dacă însă exista un tratat de alianţă, războiul trebuia declarat prin forme solemne, sub moti­
vul că cealaltă parte a încălcat tratatul. Declaraţia de război era precedată de o notificare
prin care statul roman arăta care sînt pretenţiile sale.
Dreptul internaţional public roman a cunoscut şi alte instituţii şi practici, care au cores­
pondent în dreptul modern, cum ar fi, spre pildă, arbitrajul internaţional. Izvoarele istorice ne
arată că Roma era chemată să soluţioneze anumite litigii dintre state şi că, de cele mai
multe ori, dădea o soluţie în propriul interes. Amintim de asemenea practica trimiterii unor
ambasadori care erau inviolabili, chiar şi în timp de război. Ambasadorii nu aveau însă
dreptul de a se amesteca în viaţa internă a statelor pe lângă care îşi îndeplineau misiunea,
iar în caz contrar starea lor de inviolabilitate înceta.

25
Capitolul II
ISTORIA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ A ROMEI

Istoria milenară a Romei poate fi periodizată în două mari epoci:


1. Epoca prestatală sau epoca gentilică a durat de la fondarea oraşului Roma
până la fondarea statului roman. Dar, în legătură cu istoria veche a Romei, este de
menţionat faptul că istoriografia romană sau istoria scrisă a Romei a început abia în
secolul III înainte de Hristos. Informaţiile pe care le deţinem în legătură cu eveni­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


mentele anterioare secolului III ne-au parvenit prin izvoare indirecte, fie prin tradi­
ţie şi prin legendă, încât ele trebuie privite cu o anumită rezervă. Potrivit acestor
surse incerte, oraşul Roma ar fi fost fondat la 753 î. Hr. de către trei triburi formate
din: sabini, latini şi etrusci.
Membrii acestor triburi, precum şi urmaşii lor, erau denumiţi patricieni. Ală­
turi de patricieni, în Roma prestatală trăiau şi plebeii, proveniţi în principal din

IC
rândurile autohtonilor.
însă, conducerea oraşului era exercitată numai de către patricieni, prin inter­
EM
mediul a trei organisme sociale fără caracter statal; este vorba de comitia cariata,
rege şi senat.
Comitia curiata era adunarea patricienilor, organizată în 30 de curii şi 300 de
AD

ginţi. întrucât fiecare curie se bucura de un vot, adunarea patricienilor a fost denu­
mită comitia curiata sau adunarea curiilor. Toate hotărârile erau adoptate de această
adunare.
Regele era ales de comitia curiata şi exercita atribuţiuni de ordin religios şi militar.
AC

Senatul era format din şefii ginţilor şi cuprindea 300 de membrii. El exercita
acele atribuţiuni care revin, de regulă, sfatului bătrânilor în societatea prestatală sau
gentilică.
Z

Societatea prestatală se mai numeşte şi gentilică, pentru că este organizată în


ginţi. Faţă de faptul că plebeii participau la viaţa economică a cetăţii, în calitate de
U

meşteşugari şi negustori, dar nu aveau acces la conducerea societăţii, la lucrările


comitiei curiata, între patricieni şi plebei s-a declanşat un conflict, care s-a adâncit
tot mai mult şi s-a finalizat cu fondarea statului roman.
La jumătatea secolului VI î.Hr., regele Servius Tullius a iniţiat două reforme
prin care s-au pus bazele statului roman. Este vorba despre o reformă socială şi o
reformă administrativă.
în virtutea reformei sociale, regele Servius Tullius a împărţit întreaga populaţie
a Romei, fără a mai ţine seama de distincţia dintre patricieni şi plebei, în cinci
categorii sociale, pe criteriul averii (al stării materiale)1. La rândul lor, cele cinci
categorii sociale au fost împărţite în centurii, care erau în acelaşi tip şi formaţiuni
militare şi unităţi de vot, fiecare centurie dispunând de un vot.

1A. Magelan, La loi ă Rome. Histoire d ’un concept, Les Belles Letres, Paris, 2009, p. 64.

26
Centuriile nu erau formate dintr-un număr egal de membri. Astfel, centuriile
din prima categorie erau formate din câteva zeci de persoane, iar cele din ultimele
categorii sociale erau formate din sute de persoane. Aşa a fost posibil ca prima
categorie socială, deşi minoritară în cetate, să dispună de majoritatea centuriilor: 98
din totalul de 193, adică majoritatea voturilor. De aceea, istoricii şi politologii
afirmă că în momentul formării sale, statul roman s-a întemeiat pe un regim politic
de aristocraţie sclavagistă.
Această adunare, la lucrările căreia participau toţi cetăţenii romani, plebei şi
patricieni, a fost denumită comitia centuriata1 sau adunarea centuriilor.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


în virtutea reformei administrative, Servius Tullius a împărţit teritoriul Romei
pe circumscripţii administrative, denumite triburi. în acest sens, tribul este o unitate
administrativ-teritorială - un cartier. El a creat patru triburi (cartiere) urbane şi 17
triburi rurale. Din acel moment, în cadrul Romei s-au întrunit cele două criterii pe
baza cărora putem distinge între societatea prestatală sau societatea gentilică şi so­
cietatea organizată în stat. Avem în vedere criteriul stratificării sociale, introdus

IC
prin reforma socială a lui Servius Tullius, şi criteriul teritorial, introdus prin
reforma administrativă - (apartenenţa la comunitate nu se mai face în funcţie de
EM
rudenia de sânge, aşa cum se întâmpla în societatea gentilică, ci în funcţie de terito­
riul locuit, în sensul că fac parte din aceiaşi comunitate toţi cei care locuiesc pe
acelaşi teritoriu, indiferent dacă sunt sau nu rude de sânge).
în evoluţia sa istorică, statul roman a cunoscut trei forme distincte de organizare:
AD

- Regalitatea
- Republica
- Imperiul
AC

Regalitatea în formă statală a durat de la fondarea statului (jumătatea secolului


VI) până la 509 î.Hr. când s-a fondat republica romană.
Republica a durat de la 509 până la 27 î.Hr. când s-a format Imperiul roman.
Imperiul a evoluat în două faze:
Z

- Principatul
U

- Dominatul
Principatul a durat de la 27 î.Hr. până la 284 d.Hr., iar Dominatul de la 284
până la moartea împăratului Justinian - 565.
2. în epoca Regalităţii, pe plan social, a continuat să se manifeste conflictul
dintre patricieni şi plebei, datorită unor discriminări care aveau loc pe plan politic,
pe plan juridic şi pe plan economic.
Pe plan politic, discriminarea plebeilor decurgea din faptul că, deşi dobândi­
seră accesul la lucrările comitiei centuriata, ei nu aveau acces şi la lucrările comi-
tiei curiata, care a rămas şi pe mai departe rezervată patricienilor.
Pe plan juridic, inegalitatea decurgea din faptul că, la acea epocă, normele
dreptului erau exprimate în forma nescrisă a obiceiurilor juridice, obiceiuri care nu

1 J. Gaudemet, Les gouvernants ă Rome. Essais de droit public Romain, Jovene, Napoli, 1985,
p. 14-19.

27
erau cunoscute de popor (de cetăţenii romani), ci erau ţinute în secret de către pon­
tifi, care erau aleşi numai dintre patricieni. De aceea, când se declanşa un conflict
între un patrician şi un plebeu, părţile se adresau pontifilor, pentru a afla care este
reglementarea juridică în acea materie, iar pontifii erau suspectaţi că dau răspunsuri
părtinitoare, favorabile patricienilor.
Pe plan economic, inegalitatea consta în faptul că pământurile cucerite de la
duşmani treceau în proprietatea statului, cu titlu de ager publicus, iar statul repar­
tiza acele terenuri spre folosinţă numai patricienilor, nu şi plebeilor.
Pe plan social, în această epocă, a apărut şi sclavia, într-o formă domestică, în

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


înţelesul că sclavii erau puţini şi erau trataţi ca membri inferiori ai familiei romane.
Pe plan politic, în perioada regalităţii societatea romană se întemeiază pe trei
factori statali: adunările poporului, regele şi senatul.
Adunările poporului erau două:
- comitia curiata, moştenită din epoca prestatală, şi
- comitia centuriata.

IC
Cele mai importante atribuţiuni administrative şi judiciare erau exercitate de
către comitia centuriata.
EM
Comitia curiata exercita numai anumite atribuţiuni de ordin religios şi în
domeniul privat1.
Regele s-a transformat într-un veritabil şef de stat şi exercita atribuţiuni de or­
din administrativ, judiciar şi militar.
AD

Senatul a devenit un organism al statului, dar hotărârile sale nu erau obligato­


rii pentru rege ci aveau un caracter consultativ.
3. în anul 509 s-a fondat republica. în legătură cu evoluţia statului roman în
AC

perioada republicii este foarte important să avem în vedere faptul că, la începutul
acestei epoci, statul roman era o cetate de 20.000 de locuitori, în partea central-ves-
tică a Italiei, denumită Latium. La sfârşitul republicii, prin politica expansionistă şi
prin vocaţia organizatorică, Roma a devenit centrul celui mai mare stat al antichi­
Z

tăţii, Marea Mediterană devenise un lac roman, iar organizarea politică a evoluat în
U

strânsă legătură cu expansiunea statului.


Pe plan social, în epoca republicii, conflictul dintre patricieni şi plebei a con­
tinuat, dar faţă de protestele plebeilor şi faţă de concesiile făcute de patricieni, în
secolul III î.Hr., cele două categorii sociale s-au nivelat.
între timp, ginţile în care fuseseră organizaţi patricienii s-au dizolvat, însă pe
fundalul dezvoltării economiei de schimb au apărut noi categorii sociale:
- nobilii şi
- cavalerii
Nobilii erau aceia care deţineau înaltele magistraturi republicane, precum şi
urmaşii lor. Nobilii au apărat cu străşnicie forma de organizare republicană, deoa­
rece pârghiile conducerii statale se aflau în mâinile lor.

1 A. M agelan, op. cit., p. 82.

28
Cavalerii erau cei care se îmbogăţiseră de pe urma afacerilor (cămătarii, ban­
cherii, negustorii) şi promovau o formă de stat centralizată, singura în măsură să
asigure ordinea necesară comerţului. Spre sfârşitul republicii, între cele două categorii
sociale s-a declanşat un conflict, care a degenerat în războaie civile, la sfârşitul cărora,
prin victoria cavalerilor, s-a instaurat imperiul sub forma principatului.
Altă categorie socială era formată din proletari. Cuvântul proletar vine de la
proles, care înseamnă copii în latină. Proletarii erau oamenii săraci, ruinaţi de pe
urma războaielor, care nu aveau altă avere decât copiii. Ei veneau la Roma din în­
treaga Italie, pentru a trăi pe seama statului. Statul roman făcea distribuiri periodice
de alimente pentru proletari, care erau cetăţeni romani şi aveau dreptul de vot.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Voturile lor puteau fi cumpărate şi, datorită masei mari a proletarilor, republica
romană devenise o formă goală de conţinut.
Tot pe plan social, în epoca republicii sclavia a devenit clasică, pentru că viaţa
economică se întemeia în mare parte pe munca sclavilor.
Din punct de vedere politic, în perioada republicii menţionăm trei factori con­
stituţionali:

IC
- adunările poporului;
- senatul; EM
- magistraţii.
în această epocă adunările poporului au fost în număr de patru:
- comitia curiata;
AD

- comitia centuriata;
- concilium plebis;
- comitia tributa.
Primele două adunări au fost moştenite din epoca regalităţii, la care s-au adău­
AC

gat următoarele două.


Concilium plebis era adunarea plebeilor şi adopta hotărâri denumite plebiscite.
Comitia tributa era o adunare la lucrările căreia participau toţi cetăţenii ro­
mani, organizaţi pe triburi sau pe cartiere.
Z

Senatul a devenit în epoca republicii principalul factor de echilibru în stat,


U

pentru că el administra provinciile, administra tezaurul public, coordona politica


externă şi supraveghea respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman.
în epoca republicii senatul nu exercita nemijlocit atribuţiuni legislative, dar
influenţa procesul de legiferare prin faptul că legile votate de popor intrau în
vigoare după ce erau ratificate de senat.
Magistraţii erau înalţi demnitari ai statului, care exercitau atribuţiuni adminis­
trative, judiciare şi militare. Ei erau aleşi de popor, de regulă pe termen de un an,
iar magistraturile erau onorifice, pentru că magistraţii nu erau remuneraţi pentru
activitatea lor. Magistraturile erau colegiale, căci aceleaşi atribuţiuni erau exerci­
tate de cel puţin doi magistraţi. Magistraturile nu erau organizate ierarhic, nu se
subordonau una faţă de alta, ci dimpotrivă, prin atribuţiile care le reveneau, magis­
traţii romani se supravegheau reciproc.
Unii magistraţi se bucurau de imperium, iar alţii de potestas. Cuvântul imperium
înseamnă dreptul de comandă şi desemnează posibilitatea magistratului de a convoca

29
poporul în adunări şi de a comanda legiunile romane. De imperium se bucurau
consulii, pretorii şi dictatorii.
Potestas desemnează dreptul de a administra; de potestas se bucurau tribunii
plebei, cenzorii, questorii şi edilii curuli.
Magistraturile republicane nu au apărut concomitent, ci într-o anumită ordine.
Astfel, cea mai veche magistratură este consulatul, căci după alungarea ultimului
rege, poporul roman a ales doi consuli, care exercitau funcţiile de conducere ale
statului.
In fapt, după expirarea magistraturii, ei puteau fi judecaţi pentru eventualele
abuzuri şi puteau fi condamnaţi la moarte, dacă faptele erau foarte grave.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


In anul 494, la cererea plebeilor, a fost creat tribunatul, iar plebeii au dobândit
dreptul de a alege cinci tribuni care exercitau „dreptul de veto”, în virtutea căruia
puteau anula orice act juridic de natură să afecteze interesele plebeilor.
In anul 443 s-a creat cenzura. Iniţial, cenzorii efectuau recensământul persoa­
nelor şi bunurilor, în vederea stabilirii impozitelor şi supravegheau, împreună cu
senatul, respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman. Mai târziu ei au

IC
preluat de la consuli dreptul de a-i numi pe senatori.
în anul 367 a fost creată pretura. EM
Pretorii erau acei magistraţi care exercitau cele mai importante atribuţiuni de
ordin judiciar, pentru că ei organizau judecarea proceselor private.
Iniţial, pretorii organizau numai procesele dintre cetăţenii romani şi erau de­
AD

numiţi pretori urbani, iar din 242 au apărut şi pretorii peregrini, care organizau
procesele dintre cetăţeni şi peregrini. Utilizând anumite mijloace procedurale, pre­
torii au sancţionat noi drepturi subiective şi astfel au extins sfera de reglementare
juridică.
AC

Questorii erau acei magistraţi care organizau strângerea impozitelor şi admi­


nistrau arhivele statului.
Edilii curuli asigurau poliţia şi aprovizionarea Romei şi, de asemenea, organi­
Z

zau judecarea proceselor în legătură cu actele juridice încheiate în târguri.


Dictatura era o magistratură cu caracter excepţional, deoarece în momente de
U

mare pericol, romanii suspendau toate magistraturile şi alegeau pe termen de 6 luni


un dictator, care exercita întreaga putere în stat. Dacă pericolul nu era îndepărtat,
dictatorul putea fi reales pe încă 6 luni.

în Republica romană, procesul separării puterilor statului a cunoscut o îndelungată


evoluţie, căci a început să prindă contur la sfârşitul secolului VI î. Hr., o dată cu alungarea
ultimului rege, şi a ajuns la apogeu în secolele III şi II î. Hr.
Dacă în epoca regalităţii, funcţiile statului erau exercitate în condiţiile confuziei de
atribuţiuni, către sfârşitul republicii asistăm la o delimitare tot mai clară între atribuţiunile care
sunt proprii vieţii de stat. într-adevăr, înainte de instaurarea republicii, regele exercita cele
mai importante atribuţiuni laice şi religioase, După instaurarea republicii, însă, asistăm la o
tendinţă tot mai evidentă de delimitare între activitatea legislativă, cea administrativă şi cea
judiciară. Această tendinţă şi-a găsit expresia în faptul că cele trei forme definitorii pentru
viaţa statală, denumite mai târziu puteri ale statului, erau exercitate de instituţii specializate,
în conformitate cu norme şi principii distincte.

30
Informaţiile care ne-au parvenit, prin surse directe şi indirecte, atestă faptul că în se­
colul III î. Hr. instituţiile statului roman se aflau într-un echilibru relativ stabil, pe fondul
delimitării dintre domeniul legislativ, domeniul administrativ şi cel judiciar.
într-adevăr, activitatea legislativă era exercitată de către popor, cea administrativă de
către magistraţi învestiţi cu imperium merum şi cu potestas, pe când activitatea judiciară era
exercitată în domeniul privat de către magistraţii învestiţi cu imperium mixtum, iar în
domeniul penal revenea senatului şi adunării poporului.
Delimitarea dintre activităţile fundamentale pe care le desfăşurau instituţiile republicii
romane era consacrată prin dispoziţiile exprese şi riguroase ale legilor, prin hotărâri ale
senatului şi prin practica acelor instituţii.
în acest cadru minuţios reglementat, sistemul instituţional al republicii romane nu a
evoluat în direcţia ierarhizării şi birocratizării, ci în direcţia unui echilibru dinamic, realizat prin

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


cenzura reciprocă. în acest sens este de reţinut că instituţiile din cele trei domenii ale activi­
tăţii statale nu îşi exercitau competenţele în cadrul unor delimitări mecanice şi rigide, ci într-
un sistem extrem de elastic şi de mobil, care presupunea, nu numai îndeplinirea atribuţiilor
proprii, ci şi supravegherea modului în care celelalte instituţii îşi exercitau atribuţiile lor.
Astfel, atribuţiile de legiferare reveneau poporului roman, care le exercita, în epoca re­
publicii, prin cele patru adunări; comitia curiata, comitia centuriata, concilium plebis şi comi-
tia tributa. în concepţia romanilor din epoca veche, legea este ceea ce poporul decide şi

IC
hotărăşte (quod populus romanus iubeţ atque constituit). Totodată, legea romană este
imuabilă, căci nu poate fi abrogată, nici modificată. Aşadar, activitatea de legiferare era
apanajul adunărilor poporului, iar celelalte instituţii nu se puteau implica în acest domeniu. 0
EM
asemenea concepţie şi o asemenea practică, încetăţenite la începutul republicii, pe când
predomina economia naturală, s-au dovedit anacronice către sfârşitul republicii, când s-a
declanşat o adevărată revoluţie economică. Cu toate acestea, romanii nu au abandonat, în
sens formal, vechile concepţii, ci le-au adaptat la noile realităţi, de aşa manieră, încât proce­
AD

sul reglementării juridice a putut fi influenţat şi de alţi factori, cum sunt cercetarea ştiinţifică a
jurisconsulţilor şi activitatea judiciară a pretorilor.
Pe această cale, în aparenţă, poporul şi-a păstrat prerogativa de unic legiuitor, dar în
realitate, vechile reglementări cuprinse în legi au fost adaptate la noile realităţi, prin activi­
AC

tatea creatoare a jurisconsulţilor şi prin mijloacele procedurale introduse de pretori.


Felul în care a evoluat, în republica romană, activitatea de legiferare atestă faptul că ea
a fost, la origine, atributul exclusiv al poporului, dar ulterior s-a resimţit şi influenţa altor in­
stituţii, care nu aveau atribuţii în materie, dar puteau influenţa procesul reglementării juridice
prin mijloace indirecte, în cadrul elastic al sistemului instituţional.
Z

Spre exemplu, fată de faptul că legiferarea era monopolul poporului, comentatorii


spuneau, pe baza unui text roman, că pretorul nu poate crea drept (praetor ius facere non
U

potest - după Gaius, 3.32). Pe de altă parte, potrivit unui text autentic roman, dreptul preto-
rian este vocea vie a dreptului civil (Nam et ipsum ius honorarium viva vox est iuris civilis -
Marcianus, D.1.1.8). Cele două texte se contrazic numai în aparenţă. în realitate, afirmaţia
că pretorul nu poate crea drept trebuie înţeleasă în sensul că el nu poate crea drept civil, în­
trucât dreptul civil este creaţia poporului şi se exprimă numai în forma legii. Totuşi, pretorul
poate influenţa linia de evoluţie a dreptului civil, prin utilizarea unor mijloace procedurale
(adiuvandi, vel supplendi, vel corrigendi iuris civilis gratia - D. 1.1.7.1)
Activitatea administrativă era exercitată de către senat şi de către acei magistraţi care
erau învestiţi cu atribuţiuni administrative. Prin atribuţiunile sale, care ţineau, în principal, de
domeniul administrativ, ca şi prin autoritatea sa morală, senatul asigura echilibrul întregului
sistem instituţional. într-adevăr, senatul coordona relaţiile externe ale statului, organiza
provinciile, administra finanţele, supraveghea respectarea moravurilor şi a normelor religi­
oase de către popor. Faţă de faptul că atribuţiile sale erau exercitate la nivelul întregului im­
periu roman, senatul era, în sistemul de atunci, organismul central al administraţiei statului.
Pe lângă atribuţiunile de ordin administrativ, senatul exercita şi unele atribuţiuni în domeniul
legislativ şi în cel judiciar. Astfel, cu toate că nu putea hotărî cu putere de lege, senatul influenţa,

31
totuşi, procesul de legiferare, prin faptul că legile votate de popor intrau în vigoare numai după ce
erau ratificate de senat. De asemenea, prin dispoziţiile legii Calpurnia, senatul a dobândit şi
dreptul de a-i judeca pe guvernatorii care primeau donaţii de la supuşii lor.
Este important de reţinut că nici senatul, în ciuda autorităţii pe care o avea, nu scăpa
controlului altor factori instituţionali. Avem în vedere faptul că, la origine, senatorii erau nu­
miţi şi revocaţi de către consuli, iar mai târziu aceste atribuţiuni au trecut asupra cenzorilor.
Cenzorii aveau această putere asupra senatorilor, cu toate că îşi desfăşurau activitatea de
supraveghere a respectării tradiţiilor şi moravurilor poporului roman sub autoritatea senatului.
Magistraţii care îşi desfăşurau activitatea în domeniul administrativ erau clasificaţi în
două categorii: unii se bucurau de imperium mixtum iar alţii de potestas. De imperium mix-
tum se bucurau consulii şi dictatorii, iar de potestas se bucurau tribunii plebei, cenzorii,
questorii şi edilii curuli.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Iniţial, consulii au exercitat toate atribuţiunile laice ale foştilor regi, bucurându-se de o
competenţă generală, dar, cu timpul, cele mai multe dintre puterile lor, în special cele de or­
din judiciar, au fost preluate de alte magistraturi, pe măsura apariţiei lor. Aşa se face că rolul
consulilor, în sistemul instituţiilor republicii, a evoluat în direcţia delimitării atribuţiilor admi­
nistrative de cele judiciare.
în provincii, atribuţiunile administrative erau exercitate de către guvernatori, numiţi din
rândurile foştilor consuli şi foştilor pretori, iar în colonii şi în municipii de către magistraţii
municipali, căci oraşele din provincii erau mici efigii ale poporului roman.

IC
Activitatea judiciară din epoca republicii a dobândit o identitate atât de pro­
EM
nunţată, încât nu a avut precedent în antichitate şi nu are corespondent în epoca
modernă. De altfel, jurisdicţia s-a bucurat la romani de un asemenea prestigiu, încât
şi-a pus amprenta asupra întregii vieţi spirituale. Astfel, în domeniul privat, juris­
dicţia era de două feluri: iurisdictio contentiosa şi iurisdictio voluntaria sau gra-
AD

tiosa. Jurisdicţia contencioasă desemna dreptul magistraţilor judiciari de a organiza


procese în care interesele părţilor erau opuse, iar jurisdicţia graţioasă desemna
dreptul de a organiza procese în care interesele părţilor erau convergente.
AC

La origine, jurisdicţia, sub ambele forme, a revenit consulilor. Ulterior, pe


măsura evoluţiei sistemului instituţional, cele mai importante atribuţiuni jurisdic-
ţionale au fost preluate de către pretorii urbani şi peregrini precum şi de edilii cu­
ruli. în Italia, procesele erau organizate de reprezentanţii pretorilor urbani şi de ma­
Z

gistraţii municipali, iar în provincii, de guvernatori şi de magistraţii municipali.


Jurisdicţia era distribuită de aşa manieră, încât părţile îşi puteau valorifica, nu
U

numai drepturile consacrate prin legi, ci şi toate pretenţiile legitime pe care le for­
mulau. în acest sens, pretorul şi-a îndeplinit rolul creator, deoarece ori de câte ori
constata că pretenţiile reclamantului sunt întemeiate, îi dădea posibilitatea să-şi
valorifice acele pretenţii pe cale judiciară, chiar dacă ele nu erau prevăzute în legi.
Astfel a extins pretorul sfera de reglementare juridică pe cale procedurală. Avem în
vedere faptul că orice pretenţie valorificată pe cale judiciară devine drept subiectiv de
sine stătător. Acest sistem de înfăptuire a justiţiei se caracterizează prin desăvârşita
protecţie a tuturor drepturilor consacrate prin textele din legi şi, totodată, prin
satisfacerea tuturor cerinţelor echităţii. De aceea, la romani, legea a dat expresie ca­
racterului static al dreptului, iar activitatea creatoare a pretorului a exprimat carac­
terul său dinamic. Tot de aceea se afirmă, cu deplină îndreptăţire, că dreptul privat
roman a evoluat pe cale procedurală. Relaţia dialectică dintre activitatea judiciară şi

32
cea legislativă exprimă, încă o dată, dinamica sistemului instituţional roman,
caracterizat, în aceeaşi măsură, prin delimitare şi prin interacţiune.
Totodată, în virtutea lui imperium mixtum, pretorul exercita controlul asupra
legalităţii actelor cu caracter individual, inclusiv asupra actelor administrative. în
acest scop, pretorul nu organiza un proces, ci utiliza anumite procedee administra­
tive, în primul rând restitutio in integrum.
Restitutio in integrum este procedeul administrativ prin care pretorul desfiinţa
actul juridic păgubitor pentru reclamant, astfel încât părţile erau repuse în situaţia
pe care o aveau înainte de încheierea acelui act păgubitor. Aşadar, prin restitutio in
integrum nu puteau fi desfiinţate legi, ci numai acte cu caracter individual (în

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


aplicarea legii).
în domeniul dreptului penal, la începutul republicii, jurisdicţia a fost exercitată
de către consuli, care puteau judeca orice procese şi puteau pronunţa orice pedepse,
inclusiv pedeapsa cu moartea. Pentru cazurile în care consulii pronunţau pedeapsa
cu moartea a fost introdusă procedura apelului (provocatio), conform căreia, cel
condamnat avea dreptul să ceară rejudecarea procesului de către popor (D. 1.2.2.16). în

IC
procesele care nu erau supuse apelului, consulii exercitau o competenţă deplină.
Către sfârşitul republicii, senatul a dobândit dreptul de a judeca anumite
EM
procese penale, iar sentinţele pronunţate de către senat nu erau supuse apelului. Pe
această cale, atribuţiunile jurisdicţionale ale poporului au fost limitate. Prin urmare,
în domeniul penal, activitatea magistraţilor judiciari era controlată de către popor,
iar unele procese erau judecate chiar de către senat. Spre deosebire de procedura
AD

civilă, care a rămas un model pentru sistemele procesuale de mai târziu, procedura
penală nu a avut reguli foarte precise.
9. La sfârşitul republicii s-au declanşat războaiele civile între nobili şi cavaleri,
AC

în acele condiţii, Caius Iulius Caesar a încercat să introducă despoţia de tip oriental,
dar a fost asasinat. Nepotul şi fiul său adoptiv Octavian a încercat să instaureze un
sistem politic autoritar, însă a păstrat aparenţa că vechile magistraturi republicane
continuă să funcţioneze. în acest scop el a determinat senatul să-l aleagă consul şi
Z

tribun pe viaţă, astfel încât, în aparenţă el era un magistrat alături de ceilalţi, dar, în
U

realitate, putea conduce singur. El a fost proclamat princeps, adică primul dintre
egali, precum şi Imperator Caesar Augustus. Imperator înseamnă comandant al
legiunilor romane, Caesar înseamnă urmaş demn al lui Caius Iuliu Caesar, iar
Augustus înseamnă sfânt sau demn de a fi venerat.
Noua organizare a statului pe care a impus-o Octavian Augustus a fost denu­
mită principat şi a durat de la 27 î. Hr. până la 284 d. Hr.
în perioada principatului, pe plan social, s-a adâncit şi mai mult prăpastia din­
tre cei bogaţi şi cei săraci. în textele vremii cei bogaţi erau desemnaţi prin termenul
de cei mai onorabili, iar cei săraci erau denumiţi cei mai umili.
Se manifestă primele indicii ale decăderii sclaviei şi apare o nouă categorie so­
cială, formată din coloni. Iniţial, colonii luau în arendă anumite suprafeţe de pământ
de la marii proprietari funciari - latifundiarii. Obligaţiile lor erau stabilite prin con­
tracte de locaţiune, întrucât ei îşi asumau acele obligaţii în baza unor contracte şi
erau denumiţi coloni voluntari.

33
în a doua jumătate a secolului II d. Hr. au apărut şi colonii siliţi, căci unii pri­
zonieri de război nu mai erau transformaţi în sclavi, ci în coloni, iar întrucât
deveneau coloni fără voia lor, erau denumiţi coloni siliţi. începând din secolul III
au apărut colonii servi, care era legaţi de pământ şi puteau fi vânduţi odată cu
moşia de care erau legaţi; ei sunt strămoşii iobagilor de mai târziu.
Din punct de vedere politic, în perioada principatului, Roma se întemeiază pe
trei factori constituţionali:
- principele;
- senatul;
- magistraţii.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Principele1 era în sens formal un magistrat, dar în fapt exercita întreaga putere.
Atribuţiunile senatului au sporit pentru că hotărârile sale, denumite senatus-
consulte, au dobândit putere de lege. în realitate însă senatul devenise o simplă
anexă a politicii imperiale.
Vechile magistraturi s-au păstrat, însă atribuţiunile magistraţilor au fost re­
strânse tot mai mult în favoarea noilor magistraţi, care erau subordonaţi faţă de

IC
principe. Ex. praefectus praetorio era şeful gărzilor imperiale şi coordona întreaga
activitate a administraţiei de stat.
EM
10. După anul 284 începe epoca dominatului, iar dominatul se caracterizează
prin decăderea generală a societăţii romane. în noile condiţii, marii proprietari fun­
ciari denumiţi potentiores sau cei puternici exercitau pe domeniile lor o parte din
funcţiile statului.
AD

Castele sociale erau categorii sociale închise şi ereditare, organizate pe criterii


religioase, sociale şi profesionale.
Sclavia a ajuns la ultimul stadiu al decăderii, iar colonatul servaj s-a generalizat.
AC

Pe plan statal, împăratul a fost declarat stăpân şi zeu, el exercita puteri nelimitate, după
modelul despoţilor de tip oriental. In fapt, însă, statul era condus de un consiliu format din
şase-şapte persoane. In subordinea consiliului se aflau funcţionarii de stat.
Senatul Romei a decăzut la nivelul senatelor municipale, iar magistraturile au
Z

devenit simple funcţii decorative.


Pe planul structurii sale, după anul 395, statul s-a împărţit definitiv în Imperiul
U

roman de apus şi Imperiul roman de răsărit.


Imperiul roman de apus a supravieţuit până la 476, iar Imperiul roman de răsă­
rit până la 565, adică până la moartea împăratului Justinian, când s-a bizantinizat,
transformându-se în Imperiul bizantin. Ceea ce înseamnă că pe plan economic, re­
laţiile de tip sclavagist au fost înlocuite cu relaţiile de tip feudal, iar pe plan cul­
tural, limba latină a fost înlocuită cu limba greacă. Imperiul bizantin a supravieţuit
până la 1453, când Constantinopole a fost ocupat de sultanul Mahomed al II-lea.
11. în strânsă împletire cu evoluţia statului roman a avut loc şi evoluţia dreptu­
lui roman, evoluţie pe care o putem periodiza în trei mari epoci:
- epoca veche;
- epoca clasică;

1 P. Grimal, L ’Empire romain, Le Livre de Poche, Editions de Fallois, 1993, p. 69.

34
- epoca postclasică.
Epoca veche a durat de la fondarea statului roman până la fondarea princi­
patului şi îi corespund, pe plan politic, regalitatea şi republica.
Epoca clasică a durat de la 27 î. Hr. până la 284 d. Hr. şi îi corespunde pe plan
politic principatul.
Epoca postclasică a durat de la 284 la 565 şi îi corespunde, din punct de ve­
dere politic, dominatul.
Această periodizare este oarecum artificială, ea are un caracter didactic, căci în
realitate instituţiile juridice nu pot fi încadrate mecanic în una din cele trei epoci,
pentru că cele mai multe instituţii au apărut în epoca veche, au ajuns la apogeu în

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


epoca clasică şi au decăzut în epoca postclasică. De aceea se pune accentul pe fizi­
onomia instituţiilor juridice din epoca clasică.

IC
EM
AD
AC
Z
U

35
PARTEA I

IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN


C a p it o l u l I

EVOLUŢIA FORMELOR DE EXPRIMARE

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


A DREPTULUI PRIVAT ROMAN

§ 1. IZVOARELE DREPTULUI ÎN SENS FORMAL

1. Noţiunea de izvor al dreptului are mai multe accepţiuni1. Astfel izvorul


dreptului în sens material desemnează totalitatea condiţiilor materiale de existenţă,

IC
care determină o anumită reglementare juridică. Aşadar, întrucât fiecare soluţie se
întemeiază pe relaţii de producţie specifice, calitatea izvoarelor de drept în sens
material se schimbă odată cu trecerea de la un mod de producţie la altul.
EM
într-o a doua accepţiune, izvoarele dreptului desemnează sursele de cunoaştere
a fizionomiei instituţiilor juridice în cadrul diferitelor sisteme de drept.
în fine, izvoarele dreptului în sens formal desemnează totalitatea formelor ne­
AD

cesare pentru exprimarea normelor juridice. Pentru ca o normă socială să devină


normă de drept sunt necesare anumite procedee de adoptare, procedee care diferă de
la o societate la alta. Prin urmare, totalitatea procedeelor utilizate în scopul tran­
AC

sformării normelor sociale în norme juridice constituie izvoarele formale ale


dreptului.
2. în societatea romană izvoarele dreptului în sens formal au evoluat sub in­
fluenţa nemijlocită a factorilor economici, sociali şi politici12.
Z

în epoca veche, imediat după fondarea statului, principalul izvor de drept a


U

fost obiceiul, corespunzător cerinţelor economiei naturale închise. începând din se­
colul al V-lea până la sfârşitul republicii, dreptul roman a fost exprimat, cu precă­
dere, în forma legii.
Tot în epoca veche, în ultimele secole, edictul pretorului şi jurisprudenţa sunt
recunoscute, alături de obicei şi lege, ca izvoare de drept.
în epoca clasică, la vechile izvoare s-au adăugat altele noi: senatusconsultele şi
constituţiunile imperiale.

1 1. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983, p. 339; V l .


Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1968, p. 63.
2 D. 41.1.1.; C. 8.52.2.; Gaius, 1.3.; Cicero, Pro Caec., 33.95; C. St . Tomulescu, Contribuţiuni
la studiul dreptului roman, Buzău, 1937, p. 51; L evy-Bruhl, Revue historique de droit frangais et
etranger, Paris, 1961, p. 473; E. V olterra, Jura, Napoli, 7,1956, p. 141.

36
în epoca postclasică, odată cu instaurarea monarhiei absolute, normele de
drept îmbracă, în exclusivitate, forma constituţiunilor imperiale şi a obiceiurilor.

§ 2. OBICEIUL

3. Obiceiul juridic s-a format în procesul tranziţiei de la societatea gentilică la


societatea politică. în epoca prestatală, viaţa societăţii romane era reglementată de
obiceiuri nejuridice, formate prin repetarea unor comportări conform cerinţelor
economiei primitive. Obiceiurile nejuridice erau întemeiate pe vechi tradiţii şi ex­
primau interesele tuturor membrilor societăţii, aşa încât erau respectate de bună

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


voie.
O dată cu dezvoltarea vieţii economice, asistăm la un început de stratificare
socială si la apariţia primelor elemente ale organizării politice. în cadrul acestei
evoluţii generale, fizionomia obiceiului se schimbă, în sensul ca obiceiurile con­
venabile şi utile minorităţii dominante încep să fie impuse întregii societăţi1. După
apariţia statului această tendinţă se cristalizează definitiv123. Alături de unele obice­

IC
iuri, preluate din epoca primitivă, care au devenit obligatorii prin sancţionarea lor
de către stat, au apărut şi obiceiuri juridice noi, generate de noile realităţi eco­
nomice, sociale şi politice. EM
Până în secolul al V-lea, când a fost adoptată Legea celor XII Table, obiceiul a
fost singurul izvor al dreptului roman. Obiceiurile juridice erau ţinute în secret de
către pontifi, iar aceştia pretindeau că le-au fost încredinţate de către zei, în scopul
AD

de a acredita originea divină a dreptului. Mai mult chiar, în epoca foarte veche nu
exista o delimitare clară între normele de drept (ius) şi cele religioase (fasf. Ponti­
fii, ca exponenţi ai intereselor patricienilor, erau interesaţi să menţină această
confuzie, deoarece ea justifica asocierea influenţei religioase la constrângerea
AC

fizică în procesul de aplicare a dreptului4.


4. La sfârşitul epocii vechi, odată cu dezvoltarea alertă a economiei de
schimb, obiceiul juridic, rigid şi formalist, şi-a pierdut importanţa originară, locul
Z

său fiind luat de acte normative mai bine adaptate la noile împrejurări de viaţă. Cu
U

toate acestea, chiar şi în epoca clasică, momentul înfloririi maxime a dreptului ro­
man, obiceiul este menţionat printre izvoarele de drept5. Astfel, jurisconsultul
Salvius lulianus, care a trăit la începutul secolului al II-lea d. Hr., spune că obiceiul
exprimă voinţa comună a poporului şi că are o funcţie abrogatoare.
în epoca veche şi clasică, obiceiurile popoarelor din provincii erau recunos­
cute, numai în măsura în care nu veneau în contradicţie cu principiile şi legile
romane6.

1 F. Gallo, Interpretazione e formazione consuetudinaria del diritto. Lezioni di diritto romano,


G. Giappichelli Editore, Torino, 1993. C. A. Maschi, I us, Milano, 13, 1962, p. 368.
2 Inst., 2. 1.11; G. Hanard, op. cit., p. 20.
3 D.I.2.2.2.; VI. FIanga, op. cit., p. 67.
4 D. 1.1.1., pr.; v. Gh . C iulei, L ’equite chez Cicero, Amsterdam, 1972.
5 D.l.3.32.1.
6 C.8.53.2.

37
5. în epoca postclasică, odată cu decăderea producţiei si cu reînvierea unor
practici ale economiei naturale, importanţa obiceiului creşte1. Deşi politica imperi­
ală urmărea să asigure o conducere centralizată, economia şi statul se descompun,
iar marii proprietari îşi asumă întreaga putere pe domeniile lor. In aceste condiţii,
când normele de drept emanate de la puterea centrală nu se mai aplicau, obiceiurile
juridice purtând amprenta realităţilor specifice diferitelor provincii şi-au recăpătat
vechea importanţă.

§ 3. LEGEA
6. Legea, ca izvor de drept, a apărut pe terenul luptei dintre patricieni şi ple­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


bei12. întrucât, la origine, obiceiurile juridice erau ţinute în secret, în cazul unui con­
flict părţile erau nevoite să se adreseze pontifilor pentru a afla de partea cui este
dreptatea. întrucât pontifii erau aleşi în exclusivitate dintre patricieni, este de pre­
supus că răspunsurile lor îi favorizau pe patricieni.
Pentru a se pune capăt acestei situaţii inechitabile, plebeii au desfăşurat o luptă
îndelungată, cerând ca obiceiurile juridice să fie codificate şi publicate. După mai

IC
multe decenii de frământări sociale, în anul 451 î.Hr. s-a adoptat Legea celor XII
Table, prima şi cea mai importantă lege romană, care a fost publicată în forum,
EM
pentru ca poporul să poată cunoaşte normele juridice în vigoare.
La romani, cuvântul lex avea înţelesul de convenţie. Când convenţia interve­
nea între două persoane fizice, lex însemna contract, iar atunci când intervenea
AD

între magistrat şi popor, căpăta înţelesul de lege ca formă de exprimare a dreptului.


Convenţia dintre magistrat şi popor se încheia după anumite reguli care de­
fineau procedura de adoptare a legilor3. Magistratul făcea cunoscut proiectul de
lege printr-un edict. Poporul dezbătea propunerea magistratului în adunări neofi­
AC

ciale, după care era convocat în comiţii spre a se pronunţa. Cetăţenii nu puteau
aduce amendamente proiectului de lege4. Dacă erau de acord cu textul propus de
către magistrat, răspundeau prin da (uti rogas), iar dacă nu erau de acord, prin nu
(antiquo). Faţă de această procedură, Gaius afirma că legea este cea ce poporul de­
Z

cide şi hotărăşte (quod populus romanus iubeţ atque constituit)5.


U

După ce legea era votată de către popor, trebuia să fie supusă ratificării
senatului, pentru a se verifica dacă s-au respectat tradiţiile şi moravurile poporului
roman. în fapt, senatul, chemat să cenzureze activitatea adunărilor poporului, re­
fuza să ratifice legile care lezau interesele proprietarilor de sclavi. în practică,
magistratul avea grijă să nu prezinte în faţa poporului propuneri care ar fi putut
întâmpina opoziţia senatului.
Textul legii era depus în tezaurul statului după ce era aprobat de către senat.
Un număr de copii de pe lege erau difuzate pentru ca textul să fie cunoscut de către

1 J. E llul, H istoire des institutions, Paris, 1955, p. 555.


2 Titus L ivius, 3.31.
3 A ulu G elliu, 10.20; A. Magelan, op. cit., p. 63-64.
4 Inst., 1.2 4.
5 Gaius, 1.8.

38
cetăţeni. Legea romană purta numele magistratului care prezenta propunerea în faţa
poporului1.
în epoca republicii, legea a fost cel mai important izvor de drept. După for­
marea imperiului, ca urmare a înlăturării poporului de pe scena vieţii politice, legea
şi-a pierdut importanţa de odinioară. Tirania imperială, incompatibilă cu proce­
deele democratice de adoptare a legilor, a consacrat noi izvoare de drept, cores­
punzătoare noii fizionomii a statului123
7. S tru c tu ra legii. Legea cuprinde trei p ărţi: praescriptio, rogatio şi sanctio'.
în praescriptio era trecut numele magistratului care a prezentat propunerea,

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


numele comitiilor care au votat legea şi data votării, precum şi ordinea votării în
cadrul comitiilor.
Rogatio cuprindea textul legii care, după caz, putea fi împărţit în capitole şi
paragrafe.
în sanctio se arăta ce consecinţe decurg din încălcarea dispoziţiilor cuprinse în
rogatio.

IC
După natura sancţiunii, legile se clasifică în trei categorii: leges perfectae, mi­
nus quam perfectae şi imperfectae4. EM
în sancţiunea legilor perfecte se prevedea că orice act făcut prin încălcarea
dispoziţiilor din rogatio va fi anulat.
în cazul legilor mai puţin perfecte, actul întocmit cu încălcarea dispoziţiilor
AD

din rogatio nu este anulat, dar autorul său urmează a fi sancţionat, de regulă, cu
plata unei amenzi.
Legile imperfecte au o sancţiune prin care se interzice încălcarea prevederilor
AC

lor, dar nu arată ce consecinţe ar decurge în cazul unei asemenea încălcări.


8. Legea celor X II Table. Deoarece, aşa cum arătam, normele juridice erau
ţinute în secret de către pontifi, plebeii au cerut cu stăruinţă ca dreptul cutumiar să
fie sistematizat şi publicat5. După ce tribunul plebei Terentilius Arsa a formulat
Z

zece ani succesiv această cerere, în anul 451 î. Hr. s-a format o comisie compusă
U

din 10 persoane (decemvirii legibus scribundis), împuternicită să codifice obiceiu­


rile juridice. Comisia a sistematizat normele de drept şi le-a publicat în forum pe 10
table de lemn. Plebeii s-au arătat nemulţumiţi de cuprinsul legii, aşa că s-a format o
nouă comisie, în componenţa căreia intrau şi cinci plebei, iar în anul 449 noua
codificare a fost publicată pe XII table de bronz.

1VI. Hanga, Cetatea celor şapte coline, Bucureşti, 1957, p. 182; G. Hanard, op. cit., p. 24.
2 Tacit,Ann„ 1.5; D. 47.21.3.1.
3 P. F. Girard, Textes de droit romain, Paris, 1937, p. 107.
4 U lpian, R. 1.2; P. P ichonaz, Les fondements romains de droitprive, LGDJ, Paris, 2008, p. 31.
5 R. R obaye, Le droit romain, 3e edition, Bruylant, Bruxelles, 2005, p. 38; M. Kaser, Ani del
congresso internaţionale di diritto romano e di storia del diritto, II, Verona, 1948, p. 17; Br .
Schmidlin, Droit prive romain. Voi I. Origines et sources. Familie, biens, succes ions, Faculte de
Droit de l’Universite de Geneve, 2008, p. 25.

39
Prin sfera şi natura reglementărilor sale, Legea celor XII Table este un adevă­
rat cod1. Prevederile legii sunt foarte variate, ele cuprinzând întreaga materie a
dreptului public şi privat. Potrivit opiniei lui Cicero, toate legile romane care au
fost adoptate mai târziu s-au mărginit să dezvolte principiile cuprinse în Legea ce­
lor XII Table12.
între dispoziţiile de drept privat, un loc central revine celor privitoare la pro­
prietate, la succesiuni şi la organizarea familiei. în acest cadru, se pune accent
deosebit pe regimul proprietăţii quiritare, forma juridică de organizare a proprietă­
ţii private în epoca veche a dreptului roman3.
Dispoziţiile privind materia obligaţiilor sunt foarte puţine, fapt explicabil prin

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


aceea că, în epoca adoptării Legii celor XII Table, romanii erau un popor de păstori şi
agricultori care trăia în condiţiile economiei naturale4. Deoarece schimbul de mărfuri
avea loc numai accidental, formele juridice menite să asigure asemenea operaţiuni
erau puţine la număr; de altfel, Legea celor XII Table menţionează un singur
contract.
Procedura de judecată prevăzută în lege este formalistă, brutală şi primitivă.

IC
Formele sacramentale pe care le reclamă judecarea unui proces erau extrem de
complicate, iar nerespectarea lor ducea la cele mai grave consecinţe5.
Prevederile codului decemviral corespund întrutotul condiţiilor materiale de
EM
existenţă ale societăţii romane din secolul al V-lea î. Hr. Nu putem admite că dis­
poziţiile Legii celor XII Table au fost împrumutate de la greci, aşa cum s-a susţinut
chiar în istoriografia latină, deoarece ele reflectă fidel realităţile economice şi so­
AD

ciale romane şi prezintă foarte puţine elemente comune cu dreptul grec67. Ideea
originalităţii acestei legi este susţinută şi de solemnitatea actelor pe care le preve­
dea, de formulări precise şi concentrate care îi sunt proprii, de duritatea sancţiunilor
AC

şi de abundenţa formulelor arhaice. Textul original al legii nu ne-a parvenit, deoa­


rece tablele de bronz au fost distruse încă de la începutul secolului al IV-lea î. Hr.,
când Roma a fost incendiată de către gali. Totuşi, graţie numeroaselor reconstituiri
care s-au făcut, dispoziţiile sale ne sunt, în linii generale, cunoscute. în scopul
Z

reconstituirii codului decemviral, cercetătorii au folosit numeroase opere juridice şi


literare, elaborate la sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică.
U

Cu toate că a fost expusă în public numai câteva decenii, Legea celor XII Ta­
ble a intrat pentru totdeauna în conştiinţa poporului roman, care vedea în ea un
simbol al modului său de viaţă, o creaţie care dădea identitate proprie culturii sale.
O probă în acest sens este chiar mărturia lui Cicero, potrivit căreia, la aproape patru
secole după publicarea legii, memorarea ei era o lecţie obligatorie pentru elevi
(carmen necessarium)1.

1 T itus L ivius, 3.56; D. I.2.2.2.


2 C icero , De orat., 1.44.195.
3 Arangio R uiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 179.
4 P. Huvelin , Cours elementaire de droit romain, II, Paris, 1954, p. 14.
5 R. M onier, Histoire des institutions et des faits sociaux des origines ă l ’aube de moyen ăge,
Paris, 1956, p. 315.
6 C. St. Tomulescu, Curierul judiciar, Bucureşti, 1941, p. 353.
7 Cicero, De leg., 2.4.8.

40
Cei mai vechi comentatori ai Legii celor XII Table au fost Sextus Aelius
Paetus Catus şi Acilius Sapiens. în vremea lui Cicero, cei mai avizaţi comentatori
ai Legii celor XII Table au fost Quintus Mucius Scaevola şi Servius Sulpicius
Rufus1. în epoca principatului, comentarii deosebit de valoroase au scris Labeo şi
Gaius.
Această lege, pe care se sprijină impresionantul edificiu al dreptului roman, nu
a fost abrogată niciodată. Din punct de vedere formal, ea a fost în vigoare vreme de
11 secole. în realitate, către sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică, în contextul
evoluţiei generale a societăţii romane, când ideile şi instituţiile juridice cunosc o
radicală abstractizare şi subiectivizare, multe din dispoziţiile sale au devenit inapli­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


cabile. Astfel în vremea lui Cicero, edictul pretorului luase locul vechiului drept
quiritar.
Pe de altă parte, magistraţii şi jurisconsulţii au invocat adesea texte din lege
pentru a soluţiona noile situaţii de viaţă. Printr-o interpretare subtilă şi printr-o
abilă adaptare, multe din texte au căpătat o nouă finalitate, fiind aplicate la cazuri
pe care nu le-au avut în vedere în momentul adoptării legii12.

IC
§ 4. EDICTELE MAGISTRAŢILOR EM
9. Magistraţii romani aveau dreptul să publice, la intrarea în funcţie, un edict
(ius edicendi), valabil pe timp de un an, prin care arătau cum vor conduce domeniul
lor de activitate şi ce procedee juridice vor utiliza3.
AD

La origine, edictele erau date în formă orală, ceea ce explică etimologia cu­
vântului edict (ex dicere), pentru ca, începând din secolul al IlI-lea î. Hr., să fie
afişate pe table de lemn vopsite în alb (album). Pe lângă edictele valabile timp de
un an, cât dura şi magistratura, se dădeau şi edicte ocazionale, valabile pentru un
AC

număr de zile (ex., cu ocazia unor sărbători). Edictele valabile pe durata întregului
an se numeau perpetue (edicta perpetua), iar celelalte neprevăzute (edicta repen-
tina ).
între edictele date de către magistraţii romani, edictul pretorului prezintă un
Z

interes deosebit, deoarece pretorul exercită, prin excelenţă, atribuţiuni cu caracter


U

judiciar. Ceilalţi magistraţi deşi aveau unele atribuţiuni judiciare, îşi desfăşurau
principala activitate în domeniul administrativ, aşa încât edictele lor nu prezintă un
interes special pentru studiul dreptului privat roman.
Prin edictele lor, pretorii, cel urban şi cel peregrin, puneau la dispoziţia părţilor
cele mai potrivite mijloace procedurale pentru ca ele să-şi poată valorifica preten­
ţiile legitime. Către sfârşitul epocii vechi, când dreptul quiritar devine inaplicabil,
activitatea pretorului a căpătat o importanţă tot mai mare, deoarece ori de câte ori
dreptul civil nu oferea un procedeu adecvat în scopul valorificării unor pretenţii
legitime, el crea mijloace noi, sancţionând pe cale procedurală noi drepturi subiec­

1D. 1.2.2.38; G. Hanard, op. cit., p. 48.


2 L evy-Bruhl, Revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1925, p. 543.
3 U. B rasiello, At ti del cortgresso internaţionale di diritto romano e di storia del diritto, II,
Verona, 1948, p. 149.

41
tive. Pe această cale pretorul a influenţat evoluţia instituţiilor de drept civil, adap-
tându-le la noile realităţi economice şi sociale1. în acelaşi timp, tot pe cale indirec­
tă, pretorul a creat şi instituţiile juridice noi care, spre sfârşitul republicii, s-au
constituit în sistemul dreptului pretorian, ca o replică dată dreptului civil.
Instituţiile dreptului pretorian au fost introduse pe cale ocolită deoarece,
potrivit concepţiei romane, exprimată în adagiul praetor ius facere non potest,
magistraţii judiciari nu puteau introduce noi reglementări juridice. Pe de altă parte,
vechile reglementări, pe care clasa dominantă le prezenta ca imuabile, nu mai
puteau fi aplicate în practică, astfel încât pretorul, în virtutea rolului său creator, a
creat aparenţa că dreptul civil continuă să rămână în vigoare, dar, prin utilizarea

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


unor mijloace procedurale, l-a adaptat la noile realităţi12.
Nu întâmplător romaniştii afirmă că dreptul privat roman a evoluat pe cale
procedurală. Aşa cum vom vedea în cea de a doua parte a manualului, procedura
civilă romană a jucat rolul unui filtru care a permis rămânerea în vigoare a vechiu­
lui drept, dar i-a dat o nouă finalitate.
întrucât edictele erau valabile pe un singur an, ele îşi pierdeau caracterul obli­

IC
gatoriu la intrarea în funcţie a noului pretor. în practică însă, pretorul nou ales
prelua din vechiul edict dispoziţiile care se dovediseră utile. Aşa se explică faptul
EM
că, prin preluarea succesivă de la un pretor la altul, anumite dispoziţii s-au stator­
nicit definitiv în edict3. Datorită acestor practici, partea veche a edictului, moştenită
de la predecesori, se numea edictum vetus sau translaticium, iar noile dispoziţii
purtau numele de pars nova sau edictum novum.
AD

10. Sistematizarea edictului pretorului. Jurisconsultul Salvius Iulianus, dând


curs ordinului împăratului Hadrian, a redactat edictul pretorului urban într-o formă
definitivă4. Noul edict, aşa cum a fost redactat de către Salvius Iulianus, s-a numit
AC

edictum perpetuum, cu sensul de edict permanent, de la ale cărui dispoziţii pretorii


nu se puteau abate.
Pretorii şi-au păstrat ius edicendi şi după sistematizarea lui Salvius Iulianus
dar, în noile condiţii, dreptul lor se mărginea la a propune edictul spre aplicare, fără
Z

a-i mai aduce modificări. Aşadar, sistematizarea edictului pretorului marchează


U

momentul în care pretorul încetează să mai desfăşoare o activitate creatoare şi dă


expresie voinţei împăratului de a concentra întreaga putere în mâinile sale.
Termenul de sistematizare a edictului este oarecum nepotrivit deoarece, în fapt,
Salvius Iulianus a introdus puţine modificări. De altfel, o modificare efectivă a
textelor edictului ar fi fost imposibilă deoarece, prin elasticitatea şi eficacitatea lui,
edictul pretorului era principalul instrument de echilibru în sistemul dreptului roman.
Textul edictului pretorului nu ne-a parvenit pe cale directă, dar el a fost recon­
stituit pe baza comentariilor făcute de către jurisconsulţi. Se pare că cea mai reuşită

1 D. 1.1.7.1.
2 G. A. MASCHI, Studi in onore di Biondo, III, Milano, 1965, p. 413.
3 R. M onier, Manuel elementaire de droit romain, I, Paris, 1954, p. 51.
4 P. de F rancisci, Bulletino deU’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja", 83, Milano,
1960, p. 39; P. Pichonaz, op. cit., p. 36-37.

42
reconstituire îi aparţine lui Otto Lenei. Edictul perpetuu, aşa cum a fost reconstituit
de către Otto Lenei, cuprinde patru părţi: prima parte priveşte organizarea proce­
selor, partea a doua mijloacele procedurale de drept civil, partea a treia mijloacele
procedurale de drept pretorian, iar partea finală executarea sentinţei.
11. Raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian. Raportul dintre cele
două rânduieli juridice romane este exprimat într-o celebră definiţie cuprinsă în
Digeste: „Ius praetorium est quodpraetores introduxerunt adiuvandi vel supplendi
vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam ” (Dreptul pretorian
este acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni in ajutorul dreptului civil, pen­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


tru a-1 completa şi îmbunătăţi conform binelui public)1.
Aşa cum rezultă din această definiţie, cel puţin în sens formal, pretorul nu are
posibilitatea de a crea drept, activitatea sa mărginindu-se la influenţa pe care o
exercită asupra dreptului civil12. în realitate, edictul pretorului este un veritabil izvor
de drept, dar are o funcţionalitate specifică. Specificul dreptului pretorian se ex­
primă prin aceea că îşi găseşte identitatea proprie numai în raport cu dreptul civil,

IC
în acest sens, Marcianus afirmă că dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil
(nam et ipsum ius honorarium viva vox est iuris civilis)3.
Această relaţie specifică este reflexul conservatorismului romanilor4.
EM
Pe de altă parte, noua configuraţie a societăţii romane de la sfârşitul republicii
reclama alte soluţii juridice. Contradicţia ivită între caracterul conservator al drep­
tului civil şi noua fizionomie a producţiei şi schimbului de mărfuri, a fost rezolvată
AD

prin edictul pretorului. Ori de câte ori pretorul constata ca pretenţiile părţilor erau
întemeiate, dar nu aveau o sancţiune juridică în dreptul civil, le oferea, totuşi, o ac­
ţiune sau o excepţiune, sancţionând astfel noi drepturi subiective. Această cale
AC

indirectă de sancţionare a unor drepturi subiective echivalează cu extinderea sferei


de reglementare juridică.
Iniţial, pretorul s-a mărginit să introducă în edict unele procedee care să
înlesnească aplicarea dispoziţiilor de drept civil. Acest sistem de influenţare a re­
Z

glementării juridice s-a numit adiuvandi iuris civilis gratia (pretorul vine în spri­
jinul dreptului civil).
U

Mai târziu, pretorul a adoptat unele măsuri de natură să completeze dreptul


civil. în acest scop, pornind de la dispoziţiile cuprinse în lege, pretorul introducea
principii sau mijloace procedurale noi, ajungând la soluţii pe care legea nu le putea
avea în vedere în momentul adoptării sale. De data aceasta el proceda supplendi
iuris civilis gratia (completarea dispoziţiilor de drept civil).
în unele cazuri, când reglementările de drept civil erau vădit anacronice, preto­
rul le modifica direct procedând corrigendi iuris civilis gratia5.

1 D. 1.1.7.1; B r . Schmidlin, op. cit., p. 28.


2 G aius, 3.32.
3 D. 1.1.8.
4 R. VON. IHERING, L ’esprit de d ro it romain dans Ies diverses phases de son developpement, II,
Paris, 1886, p. 63.
5D. 1.1.7.1.

43
La sfârşitul epocii vechi şi la începutul epocii clasice, distincţia dintre institu­
ţiile dreptului civil şi cele ale dreptului pretorian era clară, dar, cu timpul, în cadrul
unui proces de unificare, cele două rânduieli juridice s-au apropiat până la conto­
pire1. Datorită acestei tendinţe, în epoca lui Justinian apar instituţii care nu mai pot
fi încadrate nici în sfera dreptului civil, nici în sfera dreptului pretorian.

§ 5. JURISPRUDENŢA
12. Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului creată de către jurisconsulţi (iuris con­
sulţi) prin interpretarea dispoziţiilor cuprinse în legi12.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Jurisconsulţii3 erau oameni de ştiinţă în măsură să interpreteze cu inge­
niozitate şi subtilitate normele de drept, pe baza cărora se judecau diferite cazuri
concrete, dar nu aveau un statut de jurişti în sensul tehnic al cuvântului. Cu toate
acestea, activitatea lor avea un rol important în procesul de aplicare şi de creare a
dreptului.
Până către sfârşitul epocii vechi a dreptului roman, activitatea jurisconsulţilor

IC
se mărginea la indicarea normelor care urmau a fi aplicate în practică, a formelor
solemne proprii fiecărui proces şi a cuvintelor solemne care trebuiau pronunţate de
către părţi pentru a se ajunge la rezultatul dorit4. EM
In epoca clasică, ştiinţa dreptului ocupa locul central în cadrul ideologiei, ceea
ce conferă un profil aparte culturii spirituale a romanilor. înclinaţi în mod vădit că­
tre aspectele practice ale vieţii sociale, cărturarii romani, aproape fără excepţie, au
AD

fost mai mult sau mai puţin, cunoscători ai dreptului. Locul ocupat de jurisconsulţi
în cadrul ideologiei vremii nu poate fi explicat însă numai în lumina spiritului
practic (de ce nu şi procesiv?) al romanilor.
Rolul precumpănitor al jurisprudenţei, în raport cu alte sfere ale gândirii, apare
AC

şi ca un reflex al faptului că situaţiile noi, ivite în condiţiile dezvoltării producţiei,


nu puteau fi soluţionate pe baza unor texte adoptate cu multe secole în urmă. în
această situaţie, jurisconsulţii s-au străduit şi au reuşit să găsească în textele ve­
chilor legi mijloacele care printr-o fină interpretare să poată fi utilizate în scopul
Z

soluţionării cazurilor noi5. Adeseori, rezultatul interpretării jurisconsulţilor se înde­


U

părtează vădit de sensul originar al legilor, uneori este chiar opus. Ducând până la
ultimele consecinţe resursele oferite de tehnica juridică, jurisconsulţii au creat un
drept nou, corespunzător noii fizionomii a societăţii romane, sub aparenţa că, inter­
pretează vechile reglementări6.
13. Jurisprudenţa sacrală. Timp de mai multe secole numai pontifii au
cunoscut zilele faste (în care se judecau procese) şi formulele solemne pe care păr­

1Inst. 2.10.3.
2 B. Biondi, Bulletino d e ll’Istituto d i diritto romano „ Vittorio Scialoja”, Milano, 43,1953, p. 136.
3 A. Magelan, op. cit., p. 106.
4 D. 1.2.2.6.
5 C icero, De orat., 48, 2.12.
6 Pomponiu afirmă că jurisprudenţa este un adevărat izvor de drept (D.1.2.2.12).

44
ţile aflate în litigiu erau obligate să le pronunţe1. Prin urmare, ori de câte ori doreau
să se judece, cetăţenii se adresau pontifilor pentru a afla ce formule solemne sunt
necesare în cazul lor; aşa cum vom vedea la materia procedurii, fiecărui tip de
proces îi corespundeau anumite formule solemne12. Fiind singurii în măsură să ofere
lămuriri în legătură cu desfăşurarea proceselor, pontifii deţineau, fireşte, şi mono­
polul ştiinţei dreptului.
Câtă vreme jurisprudenţa a avut un caracter religios, aflându-se sub semnul
spiritului conservator şi părtinitor al pontifilor, nu a putut face progrese notabile.
De altfel, pontifii interpretau şi normele religioase fiind direct interesaţi să menţină
confuzia dintre drept şi religie.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


14. Jurisprudenţa laică în epoca veche. în anul 301 î. Hr., Gnaeus Flavius,
libertul lui Appius Claudius Caecus, a divulgat formulele solemne şi zilele faste
prin afişarea în forum3.
După aşa-numita „divulgare” a dreptului procesual de către Gnaeus Flavius,
orice persoană a dobândit accesul la formulele solemne în baza cărora se făcea in­
terpretarea dreptului. Drept urmare, aria celor preocupaţi de studierea problemelor

IC
legate de aplicarea dreptului s-a extins tot mai mult4. Pe de altă parte, s-a schimbat
şi optica jurisconsulţilor, în sensul că nu se mai limitau la interpretarea dispoziţiilor
EM
din Legea celor XII Table, ci desfăşurau o activitate creatoare, adaptând aceste dis­
poziţii la cerinţele mereu schimbătoare ale vieţii. Prin subtila interpretare a tehnicii
juridice, oamenii de ştiinţă au creat noi instituţii de drept, schimbând finalitatea ve­
chilor reglementări. Pe de altă parte, încă de la sfârşitul epocii vechi, jurisprudenţa
AD

a devenit un izvor formal de drept56.


în ciuda progreselor realizate, jurisprudenţa veche avea un caracter empiric, de
speţă; jurisconsulţii nu se preocupau de extragerea unor principii generale sau de
AC

elaborarea unor lucrări sistematice. Soluţiile de speţă, la care ajungeau jurisconsulţii,


erau difuzate fie prin scrieri, fie prin prelegeri oferite celor care doreau să le asculte.
Pe lângă munca de cercetare propriu-zisă, jurisconsulţii desfăşurau o activitate
cu implicaţii practice. Această formă de activitate era desemnată prin termenii:
Z

respondere, cavere şi agere.


In sfera lui respondere intrau consultaţiile juridice date cetăţenilor în cele mai
U

variate domenii. Ele erau atât de apreciate, încât Cicero spunea că locuinţa juris­
consultului este oracolul întregii cetăţi (domus iuris consulţi totius oraculum civitatisf.
Cavere desemnează explicaţiile date cetăţenilor în legătură cu forma actelor
juridice, iar agere se referă la îndrumările date judecătorilor cu privire la felul în
care trebuie condus un proces7.

1 T itus Lrvius, 9.45.5; D.l.2.2.6; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 6-8.


2 C icero, 2,7; R. von Ihering, op. cit., I, p. 300.
3 V l . Hanga, Cetatea celor şapte coline, Bucureşti, 1957, p. 185.
4D 1.2.2.35.
5 Cicero, De orat, 1.45,48; V. M axim , Hist., 2.5.2.; I. S. P ereterski, Digestele lui Justinian,
Bucureşti, 1958, p. 23.
6 Cicero, De orat., 1.45.
7 L evy-Bruhl, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1962, p. 10.

45
Informaţii despre activitatea jurisconsulţilor din epoca veche (veteres), ca şi a
celor de la începutul epocii clasice, ne-au parvenit printr-un fragment din lucrarea
lui Pomponius, cuprins în Digestele lui Justinian1.
Sextus Aelius Paetus Catus a scris un comentariu asupra Legii celor XII Table,
intitulat Tripertita, pe care jurisconsulţii de mai târziu l-au socotit leagănul dreptului.
Quintus Mucius Scaevola este considerat cel mai mare jurisconsult al vremii
sale (sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului I î. Hr.). Dintre lucrările sale
menţionăm liber singularis şi ius civile, adevărate modele pentru jurisconsulţii de
mai târziu. El face primele cercetări cu caracter ştiinţific (definiţii, sinteze) în isto­
ria jurisprudenţei romane12.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Aquilius Gallus, contemporan şi prieten cu Cicero, a creat, în spiritul echităţii,
acţiunea de doi (actio de dolo).
Servius Sulpicius Rufus este un remarcabil comentator al edictului pretorului,
apreciat şi pentru spiritul său didactic.
Alfenus Varro a scris o lucrare intitulată Digeste. El s-a remarcat prin iscusinţa
cu care soluţiona cazurile practice.

IC
15. Ju risp ru d e n ţa în epoca clasică. în epoca clasică, jurisprudenţa a atins
EM
culmea strălucirii sale3. Spre deosebire de ştiinţa juridică modernă, caracterizată în­
tre altele, prin incursiuni istorice şi consideraţii de ordin teoretic, ştiinţa dreptului
clasic roman are un pronunţat caracter practic. Pornind de la anumite speţe, juris­
consulţii au constatat existenţa unor elemente comune în baza cărora, printr-o
AD

puternică sinteză, au formulat reguli şi principii juridice.


Pentru a aduce o regulă de drept până la ultimele consecinţe, jurisconsulţii cla­
sici combinau diferite cazuri creând speţe dintre cele mai complicate. Aşadar, o re­
AC

gulă de drept era recunoscută ca atare numai dacă oferea soluţii pentru toate ca­
zurile imaginabile într-un domeniu. Permanenta raportare a principiilor juridice la
realitatea socială a prilejuit cristalizarea lor în funcţie de cerinţele practicii. Crearea
unor construcţii juridice simetrice, abstracte şi subiectivizate, efectuarea unor am­
Z

ple sinteze, formularea de reguli şi principii generale, sistematizarea pe baza lor a


U

întregii materii cercetate, constituie o operă dinamică şi reflectă preocuparea juris­


consulţilor de a oferi soluţii adecvate celor mai diverse cazuri.
La începutul epocii clasice s-au format două şcoli de drept, cu sensul de
curente ale gândirii juridice, preocupate de soluţionarea problemelor controver­
sate4. Şcoala sabiniană a fost fondată de către Caius Ateius Capito, iar cea
proculiană de către Marcus Antistius Labeo5. Şcoala sabiniană şi-a luat numele de
la Massurius Sabinus, succesor al lui Capito la conducerea sa, şi avea o orientare

1 Liber singularis enchiridii (D. 1.2.2.).


2 v. G. Lepointe, Quintus Mucius Scaevola, Paris, 1926.
3 L. B oulard, Salvius Iulianus, Paris, 1903, p. 9; P. Krueger, op. cit., p. 197; V l . Hanga, Drept
privat roman, Bucureşti, 1978, p. 82.
4 D. 12.2.47; v. P. COLLINET, Histoire de l ’ecole de droit de Beyrout, Paris, 1925; V l. H anga,
Studia Universitatis, Babeş-Bolyai, 1959, 56.
5 A. G uarino, Labeo, Napoli, 1,1955, p. 49.

46
conservatoare, tradiţionalistă. Dimpotrivă, şcoala proculiană, numită astfel după
Proculus, un celebru reprezentant al ei, avea o orientare progresistă, cu preocupări
pentru introducerea unor inovaţii, pentru generalizare şi sistematizare.
Aceste orientări au numai un caracter de tendinţă şi nu se întemeiază pe con­
cepţii fundamentale deosebite. în fapt, proculienii apar, uneori, mai conservatori
decât sabinienii. întrucât cele două scoli nu aveau o organizare administrativă, iar
statutul lor era dat numai de unitatea de metodă şi idei, pe la jumătatea secolului al
II-lea e.n. au dispărut din viaţa juridică romană.
între jurisconsulţii clasici se situează la loc de frunte Capito şi Labeo, fondato­
rii celor două şcoli de drept.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Massurius Sabinus a scris o lucrare foarte apreciată, intitulată libri tres iuris
civilis, asupra căreia jurisconsulţii de mai târziu au făcut comentarii valoroase,
denumite libri ad Sabinum.
Caius Cassius Longinus a fost elevul lui Massurius Sabinus şi s-a bucurat de
un mare prestigiu, dovadă că, la un moment dat, şcoala sabiniana era cunoscută şi

IC
sub numele de şcoala casiană.
Salvius Iulianus a trăit în vremea lui Hadrian şi a codificat, din ordinul aces­
tuia, edictul pretorului1. EM
Pomponius a trăit în vremea lui Antonin Piui şi a scris liber singularis enchi-
ridii, foarte importantă pentru cunoaşterea jurisprudenţei vechi şi a unei părţi din
jurisprudenţa clasică.
AD

Gaius a trăit, de asemenea, în epoca lui Antonin Piui şi a scris mai multe lu­
crări, dintre care una, numită Institutiones, ne-a parvenit pe cale directă. întrucât nu
se ştie nimic precis despre originea şi viaţa sa, au fost emise numeroase ipoteze12.
AC

Astfel, s-a susţinut că Gaius ar fi una şi aceeaşi persoană cu Caius Cassius Longi­
nus. S-a afirmat, de asemenea, că Gaius ar fi originar din Grecia. Trebuia luată în
considerare şi preocuparea că Gaius ar fi de origine dacă3. Cert este că jurisconsulţii
din epoca sa nu l-au menţionat, deşi în secolul al V-lea se bucura de mare faimă4.
Z

Institutele lui Gaius au fost descoperite în anul 1816 de către romanistul


Niebuhr la biblioteca episcopală din Verona, pe un manuscris palimpsest (textul
U

originar a fost şters şi în locul său a fost scrisă o altă lucrare)5. Pentru a se descifra
textul originar, au fost aplicaţi anumiţi reactivi chimici, care au deteriorat m anu­
scrisul. în anul 1933 s-a descoperit în Egipt un fragment din aceeaşi lucrare, cunos­
cută sub numele de Noul Gaius sau Gaius din Egipt.
Aemilius Papinianus a trăit la sfârşitul secolului al II-lea si începutul secolului
al IlI-lea, epocă în care jurisprudenţa a ajuns la apogeu6.

1 P. de Francisci, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 7, 1941, p. 185.


2 v. C. St . T omulescu, Importanţa lui Gaius din Egipt, Bucureşti, 1963.
3 A. P opescu, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 39, 1973, p. 496-511.
4 Inst., 4.18.5.
5 E. A lbertino , A tti del congresso internazionale di dirito romano, Roma, 1934, p. 495;
P. COLLINET, Revue historique de droitfranqais et etranger, Paris, 1934, p. 96.
6 C. 6.37.12.

47
Papinianus a fost considerat de către contemporani drept cel mai mare juris­
consult (primus omnium), părere însuşită şi de către cercetătorii moderni. Riguro­
zitatea gândirii şi precizia metodei sale de cercetare se afirmă cu rezultate strălucite
în lucrările cu caracter cazuistic (Questiones şi Responsa).
Iulius Paulus, contemporan cu Papinian, este cel mai productiv dintre juriscon­
sulţi1. Peste 2 000 de fragmente din lucrările sale (libri ad edictum şi litri ad
Sabinum) au fost utilizate în alcătuirea Digestelor lui Justinian.
Ulpius Domitius, contemporanul şi rivalul lui Paul, se remarcă printr-un stil
concis şi accesibil, motiv pentru care lucrările lui sunt utilizate la întocmirea Di­
gestelor lui Justinian, chiar mai mult decât cele ale lui Paul12.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Ultimul mare jurisconsult clasic a fost Modestinus, care a trăit în secolul al III-lea.
Jurisconsulţii clasici s-au remarcat printr-o activitate deosebit de laborioasă,
prin calităţi excepţionale, exprimate în capacitatea de analiză şi sinteză, de genera­
lizare şi sistematizare, prin logica severă cu care rezolvau diferite controverse, prin
raţionalismul juridic limpede şi elegant, ca şi prin precizia cu care fixau sensul con­
ceptelor juridice.

IC
16. L ucrările jurisconsulţilor clasici. Lucrările jurisconsulţilor clasici ne sunt
EM
cunoscute numai în parte, deoarece, cu unele excepţii, nu ne-au parvenit pe cale di­
rectă, ci numai indirect, prin fragmentele cuprinse în Digestele şi Institutele lui
Justinian.
Deşi foarte numeroase şi foarte variate în conţinutul lor, aceste lucrări pot fi
AD

clasificate pe anumite categorii.


Institutiones sunt manuale elementare de drept în cuprinsul cărora sunt ex­
puse instituţiile dreptului civil şi pretorian (Gaius, Ulpian).
AC

Colecţiile de questiones sunt scrieri cu caracter cazuistic care prezintă speţe


imaginare, create în scopul de a valorifica subtilitatea gândirii juridice (Salvius
Iulianus, Papinianus).
Sententiae sunt lucrări utilizate atât în învăţământ, cât şi în practică
Z

(Papinianus, Paulus, Ulpianus).


U

Comentariile ad edictum cercetează edictul pretorilor şi pe cel al edililor


curuli.
Digestele sunt lucrări cu caracter enciclopedic, cuprinzând dreptul civil şi
dreptul pretorian (Salvius Iulianus, Ulpius Marcellus).
17. Ju risp ru d e n ţa în epoca postclasică. în epoca postclasică asistăm la
decăderea jurisprudenţei ca urmare a descompunerii societăţii sclavagiste romane3.
O dată cu introducerea sistemului politic de tip despotic în care voinţa împăratului
constituia singurul izvor de drept, ştiinţa dreptului este împinsă la periferia vieţii
juridice.

1 E. VOLTERRA, Atti del congresso internazionale di diritto romano, Bologna, I, 1935, p. 162.
2 ArangioRuiz, Bulletino dett’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja”, Milano, 30,1921, p. 178.
3 I. S. P ereterski, op. cit., p. 31.

48
Activitatea jurisconsulţilor se rezumă la compilaţii sau la alcătuirea unor ex­
trase din lucrările jurisconsulţilor clasici.
18. Ius publice respondendi. încă din epoca veche, jurisconsulţii acordau
consultaţii în probleme de drept, atât judecătorilor, cât şi particularilor, dar aceste
consultaţii nu aveau caracter obligatoriu.
în epoca împăratului August, jurisconsulţii ataşaţi politicii imperiale au fost
învestiţi cu dreptul de a da consultaţii oficiale (ius respondendi ex auctoritate prin-
cipis)1. Aceste consultaţii aveau caracter obligatoriu, în sensul că judecătorii erau
ţinuţi să soluţioneze cazurile conform răpunsurilor pe care le primeau de la juris­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


consulţii învestiţi cu ius publice respondendi. Potrivit sistemului creat de către
August, aceste consultaţii erau obligatorii numai pentru cazurile în care au fost
date, nu şi pentru cazurile similare.
împăratul Hadrian a extins sistemul, hotărând că răspunsurile cu caracter oficial
vor fi obligatorii nu numai pentru speţa în discuţie, ci şi pentru speţele similare12,

IC
începând din acest moment se poate afirma că răspunsurile date de către jurisconsulţii
învestiţi cu ius publice respondendi au devenit izvoare de drept în sens formal3.
EM
19. Legea citaţiunilor.4 Deoarece jurisconsulţii din epoca postclasică nu se
mai preocupau de soluţionarea cazurilor noi, practicienii îşi motivau hotărârile pe
baza textelor clasice. în această situaţie, fie părţile, fie avocaţii, în dorinţa de a
AD

obţine câştig de cauză, citau în faţa judecătorilor texte falsificate. Asemenea prac­
tici erau posibile, deoarece jurisprudenţa clasică era foarte vastă, iar judecătorii nu
o puteau cunoaşte în amănunt.
AC

în dorinţa de a pune capăt falsificărilor de texte, împăratul Valentinian


al III-lea a dat în anul 426 legea citaţiunilor. Legea a confirmat autoritatea lucră­
rilor următorilor jurisconsulţi; Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin. Potrivit
dispoziţiilor legii, părţile sau avocaţii nu puteau invoca în sprijinul afirmaţiilor
Z

lor texte din operele altor jurisconsulţi. S-a considerat că lucrările celor cinci
U

jurisconsulţi clasici sunt cunoscute în detaliu de către judecători, iar falsurile vor
fi uşor de depistat.
în cazul unor soluţii controversate, judecătorul era obligat să urmeze părerea
majorităţii. Dacă doi jurisconsulţi aveau o părere, doi ofereau o soluţie diferită, iar
cel de al cincilea nu se pronunţa, judecătorul era obligat să urmeze părerea lui
Papinian. Atunci când cel ce nu se pronunţa era chiar Papinian, judecătorul avea
dreptul să opteze pentru una din cele două opinii.

1 D. 1.2.2.48; K. T uori, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LI, 2004, p. 296;
R. Robaye, op. cit., p. 47.
2 L evy-Bruhl, Revue historique de d ro it franqais et etranger, Paris, 1962, p. 13.
3 Gaius, 1.7.
4 C. Th . 1.4.1; J. G audemet, op. cit., p. 747; L evy-Bruhl, op. cit., p. 10.

49
§ 6. SENATUSCONSULTELE
20. P ână la îm p ă ra tu l H ad rian , hotărârile adoptate de senat nu erau izvoare
de drept în sens formal. Practic, încă din epoca foarte veche, senatul a influenţat
procesul de legiferare1. Se ştie că în epoca veche legile nu intrau în vigoare fără
aprobarea senatului. Prin urmare, atunci când o lege venea în contradicţie cu intere­
sele proprietarilor de sclavi, senatul refuza să o ratifice.
Senatul putea influenţa procesul de elaborare a dreptului şi prin intermediul
edictului pretorului12. Adeseori, senatul ordona pretorului să introducă anumite dis­
poziţii în edict. Pretorul, care aparţinea aceleiaşi categorii sociale cu senatorii, şi,

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


prin urmare, avea aceleaşi interese generale, dădea curs recomandărilor primite,
îmbrăcându-le în formă juridică.
21. P rin reform a lui H adrian, hotărârile senatului (senatusconsulte) au de­
venit izvoare de drept şi în sens formal3. Această reformă este oarecum în
contradicţie cu locul pe care senatul îl ocupă în statul roman la acea epocă.
Aparent, competenţa senatului sporea. în fapt, senatul era o simplă anexă a politicii

IC
imperiale, iar împăratul legifera conform bunului său plac, sub aparenţa că institu­
ţiile tradiţionale continuă să-şi desfăşoare activitatea.
în vederea adoptării unui senatusconsult, împăratul sau un reprezentant al său
EM
prezentau propunerea în faţa senatului, după care senatul vota automat. De cele mai
multe ori, după prezentarea proiectului de senatusconsult, împăratul părăsea incinta
senatului fără să mai aştepte rezultatul votului. Datorită acestei proceduri de adop­
AD

tare a lor, senatusconsultele au fost desemnate şi prin termenul de orationes


(simple discursuri).

§ 7. CONSTITUŢIUNILE IMPERIALE
AC

22. L a începutul epocii principatului, edictele afişate de către împăraţi aveau


un regim oarecum similar cu cel al edictelor altor magistraţi, în sensul că erau va­
labile numai pe timpul vieţii autorilor lor. începând cu epoca lui Hadrian, constitu­
Z

ţiile imperiale au căpătat putere de lege4.


Potrivit unui text din Gaius, constitutio principis est quod imperator decreto
U

vel edicto vel epistula constituit (constituţia imperială este ceea ce împăratul hotă­
răşte prin decret, prin edict sau prin scrisoare).
23. C onstituţiunile im periale sunt de patru feluri: edicte, mandate, decrete şi
rescripte5.
Edicta. Edictele cuprindeau dispoziţii cu caracter general, pe care împăratul le
dădea fie în domeniul dreptului public, fie în domeniul dreptului privat.

1 S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 22, 1956, p. 325.


2 I. P opescu-Spineni, Chestiuni de drept roman, Bucureşti, 1932, p. 13.
3 D. 18.1.2.1; Gaius, 1.4; N. A. M aşchin, op. cit., p. 327; R. M onier, op. cit., p. 75.
4 Gaius, 1.5; D. 1.3.31; P. de F rancisci, Bulletino dell’Istituto de diritto romano „Vittorio
Scialoja”, Milano, 34, 1925, p. 321; G. Hanard, op. cit., p. 54; J. Gaudemet, op. cit., p. 58.
5 Inst. 1.2.6; F. de V isscher, Acta congresus juridici intemationalis, I, Roma, 1935, p. 53.

50
M a n d ata . Mandatele erau instrucţiuni date înalţilor funcţionari de stat atât
în domeniul administrativ, cât şi în cel penal. în unele cazuri, asemenea instruc­
ţiuni căpătau un caracter permanent, dobândind valoare de norme sau principii de
drept.
D ecreta. Decretele erau hotărâri judecătoreşti date de către împărat73. îm ­
păratul avea şi atribuţia de a judeca procese, iar hotărârile sale se bucurau de o
mare autoritate, datorită poziţiei pe care împăratul1 o deţinea în stat şi, pe de altă
parte, datorită faptului că erau date după consultarea unor jurisconsulţi eminenţi.
De regulă, hotărârile pronunţate de către împărat erau obligatorii numai pentru

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


părţi. în unele cazuri însă, cu ocazia pronunţării hotărârii, împăratul formula o nouă
regulă de drept, care devenea obligatorie. în asemenea cazuri, decretele erau iz­
voare de drept.
R escripta. împăraţii, ca şi jurisconsulţii, puteau da consultaţii în probleme de
drept12. Răspunsurile date magistraţilor îmbrăcau forma unor scrisori (epistula).
Cele adresate particularilor erau scrise chiar sub textul cererii. Anumite rescripte

IC
cuprindeau şi reguli cu caracter general. Aceste rescripte, întrucât aveau o valoare
aparte, erau sistematizate şi publicate (liber rescriptorum).
EM
C apito lul II
OPERA LEGISLATIVĂ A LUI IUSTINIAN
AD

§ 1. IMPORTANŢA OPEREI LEGISLATIVE A LUI JUSTINIAN


AC

24. în dorinţa de a revitaliza societatea romană, aflată în ultimul stadiu


al descompunerii, împăratul Justinian a iniţiat o uriaşă operă de sistematizare
a dreptului clasic şi postclasic, astfel încât să poată fi aplicat la realităţile secolului
al VI-lea d.Hr.3.
Z

Justinian era încredinţat că prin reintroducerea dreptului clasic va reuşi să trans­


figureze viaţa economică şi socială a imperiului roman şi va stăvili procesul de
U

descompunere a sistemului sclavagist. Desigur, efortul împăratului nu a avut conse­


cinţele scontate nici pe planul relaţiilor economice, nici pe cel al structurilor sociale,
deoarece procesul de trecere la formaţiunea socială feudală nu a putut fi frânat.
Pe un plan istoric general însă, legislaţia lui Justinian a avut o importanţă ines­
timabilă pe care nimeni n-o putea bănui la acea epocă. Aşa cum se ştie, documen­
tele dreptului clasic, împreună cu alte creaţii ale culturii spirituale romane, au pierit
în cea mai mare parte. Din fericire, Digestele lui Justinian, cea mai importantă

1 Gaius, 4.139.
2 C. 1.14.12; C icero, De leg, 3.19.44; P. P ichonaz, op. cit., p. 37-38.
3 v. F. L ot, La f in du monde antique et le debut du moyen age, Paris, 1968; S. Mazzariano,
La fin e del mondo antico, Milano, 1959; P. P etit , H istoire generale de l ’Em pire romain, Paris, 1974;
E. Stein , H istoire du Bas-Empire, /-//, Paris-Buxelles, 1949-1959; I. P opescu Spineni, Sur l ’origine
ethnique de Justinien, Atena, 1930.

51
lucrare a întregii opere legislative, ne-au parvenit pe cale directă. Or, aşa cum vom
vedea, Digestele cuprind numeroase fragmente din lucrările jurisconsulţilor clasici,
prin intermediul cărora umanitatea a putut cunoaşte şi valorifica tezaurul gândirii
juridice romane.
Tot aşa, constituţiunile imperiale cuprinse în Codul lui Justinian ne dau posi­
bilitatea să cunoaştem evoluţia ideilor şi instituţiilor juridice atât în domeniul
dreptului public, cât şi în cel al dreptului privat.

§ 2. CODIFICĂRILE REALIZATE ÎN EPOCA PREJUSTINIANĂ


25. încă de la sfârşitul secolului al III-lea d.Hr. s-au făcut unele încercări de

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


sistematizare a dreptului roman atât de către stat, cât şi de către persoane particu­
lare1. Aceste iniţiative a avut la origine conştiinţa decăderii dreptului în epoca post-
clasică, precum şi dorinţa de a reînvia gândirea juridică proprie epocii clasice12.
Menţionăm în acest sens: Codul Gregorian, Codul Hermogenian şi Codul Theodosian.
Codul Gregorian a fost elaborat, probabil, între anii 291 şi 294, de către
Gregorius; el cuprinde constituţiunile imperiale date din epoca împăratului Hadrian

IC
până în anul 291.
Codul Hermogenian a fost întocmit în anul 295 de către Hermogenianus şi
EM
pare a fi o continuare a Codului Gregorian. Atât Gregorius, cât şi Hermogenianus
au fost profesori la Facultatea de drept din Beirut.
Codul Theodosian este o culegere oficială de constituţiuni imperiale, alcătuită
din ordinul împăratului Theodosiu al II-lea în anul 43 83. Codificarea cuprinde
AD

constituţiunile imperiale date de la Constantin cel Mare până la Theodosiu al II-lea.


Cele mai multe constituţiuni se referă la dreptul public, dreptul privat ocupând un
loc secundar. Lucrarea este formată din 18 cărţi, cărţile sunt împărţite în titluri, iar
AC

titlurile în constituţiuni aşezate în ordine cronologică, indiferent dacă erau în vi­


goare sau erau abrogate.

§ 3. LEGISLAŢIA LUI JUSTINIAN


Z

26. Opera legislativă a lui Justinian cuprinde patru lucrări: Codul, Digestele,
U

Institutele şi Novelele. Primele trei lucrări au fost alcătuite între anii 528 şi 534, iar
ultima, deşi cuprinde o parte din legislaţia lui Justinian, a fost alcătuită după
moartea împăratului de către persoane particulare.
27. C odul (Codex) a fost publicat în două ediţii. Prima ediţie datează din anul
529, iar cea de a doua din anul 5344. Codul a fost redactat de către o comisie for­

1 J. Gaudemet, Iura, Napoli, 5, 1950, p. 223.


2 J. GAUDEMET, Institutions de l ’antiquite, Paris, 1967, p. 736.
3 P. F. G irard, Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 33, p. 493;
J. Gaudemet, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 4, 1957, p. 253; G. C. Archi,
Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 2, 1936, p. 44.
4 J. G audement, Institutions de l ’antiquite, Paris, 1967, p. 756; S. Riccobono, Bulletino
dell’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”, Milano, 42, 1934, p. 41; A. E. GlFFARD, Droit
romain et ancien droitfrangais, I, 1967, p. 72; M. Roberti, op. cit., p. 264.

52
mată din 10 membri în frunte cu Tribonian, questor sacri palati, autoritate de
necontestat în domeniul dreptului. Alături de Tribonian au lucrat profesorii Teofil
si Leontius, primul de la Facultatea de drept de la Constantinopole, cel de al doilea
de la Facultatea de drept de la Beirut.
Numai cea de a doua ediţie a Codului (Codex repetitae praelectionis) a ajuns
până la noi1. Lucrarea este împărţită în cărţi, cărţile, la rândul lor, sunt împărţite în
titluri, iar titlurile în constituţiuni; unele constituţiuni sunt împărţite în paragrafe.
Fiecare constituţiune are o inscripţio în care se arată numele împăratului care a
dat-o, precum şi numele persoanei căreia îi este adresată. La sfârşitul fiecărei con­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


stituţiuni, in subscriptio, se menţionează data şi locul emiterii actului.
Fiind o sistematizare menită să se aplice în practică, Codul cuprinde numai
constituţiunile în vigoare.
Codul lui Justinian este mult mai bogat în conţinut decât cele anterioare, în­
trucât cuprinde toate constituţiunile imperiale date din epoca lui Hadrian până în
anul 534. Pe de altă parte, el cuprinde atât dreptul public, cât şi dreptul privat12.

IC
Pentru a fi aplicate cu succes, anumite constituţiuni au fost modificate, deoa­
rece unele dispoziţii adoptate cu secole în urmă veneau în contradicţie cu realităţile
EM
din epoca lui Justinian.
28. Digestele (Digesta). Digestele sunt o culegere de fragmente extrase din lu­
crările jurisconsulţilor clasici, adaptate de aşa manieră încât să poată fi utilizate în
AD

scopul soluţionării diferitelor cazuri ivite în practică.


Textele au fost selecţionate şi sistematizate de către o comisie formată din 15
persoane sub conducerea lui Tribonian3. Membrii comisiei au fost aleşi dintre avo­
AC

caţi şi dintre profesorii de drept de la Constantinopole şi de la Beirut.


Sistemul de lucru al comisiei a fost stabilit de însuşi Justinian prin trei consti­
tuţiuni succesive, care au devenit apoi prefeţe ale Digestelor.
O primă dificultate de care s-a lovit comisia în redactarea materiei a fost
Z

generată de faptul că multe din soluţiile jurisconsulţilor clasici erau controver­


U

sate4. Or, textele trebuiau astfel formulate, încât să poată fi aplicate în practică,
în scopul de a face posibilă o reglementare unitară, Justinian a dat 50 de con­
stituţiuni (quinquaginta decisiones) prin care a pus capăt controverselor şi a des­
fiinţat instituţiile depăşite.
Comisia a extras fragmente din două mii de lucrări clasice. Fragmentele ex­
trase au fost sistematizate în 50 de cărţi. Cărţile sunt împărţite în titluri, titlurile în

1 E. VOLTERRA, tura, 20/2, Napoli, 1969, p. 431.


2 P. COLLINET, Acta congressus juridici internationalis, I, Roma, 1935, p. 35.
31. S. P ereterski, op. cit., p. 52; A rangio R uiz, Studi in memoria di Aldo Albertoni, I, Padova,
1937, p.l.
4 S. Riccobono, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”, Milano, 55-56,
1952, p. 396.

53
fragmente, iar fragmentele în paragrafe. La începutul fiecărui fragment se află o
inscripto în care este menţionat numele autorului şi opera din care a fost extras
textul. Pentru a cita un text din Digeste se utilizează patru cifre: se indică, pe rând,
numărul cărţii, al titlului, al fragmentului şi al paragrafului. Textul prin care Ulpian
ne redă sensul cuvântului abusus va f i citat: D.7.5.5.1. Numerotarea paragrafelor
începe cu paragraful al doilea, deoarece primul, numit principium, nu este
numerotat.
Până în secolul trecut s-a crezut că fragmentele au fost aşezate în cuprinsul
Digestelor la întâmplare. în realitate, Digestele cuprind un lanţ de texte alcătuit

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


după anumite criterii. Studiul aprofundat al fragmentelor ce formează diverse
titluri a prilejuit constatarea că, în cadrul fiecărui titlu, fragmentele pot fi grupate
după criteriul operei şi al autorilor din care au fost extrase1. Această fizionomie a
fiecărui titlu îşi are explicaţia în faptul că lucrările clasice au fost împărţite în
patru categorii, fiecare categorie de lucrări fiind pusă la dispoziţia unei subco­
misii12. Cele trei subcomisii care au lucrat la elaborarea Digestelor au fost conduse

IC
de către Teofil, Constantin şi Doroteu. Prima subcomisie a extras, în principal,
fragmente din libri ad Sabinum şi din Digestele lui Salvius Iulianus; ele sunt
EM
desemnate prin termenul de masa sabiniană. Cea de a doua subcomisie a selec­
ţionat fragmente din comentariile la adresa edictului pretorului, fragmente numite
masa edictală. Fragmentele extrase de a treia subcomisie au compus masa pa-
AD

piniană. Fragmentele din ultima categorie (apendix) par a fi fost extrase de către
subcomisia a treia.
După ce fiecare subcomisie a extras fragmentele cele mai valoroase din lu­
AC

crările care i-au revenit, s-a trecut la aşezarea lor în ordine, în cadrul fiecărui titlu.
Mai întâi, s-au pus unele sub altele fragmentele din masa sabiniană care cores­
pundeau unui titlu anume, apoi fragmentele din masa edictală care se refereau la
materia indicată de titlu respectiv şi, în fine, fragmentele din masa papiniană şi
Z

din apendix. Aceeaşi operaţiune s-a făcut cu ocazia alcătuirii fiecărui titlu, deşi, în
U

unele cazuri, ordinea aşezării celor patru categorii de fragmente se schimbă3.


Digestele ocupă un loc central în cadrul operei legislative a lui Justinian, pe de
o parte datorită modelului de gândire juridică pe care ni-1 oferă, pe de altă parte
datorită influenţei pe care au exercitat-o asupra legislaţiei şi asupra doctrinei
juridice de mai târziu4.

1 P. B onfante, Storia del diritto romano, I, Milano, 1958, p. 93; I. S. Pereterski, op. cit., 68;
J. GAUDEMET, Revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1959, p. 460.
2 P. COLLINET, Conferenze per il XIV centenario delle Pandette, 15 dicembre 530 - 15 dicembre 1930,
Milano, 1931, p. 41.
3 A. Gaurino, Revue internaţionale des droits de I ’antiquite, Bruxelles, 4,1957, p. 269; C. St. Tomulescu,
Index, Napoli, 2,1971, p. 139.
4 A. A. V asiliev, Histoire de l ’Empire Byzantin, Paris, I, 1932, p. 193; V l . H anga, Drept privat
roman, Bucureşti, 1978, p. 97.

54
Cele mai valoroase ediţii ale Digestelor au fost publicate de către
Th. Mommsen în anul 1870 si de către P. Bonfante (şi colectiv) în anul 19311.
29. Institutiones. Institutele lui Justinian au fost publicate, ca şi Digestele, în
anul 533. Lucrarea cuprinde extrase din Institutele clasice şi se adresează
studenţilor12.
Spre deosebire de Institutele elaborate în epoca clasică, Institutele lui Justinian
au forţă obligatorie. Ele cuprind patru cărţi, cărţile sunt împărţite în titluri, iar
titlurile în paragrafe3. Titlurile cuprind fragmente care se continuă unele pe altele,
după criteriul materiei, fără a se menţiona autorul şi lucrarea din care au fost ex­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


trase. La alcătuirea Institutelor şi-au dat concursul Tribonian, Teofil şi Doroteu.
30. Novelae. După anul 534, când a fost publicată cea de a doua ediţie a
Codului, Justinian a mai dat un număr de constituţiuni, care au fost sistematizate
într-o lucrare de sine stătătoare, numită Novelae4. Lucrarea se intitulează
„Novelae” nu pentru că ar introduce noi principii de drept, ci pentru că dispoziţiile
sale sunt „noi” din punct de vedere cronologic faţă de cele cuprinse în Cod. De

IC
altfel, Novelele nu au fost alcătuite de însuşi Justinian, ci de persoane particulare
după moartea împăratului. Aşa se explică faptul ca în Novele sunt cuprinse şi
EM
constituţiunile abrogate, ceea ce a dus la unele repetări şi la unele contradicţii5.
31. O pera legislativă a lui Ju stinian, publicată pentru întâia oară în anul
1489, a fost denumită în secolul al XVI-lea Corpus iuris civilis (Culegere a drep­
AD

tului civil, denumire folosită şi în zilele noastre).

§ 4. ALTERAŢIUNI DE TEXTE
AC

32. Interpolaţiuni. Interpolaţiunile sunt modificări pe care juriştii lui Justinian


le-au adus, cu bună ştiinţă, lucrărilor jurisconsulţilor clasici şi constituţiunilor im­
periale cu ocazia înfăptuirii operei de sistematizare a legislaţiei.
Se ştie că sistematizarea legislativă a lui Justinian a fost elaborată în scopul de
Z

a fi aplicată în practică6. Cele mai multe dispoziţii însă, au fost adoptate cu mult în
U

urmă, aşa că, în unele cazuri, nu mai corespundeau realităţilor din secolul al VI-lea.
Pentru a facilita aplicarea dispoziţiilor din compilaţie, Justinian a decis ca toate
textele devenite anacronice să fie adaptate la noua situaţie.
Interpolaţiunile sunt foarte greu de identificat, întrucât compilatorii nu au
făcut vreo menţiune în legătură cu modificările aduse lucrărilor clasice, astfel

1 P. B onfante, Digesta Justiniani Augusti, Milano, 1960.


2 P. F. Girard, Textes de droit romain, Paris, 1937, p. 638; C. Ferrini, Opera, II, Milano, 1929,
p. 285; E. V olterra, Droits de l ’antiquite et sociologiejuridique, Paris, 1959, p. 325.
3 C. F errini, op. cit., p. 307.
4 J. G audemet, op. cit., p. 767.
5 S. d i Marzo , Istituzioni di diritto romano, Milano, 1942, p. 18.
6 S. RlCCOBONO, Bulletino dell’Istituto di diritto romano, „Vittorio Scialoja”, Milano, 55-56,
1952, p. 396.

55
încât cititorul rămâne cu impresia că redactarea pe care textul o are în opera
legislativă a lui Justinian aparţine chiar autorului clasic.
33. C ercetătorii au depus mari eforturi în vederea depistării interpolaţiunilor
încă din epoca renaşterii1. începutul cercetărilor în această direcţie a fost făcut de
către romanistul Cujas în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
între metodele care au dat rezultate în munca de depistare a interpolaţiunilor se
numără cea a comparării textelor12. Această metodă se poate aplica numai în textele
care ne-au parvenit fragmentar prin intermediul Digestelor, dar ne-au parvenit şi
integral, pe cale directă, cum este cazul Institutelor lui Gaius. în asemenea cazuri se

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


compară fragmentul aflat în Digeste cu partea corespunzătoare din lucrarea care
ne-a parvenit pe cale directă. Dacă între cele două fragmente există deosebiri, de­
ducem că fragmentul din Digeste a fost interpolat.
Anumite texte care prezintă interes pentru materii diferite sunt reproduse de
două ori în aceeaşi lucrare (leges geminatae). Dacă între cele două texte apar con­
tradicţii, deducem, iarăşi, că unul dintre ele a fost modificat.

IC
Interpolările mai pot fi depistate şi prin constatarea unor substituiri de termeni.
Astfel, dacă o instituţie clasică este denumită prin termenul folosit în epoca post-
EM
clasică pentru indicarea instituţiei care i-a preluat funcţia, rezultă că textul clasic a
fost modificat.
Romaniştii au depistat unele interpolaţiuni şi prin utilizarea criteriului
filologic; dacă intr-un text clasic apare o expresie neclasică, avem un indiciu sigur
AD

că textul a fost modificat.


Prin depistarea interpolaţiunilor, cercetătorii au atins un dublu scop; în primul
rând au reuşit să reconstituie jurisprudenţa clasică, în al doilea rând, au stabilit în ce
AC

măsură au fost modificate textele de către juriştii lui Justinian3.


34. Glose. Glosele sunt alteraţiuni de texte făcute din eroare, cu ocazia copierii
manuscriselor clasice. De-a lungul timpului, manuscrisele au fost consultate de către
Z

practicieni sau de către alte persoane interesate, care au făcut însemnări pe marginea
textului sau chiar printre rânduri4. Cu ocazia transcrierii acestor manuscrise, copiştii
U

au introdus însemnările marginale în text, căci nu aveau pregătire de specialitate şi nu


înţelegeau sensul lor.
Glosele, ca alteraţiuni de texte, nu trebuie confundate cu notiţele prin care juriştii
de la începuturile evului mediu explicau textele din opera legislativă a lui Justinian.
Romaniştii au depus mari eforturi pentru a stabili care din alteraţiunile de texte
sunt interpolaţiuni şi care sunt glose, deoarece semnificaţia lor pentru cunoaşterea
şi interpretarea dreptului roman este total diferită.

1 S. R iccobono, Conferenze per il X IV centenario delle Pandette, 15 dicembre 530 - 15


dicembre 1930, Milano, 1931, p. 235.
2 S. Solazzi, Conferenze per il X IV centenario delle Pandete, 15 decembre 530 - 15 dicembre
1930, Milano, 1931, p. 81.
3 S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma 23, 1957, p. 43.
4 Ch. A ppleton, 5 Paris, 1929, p. 197.

56
PARTEA A II-A

PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ


TITLUL I
PROCEDURA LEGISACŢIUNILOR

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


C a pit o l u l I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

§ 1. OBIECTUL PROCEDURII CIVILE ROMANE

IC
1. P ro ced u ra civilă ro m an ă cuprinde totalitatea normelor care reglementează
desfăşurarea proceselor cu privire la libertate, la proprietate, la moştenire şi la valo­
EM
rificarea drepturilor de creanţă.
Normele dreptului procesual au cunoscut o evoluţie extrem de complexă,
evoluţie care şi-a pus amprenta asupra întregului drept material. Datorită acestui
fapt, procedura civilă trebuie studiată înaintea dreptului civil şi nu la sfârşitul
AD

manualului, aşa cum s-a procedat multă vrem e1. Pentru a înţelege linia de evo­
luţie a instituţiilor de drept civil este necesar să cunoaştem mai întâi care sunt
formele cerute pentru valorificarea drepturilor subiective proprii acestei materii.
AC

Vom constata, în special la titlul rezervat obligaţiunilor, că romanii au schimbat


finalitatea unor instituţii juridice ori au creat instituţii noi prin extinderea sferei
de aplicare a unor proceduri sau prin crearea de noi mijloace procedurale.
Evoluţia dreptului civil pe cale procedurală nu este întâmplătoare, ci reflectă
Z

anumite realităţi proprii societăţii romane. Transformările suferite de sistemul eco­


U

nomic roman s-au reflectat în fizionomia dreptului, care trebuia să urmeze un


anumit curs şi să răspundă anumitor finalităţi12.
Pentru a da satisfacţie imperativelor vieţii social-economice, păstrând aparenţa
că dreptul a rămas neschimbat, statul roman a valorificat în cel mai înalt grad
mijloacele procedurii civile, ca instrumente de realizare a normelor dreptului
privat3.

§ 2. EVOLUŢIA PROCEDURII CIVILE ROMANE


2. în evoluţia dreptului privat roman au fost cunoscute trei sisteme procedu­
rale: procedura legisacţiunilor, corespunzătoare epocii vechi, procedura formulară,

1 Gaius, 1.8; ln st, 1.2.12.


2 Gaius, 4.30; J. Gaudemet, op. cit., p. 606—689.
3 G. CORNIL, Droit romain, Apercu historique sommaire, Bruxelles, 1921, p. 419.

57
corespunzătoare, în mare, epocii clasice şi procedura extraordinară, corespunză­
toare epocii postclasice.
Primele două sisteme procedurale, procedura legisacţiunilor şi procedura for­
mulară, se caracterizează prin diviziunea procesului în două faze: in iure (în faţa
magistratului) şi faza in iudicio (în faţa judecătorului)1. în ambele sisteme, magis­
tratul avea rolul de a organiza instanţa de judecată, stabilind despre ce este vorba în
proces (de quo re agitur). Faza a doua a procesului se desfăşoară în faţa judecăto­
rului. Judecătorul este o persoană particulară, aleasă de către părţi, care conducea
dezbaterea contradictorie, asculta pledoaria avocaţilor, aprecia probele şi pronunţa

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


sentinţa. După pronunţarea sentinţei, redevenea un simplu particular.
Pe de altă parte, între cele două proceduri există şi importante deosebiri. Ast­
fel, în procedura legisacţiunilor, rolul magistraturii era limitat de un formalism
rigid; el se mărginea să observe dacă părţile au respectat formele necesare tipului
de proces pe care îl organiza, după care pronunţa anumite cuvinte solemne12. După
introducerea procedurii formulare, rolul magistratului în organizarea instanţei de

IC
judecată a crescut în mod sensibil. în funcţie de cazul concret, magistratul redacta o
formulă prin care dădea judecătorului instrucţiuni cu privire la felul în care trebuie
EM
să judece procesul3. Formulele create de către pretor conţineau germenii unor noi
principii de drept, căci făceau posibilă soluţionarea litigiilor pe care legile în
vigoare nu le aveau în vedere.
în epoca potsclasică a fost introdusă procedura extraordinară, caracterizată
AD

prin dispariţia diviziunii procesului în două faze, dezbaterile fiind conduse de o


singură persoană, de la început până la sfârşit.
AC

§ 3 JUSTIŢIA PRIVATĂ
3. în epoca prestatală, conflictele dintre persoane erau soluţionate conform
obiceiului nejuridic, prin sistemul răzbunării sângelui, prin aplicarea legii talionului
Z

sau prin invocarea divinităţii pe calea anumitor procedee rituale.


O dată cu organizarea politică a societăţii, apare şi justiţia, ca formă de reali­
U

zare a dreptului de către organe specializate ale statului. în procesul complex de


trecere de la comunitatea gentilică la societatea organizată în stat, rolul instanţelor
de judecată a fost deosebit de important. în dorinţa de a impune cât mai grabnic şi
cât mai efectiv noul sistem de soluţionare a litigiilor dintre persoane, statul roman a
introdus o procedură de judecată caracterizată printr-un formalism excesiv, în ca­
drul căreia reprezentanţii cultului religios îndeplineau un rol foarte important. Pen­
tru ca rolul statului sclavagist în soluţionarea litigiilor să apară cât mai limpede

1 J. E llul, Histoire des institutions, I, Paris, 1955, p. 406; P.F. Girard, Manuel elementaire de
droit romain, Paris, 1927, p. 1027.
2 R. M onier, Histoire des institutions et des faits sociaux des origines. L ’aube du moyen age,
Paris, 1956, p. 311; Levy-Bruhl, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1959, p. 140.
3 C.St . T omulescu, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 19, 1972, p. 435.

58
cetăţenilor, procesele se judecau într-un cadru solemn şi numai în anumite zile, cu
schiţarea unor gesturi rituale şi pronunţarea unor cuvinte solemne, pe care le cu­
noşteau numai pontifii1.
Evoluţia organizării instanţelor de judecată la romani ne arată că rolul statului
în înfăptuirea justiţiei a crescut necontenit12. Cu toate acestea, în întreaga istorie a
statului roman, alături de justiţia „publică”, înfăptuită de organe specializate ale
statului, s-a practicat şi justiţia „privată”, caracterizată prin valorificarea drepturilor
subiective prin mijloace proprii3.
4. Ju stiţia p riv a tă poate îmbrăca o formă agresivă sau defensivă. Atunci când

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


o persoană ia iniţiativa în vederea realizării pretenţiilor sale prin mijloace proprii,
justiţia privată este agresivă, iar atunci când se apără împotriva pretenţiilor cuiva,
prin aceleaşi mijloace, justiţia privată este defensivă. Justiţia privată defensivă a
fost întotdeauna permisă în statul roman, potrivit principiului vim vi repellere licet
(violenţa poate fi îndepărtată prin violenţă)4. Justiţia privată agresivă a fost şi ea
tolerată multă vreme, în anumite cazuri, de vreme ce s-au luat măsuri de reprimare

IC
a ei pană în secolul al IV-lea d. Hr.5.
Atitudinea de tolerare a justiţiei private nu trebuie să ne surprindă, deoarece
EM
ea venea în întâmpinarea intereselor celor bogaţi şi puternici care, în anumite
împrejurări, preferau să-şi valorifice pretenţiile fără a mai recurge la organele
judecătoreşti.
AD

5. Legile de rep rim a re a justiţiei private. Măsurile de reprimare a justiţiei


private au fost luate, deoarece, în anumite situaţii, realizarea pretenţiilor unei per­
soane prin mijloacele proprii era de natură să aducă atingere intereselor generale
AC

ale clasei dominante. în acest sens, menţionăm trei acte normative: Lex Iulia de vi
publica et privata, Decretum Mărci şi o constituţie a lui Valentinian al II-lea din
anul 3896.
Z

Prin Legea Iulia cu privire la violenţa publică şi privată, dată în epoca lui
August, se pedepseşte cu o pedeapsă publică fapta creditorului care, prin violenţă ia
U

un bun din patrimoniul debitorului său. D ecretum M ărci, dat de către Marc Aureliu,
pedepseşte cu pierderea creanţei pe creditorul care, chiar fără folosirea violenţei, ia
un bun de la debitorul său.
Constituţiunea din anul 389 d. Hr. pedepseşte cu pierderea dreptului de pro­
prietate pe proprietarul care intră în stăpânirea lucrului său prin mijloace violente.

1 P. N oailles, D u d ro it sacre au d ro it civil, Paris, 1949, p. 72.


2 C. 3.3.2.
3 Gaius, 4.26; D. 4.2.13; J-M. D avid, Le patronat ju d ic ia ire au dernier siecle de la Republique
romaine, Ecole Franţaise de Rome, Roma, 1992, p. 4-5; A.S. Maschin , op. cit., p. 70.
4 D. 43.16.1.27; L. Hecketsweiler, La fo n ctio n du peuple dans l ’empire romain. Reponses du
d ro it de Justinien. L’Harmattan, Paris, 2009, p. 138.
5 C.8.4.7.
6 D. 48.7.7; C.8.4.7; D. 42.8.10.16.

59
§ 4. CARACTERELE PROCEDURII LEGISACŢIUNILOR
6. Termenul de legisacţiune, prin care este desemnat primul sistem procedural
roman, ne arată că orice acţiune, ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se
întemeiază pe lege1. Potrivit procedurii acţiunilor legii (legisacţiuni), drepturile
subiective pot fi valorificate prin utilizarea unuia din cele cinci procedee recunoscute
de lege: sacramentum, iudicis postulatio, condictio, manus iniectio şi pignoris
capio1.
Primele trei legisacţiuni erau de judecată şi serveau la recunoaşterea unui
drept, iar ultimele două erau de executare şi se utilizau în scopul executării unei

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


sentinţe de condamnare sau al valorificării unui drept recunoscut prin lege.
Cu alte cuvinte, legisacţiunile sunt anumite tipuri de procese, utilizate în
scopul recunoaşterii sau executării unor tipuri corespunzătoare de drepturi su­
biective.
7. Caracterele legisacţiunilor reflectă în mod fidel condiţiile care le-au ge­

IC
nerat, precum şi rolul pe care l-au îndeplinit în înfăptuirea politicii clasei domi­
nante. EM
Caracterul judiciar al legisacţiunilor constă în faptul că părţile erau obligate
să se prezinte în faţa magistratului şi să pronunţe anumiţi termeni. Termenii
solemni pe care părţile îi pronunţau în faţa magistratului se numeau formulele
AD

legisacţiunilor123.
Caracterul legal decurge din faptul că legisacţiunile erau prevăzute în legi, iar
părţile care doreau să-şi valorifice anumite drepturi subiective foloseau termenii luaţi
AC

din legea pe care se întemeia legisacţiunea corespunzătoare4. în acest sens, Gaius,


afirmă că acţiunile utilizate în vechiul drept roman se numeau acţiuni ale legii (legis
actiones), întrucât se bazau pe legi şi erau redactate după termenii legilor.
Caracterul formalist al legisacţiunilor este dat de faptul că atât părţile, cât şi
Z

magistratul, pronunţau formule şi termeni care trebuiau respectaţi cu cea mai mare
U

stricteţe5. Termenii solemni erau formulaţi de către pontifi, în conformitate cu


cerinţele legii. Orice abatere de la formula solemnă corespunzătoare unui tip de
proces era sancţionată cu pierderea dreptului subiectiv6. Dacă limba vorbită nu mai
corespundea cu cea utilizată în vechile legi, părţile erau obligate să se exprime în
limba arhaică; nu era permis să se schimbe nici genul substantivului.

1 Gaius, 4.11.
2 Gaius, 4.14; P.F. Girard, op. cit., p. 1026; L evy-Bruhl, lura, Napoli, 1953, p. 183;
A.E. G iffard, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1934, p. 514.
3 CICERO, Pro Murena, 12, 16.
4 Gaius, 4.11.
5 P.F. Girard, Textes de droit romain, Paris, 1937, p. 29; B r . Schmidlin, op. cit., p. 41; P.
P ichonaz, op. cit., p. 53.
6 P. L evy, Histoire de la litterature latine des origines aPlaut, Paris, 1920, p. 88.

60
C a p i t o l u l II

DESFĂŞURAREA PROCESULUI
ÎN SISTEMUL PROCEDURII LEGISACŢIUNILOR

§ 1. FAZA IN IURE
8. Procedura legisacţiunilor, ca şi procedura formulară, se caracterizează prin
diviziunea procesului în două faze. Judecarea procesului în două faze era de­
semnată prin expresia de ordo iudiciorum privatorum (complexul de reguli care

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


guvernează desfăşurarea procesului civil roman în două faze)1. Una din principalele
caracteristici ale procesului cu ordo este că ambele părţi se prezentau în faţa
magistratului; nu era admisă organizarea instanţei de judecată în lipsa unei părţi.
Mai mult chiar, citarea trebuia făcută de către reclamant, statul neavând vreo
atribuţie în această direcţie12.

IC
9. Procedee de citare. Citarea pârâtului se făcea prin utilizarea unuia din cele
trei procedee recunoscute: in ius vocatio, vadimonium extrajudiciar şi condictio.
In ius vocatio consta în somarea pârâtului, care este chemat să vină în faţa
EM
magistratului prin pronunţarea unor cuvinte solemne: in ius te voco (te chem în faţa
magistratului). Citarea nu putea fi făcută la domiciliul pârâtului, deoarece domici­
liul cetăţeanului roman era inviolabil. Dacă pârâtul refuza să se prezinte în faţa
AD

magistratului, reclamantul putea să-l ducă prin utilizarea forţei, imediat ce refuzul
pârâtului era constatat cu martori3.
Pârâtul putea constitui un vindex, un garant, care promitea ca îl va determina
AC

să se prezinte în faţa magistratului la un alt termen4. Dacă pârâtul se ascundea cu


scopul de a evita procesul, magistratul putea recurge la măsuri de constrângere,
acordând reclamantului o missio in possessionem (trimiterea în posesiunea bunu­
rilor pârâtului).
Z

Vadimonium extrajudiciar era o convenţie prin care părţile stabileau data la


U

care urmau să se prezinte în faţa magistratului5.


Condictio era somaţia prin care reclamantul chema in iure pe pârâtul peregrin.
10. Activitatea părţilor în faţa magistratului. în faţa magistratului, folosind
anumiţi termeni solemni, reclamantul arăta care sunt pretenţiile sale. Faţă de pre­
tenţiile formulate de către reclamant, pârâtul putea să adopte trei atitudini: să
recunoască acele pretenţii, să le nege sau să nu se apere în mod corespunzător.

1J. Gaudemet, op. cit., p. 399; J. E llul, op. cit., I, p. 406.


2 D. 50.17.123.
3 XII. T. 1.1; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 96-97; P. N oailles, Revue historique de droit
francais et etranger, Paris, 1941, p. 205.
4 C icero, De domo, 41.100.
5 Gaius, 4.184; E. M etzeger, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome
XLVII, 2000, p. 155-156; N. Corodeanu, Sur le fonction de vindex, Bucureşti, 1910, p. 20.

61
a) Recunoaşterea în faţa magistratului, confessio in iure, ducea la asimilarea
pârâtului cu cel condamnat. Potrivit Legii celor XII Table, recunoaşterea în faţa
magistratului constituia titlu executoriu, fapt menţionat chiar înaintea sentinţei de
condamnare, semn ca era considerată superioară unei asemenea sentinţe1. Cel ce re­
cunoştea era asimilat cu cel condamnat, potrivit principiului confessus pro iudicato est.
b) Pârâtul putea să adopte şi o altă atitudine, dându-şi concursul la desfăşu­
rarea procesului, dar negând pretenţiile reclamantului (infitiatio). în acest caz,
procesul trecea în faza a doua şi se încheia cu pronunţarea unei sentinţe.
c) Dacă pârâtul nu se apăra cum trebuie (non defensio uti oportet), în sensul că
nu îşi dădea concursul la realizarea formelor proprii legisacţiunii în cauză, era,

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


iarăşi, asimilat cu cel condamnat. Şi în acest caz, ca şi în cel al recunoaşterii,
procesul nu mai trecea în faza a d o u a 12.
11. Magistraţii judiciari. Dacă în epoca regalităţii organizarea proceselor
ţinea de competenţa regelui, la începutul republicii această atribuţie a trecut asupra
consulilor. începând din anul 367 î.Hr., consulii au cedat pretorului urban jurisdic­

IC
ţia contencioasă, dar au păstrat jurisdicţia graţioasă. în anul 242 î.Hr., organizarea
proceselor dintre cetăţeni şi peregrini a fost acordată pretorului peregrin.
Jurisdicţia asupra tranzacţiilor din târguri aparţinea edililor curuli.
EM
în Italia, organizarea proceselor revenea reprezentanţilor pretorului urban şi
magistraţilor municipali, pe când în provincii aceste atribuţii reveneau guver­
natorilor34.
AD

Competenţa magistraţilor judiciari era desemnată prin termenii de iurisdictio şi


imperium.
Iurisdictio era dreptul magistratului de a supraveghea îndeplinirea formelor
AC

proprii legisacţiunilor prin care părţile urmăreau să-şi valorifice pretenţiile. După
rolul pe care magistratul îl avea în organizarea proceselor, iurisdictio era de două
feluri: contentiosa şi voluntarii. în cazul jurisdicţiei contencioase, interesele părţi­
lor erau opuse, iar procesul se încheia cu pronunţarea unei sentinţe. Jurisdicţia
Z

voluntară sau graţioasă consta în participarea magistratului la formarea unui act ju ­


ridic în cadrul unui proces simulat. în acest caz, interesele părţilor nu erau opuse,
U

iar magistratul coopera cu ele pentru a îmbrăca înţelegerea lor în forma juridică
necesară pentru obţinerea rezultatelor pe care le doreau.
Jurisdicţia contencioasă aparţinea pretorului urban şi celui peregrin, precum şi
edililor curuli. Guvernatorii aveau ambele forme de jurisdicţie, iar consulii, după
anul 367, numai jurisdicţia graţioasă.
Im perium este puterea de comandă a magistratului. în sens larg, imperium
cuprinde şi iurisdictio5. Uneori, textele desemnează dreptul de a organiza instanţa

1 U. 42.2.6. pr.
2D. 42.2.1.
3 L evy-Bruhl, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1957, p. 562; R. M onier,
Manuel elementaire de droit romain, Paris, 1947, p. 131.
4 D. 50.17.70.
5D. 1.16.2. pr.

62
prin imperium mixtum, iar dreptul de a comanda o armată prin imperium merum 1.
Pretorul exercita numai imperium mixtum.
12. A ctivitatea preto ru lu i. în procedura legisacţiunilor activitatea pretorului,
principalul magistrat judiciar, se rezumă la a observa dacă părţile pronunţau corect
formulele proprii legisacţiunii la care s-a recurs, după care pronunţa, în funcţie de
datele cazului, unul din următoarele cuvinte solemne: do, dico, addico1 2.
Prin cuvântul do magistratul numea pe judecătorul ales de părţile în litigiu.
Cuvântul dico era pronunţat atunci când magistratul atribuia obiectul litigios, cu ti­
tlu provizoriu, uneia din părţi. Prin cuvântul addico magistratul ratifica declaraţia

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


unei părţi, recunoscând dreptul acesteia3.
Pretorul organiza instanţa numai în zilele faste. Jurisdicţia nu era permisă în
zilele când se adunau comiţiile (dies comitiales) sau se sărbătoreau anumite datini.
Jurisdicţia contencioasă se exercita în comitium sau în forum, pe când cea volun­
tară putea fi exercitată oriunde.
13. Procedee de soluţionare a unor litigii pe cale adm inistrativă. în virtutea

IC
puterilor cu care era învestit (iurisdictio şi imperium), pretorul putea soluţiona
anumite litigii fără a mai trimite părţile în faţa judecătorului (in iudicio). Mijloacele
EM
procedurale utilizate în acest scop sunt: stipulaţiunile pretoriene, interdictele,
trimiterea în detenţiunea sau în posesiunea lucrurilor şi repunerea în situaţia
anterioară.
AD

a) Stipulationes p raeto riae (stipulaţiunile pretoriene) sunt contractele verbale


încheiate din ordinul pretorului, spre deosebire de stipulaţiunile obişnuite, care se
încheiau din iniţiativa părţilor.
în anumite situaţii, după ce avea loc dezbaterea contradictorie, pretorul ordona
AC

părţilor să încheie o stipulaţiune prin care pârâtul promitea să plătească o sumă de


bani dacă, în viitor, din vina sa, ar avea loc un fapt de natură să-l păgubească pe
reclamant4.
b) Missio in possessionem este trimiterea reclamantului în detenţiunea sau în
Z

posesiunea bunurilor pârâtului5. Prin acest procedeu, pretorul exercita o presiune


U

asupra persoanelor care încercau să zădărnicească recunoaşterea sau realizarea


unor drepturi de către titularii lor. O asemenea măsură era luată împotriva pârâtului
care refuza să se prezinte în faţa magistratului.
c) In te rd ic ta (interdictele) sunt dispoziţii prin care pretorul ordona părţilor să
încheie un act juridic sau, dimpotrivă, să nu încheie un anumit act6. Interdictele
erau simple, atunci când se adresau unei singure părţi, si duble, când erau adresate

1 D.2.1.3.
2 L evy-Bruhl, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1959, p. 140.
3 J. P aoli, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 5, 1950, p. 281.
4 Gaius, 4.1; Inst., 4.15 pr.; S. Dl Marzo, Istituzioni di dirrito romano, Milano, 1942, p. 124;
J. Gaudemet, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1965, p. 660; D.2.1.4.
5 G. L ongo, Novissimo digesto italiano, X, Torino, 1964, p. 667.
6 E. P etit , Trăite elementaire de droit romain, Paris, 1925, p. 761.

63
ambelor părţi. Acest procedeu juridic a apărut în procedura legisacţiunilor, dar con­
stituie modelul după care a fost creată procedura formulară. în cazul interdictelor,
părţile vorbeau în termeni obişnuiţi (nu pronunţau cuvinte solemne), înfăţişând
starea de fapt, după care pretorul dădea un ordin (interdict).
d) Restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) este ordinul prin
care pretorul desfiinţa actul juridic păgubitor pentru reclamant, repunând părţile în
situaţia pe care o aveau înainte de formarea acelui act1. Aşadar, reclamantul re­
dobândea dreptul subiectiv pe care îl pierduse prin efectul actului păgubitor, urmând
să intenteze o acţiune pentru valorificarea dreptului renăscut. Din fizionomia acestui
procedeu juridic rezultă că pretorul nu îl repunea pe reclamant în situaţia anterioară

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


în fapt, ci numai în drept, prin aceea că îi punea la dispoziţie o acţiune. Numai după
judecarea procesului şi după executarea sentinţei, reclamantul era repus în situaţia
anterioară şi în fapt.
Cel mai vechi caz este restitutio in integrum ob absentiam1 2. Dacă un cetăţean
lipsea vreme îndelungată din Roma, în interesul serviciului, şi în acest timp cineva îi
uzucapa un bun, pretorul putea acorda o restitutio in integrum prin care desfiinţa

IC
uzucapiunea. Ca urmare, reclamantul redobândea dreptul de proprietate, iar apoi
intenta acţiunea de revendicare, redobândind posesiunea (stăpânirea de fapt) bunului.
EM
Cu timpul, restitutio in integrum s-a aplicat şi la alte cazuri: restitutio in integrum ob
errorem (din cauza erorii), ob metum (din cauza violenţei), ob dolum (din cauza
înşelăciunii), ob capitis deminutionem (din cauza desfiinţării personalităţii) 3.
AD

§ 2. FAZA ÎN INDIGO
14. A ctivitatea p ă rţilo r. Ultimul act in iure era litis contestatio (luarea de
AC

martori), după care procesul trecea în faza a doua (in iudicio).


Martorii aveau rolul de a constata că părţile doresc să ajungă în faţa judecăto­
rului în scopul obţinerii unei sentinţe4.
în faţa judecătorului, părţile se exprimau în limbajul comun. Sarcina probei
Z

revenea reclamantului, care aducea în sprijinul afirmaţiilor sale fie martori, fie în­
scrisuri. întrucât romanii nu cunoşteau ierarhia probelor, un înscris putea fi com­
U

bătut cu martori. Părţile puteau recurge la serviciile unui avocat, numit patronus
causarum5. Avocaţii nu aveau calitatea de reprezentanţi în justiţie, ci veneau în
sprijinul uneia din părţi, prin pledoariile lor.
După ce lua cunoştinţă de afirmaţiile părţilor, de pledoariile avocaţilor şi de
probele administrate judecătorul se pronunţa potrivit liberei sale convingeri.
Dacă prima fază a procesului avea un caracter consensual, în sensul că presu­
punea prezenţa ambelor părţi, faza in iudicio se putea desfăşura şi în lipsă. Potrivit

1 Gaius, 4.157; E. C osta, Cicerone giurisconsulto, I, 1927, p. 125; A rangio R uiz, Istituzioni di
diritto romano, Napoli, 1951, p. 141.
2 lnst. 4.6.5.
3 Cicero, Pro Flacco, 21,49; S. P erozzi, Istituzioni di diritto romano, II, Milano, 1928, p. 81.
4 Arangio Ruiz, op. cit., p. 112.
5 Cicero, De orat., 1.11.48.

64
Legii celor XII Table, judecătorul aşteaptă până la amiază, după care, în lipsa
adversarului, dă dreptate părţii care s-a prezentat la proces (post meridiem prae-
senti litem addicito/.
15. Judecătorii. în vechiul drept roman, ca şi în dreptul clasic, judecătorul era
o persoană particulară, aleasă de către părţi şi confirmată de către magistrat123.
Judecătorul era o persoană particulară, în sensul că nu existau judecători de profe­
sie şi nu în sensul că oricine putea fi judecător. La început aveau dreptul de a fi
aleşi judecători numai senatorii, dar mai târziu s-a acordat acest drept şi cavalerilor.
Judecătorul unic (index unus) judeca procesele în care avea de constatat dacă pre­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


tenţiile reclamantului erau sau nu întemeiate. în funcţie de convingerea pe care şi-o
forma, judecătorul pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire. Atunci
când judecătorul unic nu se pronunţa asupra existenţei dreptului, ci numai asupra
întinderii sale, cum este cazul acţiunilor în partaj, purta numele de arbitru
(arbiter/.
în afară de judecătorul unic, la romani funcţionau şi anumite tribunale: unele

IC
erau nepermanente, iar altele permanente. Tribunalele nepermanente se compuneau
dintr-un număr impar de judecători (recuperatores) şi judecau procesele dintre ce­
tăţeni şi peregrini4. Tribunalele permanente erau în număr de două: decemviri
EM
litibus iudicandis (cei zece bărbaţi care să judece procesele) judecau procesele cu
privire la libertate şi centumviri (cei o sută de bărbaţi) judecau procesele cu privire
la proprietate şi la moştenire5.
AD

C a pit o l u l III
AC

LEGISACŢIUNILE DE JUDECATĂ
§1. SACRAMENTUM
16. Sacramentum este acţiunea legii prin care se judecau procesele cu privire
Z

la proprietate şi la creanţele având ca obiect anumite sume de bani sau anumite lu­
U

cruri. Atunci când avea ca obiect dreptul de proprietate, legisacţiunea îmbrăca


forma lui sacramentum in rem, iar când era folosită în scopul valorificării unei cre­
anţe, îmbrăca forma lui sacramentum in personam6.
17. Sacramentum in rem presupunea utilizarea unor forme solemne, trans­
mise prin Institutele lui Gaius. Gaius are în vedere un litigiu cu privire la dreptul

1 XII. T., 1.8.


2J. E llul, op. cit., p. 327.
3 G. D umitriu, Curs de drept roman, Bucureşti, 1948, p. 169.
4 Cicero, Pro Tullio, 3.7.
Arangio R uiz, op. cit., p. 112; P.F. G irard, Histoire de l ’organization judiciaire des
Romains, Paris, I, 1901, p. 177.
6 P. N oailles, D u droit sacre au droit civil, Paris, 1949, p. 275,

65
de proprietate asupra unui sclav. în acest caz, părţile se prezentau împreună cu
obiectul litigios (sclavul) în faţa magistratului. Partea care avea iniţiativa pro­
cesului pronunţa formula solemnă corespunzătoare cazului: „afirm că acest sclav
este al meu în baza dreptului quiriţilor, conform cu condiţia sa juridică; după cum
am spus, iată, am pus nuiaua pe tine” (Hune ego hominem ex iure quiritium meum
esse aio secundum suam causam. Sicut dixi ecce tibi vindictam imposui) 1.
Declaraţia solemnă era însoţită de anumite gesturi rituale. Adversarul făcea
aceeaşi declaraţie, însoţită de aceleaşi gesturi. Urma un simulacru de încăierare a
părţilor, care simboliza situaţia din epoca prestatală, când pretenţiile erau

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


valorificate prin mijloace proprii. Faţă de această atitudine a părţilor, magistratul
intervenea prin cuvintele: „lăsaţi amândoi sclavul” (mittite ambo hominem ) 1 2.
Intervenţia magistratului simboliza noua situaţie în care statul a luat asupra sa
distribuirea justiţiei. în continuare, partea care a avut iniţiativa procesului se
adresa adversarului cu formula: „îţi cer să spui în ce scop ai revendicat” . Faţă de
această întrebare, adversarul răspundea: „mi-am exercitat dreptul meu când am

IC
pus nuiaua”3.
După îndeplinirea acestor forme, avea loc provocarea la un sacramentum
EM
(pariu)4. Cel care revendicase primul îl provoca pe adversar la un sacramentum de
50 sau 500 de aşi, după cum valoarea obiectului litigios era mai mică sau mai
mare de 1 000 de aşi. Partea adversă pronunţa o formulă similară5. La origine,
suma de bani era efectiv depusă, pentru ca mai târziu să fie numai promisă. în
AD

finalul primei faze a procesului, magistratul proceda la atribuirea provizorie a


lucrului revendicat. Obiectul litigios era atribuit acelei părţi care promitea cu
garanţi numiţi praedes litis et vindiciarum că, în cazul pierderii procesului, va
AC

atribui lucrul părţii adverse6.


în faza a doua a procesului, judecătorul pronunţa sentinţa, dar nu în mod di­
rect, în sensul că se mărginea să arate care dintre cele două sume de bani a fost
Z

depusă sau promisă în mod just7. Procesul era câştigat de către cel indicat a fi
depus suma de bani în mod just. Drept urmare, cel ce câştiga procesul intra în
U

stăpânirea lucrului şi redobândea suma de bani, pe când adversarul pierdea suma de


bani depusă cu titlu de sacramentum.
Este de remarcat faptul că în cazul lui sacramentum in rem nu utilizăm ter­
menii de reclamant şi pârât, deoarece ambele părţi revendicau lucrul.

1 F. DE VlSSCHER, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1959, p. 134.


2 G aius, 4.16.
3 Semnificaţia acestui răspuns este viu disputată.
4 G. Grosso, Bulletino dell’Istituto didiritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 63,1960, p. 213.
5 Gaius, 4.13.
6 M. Fuenteseca D egeneffe, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LIII,
2006; R. M onier, op. cit., I, p. 142.
7 C icero, De domo, 29.79.

66
18. Sacramentum in personam este legisacţiunea utilizată în scopul valorifi­
cării drepturilor de creanţă asupra unor sume de bani sau asupra unor lucruri1.
Deşi formele acestui tip de proces nu sunt cunoscute în amănunt, presupunem
că în faţa magistratului avea loc o dezbatere contradictorie, după care procesul tre­
cea în faza a doua. Ca şi la sacramentum in rem, sentinţa era pronunţată în mod in­
direct.

§ 2. IUDICIS ARBITRIVE POSTULATIO


19. Iudicis arbitrive postulatio (cererea de judecător sau arbitru) îmbracă

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


forma unei dezbateri contradictorii în faţa magistratului, urmată de cererea de a se
numi un judecător sau arbitru12.
Această procedură de judecată era folosită în scopul valorificării creanţelor iz­
vorâte din sponsio (contract solemn), în scopul ieşirii din indiviziune, precum şi în
scopul valorificării drepturilor al căror obiect trebuia să fie evaluat de către judecător

IC
printr-o litis aestimatio. Iudicis arbitrive postulatio este o legisacţiune mai evoluată,
deoarece nu se porneşte de la pretextul unui pariu, iar partea care pierde procesul nu
EM
este sancţionată cu pierderea unei sume de bani3. Pe de altă parte, iudicis arbitrive
postulatio avea o sferă mai largă de aplicare decât sacramentum in personam care,
aşa cum spuneam, viza numai creanţele cu un obiect bine determinat4.
AD

§ 3. CONDICTIO
20. Condictio este o simplificare a lui sacramentum in personam şi se aplică
în două cazuri: în materie de certa pecunia (o sumă de bani determinată) şi în ma­
AC

terie de alia certa res (un alt lucru determinat).


Condictio a fost introdusă ceva mai târziu prin legile Sillia şi Calpumia (se­
colul al II-lea î.Hr.)5. Activitatea părţilor consta dintr-o dezbatere contradictorie în
faţa magistratului, după care, faţă de răspunsul negativ al pârâtului, reclamantul îl
Z

soma să se prezinte din nou in iure, peste 30 de zile, în scopul alegerii unui jude­
U

cător6. Partea care pierdea procesul trebuia să plătească o sumă de bani cu titlu de
pedeapsă, dar nu o sumă fixă ca la sacramentum in personam, ci o sumă variabilă,
în funcţie de valoarea obiectului litigios.

1V. P robus, 4.1; C. St. Tomulescu, Curierul judiciar, Bucureşti, 19, 1943.
2 v. R. M onier, Les nouveaux fragments de Gaius, Paris, 1933; M. J. G. G arrido, op. cit., p.
95; A. M agelan, op. cit., p. 592; J-M. D avid, op. cit., p. 7.
3 A.E. G iffard, Revue historique de droit franţa is et etranger, Paris, 1934, p. 514.
4 G aius, 4.17.
5 C.St . T omulescu, Analele Universităţii din Bucureşti, 17, 1968, p. 90.
6 C.S t . T omulescu, Revue internaţionale des droits de l'antiquite, Bruxelles, 2, 1974, p. 333.

67
C a pit o l u l IV
LEGISACŢIUNILE DE EXECUTARE

§ 1. MANUS INIECTIO
21. Manus iniectio1 era utilizată în scopul executării acelei sentinţe de con­
damnare care avea ca obiect o sumă de bani. In dreptul roman vechi si clasic,
sentinţa de condamnare era pronunţată de un simplu particular, aşa încât era nece­
sar un nou proces pentru ca magistratul să dispună executarea sentinţei. Dacă după

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


30 de zile de la pronunţarea sentinţei debitorul nu plătea, creditorul îl ducea în faţa
magistratului, arătând că sentinţa de condamnare nu a fost executată12. După
îndeplinirea formelor cerute, magistratul aproba cererea creditorului de a-1 duce pe
debitor în închisoarea sa personală, prin pronunţarea cuvântul addico3.
Debitorul era ţinut în închisoarea creditorului timp de 60 de zile, în condiţii pre­
văzute de Legea celor XII Table4. în acest interval de timp, debitorul era scos la trei

IC
târguri succesive, unde se făcea o anumită publicitate, în speranţa că va apărea o
persoană dispusă să-i plătească datoria. Dacă după expirarea termenului debitorul totuşi
nu plătea, putea fi vândut ca sclav în străinătate (trans Tiberim) sau putea fi ucis5.
EM
Aceste consecinţe grave pentru debitor puteau fi evitate numai prin intervenţia
unui vindex sau prin încheierea unei convenţii cu creditorul. Vindex era o persoană
care, în nume propriu, contesta dreptul creditorului. Dacă după verificarea contestaţiei
AD

se constata că vindex nu avea dreptate, urma să plătească dublu valorii contestate6.


Debitorul putea, de asemenea, să încheie o convenţie cu creditorul, în baza căreia se
obliga să muncească un număr de zile în contul datoriei, în calitate de addictus.
Manus iniectio îmbracă trei forme7: manus iniectio iudicati care presupunea o
AC

sentinţă prealabilă, manus iniectio pro iudicato, care putea avea loc chiar şi în lipsa
unei sentinţe de condamnare (ca şi când ar fi avut loc un proces) şi manus iniectio
pura, care dădea debitorului posibilitatea să conteste singur temeinicia drepturilor
creditorului, devenind vindex pentru el însuşi.
Z
U

§ 2. PIGNORIS CAPIO
22. Pignoris capio (luarea de gaj) era considerată o legisacţiune de executare,
cu toate că îi lipsea caracterul judiciar. Pignoris capio nu era subsecventă unui
proces, nu presupunea prezenţa magistratului şi nici măcar prezenţa debitorului8. în
câteva cazuri, după ce pronunţa anumite cuvinte solemne în prezenţa martorilor,

1 M. J. G. G arrido, op. cit., p. 100-103; A. Magelan, op. cit., p. 653 şi urm.


2 XII, T, 3.1.
3 A ulu Gelliu, N.A., 20, 1.44.
4 XII, T„ 3.4.
5 XII, T., 3.6.
6 N. CORODEANU, op. cit; p. 110.
7 C.St . Tomulescu, Analele Universităţii din Bucureşti, 17, 1968, p. 90.
Gaius, 4.27.

68
creditorul putea lua un bun din patrimoniul debitorului. Creditorul nu putea să-şi
însuşească acel bun sau să-l înstrăineze, dar, dacă debitorul nu plătea, putea să-l distrugă1.
In fizionomia acestei proceduri de executare, elementele specifice justiţiei pri­
vate sunt atât de evidente, încât unii jurisconsulţi au refuzat să o considere o adevă­
rată legisacţiune. Precizăm totuşi că, în măsura în care este o legisacţiune, pignoris
capio nu poartă asupra bunurilor, ci tot asupra persoanei, întrucât bunurile nu sunt
luate în scopul valorificării dreptului, ci în scopul exercitării unor presiuni asupra
debitorului.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


IC
EM
AD
AC
Z
U

1 C icero, De orat., 3.1.4.

69
TITLUL II

PROCEDURA FORMULARĂ
Capitolul i

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


§ 1. APARIŢIA PROCEDURII FORMULARE
23. Introducerea procedurii formulare a fost dictată de necesitatea adaptării ve­
chilor dispoziţii ale dreptului roman la exigenţele vieţii sociale şi economice de la
sfârşitul republicii1. Aşa cum arătam şi în altă parte, romanii au modificat

IC
reglementarea juridică pe căi ocolite, sub aparenţa că vechile dispoziţii au rămas în
vigoare şi că s-au schimbat numai mijloacele de procedură utilizate în scopul valo­
rificării drepturilor subiective.
EM
Potrivit noului sistem procedural, părţile şi pretorul cooperau de aşa manieră,
încât se putea ajunge la soluţii opuse vechiului drept civil. Prin creşterea rolului
pretorului, ca şi prin abandonarea formalismului care îngrădea activitatea părţilor,
AD

s-a ajuns, la capătul unei îndelungate evoluţii, la schimbarea funcţiei originare a


dreptului civil şi, în acelaşi timp, la protejarea pretenţiilor legitime deduse în
justiţie.
AC

Gaius afirma că procedura formulară a fost introdusă, deoarece legisacţiunile,


prin formalismul lor excesiv, deveniseră odioase romanilor12. Realitatea este că
legisacţiunile au devenit o frână în calea dezvoltării producţiei şi a circulaţiei măr­
furilor şi o piedică în realizarea intereselor clasei dominante. Avem în vedere, în
Z

special, situaţia cavalerilor care, îmbogăţiţi de pe urma operaţiilor comerciale şi


cămătăreşti, erau interesaţi în schimbarea formelor de valorificare a drepturilor pe
U

cale judiciară, pentru ca ritmul afacerilor să poată fi accelerat. Aşadar, numita


„aversiune” a romanilor faţă de legisacţiuni este, în realitate, expresia intereselor
economice ale cavalerilor care ocupau, la sfârşitul republicii, un loc central în sânul
clasei dominante.

§ 2. LEGEA AEBUTIA
24. Procedura formulară a fost introdusă prin legea Aebutia, dată între anii 149
şi 126 î.Hr. Introducând procedura formulară, legea Aebutia nu a suprimat legisac-

1 C.S t. T omulescu, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles 20, 1973, p. 355;
O. Correlli, La genesi del procedimento formulare, Milano, 1946, p. 66; N. B elocci, La genesi
della litis contestatio sul procedimento formulare, Napoli, 1965, p. 50; A. B iscardi, Lezzioni sul
processo romano antico e classico, Torino, 1967, p. 123.
2 Gaius, 4.30.

70
ţiunile, ci a dat părţilor posibilitatea de a opta pentru una din cele două proceduri.
Mai bine de un secol s-au aplicat ambele sisteme procedurale, dar în practică era
preferată procedura formulară. Deoarece, în cadrul confruntării dintre cele două
sisteme, noua procedură s-a dovedit net superioară, împăratul August a dat legile
Iuliae Judiciarae prin care, cu unele excepţii, legisacţiunile au fost abrogate.

C a pit o l u l II

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


FORMULA
§ 1. ROLUL FORMULEI
25. în procedura formulară, pentru valorificarea fiecărui drept subiectiv există
o acţiune distinctă şi fiecare acţiune avea o formulă proprie1. Formula era un mic
program de judecată prin care pretorul arăta judecătorului cum să soluţioneze

IC
litigiul. Prin urmare, pentru fiecare tip de drept subiectiv exista un model de for­
mulă care trebuia completată de către pretor cu toate elementele specifice cazului
EM
(pretenţiile reclamantului, numele părţilor etc.), cu ocazia organizării instanţei.
Dacă pretorul socotea că pretenţiile reclamantului sunt întemeiate, dar nu exista un
model corespunzător de formulă, avea dreptul de a crea o formulă nouă, expunând
situaţia de fapt şi arătând judecătorului, în termeni imperativi, cum să procedeze în
AD

vederea soluţionării litigiului12. Prin utilizarea acestui eficient mijloc procedural,


pretorul putea sancţiona pretenţiile reclamantului. în procedura formulară nu există
drept fără acţiune, iar acţiunea avea ca efect extinderea sferei de reglementare
AC

juridică.
Tot aşa de bine, pretorul putea să refuze eliberarea formulei, ceea ce echivala
cu imposibilitatea pentru reclamant de a-şi valorifica pretenţiile. în procedura for­
mulară nu exista drept fără acţiune, iar acţiunea nu era altceva decât cererea
Z

reclamantului către magistrat de a i se elibera o formulă.


U

§ 2. STRUCTURA FORMULEI
26. Formula cuprinde patru părţi principale: intentio, demonstratio, adiudicatio
şi condemnatio. Cu excepţia lui intentio, care figura în orice formulă, celelalte părţi
principale erau introduse numai dacă era necesar. Aşadar, părţile principale nu
figurau toate în fiecare formulă, dar formula, în funcţie de specificul cauzei, trebuie
să cuprindă unele sau altele din aceste părţi. în cuprinsul formulei puteau intra şi
două părţi accesorii: excepţiunile şi prescripţiunile; ele erau introduse numai la
cererea părţilor3.

1 P. H uvelin , L ’arbitrium liti aestimadae et Vorigine de la formule, Melanges Gerardin, 1907,


p. 319; Arangio Ruiz, op. cit., p. 121.
2 C.S t . T omulescu, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 19, 1972, p. 435.
3 v. Arangio Ruiz , L ’exception in diminuzione della condanna, Modena, 1930.

71
Redactarea oricărei formule începea cu numirea judecătorului: Caius Iulius
iudex esto.
27. Părţile principale. Intentio cuprindea afirmarea pretenţiilor reclamantului1.
Astfel, în formula acţiunii empti, care sancţiona vânzarea, pretorul arăta în intentio
că reclamantul pretinde să i se predea lucrul. Atunci când obiectul pretenţiilor
reclamantului era precis determinat, intentio se numea certa, iar când dreptul
reclamantului urma să fie apreciat de judecător, intentio era incerta.
Demonstratio cuprindea cauza juridică (izvorul) a pretenţiilor reclamantului
(un contract, un testament, etc.)12.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Adiudicatio figura numai în formula acţiunilor în partaj. Prin adiudicatio,
judecătorul era împuternicit să atribuie celor aflaţi în proces dreptul de proprietate
asupra părţii de lucru ce le revenea ca urmare a ieşirii din indiviziune3.
Prin codemnatio judecătorul, simplu particular, era învestit de către pretor cu
dreptul de a pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire4.
Iată formula acţiunii empti: Octavius să fie judecător. Pentru că Aulus Agerius

IC
a cumpărat de la Numerius Negidius, sclavul despre care este vorba (demonstra­
tio), orice din această cauză Numerius Negidius trebuie să facă sau să predea lui
Aulus Agerius conform bunei credinţe (intentio) la aceasta judecătorule să con­
EM
damni pe Numerius Negidius faţă de Aulus Agerius; dacă nu se va dovedi să-l
absolvi (condemnatio).
28. Părţile accesorii. Prescripţiunile erau introduse în formulă pentru a se veni
AD

în ajutorul unei părţi. Dacă acele precizări veneau în sprijinul reclamantului, se


numeau prescripţiuni pro actore, iar dacă veneau în sprijinul pârâtului se numeau
prescripţiuni pro reo5.
AC

Excepţiunile erau mijloace de apărare prin care pârâtul nu nega în mod direct
pretenţiile reclamantului, dar invoca anumite fapte de natură să paralizeze acele
pretenţii6. Aşa, de pildă, pârâtul nu nega faptul că a primit o sumă de bani, dar
afirma că ulterior a fost iertat de datorie, în total sau în parte, de către reclamant.
Z

Pentru ca excepţiunea să poată fi opusă reclamantului, trebuia să figureze în


formulă. în dreptul clasic excepţiunile au avut un caracter absolutoriu, în sensul că,
U

ori de câte ori erau găsite întemeiate, judecătorul trebuia să pronunţe o sentinţă de
absolvire; condamnarea la mai puţin nu era posibilă7. Astfel, dacă reclamantul
pretindea 100 de aşi, iar pârâtul dovedea, pe cale de excepţie, că datorează numai
50, judecătorul pronunţa o sentinţă de absolvire. Această practică îşi are originea în
faptul că judecătorul era „sclavul formulei”. El era chemat să se pronunţe exclusiv

1 Gaius, 4.41; Arangio R uiz, Bulletino dell’I stituto di diritto romano „Vittorio Scialoja",
Milano, 32, 1922, p. 5.
2 Gaius, 4.40.
3 Arangio Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 138.
4 Gaius, 4.43; M. J. G. Garrido, op. cit., P. 119-121.
5 J. Gaudemet, op. cit., p. 625.
6 Gaius, 4.121.
7 Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 19, 1935, p. 326.

72
în legătură cu suma de bani arătată în inientio. Prin urmare, dacă pârâtul dovedea
că datorează o sumă mai mică de bani, întrucât nu era învestit cu dreptul de a se
pronunţa asupra acelei sume, judecătorul dădea o sentinţă de absolvire.
Excepţiunile au fost introduse în edict după adoptarea legii Aebutia, când
pretorul a fost învestit cu puterea de a modifica dreptul civil prin măsuri pro­
cedurale. Până la adoptarea acestei legi, opera principiul unităţii de chestiune,
potrivit căruia judecătorul se pronunţa numai asupra pretenţiilor formulate de către
reclamant. Prin introducerea excepţiunilor, acest principiu a fost înlăturat, jude­
cătorul fiind obligat să verifice, în acelaşi proces, atât afirmaţiile reclamantului, cât
şi afirmaţiile pârâtului. Faţă de excepţiunea opusă de către pârât, reclamantul putea

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


cere inserarea în formulă a unei replici căreia, la rândul său, pârâtul îi putea opune
o duplică1.

C a p i t o l u l III

IC
DESFĂŞURAREA PROCESULUI

§ 1. FAZA IN IURE EM
29. In sistemul procedurii formulare procesul continuă să se desfăşoare în două
faze, dar au fost introduse unele inovaţii cu privire la citare, precum şi cu privire la
activitatea părţilor si a pretorului12.
AD

30. în materia citării s-au menţinut vechile procedee, pe lângă care au fost in­
troduse altele noi. Astfel, pretorul a dat o acţiune specială împotriva pârâtului care,
AC

la somaţia reclamantului, refuză să vină la proces. De asemenea, s-a dat împotriva


celui care se ascundea pentru a nu putea fi citat o missio in possessionem, în baza
căreia reclamantul putea vinde bunurile pârâtului.
31. Activitatea părţilor. în virtutea caracterului consensual al procesului, era
Z

necesar ca ambele părţi să fie prezente în faţa magistratului. Dezbaterile se


U

desfăşurau în cuvinte obişnuite, fără utilizarea unor formule solemne şi a unor


gesturi rituale, cum se întâmpla în procedura legisacţiunilor. Faţă de pretenţiile
reclamantului, ca şi în vechea procedură, pârâtul putea adopta trei atitudini: să
recunoască, să nege sau să nu se apere cum trebuie3. în plus, s-a admis ca în
procesele având ca obiect o sumă de bani determinată, litigiul să fie soluţionat prin
pronunţarea unui jurământ: fie că reclamantul jura că are un drept de creanţă, fie că
pârâtul jura că nu datorează nimic (iusiurandum necessarium). După ce dezbaterile
se încheiau, în funcţie de natura cazului litigios şi de afirmaţiile părţilor, pretorul
acorda reclamantului acţiunea sau i-o refuza. Dacă pretenţiile reclamantului erau
găsite întemeiate, pretorul îi elibera o acţiune civilă, când exista o acţiune

1 Gaius, 4.126.
2 ArangioRuk , Bulletino dell’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”, Milano, 62,1956, p. 223.
3 L evy-Bruhl, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1932, p. 777.

73
corespunzătoare. Atunci când edictul nu cuprindea o acţiune potrivită, pretorul crea
o nouă acţiune (in factum), redactată potrivit cu elementele litigiului, dând astfel
reclamantului posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile. Practic, acordarea acţiunii
echivala cu redactarea formulei. După ce formula era redactată, avea loc ultimul act
în faţa magistratului, numit litis contestatio.
32. Litis contestatio consta din remiterea unei copii de pe formulă sau din
dictarea ei de către reclamant pârâtului1. Litis contestatio producea trei efecte: efec­
tul extinctiv, efectul creator si efectul fixator.
Cunoaşterea semnificaţiei acestor efecte prezintă importanţă deosebită pentru

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


înţelegerea dreptului civil roman, întrucât invocarea lor de către una din părţi are
consecinţe dintre cele mai grave.
Efectul extinctiv. După ce avea loc litis contestatio, dreptul dedus de către
reclamant injustiţie se stingea12. în anumite procese, dreptul primitiv al reclamantu­
lui se stingea de drept (ipso iure), pe când în altele, prin introducerea unei excepţi-
uni în formulă (exceptionis ope).

IC
Efectul creator3. în virtutea efectului creator, în locul dreptului iniţial, se
năştea un nou drept care purta în mod invariabil asupra unei sume de bani la care
judecătorul îl condamna pe pârât. Aşadar, indiferent de obiectul pretenţiilor
EM
reclamantului, în cazul în care acesta câştiga procesul, urma să primească o sumă
de bani, de unde decurge principiul condamnării pecuniare.
între dreptul iniţial şi dreptul nou creat vor apărea anumite deosebiri, în funcţie
AD

de natura juridică şi de obiectul dreptului iniţial. în ipoteza că dreptul iniţial este un


drept real, el se va transforma după litis contestatio într-un drept de creanţă asupra
unei sume de bani. Comparând dreptul dedus în justiţie cu dreptul nou creat, vom
AC

constata că aceasta din urmă se deosebeşte şi în privinţa naturii juridice şi în


privinţa obiectului şi în privinţa cauzei sale juridice. Pe când dreptul iniţial era un
drept real, dreptul nou creat este un drept de creanţă; obiectul dreptului iniţial era
un lucru (drepturile reale poartă asupra lucrurilor), pe când obiectul celui nou creat
Z

este o sumă de bani; cauza juridică a dreptului iniţial era un act oarecare, pe când
cauza juridică a noului drept este chiar litis contestatio. Dacă dreptul primitiv era
U

un drept de creanţă care purta asupra unui lucru, după litis contestatio se schimbă
numai obiectul şi cauza juridică, iar dacă era un drept de creanţă ce purta asupra
unei sume de bani, se schimbă numai cauza juridică.
Efectul fixator4. în momentul lui litis contestatio se stabileau definitiv atât
elementele reale (afirmaţiile părţilor), precum şi elementele personale (identitatea
părţilor şi a judecătorului). Prin aceasta trebuie să înţelegem că reclamantul nu
putea pretinde în faţa judecătorului altceva decât a pretins în faţa magistratului şi că
procesul nu putea fi judecat decât între părţile menţionate în formulă. Dacă una
dintre părţi murea după litis contestatio, moştenitorii acesteia nu se puteau prezenta

1 Gaius, 4.90; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 125; N. B ellocci, op. cit., p. 162.
2 G aius, 3.180; N. B ellocci, op. cit., p. 162; Br . Schmidlin, op. cit., p. 49.
3 P. COLLINET, Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 26, p. 529.
4 GAIUS, 4.114; A.E. Giffard, Precis de droit romain, Paris, 1938, p. 124.

74
în faţa judecătorului, aşa încât trebuia operată o modificare a formulei (translatio
iudicii).

§ 2. FAZA IN IUDICIO
33. Activitatea părţilor. Activitatea părţilor în faţa judecătorului se desfăşura,
în linii mari, după regulile cunoscute de la procedura legisacţiunilor. Probele ad­
ministrate erau apreciate în funcţie de poziţia socială a părţilor1. în acest sens, Aulu
Gelliu ne relatează că fiind ales judecător a cerut o consultaţie unui jurisconsult, iar
acesta l-a sfătuit să dea dreptate reclamantului, deoarece are o situaţie socială mai

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


bună decât cea a pârâtului. Regula post meridiem praesenti litem addicito s-a
menţinut, dar a primit unele atenuări, admiţându-se anumite motive de amânare a
procesului.
34. Judecătorii. în vechiul sistem procedural lista judecătorilor se confunda
cu lista senatorilor. Spre sfârşitul secolului al II-lea î.e.n., faţă de influenţa pe care
cavalerii au dobândit-o în viaţa politică şi economică, s-a dat legea Sempronia

IC
iudiciaria, prin care au dobândit dreptul de a fi aleşi judecători şi membrii
ordinului ecvestru. împăratul August a împărţit judecătorii în patru categorii, pe
EM
criteriul averii12.
Lista judecătorilor s-a păstrat până către mijlocul secolului al III-lea d.Hr.,
când a dispărut, în condiţiile modificării radicale a procedurii civile.
AD

§ 3. REPREZENTAREA ÎN JUSTIŢIE
35. Reprezentarea în justiţie este sistemul juridic în virtutea căruia o per­
AC

soană, numită reprezentant, participă la proces în numele altei persoane, numită


reprezentat. Multă vreme romanii nu au admis reprezentarea în justiţie conform
principiului nemo alieno nomine lege agere potest (nimeni nu poate intenta în nu­
mele altuia o acţiune a legii)3. Cu timpul, ritmul schimbului de mărfuri a crescut,
Z

aşa încât interesele unei persoane trebuiau apărate în acelaşi timp în locuri diferite,
U

în noua situaţie, romanii au admis sistemul reprezentaţiunii, mai întâi pe căi oco­
lite, apoi chiar făţiş4.
Potrivit reformei pretorului, reprezentatul putea să-şi apere interesele în
justiţie prin intermediul reprezentantului, dar efectele sentinţei se produceau
asupra reprezentantului. Datorită acestui fapt era necesar ca, prin acte ulterioare
şi distincte, reprezentantul să treacă asupra reprezentatului drepturile şi datoriile
izvorâte din sentinţa pronunţată de către judecător. Această formă de reprezentare

1 C.S t . T omulescu, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 17, 1970, p. 313;
L evy-Bruhl, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 40, 1962, p. 24; B. B iondi,
Bulletino dell’Instituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 5,1892, p. 25; P. de Francisci,
Jura, Napoli, 13, 1962, p. 448.
2 S. SOLAZZI, Bulletino dell'Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja’’, Milano, 49, 1948, p. 338.
3 Inst., 4.10. pr.
4 L. D ebray, Nouvelle revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 36, p. 370.

75
este imperfectă şi se realizează pe cale ocolită, prin utilizarea formulei cu
transpoziţiune1. în intentio se trecea numele reprezentatului, căci el era titularul
dreptului subiectiv dedus în justiţie, iar în condemnatio numele reprezentantului,
întrucât el participa la dezbaterile procesului şi urm a să suporte efectele sentinţei.
Cel mai vechi reprezentant în justiţie a fost cognitor, care trebuia constituit
cu pronunţarea unor cuvinte solemne şi în prezenţa adversarului. Mai târziu a
apărut şi procurator, constituit fără utilizarea termenilor solemni si chiar în absenţa
adversarului12.
Jurisprudenţa a perfecţionat sistemul reprezentării imperfecte, introdusă de
către pretor, astfel încât în cazul lui cognitor, acţiunea prin care se obţinea

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


executarea sentinţei de condamnare se dădea direct reprezentatului. Astfel, efectele
sentinţei nu se produceau asupra lui cognitor care participa la proces, ci asupra
celui reprezentat.
Reprezentanţii în justiţie nu trebuie confundaţi cu cei ce pledează pentru alţii
(postulare pro alio), întrucât aceştia aveau menirea de a asigura asistenţa juridică
unor persoane care stăteau injustiţie în nume propriu3.

IC
EM
C a pit o l u l IV
ACŢIUNI
AD

§ 1. GENERALITĂŢI
36. în cadrul sistemului procedurii formulare, sensul originar al noţiunii de
AC

„acţiune” s-a schimbat. Aşa cum s-a văzut, în cadrul procedurii legisacţiunilor, ac­
ţiunile erau câteva la număr şi se aplicau la cazurile pentru care fuseseră create. în
procedura formulară, acţiunea este cererea adresată de către reclamant magistratului
de a i se elibera o formulă4. în noul sistem, acţiunea îndeplineşte rolul unui mijloc
Z

procedural pus la îndemâna persoanelor în scopul valorificării drepturilor subiective.


Pentru a asigura o protecţie juridică eficientă unor interese extrem de variate, statul
U

roman a dat acţiunii o vocaţie universală, în sensul că orice pretenţie legitimă putea,
în principiu, să capete o sancţiune juridică. Acest sistem a fost introdus cu greu,
deoarece, spre deosebire de dreptul modem, în care acolo unde există drept subiectiv
exista şi acţiune, în dreptul roman nu exista drept fără acţiune specială. Drept urmare,
un drept subiectiv era recunoscut ca atare numai dacă exista o acţiune distinctă care
să-l sancţioneze. Această regulă care păstrează urme ale procedurii legisacţiunilor a
fost atenuată prin intervenţia pretorului. în virtutea prerogativelor care i-au fost
acordate prin legea Aebutia, pretoml putea crea o formulă specială şi deci, acorda
acţiune, ori de câte ori considera că un anumit interes trebuie protejat.

1 v. L. D ebray, Representation en justice par la cognito, Paris, 1882.


2 C icero, Pro Caes, 20.57; Gaius, 4.83.
3 C.S t . T omulescu, Atti dell'Academia Romanistica Constantiniana, Perugia, 1967, p. 295.
4 P.F. G irard, op. cit., p. 1087.

76
în dreptul clasic, acţiunea era desemnată prin termenii de vindicatio, petitio
sau iudicium1. Termenul de actio s-a generalizat în epoca postclasică.

§ 2. CATEGORII DE ACŢIUNI
37. Acţiuni in rem şi acţiuni in personam. Divizarea acţiunilor în reale şi
personale este cea mai veche, fiind cunoscută încă din epoca Legii celor XII Table;
potrivit Institutelor lui Justinian, această diviziune a acţiunilor este şi cea mai im­
portantă (summa divisio)1 2.
Acţiunile reale sancţionează drepturile reale, drepturi care, prin excelenţă,

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


poartă asupra unor lucruri (in rem).
Acţiunile personale (in personam) sancţionează drepturi personale (de cre­
anţă), cum sunt, spre exemplu, cele izvorâte din contracte sau din delicte.
întrucât drepturile reale se deosebesc, prin natura lor, de drepturile personale,
formulele celor două tipuri de acţiuni au o redactare diferită. Dreptul real izvorăşte
din raportul juridic stabilit între o persoană şi toţi ceilalţi membri ai societăţii şi

IC
este opozabil faţă de toţi (erga omnes), pe când dreptul personal izvorăşte, din
raportul juridic stabilit între două persoane determinate şi este opozabil numai
debitorului. De aceea, în intentio a formulei acţiunii va figura numai numele
EM
reclamantului3. Numele pârâtului nu va fi trecut, deoarece calitatea de pârât o poate
avea orice persoană care aduce atingere dreptului real în cauză. Dimpotrivă, în
intentio a formulei acţiunii personale va figura atât numele reclamantului, cât şi
AD

numele pârâtului, căci acţiunea personală poate fi intentată numai împotriva debito­
rului, care este o persoană determinată.
38. Acţiuni civile şi acţiuni honorarii4. Această diviziune se întemeiază pe origi­
AC

nea acţiunilor. Acţiunile civile (actiones civiles) îşi au originea în legisacţiuni, deşi,
fireşte, formula lor era redactată tot de către magistrat, pe când acţiunile honorarii
(actiones honorariae) nu aveau un model în vechea procedură, ci erau creaţii originale
ale magistraţilor (pretorii şi edilii curuli). Astfel, acţiunea în revendicare are ca model
Z

sacramentum in rem, iar pretoml trecea în formulă, aproximativ, cuvintele pe care


U

părţile le rosteau în cazul acestei legisacţiuni. Acţiunile honorarii sau pretoriene au fost
create în vederea sancţionării noilor situaţii ivite în practica socială şi se împart în trei
categorii: acţiuni infactum, acţiuni ficticii şi acţiuni cu formula cu transpoziţiune.
Acţiunile in factum5. Noile raporturi sociale care nu puteau fi soluţionate prin
acţiunile existente erau sancţionate de către pretor prin acţiuni in factum. Deoarece,
în aceste cazuri, nu exista un model în vechiul drept civil, pretorul redacta formula
in factum (cu privire la un fapt), arătând în intentio faptele săvârşite de o anumită
persoană. Luând în considerare faptele expuse în formulă, judecătorul urma să pro­
nunţe sentinţa.

1 G aius, 4.62; Inst., 4.6.15; Cicero, Pro Roscio, 4.10.


2 Inst., 4.6.1.
3 Gaius, 4.3; J. Gaudemet, op. cit., p. 618; B r . Schmidlin, op. cit., p. 58.
4 Gaius, 4.34; P. B onfante, Istituzioni di diritto romano, Milano, 1932, p. 113.
5 Gaius, 4.46; F. DE V isscher, Revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1925, p. 193.

77
Acţiuni fîcticii1. în cazul acţiunilor cu ficţiune, pretorul utiliza un tip de for­
mulă creat pentru o anumită cauză, în scopul soluţionării unei cauze diferite. Pentru
a obţine acest rezultat, pretorul introducea în formulă o ficţiune, considerând un
fapt existent ca inexistent sau, dimpotrivă, considerând că s-a petrecut un anumit
fapt, cu toate că, în realitate, el nu s-a petrecut. Cu alte cuvinte, acţiunile fîcticii au
formula redactată in ins (după modelul dreptului civil), dar ea cuprinde o ficţiune.
Aşa este cazul acţiunii publiciene care, aşa cum vom vedea, sancţionează pro­
prietatea pretoriană. în formula acestei acţiuni pretorul introduce ficţiunea că
termenul necesar uzucapiunii s-a scurs, dând posibilitatea reclamantului să urmă­
rească bunul în mâinile oricui.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Formula cu transpoziţiune12. Acţiunile cu formula cu transpoziţiune au fost
create în scopul de a se obţine efectul unor acte care nu puteau fi întocmite făţiş.
Prin intermediul formulei cu transpoziţiune s-au creat o serie de operaţiuni juridice,
cum ar fi reprezentarea imperfectă, despre care am vorbit, sau obligarea lui pater
familias de către fiul său. în anumite cazuri, dacă fiul de familie încheia un con­
tract, creditorul îl putea urmări fie pe fiu prin acţiunea directă, fie pe pater familias

IC
prin acţiunea cu caracter alăturat. Dacă era urmărit pater familias, se trecea în in-
tentio numele fiului, întrucât el încheia actul, iar în condemnatio numele şefului de
EM
familie, întrucât el suporta efectele sentinţei.
39. Acţiuni directe şi acţiuni utile3. Acţiunile directe au fost create în vederea
sancţionării anumitor cazuri, iar acţiunile utile au fost extinse la cazuri similare.
AD

Orice acţiune directă poate deveni utilă prin introducerea unei ficţiuni în formulă.
Astfel, pentru a se da unui moştenitor pretorian posibilitatea de a dobândi o succe­
siune civilă, se introduce în formulă ficţiunea că este moştenitor civil.
AC

40. Acţiuni populare şi acţiuni private. Acţiunile populare (actiones populares)


puteau fi intentate de oricine, deoarece aveau rolul de a apăra interesele generale,
pe când acţiunile private (actiones privatae) erau utilizate în scopul protejării
intereselor reclamantului.
Z

41. Acţiuni penale şi acţiuni persecutorii4. Acţiunile penale (actiones


U

poenales) aveau de obiect condamnarea pârâtului la o amendă bănească, pe când


acţiunile persecutorii (rei persecutoriae) vizau condamnarea la restituirea lucrului
sau la repararea pagubei cauzate.
42. Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună-credinţă5. în cazul acţiunilor
de drept strict (actiones stricti iuris), actul pe care se întemeiau pretenţiile recla­
mantului era interpretat conform literei sale (literal), pe când la acţiunile de bună-

1 G aius 4.47; A.E. Giffard, Precis de droit romain, Paris, p. 145; F. de V isscher, Revue des
etudes latines, Paris, 33, 1956, p. 136.
2 G aius 4M ;Inst„ 4.6.10; D.14.1.5.1.
3 A.E. GlFFARD, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1933, p 589.
4 Gaius, 4.6.
5 Cicero, De off., 3.17.70; Gaius, 4.62; G. H anard, op. cit., p. 107; B. B iondi, Bulletino
d ell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja”, Milano, 32, 1922, p. 61.

78
credinţă (actiones bonae fidei) judecătorul căuta să stabilească voinţa reală a
părţilor trecând dincolo de litera actului. Pentru ca judecătorul să poată aprecia ac­
tul cu bună-credinţă, în intentio a formulei trebuia să figureze cuvintele ex fide
bona (potrivit cu buna-credinţă).
43. Acţiuni arbitrarii1. Acţiunile arbitrarii (iudicia arbitraria) au fost create
în scopul atenuării inconvenientelor ce decurg din caracterul pecuniar al sentinţei de
condamnare. în cazul acestor acţiuni, judecătorul apare într-o dublă calitate: arbitru şi
judecător propriu-zis. După ce se convingea de justeţea pretenţiilor reclamantului,
judecătorul, în calitate de arbitru, ordona pârâtului să satisfacă acele pretenţii. Dacă

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


pârâtul executa ordinul, litigiul se încheia, iar dacă nu, arbitrul se transforma în
judecător propriu-zis şi pronunţa sentinţa de condamnare la o sumă de bani. Suma de
bani care făcea obiectul condamnării era fixată de către reclamant, sub prestare de
jurământ, şi nu de către judecător. întrucât, presupunem, reclamantul era tentat să
supraevalueze obiectul litigios, pârâtul prefera să execute ordinul dat de către
judecătorul arbitru. Prin intermediul acestui mecanism se ocolea principiul

IC
condamnării pecuniare, iar pretenţiile reclamantului erau satisfăcute în natură. Astfel,
în cazul acţiunii în revendicare, datorită dublului rol jucat de către judecător,
reclamantul primea, de regulă, chiar lucrul revendicat şi nu o sumă de bani.
EM
C a pit o l u l V
AD

Efectele sentinţei
§ 1. FORŢA EXECUTORIE A SENTINŢEI
AC

44. Potrivit rolului care îi revine în sistemul procedurii formulare, judecătorul


pronunţă o sentinţă de condamnare sau de absolvire. Sentinţa de absolvire produce
un singur efect, şi anume forţa juridică (autoritatea lucrului judecat). Sentinţa de
Z

condamnare însă are un dublu efect: forţa juridică şi forţa executorie.


U

45. Forţa executorie a sentinţei era asigurată prin actio indicaţi, pe care
reclamantul o intenta împotriva pârâtului pentru a-1 constrânge să execute sentinţa.
Potrivit mecanismului acestei acţiuni, reclamantul îl aducea pe pârât în faţa magis­
tratului, arătând că pârâtul refuză să plătească suma de bani stabilită prin sentinţa
de condamnare12. întrucât, în procedura formulară, sentinţa purta invariabil asupra
unei sume de bani, reclamantul avea calitatea de creditor, iar pârâtul pe aceea de
debitor. Dacă, în faţa magistratului, debitorul recunoaşte că are de plătit o sumă de
bani, procesul se încheia prin eliberarea unui decret de executare. Prin acest decret
magistratul ordona fie ducerea debitorului în închisoarea personală a creditorului, fie
trimiterea creditomlui în detenţiunea bunurilor debitorului.

1Inst. 4.6.31; D.6.1.68; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 82.


2 F. DE VlSSCHER, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1928, p. 160.

79
Aşadar, actio iudicati ducea fie la executarea asupra persoanei, sistem preluat
din procedura legisacţiunilor, fie la executarea asupra bunurilor, sistem introdus de
către pretor în procedura formulară.
Atunci când debitorul nu recunoaşte justeţea cererii creditorului contestând
sentinţa sau afirmând că a plătit, actio iudicati dădea naştere unui nou proces. Dacă
debitorul pierdea şi acest proces, urma să fie condamnat la dublu.
46. Executarea asupra bunurilor. în epoca clasică, alături de executarea
asupra persoanei, apare cu caracter excepţional şi executarea asupra bunurilor1.
Executarea asupra bunurilor a fost introdusă în dreptul privat din domeniul drep­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


tului public123. Statul roman aplica un sistem prin care bunurile debitorilor săi erau
sechestrate şi lichidate prin vânzarea la licitaţie. Apoi sistemul a fost adaptat şi uti­
lizat în raporturile dintre persoane particulare. Executarea asupra bunurilor
cunoştea două forme: venditio bonorum şi distractio bonorum.
47. Venditio bonorum cunoştea două faze: missio in possessionem şi venditio
bonorum propriu-zisă. în prima fază, dacă debitorul recunoştea justeţea afirmaţiilor

IC
făcute de către creditor, magistratul îl trimitea pe acesta din urmă în detenţiunea
bunurilor debitorului (missio in possessionem/. Creditorul, fără a-1 deposeda pe
EM
debitor, supraveghea bunurile acestuia cu scopul de a-1 împiedica să-şi mărească
insolvabilitatea pe cale artificială. Precizăm că procedura de executare asupra
bunurilor presupune existenţa mai multor creditori, aşa încât fiecare dintre ei
AD

trebuia să îndeplinească formele arătate mai sus. Dacă după trecerea unui termen
de 30 de zile debitorul nu-şi plătea datoria, se trecea la faza a doua4.
în scopul vânzării bunurilor, creditorii numeau, cu autorizaţia magistratului, pe
unul dintre ei ca magister bonorum (stăpân al bunurilor). Magister bonorum afişa
AC

condiţiile în care urma să se facă lichidarea bunurilor debitorului insolvabil, după


care trecea la vânzarea lor în bloc. Magister bonorum vindea bunurile celui care
oferea un preţ mai mare. Cumpărătorul bunurilor se numea emptor bonorum. După
ce oferta lui emptor bonorum era acceptată, el se substituia debitorului insolvabil şi
Z

începea un nou şir de procese cu creditorii în scopul verificării creanţelor. Emptor


U

bonorum, ca succesor cu titlu universal al debitorului, voia să se convingă dacă


acesta a datorat cu adevărat sumele pretinse de către creditori.
în funcţie de rezultatul proceselor cu privire la verificarea creanţelor, emptor
bonorum urma să plătească fie suma promisă, fie o sumă mai mică. Astfel, dacă
valoarea creanţelor găsite bune era mai mare decât suma promisă, emptor bonorum
plătea numai suma promisă. Dacă însă valoarea creanţelor găsite bune era mai mică
decât suma promisă, emptor bonorum plătea numai valoarea creanţelor. în acest
fel, emptor bonorum, un speculant, nu risca să plătească mai mult decât suma pro­
misă, dar avea şansa de a plăti mai puţin.

1 Gaius, 3.199.
2 D. 36.4.5. pr.
3 Gaius, 4.35.
4 Gaius, 3.79.

80
Debitorul executat silit prin procedura lui venditio bonorum devenea infam,
ceea ce aducea o gravă atingere personalităţii1.
48. D istractio b onorum 12. în scopul de a se ocoli unele din inconvenientele de­
curgând din venditio bonorum, a fost creată distractio bonorum ca formă de
executare mai evoluată. Astfel, în cazul lui distractio bonorum, bunurile debitoru­
lui insolvabil nu se mai vindeau in bloc, ci cu amănuntul, până la satisfacerea
tuturor cerinţelor. Pe de altă parte, executarea sentinţei prin distractio bonorum nu
atrăgea infamia pentru debitor.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


§ 2. FORŢA JURIDICĂ A SENTINŢEI
49. Orice sentinţă, fie de condamnare, fie de absolvire, se bucura de forţă ju ­
ridică3. Forţa juridică a sentinţei făcea imposibilă redeschiderea procesului între
aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect, ceea ce astăzi ar corespunde autorităţii
lucrului judecat.
în dreptul roman, forţa juridică a sentinţei s-a impus cu greu, astfel încât, la

IC
origine, se puteau pronunţa mai multe sentinţe cu privire la aceeaşi cauză. Această
stare de lucruri se explică prin faptul că judecătorul era un simplu particular cu
EM
atribuţii limitate la un singur proces. Totuşi, însă, din epoca veche s-a introdus
principiul bis de eadem re ne sit actio (o legisacţiune nu poate fi utilizată de două
ori pentru valorificarea aceluiaşi drept). în virtutea acestui principiu s-a asigurat
autoritatea lucrului judecat, dar numai faţă de reclamant, deoarece pârâtul care nu
AD

dedusese nimic în justiţie putea redeschide procesul.


în procedura formulară, autoritatea lucrului judecat faţă de reclamant era
asigurată prin efectul extinctiv al lui litis contestatio4. Reclamantul nu putea re­
AC

deschide procesul, deoarece, în momentul lui litis contestatio, dreptul său se


stingea. Nimic nu-1 împiedica, însă, pe pârât să declanşeze un nou proces în aceeaşi
cauză. Pentru a face opozabilă forţa juridică a sentinţei şi faţă de pârât, jurisprudenţa a
creat principiul res iudicata pro veritate accipitur (lucrul judecat se consideră adevă­
Z

rat), principiu sancţionat prin exceptio rei iudicatae. în virtutea acestui principiu, ori­
U

care din părţi, pârâtul sau reclamantul, putea opune adversarului excepţia lucrului jude­
cat, dacă încerca redeschiderea procesului în aceeaşi cauză. Această excepţiune,
opozabilă ambelor părţi, constituie un mijloc procedural perfect adecvat în vederea
sancţionării autorităţii lucrului judecat.

1 Gaius, 4.9; D. 42.5.12. pr.; CICERO, Pro Quinctio, 27, 84; A.E. GlFFARD, Revue historique de
droit frangais et etranger, Paris, 1931, p. 430; O. CARELLI, Studia et documenta historiae et iuris,
Roma, 4, 1938, p. 428.
2 C. 7.71.8; D.17.1.22.10.
3 D.1.5.25; A.E. GlFFARD, Precis de droit romain, Paris, 1938, p. 131.
4 H. Ankum, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV, 2008, p. 55 şi urm.

81
TITLUL III
PROCEDURA EXTRAORDINARĂ
Capitolul I
CARACTERELE PROCEDURII EXTRAORDINARE

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


50. în sistemul procedurii extraordinare procesul era condus de la început până
la sfârşit de către magistratul judecător. Diviziunea procesului în două faze dispare,
de unde şi denumirea noii proceduri (extra ordinem) care se desfăşoară în afara lui
ordo1. Procedura extraordinară a fost generalizată abia în epoca postclasică, dar ea
a funcţionat, în anumite cazuri, chiar şi în epoca clasică.

IC
Din punct de vedere strict formal, procedura extraordinară îşi are originea în
activitatea magistraţilor care soluţionează anumite litigii în virtutea lui imperium,
EM
fără a mai trimite părţile în faţa judecătorului.
Pe de altă parte, procedura extraordinară a apărut ca o consecinţă a politicii de
centralizare promovată de către împărat, politică ce şi-a pus amprenta asupra
întregului mecanism al statului. în dorinţa de a controla întreaga viaţă publică,
AD

inclusiv activitatea jurisdicţională, împăratul a interzis ca persoanele particulare,


aflate în afara birocraţiei imperiale, să conducă procese şi să pronunţe sentinţe.
Judecarea proceselor a fost încredinţată unor magistraţi judecători aflaţi la dispo­
AC

ziţia împăratului. Aceşti magistraţi nu mai aveau poziţia şi competenţa de odini­


oară, ci erau simpli funcţionari, învestiţi cu anumite atribuţii administrative şi
jurisdicţionale în cadrul unor subdiviziuni teritoriale.
Desfiinţarea procesului cu ordo şi învestirea judecătorului cu autoritate publică
Z

sunt, pe de altă parte, reforme fireşti în condiţiile dezordinilor generate de anarhia


U

militară şi de abuzurile celor bogaţi. Potentiores, proprietari ai unor întinse domenii,


dispuneau de adevărate armate personale, şi refuzau, adesea, să se supună autori­
tăţilor. în asemenea împrejurări, instituţia judecătorului privat devine un anacronism.

Capitolul II
DESFĂŞURAREA PROCESULUI

51. O dată cu dispariţia diviziunii procesului în două faze a dispărut şi formula,


deoarece magistratul era în acelaşi timp şi judecător12. Citarea părţilor a căpătat un

1 C. 3.36.7: C. 3.3.2, pr.; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 138; G. Cornil, op. cit., p. 463.
2 J. Gaudemet, op. cit., p. 794.

82
caracter oficial sau, cel puţin, semioficial. Astfel, în cadrul procedurii din
denuntiatio, pârâtul era citat de către un funcţionar inferior, iar în cadrul procedurii
prin libel citarea era făcută de către reclamant pe baza autorizaţiei magistratului1.
Părţile se prezentau în faţa magistratului personal sau îşi constituiau reprezen­
tanţi. Procesul se desfăşura într-o clădire, în prezenţa magistratului, a părţilor, a
avocaţilor şi a unor funcţionari judecătoreşti. După ce avea loc expunerea contra­
dictorie a părţilor, judecătorul le putea adresa anumite întrebări sau le cerea să
depună un jurământ.
în cadrul procedurii extraordinare începe să se contureze o anumită ierarhie a
probelor. înscrisurile, în special cele înregistrate la autorităţi, aveau o putere pro­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


bantă mai mare decât probele orale. Recunoaşterea pârâtului, ca şi în sistemele pro­
cedurale anterioare, era considerată probă suficientă.

Capitolul III

IC
HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ

52.
EM
în sistemul procedurii extraordinare s-a generalizat condamnarea în natură
(ad ipsam rem)12. Sentinţa de condamnare nu mai purta asupra unei sume de bani, ci
chiar asupra obiectului cererii reclamantului. Generalizarea condamnării ad ipsam
rem constituie un pas important în direcţia perfecţionării mecanismului sancţiunii
AD

drepturilor subiective. Avem în vedere, mai ales, cazul drepturilor reale care
poartă, prin excelenţă, asupra unor lucruri.
Dispariţia formulei s-a răsfrânt şi asupra caracterului excepţiunilor. Dacă în
AC

procedura formulară judecătorul nu putea pronunţa o sentinţă de condamnare la


mai puţin, în procedura extraordinară, eliberat de rigorile formulei, el are posibili­
tatea să-l condamne pe pârât la o sumă de bani mai mică decât cea pretinsă de către
reclamant. Dacă reclamantul pretindea 100, iar pârâtul dovedea, pe cale de excep­
Z

ţie, că datorează numai 50, judecătorul pronunţa o sentinţă de condamnare la 50.


U

Aşadar, în procedura extraordinară, excepţiunile au devenit minutorii.


Forţa executorie a sentinţei era asigurată prin intervenţia organelor de spe­
cialitate ale statului (mânu militari), ceea ce a contribuit la perfecţionarea sistemu­
lui de valorificare a drepturilor subiective pe calea justiţiei. Spre deosebire de
procedura legisacţiunilor şi de procedura formulară, în procedura extraordinară atât
recunoaşterea drepturilor, cât şi executarea sentinţei se realizau cu participarea
nemijlocită şi exclusivă a organelor de stat.

1C. 1.23.7; P. C ollinet, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1924, p. 720.
2 B. BlONDI, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 42, 1934, p. 356.

83
PARTEA A III-A

DREPTUL CIVIL
TITLUL I
PERSOANE

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Capito lul I
CAPACITATEA JURIDICĂ
§ 1. NOŢIUNEA DE PERSOANĂ

IC
1. în dreptul actual persoanele sunt subiectele raporturilor juridice (subiecte de
drept)1. Oamenii apar ca subiecte ale raporturilor juridice fie individual, în calitate
EM
de persoane fizice, fie organizaţi în anumite colective, în calitate de persoane
juridice. Ca şi dreptul actual, dreptul roman a cunoscut conceptele de persoană
fizică şi de persoană juridică, deşi utiliza o altă terminologie.
AD

Dacă pe planul formal al conceptelor cele două sisteme de drept prezintă ele­
mente comune, pe planul conţinutului ele se deosebesc calitativ. într-adevăr,
potrivit dreptului actual, orice fiinţă um ană este o persoană şi, drept urmare,
AC

poate participa la viaţa juridică, pe când dreptul roman nu a recunoscut niciodată


calitatea de persoană tuturor membrilor societăţii. Potrivit dreptului roman,
pentru ca fiinţa umană să poată participa la viaţa juridică, trebuia să aibă ca­
pacitate sau personalitate (caput)1 2. Dar capacitatea nu era considerată ca o ca­
Z

litate inerentă fiinţei umane. Astfel, sclavii nu aveau caput şi, drept urmare, nu
puteau încheia acte juridice în nume propriu. Numai oamenii liberi aveau capa­
U

citate juridică, dar capacitatea lor nu era unitară, ci extrem de diferenţiată în fun­
cţie de apartenenţa la o anumită categorie socială, de originea etnică sau de atitu­
dinea adoptată faţă de expansionismul statului roman. Cu toate că în dreptul
clasic şi postclasic s-a manifestat o tendinţă de lărgire a sferei persoanelor, nici în
ultimul moment al evoluţiei sale, dreptul roman nu a admis generalizarea capa­
cităţii juridice.
2. Conţinutul personalităţii. Numai cei ce aveau personalitate (caput) puteau
să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii3. Personalitatea însă era completă
sau limitată. Se bucurau de o personalitate completă numai cei care întruneau

1 V l . Hanga, op. cit., p. 158.


2 J. Gaudemet, E. Chevreau, D r o itprive romain, 3 edition, Montchrestien, Paris, 2009, p. 28.
3 Cicero, De orat., 1.40.83; D.4.5.11.

84
următoarele elemente: libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitatis) şi
calitatea de şefi ai unor familii civile (status familiae)1. Prin urmare, se bucurau de
personalitate completă numai cetăţenii romani şefi de familie. Celelalte categorii de
oameni liberi aveau capacitatea mai restrânsă, în funcţie de o serie de factori, aşa
cum vom vedea în rândurile ce urmează.
Deşi romanii nu au creat o terminologie specială pentru a desemna capacitatea
de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, aveau totuşi reprezentarea clară a acestor
concepte, aşa cum rezultă din numeroase texte.
3. începutul şi sfârşitul personalităţii. Personalitatea începe chiar înainte de

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


naştere, potrivit principiului formulat pe baza unui text din Paul; „ infans conceptus
pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur ” (copilul conceput se consideră
născut atunci când e vorba de interesele sale)12. Graţie acestui principiu, copilul
născut după moartea tatălui său venea totuşi la succesiune.
Personalitatea încetează în momentul morţii, cu excepţia cazului moştenirii
neacceptate, când personalitatea defunctului se prelungea. întrucât în dreptul roman

IC
nu se admitea existenţa unui patrimoniu fără titular, s-a considerat că în intervalul
de timp cuprins între moartea unei persoane şi acceptarea moştenirii sale, titularul
EM
patrimoniului este chiar defunctul a cărui personalitate se prelungeşte: hereditas
iacens sustinet personam defuncţi (succesiunea jacentă susţine persoana defunctu­
lui)3. Acest principiu se întemeiază pe un text din Ulpian.
AD

4. Potrivit textelor din opera legislativă a lui Justinian, oamenii se împart în


două mari categorii: liberi şi sclavi4. în vreme ce condiţia sclavilor era, în linii
generale, unitară, oamenii liberi aveau un regim juridic neomogen, fiind împărţiţi
AC

în numeroase categorii în funcţie de factori extrem de diverşi5.

C a p i t o l u l II
Z
U

SCLAVII
§ 1. GENERALITĂŢI
5. Cunoaşterea situaţiei sociale şi juridice a sclavilor prezintă o importanţă
deosebită pentru înţelegerea fizionomiei societăţii romane, a edificiului său eco­

1 L evy-Bruhl, Quelques problemes du tres ancien droit romain, 1934, p. 15; G. H anard, op.
cit., p. 114.
2 D.l.5.7; R. Robaye, op. cit., p. 54.
3 D.41.134; G. L ongo, Diritto romano, Torino, 1939, p. 34.
4 Inst., 1. 3. pr.; Gaius, 1.9; J. Ch . D umont, Servus. Rome et l ’esclavage sous la Republique,
Ecole Franţais de Rome, Roma, 1987, p. 83.
5 C icero, Brutus, 75, 261; Arangio Ruiz, Droits de l ’antiquite e sociologie juridique, Paris,
1959, p. 9; N.A. Maşchin , Istoria Romei antice, Bucureşti, 1951, p. 82.

85
nomic şi suprastructural. în primele secole după fondarea Romei, sclavia era încă
patriarhală, dar, spre sfârşitul republicii, ea a devenit baza întregii producţii,
începând din secolul al II-lea î.Hr., munca liberă este împinsă la periferia vieţii
economice, locul său fiind luat de munca robită. Cele mai importante sfere ale pro­
ducţiei materiale erau întemeiate pe munca sclavilor.

§ 2. IZVOARELE SCLAVIEI
6. Naşterea1. în dreptul roman opera principiul potrivit căruia copilul născut în
afara căsătoriei dobândea condiţia juridică a mamei. Deoarece sclava năştea în­
totdeauna în afara căsătoriei, copilul sclavei era şi el sclav, chiar dacă tatăl natural

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


fusese om liber.
7. Războiul. Şi la romani, ca şi la alte popoare, după ce uneltele au ajuns
destul de perfecţionate pentru a asigura un plus produs, prizonierii de război n-au
mai fost ucişi, ci au fost siliţi să muncească pentru învingători, în calitate de sclavi.
De altfel, în epoca foarte veche orice străin venit la Roma cădea în sclavie12. Cu

IC
timpul, acest principiu a fost atenuat, în sensul că străinii puteau veni la Roma fără
a cădea în sclavie, cu condiţia să se pună sub protecţia unor cetăţeni3. Până către ju ­
mătatea epocii clasice, cât a durat politica de expansiune a Romei, războiul a con­
EM
stituit principala sursă a sclaviei. Prizonierii intrau în proprietatea statului roman,
apoi erau vânduţi persoanelor particulare4.
8. Fapte pedepsite cu pierderea libertăţii. Cetăţenii care sufereau anumite
AD

pedepse puteau fi vânduţi ca sclavi, dar nu la Roma, ci trans Tiberim (peste ho­
tare), potrivit principiului că un cetăţean roman nu poate fi sclav în cetatea sa5. în
această situaţie se aflau: debitorul insolvabil executat asupra persoanei, hoţul prins
AC

în flagrant delict, dezertorul, nesupusul la încorporare etc.


Prin senatusconsultul Claudian s-a hotărât că femeia care întreţine relaţii cu
sclavul altuia şi nu le întrerupe după somaţiile stăpânului acelui sclav, cade în scla­
vie6. Tot în vremea lui Claudiu s-a hotărât că omul liber care se dă drept sclav
Z

pentru a fi vândut, ca apoi să împartă câştigul cu vânzătorul, să nu mai poată face


U

dovada statutului său de om liber şi să rămână sclav7.

§ 3. CONDIŢIA JURIDICĂ A SCLAVULUI


9. Neavând personalitate, sclavul nu putea participa la viaţa juridică în nume
propriu, nu putea deveni titular de drepturi şi nu-şi putea asuma obligaţii. Din punct

1 Gaius, 1.82; Inst, 1.3.4; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, 20, 1954, p. 316.
2 C icero, Pro Caecina, 33.96.
3 D. 49.15.5.2; J. Gaudemet, op. cit., p. 367.
4 Inst., 1.3.3.; F. de V isscher, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 2, 1963, p. 263;
v. R. N iculescu, I us postliminii şi lex Cornelia, Bucureşti, 1947.
5 XII. T., 3.5; Aulu Gelliu, 20.1.46.
6 Gaius, 1.84; Inst. 3.12.1.
7D. 40.13.5.

86
de vedere juridic, sclavul era considerat un simplu lucru (res), făcea parte din
patrimoniul stăpânului său, care îl putea vinde sau dona. Sclavul putea fi pedepsit
sub orice formă sau putea fi ucis în virtutea dreptului de dispoziţie pe care stăpânul
îl exercita asupra obiectelor din patrimoniul său. Sclavii nu puteau contracta o
căsătorie valabilă şi, drept urmare, nu puteau întemeia o familie în sensul dreptului
roman. Ei trăiau în simple uniuni de fapt, fără consecinţe juridice (contubernium)1.
Sclavul nu avea dreptul să se plângă în justiţie dacă era lovit sau suferea o vătă­
mare corporală din partea unui terţ. Acţiunea aparţinea stăpânului, care o intenta
împotriva delincventului spre a obţine o sumă de bani ca amendă pentru vătămarea
unui lucru din patrimoniul său.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


10. Dreptul roman a dat o asemenea reglementare condiţiei juridice a sclavilor,
încât să facă posibilă exploatarea nelimitată a acestora. Cu toate că nu aveau
personalitate, sclavii puteau încheia acte juridice dacă, prin efectul lor, făceau mai
bună situaţia lui dominus12. Aşadar, sclavul putea să-l facă pe stăpân proprietar sau
creditor, dar nu putea să-l oblige.
Din punct de vedere formal, juridic, sclavul nu acţiona ca un reprezentant al

IC
stăpânului, deoarece nu avea capacitate. Drept urmare, romanii au recurs la ficţiunea că
sclavul încheia acte juridice împrumutând personalitatea stăpânului. în fapt, deşi nu
EM
avea caput, sclavul putea încheia acte juridice în folosul stăpânului său. Acest
mecanism a putut funcţiona numai atât timp cât contractele au fost unilaterale.
La sfârşitul republicii, în condiţiile dezvoltării operaţiunilor comerciale, au
apărut contractele bilaterale, prin care părţile nu puteau dobândi un drept dacă nu-şi
AD

asumau o obligaţie. în noua situaţie s-a admis ca, în anumite cazuri, sclavul să se
oblige în nume propriu, obligându-1 în acelaşi timp şi pe stăpân3. Cu toate acestea,
s-a considerat că datoria sclavului nu prezintă caracterele unei veritabile obligaţii.
AC

Noul sistem a permis extinderea sferei de activitate a sclavului, fără să-i recunoască
însă personalitatea. El rămâne în continuare un simplu instrument de achiziţie pen­
tru dominus.
11. Peculiul sclavului. Sclavul nu dobândea nimic pentru sine, căci nu avea
Z

patrimoniu, dar, în fapt, cu aprobarea stăpânului putea stăpâni anumite bunuri cu


U

titlu de peculium4.
Peculiul sclavului consta din bani, mobile şi imobile sau chiar din alţi sclavi.
Obiectele din peculiu se aflau în proprietatea stăpânului, care putea dispune în mod
liber de ele, aşa cum dispunea de însuşi sclavul. Stăpânul era interesat să pună la
dispoziţia sclavului anumite bunuri, pentru ca el să le folosească în operaţiuni
comerciale şi astfel să îşi aporească peculiul. Cu cât sclavul era mai econom şi mai
întreprinzător, cu atât sporea bogăţia lui dominus. în practică, stăpânul îl exploata
pe sclav până la bătrâneţe, încurajându-1 să strângă cât mai multe bunuri, după care,
eventual, îl dezrobea în schimbul peculiului agonisit prin munca de o viaţă.

1 C.St. T omulescu, Justiţia Nouă, Bucureşti, 1956, p. 75.


2 C. 4.26.10; D. 6.1.4.L1.
3 Gaius, 1.52; M. Jacotă, Analele Universităţii Iaşi, III, 1957, p. 397.
4 J. Ch . Dumont, op. cit., p. 110-112.

87
Capitolul III
OAMENII LIBERI

§ 1. GENERALITĂŢI
12. Potrivit reglementărilor vechiului drept civil, numai cetăţenii romani se
bucurau de libertate1.
Prin urmare, la origine, libertatea se confunda cu cetăţenia. Mai târziu, dar tot
în epoca veche, ca urmare a cerinţelor economiei de schimb, străinii veniţi la Roma

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


au dobândit un statut juridic propriu, în sensul că se bucurau de libertate dacă se
puneau sub protecţia unor cetăţeni în calitate de oaspeţi sau de clienţi12. Tot aşa,
străinii care locuiau într-o cetate cu care romanii încheiaseră tratate de alianţă,
puteau veni la Roma fără a cădea în sclavie.
Spre sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică, situaţia .juridică a oamenilor
liberi era extrem de diversificată3. Ei se împărţeau în două mari categorii: cetăţeni

IC
şi necetăţeni. La rândul lor, necetăţenii se împărţeau în latini şi peregrini. Atât ce­
tăţenii, cât şi necetăţenii puteau fi ingenui sau dezrobiţi. Erau ingenui cei născuţi
din părinţi care au fost întotdeauna liberi, precum şi cei născuţi din părinţi care au
EM
fost cândva sclavi, iar apoi au fost dezrobiţi. La zona de interferenţă dintre oamenii
liberi şi sclavi se aflau colonii şi oamenii liberi cu o condiţie juridică specială.
AD

§ 2. CETĂŢENII
13. Drepturile cetăţenilor romani. Cetăţenii se bucurau de plenitudinea
drepturilor politice şi civile, pe când necetăţenii aveau o condiţie juridică infe­
AC

rioară. Potrivit statului lor juridic, cetăţenii aveau o serie de avantaje faţă de alte
categorii de oameni liberi, pe care le-au aparat cu străşnicie vreme de mai multe
secole4.
Drepturile cetăţenilor romani erau următoarele5: ius commercii, ius connubii,
Z

ius militiae, ius suffragii, ius honorum.


Ius commercii sau commercium era dreptul de a încheia acte juridice potrivit
U

dreptului civil roman.


Ius connubii sau connubium consta în dreptul de a încheia o căsătorie vala­
bilă conform dreptului civil.
Ius militiae era dreptul de a fi soldat în legiunile romane.
Ius suffragii era dreptul de a alege, iar ius honorum dreptul de a candida la o
magistratură.

1 Cicero, Pro Balbo, 9.24; G. Hanard, op. cit., p. 116-117.


2 D. 49.15.5.2; D. 49.15.7. pr.
3 Cicero, De orat, 1.39.177; G. Luzzatto, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 2,
1936, p. 210.
4 D. 2.4.4.3; Gaius, 1.89.
5 U lpian, Reg., 19.5; G. Sciascia, Novissimo digesto italiano, III, Torino, 1959, p. 621.

88
14. Numele cetăţeanului. Numele cetăţeanului era compus din cinci elemente:
tria nomina (praenomen, nomen gentilicium şi cognomen), indicaţiunea filiaţiunii
şi indicaţiunea tribală. Praenomen era determinativul prin care cetăţeanul se
individualiza în cadrul societăţii, cognomen sau porecla servea la individualizarea
cetăţeanului în sânul familiei, iar nomen gentilicium indica ginta căreia îi aparţinea
cetăţeanul. Indicaţiunea filiaţiunii preciza care este prenumele tatălui, iar
indicaţiunea tribală - tribul (cartierul) în care cetăţeanul îşi exercita dreptul de vot.
Cicero se numea Marcus Tullius Mărci filius Cornelia tribu Cicero.
15. Dobândirea cetăţeniei. Modul originar de dobândire a cetăţeniei romane

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


este naşterea. Copilul născut în sânul căsătoriei dobândea condiţia juridică a tatălui
din momentul în care l-a conceput, iar cel născut în afara căsătoriei condiţia ju ­
ridică a mamei din momentul în care l-a născut1.
Cetăţenia mai putea fi dobândită şi prin beneficiul legii. Străinul care întrunea
condiţiile cerute de lege pentru dobândirea cetăţeniei devenea cetăţean roman12.
Străinii mai puteau dobândi cetăţenia şi prin naturalizare, când se vota o lege

IC
specială pentru persoane bine individualizate.
în fine, sclavul dezrobit de un cetăţean dobândea şi el cetăţenia3.
EM
16. Pierderea cetăţeniei. întrucât libertatea era cea dintâi premisă a cetăţeniei,
pierderea libertăţii ducea la pierderea cetăţeniei4.
Cetăţenia se putea pierde şi prin efectul principiului inadmisibilităţii dublei
AD

cetăţenii5. Cetăţeanul roman care devenea cetăţean al altui stat pierdea automat
cetăţenia romană.
Pierdeau cetăţenia şi cei care erau exilaţi din Roma.
Cei care comiteau un delict faţă de un anumit stat şi erau predaţi în vederea
AC

exercitării dreptului de răzbunare, dar nu erau primiţi de către acel stat, pierdeau,
de asemenea, cetăţenia romană6.
17. Legile de acordare a cetăţeniei. în secolul I î.Hr. s-au votat legile Iulia şi
Z

Plautia Papiria, prin care aproape toţi locuitorii liberi din Italia au primit cetăţenia
romană7. Aceste legi au fost date ca urmare a răscoalei cetăţilor din Italia, cu care
U

Roma avea tratate de alianţă, dar care, de fapt, erau subordonate.


în anul 212 d.Hr., printr-un edict, împăratul Caracalla a acordat cetăţenia
aproape tuturor locuitorilor liberi ai imperiului. La originea acestui edict au stat
raţiuni de ordin financiar şi nu dorinţa imperială de a pune principiul echităţii la
baza organizării sociale, aşa cum s-a afirmat. într-adevăr, prin această constituţiune
au fost supuşi la plata impozitului de 5 la sută pe succesiune toţi locuitorii liberi ai

1 Gaius, 1.89.
2 G aius, 1.96.
3 F. de V isscher, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 12, 1946, p. 69.
4 Gaius, 3.189.
5 Cicero, Pro Balbo, 11.27; U. Brastei io , La repressionepenale in diritto romano, Napoli, 1937, p. 107.
6 D. 50.7.18; F. de V isscher, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1930, p. 411.
7 Cicero, Pro Balbo, 9.21.

89
statului roman; până atunci, acest impozit era plătit numai de către cetăţeni. Este
totuşi de reţinut faptul că prin această măsură s-a încheiat o evoluţie de peste şapte
secole, la capătul căreia cetăţenia romană s-a generalizat; dacă la origine numai
cetăţenii erau oameni liberi, după reforma lui Caracalla principiul s-a inversat, în
sensul că aproape toţi oamenii liberi au primit cetăţenia romană1.

§ 3. LATINII
18. Cuvântul „latin” desemna atât condiţia juridică a unei persoane, cât şi origi­
nea sa etnică. Cei mai vechi latini se numeau veteres12. Ei erau locuitorii Latiumului,

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


erau rude de sânge cu romanii şi se bucurau de următoarele drepturi: ius commercii,
ius connubii şi ius suffragii.
La început, latinii veteres trăiau în cadrul unei confederaţii cu romanii, dar mai
târziu au fost supuşi de către aceştia. O condiţie juridică similară aveau şi locuitorii
coloniilor fondate în Italia înainte de anul 268 î.Hr.
Cei ce locuiau în coloniile fondate în Italia după anul 268 se numeau latini

IC
coloniari34.Ei se bucurau de ius commercii.
Locuitorii din provincii care primeau condiţia juridică a latinilor coloniari se
numeau latini fictivi.
EM
O categorie aparte o formau latinii iunianf. Aceştia erau sclavii dezrobiţi fără
respectarea formelor solemne. Ei trăiau liberi, dar mureau sclavi, în sensul că nu
puteau dispune de bunurile lor prin testament.
AD

Dacă la început condiţia juridică de latini au avut-o numai rudele de sânge ale
romanilor, mai târziu ea a fost acordată şi altor grupuri etnice, în special din raţiuni
de ordin politic5.
AC

§ 4. PEREGRINII
19. Arătam că în vechea Romă regimul străinilor a cunoscut o anumită evo­
luţie. Dacă la început străinii cădeau automat în sclavie, cu timpul oaspeţii, clienţii
Z

sau locuitorii cetăţilor aliate puteau veni la Roma fără a-şi pierde libertatea6. în
U

dreptul clasic, oamenii liberi care nu erau nici cetăţeni nici latini intrau în categoria
peregrinilor.
20. Peregrinii obişnuiţi puteau uza de dreptul cetăţii în care locuiau, deoarece
Roma tolera dreptul din provincii în măsura în care acesta nu venea în contradicţie
cu principiile dreptului roman7. Peregrinii nu aveau acces la actele de drept civil,
dar puteau folosi în raporturile cu cetăţenii dispoziţiile dreptului ginţilor. Această

1v. P. d e Francisci, Bulletino deU'Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja", Milano, 65,1962.
2 R. Monier, op. cit., I, p. 283; J. Gaudemet, op. cit., p. 287.
3 G. Scherillo, Novissimo digesto italiano, III, Torino, 1959, p. 527.
4 Gaius, 3.56; J. Paoli, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 2, 1936, p. 369.
5 G. Hanard, op. cit., p. 118-120.
6 VI. Hanga, op. cit., p. 176; M. N icolau, Causa liberalis, Paris, 1933, p. 141.
7 G aius, 1.92; A rangio Ruiz, Instituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 53.

90
ramură a dreptului roman a apărut şi s-a dezvoltat ca un reflex al cerinţelor schim­
bului de mărfuri, extrem de amplu, care se practica între cetăţeni şi peregrini.
21. Peregrinii dediticii erau locuitorii cetăţilor care s-au opus pretenţiilor de
dominaţie ale romanilor1. Ca măsură de pedeapsă, romanii le distrugeau aşezările,
aşa încât ei nu mai aparţineau vreunei cetăţi. în aceeaşi categorie intrau şi dezrobiţii
care suferiseră o pedeapsă gravă în timpul sclaviei.
Dediticii erau o categorie inferioară de peregrini, căci nu puteau dobândi cetă­
ţenia romană şi nu avea dreptul de a veni la Roma.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


C a p it o l u l IV
DEZROBIŢII

§ 1. GENERALITĂŢI

IC
b Dezrobiţii erau sclavii eliberaţi de către stăpânii lor prin utilizarea anumitor
forme. Spre sfârşitul republicii frecvenţa dezrobirilor a crescut, dar acest fenomen
EM
nu trebuie pus pe seama „generozităţii” proprietarilor de sclavi, căci dezrobirea a
fost o formă deghizată de exploatare, mai bine adaptată la cerinţele unei societăţi în
care economia de schimb ajunsese la o dezvoltare fără precedent. în realitate,
dezrobitul apărea ca un om liber numai faţă de terţi, căci faţă de stăpân rămânea
AD

dependent şi pe mai departe cu persoana şi cu bunurile sale12. După dezrobire, fostul


stăpân se transforma în patron, iar fostul sclav devenea libert. în epoca veche
dezrobitul cetăţeanului devenea şi el cetăţean, deoarece libertul dobândea condiţia
AC

juridică a patronului său3.

§ 2. FORMELE DEZROBIRII
Z

23. în vechiul drept roman dezrobirea se făcea în trei forme solemne: vindicta,
censu şi testamento.
U

Dezrobirea vindicta consta dintr-o declaraţie solemnă făcută de către stăpân


în faţa magistratului: hune hominem liberum esse volo (vreau ca acest sclav să fie
liber), declaraţie însoţită de anumite gesturi rituale. Magistratul ratifica această
declaraţie prin cuvântul addico.
Dezrobirea censu se făcea prin trecerea sclavului între oamenii liberi cu ocazia
efectuării recensământului4.

1 Gaius, 1.26; U lpian, Reg., 20.14; E. V olterra, Studia et documenta historiae et iuris, Roma,
15, 1949, p. 426; J. E llul, op. cit., p. 343.
2 Gaius, 3.58; M. B artosek, Jura, Napoli, 1,1950, p. 461; J. Gaudemet, op cit., p. 561.
3 L evy-Bruhl, Quelques problemes du tres ancien droit romain, Paris, 1934, p. 56.
4 C icero, Pro Caec., 34.99; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 451.

91
Dezrobirea testamento se putea face fie direct, fie indirect1. în cazul dezrobirii
testamento directă, testatorul îşi exprima voinţa de a elibera un anumit sclav.
Această dispoziţie din testament îşi producea efectul în momentul acceptării moş­
tenirii. La dezrobirea indirectă, testatorul lăsa moştenitorului sarcina de a dezrobi
un sclav printr-un act ulterior şi distinct de testament. Dezrobirea indirectă este mai
puţin avantajoasă, întrucât dezrobitul urma să aibă un patron în persoana moşte­
nitorului. în dreptul clasic şi postclasic apar şi alte forme de dezrobire, fie solemne,
fie nesolemne123.

§ 3. CONDIŢIA JURIDICĂ A DEZROBIŢILOR

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


24. Caracterul instituţiei patronatului era învederat de obligaţiile pe care dez­
robitul le avea faţă de patron. Aceste obligaţii erau desemnate prin termenii: bona,
obsequium şi operae.
Bona desemna dreptul patronului de a dispune de bunurile dezrobitului1. La
origine, patronul putea exercita acest drept chiar în timpul vieţii dezrobitului, iar

IC
mai târziu numai la moartea sa şi numai dacă nu avea moştenitori direcţi.
Obsequium este respectul pe care dezrobitul îl datora patronului său4. Dezro­
bitul nu putea să-l cheme în justiţie pe patron, chiar dacă acesta i-ar fi încălcat
EM
drepturile, căci şi-ar fi încălcat obligaţia de respect. Conform vechiului drept,
încălcarea obligaţiei de respect era foarte grav sancţionată, patronul având asupra
libertului ius vitae necisque (dreptul de viaţă şi de moarte).
AD

Operae sunt serviciile datorate de către dezrobit5. Serviciile pe care dezrobiţii


le aduceau patronilor puteau fi de două feluri: operae fabriles şi operae officiates.
Operae officiates erau servicii obişnuite, pe care le putea presta orice persoană, pe
AC

când operae fabriles necesitau o anumită calificare, cum ar fi cunoaşterea unei m e­


serii.

§ 4. LEGILE DE LIMITARE A DEZROBIRILOR


Z

25. La începutul epocii clasice, datorită avantajelor pe care le prezenta pentru


U

patroni, frecvenţa dezrobirilor a crescut atât de mult, încât ameninţa stabilitatea


structurilor tradiţionale ale societăţii sclavagiste romane. Ca o reacţie la această
tendinţă, împăratul August a iniţiat două legi prin care s-a limitat dreptul stăpânilor
de a-şi elibera sclavii.
Astfel, prin legea Aelia Sentia dezrobirile au fost supuse unor condiţii6. Se cere
ca stăpânul să aibă cel puţin 20 de ani, iar sclavul cel puţin 30. Dezrobiţii care sufe­

1 D. 40.4.1.9; U lpian, Reg. 2.8.


2 Inst„ 1.5.1.
3 Gaius, 3.39.
4 D.1.12.10.
5 R. M onier, op. cit., I, p. 286; Et . M aqueron, Revue historique de d ro it frangais et etranger,
1959, p. 609.
6 Gaius, 1.47; G. L ongo, Novissimo digesto italiano, IX, Torino, 1963, p. 795; A l . W atson,
Studies in roman private law, Hambledon Press, London, 1991, p. 5.

92
riseră o pedeapsă gravă cât timp au fost sclavi, nu intrau în rândurile cetăţenilor, ci
deveneau peregrini dediticii. în fine, dezrobirile făcute în frauda creditorilor urmau
a fi anulate.
Cea de-a doua lege, Fufia Caninia, are în vedere dezrobirile făcute prin testa­
m ent1. Ea prevede că testatorul are dreptul să dezrobească un număr de sclavi
proporţional cu numărul sclavilor de care dispune şi că, în nici un caz, nu poate
face mai mult de 100 de dezrobiri.

Capitolul V

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


OAMENII LIBERI CU O CONDIŢIE JURIDICĂ SPECIALĂ

26. Anumite categorii de persoane îşi păstrau în sens formal libertatea dar, în
fapt, se aflau într-o stare de servitute. Acest regim juridic special a fost creat în
legătură cu interesul vârfurilor clasei dominante de a exploata munca acelora care,

IC
din punct de vedere formal, nu putea fi aduşi în stare de sclavie.
27. Persoane in mancipio. Erau persoane in mancipio fiii de familie vânduţi
EM
de către părinţii lor în scopul realizării unui câştig, precum şi fiii de familie de­
lincvenţi, abandonaţi în mâinile victimei delictului, pentru ca aceasta să-şi exercite
dreptul de răzbunare12.
Potrivit Legii celor XII Table, vânzarea unui fiu de familie era valabilă pe ter­
AD

men de cinci ani. în acest timp, fiul de familie se afla sub puterea cumpărătorului,
putere desemnată prin termenul de mancipium. Cumpărătorul, în virtutea lui man-
cipium, îl trata pe fiul de familie ca pe un lucru al său. După trecerea termenului de
AC

cinci ani, fiul de familie reintra sub puterea tatălui său.


28. Addicti erau debitorii insolvabili atribuiţi creditorilor lor3. Cei atribuiţi în
baza unei sentinţe de condamnare se numeau iudicati şi erau ţinuţi timp de 60 de
zile în închisoarea personală a creditorului. Dacă după expirarea acestui termen nu-
Z

şi plăteau datoriile, urmau să fie vânduţi ca sclavi trans Tiberim. Cea de a doua
U

categorie de debitori insolvabili atribuiţi creditorilor era formată din nexi. Ştiindu-
se insolvabili, ei nu mai aşteptau să fie chemaţi în judecată şi condamnaţi ci, din
proprie iniţiativă, încheiau un contract cu creditorul şi se obligau să muncească un
număr de zile în contul datoriei4.
29. Auctorati erau oameni liberi care se angajau ca gladiatori5. Deoarece, în
mod obişnuit, gladiatorii erau recrutaţi dintre sclavi, oamenii liberi care îmbrăţişau
această îndeletnicire erau asimilaţi cu sclavii.

1 Gaius, 1.42; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 20, 1954, p. 303.
2 J. E llul, Etude sur revolution et la nature juridique de mancipium, Bordeaux, 1936, p. 19.
3 C. 9.51.
4 C.S t . T omulescu, Nexum bei Cicero, Napoli, 1966, p. 70; S. Solazzi, Studia et documenta
historiae et iuris, Roma, 1940, p. 159; G. Hanard, op. cit., p. 134; A. Magelan, op. cit., p. 723.
5 Gaius, 3.199.

93
30. Redempti ad hostibus se numeau cei răscumpăraţi de la duşmani1. Ei ră­
mâneau sub puterea persoanelor care îi răscumpăraseră până când le remiteau suma
de bani plătită cu ocazia răscumpărării.

Capitolul VI
COLONII

31. Colonatul a apărut în sânul societăţii sclavagiste romane ca un sistem ce

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


prefigurează relaţiile economice de tip feudal. Apariţia colonatului este una din
consecinţele extinderii latifundiilor pe seama loturilor micilor proprietari. împovă­
raţi de datorii, micii agricultori renunţau la pământurile lor în folosul marilor
proprietari. în lipsa mijloacelor de subzistenţă, ţăranii ruinaţi erau nevoiţi să aren­
deze anumite terenuri în schimbul unei sume de bani sau a unei părţi din recoltă.
Situaţia juridică născută prin efectul contractului de arendare, valabil pe cinci

IC
ani, care putea fi prelungit prin acordul tacit al părţilor, a fost desemnată prin ter­
menul de colonat. Colonatuî a apărut sporadic încă din secolul I î.Hr., dar în proce­
sul descompunerii relaţiilor de tip sclavagist, importanţa sa a crescut tot mai mult.
EM
32. Categorii de coloni12. La origine oamenii liberi care, de bunăvoie, arendau
o suprafaţă de pământ, se numeau coloni voluntari. Condiţia juridică a colonilor
voluntari decurgea din contractul de arendare, la care colonii puteau renunţa după
AD

expirarea termenului sau îl puteau reînnoi. Acei coloni voluntari, care plăteau în
schimbul pământului primit în folosinţă o parte din recoltă, erau numiţi parţiari.
Libertatea colonilor voluntari nu cunoştea îngrădiri.
AC

La sfârşitul secolului al II-lea d.Hr., alături de colonii voluntari au apărut şi


colonii siliţi. începând din epoca lui Marc Aureliu, unii prizonieri de război nu mai
cădeau în sclavie, ci erau repartizaţi marilor proprietari spre a munci pe latifundiile
acestora, în calitate de coloni.
Z

Către sfârşitul principatului, prin lex a maioribus constituta (lege moştenită din
bătrâni) a fost introdus colonatul servaj, în sensul că toţi colonii au fost alipiţi solului3.
U

33. Condiţia juridică a colonului serv4. Colonul serv era legat de pământul
pe care îl lucra, neputând să-l părăsească niciodată. Colonii nu puteau fi înstrăinaţi
separat de moşie, dar, în cazul transmiterii moşiei erau înstrăinaţi şi colonii. în fine,
proprietarul exercita asupra colonului o putere exprimată în dreptul de corecţie.
Ca om formal liber (în sensul că nu era sclav), colonul avea şi unele drepturi.
Astfel, el putea contracta o căsătorie valabilă, putea stăpâni anumite bunuri, chiar o
suprafaţă de pământ distinctă de cea pe care se afla alipit, după cum putea să-şi lase
bunurile moştenire.

1D. 28.1.201.
2 C.St . T omulescu, Revue internaţionale des droits de l'antiquite, Bruxelles, 14, 1967, p. 429.
3 C.TH., 4.65.11.
4 C. 11.48.21.1.

94
C a p it o l u l VII
FAMILIA ROMANĂ
§ 1. TERMINOLOGIE
34. In epoca foarte veche, romanii cunoşteau familia patriarhală ca formă de
comunitate umană proprie societăţii gentilice aflată în ultimul stadiu de descom­
punere. Familia patriarhală îşi avea temeiul în puterea exercitată de către pater
familias (şeful familiei) asupra bunurilor, precum şi asupra unui grup de persoane

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


în care intrau: soţia, copiii şi nepoţii din fii. Cuvântul familia a fost utilizat de către
romani cu trei sensuri distincte. Familia desemna fie totalitatea sclavilor aflaţi în
proprietatea cuiva, fie un grup de persoane aflate sub aceeaşi putere, fie totalitatea
bunurilor şi persoanelor aflate în puterea unui pater familias. Odată cu fondarea
statului, puterea lui pater familias asupra persoanelor şi bunurilor care formau fa­
milia sa a fost consacrată juridiceşte, consolidându-se şi mai mult. Familia romană,

IC
privită ca o comunitate de persoane şi bunuri s-a aflat, neîndoielnic, sub influenţa
factorilor sociali şi economici în cadrul interdependenţei laturilor componente ale
societăţii romane. Cu toate acestea, faţă de alte structuri sociale, familia romană s-a
EM
particularizat prin constanţa modului său de organizare, prin faptul că şi-a păstrat
multe din caracterele originare până către sfârşitul epocii vechi.
35. în epoca fondării statului, puterea exercitată de către pater familias asupra
AD

persoanelor şi bunurilor era desemnată prin cuvântul manus. Sensul originar al


acestui termen ne arată că romanii nu făceau distincţia între familia ca formă de
proprietate şi familie, ca formă de comunitate umană. Cuvântul manus (mancipi-
AC

um) desemna în limba veche ideea de proprietate, putere care se exercita, în aceeaşi
măsură, asupra bunurilor şi persoanelor1. Cu timpul, în procesul diversificării re­
laţiilor sociale şi al evoluţiei ideilor juridice, puterea lui pater familias s-a
dezmembrat în mai multe puteri distincte, desemnate prin anumiţi termeni tehnici.
Z

Astfel, cuvântul manus îşi pierde vechiul înţeles, desemnând numai puterea bărba­
U

tului asupra soţiei. Puterea asupra descendenţilor era numită patria potestas,
puterea asupra sclavilor dominica potestas, puterea asupra altor bunuri dominium,
iar puterea cumpărătorului asupra fiului vândut de către tatăl său mancipium. în
cadrul acestei evoluţii s-a realizat o delimitare tot mai clară între ideea de proprie­
tate şi cea de familie, concepută ca o formă de comunitate umană cu un sens
apropiat de cel modem.

§ 2. PERSOANE SUI IURIS ŞI PERSOANE ALIENIIURIS


36. Cei care nu se aflau sub puterea cuiva intrau în categoria persoanelor sui
iuris. în epoca veche, numai pater familias era persoană sui iuris, deoarece copiii
se aflau sub puterea tatălui, iar femeia căsătorită cădea sub puterea bărbatului.

1 G aius, 1.49.

95
Pater familias înseamnă şef de familie şi nu tată de familie. Astfel, putea fi
pater familias un bărbat necăsătorit sau chiar un copil, deoarece vechii romani
înţelegeau prin termenul de familia atât un grup de persoane, cât şi un grup de
bunuri; copilul fără părinţi era şef de familie, în sensul că exercita dreptul de pro­
prietate asupra unor bunuri.
Toţi cei aflaţi sub puterea lui pater familias intrau în categoria persoanelor
alierii iuris. Erau alierii iuris soţia, copiii şi nepoţii din fii. La origine, puterea lui
pater familias asupra persoanelor alierii iuris, ca şi asupra bunurilor, era nelimitată.
La moartea lui pater familias soţia şi copiii deveneau sui iuris.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


§ 3. RUDENIA
37. Potrivit dreptului vechi, numai rudenia civilă, numită agnaţiune, producea
efecte juridice. Rudenia de sânge sau cognaţiunea a fost multă vreme lipsită de
efecte juridice.
Agnaţiunea era legătura dintre persoanele aflate la un moment dat sub aceeaşi
putere, dintre persoanele care au fost sub aceeaşi putere în trecut sau dintre per­

IC
soanele care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere, dacă pater familias ar mai fi trăit în
momentul naşterii lor. Dreptul civil cunoştea, aşadar, trei categorii de agnaţi. în
EM
prima categorie intrau toţi cei aflaţi sub puterea lui pater familias la un moment dat:
soţia, copiii, nepoţii din fii. Din categoria a doua făceau parte cei care au fost în
trecut sub aceeaşi putere, dar care apoi au devenit sui iuris: fraţii după moartea tatălui
lor. Cea de-a treia categorie de agnaţi era formată din persoane care nu s-au aflat
AD

vreodată sub aceeaşi putere, dar s-ar fi putut afla dacă pater familias ar mai fi trăit în
momentul naşterii lor: verii primari născuţi după moartea bunicului. Cele trei cercuri
ale agnaţiunii nu sunt fixe, ci mobile, aşa încât rudele de sânge de un anumit grad, în
AC

funcţie de împrejurări, se pot afla în oricare categorie de agnaţi. Astfel, doi veri
primari sunt în primul cerc al agnaţiunii dacă bunicul lor trăieşte, trec în al doilea
cerc, după ce devin persoane sui iuris şi fac parte din al treilea cerc dacă se nasc după
moartea bunicului. Era foarte important să se ştie în ce categorie de agnaţi intră
Z

anumite persoane, deoarece, în epoca veche, fundamentul moştenirii era agnaţiunea.


U

38. La limita exterioară a celei de-a treia categorii de agnaţi se aflau gentilii. Erau
gentili cei care nu puteau dovedi cu certitudine că se trag din acelaşi paterfamilias, deşi
existau anumite indicii în acest sens. Gentilitatea, ca formă de rudenie civilă, îi unea pe
membrii aceleiaşi ginţi. Gentilii se moşteneau între ei, dar numai în lipsa agnaţilor.
39. Cognaţiunea sau rudenia de sânge era legătura dintre cei care aveau un
autor comun, indiferent dacă se găseau sau nu sub aceeaşi putere1.
Cognaţii nu sunt întotdeauna şi agnaţi. Astfel, sora trece prin căsătorie sub
puterea bărbatului şi încetează să mai fie agnată cu fratele ei rămas sub puterea ta­
tălui, dar continuă să fie cognată cu el.
Pe lângă cognaţiunea reală, care îşi are izvorul în natură, romanii cunoşteau şi
cognaţiunea fictivă. Izvorul cognaţiunii fictive se afla în regula că toţi agnaţii sunt

1 lnst., 1.15.10; D. 38.10.4. pr.; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 38; P. Timbal, Droit
romain ei ancien droitJranţais, Paris, 1960, p. 120.

96
cognaţi. Prin urmare, indiferent dacă erau sau nu rude de sânge, agnaţii deveneau în
mod automat şi cognaţi. Astfel, adoptatul devine agnat cu membrii familiei adop-
tantului, întrucât se află sub aceeaşi putere. Fiind agnat, adoptatul devine şi cognat
cu membrii familiei adoptive, cu toate că nu este şi rudă de sânge. Aşadar, dacă toţi
agnaţii sunt cognaţi, nu toţi cognaţii sunt rude de sânge (cognaţii fictivi).

Capitolul VIII
PUTEREA PĂRINTEASCĂ

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


§ 1. CARACTERELE PUTERII PĂRINTEŞTI
40. Puterea părintească (p atria potestas) era exercitată de către pater familias
asupra descendenţilor săi: fii, fiice şi nepoţi din fii (nepoţii din fiice se aflau sub
puterea tatălui lor)1.
P a ter fam ilias putea fi tatăl, bunicul sau străbunicul: câtă vreme bunicul trăia,

IC
nepoţii din fii, împreună cu părinţii lor, se găseau sub aceeaşi putere, ca persoane
alieni iuris12.
EM
41. Puterea părintească era perpetuă, astfel încât fiul de familie rămânea per­
soană alieni iuris până la moartea lui pater familias, indiferent de vârsta pe care o
avea. Fiul de familie devenea persoană sui iuris numai la moartea tatălui său. Dacă
nepotul se găsea sub puterea bunicului nu devenea persoana sui iuris în momentul
AD

decesului acestuia din urma, deoarece rămânea sub puterea tatălui. Totuşi, dacă tatăl
predeceda bunicului, nepotul devenea persoană sui iuris la decesul bunicului său.
Puterea părintească avea şi un caracter nelimitat, în virtutea căruia şeful de fa­
AC

milie dispunea în mod liber atât de persoana fiului, cât şi de bunurile pe care acesta
le dobândea. Caracterul nelimitat al puterii părinteşti se exprima în dreptul de viaţă
şi de moarte dus vitae necisque)3, dreptul de abandon şi dreptul de a-1 vinde pe fiu4.
Potrivit Legii celor XII Table, vânzarea fiului de familie era valabilă pe termen de
Z

cinci ani, după care fiul revenea sub puterea lui pater familias. Odată cu cea de-a
treia vânzare, fiul de familie ieşea definitiv de sub puterea părintească (si pater
U

filium ter venum duuit filius a patre liber esto).


Puterea părintească era nelimitată şi cu privire la bunurile dobândite de către
fiul de familie. Ca şi sclavul, fiul de familie putea încheia acte juridice numai dacă,
prin efectul lor, făcea mai bună situaţia lui pater familias, însă nu le încheia în
nume propriu, ci împrumutând personalitatea şefului de familie.
Acest mod de organizare a familiei, caracterizat prin puterea nelimitată a lui
pater familias faţă de persoanele alieni iuris, învederează caracterul extrem de in­
dividualist al dreptului roman.

1 G. Hanard, op. cit., p. 141.


2 G. CORNIL, Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 21, p. 416.
3 D.48.9.5; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 438.
4 XII. T., 4.2; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 7; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 439-440.

97
§ 2. TRANSFORMĂRILE PUTERII PĂRINTEŞTI
42. în dreptul clasic au fost adoptate măsuri de limitare a puterii părinteşti atât
asupra persoanei, cât şi asupra bunurilor fiului de familie1. Astfel, tatăl care îşi
ucidea fiul era pedepsit. Vânzarea fiului de familie dispăruse din practică, întrucât
apăruseră procedee juridice mai evoluate de exploatare a persoanelor alierii iuris,
cum ar fi închirierea de servicii. Numai dreptul de abandon (de expoziţiune) s-a
menţinut şi în dreptul clasic.
Au fost luate şi unele măsuri de limitare a puterii părinteşti asupra bunurilor
dobândite de către filius familiae. Ca şi în dreptul vechi, fiul de familie putea

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


încheia acte juridice împrumutând personalitatea şefului de familie. în plus, s-a
admis ca, în anumite cazuri, fiul de familie să se oblige în nume propriu, obli-
gându-1 în acelaşi timp şi pe pater familias. Printr-o reformă a împăratului August,
adoptată în scopul consolidării armatei, s-a dat soldaţilor dreptul de a avea bunuri
proprii, de care puteau dispune şi prin testament (peculium castrense). Cu toate
acestea, situaţia juridică a fiului de familie în domeniul dreptului privat a continuat
să fie definită şi în epoca clasică de existenţa puterii părinteşti.

IC
în epoca postclasică însă, ceea ce constituia o excepţie în dreptul clasic a de­
venit regulă, astfel încât fiul de familie dobândeşte o capacitate aproape deplină. La
EM
capătul unei îndelungate evoluţii, sub influenţa cerinţelor vieţii sociale în continuă
schimbare, vechile caractere ale puterii părinteşti au dispărut, iar fiul de familie a
dobândit o situaţie juridică similară cu cea a şefului de familie.
AD

43. Puterea părintească putea fi creată pe cale naturală, prin căsătorie. Pe lângă
acest mod firesc, romanii cunoşteau şi două moduri artificiale de dobândire a
puterii părinteşti: adopţiunea şi legitimarea.
Puterea părintească se putea stinge prin moartea lui pater familias, prin
AC

moartea lui filius familiae, prin trecerea copilului sub altă putere, prin pierderea
unui element al personalităţii şi prin emancipare.
Z

C a p it o l u l IX
U

CĂSĂTORIA
§ 1. GENERALITĂŢI
44. Căsătoria romană se realiza, la origine, prin trecerea femeii sub puterea
bărbatului. Ca şi alte creaţii ale dreptului roman, căsătoria a apărut ca un reflex al
spiritului individualist, generat de proprietatea privată.
în epoca veche se practica, în exclusivitate, căsătoria cu manus, caracterizată
prin căderea femeii în puterea bărbatului. La sfârşitul republicii, în condiţiile dez­
voltării economiei de schimb, structurile sociale, inclusiv familia romană, şi-au
transformat fizionomia. Astfel, căsătoria cu manus, apărută în condiţiile Romei

1 D. 48.9.5.; D. 37.1.2.5.; G. L ongo, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1, 1935,


p. 392; Ch . Appleton, Nouvelle revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 35, p. 593.

98
primitive, a căzut treptat în desuetudine, locul său fiind luat de căsătoria fără
manus. In cadrul căsătoriei fără manus, femeia nu mai cădea sub puterea bărbatu­
lui, ci rămânea sub puterea lui pater familias din familia de origine.

§ 2. CONDIŢIILE DE FORMĂ ALE CĂSĂTORIEI


45. Căsătoria cu m anus se realiza în trei forme: confarreatio, usus şi coemptio1.
C o n farreatio 12 era o formă de căsătorie rezervată patricienilor şi presupune
prezenţa viitorilor soţi, a lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter, precum şi a
zece martori. In acest cadru se oferea lui Jupiter o pâine specială (farreus panis) cu

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


scopul de a atrage favoarea zeului suprem asupra viitorilor soţi. Plebeii nu aveau
acces la confarreatio, aşa că trăiau în uniuni nelegitime.
In scopul de a permite şi plebeilor să dobândească puterea asupra femeii s-a
creat căsătoria numită usus. Usus consta din coabitarea vreme de un an a viitorilor
soţi, după care femeia cădea sub puterea bărbatului3. Cea de-a treia formă,
coem ptio, a apărut mai târziu, pentru ocolirea inconvenienţelor decurgând din

IC
confarreatio şi usus. Coemptio4 se realiza printr-o autovânzare fictivă viitoarei soţii
către viitorul soţ. Această formă de căsătorie este o aplicaţiune a mancipaţiunii fi­
duciare, ca procedeu de creare a puterii asupra unei persoane.
EM
Căsătoria fă ră m anus se forma prin instalarea femeii în casa bărbatului (de-
ductio mulieris in domum măriţi). Cu aceasta ocazie se organiza o petrecere.
AD

§ 3. CONDIŢIILE DE FOND ALE CĂSĂTORIEI


46. Condiţiile de fond ale căsătoriei sunt: connubium, consimţământul şi vârsta.
Ele sunt comune pentru ambele forme ale căsătoriei.
AC

Connubium , în sens obiectiv, desemna aptitudinea unei persoane de a se căsă­


tori conform lui ius civile5. în sens subiectiv, connubium desemna aptitudinea a două
persoane determinate de a se căsători între ele. Existau anumite împrejurări care
împiedicau două persoane să se căsătorească, deşi aveau connubium în sens obiectiv.
Z

Cele mai importante piedici la căsătorie erau: rudenia, alianţa şi condiţia socială.
U

Rudenia în linie directă era piedică la căsătorie la infinit, pe când rudenia în linie
colaterală numai până la un anumit grad6. în epoca principatului s-a admis, în mod
excepţional, chiar şi căsătoria între colateralii de gradul trei (unchi şi nepoată de frate).
Alianţa sau legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ a devenit piedică la
căsătorie în epoca principatului, dar numai cea în linie directă, nu şi cea în linie

1 Cicero, Pro Flacco, 34; P. NOAILLES, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris,
1936, p. 415; C.S t . T omulescu, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 1953,
p. 325; E. V olterra, Studi in onore di Siro Solazzi, Napoli, 1948, p. 680.
2 G. H anard, op. cit., p. 148; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 447.
3 XII. T,4.3; Gaius, 1.111; A u l u Gelliu, 3.2.2.
4 J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 47.
5 C icero, De rep., 2.36; T itus Lrvius, 4.4.; E. V olterra, Revue internaţionale des droits de
l ’antiquite, Bruxelles, 1955, p. 396.
° P. de F rancisci, Jura, Napoli, 3, 1952, p. 222.

99
colaterală. Astfel, soţul supravieţuitor nu se putea căsători cu fiica soţiei sale
(rezultată din altă căsătorie).
Condiţia socială a constituit şi ea o piedică la căsătorie, deoarece până la îm­
păratul August, căsătoriile dintre ingenui şi dezrobiţi nu erau permise.
Consimţământul (affectio m aritalisf. în epoca veche se cerea consimţămân­
tul viitorilor soţi numai dacă erau persoane sui iuris. Pentru femeie se cerea con­
simţământul tutorelui. Dacă viitorii soţi se aflau sub puterea părintească, era
suficient consimţământul celor doi şefi de familie. în epoca clasică se cerea con­
simţământul viitorilor soţi, chiar dacă erau persoane alierii iuris.
Vârsta necesară pentru căsătorie a fost fixată la 12 ani pentru fete şi la 14 ani

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


pentru băieţi12.

§ 4. EFECTELE CĂSĂTORIEI
47. La căsătoria cu manus soţia cădea sub puterea bărbatului, fiind considerată
o fiică a acestuia3. Bunurile dotale intrau în proprietatea bărbatului, căci femeia
măritată nu avea bunuri proprii. Faţă de copiii ei, femeia era socotită ca o soră

IC
(loco sororis). Ea devenea agnată cu agnaţii bărbatului şi, drept urmare, venea la
moştenire în această familie, dar înceta să fie agnată cu familia de origine, faţă de
EM
care pierdea drepturile succesorale. Femeia rămânea cognată cu membrii familiei
de origine, dar, în epoca veche, cognaţiunea nu producea efecte juridice.
48. La căsătoria fără manus femeia rămânea sub puterea tatălui ei, aşa încât,
AD

din punct de vedere civil, era considerată străină atât faţă de bărbat, cât şi faţă de
copii. Ea nu avea drepturi succesorale în noua familie, dar venea la moştenire în
familia de origine. Cu timpul, prin reforme pretoriene şi imperiale, mama şi copiii
au fost chemaţi reciproc la succesiune în calitate de cognaţi.
AC

Capitolul X
Z

ADOPŢIUNEA ŞI LEGITIMAREA
U

§ 1. ADOPŢIUNEA
49. Adopţiunea era un mod artificial de creare a puterii părinteşti şi consta în
trecerea unui fiu de familie de sub puterea unui pater familias sub puterea altui
pater familias4. Adopţiunea a fost creată de către jurisconsulţi prin interpretarea
dispoziţiilor Legii celor XII Table privitoare la vânzarea fiului de familie.
50. Actul adopţiunii se realiza în două faze. în prima fază aveau loc trei
vânzări şi două dezrobiri succesive. Conform legii, vânzarea fiului era valabilă pe

1 C.St . T omulescu, op. cit., p. 725.


2 P. Collinet, Nouvelle revue historique de d ro itfrangais et etranger, Paris, 24, p. 366.
3 Gaius, 1.111.
4 Gaius, 1.98; XII. T., 4.2; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 442.

100
timp de cinci ani, aşa încât, pentru scoaterea fiului de familie de sub puterea părin­
tească în conformitate cu textele Legii celor XII Table, ar fi fost necesar să treacă
10 ani. în sistemul creat de jurisprudenţă însă, cele cinci operaţiuni juridice (trei
vânzări şi două dezrobiri) aveau loc în aceeaşi zi. După cea de a treia vânzare, fiul
de familie ieşea definitiv de sub puterea lui pater familias şi rămânea sub puterea
(mancipium) cumpărătorului.
A doua fază consta într-un proces fictiv (in iure cessio). Adoptantul, care apare
abia în a doua fază, se prezintă în faţa magistratului însoţit de cumpărător şi de fiul de
familie. în calitate de reclamant fictiv, adoptantul afirmă că fiul de familie este al său.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Cumpărătorul, în calitate de pârât, tace (cedit in iure). Faţă de această situaţie, magis­
tratul ratifică declaraţia reclamantului pronunţând cuvântul addico1.
51. Actul adopţiunii presupunea şi întrunirea unor condiţii de fond. Se cerea ca
adoptantul să fie pater familias. Era necesar consimţământul adoptantului, ca şi cel al
lui pater familias al adoptatului. între adoptant şi adoptat trebuia să fie o diferenţă de

IC
vârstă de cel puţin 18 ani, deoarece romanii considerau că adopţiunea imită natura.
52. Efectele adopţiunii. Adoptatul devine agnat cu agnaţii adoptantului şi,
EM
totodată, cognat fictiv. Rudenia civilă cu familia de origine încetează, dar se men­
ţine rudenia de sânge. Adoptatul dobândeşte dreptul la moştenire în noua familie,
dar nu mai poate veni la moştenire în familia originară12.
AD

53. în sens larg, actul adopţiunii cuprinde şi adrogaţiunea3. Adrogaţiunea este


actul prin care o persoană sui iuris trece sub puterea altei persoane sui iuris. Ca şi
adopţiunea, adrogaţiunea se făcea şi în scopuri politice. Astfel, un patrician putea
AC

deveni tribun al plebei dacă era adrogat de către un plebeu. Amintim în acest sens
cazul lui Clodius, care a fost adrogat de către plebeul Fonteius. Adrogaţiunea se
facea printr-o lege votată de comitia curiata.
Z

§ 2. LEGITIMAREA
U

54. Legitimarea este, de asemenea, un procedeu de creare a puterii părinteşti


pe cale artificială. Prin legitimare, copiii naturali erau asimilaţi copiilor legitimi4.
Legitimarea se putea face prin oblaţiune la curie5. în acest caz, tatăl natural trebuie
să-l ridice pe fiul său la rangul de decurion (membru al senatului municipal) şi să-i
atribuie o suprafaţă de pământ. Acest procedeu îşi are originea în faptul că decuri-
onii erau însărcinaţi cu strângerea impozitelor statului într-o epocă în care această
operaţiune era tot mai greu de realizat, datorită decăderii economiei şi lipsei de

1Inst., 1.11.4; Cicero, De domo, 13.34.


2 Gaius, 1.198; Cicero, De domo, 13.35; J. Gaudemet, op. cit., p. 417.
3 A. M agelan, La loi ă Rome. Histoire d ’un concept, Les Belles Letres, Paris, 2009, p. 82 şi
urm; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 75-76.
4 v. C.St . TOMULESCU, Concubinajul in dreptul roman, Buzău, 1935.
5Inst., 1.10.13; C. 5.27.3. pr; J. Gaudemet, E. C hevreau, op. cit., p. 182.

101
monedă. întrucât decurionii răspundeau cu bunurile proprii dacă nu reuşeau să
adune suma stabilită, romanii evitau să intre în rândurile senatului municipal.
împăratul Constantin a introdus legitimarea prin căsătoria subsecventă; dacă
părinţii naturali se căsătoreau, copilul devenea automat legitim.
Pentru cazul în care părinţii naturali nu se puteau căsători, a fost creată legiti­
marea prin rescript imperial1.

Capitolul XI

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


EMANCIPAREA

55. în epoca veche, indiferent de vârsta pe care o avea şi de poziţia pe care o


ocupa în viaţa publică, fiul de familie nu putea încheia acte juridice de drept privat în
nume propriu12. Acest regim era viabil în condiţiile unei economii închise, dar, odată

IC
cu dezvoltarea economiei de schimb, el a devenit anacronic. Cei bogaţi, în special
bancherii şi negustorii, erau interesaţi să încheie acte juridice prin intermediul fiilor
EM
de familie, deoarece ritmul crescând al afacerilor reclama prezenţa unei persoane, în
acelaşi timp, în locuri diferite. în scopul soluţionării acestei contradicţii, juris-
prudenţa a creat actul emancipării, prin intermediul căruia o persoană alierii iuris
devenea sui iuris. Şi în cazul emancipării, ca şi în cazul adopţiunii, jurisconsulţii au
AD

plecat de la textul din Legea celor XII Table cu privire la vânzarea fiului de familie.
Emanciparea se făcea în două faze3. Prima fază consta din trei vânzări şi două
dezrobiri, ca şi la adopţiune. Cea de-a doua fază consta dintr-o dezrobire vindicta.
AC

Aşadar, cea de-a treia dezrobire, prin efectul căreia fiul de familie devenea per­
soană sui iuris, era concepută ca o fază distinctă.
56. După emancipare, fiul de familie devenea persoană sui iuris şi putea
Z

încheia acte juridice în nume propriu. Legăturile agnatice dintre emancipat şi fa­
U

milia sa încetau, dar se păstra rudenia de sânge. Drept urmare, faţă de regimul
dreptului civil, fiul de familie emancipat pierdea dreptul la moştenire faţă de fa­
milia sa. Pentru a veni în sprijinul emancipatului, pretorul a înfăptuit anumite
reforme, prin care îl chema la moştenire, alături de fraţii săi rămaşi sub puterea
părintească, în calitate de cognat.

1Nov. 74.2; P.F. G irard, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1927, p. 531.
2 Gaius, 1.132.
3 J. G audemet, E. C hevreau, op. cit., p. 80; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 444-445; Br.
Schmidlin, op. cit., p. 116.

102
Capitolul XII
CAPITIS DEMINUTIO

57. Capitis deminutio înseamnă desfiinţarea lui caput, cu alte cuvinte desfi­
inţarea capacităţii juridice sau a personalităţii1.
Capitis deminutio era de trei feluri: maxima, media şi minima. Capitis
deminutio maxima desemna pierderea tuturor elementelor personalităţii. Este ca­
zul cetăţeanului care îşi pierde libertatea. Capitis deminutio media însemna

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


pierderea cetăţeniei romane. în această situaţie se afla cetăţeanul care devenea latin
sau peregrin. Capitis deminutio minima desemna pierderea drepturilor de familie,
în acest caz, se pierdeau anumite drepturi de familie, dar se dobândeau altele12.
Capitis deminutio nu presupune, neapărat, o micşorare a personalităţii, aşa cum
rezultă din sensul literar al termenului, căci, uneori, poate duce chiar la mărirea
personalităţii. Astfel, emancipatul suferă o capitis deminutio în sensul că legăturile

IC
agnatice cu familia sa de origine se rup, dar capacitatea sa juridică se măreşte, în
sensul că din persoană alieni iuris devine persoană sui iuris. Adoptatul suferă şi el o
EM
capitis deminutio, întrucât iese din familia de origine şi trece sub puterea adoptan-
tului, dar capacitatea sa juridică rămâne aceeaşi. Adrogatul însă, devine persoană
alieni iuris, aşa încât îşi micşorează capacitatea. Faţă de aceste variante posibile,
trebuie să admitem că numai termenul de desfiinţare a personalităţii corespunde lui
AD

capitis deminutio, exprimând în mod fidel conţinutul său juridic.


AC

Capitolul XIII
PERSOANA JURIDICĂ
Z

58. în dreptul roman, persoana juridică sau morală era o colectivitate înzestrată
U

cu o anumită capacitate juridică, având un patrimoniu propriu, dobândind drepturi


şi asumându-şi obligaţii independent de membrii săi. în texte, persoana juridică
este desemnată prin termenii de corpora sau universitas. Cea mai veche persoană
juridică a fost însuşi statul roman3, care avea patrimoniul său (ager publicus,
aerarium), primea moşteniri şi avea debitori. După modelul Romei au fost
organizate apoi coloniile şi municipiile. Erau persoane juridice şi asociaţiile de
publicani (societates publicanorum) care aveau ca obiect strângerea impozitelor
statului4. După adoptarea creştinismului ca religie de stat, biserica a devenit şi ea

1 S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 21, 1955, p. 306; P. P ichonaz, op.
cit., p. 100-101.
2 D. 47.22.4.
3 G. Hanard, op. cit., p. 162.
4 S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 21, 1955, p. 306.

103
persoană juridică, şi a foat dotată cu o serie de privilegii şi aşezăminte1. între
persoanele juridice de drept privat se numărau corporaţiile, numite collegia, so­
cietăţile de meseriaşi (collegia fabrorum) sau asociaţiile de oameni săraci (collegia
tenuiorum). La început, aceste asociaţii se formau prin simpla manifestare de
voinţă a membrilor componenţi, fără vreun amestec din partea statului. Către sfâr­
şitul republicii, constatându-se că unele asociaţii urmăreau scopuri politice, s-au
luat măsuri de îngrădire a activităţii lor. Astfel, Caesar a desfiinţat toate persoanele
juridice de drept privat, cu excepţia celor care datau din epoca foarte veche. La
rândul său, August a dispus ca nici o asociaţie să nu se constituie fără aprobarea

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


senatului.

Capitolul XIV
TUTELA ŞI CURATELA

IC
§ 1. TUTELA
59. Tutela şi curatela sunt instituţii juridice create în scopul protejării inca­
EM
pabililor de fapt. în dreptul roman erau socotiţi incapabili de fapt cei ce aveau per­
sonalitate, aveau capacitate de drept, dar nu aveau reprezentarea urmărilor faptelor
lor. Astfel, sunt cazurile risipitorilor, nevârstnicilor sau nebunilor.
La origine, tutela şi curatela au fost procedee juridice destinate să apere intere­
AD

sele rudelor civile12. Rudele civile erau interesate să-i protejeze pe incapabilii de
fapt, întrucât ele veneau la succesiunea incapabililor şi orice risipă se răsfrângea în
mod indirect şi asupra lor. Această funcţie a tutelei este confirmată de numeroase
AC

dovezi. Astfel, dintr-un text rezultă că tutorii erau moştenitori prezumtivi. Mai mult
chiar, tutela legitimă era acordată agnaţilor în ordinea în care veneau la moştenire.
Până în secolul al Il-lea î.Hr., incapabilul care nu avea agnaţi nu avea nici tutore,
semn că tutela se instituia numai atunci când interesele agnaţilor erau ameninţate,
Z

în fine, chiar dacă agnaţii erau incapabili, păstrau dreptul de a veni la tutelă. Nu
U

întâmplător, în epoca veche, tutela era cuprinsă în sfera lui manus, ca şi celelalte puteri3.
Spre sfârşitul epocii vechi, odată cu manifestarea unor tendinţe tot mai pro­
nunţate de destrămare a familiei agnatice, se impune principiul apărării patrimo­
niului individului, iar tutela se constituie în interesul incapabililor. Această linie de
evoluţie a funcţiei tutelei rezultă din definiţia lui Servius Sulpicius: vis ac potestas
in căpiţe libero ad tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se defendere
nequit (o forţă sau o putere asupra unei persoane libere pentru a proteja pe acela
care din cauza vârstei nu se poate apăra singur)4. în prima parte a definiţiei este
înfăţişată vechea concepţie, conform căreia tutela este o forţă şi o putere, pentru ca

1 D.47.22.4.
2 D. 26.4.1.
3 T itus L ivius, 32.2.
4 Inst., 1.13.2; Br . Schmidlin, op. cit., p. 119; P. P ichonaz, op. cit., p. 133.

104
în partea a doua, aflată în opoziţie cu prima, tutela să apară ca o instituţie de pro­
tecţie a incapabilului. Noul caracter al tutelei a apărut într-un singur caz, dar, în
dreptul clasic, s-a generalizat.

§ 2. CATEGORII DE TUTELĂ
60. După persoanele puse sub protecţie, tutela este de două feluri1: tutela impu-
berului sui iuris şi tutela femeii sui iuris. Impuberul care nu se afla sub puterea
părintească era pus sub tutelă până la împlinirea vârstei de 14 ani.
In epoca veche, femeia sui iuris cădea sub tutela perpetuă a agnaţilor, sub pre­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


textul aşa-zisei incapacităţi intelectuale a femeilor. Treptat, pe măsură ce tutela îşi
pierde vechile caracteristici, tutela femeii cunoaşte unele transformări. Astfel, îm ­
păratul August a desfiinţat tutela pentru ingenua cu trei copii şi dezrobită cu patru
(ius liberorum). Printr-o constituţie dată în anul 410, ius liberorum a fost generali­
zat, ceea ce echivalează cu desfiinţarea tutelei pentru toate femeile12.
61. După modul de deferire, tutela este de trei feluri: legitimă, testamentară şi

IC
dativă3. Tutela legitimă era reglementată prin Legea celor XII Table şi era acordată
agnaţilor incapabilului. Tutela testamentară era instituită prin testament de către
EM
pater familias pentru eventualitatea că ar deceda înainte ca fiul de familie să fi
ajuns la vârsta pubertăţii. Tot aşa putea fi instituită tutela şi pentru femeia căsătorită
fără manus. Tutela dativă a fost introdusă în secolul al II-lea prin dispoziţiile legii
Atilia. Potrivit acestei legi, magistratul putea numi un tutore impuberului care nu
AD

avea rude civile. Tutela dativă, creată pentru cazurile în care nu exista nici tutelă
legitimă, nici tutelă testamentară, prezintă caracterul unei instituţii de protecţie a
incapabilului, în opoziţie cu funcţia originară a tutelei.
AC

§ 3. PROCEDEELE DE ADMINISTRARE A TUTELEI


62. Negotiorum gestio este procedeul de administrare utilizat pentru perioada
de timp în care pupilul (copilul pus sub tutelă) era infans (mai mic de şapte ani)4.
Z

Conform acestui procedeu, tutorele putea încheia orice acte cu privire la bunurile
U

pupilului, inclusiv acte de înstrăinare. Actele erau încheiate în numele tutorelui,


deoarece copilul nu avea capacitatea de fapt şi nu putea fi reprezentat, aşa că
tutorele devenea proprietar, creditor sau debitor. Fireşte, la sfârşitul tutelei, între
tutore şi copil avea loc o reglementare de conturi.
63. Auctoritatis interpositio este procedeul folosit pentru administrarea
bunurilor copilului mai mare de şapte ani, care, presupunem, se putea exprima
corect5. în acest caz, tutorele avea numai rolul de a-1 asista pe copil pentru a com­

1 Gaius, 1.145; Gaius, 1.192; U lpian, Reg., 11.27.


2 C. 8.58.1; O. E. T ellengen-Couperus, Revue historique de d ro it franqais et etranger, 3,
2006, p. 425.
3 XII. T., 5.3; G aius, 1.185; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 484-485.
4 D. 26.7.1.1.
5 Gaius, 3.107.

105
pleta personalitatea acestuia. Prezenţa sa nu trebuie interpretată nici ca o autoritate,
nici ca o confirmare a actelor încheiate de copil. Efectele actelor se produceau asu­
pra copilului.

§ 4. CURATELA
64. Ca şi tutela, curatela asigură protecţia incapabililor de fapt. Spre deosebire
de tutelă însă, care îi protejează pe cei loviţi de incapacităţi fireşti, curatela asigură
protecţia celor loviţi de incapacităţi accidentale1. Este firesc ca un copil să nu-şi
dea seama de urmările faptelor sale, dar nu este firesc ca un om să fie nebun sau

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


risipitor. Datorită faptului că vizează incapacităţi accidentale, numărul curăţelelor
este foarte mare. Curatela alienaţilor mintali era cunoscută încă din epoca legii ce­
lor XII Table.
După persoanele puse sub protecţie, cele mai importante categorii de curatelă
sunt curatela nebunului (furiosus), curatela prodigului (risipitorul)12 şi curatela mi­
norului de 25 de ani. Curatela minorului de 25 de ani a fost introdusă în secolul

IC
al II-lea î.Hr. prin legea Plaetoria pentru două cazuri, dar mai târziu a fost gene­
ralizată. După modul de definire, curatela era legitimă şi dativă. Singurul procedeu
de administrare a curatelei era negotiorum gestio.
EM
Spre deosebire de tutelă, care năştea obligaţii sancţionate prin acţiuni speciale,
curatela dădea naştere unor obligaţii sancţionate prin acţiunea care se aplică în mod
obişnuit gestiunii de afaceri. Curatela nu poate fi instituită prin testament (curator
AD

testamento non datur).


AC
Z
U

1XII. T., 5.7; D. 44.1.7.1; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 489.


2 G. Hanard, op. cit., p. 198.

106
TITLUL II
BUNURI
C a p it o l u l I
CLASIFICAREA BUNURILOR

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


§ 1. TERMINOLOGIE
65. In accepţiunea generală, bunurile sunt lucrurile susceptibile de apropriere
sub forma dreptului de proprietate. în terminologia juridică romană bunurile erau
desemnate prin cuvântul res care, însă, era utilizat şi pentru desemnarea lucrurilor
în general. Drept urmare, romanii nu au făcut o clasificare a bunurilor distinctă de

IC
clasificarea lucrurilor. Utilizarea unui singur termen pentru două noţiuni distincte a
dat naştere sistemului de clasificare a bunurilor ca diferite categorii de lucruri. Sis­
EM
temul acesta, în care clasificarea lucrurilor o cuprinde şi pe cea a bunurilor, se justi­
fica nu numai prin raţiuni ce ţin de terminologie, ci şi prin faptul că, practic, orice
lucru, în anumite condiţii, poate deveni un bun1.
AD

§ 2. PATRIMONIUL
66. în dreptul modem, prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, da­
toriilor şi sarcinilor susceptibile de o valoare pecuniară. Romanii nu ne-au lăsat o
AC

definiţie a patrimoniului, deşi aveau noţiunea acestuia. Conceptul roman de patri­


moniu a cunoscut o anumită evoluţie. La origine, ei includeau în patrimoniu numai
lucrurile corporale, desemnate prin termeni precum familia sau pecunia 12. Pecunia
Z

avea înţelesul de vite, iar familia însemna sclavi.


în epoca clasică a apărut şi termenul de patrimonium, cu un sens apropiat de
U

cel modem. în epoca lui Justinian patrimoniul era desemnat prin cuvântul substan­
tia. Elementele patrimoniului, în accepţiunea pe care romanii i-o dădeau în dreptul
clasic, sunt drepturile reale şi drepturile personale. Este adevărat că termenii de
drepturi reale şi drepturi personale au apărut abia în evul mediu, dar ei se bazează
pe două expresii romane: actio in rem (acţiune relativă la un lucm) şi actio in per­
sonam (acţiune relativă la o persoană)3. Cele două acţiuni sancţionau ceea ce în
evul mediu s-a numit drept real şi drept personal. Dreptul real izvorăşte din raportul
juridic stabilit între o persoană şi toţi ceilalţi membri ai societăţii, cum este cazul
dreptului de proprietate. Drepturile reale sunt opozabile faţă de toţi (erga omnes).

1 D. 50.16.49.
2 XII. T,5.7.
3 Inst. 4.6.1; Gaius, 4.2; J. Gaudemet, op. cit., p. 408.

107
Dreptul personal izvorăşte din raportul juridic stabilit între două persoane determi­
nate, aşa încât este opozabil faţă de o singură persoană.
Drepturile reale vor fi studiate la materia bunurilor, iar cele personale la mate­
ria obligaţiunilor.

§ 3. RES IN PATRIMONIO ŞI RES EXTRA PATRIMONIUM


67. Res in patrimonio şi res extra patrimonium (lucruri patrimoniale şi lu­
cruri în afara patrimoniului) este diviziunea fundamentală a lucrurilor care apare,
numai întâmplător, în Institutele lui Gaius1, dar ocupă un loc important în Institu­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


tele lui Justinian.
Lucrurile in patrimonio pot face obiect de proprietate privată, pe când lucrurile
extra patrimonium nu sunt susceptibile de apropriere sub această formă (vel in
nostro patrimonio sunt vel extra patrimonium nostrum habentur)12. Erau considera­
te în afara patrimoniului lucrurile care prin natura lor nu făceau obiect de proprie­
tate. în aceeaşi categorie intrau şi lucrurile care, prin destinaţia lor, nu puteau intra

IC
în proprietatea unei persoane, cum este cazul templelor sau al zidurilor cetăţii.

§ 4. RES IN PATRIMONIO
EM
68. Lucrurile susceptibile de a face parte din patrimoniul unei persoane erau
clasificate după mai multe criterii. O primă clasificare, cunoscută din epoca Legii
celor XII Table, cuprinde lucrurile mancipi şi lucrurile nec mancipi3. Potrivit unui
AD

text din Gaius, împărţirea lucrurilor în mancipi şi nec mancipi se întemeiază pe un


criteriu de natură economică. Res mancipi erau considerate mai preţioase (pre­
ţios iores) în raport cu cele nec mancipi. Deoarece în epoca Legii celor XII Table
AC

romanii erau un popor de agricultori, erau considerate mai preţioase lucruri ca


pământul Romei, sclavii sau vitele de muncă. Banii sau drepturile de creanţă intrau
în categoria lucrurilor nec mancipi.
Z

69. Res corporales şi res incorporales (lucruri corporale şi incorporale)4.


U

Erau incluse în categoria lucrurilor corporale cele ce puteau fi atinse cu mâna, în­
trucât aveau o formă materială, pe când în categoria lucrurilor incorporale intrau
lucrurile fără o formă materială. Ca o curiozitate, dreptul de proprietate era trecut
în categoria lucrurilor corporale. Această situaţie se explică prin faptul că romanii
confundau dreptul de proprietate cu obiectul său. Confuzia se reflecta şi pe planul

1 Gaius, 2.1.
2 Inst. 2.1, pr.; C. St . T omulescu, Justiţia Nouă, Bucureşti, 1956, p. 755; F. DE V isscher,
Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 16, 1950, p. 480, P. F. Girard, op. cit., p. 251.
3 Gaius, 2.47; J-F. Bregi, Droit romain. Les biens et le propriete, Ellipses, Paris, 2009, p. 53-
55; R. Robaye, op. cit., p. 101-102; R. R obaye, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie,
tome XLIV, 1997, p. 321; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 220-222; G. L epointe, Droit
romain et ancien droit frangais, Paris, 1958, p. 7.
4 Gaius, 2.12; Inst. 2.21; B r . Schmidlin, op. cit., p. 161-162; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 70;
R. M onier, Revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1948, p. 374.

108
terminologiei juridice, căci romanii nu spuneau: “am un drept de proprietate asupra
acestui lucru”, ci “acest lucru este al meu” (haec res mea est)1.
70. Res mobiles şi res soli (lucruri mobile şi lucruri imobile). Această clasi­
ficare a lucrurilor nu este expresă, dar rezultă din mecanismul unor figuri juridice
care funcţionează diferit, după cum este vorba despre lucruri mobile sau imobile.
Lucrurile mobile se pot mişca prin putere proprie sau pot fi mişcate printr-o forţă
exterioară lor, fără a-şi pierde identitatea, pe când lucrurile imobile îşi schimbă
forma dacă sunt mutate.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


71. G enera şi species (lucruri de gen şi lucruri individual determinate)12. Lucru­
rile de gen sunt identificate prin trăsături ce aparţin categoriei din care fac parte, ca
de pildă un sclav sau o vită oarecare. Species sunt lucrurile care se individualizează
prin trăsături proprii numai lor (sclavul Filip). Bunurile nu sunt de gen sau individual
determinate prin natura lor, ci în funcţie de convenţia părţilor.
Distincţia în genera şi species prezintă o mare importanţă în materia riscurilor.

IC
Astfel, dacă bunul datorat dispare prin caz fortuit, debitorul continuă să fie obligat
potrivit principiului genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier). Dimpotrivă,
EM
dacă lucrul este individual determinat, debitorul este exonerat de răspundere3.
72. Produse şi fructe. Fructele sunt create de un alt lucru, în mod periodic, în
conformitate cu destinaţia lui economică şi fără a-i consuma substanţa. Fructele care
necesitau munca omului se numeau fructe industriale. Produsele sunt lucrurile cărora
AD

le lipseşte caracterul periodicităţii4.


73. Res que pondere num ero m ensurave constant sunt lucrurile care, prin
AC

natura lor, pot fi înlocuite unele prin altele.

Capitolul II
Z

POSESIUNEA
U

§ 1. FORMAREA CONCEPTULUI DE POSESIUNE


74. Posesiunea este o stare de fapt constând în stăpânirea materială a unui lu­
cru, stăpânire ce se bucură de protecţie juridică5.
într-un stadiu evoluat, romanii au conceput noţiunea de posesiune în strânsă
legătură cu dreptul de proprietate, văzând în ea exerciţiul actelor materiale prin
care se realizează dreptul de proprietate.

1 Gaius, 1.54.
2 D.23.3.18; P. P ichonaz, op. cit., p. 188; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 71.
3 Inst., 3.23.3; P. H uvelin, Revue historique de droitfranţais et etranger, Paris, 1948, p. 318.
4 D.22.1.28.1.
5 D. 41.2.1.3; J. Gaudemet, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 29, 1963, p. 339; J.
Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 229.

109
Conceptul de posesiune s-a format în cadrul unui proces de evoluţie, în
legătură cu exploatarea pământurilor statului. încă din epoca regalităţii exista un
întins domeniu public (ager publicus), pe care statul roman îl împărţea spre folo­
sinţă patricienilor, fie în mod gratuit, fie în schimbul unei sume de bani. Vechii
autori desemnau terenurile publice stăpânite de către particulari prin termenul de
possessiones. La început aceste possessiones erau atribuite particularilor numai în
măsura în care le cultivau cu propria familie. Cu timpul, posesiunile s-au extins tot
mai mult, astfel încât patricienii subconcedau o parte din terenurile primite de la
stat clienţilor lor1. Statul roman rămânea proprietar deplin asupra acestor terenuri,
aşa că putea revoca oricând folosinţa acordată patricienilor. La rândul lor, pa­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


tricienii puteau revoca subconcedările făcute clienţilor, deoarece în epoca foarte
veche dependenţa clienţilor faţă de patroni era totală. Cu timpul, dependenţa
clienţilor faţă de patroni a început să slăbească. în noua situaţie s-a constatat că,
adesea, clienţii refuzau să părăsească terenurile la cererea patronilor. Datorită
acestui fapt, s-a simţit necesitatea creării unui mijloc juridic prin care clienţii să fie
constrânşi să restituie terenurile subconcedate de către patroni. în acest scop a fost

IC
creat interdictul de precario1 2. Prin acest interdict, în caz de refuz, patronul putea
reintra în stăpânirea terenului subconcedat cu concursul magistratului.
EM
După crearea interdictului de precario, stăpânirea exercitată de către patricieni
asupra pământurilor statului încetează să mai fie o simplă stare de fapt, fără con­
secinţe juridice3. Ea capătă un conţinut abstract, dobândindu-şi individualitatea ca
figură juridică. Posesorul dispune de mijloace juridice necesare (interdictul de pre­
AD

cario) pentru a exercita nestingherit stăpânirea asupra terenurilor primite de la stat.


După cum s-a văzut, la origine, posesiunea a constat în stăpânirea ocrotită ju-
ridiceşte asupra pământurilor statului. Mai târziu, interdictele s-au aplicat şi în
AC

materia proprietăţii private. Tot aşa, conceptul de posesiune, apărut în legătură cu


exploatarea acestor possessiones, şi-a găsit o aplicaţie generală.

§ 2. ELEMENTELE POSESIUNII
Z

75. Elem entele posesiunii sunt: animus şi corpus.


U

Prin anim us se înţelege intenţia de a păstra un lucru pentru sine4. Posesorul se


comportă faţă de lucru ca un adevărat proprietar. Cel ce ia cu împrumut un lucru în
vederea folosinţei şi intenţionează să-l restituie proprietarului nu este posesor,
deoarece nu stăpâneşte lucrul pentru sine, ci pentru altul.
C orpus constă în totalitatea actelor materiale prin care se realizează stăpânirea
asupra unui lucru (instalarea într-o casă, cultivarea unui teren)5.
Toţi proprietarii sunt în acelaşi timp şi posesori, dar nu toţi posesorii sunt pro­
prietari.

1 T itus L ivius, 42.1.


2 A l . M inculescu, P reca riu l în dreptul roman, Bucureşti, 1935, p. 62.
3 D. 43.26.2.3.
4 D. 41.2.1.20.
5 D. 41.218.2.

110
în expunerea materiei, posesiunea este înfăţişată ca o figură juridică de sine
stătătoare, distinctă de proprietate, deşi în practică ea produce aceleaşi efecte juridice,
indiferent dacă este exercitată de un simplu posesor sau de un adevărat proprietar.
76. Posesiunea se dobândeşte prin întrunirea celor două elemente asupra
aceleiaşi persoane. De regulă, posesiunea se dobândeşte prin sine însăşi, dar, în
mod excepţional, se poate dobândi şi prin altul. Dobândirea posesiunii prin altul s-a
putut realiza numai după ce s-a admis reprezentarea şi în această materie (un lucru
cumpărat de o anumită persoană este păstrat de către altă persoană în virtutea îm­
puternicirii primite).
Posesiunea se pierde fie prin pierderea lui animus, fie prin pierderea lui

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


corpus, fie prin pierderea ambelor elemente1. Astfel, cel ce vinde casa, dar continuă
să locuiască în ea în calitate de chiriaş, pierde posesiunea prin pierderea lui animus.

§ 3. CATEGORII DE POSESIUNE
77. Posesiunea este de mai multe feluri, în funcţie de protecţia juridică de care
se bucură, de efectele pe care le produce sau de obiectul asupra căruia poartă.

IC
Possessio ad interdicta este posesiunea care se bucură de protecţie juridică
prin intermediul interdictelor. EM
78. Possessio ad usucapionem are ca efect dobândirea proprietăţii prin uzu­
capiune dacă, în afara posesiunii, sunt întrunite şi celelalte condiţii ale uzucapiunii.
79. Possessio iniusta este vicioasă în raport cu o anumită persoană, ceea ce are
AD

ca efect ridicarea protecţiei posesiunii faţă de persoana în cauză. Viciile posesiunii


sunt: violenţa, clandestinitatea şi precaritatea.
80. Possessio iuris (posesiunea unui drept)12. Plecând de la faptul că posesi­
AC

unea presupune exercitarea unei stăpâniri materiale, romanii au considerat, la


origine, că numai lucrurile corporale pot fi posedate. Mai târziu, văzând că dreptul
de servitute se exercită prin actele materiale necesare posesiunii, au admis că
dreptul de servitute poate fi posedat. Plecându-se de la cazul dreptului de servitute,
Z

ideea posesiunii de drept (iuris possessio, quasi possessio) s-a generalizat apoi.
U

§ 4. EFECTELE POSESIUNII
81. Posesorul se bucură de protecţie juridică prin intermediul interdictelor. Un
alt efect al posesiunii constă în faptul că, în eventualitatea unui proces în reven­
dicare, pârâtul are calitatea de posesor3. El se apără spunând: posed pentru că
posed. Sarcina probei revine reclamantului, care trebuie să facă dovada că este pro­
prietar, dacă vrea să intre în posesiunea lucrului. în fine, dacă sunt întrunite
anumite condiţii, posesorul poate deveni proprietar prin uzucapiune4.

1 D. 41.2.8; E d . Cuq , Manuel des institutions juridiques des Romains, Paris, 1917, p. 315.
2 G. Longo, Diritto romano, Torino, 1939, p. 249.
i Inst., 4.15.4.
4 Plus iuris habet possessor quam iile qui non possidet (mai mult drept are posesorul decât cel ce
nu posedă).

111
§ 5. INTERDICTELE POSESORII
82. Protecţia juridică a posesiunii prezintă utilitatea că asigură, în acelaşi timp,
şi protecţia proprietăţii, căci, de cele mai multe ori, posesorul este şi proprietar. Pe
de altă parte, prin apărarea posesiunii, distinct de proprietate, romanii au ocrotit
anumite drepturi, cum a fost cazul protecţiei juridice care s-a acordat stăpânirii de
fapt asupra pământurilor statului. în fine, prin ocrotirea posesiunii s-a asigurat
respectarea stării de fapt existentă la un moment dat în societate. în cazul că cineva
dorea să schimbe o anumită stare de fapt, trebuia să recurgă la mijloacele juridice
corespunzătoare şi numai dacă organele specializate ale statului constatau că

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


pretenţia este întemeiată, adoptau măsuri în consecinţă.
Interdictele posesorii, ca mijloace juridice de ocrotire a posesiunii, sunt de
două feluri: interdicte recuperandae possessionis causa şi interdicte retinendae
possessionis causa.
83. între interdictele recuperandae possessionis causa (pentru redobândirea
posesiunii pierdute) se numără interdictele unde vi (deoarece prin violenţă), care

IC
pot fi de două feluri: unde vi cottidiana şi unde vi armata '.
Interdictele unde vi a rm a ta erau acordate în cazul deposedării prin violenţă
EM
armată, iar interdictele unde vi cottidiana în cazul deposedării prin violenţă
obişnuită.
Interdictul de precario a fost creat în legătură cu exploatarea lui ager publicus
AD

dar, apoi, a fost aplicat şi la alte cazuri12. Prin acest interdict cel ce transmitea un lu­
cru cu titlu precar, putea reintra oricând în stăpânirea lui, deoarece detentorul era
obligat să restituie lucrul la cerere.
AC

Interdictul de clandestina possessione (cu privire la posesiunea clandes­


tină) se dădea împotriva celui care intra în stăpânirea unui lucru fără ştirea
proprietarului3.
84. Interdictele retinendae possessionis causa erau date în scopul păstrării
Z

unei posesiuni existente.


U

Interdictul u tru b i (care din doi) se aplica la lucrurile mobile şi se acorda părţii
care a posedat lucrul mai multă vreme în anul anterior eliberării interdictului. Ast­
fel, dacă Primus a posedat obiectul litigios primele 8 luni, iar Secundus următoarele
7 luni din anul anterior eliberării interdictului, obiectul va fi atribuit lui Secundus.
Interdictul uti possidetis (după cum posedaţi) se aplica în cazul imobilelor şi
se acorda părţii care poseda lucrul în momentul eliberării interdictului. Acest inter­
dict a fost creat în epoca de înflorire a economiei de schimb, când ritmul afacerilor,
inclusiv vânzarea de imobile, a crescut foarte mult. Deoarece romanii nu aveau

1 O. Tellengen-C ouperus, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV,
2008, p. 492; R. M onier, Manuel elementaire de droit romain, I, Paris, 1945, p. 395; J. Gaudemet,
E. C hevreau, op. cit., p. 233.
2 D. 43.26.8; Al. M inculescu, op. cit., p. 62-63.
3 Inst., 4.5.5; G aius, 4.153.

112
registre în care să fie înscrise tranzacţiile imobiliare, au apărut numeroase conflicte,
în scopul de a soluţiona temporar acest gen de litigii, pretorul elibera interdictul uti
possidetis părţii care poseda imobilul în acel moment.
Este foarte important să subliniem că interdictele nu dădeau litigiilor cu privire
la posesiune o soluţie definitivă, ci una provizorie. Litigiul urma să fie soluţionat
definitiv numai după organizarea unui proces în revendicare, când se stabilea cine
este adevăratul proprietar.

§ 6. DETENŢIUNEA

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


85. D etenţiunea, ca şi posesiunea, presupunea întrunirea a două elemente:
animus şi corpus. Corpus al detenţiunii este identic cu cel al posesiunii. Animus
însă, desemnează intenţia de a păstra lucrul pentru altul. Aşa este cazul arendaşului
care păstrează lucrul pentru adevăratul proprietar, în sensul că intenţionează să-l
restituie la scadenţă.
Crearea acestui titlu juridic, distinct de posesiune, a făcut posibilă efectuarea

IC
unor operaţiuni juridice ca împrumutul de folosinţă, arendarea sau depozitul.

Timp de mai multe secole, în dreptul roman, posesiunea a fost lipsită de protecţie ju­
EM
ridică, fiind socotită o simplă stare de fapt.
Prin secolul V al Romei, posesiunea a început să fie apărată prin intermediul interdicte­
lor, desemnând puterea de fapt ocrotită juridiceşte asupra lui ager publicus. Treptat noţiunea
s-a extins şi la alte bunuri, căpătând un conţinut tot mai bogat. în acelaşi timp asistăm la
AD

apariţia mai multor feluri de posesiune, având efecte juridice specifice.


Apărută ca o noţiune juridică în interesul uzurpatorilor pământurilor statului, posesiunea
se desprinde ca o categorie juridică de sine stătătoare, evoluând în strânsă legătură cu alte
instituţii ale dreptului roman şi, în special, în legătură cu drepturile şi garanţiile reale.
AC

Possessiones şi possessio agri ocupatorii sunt termeni care se referă la terenurile des­
pre care Festus spune că nu sunt deţinute prin mancipaţiune, ci prin uz.
Unele porţiuni din ager publicus erau atribuite de către stat particularilor care plăteau o
sumă de bani numită vectigal. Statul nu transmitea proprietatea asupra pământurilor ci nu­
mai possessio. Concesia era făcută fără dată fixă, şi putea fi revocată oricând.
Z

La un moment dat, posesorii acestor pământuri au încetat să mai plătească redevenţa.


Cu timpul, sensul cuvântului possessio s-a schimbat, sfârşind prin a desemna stăpâni­
U

rea de fapt a unui fond privat.


La origine, termenul de possessio presupunea existenţa unui teren agricol, stăpânirea
de fapt a acestuia fără existenţa vreunui drept şi lipsa oricărui raport contractual cu statul.
Ocrotirea juridică a posesiunii a început să se realizeze către sfârşitul secolului V de la
fondarea Romei, datorită contradicţiilor ivite între cei care ocupau pământurile statului.
întrucât neînţelegerile dintre uzurpatori erau de natură să provoace dezordini profunde,
se impunea intervenţia statului. Uzurpatorii nu puteau rezolva neînţelegerile dintre ei prin
intentarea acţiunii în revendicare, căci nu aveau titlul de proprietari. Din acest motiv au fost
create interdictele, ca instrumente juridice de ocrotire a uzurpatorilor lui ager publicus.
în ciuda faptului că unii romanişti adoptă o atitudine negativă, se admite în general că
interdictele au apărut ca prim instrument juridic de apărare a posesiunii.
A admite opinia lui Ihering, potrivit căreia interdictele au apărut abia după dispariţia ac­
ţiunilor legii, ar însemna să admitem că posesiunea a rămas fără sancţiune până către sfâr­
şitul republicii. în realitate, interdictele au fost create în scopul apărării posesiunii şi doar mai
târziu s-au aplicat şi proprietăţii private o dată cu dispariţia acţiunilor legii.
Faptul că procedura interdictelor este inspirată din procedura acţiunilor legii dovedeşte
că interdictele existau încă din epoca legisacţiunilor. Cum ele nu puteau fi aplicate pro­

113
prietăţii, întrucât aceasta era sancţionată prin legisacţiuni, decurge în mod firesc că inter­
dictele serveau la sancţionarea posesiunii.
La început possessio desemnează folosinţa unui teren făcând parte din ager publicus.
Mai târziu, principiile posesiunii au început să se aplice şi fondurilor private. Chiar şi mult
mai târziu, când dispare ager publicus, noţiunea de posesiune nu dispare, dar desemnează
deţinerea în fapt a unui fond privat.
Aceste posesiuni au sfârşit prin a fi transmisibile prin vânzare, donaţiune, succesiune.
Datorită acestui fapt, unii romanişti au mers până acolo, încât au manifestat tendinţa de a
identifica posesiunea cu proprietatea.
Astfel, Ihering afirmă chiar că, în realitate, posesiunea nu este altceva decât pro­
prietatea privată introdusă sub alt nume. în realitate, între dominium ex iure quiritium şi

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


possessiones există deosebiri foarte însemnate, atât pe planul formalismului, cât şi pe
planul conţinutului noţiunilor.
a) Poziţia posesorului se deosebeşte de a proprietarului atât în raporturile sale cu
statul, cât şi în raporturile cu terţii.
b) Terenurile asupra cărora exista dominium ex iure quiritium erau limitate, posesiunile
erau nelimitate.
c) O altă deosebire între posesiune şi proprietate se manifestă pe planul transmiterii lu­
crurilor, precum şi pe planul reclamării lor în justiţie.

IC
d) Fondurile susceptibile de dominium ex iure quiritium nu erau supuse vreunei dări,
spre deosebire de posesiuni, pentru care măcar teoretic, stăpânitorii erau obligaţi să plătea­
EM
scă o redevenţă.
Către sfârşitul republicii, când vechii posesori vor dobândi, aşa cum vom vedea, pro­
prietatea quiritară asupra posesiunilor, va înceta şi plata acestei sume de bani.
După cel de-al doilea război punic, la Roma începe procesul de formare a latifundiilor.
AD

O serie întreagă de pământuri sunt abandonate sau confiscate. Apoi aceste terenuri sunt
concedate particularilor.
Noua formă de posesiune nu trebuie confundată cu vechile posesiuni, a căror stăpânire se
consolidează tot mai mult şi pentru care, în practică, încetase să se mai plătească o redevenţă.
AC

Extinderea latifundiilor pe o scară tot mai mare a dat naştere, în istoria Romei, proble­
mei agrare. Concentrarea marilor domenii exploatate prin munca sclavilor a dus la ruinarea
micilor proprietăţi şi la crearea unui climat de mare tensiune în rândurile cetăţenilor săraci şi
ale proletariatului.
Tiberius Gracchus propune să se limiteze suprafeţele de pământ pe care marii posesori
Z

le deţineau din ager publicus, iar restul să se împartă celor fără pământ. Se stabileşte că
fiecare pater familias nu poate deţine mai mult de 500 iugăre de pământ din ager publicus.
U

Suprafeţele de pământ care depăşeau această limită, urmau să fie luate de la posesori şi
distribuite proletarilor din Italia sub formă de loturi inalienabile.
în anul 123 Gaius Gracchus reia opera fratelui său, reînnoieşte legea agrară din 133,
acordând şi latinilor dreptul la asignaţiuni.
Ulterior au fost luate o serie de măsuri care au dus la lichidarea reformei agrare iniţiată
de fraţii Gracchi. între acestea, consemnăm suprimarea inalienabilităţii loturilor nou conce­
date, precum şi suprimarea asignaţiunilor viitoare.
în fine, dispoziţiile legii agrare din anul 111 suprimă în mod expres plata vectigalului,
transformând vechea possessio în privata possessio.
Se pune întrebarea dacă privata possessio despre care vorbeşte Lex agraria din anul
111 se confundă cu dominium ex iure quiritium sau este o formă de stăpânire privată de un
fel deosebit. O serie de autori admit că privata possessio se confundă cu dominium ex iure
quiritium.
Există şi o părere contrară, potrivit căreia privata possessio reprezintă o categorie de
sine stătătoare, care nu este proprietate quiritară. Se ştie însă că prin legea Thoria întreg

114
solul italic devine res mancipi, ceea ce înseamnă că poate fi obiect al proprietăţii quiritare.
Pe de altă parte, legea agrară din anul 111 suprimă plata vectigalului, ceea ce este un alt
indiciu că posesorii s-au transformat în proprietari quiritari. lată de ce nu vedem raţiunea
pentru care s-ar putea admite că privata possessio ar fi o formă de stăpânire privată dis­
tinctă de dominium ex iure quiritium.
Pământurile cucerite în timpul imperiului erau organizate în privinţa regimului lor juridic
în mai multe forme.
O parte din terenuri aveau regimul proprietăţii quiritare prin introducerea ficţiunii lui ius
italicum.
O altă parte a solului era deţinut cu titlu de folosinţă de către locuitorii provinciilor.
Alte pământuri erau stăpânite fie de către senat, fie de către împărat. în acelaşi timp se

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


menţine şi possessio agri vectigalis. Este vorba despre terenurile concedate în schimbul
unui vectigal. Ager vectigalis nu se confundă nici cu dominium, nici cu vechea possessio, cu
toate că terminologia este asemănătoare.
Pe baza unor texte din Digeste s-a susţinut că ager vectigalis reprezintă o formă de
possessio.
Dacă ager vectigalis include şi ideea de posesiune, aceasta nu înseamnă că se limi­
tează la a fi un caz de posesiune. La sfârşitul dreptului clasic ager vectigalis sfârşeşte prin a
deveni un drept real.

IC
în dreptul clasic, suma plătită de către titular joacă rolul unui impozit financiar.
în acelaşi timp observăm că, în anumite privinţe, ager vectigalis se apropie de dreptul
EM
de proprietate. Asemenea apropieri se manifestă şi pe planul dobândirii fructelor.
Utilizarea interdictelor atestă iarăşi existenţa unor asemănări între ager vectigalis şi drep­
turile reale. La un moment dat, titularului lui ager vectigalis se bucură de o actio in rem, ceea ce
duce la transformarea lui ager vectigalis într-un drept real.
Din momentul în care noţiunea de posesiune a trecut în dreptul privat, a început să se
AD

confunde cu proprietatea, căci de cele mai multe ori posesorul era şi proprietar.
în raport cu proprietatea, posesiunea înseamnă exercitarea actelor materiale prin care
se exteriorizează dreptul de proprietate.
AC

în legătură cu consecinţele juridice pe care le produce această stăpânire de fapt, ro­


manii au folosit pe lângă termenul de possessio şi termenii de possessio civilis şi possessio
naturalis.
Expresia de civilis possessio poate fi interpretată în mai multe feluri. în primul rând, din
punct de vedere tehnic, cuvântul civilis are două sensuri mai importante, exprimă mai întâi
Z

opoziţia dintre dreptul privat şi cel public.


în al doilea rând, în cadrul dreptului privat, acest cuvânt desemnează toate instituţiile
U

create de lege, drept cutumiar sau senatusconsulte, cu excepţia acelor instituţii ce ţin de ius
gentium sau de dreptul pretorian. Acest al doilea sens al termenului a suferit o serie întreagă
de modificări. în acest sens trebuie înţelese noţiunile de civilis actio sau de civilis obligatio.
în ceea ce priveşte interdictele, care se află în strânsă legătură cu posesiunea, fiind
primele instrumente de sancţionare a acesteia, nu pot ţine de dreptul civil, căci, după cum
se ştie, ele sunt create prin intermediul edictului pretorului.
Tradiţiunea nu transmite proprietatea quiritară decât atunci când este vorba de res nec
mancipi.
Ocupaţiunea şi acţiunea publiciană nu au aparţinut dreptului civil. Se vede deci că prin­
cipalele consecinţe ale posesiunii nu ţin de domeniul dreptului civil.
în ce categorii vor fi introduse atunci cazurile de posesiune, care, deşi nu duc la uzuca-
parea lucrurilor, dau totuşi dreptul la apărarea prin intermediul interdictelor ?
Savigny cerea ca în cazurile de possessio ad interdicta să nu se folosească termenul
de civilis possessio, ci pur şi simplu acela de possessio. în concepţia sa, posesiunea ad
interdicta presupune existenţa posesiunii şi nimic mai mult. Astfel chiar şi cel ce intră prin
violenţă în posesiunea unui lucru se poate apăra prin intermediul interdictelor.

115
Dimpotrivă, uzucapiunea presupune, pe lângă posedarea lucrului, şi alte condiţii, cum
ar fi buna credinţă şi justa cauză. în acest sens, autorul propune, pentru a exprima în mod
clar raportul dintre cele două feluri de posesiune, să se folosească termenul de possessio
pentru posesiunea care dă dreptul la interdicte şi să se adauge epitetul de civilis pentru de­
semnarea posesiunii care duce la uzucapiune.
Realitatea este că nu trebuie confundată noţiunea de civilis possessio nici cu possessio
ad usucapionem, nici cu possessio ad interdicta şi nici nu trebuie limitată la unul din cele
două cazuri.
Atât posesiunea care duce la uzucapiune, cât şi aceea care dă naştere la dreptul la
interdicte aparţin de posesiunea civilă înţeleasă ca acea stăpânire de fapt asupra lucrului,
care este apărată prin mijloace de drept.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Ar fi anormal să nu admitem că possessio ad interdicta ţine de domeniul posesiunii
civile, de vreme ce apariţia interdictelor este strâns legată de posesiune, ba mai mult, con­
stituie instrumentul prin intermediul căruia simpla stăpânire a bunului a căpătat o semnifica­
ţie juridică.
Posesia naturală trebuie văzută ca acea formă de stăpânire a lucrurilor care nu duce la
dobândirea proprietăţii prin uzucapiune. în acelaşi timp trebuie să distingem între stăpânirea
pură şi simplă fără consecinţe juridice şi acea stăpânire care, deşi produce consecinţe ju­

IC
ridice nu duce totuşi la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.
Posesiunea civilă reprezintă, deci, acea stăpânire de fapt care dă naştere la protecţie
juridică. Nu are importanţă dacă aceste consecinţe sunt dobândirea proprietăţii prin inter­
EM
mediul uzucapiunii sau dreptul la apărare prin interdicte.
în ce priveşte posesiunea naturală, aceasta este o stăpânire de fapt şi corespunde
sensului de astăzi al noţiunii de detenţiune.
Cuvântul iustum este întrebuinţat de către jurisconsulţii romani în două sensuri. Când
AD

se raportează la ius civile, iustum are acelaşi sens cu noţiunea de legitimum. Ca de exemplu
în expresia matrimonium iustum.
In alt sens, termenul de iustum desemnează ceea ce este în conformitate cu dreptul, ca
de exemplu în expresia absentia justa.
AC

în ce priveşte iusta possessio aceasta se încadrează în cel de-al doilea înţeles al ter­
menului de „iustum”.
Iusta possessio este deci acea posesiune la care cineva are dreptul şi care este o
adevărată posesiune din punct de vedere juridic. în cazul gajului, de exemplu, creditorul ga-
jist are o iusta possessio.
Z

Această posesie nefiind civilă, termenul de iustum trebuie luat în cea de-a doua accep­
U

ţiune a sa. Tot astfel, missio in possessionem reprezintă un caz care conferă iusta possessio.
Dar sensul pe care îl putem da noţiunii de iusta possessio este încă destul de vag, aşa
cum reiese din expresiile de mai sus. Noţiunea va căpăta însă un plus de claritate dacă vom
raporta la termenul de vitia possessionis.
în acest fel, prin iusta possessio, vom înţelege orice posesiune, care nu a fost
achiziţionată vi, dam, precaria. Această categorie de posesiune prezintă o importanţă
deosebită în materia interdictelor posesorii.
In cazul posesiunii vicioase se ridică protecţia juridică dar numai pentru acea persoană
faţă de care este viciată. Din această cauză, în unele interdicte va figura expresia „nec vi
nec clam nec precario a te possideret".
Cazurile de posesiune vicioasă sunt numeroase, cum este de pildă situaţia în care
cineva intră prin violenţă în posesiunea unui lucru.
Bonae fidei possessio.
Aceasta expresie se defineşte prin raportare la motivele care justifică stăpânirea unui
lucru. Cel care este convins că stăpânirea sa asupra lucrului are o bază legală se consideră
a fi un posesor de bună credinţă.

116
Posesiunea de bună-credinţă este cerută în cazul uzucapiunii, fiind una din condiţiile
necesare pentru dobândirea proprietăţii. Este posesor de bună credinţă acela care crede că
a dobândit lucrul de la proprietar. Poate fi, de asemenea, socotit posesor de bună-credinţă,
pârâtul care deşi nu este proprietarul lucrului îl, deţine în baza unui contract. în cazul în care
ar avea asupra bunului respectiv numai detenţiunea, şi ia naştere un litigiu, detentorul va
trebui să se adreseze proprietarului pentru a-l apăra.
Posesorul însă, aşa cum am arătat, se poate apăra prin intermediul interdictelor.
Expresia de bonae fidei possessio se întrebuinţează şi pentru a desemna o posesiune
bazată pe un titlu juridic.
în acest caz, posesiunea de bună credinţă se raportează la noţiunea ad causa
possessionis.
Iuris possessio.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Romanii nu au acceptat iniţial că un drept poate fi posedat. Această stare de lucruri se
explică prin faptul că ei au văzut posesiunea ca pe o stăpânire materială a lucrului, or drep­
turile, fiind lucruri incorporale, nu puteau fi stăpânite în acest fel.
S-a admis însă, în mod excepţional, posesiunea dreptului de proprietate şi aceasta
deoarece, în cazul proprietăţii, romanii confundau dreptul cu obiectul său.
în cazul în care un proprietar era tulburat în exerciţiul dreptului, avea posibilitatea să
recurgă la interdicte pentru a se apăra.

IC
Se putea întâmpla însă ca şi exerciţiul altor drepturi să fie tulburat, dar, în acest caz,
titularul dreptului nu putea recurge la interdicte.
în aceeaşi situaţie se găseau şi drepturile care reprezintă dezmembrăminte ale drep­
tului de proprietate.
EM
Aceste drepturi, numite de către romani iura in re, existau distinct, independent de pro­
prietate. Aşa este, de exemplu, cazul uzufructului. Şi în cazul uzufructului, ca şi în cazul
proprietăţii, se poate concepe o tulburare a exerciţiului dreptului, ca şi în cazul celorlalte servituţi.
AD

Plecând de la acest punct, prin analogie, romanii au admis că posesiunea poate fi extinsă
de la proprietate şi la servituţi, numai că au numit-o quasi possessio sau possessio iuris.
Expresia de „possessio iuris” se datoreşte faptului că, în cazul proprietăţii, nu se avea
în vedere posedarea dreptului, ci posedarea lucrului. Această situaţie este posibilă în cazul
AC

proprietăţii, şi nu în alte cazuri, întrucât numai dreptul de proprietate se confundă cu obiec­


tul său.
în cazul proprietăţii deci, romanii au văzut o possessio corporis.
în cazul servituţilor însă, întrucât este vorba de posedarea unui drept, s-a utilizat ter­
Z

menul de iuris possessio.


Astfel spus, termenul de „iuris possessio” desemnează exerciţiul unui ius in re. Acest
U

exerciţiu în raport cu ius in re ar corespunde raportului existent între posesiune şi proprietate.


Cum şi celelalte drepturi se exercită prin acte materiale necesare posesiunii, s-a ajuns
la concepţia mai evoluată a posesiunii unui drept, desemnată prin termenul de iuris possessio.
Unii autori au văzut în proprietatea pretoriană o instituţie decurgând din vechiul drept
de possessio.
Potrivit acestei concepţii, existenţa proprietăţii quiritare şi a celei pretoriene corespunde
unei situaţii anterioare, când în legătură cu exploatarea lui ager publicus, la romani a existat
un îndoit drept de proprietate.
Se ştie însă că Gaius leagă apariţia proprietăţii pretoriene de distincţia între lucrurile
mancipi şi nec mancipi. Jurisconsultul arată în mod limpede că un lucru este in bonis, atunci
când, deşi este o res mancipi, a fost transmisă nu prin mancipaţiune, ci prin tradiţiune.
Aşa stând lucrurile, este mai degrabă de crezut că în crearea noii forme de proprietate
pretorul s-a inspirat din felul de organizare al proprietăţii quiritare.
Plecând de la principiul că dominium ex iure quiritium asupra lucrurilor nec mancipi
poate fi transmis prin intermediul tradiţiunii, pretorul extinde acest mod de dobândire a pro­
prietăţii şi la lucrurile mancipi.

117
Pentru possessionis, tradiţiunea nu putea transmite proprietatea ci numai acel drept
special de care ele erau susceptibile.
De asemenea, aşa cum am arătat, la început nu a existat nici o acţiune pentru
apărarea dreptului de possessio. Abia mai târziu, după apariţia acţiunii publiciene aceasta a
fost extinsă şi la possessiones.
De multe ori tradiţiunea este văzută exclusiv ca un mijloc de transmitere a proprietăţii,
în realitate, rolul tradiţiunii nu s-a limitat la transmiterea proprietăţii. Ea a fost utilizată
foarte frecvent atât pentru remiterea posesiunii, cât şi în vederea remiterii detenţiunii lucrului.
în cazul contractului de gaj, de exemplu, lucrul era transmis de către debitor creditorului cu
titlu de posesiune, iar acesta din urmă se obliga să-l restituie dacă debitorul plătea la scadenţă.
Aşa cum am văzut, posesiunea a apărut ca noţiune juridică în scopul apărării intere­
selor uzurpatorilor pământurilor statului. Din momentul în care posesiunea a căpătat un sens

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


abstract, s-a extins şi asupra pământurilor private.
într-o fază mai avansată, protecţia posesorie capătă o arie largă de aplicare, cuprin­
zând cazurile proprietarului, creditorului gajist, depozitarului sechestru.
în alte cazuri însă, cu toate că bunurile erau stăpânite în baza unui titlu juridic, protecţia
posesorie nu a fost aplicată. Ne referim la situaţia chiriaşului sau a comodatarului.

III

IC
C a p it o l u l

NOŢIUNEA PROPRIETĂŢII EM
§1. DREPTUL DE PROPRIETATE
86. în literatura juridică, proprietatea apare fie ca drept subiectiv fie ca insti­
AD

tuţie a dreptului obiectiv1.


Dreptul de proprietate în sens obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice
care reglementează modul de repartiţie a mijloacelor de producţie, precum şi a pro­
AC

duselor.
Dreptul subiectiv de proprietate, acea posibilitate de a stăpâni un lucru prin
putere proprie şi în interes propriu, este definit de normele dreptului de proprietate.
Aceste atribute se manifestă pe un plan mai larg sau mai restrâns, în funcţie de
Z

condiţiile istorice concrete.


U

87. Utilizarea unor termeni romani ca: ius utendi et abutendi, ius fruendi, ius
possidendi, ius disponendi, atât în evul mediu, cât şi în societatea modernă, a dat
naştere unor întrebări în legătură cu aplicarea instituţiei romane a proprietăţii în alte
formaţiuni sociale.
Câtă vreme noţiunea dreptului de proprietate s-a limitat la enumerarea atribu­
telor acestui drept: ius utendi, ius fruendi, ius abutendi (dreptul de a folosi, de a
culege fructele şi de a dispune de lucru), nu s-a putut explica nici fenomenul re-
cepţionării dreptului roman în feudalism, nici preluarea unor formulări romane în
codurile modeme. Explicaţia ştiinţifică a „recepţionării” dreptului roman de pro­
prietate se poate da numai dacă plecăm de la noţiunea proprietăţii ca act de apro­
priere. Numai aşa putem înţelege că instituţia proprietăţii a suferit schimbări calita­

1C. STĂTESCU, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1980, p. 32.

118
tive în trecerea de la o formaţiune socială la alta şi că terminologia care s-a păstrat
(usus, fructus şi abusus) nu epuizează conţinutul dreptului de proprietate, ci
reprezintă doar unele elemente ce ţin de tehnica valorificării sale.

Capitolul IV
FORMELE PRIMITIVE DE PROPRIETATE

§ 1. PROPRIETATEA COLECTIVĂ A GINŢII

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


88. M ă rtu rii ale a u to rilo r latini şi greci. în epoca prestatală a Romei
pământul, ca principal mijloc de producţie, se afla în proprietatea colectivă a ginţii.
Existenţa proprietăţii colective a ginţii este menţionată, deşi nu foarte clar, în nu­
meroase texte ale autorilor latini şi greci, iar, pe de altă parte, numeroase instituţii
juridice romane mai recente păstrează urme care, în mod cert, au fost lăsate de ve­
chea proprietate colectivă. Potrivit acestor texte, în epoca prestatală proprietatea era

IC
colectivă, cu excepţia a două iugăre de pământ care se aflau în proprietatea famili­
ală1. Printr-o interpretare literală s-ar putea ajunge la concluzia că cele două iugăre
EM
de pământ au fost atribuite de către Romulus, cu titlu de proprietate privată. în rea­
litate, prin reforma atribuită lui Romulus pământurile au fost repartizate numai cu
titlu de proprietate familială, ca formă mai evoluată a proprietăţii primitive. Fapt
este că, în concepţia vechilor autori, reforma lui Romulus a avut o importanţă minoră.
AD

în De re rustica, V arro vorbeşte despre atribuirea celor două iugăre de pământ,


fără să precizeze ce regim s-a aplicat celorlalte fonduri. în altă lucrare însă, Varro se re­
feră expres la împărţirea întregului teritoriu al Romei între cele trei triburi fondatoare12.
AC

La rândul său, Dionis din Halicamas afirmă că Romulus ar fi împărţit teritoriul


Romei în 30 de loturi, atribuind fiecărei curii o suprafaţă de pământ3.
Constatăm că Varro ne vorbeşte despre o împărţire făcută între triburi, iar
Dionis din Halicamas despre o împărţire pe curii. Deşi, în aparenţă, cele două texte
Z

se contrazic, în realitate ele se susţin şi se completează reciproc. Este posibil ca


U

grupurile etnice care au fondat Roma să fi cunoscut, iniţial, proprietatea colectivă


la nivelul tribului. Cu timpul, regimul de comunitate s-a putut restrânge de la
nivelul tribului la nivelul curiei. Sunt posibile şi alte interpretări, dar esenţialul este
că vechii autori vorbesc despre existenţa proprietăţii colective asupra solului.
89. U rm e lăsate de p ro p rie ta te a colectivă a su p ra unor instituţii juridice.
în literatura juridică s-a afirmat că proprietatea privată a fost o permanenţă a civili­
zaţiei romanilor, că ei au cunoscut-o încă din momentul fondării cetăţii. Aceste teo­
rii care văd rădăcinile unor instituţii juridice în factori psihologici şi nu în condiţiile
materiale de existenţă sunt contrazise de numeroasele urme pe care proprietatea

1V arro, De re rustica, 1,10; C icero, De rep., 2. 14; P liniu , Istoria naturală, 18.2.
2 VARRO, De lingua latina, V. Ager romanus primum divisus in parties tres a quo tribus cappellata
Tatiensium, Ramnium, Lucerum.
3 DlONISIE DE HalICARNASSE, Antiquites Romaines, 2.7, 114.

119
colectivă, dominantă în epoca prestatală, le-a lăsat atât în domeniul public, cât şi în
domeniul privat. Menţionăm numai urmele lăsate de proprietatea colectivă asupra
mancipaţiunii, asupra formelor cerute pentru revendicarea unui lucru şi asupra sis­
temului succesiunii legale.
a) Mancipaţiunea, modul originar de transmitere a proprietăţii la romani, pre­
supunea ţinerea cu mâna de către dobânditor a lucrului transmis1. Fireşte această
formă nu se putea aplica la lucrurile imobile12. Prin urmare, în epoca apariţiei
mancipaţiunii nu se cunoştea proprietatea privată asupra pământului şi caselor, ci
numai asupra lucrurilor mobile, ca sclavii şi vitele, deoarece numai asemenea lu­
cruri puteau fi aduse în faţa martorilor şi ţinute cu mâna de către dobânditor.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


b) Acţiunea în revendicare a îmbrăcat, în epoca veche, forma lui sacramentum
in rem 3. Sacramentum in rem, între alte forme, presupunea şi prezenţa lucrului în
faţa magistratului. Această formă nu putea fi îndeplinită în cazul lucrurilor imobile,
aşa încât, iarăşi trebuie să admitem că aceste lucruri nu erau obiect de proprietate
privată; dacă bunurile imobile ar fi fost obiect de proprietate privată, forma origi­
nară a revendicării ar fi fost astfel elaborată încât să fie aplicabilă şi în cazul lor.

IC
c) Succesiunea legală era atribuită sui heredes-ilor, în lipsa acestora agnaţilor,
iar dacă lipseau şi agnaţii, gentililor4. Gentilii (membrii ginţii) veneau cu toţii la
EM
moştenirea celui ce nu avea sui heredes sau agnaţi. Acest drept de moştenire, con­
sacrat în Legea celor XII Table, este o amintire a epocii în care ginta exercita în
colectiv dreptul de proprietate asupra pământului.
AD

§ 2. PROPRIETATEA FAMILIALĂ
90. Textele vechilor autori, precum şi urmele lăsate asupra unor instituţii ju ­
AC

ridice, ne arată că, în paralel cu proprietatea colectivă a ginţii, a existat şi pro­


prietatea familială. Vechii autori au pus la originea acestei forme de proprietate
reforma prin care Romulus a atribuit fiecărui cetăţean două iugăre de pământ (bina
jugera ). Este greu de spus când a fost făcută reforma, presupunem, mai degrabă,
Z

că cele două iugăre de pământ au fost împărţite în decursul unei întregi epoci.
Existenţa acestei forme de proprietate este în afara oricărei îndoieli, căci ea a lăsat
U

urme adânci asupra altor instituţii şi a fost menţionată în numeroase texte.


Referindu-se la terenurile aflate în proprietatea familială, Varro le desemnează
prin cuvântul heredium. La rândul său, Pliniu afirmă că heredium era destinat lo­
cului de casă şi grădinii.
91. Caracterele proprietăţii familiale. Proprietatea familială are un caracter
inalienabil. Acest caracter este confirmat de mecanismul mancipaţiunii, modul
originar de transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor mancipi.

1F. DE V isscher, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 2, 1936, p. 263.


2 Levy-Bruhl, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1959, p. 617.
3 L evy-Bruhl, tura, Napoli, 4, 1953; F. de V isscher, Revue historique de droit franţais et
etranger, Paris, 1959, p. 134.
4 A.E. G iffard, Revue historique de droitfranţais de etranger, Paris, 1932, p. 385.

120
Proprietatea asupra lui heredium are şi un caracter indivizibil. în virtutea acestui
caracter, după moartea lui pater familias, sui heredes trăiau într-o stare de indivi-
ziune, situaţie desemnată, mai târziu, prin termenul de antiquum consortium. Datorită
acestui fapt, heredium nu desemna numai o formă de proprietate, ci şi o formă de
moştenire1. La moartea lui pater familias fiii de familie nu puteau să-şi împartă locul
de casă şi grădină. Această stare de lucruri a durat până la Legea celor XII Table,
când a fost creată actio familiae herciscundae (acţiunea de ieşire din indiviziune)12.
în fine, proprietatea familială are un caracter de coproprietate. Sui heredes, aşa
cum arată şi sensul cuvintelor, se moştenesc pe ei înşişi, în sensul că vin la
moştenirea unui lucru pe care îl stăpâneau şi înainte de moartea lui pater familias.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Referindu-se la sui heredes, jurisconsultul Paul arăta că este vorba, mai degrabă, de
continuarea unei proprietăţi decât de o succesiune propriu-zisă3. Paul a făcut
această precizare cu intenţia de a sublinia regimul special al proprietăţii familiale,
în raport cu cel al proprietăţii individuale.

IC
C a p it o l u l V

PROPRIETATEA QUIRITARĂ EM
§ 1. FORMAREA PROPRIETĂŢII QUIRITARE
92. Romanii au cunoscut proprietatea privată încă din epoca regalităţii. Acu­
AD

mulările realizate pe plan social şi economic au dus la destrămarea treptată a pro­


prietăţii colective a ginţii şi la apariţia proprietăţii private. Alături de proprietatea
privată a apărut şi proprietatea colectivă a statului care purta, în principal, asupra
AC

lui ager publicus şi asupra sclavilor publici.


în epoca veche, proprietatea quiritară (a cetăţenilor romani)4, numită dominium ex
iure quiritium era reglementată cu o mare precizie, individualitatea sa, în raport cu alte
figuri juridice, fiind foarte clar conturată. Dominium ex iure quitium se crea în mod
Z

solemn, se transmitea prin forme solemne şi tot cu forme solemne se reclama în


U

justiţie5. Reglementarea exclusivistă şi formalistă a proprietăţii, abundenţa de formule


şi simboluri, au făcut din proprietatea quiritară o instituţie accesibilă numai cetăţenilor
romani; de altfel, proprietatea quiritară, în sens literal, înseamnă proprietatea
cetăţenilor.
93. Pământurile statului (ager publicus) nu erau susceptibile de proprietate privată.
Cu toate acestea, domeniul public era exploatat de către anumite persoane particulare.

1V. Al. Georgescu, Originea şi evoluţia generală a proprietăţii în dreptul roman, Cernăuţi, 1936, p. 325.
2 T. XII, 5.10; Br. Schmidlin, op. cit., p. 216; P. P ichonaz, op. cit., p. 232.
3D. 28.2.11.
4 S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 20, 1954, p. 304; U. B rasiello, Corso
di diritto romano. La proprieta nella sua essenza e nella sua estensione, Milano, 1952, p. 166; M. J. G.
Garrido, op. cit., p. 153.
5 Gaius, 1.54; U. B rasiello, op. cit., p. 115.

121
Sub pretextul că ager publicus aparţine poporului, patricienii care deţineau puterea în
stat şi-au însuşit întinse suprafeţe de pământ, pe care le exploatau ca adevăraţi
proprietari. De altfel, spre sfârşitul republicii întregul ager publicus din Italia s-a
transformat în veritabilă proprietate quiritară. Astfel au luat naştere latifundiile,
care au dus la adâncirea prăpăstiei dintre bogaţi şi săraci, la ruinarea micilor
producători şi la creşterea numărului proletarilor, situaţie care s-a răsfrânt şi asupra
vieţii politice şi juridice a Romei sclavagiste. Intr-un cuvânt, generalizarea
proprietăţii quiritare sub forma latifundiilor a stat la originea prăbuşirii republicii şi
a determinat instaurarea imperiului.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


§ 2. CARACTERELE PROPRIETĂŢII QUIRITARE
94. Reglementarea proprietăţii quiritare se deosebea sub multiple aspecte de
cea a proprietăţii private evoluate, care era accesibilă tuturor persoanelor, se aplica
tuturor lucrurilor şi se transmitea, în principiu, prin simplul acord de voinţă.
Ca şi alte instituţii ale dreptului roman, proprietatea quiritară ţinea de

IC
domeniul dreptului civil şi avea un caracter exclusiv. De asemenea, proprietatea
avea un caracter absolut şi perpetuu. EM
95. C a ra cte ru l exclusiv. Trăsătura definitorie a proprietăţii quiritare era dată
de caracterul ei exclusiv. în virtutea acestui caracter, proprietatea quiritară aparţi­
nea numai cetăţenilor, putea fi dobândită numai prin anumite acte de drept civil şi
AD

purta numai asupra lucrurilor mancipi1.


96. C a ra cte ru l absolut. Dreptul de proprietate quiritară nu cunoştea vreo în­
grădire12. Astfel sclavul putea fi vândut sau ucis. Tot ce se afla deasupra sau
AC

dedesubtul unui teren aparţinea proprietarului; plantele sau clădirile nu puteau fi


concepute separat de teren. Orice obiect de proprietate quiritară putea fi exploatat
fără limite. Totuşi, Legea celor XII Table prevede obligaţia de a se lăsa o limită în
lăţime de cinci picioare între proprietăţi. Această limită pare a avea natura unei ser-
Z

vituţi publice care apăsa asupra proprietăţii private.


U

97. C a ra cte ru l perpetuu. Proprietatea quiritară nu se pierdea prin trecerea


timpului şi nici nu putea fi revocată3. De altfel, dreptul de proprietate quiritară, ca
principal drept real, nu se poate stinge prin trecerea timpului, ci se consolidează,
spre deosebire de drepturile de creanţă, drepturi care în momentul valorificării se sting.
Acest caracter al proprietăţii quiritare este exprimat în adagiul „proprietas ad
tempus constitui non potest”.

1 E. V olterra, Novissimo digesto italiano, X, Torino, 1964, p. 97.


2 U. Brasiello, op. cit., p. 105.
3 Ch . APPLETON, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1931, p. 322; C.ST.
T omulescu, Index, Napoli, 2, 1971, p. 86.

122
C a p i t o l u l VI

FORME DE PROPRIETATE ÎN DREPTUL CLASIC

§ 1. PROPRIETATEA QUIRITARĂ ÎN DREPTUL CLASIC


98. Proprietatea quiritară s-a exercitat şi în epoca clasică, păstrându-şi unele
din vechile caractere şi dobândind altele noi. în epoca veche, proprietatea quiritară,
ca instituţie civilă, era supusă unor forme atât de rigide, încât Gaius spunea că
existau numai două posibilităţi: fie să ai proprietate romană, fie să nu ai proprietate

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


deloc1. în epoca clasică însă, odată cu extinderea imperiului şi statornicirea unor
intense relaţii cu peregrinii, raţiuni de ordin economic i-au determinat pe romani să
recunoască şi străinilor un drept de proprietate. întrucât peregrinii nu puteau utiliza
modurile civile de transmitere a proprietăţii, s-au servit de tradiţiune12. Cu timpul,
acest mod de dobândire a proprietăţii, mult mai convenabil decât cel de drept civil,
a început să fie utilizat şi în raporturile dintre cetăţeni. Iniţial, cetăţenii foloseau

IC
tradiţiunea numai în scopul transmiterii lucrurilor nec mancipi. Mai târziu, după ce
lucrurile mancipi şi-au pierdut vechea importanţă, cetăţenii utilizau tradiţiunea şi în
EM
vederea transmiterii unor astfel de lucruri3. Cu toate că, în asemenea cazuri, se
puteau ivi unele complicaţii, constatăm că, în epoca clasică, proprietatea quiritară
tinde să devină mai flexibilă şi să piardă unele din caracterele prin care se delimita
atât de clar în raport cu alte forme de stăpânire individuală.
AD

§ 2. PROPRIETATEA PRETORIANĂ
99. Originea proprietăţii pretoriene. Proprietatea pretoriană ale cărei prin­
AC

cipii se vor generaliza în dreptul postclasic, s-a aplicat, la origine, într-un singur
caz. Este cazul transmiterii proprietăţii asupra unei res mancipi prin tradiţiune4. în
conformitate cu exigenţele dreptului civil, proprietatea nu trecea asupra lui
accipiens, deoarece formele privind transmiterea proprietăţii asupra lucrurilor
Z

mancipi nu fuseseră respectate. în această situaţie, tradens, care rămânea în con­


U

tinuare proprietar, putea să intenteze împotriva lui accipiens acţiunea în revendi­


care pentru a reintra în posesiunea lucrului.
Această practică venea însă în conflict cu principiul bunei-credinţe, care s-a
impus tot mai mult către sfârşitul republicii. Faţă de stadiul evoluţiei ideilor ju ­
ridice se considera că este inevitabil ca accipiens să nu dobândească proprietatea
asupra lucrului, deşi fusese de bună-credinţă şi plătise preţul. Pe de altă parte, tra­
diţiunea era un mod de transmitere a proprietăţii extrem de practic, într-o epocă de
înflorire a tranzacţiilor comerciale. în aceste condiţii, pretorul a admis, pe cale pro­
cedurală, că tradiţiunea poate fi utilizată în scopul transmiterii proprietăţii asupra

1 Gaius, 2.40.
2 S. di M arzo, Istituzioni di diritto romano, Milano, 1942, p. 249.
3 U. B rasiello, op. cit., p. 119.
4 Gaius, 2.41; M ayer-M aly, Jura, Napoli, 11, 1960, p. 201; Ch . A ppleton, Revue generale de
droit, Paris, 47, p. 161.

123
lucrurilor mancipi. Potrivit reformei pretorului, dobânditorul unui res mancipi prin
tradiţiune avea un drept de proprietate aparte; lucrul se considera a fi in bonis,
adică în patrimoniul dobânditorului1.
100. După recunoaşterea acestei forme noi de proprietate, tradens nu mai putea
redobândi lucrul din mâinile lui accipiens. Din punct de vedere formal, coexistau
două drepturi de proprietate asupra aceluiaşi lucru: dreptul lui tradens, nudum ius ex
iure quiritium (o proprietate goală de conţinut) şi dreptul lui accipiens, recunoscut de
către pretor. în cazul unui conflict între cei doi proprietari, proprietatea pretoriană
paraliza efectele proprietăţii quiritare. Astfel, dacă nudus dominus ex iure quiritium

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


(tradens) intenta împotriva lui accipiens acţiunea în revendicare, acesta se apăra cu
succes prin exceptio rei venditae et traditae1 2. Pe de altă parte, pretorul a acordat lui
accipiens acţiunea publiciană pe care o putea intenta atât împotriva lui tradens, cât şi
împotriva terţilor în scopul redobândirii posesiunii3.

Reglementarea atât de exclusivistă şi formalistă a proprietăţii, caracteristică pentru


epoca Legii celor XII Table, a fost aproape în întregime înlocuită în dreptul clasic. Transfor­

IC
mările sunt determinate de importantele schimbări ce au intervenit în viata societăţii romane.
Războaiele de cucerire ale Romei, extinderea imperiului, relaţiile din ce în ce mai intense cu
EM
peregrinii au făcut inaplicabil vechiul mod de organizare a proprietăţii, format în perioada în
care Roma era un stat agrar.
întrucât modurile de drept civil de dobândire a proprietăţii nu erau accesibile pere­
grinilor, a fost creată tradiţiunea. Tradiţiunea, ca mod mult mai simplu de a transmite propri­
etatea, a fost în curând folosită şi de către cetăţeni, dar numai pentru lucrurile nec mancipi,
AD

proprietatea asupra lucrurilor mancipi dobândindu-se numai prin anumite moduri. întrucât
însă aceste forme sunt dificile, a început să se folosească tradiţiunea şi pentru transmiterea
lucrurilor mancipi, tradiţiunea nefiind supusă vreunor forme. Cum tradiţiunea nu are ca efect
transmiterea proprietăţii asupra lucrurilor mancipi, trebuie ca uzucapiunea să completeze
AC

efectele tradiţiunii, uzucapiunea fiind un mod civil de dobândire a proprietăţii şi având, deci,
ca efect dobândirea lui dominium ex iure quiritium.
Cu toate acestea, cel ce primea prin tradiţiune un lucru mancipi, nu devenea proprietar
al lucrului. Dobânditorul trebuia să aştepte până la îndeplinirea termenului de uzucapiune. în
acest interval de timp, dobânditorul putea fi oricând evins, deoarece tradens, nerespectând
Z

formele solemne prin care se transmite proprietatea asupra lucrurilor mancipi, nu trans­
U

mitea, în realitate, nici un drept dobânditorului.


Neajunsul a fost înlăturat prin intervenţia pretorului, care a admis că cel ce primeşte un
lucru mancipi prin tradiţiune va avea respectivul lucru in bonis, stăpânire pe care comentato­
rii au numit-o apoi proprietate pretoriană.
Datorită avantajelor pe care le prezintă, această formă de proprietate tinde din ce în ce
mai mult să o înlăture pe cea quiritară. întrucât această proprietate (pretoriană) este tot atât
de bine apărată ca şi cea civilă, nu mai există nici un motiv să nu fie folosită pe o scară tot
mai largă în raporturile dintre cetăţenii romani.
Proprietatea quitară a continuat, totuşi, să coexiste cu proprietatea pretoriană în întrea­
ga epocă clasică. Această situaţie trebuie pusă în legătură cu faptul că mancipaţiunea nu
dispare decât în dreptul postclasic, când dispare distincţia între res mancipi şi res nec

1 Gaius, 2.40; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 20, 1954, p. 309; U.
B rasiello, op. cit., p. 120.
2 C h. Appleton, Histoire de lapropriete pretorienne et de factionpublicienne, I, Paris, 1889, p. 130.
3 F. DE VlSSCHER, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1957, p. 443.

124
mancipi. Uzucapiunea, la rândul ei, a fost completată prin praescriptio longi temporis, care
este accesibilă şi peregrinilor şi care coexistă cu uzucapiunea.
Proprietatea pretoriană avea aplicaţiune într-un singur caz, şi anume, când se trans­
mite cuiva un lucru mancipi prin intermediul tradiţiunii. Deşi conform dreptului civil accipiens
nu dobândea în acest caz nici o putere asupra lucrului, pretorul recunoaşte totuşi acestuia
un drept de proprietate, atât faţă de tradens, cât şi faţă de terţele persoane. In această
situaţie, coexistă doi proprietari, proprietatea quiritară rămânând asupra lui tradens, care
avea nudum jus ex jure quiritium, dobânditorul având lucrurile in bonis.
Practic, în conflictul ce se iveşte între cele două forme de proprietate, proprietatea
pretoriană înlătură proprietatea quititară, atunci când se exercită asupra aceluiaşi obiect.
Pretorul a creat în vederea sancţiunii acestei forme de proprietate, o excepţiune - rei
venditae et traditae - pe care proprietarul pretorian o putea invoca în cadrul unui proces în

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


care avea calitatea procesuală de pârât, precum şi acţiunea publiciană, prin intermediul
căreia urmărea lucrul în mâinile oricui s-ar fi aflat.
Originea proprietăţii pretoriene, aşa cum a fost arătată mai sus, a fost acceptată de
numeroşi autori, toţi invocând în sprijinul acestei opinii texte din Gaius, şi, în special, textul
în care se arată că un lucru este in bonis atunci când, fiind un lucru mancipi, a fost transferat
prin tradiţiune şi nu prin mancipaţiune.
Au fost totuşi şi alte opinii, ca de pildă aceea potrivit căreia apariţia proprietăţii preto­
riene trebuie pusă în legătură cu ocrotirea posesiunii. în realitate, la început nu a existat

IC
vreo acţiune specială care să ocrotească posesiunea, aşa cum acţiunea în revendicare
proteja dreptul de proprietate, pe când proprietatea pretoriană, încă de la crearea ei, a fost
apărată prin acţiunea publiciană. EM
După alte opinii, proprietatea pretoriană a apărut ca urmare a protecţiei acordate lucru­
rilor nec mancipi. Se prezintă în acest sens cazul în care un dobânditor de bună-credinţă, a
primit lucruri nec mancipi a non domino. în acest caz dobânditorul devine proprietar, chiar
înainte de uzucaparea lucrurilor. Ca atare, dobânditorul putea reclama posesiunea pierdută
AD

prin intentarea acţiunii publiciene. Dacă la început modul de protecţie mai sus arătat a fost
acordat numai aceluia care dobândise a non domino un lucru nec mancipi, apoi el a fost ex­
tins şi la cazul în care cineva dobândise prin tradiţiune un lucru mancipi, ca în final să se
admită existenţa unui drept de proprietate asupra lucrurilor mancipi, dobândite prin tradiţi­
AC

une, chiar înainte de îndeplinirea uzucapiunii.


în legătură cu apariţia proprietăţii pretoriene trebuie să ţinem cont de legătura ce există
între proprietatea pretoriană şi acţiunea publiciană. Se poate vorbi despre proprietatea pre­
toriană ca despre o instituţie bine conturată abia în momentul apariţiei acţiunii publiciene
prin care este sancţionată, altfel, ea nu poate fi luată în considerare. Este inutil să mai
Z

adăugăm că ar fi absurd să admitem că proprietatea pretoriană a apărut încă înainte de


crearea mijlocului prin care să se asigure sancţiunea ei, iar acţiunea publiciană nu a putut
U

apărea înainte de secolul VI de la fondarea Romei.


în afară de cazul originar de dobândire a proprietăţii pretoriene există şi altele.
a) în cazul unei acţiuni în partaj, când judicium nu era legitimum;
b) când construcţia unui proprietar ameninţă construcţia altui proprietar, pretorul obligă
pe proprietarul primei construcţii a repara pagubele pe care această construcţie ar pricinui-o
celei de a doua. Proprietarul construcţiei ce ameninţă să se dărâme îşi asumă această obli­
gaţiune printr-o stipulaţiune pretoriană.
c) cumpărătorul bunurilor debitorului insolvabil dobândeşte bunurile in bonis.
Dacă aceste cazuri de proprietate pretoriană sunt în general acceptate, se pune pro­
blema dacă există o asemenea formă de proprietate şi în cazul lucrurilor dobândite a non
domino, care se găsesc in causa usucapiendii. Cei ce admit existenţa proprietăţii pretoriene
în acest caz se sprijină printre altele, pe un text din Modestin. Modestin arată că sunt in
bonis orice lucruri care au fost posedate şi apoi au fost pierdute de către posesor. între
aceste bunuri se află şi acelea care au fost posedate cu bună-credinţă. Nu se face nici o
deosebire între bunurile dobândite de la proprietar sau de la neproprietar, şi, prin urmare,
trebuie să admitem că şi posesorul de bună-credinţă, care a dobândit bunul de la nepro­
prietar, dobândeşte proprietatea pretoriană.

125
Soluţia arătată mai sus nu a fost acceptată, datorită faptului că posesorul de bună-
credinţă achizitor a non domino are o altă situaţie faţă de aceea a posesorului care a primit
de la proprietar un lucru mancipi prin intermediul tradiţiunii. într-adevăr dobânditorul lucrului
mancipi prin tradiţiune se poate apăra împotriva oricui, inclusiv faţă de adevăratul proprietar,
în timp ce posesorul de bună-credinţă nu are nici o posibilitate de a se apăra împotriva
acestuia. Cu alte cuvinte, dreptul posesorului de bună-credinţă nu este opozabil erga
omnes. Astfel, cel ce a primit un lucru mancipi prin tradiţiune se poate apăra împotriva
adevăratului proprietar prin excepţiunea rei venditae et traditae, care paralizează acţiunea în
revendicare. Cât priveşte situaţia posesorului de bună-credinţă, până la realizarea uzucapi-
unii, acţiunea în revendicare va reuşi întotdeauna împotriva lui. în orice caz, posesorul de
bună-credinţă nu are nici un mijloc de a redobândi posesiunea în cazul în care a pierdut-o.
Cu totul alta este situaţia dobânditorului a domino a lucrului mancipi prin tradiţiune.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Acesta dobândeşte bunurile chiar din mâinile adevăratului proprietar, căci acţiunii publiciene
intentată de dobânditor, adevăratul proprietar va opune excepţia justi dominii, căreia, la rân­
dul lui, dobânditorul îi va opune replica venditae et traditae.
întrucât, după cum am arătat, acţiunea publiciană nu o avea numai proprietarul preto-
rian, dar şi posesorul de bună-credinţă, în practică au apărut numeroase conflicte. Astfel au
apărut conflicte între proprietarul pretorian şi proprietarul quiritar, între proprietarul pretorian
şi posesorul de bună-credinţă achizitor a non domino, între posesorul de bună-credinţă şi
proprietarul quiritar, precum şi între posesorii de bună-credinţă a non domino între ei.

IC
a) în cazul conflictului între proprietarul pretorian şi proprietarul quiritar, dacă proprieta­
rul pretorian pierde posesiunea şi aceasta se întoarce la proprietarul quiritar, proprietarul
EM
pretorian va intenta împotriva proprietarului quiritar acţiunea publiciană. în această situaţie,
proprietarul quiritar va cere inserarea în formulă a excepţiei justi dominii. Pretorul fie că refu­
ză să acorde această excepţie, fie că mai târziu o acordă proprietarului quiritar, dar în ace­
laşi timp acordă proprietarului pretorian o replicatio rei venditae et traditae prin care exceptio
justi dominii este respinsă.
AD

b) în cazul conflictului între proprietarul pretorian şi posesorul de bună-credinţă achizi­


tor a non domino, dacă posesorul de bună-credinţă a pierdut posesiunea lucrului şi aceasta
aparţine proprietarului pretorian, posesorul de bună-credinţă va intenta acţiunea publiciană,
căreia proprietarul pretorian îi va opune excepţiunea publiciană, prin care va paraliza acţi­
AC

unea publiciană. Dacă lucrul se găseşte la posesorul de bună-credinţă, atunci proprietarul


pretorian va intenta acţiunea publiciană, la care posesorul de bună-credinţă va răspunde
prin excepţiunea publiciană, căreia proprietarul pretorian îi va opune replica achiziţiei a
domino.
Pentru existenţa proprietăţii pretoriene este nevoie de faptul material al tradiţiunii şi de
Z

luarea în posesie a lucrului de către dobânditor. Tot aşa proprietatea pretoriană este condi­
U

ţionată de existenţa justului titlu şi a bunei-credinţe. Se vede deci că proprietatea pretoriană


se întemeiază pe elemente comune şi uzucapiunii, singura deosebire constând în aceea că
existenţa proprietăţii pretoriene nu cere şi împlinirea termenului, deoarece pretorul a creat
ficţiunea că termenul s-a împlinit, creându-se în felul acesta aparenţa că uzucapiunea a fost
îndeplinită.
Deşi, în general, se admite că pentru existenţa proprietăţii pretoriene trebuie îndeplinite
toate condiţiile uzucapiunii în afară de termen, au fost discuţii şi în legătură cu necesitatea
luării în posesiune a lucrului. S-a avut în vedere situaţia în care un sclav fugit cumpără un
lucru a non domino şi s-a arătat că în acest caz stăpânul sclavului fugit are acţiunea publici­
ană, deşi nu a posedat lucrul, căci tradiţiunea lucrului a fost primită de către sclav. în reali­
tate, acest caz nu reprezintă mai mult decât o excepţie, regula fiind că poate intenta acţiu­
nea publiciană numai acela care a posedat lucrul, iar apoi a pierdut posesiunea lui. Excepţia
de la regula generală a fost, desigur, impusă de situaţia complicată ce se creează în cazul
în care un sclav fugit dobândeşte un lucru. în răstimpul în care este fugit, sclavul nu poate
poseda pentru stăpânul său. Or, dacă nu poate poseda, înseamnă, în conformitate cu
regula generală, că nici nu poate dobândi. Cât îl priveşte pe sclav, datorită condiţiei sale ju­
ridice, acesta nu poate poseda nici pentru sine. Dacă nu s-ar fi admis excepţia mai sus

126
arătată, ar fi însemnat să se admită că, în situaţia dată, nimeni nu poate intenta acţiunea
publiciană.
Un alt caz invocat în sprijinul tezei că existenţa proprietăţii pretoriene nu necesită şi
condiţia posedării lucrului, este acela în care un sclav care face parte dintr-o moştenire
cumpără un lucru înaintea acceptării succesiunii de către moştenitor, şi apoi pierde posesi­
unea lui. După acceptarea succesiunii, moştenitorul se poate servi de acţiunea publiciană.
în realitate, în acest caz nu este vorba de a nu se cere condiţia posedării lucrului, ci, dimpo­
trivă, se consideră că moştenitorul a posedat.
Cazurile de mai sus ar putea pune unele probleme şi în legătură cu necesitatea tradiţi-
unii lucrului. Desigur nu se poate pretinde că tradiţiunea lucrului nu este necesară pentru
existenţa proprietăţii pretoriene. Aşa cum din cazurile pe care le-am înfăţişat nu se poate
înţelege că proprietatea pretoriană poate exista fără posesiunea lucrului, nu se poate spune

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


că această formă de proprietate poate exista fără tradiţiunea lui.

§ 3. PROPRIETATEA PROVINCIALĂ
101. Către sfârşitul republicii, tendinţa de cuprindere a lui ager publicus în
sfera lui dominium (proprietatea quiritară) s-a accentuat, aşa încât stăpânirea asupra
solului italic a devenit sinonimă cu dominium ex iure quiritium. Cu toate acestea,

IC
ager publicus nu a dispărut, ci s-a extins în procesul cuceririi de noi teritorii.
Solul cucerit era lăsat, în cea mai mare parte, locuitorilor din provincii. Aceştia
EM
nu se bucurau formal de dreptul de proprietate, ci stăpâneau pământul cu titlu de
folosinţă pentru care plăteau impozit (tributum, stipendium). în fapt, stăpânirea lo­
cuitorilor asupra solului avea unele din trăsăturile drepturilor reale1. Astfel, la
moartea proprietarului provincial, dreptul trecea asupra urmaşilor. Pe de altă parte,
AD

pământul putea fi transmis între vii printr-o simplă tradiţiune. în fine, proprietarul
provincial dispunea de o acţiune in rem specială, pe care o putea intenta în vederea
redobândirii posesiunii asupra lucrului.
AC

Cu timpul, modul de organizare a proprietăţii provinciale a cunoscut modifi­


cări importante care, în condiţiile decăderii formalismului şi a exclusivismului, au
facut-o să se apropie, încă din vremea lui Diocleţian, de natura proprietăţii civile în
noua sa înfăţişare.
Z

§ 4. PROPRIETATEA PEREGRINĂ
U

102. O dată cu dezvoltarea comerţului, unii peregrini au acumulat mari averi,


în climatul de expansiune a schimbului de mărfuri, romanii au fost nevoiţi să recu­
noască peregrinilor, partenerii lor de afaceri, un drept de proprietate distinct.
Proprietatea peregrină nu a putut fi protejată prin mijloace de drept civil, deoa­
rece ele erau accesibile numai cetăţenilor romani. Datorită acestui fapt au fost
create procedee juridice aparte, după modelul celor aplicabile proprietăţii civile.
Astfel, acţiunea în revendicare a fost acordată peregrinilor fie prin suprimarea cu­
vintelor iure quiritium, fie pe calea unei ficţiuni. Tot aşa, acţiunile furti (cu privire
la furt) şi damni iniuria daţi (cu privire la paguba cauzată pe nedrept) au fost acor­
date peregrinilor cu ficţiunea calităţii de cetăţeni.

1 G aius, 2.7; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 153-154.

127
După anul 212, când prin edictul lui Caracalla s-a acordat cetăţenia aproape
tuturor străinilor, proprietatea peregrină a dispărut.
103. în dreptul postclasic a dispărut şi proprietatea provincială, ca urmare a
faptului că solul italic a fost supus şi el impozitelor.
în epoca lui Justinian, prin unificarea proprietăţii quiritare cu proprietatea
pretoriană a luat naştere o proprietate unică, numită dominium '. Noua formă de
proprietate, rezultat al unificării şi coordonării unor instituţii create în decursul se­
colelor, se caracteriză printr-un înalt grad de abstractizare, în virtutea căruia pro­
prietarul putea dispune de lucru printr-o simplă manifestare de voinţă.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Capitolul VII
DOBÂNDIREA PROPRIETĂŢII

§ 1. CONCEPTUL DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII

IC
104. Textele romane ne înfăţişează mai multe clasificări ale modurilor de
dobândire a proprietăţii. în Institutele lui Gaius se arată că proprietatea poate fi
EM
dobândită potrivit dreptului natural (iure naturali) sau potrivit dreptului civil (iure
civili)*2. Conform dreptului natural, proprietatea putea fi dobândită prin ocupaţiune,
tradiţiune, accesiune şi specificaţiune, iar conform dreptului civil prin mancipa-
AD

ţiune, in iure cessio, uzucapiune, adiudicatio şi lege. Această clasificare a dispărut


în epoca postclasică, odată cu dispariţia distincţiei dintre lucrurile mancipi şi nec
mancipi.
AC

Proprietatea mai putea fi dobândită prin moduri universale şi prin moduri par­
ticulare3. Unele moduri de dobândire a proprietăţii erau considerate originare, iar
altele derivate4.
105. în vocabularul juridic modem conceptul de dobândire a proprietăţii este
Z

perfect elaborat. în dreptul roman însă, în special în epoca veche, dreptul subiectiv
U

de proprietate nu se desprinsese ca o noţiune abstractă, întreaga structură a institu­


ţiei proprietăţii purtând amprenta confuziei dintre drept şi obiectul său. Chiar şi mai
târziu, în epoca lui Gaius, materia proprietăţii era studiată numai din punct de vede­
re practic5. Jurisconsultul clasic face o enumerare a categoriilor de lucruri şi a mo­
durilor în care devin „ale noastre”, dar nu cunoaşte conceptul de „mod de dobân­
dire a proprietăţii”. Când are în vedere faptul dobândirii proprietăţii, Gaius se
referă la lucru şi nu la dreptul subiectiv ce poartă asupra lui.

' C. 7.25.1; C.St . T omulescu, Index, Napoli, 3, 1972, p. 108; M. Bretone, Labeo, Napoli, 11,
1965, p. 193.
2 Gaius, 2.65; Inst. 2. 1.11.
3 G aius, 2.97.
4 U lpian, Reg., 19.
5 G aius, 2.28, 2.80, 2.62.

128
Conceptul de dobândire a proprietăţii a început să se contureze spre sfârşitul
epocii clasice. Astfel, Ulpian a intitulat o rubrică „De dominiis et adquisitionibus
rerum”, unde apare ideea de dobândire a proprietăţii1.

§ 2. OCUPAŢIUNEA
106. Unul din modurile cele mai vechi de dobândire a proprietăţii care s-a
menţinut şi în epoca lui Justinian este ocupaţiunea123.Ea consta în luarea în stăpânire
a lucrurilor fără stăpân (res nulliusf. în concepţia romanilor, proprietatea cea mai
legitimă era cea dobândită prin violenţă de la cei învinşi. Potrivit acestei concepţii,

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


duşmanii Romei nu aveau nici un drept, aşa încât lucrurile lor erau considerate fără
stăpân şi, ca urmare, puteau fi dobândite în proprietate prin ocupaţiune. Lucrurile
duşmanilor (res hostiles), atât cele mobile, cât şi cele imobile intrau în proprietatea
statului roman şi nu în proprietatea soldaţilor care participau la război.
în categoria lucrurilor fără stăpân mai intrau şi cele apărute ca urmare a unor
fenomene naturale (o insula apărută în mare), fără a fi cazuri de accesiune, precum
şi lucrurile părăsite (res derelictae).

IC
§ 3. MANCIPAŢIUNEA EM
107. în epoca foarte veche a dreptului roman, când nu era admisă ideea trans­
miterii dreptului de proprietate, mancipaţiunea era un mod de creare a proprietăţii-
putere4. Mai târziu ea a îndeplinit funcţia de a transmite dreptul de proprietate asu­
AD

pra lucrurilor mancipi. în fapt, mancipaţiunea a fost forma originară prin care s-a
realizat operaţiunea juridică a vânzării. Către sfârşitul republicii ea a fost utilizată
şi în alte scopuri5. Cel ce transmitea lucrul se numea mancipant, iar dobânditorul se
numea accipiens.
AC

108. Mancipaţiunea presupunea îndeplinirea unor forme solemne. Acestea


constau în prezenţa a cel puţin 5 martori cetăţeni romani, prezenţa lui libripens (cel
ce cântărea metalul preţ cu o balanţă de aramă), prezenţa mancipantului, a lui
Z

accipiens, precum şi a lucrului care urma să fie transmis. Prezenţa lui libripens era
necesară, deoarece multă vreme moneda romană consta din bare de aramă care tre­
U

buiau cântărite cu o balanţă, spre a putea calcula numărul de aşi (asul cântăreşte
327 grame de aramă). în secolul al III-lea î.Hr. a apărut moneda în sens modem,
aşa încât s-a renunţat la cântărirea preţului (el se număra), dar condiţia prezenţei lui
libripens şi a balanţei de aramă nu a fost suprimată. în acest stadiu, libripens avea
rolul de a lovi, în mod simbolic, balanţa cu o bară de aramă.
în faţa martorilor, accipiens pronunţa o formulă solemnă: „Hune ego hominem,
ex iure quiritium meum esse aio isque mihi emptus esto pretio ... hoc aere

1 U lpian, Reg., 19.


2 Gaius, 2.66; Inst, 2.1.17; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 235; P. Pichonaz, op. cit., p. 240.
3 J-F. Bregi, op. cit., p. 139; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 174.
4 E. V olterra, Novissimo digesto italiano, Torino, X, 1964, p. 97; F. DE V isscher, Studia et
documenta historiae et iuris, Roma, 2, 1963; A. M agelan, op. cit., p. 742 şi urm.
5 M. J. G. Garrido, op. cit., p. 199-200.

129
aeneaque libra (afirm că acest sclav este al meu potrivit dreptului quiriţilor şi să-mi
fie cumpărat cu preţul de ... cu această aramă şi cu această balanţă de aramă)1.
Această formulă este compusă din două părţi contradictorii. In prima parte a
formulei, până la isque, se afirmă ideea de creare a puterii, fără a se face vreo aluzie
la transmiterea lucrului. în partea a doua însă, apare foarte clar ideea transmiterii
lucrului de la mancipant la dobânditor în cadrul operaţiunii juridice a vânzării12.
Contradicţia dintre cele două părţi ale formulei este o consecinţă a evoluţiei pe
care a cunoscut-o noţiunea de transmitere a proprietăţii. Prima parte a formulei este
mai veche şi corespunde epocii în care romanii nu admiteau ideea transmiterii pro­
prietăţii. Mai târziu, odată cu evoluţia conceptelor juridice, a apărut şi cea de-a

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


doua parte a formulei, în care se exprimă ideea de transmitere a proprietăţii între
doi şefi de familie.
Mancipaţiunea mai presupunea şi forma ţinerii cu mâna a lucrului de către
accipiens, în timp ce pronunţa formula solemnă. Această formă ne arată că, la
început, mancipaţiunea a fost utilizată în scopul transmiterii proprietăţii asupra lu­
crurilor mobile.

IC
109. Multă vreme mancipaţiunea a îndeplinit numai funcţia de a realiza opera­
ţiunea juridică a vânzării. Mai târziu, după apariţia monedei în sens modem,
EM
mancipaţiunea a fost utilizată şi în alte scopuri. Astfel părţile recurgeau la manci-
paţiune în scopul transmiterii proprietăţii asupra unui lucru, deşi dobânditorul nu
plătea un preţ real, ci unul simulat (numo uno - un singur sestert)3.
Mancipatio numo uno sau mancipaţiunea fiduciară a avut şi alte aplicaţiuni:
AD

dobândirea puterii asupra femeii prin coemptio, întocmirea testamentului, realiza­


rea operaţiunii juridice a donaţiunii, etc. în toate aceste cazuri mancipantul nu
urmărea să primească un echivalent, ci coopera cu accipiens pentru ca acesta din
urmă să dobândească puterea (mancipium) asupra unei persoane sau asupra unui
AC

lucru4. Mancipaţiunea fiduciară este un act abstract cu utilizare generală, prin care
s-au realizat cele mai diverse operaţiuni juridice, înainte de sancţionarea unor acte
cum ar fi contractele nesolemne, pactele sau formele nesolemne de testament.
Mancipaţiunea fiduciară nu a putut funcţiona înainte de apariţia monedei în sens
Z

modem, deoarece, în acea epocă, plata preţului (cântărirea metalului) constituia o


U

condiţie de formă a actului.

§ 4. UZUCAPIUNEA
110. Uzucapiunea era un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrurilor
mancipi prin îndelungata folosinţă5. Ea presupunea îndeplinirea anumitor condiţii:

1 Gaius, 3.167; L. F. C orrea, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV,
2008, p. 165; C.St . T omulescu, Nexum bei Cicero, Napoli, 1966, p. 87; A. Guarino, Studia et
documenta historiae et iuris, Roma, 15, 1949, p. 428; F. de V isscher, Revue historique de droit
frangais et etranger, Paris, 1933, p. 603.
2 K. Tuori, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV, 2008, p. 503;
A rangio Ruiz, La compravendita in diritto romano, I, Napoli, 1952, p. 30.
3 C.St . T omulescu, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles, 16, 1969, p.345.
4 F. de V isscher, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1936, p. 263.
5 A. E smein, Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 9, p. 261.

130
posesiunea lucrului, termenul, justa cauză, buna-credinţă şi un lucru susceptibil de
a fi uzucapat.
La origine, simpla posesiune nu era suficientă, fiind necesară folosirea efectivă a
lucrului potrivit destinaţiei sale economice1. Termenul era de un an pentru lucrurile
mobile şi de doi ani pentru cele imobile. Termenul de un an şi cel de doi ani erau
cunoscute încă din epoca Legii celor XII Table, deşi legea nu cunoştea uzucapiunea
caselor, care a apărut mai târziu12. Nu toate lucrurile erau susceptibile de a fi uzuca-
pate. Astfel, nu puteau fi uzucapate res furtive (lucrurile furate)3, res subrepte
(lucrurile furate şi ascunse), res vi possessae (lucrurile posedate cu violenţă) şi res

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


religiosae4. Justa cauză (iusta causa possessionsj este actul sau faptul juridic prin
care se justifică luarea în posesiune a lucrului. Buna-credinţă este convingerea
uzucapantului că a dobândit lucrul de la proprietar sau că a intrat în stăpânirea unui
lucm părăsit.
111. Rolul iniţial al uzucapiunii era să asigure exploatarea lucrurilor mancipi,
conform destinaţiei lor economice. Acest rol este confirmat şi de sensul cuvântului

IC
usucapio, care înseamnă luarea în folosinţă5.
O altă funcţie a uzucapiunii este legată de dovada dreptului de proprietate. în
EM
dreptul roman, reclamantul trebuia să facă dovada dreptului de proprietate al tutu­
ror autorilor săi. O asemenea probă era deosebit de dificilă (probatio diabolica),
deoarece, pentru ca reclamantul să dovedească dreptul său de proprietate, trebuia să
facă dovada că toţi cei care l-au stăpânit anterior au fost, la rândul lor, proprietari.
AD

Odată cu apariţia uzucapiunii situaţia s-a schimbat radical, în sensul că cel ce se


afla într-un proces în revendicare nu mai trebuia să facă dovada dreptului de pro­
prietate al autorilor săi, ci numai dovada că a îndeplinit condiţiile necesare uzu­
AC

capiunii. Iată de ce Cicero afirma că uzucapiunea este finis solicitudinis ac periculi


litium (sfârşitul neliniştii şi fricii de procese)6.

§ 5. IN IURE CESSIO
Z

112. In iure cessio7 (renunţarea în faţa magistratului) era un mod de dobândire


U

a proprietăţii care presupunea organizarea unui proces fictiv. Potrivit unei


înţelegeri prealabile, părţile se prezentau în faţa magistratului, unde reclamantul

1 M ayer-Maly , Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 26, 1960, p. 176.


2 Ch . Appleton, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1929, p. 197;
F. de VlSSCHER, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1957, p. 445.
3 L. F. Correa, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV, 2008, p. 171-
172; P. B elovsky, Revue Internationale des Droits de l ’Antiquite, 3e serie, tome XLIX, 2002, p. 60;
M. J. G. Garrido, op. cit., p. 203; A l . W atson, op. cit., p. 64.
4 F. de V isscher, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1937, p. 573.
5 XII. T., 6.3; Cicero, Pro Caec., 19.54.
6 Cicero, Pro Caec., 26; Gaius, 2.44; D.41.3.1.
7 J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 237; J-F. B regi, op. cit., p. 158; Br . Schmidlin, op.
cit., p. 223; R. R obaye, Le droit romain, 3e edition, Bruylant, Bruxelles, 2005, p. 148; M. J. G.
Garrido, op. cit.,p. 203-204.

131
afirma că este proprietarul obiectului litigios. Pârâtul, care era în realitate alienato-
rul, nu-1 contrazicea pe reclamant. Faţă de tăcerea pârâtului (alienatorul lucrului),
magistratul pronunţa cuvântul addico, ratificând pretenţiile reclamantului. în acest
caz, magistratul exercita jurisdicţia graţioasă.

§ 6. TRADIŢIUNEA
113. Tradiţiunea era un act de drept al ginţilor prin care, la origine se realiza
transmiterea proprietăţii asupra lucrurilor nec mancipi1. Ea putea fi utilizată şi în
scopul transmiterii posesiunii sau a detenţiunii.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Tradiţiunea presupunea întrunirea a două condiţii: remiterea materială a lu­
crului şi iusta causa. în cazul lucrurilor mobile, remiterea materială a lucrului tre­
buia să se facă de la mână la mână, iar în cazul lucrurilor imobile trebuia să se facă,
după caz, fie prin parcurgerea fondului de pământ, fie prin vizitarea tuturor încă­
perilor clădirii12.

114. In dreptul clasic au fost admise patru cazuri, în care nu s-a mai cerut re­

IC
miterea materială a lucrului. Este vorba despre traditio longa mânu (tradiţiunea de
mână lungă), când nu mai era necesar să se parcurgă terenul care urma a fi transmis, ci
EM
era suficient să se indice de către tradens limitele sale3. Traditio simbolica se aplica în
cazul transmiterii unei case. Condiţia vizitării tuturor încăperilor era înlocuită cu
remiterea cheilor de către tradens achizitorului. Traditio brevi mânu desemnează
situaţia în care chiriaşul cumpăra casa în care locuieşte. Din detentor, chiriaşul se
AD

transformă în posesor şi proprietar dar, fireşte nu mai este necesară remiterea materială
a lucrului. în fine, constitutum possessorium este cazul proprietarului care îşi vinde
casa, urmând să locuiască şi pe mai departe în ea în calitate de chiriaş. Nici de data
AC

aceasta nu s-a cerut remiterea materială a lucrului, deoarece, corpus rămâne al


vânzătorului, deşi nu-1 mai exercită în calitate de posesor, ci în calitate de detentor.
115. Iusta causa consta dintr-un act juridic care preceda şi explica sensul re­
Z

miterii materiale a lucrului4. Iusta causa era necesară, deoarece tradiţiunea se uti­
liza nu numai pentru transmiterea proprietăţii, ci şi pentru transmiterea posesiunii şi
U

a detenţiunii, iar faptul exterior al remiterii lucrului nu spunea nimic în legătură cu


titlul juridic transmis. într-adevăr, remiterea lucrului se putea face fie în scopul
vânzării unui lucru, fie în scopul închirierii sau păstrării sale. Iusta causa preciza
scopul urmărit de către părţi, precum şi titlul juridic dobândit de către achizitor. în
dreptul lui Justinian, pentru existenţa justei cauze era suficientă intenţia lui tradens
de a înstrăina si intenţia achizitorului de a dobândi, chiar dacă nu exista act juridic
(error in negotio )5.

1 E. Betti, B u lletin o d e l l ’Istitu to d i d iritto ro m a n o „ V ittorio S c ia lo ja ”, Milano, 41,1933, p. 143; J.


Gaudemet, E. Chevreau, op. c it., p. 237; P. Pichonaz, op. c it., p. 260.
2C. 2.3.20.
3 D. 46.3.79.
4 Gaius, 2.20; D. 41.1.13. pr.; G. Lepointe, D r o it rom ain e t an cien d ro it fr a n ţa is , Paris, 1958, p. 95.
5 G. Longo, S tu d i în m e m o ria d i E m ilio A lb e r ta r io , 1, Milano, 1953, p. 685.

132
§ 7. SPECIFICAŢIUNEA
116. Dacă o persoană confecţiona un lucru dintr-un material care aparţinea
altei persoane, se punea întrebarea cui aparţinea lucrul nou creat1. Soluţiile date de
către proculieni şi sabinieni au fost diferite, aşa încât împăratul Justinian a dat o
soluţie de compromis. Astfel, dacă lucrul nou creat putea fi readus în starea iniţială,
el aparţinea proprietarului materiei, iar dacă nu, intra în proprietatea specificatoru­
lui12. Această soluţie dădea naştere unor complicaţii, deoarece fie specificatorul
pierdea munca sa, fie proprietarul materiei îşi pierdea lucrul. Pentru a se preveni
îmbogăţirea unei părţi în paguba celeilalte, s-au creat anumite mijloace juridice în

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


scopul obţinerii unor despăgubiri.

§ 8. ACCESIUNEA
117. Accesiunea era un mod de dobândire a proprietăţii prin absorbirea ju ­
ridică a lucrului accesor de către cel principal3. Era considerat principal acel lucru
care îşi păstra individualitatea după unirea cu un alt lucru.

IC
Astfel, romanii au recunoscut un mod de dobândire a proprietăţii în unirea a
două lucruri imobile. De pildă, depunerile care se formau pe malul unui râu (alluvio)
EM
aparţineau proprietarului fondului riveran4. Insula care apărea în mijlocul râului
aparţinea celor doi proprietari riverani, iar dacă era plasată în întregime dincolo de
linia imaginară care trecea prin mijlocul râului, aparţinea unui singur proprietar.
Era recunoscut ca mod de dobândire a proprietăţii şi cazul unirii unui lucru
AD

imobil cu unul mobil.


Dacă o persoană ridica pe terenul său o clădire folosind materialul altei per­
soane, proprietatea asupra clădirii revenea proprietarului terenului5. în acest caz,
AC

proprietarul materialului de construcţie nu putea intenta acţiunea în revendicare


împotriva proprietarului terenului, deoarece acel material îşi pierduse individuali­
tatea prin încorporare în clădire. Totuşi proprietarul materialelor dispune de o acţi­
une la dublu pe care o putea intenta împotriva constructorului.
Z
U

Noţiunea juridică a proprietăţii a cunoscut în dreptul roman o evoluţie îndelungată şi


complexă. Pe parcursul celor 13 secole de existenţă a societăţii romane, instituţia proprietă­
ţii, şi dreptul subiectiv de proprietate au parcurs mai multe faze, începând cu formele
primitive de apropriere a lucrurilor şi sfârşind în dreptul lui Justinian cu stadiul în care pro­
prietatea este concepută ca un raport juridic abstract. Fiecărei faze îi corespunde o anumită
formă, care nu este altceva decât expresia pe plan juridic a transformărilor de ordin eco­
nomic, social şi statal petrecute în societatea romană.

1 D. 24.1.29.1; T. Leesen, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LIII,
2006, p. 265 şi urm. .
2 M. J. G. Garrido, op. cit., p. 192; G. Lepointe, op. cit., p. 78; C. Ferrini, Opere di Contardo
Ferrini, IV, Milano, 1929, p. 103.
3 D. 41.1.26 pr.; Br. Schmidlin, op. cit., p. 239; A. P lisecka , Revue d ’histoire du droit,
tome LXXIV, 1-2, 2006, p. 46; G. Ferrini, op. cit., p. 43.
4 Inst., 2.1.22; Gaius, 2.70.
5 Gaius, 2.73; Inst., 2.1.19 şi 2.1.29.

133
Terminologia care desemnează diferite forme de stăpânire asupra lucrurilor se carac­
terizează printr-o mare diversitate, izvorând, pe de o parte, din transformările de ordin
social-economic şi, pe de altă parte, din acea lipsă se sistematizare a conceptelor caracte­
ristică pentru dreptul roman în general şi în special pentru materia proprietăţii. In ciuda
acestor diversităţi, procesului de evoluţie a proprietăţii la romani îi corespunde o terminolo­
gie care înfăţişează pentru fiecare fază de dezvoltare a proprietăţii un conţinut juridic specific.
în momentul fondării Romei, populaţia devenind de acum sedentară, pământurile ara­
bile şi păşunile se aflau în proprietatea colectivă a ginţii, iar o mică suprafaţă de pământ de
două iugăre, numită heredium, se află într-o altă formă de proprietate, şi anume, pro­
prietatea familială. în vremurile primitive ale Romei nu era cunoscută proprietatea individu­
ală asupra pământului, stare de lucruri pe care ne-o înfăţişează formele mancipaţiunii şi ale
acţiunii legii sacramentum in rem. Inexistenţa unor forme specifice de transmitere şi de re­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


vendicare atestă inexistenţa proprietăţii individuale asupra pământului.
Pecunia şi familia. Este cunoscut faptul că în perioada la care ne referim, averea con­
sta din pecunia şi familia. Pecunia şi familia evocă ideea de bunuri mobile, şi, prin urmare,
numai asemenea bunuri pot fi la început obiectul proprietăţii individuale.
Aceste cuvinte sunt de natură să ne arate neîndoios că în perioada primitivă a Romei
pământul nu făcea parte din avere.
Pecunia derivă din cuvântul pecus (turma), care, evident, nu se putea referi în acea

IC
epocă decât la animale. Cuvântul pecunia mai înseamnă şi bani, ceea ce desemnează că,
în timpurile primitive, primul mijloc de schimb au fost animalele din turmă. Mai târziu, când
mijlocul de schimb a devenit altul, cuvântul totuşi s-a păstrat.
EM
Familia înseamnă sclavi, deci se referă, de asemenea, la lucruri mobile. Cuvântul fa­
milia este alteori înţeles ca referindu-se la lucruri domestice, casnice, cu alte cuvinte tot la
lucruri mobile. Mai există şi o altă teorie, combătută de mai toţi autorii, potrivit căreia cuvin­
tele pecunia şi familia ar corespunde împărţirii în lucruri mancipi şi nec mancipi.
AD

Mancipium. Un lung şir de secole, la romani, nu a existat un cuvânt special care să de­
semneze noţiunea de proprietate, ci se întrebuinţa expresia dominium ex iure quiritium. Dar
nici dominium nu a fost cel mai vechi cuvânt care să desemneze noţiunea de proprietate. în
vechea limbă, proprietatea era desemnată prin cuvântul mancipium. Etimologia acestui cu­
AC

vânt ne arată în mod clar că proprietatea primitivă nu se aplica decât la lucruri mobile. într-
adevăr, cuvântul mancipium vine de la mânu capere, adică a lua cu mâna. Aceste cuvinte
ne înfăţişează o proprietate care putea să fie ţinută în mână, adică o proprietate asupra lu­
crurilor mobile. Faptul că romanii, aşa cum am arătat, desemnau averea prin cuvintele fa­
milia şi pecunia vine să întărească şi mai mult această idee.
Z

Heredium. Această formă de proprietate ar fi luat naştere prin atribuiri de pământ făcute
U

fiecărui pater familias într-o vreme legendară. Atribuirile de pământ nu s-au întins asupra în­
tregului teritoriu, ci s-au limitat la două iugăre (bina jugera) pe care cetăţeanul îşi construia
casa rămânând loc şi pentru grădină.
Spunem că acest heredium prezintă trăsăturile proprietăţii familiale. într-adevăr, dacă
admitem că la origine mancipaţiunea se aplica numai la mobile, nu putem să nu admitem că
heredium este inalienabil.
Alienabilitatea proprietăţii familiale ar putea fi eventual admisă, numai dacă s-ar dovedi
că heredium a apărut după ce mancipaţiunea a fost extinsă şi la transmiterea fondurilor de
pământ.
Tradiţia ne arată însă că heredium a luat naştere prin împărţirea de pământuri, făcută
de către Romulus la fondarea cetăţii. Pe de altă parte, din structura instituţiei putem deduce
că proprietatea familială apare într-o perioadă în care pater familias îşi constituie în sânul
comunităţii gentilice un patrimoniu independent. Desigur această formă de proprietate nu a
putut apărea în mod brusc. Probabil că heredium s-a constituit într-un timp mai îndelungat,
în care se înregistrează un proces de slăbire a coeziunii ginţilor, paralel cu întărirea poziţiei
şefilor de familii.

134
După moartea lui pater familias, sui heredes trăiau în indiviziune, situaţie care a fost
desemnată mai târziu prin cuvintele antiquum consortium. Aceasta ne arată că noţiunea de
heredium nu desemnează numai o formă de proprietate, ci şi o formă de moştenire. Prin
urmare, fiii de familie nu puteau împărţi casa şi grădina, întrucât patrimoniul acesta nu era
numai inalienabil, ci şi indivizibil.
Prima categorie de moştenitori arătată de legea celor XII table îi cuprinde pe sui
heredes. Sui heredes, aşa cum arată şi înţelesul cuvintelor, nu sunt altceva decât moştenito­
rii lor înşişi. Prin urmare, noţiunea de sui heredes desemnează o situaţie mai veche, ante­
rioară legii celor XII table, când la moartea lui pater familias, fiii de familie dobândeau un
lucru care, de fapt, le aparţinuse şi mai înainte. Această idee este cuprinsă într-un text al ju­
risconsultului Paul, din care se vede că, de fapt, în cazul sui heredes-ilor nu este vorba atât
de o succesiune, cât de o continuare a proprietăţii.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Heredium constituie o proprietate colectivă a familiei, indivizibilă şi inalienabilă. Am vă­
zut de ce heredium nu putea fi alienat în mod direct. Dar în mod indirect se putea oare
ajunge la alienarea acestui patrimoniu? Răspunsul este negativ. Aşa cum nu putea fi mic­
şorată prin alienaţiuni, proprietatea familială nu putea fi micşorată nici prin datorii, deoarece,
aşa cum se ştie, vechiul drept roman nu cunoştea executarea asupra bunurilor ci numai
asupra persoanelor.
Hortus. în strânsă legătură cu heredium trebuie înţeles şi termenul de hortus, care este

IC
pomenit în mai multe rânduri în texte. Dintr-un text al lui Plinius, în care se analizează evo­
luţia înţelesului cuvântului hortus, rezultă că hortus putea să desemneze un heredium,
respectiv o proprietate clădită numai în parte. EM
Ulpian ne arată că există hortus neclădit şi hortus clădit, care aparţine imobilelor urbane.
O serie de texte se referă şi la cuvântul villa, care se pare că desemnează şi el o anu­
mită formă de stăpânire asupra lucrurilor imobile în vremurile primitive ale Romei.
După cum s-a putut observa, nici unul din termenii amintiţi până în prezent nu înfăţişează
AD

noţiunea abstractă a dreptului de proprietate, conceput ca izvorând dintr-un raport juridic.


Aşadar, temenii de pecunia, familia, hortus, heredium desemnează forme primitive de
stăpânire a lucrurilor, teren pe care se vor dezvolta mai târziu, conceptele de dominium şi de
proprietas.
AC

O dată cu fondarea statului roman, în epoca dreptului vechi, proprietatea colectivă a


ginţii şi proprietatea familială au dispărut. Dispariţia lor nu s-a petrecut dintr-o dată, ci treptat.
Cauzele dispariţiei formelor primitive de proprietate se află în transformarea de către unii
membri ai ginţii a unei situaţii de fapt într-un drept.
Pe planul evoluţiei dreptului de proprietate, vechiul drept roman reprezintă epoca în
Z

care stăpânirea fizică asupra lucrului capătă o nouă configuraţie în cadrul unui proces de
U

abstractizare şi subiectivizare.
Legea celor XII Table ne vorbeşte despre existenţa în vechiul drept roman a proprietăţii
quiritare, care purta atât asupra lucrurilor mobile, cât şi asupra lucrurilor imobile. Vechea
proprietate colectivă a ginţii a dispărut, în locul ei apărând proprietatea colectivă a statului.
Proprietatea colectivă a statului se exercită atât asupra sclavilor, cât şi asupra pământului.
Stăpânirea colectivă a statului asupra pământului şi trasformările suferite de aceasta reprezintă
unul din cadrele principale în care s-a petrecut evoluţia conceptului juridic de proprietate.
Ager publicus. Ager publicus reprezintă pământul cucerit prin război. Pământul cucerit
aparţinea statului, care acorda particularilor anumite porţiuni pentru a le cultiva.
Cea mai mare parte a lui ager publicus a rămas însă neîmpărţită, fiind luată în folosinţă
de către cetăţenii romani.
Pământurile vândute sau împărţite particularilor (agri limitaţi) erau dobândite cu titlu de
proprietate, pe când concesiunile făcute particularilor nu transmiteau proprietatea, ci numai
folosinţa. Beneficiarul concesiei dobândeşte o aşa-numită „possessio”. în realitate, el nu
este decât un detentor. Cu timpul, patricienii au cotropit cea mai mare parte din ager
publicus, astfel încât a fost nevoie să se edicteze o serie de legi, prin care le-au fost smulse
temporar pământurile uzurpate. Iniţial, cuvintele „possessores” şi „possessiones” au servit

135
pentru a denumi persoanele care stăpâneau porţiuni din ager publicus, precum şi porţiunile
stăpânite în acest fel. Aşadar, pe lângă proprietatea individuală, există şi o possessio a
pământurilor ce compun ager publicus. Autorii care se ocupă de stăpânirea acestor
pământuri, întrebuinţează cuvântul „possessio” şi nu cuvântul „dominium”.
Possessio. Dacă la început cuvântul „possessio” era folosit pentru a desemna o su­
prafaţă de pământ care făcea parte din ager publicus, mai târziu sensul cuvântului s-a
schimbat cu desăvârşire. Astfel, la sfârşitul republicii, când ager publicus a dispărut, noţiu­
nea de „possessio” nu a dispărut şi ea, ci s-a păstrat, servind de data aceasta la a denumi
stăpânirea de fapt a unui fond privat. Deşi a sfârşit prin a se apropia de dreptul de pro­
prietate, între possessiones şi dominium ex iure quiritium există numeroase deosebiri.
Latifundia. Noţiunea de „latifundia” nu poate fi abordată separat de cea de posse-
ssionis. Cu adevărat, în special în perioada care a urmat celui de-al doilea război punic, se

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


consolidează tot mai mult posesiunile nobilimii romane asupra terenurilor abandonate sau
asupra celor confiscate de la cetăţile trădătoare. Aceste exploatări agricole se caracte­
rizează prin predominarea muncii sclavului asupra celei libere. Dezvoltarea latifundiilor va
avea drept consecinţă sărăcirea şi apoi treptata dispariţie a exploatărilor mici şi mijlocii, ceea
ce va avea drept rezultat în istoria Romei grava problemă agrară.
în procesul luptelor prilejuite de problema agrară, stăpânirea de fapt a pământului italic
se transformă în proprietate quiritară. Reformele introduse de fraţii Gracchi, de Marius sau

IC
de Caesar nu au fost de natură să distrugă latifundiile.
La începutul principatului, problema agrară dispare din viaţa socială a Romei. Precizăm
că problema agrară a fost rezolvată nu prin distrugerea latifundiilor, ci prin consolidarea lor.
EM
Astfel, legea Thoria din anul 118 Î.Hr., transformă folosinţa în proprietate quiritară, con­
solidând definitiv uzurpările lui ager publicus.
Dominium ex iure quiritium. în dreptul vechi roman nu se cunoaşte un termen special
care să desemneze noţiunea de „proprietate”. Din această cauză vom întâlni expresii multi­
ple, care desemnează acelaşi conţinut şi anume noţiunea proprietăţii quiritare.
AD

Cele mai cunoscute expresii sunt: „res mea est” sau „meum esse aio ex iure quiritium”.
Deşi expresiile de mai sus par a înfăţişa o simplă stăpânire de fapt, în realitate, în epoca la
care ne referim, stăpânirea asupra lucrului nu mai este o simplă posesiune, ci o legătură ju­
ridică mai evoluată, pe baza căreia voinţa titularului dispune de situaţia lucrului. S-a ajuns la
AC

stadiul în care legătura fizică se juridicizează, diferenţiindu-se de simpla posesiune.


în acest stadiu al evoluţiei, poţi fi proprietar chiar dacă lucrul nu se găseşte în propria-ţi
putere fizică.
Treptat, dreptul de proprietate capătă caracterele a ceea ce mai târziu s-a numit ius
utendi, ius fruendi et abutendi.
Z

Pornind de la textele cuprinse în Legea celor XII Table, referitor la succesiunea testa­
mentară şi la succesiunea ab infestat, precum şi la mancipaţiune, se poate deduce că
U

apariţia dreptului de proprietate individuală poate fi plasată în perioada dintre fondarea


statului şi apariţia Legii celor XII Table. După cum se ştie, dispoziţiile legii celor XII Table
referitoare la succesiune şi mancipaţiune ne arată că între titularul proprietăţii şi alte persoa­
ne apar raporturi care permit o circulaţie juridică a bunurilor. Pe de altă parte, voinţa titula­
rului dreptului de proprietate produce efecte şi după moartea sa. în aceste reglementări ve­
dem primele manifestări ale dreptului abstract de proprietate.
Transformările ivite în mecanismul mancipaţiunii atestă şi ele consolidarea dreptului de
proprietate individuală. Aşa cum se poate vedea din formula mancipaţiunii, la început aceas­
ta nu era un mod de transmitere a proprietăţii, ci un mod de creare a proprietăţii-putere.
Ideea transmiterii dreptului de proprietate nu apăruse încă în prima perioadă a vechiului
drept roman. Datorită acestui fapt, până la realizarea uzucapiunii, singurul mijloc prin care
dobânditorul îşi apără stăpânirea asupra lucrului era actio auctoritatis. La îndeplinirea
termenului uzucapiunii, ne aflăm în faţa unui drept opozabil erga omnes.
O dată cu apariţia ideii de transmitere a proprietăţii, exprimată în a doua parte a for­
mulei mancipaţiunii, se impune concepţia că stăpânirea lucrului reprezintă un drept abstract,
izvorât chiar din formele mancipaţiunii.

136
Expresia de „dominium ex iure quiritium”, desemnează o formă abstractizată de stăpânire
a lucrurilor, distinctă de simpla posesiune. Din acest moment, dreptul de proprietate începe
să se manifeste ca un drept subiectiv, independent de stăpânirea materială a lucrului.
Textele romane nu conţin nici o definiţie a dreptului de proprietate. Starea aceasta de
lucruri nu trebuie explicată în totul prin lipsa preocupărilor jurisconsulţilor pentru sistematizare.
Lipsa unei definiţii trebuie explicată prin dificultatea pe care o asemenea încercare o presu­
pune în cazul unei instituţii atât de complexe.
în dreptul modern sunt cunoscute mai multe definiţii, considerate a avea o origine ro­
mană. în definiţia cea mai cunoscută, prin proprietate trebuie să înţelegem ius utendi, ius
fruendi et abutendi. Precizăm însă că cei trei termeni prin care s-a definit în evul mediu
proprietatea aveau în dreptul roman un alt înţeles.
De exemplu: temenii „usus” şi „abusus” au în dreptul roman acelaşi sens.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


La Cicero întâlnim expresiile „de proprium mancipio et nexo” şi „incertus dominatus”.
De la cuvântul „proprius” va apărea mai târziu termenul de „proprietas”. Cuvântul „domina­
tus” evoca, şi el noţiunea de „proprietate”.
La începutul epocii clasice se foloseşte termenul „dominium”, iar dominus desemnează
persoana proprietarului. în sensul celor spuse mai sus, rubrica corespunzătoare din Digeste
se va intitula: de adquirendo domino.
Gaius întrebuinţează expresia de „dominus proprietatis” cu înţelesul de subiect al

IC
dreptului de proprietate.
în epoca clasică apare termenul de „proprietas” derivând de la termenul „proprius” cu
sensul de raport juridic în baza căruia titularul dreptului de proprietate exercită o stăpânire
EM
asupra lucrului. în acest stadiu, proprietarul este desemnat prin termenul de „proprietarius”.
Datorită confuziei existente în dreptul clasic între dreptul proprietate şi obiectul său, se
vorbeşte despre translatio rei şi nu despre traslatio dominii. Printre lucrurile corporale, ro­
manii aşează şi dominium, deşi celelalte drepturi erau considerate ca res incorporates.
Dreptul roman desemnează aşadar proprietatea prin expresiile: „meum esse aio ex iure
AD

quiritium”, „dominium ex iure quiritium” sau pur şi simplu prin cuvintele „dominium” sau „pro­
prietas”. Conţinutul exprimat prin termenii de mai sus a fost desemnat de comentatori prin
noţiunea de proprietate quritară.
Alături de proprietatea quiritară, dreptul clasic mai cunoaşte proprietatea peregrină,
AC

proprietatea pretoriană şi proprietatea provincială. Dominium ex iure quiritium, spre deose­


bire de celelalte forme de proprietate, nu aparţine, la origine, decât cetăţenilor romani, nu
putea fi exercitat decât asupra unui lucru roman, iar acesta nu putea fi dobândit decât printr-
un modus adquirendi conform dreptului civil.
Z

La un moment dat, tradiţiunea a început să fie utilizată şi cu ocazia transmiterii lucru­


rilor mancipi. Cum tradiţiunea nu are darul să transmită proprietatea asupra lucrurilor man-
U

cipi, trebuia ca dobânditorul să aştepte până când uzucapiunea completa efectele tradiţiunii.
Până la îndeplinirea termenului de uzucapiune dobânditorul putea să fie oricând evins.
în dreptul clasic această stare de lucruri a început să se schimbe. Reglementarea ex­
clusivistă şi formalistă din dreptul vechi a fost în mare parte înlăturată. Stadiul reglementării
rigide a fost depăşit pe calea reformelor pretorului, care a admis ca în cazul lucrului mancipi
dobândit prin tradiţiune, dobânditorul va avea lucrul in bonis. Această formă de stăpânire a
lucrului a fost denumită de comentatori proprietate pretoriană.
Datorită lipsei formelor solemne, proprietatea pretoriană tinde către sfârşitul dreptului
clasic să înlăture proprietatea quiritară.
Dreptul clasic a sancţionat şi proprietatea peregrină. Peregrinii lipsiţi de ius commercii
erau apăraţi printr-o acţiune asemănătoare cu rei vindicatio. în provincii se făceau anumite
concesiuni de pământ particularilor. Către sfârşitul epocii clasice, termenii de „dominium”,
„dominus” şi de „proprietas” se aplică şi în cazul proprietăţii provinciale.
în vremea lui Justinian s-a realizat unificarea dintre proprietatea quiritară şi proprietatea
pretoriană. Contopirea celor două forme de proprietate a dat naştere unei proprietăţi unice
purtând numele dominium.

137
Vechea terminologie a fost sintetizată într-o singură noţiune care desemnează dreptul
de proprietate, ajuns la un grad de unificare şi abstractizare fără precedent.
Cele de mai sus ne îndreptăţesc să conchidem că evoluţia terminologiei romane în
materia proprietăţii reflectă fondul transformărilor de natură economică şi socială.

Capitolul VIII
SANCŢIUNEA PROPRIETĂŢII
§ 1. SANCŢIUNEA PROPRIETĂŢII ÎN EPOCA VECHE

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


118. în epoca veche, proprietatea quiritară era sancţionată prin sacramentum in
rem (forma originară a acţiunii în revendicare)1. Aşa cum s-a văzut, sacramentum
in rem prezintă inconvenientul că sentinţa nu poartă asupra lucrului revendicat12. în
faza in iure părţile promiteau să plătească o sumă de bani (sacramentum) dacă vor
fi pierdut procesul, după care se trecea la atribuirea provizorie a obiectului litigios.
Partea care primea obiectul procesului cu titlu provizoriu trebuia să constituie anu­

IC
miţi garanţi -praedes litis et vindiciarum - care răspundeau de acel obiect3.
în faza a doua, judecătorul pronunţa sentinţa, arătând care din cele două sac-
EM
ramenta este iustum. Dacă obiectul litigiului se află la partea al cărei sacramentum
s-a dovedit a fi iustum, stăpânirea provizorie se transforma într-o stăpânire defini­
tivă. Dacă însă stăpânirea provizorie fusese atribuită de către magistrat părţii care
nu a depus suma de bani în mod just (iniustum) şi, prin urmare, a pierdut procesul,
AD

lucrul trebuia remis adversarului. în acest stadiu al procesului apar o serie de com­
plicaţii, deoarece judecătorul era un simplu particular, iar sentinţa pe care o pro­
nunţa nu putea fi executată prin forţa publică. Aşadar, partea care pierdea procesul
AC

şi, prin ipoteză, se afla în posesia lucrului, nu putea fi constrânsă să-l remită adver­
sarului. Cel mult, adversarul putea cere garanţilor să exercite presiuni morale asu­
pra posesorului, pentru a-1 determina să-i remită lucrul. Dacă garanţii nu-1 puteau
determina pe posesor să transmită lucrul, erau supuşi unor consecinţe grave4. Fapt
Z

este că în sistemul legisacţiunilor sancţiunea proprietăţii nu era eficientă, deoarece


sentinţa nu purta asupra obiectului revendicat, iar executarea nu era îndreptată îm ­
U

potriva părţii care pierdea procesul.

§ 2. ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE
119. în epoca clasică, acţiunea în revendicare a îmbrăcat forma unui proces cu
formulă. Pentru intentarea acţiunii în revendicare erau necesare anumite condiţii:
a) Reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu posede lucrul revendicat5.

1U. Brasiello, Corso di diritto romano. Laproprieta nella sua essenza e nella sua estensione, Milano,
1952, p. 87; J-F. B regi, op. cit., p. 79-80.
2 Cicero, De Domo, 29.79; Pro Caec., 33.97.
3 L evy-Bruhl, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1962, p. 530.
4 Se aplica procedura utilizată de către stat împotriva debitorilor săi. C icero, Ad. Att., 12.52.
5 Proprietarul care avea posesiunea lucrului se apăra cu succes prin intermediul interdictelor -
Inst., 4.6.2.

138
b) Pârâtul să fie posesor. în epoca postclasică, în două cazuri, acţiunea în re­
vendicare putea fi intentată chiar şi împotriva celui ce nu posedă. Avem în vedere
situaţia posesorilor fictivi (ficti possessores)1. Astfel cel ce se oferea procesului
fără a fi posesor (qui liti se obtulit), pentru ca între timp adevăratul posesor să do­
bândească proprietatea prin uzucapiune, putea fi chemat în justiţie prin acţiunea în
revendicare. De asemenea, putea fi urmărit şi cel care înceta să posede prin doi (qui
dolo desiit possidere), tocmai pentru că a urmărit să evite procesul prin distrugerea
lucrului.
c) Obiectul acţiunii în revendicare trebuia să fie roman şi individual determi­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


nat12. Prin acţiunea în revendicare nu se putea urmări o universalitate, spre deose­
bire de hereditatispetitio, acţiunea prin care era sancţionată moştenirea civilă3.
120. Deşi în procedura formulară judecătorul arăta în mod direct cine a câşti­
gat procesul, iar sentinţa de condamnare urma să fie executată chiar de către pose­
sor, totuşi aceasta prezintă inconvenientul că executarea nu purta asupra lucrului
însuşi. în scopul atenuării consecinţelor care decurgeau din principiul condamnării

IC
pecuniare, pretorul a pus în valoare mecanismul acţiunilor arbitrarii4.
în baza lui arbitrium după ce se convingea de justeţea pretenţiilor reclaman­
EM
tului, judecătorul, în calitate de arbitru, ordona pârâtului să satisfacă acele pretenţii.
Dacă pârâtul refuza să execute ordinul intervenea, condamnarea la o sumă de bani,
stabilită chiar de către reclamant. Faţă de acest mecanism al acţiunilor arbitrarii,
este de presupus că pârâtul prefera să satisfacă pretenţiile reclamantului şi să resti­
AD

tuie lucrul decât să plătească o sumă de bani mai mare decât valoarea comercială a
acelui lucru. Pe această cale, e drept indirectă, se ajungea, de cele mai multe ori, la
executarea în natură. Totuşi, şi în dreptul clasic, ca şi în vechiul drept, proprietatea
AC

nu este suficient de bine protejată juridiceşte, situaţia reclamantului în acţiunea în


revendicare fiind asemănătoare cu cea a simplului creditor. Abia în epoca post­
clasică, o dată cu înlocuirea procedurii formulare cu procedura extraordinară, se va
introduce condamnarea ad ipsam rem, iar executarea sentinţei se va face prin in­
Z

termediul forţei publice.


U

§ 3. ACŢIUNEA PUBLICIANĂ
121. Proprietatea pretoriană era sancţionată prin acţiunea publiciană, creată de
către pretorul Publicius, pentru cazul transmiterii unei res mancipi prin tradiţiune5.
Acţiunea publiciană a fost creată, probabil, la sfârşitul secolului al VI-lea de la
fondarea Romei, epoca înfăptuirii „revoluţiei economice” în societatea romană.

1 D. 5.3.13.13, 6.1.27.3 şi 6.1.52.


2 G.I. Luzzatto, Novissimo digesto italiano, IX, Torino, 1963, p. 383.
3 Gaius, 4.133.
4 Inst., 4.6.31; Gaius, 4.163.
5 Ch . A ppleton, Revue generale du droit, Paris, 10, p. 101; F. de V isscher, Revue historique de droit
frangais et etranger, Paris, 1957, p. 443; Ed . Cuq, Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger,
Paris, 1, p. 621; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 244; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 168.

139
Mutaţiile intervenite în domeniul producţiei şi circulaţiei mărfurilor şi-au pus am­
prenta şi asupra regimului juridic al bunurilor. Vechea diviziune a lucrurilor, în
mancipi şi nec mancipi şi-a pierdut importanţa datorită uriaşei afluenţe de bunuri
smulse popoarelor învinse. în noua situaţie, părea anormal ca operele de artă sau
metalele preţioase să fie dobândite prin tradiţiune, iar un animal să fie dobândit
prin formele complicate ale manicipaţiunii. Pe de altă parte, războaiele de cucerire
au dus la înflorirea fără precedent a comerţului cu sclavi, iar transferarea proprietă­
ţii asupra lor prin mancipaţiune, unul câte unul, în condiţiile în care se ofereau spre
vânzare, zilnic, zeci de mii de sclavi, devenise imposibilă.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


122. Pentru intentarea acţiunii publiciene erau necesare toate condiţiile uzu-
capiunii, cu excepţia termenului. Pentru ca acţiunea să fie intentată cu succes, pre­
torul trebuia să introducă în formulă ficţiunea că termenul necesar uzucapiunii s-a
îndeplinit1. în faza a doua a procesului, constatând că sunt întrunite şi celelalte
condiţii ale uzucapiunii, judecătorul considera că este îndeplinită şi condiţia ter­
menului, aşa încât dădea câştig de cauză reclamantului12.

IC
Deoarece acţiunea publiciană aparţinea nu numai proprietarului pretorian, ci şi
posesorului de bună-credinţă, în practică au apărut numeroase conflicte: între pro­
EM
prietarul pretorian şi proprietarul quiritar, între proprietarul pretorian şi posesorul
de bună-credinţă achizitor a non domino, între proprietarul quiritar şi posesorul de
bună-credinţă, precum şi între posesorii de bună-credinţă3. Astfel, în cazul
conflictului dintre proprietarul pretorian şi proprietarul quiritar, faţă de acţiunea
AD

publiciană intentată de proprietarul pretorian, proprietarul quiritar va cere inserarea


în formulă a excepţiei iusti dominii. La început, pretorul refuza să acorde această
excepţie, aşa încât proprietarul pretorian câştiga procesul. Mai târziu, pretorul
AC

acorda proprietarului quiritar exceptio iusti dominii, dar acorda şi proprietarului


pretorian o replicatio rei venditae et traditae prin care excepţia era respinsă, iar
sentinţa era dată tot în favoarea proprietarului pretorian.
Z

în materia proprietăţii, ca de altfel şi în alte domenii, legislaţia lui Justinian a avut un


caracter unificator. Dar importanţa reglementării dată de Justinian nu constă pur şi simplu în
U

aceea că a creat o singură formă de proprietate, ci mai ales în faptul că această formă de
proprietate a fost apoi preluată în societatea modernă, ca instituţie tipică acelei societăţi în
care „domneşte proprietatea particulară pură". Desigur, crearea acestei forme de pro­
prietate, atât de asemănătoare cu proprietatea modernă, nu poate fi pusă exclusiv pe
seama lui Justinian sau a jurisconsulţilor săi. Până a ajunge la această reglementare, insti­
tuţia juridică a proprietăţii a trebuit să parcurgă un drum lung. Acest drum a început cu regi­
mul strict şi exclusivist al proprietăţii în dreptul vechi, a continuat cu formele mult mai elas­
tice şi mai accesibile ale dreptului clasic, pentru ca în dreptul postclasic să se ajungă din
nou, pe baza unei evoluţii lente, la o singură formă de proprietate, care însă este supusă
unor reguli mult mai evoluate. Schimbările au intervenit pe nesimţite, vechilor instituţii li s-au
adăugat altele noi, au coexistat cu ele, pentru ca în final să le înlăture cu totul.

1 P. DE V issc h e r , Revue des etudes latines, Paris, 33, 1956, p. 136.


2 Gaius, 4.36.
3 C ST. TOMULESCU, Manual elementar de drept roman, Bucureşti, 1958, p. 349.

140
în dreptul lui Justinian, unele moduri mai vechi de dobândire a proprietăţii, cum ar fi
mancipaţiunea sau in iure cessio au încetat cu desăvârşire să mai fie utilizate, pe când al­
tele au continuat să se menţină şi să capete o aplicabilitate tot mai mare, cum este cazul
tradiţiunii, care a devenit modul general de transmitere a proprietăţii.
între modurile cele mai vechi de dobândire a proprietăţii care s-au menţinut şi în dreptul lui
Justinian se numără şi ocupaţiunea. Faptul este lesne de înţeles, căci romanii nu au părăsit
niciodată ideea că proprietatea cea mai legitimă este cea dobândită prin violenţă, cel mai
important caz de ocupaţiune fiind acela al luării în stăpânire a bunurilor duşmanilor învinşi.
Sunt menţionate şi alte cazuri de ocupaţiune: a) imobilul ce se naşte ca efect al unui
fenomen natural, fără însă să constituie un caz de accesiune; b) animalele sălbatice fără
stăpân devin proprietatea celor care le prind.
La specificaţiune, un alt mod de dobândire a proprietăţii cu aplicaţiune în vremea lui

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Justinian, se pune problema cui aparţine un obiect confecţionat de către cineva cu materi­
alul altuia. Cum soluţiile date de către sabinieni şi proculieni erau contradictorii, împăratul
Justinian a intervenit şi în acest caz, dând o soluţie de compromis corespunzătoare spiritului
unificator al legislaţiei sale. Dacă obiectul putea fi readus în stare iniţială rezultă numai din
intenţia părţilor, iar intenţia părţilor nu este cuprinsă într-un act juridic, se poate ajunge la
situaţii confuze. Pe de altă parte, pe această cale, proprietatea s-a transformat într-o insti­
tuţie în structura căreia voinţa are prioritate faţă de formă. Vechea concepţie exclusivistă şi
formalistă a fost definitiv depăşită. Noua fizionomie a proprietăţii, concepută ca un rezultat al

IC
voinţei omului, i-a conferit acesteia durabilitate în timp, astfel că a putut fi preluată fără
modificări importante de către dreptul modern.
în sfârşit, uzucapiunea se menţine şi ea în dreptul lui Justinian, dar primeşte importante
EM
modificări începând chiar din epoca clasică. Prima instituţie prin intermediul căreia s-a cău­
tat a se umple lacunele uzucapiunii, aşa cum era ea reglementată în vechiul drept şi în
dreptul clasic, a fost praescriptio longi temporis. în dreptul postclasic, sub împăratul
Constantin, a fost creată o prescripţie de 40 de ani, iar sub împăraţii Teodosiu şi Honoriu o
AD

prescripţie de 30 de ani.
Reforma lui Justinian în această materie a fost generală. Ea a cuprins atât vechea uzu­
capiune, praescriptio longi temporis, precum şi praescriptio longissimi temporis. în primul
rând, Justinian a contopit vechea uzucapiune cu praescriptio longi temporis, creând o insti­
AC

tuţie nouă. El a menţinut, de asemenea, denumirea de „uzucapiune” numai pentru mobile


dar a prelungit termenul de la un an la trei ani. Cât priveşte imobilele, denumirea de „uzu­
capiune” a fost înlocuită cu cea de „praescriptio”, păstrându-se şi termenul prescripţiunii,
respectiv 10-20 de ani. Justinian a păstrat praescriptio longissimi temporis, dar a creat şi o
nouă prescripţie de 30 de ani, ale cărei efecte sunt diferite.
Z

Toate acestea vin să sublinieze încă o dată caracterul unificator şi simplificator al


legislaţiei lui Justinian
U

în dreptul postclasic fizionomia tradiţiunii s-a schimbat. Ea păstrează, pe de o parte,


avantajul lipsei de forme solemne, dar, pe de altă parte, se înlătură condiţia remiterii materi­
ale a lucrului, şi, deci, a prezenţei acesteia în momentul întocmirii actului. în această nouă
înfăţişare a sa, tradiţiunea a putut servi la transmiterea proprietăţii asupra oricărui lucru,
chiar a aceluia ce nu se află în posesiunea transmiţătorului.
în legătură cu condiţiile de existenţă a tradiţiunii, s-a pus întrebarea ce se înţelege prin
justa causa?
Este ea un act juridic sau pur şi simplu intenţia de a înstrăina şi respectiv de a dobândi
a părţilor? Dacă se admite ca justa causa este doar voinţa de a dobândi şi de a înstrăina a
părţilor, înseamnă că ea se poate deduce din însuşi faptul remiterii. Cu alte cuvinte justa
causa nu ar fi un act juridic care să justifice remiterea materială a lucrului.
în realitate, justa causa a avut înţelesuri deosebite în decursul timpului şi nu poate fi
înţeleasă într-un singur fel. în vechiul drept şi în dreptul clasic prin justa causa se înţelegea
un act juridic, dar în dreptul lui Justinian concepţia se schimbă. Chiar dacă s-ar fi produs o
error in negotio, se consideră că justa causa există, întrucât părţile şi-au manifestat intenţia
de a transmite şi, respectiv, de a dobândi lucrul. Tradiţiunea care, aşa cum am arătat, pre-

142
în dreptul lui Justinian, unele moduri mai vechi de dobândire a proprietăţii, cum ar fi
mancipaţiunea sau in iure cessio au încetat cu desăvârşire să mai fie utilizate, pe când al­
tele au continuat să se menţină şi să capete o aplicabilitate tot mai mare, cum este cazul
tradiţiunii, care a devenit modul general de transmitere a proprietăţii.
între modurile cele mai vechi de dobândire a proprietăţii care s-au menţinut şi în dreptul lui
Justinian se numără şi ocupaţiunea. Faptul este lesne de înţeles, căci romanii nu au părăsit
niciodată ideea că proprietatea cea mai legitimă este cea dobândită prin violenţă, cel mai
important caz de ocupaţiune fiind acela al luării în stăpânire a bunurilor duşmanilor învinşi.
Sunt menţionate şi alte cazuri de ocupaţiune: a) imobilul ce se naşte ca efect al unui
fenomen natural, fără însă să constituie un caz de accesiune; b) animalele sălbatice fără
stăpân devin proprietatea celor care le prind.
La specificaţiune, un alt mod de dobândire a proprietăţii cu aplicaţiune în vremea lui

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Justinian, se pune problema cui aparţine un obiect confecţionat de către cineva cu materi­
alul altuia. Cum soluţiile date de către sabinieni şi proculieni erau contradictorii, împăratul
Justinian a intervenit şi în acest caz, dând o soluţie de compromis corespunzătoare spiritului
unificator al legislaţiei sale. Dacă obiectul putea fi readus în stare iniţială rezultă numai din
intenţia părţilor, iar intenţia părţilor nu este cuprinsă într-un act juridic, se poate ajunge la
situaţii confuze. Pe de altă parte, pe această cale, proprietatea s-a transformat într-o insti­
tuţie în structura căreia voinţa are prioritate faţă de formă. Vechea concepţie exclusivistă şi
formalistă a fost definitiv depăşită. Noua fizionomie a proprietăţii, concepută ca un rezultat al

IC
voinţei omului, i-a conferit acesteia durabilitate în timp, astfel că a putut fi preluată fără
modificări importante de către dreptul modern.
în sfârşit, uzucapiunea se menţine şi ea în dreptul lui Justinian, dar primeşte importante
EM
modificări începând chiar din epoca clasică. Prima instituţie prin intermediul căreia s-a cău­
tat a se umple lacunele uzucapiunii, aşa cum era ea reglementată în vechiul drept şi în
dreptul clasic, a fost praescriptio longi temporis. în dreptul postclasic, sub împăratul
Constantin, a fost creată o prescripţie de 40 de ani, iar sub împăraţii Teodosiu şi Honoriu o
AD

prescripţie de 30 de ani.
Reforma lui Justinian în această materie a fost generală. Ea a cuprins atât vechea uzu­
capiune, praescriptio longi temporis, precum şi praescriptio longissimi temporis. în primul
rând, Justinian a contopit vechea uzucapiune cu praescriptio longi temporis, creând o insti­
AC

tuţie nouă. El a menţinut, de asemenea, denumirea de „uzucapiune” numai pentru mobile


dar a prelungit termenul de la un an la trei ani. Cât priveşte imobilele, denumirea de „uzu­
capiune" a fost înlocuită cu cea de „praescriptio”, păstrându-se şi termenul prescripţiunii,
respectiv 10-20 de ani. Justinian a păstrat praescriptio longissimi temporis, dar a creat şi o
nouă prescripţie de 30 de ani, ale cărei efecte sunt diferite.
Z

Toate acestea vin să sublinieze încă o dată caracterul unificator şi simplificator al


legislaţiei lui Justinian
U

în dreptul postclasic fizionomia tradiţiunii s-a schimbat. Ea păstrează, pe de o parte,


avantajul lipsei de forme solemne, dar, pe de altă parte, se înlătură condiţia/emiterii materi­
ale a lucrului, şi, deci, a prezenţei acesteia în momentul întocmirii actului. în această nouă
înfăţişare a sa, tradiţiunea a putut servi la transmiterea proprietăţii asupra oricărui lucru,
chiar a aceluia ce nu se află în posesiunea transmiţătorului.
în legătură cu condiţiile de existenţă a tradiţiunii, s-a pus întrebarea ce se înţelege prin
justa causa?
Este ea un act juridic sau pur şi simplu intenţia de a înstrăina şi respectiv de a dobândi
a părţilor? Dacă se admite ca justa causa este doar voinţa de a dobândi şi de a înstrăina a
părţilor, înseamnă că ea se poate deduce din însuşi faptul remiterii. Cu alte cuvinte justa
causa nu ar fi un act juridic care să justifice remiterea materială a lucrului.
în realitate, justa causa a avut înţelesuri deosebite în decursul timpului şi nu poate fi
înţeleasă într-un singur fel. în vechiul drept şi în dreptul clasic prin justa causa se înţelegea
un act juridic, dar în dreptul lui Justinian concepţia se schimbă. Chiar dacă s-ar fi produs o
error in negotio, se consideră că justa causa există, întrucât părţile şi-au manifestat intenţia
de a transmite şi, respectiv, de a dobândi lucrul. Tradiţiunea care, aşa cum am arătat, pre­

142
zintă avantajul rapidităţii şi al lipsei de forme în transmiterea proprietăţii, prezintă totuşi şi
unele neajunsuri. Faţă de certitudinea pe care o conferă pentru părţi şi pentru terţi acte ca
mancipaţiunea sau in iure cessio, tradiţiunea, în special în vremea lui Justinian, este echi­
vocă. în cazul specificaţiunii, dacă lucrul nou creat putea fi readus la starea iniţială, pro­
prietatea revenea stăpânului materialului, dacă nu, proprietatea revenea specificatorului.
După cum se vede, în cazul specificaţiunii există întotdeauna o persoană care pierde. Fie
proprietarul materiei pierde lucrul, fie specificatorul pierde munca sa. Cum nimeni nu trebuie
să se îmbogăţească în paguba altuia, părţilor li s-au dat anumite mijloace prin care să se
poată despăgubi.
Accesiunea, deşi nu corespunde noţiunii de accesiune din dreptul modern, în vremea
lui Justinian, reprezintă totuşi un mod distinct de dobândire a proprietăţii cu aplicaţii în mai
multe cazuri: a) avem cazuri de accesiune între două imobile, când unirea dintre ele se face

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


exclusiv prin intermediul factorului natural, aluviunea este un asemenea caz; b) se cunosc şi
alte cazuri de accesiune, anume atunci când se unesc un lucru mobil şi unul imobil. în acest
caz imobilul este lucrul principal, iar lucrul mobil va urma situaţia juridică a celui dintâi; c) în
sfârşit avem cazul accesiunii unui lucru mobil la un alt lucru mobil.
Am arătat mai sus că, în vremea lui Justinian, tradiţiunea devenise modul general de
transmitere a proprietăţii. Până a deveni unicul mod de transfer al proprietăţii, tradiţiunea a
parcurs o îndelungată evoluţie. în dreptul vechi, utilizarea ei a fost restrânsă, limitându-se la

IC
transmiterea proprietăţii quiritare asupra lucurilor nec mancipi şi transmiterea posesiunii sau
detenţiunii lucrurilor. Utilizarea ei s-a extins însă în dreptul clasic, ea putând servi acum şi la
dobândirea proprietăţii peregrine şi a proprietăţii pretoriene. Cu toate acestea a trebuit să
EM
treacă o lungă perioadă de timp până când tradiţiunea a înlăturat cu totul mancipaţiunea.
Deşi tradiţiunea prezintă, faţă de mancipaţiune, avantajul că este lipsită de forme solemne,
prezintă totuşi şi unele dezavantaje. Astfel în special în dreptul clasic, în cazul transmiterii
imobilelor, tradiţiunea presupune prezenţa lucrului.
AD

Sancţiunea proprietăţii. Este cunoscut faptul că sub imperiul procedurii formulare a


existat sistemul condamnării pecuniare, astfel încât reclamantul nu obţinea însuşi lucrul, ci
valoarea lui. Desigur au existat şi în această perioadă unele mijloace prin care regula con­
damnării pecuniare a fost ocolită. Astfel în cadrul acţiunilor arbitrarii, pârâtul prefera să res­
AC

tituie însuşi lucrul, de teamă să nu fie condamnat la o valoare mult mai mare decât a lucru­
lui, de vreme ce judecătorul nu putea să stabilească nici un maximum.
Cu toate acestea trebuie să admitem că în dreptul clasic proprietatea nu a fost perfect
asigurată, ea nu avea o sancţiune sigură. în dreptul postclasic însă, condamnarea şi
Z

executarea sunt astfel reglementate, încât cel ce reclamă în justiţie lucrul său are certitudi­
nea că-l recapătă în cazul în care câştigă procesul. Din momentul înlocuirii procedurii
U

formulare cu procedura extraordinară, magistratul judecă singur, iar sentinţa pe care o dă


poate fi executată prin forţa publică. De la această reformă, condamnarea ad ipsam rem,
care în dreptul clasic avea loc numai în mod excepţional, a devenit regulă. Magistratul con­
damnă pe pârât să restituie lucrul, iar dacă pârâtul nu execută de bunăvoie, se trece la
executarea forţată.

C a pit o l u l IX
DREPTURI REALE ASUPRA LUCRULUI ALTUIA
§ 1. SERVITUTILE
123. Servituţile sunt sarcini impuse unui lucru în folosul unei anumite per­
soane sau în folosul unei persoane oarecare ce stăpâneşte un imobil cu titlu de pro­

143
prietate1. Atunci când sarcina apasă asupra lucrului altuia în folosul unei anumite
persoane, servitutea se numeşte personală, iar atunci când se constituie în folosul
proprietarului unui imobil, indiferent cine ar fi acesta, servitutea se numeşte predială1
2.
124. La romani servitutile prediale erau de două feluri: rustice şi urbane. Dis­
tincţia între cele două categorii de servituti prediale se făcea în funcţie de latura
imobilului dominant3. Dacă imobilul dominant era o clădire, indiferent unde se afla,
servitutea se numea urbană, iar dacă imobilul dominant era un teren, servitutea se
numea rustică. Imobilul în folosul căruia se constituia servitutea purta numele de
imobil dominant, iar cel grevat cu servitute se numea imobil aservit. Astfel, în cazul a

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


două terenuri alăturate, dintre care numai unul avea acces la drumul public, era
socotit imobil dominant cel fără acces la drum, deoarece proprietarul său avea
dreptul să treacă prin terenul vecinului, care reprezenta imobilul aservit.
în funcţie de perspectiva din care este privită, servitutea poate apare fie ca un
drept fie ca o sarcină. într-adevăr, din perspectiva proprietarului imobilului domi­
nant servitutea este un drept, pe când din perspectiva proprietarului imobilului

IC
aservit ea este o sarcină.
Romanii, ca popor de agricultori şi păstori, cunoşteau numeroase servituti pre­
EM
diale, dintre care enumerăm câteva4: iter (dreptul de a trece prin fondul aservit
călare sau pe jos), via (dreptul de a trece cu carul prin terenul altuia), actus (dreptul
de a mâna turmele prin terenul altuia), ius pascendi (dreptul de a paşte turmele pe
pământul altei persoane), aquaeductus (dreptul de a aduce apă prin terenul vecinu­
AD

lui), servitus oneris ferendi (servitutea de a purta o greutate sau de sprijin, care
apăsa asupra unei construcţii în folosul proprietarului construcţiei vecine).
AC

125. Servitutile personale nu presupun existenţa a două lucruri mobile, ci


existenţa unui singur lucru, mobil sau imobil, asupra căruia două persoane deter­
minate exercitau drepturi reale distincte. Romanii au cunoscut următoarele servituti
personale: uzufructul, usus, habitatio şi operae.
Z

Uzufructul, potrivit definiţiei lui Paul, este dreptul de a te folosi de lucrul altuia
şi de a-i culege fructele păstrând substanţa lui (usus fructus est ius alienis rebus
U

utendi fruendi salva rerum substantia)5. Aşa cum rezultă din definiţie, atributele
proprietăţii se împart între titularul dreptului de servitute, uzufructuarul, şi cel grevat
cu servitutea, nudul proprietar. Uzufructuarul are dreptul de a folosi lucrul şi de a-i
culege fructele, pe când nudul proprietar rămâne titularul unui drept gol de conţinut.

1 G. Grosso, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 3, 1937, p. 265; Mayer-M aly,
Labeo, Napoli, 18, 1972, p. 214; R. Robaye, op. cit., p. 171.
2 S. Solazzi, Jura, Napoli, 5, 1954, p. 126.
3 P. DE V isscher, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 2, 1936, p. 263.
4 J-F. B regi, op. cit., p. 189; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 219; S. Solazzi, Studia et documenta
historiae et iuris, Roma, 17, 1951, p. 257; G. Grosso, Bulletino dell’Istituto di diritto romano
„ Vittorio Scialoja", Milano, 40, 1932, p. 401.
5 J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 247; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 231; S. Solazzi,
Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 18, 1952, p. 229; B. B iondi, Jura, Napoli, 2,1953, p. 214.

144
Mai rezultă din definiţie că dreptul de uzufruct poartă asupra unor lucruri, mobile sau
imobile, care nu se consumă prin întrebuinţare. Dreptul de uzufruct, spre deosebire
de proprietate, are caracter temporar, în mod obişnuit viager1. Exercitarea dreptului
de uzufruct nu presupune existenţa unor obligaţii pentru nudul proprietar sau pentru
uzufructuar, deoarece ambele părţi sunt titulare de drepturi reale.
Dreptul de uzufruct a apărut pe terenul relaţiilor dintre bărbat şi femeia căsă­
torită fără manus. Deoarece, potrivit dreptului civil, femeia căsătorită fără manus
nu venea la moştenirea soţului, acesta îi lăsa prin testament anumite bunuri pentru a
le folosi şi a le culege fructele. La moartea femeii dreptul se stingea, iar bunurile
rămâneau în familie, deoarece nuda proprietate asupra lor aparţinea copiilor, în

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


calitate de moştenitori civili. Pe această cale s-a realizat un dublu scop: asigurarea
materială a femeii după moartea bărbatului şi păstrarea bunurilor în sânul familiei
agnatice. Cu timpul, această figură juridică, aplicată la origine numai între bărbatul
şi femeia căsătorită fără manus, s-a generalizat.
Usus12 este dreptul de a folosi lucrul altuia fără a-i culege fructele, habitatio3
este dreptul de a locui în casa altuia, iar operae servorum dreptul de a folosi ser­

IC
viciile sclavilor altuia.
126. Servitutile, atât cele prediale, cât şi cele personale, prezintă unele carac­
EM
tere comune:
a) Toate servituţile, prediale sau personale, sunt drepturi reale;
b) Proprietarul lucrului aservit nu are vreo obligaţie faţă de titularul dreptului
AD

de servitute: servitus in faciendo consistere nequit4;


c) Nimeni nu poate să-şi aservească propriul lucru, deoarece servituţile sunt
drepturi reale care poartă asupra lucrului altuia: nemini res sua servit5;
AC

d) Servitutea se constituie fie în folosul unei anumite persoane (servitutea per­


sonală), fie în folosul proprietarului unui imobil (servitutea predială) şi nu poate fi
transmisă unor terţi: servitus servitutis esse non potest.
Z

§ 2. EMFITEOZA
U

127. Emfiteoza este un drept real născut din contractul de emfiteoză, contract
special sancţionat de către împăratul Zeno. în baza acestui contract, împăratul
arenda unei persoane, numită emfiteot, o suprafaţă de pământ pentru a o cultiva şi
a-i culege fructele, în schimbul unei sume de bani numită canon6. Iniţial, emfiteoza
s-a constituit ca o arendă perpetuă, aplicabilă domeniilor imperiale, dar, mai târziu,

1 S. Solazzi, Labeo, Napoli, 1, 1955, p. 53.


2 G. GROSSO, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 5, 1939, p. 133.
3 D. 7.9.5.3.
4 P. Pichonaz, op. cit., p. 309-310; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 217; P. B onfante, Studi in
onore di Alfredo Ascoli, Messina, 1932, p. 179.
5 S. DIMarzo , Istituzioni di diritto romano, Milano, 1942, p. 259.
6 R. R odriguez L opez, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LV, 2008,
p. 423; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 239; R. M onier, Studi in onore di Ugo Enrico Paoli, Firenze,
1955, p. 521.

145
s-a extins şi asupra latifundiilor particulare, fenomen explicabil prin decăderea
generală a economiei agrare.
Deşi prezintă unele asemănări cu regimul vechilor possessionis, emfiteoza este
o instituţie de sine stătătoare, particularizându-se atât în privinţa modului de forma­
re, cât şi în privinţa modului de sancţionare. Emfiteoza se deosebeşte şi de uzu­
fruct, în ciuda faptului că prezintă unele puncte comune. Astfel, emfiteoza este un
drept alienabil şi transmisibil urmaşilor, spre deosebire de uzufruct, care este un
drept viager. Pe de altă parte, emfiteotul este posesor civil şi se bucură de protecţie
juridică prin interdicte, câtă vreme uzufructuarul este un simplu detentor. Emfiteo­
tul dobândeşte proprietatea asupra fructelor prin separaţie, pe când uzufructuarul

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


numai prin percepţie (luarea în stăpânire fizică). In fine, emfiteotul dispune de toate
acţiunile utile acordate proprietarului.
Dreptul de emfiteoză poate fi dat în uzufruct, ipotecat sau lăsat ca legat. Faţă
de posibilităţile atât de largi ale emfiteotului, proprietarului îi rămâne doar un
nudum ius, pe care emfiteotul îl recunoaşte prin plata acelui canon. Totuşi, dacă
emfiteotul nu plăteşte redevenţa la timpul stabilit, proprietarul poate desfiinţa

IC
dreptul de emfiteoză exercitând ius privandi.

§ 3. CONDUCTIO AGRI VECTIGALIS


EM
128. Ius in agro vectigali îşi are originea în practica cetăţilor de a acorda unor
particulari anumite suprafeţe de pământ în schimbul unei redevenţe numită vecti-
AD

gal1. Terenurile concedate în această formă s-au numit agri vectigalis.


Conductio agri vectigalis este o figură distinctă de simpla arendă, deoarece
titularului acestui drept, conductor agri vectigalis, i s-a recunoscut de către pretor
AC

un drept real şi i s-a oferit o acţiune reală. Conductor agri vectigalis este posesor şi
se bucură de protecţie juridică prin interdicte, dreptul său poate fi transmis fie prin
acte între vii, fie prin acte pentru cauză de moarte, dobândeşte proprietatea asupra
fructelor prin simpla separaţie, ca orice posesor de bună-credinţă12.
Z

§ 4. SUPERFICIA
U

129. Superfîcia este dreptul unei persoane de a folosi o construcţie zidită de ea


pe terenul închiriat de la altă persoană3. Dreptul de superficie a fost sancţionat pe la
sfârşitul secolului al II-lea î.Hr., în condiţiile crizei de locuinţe, când statul a permis
particularilor să construiască pe terenurile virane. Conform dreptului civil însă,
superficies solo cedit (suprafaţa aparţine terenului)4, aşa încât construcţiile zidite pe
terenurile virane ar fi urmat să intre în proprietatea statului, ceea ce nu era de

1 G. Provera, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 29, 1963, p. 363.


2 D. 22.1.25 şi D.2.8.15.1.
3 M ayer-M aly , Labeo, Napoli, 11, 1965, p. 78; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et
iuris, Roma, 15, 1947-1948, p. 307.
4 A. B. ZAERA GARCIA, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LI, 2004,
p. 370

146
natură să-i încurajeze pe particulari. Faţă de această situaţie, statul s-a îndepărtat de
la vechiul principiu recunoscând constructorului un drept foarte întins, în virtutea
căruia putea folosi clădirea pe termen nelimitat, cu condiţia să plătească o sumă de
bani anuală, numită solarium. Superficiarul, titular al dreptului de superficie, putea
să transmită clădirea moştenitorilor, o putea vinde sau dona, o putea greva cu ser-
vituţi. Dreptul de superficie era protejat printr-un interdict (de superficiebus) şi
printr-o acţiune reală (utilis in rem actio).

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


IC
EM
AD
AC
Z
U

147
TITLUL III
SU C C E SIU N IL E

Capitolul I
GENERALITĂŢI
130. Instituţia succesiunilor este intim legată de cea a proprietăţii private,

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


căci a apărut şi s-a consolidat în procesul acaparării mijloacelor de producţie şi a
produselor de către minoritatea dominantă, constituind principalul instrument juri­
dic prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatării sclavagiste.
Privită în lumina semnificaţiei sale istorice, moştenirea ne apare ca un sistem
juridic prin care se înlocuieşte o persoană printr-o altă persoană aparţinând acele­
iaşi clase, iar cel mai adesea chiar aceleiaşi familii.

IC
131. Materia succesiunii cuprinde totalitatea normelor ce reglementează tran­
smiterea patrimoniului defunctului către moştenitorii săi.
EM
Romanii au ajuns la această concepţie abia mai târziu, în procesul evoluţiei ge­
nerale a ideilor privind transmiterea patrimoniului. La origine, ei nu admiteau ideea
transmiterii patrimoniului de la defunct către moştenitorii săi, aşa cum nu au admis
nici ideea transmiterii proprietăţii între vii1.
AD

Pornind de la principiul că nu există patrimoniu fără titular, vechii romani con­


siderau că patrimoniul unei persoane dispare odată cu moartea sa12. în acea epocă,
raportul dintre o persoană şi patrimoniul său apărea ca o legătură materială înte­
AC

meiată pe ideea de putere, care se stinge o dată cu moartea titularului patrimoniu­


lui3. Ca atare, dobândirea bunurilor defunctului de către moştenitori nu implica
ideea de transmitere a unui patrimoniu.
întrucât dreptul defunctului se stingea odată cu personalitatea sa, romanii con­
Z

siderau că moştenitorii dobândesc un drept nou, un drept de proprietate-putere.


Aşadar, succesiunea se întemeiază, la origine, nu pe transmiterea unui patrimoniu,
U

ci pe stăpânirea dobândită de către moştenitori asupra bunurilor defunctului4.


Numai astfel se explică faptul că cel mai vechi termen care desemnează pe
succesor este heres, termen care vine de la herus (stăpân). Termenii de su ccesi­
une” şi de su cceso r” apar mai târziu, abia după ce romanii au admis principiul
continuităţii personalităţii defunctului.
132. Romanii au cunoscut trei sisteme de transmitere a bunurilor pentru cauză de
moarte: moştenirea ab intestat (conform legii), moştenirea testamentară şi moştenirea

1 P.C. Timbal, Droit romain et ancien droit frangais (Regime matrimoniala. Successions. Liberalites),
Paris, 1975, p. 117.
2 P. Collinet, Les successions, Paris, 1930, p. 187.
3 U. Brassiello, Corso di dirito romano, Milano, 1952, p. 87.
4 v. C. Fadda, Concetti fondamentali del diritto ereditario romano, Napoli, 1900.

148
deferită contra testamentului. Cea din urmă formă de moştenire este strâns legată de
moştenirea testamentară.
S-a dovedit, atât pe baza unor texte, cât şi pe baza cercetării modului de orga­
nizare a familiei romane, că moştenirea ab infestat este cea mai veche1.
Moştenirea ab intestat a apărut odată cu stăpânirea individuală asupra unor
bunuri, încă înainte de constituirea familiei patriarhale12. Moştenirea asupra acestor
bunuri revenea gentililor (membrilor ginţilor). Desigur că avem în vedere un sistem
succesoral în germene, întemeiat pe obiceiurile gentilice aflate în plin proces de ju-
ridicizare.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Odată cu apariţia familiei patriarhale, când bărbatul dobândeşte o poziţie
dominantă în familie, exercitând o putere nelimitată asupra persoanelor şi bunurilor
de sub puterea sa, a apărut şi moştenirea testamentară3. Testamentul apare ca un act
juridic menit să asigure transmiterea puterii lui pater familias urmaşilor săi4. Pe
această cale, romanii au creat modalitatea prin care pater familias dispune de bunu­
rile sale chiar şi după moarte, ducând principiul proprietăţii-putere până la ultimele

IC
sale consecinţe.
133. în cadrul evoluţiei generale a dreptului succesoral roman se pot identifica
EM
două tendinţe principale: decăderea formalismului şi ocrotirea rudeniei de sânge,
rudenie care tinde să ia locul agnaţiunii ca fundament al moştenirii5.
Dacă la origine actele juridice reclamate de transmiterea patrimoniului de­
functului către urmaşii săi erau îmbrăcate în forme solemne extrem de rigide, cu
AD

timpul, faţă de cerinţele economiei în continuă expansiune, formele se simplifică


tot mai mult, astfel încât, în final, constatăm că simpla manifestare de voinţă este
suficientă pentru declanşarea unor consecinţe juridice6. Menţionăm, în acest sens,
AC

numai faptul că în foarte vechiul drept roman, testamentul reclama forme extrem
de greoaie, ca de pildă în cazul testamentului calatis comitiis. Acest testament pre­
supunea condiţii de formă similare cu cele cerute de adoptarea unei legi7. în epoca
Z

clasică însă, vechiul principiu este răsturnat, astfel încât testamentul se poate face
printr-o simplă declaraţie verbală sau chiar prin scrisoare.
U

Cât priveşte cea de a doua tendinţă ce se desprinde din evoluţia dreptului suc­
cesoral roman, precizăm că nici ea nu este străină de transformările intervenite în
viaţa economică şi socială a Romei şi, în special, de cele petrecute în modul de or­

1 Levy-Bruhl, Nouvelle revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1921, p. 634;
C.S t . T omulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973, p. 199; V l . H anga, Tratat de drept privat
roman, Bucureşti, 1978, p. 312.
2 P. C. Timbal, op. cit., p. 118.
3 Gaston-M ay, Elements de droit romain, Paris, 1927, p. 521.
4 Arangio-Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1957, p. 514; D. 28. 1.1.
5 P.C. T imbal, Revue historique de droitfranqais et etranger, Paris, 1940-1941, p. 368.
6 A.E Giffard, Precis de droit romain, I, Paris, 1946, p. 433.
7 E. Perrot, Precis elementaire de droit romain, Paris, 1937, p. 370; Ed . Cuq, Les institutions
juridiques des romains, Paris, 1891, p. 521; v. ARANGIO-RUIZ, Istituzioni di diritto romano, Napoli,
1951, p. 531.

149
ganizare a familiei. Astfel, în cazul căsătoriei fără manus, femeia este străină atât
faţă de bărbat, cât şi faţă de copiii ei, aşa încât nu venea la moştenirea lor. Tot ast­
fel, fiul de familie emancipat nu-şi putea moşteni tatăl, întrucât înceta să mai fie
rudă civilă cu el.
Pentru a atenua contradicţia ivită între principiile dreptului succesoral şi modul
de organizare a familiei, dreptul pretorian, ca şi dreptul imperial, au introdus unele
reguli noi, de natură să ocrotească rudele de sânge1. La capătul unei îndelungate
evoluţii, în dreptul lui Justinian, rudenia de sânge va înlocui cu totul agnaţiunea,
devenind unicul temei al succesiunii.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


C a p i t o l u l II

SUCCESIUNEA AB INTESTAT

§ 1. SISTEMUL LEGII CELOR XII TABLE

IC
Succesiunea ab infestat (fără testament) se deschide atunci când nu există
moştenitori testamentari, fie pentru că defunctul nu a lăsat un testament, fie pentru
EM
că testamentul nu a fost valabil întocmit.
Moştenirea ab infestat este desemnată şi prin termenul de moştenire legală,
întrucât normele care o reglementează sunt cuprinse în Legea celor XII Table12.
AD

134. Categoriile de moştenitori legali. Conform Legii celor XII Table, există
trei categorii de moştenitori: heredes sui34
, adgnatus proxim us 4 şi gentiles5.
AC

Sui heredes sunt persoanele care prin moartea lui pater familias devin sui
iuris6. Aceste persoane vin la moştenire cu prioritate faţă de toate celelalte rude
civile ale defunctului şi formează prima categorie de moştenitori legali. în cate­
goria sui heredes intră fiii, fiicele, soţia căsătorită cu manus (în calitate de fiică),
Z

precum şi nepoţii din fii, dacă tatăl lor a predecedat bunicului. Adoptatul şi adro-
gatul fac şi ei parte din prima categorie de moştenitori, deşi nu sunt rude de sânge
U

cu defunctul. Dimpotrivă, soţia căsătorită fără manus, ca şi fiul emancipat, nu sunt


sui heredes, deoarece între ei şi pater familias nu existau legături civile în mo­
mentul morţii acestuia.
Nepoţii din fii vin la moştenire prin reprezentare. Astfel dacă în momentul
morţii lui pater familias au calitatea de sui heredes doi fii şi doi nepoţi de fiu, fiii

1 P.C. Timbal, op. cit., p. 120; P. N oailles, Les successions a cause de mort, Paris, 1928,
p. 214; V l . Hanga, M. Jacotă, Drept privat roman, Bucureşti, 1964, p. 236.
2 XII. T., 5.4.; Cicero, De inv, 2.50.48; P. Bonfante, Storia del diritto romano, Milano, I, 1923, p.
186; V. Arangio-Ruiz, op. cit., p. 508; Vl. Hanga, Tratat de drept privat roman, Bucureşti, 1978,p. 314.
3 Gaius, 3.1
4 Inst. 3.2.1, 3.2.5.
5 Gaius, 3.17.
6 Gaius, 3.4; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 93-94.

150
vor primi fiecare câte o treime din moştenire, iar cei doi nepoţi vor primi împreună
o treime, atât cât s-ar cuveni tatălui lor, dacă ar mai fi trăit în momentul morţii lui
pater familias'.
Adgnatus proximus vin la moştenire în lipsa sui heredes-xlot1. Expresia
adgnatus proximus, deşi este formulată la singular, desemnează fie o singură per­
soană, fie mai multe persoane aflate în cel mai apropiat grad de rudenie cu
defunctul123. Această categorie de moştenitori este formată din fraţi, din veri, precum
şi din nepoţii de frate sau de văr. în lipsa unor agnaţi apropiaţi, cei mai îndepărtaţi
agnaţi vor veni la moştenire în calitate de adgnatus proximus. Aşadar, această cate­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


gorie de moştenitori nu este fixă, ci mobilă. Astfel, dacă există fraţi, aceştia vor
veni la moştenire ca cele mai apropiate rude civile, în lipsa lor însă, verii vor fi
consideraţi adgnatus proximus.
Dacă cel mai apropiat agnat refuză moştenirea, nu va veni la moştenire agnatul
următor, deoarece, în sistemul Legii celor XII Table, colateralii nu vin la moştenire
prin reprezentare4.

IC
Gentiles formează cea de-a treia categorie de moştenitori legali5. Ei vin la
moştenire în lipsa celor din categoriile sui heredes şi adgnatus proximus. Gentilii
EM
vin la moştenire în părţi egale.

§ 2. REFORMELE PRETORULUI
135. Pornind de la faptul că reglementarea moştenirii conform Legii celor
AD

XII Table nu mai corespundea în multe privinţe noilor tendinţe ce se manifestau


în privinţa organizării familiei, pretorul a intervenit şi de această dată, ocrotind acele
categorii de persoane care, potrivit moştenirii legale, nu aveau drepturi succesorale6.
AC

Reformele pretorului au operat în direcţia ocrotirii rudelor de sânge, precum şi


în direcţia consolidării raporturilor dintre soţi în cadrul căsătoriei fără manus.
într-o epocă în care se afirmau tot mai mult ideile cu privire la independenţa
femeii în raport cu bărbatul şi a fiilor de familie în raport cu pater familias, vechiul
Z

sistem succesoral, întemeiat în ultimă instanţă pe puterea exercitată de către pater


U

familias, nu putea supravieţui fără unele adaptări.

136. Categoriile de moştenitori pretorieni. Moştenirea pretoriană este desem­


nată prin termenul de „bonorum possess io ” (posesiunea bunurilor succesorale).
Spre sfârşitul republicii erau cunoscute patru categorii de moştenitori preto­
rieni: bonorum possessio unde liberi, bonorum possessio unde legitimi, bonorum
possessio unde cognati, bonorum possessio unde vir et uxor.

1 U lpian, Reg. 26.2; V l . H anga, M. Jacotă, op. cit., p. 237.


2 P aul, Sent., 4.8.22; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 517.
3 A.E. G iffard, Revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1923, p. 385.
4 G aius, 3.12; Ch . Appleton, Revue historique de droitfrancais et etranger, Paris, p. 235.
5 M ichon, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1921, p. 195.
6 G aius, 3.3; Inst., 3.9; P.C. T imbal, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris,
1940-1941, p. 368; P. Bonfante, Corso di diritto romano, VI, Le successioni, parte generale, Roma, 1930.

151
Prima categorie de moştenitori (unde liberi) este formată din sui heredes,
precum şi din alte rude de sânge, care, suferind o capitis deminutio, au pierdut
drepturile succesorale după dreptul civil, cum este cazul fiului emancipat şi al
descendenţilor săi1. Prin urmare, conform sistemului pretorului, descendenţii vin
la moştenire, indiferent dacă se află sau nu sub puterea lui pater familias în
momentul decesului acestuia. De data aceasta, pretorul a procedat corrigendi iuris
civilis gratia.
în a doua categorie de moştenitori pretorieni intră agnaţii şi gentilii123. De
această dată, s-ar părea că pretorul nu a introdus nici o modificare, limitându-se să
consacre o dispoziţie a dreptului civil (confirmandi iuris civilis gratia). în realitate,

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


prin introducerea în sistemul succesiunii pretoriene a acestor moştenitori, pretorul a
modificat, deşi numai indirect, sistemul moştenirii legale. Astfel, dacă cel mai
apropiat agnat repudiază moştenirea, aceasta nu devine vacantă, ci trece la urmă­
toarea categorie de moştenitori pretorieni, adică la cognaţi.
A treia categorie de moştenitori este formată din rudele de sânge (unde
cognaţi/. Este vorba despre acei cognaţi care nu sunt în acelaşi timp şi agnaţi, cum

IC
este cazul copiilor faţă de mama lor în cadrul căsătoriei fără manus sau a altor rude
de sânge după mamă. Aceşti moştenitori vor veni la succesiune numai în lipsa
EM
rudelor civile. Un agnat, oricât de îndepărtat ar fi, îi exclude de la moştenire pe
cognaţi. Introducând această categorie de moştenitori, pretorul a procedat supplen-
di iuris civilis gratia.
în fine, în categoria vir et uxor intră soţul şi soţia4. Este, fireşte, vorba de soţii
AD

căsătoriţi fără manus, deoarece, în cazul căsătoriei cu manus, soţul şi soţia se


moştenesc potrivit Legii celor XII Table, în calitate de rude civile. Dreptul de
moştenire al soţilor unul faţă de altul operează numai în lipsa rudelor civile sau a
AC

celor de sânge.

§ 3. DREPTUL IMPERIAL
137. în dreptul clasic s-au adoptat, din iniţiativa împăraţilor, două senatuscon-
Z

sulte prin care s-a extins şi mai mult cercul rudelor de sânge chemate la succesiune5.
U

Astfel, prin senatusconsultul Tertullian, votat în vremea lui Hadrian, s-a acor­
dat un drept de succesiune mamei faţă de copiii rezultaţi din căsătoria fără manus6.
Spre deosebire de sistemul pretorului, în care mama venea la succesiunea copiilor
săi în calitate de cognată, în sistemul dreptului imperial mama îşi moştenea copiii
în calitate de rudă legitimă alături de ceilalţi agnaţi. Senatusconsultul Tertullian
acordă acest drept numai mamelor care au ius liberorum (femeia liberă cu trei copii
şi cea dezrobită cu patru).

1 G aius, 3. 137; U lpian, Reg., 28. 8; A.E. Giffard, Precis de droit romain, I, Paris, 1946, p. 459.
2 Gaius, 3.28; I. Cătuneanu, Curs de drept roman, Bucureşti, 1927, p. 525;
3 D. 38.8.1.3; U lpian, Reg., 28. 9.
4 S.G. L onginescu, Elemente de drept roman, II, Bucureşti, 1929, p. 976.
5 Nov., 117.5.
6 Inst., 3.3.7; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 520-521.

152
Prin senatusconsultul Orfitian, dat în vremea lui Marc Aureliu, au fost chemaţi
la succesiunea mamei copiii rezultaţi din căsătoria fără manus1. Conform acestui
senatusconsult, copiii vin la succesiunea mamei înaintea agnaţilor, în cadrul primei
categorii de moştenitori.
138. împăratul Justinian a pus capăt definitiv sistemului succesoral întemeiat
pe rudenia civilă, făcând din rudenia de sânge unicul temei al moştenirii12.
Prin reforma lui Justinian au fost create patru categorii de moştenitori:
a) descendenţii;
b) ascendenţii, fraţii şi surorile bune şi copiii lor;

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


c) fraţii şi surorile consangvini sau uterini şi copiii lor;
d) ceilalţi colaterali.
în felul acesta, distincţia dintre agnaţiune şi cognaţiune şi-a pierdut orice sem­
nificaţie în privinţa vocaţiei succesorale. în acelaşi timp, a dispărut şi distincţia
dintre moştenirea civilă şi cea pretoriană.
Constatăm că şi în această materie, ca şi în multe altele, legislaţia lui Justinian

IC
şi-a afirmat caracterul său unificator3. Rezultat al unei evoluţii seculare, sistemul
succesoral cristalizat în epoca lui Justinian şi-a dovedit cu prisosinţă viabilitatea,
EM
căci a fost preluat, cu unele modificări neesenţiale, în sistemele juridice de mai
târziu.
AD

C apito lul III


SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ
AC

§ 1. GENERALITĂŢI

139. Testamentul este un act solemn prin care o persoană, numită testator,
Z

instituie unul sau mai mulţi moştenitori pentru ca aceştia să execute ultima sa
voinţă.
U

în definiţiile testamentului ce ne-au parvenit de la jurisconsulţii clasici, se


subliniază în special caracterul solemn şi de ultimă voinţă al actului. Potrivit lui
Ulpian, testamentul este manifestarea, în conformitate cu legea, a voinţei noastre,
pentru a avea tărie după moarte4 (testamentum est mentis nostrae iusta contestatio,
in id solemniter facta, ut post mortem nostram valeat).

1Inst., 3.40.3.
2 Novelele 118 din anul 543 şi 127 din anul 547; Br. Schmidlin, op. cit., p. 285; M. J. G.
G arrido, op. cit., p. 522; A.E. G iffard, op, cit., p. 461; P.F. Girard, Manuel elementaire de droit
romain, Paris, 1924, p. 879; G. M ay , Elements de droit romain, Paris, 1927, p. 566; C. F adda,
Concetti fondamentali del diritto romano, I, Napoli, 1900, p. 101; V. A rangio-R uiz, op. cit., p. 544;
P. N oailles, op. cit., p. 214.
3 E d . C uq., op. cit., p. 535.
4 U lpian, Reg., 20.1; V l . FIanga, Tratat de drept privat roman, Bucureşti, 1978, p. 320.

153
în realitate, trăsătura ce dă în primul rând identitate proprie testamentului este
instituirea de moştenitori, trăsătură ce nu este amintită în definiţia de mai sus, dar
pe care, totuşi, jurisconsulţii romani o menţionează în mai multe rânduri1.
La origine, testatorul instituia ca moştenitori numai pe herezii săi, dar mai
târziu a putut institui şi agnaţi mai îndepărtaţi şi chiar persoane străine de familia
sa12. în principal, moştenitorul sau moştenitorii instituiţi, în calitatea lor de executori
testamentari, asigurau distribuirea bunurilor defunctului conform dispoziţiilor cu­
prinse în testament3. Testatorul putea favoriza pe unii din herezi, spre deosebire de
moştenirea legală, unde herezii veneau la succesiune în mod egal, după cum putea
greva pe cei instituiţi cu executarea unor legate în profitul anumitor persoane

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


străine de familie4.
Testamentul îndeplinea şi alte funcţii, cum ar fi numirea unui tutore sau dezro­
birea unui sclav5. în nici un caz, testamentul roman nu a avut niciodată ca funcţie
unică îngrijirea cultului privat, aşa cum afirmă unii autori.

§ 2. FORME DE TESTAMENT

IC
140. Vechiul drept roman a cunoscut trei forme de testament: calatis comitiis,
in procinctu şi per aes et libram.
EM
Testamentul calatis comitiis îmbrăca forma unei legi votate de către comitia
curiata, de unde se poate deduce că, la început, romanii priveau cu o anumită
reticenţă testamentul, act prin care succesiunea prevăzută de lege putea fi mo­
dificată6.
AD

Cert este că în epoca Legii celor XII Table, principiul libertăţii de a testa
s-a impus definitiv în dreptul roman7. Din acest moment, poporul s-a transformat
dintr-un adevărat legiuitor în martor colectiv, chemat să ia act de ultima voinţă
AC

a testatorului8.
Testamentul calatis comitiis prezenta două inconveniente importante: în pri­
mul rând, el era accesibil numai patricienilor, căci numai ei participau la lucrările
comitiei curiate, iar în al doilea rând, se putea face numai de două ori
Z

pe an probabil la 24 martie şi 24 mai, date la care era convocată adunarea patri­


U

cienilor9.

1 Gaius, 2.29.
2 C.St . T omulescu, Contribuţiuni la studiul dreptului roman, Buzău, 1937, p. 34.
3D. 34.4.4; D. 21.1.1.
4 U lpian, Reg., 24.1; C. F errini, Opere di Contardo Ferrini, IV, Milano, 1929, p. 207.
5 XII. T., 5.3; Gaius, 1.146; Inst., 1.13; L evy-Bruhl, Revue historique de droit frangais et
etranger, Paris, 1951, p. 308.
6 Gaius, 2.102; Aulu Gelliu, 15.27; U lpian, Reg., 20.2; L evy-Bruhl, Revue historique de droit
frangais et etranger, Paris, 1921, p. 634; P. B onfante, Storia del diritto romano, I, Milano, 1923, p.
186; R. Robaye, op. cit., p. 80; M. J. G. Garrido, op. cit.,p. 524.
7 U lpian, Reg., 11.14 (uti legassit super pecunia tutelave suae rei, ita ius esto).
8 D. 50.16.120; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 98-99.
9 J. M. B. NOUGUES, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome XLVII, 2000, p. 124;
A.E. G iffard, op. cit., p. 439.

154
Testamentul in procinctu a apărut probabil mai târziu decât testamentul cala-
tis comitiis, în scopul de a înlătura unele din inconvenientele pe care acesta din
urmă le prezenta1. Testamentul in procinctu se făcea în faţa armatei gata de luptă,
fiind accesibil şi plebeilor. întrucât membrii unităţii militare în faţa căreia se făcea
testamentul aveau rolul de martori, se pare că testamentul in procinctu a fost creat
după modelul testamentului calatis comitiis, într-o epocă în care poporul pierduse
calitatea de adevărat legiuitor în această materie. Testamentul in procinctu prezenta
dezavantajul că era accesibil numai soldaţilor, cu alte cuvinte numai cetăţenilor
având între 17 şi 46 de ani12.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Testamentul p e r aes et libram reprezintă una din aplicaţiunile mancipaţiunii
fiduciare3. Testatorul transmitea prin mancipatio patrimoniul său unei persoane ce
purta numele de emptor familiae, după care încheia cu aceasta din urmă anumite
pacte fiduciare, pacte în care se arăta numele moştenitorului, precum şi felul în care
să fie împărţite bunurile4. Deşi acest testament, spre deosebire de cele mai sus
arătate, era accesibil oricărui cetăţean roman, prezenta totuşi un serios inconveni­

IC
ent. Emptor familae, care era un executor testamentar sui-generis, devenea pro­
prietar al bunurilor succesorale, iar pactele de fiducie prin care urma să transmită
EM
bunurile, conform înţelegerii cu testatorul, nu erau sancţionate în dreptul vechi5.
Iată, dar, că la origine executarea testamentului per aes et libram depindea de
buna-credinţă a lui emptor familiae.
AD

Datorită acestor inconveniente, testamentul per aes et libram a fost astfel


adaptat încât emptor familiae să nu mai dobândească nici un drept asupra bunurilor
succesorale, rolul său limitându-se la a păstra aceste bunuri şi a le transmite la
AC

moartea testatorului adevăratului moştenitor6.


141. în dreptul clasic, alături de testamentul per aes et libram, care continua să
fie utilizat, apar noi forme de testament: testamentul nuncupativ, testamentul preto-
rian si testamentul militar.
Z
U

1 Cicero, De orat, 1.55; G aius, 2.101; M. J. G. G arrido, op. cit., p. 524; B. B iondi, Studi in
onore di Vincenzo Arangio-Ruiz, II, 1953, p. 92.
2 P.C. T imbal, op. cit., p. 122.
3 C.St. Tomulescu, Revue internaţionale des droit de l ’antiquite, Bruxelles, 16, 1969, p. 345;
Br . Schmidlin, op. cit., p. 288-289; M. J. G. Garrido, op. cit.,p. 524-526.
4 Gaius, 4.105; v. W lassak, Studi su ll’antico diritto romano dell’eredita e dei legaţi, I,
Rendiconti Accad., Viena, 1933.
5 A. Magelan, J us imperium auctoritas. Etudes de droit romain, Ecole franşais de Rome,
Roma, 1990, p. 661-662; Arangio-Ruiz, op. cit., p. 523.
6 V. Scialoja, Bulletino dell’Istituto di diritto romano, Milano, 1984, p. 1; XII.T., 5.3; Cicero, De
leg., 2.21; Aulu Gelliu, 4.12.18; Gaius, 3.43; lnst., 2.22; G. M ay, op. cit., p. 524; A rangio-Ruiz,
Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 15, 1949, p. 392; Ch . A ppleton, Melanges Girard, I,
1912, p. 1-20; v. G. Castelli, Studi di scuola papirologica di Milano, 2, 1916; P.F. G irard, op. cit.,
p. 852-857.

155
Testamentul nuncupativ se făcea în formă orală, în prezenţa a şapte m artori1.
Testamentul pretorian era întocmit în formă scrisă şi purta sigiliile a şapte
martori. In prezenţa celor şapte martori trebuie să vedem unele reminiscenţe ale
testamentului per aes et libram1
2 (cei cinci martori de la mancipaţiune, libripens şi
emptor familiae ).
Testamentul militar nu presupunea vreo condiţie de formă. El putea fi făcut
oricum, cu condiţia ca voinţa testatorului să fie clar exprimată3.

§ 3. TESTAMENTI FACTIO

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


142. Testamenti factio desemnează capacitatea unei persoane de a-şi face tes­
tamentul său, de a fi martoră la întocmirea unui testament, precum şi capacitatea de
a veni la succesiune în calitate de moştenitor sau de legatar4.
Au testamenti factio activa (capacitatea de a-şi face testamentul) cetăţenii ro­
mani sui iuris, care sunt capabili să-şi exprime singuri voinţa (capabili de fapt).

IC
Peregrinii care se bucură de ius comercii au, de asemenea, testamenti factio activa5.
Nu-şi pot face testament sclavii (cu excepţia sclavilor publici), precum şi fiii
de familie care nu aveau un peculium castrense6 (incapabili de drept). Tot aşa, nu-
EM
şi puteau face testamentul alienaţii, impuberii şi femeia (incapabilă de fapt)7. Dacă
la început femeia nu a avut dreptul de a testa, începând cu împăratul Hadrian ea
poate exercita acest drept, dar numai cu auctoritatis tutoris. Femeile care se
AD

bucurau de ius liberorum aveau capacitatea deplină de a testa8.


143. Nu aveau testamenti factio pasiva (capacitatea de a veni la succesiune) in­
capabilii de drept şi de fapt, precum şi persoanele incerte. Prin legea Voconia,
AC

adoptată în anul 169 î.Hr., s-a interzis femeii să vină la moştenirea unei persoane
cu o avere mai mare de 100.000 de aşi9. Persoanele alieni iuris puteau veni la
moştenire, dar bunurile dobândite de ele intrau în patrimoniul lui pater familias.
Z

Pentru realizarea pe căi ocolite a unor interese, s-a admis instituirea ca moştenitor
fie a sclavului propriu fie a sclavului altuia10.
U

1Inst, 2.10.14; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 13-14,1947-1948, p. 312.
2D. 28.1.22.4.
3 Inst., 2.11; M. J. G. GARRIDO, op. cit., p. 526-527; Arangio-Ruiz, Bulletino dell’Istituto di
diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 18, 1906, p. 157.
4 O. E. T ellengen-Couperus, op. cit., p. 432; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 532-534; A. E.
G iffard, op. cit., p. 446; Vl . Hanga, op. cit., p. 321.
5 Inst., 2.12.1; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 101-102; S. Solazzi, Studia el
documenta historiae et iuris, Roma, 3, 1937, p.151.
6U lpian, Reg., 201.
1 Inst., 2.12.1; E. Voltf.rra, Bulletino del/'lstituto di diritto romano,, Vittorio Scialoja", 48,1941, p. 74.
8 G aius, 1.144; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 9, 1943, p.l 13.
9 C icero, De off, 2.22.76; Gaius, 2.274; A. M ontanana-Casani, Revue internaţionale des
droits de l ’antiquite, 3Cserie, tome XLVII, 2000, p. 420-421.
10 Gaius, 2.153; G. Luzzato, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 7, 1941, p. 259.

156
§ 4. INSTITUIREA DE MOŞTENITOR
144. Condiţiile de formă ale instituirii. Gaius numeşte instituirea de moşte­
nitor: Caput et fundamentum totius testamenti, de unde rezultă că în lipsa acestei
dispoziţii, testamentul nu este valabil1.
Instituirea moştenitorului trebuie făcută în termeni imperativi şi solemni12:
Titius heres esto sau Titium heredem esse iubeo. Dacă în dreptul clasic formele so­
lemne ale instituirii erau încă respectate, începând din epoca împăratului Constan­
tin, ele au încetat să mai fie obligatorii3. întrucât numirea moştenitorului reprezenta
temeiul existenţei juridice a actului, ea se făcea în fruntea testamentului45.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


145. Condiţiile de fond ale instituirii de moştenitor sunt exprimate în cele
două principii ce guvernează materia succesiunii testamentare: nemo pro parte
testatus pro parte intestatus decedere p o te st (nimeni nu poate muri în parte cu
testament şi în parte fără testament) şi semel heres semper heres6 (o dată herede
pentru totdeauna herede). Ca o consecinţă a celui dintâi principiu, nu era permisă

IC
instituirea de moştenitor numai pentru o parte din succesiune. Dacă totuşi testatorul
făcea o asemenea instituire (ex certa re), heredele dobândea şi partea pentru care
EM
nu a fost instituit, de unde rezultă că nu se poate deschide succesiunea ab infestat
alături de succesiunea testamentară. în virtutea celui de al doilea principiu, nu era
admisă instituirea până la un anumit termen7.
AD

§ 5. SUBSTITUIREA DE MOŞTENITOR
146. Dacă cel instituit moştenitor nu vrea sau nu poate accepta moştenirea, se
deschide succesiunea legală.
AC

Testatorul poate evita această perspectivă introducând în testament o clauză


prin care dispune ca o altă persoană, numită substituit, să ia locul celui instituit
moştenitor, în cazul în care acesta din urmă nu dobândeşte moştenirea. Aşadar,
Z

substituirea de moştenitor ne apare ca o instituire de gradul doi sau ca o instituire


condiţională. Romanii au cunoscut trei forme de substituire: substituirea vulgară
U

(substitutio vulgaris), substituirea pupilară (substitutio pupillaris) şi substituirea


quasi-pupilară (quasi pupillaris).

1 G aius, 2.229; U lpian, Reg., 24.15 (Ante heredis institutionem legări non potest, quoniam vis
et potestas testamenti ab heredis institutione incipit); G. Archi, Rivista internazionale di dirito
romano e antico, Napoli, 5, 1954, p. 171.
2 U lpian, Reg., 21.1; Gaius, 2.117; J. G audemet, E. Chevreau, op. cit., p. 104; B r .
Schmidlin, op. cit., p. 291; M. J. G. Garrido, op. cit.,p. 538.
3 C. 6.23.15; Vl. Hanga, op. cit., p. 326.
4 C. 6.23.24.
5 Inst., 2.14.5.
6 J. Gaudemet, E. C hevreau, op. cit., p. 104; D. J ohnston, The roman law o f trusts,
Clarendon Press, Oxford, 1988, p. 3.
7 D. 28.5.89. Regula a fost formulată de către comentatori.

157
Substituirea vulgară este cea obişnuită şi constă din substituirea unuia sau
mai multor moştenitori în locul moştenitorului instituit1.
Substituirea pupilară constă în numirea unei persoane care să vină la succe­
siune în locul moştenitorului instituit, dacă acesta din urmă ar muri înaintea pubertăţii123.
Substituirea quasi-pupilară se face prin instituirea de către testator a unui
moştenitor, pentru descendentul său lipsit de minte (mente captus/.

Capito lul IV

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


SUCCESIUNEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI

§1. NERESPECTAREA FORMELOR DEZMOŞTENIRI14


147. în vechiul drept roman, potrivit principiului libertăţii de a testa, testatorul
putea institui sau dezmoşteni pe descendenţii săi după cum credea de cuviinţă, cu
condiţia să respecte formele solemne5. Aşa cum instituirea de moştenitor presu­

IC
punea anumite condiţii de formă, tot aşa şi dezmoştenirea unui descendent se făcea
cu respectarea formelor solemne. Astfel, dacă pater familias voia să dezmoşteneas-
EM
că un fiu, trebuia să o facă nominal (Titius filius meus exheres esto). Fiicele şi
nepoţii puteau fi dezmoşteniţi în bloc, potrivit formulei: ceteri omnes exheredes
sunto67(toţi ceilalţi să fie dezmoşteniţi). Dacă unul din descendenţi era omis (nici
instituit, nici dezmoştenit) sau era dezmoştenit fără respectarea formelor solemne
AD

mai sus menţionate, testamentul era fie nul, fie rectificat.


în cazul în care cel omis sau dezmoştenit fără forme era un fiu, testamentul era
nul (ruptum)1. în cazul fiicelor sau nepoţilor, testamentul era rectificat de aşa
AC

manieră încât aceştia să dobândească o parte din moştenire8.

§ 2. TESTAMENTUL INOFICIOS
148. Spre sfârşitul republicii, în condiţiile în care legăturile de familie, înteme­
Z

iate cândva pe puterea nelimitată a lui pater familias, tind să slăbească, libertatea
U

de a testa cunoaşte unele limitări9.

1Inst., 2.15; D. 28.6.48, pr.; I. C ătuneanu, Izvoare de drept roman, Cluj, 1923, p. 79; A.E.
G iffard, op. cit., p. 451; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1950, p. 285; S.
P erozzi, lstituzioni di diritto romano, II, Milano, 1928, p. 560.
2 C icero, De or., 9.39.180; C icero, De înv., 2.21.62; Cicero, Pro Caec., 18.53; S. Solazzi,
Rasegna di diritto romano, Napoli, 1, 1955, p. 190; V l . H anga, op. cit., p. 328.
3C. 6.29.9; Inst, 2.16.1.
4 Inst., 2.13; D. 28.2.37.4.
5 U lpian, Reg., 22.14 (Sui heredes instituendi sunt vel exheredandi); G. Grasso, Studia et
documenta historiae et iuris, Roma, 7, 1941, p. 105.
6 Gaius, 2.128.
7 Inst. 2.13. pr.
8 Gaius, 2.124.
9 Inst., 2.18.1; D.5.2.4.

158
O expresie a tendinţei de limitare a libertăţii testatorului de a-şi dezmoşteni
rudele o constituie testamentul inofîcios, creaţie a practicii tribunalului centum­
virilor1. în noile condiţii, tribunalul centumvirilor acordă unor categorii de rude
posibilitatea de a ataca testamentul chiar şi în cazurile în care aceste rude au fost
dezmoştenite cu respectarea condiţiilor de formă cerute de dreptul civil. Centum­
virii au pornit de la ideea că cel ce-şi dezmoşteneşte rudele apropiate încalcă în
mod vădit datoria de iubire (officium) pe care o are faţă de ele (descendenţii,
ascendenţii, fraţii şi surorile)12.
Astfel, s-a pus la dispoziţia celor dezmoşteniţi pe nedrept o acţiune, querela
inofficiosi testamenti, prin care aceştia puteau ataca testamentul pomindu-se de la

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


pretextul că testatorul nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale în momentul în­
tocmirii testamentului3. Până în epoca lui Justinian nu s-au arătat în mod expres
cauzele care justifică dezmoştenirea, astfel încât multă vreme acordarea querelei a
fost lăsată la aprecierea judecătorilor4.

IC
C a pit o l u l V

DOBÂNDIREA MOŞTENIRII EM
§ 1. GENERALITĂŢI
149. Clasificarea moştenitorilor din punctul de vedere al dobândirii moş­
AD

tenirii. Dobândirea moştenirii (adquisitio hereditatis) presupune o anumită atitudine


subiectivă din partea moştenitorilor, în funcţie de statutul lor juridic, precum şi în
funcţie de felul moştenirii care se deschide. Astfel, sui heredes veneau la moştenire în
AC

mod necesar, ca moştenitori de plin drept, şi nu puteau repudia succesiunea. Nu


întâmplător ei erau numiţi heredes sui et necesarii5. In cazul acestor moştenitori nu se
putea pune problema repudierii, întrucât, conform vechii mentalităţi a romanilor,
mentalitate ce se manifestă ca o urmă lăsată de proprietatea familială, sui heredes
Z

dobândeau o proprietate pe care o stăpâniseră încă din timpul vieţii lui pater familias în
U

calitate de coproprietari de fapt6. Sui heredes dobândeau succesiunea fie în calitate de


moştenitori legitimi (în virtutea legii) fie în calitate de instituiţi, dacă erau menţionaţi ca
atare în testament.
Aşa cum spuneam, în scopul promovării unor interese ale clasei dominante,
romanii au acordat sclavilor testamenti factio pasiva, astfel încât ei puteau figura ca

1 V. Di L ella Luigi, Querela inofficiosi testamenti. Contributto alto studio delta successione
necessaria, Napoli, 1972; A.E. G iffard, op. cit., p. 467.
2 Inst., 2.8. pr.
3 A rangio-Ruiz, Istitutioni de diritto romano, Napoli, 1949, p. 548; C. F adda, op. cit., I,
p. 101; v. J. Gaudemet, E. C hevreau, op. cit., p. 106; R obbe, I postumi nella succesione
testamentaria, Milano, 1937; N. Corodeanu, Testamentul în dreptul roman, Bucureşti, 1934, p. 322.
4 A.E. G iffard, op. cit., I, p. 467-471.
5 Inst. 2.19, pr.; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 507-508; VI. Hanga, op. cit., p. 338.
6 GAIUS, 2.157 (Quia domestici heredes sunt et vivo quoqueparente quodam modo domini existimantur).

159
moştenitori în testament. Avem în vedere instituirea sclavului propriu, instituţie în­
soţită de o clauză de eliberare a acestuia. Nici sclavii nu puteau repudia moştenirea,
căci altminteri instituirea lor n-ar mai fi avut vreun sens. Sclavii instituiţi veneau,
conform statutului lor juridic, numai la succesiunea testamentară şi purtau numele
de moştenitori necesari (heredes necesarii)'.
Constatăm că atât heredes sui et necesarii, cât şi heredes necesarii nu puteau
repudia moştenirea, dar nici nu era nevoie să-şi manifeste în vreo formă oarecare
voinţa de a o accepta, întrucât le revenea de drept.
A treia categorie de succesori, din punct de vedere al dobândirii moştenirii, o

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


formau heredes extranei sau voluntarii1 2. Aceşti moştenitori erau străini de persoana
defunctului, în sensul că până în momentul decesului nu s-au aflat sub puterea sa.
Rudele civile din a doua sau a treia categorie de agnaţi erau considerate, numai în
această materie desigur, ca străine de persoana defunctului.
Heredes extranei se numeau şi heredes voluntarii, în sensul că pentru a
dobândi moştenirea trebuia să-şi manifeste într-o anumită formă voinţa de a o ac­

IC
cepta. Ei nu erau moştenitori de drept, spre deosebire de primele două categorii
menţionate mai sus, astfel încât erau liberi fie să accepte fie să repudieze succesiunea3.

§ 2. ACCEPTAREA MOŞTENIRII
EM
150. Acceptarea moştenirii sau aditio hereditatis se realizează potrivit drep­
tului civil în trei moduri: cretio, pro herede gesdo şi nuda voluntas4
AD

Credo este un mod solemn de acceptare a moştenirii şi se realizează printr-o


declaraţie făcută în faţa martorilor: Quod me Octavius testamento suo heredem
instituit eam hereditatem adeo cernoque5. (Pentru că Octavius m-a instituit moş­
AC

tenitor în testamentul său, accept această moştenire).


Testatorul poate impune moştenitorului să accepte moştenirea în această
formă. Atunci când testatorul dispune ca succesorul să fie dezmoştenit dacă nu se
Z

pronunţă într-un anumit interval de timp, credo se numeşte perfecta.


Pro herede gestio este actul din care rezultă că heredele acceptă moştenirea,
U

deşi nu se pronunţă expres în acest sens. Astfel este cazul moştenitorului care în­
străinează un bun aparţinând succesiunii. Actul de înstrăinare ne arată că heredele a
înţeles să accepte succesiunea în mod tacit6.
Nuda voluntas este o declaraţie de acceptare expresă, dar nesolemnă.

1 Gaius, 2.153; U lpian, Reg., 22.12; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 507; A. Guarino, Studia et
documenta historiae et iuris, Roma, 10, 1944, p. 240.
2 Gaius, 2.161.
3 G aius, 2.162.
4 LEVY-BRUHL, Revue historique de droit franqais et etranger, 1914, p. 519.
5 Gaius, 2.166; Gaius, 2.164; J. Gaudemet, E. C hevreau, op. cit., p. 112; B esnier, Revue
historique de droit franqais et etranger, 1931, p. 324; V l . Hanga, M. JACOTĂ, op. cit., p. 251.
6 G aius, 2.167; ULPIAN, Reg., 22.26; S. SOLAZZI, Studia et documenta historiae et iuris, 3, 1937,
p. 452.

160
Faţă de avantajele pe care le prezintă, acest mod de acceptare a moştenirii s-a
generalizat1.

§ 3. CONDIŢIILE ACCEPTĂRII MOŞTENIRII12


151. întrucât acceptarea moştenirii poate aduce heredelui nu numai foloase ma­
teriale, ci şi datorii, s-a dispus că numai cel ce are capacitatea de a se obliga poate
face o declaraţie de acceptare. Astfel, fii de familie sau sclavii instituiţi nu puteau
accepta moştenirea fără autorizaţia şefului familiei (iussu patris sive domini), căci
aşa cum spuneam în altă parte, fiii de familie şi sclavii nu puteau încheia acte

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


generatoare de obligaţii pentru pater familias. Ori în cazul de faţă, prin acceptarea
moştenirii de către fiu sau de către sclav, pater familias devenea debitor faţă de
creditorii defunctului.

152. Pentru ca cel instituit să poată accepta moştenirea, mai era necesar să aibă
ius capiendi sau dreptul de a culege o moştenire. Ins capiendi a fost creat de către

IC
August prin legile Iulia şi Papia Poppaea3. Prin dispoziţiile cunoscute sub numele
de pars nuptiaria s-a dispus că femeile între 20 şi 50 de ani şi bărbaţii între 25 şi 60
de ani trebuie să trăiască în regimul căsătoriei. EM
Prin alte dispoziţii, numite pars caducaria, s-a introdus incapacitatea totală sau
parţială de a dobândi o moştenire, după cum cei instituiţi erau necăsătoriţi (celibes)
sau erau căsătoriţi, dar nu aveau copii (orbi). Aşadar, celibatarii nu puteau primi
AD

nimic, iar cei fără copii primeau jumătate din partea care le-ar fi revenit. Partea ne­
dobândită revenea celor instituiţi în acelaşi testament şi care aveau copii, iar dacă
nu existau asemenea moştenitori, partea caducă, sau după caz, întreaga moştenire,
AC

revenea statului.
Dispoziţiile celor două legi, cunoscute şi sub numele de legi caducare, au fost
adoptate în scopul de a-i determina pe cetăţeni să trăiască în regimul căsătoriei,
precum şi în scopul de a stimula natalitatea. Dispoziţiile lor sunt un simptom al
Z

decadenţei societăţii romane, a cărei vitalitate s-a întemeiat secole de-a rândul pe
U

regimul extrem de sever al vieţii de familie. Factorii multipli, greu de identificat în


condiţiile extinderii hotarelor statului, precum şi a relaţiilor cu nenumărate
popoare, ale îndepărtării romanilor de practica sănătoasă a muncii fizice o dată cu

1 Gaius, 2, 167-169; A.E. G iffard, op. cit., p. 476; B. B iondi, Studi în onore di Siro Solazzi,
Napoli, 1948, p. 67. S-au creat anumite procedee speciale pentru a-1 determina pe moştenitor să se
pronunţe într-un termen cât mai scurt, socotit din momentul deschiderii moştenirii; v. C.S t .
T omulescu, Contribuţiuni la studiul dreptului roman, Buzău, 1937, p. 38; F r . Gennaro, Usucapio
pro herede. Contributo allo studio dell’antica hereditas, Napoli, 1965; A. MlNCULESCU, Usucapio
lucrativa pro herede, Bucureşti, 1932; P. COLLINET, Les variations del usucapion „pro herede" avant
Hadrien, Palermo, 1935.
2 Gaius, 2.157; D. 28.2.2; v. L a P ira, La successione hereditaire, Florenţa, 1930; A.E.
Giffard, op. cit., p. 280.
3 Gaius, 2.286; Tacit, 3.28; I. B esnier, Droits de l ’antiquite et sociologie juridique, Paris,
1959, p. 25.

161
sporirea numărului sclavilor, au condus la decăderea modului de viaţă propriu ve­
chilor romani, în cadrul căruia locul central a revenit familiei.

§ 4. EFECTELE ACCEPTĂRII MOŞTENIRII


153. Prin acceptarea moştenirii se produce confuziunea dintre patrimoniul de­
functului şi cel al heredelui, întrucât este vorba de o dobândire per universitatem1.
O primă consecinţă a confuziunii patrimoniilor este aceea că moştenitorul
răspunde de toate datoriile defunctului, chiar dacă aceste datorii depăşesc activul
succesoral (ultra vires hereditatis)1 2.34 în scopul de a-i proteja pe moştenitori (este

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


vorba despre moştenitorii necesari, întrucât moştenitorii voluntari nu puteau fi
obligaţi să primească o moştenire încărcată de datorii), pretorul a creat ius
abstinendr' (dreptul de a se abţine), în virtutea căruia herezii nu mai puteau fi siliţi
să-i plătească pe creditorii defunctului dincolo de limitele activului succesoral.
Justinian a creat beneficium inventării4 (beneficiul de inventar), în baza căruia
moştenitorul care face un inventar al bunurilor succesorale va răspunde faţă de

IC
creditorii defunctului numai în limita activului succesoral (intra vires hereditatis).
Pe de altă parte, confuziunea patrimoniilor poate afecta şi interesele credito­
EM
rilor defunctului. Astfel, în cazul heredelui insolvabil, după contopirea celor două
patrimonii, creditorii defunctului se văd în situaţia de a veni în concurs cu creditorii
moştenitorului şi de a nu mai putea să-şi valorifice în întregime drepturile de cre­
anţă. De data aceasta, venind în sprijinul creditorilor defunctului, pretorul le-a dat
AD

posibilitatea să ceară o separatio bonorum5 (separarea bunurilor defunctului de cele


ale moştenitorilor), aşa încât nu mai riscă să vină în concurs cu creditorii moşteni­
torului şi îşi valorifică drepturile de creanţă din activul succesoral, înaintea altor
AC

creditori.
Un alt efect al acceptării este dobândirea dreptului de proprietate asupra bunu­
rilor succesorale de către moştenitor. Dacă sunt mai mulţi moştenitori (comoşteni-
tori) se pune problema raporturilor juridice dintre ei. Cât priveşte creanţele şi dato­
Z

riile provenite de la defunct, acestea se divid de drept între moştenitori6. în privinţa


U

bunurilor corporale însă, comoştenitorii se află într-o stare de indiviziune. Cu alte

1 D. 50.17.62 (Heredes nihil aliud est quam successio in universum ju s quod deffunctus
habuerit); P. BONFANTE, Corso di diritto romano, VI, p. 199.
2 A. E smein , Nouvelle revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1887, p. 48.
3 Gaius, 2.158.
4 C. 6.30.322. Această reformă a lui Justinian a fost precedată de unele măsuri ale pretorului sau
ale unor împăraţi ca Hadrian sau Gordian.
5 Gaius, 2.158; S. Solazzi, Bulletino dell'lstituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”, 13,
1900, p. 247.
6 XII. T., 5.9; Cicero, De orat., 1.56.237; A ulu G elliu, 1.9.12; P. Collinet, N icolau, Revue
historique de droit franqais et etranger, 1934, p. 96; v. R. M onier, Les nouveaux fragments de Gaius,
1933; Arangio-Ruiz, Bulletino dell’lstituto di diritto romano „Vittorio Scialoja", Milano, 1935;
A.E. GlFFARD, Revue historique de droit francais et etranger, Paris, 1932; J. GAUDEMENT, Revue
historique de droit franqais et etranger, Paris, 1937.

162
cuvinte, fiecare moştenitor ştie care este partea ideală ce îi revine din moştenire,
dar această parte nu este determinată în mod concret. Părţile puteau pune capăt
stării de indiviziune fie în baza unei înţelegeri, fie prin intentarea acţiunii familiae
hercisundae.
Collatio bonorum (raportul bunurilor) este un alt efect al acceptării. Moşteni­
torii sunt obligaţi, în virtutea acestui efect al acceptării, să aducă la masa succeso­
rală toate bunurile pe care le-au primit, fiecare în parte, în timpul vieţii lui pater
familias. Avem în vedere bunurile dotale sau bunurile donate de către pater
familias unui descendent. Pretorul a introdus şi collatio emancipaţi, silindu-1 pe

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


emancipat să aducă la masa succesorală toate bunurile dobândite în calitate de per­
soană sui iuris. Această măsură se întemeiază pe faptul că cel emancipat a dobândit
pentru sine, iar fiii rămaşi sub puterea părintească au dobândit pentru pater fami­
lias. Pretorul a apreciat că ar fi inechitabil ca fiul emancipat să dobândească o parte
egală cu cea a fraţilor săi rămaşi sub patria potestas, păstrând în acelaşi timp, pen­
tru sine, achiziţiile pe care le-a făcut, astfel încât a introdus raportul bunurilor şi în

IC
cazul celui emancipat, deşi în acest caz se aduc la masa succesorală bunuri proprii
şi bunuri care au aparţinut în trecut lui pater familias.

§ 5. REPUDIEREA MOŞTENIRII
EM
154. Succesorii voluntari puteau accepta moştenirea după cum puteau şi să
renunţe la ea: is potest repudiare qui adquirere potest.
AD

Repudierea moştenirii se putea face printr-o simplă manifestare de voinţă.


în dreptul clasic, dacă moştenitorul nu se pronunţa într-un anumit termen
(avem în vedere situaţia în care se fixa un termen în vederea acceptării), tăcerea sa
AC

era interpretată ca o manifestare tacită de a repudia moştenirea.


Atunci când în acelaşi testament erau instituiţi mai mulţi moştenitori de acelaşi
rang şi nu existau substituiţi, repudierea succesiunii de către unul din ei avea ca
efect acrescământul (ius adcrescendi). Acelaşi efect se producea şi în cazul repudi­
Z

erii succesiunii de către unul din moştenitorii ab infestat'. în virtutea acrescământu-


U

lui, partea persoanei care a renunţat la moştenire revenea celor care au acceptat-o.
Acrescământul se producea de drept, în sensul că dreptul celor care au acceptat
moştenirea se extinde automat asupra părţii neacceptate.
Dacă testatorul instituia un singur moştenitor şi acesta renunţa la moştenire,
venea la succesiune substituitul, iar în lipsa substituitului se deschidea succesiunea
legală12. Dacă nu existau nici succesori legali, moştenirea revenea statului, în con­
formitate cu dispoziţiile legilor caducare3.

1 A.E. G iffard, op. cit., p. 496; Machelard, Nouvelle revue historique de droit frangais et
etranger, Paris, 1, 411; J. Gaudemet, Etudes offertes a Jean Macqueron, Aix en Province, p. 341;
V l . H anga, op. cit., p. 25.
2 S. P erozzi, Istituzioni di diritto romano, II, Milano, 1928, p. 560.
3 Gaius, 2.286.

163
Capitolul VI
SANCŢIUNEA MOŞTENIRII
§ 1. SANCŢIUNEA MOŞTENIRII CIVILE
155. Moştenitorul civil îşi valorifică dreptul de succesiune prin intermediul pe-
tiţiunii de hereditate (hereditatis petitio)1. Acţiunea va fi intentată de către moşteni­
tor împotriva celui ce exercită o stăpânire de fapt asupra succesiunii.
Hereditatis petitio este o acţiune generală, având ca obiect întreaga moştenire,

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


compusă atât din res corporates, cât şi din res incorporates. Spre deosebire de ac­
ţiunea în revendicare, ce poartă asupra unui lucru determinat, petiţiunea de hereditate
are un caracter universal12. Ea mai prezintă şi alte avantaje faţă de acţiunea în
revendicare: astfel, reclamantul trebuie să facă numai dovada calităţii sale de moşte­
nitor civil, nefiind obligat să dovedească şi faptul că defunctul a fost proprietarul
bunurilor lăsate moştenire, iar, pe de altă parte, întrucât, datorită caracterului univer­

IC
sal al acţiunii, soarta tuturor bunurilor era decisă printr-o singură sentinţă, pârâtul nu
era nevoit să facă faţă mai multor procese.
EM
Pentru intentarea petiţiunii de hereditate erau necesare anumite condiţii34: recla­
mantul să dovedească titlul său de moştenitor civil şi să nu posede, iar pârâtul să
posede bunurile succesorale fie pro herede, situaţie în care cu bună-credinţă se
consideră moştenitor, fie pro possessore, situaţia în care ştie că nu este moştenitor, dar
AD

opune reclamantului calitatea sa de posesor. Ca şi la acţiunea în revendicare, posesorii


fictivi (qui doto desiit possidere şi qui liti se obtulit) pot fi urmăriţi injustiţie de către
moştenitor, acţiunea împotriva lor fiind dată cu titlu de pedeapsă. Potrivit senatuscon-
AC

sultului Juventian, reaua-credinţă ţine loc de posesiune (dolus pro possessione estfi.
Acelaşi senatusconsult precizează condiţiile în care urmează a fi restituită moştenirea
de către posesorul (pârâtul) de bună-credinţă, precum şi de către cel de rea-credinţă.
Astfel, posesorul de bună-credinţă răspunde numai în măsura în care s-a îmbogăţit pe
Z

seama succesiunii, câtă vreme cel de rea-credinţă răspunde pentru tot ce lipseşte din
succesiune, indiferent de cauzele ce au dus la diminuarea valorii sale.
U

1 G. L ongo, Revista italiana per le scienze giuridiche, Milano, 1929, L'hereditatis petitio;
Ch . Appleton, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1930, p. 1; Jobbe Duval, Revue
historique de droit franqais et etranger, Paris, 1907, p. 757; J. G audemet, E. C hevreau, op. cit., p.
119; V l . H anga, op. cit., p. 342.
2 Gaius, 4. 133.
3 Gaius, 4. 133; D. 5.3.13.14; D. 5.3.13.15; Ch . Appleton, Nouvelle revue historique de droit
franqais et etranger, Paris, 1930, p. I l l ; Di Marzo, StudisenesiperL. Moriani, 1905, 2, p. 23; Messina-
V itrafto, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", 20, p. 230; Arangio-Ruiz, Rivista
italiana per la scienze giuridiche, Milano, 52,1913, p. 223; B. Biondi, Judicia bonae jidei, I, p. 242.
4 D. 5.3.20.6; G. P etot, Etudes d'histoire juridique offertes ă P.F. Girard, 1912, p. 21;
F linaux, Revue historique de droit franqais et etranger, Paris, 1923, p. 82; S. P erozzi, Bulletino
d ell’Istituto di diritto romano ,.Vittorio Scialoja", Milano, 29, 1916, p. 217; M. J. G. Garrido, op.
cit., p. 599.

164
§ 2. SANCŢIUNEA MOŞTENIRII PRETORIENE
156. Moştenirea pretoriană (bonorum possessio) era sancţionată prin inter­
dictul quorum bonorum1. La cererea reclamantului, pretorul îi acorda bonorum pos­
sessio (calitatea de moştenitor pretorian) fără a verifica dacă întruneşte condiţiile
cerute pentru recunoaşterea acestei calităţi. Pe de altă parte, recunoaşterea calităţii
de moştenitor pretorian nu are ca efect punerea reclamantului în posesia bunurilor
succesorale. Moştenitorul pretorian va intra în posesia bunurilor moştenirii numai
în momentul în care pretorul va fi eliberat interdictul quorum bonorum (interdict cu
privire la bunurile succesorale). Cu ocazia eliberării acestui interdict, pretorul va

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


verifica dacă reclamantul întruneşte cu adevărat condiţiile cerute pentru a fi moşte­
nitor pretorian.
Sancţiunea moştenirii pretoriene este inferioară celei civile, întrucât, pe de o
parte, interdictul quorum bonorum duce numai la dobândirea lucrurilor corporale,
nu şi la dobândirea drepturilor de creanţă (res incorporales), iar, pe de altă parte,
nu este eficace împotriva oricărui adversar.

IC
Mai târziu, în vederea înlăturării acestor neajunsuri, pretorul a dat moştenito­
rului pretorian acţiunile pe care defunctul le avusese împotriva debitorilor săi, acţi­
uni în formula cărora figura ficţiunea că reclamantul este moştenitor civil12.
EM
Capitolul VII
AD

LEGATE ŞI FIDEICOMISE
§ 1. LEGATE
AC

157. Definiţie. Legatul este o dispoziţie formulată în termeni imperativi şi


solemni, grevând pe cel instituit moştenitor, prin care testatorul dispune de anumite
bunuri individual determinate în profitul unei persoane numită legatar3.
Z

Rezultă din această definiţie că legatul trebuie să fie cuprins într-un testament,
că trebuie formulat în termeni imperativi şi solemni, că apasă asupra heredelui tes­
U

tamentar, că are ca obiect, în principiu, bunuri individual determinate şi că este


făcut cu scopul de a-1 gratifica pe legatar4.
158. Condiţiile de formă ale legatului. Aşa cum spuneam, legatul trebuie să
figureze într-un testament imediat după instituirea de moştenitor

1 Gaius, 4.144; Inst. 4.15.3; O. Lenel, Melanges Girard, 11, 1912, p. 63; A. E. Giffard, op. cit., p.
506; A rangio-Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1949, p. 563; Br . SCHMIDLIN, op. cit., p. 312.
2 Gaius, 4.34; D. 37.1.3. pr; A.E. G iffard, op. cit., p. 507.
3 Inst., 2.20.2; v. Messina-Vitrano, L 'elemento della liberalita e la natura del legato, Palermo,
1914; C. Fadda, D ell’origine del legaţi (Per 18 centario dell’Universita di Bologna), 1890, p. 163;
C. M aschi, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „Vittoria Scialoja”, Milano, 21, 1908, p. 5;
B. B iondi, Novissimo digesto italiano, Torino, 9, 1963, p. 597; V l . Hanga, op. cit., p. 338.
4 v. C. Maschi, Interpretazioni dei legaţi, Milano, 1938; A. Guaripo, Studia et documenta
historiae et iuris, Roma, 10, 1944, p. 317; B. Biondi, Novissimo digesto italiano, Torino, 3, 1959,
p. 40; Arangio-Ruiz, op. cit., p. 564.

165
De asemenea, legatul trebuie formulat în termeni imperativi şi solemni. Faţă de
cuvintele solemne utilizate, dreptul civil roman cunoaşte patru forme de legate: primele
două, legatul per vindicationem şi legatul per damnationem sunt cunoscute încă din drep­
tul vechi, iar legatele per praeceptionem şi sinendi modo au apărut în epoca clasică.
Legatul per vindicationem1. Prin această formă de legat, testatorul transmite
direct legatarului proprietatea asupra unui bun determinat: dau şi leg lui Titius pe
sclavul Stichus (Titio hominem Stichum do lego).
în acest caz, numele moştenitorului nu figura în legat, întrucât între moştenitor
şi legatar nu se stabilea un raport juridic.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Testatorul putea dispune prin legatul per vindicationem numai de acele bunuri
pe care le stăpânea cu titlu de proprietar quiritar.
Legatul per damnationem12 este dispoziţia prin care testatorul îl obligă pe
heredele testamentar să transmită legatarului proprietatea asupra unui lucru: heredele
meu să fie obligat să dea lui Titius pe sclavul Stichus (heres meus Stichum servum
Titio dare damnas esto). în virtutea acestui act, legatarul nu mai dobândeşte direct

IC
dreptul de proprietate, ca în cazul precedent, el are numai dreptul de a cere heredelui
să-i transmită proprietatea asupra bunului legat. între herede şi legatar se stabileşte un
raport juridic, în temeiul căruia heredele poate fi silit să execute legatul.
EM
în epoca clasică, prin senatusconsultul neronian, s-a prevăzut că legatul per
vindicationem nul datorită încălcării unor condiţii de formă sau de fond, să fie so­
cotit valabil ca legat per damnationem3. Jurisprudenţa a făcut un pas mai departe şi
AD

a decis că un legat per vindicationem valabil poate fi considerat valabil şi ca legat


per damnationem. Pe această cale, beneficiarul unui legat per vindicationem
dobândea posibilitatea de a se socoti, după cum dorea, fie ca legatar per vindica­
AC

tionem, fie ca legatar per damnationem. Această interpretare a jurisconsulţilor a


produs anumite consecinţe pe planul sancţiunii legatelor4.
Legatul per praeceptionem5 sau prin luare mai înainte îmbracă următoarea
formă: Titius să ia mai înainte pe sclavul Stichus (Titius hominem Stichum praecipito).
Z

în virtutea acestui legat, unul dintre herezii testamentari, care era în acelaşi
U

timp şi legatar, avea dreptul de a intra în stăpânirea bunului legat înainte de împăr­
ţirea moştenirii. Prin asemenea legate, testatorul putea favoriza pe unul dintre
moştenitori.

1 Gaius, 2.200; Arangio-Ruiz, op. cit., p. 197; Gaius, 2.194 (Ideo autem per vin dicationem legatum
appellatur quia post aditam hereditatem statim ex iure quiritium res legatarii fit); U lpian, Reg., 24.7;
M. J. G. Garrido, op. cit., p. 552-553.
2 Gaius, 2.201; U lpian, Reg., 24.4; J. G audemet, E. Chevreau, op. cit., p. 107; M. J. G.
Garrido, op. cit.,p. 553-554; V. Voci, Studia et documenta historiae et iuris Roma, 1,1935, p. 48.
3 Gaius, 2.197; Gaius, 2.212: U lpian, Reg., 24.11; A.E. Giffard, Revue historique de droit
frangais et etranger, Paris, 1936, p. 769; R. MONIER, Manuel elementaire de droit romain, I, Paris, 1945,
p. 522; v. Paiget, Le SC Neronien, Laussane, 1936; Segre, Studi in onore di Vittorio Scialoja, 1, p. 241.
4 Gaius, 2.213; Gerardin, Nouvelle revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1887, p. 714.
5 G aius, 2.216; A rangio-Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 567; G. G rosso,
Rivista internazionale di diritto romano e antico, Napoli, 14, 1963, p. 284.

166
Iată deci că una din funcţiile originare ale testamentului a fost aceea de a
asigura distribuirea bunurilor testatorului conform voinţei acestuia, încălcându-se
regula egalităţii între moştenitori, proprie succesiunii ab infestat1.
Legatul sinendi modo12 creează heredelui testamentar obligaţia de a nu-1 îm ­
piedica pe legatar să intre în stăpânirea unui lucru, potrivit formulei: heredele meu
să fie obligat să permită lui Titius să ia cu el pe sclavul Stichus şi să-i aparţină
(heres mens damnas esto sinere Titium hominem Stichum sumere sibique habere).
Spre deosebire de legatul per damnationem, unde heredele avea obligaţia de a
îndeplini o anumită prestaţiune, în cazul legatului sinendi modo legatarul are numai

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


obligaţia de a nu împiedica executarea legatului.

159. Condiţiile de fond ale legatului. în primul rând, legatarul trebuia să aibă
testamentifactio pasiva3. Cel lipsit de capacitatea necesară nu putea dobândi un legat.
Legatul apăsa asupra moştenitorului. Drept urmare, cu excepţia legatului per
praeceptionem, unde legatarul era el însuşi moştenitor, în cazul celorlalte legate,
heredele testamentar pierdea anumite bunuri din moştenire în profitul legatarilor.

IC
Potrivit Legii celor XII Table, libertatea de a dispune prin legat a testatorului era
nelimitată4. Nimic nu-1 împiedica pe testator să favorizeze pe unul din moştenitori
EM
prin intermediul legatelor5. Mai târziu, îndepărtându-se de la funcţia originară a
legatului (favorizarea unuia dintre moştenitori), testatorul începe să dispună prin
legat chiar şi în favoarea unor străini. Datorită acestui fapt, spre sfârşitul epocii ve­
AD

chi, moştenitorii sunt tentaţi tot mai mult să repudieze moştenirile grevate de legate
mari, ceea ce nu era în interesul creditorilor (avem în vedere creditorii defunctului).6
Faţă de asemenea practici, contrare intereselor creditorilor, spre sfârşitul epocii
vechi au fost adoptate trei legi succesive prin care s-a limitat libertatea de a dispune
AC

prin legat.
Prin legea Furia testamentaria s-a interzis ca legatul să aibă ca obiect un lu­
cru în valoare mai mare de 1 000 aşi7.
Z

Legea Voconia, între alte dispoziţii, prevede că legatarul nu poate primi mai
U

mult decât heredele8.


Dispoziţiile acestor două legi nu s-au dovedit a fi eficiente, întrucât testatorul
putea lăsa mai multe legate de câte 1 000 aşi, după cum putea să lase un număr de

1 Gaius, 3.14.
2 Gaius 2.209; U lpian, Reg., 24.5.10; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 108; A. E.
G iffard, Precis de droit romain, Paris, 1946, p. 511; C. F errini, Bulletino dell ’I stituto di diritto
romano „ Vittorio Scialoja ", Milano, 8, 1895, p. 1.
3 Gaius, 2.245; Ulpian, Reg., 24.22
4 XII.T.,5.3; G aius, 2.224.
5 C.St. Tomulescu, Contribufiuni la studiul dreptului roman, Buzău, 1937, p. 34.
6 Gaius, 2.225; G. L ongo, Novissimo digesto italiano, Torino, 9, 1963, p. 809; P.F. Girard,
op. cit., p. 970.
7 Gaius, 2.225; U lpian, Reg., 1.2; P.F. G irrard, op. cit., p. 970.
8 Gaius, 2.226; A ulu Gelliu, 6.13; G. Longo, Novissimo digesto italiano, Torino, 9, 1963, p. 625.

167
legate mai mici decât partea heredelui, astfel încât, practic, situaţia acestuia din
urma nu se îmbunătăţea cu nimic.
în scopul de a se preveni asemenea practici, în anul 40 î.Hr. a fost adoptată
legea Falcidia, prin care s-a prevăzut că heredele are dreptul la un sfert din
moştenirea ce i s-ar fi cuvenit potrivit succesiunii legale1.
Cea de-a treia condiţie de fond a legatului este exprimată în regula catoniană1
23.
Potrivit acesteia, legatul este valabil numai dacă poate fi executat în momentul în­
tocmirii testamentului. Chiar dacă în intervalul de timp cuprins între facerea testa­
mentului şi moartea testatorului intervin anumite împrejurări de natură să ducă la
posibilitatea executării legatului care era nul în momentul facerii testamentului,

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


acesta, potrivit regulii catoniene, rămâne totuşi nul.
160. Sancţiunea legatului. Aşa cum arătam, în cazul legatului per vindicatio-
nem legatarul devine proprietar în momentul morţii testatorului, astfel încât poate
intenta acţiunea în revendicare (rei vindicatio), de unde şi numele legatului (per
vindicationem)2.

IC
Legatul per damnationem şi legatul sinendi modo erau sancţionate prin actio
ex testamento4. Precizăm că însă, în virtutea inovaţiei jurisprudenţei, legatarul per
EM
vindicationem putea alege între acţiunea în revendicare şi acţiunea ex testamento,
întrucât, aşa cum ne amintim, un legat per vindicationem valabil poate fi considerat
valabil şi ca legat per damnationem5.
AD

în fine, legatul per praeceptionem era sancţionat prin actio familiae herciscundae6,
căci, aşa cum s-a văzut, în acest caz legatarul este în acelaşi timp şi herede testamentar
şi, în această calitate, are dreptul de a cere împărţirea patrimoniului moştenit.
AC

§ 2. FIDEICOMISE
161. Fideicomisul este actul de ultimă voinţă prin care o anumită persoană
(disponent) roagă pe o altă persoană (fiduciar) să transmită cuiva (fideicomisar) un
Z

anumit lucru sau chiar o parte din moştenire7.


U

1 G aius, 2.227; U lpian, Reg., 24.24; v. V. Mannino, II calcolo delta „quarta hereditatis” e la
volonta del testatore, Casa Editrice Dott. Eugenio Jovene, Napoli, 1989, p. 20-26; B. F ranco,
Richerche sulla Lex Falcidia de legatis, Napoli, 1948; ARANGIO-Ruiz, op. cit., p. 572; V. Scialoja,
Bulletino dell’Istituto di diritto romano,, V. Scialoja", 32, 1922, p. 273.
2 GAIUS, 2.224; D. 34.7.1. pr.; Ch . Appleton, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris,
1931, p. 19; H ofmann-P sani, Rassegna di diritto romano, Napoli, 2, 1956, p. 18; A.E. G iffard,
op. cit., p. 515.
3 Gaius, 2.149.
4 Gaius, 2.197; B. B iondi, Studia et documenta historiae et iuris, 19, 1949, p. 273; P.F. Girard,
op. cit., p. 868.
5 Gaius, 2.197; U lpian, Reg., 24.11a; Girardin, Nouvelle revue de droit frangais et etranger,
Paris, 1887, p. 714; G. Grosso, Studi in onore di Ugo Paoli, Firenze, 1855, p. 35.
6 G aius, 2.218.
7 U lpian, Reg., 24.25; Inst., 2.25; Inst., 2.25 pr.; C.6.4.32; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 567;
Arangio-Ruiz, op. cit., p. 549; V l . H anga, op. cit., p. 341.

168
Executarea fideicomisului cădea fie în sarcina moştenitorului, fie în sarcina
legatarului.
Apariţia acestei instituţii juridice trebuie văzută ca o reacţie împotriva for­
malismului ce marca în epoca veche materia dreptului succesoral. într-adevăr, prin
intermediul fideicomisului, orice persoană putea dispune de bunurile sale fără a
respecta formele proprii testamentului sau legatului. Pe de altă parte, prin inter­
mediul fideicomisul cei lipsiţi de testamenti factio pasiva puteau primi anumite
bunuri dintr-o moştenire1. Aşadar, fideicomisul se putea forma şi în afara testa­
mentului, dar nimic nu-1 împiedica pe testator să introducă un fideicomis chiar în

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


testamentul său12.
162. Sancţiunea fideicomisului3. Până în epoca lui August, fideicomisul nu a
fost sancţionat juridiceşte, astfel încât îndeplinirea lui depindea de buna-credinţă
(fideicomisum) a fiduciarului. Este adevărat că, la origine, fiduciarul jura să execute
fideicomisul, dar acest jurăm ânt nu produce consecinţe pe plan juridic, ci numai pe
plan religios. Neexecutarea fideicomisului, înainte de împăratul August, putea duce

IC
şi la anumite consecinţe pe plan moral, întrucât cenzorul avea dreptul să-l declare
infam pe cel vinovat. EM
O dată cu sancţionarea fideicomisului de către August, în contextul dezvoltării
relaţiilor de schimb, precum şi a ideilor juridice, formalismul propriu dreptului
succesoral a căpătat o nouă lovitură, întrucât, prin utilizarea acestui nou instrument
juridic, toate condiţiile de formă ale testamentului sau ale legatului puteau fi eludate4.
AD

163. Fideicomisul de familie5. Prin intermediul fideicomisului de familie,


disponentul lăsa un bun fiduciarului, cu condiţia ca acesta din urmă să-l transmită
AC

urmaşilor săi. Astfel, romanii au găsit soluţia juridică pentru păstrarea bunurilor în
sânul familiei. Reţinem că, potrivit mecanismului fideicomisului de familie, bene­
ficiarul (fideicomisarul), se transformă la rândul său în fiduciar.
în dreptul feudal, principiul ce stă la baza fideicomisului de familie a fost
Z

generalizat, îmbrăcând haina privilegiului primogeniturii. Totuşi el nu a dispărut


U

din practica juridică feudală, deoarece prin privilegiul primogeniturii nu se putea


asigura păstrarea bunurilor în familie dacă moştenitorul era risipitor. Aşa se explică
faptul că, în vechiul drept francez, substituţiunea fideicomisară s-a bucurat de o
largă aplicaţie.
164. Fideicomisul de ereditate. Spre deosebire de fideicomisul particular, ce
avea ca obiect bunuri individuale, fideicomisul de ereditate purta asupra unei părţi

1 Gaius, 2.286; Gaius spune că fideicomisul a fost creat ca o favoare pentru peregrini, întrucât
peregrinii care nu aveau ius commercii nu aveau nici testamenti factio pasiva, instituiau un cetăţean
roman cu sarcina de a transmite anumite bunuri unui peregrin.
2 Gaius, 2.271.
3 Inst., 2.23.1; L emercier, Revue historique de droitfranqais et etranger, Paris, 1935, p. 44.
4 G aius, 2.285; Gaius, 2.275 şi 286.
5 D. 31.69.3.

169
din moştenire sau chiar asupra întregii moşteniri. Fideicomisul de ereditate a dat
naştere unor complicaţii, întrucât moştenitorul în sarcina căruia stătea executarea
fideicomisului trebuia să plătească datoriile succesorale, deşi nu primea decât o
parte din moştenire sau chiar nimic. în scopul reglementării raporturilor dintre
moştenitor şi fideicomisar s-au introdus prin senatusconsultele Trebelian şi Paga-
sian unele reguli noi1.
în epoca lui Justinian, cele mai importante dispoziţii privind materia legatelor
şi a fideicomiselor au fost unificate. Aceasta reformă a fost precedată de măsuri
succesive prin care s-au modificat condiţiile de fond şi de formă ale legatelor12.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


IC
EM
AD
AC
Z
U

1 Gaius, 2.253 şi 259; U lpian, Reg., 24.16; Inst., 2.23.7; M. J. G. G arrido, op. cit., p. 569-570;
A.E. G iffard, op. cit., p. 522; I. CĂTUNEANU, op. cit., p. 580.
2 D .4.4.16.4; G. Grosso, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1, 1935, p. 83.

170
TITLUL IV
O B L IG A Ţ IU N I - P A R T E A G E N E R A L Ă
9

C a p it o l u l I

ORIGINEA, DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI

§ 1. ORIGINEA OBLIGAŢIEI

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Noţiunea de obligaţie s-a format, pe baza unei îndelungate evoluţii, în procesul
de tranziţie de la societatea gentilică la societatea politică.
Cercetarea originii şi evoluţiei noţiunii de obligaţie prezintă un mare interes,
datorită, în primul rând, urmelor pe care etapele succesive prin care a trecut noţi­
unea de obligaţie în procesul elaborării sale le-a lăsat asupra unor instituţii de mai

IC
târziu, precum şi asupra terminologiei juridice romane.
Formarea noţiunii de obligaţie prezintă, de asemenea, un mare interes pentru
EM
determinarea corespunzătoare a caracterului primelor obligaţiuni.
165. Conceptul de obligaţie, ajuns în stadiul perfectei elaborări, presupune un
raport juridic caracterizat printr-un înalt grad de abstractizare. La origine însă,
AD

obligaţia a fost o simplă legătură materială, fizică, legătură care s-a spiritualizat şi
s-a juridicizat într-un îndelungat şi complex proces de evoluţie, a cărui reconsti­
tuire, în mod firesc, a dat naştere unor controverse1.
AC

Anumiţi cercetători au afirmat că originile obligaţiei trebuie căutate în obiceiu­


rile unor popoare primitive12. Conform acestei teorii, raportul obligaţional şi-ar avea
punctul de plecare în sentimentul de nedreptate, născut din faptul că o persoană a
primit un lucru fără a da ceva în schimb.
Z

Intr-adevăr, s-a observat la unele triburi, cu ocazia anumitor ceremonii, că un


U

grup (clan, familie) face daruri altui grup. Acest din urmă grup are, la rândul său,
obligaţia de a face daruri similare. Credem că această explicaţie este superficială,
întrucât nu ştim ca romanii primitivi să fi practicat asemenea obiceiuri. Pe de altă
parte, practica acestor daruri este lipsită de un acord prealabil şi, ca atare, nu se
apropie de conceptul de obligaţie elaborat de către romani. în fine, acceptarea unei

1 v. A rangio-Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napolli, 1951; P. BONFANTE, Storia del diritto
romano, Milano, 1959; G. Cornil, Droit roman, Apergu historique romaine, Bruxelles, 1921; E d . Cuq,
Manuel des intitutions juridiques des Romains, Paris, 1928; A.E. GlFFARD, Manuel elementaire de droit
romain, Paris, 1929; R. M onier, Manuel de droit romain, Paris, 1948; D e W isscher, Les origines de
obligatio ex delicto, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1928; L evy-Bruhl, Quelques
problemes de tres ancien droit romain, Paris, 1934; V l . Haga, Tratat de drept privat roman, Bucureşti,
1978, p. 344 şi urm.
2 v. N. Corodeanu, Obligaţiunea romană, Bucureşti, note.

171
asemenea explicaţii echivalează cu minimalizarea rolului condiţiilor materiale de
existenţă în care s-a format noţiunea de obligaţie.
166. Alţi autori caută originea obligaţiei în raporturile dintre ginţi din epoca
anterioară fondării statului. Astfel, dacă o gintă era în vreun fel lezată de o altă gintă,
fie în colectiv, fie numai prin una din membrii săi, între cele două ginţi izbucnea o
stare de război. Leziunea suferită de către gintă o legitima să se răzbune. Aşadar,
potrivit concepţiei de mai sus, dreptul de răzbunare a dus la crearea unei stări de
aservire între ginţi, drept pe care romanii l-ar fi numit obligatio'. Deşi, în unele
privinţe, această teorie înfăţişează în mod corespunzător cadrul în care a apărut
obligaţiunea, pe fond ea întâmpină serioase obiecţii. Fără să tăgăduim că delictul

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


comis de un membru al ginţii angrena răspunderea întregului colectiv, nu putem totuşi
explica originea obligaţiei, rămânând la nivelul raporturilor colective dintre ginţi.
167. S-a mai susţinut că originea obligaţiei trebuie văzută în anumite practici
religioase sau magice123. în sprijinul acestei teorii este invocat argumentul unui anu­
mit paralelism ce există la romani între terminologia juridică şi cea religioasă. Aşa,

IC
de pildă, cuvântul obligare era folosit uneori şi în sens religios (a se lega prin
votum f. Tot aşa Gaius ne vorbeşte despre întrebuinţarea jurământului în raporturile
EM
de patronat, când libertul promite serviciile sale patronului4. Gaius mai precizează
că acesta este singurul caz de obligaţie contractată prin jurământ. Pe de altă parte,
indiciile de care dispunem ne îndreptăţesc să admitem că primul acord de voinţă
generator de obligaţii a fost îmbrăcat într-o formă religioasă5. Se presupune că, la
AD

origine, mai întâi garantul, apoi şi debitorul foloseau verbul spondeo6, însoţit de un
jurământ, probabil pentru ca acest cuvânt era socotit a avea o virtute specială în a
atrage favoarea zeilor.
AC

Nu contestăm faptul că religia a jucat un rol important în viaţa popoarelor din


lumea antică şi că acest rol s-a manifestat şi pe plan juridic7. Recunoaştem şi faptul
că în anumite domenii, dreptul şi religia au avut organisme comune. Amintim în
acest sens numai faptul că primii jurisconsulţi ai Romei au fost chiar pontifii. Toate
Z

acestea însă nu îndreptăţesc susţinerea ideii că dreptul este un produs al religiei. Se


U

ştie că proprietarii de sclavi au recurs, în vederea atingerii scopurilor lor economice


şi politice, atât la instrumentul dreptului, cât şi la cel al religiei8. Dar normele
dreptului, ca şi normele religioase, sunt elemente ale suprastructurii generate de
condiţiile materiale de existenţă. Aşadar, determinarea instituţiilor juridice de către

1 v. S. P erozzi, Istituzioni di diritto romano, 11, Milano, 1928, şi La obligazione romane, 1903.
2 v. P. H uvelin, Magie et droit individuel, Paris, 1906.
3 D. 50.12.2.
4 Gaius, 3.96.
5 P. Huvelin , Cours elementaire de droit romain, II, Paris, p. 53; C.St. T omulescu, Drept
privat roman, Bucureşti, 1973, p. 270.
6 F estus, V. Spondere, Cosponsor.
7 G. Guarino, Studi in onore di Vicenzo Arangio-Ruiz, 1, 1963, p. 389; B. B iondi, idem, II,
p. 81; Orestano, Bidletino d el’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 46, 1939, p. 194.
8 C. M aschi, Revista di scienze giuridiche, Milano, 1, 1950, p. 226.

172
condiţiile materiale de existenţă este la fel de reală, indiferent dacă aceste instituţii
sunt sau nu îmbrăcate în formă religioasă. Ar fi fundamental greşit să vedem în re­
ligie o parte componentă a suprastructurii, izvorul instituţiilor dreptului care la rân­
dul său, este un element al suprastructurii societăţii.
168. Noi considerăm că noţiunea de obligaţie, ca şi alte instituţii sau idei ju ­
ridice, îşi are originea în obiceiurile nejuridice ale romanilor, generate de condiţiile
materiale proprii epocii de descompunere a orânduirii gentilice1.
a) Spuneam că în societatea gentilică, dacă o persoană era victima unui delict,
toţi membrii colectivităţii îi luau apărarea. Nu suntem în măsură să cunoaştem cum

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


funcţiona în mod concret obligaţia membrilor ginţii de a se apăra reciproc. Dar
aceste obiceiuri erau cunoscute de toate popoarele vechi, precum şi de unele
popoare ce se află încă la nivelul organizării gentilice.
b) Mai târziu, dreptul de răzbunare a victimei a fost înlocuit cu un alt sistem,
mai evoluat, potrivit căruia delincventul şi păgubaşul ajunge la o înţelegere12.
Despăgubirea lua locul răzbunării.
In acest stadiu de evoluţie al ideii de obligaţie, păgubaşul îl ţine totuşi pe

IC
delincvent în lanţuri până la plata efectivă a despăgubirii. Numai în felul acesta
victima delictului avea siguranţă că paguba va fi reparată.
EM
c) Intr-un stadiu mai avansat, păgubaşul consimte să-l elibereze pe delincvent
din lanţuri, încă înainte de procurarea valorii ce constituie obiectul despăgubirii, cu
condiţia ca delincventul să lase în locul său un gaj3. Este vorba de un gaj viu, un
ostatic, care devine obiectul răzbunării victimei dacă delincventul nu-şi respectă
AD

promisiunea de a plăti despăgubirea.


Eliberarea din lanţuri a delincventului şi înlocuirea sa cu un gaj viu dă naştere
unei situaţii noi, în care cel ce face promisiunea încetează să mai fie obiectul răz­
AC

bunării victimei, întrucât ostaticul dobândeşte această calitate, cu toate că nu a


promis nimic. în această etapă primitivă, obligaţia este formată din două elemente:
datoria, care reprezintă situaţia delincventului, şi răspunderea, care înfăţişează
situaţia garantului4.
Z

Distincţia dintre datorie şi răspundere a lăsat urme puternice în dreptul roman.


U

Astfel, spre exemplu, intervenţia garanţilor îl liberează pe cel ce a făcut o promisi­


une sau este considerat debitor. Tot aşa, cel chemat în judecată poate fi eliberat prin
intervenţia unui vindex, care, la început, era ostatic5.

1 F. DE V isscher, Revue historique de droit francais et etranger, Paris, 1928, p. 355; v. J.


M aillet, Schuld et H aftung, Aix, 1944.
2 Din momentul în care victima renunţă la răzbunare ajungând la o înţelegere cu delincventul,
pentru ca acesta să-i facă în viitor o prestaţie, suntem pe terenul în care se prefigurează ideea de
obligaţie. Alternativa între răzbunare şi plata unei despăgubiri, în cadrul compoziţiunii voluntare, este
consacrată în dispoziţiile legii celor XII Table: Si membrum rupsit, ni cum eo pacit talio esto (1st., 4.4.7).
3 G. Hubrecht, Manuel de droit romain. Les obligations, Paris, 1943, p. 5; Ourliac de
M alafosse, Droit romain et ancien droit des obligations, Themis, 1957, p. 4.
4 v. J. M ailet, op. cit.; v. C.ST. TOMULESCU, Sulla form a dei iusiurandum liberti, Bruxelles,
1968, şi Nexum bei Cicero, Napoli, 1966.
5 Si quis eius personam defendit et si dum, in ius venitur, de se transactum fuerit (cine e chemat
în judecată e eliberat în două cazuri: dacă cineva îl apără personal şi dacă s-au învoit pe drum),

173
d) într-o fază nouă, între garant şi păgubaş intervine o înţelegere, în care tre­
buie să vedem cea dintâi obligaţie contractuală. Potrivit acestei înţelegeri, garantul
se obligă să plătească păgubaşului, în cazul refuzului delincventului. în acest sta­
diu, garantul nu mai este ţinut în lanţuri, legătura materială fiind înlocuită cu una
juridică (obligaţia)1.
e) Cu timpul, s-a admis ca delincventul să devină garant pentru promisiunea
sa. Din moment ce garantul nu mai era ţinut în lanţuri, nimic nu se opunea ca de­
lincventul să devină propriul său garant, asumându-şi răspunderea pentru plata
datoriei. O dată cu acest pas, constatăm că cele două elemente ale obligaţiei (dato­
ria şi răspunderea) se întrunesc asupra persoanei delincventului*12.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


f) La un moment dat, s-a considerat a fi de prisos ca delincventul să apară ca
propriul său garant. Delincventul se obligă direct, astfel încât cele două elemente ale
obligaţiei se contopesc. Din momentul în care delincventul se obligă direct, procesul
de formare a noţiuni de obligaţie s-a încheiat. Ca efect al înţelegerii intervenite,
păgubaşul apare în calitate de creditor, iar delincventul în calitate de debitor.
Revăzând întreaga evoluţie a procesului de elaborare a obligaţiei, constatăm
că, în toate fazele, elementul dominant a fost cel al răspunderii, întemeiat, la

IC
origine, pe constrângerea materială. Societatea gentilică a recurs la asemenea forme
de constrângere, întrucât numai ele erau de natură să constituie o garanţie autentică
EM
în acel stadiu de dezvoltare al ideilor şi instituţiilor.
La capătul acestei evoluţii, concepţia primitivă potrivit căreia obligaţia era vă­
zută ca o stare de aservire fizică se transformă34. în stadiul final, obligaţia ne apare
ca un raport juridic în temeiul căruia creditorul are dreptul de a pretinde o prestaţie
AD

de la debitor. în vederea valorificării acestui drept, creditorul are posibilitatea de a


urmări patrimoniul debitorului.
AC

§ 2. DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI


169. Cunoaştem două definiţii celebre ale obligaţiei, prima atribuită lui Paul:
Obligationum substantia non in eo consistit, ut aliquod corpus nostrum aut servi-
tutem nostram faciat, sed ut alium nobis adstringat ad dandum aliquid vel facien­
Z

dum velpraestandum'. (Natura obligaţiei nu constă în faptul că un lucru devine al


U

nostru sau ne este constituită o servitute, ci în faptul că cineva e constrâns a ne


transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o prestaţiune).
încă de la prima citire a textului, constatăm că Paul nu dă propriu-zis o defini­
ţie a obligaţiei, ci mai degrabă opune conceptul de „obligaţie” dreptului real sau
actelor ce sunt utilizate în scopul dobândirii unor drepturi reale.

D.2.4.22.1. în cazul unei executări prin manus iniectio, ne amintim că vindex îndeplineşte rolul de a-1
elibera pe debitor.
1 B. BlONDI, Studi in onore di Vicenzo Arangio-Ruiz, II, 1953, p. 90; C.S t . TOMULESCU, Drept
privat roman, Bucureşti, 1958, p. 471.
2 N. CORODEANU, Obligaţiunea romană, Bucureşti, note, p. 53.
3 C. St . T omulescu, Nexum bei Cicero, Napoli, 1966, p. 107, şi Dreptul privat roman,
Bucureşti, 1973, p. 228.
4 D. 44.7.3. pr; v. P. P ichonaz, op. cit., p. 342.

174
în context, celebrul jurisconsult ne înfăţişează şi unele elemente ale obligaţiei,
arătând că natura ei se defineşte prin termenii: dare, facere si praestare .
Termenul de dare desemnează obligaţia de a transmite proprietatea unui lucru,
de a constitui un drept real sau de a plăti o sumă de bani12. Prin facere înţelegem
obligaţia de a face orice pentru creditor, ca de pildă o prestaţiune de servicii sau
chiar de a nu face. Praestare desemnează obligaţia de a procura folosinţa unui lu­
cru fără a se constitui un drept real, ca de exemplu remiterea posesiunii unui lucru3,
în vocabularul juridic modem, cuvântul „prestaţiune”, derivând din praestare,
desemnează obiectul oricărei obligaţii.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Cercetând ordinea în care au fost enunţaţi termenii în textul lui Paul în raport
cu semnificaţia lor juridică, ajungem să constatăm unele nepotriviri. Astfel, Paul se
referă mai întâi la facere şi apoi la praestare, deşi praestare este inclus în sensul
noţiunii de facere. De altfel, în dreptul roman, chiar si obligaţiunea de dare este tot
o obligaţiune de a face, întm cât obligă pe debitor să recurgă la un anumit act ju ­
ridic, în vederea transmiterii proprietăţii4. Precizăm cu această ocazie că în dreptul

IC
roman contractele nu sunt translative de proprietate, ci numai generatoare de obli­
gaţii. Astfel, dacă debitorul se obligă prin contract să transmită proprietatea asupra
EM
unei res mancipi, în executarea obligaţiei va trebui să recurgă la mancipaţiune.
Numai prin utilizarea acestui act, ulterior contractului şi distinct de el, se va ajunge
la executarea obligaţiei de dare.
AD

170. Cea de-a doua definiţie, datorată Institutelor lui Justinian, se apropie mai
mult de accepţiunea modernă a obligaţiei. Potrivit acestui text: Obligatio est iuris
vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae
AC

civitatis iura5 (Obligaţia este o legătură de drept prin care suntem siliţi a plăti ceva
conform dreptului cetăţii noastre).
Deşi definiţia lui Justinian ne prezintă obligaţia ca pe un raport de drept
(vinculum iuris), ea prezintă şi unele imperfecţiuni, în special în privinţa precizării
Z

elementelor obligaţiei6. Astfel, definiţia ne înfăţişează numai un aspect al obli­


gaţiei şi anume situaţia debitorului. Se vorbeşte numai despre constrângerea la
U

care debitorul era supus (quo necessitate adstringimur), fără să se amintească des­

1 D. 46.3.54
2 P opescu Spineni, Teoria generală a contractelor romane, Bucureşti, 1963, p. 26; G. G rosso,
Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 6, 1940, p. 338.
3 Gaius, 4.2.
4 C.S t . T omulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1958, p. 465. Deşi romanii nu au renunţat
niciodată la această diviziune a termenilor care definesc natura obligaţiei, ei au înţeles că este
defectuoasă. De aceea, uneori obiectul obligaţiei este desemnat numai prin cuvântul facere, care
include şi înţelesul noţiunilor de dare şi praestare (D.50.16.21.8).
5 Inst., 3.13. pr; U. B rasiello, Novissimo digesto italiano, Torino, 9, 1945, p. 554, J-F. B regi,
Droit romain. Les obligations, Ellipses, Paris, 2006, p. 17.
6 N. Corodeanu, Analele Facultăţii de drept, Bucureşti, 1939, p. 74; A.E. GlFFARD, Robert
V illers, op. cit., Paris, 1976, p. 2; F r . Dumot, Melanges Meylan, I, 1963, p. 77.

175
pre dreptul creditorului de a pretinde o plată1. Pe de altă parte, în definiţie nu se
precizează că obligaţia într-un stadiu evoluat, presupune datoria juridică de a face
şi nu numai constrângerea de a plăti (quo necessitate adstringimur alicuius
solvendae rei).
în acest text, termenul plată12 nu desemnează pur şi simplu obligaţia de a plăti o
sumă de bani, ci obligaţia de dare, facere sau praestare, cu înţelesul pe care l-am
precizat mai sus.
Cuvintele vinculum iuris prin care se desemnează o legătură de drept, fac
aluzie la cele două persoane între care se stabileşte raportul juridic3. Situaţia debito­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


rului este arătată în mod expres4, cea a creditorului este numai sugerată; cealaltă
parte a legăturii juridice către care suntem constrânşi a face o plată nu poate fi
decât creditorul.
Termenii de creditor şi debitor nu au fost cunoscuţi de romani de la început.
Multă vreme, atât debitorul, cât şi creditorul au fost desemnaţi prin termenul reus
(parte în proces). în sens etimologic, cuvântul creditor vine de la credo (a da bani

IC
cu împrumut), de unde deducem că primul creditor a fost cel căruia i se datora o
sumă de bani. Cu timpul, termenul a fost extins la situaţia tuturor persoanelor
EM
cărora li se datora ceva.
Am putut constata că în definiţia lui Justinian există numeroase urme care ne
arată cât de mult este legată noţiunea de obligaţie de ideea de constrângere5. Chiar
cuvântul obligatio este format din ob şi legare, adică a lega. în sens originar
AD

solvere înseamnă a dezlega şi numai cu timpul a căpătat înţelesul de a plăti. Mai


târziu, vechiul sens al cuvântului a dispărut din conştiinţa socială, dar etimologia sa
este grăitoare6.
AC

171. Elementele obligaţiei. Din cele arătate mai sus rezultă că raportul juridic
obligaţional presupune următoarele elemente: o persoană numită creditor, o per­
soană numită debitor (subiectele raportului juridic), obiectul şi sancţiunea.
Z

Creditorul este subiectul activ, căci are dreptul să pretindă o plată. Debitorul
U

este subiectul pasiv, întrucât el urmează să facă o plată, la nevoie, chiar prin con­
strângere7.

1 v. S. Perozzi, La obligationi romane, Bologna, 1903; A rangio-Ruiz, Le genţi e la cita


Messina, 1914; G. Luzzato, Per u n ’ipotesi sulte origini e la natura dell’obligazione, Milano, 1934;
E. Albertario, Studi di diritto romano, Milano, 3,1936.
2 A rangio-Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 289; Gaius, 4. 2.
3 J. G audemet, E. Chevreau, op. cit., p. 258; A.E. Giffard, R. V illers, op. cit., p. 2.
4 J. GAGE, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1966, p. 363.
5 F r . Dumot, op. cit., p. 77.
6 v. M. V illey, Arhives de philosophic de droit (I.es origines de la notion de droit subjectif),
Paris, 1953, p. 4; G. H ubrecht, op. cit., p. 5.
7 A.E. Giffard, R. V illiers, Droit romain et ancien droit francais (obligations), Paris, 1976, p.
3; Fr . Dumond, op. cit., p. 77-90; A. M agdelain, Les actions civilis (Publications de VInstitut de
droit romain), Paris, 9, 1954, p. 46.

176
Obiectul obligaţiei, desemnat în definiţia lui Justinian prin cuvântul plată
constă în dare, facere sau praestare, cu alte cuvinte în prestaţiunea la care
debitorul s-a obligat. Obiectul obligaţiei presupune anumite condiţii: să fie licit1
(nu îndeplineşte această condiţie promisiunea de a comite un delict), să fie
posibil 2 (imposibilitatea este fizică atunci când se promite ceea ce nu există în
natură şi juridică, atunci când se promite un lucru extra patrimonium), să fie
determinat123 (nu este valabilă promisiunea de a se remite sclavi fără a se preciza
numărul lor), să constea dintr-o prestaţie pe care debitorul o face pentru creditor4
(în dreptul roman, efectele actelor juridice se produc numai între părţi şi nu faţă

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


de terţi şi ca atare nimeni nu poate promite fapta altuia, după cum nu poate
promite în folosul altuia), să prezinte interes (de regulă pecuniar) pentru creditor5
(nu este valabilă promisiunea de a remite creditorului un lucru ce se află în
patrimoniul acestuia). Dreptul de creanţă este sancţionat printr-o acţiune per­
sonală. In intentio a formulei acţiunii personale vor figura cuvintele dare sau
dare facere oportere, prin care se exprimă ideea că debitorul trebuie să îndepli­

IC
nească o prestaţiune.
172. In expunerea materiei vom utiliza termenul de obligaţie în două sensuri,
EM
în sens larg, cuvântul obligaţie va desemna un raport juridic de drept personal, iar
în sens restrâns, fie dreptul de creanţă al creditorului, fie datoria debitorului. Sensul
în care este utilizat termenul va rezulta întotdeauna din context.
AD

Capitolul II
AC

CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR

173. Există numeroase criterii de clasificare a obligaţiilor, dar noi ne vom opri
Z

numai asupra celor pe care le considerăm mai importante.


Astfel, după izvoarele lor (faptele juridice ce le generează), obligaţiile cunosc
U

o clasificare cvadripartită: obligaţii contractuale, obligaţii delictuale, obligaţii


quasicontractuale şi obligaţii quasidelictuale67.
Potrivit mecanismului sancţiunii, obligaţiile se clasifică în civile şi naturale1,
iar potrivit numărului persoanelor care participă la raportul juridic, în obligaţii cu

1Inşi., 3.19.24.
2 Gaius, 3.97a; Inst., 3.23.5.
3 D. 45.1.74; D. 12.1.6; P. d e Francisci, Studi in onore de Silvio Perozzi, Palermo, 1925, p. 327.
4 Inst., 3.19.3.
5 D. 40.7.9.2; Gaius, 3.99. (Quod alicuius est, id ei dări non potest).
6 Inst., 3.38; Inst., 3.13.2; D.44.7.5.4; C. Cannata, Sulla „divisio obligationum” in diritto
romano republicano e classico, Rivista internazionale di diritto romano e antico, Napoli, 1970, p. 52;
A rangio-Ruiz, Studi Bonfante, I, 1930, p. 493.
7 Inst., 3.13.2; V l . H anga, M. Jacota, op. cit, p. 266.

177
un singur creditor şi un singur debitor şi obligaţii cu pluralitate de subiecte (mai
mulţi creditori sau debitori)1.

§ 1. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR DUPĂ IZVOARE


174. în Institutele sale, Gaius afirmă că obligaţiile izvorăsc fie din contracte
(ex contractu), fie din delicte (ex delicto)123. Potrivit lui Gaius, aceasta este cea mai
importantă clasificare a obligaţiilor (summa divisio): omnis enim obligatio vel ex
contractu nascitur vel ex delicto. Această clasificare bipartită dovedindu-se incom­
pletă, a fost apoi înlocuită cu una tripartită: contracte, delicte şi alte tipuri de izvoa­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


re de obligaţiuni (variae causarum figu raef.
în epoca lui Justinian, a fost introdusă clasificarea cvadripartită, la care ne-am
referit mai sus. Faţă de clasificarea tripartită, această din urmă clasificare este criti­
cabilă, întrucât lasă în afară unele izvoare ale obligaţiunilor (ele nu sunt încadrabile
în nici una din cele patru categorii de izvoare). Cu toate acestea, în tratarea părţii
speciale a obligaţiilor, unde ne vom ocupa în exclusivitate de izvoare, vom urma

IC
clasificarea lui Justinian, deoarece ea ne asigură cadrul necesar pentru o tratare
sistematică a materiei.
EM
175. a) Obligaţiile contractuale se numesc aşa întrucât izvorăsc din contracte.
Noţiunea de „contract” a cunoscut în dreptul roman (aşa cum vom vedea la locul
potrivit) un îndelungat proces de evoluţie. Dacă la origine simpla convenţie a păr­
ţilor nu dădea naştere la vreo consecinţă juridică, în dreptul clasic apar contractele
AD

consensuale, care se formează prin simpla manifestare de voinţă4.


Contractele se clasifică în baza a trei criterii: după sancţiune, după efecte şi
după modul de formare.
AC

Potrivit sancţiunii lor, contractele sunt de drept strict, cele sancţionate prin ac­
ţiuni de drept strict, şi de bună credinţă, cele sancţionate prin acţiuni de bună-credinţă5.
în funcţie de efectele lor, contractele sunt unilaterale si bilaterale sau
sinalagmatice. Contractele unilaterale creează obligaţii în sarcina unei singure părţi
Z

(împrumut), pe când contractele bilaterale dau naştere unor obligaţii în sarcina am­
U

belor părţi (vânzare)6.


Potrivit modului de formare, contractele sunt solemne şi nesolemne. Pentru
naşterea contractelor solemne este nevoie de întrebuinţarea unor forme7. Romanii
au cunoscut următoarele contracte solemne: sponsio religiosa, insiurandum liberti

1 C.3.36.6; P. Voci, Diritto ereditario romano, Milano, 1967, p. 46; A. E. G iffard, R. V illers,
op. cit., p. 11.
2 Gaius, 3.88.
3 Digestele ne redau un fragment din Institutele lui Gaius în care se face aluzie la o clasificare
tripartită a obligaţiilor - D.44.7.4; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 252.
4 B. B iondi, Studi in onoare di Vicenzo Arangio-Ruiz, 1953, II, p. 92.
5 G. G rosso, Studi in onore di Salvatore Riccobono, III, Palermo, 1936, p. 163; S. R iccobono,
Melanges de droit romain dedie a Georges Cornii, II, 1926, p. 357.
6 Gaius, 3.137; G. Ubrecht, Revue internaţionale de droitfrangais et etranger, Paris, 1968, p. 89.
7 G aius, 3.89; Inst., 3.13.2.

178
(jurământul dezrobitului), sponsio laică, stipulaţiunea, dotis dictio (promisiunea de
dotă), nexum şi contractul litteris.
Contractele nesolemne1 nu necesită o formă specială şi se subdivid în trei
categorii: contracte reale, contracte consensuale şi contracte nenumite. Pentru
formarea contractelor reale este nevoie de consimţământul părţilor, însoţit de re­
miterea materială a lucrului12. Contractele reale sunt: mutuum (împrumutul de
consumaţiunc), /îc/wc7'<3, gajul, comodatul şi depozitul.
Contractele consensuale se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Ele sunt în număr de patru: vânzarea, locaţiunea, societatea şi mandatul.
Contractele nenumite se formează printr-o convenţie însoţită de executarea

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


obligaţiei de către una din părţi3.
b) Obligaţiile delictuale4 izvorăsc din delicte. Romanii înţelegeau prin delict o
faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii, care dădea naştere obligaţiei delincventului
de a repara prejudiciul cauzat.
c) Obligaţiile quasicontractuale5 izvorăsc din quasicontracte. Noţiunea de

IC
quasicontract a fost creată din expresia quasi ex contractu (ca şi din contract). Qua-
sicontractul este un fapt licit ce generează efecte juridice similare celor ale con­
tractului. EM
d) Obligaţiile quasidelictuale6 izvorăsc din quasidelicte. Quasidelictele sunt
fapte ilicite, pe care totuşi romanii nu le-au încadrat, datorită mentalităţii lor con­
servatoare, în categoria delictelor. Construcţia celor două figuri juridice fiind iden­
AD

tică, nu dispunem de criterii de conţinut pentru clasificarea lor distinctă. Urmăm


totuşi clasificarea, deoarece textele o spun ca atare.

§ 2. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR DUPĂ SANCŢIUNE


AC

176. Obligaţiile civile. Obligaţiile civile sunt sancţionate printr-o acţiune7.


După cum obligaţia este de drept strict sau de bună-credinţă, va fi sancţionată prin
acţiune de drept strict sau prin una de bună-credinţă. în cazul obligaţiilor de drept
Z

strict, interpretarea se face urmând litera actului ce a generat raportul juridic8.


U

Intenţia părţilor sau alte circumstanţe nu prezintă nici o semnificaţie. Obligaţiile de


bună-credinţă însă, sunt interpretate ţinându-se seama de voinţa reală a părţilor,
precum şi de alte împrejurări9. Astfel, debitorul care a fost determinat să încheie un

1Inst., 3.13; A.E. Giffard, R. V illers, op. cit., p. 28.


2 U. Brasiello, Studi Bonfante, II, 1930, p. 539; v. Loi salique, LII, (Eckhart), Weimar, 1953.
3 R. M onier, Manuel elementaire de droit romain, II, Paris, 1954, p. 189.
4 G aius, 3.88; R. Robaye, op. cit., p. 195-196.
5 A. E. Giffard, R. V illers, op. cit., p. 10.
6 Inst., 4.5. pr.
7 D. 12.6.38 pr; Inst., 3.13.2; A. E. G iffard, R. V illers, op. cit., p. 13.
8 B. Biondi, Bulletino dell'Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja", Milano, 32, 1922,
p. 61.
9 C.3.31.12.3; D. 50.1.7.56; S. Riccobono, Atti del congresso internaţionale di diritto romano,
1, Roma, p. 177.

179
contract prin înşelăciune, poate opune creditorului o excepţiune (exceptio doli), re­
fuzând în felul acesta să-şi execute obligaţia1.
Atunci când în temeiul acţiunii intentate, creditorul obţine o sentinţă de con­
damnare, aceasta va fi executată conform regulilor procedurii civile. Aşa cum am
văzut, procedura civilă romană a pus la îndemâna creditorului mijloace juridice
puternice pentru a obţine executarea sentinţei, executare ce purta fie asupra persoa­
nei, fie asupra bunurilor.
177. Obligaţiile naturale. Spre deosebire de obligaţiile civile, obligaţiile natu­
rale nu sunt sancţionate printr-o acţiune12. Astfel, dacă debitorul nu plăteşte, credito­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


rul nu dispune de o acţiune pentru a-1 urmări în justiţie. Ele au totuşi o sancţiune,
căci în lipsa acesteia nu ar avea valoare juridică şi nu şi-ar justifica locul în materia
noastră. Această sancţiune este excepţiunea. Aşadar „obligaţiile naturale nu pot fi
valorificate prin acţiune, dar sunt totuşi sancţionate prin intermediul excepţiunii”3.
Rezultă din cele arătate că debitorul nu poate fi silit să-şi plătească datoria. Dacă
însă debitorul plăteşte de bunăvoie, nu mai poate să repete, cu alte cuvinte nu poate
cere restituirea prestaţiei. în ipoteza în care, după executarea de bunăvoie a obliga­

IC
ţiei, debitorul va intenta acţiunea în repetire, creditorul va paraliza cererea sa prin
intermediul unei excepţiuni. Această excepţiune, de natură să facă zadarnice
EM
strădaniile debitorului, dă valoare juridică obligaţiei naturale, conturând-o ca pe o
figură juridică distinctă. Cu toate acestea, datorită caracterelor sale anormale, obli­
gaţia naturală a fost văzută de unii jurisconsulţi ca o simplă legătură de echitate,
fără vreo valoare juridică4.
AD

Primele cazuri de obligaţii naturale au apărut în dreptul clasic, pentru ca în


dreptul postclasic numărul lor să sporească tot mai mult. Apariţia obligaţiei natu­
rale trebuie pusă în legătură cu situaţia juridică a sclavului5. Aşa cum se ştie, scla­
AC

vul nu avea capacitate juridică şi, ca atare, nu putea încheia acte juridice în nume
propriu. El putea cel mult să încheie acele acte prin care făcea mai bună situaţia
stăpânului, împrumutând capacitatea juridică a acestuia6. în dreptul clasic însă,
odată cu apariţia şi apoi cu extinderea actelor comutative, sclavul nu mai putea
Z

dobândi un drept fără să-şi asume o obligaţie. în noua situaţie, faţă de reglemen­
tarea juridică existentă, vârfurile clasei dominante au constatat că nu mai pot valo­
U

rifica aptitudinile sclavilor, adesea iniţiaţi în materia comerţului şi finanţelor7.

1 Cicero, De off., 3.14.58; A. Guarino, Rassegna di dirito romano, Napoli, 8, 1962, p. 270.
2 v. L. di Cinto, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3e serie, tome LIII, 2006, p. 199-219;
A. BURDESE, La nozione classica di naturalis obligatio, Torino, 1956; PH. Levy, Rivista intemazionale di
diritto romano e antico, Napoli, 7, 1956, p. 174; G. Longo, Richerche sull obligatio naturalis, Milano,
1962; P. CORNIOLEY, Naturalis obligatio, Essai sur Vorigine et revolution de la notion en droit romain,
Geneva, 1964; R. M onier, Manuel elementaire de droit romain, II, Paris, 1954, p. 262.
3 Gaius, 4.73; J. Gaudemet, Revue historique de droitfranţais et etranger, Paris, 1963, p. 638.
4 D.46.3.95.4; D.46.1.16.4; D.50.16.10.
5 Gaius, 1.52; Inst., 4.6.10; D.14.1.1.24; A. G uarino, Novissimo digesto italiano, Torino, I,
1957, p. 270.
6 Inst., 3.19.4.
7 G aius, 4.70; Inst., 4.37.

180
în scopul de a valorifica la maximum calităţile sclavilor, care s-au dovedit a fi
preţioase instrumente de achiziţie, romanii au recurs la o soluţie ocolită, care şi-a
găsit expresia în obligaţia naturală1. în practică, ori de câte ori sclavul încheia un
contract, întrucât actul se făcea în interesul stăpânului, pretorul îi recunoştea vala­
bilitatea, considerând că în sarcina sclavului s-a născut o obligaţie naturală, care
funcţiona potrivit mecanismului arătat mai sus. Este de prisos să amintim că toate
achiziţiile sclavului, realizate prin participarea sa la viaţa juridică reveneau
stăpânului, fie ca preţ al libertăţii, fie ca efect al morţii12. Substratul material al
acestei creaţii juridice este atât de evident, încât nu putem admite că obligaţiile

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


naturale au apărut ca o reacţie a echităţii împotriva dreptului, aşa cum se susţine
uneori în doctrina juridică3.

§ 3. OBLIGAŢII CU PLURALITATE DE SUBIECTE


178. Aşa cum s-a văzut, obligaţia se configurează ca un raport juridic stabilit
între două persoane: creditorul şi debitorul. Definiţia pe care ne-a lăsat-o Justinian

IC
are şi ea în vedere o obligaţie cu un singur creditor şi cu un singur debitor4. Dacă la
origine obligaţia se înfăţişa ca o relaţie simplă, cu timpul, sub presiunea cerinţelor
EM
practicii, fizionomia ei s-a complicat, aşa încât apar obligaţii la care participă mai
multe persoane, fie în calitate de creditori, fie în calitate de debitori5.
în cazul pluralităţii de subiecte, trebuie să distingem între situaţia în care
debitorii sau creditorii se găsesc pe picior de egalitate şi situaţia în care aceştia nu
AD

sunt pe picior de egalitate6. în prima situaţie, obligaţiile pot fi conjuncte sau


coreale. în cea de-a doua situaţie, în care părţile nu sunt pe picior de egalitate, ală­
turi de creditorul principal poate apărea un creditor accesor, după cum alături de
AC

debitorul principal pot apare debitori accesori sau garanţi.


179. Obligaţii conjuncte. în cazul obligaţiilor conjuncte funcţionează principiul
divizibilităţii creanţelor şi datoriilor7. Astfel, dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare
Z

dintre ei va putea pretinde numai partea sa din creanţă, iar dacă sunt mai mulţi
debitori, fiecare dintre ei va putea fi ţinut numai pentru partea sa din datorie.
U

Spuneam că în materia pluralităţii de subiecte, regula este că datoriile şi cre­


anţele se divid între părţi8. Această regulă poate fi însă ocolită, dacă subiectele

1 G. L ongo, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 16, 1950, p. 81.


2 v. M. JACOTĂ, Pactul de eliberare din sclavie şi pactul de răscumpărare a sclavului din
fondurile sale proprii, 1957; G. L ongo, Bulletino dell'Istituto di diritto romano ,.Vittorio Scialoja”,
Milano, 39, 1930, p. 29.
3 R. M onier, op. cit., p. 256; C. M aschi, Rivista di scienze giuridiche, Milano, 1, 1950, p. 268;
P. Huvelin, op. cit., p. 249.
4 A. E. Giffard, R. V illers, op. cit., p. 11.
5 Gaius, 3.110.
6 S. Solazzi, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vitoria Scialoja", Milano, 39, 1930, p. 1.
7 XII. T., 5.9; C.3.36.6.
8 P. Voci, Diritto ereditario romano, Milano, 1967, p. 46.

181
raportului juridic o doresc1. Aşadar, în mod excepţional, ca expresie a voinţei părţi­
lor obligaţiile cu pluralitate de subiecte pot apărea ca obligaţii coreale.
180. Obligaţii coreale123. Obligaţiile coreale (de la correus) sau solidare, se
definesc prin aceea că oricare dintre creditori poate pretinde întreaga creanţă, după
cum, simetric, oricare dintre debitori poate fi ţinut pentru întreaga datorie. Atunci
când sunt mai mulţi creditori, corealitatea este activă, iar când sunt mai mulţi
debitori, corealitatea este pasivă.
Aşa cum se vede, în cazul corealităţii, creanţele şi datoriile sunt indivizibile.
Drept urmare, obligaţiile coreale au o fizionomie proprie, ce se exprimă în uni­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


citatea de obiect şi în pluralitatea de raporturi juridice. Spre deosebire de obli­
gaţiile conjuncte unde sunt mai multe obiecte, în funcţie de numărul subiectelor, la
obligaţiile coreale obiectul este unic. Aşa se face că în cazul corealităţii pasive,
dacă unul din debitori face plata, celelalte raporturi juridice se sting din lipsă de
obiect, pe când la obligaţiile conjuncte, unde avem un singur raport juridic şi mai
multe obiecte, obligaţia se va stinge numai atunci şi ultimul dintre debitori va fi

IC
făcut plata.
Pe de altă parte, corealitatea presupune atâtea raporturi juridice distincte, câte
EM
subiecte sunt. Ca atare, dacă intervin anumite cauze ce atrag nulitatea unui raport
juridic, aceasta nu va afecta cu nimic celelalte raporturi juridice.
în concluzie, în cazul obligaţiilor conjuncte avem mai multe obiecte şi un sin­
gur raport juridic, pe când în cazul obligaţiilor coreale vom avea un singur obiect şi
AD

mai multe raporturi juridice.


181. Adstipulatio şi adpromissio. Atunci când în cadrul pluralităţii de subiecte
părţile nu sunt pe picior de egalitate, întâlnim, după caz, două instituţii: adstipula­
AC

tio şi adpromissio7,.
Adstipulstio este actul prin care un creditor accesor se alătură creditorului
principal4. în mod obişnuit, se încheie un contract (stipulatio), prin care debitorul
promite creditorului accesor ceea ce i-a promis şi creditorului principal. Creditorul
Z

accesor se numeşte adstipulator5. Apariţia acestei instituţii trebuie pusă în legătură


U

cu exigenţele practicilor comerciale, într-o epocă în care contractul de mandat nu


apăruse încă. într-adevăr, adstipulator putea să-l urmărească pe debitor6 atunci
când, din anumite motive, creditorul principal nu putea face acest lucru.
Adpromissio este actul în baza căruia un debitor accesor se alătură debitorului
principal7. Debitorul accesor, numit adpromissor, promite printr-o stipulaţiune ceea

1 D. 46.1.5; Gerardin , Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 9, p. 137.
2 Inst., 3.16.1; v. J. D effers, Des obligations divizibles en droit romain et en droit francais,
Paris, 1863; J. Gaudemet, Etude sur le regime juridique de l ’indivision en droit romain, Paris, 1934.
3 G aius, 3.110.
4 De Martino, Novissimo digesto italiano, Torino, 1,1957, p. 306.
5 GAIUS, 3.215; A. E. G iffard, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1933, p. 598.
6 C. St. Tomulescu, Rivista internaţionale di diritto romano e antico, Napoli, 21,1970,1, p. 191.
7 A. E. G iffard, Revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1933, p. 598.

182
ce a promis şi debitorul principal. Rolul debitorului accesor este acela de a-1 pune
pe creditor la adăpost de consecinţele eventualei insolvabilităţi a debitorului
principal1.

C a p it o l u l III
ELEMENTELE CONTRACTELOR

§ 1. ELEMENTELE ESENŢIALE ALE CONTRACTELOR

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


182. Materia privind elementele contractelor îşi justifică locul în cadrul părţii
generale a obligaţiilor, întrucât ne înfăţişează caractere pe care le întrunesc toate
contractele, ca acte generatoare de obligaţii. Tot aşa, în cadrul teoriei generale a
obligaţiilor, la un alt capitol vom cerceta şi regulile generale ce se aplică obliga­
ţiilor izvorâte din delicte. Pe de altă parte, din punct de vedere strict tehnic,

IC
înţelegerea instituţiilor din materia obligaţiilor depinde în bună măsură de cunoaş­
terea elementelor contractelor.
EM
Elementele contractelor sunt de două feluri: esenţiale şi accidentale. Elemen­
tele esenţiale sunt cele ce dau identitate proprie contractului, configurându-1 ca pe o
instituţie juridică distinctă, şi sunt în număr de trei: obiectul, consimţământul şi ca­
pacitatea. în lipsa unuia din aceste trei elemente nu există contract. Spre deosebire
AD

de dreptul modem, în dreptul roman cauza nu a figurat între elementele contractu­


lui, deşi romanii au avut reprezentarea conceptului şi l-au utilizat, dar cu altă
valoare juridică.
AC

183. Obiectul. în sens strict, obiectul contractului (id quod debetur) constă în
crearea unei obligaţii. în acest prim sens, obiectul contractului se confundă cu
efectele sale. în sens larg, obiectul contractului se confundă cu obiectul obligaţiei,
Z

care, aşa cum am văzut, consistă în prestaţiunea pe care debitorul trebuie să o facă
faţă de creditorul său (dare, facere, praestare).
U

în legătură cu obiectul contractului, amintim că în dreptul roman, spre deose­


bire de cel modem, contractul are funcţie exclusivă de a crea obligaţii12. Aceste
obligaţii care în sens restrâns constituie chiar obiectul contractului, se execută prin
acte ulterioare şi distincte de contractul care le-a dat naştere. Astfel, contractul de
vânzare poate genera între părţi obligaţia de transmitere a proprietăţii asupra unui
lucru3, obligaţie care urmează să se execute prin intermediul unor acte ca mancipa-
tio sau in iure cessio. Acest caz ne învederează că la romani contractul nu este
translativ de proprietate, ci numai generator de obligaţii.

1 C. Maschi, Rivista di scienze giuridiche, Milano, 14, 1963, p. 262.


2 D.19.1.30.1; Vl . Hanga, op. cit., p. 352.
3 D.19.1.11.2.

183
b) Consimţământul. în dreptul roman, pentru existenţa contractului era ne­
cesar acordul de voinţă al celor două părţi, în scopul creării unor drepturi şi dato­
rii1. Oferta*2 unei părţi nu era de natură să creeze vreo obligaţie, ea putând fi retrasă
până la acceptarea de către cealaltă parte. Prin consimţământ înţelegem manifes­
tarea de voinţă a unei părţi în sensul dorit de cealaltă parte. Termenul de consim­
ţământ (consensu) vine de la cum sentire, adică a avea o părere comună cu cealaltă
parte. Deşi orice contract presupune existenţa acordului de voinţă, în vechiul drept,
guvernat de principiul formalismul, consimţământul părţilor nu ducea automat la
formarea contractului, el trebuind să fie îmbrăcat în forme solemne3. Abia mai

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


târziu, odată cu apariţia contractelor consensuale, consimţământul este suficient
pentru formarea contractului, bineînţeles numai dacă erau întrunite şi celelalte ele­
mente (obiectul şi capacitatea)4.
Dreptul roman cunoaşte anumite cauze care duc fie la inexistenţa consimţă­
mântului, fie la vicierea sa. Cauzele care duc la inexistenţa consimţământului sunt:
neseriozitatea şi eroarea. Viciile consimţământului simt: teama (metus ) şi dolul

IC
(dolus).
1. a) Neseriozitatea duce la inexistenţa consimţământului, întrucât acesta a
EM
fost dat în glumă sau în împrejurări care, în mod evident, exclud intenţia părţii de a
se obliga (jocandi causa)5.
b) Eroarea este înţelegerea greşită a unor împrejurări6. Uneori, când nu poartă
asupra unor aspecte ce prezintă interes pentru părţi, eroarea nu produce nici un
AD

efect asupra contractului, alteori însă ea duce la inexistenţa acestuia. Următoarele


cazuri de eroare atrag nulitatea contractului7: error in negotio, error in persona,
error in corpore şi error in substantia.
AC

Error in negotio8 (eroarea asupra naturii actului juridic) apare atunci când o
parte intenţionează să încheie un anumit contract, iar cealaltă parte crede că este
vorba de o altă operaţiune juridică.
O asemenea situaţie întâlnim atunci când Primus intenţionează să vândă un lu­
Z

cru, iar Secundus crede că este vorba de un împrumut.


U

' D.2.14.1.3. (Nullam obligationem que non habeat in se conventionem, sive re sive verbis fiat;
nu există obligaţie, fie reală, fie verbală, dacă nu se întemeiază pe o convenţie).
2 C icero, De leg., 2.16.41.
3 D. 44.7.1. pr.; O urliac-de Malafosse, Droit romain et ancien droit des obligations, Paris,
1957, p. 195.
4 Gaius, 3.135.
5 A. E. G iffard, P. V illers, op, cit., p. 184.
6 v. M. Z iletti, La dottrina dell’errore nella storia di diritto romano, Milano, 1961; R. Robaye,
op. cit., p. 205; J-F. Bregi, op. cit., p. 230.
7 I. P opescu-Spineni, Teoria generală a contractelor romane, Bucureşti, 1936, p. 43;
S. Riccobono, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 43, 1935, p. 1.
8 D.12.1.18. pr. (Si ego pecuniam tibi quasi donatarus dedero, tu quasi mutuam accipias [...]
donationem non esse [...] nec mutuam esse - dacă eu ţi-am dat bani ca donaţiune, iar tu i-ai primit ca
împrumut, nu este nici donaţiune, nici împrumut).

184
Erorr in persona1 (eroare asupra identităţii persoanei) se produce atunci când
o parte crede că a încheiat contractul cu o anumită persoană şi, în realitate, l-a
încheiat cu altcineva: Primus crede că se asociază cu Secundus, şi în realitate, s-a
asociat cu Tertius.
Error in corpore12 (eroare asupra identităţii lucrului) se produce când o parte
crede că obiectul material al contractului este un anumit lucru, iar cealaltă parte
crede că este vorba de alt lucru: Primus intenţionează să vândă un fond, iar
Secundus crede că dobândeşte o casă.
Error in substantia3 (eroarea asupra calităţilor esenţiale ale lucrului) apare
atunci când o parte crede că a dobândit un lucru făcut dintr-o anumită materie şi în

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


realitate dobândeşte un lucru făcut din altă materie (aramă în loc de aur). Eroarea
asupra sexului sclavului este un alt caz de eroare asupra substanţei lucrului.
2. a) Teama (metus)4. Prin teamă în sens juridic înţelegem violenţa ce se exer­
cită asupra unei persoane în scopul de a o determina să încheie contractul. Teama
nu duce la inexistenţa consimţământului, ci numai la vicierea sa, ceea ce înseamnă
că victima violenţei dispune de anumite mijloace juridice prin care poate obţine, e
drept, pe cale indirectă, anularea contractului.

IC
în vechiul drept roman, potrivit dreptului civil, violenţa fizică (vis phisica era
o cauză de inexistenţă a consimţământului. De pildă, cineva semnează actul sub
EM
imperiul constrângerii fizice. Violenţa psihică însă (ameninţarea unei părţi cu un
rău pentru a o determina să încheie contractul), nu afecta în vreun fel consim­
ţământul, aşa încât contractul nu putea fi atacat. Este adevărat însă că în epoca
veche, în condiţiile formalismului ce caracteriza regimul actelor juridice, prezenţa
AD

martorilor, gesturile şi cuvintele rituale erau factori ce în practică făceau ca şi


imposibilă exercitarea violenţei, sub o formă sau alta, asupra vreuneia din părţi.
Spre sfârşitul republicii însă, în condiţiile dezvoltării explozive a schimbului
AC

de mărfuri, a contactului cu persoane din toate colţurile imperiului, paralel cu


decăderea formalismului, se resimte necesitatea sancţionării violenţei psihice în
actele juridice, în scopul protejării părţilor contractante.
Pretorul a pus la îndemâna victimei violenţei un mijloc procedural, exceptio
Z

metus, prin care se paraliza acţiunea reclamantului. în acelaşi timp, s-a acordat vic­
U

timei o acţiune (actio metus) prin care se ajunge la anularea contractului5.


b) Dolul (dolus)6. Cuvântul doi desemnează mijloacele viclene (manopere
dolosive) utilizate de o parte, în scopul de a determina pe cealaltă parte să încheie

1P. Pichonaz, op. cit., p. 474; A. E. Giffard, R. V illers, op. cit., p. 185.
2 G. Cornil, op. cit., p. 279.
3D. 18.1.9.2.
4 D.4.2.21.5.
5 D.4.2.14.3; C. L ongo, Bulletino deil’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”, Milano,
43,1934, p. 63; A. E. Giffard, R. V illers, op. cit., p. 263; R. M onier, op. cit., II, p.82.
6 D.4.3.1.1. (quae dolo mato facta esse dicentur, si de his rebus alia actio non erit et justa causa
esse videbitur intra annum [...] judicium dabo - când se produce un doi, dacă nu există altă acţiune şi
dacă motivul pare întemeiat, voi da într-un an util o acţiune); Cicero, De off, 3.14.58. Cicero ne
relatează împrejurările în care Aquilius Gallus a creat acţiunea de doi. Potrivit lui Cicero, Cum esset
aliud simulatum, aliud actum; Dolul constă în a simula ceva şi a face altceva, F. B urdeau, Revue
historique de droit franţais et etranger, Paris, 1970, p. 446.

185
contractul. Potrivit dreptului civil, dolul nu este sancţionat. în secolul I însă, în
condiţiile pe care le-am evocat mai sus, pretorul a intervenit, creând o actio de
dolo, prin care victima dolului obţinea pe cale indirectă anularea contractului. Aici
este momentul să precizăm ca actio de dolo, ca şi actio metus, nu sunt acţiuni în
anulare, ci numai procedee în anulare. Ambele acţiuni sunt arbitrarii, aşa încât
judecătorul pronunţă sentinţa de condamnare, numai dacă autorul delictului de doi
sau violenţă nu satisface pretenţiile reclamantului1. Or pârâtul va satisface aceste
pretenţii, căci altfel ar risca să fie condamnat şi să suporte consecinţe deosebit de
grave. Iată cum aceste două acţiuni, prin clauza arbitrală pe care o conţin în for­
mulă, vor duce, de regulă, la anularea pe cale indirectă a contractului, în sensul că

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


autorul delictului va renunţa la prestaţia ce i s-a promis, sau, după caz, va restitui
lucrul ori valoarea prestaţiei, motiv ce ne-a determinat să afirmăm că ele nu sunt
acţiuni în anulare, ci procedee în anulare.
Mai precizăm că teama şi dolul, deşi afectau consimţământul, erau considerate
de către romani delicte sancţionate pe tărâm pretorian şi nu vicii ale consimţămân­
tului. Cu toate acestea, noi tratăm cele două delicte şi la materia viciilor de

IC
consimţământ şi le considerăm ca atare. în acest caz, utilizăm o categorie juridică
modernă pentru a defini o realitate juridică romană, care era altfel încadrată din
EM
punct de vedere terminologic, dar, care din punct de vedere al efectelor, se adap­
tează perfect actualei terminologii.
185. Capacitatea12. Capacitatea este aptitudinea unei persoane de a încheia
AD

acte juridice. în dreptul roman capacitatea se definea în raport cu condiţia juridică a


persoanelor. între cetăţeanul roman3 sui iuris, care avea plenitudinea drepturilor, şi
sclavul care nu avea nici un drept, fiind asimilat cu lucrurile, se aflau numeroase
categorii de persoane cu o capacitate limitată.
AC

Este necesar să distingem între capacitatea de drept şi capacitatea de fapt.


Limitele capacităţii de drept sunt fixate de către lege, pe când capacitatea de fapt
este determinată de factori subiectivi şi constă în posibilitatea cuiva de a-şi da
seama de consecinţele actelor sale. Incapacitatea de drept decurgea din lipsa unuia
Z

sau a tuturor elementelor personalităţii.


U

Potrivit dreptului civil, sclavul nu are capacitatea de a contracta în nume pro­


priu4. Totuşi, în dreptul clasic s-a admis că sclavul se poate obliga natural. Pere­
grinii nu puteau încheia acte de drept civil, acestea fiind rezervate cetăţenilor
romani, dar puteau încheia acte de drept al ginţilor. în dreptul vechi, fiul de familie
nu putea încheia contracte în nume propriu, dar în dreptul clasic a dobândit dreptul
de a se obliga atât natural, cât şi civil5.

1In st., 5.6.31.


2 Gaius, 3.106; Sciascia , N o v issim o d ig e s to ita lia n o , Torino, 2, 1958, p. 869; C. Ferrini,
M a n u e lle d i P a n d e tte , Milano, 1953, p. 70.
3 J. Gaudemet, In stitu tio n s d e l ’a n tiqu ite, Paris, 1967, p. 358.
4 Gaius, 1.52; In st., 1.81.
5 Gaius, 4.73; In st., 3.19.4; J. G audemet, R e v u e h isto riq u e d e d r o it f r a n ţ a i s e t etra n g e r, Paris,
1963, p. 638.

186
Incapabilii de fapt sunt1: nebunii, infantes, prodigii, minorii de 25 de ani, pre­
cum şi femeia sui iuris. Am văzut la materia persoanelor cum a evoluat condiţia
juridică a acestor categorii de persoane.

§ 2. ELEMENTELE ACCIDENTALE ALE CONTRACTELOR


186. Spre deosebire de elementele esenţiale, care ţin de natura contractului şi
ca atare figurează în mod necesar în contract, elementele accidentale pot figura sau
nu, potrivit voinţei părţilor. Cele mai importante elemente accidentale ale contrac­
telor sunt termenul (dies) şi condiţia (condicio)1
2.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


187. Termenul este un eveniment viitor şi sigur de care depinde exigibilitatea
sau stingerea unui drept3. Atunci când afectează exigibilitatea unui drept, termenul
se numeşte suspensiv (dies a quo), iar când afectează stingerea dreptului se nu­
meşte extinctiv (dies ad quem). Dacă debitorul promite să plătească la calendele lui
aprilie, termenul este suspensiv4. Până la acea dată, dreptul, deşi există, nu este to­
tuşi exigibil, adică nu poate fi valorificat. Aşadar, termenul suspensiv nu suspendă

IC
existenţa dreptului, ci numai exigibilitatea sa.
Dacă creditorul intentează acţiune în justiţie în scopul valorificării unui drept,
înainte de împlinirea termenului, acţiunea va fi respinsă şi totodată va pierde şi
EM
dreptul material, ca urmare a mecanismelor procedurale pe care le-am cercetat la
locul potrivit. Dacă însă debitorul va plăti înainte de termen, el nu va avea acţiunea
în repetire, întrucât nu sunt întrunite condiţiile pe care le reclamă plata lucrului ne­
AD

datorat5. în acest caz, debitorul a plătit ceea ce a datorat. Momentul în care dreptul
ia naştere se numeşte dies cedens, iar momentul în care devine exigibil este numit
dies veniens6.
Termenul extinctiv este evenimentul viitor şi sigur de care depinde stingerea
AC

unui drept7. De exemplu, Primus se obligă să plătească o sumă de bani anuală


până la moartea creditorului său. Acest termen este incert, în sensul că nu se ştie
când va avea loc evenimentul, deşi el se va produce cu certitudine. Spre deosebire
de condiţie, termenul cuprinde întotdeauna o certitudine. Din acest punct de
Z

vedere, termenele pot fi grupate în mai multe categorii: dies certus an, certus
quando (calendele lui aprilie ale anului în curs), dies certus an, incertus quando
U

(moartea unei persoane), dies incertus an, certus quando (ziua când cineva va
împlini o anumită vârstă), dies incertus an, incertus quando (ziua în care o

1 v. A. Guarino, Studia et documenta historiae et iuris, 10,1944, p. 374; Ch . A ppleton, Revue


generale de droit, Paris, 17, p. 136.
2 D. 44.7.44. pr.
3 S. SOLAZZI, Rivista internazionale di diritto romano e antico, Napoli, 1, 1950, p. 34.
4 D 45.1.46 pr. (Centensimis Kalendis dări utiliter stipulamur, quia praesens obligatio est in
idem dilata solutio — Noi putem stipula pentru calendele lui iulie şi în acest caz există o obligaţie
prezentă, dar plata se amână până la termen).
5 D.12.9.17.
6 D.50.16.213 ( Cedere diem significat, incipere dobere pecuniam; venire diem significat, cum
diem venisse, quo pecunia peti possit; Cedere diem desemnează momentul când datoria începe să
existe, iar venire diem, momentul când datoria poate fi cerută).
7 în vechiul drept roman opera principiul potrivit căruia: A d tempus non potest (Inst., 3.15.3).

187
anumită persoană se va căsători). După cum se vede, anumite termene se apropie
de natura condiţiei1.
188. Condiţia12 este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau
stingerea unui drept. Condiţia suspensivă (condicio a qua) afectează naşterea unui
drept, iar condiţia rezolutorie (condicio ad quam) afectează stingerea dreptului.
Condiţie suspensivă: mă oblig să-ţi plătesc 100 de sesterţi dacă corabia ta se va în­
toarce din Grecia. După cum se poate constata, în cazul condiţiei suspensive, deşi
contractul s-a încheiat, raportul juridic obligaţional este suspendat, el urmând să se
nască numai dacă se va îndeplini condiţia3. Drept urmare, acţiunea intentată de
creditor înainte de îndeplinirea condiţiei, nu va avea nici un efect, întrucât dreptul

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


nu există şi ca atare nu s-a dedus nimic în justiţie.
Condiţie rezolutorie: vând un lucru cu condiţia de a rezilia vânzarea dacă în
termen de 30 de zile voi primi un preţ mai mare4. După trecerea acestui termen,
dacă nu s-a oferit un preţ mai mare, vânzarea rămâne definitivă. In concepţia juris­
consulţilor romani, în asemenea cazuri nu suntem în prezenţa unui contract încheiat
sub condiţie, ci avem două convenţii distincte: prima este pură şi simplă, iar cea de-

IC
a doua are ca obiect desfiinţarea primei convenţii, dacă condiţia se va fi îndeplinit5.
Aşadar, contractul apare încheiat fără condiţie, dar este supus unei eventuale des­
fiinţări condiţionale: negotium purum quod sub condicione resolvitur. Negotium
EM
purum este actul care nu conţine termene sau condiţie. Când este încheiat cu ter­
men sau sub condiţie, actul încetează să mai fie purum: omnis stipulatio aut pure
aut in diem aut sub condicione fit6.
AD

Capitolul IV
AC

EFECTELE OBLIGAŢIILOR
§ 1. EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
Z

I. Generalităţi
U

189. Efectul normal al obligaţiilor constă în executarea lor, pentru ca astfel


creditorul să-şi valorifice dreptul. în legătură cu executarea obligaţiilor, se impun
anumite distincţii şi precizări privind izvorul obligaţiilor, părţile între care se

1 în acest sens Papinian: Dies incertus condicionem in testamento facit.


2 Gaius, 3.146; C.4.37.6; N. Corodeanu, Analele Facultăţii de drept din Bucureşti, 2-3, 1939,
p. 128; S. Solazzi, Bulletino dell'Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja”, Milano, 49-50, 1948,
p. 388; A. E. Giffard, R. V illers, op. cit., p. 207.
3 Debitorul care plăteşte înainte de realizarea condiţiei poate intenta condictio indebiti, acţiune
ce sancţionează plata lucrului nedatorat (D. 12.6.7. pr.).
4 D.19.2.22. pr.; C. Longo, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja’’, Milano,
31, 1921, p. 40; Ch . A ppleton, Nouvelle revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 3, p. 227.
5 D. 18.2.2. pr. ^
6 Inst., 3.15.2. în epoca lui Justinian, rezilierea contractului se obţinea fie prin intentarea unei
acţiuni personale (ex. actio empti sau actio venditi), fie prin intentarea unei acţiuni reale (acţiunea în
revendicare).

188
încheie actul juridic, precum şi capacitatea juridică a acestora. Astfel, problema
executării obligaţiilor se pune altfel la obligaţiile contractuale faţă de cele delic­
tuale, după cum altele sunt implicaţiile atunci când obligaţia este dobândită prin
intermediul altui pater familias sau actul a fost încheiat de un alierii iuris sau de
un sclav.
190. Principiul relativităţii efectelor contractului. La romani, actul pro­
ducea efecte numai între părţile contractante1. în categoria părţilor contractante
intră: 1) persoanele care au încheiat actul; 2) moştenitorii acestora şi 3) creditorii
lor chirografari. Aici trebuie să avem în vedere faptul că, la origine, în condiţiile

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


formalismului rigid contractul se năştea numai dacă formele erau îndeplinite, iar
efectele sale se răsfrângeau numai asupra celor ce participaseră la solemnitate.
Principiul relativităţii efectelor contractului s-a menţinut nealterat în întreaga
istorie a dreptului roman, găsindu-şi la comentatori următoarea formulare: res inter
alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest (contractul încheiat între unii
nici nu vatămă, nici nu profită altora)12.

IC
Această regulă a dat cadrul general în care a evoluat materia contractelor şi
şi-a găsit aplicaţia în trei principii mai importante: nulitatea stipulaţiunii pentru
altul, nulitatea promisiunii pentru altul şi nereprezentarea în contracte. Cel din
EM
urmă principiu, însă, aşa cum vom vedea, a fost cu timpul înlăturat (măcar în parte).

II. Nulitatea stipulaţiunii pentru altul


AD

191. Stipulaţiunea pentru altul are drept scop să dea naştere unei creanţe în
profitul unei persoane care nu a participat la încheierea actului. Mecanismul formă­
rii acestei stipulaţiuni este următorul. Primus îl întrebă pe Secundus: Promiţi să-i
AC

dai 100 de aşi lui Tertiusl La care Secundus răspunde: promit. Această stipulaţiune
este nulă potrivit principiului alteri stipulari nemo potest3. Deşi principiul a fost
formulat în legătură cu stipulaţiunea, el se aplică tuturor contractelor şi trebuie
înţeles în sensul că nimeni nu poate contracta pentru altul4.
Z

Stipulaţiunea pentru altul este nulă atât faţă de Primus, cât şi faţă de Tertius.
Faţă de Primus, stipulaţiunea este nulă, întrucât acesta nu are nici un interes, ori se
U

ştie că, potrivit dreptului roman, acolo unde nu există interes, nu există nici acţiune.
Faţă de Tertius, stipulaţiunea este nulă, întrucât acesta nu a participat la încheierea
actului.
Din punct de vedere practic însă, acest principiu, atât de justificat din punct de
vedere al tehnicii juridice formale, apărea ca o piedică în calea operaţiunilor
comerciale. Datorită acestui fapt, romanii au creat un mecanism de natură să facă
executorie stipulaţiunea pentru altul, cu toate că în sens formal ea continua să

1 Inst., 3.19.19; D.50.17.73.4; C. 4.50.6; V. V azny, Bulletino d ell’lstituto di diritto romano


„Vittorio Scialoja”, 1932, 40, p. 43; V l . Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 344; V l . H anga, op. cit.,
p. 441.
2 D.2.141.7.6; L evy-Bruhl, Revue historique de droit frangais et etranger, 1938, p. 460.
3 D. 45.1.38.17; C. St . T omulescu, Curierul judiciar, Bucureşti, 1941, 14, p. 209.
4 D. 44.7.11.

189
rămână nulă1. Acest mecanism este stipulatio poenae (stipulaţia unei despăgubiri).
După încheierea stipulaţiunii pentru altul, intervine stipulatio poenae, în cadrul
căreia Primus îl întreabă pe Secundus: dacă nu-i vei da lui Tertius 100 de aşi, pro-
miţi să-mi dai mie 500 de aşi? Promit. Cea de-a doua stipulaţiune este valabilă
întrucât urmează să-şi producă efectele între părţi, aşa încât Secundus va prefera să
execute stipulaţiunea nevalabilă, căci altminteri va fi nevoit s-o execute pe cea de-a
doua care este valabilă şi care are un obiect în valoare mult mai mare decât prima.
Precizăm totuşi că, în ciuda mentalităţii lor conservatoare, romanii au admis
unele excepţii de la principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul. Astfel, este cazul
mandantului care face o stipulaţiune în favoarea mandatarului său, din raţiuni lesne

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


de sesizat sau cazul celor care încheie o stipulaţiune pentru cotutore, în scopul
asigurării unei bune administrări a tutelei12.

III. Nulitatea promisiunii pentru altul


192. Nulitatea promisiunii pentru altul sau mai exact nulitatea promisiunii pentru
fapta altuia, se exprimă în principiul nemo alienum factum promitere potest (nimeni

IC
nu poate promite fapta altuia)3. în acest caz, Primus promite lui Secundus că Tertius
îi va da 100 de aşi. Această promisiune este nulă faţă de Primus, întrucât acesta nu a
EM
promis fapta sa, după cum este nulă şi faţă de Tertius, deoarece neparticipând la
încheierea actului, Tertius nu a promis nimic4. în cazul unei astfel de promisiuni,
Secundus nu va avea acţiune nici împotriva lui Primus, nici împotriva lui Tertius.
AD

Romanii au ajuns totuşi la executarea promisiunii pentru altul prin modificarea


unor termeni. Astfel, Primus spune că va face în aşa fel ca Tertius să-i dea lui
Secundus 100 de aşi5. De data aceasta, Primus promite propria-i faptă, aşa încât
contractul e valabil, iar dacă la scadenţă Tertius nu plăteşte, Secundus va avea acţi­
AC

une împotriva lui Primus.


în raport cu principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul, principiul nulităţii pro­
misiunii pentru altul are o sferă de aplicare mai restrânsă. Textele, fără nici o
Z

excepţie, limitează aplicarea sa la categoria contractelor verbale. La contractele de


bună-credinţă apărute în epoca dezvoltării economiei de schimb, acest principiu nu
U

s-a mai aplicat, căci ar fi constituit o piedică pentru sporirea ritmului afacerilor67.

IV. Reprezentarea în contracte


193. Reprezentarea este acel sistem juridic prin care un pater familias se
obligă prin contractul încheiat de un alt pater familias1.

1Inst., 3.19.19; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 344.


2 D. 43.1.38.20; Tot aşa, pentru cazul donaţiunii cu sarcini s-a dat o acţiune utilă în favoarea
unui terţ (Fr . V at . 286.290).
3 Inst., 3.18.21; D.45.1.38. pr. (Nemo autem alienum factum promitendo obligatur).
4 Inst., 3.19.21.
5 Inst., 3.19.3.
6 A.E. G iffard, R. V illers, op. cit., p. 196.
7 F. B urdeau, Revue historique de droitfrangais et etranger, Paris, 1971, 40, p. 633.

190
Pater familias în numele căruia se încheie contractul se numeşte reprezentat
iar cel ce încheie contractul din însărcinarea altuia se numeşte reprezentant.
Instituţia reprezentării în contracte poate fi privită din punct de vedere al efec­
telor sale,precum şi din punct de vedere al calităţii reprezentantului. Din punct de
vedere al efectelor pe care le generează, reprezentarea este perfectă sau imperfectă.
In cazul reprezentării perfecte, raportul juridic se stabileşte între reprezentat şi terţ1.
Cu toate că a participat la încheierea actului, reprezentantul nu dobândeşte drepturi
sau obligaţii, cu alte cuvinte, persoana sa dispare din acea operaţiune juridică (în ce
priveşte efectele). La reprezentarea imperfectă, reprezentatul se obligă alături de

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


reprezentant. Cât priveşte calitatea sa, reprezentantul poate apărea în contract fie ca
debitor, fie ca titular al creanţei. Atunci când reprezentantul apare în contract în
calitate de creditor, reprezentarea se numeşte activă, iar când apare în calitate de
debitor, reprezentarea este numită pasivă.
Aşa cum spuneam, la origine, romanii nu au admis ideea reprezentării, căci
aceasta ar fi contrazis principiul relativităţii efectelor contractului12. Drept urmare,

IC
dacă un pater familias (reprezentatul) împuterniceşte pe un alt pater familias să
încheie un contract, reprezentantul (cel împuternicit) devenea titularul drepturilor şi
EM
obligaţiilor izvorâte din acel contract. Era nevoie să se recurgă apoi la anumite ope­
raţiuni juridice distincte de contractul încheiat de reprezentant, prin care acesta să
transmită asupra reprezentatului ceea ce a dobândit.
AD

Principiul nereprezentării în contracte a corespuns epocii foarte vechi, când


economia era puţin dezvoltată şi, ca urmare, actele juridice se încheiau relativ rar.
Cu timpul, însă, în contextul extinderii imperiului şi a relaţiilor cu peregrinii,
AC

romanii îşi manifestă tot mai mult tendinţa de a-şi administra bunurile prin alţii.
Negustorii, datorită volumului sporit al afacerilor, erau nevoiţi să încheie nume­
roase acte în acelaşi timp, în locuri diferite, dezrobiţii se ocupă tot mai mult de
interesele patronilor. în noua situaţie, principiul nereprezentării în contracte a
Z

prim it unele îngrădiri3. La început romanii au admis reprezentarea imperfectă,


U

pentru ca mai târziu să admită, în unele cazuri, chiar şi reprezentarea perfectă4.


Cu toate acestea, reprezentarea în contracte nu a devenit o regulă generală, nici
în ultimul moment al evoluţiei dreptului roman. Primul pas către instituţia
reprezentării îl constituie crearea acţiunilor cu caracter alăturat5.

1 S. RlCCOBONO, Armaţi de! seminario giuridico dell’universita di Palermo, 1930, p. 389.


2 v. Ch . Chahata, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1966 (Le concept de
representation en droit romain et en droit musulman compares).
3 D.17.1.9.10; C.4.27.1.
4 D.41.2.49.2 (Mandantul poate intenta acţiunea împotriva terţului. în acest scop, magistratul
acordă mandantului o acţiune utilă, cognita causa); S. Solazzi, Buletino dell’Istituto di diritto
romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 1910, 22, p. 5.
5 în unele texte se menţionează o actio quasi institoria, pe care creditorul o poate intenta direct
împotriva mandantului (D. 19.1.13.25).

191
V. Acţiunile cu caracter alăturat (a d iecticiae qu alitatis)

194. Această categorie de acţiuni a apărut în legătură cu marele avânt pe care


l-a cunoscut viaţa comercială în epoca clasică. Prin intermediul lor, pretorul a dat
posibilitatea fiului de familie sau sclavului să se oblige în nume propriu şi în ace­
laşi timp să-l oblige pe pater familias'.
Ne amintim că în epoca veche, fiul de familie sau sclavul putea încheia numai
acele acte prin care se făcea mai bună situaţia lui pater familias, acte pe care nu le
încheiau în nume propriu, ci împrumutând personalitatea şefului de familie: „vocea
fiului se consideră a ta cu privire la acele lucruri care pot fi dobândite ţie”12. Aşadar,

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


pater familias nu putea fi făcut debitor prin actele celor aflaţi sub puterea sa3.
Această practică a fost posibilă în condiţiile specifice epocii vechi, când operaţiile
juridice erau puţin numeroase, iar contractele aveau un caracter unilateral. „Revo­
luţia economică” de la sfârşitul republicii însă şi-a pus cu putere amprenta asupra
întregii fizionomii economice şi sociale a Romei sclavagiste, inclusiv asupra
fenomenului juridic. Una din consecinţele acestei „revoluţii” a fost apariţia actelor

IC
cu caracter bilateral, în care nu poţi deveni creditor dacă nu te obligi la rândul tău.
Faţă de noua fizionomie a contractelor, urma ca pater familias să nu mai poată re­
curge la fiii de familie sau la sclavi în vederea încheierii unor operaţii juridice. Şi în
EM
acest caz, ca şi în numeroase altele, pretorul a găsit soluţia procedurală prin care să
împace consecinţele decurgând din caracterul comutativ al contractelor, cu situaţia
juridică a fiului de familie sau a sclavului. Această soluţie a constat în crearea acţi­
AD

unilor cu caracter alăturat4.


Potrivit reformei pretorului, în anumite cazuri, fiul de familie sau sclavul se
pot obliga în nume propriu, primul pe tărâmul dreptului civil, cel de al doilea pe
AC

tărâmul dreptului natural, dar în acelaşi timp, îl obligă cu caracter alăturat, potrivit
dreptului pretorian, şi pe pater familias5. Conform acestui sistem, din momentul
încheierii contractului de către fiul de familie, creditorul are doi debitori6; fiul de
familie, obligat potrivit dreptului civil, şi pater familias, obligat potrivit dreptului
Z

pretorian. Remarcăm în cadrul acestui sistem că, deşi pater familias nu a participat
la încheierea actului, devine totuşi obligat şi poate fi chemat în justiţie prin acţiunea
U

cu caracter alăturat.
Creditorul avea doi debitori, dar potrivit principiilor procedurii civile nu putea
urmări decât pe unul din ei. El avea de ales între acţiunea directă îndreptată îm­
potriva fiului de familie, şi acţiunea cu caracter alăturat, îndreptată împotriva lui
pater familias. Aici trebuie să avem în vedere că cele două acţiuni care stau la

1 Gaius, 4.69; L. F. C orrea, Revue internaţionale des droits de l'an tiqu ite, 3e serie, tome
XLVIII, 2001, p. 31.
2Inst„ 3.19.4.
3 Gaius, 4.73.
4 Expresia de „acţiuni cu caracter alăturat” (adiecticiae qualitatis) nu este romană. Ea a fost
formulată astfel încât pa ter fa m ilia s se obligă alături de fiul de familie, într-o calitate sui-generis.
5 D.1.41.5.1.
6 Inst., 4.6.10.

192
atunci când un pater familias a încredinţat unui alt pater familias exercitarea unui
comerţ pe mare sau pe uscat.
Noul sistem1 prezenta mari avantaje, dar prezenta totuşi inconvenientul că nu
se aplica tuturor operaţiunilor juridice, ci numai celor încheiate în legătură cu exer­
citarea unui comerţ pe mare sau pe uscat. Acest inconvenient a fost înlăturat printr-
o inovaţie a jurisprudenţei. în dorinţa de a perfecţiona sistemul reprezentării în
contracte, jurisconsulţii au dat creditorului posibilitatea de a intenta o acţiune îm­
potriva reprezentatului, chiar şi atunci când era vorba de altă operaţie juridică decât
de un comerţ pe mare sau pe uscat (actio quasi institoria1 2).

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Din momentul creării acţiunii quasi institoria, mecanismul reprezentării în
contracte este constituit, dar el prezintă încă unele limite3.
Astfel, reprezentarea nu era admisă decât pentru cazurile în care reprezentantul
era debitor4. Pentru situaţiile în care reprezentantul urma să devină creditor, meca­
nismul reprezentării nu funcţiona, aşa încât dreptul de creanţă era dobândit de către
reprezentant5.

IC
Pe de altă parte, constatăm că, alături de reprezentant, se obliga şi reprezen­
tatul, astfel încât terţul (creditorul) avea doi debitori şi prin urmare două acţiuni. O
acţiune directă pe care o poate intenta împotriva reprezentantului şi o acţiune utilă
EM
pe care o poate îndrepta împotriva reprezentatului. Ca şi în cazul acţiunilor cu
caracter alăturat, creditorul nu va putea intenta ambele acţiuni, ci va trebui să opte­
ze pentru una din ele6.
AD

VII. Reprezentarea perfectă


198. Sub influenţa dreptului egiptean, dreptul roman a evoluat către reprezen-
AC

taţiunea perfectă pe care a admis-o în anumite cazuri, deşi nu a ajuns niciodată să o


consacre pe scară generală.
a) în materia tutelei7, pretorul a admis că toate acţiunile pe care le avea tutorele,
precum şi toate acţiunile date împotriva tutorelui, trec asupra pupilului. în acest caz,
Z

se aplică, aşadar, principiul reprezentării perfecte, dar numai după sfârşitul tutelei,
U

întrucât până atunci pupilului îi lipseşte capacitatea juridică de fapt.


b) Cazul reprezentantului insolvabil. Atunci când în executarea mandatului pe
care l-a primit de la reprezentat, reprezentantul devine insolvabil, se aplică de ase­

1Inst., 4.7.2.
2 G. Hubrecht, op. cit., p. 65. Potrivit unor autori, acest sistem ar fi fost introdus abia în epoca
lui Justinian (ex. P. Bonfante).
3 D.14.3.19. pr.; Papinian este de părere că acţiunea se dă împotriva geratului, în cazul în care
acesta a ratificat gestiunea de afaceri.
4 D.17.1.10.5.
5 D.19.1.13.25. Ulpian este însă de părere că mandantul are o acţiune utilă, în calitate de
creditor, acţiunea izvorâtă din contractul încheiat între mandatar şi terţ (ergo et per contrarium
dicendum est utilem ex empto actionem domino competere).
6 D.22.1.32.3.
7 S. Solazzi, Bulletino dell'Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja”, Milano, 1910,22, p. 5.

195
menea principiul reprezentării perfecte. Acesta este singurul caz de reprezentare
perfectă activă admis de către romani. Raţiunea acestei soluţii stă în anumite impli­
caţii de ordin practic, ce apar în cazul reprezentantului insolvabil. Conform
regulilor generale, creanţa este dobândită de către reprezentant (am precizat că
reprezentarea, în forma ei imperfectă, funcţionează numai atunci când reprezen­
tantul se obligă). Ca atare, prin acte ulterioare şi distincte, reprezentantul urmează
să transmită asupra reprezentatului tot ce a dobândit. Dacă însă reprezentantul
devine insolvabil, el va fi supus executării silite asupra bunurilor de către creditorii
săi, între care şi reprezentatul. Venind în concurs cu ceilalţi creditori ai reprezen­
tantului, prin forţa lucrurilor, reprezentatul nu-şi va putea valorifica întreaga cre­

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


anţă. Pentru a se evita o asemenea eventualitate, s-a admis că în cazul reprezen­
tantului insolvabil, creanţa să treacă direct asupra reprezentatului. Pe această cale,
creanţa dobândită de către reprezentant nu va mai intra în patrimoniul său şi nu va
mai putea fi urmărită de către ceilalţi creditori.
c) în cazul împrumutului în vederea consumaţiunii (mutuum), romanii au ad­
mis reprezentarea perfectă activă şi pasivă. împrumutul în vederea consumaţiunii

IC
se realiza prin intermediul contractului real numit mutuum, care presupunea
încheierea unei convenţii, însoţită de remiterea materială a lucrului prin tradiţiune1.
EM
Din momentul în care romanii au admis că tradiţiunea poate fi făcută prin altul, a
apărut în această materie posibilitatea realizării reprezentării perfecte. Astfel, dacă
reprezentatul dă mandat reprezentantului să remită o sumă de bani cu titlu de îm ­
prumut unei persoane, reprezentatul va deveni creditor (reprezentare perfectă ac­
AD

tivă). Dacă reprezentatul îl însărcinează pe reprezentant să ia cu împrumut o sumă


de bani, datoria va apăsa asupra reprezentatului (reprezentarea perfectă pasivă).
Constatăm că şi într-un caz şi în celălalt, persoana reprezentantului dispare.
AC

VIII. Sistemul noxalităţii


199. în cele de mai sus, am văzut ce probleme se pun în legătură cu executarea
obligaţiilor contractuale. în ce priveşte executarea obligaţiilor delictuale, apar unele
Z

aspecte legate, în special, de capacitatea celui ce se obligă12. Dacă, în materie


U

contractuală, capacitatea fiului de familie sau a sclavului de a se obliga este mai


restrânsă decât cea a lui pater familias, în materie delictuală, fiul şi sclavul, potrivit
dreptului civil, au capacitate deplină şi drept urmare răspund în nume propriu. Nu
este însă mai puţin adevărat că, atât fiul de familie, cât şi sclavul, se află în puterea
lui pater familias şi nu au bunuri proprii. Datorită acestui fapt, răspunderea lor pe
tărâm delictual ia naştere în condiţii speciale.
Potrivit sistemului noxalităţii, întrucât fiii de familie şi sclavii nu au bunuri,
răspund cu persoana lor3. Dacă fiul de familie sau sclavul comitea un delict, pater

1 A. E. G iffard, R. V illers, op. cit., p. 201.


2 D. 44.7.14; Gaius, 4.80; Inst., 4.87. în epoca clasică, fiul de familie poate obţine în anumite
condici bunuri proprii, dar rămâne totuşi sub puterea părintească.
3 Gaius, 4.75; D.9.1.1. pr. Dacă pater familias nu vrea să-l abandoneze pe delincvent (noxae
dedere), trebuie să plătească poena (litis estimatio suffere).

196
îndemâna creditorului sancţionează un singur drept şi că, prin intentarea uneia din
ele, ca urmare a efectului extinctiv al lui litis contestatio, dreptul se stinge, aşa
încât cea de-a doua acţiune rămâne fără obiect1.
195. Acţiunile cu caracter alăturat, creaţie a pretorului, sunt date în cinci ca­
zuri, toate în legătură cu interese ale oamenilor de afaceri12.
a) A c tio q u o d iu ssu 3 (acţiune în baza unei declaraţii speciale) se intentează îm ­
potriva acelui pater familias care l-a autorizat expres pe fiul de familie sau pe
sclav, se încheie un anumit contract;
b) A c tio e x e rcito ria 4 a fost creată în legătură cu interese privind comerţul

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


maritim. Uneori, pater familias numea pe un alieni iuris în calitate de comandant al
unei nave pe care o stăpânea cu titlu de proprietate şi pe care o utiliza în scopuri
comerciale. Contractele încheiate de către fiul de familie în calitate de căpitan de
corabie îl obligau pe pater familias faţă de creditori, care puteau intenta împotriva
sa actio exercitoria (exercitor sau armator este cel ce echipează un vapor în vede­
rea realizării unui comerţ maritim).

IC
c) A c tio in stito ria 5 se dă împotriva lui pater familias, atunci când acesta încre­
dinţează fiului de familie sau sclavului exercitarea unui comerţ pe uscat, ca de pildă
EM
conducerea unei prăvălii.
In cele trei cazuri pe care le-am evocat, pater familias răspunde cu toate bunu­
rile sale (in solidum).
In ultimele două cazuri, sancţionate prin actio de peculio et de in rem verso şi
AD

prin actio tributoria, când fiul de familie sau sclavul deţin un peculiu, pater
familias vă răspunde numai pro parte.
d) A c tio d e p e c u lio e t d e in rem v e rso 6 (acţiune cu privire la peculiu şi la
AC

îmbogăţire). Dacă fiul de familie sau sclavul îşi utilizează peculiul în scopul reali­
zării unui comerţ, fără ştirea lui pater familias, acesta va răspunde numai în limi­
tele peculiului. Dacă pater familias se îmbogăţeşte prin acele acte, va răspunde în
limitele îmbogăţirii sale.
Z

e) A c tio tr ib u to ria 7 (acţiune în repartizare) se intentează împotriva lui pater


U

familias atunci când, deşi nu a autorizat pe cei aflaţi sub puterea sa pentru a face
comerţ cu peculiul lor, a cunoscut şi a tolerat aceste acte. El va răspunde în limitele

1 D.21.1.32.2. în epoca lui Justinian, odată cu desfiinţarea efectului extinctiv al lui litis
contestatio, acest principiu nu a mai funcţionat.
2 A. Guarino, Novissimo digesto italiano, Torino, 1957,1, p. 270; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 457.
3 Gaius, 4.70.
4 D.14.1.1; D. Gaurrier, Le droit maritime romain, Presses Universitaires de Rennes, 2004, p.
79-95; L. W aelkens, Revue d ’histoire du droit, tome LXVIII, 1-2, 2000, p. 347; L. de Ligt, Revue
d ’histoire du droit, tome LXVII, 1-2, 1999, p. 206-208; A. Guarino, Rassegna di diritto romano,
Napoli, 1965, 11, p. 36.
5 Gaius, 4.71; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1943, p. 104.
6 J. C h . Dumont, op. cit., p. 123.
7 D. 16.1.32. pr; S. SOLAZZI, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja”, Milano,
1905, 17, p. 208.

193
peculiului, iar creditorii vor fi satisfăcuţi proporţional cu valoarea creanţelor pe
care le deţin (de unde şi numele acţiunii).
196. Rezultă din cele arătate că în sistemul acţiunilor cu caracter alăturat, sub
anumite aspecte, fiul de familie şi sclavul au o situaţie asemănătoare cu cea a
reprezentantului. în acest sens ne referim, la faptul că, deşi pater familias nu par­
ticipă la încheierea contractului, devine totuşi parte într-un raport juridic obliga-
ţional1. Această creaţie tehnică trebuie pusă în legătură cu faptul că, pe de o parte,
ideile juridice nu erau suficient de evoluate pentru a admite sistemul reprezentării
în contracte, iar pe de altă parte, se simţea puternic necesitatea de a se încheia acte

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


prin intermediul altora. Pentru moment, sistemul acţiunilor cu caracter alăturat,
care nu se aplică în raporturile dintre sui iuris, ci numai în raporturile dintre un sui
iuris şi un alieni iuris, par a se încadra în rigorile principiului nereprezentării, deşi
practic ele constituie primul pas către negarea acestui principiu, căci, în fapt, fiul de
familie ne apare, din multe puncte de vedere, în postura unui reprezentant12. De la
acţiunile cu caracter alăturat până la sistemul reprezentării imperfecte mai rămăsese

IC
de făcut un singur pas.
Mai precizăm că acţiunile cu caracter alăturat nu sunt independente, în sensul
EM
că nu sunt acţiuni directe3. Acţiunea directă se dă împotriva fiului de familie, pe
când împotriva lui pater familias se acordă o acţiune utilă. Cu alte cuvinte, acţiunea
cu caracter alăturat nu este altceva decât acţiunea directă cu formula uşor modifi­
cată. Aşa de pildă, când fiul de familie încheie o vânzare, iar creditorul preferă să-l
AD

cheme în justiţie pe pater familias, intentează în acest scop acţiunea care sanc­
ţionează în mod obişnuit vânzarea, dar va aduce unele modificări formulei. Aşa se
face că în formula acţiunii cu caracter alăturat, în intentio va figura numele fiului
AC

de familie, întrucât el a încheiat actul, iar în condemnatio numele lui pater familias,
deoarece el este chemat în justiţie. Aşadar, acţiunile cu caracter alăturat fac parte
din categoria acţiunilor pretoriene cu formula cu transpoziţiune.
Z

VI. Reprezentarea imperfectă


U

197. Potrivit sistemului acţiunilor cu caracter alăturat, pater familias putea în­
credinţa unei persoane aflate sub puterea sa încheierea unor acte juridice4. Acest
sistem nu putea funcţiona însă între două persoane sui iuris, între doi patres
familiae.
La un moment dat, sub presiunea factorilor economici, pretorul a mai făcut un
pas către sistemul reprezentării în contracte şi a decis ca mecanismul acţiunilor cu
caracter alăturat să poată fi adaptat la raporturile dintre doi patres familiae. în acest
sens, el a admis ca acţiunile institoria şi exercitoria să fie date creditorului, chiar şi

1 Gaius, 4.72, 4. 7.3.


2 A. E. Giffard, R. V illers, op. cit., p. 197.
3 C. St. T omulescu, D re pt p riv a t roman, Bucureşti, 1973, p. 242.
4 Gaius, 4.73 (servus etfilius)', D. 14.1.1.2. (filia et serva).

194
familias avea dreptul să-i abandoneze pentru ca victima delictului să-şi poată exer­
cita asupra lor dreptul de răzbunare1. Acest abandon este desemnat prin termenul
de noxae deditio (abandonarea delincventului). Nimic nu-1 împiedica însă pe pater
familias să ajungă la o înţelegere cu victima şi să plătească o sumă de bani, ca
echivalent al dreptului de răzbunare12. Cu toate acestea, ceea ce caracterizează siste­
mul noxalităţii este părăsirea delincventului de către pater familias.

IX. Sistemul acţiunilor noxale


200. în sistemul noxalităţii, pater familias are două posibilităţi: fie să-l aban­
doneze pe delincvent, fie să plătească o sumă de bani. Cu timpul s-a observat, însă,

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


că pater familias nu dispune de vreun mijloc juridic prin intermediul căruia să
dovedească nevinovăţia persoanei alierii iuris. în scopul înlăturării acestui incon­
venient, au fost create acţiunile noxale3. Potrivit acestui sistem, victima era obligată
să intenteze acţiunea noxală, pentru a vedea dacă pater familias intenţionează să-l
apere pe presupusul delincvent4. Dacă pater familias accepta să se judece şi câştiga
procesul, persoana alieni iuris rămânea sub puterea sa5. în felul aceasta, pater

IC
familias care dovedea nevinovăţia presupusului delincvent nu mai poate fi obligat să
procedeze la abandonul noxal sau la plata unei sume de bani. Este lesne de observat
EM
că la originea sistemului acţiunilor noxale au stat raţiuni de ordin economic. în
condiţiile dezvoltării economiei sclavagiste, pater familias era interesat să păstreze
sub puterea sa forţa de muncă a delincventului, tară să plătească o sumă de bani67.
AD

201. Condiţii de intentare a acţiunilor noxale


a) Acţiunea noxală poate fi intentată numai atunci când o persoană alieni iuris
comite un delict privat, deoarece numai îrţ materia delictelor private dreptul de răz­
AC

bunare poate fi răscumpărat prin plata unei sume de bani. Prin urmare, acţiunea nu
poate fi acordată cu titlu noxal (noxaliter), când persoana alieni iuris a comis un
delict public sau când nu se purcede la plata unei penalităţi pentru fapta comisă
(acţiune dată cu titlu de pedeapsă);
Z

b) Acţiunea noxală poate fi intentată cu succes numai împotriva acelui pater


familias care îl are pe delincvent sub puterea sa în momentul lui litis contestatio1.
U

1 G aius, 4.79. Pater familias trebuia să-l mancipeze pe delincvent; v. F. de W isscher, Le


regime romain de la noxalite, Bruxelles, 1947; C. F. A. P erello, Revue internaţionale des droits de
l ’antiquite, 3e serie, tome LV, 2008, p. 69.
D.13.1.7. pr.; Levy-Bruhl, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1959, p. 413.
In epoca lui Justinian nu se mai practica abandonul fiului de familie (Gaius, 1.180).
3 D.2.9.2.1; F. de W isscher, Revue generale du droit, Paris, 42, p. 153; v. B. B iondi, Revue
historique de droit frangais et etranger, Paris, 1926. Actiones noxales.
4 D.9.4.33.
5 F de Wisscher considera că obligaţia lui pater familias este întotdeauna „facultativă”
(D.47/10.17.4).
6 Gaius, 4.76; L evy-Bruhl, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1938, p. 533,
Abandonul noxal este cunoscut şi în domeniul dreptului internaţional public (Tit. Liviu, 9.8).
7 D.9.4.21.2; Gaius, 4.77; P aul, Sent., 2.31.8; v. B. A lbanese, Bulletino d ell’Istituto di diritto
romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 1967, Sulla responsabilita del dominus sciens per i delilti del servo.

197
Dacă după comiterea delictului, delincventul trece sub o altă putere, acţiunea va fi
intentată împotriva noului pater familias. Această soluţie se explică prin aceea că
delincventul răspunde cu persoana sa, iar pater familias este chemat în justiţie
deoarece delincventul fiind o persoană alieni iuris, nu are bunuri proprii. Aşadar,
dreptul victimei delictului îl urmează pe delincvent, care, aşa cum spuneam,
răspunde personal, deşi în condiţii speciale, decurgând din situaţia sa juridică. în
această materie, în dorinţa de a sublinia că delincventul este cel ce se obligă, roma­
nii au formulat adagiul noxa caput sequitur (delictul îl urmează pe delincvent)1.
c) în opinia sabinienilor, care s-a impus, se cere ca victima delictului să nu-1
fi avut pe delincvent sub puterea sa12. Potrivit acestei opinii se interpretează că de

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


vreme ce victima delictului 1-a avut pe delincvent sub puterea sa, fie şi-a exercitat
dreptul de răzbunare, fie a renunţat să-şi exercite acest drept. Nu trebuie să uitam
că acţiunea noxală este dată cu titlu de pedeapsă şi că prin intermediul ei se urmă­
reşte dobândirea unei sume de bani, ca echivalent al dreptului de răzbunare al vic­
timei. Avem în vedere ipoteza în care Primus, sclavul lui Secundus, comite un
delict împotriva lui Tertius, iar după comiterea delictului, Tertius îl cumpără pe

IC
Primus. Dacă ulterior Tertius îl vinde pe Primus lui Quatrus, nu va putea intenta
împotriva acestuia din urmă acţiunea noxală.
EM
202. Efectele acţiunilor noxale. Spunem că delincventul răspunde personal
pentru faptele sale şi că pater familias (în cazul sclavului, dominus ) nu este obligat
prin fapta celui aflat sub puterea sa3. în consecinţă, pater familias nu poate fi obli­
AD

gat să se judece cu victima delictului. Dacă pater familias nu doreşte să-l apere pe
delincvent, se aplică abandonul noxal4. în acest caz, pârâtul nu este supus consecin­
ţelor pe care le-am înfăţişat în materia procedurii civile.
AC

Dacă pater familias acceptă să se judece şi câştigă procesul, reclamantul nu


mai poate formula vreo pretenţie, iar delincventul rămâne la situaţia de mai înainte,
în eventualitatea pierderii procesului, pater familias are două alternative: fie să
plătească o sumă de bani, fie să-l abandoneze pe delincvent în mâinile victimei5.
Z

Rezultă din cele arătate că în sistemul acţiunilor noxale, pe primul plan se află
U

plata unei sume de bani, abandonul delincventului intervenind numai în ultimă


instanţă, spre deosebire de sistemul noxalităţii unde abandonul noxal se află pe
primul plan.
203. Acţiunile noxale sunt cunoscute încă din epoca Legii celor XII Table. Ast­
fel, codul decemviral menţionează că actio furti nec manifesti, prin care este sanc­

1 F. de W isscher, Revue generale du droit, Paris, 42, p. 12; C. F. A. P erello, L. F. C orrea,


Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, 3Cserie, tome LV, 2008, p. 68.
2 Inst., 4.8.6; D.50.17.156. pr.; Gaius, 4.78.
3 D.9.4.33; M. Sargenti, Illecito e pena privata in eta republicana. Atti del convegno
internazionale di diritto romano 4-7giugno 1990, p. 347 şi urm.
4 D.9.4.32.
5 în acest sens trebuie să înţelegem natura obligaţiei lui pater familias (facultas solutionis).

198
ţionat furtum nec manifestum (furtul neflagrant) este dată ca noxală1. De asemenea,
acţiunea legii Aquilia, creată în secolul al Ill-lea î.Hr., prin care se sancţionează
anumite fapte ale sclavilor sau ale patrupedelor, a fost dată cu titlul noxal12. Spre sfâr­
şitul republicii, pretorul a creat o serie de acţiuni penale, care puteau fi intentate şi ele
cu titlu noxal.
Cât priveşte mecanismul lor sau, în alţi termeni, cuprinsul formulei, acţiunile
noxale sunt de două feluri: acţiuni obişnuite, care pot fi intentate cu titlu noxal3 şi
acţiuni autonome, create de la început ca noxale45. în prima categorie intră acţiunile
care sancţionează în mod obişnuit un delict şi care sunt adaptate pentru a fi utilizate

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


pe tărâm noxal. în acest scop, formula acţiunii va suferi unele modificări. Astfel,
dacă delictul de furt neflagrant este comis de către pater familias, acesta va fi che­
mat în justiţie prin actio furti nec manifesti. în cazul furtului neflagrant comis de
către un fiu de familie, se va intenta aceeaşi acţiune, dar cu formula modificată.
Aşadar, când actio furti nec manifesti este dată cu titlu noxal, în intentio va figura
numele delincventului, deoarece el a comis delictul, iar în condemnatio numele lui

IC
pater familias, deoarece el stă injustiţie.
în cea de-a doua categorie intră acţiunile create de la început ca noxale. Din
EM
această categorie face parte acţiunea dată împotriva proprietarului pentru paguba
creată de un patruped (actio de pauperief. Precizăm cu această ocazie că în ve­
chiul drept roman, pentru pagubele produse de către patrupede se aplicau aceleaşi
AD

reguli juridice ca şi pentru delictele comise de către alieni iuris6.


204. Sistemul acţiunilor noxale păstrează urme vizibile ale concepţiei primi­
tive, conform căreia victima delictului poate să-şi exercite dreptul de răzbunare
AC

fizică asupra delincventului7. Este posibil ca la origine, în cazul comiterii unui


delict, să nu fi existat altă soluţie decât abandonul delincventului. Mai târziu, odată
cu evoluţia concepţiilor juridice, când s-a admis ideea de reparare a pagubei, s-a
introdus sistemul noxalităţii, dar şi în acest sistem primează încă ideea de răz­
Z

bunare8. în fine, sistemul acţiunilor noxale pune pe primul plan plata unei sume de
U

bani, deşi nici în acest stadiu, ideea de abandonare a delincventului în vederea


exercitării dreptului de răzbunare nu este cu totul înlăturată.

1 XII. T., 8.6; Inst., 4.9. pr.; B. Biondi, Bulletino d ell’Istituto di diritto romano „Vittorio
Scialoja”, Milano, 1928, 36, p. 89.
2 Gaius, 3.210; Inst., 4.3.1.
3 Gaius, 4.76.
4 F. DE W isscher, Revue generale du droit, Paris, 1963, p. 325.
5 XII T.8.6, şi 7.
6 D.9.1.1.3; Inst., 4.9. pr.; A. W atson, Revue internaţionale des droits de l ’antiquite, Bruxelles,
1970, p. 367.
7 D.2.10.2.
8 A. E. G iffard, R. V illers, op. cit., p. 271; V. F. de W isscher, Les actions noxales et le
systeme de la noxalite d ’apres ses origines historiques et laLoi des X II Tables, Paris, 1919.

199
§ 2. NEEXECUTAREA OBLIGAŢIILOR

I. Generalităţi
205. Arătam că efectul normal al obligaţiilor constă în executarea lor. în cazul
neexecutării obligaţiei de către debitor, se pun anumite probleme în legătură cu
răspunderea sa. în acest sens, este necesar să fie cercetate împrejurările care au dus
la neexecutarea obligaţiei şi în primul rând atitudinea subiectivă a debitorului. Dacă
neexecutarea obligaţiei se datorează vinei debitorului, acesta trebuie să plătească
anumite daune, care se stabilesc, fie de către judecător1 cu ocazia soluţionării

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


litigiului (daune-interese convenţionale), fie de către părţi. Pentru a şti în ce cazuri
şi în ce condiţii debitorul răspunde pentru neexecutarea obligaţiei, vom înfăţişa pe
rând conceptele juridice pe care romanii le-au creat în această materie12. Cazul for­
tuit şi forţa majoră, culpa şi dolul, întârzierea debitorului (mora) şi, în fine, răspun­
derea obiectivă (custodia) sunt cele şase situaţii care pot apărea în legătură cu
neexecutarea obligaţiei3. Orice debitor care nu şi-a executat obligaţia se află în una

IC
din situaţiile mai sus enumerate. Vom vedea că în unele din aceste situaţii debitorul
răspunde pentru neexecutare, iar în altele este exonerat de răspundere.

II. Cazul fortuit şi forţa majoră (casus)4


EM
206. Cazul fortuit (casus minor). Prin termenul de casus romanii înţelegeau
un fapt neprevăzut care a intervenit fără voinţa debitorului5. Faptele de acest gen,
AD

enumerate pe larg în Institutele lui Justinian, se împart în două categorii: cele ce


constituie cazul fortuit (casus minores) şi cele ce constituie forţa majoră (casus
maiores).
AC

Cazul fortuit6 intervine fără vina debitorului şi duce la dispariţia lucrului, ast­
fel încât debitorul nu-şi mai poate executa obligaţia, deşi a luat măsurile obişnuite
de pază7. Furtul sclavului datorat este un exemplu de caz fortuit.
Z

207. Forţa majoră (casus maior). Forţa majoră (casus maior damnum fatale,
vis maior) este un eveniment căruia nimic nu i se poate opune (cui resisti non
U

potest). Textele ne indică numeroase cazuri de forţă majoră: inundaţii, cutremur,


atacul inamicului, atacul unei bande etc. Aşadar, cazul fortuit poate fi prevenit de
regulă prin măsuri excepţionale de pază, dar forţa majoră nu poate fi prevenită in­
diferent ce măsuri s-ar lua.
în ambele cazuri, obiectul obligaţiei dispare fără vina debitorului. Această
situaţie este desemnată prin termenul de imposibilitate de executare şi are ca efect

1 D. 13.3.4.; Gaius, 4.7.


2 D.45.1.115.2.
3 C. St. T omulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973, p. 246.
4 v. C.A. Cannata, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1966, p. 63.
5 Vis maior, damnum fatale (D.19.2.15.2.; D.44.7.1.4).
6 Inst., 3.23.3.
7 D e Medio, Bulletino dell'Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 1908, 20, p. 157.

200
stingerea obligaţiei debitorului1. Această regulă se aplică însă numai atunci când
obiectul obligaţiei îl constituie un lucru individual determinat (debitor rei certe in-
teritu rei liberatur ). Obligaţia nu se va stinge dacă are ca obiect lucruri de gen12,
deoarece în acest caz se aplică regula genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier).

III. Culpa şi dolul


208. Culpa. Culpa în materia noastră este neglijenţa sau neîndemânarea mani­
festată printr-o acţiune sau o abstenţiune3. încă din epoca veche, romanii au făcut
distincţie între culpa delictuală şi culpa contractuală4.

Carte digitizata EXCLUSIV IN SCOP EDUCATIONAL pentru studentii facultatilor de drept


Potrivit legii Aquilia, culpa delictuală presupune o acţiune, un fapt comis fie
din greşeală, fie cu intenţia de a produce o pagubă. Aşadar, ceea ce ţine de esenţa
culpei delictuale este provocarea unei pagube printr-o acţiune a delincventului. în
aprecierea comportării delincventului, se ţine seama de cea mai mică greşeală
(culpa levissima)5. în materie delictuală, nu se pune deci problema răspunderii pen­
tru omisiuni. Obligaţia delictuală se naşte abia după comiterea faptei delictuale, iar

IC
delictul nu poate consta dintr-o abţinere, ci numai dintr-o faptă. Până la comiterea
faptei păgubitoare, între părţi nu există nici o legătură juridică şi prin urmare nici o
obligaţie. EM
Dimpotrivă, culpa contractuală constă în neglijenţa sau neîndemânarea celui ce
s-a obligat prin contract6. în acest caz, se apreciază comportarea debitorului faţă de
lucrul datorat, în intervalul de timp cuprins între încheierea contractului şi momentul
AD

în care obligaţia trebuia să fie executată. Dacă în acest interval de timp, prin acţiunea
sau abţinerea sa neglijentă sau neîndemânatică, debitorul a provocat dispariţia
lucrului datorat, va fi găsit în culpă şi va plăti daune-interese. Iată dar că în materie
contractuală, debitorul răspunde şi pentru abţinerile sale. Precizăm însă că această
AC

regulă s-a impus mai târziu, aşa încât la origine, chiar şi în materia contractuală,
culpa s-a manifestat numai sub forma unei acţiuni. Aşa se face că în vechiul drept
roman, debitorul era ţinut să plătească daune-interese, numai atunci când lucrul
datorat pierea ca rezultat al acţiunii sale neglijente7. Potrivit comentatorilor dreptului
Z

roman, în contractele de drept strict, debitorul este ţinut numai pentru culpa in
U

faciendo, dar nu răspunde pentru culpa in omitendo sau in non faciendo.


în dreptul clasic, pe baza unor soluţii de speţă, s-a impus treptat principiul
potrivit căruia debitorul răspunde şi pentru omisiunile sale8. Iniţial s-a admis că de­
bitorul răspunde pentru omisiunile sale, numai în cazul contractelor sinalagmatice
perfecte (vânzare, societate)9. Cât priveşte alte contracte, potrivit unui text din

1 C. A. Cannata, op. cit., p. 63-113.


2 J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 293; I. Cătuneanu, op. cit., p. 195.
3 D.45.1.91.3.; D.9.2.7.8.; v. A rangio-Ruiz, Responsabilită contrattuale, Napoli, 1938.
4 D.9.2.44.
5 A. E. G iffard, R. V illers, op. cit., 339.
6 G. I. Luzzatto, Bulletino dell’Istituto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano 1960, 63, p. 47.
7 D.45.1.91.13; PAUL, Sent., 5.7.4.
8 D.45.1.91. pr.
9 v. C.A. Cannata, Per lo studio della responsabilită per colpa nel diritto romano classico,

201
Modestin, romanii au făcut anumite distincţii1. Astfel, în cazul mandatului sau
depozitului, debitorul nu răspunde pentru omisiunile sale, întrucât în aceste con­
tracte nu are vreun interes. în alte contracte, însă, unde debitorul are un interes, ca
de pildă la contractul de fiducie, debitorul răspunde pentru neglijenţa sa numită
culpa in non faciendo2. Pe această cale, s-a conturat regula potrivit căreia în
contractele de bună-credinţă debitorul răspunde atât pentru fapte pozitive, cât şi
pentru omisiuni, iar în contractele de drept strict, răspunde numai pentru faptele sale.
209. Culpa în dreptul lui Justinian.* 231 Dreptul lui Justinian cunoaşte o nouă
distincţie în această materie, exprimată în termenii de culpa lata şi culpa levis.