MINISTERUL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN REPUBLICA MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALITATEA DREPT

REFERAT
DREPT PRIVAT ROMAN
TEMA:
„Unele aspecte ale extinderii dreptului privat roman asupra teritoriului RM”

A efectuat : studentul anul I DR 2205 Uporov Vadim

Chișinău 2022
Plan:
1. Obiectul și importanța Dreptului privat roman
2. Importanța dreptului roman
3. Studiul dreptului privat roman
4. Universalitatea terminologiei juridice.
5. Dreptul românesc s-a format și a evoluat sub influența dreptului roman.
6. Dreptul civil al Repulicii Moldovei
Obiectul și importanța Dreptului privat roman

Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită instituite sau sancționate de

statul roman și constituie un sistem extrem de vas și complex, format din numeroase
ramuri și instituții juridice.
Aceste ramuri și instituții juridice au cusoscut un proces de continuă transformare și
intercondiționare în cadrul unei evoluții milenare, al cărui început se plasează în
epoca de formare a orașului Roma și care s-a încheiat la moartea împăratului Justinian
(565 e.n.), ultimul împărat care a vorbit limba latină pe malul Bosforului.
Inițial, romanii ca și egiptienii, babilonieinii sau indienii, nu au realizat o distincție
clară între normele juridice, religioase și morale. Spre deosebire, însă, de celelalte
popoare, romanii au depășit această confuzie, dovadă că încă din epoca veche normele
de drept erau desemnate prin termenul de IUS, iar cele religioase prin termenul de
FAS.
Odată cu evoluția vieții spirituale și materiale, ideile și instituțiile juridice au dobândit
o puternică identitate proprie, delimitându-se tot mai clar de alte idei și instituții
sociale. La un moment dat, ideile juridice au ocupat luclul centrat, punându-și o
puternică amprentă asupra întregii gândiri și practici sociale.
Cu toate acestea în textele clasice cu deosebire în scrierile jurisconsulților, se reflectă
vechea confuzie dintre drept, pe de o parte, morală și religie, pe de altă parte.
Acest fenomen se explică, în primul rând, prin mentalitatea conservatoare a
romanilor, care n-au abandonat niciodată valorile caracteristice primelor începuturi
ale civilizației Romei. În al doilea rând, această confuzie este și consecința faptului că
romanii au fost prin excelență un popor practic, iar preocupările lor în domeniul
teoretizării sau elaborării unor definiții aveau un caracter secundar.
Spre exemplu, în instituțiile lui Justinian, chiar în cartea întâi, la titlul întâi, întâlnim o
definiție a științei dreptului, potrivit căreia ,,Juris prudentia est divinarul atque
humanarum rerum notitia, justi ataque injustia scientia” (știința dreptului sau
jurisprudența este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința a ceea ce este drept și
nedrept).
Într-un text al celebrului jurisconsult Ulpian, se definesc principiile dreptului roman:
„Juris praecepta sunt haec : honeste vivere, alterum non laedere suum cuique tribuere”
(principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da
fiecărui ce este al său).
Observăm că în definiția lui Ulpian un principiu de morală este pus alături de două
principii juridice, căci dacă a nu vătăma pe altul și a da fiecărui ce este al său sunt
principii de drept, a trăi în mod onorabil este un principiu moral.
Aceeași confuzie între drept și morală o întâlnim și în definiția juristconsultului
Celsus, conform căreia „Jus est ars boni et aequi” (Dreptul este arta binelui și a
echității). În această definiție cuvântul echitae are dublu sens, atât moral cât și juridic,
așa încât și în acest text persistă confuzie dintre drept și morală.
Practica juridică s-a delimitat în mod foarte clar de toate celelalte sfere ale gândirii și
practicii sociale. Tezaurul gândirii juridice romane este constituit din concepte cu un
sens riguros exact, din categorii create printr-o mare forță de sinteză, din principii
simetrice și evocatoare. Aceste instrumente ale gîndirii juridice își află locul în legile
adoptate de poporul roman, în edictele magistraților, în jurisprudență, în senatconsulte
și în constituțiile imperiale.
Aceste izvoare ale dreptului roman ne-au parvenit fie integral și pe cale directă, fie
numai parțial și pe cale indirectă.
Acest tezaur de gândire juridică a fost supus unor cercetări aprofundate încă din
secolul al VII-lea e.n., cercetări deosebit de utile pentru reconstrurea gândirii și
practicii juridice romane.
Astfel, se pare că a existat o școală VII-XI e.n. de drept la Ravenna, în al x-lea a luat
naștere o altă școală de drept la Pavia, după cum e posibil a existat o școală de drept
roman la Roma, dar existența ei nu este dovedită cu certitudine.
La sfârșitul sec al XI-lea a luat ființă în Italia, la Bologna, celebra școală a
glosatorilor. În sec XIV-lea a luat ființă tot în Italia, școala post-glosatorilor.
Spre deosebire de glosatori, post glosatorii nu cercetau nemijlocit textele de drept
roman, ci obiectul lor de cercetare îl constituiau glosele, din care extrăgeau anumite
regului de drept, ce urmau să fie aplicate în vederea soluționării unor cauze. Adeseori
în activitatea de formulare a unor norme juridice noi, aceștia realizau o sinteză între
textele gloselor și unele cutume locale.
În al doua jumătate a sec XV-lea constatăm că germanii au abandonat dreptul lor
național și au adoptat dreptul roman așa cum a fost elaborat de către post-glosatori.
Drept urmare în sec XVI-XVII în Germania s-a creat un nou sistem de drept, cunoscut
sub denumirea de „Usus modernus pandectum”.
Un mement semnificativ în evoluția cercetărilor romanistice în constituie apariția la
începutul sec XIX-lea în Germania a noii școli istorice a dreptului. Apariția ei este
consecința nemijlocit a renașterii studiilor filosofice și istorice în Germania.
Noua școală istorică a dreptului, consideră că originea dreptului se află în spiritul sau
conștiința poporului. Datorită acestui fapt, noua școală istorică nu a putut face
abstracție de vechiul drept german, sistem de drept care se fixase în conștiința
poporului.
Precizăm că romanii au creat și au cercetat distinct dreptul privat de dreptul public.
Dreptul privat cuprinde normele juridice care apără interesele indivizilor, în opoziție
cu dreptul public, care apără interesele statului. Această concepție a fost exprimată
întro formă clară abia la sfârșitul epocii clasice, în textul prin care Ulpian precizează
criteriile pe baza cărora putem distinge domeniul dreptului public de cel al dreptului
privat :„ Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad
singulorum utilatem” (dreptul public este cel care se referă la organizarea statului
roman, iar dreptul privat – la interesele fiecăruia).
Definiția lui Ulpian este criticabilă prin faptul că ne înfățișează normele de drept
privat ca pe un sistem chemat să apare drepturile indivizilor. În realitate, atât normele
de dpret privat cât și cele de drept public, exprimă interesele generale și nu interesele
fiecărui în parte.
În consecință, dreptul privat roman se constitue ca un sistem de norme juridice
instituite sau sancționate de statul roman, norme care au ca obiect de reglementare
condiția juridică a persoanei, relațiile personale patrimoniale, precum și activitatea de
soluționare a litigiilor dintre persoane.
Importanța dreptului roman a intrat în preocupările romaniștilor din toate
timpurile. Aceste preocuprăi își au explicația în faptul că dreptul roman nu a rămas un
simplu document arheologic, așa cum este cazul altor legislații din antichitate, ci a
trăit o viață proprie, a depășit sub aspectul formei sale limitele societății de mai tărziu.
Juriștii din epoca modernă au împrumutat din arsenalul dreptului roman numeroase
construcții și categorii juridice, precum și o serie de categorii și principii generale pe
care le-au pus la baza întregii reglementări.
Explicația acestui fenomen de vitalitate cu totul excepțional stă într-un complex de
factori obiectivi și subiectivi, în realitățile econimice și sociale specifice Romei antice
și, în primul rând, în faptul că dreptul roman este expresia juridică generală și
abstractă a relațiilor dintr-o societate întemeiată pe proprietatea privată și pe producția
de mărfuri.
Instituțiile fundamentale ale dreptului privat roman s-au configurat în condițiile
dezvoltării fără precedent a economiei de schimb, ca instrumente menite s-o apere și
să o consilideze.
Studiul dreptului privat roman reprezintă un vast câmp de verificare a tezelor
teoretice cu privire la geneza și evoluția generală a dreptului. Cercetarea apariției și
dezvoltării dreptului privat roman ne oferă prilejul de a constata că fenomenul juridic
nu poate fi cercetat în afara cadrului social în care funcționează. Datorită faptului că
societatea nu se prezintă ca o masă amorfă, ci ca un ansamblu organizat, dreptul
funcșionează în cadrul acestui ansamblu ca o latură componentă care se resimte de
influența altor valori sociale și care, la rândul său, exercită o puternică influență
asupra acestor valori.
Așa se explică faptul că în epoca foarte veche a Romei dreptul avea un caracter rigid
și formalist, pe măsura relațiilor economice, a structurilor sociale și a organizării
politice existente.
Terminologia juridică, conceptele prin care s-a realizat exprimarea în norme juridice a
cerințelor vieții societății romane au avut, de asemenea, o evoluție complexă,
determinată, pe de o parte, de finalitatea socială a dreptului în anumite etape, iar pe de
altă parte, de stadiul evoluției ideilor juridice.
Universalitatea terminologiei juridice.
Pentru prima dată în istoria lumii, romanii au reușit să creeze un sistem unitar de
concepte prin intermediul cărora să traducă în limbaj juridic interesele fundamentale
ale societății romane. Acest limbaj se remarcă printr-o excepțională precizie, prin
aptitudinea de a conferi simetrie construcțiilor juridice, ca și prin aceea că reprezintă
instrumentul ideal al gândirii juridice.
Așa cum se știe antichitatea a cunoscut și alte sisteme de drept cum este cazul
dreptului babilonian, iudaic sau egiptian, dar aceste sisteme n-au reușit să dezvolte o
terminologie juridică bine conturată, distinctă de de limbajul comun.
În raport cu alte sisteme de drept din antichitate, dreptul roman se parcticularizează
prin aceea că a creat elementele de bază ale alfabetuli juridic, prin intermediul cărora
normele de drept capătă o identitate proprie față de alte norme sociale.
Știința dreptului roman a creat în epoca sa de apogeu un sistem de concepte simetrice,
categorii abstracte și subiectivizate, sinteze de o impresionată amploare, a formulat
principii generale și a sistematizat pe baza lor întreaga materie.
Multe din conceptele și categoriile juridice actuale își au originea în dreptul roman,
care a reușit șă le dea o asemenea elaborare, încât să poată fi utilizată pe scară
universală. Amintim în acest sens, conceptul de obligație contractuală, obligației
delectuală, transferul sau stingerea obligațiilor, contractului, termenul, condiția și
nenumărate altele.
Romanii au reușit asemenea performanțe în elaborarea unor contracete, încât au rămas
aproape neschimbate, sub aspectul modului de formare, elementelor sau efectelor. Tot
așa numeroase principii pe care romanii le-au formulat, în special în materia bunurilor
și obligațiilor, au rămas valabine și în prezent.
Dreptul românesc s-a format și a evoluat sub influența dreptului roman.
Problema formării și evoluției dreptului nostru reprezintă unul dintre aspectele
procesului de formare a însuși poporului român, în condițiile fuziunii ce s-a realizat
pe plan etnic și instituțional după ocuparea Daciei de către romani.
În contextul romanizării Daciei, asistăm la asimilarea unor instituții ale dreptului
privat roman. La început aceste norme se aplicau excusiv în raporturile dintre
cetățenii romani, pentru ca mai târziu, în procesul asimilării, populației autohtonă să
se bucure de același regim juridic.
Autohtonii au dobândit accesul la normele dreptului roman privat, incusiv la cele de
drept civil, o constituie conținutul tripticelor din Transilvania.
Cercetarea acestor documente de o incontestabilă valoare îndreptățește concluzia că
spre a doua jumătate a secolului al II-lea e.n. în Dacia se afla în plin proces de
elaborare un sistem de drept nou, întemeiat pe elemente de drept roman asupra cărora,
în procesul practicii juridice, cutuma locală și-a exercitat influența sa. Din coexistența
și influențarea celor două rânduieli juridice au luat naștere, în condițiile specifice ale
Daciei, instituții juridice noi.
Tendința de unificare a celor două sisteme juridice s-a afirmat în cadrul unui proces
general de unificare, manifestat pe plan etnic și instituțional.
În epoca feudală, influența dreptului roman asupra dreptului românesc s-a exercitat
prin intermediul legiuirilor bizantine și în special prin intermediul Bazilicienilor, care
conțin norme de drept roman adaptate la relațiile feudale ale societății bizantiene.
Codificarea lui Al. Ioan Cuza în care dreptul roman și-a pus cu putere amprenta
asupra evoluției dreptului românesc. Opera de codificare s-a înfăptuit sub influența
dreptului roman care, prin reglementările sale abstracte și unitare, a putut sluji ca
model pentru elaborarea unor instituții juridice corespunzătoare nivelului de
dezvoltare a societății noastre în a doua jumătate a secolului trecut.
Menționăm că elaborarea codului civil întrerupe linia de evoluție a vechiului nostru
drept.
Dreptul roman a servit izvor de inspirație în special pentru reglementarea instituțiilor
ce țin de bunuri și obligații. Aceste instituții, intim legate de producția de mărfuri, au
cunoscut în dreptul roman o reglementare atât de evoluată, încât au putut fi preluate și
în societatea modernă.

Dreptul civil al Repulicii Moldovei

În opinia majorității specialiștilor, toate sistemele de drept occidentale – englez,

francez, german, italian și altele – au rădăcini istorice comune, din care preiau nu
numai terminologii și metode, dar și noțiuni și princiipii comune sau, altfel spus valori
comune. În noțiunea de rădăcini comune specialiștii incud și dreptul privat roman,
dreptul canonic și filosofia dreptului natural, toate aceste calități evidențiate fiind
specifice sistemului de drept în majoritatea țărilor din Europa.
Referindu-se la statele europe, teoreticienii dreptului civil constată câteva sisteme de
drept civil, cele mai răspândite fiidn dreptul continental și common law.
Prin sintagma „drept continental” sau „drept romano-german” se înțelege marele
sistem juridic contemporan european care include, în primul rând sistemul francez și
cel german, pe urmă sistemele, inspirate din acestea, din Itlaia, Spania , și alte tări de
pe continent.
Dreptul continental, la rândul său este de două tipuri
- De orientare franceză, care are la bază codu francez din 1804;
- De orientare germană, care are la bază codul civil german din 1896.
Sistemul de drept romano-german, unul dintre cele mai vechi sisteme de drept,
ocupă un loc inportant în lumea contemporană, reprezentând o adevărătă forjerie a
multor concepte juridice moderne. Acest sistem s-a implimentat nu numai în
Europa, ci și în America centrală, America de sud (Canada) și Statele unite într-o
măsură mai mică, Asia și Africa.
Etapa inițială a procesului de universalizare a dreptului a constituit-o recepția
dreptului roman în spațiul cucerit de romani, care a oferit Europei un sistem juridic
mai unitar (în prezent europa aflânduse în statiul de reunificare a legislației, fenomen
posibil datorită reformelor ei politice și sociale din ultimii ani) sistem aplicat în multe
țări timp de secole.
Conform literaturii de spicialitate în materie de drept civil din Republica Moldova
este de menționat faptul că având în vedere atât codul civil RM din 1994, cât și codul
civil din 2002 sunt inspirate în bună parte din codul civil german. Deci Republica
Moldova a recepționat sistemul romano-german. Dreptul privat roman a avut o
influență puternică și s-a extins asupra continentului tărilor europei, unde majoritatea
tărilor au recepționat acest sistem de drept. Deci dreptul privat roman și importanța
lui este considerat scheletul sau coloana vertebrală (exprimarea multor savanți) al
codului civil de stăzi al Republicii Moldova.
Un loc important îl ocupă constituția RM, adoptată la 29 iulie, 1994. După care
parlamentul adoptă noul cod civil la 6 iulie 2002.
Bibliografie:
1. Codul Civil al RM Adoptat prin Legea nr.985 – XV din 18 aprilie 2002,
Monitorul Oficial al RM nr.128-129 din 13 ssseptembrie 2002, în vigoare din
12.06.2003, cu modificări de până la 1 martie 2008.
2. Drept roman Ediția a III-a Conf. Univ. Dr. Emil Molcuț, Conf. Univ. DR. Dan
Oancea.
3. Baieș, Sergiu. Studiu comparativ privind dreptul civil. În „Uniunea Europeană
și Republica Moldova. Implimentarea acordului de parteneriat și cooperare”,
Chișinău, 2002.
4. Baieș Sergiu, Roșca Nicolae. Drept civil, ediția a III-a, Chișinău 2007.