978-606-751-504-6 Istoria Statului Si Dreptului Romanesc

Cornelia Ene-Dinu
ISTORIA STATULUI ȘI
DREPTULUI ROMÂNESC
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2018
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Cornelia Ene-Dinu
Istoria statului și dreptului românesc

Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-504-6
ISTORIA STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC
Unitatea de învăţare 1
OBIECTUL ISTORIEI STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC
1.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.2. Conţinutul unităţii de învăţare
1.2.1. Necesitatea studierii istoriei statului şi Dreptului Românesc
1.2.2. Periodizarea istoriei Dreptului Românesc
1.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC
2.1. Introducere
2.3. Conţinutul unităţii de invăţare
2.3.1. Organizarea statului geto-dac
2.3.1.1. Organele centrale ale statului
2.3.1.2. Organizarea locală
2.3.1.3. Organizarea militară
2.3.1.4. Organizarea religioasă
2.3.2. Dreptul geto-dac
2.3.2.1. Legislaţia statului geto-dac
2.3.2.2. Instituţiile juridice
5
STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA PROVINCIE ROMANĂ
3.1. Introducere
3.3.1. Constituirea şi structura provinciei Dacia
3.3.1.1. Organizarea fiscală
3.3.1.2.Organizarea militară
3.3.1.3.Organizarea locală
3.3.1.4.Organizarea centrală
3.3.2. Dreptul în Dacia romană
3.3.2.1. Izvoarele dreptului
3.3.2.2.1. Statutul juridic al persoanelor
3.3.2.2.2. Regimul juridic al proprietăţii
3.3.2.2.3 Obligaţii şi contracte
3.3.2.2.4. Tripticele din Transilvania
APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC
4.1. Introducere
4.3.1 Etnogeneza poporului român
4.3.2. Organizarea socio-politică
4.3.2.1. Desfiinţarea administraţiei centrale
4.3.2.2. Obştea sătească teritorială
4.3.2.3. Normele de conduită specifice obştilor săteşti teritoriale
4.3.3. Legea Ţării ( ius valachicum )
4.3.3.1. Conceptul de lege
6
4.3.3.2. Trăsăturile caracteristice ale Legii Ţării
FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI
5.1. Introducere
5.3.1.Ţările Româneşti de sine stătătoare
5.3.1.1. Ţara Românească a Munteniei
5.3.1.2. Întemeierea Moldovei
5.3.1.3. Voievodatul Transilvaniei
5.3.1.4. Statul feudal al Dobrogei
5.5. Teme de control
INSTITUŢIA DOMNIEI
6.1.Introducere
6.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.3.Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Organizarea de stat
6.3.2. Domnia şi prerogativele sale
6.3.3. Adunările pe stări, Congregaţiile nobiliare şi Dietele Transilvaniei. Modul lor de
funcţionare
6.3.4. Organele centrale ale statului feudal. Sfatul Domnesc. Consiliul Principelui.
Guberniul Transilvaniei. Cancelaria Aulică
6.3.5. Dregătoriile centrale
6.3.6. Organizarea de Stat şi Dreptul în Transilvania
6.4. Organizarea local-administrativă
7
6.5.Îndrumar pentru verificare/autoverificare
ORGANIZAREA JUSTIŢIEI
7.1. Introducere
7.3.1. Organizarea judecătorească
7.3.2. Procedura de judecată
7.3.3. Instituţiile dreptului privat medieval
7.3.4. Ideile politico-juridice în feudalism
EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SEC. XVII
8.1. Introducere
8.3.1. Primele pravile şi importanţa lor
8.3.2. Cartea românească de învăţătură
8.3.3. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare
8.3.4. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului şi a Principatului
DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA REGIMULUI FANARIOT PÂNĂ LA 1821
9.1. Introducere
9.3.1. Reformele lui Constantin Mavrocordat
8
9.3.1.1. Reforma social
9.3.1.2. Reforma fiscală
9.3.1.3. Reforma justiţiei
9.3.1.4. Reforma administrativă
9.3.1.5. Reforma militară
9.3.2. Evoluţia dreptului scris. Primele Codificări.
9.3.3. Regulamentele Organice - expresie a luptei dintre nou şi vechi
9.3.3.1. Organizarea de stat în conformitate cu Regulamentele Organice
DREPTUL ROMÂNESC ÎN EPOCA MODERNĂ
10.1. Introducere
10.3.1. Formarea statului naţional român
10.3.2. Evoluţia organizării de Stat în perioada 1859-1864
10.3.3. Politica lui Alexandru I.Cuza de apărare a suveranităţii naţionale de Stat
10.3.4. Organizarea Statului unitar român
10.3.4.1. Convenţia de la Paris 1864
10.3.5. Formarea sistemului de drept Român modern
10.3.5.1. Reforma agrară
10.3.5.2. Reforma electoral
10.3.5.3. Opera legislativă a lui Alexandru I.Cuza
STATUL ŞI DREPTUL MODERN ÎN PERIOADA 1866-1918
11.1. Introducere
9
11.3.1. Scurtă privire asupra situaţiei economice, sociale şi politice
11.3.2. Caracterizarea generală şi izvoarele dreptului
11.3.3. Organizarea de stat şi instituţii juridice
11.3.4. Transformările intervenite în ramurile dreptului
11.3.4.1. Dreptul Constituţional
11.3.4.2. Dreptul Civil
11.3.4.3. Dreptul Penal
11.3.4.4. Dreptul Procesual
11.3.4.5. Legislaţia Muncii
11.3.4.6.Legislaţia Învoielilor Agricole
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1918-1938
12.1. Introducere
12.3.1. Constituţia din 1923
12.3.2. Modernizarea dreptului după Constituţia din 1923
12.3.2.1. Drept Administrativ
12.3.2.2. Drept Civil
12.3.2.3. Drept Penal
12.3.2.4. Modificări ale Procedurilor civile şi penale
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂN MODERN ÎN PERIOADA DICTATURILOR
13.1. Introducere
10
13.3.1. Perioada dictaturilor de dreapta 1938-1944
13.3.2. Perioada dictaturii regale 1938-1940
13.3.3. Perioada dictaturii totalitare 1940-1944
14.1. Introducere
14.5. Teme de control
11
Introducere
Istoria Dreptului Românesc reprezintă o parte a ştiinţelor juridice istorice, ce

analizează şi explică evoluţia fenomenului juridic al poporului român, din cele mai vechi
timpuri şi până în prezent. Făcând parte din categoria ştiinţelor despre societate, istoria
dreptului românesc prezintă interdependenţe cu ştiinţele istorice: istoria României,
arheologia, paleografia, epigrafia, sigilografia, heraldica, numismatica, arhivistica,
genealogia, etc.
Istoria este cea care ne reaminteşte astăzi faptul că, în tot parcursul civilizaţiei umane,
a existat o realitate, o stare socială complexă şi dinamică, cu evoluţii lineare, dar şi cu
profunde rupturi şi crize, specifice perioadelor analizate. Istoria ne înfăţişează procesul de
formare şi evoluţie a statului şi dreptului, fixând rolurile determinante ale religiei, moralei şi
obiceiurilor în organizarea şi funcţionarea societăţilor.
Vechiul drept care a guvernat relaţiile sociale în diversele perioade ale istoriei
poporului român reprezintă trecutul dreptului actual. Cu toate schimbările survenite, există
unele elemente care s-au transmis de la o epocă la alta, ceea ce a dat dreptului nostru o
identitate specifică faţă de dreptul altor popoare, chiar dacă de-a lungul timpului a asimilat şi
ceva din creaţia juridică a acestora.
Obiectivele cursului
Cursul Istoria statului şi dreptului românesc îşi propune drept obiective principale să
dezbată noţiuni, concepte şi teorii ce privesc latura istorică a sistemului de drept naţional
român, precum şi metode de cercetare istorică, elemente de diferenţiere între instituţiile
juridice existente în fiecare epocă, influenţe exercitate asupra dreptului românesc de către alte
sisteme, elemente preluate de la alte popoare.
12
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilităţi privind:

- definirea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice domeniului juridic;
- explicarea şi interpretarea conceptelor, normelor, orientărilor, conţinuturilor teoretice
şi practice ale disciplinei;
- utilizarea dezbaterii şi a studiului de caz în evaluarea contribuţiei diferitelor
evenimente socio-politice la evoluţia sistemului de drept român;
- manifestarea unei atitudini pozitive, deschise faţă de diversele instituţii juridice.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi

de material publicat pe Internet sub formă de sinteze şi teste de autoevaluare, necesare
întregirii cunoştinţelor în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului
sunt folosite metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru
conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului şi durata medie de studio individual

Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1 : Obiectul istoriei Statului si Dreptului Românesc (2h)
Unitatea de învăţare 2 : Statul şi dreptul geto-dac (2h)
Unitatea de învăţare 3 : Statul şi dreptul în Dacia-provincie romană (2h)
13
Unitatea de învăţare 4 : Apariţia şi formarea Dreptului Românesc (2h)
Unitatea de învăţare 5 : Formarea statelor feudale româneşti (2h)
Unitatea de învăţare 6 : Instituţia Domniei (2h)
Unitatea de învăţare 7 : Organizarea justiţiei (2h)
Unitatea de învăţare 8 : Evoluţia dreptului scris până în sec. al XII-lea (2h)
Unitatea de învăţare 9 : Dreptul Românesc în perioada Regimului Fanariot până la 1821

(2h)
Unitatea de învăţare 10 : Dreptul Românesc în epoca modernă (2h)
Unitatea de învăţare 11 : Statul şi Dreptul modern în perioada 1866-1918 (2h)
Unitatea de învăţare 12 : Statul şi Dreptul în perioada 1918-1938 (2h)
Unitatea de învăţare 13 : Statul şi Dreptul român modern în perioada dictaturilor (2h)
Unitatea de învăţare 14 : Statul şi dreptul în perioada 1945-1989 (2h)
Cursul conţine 2 teme de control. Acestea se regăsesc în UI nr. 5 şi nr. 14
Discipline deservite
Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei Intoria statului şi dreptului

românesc se dezvoltă următoarele discipline din planul de învăţământ: Dreptul civil, Dreptul
penal, Dreptul administrativ, Dreptul procesual civil, Dreptul procesual penal
14
OBIECTUL ISTORIEI STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC
Cuprins:
1.1. Introducere
1.3.1. Necesitatea studierii istoriei Dreptului Românesc
1.3.2. Periodizarea istoriei Dreptului Românesc
1.1.Introducere
În studiul apariţiei şi evoluţiei dreptului românesc este necesară cercetarea atentă şi

profundă a realităţilor sociale, cu toate componentele : politică, economică, demografică,
spiritual-culturală, militară şi juridică, aşa cum ele s-au derulat în istoria noastră. Această
cercetare, absolut necesară celor ce vor avea ca misiune elaborarea şi aplicarea dreptului, nu
poate începe decât cu studiul vechiului drept românesc, continuând cu investigarea etapelor
din perioada modernă şi contemporană.
Obiectivele unităţii de învăţare :

- înţelegerea specificului domeniului juridic;
- cunoaşterea importanţei domeniului juridic;
- identificarea metodelor şi tehnicilor de studiu în drept;
- cunoaşterea contribuţiilor aduse la dezvoltarea sistemului de drept
15
român.
Competenţele unităţii de învăţare :

- studenţii se vor familiariza cu conceptele fundamentale ale
domeniului juridic;
- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza metodele şi tehnicile de studiu specific
dreptului;
- dezvoltarea unor abilitaţi de a operaţionaliza concepte specifice istoriei dreptului
românesc.
Timpul alocat unităţii : 2 h
1.3.1. Necesitatea studierii istoriei Dreptului Românesc

Studiul ,,Istoriei dreptului românesc " are o importanţă deosebită întrucât un popor
care nu-şi cunoaşte istoria, rădăcinile, împrejurările din care a ieşit, nu reprezintă altceva
decât un nonsens. Prin cercetarea istoriei dreptului, studenţii se vor familiariza cu termenii
juridici, cu conceptele specifice acestui domeniu, cu instituţiile şi toate ramurile de drept.
De asemenea, aceste elemente ce definesc ,,dreptul", nu pot fi înţelese fără a cunoaşte
evoluţia lor de-a lungul diferitelor perioade istorice ce au ajutat la formarea statului român.
Această cercetare este absolut necesară în ceea ce priveşte aplicarea dreptului,
începând cu studiul istoriei dreptului românesc şi continuând cu analiza etapelor din epoca
modernă.
Istoria este cea care ne reaminteşte astăzi faptul că, în tot parcursul civilizaţiei
umane, a existat o realitate, o stare socială complexă şi dinamică, cu evoluţii lineare, dar şi
cu profunde rupturi şi crize, specifice perioadelor studiate. Istoria ne înfăţişează procesul de
formare şi evoluţie a statului şi dreptului, fixând rolurile determinante ale religiei, moralei şi
obiceiurilor în organizarea şi funcţionarea societăţilor.
Nevoia imperioasă de studiere a istoriei dreptului rezultă din faptul că domeniul în
16
discuţie are o îndelungată existenţă şi o mare importanţă culturală şi de civilizaţie.
Dreptul ocupă un rol primordial în viaţa unui popor, acesta punându-si amprenta în
direcţionarea faptelor sociale, promovând valori precum siguranţa juridică, proprietatea,
libertatea, etc.
Studiul istoriei dreptului românesc este important din mai multe puncte de vedere.
Mai întâi pentru că se pune problema etnogenezei şi a parcursului istoric al poporului
român, iar dreptul, ca fenomen de suprastructură, se împleteşte organic cu viaţa social-
economică şi politică.
Un al doilea motiv pentru care se impune studierea istoriei dreptului românesc este
acela că alături de dreptul român, constituie alfabetul ştiinţei dreptului. Prin intermediul
acestei discipline are loc familiarizarea cu terminologia juridică, realizând semnificaţia
aparte a unor concepte.
În al treilea rând, fără a cunoaşte evoluţia istorică a instituţiilor de drept, nu se pot
înţelege în toată plenitudinea lor.
Rezumând asupra importanţei studierii istoriei dreptului românesc, se impune
reţinerea câtorva trăsături:
- dreptul constituie o componentă a culturii şi civilizaţiei poporului român;
- elementele de drept au definit pe strămoţii românilor, geto-dacii faţă de alte etnii din
antichitate, ca şi mai târziu. Aceleaşi elemente de drept au sprijinit procesul de
romanizare a dacilor şi de etnogeneză a poporului român;
- românii au contribuit cu valori ale creaţiei proprii la patrimoniul universal al
dreptului;
- şcoala românească de drept constituită în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, se va
impune, în continuare, până în zilele noastre cu valori apreciabile pe plan
internaţional. Asemenea acumulări valoroase vor trebui să constituie un îndemn
pentru viitorii lucrători în domeniul dreptului, precum şi pentru toţi cei care concură
la temeinicia justiţiei în spaţiul românesc;
- dreptul constituie o valoroasă instituţie de educaţie cetaţenească şi morală.
Studiind în mod obiectiv şi pe baze ştiinţifice,, Istoria dreptului românesc", o primă
rezultantă ar fi aceea că generaţiile actuale şi viitoare vor putea evalua gradul de dezvoltare a
suprastructurii societăţii româneşti în momentele ei importante, precum şi modul cum a
evoluat dreptul la români; de asemenea, se urmăreşte cunoaşterea contribuţiei românilor la
cultura juridică universală.
17
1.3.2 Periodizarea istoriei dreptului românesc
Periodizarea constă în împărţirea timpului istoric în intervale delimitate de anumite

evenimente semnificative şi caracterizate prin anumite trăsături politice, economice,
culturale şi sociale specifice.
Este o problemă ce poate fi îndelung controversată, datorită în principal, legăturii
indisolubile a dreptului cu instituţia statală, în care sens, în mod obligatoriu trebuie să se ţină
seama de tipul de stat, pe de o parte, şi pe de altă parte, că, deşi nu se contrapune cu
periodizarea istoriei României, nu se poate identifica cu aceasta. Aşa fiind, a face o
periodicizare a istoriei dreptului fără a ţine seama de tipul de stat, ar fi o poveste a istoriei
dreptului şi nu o teorie ştiinţifică.
Astfel, perioadele istoriei dreptului românesc sunt următoarele :
1. Dreptul monarhiei dacice, care cuprinde perioada de la formarea statului dac
entralizat, culminând cu perioada regelui Burebista şi Decebal şi până la cucerirea
Daciei de către Romani (106 e.n).
2. Dualismul juridic în Dacia - provincie a imperiului Roman (106-271/274 e.n.).
3. Dreptul feudal, care cuprinde perioada fărâmiţării feudale, respectiv de la retragerea
aureliană, până la formarea statelor române centralizate şi în care are loc procesul de
formare a Legii ţării (Ius Valachium - vechiul drept cutumiar - agrar), şi perioada
monarhiei centralizate, care cuprinde perioada de la formarea statelor româneşti şi până
la revoluţiile din 1821, în care se săvârşesc dreptul cutumiar român (Ius Valachium), şi
apar primele legiuri scrise.
4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada de la revoluţiile burgheze din 1821 şi 1848,
până în anul 1947, un rol important în răspândirea relaţiilor şi noilor instituţii capitaliste
avându-l Regulamentele Organice .
5. Dreptul socialist, care cuprinde perioada 30 decembrie 1947- decembrie 1989 . Această
ultimă perioadă a parcurs 2 etape :
• etapa 23 august 1944- 30 decembrie 1947 în care, prin măsurile politice de stânga,
către extrema stângă, s-a pregătit terenul pentru trecerea la cea de-a doua etapă;
• etapa 30 decembrie 1947- 22 decembrie 1989, când în România a fost instaurată
dictatura totalitară de extrema stânga-dictatura comunistă .
6. Dreptul de tranziţie, de după 22 decembrie 1989 .
Istoria statului şi dreptului românesc înseamnă trecutul, prezentul şi viitorul poporului
18
român, înseamnă conştiinţa morală, politică şi juridică, precum şi instituţiile aferente
acestora, din comuna primitivă şi până astăzi .
Analiza istorico-juridică trebuie făcută sine ira et studio, pentru că este vorba de
trecutul poporului român, care analizat şi înţeles aşa cum se cuvine, poate ajuta mult la
perceperea şi slujirea corectă a adevărului şi prezentului, la prosperarea cu înţelepciune,
inteligenţă şi succes a viitorului.
Sinteza unităţii de învăţare 1

Dreptul, ca element de conştiinţa şi morala, ocupă un loc esenţial în viaţa unui popor.
De-a lungul istoriei, acesta s-a manifestat pregnant, contribuind substanţial la direcţionarea
faptelor sociale. Raporturile dintre oameni nu pot exista decât pe baza unor reglementări
juridice.
Numărându-se printre principalele componente ale ştiinţelor umaniste, dreptul
influenţează societatea şi suportă la rându-i impulsurile acesteia. Dreptul reprezintă o metodă,
un mijloc de coordonare a relaţiilor sociale, promovând valori receptate de către societate ca:
proprietatea, siguranţa juridică, securitatea libertăţilor individuale, societatea civilă etc.
Construindu-şi un mecanism adecvat societăţii umane, dreptul operează în raport cu evoluţia
acesteia. Ca şi alte ştiinţe sociale dreptul reprezintă generalizarea experienţei umane şi
influenţează în mod pozitiv comportamentul membrilor societăţii.
Creaţia juridică a popoarelor se circumscrie nemijlocit marelui proces cultural al
omenirii, contribuind şi depinzând de gradul de civilizaţie a fiecărui popor în parte. Totodată,
ideile juridice se transmit de la o etapă istorica la alta şi se propagă pe arii geografice întinse,
determinând adesea, în mod firesc, contaminarea juridică între state. Este un fapt îndeobşte
cunoscut ca există arii/zone întinse de cultură şi civilizaţie juridică, precum există epoci,
stadii, trepte în evoluţia culturii şi civilizaţiei juridice.
La apariţia statului ca fenomen social-politic un rol determinant l-a avut dreptul.
Generalizarea nevoii de guvernare a normelor de drept, deja în funcţiune, a impus măsuri de
implementare şi respectare a acestora, chiar în condiţiile în care comunitatea respecta de bună
voie anume norme de drept.
19
Concepte şi termeni de reţinut
Istorie, periodizare, drept socialist, drept de tranziţie.
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Explicaţi conceptele : istorie, drept, istoria dreptului românesc.
2. Care sunt perioadele istoriei dreptului românesc ?
3. Ce înţelegeţi prin drept capitalist ?
4. Definiţi noţiunea de drept de tranziţie.
5. Ce reprezintă noţiunea de periodizare a dreptului românesc?
Teste de evaluare/autoevaluare
Alegeţi varianta corectă:
1. Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă
consideraţi că propoziţia este falsă) :
a) Dreptul monarhiei dacice, cuprinde perioada de la formarea statului dac centralizat,
culminând cu perioada regelui Burebista şi Decebal şi până la cucerirea Daciei de către
Romani (106 e.n).
b) Dreptul constituie o componentă a culturii şi civilizaţiei poporului român.
c) Românii nu au contribuit cu valori ale creaţiei proprii la patrimoniul universal al dreptului.
2. Alegeţi varianta corectă:
Istoria statului şi dreptului românesc înseamnă conştiinţa morală, politică şi :
a) juridică;
b) economică;
c) financiară.
20
Bibliografie
1. ARDELEANU I., PETRU MUŞAT, De la statul geto-dac, la statul naţional unitar

român, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1983
2. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, 1991
3. CETERCHI I., Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1987
4. CHIŞ IOAN, Istoria Statuluil Şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
21
STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC
Cuprins :
2.1. Introducere
2.3. Conţinutul unităţii de invăţare
2.3.2. Dreptul geto-dac
2.3.2.1. Legislaţia statului geto-dac
2.1. Introducere
Studiul va contribui la cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a evoluţiei dreptului

autohton şi a interedependenţelor acestuia cu dreptul contemporan în plan european, la
înţelegerea specificului normelor, instituţiilor şi conceptelor juridice ale poporului român
din cele mai vechi timpuri şi până astăzi.

- înţelegerea specificului noţiunii de stat geto-dac;
- cunoaşterea noţiunii de drept;
- calificarea organizărilor în stat.
22
- studenţii se vor familiariza cu conceptele juridice;
- dezvoltarea unor abilităţi de a identifica noţiunile de drept.
Timpul alocat unităţii : 2 h
Strămoşii omului au trăit în cete, asigurându-şi hrana prin pescuit, cules, vânătoare.
Odată cu trecerea de la paleolitic la neolitic, ceata primitivă s-a structurat în ginţi, ce
reprezentau grupuri umane în care descendenţa se urmărea pe linie maternă, adică ginţi
matrilineale.
Ginta matrilineală este o formă de organizare, ce are caracter personal, în fruntea ei
aflându-se femeia cea mai în vârstă. La rândul lor, mai multe ginţi matrilineale formau
fratriile, iar mai multe fratrii formau un grup.
Triburile încep să se specializeze, unele axându-se pe crescutul animalelor, altele pe
cultivarea pământului. În cadrul tribului, rolul cel mai important va reveni familiei
patriarhale, aceasta reprezentând celula economică a societăţii, având dreptul la un lot
propriu din pământul comun, produsele muncii, uneltele şi vitele fiind proprietate personală.
Familia patriarhală era condusă de bărbatul cel mai în vârstă, iar mai multe familii de acest
gen formau ginta patriarhală ce era condusă de şeful celei mai vechi familii, sfatul ginţii
fiind alcătuit din copiii celorlalte familii, adunarea generală a ginţii cuprinzând toţi membrii
acelei ginţi.
Fratria patriarhală era alcătuită din mai multe ginţi patriarhale şi avea ca atribuţii
rezolvarea conflictelor, reunea ginţile, organiza armata. Sistemul de pedepse aplicat în
cadrul acestor triburi patriarhale avea la bază legea talionului, cel care se afla la judecată
fiind obligat să părăsească comunitatea sau chiar să se sinucidă.
Geto-dacii, din punct de vedere politic, se împărţeau în mai multe triburi, ce erau
aşezate pe teritorii diferite. Cea mai veche menţiune despre aşezările geto-dacilor vine din
23
partea părintelui istoriei , Herodot, care ne relatează expediţia împăratului Persiei, Darius,
împotriva sciţilor, numindu-i " cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci".
În timpul domniei lui Dromihete , considerat cel dintâi monarh al geţilor,
organizarea acestora va evolua pe plan economic şi militar.
Timp de 16 ani (60-44 î.H) Burebista a fost considerat " cel dintâi şi cel mai mare
dintre regii care au domnit peste Tracia, stăpân al tuturor ţinuturilor din stânga şi din
dreapta Dunării." Sfârşitul violent al lui Burebista, fiind asasinat în 44 î.H., a fost urmat de
destrămarea statului său, ca reacţie negativă împotriva unificării desfăşurată de regele dac.
Trei au fost elementele care au jalonat drumul parcurs de la structurile gentilico-
tribale la structura statului-dac :
- organizarea pe baze teritoriale;
- formarea şi consolidarea armatei proprii cu misiuni clar definite faţă de comunităţile
respective;
- instaurarea unui sistem fiscal.
Burebista a realizat unificarea politică a triburilor de daci, teritoriul rezultat fiind un
teritoriu statal locuit de acelaşi popor. Este perioada în care se dezvoltă centrele urbane de
proporţii mari (dave) cu fortificaţii solide, în care populaţia nu mai era grupată pe criterii
gentilice, iar în mediul rural comunităţile sunt organizate după criterii teritoriale şi nu de
rudenie.
Istoricul Strabo, vorbind de atmosfera acelor timpuri, afirmă " Burebista ,getul,
luând conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie
şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a
întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii."
În ceea ce priveşte producţia de arme şi unelte, geto-dacii au realizat progrese,
prelucrând fierul, ceea ce a dus pe de o parte la dezvoltarea economică şi comerţ prosper,
iar pe de altă parte a crescut puterea armatei, existând mai multe lupte şi mai mulţi sclavi
capturaţi.
Ierarhizarea socială a început astfel să prindă contur, în timp formându-se o
aristocraţie în jurul regelui, ce a dus la dezvoltarea proprietăţii private.
Procesul formării statului dac a fost influenţat şi de faptul că popoarele din imediata
vecinătate, cu care dacii s-au aflat în conflict, au decăzut în urma luptelor îndelungate cu
romanii. Dacă în perioada anterioară relaţiile cu romanii au fost paşnice, caracterizându-se
printr-o tendinţă de pătrundere economică, după sec. al II-lea, când Macedonia şi Greciau
au fost supuse, geto-dacii au devenit conştienţi de pericolul pătrunderii militare a romanilor
24
şi s-au unit, în vederea înfruntării ce avea să fie.
Cu privire la politica externă, Burebista a sprijinit toate acţiunile ce aveau drept scop
slăbirea Imperiului Roman, cel mai de temut adversar al statului dac.
Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Această perioadă a fost guvernată de
monarhie la începuturi, în fruntea statului aflându-se regele, ajutat de un vice-rege, ce era
ales din rândul clerului. La succesiunea tronului puteau veni şi fraţii regelui, precum şi
marele preot, astfel, la moartea lui Scorillo tronul a revenit fratelui acestuia, pe nume
Durpaneus, care a fost succedat de către Decebal, fiul lui Scorillo, iar după moartea lui
Burebista, tronul i-a revenit lui Deceneu, care era mare preot.
Timp de aproape două secole, monarhia dacică a cuprins următoarele elemente :
- regele dac reprezenta vârful ierarhiei aparatului de stat, provenit din pătura cea mai înstărită
a nobilimii evidenţiată de succesele militare dobândite în timp;
- regele dac provenea din rândul personalităţilor cu preocupări pe linia organizării militare,
care au dovedit capacităţi diplomatice în relaţiile cu celelalte triburi geto-dace, capabili să
facă faţă agresiunilor;
- regele dac exercita şi puterea religioasă de unul singur sau în cuplu cu o altă persoană;
- regele dac deţinea monopolul asupra minelor de aur, atribut care îi conferea o mare
autoritate şi o evidentă stabilitate în planul susţinerii financiare a demersurilor sale de
conducător suprem.
De asemenea, la nivel central regele organiza un Consiliu, ce era format din sfetnici şi
dregători, aleşi din cadrul nobilimii şi armatei, care se bucurau de stabilitate şi continuitate
în funcţia deţinută.
În cadrul statului dac, un rol deosebit de important l-a avut autoritatea religioasă,
deoarece se considera că puterea regelui cât şi legile, sunt de origine divină, astfel, aceasta a
adus o contribuţie fundamentală la formarea sistemului de drept geto-dac. Întrucât, în
concepţia de atunci preoţii erau singurii în măsură să interpreteze voinţa zeilor, tot lor le
reveneau şi principalele atribuţiuni judecătoreşti.
Diferenţierea socială existentă între tarabostes şi comati, sclavia, precum şi
apartenenţa la colectivitate, nu în funcţie de gradul de rudenie, ci în funcţie de teritoriul
locuit, ne demonstrează că geto-dacii erau organizaţi într-un sistem de sine stătător.
25
Puţine izvoare istorice ne furnizează date cu privire la organizarea locală a Daciei.
Un text al medicului grec Criton, care l-a însoţit pe Traian în războaiele dacice, confirmă
existenţa unor dregători care îndeplineau diferite atribuţiuni stabilite de regalitate, " iar unii
erau puşi mai mari peste treburile agricole, iar alţii erau împărţiţi la paza cetăţilor". Aşadar,
distingem două categorii de dregători locali : cei care exercitau atribuţiuni de ordin
administrativ, iar alţii care deţineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului. Ar
rezulta de aici că teritoriul statului era împărţit în unităţi administrativ-teritoriale.

Unul din elementele de bază ale statului dac, l-a constituit armata, aceasta dându-i
stabilitate şi forţă, în faţa agresiunilor îndreptate asupra Daciei.
Armata avea misiunea de a duce războaiele, fiind formată din bărbaţi capabili de
luptă, ce erau organizaţi în detaşamente conduse de dregători cu atribuţii militare. Existau
următoarele tipuri de arme : spada lungă şi suliţele, topoare, furci, praştii, coase, ciomege.
De asemenea, stindardul de luptă al dacilor, era realizat din metal, având forma unui
balaur cu cap de lup şi trup ondulat.

Viaţa socială din Dacia era dominată de religie, Clerul jucând un rol important atât
pe plan religios cât şi pe plan politic.
Conducătorul spiritual al populaţiei era marele preot, primul înlocuitor al regelui.
Religia era baza divină a legilor, a regulilor de convieţuire socială impuse de autoritatea
statului dac, marii preoţi deţinând şi atribuţii judecătoreşti.
2.3.2 Dreptul geto-dac
2.3.2.1 Legislaţia statului geto-dac

Pe lângă dreptul nescris, se presupune că există şi un sistem de legi de autoritate
statală, mai ales că ele sunt menţionate de istoricii Strabon şi Iordanes, ca fiind elaborate de
Burebista. Ele au fost transmise din generaţie în generaţie, în formă scrisă, păstrându-se
până în vremea lui Iordanes. Normele juridice aveau la bază obiceiurile din epoca
democraţiei militare, ce erau convenabile nobilimii şi clerului. Mai mult decât atât, istoricul
Iordanes aminteşte faptul că pe lângă aceste obiceiuri, de-a lungul timpului, în statul geto-
26
dac a fost elaborat şi un sistem de legi, ce provenea de la rege, fiind inspirat de zei.
Poruncile regilor aveau rolul unor adevărate norme juridice, ce protejau interesele
claselor sociale privilegiate şi asigurau supunerea populaţiei în faţa autorităţii.
Legile scrise proveneau de la regi şi marii preoţi, astfel că în conştiinţa poporului
exista teama faţă de zei, cei care transmiteau poruncile. De asemenea, autorii antici spun că
regii daci căutau, prin înşelăciune şi magie, să se asigure de respectarea legilor de către
popor.

Instituţiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu ne sunt cunoscute în
amănunt, datorită faptului că textele vechilor legi nu au ajuns până la noi, însă primele
izvoare ale dreptului dacic care au reglementat instituţiile juridice au fost cutuma şi legile.
În primul rând este de menţionat faptul că odată cu extinderea relaţiilor sclavagiste,
s-a accentuat inegalitatea de avere şi s-a constituit marea proprietate privată. Existenţa în
Dacia a unor mari proprietari de pământuri şi vite este atestată de numeroase izvoare
istorice. Pe de altă parte, faptul că vânzarea sclavilor pe pieţele imperiului roman era o
practică frecventă la geto-daci, ne indică amploarea procesului de aservire a poporului.
Izvoarele istorice ne vorbesc despre existenţa unor mari proprietăţi de pământ, exploatarea
intensă a minelor de aur, argint şi sare, creşterea vitelor şi exploatarea pădurilor.
Instituţiile juridice mai bine cunoscute pentru această perioadă sunt : proprietatea,
familia, precum şi normele penale care le apărau.
Informaţiile sunt sărace cu privire la societatea şi statul dac, nepermiţând
cunoaşterea în detaliu a instituţiilor juridice şi a normelor de drept ale geto-dacilor.
Existenţa marii proprietăţi latifundiare, a marilor proprietari de vite şi sclavi este
cunoscută din descrierea vânzărilor de sclavi de pe pieţele imperiului roman, ceea ce
demonstrează aservirea unei largi părţi a populaţiei.
Apariţia proprietăţii private şi consolidarea acesteia a scos în evidenţă nevoia unor
măsuri de combatere a faptelor antisociale, în primul rând furtul (resimţit mai puternic în
noua situaţie a existenţei proprietăţii private) care constituia o încalcare deosebit de gravă a
normelor de convieţuire la geto-daci.
Principala formă de proprietate geto-dacică a fost proprietatea imobiliară, adică
asupra pământului. În cadrul obştii săteşti sau vicinale exista proprietatea comună asupra
terenurilor arabile, a păşunilor, a pădurilor, apelor şi proprietatea privată a individului sau a
familiei sale. Până a deveni pământul proprietate privată, trebuia să fie depăşită şi o fază
27
intermediară, când terenul deşi rămânea proprietate colectivă, se împărţea periodic între
membrii obştii, pe termen de un an, fiecare având dreptul asupra roadelor muncite. În anul
următor, aceste loturi de pământ se redistribuiau în cadrul obştei prin tragere la sorţi.
Familia dacică în perioada prestatală era poligamă, fiecare dac având dreptul la mai
multe neveste. Pe măsură ce instituţia proprietăţii s-a consolidat şi au apărut diferenţele
sociale, familia a devenit monogamă din simplul motiv că bunurile dobândite să poată fi
transmise prin moştenire unei anumite clase de succesori. Un alt aspect al normelor de drept
familiale este acela al moştenirii. Herodot furnizează ştirea potrivit căreia fiii aveau dreptul
la moştenirea părinţilor. Ei puteau cere de la aceştia partea ce li se cuvenea din proprietatea
părintească. Faptul pune în evidenţă temeinicia pe care era clădită familia geto-dacă.
Femeia era cumpărată de la părinţii ei, având întotdeauna o zestre care îi arăta poziţia
socială, diferenţierea între familii.
Privitor tot la dreptul de moştenire la geto-daci, lucrări de specialitate observă faptul
că existenţa proprietăţii private şi a familiei monogame presupunea un sistem succesoral
riguros menit să asigure continuitatea patrimoniului familiei de către urmaşii acesteia.
Averea rămânea în cadrul aceleiaşi familii, cu posibilitatea de a o mări prin căsătorii, prin
adăugirea bunurilor dotale ale miresei.
Monogamia, consolidând poziţia bărbatului în familie şi în societate, a dus la
înlăturarea definitivă a elementelor matriarhale din cadrul relaţiilor sociale. Familia geto-
dacă este patriliniară şi patrilocală, soţia locuia la soţ, descendenţa se stabilea după tată,
copiii rămânând în familia acestuia.
Astfel, în domeniul dreptului penal, principalele dispoziţii aveau în vedere apărarea
statului şi a proprietăţii private. Deşi formal, atribuţiile realizării justiţiei au fost preluate
integral de către organele statului, în practică se mai aplica legea răzbunării sângelui.
Judecarea faptelor penale se aflau în sarcina regelui sau a marelui preot şi era însoţită de un
ceremonial laic, religios. Sistemul pedepselor cuprindea sancţionarea cu moartea a unor
infracţiuni considerate grave, precum încălcarea interdicţiilor religioase sau a celor stabilite
de autoritatea centrală. Asprimea acestui sistem deriva din îngrijorarea că populaţia geto-
dacă s-ar fi împotrivit noii ordini politice instaurate.
În ceea ce priveşte capacitatea juridică a persoanelor în statul geto-dac, aceasta se
aprecia în funcţie de poziţia socială, existând aşadar, deţinători de bunuri cu capacitate
juridică lărgită sau mai restrânsă, dar şi sclavajul cu trăsăturile sale patriarhale, sclavii fiind
excluşi de la drepturile civile şi politice. Cu alte cuvinte, nobilii, tarabostes sau pileati,
aveau capacitate juridică deplină, putând deveni regi, preoţi, pe când populaţia de rând,
28
comati sau capilati, aveau o capacitate juridică restrânsă.
Relaţiile externe ale geto-dacilor pun în evidenţă politica de alianţe ce era promovată
de regii daci, cu scopul de a le apăra independenţa şi integritatea teritorială. Cea mai
importantă problemă pe plan extern a regelui Burebista a fost dată de raporturile cu Imperiul
Roman, acesta preocupându-se de păstrarea independenţei.
În anul 96, Domitian este asasinat, cârma Imperiului Roman fiind încredinţată
împăratului Traian, un militar de carieră, ce avea ca principal obiectiv transformarea Daciei în
provincie romană. Cucerirea Daciei se dorea datorită faptului că pe teritoriul ei se aflau
zăcăminte de aur, argint, fier, sare, că avea o poziţie ce garanta siguranţa graniţei de nord a
Imperiului Roman, geto-dacii aveau o viaţă economică, dinamică, precum şi datorită nivelului
ridicat de civilizaţie ce exista în coloniile greceşti amplasate pe malul dobrogean al Mării
Negre.
În susţinerea unor teorii privind practica şi evolutia comerţului la geto-daci,
mărturiile istoriei sunt mai puţin generoase. Totuşi, se poate estima că una dintre formele de
comerţa fost „trocul”, schimbul direct, marfă contra marfă. O astfel de piaţă cunoscută în
plan universal, nu se putea să nu fie practicată şi de geto-daci. Mai sigur se ştie spre
exemplu, potrivit mărturiei lui Pompeius Mela, că învoielile dintre părţi la aceşti înaintaşi ai
românilor, îmbrăcau forma jurământului însoţit de un anume ceremonial: părţile turnau vin
într-o cupă în care amestecau câteva picături din sângele lor iar după ce înmuiau în acel
amestec săgeţile, sabia şi celelalte arme, consumau conţinutul cupei. Astfel înţelegerea era
încheiată.
De asemenea, există consemnări ce susţin că oamenii liberi care aveau datorii şi nu
le puteau onora, deveneau sclavi, în virtutea unui obicei pe care, se bănuie că geto-dacii l-au
împrumutat de la greci. Deşi societatea dacică nu a cunoscut sclavajul instituţionalizat,
existau anumite manifestări sporadice, într-un cadru cu totul particular. Se regăseşte şi în
această situaţie o normă de drept.
Armata a constituit şi ea o probă a vieţii organizate, potrivit unor norme riguroase ce
funcţionau în societatea dacică, norme generale ce trebuiau respectate de bunăvoie sau ca
rezultat al unor măsuri de constrângere. Datoria de a merge la razboi şi de a lupta cu
abnegaţie pentru apărarea ţării constituia fără dubii una din normele juridice cele mai
râspândite şi mai autoritare. Armata era una dintre instituţiile cel mai bine organizate în
timpul lui Burebista, şi cea mai puternică. Se ştie prea bine că Burebista putea aduna o
armată de până la 200.000 de oameni, ceea ce-l făcea de temut şi pentru romani. O astfel de
armată, posibilă în condiţiile întinderii şi populării statului condus de marele rege dac,
29
presupunea o organizare temeinică, reguli de comportament, o structură de comandă şi
existenţa unei ordini şi discipline puternice. Cu certitudine, în cadrul acelei armate au
funcţionat legi specifice bazate pe norme de drept. Religia a avut de asemenea un rol
important în educarea armatei, prin întreţinerea spiritului militar de apărare. A cultivat
dispreţul faţă de moarte şi vitejia (eroismul) în lupta pentru apărarea ţării de pericolul din
afară. Cu siguranţă în cadrul acestui program educativ, se practica şi acel jurământ de
dinaintea luptei prin care soldaţii daci jurau să nu se întoarcă la părinţii lor decât învingători.
Exemplul oferit de Oroles de a pedepsi pe luptătorii săi pentru că au fost înfrânţi
constituie o dovadă revelatoare a disciplinei militare ce trebuia respectată, nu batjocorită.
Deducem de aici că regulile militare erau stricte nu numai în caz de război, dar şi în alte
cazuri cum era paza cetăţilor.
Existenţa războaielor, consemnate de mărturiile antichităţii, presupunea, fără tăgadă,
şi exercitarea unor norme cu caracter judiciar. Funcţionau norme de drept privind captivii,
împărţirea prăzii de război, şi altele. Toate acestea presupun existenţa unor reguli sau norme
juridice constante, nu ocazionale. Când plecau la război, geto-dacii jurau să nu se întoarcă la
familii decât după ce vor învinge pe duşman.
Religia era cel mai direct legată de manifestările a diferite forme „legislative” la
geto-daci. Practicile religioase foarte vechi şi ele s-au împletit cu cele juridice, adesea
confundându-se. Multă vreme în istoria antică, mai marele religios (marele preot) era şi
judecător suprem, omul dreptaţii. Totodată, multe norme religioase au constituit în acelaşi
timp şi norme de drept. În perioada democraţiei militare la geto-daci, factorul religios a
jucat un rol deosebit de important în viaţa socială şi politică.
În concluzie, până aici, se poate spune că poporul dac în pofida multor vicisitudini
ale vremii s-a afirmat puternic în toate domeniile: economic, militar, religios, politic şi
juridic. S-a impus în lumea antică cu o cultură şi civilizaţie viguroase, contribuind la
patrimoniul istoric al umanităţii.
Ascensiunea romană în Dacia şi cucerirea unei mari părţi din aceasta, a întrerupt
dezvoltarea firească a civilizaţiei şi a statului dac centralizat, a instituţiilor politico-juridice
ale acestuia. Cucerirea şi stăpânirea romană, vreme de 165 de ani în vestul Daciei, cu toate
părţile ei dramatice a condus la transformări de substanţă în evoluţia istorică a acestui
popor. Cu toată împotrivirea eroică a autohtonilor, ocupaţia romană fie ea şi parţială, a dat
un nou curs istoric poporului dac, prin romanizarea lui şi prin introducerea de noi norme
juridice.
30
2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare:

Este bine ştiut că marele neam al tracilor a constituit o realitate etno-culturală în
mileniul al III-lea î.e.n.. Această civilizaţie, corespunzătoare în plan material cu faimoasa
cultură a bronzului, cuprindea spaţiul dintre Carpaţii Păduroţi şi Podişul Boemiei (în nord-
vest), până la vărsarea Bugului în Marea Neagră în est, şi de la Marea Egee în sud până la
izvoarele Nistrului - în nord.
Despre traci, istoricul Herodot a lăsat mărturia potrivit căreia, neamul tracilor era cel
mai numeros după inzi. Tracii alcătuiau, în mileniul II î.e.n., un popor cu o cultura şi
civilizatie distincte: limba proprie şi teritoriu stabil, ocupând în istoria antică un loc de
necontestat.
Din acest mare neam al tracilor s-a desprins, începând cu anul 1000 î.e.n., ramura de
nord a acestora, intrând în istorie cu numele de geţi la început (cum îi numeau grecii), apoi şi
de daci (cum le-au zis romanii). Istoria îi consemnează pe geto-daci, începând cu secolele
VIII-VII î.e.n., având ca „graniţă” de sud povârnişul nordic al munţilor Haemus (Balcani),
restul graniţelor din vest, nord şi est rămânând aceleasi, menţionate mai sus, la traci.
Viaţa economică şi politică a geto-dacilor era temeinic conturată în prima jumătate a
mileniului I î.e.n., când în spaţiul dacic au apărut coloniştii greci. Stabilirea comercianţilor
greci, începând cu sfârşitul secolului al VIII–lea – începutul celui de-al VII-lea î.e.n., în
teritoriul dacic s-a facut cu consimţământul localnicilor în scopul de a-şi extinde sfera lor
comercială. Noii veniţi au găsit aici o bună piaţă de desfacere a produselor lor scumpe
(ceramică, ulei de măsline, arme, pânzeturi etc), ceea ce pune în evidenţă potenţialul
economic şi rafinamentul clasei „nobiliare” dacice şi al armatei. Totodată, şi dacii ofereau
spre schimb (cumpărare) produse la fel de importante (grâu, animale, miere de albine, ceară,
sare etc).
31
Ginta matrilineală, fratria, fratria patriarhală, proprietatea imobiliară, poligamia,
capacitatea juridică.

1. Ce înţelegeţi prin ginta matrilineală?
2. Definiţi noţiunea de familie patriarhală.
3. Cu ce se ocupau triburile?
4. Explicaţi conceptele: monogamie, moştenire, zestre, proprietate privată.
5. Ce reprezenta marele preot?
1. Cine a afirmat: „dacii sunt de acelaşi neam cu geţii?”:
a. Strabon
b. Trogus Pompeius
c. Caesar
2. Cele mai vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului Carpato-Danubian datează din
epoca:
a. Neolitic
b. Mezolitic
c. Paleolitic
3. În timpul lui Burebista, populaţia era grupată pe criterii:
a. gentilice
b. teritoriale
32
c. de rudenie
4. Cum trăiau geto-dacii până la formarea statului lor?
a. în triburi.
b. în uniuni de triburi.
c. în regate.
5. De către cine era deţinută puterea supremă în statul dac până la cucerirea Daciei de către
romani?
a. vicerege.
b. rege.
c. preoţi.
6. Cui îi era încredinţată puterea judecătorească în statul geto-dac?
a. Regelui.
b. Nobilimii.
c. Preoţilor.
Bibliografie
2. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului şi Dreptului Românesc, 1991
4. CHIŞ IOAN, Istoria Statuluil şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
33
STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA-PROVINCIE ROMANĂ
Cuprins :
3.1. Introducere
3.3.1. Constituirea şi structura provinciei Dacia 3.3.1.1.
Organizarea fiscală 3.3.1.2.Organizarea militară
3.3.1.3.Organizarea locală 3.3.1.4.Organizarea centrală
Statutul juridic al persoanelor
Regimul juridic al proprietăţii
3.3.2.2.3 Obligaţii şi contracte
Tripticele din Transilvania
3.1. Introducere
Creaţia juridică a popoarelor se circumscrie nemijlocit marelui proces cultural al

omenirii, contribuind şi depinzând de gradul de civilizaţie a fiecărui popor în parte.
Totodată, ideile juridice se transmit de la o etapă istorică la alta şi se propagă pe arii
geografice întinse, determinând adesea, în mod firesc, contaminarea juridică între state. Este
un fapt îndeobşte cunoscut că există arii/zone întinse de cultură şi civilizaţie juridică, precum
există epoci, stadii, trepte în evoluţia culturii şi civilizaţiei juridice.
34

- înţelegerea conceptelor de stat şi drept în Dacia-provincie romană;
- cunoaşterea teoretică a diferitelor tipuri de organizări în Dacia-provincie romană;
- cunoaşterea elementelor ce au dus la formarea acestui stat.

- studenţii se vor familiariza cu noţiunile specifice acestei perioade istorice;
- dezvoltarea unor abilităţi de a operaţionaliza concepte juridice noi.
Timpul alocat unităţii : 2h
3.3. Continuţul unităţii de învăţare
3.3.1. Constituirea şi structura provinciei Dacia
Înfruntarea militară dintre daci şi romani, datând din sec. I î.e.n. a dat expresie pe
de o parte, tendinţei expansioniste a Romei, iar pe de altă parte, hotărârii neclintite a dacilor
de a-şi apăra independenţa.
Deşi cea mai mare parte din Dacia a fost cucerită de romani, doar o parte a acestuia
a fost inclusă în provincia Dacia. Provincia Dacia, aşa cum a fost organizată de către
împăratul Traian, îşi avea graniţa de apus la confluenţa Tisei cu Dunărea, spre nord graniţa
urma linia Mureşului în amonte până la Deva, de unde urca, prin Munţii Apuseni, până la
pasul Oituz. Spre est şi sud-est, hotarul continua pe versantul transilvan al Carpaţilor
meridionali, apoi cobora pe valea Oltului până la Dunăre, de la confluenţa cu Oltul până la
confluenţa cu Tisa.
Câtă vreme a trăit împăratul Traian, la hotarele Daciei a fost linişte, deoarece
celelalte triburi şi dacii liberi cunoşteau puterea acestuia. După moartea acestuia se produce
o schimbare negativă, iazigii au început să atace dinspre apus, iar roxolanii dinspre răsărit.
35
Succesorul lui Traian, şi anume împăratul Hadrian, a reuşit să oprească armatele ce
năvăleau, împărţind provincia în Dacia Superioară ce era formată din Transilvania şi
Banatul, cu capitala la Ulpia Sarmisegetuza şi Dacia Inferioară ce era formată din Oltenia şi
sudul Transilvaniei cu capitala la Drobeta.
Această împărţire însă nu durează mult, întrucât împăratul Hadrian a decis o nouă
împărţire:
- Dacia Malvensis (Banatul şi Oltenia cu capitala la Malva-Celei);
- Dacia Apulensis ( sudul şi centrul Transilvaniei cu capitala la Apulum-Alba Iulia);
- Dacia Porolissensis (nordul Transilvaniei cu capitala la Napoca-Cluj şi apoi la
Porolissum-Moigrad).
Fiecare provincie dispunea de un administrator financiar numit procuratores,
însărcinat cu strângerea impozitelor şi supravegherea cheltuielilor; el avea în subordine un
aparat administrativ format din contabili, registratori şi tabulari numiţi din categoria socială
a liberţilor imperiali.
3.3.1.1. Organizarea fiscală
În Dacia se percepeau următoarele impozite directe:

• capitaţia, ce reprezenta un impozit personal, pe care îl plăteau toţi
locuitorii;
• censul, ce era un impozit asupra pământului plătit de către toţi cei
care deţineau un lot de pământ, excepţie făcând veteranii care
luptaseră în războaie şi fuseseră împroprietăriţi.
Se mai plăteau de asemenea şi impozite indirecte, cum ar fi:
• impozitul pe moşteniri,
• pe eliberările şi vânzările de sclavi
• pe vânzările de mărfuri.
Administraţia provinciilor folosea aceste impozite directe pentru a achita

cheltuielile necesare întreţinerii localităţilor şi salariile funcţionarilor. Nu toate impozitele
se strângeau, unele din ele fiind arendate.
Monedele care circulau în Dacia erau : de aur-aureus, de argint-denarius şi
quinarius, de aramă galbenă-sestertius, de aramă roşie-as.
36
3.3.1.2.Organizarea militară
Pentru cucerirea Daciei au fost angrenate nouă legiuni, zece detaşamente de

cavalerie, treizeci şi cinci detaşamente de infanterie, la care s-au adăgat cohortele pretoriene
care l-au însoţit pe împărat, trupele neregulate şi marinarii celor două flote de pe Dunăre.
Toate trupele ce staţionau pe teritoriul Daciei Romane au format armata regulată,
legatul imperial fiind comandantul superior, sau guvernatorii provinciali. Armata romană care
staţiona în Dacia era formată din legiuni, trupe auxiliare şi trupe neregulate. Nucleul armatei
romane era format din legiuni, în jurul cărora erau grupate alte corpuri de trupă. Soldaţii
romani proveneau din toate părţile Imperiului roman: britani, lusitanieni şi asturi din Spania,
mauri din nordul Africii, Iturieni din Palestina, etc.
Armata apela la trei metode militare pentru apărarea provinciei Dacia : prin valuri,
prin castre şi prin castele.
3.3.1.3.Organizarea locală
În Dacia provincie romană au existat aşezări urbane şi rurale. Primele se

împărţeau la rândul lor în colonii şi municipii.
Coloniile reprezentau centre urbane, romanizate, în care locuitorii lor aveau drepturi
politice şi civile.
Municipiile erau inferioare coloniilor, locuitorii acestora având un statut intermediar
între cel de cetăţeni şi peregrini, diferenţa dintre ele scăzând semnificativ cu timpul.
Ulpia Traiana este singura ctitorie ce a aparţinut exclusiv romanilor, fiind
redenumită ca şi Coloana Augusta Dacica Sarmisegetusa, în perioada lui Hadrian.
Celelalte oraşe au fost întemeiate, începând din vremea lui Hadrian, numai în sens
formal, deoarece în realitate împăratul nu fonda noi localităţi, ci acorda statutul juridic de
municipii aşezărilor mai dezvoltate, în care trăiau cetăţenii romani mai colonizaţi sau veniţi
din proprie iniţiativă. Astfel, Drobeta a fost declarată municipiu de către Hadria şi a fost
ridicată la rangul de colonie de către Septimiu Sever.
Oraşele s-au bucurat de o conducere autonomă, aceasta fiind exercitată doar de către
cetăţeni, nu şi de peregrini, deşi chiar şi aceştia plăteau impozite.
Conducerea supremă în colonii şi municipii era exercitată de către un consiliu,
asemănător senatului roman, numit ordo decuriorum.
Edilii erau magistraţi municipali, ce aveau drept atribuţii asigurarea poliţiei oraşelor,
37
aprovizionarea pieţelor şi întreţinerea clădirilor publice.
Questorii conduceau administrarea finanţelor şi bunurilor oraşelor.
Preoţii municipali făceau parte din categoria magistraţilor sacerdotali, fiind aleşi de
către ordinul decurionilor.
De asemenea, cea mai mare parte a locuitorilor din Dacia trăiau în localităţi rurale,
ce aveau la bază fie modelul roman, fie erau organizate după forma tradiţională a obştilor
săteşti. La graniţe au luat fiinţă posturi fiscale, vamale sau de poştă, numite stationes.
Mai mult decât atât, în jurul castrelor s-au format canabele, de către meşteşugarii sau
negustorii care însoţeau trupele, dar şi de către veterani sau familiile soldaţilor.
3.3.1.4. Organizarea centrală
Dacia a fost condusă de un guvernator cu titlu de legatus Augusti pro praetore, fiind
provincie imperială. Acesta era numit de către împărat din rândul membrilor ordinului
senatorial de rang consular, având sub comanda sa mai multe legiuni.
Având rang consular, guvernatorul era investit cu imperium, în virtutea căruia
exercita, la nivel central, atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti. Această formulă
s-a menţinut până la prima reorganizare a Daciei. Odată cu reformele succesive, care au
modificat structura organizatorică a Daciei, au survenit modificări şi în sistemul conducerii
ei. După prima reorganizare a provinciei, înfăptuită în anii 118-119 de către Hadrian, Dacia
superior ocupa un loc mai important, fiind condusă tot de un legatus Augusti pro praetore,
numit dintre membrii ordinului senatorial, dar numai de rang pretorian.
În acelaşi timp cu formarea statului geto dac au luat fiinţă normele juridice înlocuind
obiceiurile din epoca democraţiei militare. Obiceiurile care s-au dovedit în timp a fi utile au
fost păstrate în continuare, fiind sancţionate de stat.
Cutuma locală putea fi aplicată în măsura în care nu venea în contradicţie cu
principiile generale ale dreptului roman.
La început, cele două rânduieli juridice se aplicau în paralel, apoi, în cadrul unui
proces de întrepătrundere şi de influenţare reciprocă, a luat naştere un sistem de drept nou,
38
daco-roman, în cadrul căruia conceptele şi instituţiile juridice au dobândit noi funcţii şi noi
finalităţi.
Imperiul roman şi-a adus în Dacia nu doar armatele, administraţia şi sistemul
financiar, ci şi dreptul roman scris. Dreptul dac a coexistat cu dreptul roman, urmându-se
principiul că se poate aplica cultura locală dacă ea nu contravine dreptului roman.
În virtutea lui ius civile, cetăţenii deţineau toate drepturile politice şi civile. Aceştia se
bucurau de jus comercii sau comercium, în baza căruia puteau încheia acte de comerţ,
schimburi şi transferuri de proprietate.
Căsătoriile se încheiau prin folosirea lui jus conubii, odată instituit garanta transferul
cetăţeniei urmaşilor lor, la fel ca în metropola romană.
Dreptul de a alege era reglementat de jus suffragii, iar jus honorum se referea la
dreptul de a fi ales într-o magistratură, era un drept al onoarei.
Un rol deosebit l-a avut Constituţia lui Caracalla din anul 212, prin care s-a acordat
dreptul de cetăţenie peregrinilor. Aceştia, ce reprezentau majoritatea populaţiei dace, dar şi
străinii ce nu erau cetăţeni sau latinii, foloseau jus gentium atunci când încheiau acte
juridice. Jus gentium era cel care rezolva relaţiile dintre autohtoni şi cetăţeni sau latini.
Cu timpul, odata cu estomparea conflictelor dintre daci şi romani, în cadrul
convieţuirii comune, cu interese comune şi familii mixte, cu raporturi economice, având
interese concrete ce necesitau o rezolvare rapidă, s-a folosit atât dreptul civil cât şi dreptul
ginţilor, cutumele locale. Astfel a luat naştere sistemul de drept daco-roman.
3.3.2.2.Instituţiile juridice
3.3.2.2.1. Statutul juridic al persoanelor
Concepută destul de profesionist pentru acele vremuri, legislaţia romană s-a dovedit a
fi greoaie în formulări şi nu lipsită de ambiguităţi. Complexitatea realităţilor imperiului
justifica întrucâtva conţinutul prea încărcat al acesteia. În mare măsură, legile romane au
fost transpuse şi în Provincia Dacia.
În privinţa persoanelor, se ştie că locuitorii liberi (adică mai puţin sclavii) din Dacia
romană erau împărţiţi în trei categorii principale şi anume: cetăţeni, latini, peregrini. În
temeiul acelei împărţiri, regimul juridic al persoanelor era reglementat în mod diferit,
respectiv în funcţie de încadrarea acestora într-una din cele trei categorii, după cum
urmează:
39
Cetăţenii erau socotite persoanele ce se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii
rezidenţi din Roma sau Italia (adică de toate drepturile). Locuiau în majoritate la oraşe, care
căpătaseră dreptul de ius italicum (calitatea de sol roman). Aceşti cetăţeni aveau dreptul de
proprietate romana. În Dacia au existat câteva oraşe care se bucurau de ius italicum şi
anume: Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca şi Dierna.
Latinii reprezentau majoritatea populaţiei colonizate în Dacia, stabiliţi de regulă în
oraşe. Era cea de a doua categorie de locuitori ai Daciei cucerite de romani şi ocupau o
poziţie intermediară între cetăţeni şi peregrini. Aceştia beneficiau de dreptul latin, aveau
aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi romanii (ius comerci). În schimb nu se bucurau de ius
connubii – dreptul de a se căsători în conformitate cu dispozitiile legii romane – şi nu aveau
drepturi politice. În cadrul acestei categorii, ca şi cetăţenii de altfel, existau unele deosebiri.
Spre exemplu, nu toţi latinii coloniari aveau acelaşi statut juridic, deci nici aceleaşi drepturi,
mai ales politice. Latinii din Dacia romană erau deci latini coloniari, ca urmare a aducerii
acestora pentru apărarea şi consolidarea puterii romane din Dacia. Drepturile lor erau
prevăzute de dreptul latin, mai puţin cele civile şi politice. Puteau primi totuşi cetăţenie
romană printr-o naturalizare individual sau colectivă. Peregrinii constituiau marea masă a
populaţiei libere din provincie (toţi locuitorii liberi ai Daciei Romane, adică autohtoni şi
străini stabiliţi în spaţiul dacic, dar care nu erau cetăţeni sau latini. Situaţia lor era
reglementată prin legea de organizare a provinciei (lex provinciae) şi prin edictele
guvernanţilor.
Existau două categorii de peregrini: peregrinii obiş nuiţi şi peregrinii dediticii. Cei
dintâi erau străinii ale căror cetăţi n-au fost desfiinţate din punct de vedere politic, ei se
bucurau de ius gentium. Aceştia puteau să obţină individual sau colectiv cetăţenie romană
sau chiar să intre în raporturi juridice cu cetăţenii romani, mai ales în domeniul comerţului.
Peregrinii dediticii erau acei ale căror cetăţi au fost, după cucerire, desfiinţate din punct de
vedere juridic şi administrativ. Aceasta mai ales în cazurile unei rezistenţe înverşunate faţă
de cuceritorii romani, capitulând în cele din urmă fără condiţii.
În anul 212 e.n. împăratul roman Caracalla a dat edictul imperial cu privire la
naturalizarea peregrinilor.
Reglementări de drept au introdus romanii şi în ceea ce privea alte două categorii de
cetăţeni şi anume: sclavii şi colonii. Deşi în societatea dacă nu a fost instituţionalizată
sclavia, ea s-a practicat totuşi, dar în mod sporadic. În documentele vremii şi în lucrări de
specialitate privitoare la Dacia Romană se fac referiri la cei ce aveau dreptul să aibă sclavi
sau la eliberarea acestora din urmă, precum şi la drepturile sau interdicţiile ce rezultau din
40
căsătoria dintre oamenii liberi şi sclavi, precizări privitoare la urmaşii acestora etc.
Sclavii, puteau fi proprietatea împăratului, proprietatea unor oraşe, colegii, temple,
dar şi proprietatea unor persoane particulare. În cazul celor din urmă, situaţia juridică era
reglementată de dreptul roman dacă aparţineau cetăţenilor romani sau de normele juridice
locale dacă proprietarul era peregrin.
Căderea în sclavie era cauzată prin naştere, prin neachitarea obligaţiilor ca urmare a
insolvabilităţii, în urma războaielor, prin prinderea hoţului de către cel păgubit. Sclavul era
socotit un lucru, stăpânul său putând să-l vândă, să-l pedepsească şi chiar să-l omoare. Era
lipsit de orice personalitate, neputând avea drepturi şi obligaţii juridice, neputând să se
căsătorească, orice legătură de a sa cu o sclavă, indiferent cât era de serioasă, nu putea fi
considerată decât o stare de fapt.
Exista o categorie de sclavi publici, ce aveau funcţii importante şi o putere
financiară destul de ridicată. Aceştia, deşi erau lipsiţi de drepturi, aveau totuşi o poziţie
superioară oamenilor liberi.
Modul de dezrobire a sclavilor din Roma era în general manumisio – renunţare la
dreptul de proprietate asupra sclavului prin procese, prin înscrierea sclavului pe listele
censului de către stăpân, prin testamentul stăpânului în care se preciza dezrobirea lui sau
prin declaraţii în faţa guvernatorului.
Ca urmare a eliberărilor de sclavi, ei vor deveni liberţi.
Despre cealaltă categorie, colonii se ştie că „între oamenii liberi şi sclavi se găseau
în provincii, ca şi la Roma o categorie de locuitori care, deşi liberi în drept, se aflau de fapt
într-o situaţie asemănătoare cu sclavia. Colonatul, constatat documentar în diverse părţi
ale Imperiului Roman, nu putea lipsi în Dacia, unde, datorită începutului de declin al
sistemului sclavagist, proprietăţile mai mari urmau a fi lucrate pentru creşterea
rentabilităţii lor" de către aceştia care nu erau altceva decât ţăranii săraci din împrejurimile
oraşelor.
Colon, om liber în drept, dar în fapt apropiat de statutul sclavului, era acel muncitor
agricol care la începutul republicii lucra ca ţăran liber, mai târziu lua un pământ în arendă
de la micii proprietari, pentru care plătea dijmă, iar spre sfârşitul imperiului, când se
cristalizează starea de colonat, începe să fie legat de pământ.
Rezumând, trebuie reţinut faptul că, cetăţenii, latinii, peregrinii, sclavii sau alţii,
reprezentau tot atâtea categorii juridice în tabloul societătii provinciale din Dacia.
Regimul juridic al persoanelor era reglementat diferit, înfuncţie de statutul de care
beneficia persoana respectivă. Problemele se ridicau doar la căsătoria unui cetăţean roman cu
41
o peregrină, sau a unui locuitor de un anumit statut cu o persoană cu un statut inferior. În mod
tradiţional, atunci când se realizau astfel de căsătorii ele aveau ca efect decăderea celui cu
statut mai înalt în poziţie inferioară.
Cetăţenii romani îşi întemeiau o familie potrivit normelor dreptului roman, în baza
lui jus conubii.
Peregrinii nu se bucurau de jus conubii, ei neavând dreptul de a încheia o căsătorie
între ei conform dreptului roman, ci doar potrivit normelor locale. În cazil în care cei doi
soţi erau peregrini deditici, căsătoria era reglementată de dreptul poprului. În schimb, dacă
un cetăţean roman se căsătorea cu o peregrină, ce beneficia de jus conubii, căsătoria era
perfect legală, iar copiii care se năşteau intrau sub puterea lui pater familias. Dacă peregrina
nu beneficia de jus conubii, atunci căsătoria era ilegală, iar copiii născuţi intrau sub regimul
juridic al mamei.
În condiţiile create de cucerirea romană, familia dacică îşi va păstra caracterul ei
monogam şi de element determinant în viaţa economico-socială. Totodată au apărut
elemente noi impuse de regulile romane. Instituţia familiei la cetăţenii romani stabiliţi în
Dacia urma regulile dreptului roman.
Căsătoriile dintre sclavi nu erau recunoscute, convieţuirea dintre ei fiind considerat
concubinaj.
Alături de persoanele fizice, dreptul roman cunoştea şi persoanele juridice care
puteau avea drepturi şi obligaţii, fiind înzestrate cu personalitate juridică. Persoanele
juridice existente în Dacia Romană erau grupările teritoriale (coloniile, municipiile, satele)
şi colegiile.
Celelelate instituţii ale dreptului familiei, precum curatela, tutela şi adopţiunea erau
organizate după normele juridice ale dreptului roman, cu trăsăturile specifice dreptului
provinciei.
Succesiunea este cunoscută, realizându-se fie prin testament, fie ab intestat (fără
testament). Testamentul era de regulă oral. Îm provoncie, un cetăţean roman putea să aibă
ca moştenitor pe un autohton, aceştia având un drept pasiv. Peregrinii dedetici nu aveau
dreptul să dobândească nimic prin testament, pe când ostaşii romani puteau să-şi instituie ca
moştenitori persoane peregrine sau latine.
Procedura de judecată în Dacia era exact ca şi în celelalte provincii. În cazul
săvârşirii unui delict, peregrinilor li se acorda în mod fictiv calitatea de cetăţean roman, cu
scopul de a se rezolva problema juridică. În domeniul penal, guvernatorul deţinea jus gladii,
putând astfel să condamne la moarte pe locuitorii provinciei, excepţie făcând cei care se
42
aflau în fruntea populaţiei, deoarece în aceste situaţii pedeapsa capitală putea fi dată doar de
împărat.
În fruntea piramidei administrative şi judecătoreşti se afla împăratul, ca şef al
statului şi judecător suprem, urmând prefecţii pretorului şi apoi guvernatorii sau şefii de
provincie. Judecata are un caracter public, este etatizată, soluţionarea cauzei realizându-se de
către organele statului. Rezultă astfel că, peregrinii din Dacia romană erau judecaţi după
procedura extraordinară de către guvernatorul provinciei sau reprezentantul său. Guvernatorul
putea să aplice şi pedeapsa capitală. În litigiile dintre un cetăţean roman şi un peregrin, acesta
din urmă era socotit pe durata procesului ca şi când ar fi fost cetăţean roman.
3.3.2.2.2. Regimul juridic al proprietăţii
În ceea ce priveşte regimul juridic al proprietăţii, peregrinii din Dacia nu puteau

avea o proprietate decât dacă aveau ius comerci. Proprietatea peregrină era insuficient
apărată în cazul în care ea provenea de la o persoană ce nu avea calitatea de proprietar.
Pentru apărarea proprietăţii peregrine în aceste condiţii s-a instituit sistemul numit
prescriptio longi temporis, prin care peregrinii ce au dobândit cu ius titlu un fond funciar
puteau fi apăraţi împotriva oricăror pretenţii de posesie. Prescripţiunea era un mijloc de
apărare, şi nu un mijloc de dobândire a proprietăţii, peregrinii devenind proprietari după
scurgerea timpului prevăzut de lege. Pentru remedierea acestei situaţii, s-a acordat şi
peregrinului deposedat dreptul de a intenta o acţiune reală prin care să reclame bunul în
mâna oricui s-ar afla. Peregrinii din Dacia aveau şi o proprietate reglementată de dreptul
geto-dacic, în măsura în care normele acestui drept fuseseră acceptate de cuceritori.
Interesul fundamental pentru cucerirea Daciei de către romani a fost cel economic,
care se manifesta în principal prin instituţia proprietăţii. Dreptul de proprietate, în toată
deplinătatea lui, se ilustrează prin cele trei atribute : ius utendi ( dreptul de a folosi), ius
fruendi ( dreptul de a culege fructele), şi ius abutendi ( dreptul de a dispune).
Întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a împăratului. Ager publicus
se exercita asupra pământurilor cucerite de armata romană. În baza acestui principiu suprem
al dreptului roman, imediat după instaurarea domniei împăratului Traian, s-a trecut, în mod
riguros, la măsurarea şi cadastrarea pământurilor cucerite în Dacia, în scopul repartizării
celor îndreptăţiţi.
Veteranii şi cetăţenii romani au primit în proprietate terenuri fertile, păşuni şi păduri,
militarii din cadrul legiunilor romane au primit terenuri necesare unei existenţe normale, ele
43
aflându-se sub jurisdicţia comandanţilor militari. Statul roman a trecut în proprietatea
împăratului toate exploatările miniere.
Legile romane ce acţionau în Provincia Dacia priveau mai ales proprietatea, ca
instituţie de bază în Imperiu. Aceste legi vizau în principal pe romanii rezidenţi din Dacia.
Exista şi o excepţie, anume aceea ca aceştia nu puteau avea în materie imobiliară o
adevarată proprietate romană (dominium ex iure Quiritium), afară numai dacă pământul
coloniei respective nu primise, printr-o ficţiune calitatea de „sol roman” (ius italicum), ca
şi cum ar fi fost situat în Italia.
În Dacia provincie romană au existat două tipuri de proprietate şi anume
proprietatea provincială şi cea quiritară.
Proprietatea provincială se exercita de către locuitorii liberi asupra pământurilor din
provincii. Aceştia deţineau doar posesiunea şi uzufructul, dar în fapt aveau drepturi foarte
largi.
Astfel, la moartea proprietarului provincial, pământul trecea asupra urmaşilor,
fondul provincial putând fi transmis şi prin simplă tradiţiune.
Adevaratul proprietar al acestor fonduri era fie statul roman, daca era vorba de
provincii senatoriale (provinciae senatus populi), fie împaratul, daca provincia era imperiala
(provinciae Caesaris, principis), cum era cazul Daciei.
Mult timp pământurile Daciei s-au aflat într-o dublă proprietate : proprietatea
supremă şi proprietatea subordonată exercitată de către provinciali. Proprietatea supremă a
statului era recunoscută de către provinciali prin faptul că plăteau impozit funciar.
Dreptul de proprietate quiritară era exercitat doar de cetăţenii romani în virtutea
calităţii lor de cetăţeni speciali, care beneficiau de toate drepturile politice şi civile.
Bucurându-se de ius italicum, cetăţenilor romani li se aplicau, printr-o ficţiune juridică,
drepturi de proprietate ca şi în Latium, considerându-se că pământul provinciei poate fi
asimilat cu pământul Italiei. Acest tip de proprietate conferea drepturi suplimentare
cetăţenilor romani, care nu plăteau taxe sau impozite pe aceste terenuri.
Proprietarii îşi puteau menţine proprietatea ca urmare a edictelor obţinute de la
guvernatorul provinciei. În baza acestui drept de posesie, proprietarul putea dispune de
fondul respectiv până la a-l înstrăina. Succesiunile la cetăţenii romani din Dacia erau
reglementate de legea romană. În cazul că rolul în domeniul moştenirilor revenea pretorilor
sau consulilor, atunci acest rol îl aveau guvernatorii de provincii.
În cazul provinciilor se puteau face exproprieri mai uşor decât cele italice, în situaţia
de interes public. Legislaţia mai prevedea că pământurile nelucrate puteau fi ocupate de alte
44
persoane, ca de altfel şi terenurile părăsite de către proprietari. Am reţinut că dreptul la
proprietăţi imobiliare îl aveau cetăţenii romani, cei ce se bucurau de cetăţenie romană. S-a
aratat mai sus că bunurile imobiliare în provincii aparţineau fie împăratului, fie
senatului/statului. Cum pământul trebuia muncit ca să dea roade, era lăsat proprietarului
iniţial sau erau împroprietăriţi veteranii, ori era concesionat celor interesaţi. Peregrinii nu
puteau avea o astfel de proprietate decât dacă se bucurau de ius comercii. Cu toate acestea,
guvernatorii de provincii ocroteau proprietatea peregrinilor, pe care o considerau un
domenium ce ţinea de dreptul ginţilor.
După anul 212, când majoritatea locuitorilor liberi ai provinciilor obţin cetăţenia
romană, iar pământul provinciei este supus în totalitate taxelor şi impozitelor, diferenţele
dintre proprietatea quiritară şi provincială se estompează în cadrul unui proces de unificare
a celor două forme. Din moment ce deţinătorii de terenuri plăteau toate taxele şi impozitele
asupra terenului, ideea de proprietate supremă a statului se reduce în favoarea adevăraţilor
proprietari, care îl deţin şi-l exploatează, pot să-l înstrăineze sau să-l lase moştenire.
Pe lângă forma de proprietate aplicabilă terenurilor, exista proprietatea peregrină, ce
se aplica bunurilor şi lucrurilor aparţinând populaţieie autohtone. Asupra actelor şi faptelor
juridice peregrine acţionau instituţiile dreptului ginţilor jus gentium, în baza căruia
peregrinii îşi protejau bunurile şi-şi conservau drepturile, ei neavând beneficiul dreptului
comercial. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte furtul sau unele pagube cauzate pe nedrept,
se foloseau, printr-o ficţiune juridică, prevederile dreptului civil sau comercial,
considerându-i pe peregrini ca cetăţeni.
Ca mijloc de dobândire a proprietatii peregrinii foloseau ocupaţiunea şi mai ales
tradiţiunea. Această din urmă instituţie de drept a ginţilor, putea fi utilizată între peregrinii,
ca şi în raporturile dintre aceştia şi cetăţenii romani, fie pentru mobile, fie pentru imobile.
Potrivit legislaţiei romane se foloseau: prescripţia, servituţile, succesiunea, etc. Important
este, însă, faptul că peregrinii din Dacia aveau şi o proprietate reglementată de vechiul lor
drept, adică de dreptul geto-dac. Acest fapt se întâmplă numai în măsura în care dispoziţiile
acestui drept fuseseră recunoscute de Roma, fapt ce s-a petrecut în realitate.
3.3.2.2.3. Obligaţii şi contracte

Materia obligaţiilor cunoaşte o reglementare amănunţită şi evoluată datorită faptului
că în Dacia, ca şi în alte provincii, această epocă se caracterizează printr-o mare înflorire a
producţiei şi schimbului de mărfuri. Obligaţiile, în special obligaţiile contractuale, sunt
supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din împletirea unor elemente de drept
45
civil, de drept al ginţilor şi de drept autohton.
Forma, elementele şi efectele contractelor de vânzare, locaţiune, asociere sau
împrumut, care s-au aplicat frecvent în Dacia, ne indică faptul că o serie de reguli şi
principii ale dreptului roman au fost deviate de la menirea lor originară, căpătând în noile
condiţii o serie de funcţii şi de finalităţi noi.
Obligaţia este definită ca un raport juridic, în care o parte numită creditor poate să
ceară altei persoane numită debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancţiunea
constrângerii statale.
În privinţa obligaţiilor între părţi, problema aplicării dreptului roman în Dacia este
bine ilustrată de mărturii documentare, deosebit de convingătoare pentru istoria dreptului.
Avem în vedere în primul rând tăbliţele cerate, descoperite la Roşia Montană şi care provin
din anul 167 e.n.. Dată fiind importanţa acestora, precum şi raritatea lor vom da câteva
detalii.
3.3.2.2.4. Tripticele din Transilvania
Tăbliţele la care ne referim sunt alcătuite fiecare din câte trei mici scândurele din
lemn de brad, legate între ele. Faţa primei tăbliţe şi dosul celei de a treia nu sunt scrise.
Celelalte trei feţe sunt acoperite cu un strat de ceară pe care este scris prin incizie. Au fost
descoperite 25 de asemenea tăbliţe, dintre care la 14 s-a păstrat textul inteligibil. În perioada
războiului purtat, în anul 167, de către legiunile romane din Dacia împotriva triburilor
marcomanice, tăbliţele cerate au fost ascunse în minele de aur, care apoi au fost distruse.
Din cele 25 de tăbliţe descoperite, doar 14 au putut fi descifrate.
Aceste tăbliţe conţin următoarele informaţii:
· referiri la un cortegiu funerar
· registru privind veniturile unei societăţi şi cheltuielile acesteia, făcute cu ocazia
unui banchet
· contracte de vânzare-cumpărare; redăm conţinutul unora dintre acestea: un copil
sclav (fetiţă de 6 ani) era cumpărat pentru 205 denari. Drept garanţie se prevedea faptul că
în cazul unei eventuale evicţiuni şi vicii ascunse, vânzătorul se obliga, printr-o stipulaţie,
faţă de cumpărător, că-i va restitui preţul dublu. Într-un alt caz, un tânăr sclav era cumpărat
pentru suma de 600 de denari. Vânzătorul declara sclavul lipsit de vicii ascunse. Pentru
aceasta ăi pentru o eventuală evicţiune, el promitea, printr-o stipulaţie (fide promissio) o
sumă îndoită (dublă) faţă de paguba ce putea fi pricinuit. Drept chezăşie privind respectarea
46
obligaţiilor vânzătorului (id fide sua esseiussit), intervenea (drept garant) Vibius Longus. În
cazul vânzării unei jumătăţi de casă, se folosea mancipaţiunea. Vânzarea se făcea pentru
300 de denari. Drept garanţie pentru cazul de evicţiune, vânzătorul se obliga să plătească
despăgubiri cumpărătorului o sumă echivalentă cu paguba pricinuită (tantam pecuniam).
Deci, pe de o parte se folosea despăgubirea în cazurile unor eventuale neconcordanţe în
privinţa stipulărilor din contract, iar în alte cazuri acesta (contractul) era întărit de prezenţa
unei persoane garante.
Contractele erau încheiate fie între romani, fie între peregrini, iar vânzările erau
însoţite de mancipaţiune, folosindu-se adesea cel puţin cinci martori. Deşi astfel de acte, de
transferare a proprietăţii, nu erau valabile decât pentru cetăţenii romani, peregrinii, din
nevoia de imitare, foloseau şi ei asemenea acte şi formulări.
În dreptul clasic, mancipaţiunea era un mod de dobândire a proprietăţii asupra
lucrurilor mancipi numai de către cetăţenii romani. Lucrurile mancipi erau cele considerate
importante: fondurile agrare, carele, sclavii, animalele de povară, iar cele nec mancipi erau
lucrurile mai puţin importante, precum roadele pământului, animalele mici.
Mancipaţiunea presupunea :
- părţile din contract să fie cetăţeni romani;
- obiectul contractului să fie un lucru roman;
- existenţa a cinci martori cetăţeni romani;
- rostirea unei formule sacramentale;
- existenţa cântarului de aramă şi a cantaragiului.
Toate condiţiile trebuiau îndeplinite în mod cumulativ, lipsa uneia ducând la
nulitatea actului. Din punct de vedere juridic tripticile la care ne-am referit serveau ca acte
probatorii ale contractelor intervenite între părţi (instrumenta), având valoarea unor
probationes. În tăbliţele respective mai apar contracte de locaţiune, persoane care-şi
închiriază munca lor pentru o sumă oarecare (ceea ce se poate numi astăzi contract de
muncă). Se prevede faptul că dacă cel ce se angaja nu ar fi putut să îşi îndeplinească lucrul,
se angaja să plătească despăgubiri. La fel şi angajatorul se obliga să plătească lucrătorului 5
serteţi pentru fiecare zi întârziere a retribuţiei. Din conţinutul contractelor rezulta, în cazul
de mai sus, că lucrătorul trebuie să presteze o muncă sănătoasă şi să fie priceput în meserie.
Asemenea contracte se încheiau nu numai în cazurile când părţile erau persoane, ci
şi în acelea în care era vorba de societăţi.
Spre exemplu, un astfel de contract era încheiat în cazul unei societăţi (societas
danistraia) menită să ofere celor interesaţi împrumuturi cu dobândă. Doi cămătari care au
47
pus în comun un capital pe care apoi l-au exploatat luând dobândă. Interesant de relevat este
faptul că susmenţionatul contract, ca orice contract consensual, obliga prin însuşi
consimţământul părţilor la îndeplinirea clauzelor prevăzute şi în consecinţă nu mai era
nevoie de o stipulaţie specială.
Una din tăbliţe conţinea un contract de depozit. Peregrinul Lupus al lui Careus,
declara că a primit în depozit de la Iulius al lui Alexander, de asemenea peregrin, suma de
50 de denari. Aici este vorba de un fel de depozit de bancă deoarece cămătarul depozitar,
jucând rolul unui bancher, putea folosi banii în alte scopuri, fiind însă obligat să-i restituie
la cererea deponentului.
Prezintă interes şi faptul că tăbliţele cerate sunt scrise în alfabetul latin cu litere
cursive şi redactate în latina vulgară. Întocmirea lor este făcută potrivit practicilor
încetăţenite în lumea romană.
În privinţa conţinutului juridic al acestora, se dovedeşte faptul că dreptul roman
clasic nu se aplica în Dacia, aşa cum nu se aplica nici în alte provincii, în toată puritatea lui,
ci într-o formă uneori simplificată, însă spiritul de promovare a romanităţii era nelipsit în
provincii.
Cât priveşte alte instituţii din domeniul obligaţiilor, câteva texte amintesc de reguli
de drept al ginţilor, aplicabile în egală măsură romanilor şi peregrinilor daci. Dintre acestea
sunt amintite în lucrări de specialitate, cele referitoare la îmbogăţirea fără cauză, stingerea
obligaţiilor prin acceptilatio, convenţia de precar şi aceea de împrumut.
Dar nu numai tripticele constituie dovezi juridice în Dacia Romană, ci şi unele
inscripţii funerare, cum este epitaful de la Sucidava, socotite de specialişti adevărate
documente de drept testamentar. Din studiul contractelor încrustate în tăbliţele de la Roşia
Montană se pot desprinde următoarele concluzii:
- în dreptul daco-roman existau instituţii juridice noi, în structura cărora elementele
de drept roman au dobândit o funcţionalitate originală prin absorbţia elementelor
specifice dreptului autohton;
- în dreptul daco-roman actele sunt semnate şi de către martori şi de către părţi, ceea
ce probează o formă intermediară, diferită de cea specifică dreptului roman în care
actele redactate în forma obiectivă erau semnate numai de către martori;
- actele juridice cuprinse în tăbliţele cerate au o fizionomie aparte, originală, modul
lor de formulare fiind expresia unei sinteze realizate prin utilizarea unor elemente
de tehnică juridică extrem de variate, cu scopul pragmatic de a rezolva interesele
părţilor. În felul acesta, părţile care aveau statut juridic diferit, au înlăturat
48
elementele de maximă rigiditate şi formalism al unor acte de drept roman şi au
creat, într-un timp relativ scurt, instituţii juridice noi, specifice climatului lor de
muncă şi viaţă comună;
- tăbliţele cerate sunt cel mai puternic argument al evidentelor tendinţe de unificare a
dreptului roman cu dreptul dac, expresie a sintezei globale realizate între cele două
mari civilizaţii pe parcursul a cinci generaţii.

Rezultat al maturizării societăţii dacice, unirea tuturor formaţiunilor politice existente
într-un singur stat centralizat a constituit apogeul evoluţiei dacilor din mai multe puncte de
vedere: economic, militar, religios, al conştiinţei politice şi al dreptului. De altfel, la începutul
secolului I î.e.n. societatea dacică era unită prin tăria etnicului ce o întruchipa, prin religie,
cultură, lingvistică, viaţa economică.
Statul dac centralizat s-a constituit în jurul anului 80 î.e.n. sub conducerea regelui
Burebista şi a marelui preot Deceneu, prin unificarea tuturor formaţiunilor (regatelor) locale,
fără excepţie. Importanţa acestui moment a fost deosebită prin aceea ca şi politicul se alinia
spiritului unitar ce funcţiona deja în celelalte domenii.
Legitatea centralizării politice a dacilor a fost confirmată de ascensiunea rapidă a
acestora în direcţia dezvoltării tuturor domeniilor enunţate. În noile condiţii, atât economicul,
cât şi politicul, religia, armata, politica externă, justiţia, într-un cuvânt societatea dacică a
cunoscut noi trepte de afirmare sub ocrotirea puternicului stat centralizat.
Statul creat sub conducerea lui Burebista a avut un larg ecou în lumea antică.
Evenimentul a fost remarcat cu respect şi îngrijorare de cronicarii contemporani şi de către
oamenii politici. Strabon (58 î.e.n.–25 e.n.), istoric şi geograf contemporan cu acel eveniment,
scria: „Burebista, getul, luând conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceştia...şi i-a
îndreptat prin abstinenţa, sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani a
întemeiat o mare stăpânire”. De asemenea, potrivit inscripţiei de pe monumentul ridicat de
autorităţile oraşului Dyonisopolis concitadinului lor Acornion, fost ambasador pe lângă
Burebista, rezultă că acesta din urmă (Burebista) era „cel dintâi şi cel mai mare rege din
Tracia…”.
49
Un important element în definirea unui stat, atunci, precum şi în zilele noastre, îl
constituie teritoriul. În procesul de realizare a statului, teritoriul pe care se formează acesta
(statul) leagă pe individ de noua structură politico-statală, îi insufla siguranţa şi demnitate;
individul devine o componentă organică a comunităţii statale. Dacia lui Burebista s-a
circumscris acestui proces. Iată care era întindirea acelui stat: spre apus atingea Cadrilaterul
Boem–Dunărea de mijloc şi Moravia; spre nord se mărginea cu Carpaţii Păduroşi şi izvoarele
Nistrului; spre răsărit cu Bugul şi ţărmul nordic al Mării Negre, iar spre miazăzi graniţa
statului condus de Burebista atingea lanţul munţilor Haemus (Balcani).

Ulpia Traiana, questor, preoţi municipali, imperium, jus conubii, jus honorum, jus gentium,
cetăţeni, latini, peregrini, sclavi, liberţi.

1. Enumeraţi impozitele directe.
2. Ce reprezentau coloniile?
3. Enumeraţi monedele care circulau în Dacia.
4. Ce atribuţii aveau edilii?
5. Definiţi noţiunea de pregrini deditici?
1. Termenul de “zestre” are origine:
a. romană
b. slavă
c. geto-dacă
50
2. În Imperiul Roman, peregrinii erau:
a. străini aflaţi în relaţii cu statul roman, situaţia lor juridică fiind recunoscută şi ocrotită de
acesta;
b. oameni liberi cu o condiţie juridică specială;
c. oameni semiliberi care la origine fuseseră arendaşi.
3. În Dacia romană, canabaele erau :
a. aşezări civile cu statut quasi-urban întemeiate în jurul castelor de către meşteşugari,
negustori, bancheri, veterani;
b. aşezări rurale de tip roman constituite pe teritoriul unei colonii, fiind conduse de unul sau
doi magistraţi ori de praefectus ;
c. comune rurale mai mici cu pământuri, fonduri şi magistraţi proprii, depinzând de unitatea
administrativă pe al cărei teritoriu era situată.
4. Latinii se bucurau de următoarele drepturi:
a. patrimoniale (ius comerci)
b. politice.
c. dreptul de a se căsători după legile romane (ius connubii).
5. De câte feluri erau peregrinii ?
a. provinciali,obişnuiţi
b. obişnuiţi, deditici
c. provinciali, deditici.
6. Ce categorii cuprindea proprietatea privată in Dacia romană ?
a. proprietatea provincială
b. proprietatea quiritară (romană) si proprietatea peregrină
c. toate.
Bibliografie
Bucureşti, 2012
51
APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC
Cuprins:
4.1. Introducere
4.3.1 Etnogeneza poporului român
4.3.3. Legea Ţării ( ius valachicum )
4.3.3.1. Conceptul de lege
4.1.Introducere
Părăsirea Daciei de către romani în anii 271-275 e.n. a constituit şi mai constituie o
preocupare constantă pentru istorici, momentul dovedindu-se de un interes aparte pentru
istoriografia românească şi cea generală. Retragerea romană s-a petrecut destul de repede
şi într-un moment când raporturile dominator –– dominaţi treceau printr-o perioadă
liniştită, iar apropierea dintre cele două părţi căpătase o direcţie nouă în procesul de
romanizare.
Obiectivele unităţii de învăţare

- înţelegerea conceptului de lege
52
- cunoaşterea caracteristicilor obştei săteşti;
- identificarea particularităţilor Legii Ţării.
Competenţele unităţii de învăţare:

- studenţii se vor familiariza cu conceptul de normă;
- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza noi concepte juridice;
- conştientizarea factorilor ce au contribuit la formarea dreptului românesc.
4.3. Continutul unitatii de invatare
4.3.1. Etnogeneza poporului român
Odată cu părăsirea Daciei de către romani s-a spulberat diviziunea impusă de către
cucerirea imperială. Dacia s-a refăcut aşadar teritorial, demografic şi spiritual, economic,
aşa cum fusese la începutul domniei lui Decebal. Războiul cu romanii nu a secătuit teritoriul
dacic de populaţia autohtonă, cum susţin, cu rea intenţie, unii pseudoistorici, încercând
astfel să acrediteze ideea vidului demografic, privind continuitatea românilor în acest spaţiu.
Adevărul, confirmat de numeroase mărturii scrise şi arheologice, susţinut de logică,
este acela că în pofida pierderilor mari de oameni, în Dacia cucerită de romani a continuat
să vieţuiască şi să muncească o populaţie dacă numeroasă, acceptând procesul de
romanizare şi de schimbare a destinului istoric.
După retragerea autorităţilor romane din teritoriul fostei Provincii Dacia, s-a
înregistrat un fenomen de ruralizare a vieţii sociale, ca efect al încetării existenţei puterii
administrative centrale şi locale, precum şi ca urmare decăderii oraşelor. Astfel, în fosta
Dacie a lui Decebal au apărut o multitudine de obşti teritoriale, lipsite însă de clasa
dominantă conducătoare şi fără structuri administrative centralizate sau locale.
În Dacia post-romană factorul demografic majoritar cel mai vechi şi de bază este cel
al geto-dacilor aborigeni, acum latinizaţi. Contopiţi cu ei sunt coloniştii romani, veteranii şi
celelalte elemente locale care nu au urmat autorităţile şi legiunile retrase de Aurelian.
53
Prezenţa lor este permanent documentată prin izvoare istorice scrise, documente epigrafice
şi numismatice, prin trupele dace recrutate în armata romană, prin toponimie şi
antroponimie, ca şi prin numeroase materiale arheologice care conţin în linii mari, modul de
viaţă tradiţional.
Roma a organizat un complex de aşezări fortificate cu scopul de a întări graniţa la
Dunăre, libertăţii şi securităţii locuitorilor săi împotriva popoarelor migratoare. Pe lângă
aceste legături militare cu lumea romană au continuat şi relaţiile economice, dovadă fiind
monedele, podoabele şi alte materiale preţioase găsite pe teritoriul ţării noastre.
După sec. III e.n. populaţia daco-romană devine omogenă, cetăţenii având ocupaţii
tradiţionale comune, precum şi scopul de a ţine piept popoarelor migratoare.
Procesul romanizării continuă şi în noile condiţii, prin legăturile cu lumea romano-
bizantină. Un alt element important al romanizării geto-dacilor este formarea unei noi limbi,
prin îmbinarea limbii autohtonilor cu latina, o limbă romanică cu substrat tracic.
Spre sfârşitul sec. III e.n. populaţia dacă şi greco-romană adoptă religia creştină,
aceasta devenind un element distinctiv pentru populaţia daco-romană în faţa popoarelor
barbare. Creştinarea a făcut parte din etnogeneza românilor, aceştia născându-se ca un
popor creştin.
Rezultatul procesului de etnogeneză prin desăvârşirea fuziunii elementului autohton
geto-dac cu coloniştii romani, în condiţiile contactelor cu lumea romano-bizantină şi ale
creştinării a fost formarea poporului român, cu o limbă latinofonă, singurul popor care a
păstrat numele de romani, nume ce a servit drept mijloc de diferenţiere faţă de păgâni.
Romanizarea s-a dovedit un fenomen ireversibil şi niciodată nu s-a mai revenit la
ceea ce a fost. Ea a continuat mai accentuat în perioada migraţiunilor când, din cauza
riscurilor la care a fost supusă, populaţia daco-romană de la oraşe, mai puternic romanizată,
s-a deplasat spre ţinuturile rurale, lăsându-se astfel pecetea definitiv şi, cum spuneam,
ireversibil, asupra fostului univers dacic, inclusiv asupra dacilor liberi, care în timpul
stăpânirii romane atacau mereu noua provincie la gândul unei posibile izgoniri a romanilor
din vechile lor hotare.
După celebrul edict din Milan, (313) al lui Constantin cel Mare, creştinismul s-a
răspândit cu o mare iuţeală în tot Imperiul Roman, mai ales la oraşe, unde comunicaţiile şi
schimbul de idei între oameni s-au realizat cu mare uşurinţă.Enclave de păgâni au mai
rămas la sate. Termenul de paganus, care înseamnă sat, caracterizează pe locuitorii satelor
care au rămas greci şi romani: adică cei ce mai ţineau cultui zeilor.
În materia dreptului cutumiar românesc, evidenţiem următoarele precepte creştine la
54
fundamentarea principalelor instituţii de drept:
- dispariţia oricăror urme de poligamie în cadrul familiei daco-romane şi româneşti,
încheierea acesteia potrivit canoanelor bisericii, este o dovadă certă a elementului
creştin la fundamentarea căsătoriei şi familiei;
- spiritul de solidaritate la nivelul obştii şi păstrarea îndelungată a primatului dreptului
de proprietate devălmaş ă este strâns legat de preceptele creştine, chiar dacă
proprietatea devălmaşă a existat şi anterior creştinismului;
- procedura de judecată, sistemul probator, în mod deosebit, sunt strict înrâurite de
preceptele şi credinţa creştină;
- de la înscăunarea domnitorului şi legitimitatea de necontestat a acestuia, ca provenind
de la divinitate, până la exercitarea prerogativelor sale absolute şi respectarea
conştientă a poruncilor sale în rândul maselor, preceptele creştine au fundamentat
întreaga instituţie fundamentală şi centrală a dreptului românesc;
- în existenţa statelor româneşti, biserica a fost reazem de nădejde al statelor, iar statele
au organizat biserica pentru a le servi interesele. A existat o împreunare fundamentală
între aceste două instituţii de importanţă vitală pentru poporul român.
Părăsirea Daciei de către legiunile romane şi aparatului administrativ, acompaniate

de pătura de autohtoni îmbogăţiţi, a avut ca primă consecinţă desfiiţarea administraţiei
centrale. Fiind abandonată şi aflându-se într-o stare de dezorganizare din cauza presiunii
popoarelor migratoare, populaţia s-a aflat în situaţia de a renunţa la viaţa din oraşe şi a
trebuit să se retragă în zona de câmpie, de deal şi munte, pentru a putea să-şi continue viaţa
cultivând şi păstorind.
Astfel s-a produs ruralizarea, sau mai bine zis, decăderea centrelor urbane. Satul va
rămâne principala formă de organizare administrativă a populaţiei rurale, unele aflându-se
pe locul vechilor ruine şi cetăţi, altele de-a lungul apelor curgătoare.
Marile centre urbane rămase pe teritoriul Daciei romane şi-au continuat viaţa socială
şi economică o perioadă îndelungată de timp, mai ales că erau locuite de o populaţie densă,
bine apăarată şi organizată. Atracţia spre aceste oraşe a migratorilor este dată de bogăţiile ce
se găseau aici şi de posibilitatea de a procura rapid hrană, arme, cai şi robi. Atacurile
55
permanente asupra oraşelor au dus la întărirea lor ca adevărate cetăţi înconjurate de ziduri
de apărare, de turnuri de observare, de fortificaţii cuprinzând şanţuri cu apă, porţi întărite în
faţa unor poduri mobile, care să oprească hoardele migratoare de a devasta. Cu toate
acestea, oraşele decad.
De la mândrele metropole, municipii şi falnicele colonii, se ajunge treptat la o
abandonare sau distrugere a oraşelor şi ruralizarea lor, existând exodul populaţiei către
centre mai mici sau sate, în care puteau mai uşor să se ascundă din faţa trecerii devastatoare
a migratorilor. Rămân oraşe ca Apulum, Ampelum, Potaisa, Napoca, Porolisum, dar
celelalte se pierd treptat. Pe ruinele fostelor oraşe rămân sate, uneori cu denumirea originală
a oraşului sau cu denumiri noi. În procesul de decădere a oraşelor, atribuţiunile
administrative şi de judecată rămân acelor juzi sau judeci, de unde şi denumirea teritorială
de judeţe.
Vreme de câteva secole obştea sătească va constitui fundamentul existenţei

populaţiei daco-romane în spaţiul fostei Dacii. Ea (obştea) va face şi va promova legea în
acest răstimp în spaţiul amintit. Chiar dacă migraţiile au afectat (mai puternic la început)
procesul de organizare socială a autohtonilor, ele nu au putut opri acest proces.
Comunităţile locale, cu timpul, s-au consolidat, astfel încât obştea teritorială a
căpătat adevărate competenţe economico-sociale şi administrative.
Cercetarea istorică şi sociologică a reuşit să pătrundă tainele obştii româneşti şi să dea
un răspuns coerent. Obştile au avut o existenţă îndelungată. Mai întâi a fost obştea gentilică,
structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obştea teritorială bazată pe stăpânirea în comun
a pământului. Obştea teritorială a existat şi în societatea dacică sub forma aşezărilor rurale cu
denumirea de davă. Acestea au devenit fossattum în timpul stăpânirii romane în Dacia, termen
păstrat în limba română cu denumirea binecunoscută de sat.
Obştea, ca formă de organizare teritorială nu trebuie înţeleasă ca fiind oponenţa
organizaţiei de stat, dimpotrivă ea a dovedit disponibilităţi de încadrare în forme statale, aşa
cum a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaţia provinciei Dacia Romană, iar mai
târziu în statul feudal. Comparând obştea teritorială cu statul, se constată că există o
trăsătură comună, şi anume aceea că ambele sunt constituite pe temeiul unor grupări
teritoriale, nu de rudenie.
Totodată obştile se deosebesc esenţial de stat prin aceea că numai statul dispune
56
de o forţă publică instituţionalizată (cu organisme de constrângere etc), ce se situează
deasupra societăţii, în timp ce obştea este lipsită de astfel de instituţii. Ea păstrează forme
arhaice de conducere, realizate prin participarea tuturor membrilor săi. Obştea teritorială
constituie, prin aceasta prismă, primul pas spre organizarea de stat, prin prezenţa criteriului
teritorial, ca temelie de constituire, fapt pentru care obştea devine prima grupare socială a
oamenilor liberi, nelegaţi prin legături de sânge.
Saltul calitativ realizat încă din ultima perioadă a statului dac definitivat de
stăpânirea romană, şi anume generalizarea organizării teritoriale a comunităţilor vicinale nu
a putut fi lichidat de noii cuceritori.
Aşadar, înfruntând vitregiile provocate de migraţiile barbare, obştea strămoşească s-
a păstrat şi s-a dezvoltat, evoluând către închegarea unor noi forme de convieţuire socială,
economică şi politică. Existenţa satelor obşte este atestată arheologic şi prin scrieri
contemporane, în întreg spaţiul vechii Dacii.
Creşterea demografică, oglindită în extinderea teritorială a obştilor existente, precum
şi apariţia de obşti noi s-a reflectat în apropierea dintre acestea, dând naştere la formaţiuni
mai mari, mai cuprinzătoare. În cadrul acestui proces, unele obşti şi-au pierdut identitatea în
noile comunităţi, numite uniuni de obşte, cu o capacitate economică mai mare şi cu o
eficienţă sporită în apărarea fiinţei lor faţă de pustiitoarele migraţii care nu conteneau.
Uniunile de obşti, unele mai puternice, altele mai firave, vor constitui temelia a ceea
ce s-au numit ţări, apoi cnezate şi voievodate, formaţiuni mult mai cuprinzatoare şi mai clar
exprimate în plan politic, administrativ şi militar.
Încadrarea obştilor săteşti în formaţiuni politice mai largi nu a modificat structura
internă tradiţionala a fiecareia dintre ele. Obştea teritorială a rămas celula de bază a
organizării administrative rurale, adică satul cu particularităţile şi meritele lui în susţinerea
formaţiunilor mai mari din care vor face parte.
Obştea sătească a fost singura formă de organizare social-economică a populaţiei
daco-romane în acest răstimp, de la părăsirea Daciei de către romani, până la integrarea în
structurile statale feudale. Obştea nu şi-a încetat existenţa nici în timpul stăpânirii romane şi
nu a putut fi distrusă nici de marile migraţii.
Forma tradiţională dacică, apoi daco-romană de organizare social-economică, obştea
sătească a supravieţuit şi s-a dezvoltat corespunzător, în secolele ce au urmat, pe tot
teritoriul fostei Dacii, constituind una din liniile de forţă ale unităţii românilor, un adevărat
bastion etnic, social-economic, juridic şi religios al populaţiei autohtone în lupta pentru
dăinuire pe pământul strămoşesc.
57
Deşi lipsită de conducere administrativ-politică centrală sau zonală, obştea
strămoşească a cunoscut totuşi organizarea, o organizare sui generis ce particularizează în
comparaţie cu perioada dacică sau cea feudală de mai târziu, precum şi faţă de alte obşti.
Locul primordial l-a avut criteriul teritorial susţinut de cel economic. La temelia
trăiniciei obştii a stat întotdeauna solidaritatea de interese, nevoia de apărare şi
supravieţuire. În virtutea celor de mai sus, membrii ai obştii erau numai cei ce stăpâneau
prin voinţa întregii comunităţi o parte din teritoriul comun. În obştea teritorială, vicinală sau
sătească, teritoriul avea atât funcţie economică, precum şi semnificaţie socială de
determinare a apartenenţei la obşte.
Din punct de vedere politic, obştea teritorială reprezenta o democraţie care folosea
principiul colectiv şi se autoadministra. Obştea îşi alegea singură organele de conducere
prin consimţământ general şi pe care membrii comunităţii le respectau, supunându-se de
bunăvoie dispoziţiilor acestora.
Asemenea organisme de conducere erau:
a) Adunarea Megieşilor, membrii stăpânitori de-a valma;
b) Oamenii Buni şi Bătrâni, aleşi dintre megieşi, şi care aveau împuterniciri judiciare;
“Ceata de bătrâni - arată Romulus Vulcănescu - era dătătoare şi păstrătoare de datini,
cutume şi tradiţii juridice. Ea constituia organul suprem de reglementare obişnuielnică a
obştei şi totodată de judecata fără apel...”
c) Juzii, şefi militari ai satului (obştii); un fel de strajă permanentă. Şi aceştia aveau
împuterniciri judiciare.
În cadrul procesului de teritorializare a obştilor, un rol important l-a avut
economicul, evoluţia „tehnicilor agricole” şi pastorale – cum se demonstrează în lucrări de
specialitate.
Obştea a fost în primul rând o comunitate de muncă, într-un teritoriu dat, constituită
într-un prim stadiu pe baza legăturilor de rudenie. Destrămarea relaţiilor gentilice
(familiale) a dus la slăbirea legăturilor de rudenie, locul acestora luându-l criteriile teritorial
şi economic. În acest fel, în cadrul obştii teritoriale, vicinală sau sătească principiul
teritorial va căpăta şi o funcţie economică.
Principalele îndeletniciri ale obştilor au rămas aceleaşi, ca şi în vremea geto-dacilor:
agricultura, păstoritul, creşterea animalelor, meşteşugurile etc. În privinţa muncii agricole
se poate afirma că era bine organizată, pe bază de normative speciale cum erau: repartiţia
câmpurilor de cultură pentru membrii obştii; folosirea asolamentului pe culturi şi câmpuri;
stabilirea momentelor privind declanşarea campaniilor de arat-semănat şi recoltat; fixarea
58
rezervelor agricole pentru sămânţă, schimburi comerciale, dări etc.
În paralel cu agricultura se desfăşura o substanţială activitate în domeniul creşterii
vitelor (bovine, cabaline, porcine), precum şi a păstoritului. Existau şi aici norme, bine
delimitate şi respectate ca atare, legate mai ales de păstorit: pornirea turmelor, împărţirea
produselor în cazul turmelor comune; stabilirea locurilor şi perioada de păşunat etc.
Alte activităţi, comune sau individuale, la fel de importante, care intrau, de
asemenea, în răspunderea şi atribuţiile obştii erau: mineritul, vânătoarea, pescuitul,
executarea cailor de acces (drumuri), defrişări de păduri, amenajări hidrotehnice sau
construcţia de aşezăminte publice (de rugăciune).
Această organizare solidară s-a realizat şi ca urmare a rudeniei dintre membrii săi,
dar şi ca urmare a unităţii de limbă , tradiţii, cutume şi religie, precum şi din necesitatea
muncii eficiente pentru exploatarea agricolă a teritoriului. Obştea sătească are în principal o
trăsătură economică, chiar dacă există încă puternice relaţii de rudenie de sânge, ca şi în
obştea gentilică. Stăpânirea teritorială, agricultura şi creşterea vitelor- baza existenţei
comunităţii – face să se schimbe accentul pe latura economică a tipului de relaţii ce se
stabilesc între membrii colectivităţii. Puternicele tradiţii monogame ale relaţiilor de familie
generează o diferenţiere a familiei mari, în frunte cu pater familias, în favoarea familiei
individuale, formate din perechea de soţi şi copiii lor.
Procesul de unire a obştilor teritoriale este evidenţiat în cele trei forme de organizare
socială şi politică:
CNEZATUL- existau cnezi de stat, care stăpâneau de regulă un sat sau două, şi
cnezi de vale, care ajungeau să stăpânească un grup de patru până la optsprezece sate situate
într-o regiune unitară din punct de vedere geografic. Deoarece cneazul a fost conducător al
satului, el a luat locul politic de judec sau jude. Cnezatul de vale este o formă intermediară
între cnezatul de sat şi voievodat, uneori cneazul de vale fiind numit jupan, de unde derivă
mai târziu denumirea de domeniu-jupanat.
VOIEVODATUL- este o formă cu un caracter ereditar mai puţin consolidat ca şi
cnezatul de vale, dar are atribuţiuni administrative mai întinse. Voievozii au provenit din
familiile cnezilor celor puternici, erau aleşi şi îndeplineau trei tipuri de atribuţii: militare,
judiciare, religioase. Autoritatea voievodului era limitată de adunarea cnezilor, aşa cum mai
târziu va fi limitată de sfatul boierilor.
ŢARA- uniunea a şase sau şapte uniuni de obşti, situate din punct de vedere
geografic în aceeaşi zonă; sunt cunoscute în izvoarele istorice : Ţara Bârsei, Haţegului,
Făgăraşului, Oaşului, Loviştei, Vrancei.
59
Principala avuţie a obştii era pământul pe care locuia şi îl lucra, păşunile, pădurile,
apele, tot ce intra sub incidenţa teritorială a obştii. Proprietatea era comună; o stăpânire în
devălmăşie care nu era suma proprietăţilor individuale ci un întreg asupra căruia aveau
drepturi egale toţi membrii colectivităţii, cu excepţia bunurilor personale. De precizat faptul
că doar pământul era în proprietate comună, roadele acestuia reveneau fiecărei familii
potrivit lotului ce i se atribuia la începutul fiecărui an agricol.
În cadrul proprietăţii devălmaşe, membrii obştii, individual sau în grup, nu aveau
voie sa înstrăineze părţi din moşie. Proprietatea obştească era sacră, intangibilă. Turmele de
oi, vite, cai etc., erau socotite, de asemenea, bunuri comune (devălmaşe). În această
categorie intrau bunurile din subsol (diferite minereuri), morile, precum şi alte instalaţii. În
aceste condiţii se pare că a luat naştere dreptul de preemţiune, cunoscut prin durabilitatea
lui. Înstrăinarea de bunuri imobile privea pe cei ce nu făceau parte din clanul respectiv.
Dacă cineva renunţa la drepturile lui asupra lotului de pământ se impunea
consultarea mai întâi a rudelor doritoare de a cumpăra, iar în cazul că nu se găsea cineva
dintre rude, urmau vecinii, obştea. Ideea era aceea de a nu înstrăina părţi ale comunităţii.
Dacă pământul era în devălmăşie, existau şi bunuri ale familiei, cum erau casa şi
curtea, unelte şi alte bunuri personale, care vor sta la temelia viitoarelor proprietăţi feudale.
Casa a fost prima desprindere de obşte. Fără îndoială că şi uneltele personale aveau acelaşi
statut, legiferat de către comunitatea de obşte. Semnul trecerii gospodăriei în stăpânire
personală l-a constituit gardul cu care a fost izolată de proprietatea comună a obştii. Modul
de îngrădire a casei şi a curţii este constatat începând cu secolul al IV-lea e.n. Un proces
asemănător s-a petrecut cu câmpul, ajungându-se la delimitări de loturi numite sort.
Probabil pentru încurajarea unei mai bune organizări a muncii şi pentru randament mai
mare, conducerile obştilor au stimulat loturile familiale sau personale. Se ivea astfel o
valoare nouă în domeniul proprietăţii şi o normă legislativă proprie viitoarelor forme de
proprietate feudală.
Lărgindu-se treptat, proprietatea va deveni una dintre instituţiile fundamentale ale
dreptului feudal şi burghez de mai târziu.
Fapt enunţat deja la alte capitole, regimul fundamental al obştii era egalitatea dintre
membrii acesteia. Egalitatea era determinată de caracterul de devălmăşie asupra pământului
şi de participarea tuturor la muncă de producere a bunurilor, în condiţiile absenţei
elementului economic dominant, care să nu muncească dar să aibă mai mult decât cei ce
60
lucrau. Prin dispariţia stăpânirii romane de tip sclavagist, şi când încă nu apăruseră
deosebirile de avere, oamenii erau toţi egali. Calităţile personale de inteligenţă, vitejie, buna
comportare – aşa cum erau de exemplu, oamenii buni şi bătrâni, puteau să evidenţieze pe
unii membrii din cadrul comunităţii săteşti, dar nu să-i suprapună celorlalţi. Prin sarcinile
obşteşti pe care le îndeplineau, aceştia aduceau foloase întregii obşti.
În perioada la care ne referim (sec. IV-IX) familia mică devine celula de bază a
societăţii. Familia avea atribuţii economice, paternale, biologice, educative, sociale etc.
Există o solidaritate familială rezultată din aceste atribuţii şi răspunderi. Există îndatorirea
de întreţinere reciprocă între soţi şi între părinţi şi copii. Asemenea principii tradiţionale la
daci vor fi întărite de religia creştină, răspândită în lumea daco-romană încă din secolul al
III-lea e.n.
Căsătoria se încheia prin liber consimţământ al soţilor, iar după răspândirea
creştinismului şi prin binecuvântarea religioasă. Divorţul era admis la cererea oricăruia
dintre soţi pe baza aceloraşi principii de egalitate, în ceea ce privea motivele invocate. De
asemenea, succesiunea: descendenţii aveau drepturi egale la moştenirea părinţilor. Dreptul
de moştenire era recunoscut şi sotului supravieţuitor.
De necrezut că într-o lume atât de zbuciumată, expusă la permanente retrageri din
calea năvălitorilor şi revenirea la vetrele iniţiale, o lume în care orice lucru se realiza
anevoios, s-a găsit forţa necesară menţinerii şi promovării vieţii specifice, a normelor
morale şi de drept, condiţie fără de care nu se poate vorbi de societate organizată sau
civilizaţie.
Ştiinţa istoriei evidenţiază faptul că obştea sătească străromânească, în tainica ei
evoluţie a răspuns multor cerinţe ale momentului, reuşind să se încadreze în normele fireşti
de ascensiune ale unui popor. A creat şi acumulat valori noi, reuşind chiar să asimileze
numeroase grupuri de populaţie străine, risipite în acest spaţiu de tăvălugul migraţiilor,
populaţii cu care autohtonii adesea au conlucrat sau pe care le-au înfruntat. Asimilarea de
populaţii migratoare explică diferenţa istorică dintre autohtoni (mai evoluaţi) şi năvălitori,
aflaţi într-un stadiu mult înapoiat. În astfel de condiţii, foarte succint prezentate, daco-
romanii, mai exact străromânii, au menţinut legea pământului, adică norme şi instituţii de
drept.
Obiceiul pământului nu este o creaţie a unui moment oarecare din trecut, ci este
produsul unui îndelungat proces istoric care, în linii mari, coincide cu însuşi drumul urmat
de poporul ce l-a aplicat. Într-o formă iniţială, acest sistem normativ a corespuns societăţii
fără clase, iar după înglobarea comunităţilor săteşti în organisme politice de tip statal, mai
61
întâi de tip sclavagist, apoi feudal ele au căpătat caracter de formaţiune juridică, în cadrul
unui proces dialectic specific, prin care dreptul clasei dominante, impus maselor populare ca
drept pozitiv, a continuat să fie aplicat de acestea şi după dispariţia acestor clase, a modului
de producţie şi a sistemului de drept respectiv, transformându-se din drept pozitiv în obicei
juridic.
Dreptul civil s-a manifestat sub diferite forme de exprimare juridică. În primul rând,
că persoane libere şi egale, membrii obştii puteau încheia diverse tranzacţii sub formă de
contracte. Vânzarea era contractul cel mai răspândit, cu efect translativ de proprietate prin
simplul consimţământ al părţilor. Numeroase tezaure monetare scoase la iveală de arheologi
pentru epoca respectivă, precum şi exemplarele de balanţe pentru cântărirea obiectelor de
vânzare, fac dovada unui comerţintens şi implicarea persoanei în afaceri, care atrăgea după
sine responsabilităţi şi respectarea de norme comerciale, juridice de piaţă. Contractele
verbale erau precumpănitoare, iar cuvântul dat leagă părţile, ca şi datul mâinii, ambele
procedee având sensuri magice. Jurământul era folosit şi în înţelegerile particulare şi în cele
cu alte popoare.
În condiţiile din acele vremuri este aproape surprinzător faptul că au existat norme
de drept care au funcţionat cu eficienţa. Cu certitudine, la menţinerea şi impunerea
normelor juridice în societate a contribuit biserica, precum şi spiritul foarte puternic de
comuniune. Există o supunere totală faţă de voinţa colectivităţii.
Aşadar au existat instituţii şi activităţi legislative pe care trebuie să le descifrăm din
multitudinea ştirilor despre alte domenii. Adesea, actul juridic putea fi confundat cu faptul
economic, religios, militar sau politic.
Totuşi, cu toată perfecţiunea pe care, din sentimentalism încercăm să o atribuim
înaintaşilor noştri, trebuie relevat faptul că existau şi abateri de la normele de conduită
socială stabilite prin tradiţie sau impuse de colectivitate (direct ori prin conducătorii ei).
Complexitatea fiinţei umane, imprevizibilul social au cauzat şi anomalii care la rândul lor
au determinat măsuri pentru stoparea şi eradicarea lor.
Spre deosebire de perioada anterioară retragerii aureliene formalismul caracteristic
dreptului roman a dispărut, impunându-se formele mai vechi, simple şi directe.
Se poate susţine că tradiţia dacică a fost destul de puternică, dacă avem în
vedere următoarele:
- după retragerea romană, statul cu organismele lui a lipsit; clasele dominante nu
existau; lumea daco-romană s-a refăcut în mediul rural;
- populaţiile migratoare au frânat evoluţia societăţii daco-romane. Menţinerea şi
62
revigorarea cutumei dacice s-a datorat faptului că dreptul roman nu a fost aplicat
marii majorităţi a populaţiei din Dacia Romană.
Această populaţie avea statutul de peregrin, iar cetăţenii romani colonizaţi în
provincie au păstrat în bună măsură propriul lor drept provincial, pe care apoi l-au luat cu ei
odată cu retragerea din Dacia. Dreptul acţiona atunci când normele de conduită socială
stabilite prin obiceiul pământului sau ad-hoc, erau încălcate. Conflictele dintre membrii
obştii se rezolvau în cadrul acesteia. În alte cazuri nefericite se recurgea la Legea talionului.
În cazul în care o persoană sau mai multe dintr-o obşte provocau daune altei obşti,
răspunderea o prelua obştea vinovatului. Aşadar răspunderea era solidară din partea
comunităţii, care îşi aroga dreptul de a pedepsi pe vinovat potrivit regulilor din obştea
respectivă, răspunzătoare de educaţia lui. În cazul că existau daune, de asemenea, obştea
căreia îi aparţinea vinovatul plătea despăgubiri.
În vechiul sistem punitiv popular românesc pedeapsa maximă era nu moartea, ci
izgonirea vinovatului din colectivitate (sat, obste). Opinia publică exercita astfel un control
şi o înrâurire puternică şi permanentă asupra celor ce nu respectau regulile de convieţuire.
S-au păstrat până târziu în evul mediu şi epoca modernă, şi alte pedepse cum erau strigarea
peste sat, sau cu ocazia unor întruniri atribuirea de porecle făptaşilor vinovaţi.
În general, în lumea obştilor predominau infracţiuni contra persoanelor, şi nu cele
contra bunurilor, furtul fiind considerat un lucru lipsit de sens. Însuşirea roadelor pentru
consumul pe loc nu era socotită furt, ci numai culegerea lor pentru alte scopuri (înstrăinare).
Sancţiunea pentru hoţera purtarea lui prin sat cu lucrul furat, ceea ce echivala cu
moartea civilă a celui vinovat. Se aplica şi vendeta (răzbunarea) dar în zonele rămase în
urmă, unde relaţiile gentilice au durat mai multă vreme. În zonele în care obştile teritoriale
s-au dezvoltat mai de timpuriu, începuse să se admită compoziţia.
Normele de convieţuire aplicate în vechime, în relaţiile materiale dintre membrii
comunităţilor vecine de pe teritoriul ţării noastre au îmbrăcat forme multiple: organizare,
administraţie, regimul persoanelor, bunuri, obligaţii, pedepse, relaţii intercomunitare
publice şi private etc. având caracter de sistem normativ ce corespundea, în conţinut şi
forma, nevoilor concrete ale acestor comunităţi, stadiului lor de dezvoltare. Toate relatările
subliniază vechimea acestor practici, ce au avut o aplicare îndelungată, pe baza convingerii
că ele reprezentau o ordine juridică şi că aveau deci o raţiune de a exista.
Nerespectarea obiceiului juridic, înzestrat cu sancţiune materială, însemna, în acelaşi
timp, nesocotirea voinţei întregii comunităţi, fapt pentru care cel vinovat se excludea
automat şi fără drept de apel din mijlocul ei, fiind “desconsiderat şi povestit peste tot
63
satul”, “rămânea toată viaţa batjocura satului”, “nu mai scăpa de gura satului” –
formulări de expresie juridică venite din vechime şi care s-au păstrat până în
contemporaneitate.
Obştea sătească a cunoscut, în perioada de care ne ocupăm, şi relaţii interetnice
publice. Aceste elemente de drept intercomunitar privat se regăsesc în modul de tratare a
străinilor, care în sistemul popular tradiţional nu erau neapărat neromâni ci “om din alt
sat”. Relaţiile intercomunitare publice se stabileau pentru nevoi de apărare.
4.3.3. Legea Ţării ( ius valachicum)
4.3.3.1 Conceptul de lege
Despre Legea Ţării trebuie spus că aceasta însemna o multiseculară practică a vieţii
sociale, bazată pe îndeletnicirile fundamentale, ce acopereau întreg spaţiul locuit de români.
Asemenea legi nescrise, de sorginte străveche, cu numeroase elemente de drept cutumiar,
agrar şi pastoral, cuprind şi organismele de aplicare a normelor juridice.
Referindu-se la această tradiţie juridică, istorici ai dreptului românesc susţin că Jus
Valachicum constituie apogeul unei îndelungate evoluţii, în cadrul obştilor săteşti.
Ascensiunea organizării teritoriale şi politice către ceea ce s-a numit „ţară”, la un moment
dat, urmată apoi de cnezat şi voievodat, s-a făcut pe temeiul consolidării şi perfectării
normelor de drept proprii.
Jus Valachicum constituie dovada faptului că instituţia dreptului la români era
puternică prin vechimea, logica şi răspândirea ei. Nu numai că a supravieţuit vicisitudinilor
istoriei, ci mai mult decât atât, s-a perfectat într-un sistem, ceea ce nu a putut fi dislocat de
migratori sau de către influenţe din afară. Un lucru, îndeobşte cunoscut, anume acela că
procesul cristalizării societăţii feudale româneşti a căpătat trăsături proprii mult diferite faţă
de feudalismul popoarelor vecine, care de la stadiul de barbarie au trecut direct la feudalism.
Datorită acestui fapt autohtonii au exercitat o puternică influenţa asupra vieţii populaţiilor
migratoare, grăbindu-le procesul de trecere spre feudalism şi chiar sedentarizarea
geopolitică.
Comunităţile gentilice ale populaţiilor migratoare, din prima fază a pătrunderii lor
pe teritoriul fostei Dacii, nu au putut influenţa, cum eronat le-a fost atribuit, organizarea
social-economică a autohtonilor, cu atât mai puţin în plan juridic, dimpotrivă, modul de
organizare în unităţi teritoriale a populaţiei localnice a grăbit sedentarizarea noilor veniţi.
64
„Ca atare – conchid Vl. Hanga şi L. P. Marcu -terminologia social organizatorică a
populaţiilor migratoare, ce au trecut vremelnic pe teritoriu dacic n-au reprezentat decât un
paralelism cu ceea ce exista deja…”
Potrivit dicţionarelor, Jus Valachicum sau Jus Valachorum, se traduce prin dreptul
românesc. Acesta a fost sistemul de reglementare în cadrul obştilor săteşti ale românilor, pe
când nu se numea aşa (Jus Valachicum) şi care, pe măsura cristalizării societăţii feudale în
Europa de est, state din preajma românilor au receptat Jus Valachicum, recunoscându-i
aplicabilitatea. Jus Valachicum este de fapt Legea Românească, lege păstrată şi aplicată în
toate teritoriile locuite de români. Adică, statele feudale din vecinătatea ţărilor Române, pe
teritoriul cărora existau colectivităţi româneşti, au recunoscut acestora dreptul de a se folosi
de normele juridice proprii, numindu-le Jus Valachicum, ca un drept personal şi colectiv.
După cum se va vedea în continuare, Legea Ţării va fi tot mai îngrădită de către normele de
drept medievale, norme elaborate de clasa feudală, şi servind în principal această clasă.
Jus Valachicum face în plan legislativ trecerea de la societatea de obşte, la cea
feudală. Elemente ale lui Jus Valachicum sunt prezente în lumea obştilor, care încă nu erau
vlahe (ci mai mult daco-romane). Aceste elemente au pregătit şi au făcut trecerea la
următoarea societate structurată pe clase şi organisme administrativ politice de stat. Se
poate conchide astfel că au existat două stări diferite, şi anume: obştea şi societatea feudală,
care au avut ca numitor comun Legea Ţării, Legea Românească sau Jus Valachicum.
Caracterul teritorial imobiliar avea în vedere faptul că vechiul drept românesc a luat
fiinţă în aşezările rurale, cele care şi-au păstrat continuitatea chiar şi după retragerea
romanilor din Dacia. Acest caracter exprimă legarea Legii de un teritoriu locuit de o
populaţie organizată politic pe un anumit teritoriu.
Această caracteristică a Legii Ţării este întărită şi de atenţia cu care este
reglementată proprietatea imobiliară, în primul rând asupra pământului. Din timpuri
străvechi ea este precis hotărnicită, iar normele prevăd proceduri speciale pentru stabilirea şi
apărarea hotarelor şi rezolvarea conflictelor rezultate din încălcarea sau stricarea lor. Toate
acestea sunt semne ale caracterului sedentar al populaţiei româneşti, cu proprietăţi stabile,
agrare, ce se transmiteau din generaţie în generaţie.
Caracterul original al Legii Ţării- se referă la faptul că aceasta este o creaţie
românească, ce izvorăşte din modul de viaţă al strămoşilor, dezvoltată de români în
65
condiţiile organizării lor în obşti şi în formaţiuni politice cu caracter feudal.
Normele juridice referitoare la cnezat şi voievodat alcătuiesc începutul dreptului
public al ţărilor române.

Cercetarea istorică şi sociologică a reuşit să pătrundă tainele obştii româneştişi să dea
un răspuns coerent. Obştile au avut o existenţă îndelungată. Mai întâi a fost obştea gentilică,
structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obştea teritorială bazată pe stăpânirea în
comun a pământului. Obştea teritorială a existat şi în societatea dacică sub forma aşezărilor
rurale cu denumirea de dava. Acestea au devenit fossattum în timpul stăpânirii romane în
Dacia, termen păstrat în limba româna cu denumirea binecunoscută de sat.
Obştea, ca formă de organizare teritorială nu trebuie înţeleasă ca fiind oponentă
organizaţiei de stat, dimpotrivă ea a dovedit disponibilităţi de încadrare în forme statale, aşa
cum a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaţia provinciei Dacia Romana, iar mai târziu
în statul feudal. Comparând obştea teritorială cu statul, se constată că există o trăsătură
comună, şi anume aceea că ambele sunt constituite pe temeiul unor grupări teritoriale, nu de
rudenie.
Totodată obştile se deosebesc esenţial de stat prin aceea că numai statul dispune de o
forţă publică instituţionalizată (cu organisme de constrângere etc), ce se situează deasupra
societăţii, în timp ce obştea este lipsită de astfel de instituţii. Ea păstrează forme arhaice de
conducere, realizate prin participarea tuturor membrilor săi. Obştea teritorială constituie, prin
această prismă, primul pas spre organizarea de stat, prin prezenţa criteriului teritorial, ca
temelie de constituire, fapt pentru care obştea devine prima grupare socială a oamenilor liberi,
nelegaţi prin legături de sânge.
66
Romanizare, ruralizare, obştea sătească, cnezat, voievodat, ţară, proprietate devălmaşă,

drept de preemţiune.

1. Daţi exemplu de bunuri în devălmăşie.
2. Care era regimul fundamental al obştii?
3. Ce reprezintă obiceiul pământului?
4. Detaliaţi în câteva cuvinte Legea talionului.
5. Definiţi Jus Valachicum.
1. Semnificaţia noţiunii de ius valachicum sau ius valachorum sau „dreptul românesc” este:
a. obiceiul pământului;
b. dreptul cel nou, cel scris ;
c. obiceiul pământului şi dreptul scris.
2. Atât obştea teritorială, cât şi satul s-au constituit pe baza unor grupări teritoriale şi nu de
rudenie. Satul avea o forţă publică instituţionalizată, cu organe de constrângere, în timp ce
obştea păstra o formă de conducere arhaică realizată prin participarea tuturor membrilor săi.
Această “democraţie” îşi alegea organele de conducere:
a. Adunarea obştii, oamenii buni şi bătrâni (homines boni et veterani), juzii (cnezii) ;
b. magistraţii, Adunarea obştii ;
c. preoţii, magistraţii.
3. În cadrul obştilor săteşti, proprietatea asupra pământului se împărţea în :
67
a. proprietate individuală asupra casei şi proprietate comună asupra terenului arabil ;
b. proprietate individuală asupra terenurilor de cultură şi proprietate comună asupra celorlalte
terenuri ;
c. proprietate individuală asupra izlazului, pădurilor şi apelor şi proprietate comună asupra
terenului arabil.
4. În cadrul obştilor săteşti, puterea judecătorească se exercita de :
a. judele sătesc şi Adunarea obştii ;
b. familia implicată ;
c. judele sătesc şi Sfatul oamenilor buni şi bătrâni.
5. Ius valachicum se referă la:
a. dreptul vlahilor, legea ţării, obiceiul pământului ;
b. numai norme din dimeniul dreptului public ;
c. numai norme de drept privat referitoare la raporturile agrare.
6. Legea ţării a adus o reglementare amănunţită asupra infracţiunilor. Cele mai grave erau
considerate :
a. furtul şi violenţa ;
b. infracţiunile împotriva statului, proprietăţii şi persoanei ;
c. infracţiunile de omucidere.
Bibliografie
Bucureşti, 2012
68
FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI
Cuprins :
5.1. Introducere
5.3.1.Ţările Româneşti de sine stătătoare
5.3.1.1. Ţara Românească a Munteniei
5.1. Introducere
Feudalismul sau evul mediu reprezintă orânduirea care face legătura dintre
clasicismul antic şi epoca modernă. Începuturile evului mediu în Europa s-au conturat pe
fundalul destrămării (prăbuşirii) Imperiului Roman, începând cu secolul al IV-lea era
noastră şi în condiţiile năvălirilor barbare ce vor dura aproape o mie de ani. Această epocă
istorică - feudalismul - care a durat peste 12 secole (sec. V-XVIII) prezintă unele
caracteristici care o deosebesc de antichitate, dar şi de epoca modernă care a succedat-o.
Obiectivele unităţii de învăţare:

- înţelegerea conceptului de stat feudal;
- cunoaşterea formării statelor feudale româneşti;
- identificarea fiecărui stat.
69
- studenţii se vor familiariza cu conceptele de state feudale româneşti;
- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza noile noţiuni juridice.
5.3.1. Ţările Romîneşti de sine stătătoare
Moment remarcabil în istoria românilor, constituirea celor trei state centralizate

(Transilvania, Ţara Romînească şi Moldova),a marcat începutul unei noi etape istorice,
deosebit de important în procesul de afirmare şi consolidare a românismului. Formarea
statelor feudale centraliyate a constituit momentul de încheiere a procesului de reunire a
vechilor formaţiuni de dimensiuni mai mici (cum erau ţările, cnezatele, voievodatele).
Dacă alte popoare s-au regăsit de la începutul evului mediu în state unice, românii,
ca şi alte etnii, au cunoscut vreme de mai multe secole pluralismul statal. Din cauza
presiunilor şi ameninţărilor externe, venite din mai multe direcţii deodată, românii au fost
nevoiţi să se constituie mai întâi în cunoscutele formaţiuni centralizate (Transilvania, Ţara
Romînească şi Moldova).
Românii, prin tradiţia lor dacică, prin evoluţia lor unitară în perioada migraţiilor,
aveau dreptul la o organizare feudal centralizată într-un singur stat pe toată întinderea fostei
Dacii. Vicisitudinile istoriei, însă, nu au permis acest lucru, realizându-se astfel cele trei
state româneşti cu puternice şi permanente legături între ele. În pofida unor atari realităţi
politice pluraliste, românii vor evolua unitar prin spirit, limba şi conştiinţa originii comune.
Unirea politică deplină se va înfăptui, după încercarea lui Mihai Viteazul la 1600, mai
târziu, în epocile modernă şi contemporană.
70
5.3.1.1. Ţara Românească
A fost constituită ca stat feudal centralizat de sine stătător în prima jumătate a

secolului al XIV-lea, rezultat firesc al unui process complex şi îndelungat de unificare a
tuturor formaţiunilor politice româneşti prestatale existente de secole între Carpaţi şi
Dunăre. Pe parcursul veacului al XIII-lea s-a realizat pe întreg teritoriu amintit o
omogenizare etnică în condiţiile asimilării de către autohtoni a ultimilor migratori (slavi,
pecenegi, cumani, tatari). Se constata o maturizare politica a formatiunilor existente din
spatiul de la sud de Carpati.
Pe plan intern se înregistrează o creştere numerică a populaţiei , aşezată în sate şi
tîrguri, precum şi o stare economică satisfăcătoare, marcată de creşterea producţiei agricole,
extinderea relaţiilor comerciale, dezvoltarea meşteşugurilor şi creşterea reţelei de drumuri.
Dezvoltarea acestor cnezate şi voievodate a fost stânjenită, de asemenea, de
tendinţele expansioniste ale regatului maghiar, care râvnea cu insistenţă la supunere faţă de
Coroana Maghiară a acestei ţări româneşti. Periodic, aceste formaţiuni au avut statut de
vasalitate faţă de regii unguri. Acestia din urmă, fără să aibă vreu drept, cu atât mai puţin
permisiunea românilor, se considerau suzerani ai cnezatelor şi voievodatelor de la sud de
Carpaţi.
Nu puţine şi nu uşoare au fost confruntările voievozilor români cu regatul maghiar,
în tendinţa şi dorinţa lor firească de a-şi menţine independenţa deplină.
Exemplul cel mai atrăgător îl oferă voievodul Litovoi, care în anii 1272-1277 a
refuzat să recunoască suzeranitatea regelui maghiar Ladislau Cumanul.
Intervenţia militară a ungurilor a fost întâmpinată de români cu rezistenţa armată.
Litovoi a căzut în luptă (1277) iar fratele său Bărbat, succesor la domnie, a fost nevoit să
recunoască pentru un timp suzeranitatea regelui maghiar.
Cel care a conferit românilor de la sud de Carpaţi independenţa şi un larg prestigiu a
fost Basarab (fiul lui Tihomir), care a domnit între anii 1310-1352, recunoscut ca mare
voievod, apoi ca domnitor (unificator) de toţi ceilalţi cnezi şi voievozi dintre Dunare şi
Carpaţii sudici. Victoria armatelor sale la Posada (9-12 noiembrie 1330) asupra regelui
maghiar Carol Robert a reprezentat actul de naştere a Ţării Româneşti ca stat independent,
unitar, centralizat şi de sine stătător.Acest fapt a asigurat pentru o perioadă de circa o sută
de ani, organizarea şi dezvoltarea liberă a acestei ţări. Totodată, noul stat european se va
bucura de un real prestigiu în rândul ţărilor vecine şi în Europa.
71
Începând cu secolul al XI-lea sunt atestate, la est de Carpaţi, mai multe formaţiuni
politice româneşti, care au ieşit în evidenţă, fiind consemnate în cronicele vremii. Izvoarele
poloneze ce stau la baza Cronicii lui Jan Dlugosz dovedesc faptul că în anul 1070 “valahii”
au luptat alături de Viaceslav de Polotk împotriva lui Boleslav al II-lea, “cel
îndrăzneţ”,regele Poloniei.
Formaţiunile politice româneşti de la est de munţii Carpaţi au urmat aceeaşi cale ca
şi Ţara Românească, în efortul lor de constituire a statului feudal centralizat de sine stătător,
existând în acest caz multe asemănări. Realităţile social-economice şi politice, existenţa mai
multor formaţiuni politice în regiunea la care ne referim confirmă gradul evoluat la care
ajunsese această zonă. La fel ca în Ţara Românească şi în Moldova, slăbirea dominaţiei
Hoardei de Aur (tătarii) crease condiţii mai bune procesului de unificare a românilor.
În primii ani ai secolului al XIV-lea este pomenită în zona o “ţară a românilor”
(Vlachenlant), dar şi aici pătrunsese regalitatea maghiară, care a organizat în părţile nord-
estice ale Moldovei începând din anul 1352 o Marcă (administrativ-politică) cu capitala la
Baia. Conducerea ei a fost încredinţată lui Dragoş (boier român din Maramureş) care a
căpătat titlu de voievod supus coroanei maghiare.
Lichidarea vasalităţii ce o impuseseră maghiarii aici s-a înfăptuit prin lupta armată a
românilor localnici, în alianţă cu oştenii maramureşeni conduşi de către căpetenia lor,
Bogdan de Cuhea. Acesta era un aprig luptător român împotriva tendinţelor şi practicilor
expansioniste ale feudalitaţii maghiare.
Profitând de faptul că ungurii se găseau în conflict cu Ţara Românească şi cu
bulgarii, Bogdan din Maramureşa trecut munţii cu o mică armată, şi în conlucrare cu oştile
boierilor moldoveni l-a alungat pe voievodul Balk (1359), urmaşul lui Dragoş la tronul
Moldovei, aflat şi el sub suzeranitate maghiară. Drept urmare a îndepărtării
“împuternicitului” maghiar, boierii moldoveni l-au ales pe Bogdan domn al ţării Moldovei.
Astfel se alcătuia o nouă ţară românească ca stat independent de sine stătător centralizat.
Concluzionând asupra organizării statelor feudale centralizate româneşti, se poate aprecia
că, românii, prin tradiţia dacică a statului lui Burebista şi Decebal, precum şi prin evoluţia
unitară, după retragerea romană, aveau dreptul la realizarea unui stat centralizat pe întreg
spaţiul fostei Dacii. Nu s-a putut realiza acest lucru din două motive şi anume:
1. Ameninţările externe venite din mai multe direcţii deodată i-a
obligat pe români să se apere spate-n-spate;
72
2. În al doilea rând i-a împiedicat şi mentalitatea feudală de pluralism
statal, care se regaseşte şi la alte popoare europene.
Cu toate acestea, în contextul dat, realităţile politice româneşti au ieşit din anonimatul
stăpânirilor străine temporare, observându-se creşterea efortului formaţiunilor statale din
spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic de a se organiza şi de a se stabiliza. Faptul nu convenea
însă intereselor statelor vecine care urmăreau să se folosească de pluralitatea statală creată,
precum şi de urmările dezastruoase lăsate de ultimele năvăliri barbare. Statele centralizate
româneşti create în secolele XII-XIV, având în fruntea lor domnitori destoinici, vor reuşi să
se consolideze şi să promoveze instituţii tipice, precum domnia, care s-a afirmat puternic în
secolele următoare.
Cum anume s-a produs actul de unificare a cnezatelor şi voievodatelor din

Transilvania, dând naştere la o puternică formaţiune politică centralizată, nu se ştie prea
bine. Ceea ce se cunoaşte cu exactitate este faptul că în secolele XI-XIII teritoriul românesc
a cunoscut ultimele valuri ale populaţiilor migratoare: pecenegi, uzi, cumani, mongoli şi
tătari. Acestea au cauzat enorme distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti, au frânat
dezvoltarea societăţii româneşti, aflată în acea vreme într-o perioadă de avânt economic şi
de consolidare a vieţii politice şi de stat.
Notarul anonym al regelui maghiar Bela aminteşte în cronica sa Gesta Hungarorum
de existenţa, la sfârşitul secolului al IX-lea, a trei formaţiuni politice - ducate (voievodate) –
–sau “ţări”–– în Banat, Crisana şi Podişul Transilvaniei, conduse de: Glad, Menumorut,
Gelu, urmate la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea de alte doua
ducate sau voievodate: unul cu centru la Alba-Iulia, iar al doilea în Banat, având cetatea de
scaun la Morisena (Cenad, jud. Timis).
Aceste două voievodate cuprindeau teritoriile unor “ţări” ale românilor, fiind mai
întinse decât cele precedente, mai bine organizate şi mai bogate. Totodată, săpăturile
arheologice au scos la iveală cetăţi ca Moigrad şi Moresti, reşedinte ale unor căpetenii
politice.
Un alt izvor convingător este epopea intitulată Viaţa sfântului Gerard de Cenad,
scrisă în prima jumătate a secolului al XII-lea, în care se dau informaţii despre organizarea
voievodatului “bănăţean”, precum şi despre legăturile lui politice şi religioase cu Bizanţul.
În această etapă, voievodatele româneşti au evoluat de la formaţiuni de mică
73
întindere spre forme statale mai cuprinzătoare, mai bine organizate, adică spre realizarea
centralizării într-un singur voievodat.
Lucru, de asemenea ştiut, este faptul că în anul 1176, Leustachius apărea ca voievod
al întregii Transilvanii, ceea ce atrage atenţia asupra unificării care avusese loc în acest
spaţiu românesc. Au urmat alţi voievozi ca Roland Borsa (1284-1293) sau Ladislau Kan
(1294-1315), care au asigurat unitatea înfăptuită, precum şi un cuprinzător statut de
autonomie românească.
Între Dunăre şi Marea Neagră, pe tot timpul secolelor XI-XIII au existat formaţiuni
politice, dintre ai căror conducători sunt cunoscuţi Tatos, Sestlav, Satza. Continuă să existe
marile porturi Constanţa şi Mangalia, precum şi porturile fluviale Sulina, Chilia, Tulcea,
Vicina, Măcin, Hârşova, Cernavodă şi Dîrstor. Teritoriul dobrogean a format un stat feudal
sub autoritatea împăraţilor bizantini, sub numele de Paristrion.
După ce o perioadă se află sub suzeranitatea ţaratului bulgar, profitând de
destrămarea acestuia se întemeiază Ţara Cavarnei, în 1346, când această formaţiune politică
este condusă de Balica, apoi de Dobrotici. Aceştia aveau titlu de despot şi erau recunoscuţi
de împăraţii Constantinopolului. După Dobrotici, de la care se moşteneşte şi toponimia
regiunii, urmează la tron Invanco, în anul 1386. Domnii munteni se vor lupta pentru a apăra
Dobrogea şi a o include în Ţara Românească, aşa cum reuşeşte Mircea în 1386 şi în 1404,
dar, mai apoi, Dobrogea cade sub stăpânirea turcească timp de patru secole şi jumătate.

Dreptul românesc vechi, nescris, a cărui origine trebuie căutată în practicile populare de
la nivelul obştii săteşti, agrare şi pastorale, este o creaţie originală a poporului nostru, o
sinteză de norme juridice formată treptat în secolele de trecere la feudalism. Acest drept
oglindeşte un sistem juridic de sat (rural) bazat pe stăpânire, folosinţă şi responsabilitate
colectivă.
74
Primele norme ale cutumei priveau, desigur, organizarea şi ordinea socială, proprietatea,
folosirea pământului, relaţiile de familie etc. S-au constituit şi instituţii de judecată specifice,
alese după anumite rânduieli; s-au instituit dări şi pedepse concepute după o datină proprie.
Factorul juridic reprezentat prin dreptul nescris, obiceiul, legea cea vie „care trăieşte în
conştiinţa tuturor ––aprecia istoricul Ioan Lupas–– a constituit o creaţie originală a
românilor, care a evoluat în direcţia spiritului de unitate, întreţinut de limba şi religia
româă”.
Pe calea „dreptului românesc” (Jus Valachicus), a dreptului consuetudinar sau
obişnuielnic, s-au transmis multe tradiţii şi instituţii ancestrale româneşti, socotite cu temei,
contribuţii la patrimoniul ştiinţific universal.

6. Feudalismul, cutuma, populaţii migratoare.
Întrebări şi teme de dezbatere

1.Daţi exemplu de formaţiuni politice.
2. În ce secol a fost întemeiată Moldova?
3. Între ce ani a domnit Basarab?
4. Când a avut loc Lupta de la Posada?
5. Daţi exemplu de popoare migratoare în Transilvania.
1. Legislaţia medievală din Ţara Românească a fost influenţată profund de:
a. tradiţia bizantină;
b. obiceiul pământului;
75
c. tradiţia romană.
2. În statele feudale româneşti, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, regenţa a
fost înlocuită de :
a. locotenenţa domnească ;
b. Sfatul domnesc ;
c. Adunarea stărilor privilegiate.
3. În statele feudale româneşti, Adunarea ţării, convocată periodic în secolele XV-XVI :
a. aproba doar politica fiscală ;
b. aproba doar tratatele şi trimiterea de soli;
c. alegea domnii, aproba politica fiscală, aproba tratatele.
4. Conducerea politică centrală a Transilvaniei, în perioada cât s-a aflat sub stăpânirea
Ungariei, a aparţinut:
a. principelui;
b. guvernatorului ;
c. voievodului.
5. În perioada feudalismului, în Ţara Românească şi Moldova, instanţele judecătoreşti se
împărţeau în:
a. instanţe supreme, instanţe locale ;
b. domnul şi Sfatul domnesc;
c. instanţa sătească, instanţa seniorială.
6. În perioada feudală, în Ţările Române, rudenia îmbrăca următoarele forme :
a. rudenia după mamă, rudenia după căsătorie ;
b. rudenia naturală (de sânge), rudenia prin alianţă (căsătoria), rudenia spirituală (prin botez),
rudenia prin înfrăţire şi înfiere;
c. rudenia prin adopţiune fără consimţământul părinţilor, rudenia între naşi şi fini.
7. În feudalism, dreptul de proprietate, la români, s-a caracterizat prin limitări, complexitate,
suprapunere şi diversificarea proprietăţilor după titulari, ceea ce a dus la crearea următoarelor
categorii:
a. proprietatea domnească, proprietatea ţărănească ;
b. proprietatea feudalilor laici, proprietatea bisericească;
c. proprietatea domnească, proprietatea feudalilor laici, proprietatea bisericească, proprietatea
funciară urbană, proprietatea ţărănească.
8. În feudalismul românesc, principalele contracte reale au fost:
a. donaţia, schimbul ;
76
b. împrumutul şi vânzare;
c. donaţia, schimbul, împrumutul.
9. În feudalismul românesc, principalele contracte consensuale erau :
a. vânzarea-cumpărarea, arendarea, asocierea, mandatul ;
b. protimisul, donaţia, schimbul;
c. garanţiile, răscumpărarea.
10. În perioada feudală, în Ţările Române, căsătoria nu se încheia printr-un act scris. Ea
începea cu :
a. logodna contractată, de obicei, cu prilejul peţitului;
b. ceremonialul de nuntă ;
c. cununia religioasă, ocazie cu care tinerii jurau credinţă.
Teme de control
Redactaţi referate cu următoarele teme:
1. Statul şi dreptul geto-dac.

2. Contextul European al formării statelor feudale romîneşti
Temele de control se transmit către tutore prin platforma eLearning. Rezultatele temelor
de control vor fi transmise de către tutore către studenţi prin platforma eLearning.
Bibliografie
Bucureşti, 2012
2. NEGOIŢĂ FLORIN, Istoria Statului şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2013
3. VOICU COSTICĂ, Istoria Statului şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2008
77
PARTICULARITĂŢILE ORGANIZĂRII DE STAT
ÎN ŢĂRILE ROMÂNE
Cuprins:
6.6.Introducere
6.7.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.8.Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.3. Adunările pe stări, Congregaţiile nobiliare şi Dietele Transilvaniei. Modul lor de
funcţionare
6.3.4. Organele centrale ale statului feudal. Sfatul Domnesc. Consiliul Principelui.
Guberniul Transilvaniei. Cancelaria Aulică
6.3.5. Dregătoriile centrale
6.3.6. Organizarea de Stat şi Dreptul în Transilvania
6.1. Introducere
Ca instituţie centrală, reprezentativă pentru societatea feudală românească, domnia

la români a constituit elementul de referinţă în evaluarea unor norme juridice. Această
instituţie, asemănătoare altora de acest fel din alte ţări, are unele trăsături specifice,
originale prin reprezentativitatea şi funcţionalitatea ei.

- înţelegerea instituţiei Domniei;
- cunoaşterea particularităţilor instituţiei Domniei;
78
- identificarea organelor centrale ale statului.
- studenţii se vor familiariza cu noţiunile specifice acestei instituţii;
- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza noile noţiuni specifice instituţiei Domniei.
Ca tip istoric de stat, ţările române au fost state feudale până la începutul secolului al
XV-lea, perioadă în care aceste state s-au dezvoltat independent, dar ameninţarea pericolului
turcesc, precum şi a altor imperii, a dus la organizarea în comun a luptei împotriva dominaţiei
străine. Acest destin comun a pus amprenta sa pe istoria celor trei ţări, obligate la sacrificii
deosebite pentru libertate şi unitate. Atitudinea faţă de Imperiul Otoman a fost aceea a unui
permanent armistiţiu cu obligaţii bilaterale, constând din plata unui “haraci” începând cu
1417, sub domnia lui Mircea cel Bătrân, fără însă a însemna aceasta o supunere
necondiţionată faţă de Poarta Otomană. Domnitorii au urmărit permanent conjunctura externă
favorabilă, pentru consacrarea libertăţii faţă de otomani. Transilvania s-a dezvoltat ca o ţară
cu deosebită autonomie. În anul 1257, în urma presiunilor lui Ştefan, fiul lui Bela al IV-lea
cedează Transilvania, pe care acesta o conduce 13 ani ca un rege independent. Între cei doi a
izbucnit un război care se termină în 1266, ca între doi suverani cu ţări independente.
Voievozii ulteriori au accentuat această autonomie prin creşterea rolului lor în numirea
demnitarilor, acordarea de privilegii, numirea capilor bisericii, precum şi creşterea rolului
adunării generale ale nobilimii. În timpul lui Ioan de Hunedoara, voievodatul a cunoscut o
putere deosebită pe plan intern şi extern. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, aservirea
de către turci a ţărilor române s-a concretizat prin obligativitatea haraciului, peşcheşurilor,
prestaţiilor în muncă şi monopolul asupra comerţului exterior. Din punct de vedere politic,
ţările române nu devin paşalâcuri nici în secolele XVI-XVII, imperiul exercitând o dominaţie
indirectă, caracterizată prin autonomia Ţării Româneşti şi Moldovei, dar sub suzeranitatea
turcească, în aceeaşi situaţie fiind şi Transilvania după 1541. O intensificare a dominaţiei
79
otomane se constată în secolul al XVII-lea, când se încearcă o aservire accentuată politică şi
economică, ceea ce determină o creştere a luptei împotriva subjugării. Noua formă de aservire
a Ţării Româneşti şi Moldovei s-a concretizat în instaurarea regimului turco-fanariot (1711 în
Moldova şi 1716 în Ţara Românească). În Transilvania, dominaţia austriacă se statorniceşte prin
Diploma Leopoldină din 1691. Din punct de vedere politic, Transilvania a fost încorporată ca
Principat în imperiul austriac; i se atribuie o nouă organizare şi i se lichidează autonomia. Din
punct de vedere al formei statului, în toate secolele feudalismului dezvoltat Ţara Românească
şi Moldova au fost monarhii centralizate, fără să se atingă stadiul absolutismului, cu excepţia
perioadei fanariote, când această tendinţă absolutistă se manifestă. În timpul trecerii
Transilvaniei sub dominaţia habsburgică, aici s-au impus formele absolutiste de conducere şi
guvernare. În secolul al XVI–lea, regimul statal a fost unul boieresc, în care boierii de neam
şi-au subordonat domnul, iar secolul al XVII-lea este dominat de regimul nobiliar, regim
creat prin înnobilarea unei clientele subordonate turcilor, ce duce în final la crearea unui
absolutism fanariot. În ceea ce priveşte Transilvania, ea parcurge perioada voievodatului până
în 1541, timp în care voievozii sunt adevăraţi monarhi feudali, având o putere centralizată.
Urmează apoi perioada Principatului autonom de la 1541-l542 până la 1691, când forma de
stat era “organizarea pe stări” - Dieta Transilvaniei fiind organul stărilor privilegiate - ca după
1691 să fie inclusă în Imperiul Austriac. Deşi, toate cele trei ţări au fiinţat separat, ele au avut
sentimentul comunităţii de neam, de limbă, de cultură, religie şi interese economice. Anumite
personalităţi, dorind să se opună duşmanilor externi, au încercat să unească cele trei ţări sub o
singură conducere. Aşa se cuvine să amintim unirea lui Mihai Viteazul prin “Hrisovul de la
Iaşi din 27 mai 1600“, planul pentru ”regatul Daciei” al lui Gabriel Bethlen la 1626 şi
încercarea de confederare a ţărilor române din timpurile domnitorilor Matei Basarab, Vasile
Lupu şi Gheorghe Rakozi I, care urmau să transforme această alianţă în luptă antiotomană.
Statele româneşti s-au format în jurul unor familii de voievozi foarte puternici, care au unit,
în jurul voievodatelor lor, toate formaţiunile politice, luându-şi titlul de “voievod întemeietor”, apoi
“mare voievod” şi “domn”.
Domnia a folosit în dezvoltarea sa unele trăsături şi elemente bizantine, cum sunt:

titulatura domnului, puterea, concepţia teoretică, virtuţile imperiale, asocierea la domnie.
Titlul de domn derivă de la “dominus”, ce reprezintă stăpânul domeniului feudal ce

învederează stăpânirea absolută a ţării şi totalitatea puterilor. Domnul exercita o putere care
80
se pretindea că vine de la Dumnezeu, ceea ce impunea respect şi veneraţie. Ungerea cu mir de
către patriarhul Constantinopolului sau mitropolitul ţării, încoronarea în cadrul bisericii,
însoţită de rugăciuni, aveau o încărcătură mistică deosebită. Încoronarea domnului s-a realizat
până în secolul al XVI-lea, când coroana a fost înlocuită cu "cuca", dar ceremonialul s-a
păstrat.
Domnul presta un jurământ pe cruce şi evanghelie, îndeplinind şi unele prerogative de

drept bisericesc şi îndatoriri de ctitor de aşezăminte religioase. Puterea domnului era
necontrolabilă, dar nu absolută, despotică, ci îngrădită de regulile obiceiului pământului şi de
pravile, iar din secolul al XVI-lea de suzeranitate otomană.
Puterea domnului era personală, indivizibilă şi netransmisibilă. Voievozii întemeietori

au creat dinastii (Basarabii şi Bogdăneştii), optând pentru principiul eredităţii, succesiunea la
tron fiind realizată pe principiul mixt al electivităţii şi eredităţii. Domnii erau aleşi pe viaţă de
către boieri şi de “ţară“, formată din adunarea tuturor stărilor sociale, dintre fiii, chiar şi
nelegitimi, ai domnului. În Ţările Române, principiul primogeniturii nu a fost recunoscut.
Integritatea fizică era o condiţie necesară pentru accesul la domnie. Femeile nu aveau acces la
tron.
Principiul ereditar a fost schimbat în secolul al XVI-lea, când regula alegerii pe viaţă a
fost înlocuită de turci şi când domnii trebuiau să fie "întăriţi" de Poartă o dată la trei ani, iar
din secolul al XVII-lea în fiecare an. Din secolul al XVII-lea, principiul electivităţii domnului
este considerat cel de bază, el menţinându-se până în secolul al XVIII-lea, ultimul domnitor
ales fiind Constantin Mavrocordat în 1730, după care regula este aceea ca domnul să fie
numit de turci. Pentru ca voinţa domnitorului să fie certă şi după moartea sa, s-a procedat la
asocierea la domnie a fiului sau fratelui domnului, astfel ocolindu-se competiţia. Printre
prerogativele domnului se pot aminti cele politice, militare, legislative, judecătoreşti,
executive, financiare şi bisericeşti.
Domnul era comandantul suprem al armatei, urmând tradiţia voievodală. Oştenii şi

comandanţii depuneau jurământ înaintea domnului la încoronarea sa, precum şi înaintea
luptelor. Domnul numea pe comandanţii armatelor, ai cetăţilor şi mobiliza oastea ţării în caz
de primejdie.
Domnul reprezenta statul în raport cu alte state, declara război sau pace, încheia
tratate de alianţă, primea şi trimetea soli. Aceste atribute de politică externă au fost exercitate
81
cu avizul Sfatului Domnesc şi, uneori, chiar cu avizul membrilor stărilor. Aceste atribute se
vor reduce pe timpul dominaţiei otomane, Poarta interzicând exercitarea unei politici externe
proprii, determinând pe domnitor să încheie tratate secrete.
Domnul exercita dreptul de legiuitor, urmând exemplul împăraţilor bizantini, prin

aceasta reprezentând “voinţa divină”. Prerogativele legislative erau exercitate prin acte
normative ce se numesc hrisoave, aşezăminte, testamente sau legătură. Exista şi un mod de
receptare indirectă a dreptului bizantin, prin “pravilele bisericeşti“ şi “pravilele împărăteşti”,
precum şi rezolvarea unor raporturi juridice prin “Legea ţării”, dreptul nescris.
Domnul era judecătorul suprem chiar înaintea întemeierii statului, voievozii având
drept de judecată asupra supuşilor. El avea dreptul să judece în ultimă instanţă, să evoce de la
orice instanţă judecarea unor pricini, să retracteze propria hotărâre, să pronunţe orice
pedeapsă, să ierte pe vinovat, să dea “învăţături” judecătorilor în legătură cu modalităţile de
judecată. El stabilea hotarele ţării şi ale moşiilor. Judecata se realiza împreună cu Sfatul
(Divanul) Domnesc, dar hotărârea o dădea el în materie penală sau civilă. Condamnarea la moarte
pentru hiclenie, drept exercitat de domn, va fi permanent contestat de boierii care doreau ca astfel de
proceduri să se realizeze doar prin Sfatul (Divanul) Domnesc. Aplicând principiul filantropiei,
domnul ierta, uneori de fapte foarte grave, cu diverse prilejuri (sărbători, nunta sau moartea unui
membru al familiei, naşterea unui copil) pe cei vinovaţi. Domnul împărţea dreptatea în numele său,
nu al sultanului şi după legile ţării, nu ale Porţii. Singurele restrângeri erau cele privitoare la pricinile
mixte între musulmani şi pământeni.
În exercitarea prerogativelor executive, domnul avea dreptul de a lua măsuri pentru

păstrarea ordinei interne feudale. În acest scop, el numea şi revoca pe toţi dregătorii curţii şi
ai ţării. Poruncile sale verbale sau scrise erau “cărţi de poruncă“, “pitace“, “hrisoave“ sau
“cărţi de judecată“. Prin dregători, domnul impunea dările, executarea muncii ţărăneşti,
executarea hotărârilor, reprimarea răzvrătiţilor, urmărirea răufăcătorilor sau a ţăranilor fugiţi
din sate.
Atribuţiunile financiare se concretizau în perceperea dărilor fixate la înscăunarea

domnului, stabilindu-se şi taxa fiecărei colectivităţi la plata haraciului. Privilegiile şi scutirile
de dări şi taxe erau avantaje create de domn unor categorii sociale, boieri sau preoţi, precum
şi unor oraşe şi târguri sau negustori.
82
În legătură cu treburile bisericeşti, domnul şi-a luat prerogative de patronat în
probleme organizatorice, dar nu de dogmă. El înfiinţează mitropolii, episcopii şi mănăstiri,
numeşte şi revocă pe capii bisericii, dă drept de judecată unor organe bisericeşti,
reglementează activitatea cultelor străine. În exercitarea acestor atribuţii, domnul cere
permanent acordul adunării boierilor sau stărilor.
Când domnitorul nu putea să-şi exercite prerogativele sale, din cauze cum sunt:
vacanţa tronului, minoritatea domnitorului sau lipsa sa de responsabilitate sau când domnul
lipsea din ţară, se instituia locotenenţa domnească (regenţă pentru minoritate). Termenii
pentru desemnarea locţiitorilor au fost echivalenţi, putând să exemplificăm prin “ocârmuirea
domniei“, “ispravnic de scaun“, “caimacam“, “epitrop al ţării”, “cârmuitor al domniei”.
Aceşti termeni se folosesc şi în Moldova şi în Ţara Românească.
În Ţara Românească se cunosc regenţe în cazul lui: Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab,
regentă fiind mama sa, Despina şi unchiul Preda Craiovescu (1521-1522), Petru cel tânăr,
regentă fiind Doamna Chiajna (l559-1568), Mihnea Turcitul, regentă fiind mama sa,
Ecaterina Solvaresso (l577-1583).
În Moldova, cazuri de regenţă au fost mai multe: Alexăndrel Vodă (1449), care a domnit
de trei ori sub regenţa mamei sale, Marinca; Stefăniţă Vodă (1517-1527), care a domnit sub
regenţa lui Luca Arbore; Bogdan Lăpuşneanu (1568-l572), care a domnit sub regenţa mamei sale,
Ruxandra ş.a.
Regenţii, funcţie îndeplinită de obicei de mamele domnitorilor minori, nu întocmeau

documente, care permanent erau elaborate în numele domnului şi semnate cu numele acestuia.
Regenţa, ca şi domnia, a funcţionat după reguli de drept consuetudinar. Din a doua jumătate al
secolului al XVI-lea, sunt numeroase cazuri de locotenenţă, ca urmare a mazilirii frecvente a
domnitorilor de către turci.
Locţiitorii domneşti aveau dreptul să exercite toate prerogativele domnului, cu excepţia

celor personale (ex: danii), limitate fiind în timp sau de anumite instrucţiuni domneşti. Sarcinile
principale ale locţiitorilor domneşti erau cele privind apărarea tronului de uzurpatori, preluarea şi
sigilarea vistieriei domnului mazilit, strângerea dărilor şi trimiterea haraciului puterii suzerane.
83
Voievodul. Principele. Guvernatorul
Conducerea politică a Transilvaniei s-a realizat prin intermediul instituţiei voievodale,

atât timp cât provincia s-a găsit sub stăpânirea Ungariei. Numit de regele Ungariei, voievodul
exercita o parte din prerogativele suveranităţii regale, încercând permanent să-şi lărgească
aceste prerogative şi să devină independent.
Începând din secolul al XIII-lea, voievozii au încercat să transforme această instituţie

într-una cu caracter ereditar, tendinţă ce există până în secolul al XV-lea. Cazul voievozilor
Borşa şi Laczkfi, care au reuşit să întemeieze adevărate dinastii, ridică instituţia voievodatului
la nivelul puterii suveranităţii supreme. De altfel, această formă de organizare, voievodatul,
este specifică numai Transilvaniei, pe tot cuprinsul regatului maghiar.
Voievodul numea, dintre slujbaşii săi cei mai apropiaţi, pe vicevoievod şi pe comiţi. El
avea dreptul să convoace Congregaţiile generale, pe care le conducea. Voievodul era şef al
armatei din Transilvania, era cel mai mare nobil feudal, reprezentantul şi administratorul
veniturilor regale, din care îşi lua a treia parte.
Autoritatea jurisdicţională a voievodului este întinsă asupra comitatelor de Hunedoara,

Alba, Târnava, Cluj, Dobâca, Solnocul Interior, Dej, Turda. Nu erau supuse jurisdicţiei
voievodale. Ţinuturile săseşti şi ale secuilor, care manifestau o puternică tendinţă
autonomistă. Existenţa unor feude ale domnitorilor Moldovei sau Ţării Româneşti (Amlaşul,
Făgăraşul, Ciceul, Cetatea de Baltă), care nu sunt supuse jurisdicţiei voievodului
Transilvaniei, vor duce la strângerea legăturilor tradiţionale dintre ţările române.
După despărţirea Transilvaniei de regatul Ungar, în anul 1541, şi transformarea

acesteia în Principat autonom, "ţara" Transilvaniei este condusă de un principe. Principatul
autonom cuprindea, pe lângă cele şapte comitate din fostul voievodat, scaunele săseşti şi
secuieşti, districtele Braşov, Bihor, Solnocul Exterior, Solnocul de Mijloc, Crasna, Satu Mare
şi Maramureş, Banatul şi câteva comitate din Ungaria de Sus.
Principele Transilvaniei este ales de Dietă, căreia i se recunoaşte dreptul de a alege “orice
principe ar voi”, aşa cum este Dieta Clujană din 1543. Primul Principe ales este Ioan Sigismund,
în 1541. Dreptul de alegere fiind nestingherit, urma confirmarea de către Poarta Otomană,
ceea ce se concretiza prin trimiterea steagului, sceptrului, armelor, unei pălării de paradă şi a
unui cal cu întreg harnaşamentul. În fapt, de multe ori alegerea principelui se făcea cu
amestecul direct al sultanului. Înscăunarea avea loc la Alba Iulia, capitala ţării şi reşedinţă
84
princiară. Dietele din 1542 şi 1545 au stabilit îndatoririle principelui, de a asigura privilegii
claselor nobiliare, precum şi înfiinţarea unui "Concilium Intimum", format din câte şapte
nobili maghiari, saşi şi secui, care să-l ajute în întreaga activitate.
Principele conducea ţara după obiceiuri şi legi numite "Compilates constitutionis". În

calitate de şef al statului, principele convoca Dietele, fixându-le locul şi data întrunirii, având
drept de iniţiativă legislativă. După votarea proiectelor de legi dezbătute în Dietă, aprobarea o
dădea principele, acestea devenind obligatorii.
Principele era obligat să nu întrerupă relaţiile cu Poarta otomană, să fie supus şi loial
acesteia şi să se manifeste ca un aliat permanent.
În materie judecătorească, principele era judecătorul suprem în cauzele penale şi

civile, acorda drept de paloş (ius gladii) unor obşti, ceea ce reprezenta posibilitatea pedepsirii
cu moartea a vinovaţilor, putea graţia, amnistia sau comuta pedepsele. Tot lui îi revenea
dreptul de a înnobila diferite persoane, de a legitima pe copiii născuţi nelegitim, putea
moşteni pe nobilii fără urmaşi, avea dreptul de a înfiinţa târguri, cetăţi şi localităţi.
În perioada trecerii Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, împăratul Leopold al II-

lea a dat o nouă constituţie (colecţie legislativă), numită “Diploma Leopoldină”, în anul 1691.
Potrivit acesteia, conducerea Transilvaniei o avea împăratul, care este şi principe şi care
numeşte un guvernator (Supremus Status Director) ales dintre nobili. Guvernatorul şi
locţiitorul său trebuiau să aibă una dintre religiile recepte, excluzând pe ortodocşi.
Guvernatorul era sfătuit de un Concilium Intimum, era retribuit potrivit cu veniturile

vistieriei regale şi cu veniturile din taxe.
Puterea legislativă era împărţită între împărat şi Statusurile din Dietă. Puterea
executivă o avea împăratul, care o exercita prin constituţie, prin intermediul guvernatorului.
Puterea judecătorească era independentă, împăratul fiind obligat să respecte organizarea făcută
prin Aprobatele, Compilatele, Decretele regale, Tripartitul lui Werboczi, Statutele
municipale săseşti şi secuieşti.
În timpul stăpânirii habsburgice, Banatul era condus de “Administraţia imperială şi

regală a ţării“, care avea în fruntea sa un Preşedinte şi şase consilieri.
85
6.3.3. Adunările pe stări, Congregaţiile nobiliare şi Dietele Transilvaniei. Modul
lor de funcţionare
Existenţa unui stat organizat nu se poate concepe fără Adunări Generale sau Diete,
care să discute şi să ia măsurile impuse de împrejurări deosebite. Aceste Adunări ale Stărilor
s-au numit în documente “Sobor“, “Mare Sobor“, “Sfat de Obşte“, “Adunare Obştească“,
“Sfat cu toată Ţara“ sau “Adunare a toată Ţara“. Această Mare adunare a Ţării este un
organism specific orânduirii feudale, alături de Domnie şi de Sfatul Domnesc.
Adunarea Mare a Ţării este cunoscută în două modalităţi: când se adună “toată ţara“,
dar fără ţărani şi orăşeni, se vorbeşte de Marea Adunare, iar când aceasta cuprinde doar
boierii şi clerul înalt, i se dă denumirea de “Sfat de Obşte“. Adunarea de tip lărgit sau restrâns
oglindeşte structurarea societăţii pe stări. Aceste adunări au rol de instituţie fundamentală a
statului, cu accente constituţionale.
Adunarea nu este constituită din reprezentanţi aleşi de stările respective, ci, de cele
mai multe ori, din membri desemnaţi de către domn. Cu toate aceste limite, Adunările Ţării
sunt organisme cu cea mai largă bază socială. În ceea ce priveşte originea acestei instituţii,
aceasta se poate afla în tradiţia vechilor Adunări obşteşti din uniunile de obşti, precum şi din
Adunările bisericii în soboare mixte de clerici şi mireni.
În Transilvania, manifestarea autonomistă a ducilor şi voievozilor faţă de conducerea

de la Alba Iulia sau Buda s-a concretizat în sistemul Congregaţiilor şi Dietelor provinciale.
Nobilii care aveau dreptul să participe la viaţa publică se organizau în Congregaţii sau
“Adunări ale Naţiunilor Privilegiate“, la care participau şi reprezentanţi ai populaţiilor săseşti şi
secuieşti. O structură deosebită s-a realizat în 1437, cunoscută sub numele de “Dieta vel
Congregaţio generalis trium partium“, ce avea la bază înţelegerea dintre nobilii unguri, secui
şi saşi, numită “Unio Trium Nationum“.
Dietele erau adunări deliberative pentru probleme de legiferare, justiţie şi

administraţie, constituind dovada unei autonomii reale. Ioan Zapolya a convocat şapte diete
separat de cele ale Ungariei, precum şi un număr de adunări generale.
În perioada principatului autonom au avut loc 299 Diete, care au realizat baza
constituţională a Transilvaniei. Aceste legi trebuiau sistematizate, activitate ce s-a realizat
prin lucrarea din anul 1653, “Aprobate Constitutiones Regni Transilvanie et Partium
Hungariae eidem annexarum“.
86
Aceste texte cuprind 5 cărţi: Cartea I - Dreptul ecleziastic; Cartea II-a - Dreptul de
stat; Cartea III-a - Dreptul staturilor şi ordinelor; Cartea IV-a - Dreptul procedural; Cartea V-a
- Edicte.
În etapa când s-au desfăşurat următoarele 33 de Diete, codificarea şi sintetizarea a

continuat, astfel că va apărea o lucrare nouă în anul 1669, cu titlul “Compilatae
Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eidem annexarum“. După apariţia
Compilatelor, s-au mai ţinut lucrări în cadrul a 39 de Diete, iar în perioada Marelui Principat
al Transilvaniei au avut loc încă 101 diete (1691-1867).
În Ţara Românească şi în Moldova, rolul Adunărilor pe stări era precumpănitoare

privind alegerea domnitorului de către o bază socială mai largă, dar formată din privilegiaţi,
cu excluderea ţăranilor. Astfel de Adunări sunt cunoscute în Ţara Românească în anii 1418,
l512, l583, iar în Moldova mult mai numeroase, şi anume în anii 1457, 1504, 1517, 1527,
1546,1552,1561, l600.
În ceea ce priveşte atribuţiunile judiciare ale Adunărilor, sunt cunoscute hotărâri luate
cu prilejul reglementării unui conflict de frontieră dintre cele două ţări, cu o largă participare
a boierilor mari şi mici, împreună cu dregătorii domneşti şi egumenii mănăstirilor.
Un alt caz este cunoscut în 6 ianuarie 1633, când domnitorul Matei Basarab judecă
într-un Sobor larg, din care fac parte mitropolitul, egumenii mănăstirilor, episcopii, boierii
mari şi “toată ţara“, cazul unei boieroaice, Maria, învinovăţită de desfrâu de către soţul ei. Un
alt caz cunoscut este acela din 1636, când acelaşi domnitor ia o hotărâre, împreună cu boierii,
preoţii şi “toţi orăşani mari şi mici“, în legătură cu stabilirea unui hotar. În 2 noiembrie 1636,
un caz judecat tot în Adunarea tuturor stărilor, la care participă mitropolitul, boierii şi
biserica, priveşte pe capuchehaia Dumitru Dudescu, ce deturnase fondurile din haraciul trimis
la Constantinopol.
La 18 ianuarie 1651, obiectul judecăţii în Adunarea tuturor stărilor era o delapidare

comisă de marele vistiernic Stroe, unde se consemnează o hotărâre luată de “domnul şi noi
toţi şi toată ţara“.
În ceea ce priveşte modul de formare, Adunările de stări se pot defini în funcţie de

mai multe criterii, astfel:
87
- după obiectul hotărârilor, Adunările pot avea caracter intern şi extern. Cele cu caracter
intern hotărau cu privire la alegerea domnitorului, organizarea bisericească, probleme militare,
fiscale sau juridice. Cele cu caracter extern hotărau cu privire la încheierea tratatelor de alianţă,
raporturile de vasalitate şi omagiu, convenţii şi comerţ, plata tributului, declararea stării de pace
şi război;
- după compoziţia lor, Stările pot fi "generale", atunci când erau prezenţi
reprezentanţi din toate categoriile sociale, şi de “obşte“, când erau prezente o stare sau două
(boieri sau clerici);
- în raport de teritoriu, aceste Adunări pot fi "generale, regionale sau provinciale";
- după modul de convocare, Adunările se deosebesc în cele realizate din iniţiativa

domnului, sau cele sub presiunea grupărilor interesate (1631,1668);
- după natura activităţilor desfăşurate, sunt Adunări elective, juridice, fiscale, de

politică externă.
Convocarea membrilor stărilor pentru a participa la dezbateri se face formal de către

domn, apoi se realizează şi prin crainici, care aveau obligaţia să anunţe oraşele pentru desemnarea
reprezentanţilor.
Dezbaterile se concretizează în acordarea sfatului pentru domnitor şi “ajutorului“, care se

consfinţeşte într-un hrisov domnesc.
În Transilvania, elementele ce alcătuiau dietele erau: scaunul guvernamental cu

consilierii şi prelaţii, tabla regească, înalţii funcţionari ai comitatelor, provinciilor şi scaunelor
secuieşti, provinciilor săseşti, precum şi a oraşelor libere. În primele perioade, Dieta număra
127 membri, pe lângă care existau “oficiali regali“, care erau magnaţii, nobilii şi un grup de
înalţi funcţionari convocaţi prin Scrisoare regală. În secolul al XVII-lea, Dietele aveau circa
200 membri. Ele erau fixate la termene şi locuri stabilite de principe, dar şi cu ocazia unor
sărbători, obligaţia fiind ca principele să convoace dieta cel puţin o dată pe an.
Dietele s-au ţinut aproape în toate oraşele, dar în majoritatea cazurilor la Alba Iulia - 94, la
Cluj - 46, la Sibiu - 38, la Turda - 35 ş.a.
De obicei, obiectul Dietei îl constituia dezbaterea legilor, abrogarea sau modificarea

lor, îndreptarea unor reguli şi privilegii nobiliare, stabilirea cuantumului dărilor, alegerea
88
funcţionarilor superiori, obţinerea cetăţeniei, probleme de hotar, probleme fiscale sau
anularea unor fapte ilegale.
Dieta hotăra, de asemenea, cu privire la muncile gratuite, prescripţia şi amnistia, cazurile

de lesmajestate, reformele religioase, precum şi în procesele pentru terenuri.
Ceremonialul dezbaterilor şi desfăşurării şedinţei propriu-zise era stabilit de consilierii

suveranului. Limba folosită în documentele dietei era latina, uneori germana medievală, cum
este de exemplu în 1556, când Dieta a avut loc la Sebeşul săsesc.
6.3.4. Organele centrale ale statului feudal. Sfatul Domnesc. Consiliul

Principelui. Guberniul Transilvaniei. Cancelaria Aulică
a). SFATUL DOMNESC
Sfatul domnesc este un organ consultativ al domnului, format din marii boieri şi
vârfurile clerului, care apare ca organ al puterii centrale în statele feudale independente. Deşi
el are o origine mai veche, primele menţiuni despre sfatul domnesc apar în anul 1400, în
expresia “Sfatul boierilor mari şi credincioşi“. În Moldova, acest organism este denumit
"Svat“, iar în Muntenia “Sfatul ţării“. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu
accentuarea dominaţiei otomane, acesta ia denumirea de “Divan”, denumire introdusă în Ţara
Românească în 1580, iar în Moldova în 1603, de către domnitorul Mihnea Turcitul.
Înţelesul termenului, începând cu secolul al XVIII-lea, este acela de Sfat Domnesc, Sfat
Lărgit, la fel cu sala unde se desfăşura şedinţa, lucrările acesteia sau lucrările judecăţii. Membrii
sfatului erau numiţi de regulă boieri, dar şi dregători, jupani, vlastelini, sfetnici, pani, iar în
documentele latine erau pomeniţi cu termenii de “consiliarii, supremi consiliari barones sau
senatores“.
În compoziţia sfatului intrau de regulă boierii de neam fără dregătorii, între secolele
XVI-XV, apoi au apărut treptat şi s-au consolidat funcţiile dregătorilor până în a doua
jumătate a secolului al XV-lea, după care, din secolul următor, în Sfatul Domnesc vom găsi
doar boieri cu funcţii de dregători. Numărul membrilor sfatului era între 10-15 în Ţara
Românească şi de 15-3o în Moldova, dar la acest Sfat mai participă şi alţi boieri, în calitate de
martori ai învoielilor realizate.
89
Între secolele XVI-XVIII, numărul membrilor era de 12, din care patru erau ierarhii
bisericii. Această cifră s-a menţinut în aproape întreg evul mediu.
În general, în Sfatul Domnesc intrau boierii de rangul cel mai înalt, numiţi “Marele”:
ban, vornic, logofăt, spătar, vistier, comis, paharnic, stolnic, postelnic, clucer, sulger şi pitar.
În Moldova, pe timpul lui Ştefan cel Mare, intrau în Sfatul Domnesc şi pârcălabii cetăţilor.
În secolele XVI-XVII, mai intrau în sfat şi marele vornic al Ţării de Jos şi marele vornic
al Ţării de Sus, hatmanul, pe lângă cei amintiţi mai sus. În Ţara Românească în secolul al XVII-
lea intrau în divan şi dregători de rangul al doilea, cum sunt: aga, pitarul, şetrarul, portarul şi
armaşul. În secolul al XVIII-lea, Divanul cuprindea: membrii sfatului, boierii mari (stolnicul,
comisul, medelnicerul, clucerul, serdarul, sulgerul, jitnicerul, pitarul, şetrarul, armaşul, logofătul
II, uşarul, aga, postelnicul II, logofătul III, căpitanul de dorobanţi, vameşul şi căminarul), alţi
boieri de starea a II-a, în număr de 13, precum şi unii boieri din starea a III-a (postelnicul,
paharnicul, vistiernicul, comisul, sulgerul, jitnicerul, cămăraşul de jitniţă, patru vornici de poartă,
marele cămăraş şi vătaful de aprozi). În total, divanul cuprindea 53 de dregători mari şi mici.
În doctrina politică propagată prin “Învăţăturile” domnitorului Neagoe Basarab sau

cronicile scrise de Azarie, Grigore Ureche, Mitropolitul Matei şi Miron Costin se induce
ideea că domnitorul nu poate conduce singur, el trebuind să fie ajutat de un Sfat, care să aibă
rolul de consiliere şi, de asemenea, să fie exponentul clasei feudale, căreia să-i apere
drepturile.
Sfatul a avut atribuţiuni politice, judiciare, financiare, bisericeşti şi militare.
În atribuţiunile politice intrau cele legate de informarea domnului cu privire la starea

de spirit din rândul boierilor şi a ţării. Cu privire la întocmirea tratatelor, rolul Sfatului era
acela de a însoţi pe domnitor în ceremoniile de vasalitate sau de a garanta prin semnătură
unele tratate de alianţă. În relaţiile cu turcii, domnitorul Petru Aron, spre exemplificare, a
consultat Sfatul cu privire la plata haraciului, iar Mihai Viteazul cu privire la încetarea plăţii
acestuia şi declararea războiului.
În ceea ce priveşte atribuţiunile judiciare, domnul consulta Sfatul în legătură cu

tehnica juridică şi conţinutul normelor din Legea ţării sau din Pravile, precum şi cu privire la
împărţirea dreptăţii în interesul clasei feudale. Sfatul nu era un organ de judecată, el fiind
doar un for consultativ pentru domnitor, care avea permanent răspunderea pentru hotărârile şi
sancţiunile pe care le dădea. Într-un document din 1662, se arată că “luând domnia mea…
90
împreună cu toţi cinstiţii boierii Divanului domniei mele, aşa am hotărât domnia mea şi cu
Sfatul domniei mele”.
Domnitorul era organul suprem de judecată, el judeca singur, atât procese civile sau
penale, chiar şi unele procese importante de trădare sau delapidare, deci avea nevoie în mod
necesar de practica utilă a boierilor din Sfatul domnesc, care cunoşteau legile şi mai
participaseră la astfel de procese. În anumite cazuri, domnitorul judeca împreună cu Sfatul,
deşi această practică este o excepţie. Întâlnim astfel de cazuri, spre exemplificare, la 15 iulie
1631, când domnitorul Leon Tomşa trimite un "Hrisov" prin care opreşte pe domn să
condamne la moarte pe boieri fără judecata Divanului, precum şi documentul din 18 august
1668, elaborat din iniţiativa boierilor, prin care se arată că “domnitorul trebuie să judece
împreună cu boierii divanului, precum este Legea şi Obiceiul ţării”.
În secolul al XVIII-lea, Divanul participă direct la judecata cauzelor, prin

împuternicirea unor membri ai acestuia din partea domnitorului, cu privire la cercetare şi la
propunerea de soluţie printr-un “Zapis de mărturie sau Zapis de judecată“. În acest act se
prevedea şi sancţiunea pentru fapta respectivă, dar aceasta devenea executorie doar când era
confirmată de domnitor. Divanul mai era chemat să judece împreună cu domnul în cazurile de
maximă importanţă, cum sunt cele privind stăpânirea moşiilor, cauze ce privesc direct pe
boieri, străini sau problemele de trădare.
Frecvent, Sfatul domnesc sau Divanul era chemat să judece anumite cauze privind
anularea unor danii, vânzări, testamente, dreptul de protimis, reconstituirea de acte furate,
pierdute sau distruse. Sfatul domnesc avea şi atribuţiuni notariale, boierii interesaţi putând
încheia "zapise" sau "cărţi de mărturie", întărite apoi prin semnătura domnitorului pentru o
mai mare putere de autentificare.
Cu privire la atribuţiunile financiare ale Sfatului domnesc, acesta trebuia să identifice

mijloacele cele mai potrivite pentru efectuarea plăţii haraciului, fixarea unor taxe noi, având
în acest sens o putere consultativă. Sfatul domnesc nu se putea opune fixării unor noi biruri şi
dări, chiar dacă uneori era convocată şi Adunarea stărilor. Astfel, domnitorul Vasile Lupu, în
1636, declară că a hotărât “cu tot Sfatul nostru, cu vlădicii, cu boierii şi cu mazilii“ cu privire
la mărimea haraciului. În secolul al XVIII-lea, Sfatul domnesc supraveghează şi gestiunea
vistieriei, după catastifele marelui vistier, care prezenta trimestrial situaţia trezoreriei.
91
Cu toate acestea, domnitorul nu dădea socoteală cu privire la cheltuirea banilor
vistieriei şi putea cere reîntregirea sumelor prin zapis de diferenţă.
Sfatul domnesc era consultat de domn şi în problemele bisericeşti. El participa la

înfiinţarea unei eparhii, mutarea unei mitropolii sau episcopii. Astfel, la mutarea Mitropoliei
de la Curtea de Argeş în Târgovişte, sau a Mitropoliei Sucevei în Iaşi, domnitorii s-au
consultat cu toţi boierii mari şi mici. Alegerea ierarhilor bisericeşti, mitropoliţi sau episcopi,
se făcea de un "Sobor" convocat de domn şi compus din episcopi, Sfatul domnesc şi egumenii
principalelor mănăstiri. La fel şi "caterisirea", sau scoaterea din scaunul episcopal, se făcea
tot cu avizul Sfatului domnesc. În acest mod s-a procedat de către domnitorul Matei Basarab
când l-a caterisit pe mitropolitul Ştefan pentru uneltire, sau cazul caterisirii lui Antim Ivireanu
de către Nicolae Mavrocordat în 1716, pentru uneltire împotriva Porţii otomane şi a domniei
sale.
Închinarea unor mănăstiri către locurile sfinte sau scoaterea din această situaţie era tot
un apanaj al Adunării pe stări, conduse de domn. Chiar şi organizarea vieţii călugăreşti era
asigurată prin “Aşezăminte domneşti”, cum este cel din 20 septembrie 1626, al domnitorului
Miron Barnovschi, cu care ocazie s-a cerut şi părerea Sfatului Domnesc.
Cu privire la problemele militare ale statului, Sfatul domnesc este completat cu unii
membri viteji, care au dovedit calităţi militare deosebite şi care au fost cooptaţi în calitate de
pârcălabi. Marele vornic, marele spătar şi hatmanul deliberau împreună cu domnitorul asupra
planurilor strategice, în timp de război. Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Movilă
au folosit Sfatul domnesc lărgit pentru deliberarea în legătură cu unele decizii de război
importante. Domnitorul Vasile Lupu, înainte de lupta de la Ojogeni, consultându-se cu Sfatul,
"au ales cu Sfatul să nu treacă Prahova şi au pierdut lupta“.
Cu privire la modul de lucru al Sfatului Domnesc, locul şi timpul în care se ţineau

şedinţele, se poate arăta că acestea au fost, până în secolul al XVIII-lea, dependente în mod
direct de deplasarea domnitorului prin ţară sau la războaie. Tradiţia românească făcea ca
domnitorul să se deplaseze prin ţară pentru rezolvarea diferitelor probleme, documentele
menţionând că Sfatul domnesc avea loc în localităţile de staţionare a domnului sau în tabăra
militară, în cazul unor campanii de război.
Sfatul se putea ţine şi în capitală, la reşedinţa domnului, în sălile destinate acestui
scop sau în sălile "Spătăriei". Sfatul se ţinea zilnic în secolul al XVII-lea, apoi cu o frecvenţă
mai mică, dar boierii şi mitropoliţii erau obligaţi să vină zilnic la Curte. Şedinţele aveau o
92
solemnitate deosebită, erau de cele mai multe ori secrete, dar existau şi şedinţe cu o
participare mai largă, sau şedinţe publice. La lucrările Sfatului puteau să participe şi
persoane care aveau un rol auxiliar. Documentele ce se încheiau erau scrise de grămătici,
dieci sau logofeţi şi erau păstrate într-o cancelarie. Cu timpul, cancelaria domnească şi-a
amplificat rolul şi activitatea, fiind necesari mai mulţi logofeţi, într-un adevărat serviciu,
organizat ierarhic, care redactau documentele domneşti şi păstrau Marele sigiliu.
b) CONGREGAŢIILE GENERALE. CONSILIUL PRINCIPELUI. GUBERNIUL.

CANCELARIA AULICĂ
Voievodul Transilvaniei era ajutat în îndeplinirea atribuţiunilor sale de mai mulţi
subalterni, cunoscuţi sub numele de “familiares”, ei fiind legaţi de persoana voievodului prin
raporturi de vasalitate.
În situaţii mai importante, erau convocaţi toţi subordonaţii şi vasalii în Congregaţii
Generale, Adunări ale Comitatelor, ce urmau să soluţioneze problemele statului. De obicei, în
componenţa Congregaţiilor intrau nobilii celor şapte comitate, saşii, secuii şi vârfurile
ecleziastice, fiind excluşi ţăranii liberi sau iobagi. Românii nu participau la aceste
Congregaţii, nefiind recunoscuţi ca "naţiune". În conformitate cu prevederile Dietelor din
1542 şi 1545, principele conducea toate treburile statului cu ajutorul unui “Consilium“
format din 21 persoane, câte şapte din fiecare naţiune privilegiată. Dieta de la Turda, din 29
martie 1542, statorniceşte că “se vor trimite de către domnii nobili unul din fiecare comitat
până la numărul de şapte… pentru a ţine sfat împreună pentru binele, folosul şi păzirea
ţării… Domnii secui să aleagă din cele şapte scaune, şapte bărbaţi buni şi chibzuiţi“.
Consiliul era alcătuit din: magister curiae - prefectul curţii; gladiter - spătarul; şeful gărzii
personale a principelui şi comandantul oştilor Transilvaniei; summus cancelarius et secretarius -
logofătul, şeful cancelariei voievodale; thesaurarius - vistiernicul; camerarius aut cubicularius -
postelnicul, secretarul principelui, mai marele camerelor de locuit; magister mensarum -
stolnicul, mai marele bucătăriilor; iudex palatinus curiae - vornicul, mai marele justiţiei; magister
pincenarum - paharnicul; magister agasomum - comisul, şeful grajdurilor statului. Mai existau
funcţii, cum ar fi intendentul - şeful aprovizionării, un căpitan de aprozi, ce se ocupa de educaţia
militară a fiilor nobililor, precum şi un şef al poştelor, în a cărui grijă se găseau primirea şi
distribuirea scrisorilor şi mesajelor.
Aprobatele şi Compilatele, ca acte oficiale ale principatului, stabileau regulile privind
funcţionarea Consiliului principelui. Astfel, numărul membrilor era de 12, aceştia fiind
obligaţi să depună un jurământ solemn faţă de principe, iar datoria lor principală era aceea de
93
a-i consilia pe aceştia în conformitate cu legile existente şi cu practica aplicării lor.
Principele era dator să ţină seamă de sfaturile Consiliului, pentru a prezerva drepturile
nobililor. Odată cu instaurarea stăpânirii austriece, Diploma Leopoldină prevedea că pe
lângă guvernator va funcţiona un Consiliu Intim, alcătuit din 12 persoane, ca şi Consiliul
principelui. După anul 1693, acest Consiliu se transformă în Gubernium, un organ mai larg,
în frunte cu guvernatorul. Acest organism este alcătuit din comandantul suprem al trupelor,
şeful cancelariei, trezorierul, preşedintele Dietei (statuum praesidens) şi 12 consilieri intimi.
Gubernium este organul executiv central, el administrând ţara în numele împăratului,
are reşedinţa permanentă la Sibiu şi dezbate problemele statului sub conducerea
guvernatorului. De cele mai multe ori, Gubernium analizează problemele politice,
economice şi religioase în numele principelui moştenitor, în măsura în care există un interes
al clasei nobiliare. Pentru mai buna supraveghere a Transilvaniei, în anul 1694 habsburgii
înfiinţează la Viena o Cancelarie Aulică - Kaiserliche Hofkanzelei. În fruntea acestei Cancelarii
a fost numit de către împărat un cancelar, care avea în subordine referenţi şi consilieri aulici,
secretari, registratori de taxe, expeditor, protocolist, mai mulţi notari şi alţi funcţionari. Cu
timpul, rolul acestei Cancelarii creşte, iar pe timpul împărătesei Maria Tereza devine cel
mai important organ de conducere al Transilvaniei, putând să dea ordine Guberniului fără a
cere încuviinţarea împăratului.
6.3.5. Dregătoriile centrale.

La începutul întemeierii statelor feudale, aparatul central de stat era format dintr-un
număr redus de dregători, care serveau la curtea domnitorului, precum şi un număr de
dregători mai mici ca importanţă, răspândiţi pe plan local. La început, atribuţiunile unui
dregător nu erau rigid stabilite, domnul putând delega îndeplinirea unor sarcini care intrau în
atribuţiunile altui dregător. Unii cumulau mai multe atribuţiuni în consideraţia persoanei, în
raport de gradul de încredere al domnitorului în aceştia, vârsta şi vechimea, precum şi
afinităţile dintre domnitor şi dregător. Cu timpul, dregătorii importanţi au cedat unele
atribuţii subalternilor, ei rămânând cu o atribuţie principală.
Până la reforma domnitorului Constantin Mavrocordat, dregătorii erau răsplătiţi pentru
serviciile aduse prin "mila domnească" ce consta în donaţii, scutiri de dări, daruri, concedarea
unor venituri ale domniei strânse chiar de cei în cauză. După reforma domnitorului
Constantin Mavrocordat, dregătorii vor primi leafă fixă, limitându-se marile abuzuri ale
acestora.
94
Dregătoriile centrale serveau şi domnului şi ţării, după cum se îndeplineau atribuţiunile
încredinţate. Domnitorul avea posibilitatea să-i numească şi să-i revoce după bunul său plac în
caz de vacanţă a funcţiei sau la dorinţa sa. Clasificarea funcţiilor dregătoreşti se făcea după
criteriul însemnătăţii poziţiei persoanei în raport de domnitor, în dregători mari şi mici, după
modul de participare la Sfatul restrâns al domnitorului, în boieri de sfat sau de divan, precum
şi după caracterul predominat civil sau militar al dregătoriei.
Astfel, există dregători civili, cum sunt: banul, vornicul, logofătul, vistiernicul,
postelnicul şi portarul; dregători militari, cum sunt: spătarul, hatmanul, pârcălabul, aga,
armaşul, serdarul, şetrarul, precum şi dregători de curte, cum sunt: paharnicul, stolnicul,
comisul, medelnicerul, clucerul, sulgerul, jitnicierul, pitarul, cămăraşul, căminarul şi
vameşul.
I. Marii dregători
A. Dregătorii civili
MARELE VORNIC
În Ţara Românească este menţionat ca existând dintr-un document din 4 septembrie
1389, iar în Moldova dintr-un document din 1387. Vornicul avea atribuţiuni judecătoreşti. În
principal, el judeca furturi, încălcări de hotare, răniri, stricăciuni ale turmelor. Vinile mari, ce
erau pedepsite cu moartea, erau trimise înspre judecata domnului. În Moldova, începând cu
secolul XVI-lea, exista un vornic în Ţara de Jos şi unul în Ţara de Sus, primul cu reşedinţa la
Bârlad, celălalt la Dorohoi.
MARELE LOGOFĂT
Această funcţie apare în documentele anilor 1390-1400 şi are ca atribuţiune
principală păstrarea sigiliului statului, redactarea documentelor domneşti, precum şi
îndeplinirea sarcinilor de referent. În Moldova, atribuţiunile marelui logofăt erau mai largi,
acesta putând judeca unele pricini de pământ şi hotar. Putea, de asemenea, aplica amenzi
pentru mutarea însemnelor de hotar sau uz de documente false. Printre atribuţiunile sale se
înscriau şi cele de notariat, unde era ajutat de logofătul II şi III.
MARELE VISTIER
Această funcţie este consemnată într-un document din Ţara Românească din 8 ianuarie
1392, iar în Moldova din 11 februarie 1400. Ca atribuţiuni principale, marele vistier se ocupa
de: strângerea dărilor şi veniturilor, tezaurizarea banilor şi contabilizarea cheltuielilor,
procura şi păstra obiectele de lux (coroana, sceptrul, bijuteriile), precum şi veşmintele de
protocol ale domnului şi familiei sale, ţinea registrele cu datoriile fiecărei localităţi şi judeca
95
pricinile ce aveau ca obiect problemele financiare. În Moldova, atribuţiunile sale au fost
menţionate în “Aşezământul“ din 1741 al domnitorului Constantin Mavrocordat. Şi marele
vistier avea subalterni pentru îndeplinirea sarcinilor curente, cum au fost vistiernicii II şi III
şi logofeţii de vistierie, birarii, globnicii şi vistierniceii. După înfiinţarea cămării domneşti,
atribuţiunile privind păstrarea banilor personali şi obiectelor de lux ale domnitorului şi
familiei sale trec în atribuţiunile marelui cămăraş.
MARELE POSTELNIC
În Ţara Românească, această funcţie apare menţionată pentru prima oară în 18 iulie
1437, iar în Moldova într-un document din 8 martie 1407. Atribuţiunile marelui postelnic se
exercitau în legătură cu camera de culcare a domnitorului, precum şi cu accesul la domn şi
introducerea în audienţe particulare a trimişilor statelor străine. Cu timpul, acesta îndeplinea
şi rolul de tălmaci – traducător în/şi din limbi străine, precum şi acela de mareşal al curţii
domneşti. Rolul său a crescut mereu, astfel că a devenit al patrulea demnitar ca importanţă în
Sfatul Domnesc, având o mulţime de subalterni şi slujitori. În secolul al XVII-lea, avea drept
de judecată asupra membrilor curţii, aprozi, curieri şi chiar supuşi turci.
MARELE PORTAR
Această funcţie apare în secolul al XV-lea şi are ca obiect primirea turcilor la Curtea
Domnească. Cu timpul, atribuţiunile s-au extins în domeniul judecătoresc, marele portar
judecând pricini cu privire la hotărnicii. El era acela care avea ca sarcină consemnarea
jurământul în cazul unui proces cu jurători. În Moldova, o funcţie similară era marele uşar,
care primea delegaţii turceşti la curtea domnească, fiind şi translatorul acestora. În timpul lui
Dimitrie Cantemir, marele uşar era socotit al doisprezecelea mare dregător în Divan.
VĂTAFUL DE APROZI
Astfel de funcţii sunt atestate din secolul al XV-lea, fiind vorba despre slujitori domneşti
personali, cu înţelesul de paji. Aceştia aveau atribuţiuni de curier şi agenţi judecătoreşti.
B. Dregătorii militari
MARELE SPĂTAR
Dregătoria aceasta apare în documentele Ţării Româneşti în 10 iunie 1415, având o
conotaţie solemnă, prin aceea că spătarul era purtătorul sabiei domnitorului. Începând din
secolul al XVII-lea, marele spătar este comandantul armatei, rangul său este foarte înalt, al
treilea în rândul dregătorilor, iar atribuţiunile sale sunt complexe, incluzând judecata
subalternilor după dreptul ostăşesc bizantin şi dreptul disciplinar stabilit în Legea Ţării. În
96
Moldova, este al şaselea rang dregătoresc, are mai mulţi subordonaţi numiţi spătărei, precum
şi jurisdicţia în stărostia Cernăuţilor.
HATMANUL
Este o dregătorie specific moldovenească, ce datează din anul 1541, când Petru Rareş
numeşte pe boierul Vartic, portar al Sucevei, cu titlul de hatman. El comandă întreaga oştire,
având drept de judecată asupra tuturor subordonaţilor, în afara celor cercetaţi pentru trădare,
care urmau să fie judecaţi de domnitor. În Ţara Românească, această funcţie apare la
mijlocul secolului al XVIII-lea.
PÂRCĂLABUL
Despre funcţia de pârcălab există menţiuni încă din 1411 în Moldova şi din 1368 în
Ţara Românească, deşi aici nu are o însemnătate deosebită. În Moldova, pârcălabii, în
calitate de comandanţi ai cetăţilor, participau la Sfatul domnesc, încă din timpul lui
Alexandru cel Bun, precum şi pe tot timpul domniei lui Ştefan cel Mare. În fiecare cetate
erau numiţi doi pârcălabi care asigurau ordinea feudală, aveau câte o închisoare, precum şi
dreptul de a judeca pricinile civile şi penale, putând chiar să pronunţe pedepse cu moartea.
Începând din secolul al XVIII-lea, ei devin şefi de ţinuturi şi nu mai fac parte din Sfatul
Domnesc, funcţia devenind de importanţă locală.
MARELE ARMAŞ
În Ţara Românească, prima menţiune despre această funcţie este din 1478, iar în
Moldova din 1489. Atribuţiunea principală a marelui armaş era aceea de a prinde, cerceta şi
întemniţa pe cei vinovaţi de crime, precum şi de a executa hotărârile privind pedeapsa
capitală. În acest scop, avea în subordine o închisoare cu personalul necesar, precum şi
armaşii II şi III, la fel ca şi alţi subalterni, organizaţi în structură militară. Pe timpul
războiului, el comanda artileria, veghea să nu fie dezertori şi primea în grijă şi supraveghere
pe robii domneşti.
MARELE AGĂ
În Ţara Românească, această funcţie este specifică şi apare menţionată în documente
din anul 1567. Sub domnia lui Mihai Viteazul, aga devine mare dregător, conducând oştile
de dorobanţi, iar din secolul al XVII-lea are conducerea seimenilor şi călăraşilor. Marele agă
asigura ordinea internă, apăra capitala şi capitalele de judeţe. Pe lângă aceste atribuţii, avea
drept de judecată în unele procese civile. În Moldova, apare menţionat din anul 1592, în
calitate de comandant al oştilor pedestre.
97
MARELE SERDAR
Este cunoscut în Ţara Românească în documentele cancelariei domneşti încă din anul
1646. Marele serdar are ca subalterni pe boierii mazili, respectiv pe foştii dregători scoşi din
funcţii. Este membru în Sfatul domnesc şi are drept de judecată asupra subordonaţilor săi. În
Moldova, funcţia sa este mai complexă, cuprinzând sarcini de apărare a graniţelor răsăritene,
fiind comandantul oştilor de călăraşi “de margine“.
C. Dregătorii de Curte
Dregătorii de curte aveau rolul de a-l sluji pe domnitor, fiind de cele mai multe ori în
suita sa şi în imediata apropiere.
Marele paharnic era cel ce degusta băutura domnului, să se convingă că nu este
otrăvită, în acele vremuri de lupte pentru putere. El era, în acelaşi timp, şi responsabil cu
aprovizionarea pivniţelor domneşti şi administratorul viilor.
Marele stolnic avea grija mesei domneşti, având atribuţiuni de aprovizionare a Curţii
cu alimente, colecta dijmele în produse şi peşte cuvenite domnitorului.
Marele comis avea responsabilitatea grajdurilor de cai, procura furajele necesare, se
ocupa de ceremonii pentru prezentarea cailor domneşti şi făcea tranzacţii de vânzare şi
cumpărare de herghelii pentru armatele domnului.
Marele medelnicer avea atribuţiuni privind aprovizionarea cu apă a curţii domneşti,
marele clucer aproviziona curtea cu alimente şi grâu, marele sluger era responsabil cu
aprovizionarea cu carne, marele jitnicer era şeful depozitelor de cereale, marele pitar
răspundea de pâinea curţii şi de carele şi caleştile domnului.
O funcţie mai deosebită era aceea de mare cămăraş, care apare între dregătorii curţii
începând din 1638 în Ţara Românească şi din 1646 în Moldova. Marele cămăraş a preluat
atribuţiunile vistiernicului cu privire la averea personală a domnului, banii şi bijuteriile
domneşti, colectarea veniturilor din vămi, ocne şi deseatine. El era responsabil şi cu
controlul instrumentelor de măsură.
Marele căminar este o funcţie atestată la mijlocul secolului al XVII-lea în Ţara
Românească şi după anul 1610 în Moldova. El era responsabil cu colectarea dijmelor de
ceară, în vederea iluminării curţii domneşti, dărilor pe cârciumi, prăvălii şi cazanelor de
ţuică.
98
II. Dregătoriile Transilvănene
În epoca Voievodatului, voievodul dispunea de un aparat de stat format din nobili

subordonaţi în ierarhie feudală şi care în documentele vremii se găsesc cu denumirea de
“familiares“. Acest termen desemnează raportul dintre şeful statului şi subordonaţi, ca şi
dintre aceştia şi nobilii subordonaţi lor în raport de vasalitate.
Primul subordonat pe cale ierarhică al voievodului era vicevoievodul, care conducea
problemele ţării, şeful statului fiind cel mai adesea ocupat cu problemele conducerii oştirii.
Dintre dregătorii cei mai importanţi sunt cunoscuţi: notarul, judele curţii voievodale,
protonotarul ţării, care lucrau la curtea voievodului şi la actele cancelariei.
În epoca Principatului, şeful statului conducea ţara cu un Consiliu format din 12
membri. În cadrul Consiliului existau mai multe funcţii, cum sunt prefectul curţii, spătarul,
logofătul, vistiernicul, postelnicul, stolnicul, vornicul, paharnicul, comisul, intendentul, căpitanul
aprozilor, precum şi şeful poştelor. Obligaţiile şi răspunderile lor se aseamănă cu cele ale
omologilor din Muntenia şi Moldova, fiind reglementate prin “Aprobatae et Compilatae“.
Aceşti dregători depuneau un jurământ faţă de principe, de ţară şi de legile ei, având
îndatorirea sacră de al consilia pe principe cu sfaturile cele mai competente, în vederea luării unor
decizii favorabile statului şi clasei nobiliare. Dacă aceste sfaturi se dovedeau ilegale, dregătorii erau
pedepsiţi cu pedeapsa infidelităţii, care atrăgea îndepărtarea din funcţie sau chiar pedeapsa capitală.
Principele era obligat să respecte sfaturile dregătorilor săi şi să nu rezolve problemele statului fără
acordul comun al membrilor Consiliului.
Sub dominaţia habsburgică, “Diploma Leopoldină“ din 1691 devine “constituţia“
Transilvaniei, actul fundamental după care se conduce activitatea statului. În această perioadă,
conducerea statului o are guvernatorul, care, împreună cu locţiitorul său, viceguvernatorul, este
numit de împărat; ei sunt sprijiniţi de un Gubernium, din care făceau parte generalul comandant
al armatelor din Transilvania, cancelarul suprem, ministrul de finanţe, Dieta şi 12 consilieri
intimi. Ei erau retribuiţi din vistieria statului, erau mari magnaţi, aveau religia catolică sau una
dintre religiile recepte, iar generalul armatelor era austriac. Pe lângă Gubernium funcţiona şi un
Comisariat, care avea îndatorirea de a încasa dările, de a supraveghea cenzura cărţilor, de a
controla activitatea edilitară şi alte tipuri de construcţii, precum şi activitatea medicilor.
99
III. Bănia Craiovei
Marea Bănie a Ţării de peste Olt constituia o importantă dregătorie, ce cumula
atribuţiuni administrative şi judecătoreşti. Deşi nu se conducea după legi sau obiceiuri
separate, totuşi Bănia reprezenta o dregătorie complexă, similară domniei.
Marele Ban apare ca un reprezentant al domniei, uneori ca locţiitor al domnului, un
dregător imediat după domn în ierarhia feudală, sau chiar al doilea domn al ţării.
Documentele din 1641 şi 1654 îl denumesc pe Ban ca judecător al întregii Ţări a
Severinului, Banatul Olteniei numindu-se şi Ţara de Jos.
Banul avea un locţiitor cu funcţie de ispravnic, precum şi o adevărată Curte, o
cancelarie pentru întocmirea numeroaselor acte notariale şi a actelor de judecată sau a
cărţilor de jurământ, precum şi de mărturie. B. P. Haşdeu îl definea pe "Ban" prin aceea că,
începând de prin anii 1300, el era ca un prinţ suveran din "Mica Valahie", care între anii
1300 şi 1600 avea rang de domn, ca un vicedomnitor al aceleaşi ţări, iar între 16oo şi 17oo
ca primul boier din Valahia.
Competenţa judecătorească a Banului se întindea în cinci judeţe de peste Olt, iar
judecata sa avea aceeaşi competenţă şi putere ca a domnitorului, cu excepţia judecăţii pentru
trădare sau pentru vinile pedepsite cu moartea. Banul putea emite anumite "cărţi" de
privilegiere, de autorizare pentru înfiinţarea unor aşezări, târguri şi sate. Pentru închiderea
vinovaţilor, el dispunea de o închisoare la Craiova.
Competenţa judecătorească şi puterea administrativă a acestuia scade odată cu
ocupaţia austriacă, când Curtea de la Viena este interesată să introducă propriile metode de
administrare, dar nu schimbă întru totul vechile instituţii. Astfel, împăratul devine principe al
“Valahiei cisalutane“, iar poziţia Băniei şi boierimii scade semnificativ după anul 1726.
Actele cancelariei sunt redactate în numele împăratului, iar Oltenia este supusă
comandantului suprem de la Sibiu, ce purta titlul de “Principatus Valachiae Supremus
Director”. Au existat cinci astfel de directori, care în îndeplinirea atribuţiunilor lor foloseau
un Consiliu subordonat format din boieri, în fruntea cărora era numit un Preşedinte austriac.
De asemenea, s-a înfiinţat un tribunal al "auditoriului", care mai târziu va sta la baza
măsurilor luate de domnitorul Constantin Mavrocordat pentru înfiinţarea judecătoriilor şi
departamentelor.
100
Ţările româneşti au cunoscut pe linia organizării local-administrative o conduită

proprie, în raport de modul de organizare politică a ţării. Astfel, în Ţara Românească “Judeţul”
era o unitate local-administrativă ce s-a dezvoltat din uniunile de obşti teritoriale. În
Moldova, “Ţinuturile“ au fost unităţi administrative care au depins la început de o cetate,
apoi de curtea domnului. Conducătorii judeţelor sau ţinuturilor care depindeau de o cetate
erau numiţi pârcălabi, iar cei care ţineau de conducerea domnească erau denumiţi sudeţi.
În secolul al XVII-lea, ca urmare a sporirii numărului judeţelor, apare o nouă funcţie,
şi anume de "Căpitan de judeţ", iar ţinuturile sunt organizate sub conducerea unor mari
vătafi sau pârcălabi. Cu timpul, vătafii vor fi înlocuiţi cu "Căpitanii de ţinut".
Satele aveau în continuare o organizare proprie, fie că erau cu o populaţie liberă sau
aveau în componenţă ţărani dependenţi. Continuă să conducă în satele libere cnejii,
vătămanii, juzii săteşti, iar în satele dependente conducerea administrativă o are boierul,
biserica sau domnul, în raport de persoana căreia îi aparţine satul. Unele teritorii formate din
sate dependente, învecinate şi care aparţineau domniei s-au numit “Ocoale” şi erau conduse
şi subordonate unui dregător al curţii.
În Transilvania, au fost cunoscute unităţi de organizare locală denumite districte
româneşti, comitate nobiliare, scaune secuieşti, scaune săseşti, oraşe şi sate.
Districtele româneşti erau organizaţii administrative ale teritoriilor Banatului,
Făgăraşului, Hunedoarei, Maramureşului, Văii Rodnei, Văii Chioarului, Beiuşului şi altele.
Aceste unităţi administrative aveau o autonomie proprie, concretizată în existenţa unor
conduceri proprii, organe de judecată şi privilegii distincte, precum şi un sistem de legi şi
cutume în aplicarea dreptului românesc - Legea Ţării.
Comitatele erau organizate ca unităţi administrative conduse de voievod sau principe,
care încredinţa îndeplinirea atribuţiunilor unui comite, care era ajutat de un vicecomite şi de
către doi juzi nobiliari. Începând din secolul XIV-lea, există şi şase asesori nobiliari, care îi
ajută în activitatea administrativă pe comite, iar din secolul al XVI-lea apare şi funcţia de
notar al comitatului.
Scaunele secuieşti sunt organe administrativ-judecătoreşti, în număr de şapte, fiind
conduse de către două căpetenii: căpitanul şi judele scăunal. Din secolul al XV-lea, apare o
nouă funcţie şi anume judele regal, care avea datoria de a supraveghea justiţia. Toate
scaunele aveau în frunte un comite, care era numit şi revocat de regele Ungariei din rândul
nobililor maghiari, în scopul subordonării populaţiei secuieşti regalităţii.
101
Scaunele săseşti apar ca urmare a organizării din anul 1224 şi apoi între 1302 - 1349,
când se realizează o conducere şi o organizare similară scaunelor secuieşti. Cele opt scaune
săseşti aveau o conducere unitară la Sibiu, formată din “Congregaţia scaunelor săseşti”, care
avea în frunte un comite al Sibiului. Normele de conducere ale scaunelor săseşti se regăsesc
în Diploma Andreiană din anul 1224, sau în Statutele orăşeneşti ale saşilor, aprobate în anul
1583 de principele Transilvaniei Ştefan Bathory.
Existau ca formaţiuni administrative distincte şi două districte regale: Braşovul şi
Bistriţa. Aceste districte erau conduse de un jude sau comite, erau proprietatea şi posesiunea
reginei şi din acest motiv aveau privilegii speciale începând din secolul al XIII-lea. Aceste
districte urmează să fie înglobate în sec. al XV-lea în “ Universitatus Saxonum”.
În Transilvania, oraşele sunt bine dezvoltate pe vetrele vechilor cetăţi, au o
organizare proprie, în frunte cu un Sfat sau Consiliu orăşenesc, care alege un primar. În Ţara
Românească şi Moldova, oraşele sunt organizate în mod similar, fiind conduse de un pârgar
sau şoltuz, împreună cu un Consiliu format din 12 membri consilieri.
Satele sunt, de asemenea, libere sau dependente şi organizate în mod similar ca în
Ţara Românească, chiar dacă aparţin vremelnic dominaţiei habsburgice sau turce. Formele
de organizare şi conducere sunt cele amintite, cu deosebirea că există o dublă exploatare
socială şi naţională, care duce adesea la izbucnirea unor împotriviri violente, precum şi la
dese răscoale.

Domnia constituie o creaţie instituţ ională românească, originală. Ea a apărut ca
treaptă superioară în evoluţia organizării de stat la români, sintetizând forma “ţărilor”,
cnezatelor şi voievodatelor. O asemenea instituţie, cum era domnia, nu a avut corespondent la
statele vecine.
Denumirea însăşi este românească, pusă de cărturari în legătura cu latinescul dominus,
mare conducător militar. Asocierea, în cazul românilor, a titlului de voievod şi domn, în
succesiunea lor, subliniază tradiţia dar şi inovaţia.
În consolidarea autorităţii lor, domnitorii români s-au folosit de sprijinul bisericii
ortodoxe, ceea ce însemna asentimentul (vointa) întregii ţări, a creştinilor ortodocşi. Si nu în
102
ultimul rând, domnii celor două ţări româneşti (Moldova şi Muntenia) s-au sprijinit în
activitatea şi afirmarea instituţiei domniei pe normele de drept româneşti, bine înrădăcinate şi
cunoscute la acea vreme. Aşa cum s-a mai arătat în paginile acestei cărţi, normele de drept
(legea) a constituit întotdeauna un element important în afirmarea unor momente şi instituţii
româneşti. Normele de drept au fost acelea care au stimulat conştientizarea factorului politic
de prezenţa momentului oportun pentru a acţiona într-o direcţie sau alta.

Domnia, ereditatea, Sfatul Ţării, voievodul, dregătoria, logofătul, postelnicul, banul,
vornicul, Scaunul de judecată.
1. Funcţiile şi prerogativele domniei sunt date de:
a. funcţia legiuitoare;
b. funcţia executivă;
c. funcţia legiuitoare, funcţia executivă şi funcţia judecătorească.
2. În etapa monarhiei centralizate a statelor feudale româneşti, domnul era deţinătorul puterii,
exercitând o multitudine de atribuţii în domeniul politicii externe:
a. iniţiază politica externă a statului, întreţine relaţii de cooperare cu statele vecine, semnează
tratate, trimitea şi primea soli.
b. declara război şi fixa tributul şi sumele ce trebuiau plătite de cei învinşi ;
c. trimitea daruri în numele şării la cei învinşi.
3. În etapa monarhiei centralizate a statelor feudale româneşti, domnul era deţinătorul puterii,
exercitând o multitudine de atribuţii în domeniul politicii interne:
a. administrative (numea dregătorii în funcţii, acorda privilegii şi ranguri nobiliare, bătea
monedă, instituia sistemul de impozite etc.), militare (comandant suprem al armatei),
legislative (emitea hotărâri şi norme juridice cu caracter general care erau adoptate, de regulă,
cu acordul Sfatului domnesc), judecătoreşti (reprezenta suprema instanţă judecătorească);
103
b. dirija numirea dregătorilor în funcţii şi emiterea de norme juridice de către Sfatul domnesc
şi Adunarea stărilor ;
c. emitea hotărâri şi norme juridice care aveau forţă juridică şi atunci cînd nu mai era în viaţă.
4. În statele feudale româneşti, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, regenţa a
fost înlocuită de :
a. locotenenţa domnească ;
b. Sfatul domnesc ;
c. Adunarea stărilor privilegiate.
5. Organele centrale comune instaurate în Transilvania aflată sub stăpânire străină au
a. parlamentul
b. ministerele
c. ambele.
Bibliografie
104
ORGANIZAREA JUSTIŢIEI
Cuprins:
7.1 Introducere
7.3. Conţinutul unităţăţii de învăţare
7.1. Introducere
În perioada feudalismului, în Ţara Românească şi Moldova, justiţia era exercitată de

următoarele organe: domnul, divanul, anumiţi dregători centrali sau locali, stăpânul feudal,
clericii, megieşii (justiţia obştii libere), anumiteorgane de conducere a oraşului şi de breaslă
orăşenească.
Justiţia feudalăa avut următoarele caracteristici: dominaţia de clasă, separaţia
puterilor în stat era necunoscută; confuzia jurisdicţiei civile cu cea penală; aducea venituri
importante pentru domn şi dregători; autoritatea lucrului judecat era inexistentă;
autonomia justiţiei faţă de puterea suverană.

- Studierea şi aprofundarea acestor noţiuni;
- Însuşirea cunoştinţelor juridice;
- Definirea acestora cu uşurinţă.
105
- Înţelegerea anumitor termeni juridici;
- Argumentarea cu date şi fapte oferite de acest capitol
Timpul alocat unităţii: 2h
7.3. Conţinutul unităţăţii de învăţare
În perioada feudalismului, în Ţara Românească şi Moldova, justiţia era

exercitată de următoarele organe: domnul, divanul, anumiţi dregători centrali sau locali,
stăpânul feudal, clericii, megieşii (justiţia obştii libere), anumite organe de conducere a
oraşului şi de breaslă orăşenească.
Justiţia feudală a avut următoarele caracteristici:
- dominaţia de clasă;
- separaţia puterilor în stat era necunoscută;
- confuzia jurisdicţiei civile cu cea penală;
- aducea venituri importante pentru domn şi dregători;
- autoritatea lucrului judecat era inexistentă; autonomia justiţiei faţă de puterea
suverană.
Organizarea judecătorească şi procedura judiciară au fost dominate de justiţia
domnească, exercitată de domn ca judecător suprem.
Instanţele judecătoreşti se împărţeau în: instanţe supreme (domnul şi sfatul domnesc,
scaunul de judecată al voievodului), instanţe locale (sătească, seniorială, judeţene, ţinutului,
comitatului).
Domnul era judecătorul suprem al ţării, reprezentând instanţa de ultim control
judiciar; hotărârile sale erau definitive, nefiind supuse căilor de atac (apel, recurs,
revizuire); numai el însuşi putea să revină asupra hotărârilor.
Pe lângă atribuţiile de control judiciar, domnul avea competenţa să preia, de pe rolul
dregătoriilor, orice cauză civilă sau penală.
106
Volumul de cauze fiind foarte mare, domnul putea delega dreptul de judecată unor
dregători: banul şi vornicul – în Ţara Românească; vornicul şi conducătorii ţinuturilor
(pârcălabii, oltuzii şi pârgarii) – în Moldova. Judecata se făcea însă tot în numele domnului,
iar hotărârile date de dregători puteau fi atacate în faţa domnului, care le judeca singur sau
în Divan (avea vot consultativ).
Hotărârile domnului, date de acesta singur sau în Divan, aveau o autoritate de lucru
judecat numai relativă, procesul putând fi redeschis sub o nouă domnie.
În dreptul penal medieval, infracţiunea era considerată fapta apreciată ca periculoasă

de către reprezentanţii puterii politice; de aceea ea era sancţionată de către organele publice
cu pedeapsă. Comparat cu alte sisteme de drept ale altor popoare în această etapă, dreptul
penal feudal românesc a fost un drept destul de progresist.
În statele feudale s-au întâlnit resturi de justiţie privată, cum ar fi: compoziţiunea
(înţelegerea dintre vinovat şi victimă ori rudele acesteia, prin care vinovatul plătea o sumă
de bani sau dădea unele bunuri pentru a-i răscumpăra vina) şi răzbunarea sângelui. În istoria
medievală a poporului român se cunosc două forme de răspundere penală colectivă
(duşegubină): răspunderea penală a statului pentru omorul sau furtul săvârşit pe teritoriul lui
şi răspunderea penală familială.
Dreptul penal roman a făcut deosebire între infracţiunile intenţionate şi
neintenţionate, a incriminat tăinuirea şi chiar tentativa; recidiva era pedepsită mai aspru iar
legitima apărare asigura impunitatea. Pedepsele erau aplicate individual vinovaţilor.
Termenul de „proces” din limba română provine din latinescul processus, ce desemna
activitatea de înaintare, progres, activitate progresivă.
Deşi, la început, în dreptul roman a fost folosit termenul de judicium, prin
intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul de processus s-a generalizat,
desemnând ceea ce înţelegem astăzi prin proces, adică o activitate desfăşurată de organe
judiciare, anume desemnate, cu participarea părţilor, în conformitate cu legea, în scopul
rezolvării pricinilor de natură civilă, al identificării, tragerii la răspundere penală şi
pedepsirii celor care se fac vinovaţi de comiterea unor infracţiuni.
Pentru pornirea unui proces era nevoie să existe un conflict (litigiu) născut prin
încălcarea dispoziţiilor legale (acest litigiu purta numele de „pricină”, „gâlceavă”).
Părţile în proces purtau diferite denumiri: reclamantul se numea „pârât ”, „jăluitor”,
107
„prigonitor”, iar pârâtului i se spunea „prigonit” şi în penal „învinuit” sau „învinovăţit”; în
Transilvania reclamantul purta numele de „actor”.
Potrivit normelor dreptului feudal, aveau capacitatea de a sta în justiţie toţi oamenii
liberi şi persoanele juridice (cei dependenţi puteau sta numai în anumite cazuri, ca şi robii,
ţiganii sau femeia căsătorită).
Chemarea în judecată se făcea în urma plângerii orale sau scrise adresată de
reclamant, în general, domnului ţării. Această plângere purta denumirea de „pâră”, „jalbă”.
Divanul sesizat prin plângere fixa termenul de judecată („punea soroc”, „sorocea pricina”).
La termenul fixat erau ascultate susţinerile părţilor, se administrau probele, se trecea
la judecată şi se pronunţa hotărârea judiciară. Rezultatul proocsului consta într-o hotărâre
(carte de judecată) sau într-o încheiere a Divanului (anafora). De regulă, părţile nemulţumite
se puteau adresa instanţelor superioare, iar în ultimă instanţă domnului ţării.
Probele se clasificau în:
- probele scrise erau cele oficiale (hrisoavele, cărţile domneşti şi zapisele particulare),
cercetate cu atenţie în procesele privitoare la proprietate; ele puteau fi reconstituite
de către sfatul domnesc, pe baza martorilor, în caz de deteriorare sau pierdere;
- probele orale erau, pe lângă mărturia simplă, jurătorii şi jurământul cu brazda.
Biserica a căutat să înlocuiască această credinţă păgână cu jurământul creştinesc (pe
Biblie, carte de blestem);
- probele preconstituite (adălmăşarii din contractele de vânzare).
În epoca medievală nu exista o diferenţiere netă între procedura civilă şi procedura
penală. Normele juridice privind judecata proceselor penale erau nescrise, aparţinând
obiceiului. Neexistând instanţe penale speciale, dregătorii judecau pricinile penale şi
pricinile civile; arma îi aduceau la îndeplinire hotărârile penale, iar aprozii hotărârile civile.
Acuzaţia era pornită de către partea vătămată sau din oficiu de către dregători. Cercetarea se
făcea de către judecător. Martorii şi jurătorii constituiau mijloacele de probă, de regulă.
Procedura de judecată se desfăşura, de obicei, în public. Cu ocazia instrumentării
procesului penal nu se redactau acte scrise. Graţierea a fost folosită, dreptul de graţiere
individuală aparţinând cu predilecţie şefului statului.
Evoluţia reglementărilor în domeniul dreptului penal poate fi evidenţiată, în general,
prin trei mari aspecte:
- identificarea unor anumite categorii de fapte, care, prin esenţa lor, sunt îndreptate
împotriva unor valori umane fundamentale şi au un pericol social sporit prin urmările lor.
- problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea unor astfel de fapte şi
108
procedura acestei activităţi judiciare.
- pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte. Infracţiunile erau numeroase,
putând fi grupate în următoarele categorii:
Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului:

- înalta trădare, denumită hiclenie, viclenie, vicleşug şi hainie;
- lesmajestate – atingerea adusă onoarei şefului statului prin insultă sau calomniere;
- osluhul - neascultarea faţă de poruncile domnului;
- călpuzenia - falsificarea de monedă.
Infracţiuni contra vieţii:

- omorul („moartea de om” sau uciderea) – competenţa de judecată revenea în
exclusivitate domnului;
- patricidul - suprimarea vieţii copiilor, părinţilor sau a fraţilor soţiei; era considerată
o infracţiune deosebit de gravă, fiind pedepsită cu arderea de viu.
Infracţiuni contra proprietăţii:

- furtul (furtişagul) – era infracţiunea cea mai frecvent întâlnită în Evul Mediu.
„Furtul cu burta”, adică furtul din livezi sau vii, constând în consumaţia imediată a
fructelor însuşite, nu era pedepsit. Mai aspru pedepsit era furtul flagrant;
- tâlhăria („jaf”, „jac”, „tâlhuşag”) – consta în furtul săvârşit prin violenţă. Datorită
gravităţii faptei, erau pedepsiţi şi cei care îi găzduiau pe infractori în mod conştient;
- încălcarea hotarelor – consta în distrugerea, nesocotirea sau mutarea semnelor de
hotar; incendierea caselor şi holdelor, prin „punerea de foc”– era considerată o
infracţiune uşoară, pedeapsa constând în plata dublului sau triplului despăgubirilor.
Infracţiuni contra integrităţii corporale: în această categorie intră rănile simple cu

palma sau cu toiagul, precum şi sluţirile de orice fel.
Infracţiuni împotriva normelor de convieţuire social (împotriva morale):

- răpirea de fată sau de femeie – consta în lipsirea efectivă de libertate a fetei
sau femeii, prin transportarea victimei dintr-un loc în altul şi „necinstirea” acesteia
prin violenţă;
- seducţia – consta în “ademenirea victimei” cu “dezmierdăciune”, cu
109
“zburdălniciuni” ori cu “făgădiunţe” în scopul întreţinerii de raporturi sexual;
- sodomia – consta în întreţinerea de raporturi sexuale între persoane de acelaşi sex,
atât de sex masculin, cât şi de sex feminin;
- curvia sau desfrânarea – consta în întreţinerea de raporturi sexuale în afara căsătoriei
sau a unui concubinaj de notorietate (care nu era pedepsit). Pentru aceeaşi faptă,
femeile erau mai aspru pedepsite decât bărbaţii. O infracţiune deosebit de gravă,
putând fi pedepsită chiar cu moartea, era fapta femeii măritate de a avea o relaţie
sexual constant în afara căsătoriei (preacurvia);
- incestul (amestecarea de sânge) – consta în întreţinerea de relaţii sexual fireşti de
către persoane care, potrivit obiceiului pământului, nu se puteau căsători, din cauza
gradului de rudenie;
- defăimarea – consta în denunţarea calomnioasă a unei persoane, prin învinovăţirea
pe nedrept de comiterea unei infracţiuni. În funcţie de persoana vătămată (persoană
importantă sau obiş nuită) sau de autoritatea în faţa căreia se realiza ori se reclama
infracţiunea, a îmbrăcat două forme: „sudalma mare” şi „sudalma mică”.
Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea Justiţiei:

- vicleşugul sau înşelăciunea (falsul) – consta în falsificarea înscrisurilor prin
plăsmuirea sau alterarea acestora în scopul de a produce anumite consecinţe juridice.
Uzul de fals, adică utilizarea unor înscrisuri false, era, de asemenea, pedepsit;
- neascultarea – se săvârşea prin nesupunerea la executarea unei hotărâri judecătoreşti
sau a poruncilor domneşti cu valoare judiciară;
- jurământul mincinos („mărturia strâmbă” sau „limba strâmbă”) – era fapta
martorului care, într-o cauză penală sau civilă, făcea declaraţii mincinoase ori nu
spunea tot ce ştia în legătură cu obiectul procesului în care fusese chemat ca martor;
- vrăjitoria – consta în întrebuinţarea diferitelor procedee oculte de magie în vederea
atingerii anumitor scopuri; era pedepsită numai dacă aducea atingere intereselor
statului sau dacă realiza „stricăciunea” oamenilor.
Infracţiuni îndreptate împotriva religiei:

- erezia – consta în îndepărtarea, abaterea conştientă de la preceptele bisericii
dominante;
- apostazia – consta în părăsirea condiţiei de călugăr şi reintrarea în viaţa laică;
- ierosilia – consta în profanarea valorilor bisericeşti, sacrilegii, cum ar fi furturile din
110
biserică, împreunarea trupească în biserică sau întreţinerea de raporturi sexuale cu
călugăriţe.
Pedepsele au avut următoarele caracteristici:

- urmăreau intimidarea;
- nu erau limitate prin lege, căci domnul aplica sancţiuni şi „peste pravilă”;
- cumulul de pedepse era admis;
- pedepsele erau inegale în raport de clasa socială;
- erau stabilite de judecător;
- erau aducătoare de venituri pentru domni şi dregători;
- răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală; erau în general expiatorii
etc.
Sistemul pedepselor se caracteriza prin cruzimea şi varietatea lor. Ele pot fi
clasificate în:
- pedepse corporale: pedeapsa cu moartea (prin spânzurare, decapitare, arderea de viu,
înnecare, sugrumare, îngroparea de viu);
- mutilarea (scoaterea ochilor, tăierea limbii, tăierea mâinilor, tăierea picioarelor,
tăierea nasului, tăierea organului sexual); înfierarea cu fierul roşu pe frunte, pe mâini
sau crestarea nasului; bătaia (cu toiagul, cu buzduganul, la tălpi, pe uliţa satului);
- pedepse privative de libertate: ocna (munca silnică în saline, pe timp limitat sau pe
viaţă); temniţa; gnosul (închisoare pentru arestaţi înainte de a fi judecaţi); surghiunul
(izgonirea făptuitorului din localitate);
- pedepse pecuniare: duşegubina (infracţiune de aprob la început, apoi amendă care se
aplica şi unei colectivităţi în cadrul răspunderii colective); gloaba (amendă care se
plătea domniei în bani sau în natură; „certare cu bani sau cu dobitoc”); confiscarea
(anumite bunuri ale vinovatului sau chiar totalitatea patrimoniului acestuia treceau
în patrimoniul domniei
sau al victimei).
Graţierea a fost practicată încă de la începutul feudalismului şi a aparţinut nu numai
şefului statului, ci şi unor foruri superioare celui care pronunţase sentinţa. Amnistia însă a
apărut numai spre sfârşitul perioadei medievale, fiind un drept exclusiv al şefului statului.
111
Persoanele. Pentru a desemna persoana fizică, în înţelesul modern de titular de

drepturi şi obligaţii, autorii pravilelor din Evul Mediu românesc utilizat termenii de „om”,
„obraz”, „laic” sau „cleric”. Elementul esenţial de identificare a persoanei era numele,
dobândit prin filiaţie legitimă sau prin adopţie. Numele dublu (prenumele şi numele de
familie) a apărut începând cu a doua jumătate a sec. al XV-lea, înlocuind treptat numele
unic. Numele oamenilor se afla într-o strânsă legătură cu locul naşterii şi domiciliul lor,
elemente fundamentale ale identităţii şi definirii capacităţii juridice a persoanelor fizice.
Persoanele juridice continuă să existe, ca şi în timpurile mai vechi, fiind asociaţii cu
patrimoniu propriu, constituite în vederea exercitării drepturilor şi obligaţiilor membrilor
lor.
Capacitatea juridică era recunoscută tuturor oamenilor liberi, dar varia în funcţie de
poziţia lor socială, inegalitatea subiecţilor de drept fiind o trăsătură definitorie a dreptului
medieval românesc. Cu cât rangul era mai înalt, cu atât persoana respectivă se bucura de
mai multe drepturi. Consecinţa a fost existenţa unei pluralităţi de poziţii şi capacităţi
juridice: marea boierime de curte şi clerul înalt, boierii de ţară şi clerul inferior, orăşeni,
ţărani liberi şi aserviţi, robi. În Transilvania, capacitatea juridică a persoanelor depindea şi
de apartenenţa la catolicism sau ortodoxism; apartenenţa românilor la ortodoxism a dus la
eliminarea lor din stările privilegiate.
Alte elemente care au influenţat capacitatea de exercitare a drepturilor au fost vârsta
şi sexul. Conform obiceiului, incapacitatea pricinuită de vârstă înceta odată cu căsătoria
tinerilor. Potrivit pravilelor din sec. al XVII-lea, majoratul se atingea la vârsta de 25 de ani,
persoana dobândind dreptul de a face „tot lucrul”.
În Transilvania, existau trei categorii de vârstă: impubertatea, pubertatea şi
majoratul, care se atingea la 24 de ani (pentru băieţi) şi la 16 ani (pentru fete), conferind şi
capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor. În ceea ce priveşte sexul, femeia avea o
poziţie inferioară în exercitarea drepturilor sale.
Tutela nevârstnicilor era încredinţată rudelor celor mai apropiate: părinţi, bunici,
fraţi mai mari, legea prevăzând îndatoririle tutorelui faţă de minori, orfani, văduve, precum
şi sancţiunile administrării necinstite a tutelei.
Actele de stare civilă erau întocmite şi păstrate în registre de evidenţă, de către
biserică, care avea competenţa de a oficia taina botezului, căsătoria şi înmormântarea.
112
Rudenia îmbrăca următoarele forme:
- Rudenia naturală (de sânge) – se stabilea după tată (iar, în lipsa acestuia, după
mamă), pe linie directă (ascendenţi şi descendenţi) şi colaterală, după numărul
generaţiilor până lgradul al şaptelea („a şaptea spiţă”) în dreptul popular şi al
optulea în dreptul scris. Acest gen de rudenie a creat drepturi şi obligaţii de ajutor
reciproc şi întreţinere, precum şi de vocaţie succesorală, dar a impus şi anumite
interdicţii la căsătoria persoanelor înrudite prin sânge, întărite de biserică,
condamnându-se căsătoria între rude până la un anumit grad.
- Rudenia prin alianţă avea la bază căsătoria.
- Rudenia spirituală rezulta din botez şi implica îndatoriri reciproce între naşi şi
fini, cum erau ascultarea celor dintâi şi ocrotirea celor din urmă.
Alte forme de rudenie derivau din înfrăţire şi înfiere (adopţiunea sau „luarea de
suflet”), cu consimţământul părinţilor, în urma căreia copilul adoptiv avea aceleaşi drepturi
ca şi copiii naturali.
Căsătoria nu se încheia printr-un act scris. Ea începea cu logodna, contractată de
obicei cu prilejul peţitului, şi se încheia cu ceremonialul de nuntă, precedat de cununia
religioasă, ocazie cu care tinerii îşi jurau credinţă şi primeau binecuvântarea bisericii.
Femeia lua, de regulă, domiciliul şi numele soţului.
O practică tradiţională, de tradiţie geto-dacă, a fost consimţământul liber al tinerilor,
concretizat în „vederea în fiinţă” şi „urmarea de vorbă”, care ajutau acestora să se cunoască
mai bine, spre deosebire de unele legiuiri bizantine care dădeau numai părinţilor dreptul de
a decide.
O variantă a căsătoriei a fost cea făcută „cu fuga”, prin răpirea fetei, dar cu
consimţământul ei, pentru a forţa încuvinţarea părinţilor. Dota sau zestrea a fost iniţial un
drept al ambilor tineri, pentru a deveni ulterior o obligaţie exclusivă a viitoarei soţii, şi
consta îndeosebi în bunuri mobile.
Foile de zestre au apărut abia în sec. al XVII-lea, când părinţii fetelor au început să-i
asigure măsuri juridice de protecţie a integrităţii dotei, concretizate în regimul dotal
modern. Impedimentele la căsătorie rezultau din rudenia de sânge până la un anumit grad,
din deosebirile de confesiune, nevârstnicie, legea îngăduind însă unele dispense.
Relaţiile de familie. În familie, raporturile dintre soţi erau dominate de inegalitatea
sexelor, femeia fiind obligată să-şi urmeze bărbatul, să-i fie fidelă. Bărbatul îi putea aplica
corecţii, îndeosebi bătaia. Puterea părintească îmbrăca forme absolute, părintele putând
dispune în timpul vieţii de copiii săi după bunul plac. În ceea ce priveşte statutul copiilor
113
din afara căsătoriei, Sintagma lui Matei Vlastare (1335) făcea deosebire între copiii legitimi
(născuţi dintr-o căsătorie legală) şi copiii nelegitimi (născuţi din părinţi necăsătoriţi), pe
care îi împărţea în trei categorii:
- copilul născut dintr-o femeie căsătorită dar care convieţuieşte permanent cu tatăl
copilului se numea fiu natural;
- copilul născut dintr-o femeie care nu convieţuieşte cu tatăl copilului se numea
bastard;
- copilul a cărui mamă nu-l cunoaşte pe tatăl lui se numea copil „întunecat”.
Divorţul. Căsătoria înceta prin moartea unuia dintre soţi sau prin divorţ . Conform
dreptului scris, divorţul putea fi cerut atât de către bărbat, cât şi de către femeie, în temeiul
unei „cărţi de despărţenie”, situaţie în care se proceda la împărţirea bunurilor.
Recăsătorirea nu era posibilă decât în lipsa copiilor minori, iar, după legea scrisă,
numai după trecerea termenului de viduitate (văduvie). Nu se îngăduiau mai mult de trei
căsătorii succesive.
Dreptul medieval românesc a admis situaţia morţii prezumate a soţului aflat în
captivitate sau care, părăsind domiciliul conjugal pentru a căuta de muncă, nu mai comunică
vreme de 5 ani cu soţul rămas acasă; în ambele cazuri, se permitea recăsătorirea celui care
dovedea cu martori moartea prezumtivă a celui absent.
Proprietatea şi dreptul de proprietate. Din vechime s-a păstrat şi cultivat la români
procedeul ca înstrăinarea unei moşii să nu se facă la întâmplare. Cel ce voia să vândă un
teren era dator (obligat) să se adreseze pentru cumpărare mai întâi rudelor, spre a vedea
dacă acestea sunt interesate în cumpărarea acelui teren; numai dacă nu erau amatori în
rândul rudelor se putea adresa (în al doilea rând) celor ce se învecinau cu proprietatea în
discuţie. În cazul când nici aceştia nu erau interesaţi, caz foarte rar întâlnit, atunci
proprietatea respectivă putea fi vândută la oricine vroia să o cumpere. În situaţia când
vânzătorul nu proceda la consultarea mai întâi a rudelor şi a vecinilor şi făcea vânzarea
altcuiva, cei dintâi puteau acţiona în judecată pe vânzător pentru dreptul de preemţiune. Cel
ce acţiona, cu temei, în judecată obţinea câştig de cauză cu obligaţia de a răsplăti
cumpărătorului valoarea achitată.
Chiar şi proprietatea mare (domeniul feudal) era supusă în privinţa înstrăinarii
aceloraşi norme de drept. Mai multe documente adeveresc faptul că nici proprietarii de case
sau de moşii nu puteau vinde proprietăţile lor fără a întreba mai întâi rudele sau vecinii( în
sensul dacă nu vroiau ei să le cumpere cu preţul oferit de străini).
O altă formă a comunităţii şi unităţii de proprietate era înfrăţirea; doi sau trei
114
posesori de pământ, care nu aveau urmaşi, se angajau să fie fraţi testamentari. Adică, averea
celui ce deceda mai întâi trecea la următorul (următorii) în viaţă. Asemenea înţelegeri se
făceau tot în ideea de a nu fi înstrăinat pământul moştenit de la străbuni. Aceste înfrăţiri
aveau probabil un caracter perpetuu în timp; ultimul rămas în viaţă, dacă nu avea nici el
copii, realiza o altă înfrăţire, încheindu-se în cele din urmă cu donaţii la mănăstiri din ţară.
Înfrăţirile aveau putere doar atunci când lipseau copii, adică în cazurile când nu
existau moştenitori; altcumva nu se încheiau astfel de înţelegeri. Acest aspect ermetic
privind neînstrăinarea pământului căpăta conotaţii mai largi. Aşa se explică miracolul
supravieţuirii românilor în perioada migraţiilor şi a evului mediu, perioadă în care românii
au fost năpăstuiţi de agresiuni, unele mai puternice decât altele.
Românii au făcut acea distincţie necesară între pământenii băştinaşi care aveau o ţară
moştenită de la înaintaşii lor, şi acele populaţii sau popoare instabile, aflate în permanentă
mişcare, în căutarea unui loc stabil. Românii au vazut în aceştia din urmă un pericol,
constatând că noii veniţi să se aşeze printre ei urmăreau pe diverse căi să-i alunge de pe
pământul şi din drepturile lor. Aşa, şi numai aşa se explică grija la strămoşii noştri de a nu
înstrăina principalul lor bun economic, pământul cu bogaţiile lui. Cu timpul, acest
simţământ a slăbit la români, mai ales în perioadele modernă şi contemporană. Lucru ştiut,
românii n-au dus lipsă de intruşi, de diverse etnii, care au încercat să devină ei stăpâni pe
pământul şi bogăţiile românilor. Mai mult decât atât, în zilele noastre, încălcându-se în mod
dureros această normă de lege străveche, se constată ca fiind preferenţială înstrăinarea,
atunci când este vorba de valorile statului, respectiv ale poporului român. Acest concept de
a nu înstrăina, nu contravenea reputaţiei românilor de ospitalitate. Dimpotrivă, ei tratau pe
străini cu multă grijă şi cinste, crezând ca aceştia (străinii) erau la fel de bine intenţionaţi.
Între normele de drept civil ce merită a fi reţinute este şi aceea referitoare la hotarul
dintre moşii sau sate. În cazul în care se schimba matca unui râu ce slujea de hotar între sate
sau moşii, se impunea o reglementare, pe care o întâlnim funcţionând în vremea domniei lui
Vasile Lupu. Un hrisov al acestui domnitor, expresie a unor practici mai vechi, hotărăşte
cum că o atare schimbare nu poate să atingă drepturile proprietarilor afectaţi, dispunându-se
că hotarul dintre moşii (sate) să fie, cu toată schimbarea, tot matca veche (de mai înainte)
idee venită din dreptul roman.
Obligaţiile – angajamentele între părţi constituie de asemenea un alt aspect al
dreptului medieval românesc. Marea majoritate a afacerilor în acea perioadă se raporta la
drepturi de proprietate, restul fiind de neluat în seamă. Ceea ce s-a păstrat din vechiul drept
de pe teritoriul Ţărilor Române se referă la schimbările contractate (vânzare – cumpărare)
115
de terenuri, zălogire (amanetare) etc. Vânzările, deşi erau numeroase, nu au dat naştere la
procese, deoarece se făceau mai întotdeauna pe bani şi printr-o învoială prealabilă.
Practica amanetării şi a sechestrului rezultă dintr-un document din anul 1619.
Această practică venea şi ea din vechimea dreptului românesc. Moşia unui boier a fost pusă
zălog (garanţie) unui creditor. Întrucât cel ce s-a învoit a împrumuta nu a putut restitui la
timp banii, a pierdut moşia prin judecată, fapt ce pune în evidenţa funcţionarea sistemului ca
atare.
În feudalism, dreptul de proprietate s-a caracterizat prin limitări, complexitate şi
suprapunere, deosebindu-se, esenţial, de proprietatea din dreptul roman comun. De
asemenea, se mai caracterizează prin diversificarea proprietăţilor după titulari, ceea ce a dus
la crearea următoarelor categorii:
- proprietatea domnească a cuprins terenurile neintrate în proprietatea individuală,
pământurile pustii, pământurile făcând parte din moşteniri vacante, pământurile
confiscate ca pedeapsă pentru trădare, cetăţile şi milele; ea era scutită de dări, iar
moşiile au fost lucrate de ţăranii dependenţi;
- proprietatea feudalilor laici consta din bunuri mobile şi imobile; ea putea fi
dobândită originar (prin luarea în stăpânire a bunurilor fără stăpân, defrişare,
ocupaţiune) sau derivat (prin moştenire, donaţie domnească, uzucapiune, acte între
vii şi acte mortis causa);
- proprietatea bisericească, aparţinând episcopiilor, mănăstirilor, parohiilor, a provenit
mai ales din danii domneşti, regale sau princiare, dar şi din donaţii particulare; era
scutită de dări, însă în caz de criză financiară se cerea ajutorul bisericii prin
împrumuturi şi contribuţii directe;
- proprietatea funciară urbană cuprindea vatra oraşelor şi un teritoriu din apropiere, ce
a fost folosit în comun de către toţi membrii comunităţii pentru agricultură şi
creşterea vitelor;
- proprietatea ţărănească nu reprezenta o formă de exploatare. În Ţara
Românească şi Moldova au avut drept de proprietate atât ţăranii liberi cât şi
producătorii dependenţi. În obştealiberă, proprietatea imobiliară a ţărănimiilibere
avea un caracter mixt: devălmaş ă sau individuală.
Vechea obşte sătească exercita un drept de stăpânire superioară (dominium eminens)
asupra întregului teritoriu din cuprinsul hotarelor sale, care privea dreptul de păşunat pe
izlaz, munţii, miriştea obştei, dreptul de a pescui în apele curgătoare şi bălţile obştei, dreptul
de a folosi pădurea comună.
116
Dreptul de stăpânire personală avea drept obiect pământul desprins din devălmăşie
prin desţelenire şi defrişare pentru a dobândi vatra de casă, ogorul, poiana, grădina, via,
prisaca, vadul de moară, dar mai cu seamă câmpul (ţarina) reprezentând pământul de arătură
(delniţă, ocină, moşie), care era transmis ereditar.
Odată cu intensificarea aservirii satelor de răzeşi din Moldova şi de moş neni din
Ţara Românească (sec. XVII-XVIII), dreptul de proprietate în obştea aservită a revenit
stăpânului feudal. Ţăranii aserviţi (rumâni şi vecini) dispuneau de o proprietate mai
consolidată asupra casei şi bunurilor create de ei (terenuri desţelenite, pădure scoasă din
stăpânirea devălmaş ă, prisăci şi vii, grădini şi livezi), cât şi de dreptul de proprietate
deplină asupra vitelor şi uneltelor lor.
Iobagii şi jelerii din Transilvania dispuneau de dreptul nelimitat de folosinţă asupra
sesiei (teren de cultură) şi de stăpânire deplină asupra casei, proprietăţii imobiliare şi
curăturilor (pădure scoasă din stăpânirea devălmaş ă) obţinute prin munca lor.
În legătură cu proprietatea imobiliară, o importanţă deosebită a avut-o şi procedura
hotărniciei moşiilor, utilizată fie cu ocazia ieşirilor din indiviziune, fie pentru precizarea
limitelor moşiilor divize, în caz de controversă, cu alte ocazii. Această procedură consta în
fixarea, în prezenţa martorilor, a unor semne durabile (movile, pietre de hotar etc.). În urma
efectuării acestei proceduri, în Transilvania se redactau cărţi funciare rurale sau urbane. În
Ţara Românească şi Moldova, transmiterea de proprietate era consemnată în catastiful
târgului.
Obligaţii şi contracte. În sistemul dreptului popular, obligaţiile luau naştere fie cu
ocazia unor evenimente majore din viaţa omului (nuntă, botez, înmormântare), fie în cazul
întrajutorării la diverse munci agricole; în toate aceste cazuri se urmărea realizarea unui
echilibru între prestaţii.
Principalele contracte reale au fost: donaţia, schimbul şi împrumutul. Cel mai
important contract real a fost donaţia. Donatori puteau fi domnul, regele ungur, apoi
principele pentru Transilvania, persoane private (nmai cu confirmarea domnului, în
calitatea sa de emitent). În Transilvania, concomitent cu domeniul primit, beneficiarul
dobândea şi rangul de nobil. Schimbul putea avea ca obiect pământul, dar şi ţărani şerbi sau
robi. Împrumutul avea drept obiect, în special, sume de bani, garantate cubunuri imobiliare
(zălog).
Dintre contractele consensuale amintim: vânzarea- cumpărarea, arendarea,
asocierea mandatul. Obiectul contractului trebuia să fie determinat, preţul era stabilit în bani
sau în natură, iar consimţământul nu trebuia să fie viciat. Dreptul de preemţiune (protimisul)
117
se realiza sub două modalităţi diferite: precumpărarea sau protimisul propriu-zis şi
răscumpărarea sau retractul. Vânzarea pământurilor ţăranilor liberi atrăgea şi pierderea
libertăţii, aceştia devenind şi ei dependenţi şi continuând să lucreze pământul vândut în
folosul noului proprietar. Contractul de vânzare-cumpărare se putea încheia în scris sau
verbal, dar întotdeauna în prezenţa martorilor, adălmarilor şi chezaşilor.
Actul scris încheiat între particulari cuprindea numele părţilor, martorilor,
adălmăşarilor, forma de plată, zălogul etc. Hrisovul domnesc de întărire a vânzării se putea
obţine şi după încheierea contractului, în baza prezentării zapisului. Actele scrise distruse
sau pierdute puteau fi reconstituite de către domn şi sfatul domnesc pe bază de martori şi
jurători.
Contractele nenumite mai importante au fost depozitul şi comodatul. Dintre
contractele amintite, numai donaţiile constituiau acte cu titlu gratuit, celelalte contracte
constituind acte cu titlu oneros.
În dreptul feudal, garanţiile au fost de două feluri: personale şi reale. Dintre
garanţiile reale, cea mai utilizată a fost gajul (zălogul), cuprinzând bunuri imobiliare sau
mobiliare.
Delictele şi cvasidelictele erau şi ele obligaţii în sistemul dreptului feudal, o serie de
abateri putând fi răscumpărate în bani sau în natură. De asemenea, paguba adusă pe nedrept
era creatoare de obligaţii.
Pentru dovedirea înţelegerilor şi a contractelor, dreptul feudal prevedea o serie de
probe, în principal de ordin testimonial. În vederea asigurării publicităţii actelor, exista
procedeul adălmaşului, pe care de obicei îl da cumpărătorul, fără a fi o condiţie esenţială
pentru validitatea operaţiei juridice. Se mai practicau darea mâinii şi jurământul, care aveau
atât o valoare simbolică, cât şi una magică, considerându-se că încălcarea lor putea avea
urmări nefaste.
Succesiuni. În Evul Mediu românesc, dreptul consuetudinar succesoral
cunoaşte importante deosebiri în Ţara Românească faţă de Moldova. Dacă în Moldova,
transmisiunea moştenirii se făcea după principiul egalităţii sexelor, în Ţara Românească
funcţiona privilegiul masculinităţii.În vechiul drept românesc moştenirea legală (ab
intestato) revenea mai multor îndreptăţiţi la aceasta, pe care putem să-i nuanţăm astfel:
Descendenţii erau cei coborâtori în linie directă din aceiaşi părinti, dar erau luaţi în
calcul şi colateralii defunctului în ordinea apropierii ca grad de rudenie cu cel decedat.
Ascendenţii sunt părintii, bunicii, străbunicii defunctului. Aceştia erau chemaţi la
succesiune numai în cazul că nu existau descendenţi. Părinţii moşteneau pe copiii înfiaţi ca
118
şi pe cei legitimi în caz de deces.
Colateralii, erau o altă categorie de succesori la moştenire. Se aveau în vedere
rudele coborâtoare dintr-un autor comun, chemate la moştenire, în cazul absenţei
descendenţilor şi ascendenţilor.
Existau două clase de colaterali şi anume:
 Privilegiaţii, adică fraţii şi surorile, precum şi descendenţii acestora;
 Ordinarii, însemnând celelalte rude alăturate până la un anume grad. Aici
intrau copiii din afara căsătoriei, copiii înfiaţi, soţul supravieţuitor, autoritatea publică
(domnia, fiscul, cutia milei). Nu e lipsit de interes să amintim şi de acea parte a sufletului,
obicei ce se practica în Ţările Române. O porţiune din averea defunctului se păstra pentru
împlinirea grijilor sufleteşti, după datină, adică necesarele cheltuieli de înmormântare şi
pomenire până la ceremonialul de dezgropăciune de la şapte ani.
Privitor la succesiune (moştenire) existau şi alte aspecte, din care consemnăm:
Dacă defunctul lăsa copii din mai multe căsătorii, succesiunea se împărţea între ei
astfel: copiii de la tată moşteneau averea acestuia, iar copiii de la mamă averea
mamei.Copiii nelegitimi erau chemaţi doar la averea mamei. Există şi alte opinii bazate pe
documente, ca şi aceştia se bucurau de averea ambilor părinţi în cazul că tatăl era cunoscut.
Altcumva „copilul din flori”, nelegitim, era înfiat de tatăl vitreg şi intră în drepturi ca şi
ceilalţi copii.
În privinţa soţului supravieţuitor existau mai multe judecăţi contradictorii, dintre care
ne vom rezuma la aspectele cele mai cunoscute şi mai răspândite. În Ţara Românească, dacă
deceda soţia şi nu existau urmaşi, averea acesteia trecea jumătate în posesia soţului şi
jumătate în posesia mamei ei. În cazul altei judecăţi, participă la moştenire soţul, mama şi
verişoara (verişoarele) defunctei, primind fiecare câte o treime din succesiune. Potrivit
aceloraşi reglementări, cuprinse şi în Îndreptarea legii (vezi mai jos) dacă defunctul soţ nu
avea rude de sânge până la gradul al şaselea, ci numai soţie, aceasta moştenea jumătate din
averea succesorală, iar jumătate devenea domnească. Domnia era ultima (în ordine) parte
succesorală. Din lipsa de rude ale defunctului şi de testament, averea celui decedat revenea
legal domniei (domnitorului).
O succesiune nerevendicată de nimeni era Desherenţa. Aceasta revenea, din oficiu,
autorităţii publice, ca o consecinţă a ideii fundamentale potrivit căreia bunurile fără stăpân îi
aparţin. Acea autoritate publică nu putea fi decât domnia, care la rândul ei putea înzestra cu
acea succesiune o mănăstire.
119
În aceeaşi perioadă a evului mediu românesc funcţiona dreptul de opţiune ca una
dintre normele nescrise la început, apoi scrise, căpătând caracter de lege. Acest fapt, dreptul
de opţiune, însemna că succesorul putea să accepte sau să refuze moştenirea.
Dezmoştenirea. O consecinţă opusă moştenirii era dezmoştenirea moştenitorului,
aspect destul de frecvent în evul mediu românesc. Dezmoştenirea înseamna modificarea
ordinii succesorale de către de cuius. Urmarea acestui fapt, mosştenirea revenea celorlalţi
chemaţi de lege, în absenţa excluşilor. În cazul că erau înlăturaţi toţi virtualii moştenitori fără
a fi indicaţi altţii, succesiunea revenea, de asemenea, domniei.
Atunci când bunurile ereditare erau amanetate sau decedatul avea datorii se proceda la
lichidarea succesiunii. O asemenea acţiune comporta două operaţiuni şi anume: lichidarea
activului şi lichidarea pasivului succesoral. În primul caz se făcea raportul dărilor şi a dotei,
adică masa succesorală şi restabilirea egalităţii între descendenţi; în al doilea caz, moştenitorii
trebuiau să onoreze obligaţiile contractate de către de cuius. Ei nu puteau pretinde să
primească bunuri succesorale înainte de a fi achitat datoriile şi obligaţiile succesorale
(moştenitorul nu dobândea bunurile ereditare decât după lichidarea pasivului succesoral). Se
plăteau creditorii, achitau legaliatrii etc.
Transmiterea averii pe cale testamentară este atestată documentar înainte chiar de
apariţia termenului de diată (testament), ca urmare a consolidării proprietăţii private şi a
individualizării stăpânirii şefului de familie cu sprijinul bisericii. Până la consolidarea
proprietăţii individuale, nu se putea vorbi despre dreptul de a dispune de avere prin testament.
În secolul al XIV-lea întâlnim o asemenea transmitere în Ţara Românească, una dintre
primele atestări documentare cunoscute în această privinţă. În secolele următoare
testamentele s-au înmulţit.
Înainte de consacrarea prin pravile a testamentului se obişnuia ca acest act să se facă
în faţa notarilor, ceea ce dădea un caracter solemn momentului. Între martori figurau adesea
preoţi sau cărturari, dar şi prelaţi cu funcţii mai înalte, sau chiar în faţa domnitorului şi a
Divanului.
Dacă există testament scris şi semnat, nu mai erau necesari martorii. De asemenea, se
avea în vedere că testatarul să fie în toate facultăţile sale mintale pentru ca voinţa lui să nu
poată fi viciată. Îndreptarea legii prevedea că testatarul trebuie să fie cu “mintea întreagă şi
sănătoasă” şi declaraţia sa de ultima voinţă să fie facută în faţă a şapte martori, care în
anumite cazuri puteau fi reduşi până la trei. Numeroase testamente conţineau şi blesteme, în
dorinţa dispunătorilor de a le face astfel respectabile.
120
Un testament putea fi revocat prin altul ulterior. Îndreptarea legii mai stipula faptul ca
femeia nu putea lăsa testament decât în mod excepţional. Se mai prevedea că în cazul voinţei
menţionate, bunurile primite să fie păstrate şi transmise altui urmaş, şi aşa mai departe.
Şi aici se observă preocuparea ca averea să nu fie înstrăinată (să nu devină
prădalnică), ci să rămână în familie. Ideea păstrării în familie (şi în ţară) a averii a jucat un rol
important în orânduirea feudală în general. Preluată de la romani, această concepţie şi
practică “a dat familiilor cele mai ilustre din Franţa şi de aiurea mjlocul de a-şi menţine
strălucirea” prin impunerea păstării averii în familie.
Dacă în ceea ce priveşte excluderea totală a fiicelor de la moltenirea părintească
atunci când veneau în concurs cu descendenţi pe linie masculină nu există probe suficient de
relevante, în literatura de specialitate părerile fiind divergente, numeroase documente ale
epocii atestă faptul că, atunci când moştenirea se transmitea descendenţilor de gradul al doilea
(nepoţi) ai defunctului/defunctei (moştenirea prin reprezentare), descendenţii din fii ai
acestora aveau un drept mai mare decât descendenţii din fiice.
Din aplicarea acestui privilegiu s-a născut prădalica, instituţie proprie Ţării
Româneşti, constând în dreptul domniei care deţinea dominium eminens de a-i însuşi moşiile
celor decedaţi fără urmaşi pe linie masculină. Şi în Moldova au existat cazuri de preluare de
către domnie a unei moşii rămase de pe urma cuiva care a rămas fără urmaşi sau cazuri de
desheredare a fiicelor, unice moştenitoare, în favoarea domniei, dar acestea nu au purtat
numele de prădalică.
În Ţara Românească, principiul egalităţii sexelor avea să se instaureze treptat, prin
derogări de la principiul masculinităţii, prin înzestrările fiicelor cu moşii, prin „aşezările
fiicelor în loc de fii”, prin înfrăţiri prin care fiicele dobândeau vocaţiune succesorală la
bunurile părinţilor lor.
O altă trăsătură care diferenţiază societatea feudală românească de cea occidentală
este aceea că, potrivit dreptului consuetudinar român, căminul părintesc nu revenea
primogeniturii, ci mezinului. Copiii nelegitimi („copii din flori”, „bastarzi”, „copii
întunecaţi”) nu moşteneau pe tatăl lor. Soţul şi soţia aveau dreptul de a se moşteni reciproc.
Se făcea deosebire între bunurile de baştină şi bunurile agonisite în timpul convieţuirii,
văduvul sau văduva având, atunci când veneau în concurs cu celelalte rude ale defunctului,
precădere la moştenirea bunurilor agonisite.
121
Între cele trei facultăţi ale Universităţii din Cluj, înfiinţate în anul 1581, se număra, la
sfârşitul secolului al XVI-lea, şi o facultate de drept; alte instituţii de învăţământ superior în
care se predau cursuri cu profil juridic s-au înfiinţat ulterior la Oradea, Sibiu şi Braşov. În
bibliotecile particulare se aflau, de asemenea, numeroase cărţi de drept, între care predominau
cele de drept roman.
Identitatea obiceiurilor juridice, circulaţia largă a principalelor monumente scrise ale
dreptului românesc în toate provinciile locuite de români şi existenţa unei puternice conştiinţe
a unităţii naţionale, promovată de strânsele legături economice şi culturale între cele două
versante ale Carpaţilor şi fundamentate teoretic de marii cărturari ai vremii, au făcut ca
ideologia politico-juridică să fie unitară pe tot cuprinsul pământului românesc şi să constituie
un factor activ în acţiunile comune care vor duce, o dată cu redeşteptarea naţională, la
construirea unui edificiu politico-instituţional unic. Domnul era judecătorul suprem al ţării,
reprezentând instanţa de ultim control judiciar; hotărârile sale erau definitive, nefiind supuse
căilor de atac (apel, recurs, revizuire); numai el însuşi putea să revină asupra hotărârilor. Pe
lângă atribuţiile de control judiciar, domnul avea competenţa să preia, de pe rolul
dregătoriilor, orice cauză civilă sau penală.
Volumul de cauze fiind foarte mare, domnul putea delega dreptul de judecată unor
dregători: banul şi vornicul – în Ţara Românească; vornicul şi conducătorii ţinuturilor
(pârcălabii, oltuzii şi pârgarii) – în Moldova. Judecata se făcea însă tot în numele domnului,
iar hotărârile date de dregători puteau fi atacate în faţa domnului, care le judeca singur sau în
Divan (avea vot consultativ).
Hotărârile domnului, date de acesta singur sau în Divan, aveau o autoritate de lucru
judecat numai relativă, procesul putând fi redeschis sub o nouă domnie.
Sinteza unităţ ii de învăţare 7

Instanţ ele judecătoreşti se împărţ eau în: instanţ e supreme (domnul şi sfatul domnesc,
scaunul de judecată al voievodului), instanţ e locale (sătească, seniorială, judeţ ene, ţ inutului,
comitatului).
122
Domnul era judecătorul suprem al ţării, reprezentând instanţa de ultim control judiciar;
hotărârile sale erau definitive, nefiind supuse căilor de atac (apel, recurs, revizuire); numai el
însuşi putea să revină asupra hotărârilor. Pe lângă atribuţiile de control judiciar, domnul avea
competenţa să preia, de pe rolul dregătoriilor, orice cauză civilă sau penală.
Volumul de cauze fiind foarte mare, domnul putea delega dreptul de judecată unor dregători:
banul şi vornicul – în łara Românească; vornicul şi conducătorii ţinuturilor (pârcălabii, oltuzii
şi pârgarii) – în Moldova. Judecata se făcea însă tot în numele domnului, iar hotărârile date de
dregători puteau fi atacate în faţa domnului, care le judeca singur sau în Divan (avea vot
consultativ).
Hotărârile domnului, date de acesta singur sau în Divan, aveau o autoritate de lucru judecat
numai relativă, procesul putând fi redeschis sub o nouă domnie.

Justiţie feudală, infracţiune intenţionată, proces, organe judiciare, probe scrise, probe orale,
probe preconstituite, pedepse.
1. Legislaţia medievală din Ţara Românească a fost influenţată profund de:
a. tradiţia bizantină;
b. obiceiul pământului;
c. tradiţia romană.
2. O formă de căsătorie admisă de Legea ţării era căsătoria cu fuga, care presupunea :
a. un simulacru de răpire a fetei de către viitorul soţ, cu consimţământul fetei ;
b. o răpire cu forţa a fetei, cu consimţământul familiei sale ;
c. o răpire a fetei de către familia băiatului, fără consimţământul fetei şi băiatului.
3. În perioada feudală, în Ţările Române, rudenia îmbrăca următoarele forme :
a. rudenia după mamă, rudenia după căsătorie ;
123
b. rudenia naturală (de sânge), rudenia prin alianţă (căsătoria), rudenia spirituală (prin botez),
rudenia prin înfrăţire şi înfiere;
c. rudenia prin adopţiune fără consimţământul părinţilor, rudenia între naşi şi fini
4. În feudalismul românesc, principalele contracte reale au fost:
a. donaţia, schimbul;
b. împrumutul şi vânzare;
c. donaţia, schimbul, împrumutul.
5. În feudalismul românesc, principalele contracte consensuale erau :
a. vânzarea-cumpărarea, arendarea, asocierea, mandatul;
b. protimisul, donaţia, schimbul;
c. garanţiile, răscumpărarea.
Bibliografie:
Bucureşti, 2012
124
EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SEC. AL XVII-LEA
Cuprins:
8.1. Introducere
8.1. Introducere
Dreptul scris în feudalismul românesc se defineşte într-un capitol separat, deoarece
scrierea în slavona veche a ocupat un loc însemnat în cultura medievală europeană şi
românească, începând din secolul al X-lea până către mijlocul secolului al XVII-lea, cu
anumite particularităţi de la o ţară la alta. În această perioadă a fost creată o bogată literatură
slavo-română religioasă şi laică, în ambele găsindu-se şi noţiuni de drept.

- Definirea acestora cu uşurinţă

- Înţ elegerea anumitor termeni juridici;
125

Pentru înţelegerea mai în profunzime a procesului de coabitare a scrisului slavon cu
latinitatea românilor, vom reda succint modul de apariţie şi a evoluţiei acestui proces.
Alfabetul şi scrisul în limba slavă veche a fost inventat de cărturarii de origine slavă din
Salonic, Chiril şi Metodiu, în deceniile 7-8 ale secolului IX, utilizând alfabetul grecesc. Ei au
tradus mai multe cărţi bisericeşti creştine din limba greacă în cea slavonă, punând astfel
bazele limbii literare slave şi a literaturii slavone.
Răspândirea acestor două componente ale culturii slavone (scrisul şi literatura) în
spaţiul statelor slave în formare ca Moravia Mare, Serbia şi Bulgaria a condus la întemeierea
unor importante centre de cultură scrisă slavonească. Astfel, s-au pus bazele unor literaturi
naţionale ale popoarelor slave din jurul Ţărilor Române. Către sfârşitul secolului al X-lea
scrisul chirilic-slavon a prins rădăcini şi în Rusia Kieveana, una dintre cele mai mari ţări din
acea vreme; vecina de nord-est a românilor.
Aşadar, treptat şi pe neobservate, românii au devenit o insulă latină înconjurată de ţări
şi popoare care vorbeau şi scriau limba slavonă veche, scrierea fiind cu caractere chirilice.
Această situaţie geopolitică şi cultural-religioasă a dus la răspândirea scrisului chirilic-slavon
în mediul românesc. Un rol substanţial în această privinţa l-a avut biserica creştin-bizantină,
care îşi consolidase poziţia în această parte a Europei.
Începuturile scrisului slavon în Ţările Române datează din secolul al X-lea. Însă, cele
mai vechi manuscrise bisericeşti din spaţiul românesc, în slavonă, care s-au păstrat până în
zilele noastre, datează din secolele XIII-XV. Importante centre ale culturii scrise în Ţările
Române au devenit mănăstirile ortodoxe, între care amintim Tismana, Vodiţa, Neamţ,
Bistriţa, Moldoviţa, Putna, precum şi o serie de mănăstiri din Transilvania. Pe lângă unele
dintre acestea au fost întemeiate scriptorii, în care era copiat un larg spectru de literatură
bisericească, istorică, juridică, scrieri populare de înţelepciune etc.
Constituirea statelor feudale centralizate româneşti şi consolidarea bisericii au
accelerat impunerea scrisului ca expresie a identităţii statal-religioase. Din păcate pentru
126
români, vreme de câteva secole, în Moldova şi Ţara Românească scrisul nu a fost conform cu
limba vorbită, română, ci s-a impus cel slavon, implementat în cancelariile domneşti şi cărţile
religioase. Vorbirea românilor, însă, de la domnitor până la sătean a fost cea românească. A.
D. Xenopol susţine existenţa în acea perioadă şi a scrierii româneşti alături de cea slavonă.
„Românii vor fi menţinut în toate timpurile şi cărţi pe înţeles”, adică în limba vorbită de
poporul român, care însă „nu vor fi fost întrebuinţate decât prin excepţiune în slujba
bisericească şi vor fi fost citite de acei doritori de a cunoaşte prin ei înşişi obiectul credinţei
lor. Asemenea trebuinţe fiind totdeauna simţite de poporul român, întâlnim la el cărţi de
religie scrise în limba lui din vremuri îndestul de vechi, alături de cele slavone”.
În aceeaşi perioadă, în care s-au înfăptuit statele centralizate feudale româneşti s-a
înregistrat şi o amplificare a fenomenului juridic. Pe lângă menţinerea şi folosirea cutumei, în
Ţările Române a început să se răspândească şi literatura juridică bizantină. Din această
perioadă (secolul al XIV-lea) datează cele mai vechi copii slavone ale traducerilor unor
coduri de legislaţie bizantină bisericească, numite nomocanoane. Totodată, au fost răspândite
traduceri ale codului bizantin, cunoscut sub denumirea de Sintagma lui Matei Vlastares. Acel
cod conţinea norme de drept bisericesc, dar şi norme ale dreptului civil şi penal. Substanţa
codului în discuţie o constituia codificările lui Iustinian şi ale descendenţilor săi.
În ceea ce priveşte Transilvania subscriem la ideea susţinută de Andrei Eşanu, potrivit
căreia în această provincie românească, deşi s-a simţit puternic cultura şi scrierea latină, în
secolele XIV-XVI, cultura scrisă slavonă a avut o largă răspândire. Cercetările din ultima
vreme, valorificarea depozitelor de manuscrise slavone transilvănene de la Cluj, Braşov,
Sibiu, Arad şi Năsăud, confirmă acest lucru. Faptul constituie o dovadă a unităţii etno-
culturale şi teritoriale româneşti.
Fiind în contact cu Bizanţul multă vreme, Ţările Române ar fi putut ca prin
intermediul Bisericii Ortodoxe să fi preluat elemente de drept scris bizantin, mai de timpuriu
decât se cunoaşte, aşa cum s-a mai arătat în această lucrare. Iniţial, astfel de scrieri erau în
manuscris, fiindcă nu apăruse tiparul. Ele erau multiplicate de către gramatici-călugări de pe
la mănăstiri. După introducerea tiparului în Ţările Române (1508) şi aici au început să se
răspândească şi pravile tipărite, în paralel cu scrierile de mână.
Cele mai vechi izvoare de drept se regăsesc în lucrările canonice (dreptul canonic)
scrise în limba slavonă, limba oficială în Ţările Române. Privitor la asemenea manuscrise
slave în spaţiul românesc, Mircea Păcurariu dovedeşte, cu date noi, faptul ca în secolele X-XI
au fost scrise pe teritoriul românesc lucrări ca Sovina Kniga şi Codex Suprasliensis. Pentru
secolul al XIII-lea există, de asemenea, suficiente dovezi privitoare la scrieri pe teritoriul
127
românesc, în aceiaşi limbă slavonă, cum erau: Tetraevanghelul de la Putna; un alt
Tetraevanghel (fără să se cunoască autorul sau locul realizării lui); o lucrare intitulată Apostol
(Ibidem); Octoihul de la Caransebeş; Tetraevangheliar, descoperit la Râşnov -Braşov etc.
Numărul manuscriselor slave a crescut apoi în secolul al XIV-lea. Asemenea scrieri în
slavonă -susţine M. Păcurariu- infirmă vechea părerea a istoriografiei româneşti, potrivit
căreia cultura românească în limba slavă, deşi apăruta mai târziu (secolele XV-XVI) ar fi o
simplă continuare a culturii bulgare de limba slavă, prin cărturarii bulgari refugiaţi la nord de
Dunăre, după căderea ţării lor sub turci (sec. XIV).
Mai bine cunoscute sunt lucrările din secolul al XV-lea şi următorul. Astfel amintim
câteva dintre acestea:
- Tetraevanghelul lui Alexandru cel Bun, 1429;
- Pravila de la Târgovişte, scrisă de gramaticul Dragomir, în anii 1451-1452, din
porunca domnitorului Ţării Româneşti, Vladislav al II-lea;
- Tetraevanghelul de la Humor, scris şi decorat de către miniaturistul Nicodim;
- Pravila de la Mănăstirea Neamţ -1474, copie a lucrării bizantine de drept,
Syntagma;
- Liturghier slavon, copiat în anul 1481 la Mănăstirea Feleacului din Transilvania;
- Evangheliarul, copiat şi ornamentat de monahul Filip, în Moldova, la anul 1502;
- 1518-1521 Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti, a redactat Învăţăturile către
fiul sau Teodosie, în care îl sfătuia pe acesta din urmă cum să judece („să nu pedepseasca la
beţie, ci să judece la trezie, dimineaţa cu boierii în divan”);
- Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Moldova) redactată aproximativ în anul 1618 şi
altele.
Este greu de precizat numărul manuscriselor slavo-române, păstrate până în zilele
noastre, dat fiind multitudinea lor. Ce se poate preciza, este faptul că în Moldova s-au emis
cele mai multe lucrări de acest gen. Un număr mai redus s-a înregistrat în Ţara Românească.
În Transilvania şi Banat se estimează la 150 manuscrisele slavone din secolele al XIII-lea
până în secolul al XVII-lea.
Dacă în prima parte a mileniului II scrierile aveau în principal un caracter religios,
treptat în cea de doua jumătate a aceluiaşi mileniu se vor contura scrieri a căror conţinut era
evident juridic. Complexul de practici şi norme care alcătuiau obiceiul juridic feudal, „legea
ţării”, dreptul nescris a devenit la un moment dat insuficient în raport cu realităţile unei
societăţi în proces de maturizare feudală. În acest context s-a impus legea scrisă de sorginte
128
bizantină, bisericească şi laică, care era mai completă şi mai bine structurată, putând fi uşor
generalizată.
Dreptul dispunea astfel de noi posibilităţi de informare şi cunoaştere necesare atât
reconstituirii drumului parcurs de la cutumă la dreptul tipărit, cât mai ales pentru evaluarea
relaţiei dintre dreptul laic şi cel ecleziastic, dintre dreptul consuetudinar şi pravilă etc.
Prin anii 1580-1581 a fost realizată de către un copist o culegere de manuscrise din
literatura apocrifă şi hagiografică, tradusă în româneşte. Această culegere a fost continuată,
până în anul 1620 de către preotul Grigore din Mahaci, rezultând un Codex (sturdzanus) în
care se presupune că erau consemnate şi norme de drept românesc, intercalate cu lucrări din
dreptul bizantin.
Secolul al XVII-lea cu marile lui realizări culturale, a înscris procese remarcabile în
domeniul dreptului scris, conceput corespunzător cu stadiul de dezvoltare a societăţii
româneşti. La jumătatea acestui veac au fost tipărite primele coduri în limba română.
Eustratie Logofatul, cronicar moldovean, contemporan cu Vasile Lupu, domnitorul Moldovei,
a realizat, în 1632, o colecţie de legi intitulată Pravila aleasă, compilaţie din operele mai
multor scriitori greci; o altă lucrare de drept a lui Eustatie a fost Şapte taine ale bisericii,
tipărită la Iaşi în anul 1644. Se presupune a fi tot o traducere din limba greacă, însă avea o
prefaţă semnată de mitropolitul Moldovei, Varlaam. Lucrarea este un Codice penal şi civil
clerical, conţinând sfaturi şi pedepse care priveau botezul, mirul, liturghia, preoţia, pocăinţa,
cununia şi maslele.
În anul 1640 apărea Codul juridic în limba română, cunoscut sub denumirea de
Pravila de la Govora. Acest cod a fost întocmit la porunca domnitorului Munteniei, Matei
Basarab. În Predoslovie se spune între altele: „Socotita-am ca mai toate limbile popoarelor
au carte pre limba lor…” din care motiv s-a editat „această carte, anume Pravila pre limba
românească”. Cunoscută şi sub numele de Pravila cea mică sau Prăvilioara, această legiuire
a apărut în doua ediţii: una pentru Ţara Româneasăa alta pentru Transilvania. Pe o listă de
cărţi, cunoscute şi folosite în ţara Haţegului, întocmită pe la 1857 este înregistrat şi un
exemplu din Prăvilioara –Direptoru de lege, Govora 1640.
În anul 1646 apărea în Iaşi Pravilele împărăteşti, numite şi Pravila lui Vasile Lupu, o
adevărată operă juridică, care este cunoscută în istorie, potrivit subtitlului acesteia, de Carte
românească de învăţătură. Dat fiind importanţa deosebită a acestei lucări vom insista puţin
asupra ei. A fost elaborată din dispoziţia domnitorului Vasile Lupu şi tipărită cu cheltuiala
acestuia. În prefaţă se arată că s-a tipărit din următoarele motive: „să se cultive poporul,
pentru ca astfel să-şi corigeze răutăţile, pentru ca poporul să-ţi dea seama de ceea ce este
129
rău şi de ceea ce e bine; pentru ca cei ce judeca, să judece drept”. La acest cod au lucrat
Eustatie Logofatul, care a tradus unele date şi norme de drept din greceşte, şi diverşi „dascăli
şi filozofi” tocmiţi de Vasile Lupu.
Pentru a dimensiona cât mai exact valoarea juridică a Pravilei lui Vasile Lupu
subliniem faptul că aceasta avea la bază trei izvoare şi anume:
1. Pravilele împărăteşti ale lui Iustinian şi jurisprudenţele lui Prosper Farinaccius,
învăţat italian din secolul al XVI-lea.
2. Obiceiurile obşteşti şi localnice.
3. Însăşi judecata personală a judecătorului.
Izvoarele de la punctul 1 au fost apoi adecvate cerinţelor de atunci ale Ţărilor
Române, iar între izvoarele de la punctul doi intră şi Pravila netipărită, şi pierdută a lui
Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei (1400-1432).
Pravila lui Vasile Lupu a influenţat multă vreme dreptul românesc, rezultând a fi fost
folosită ca unicul codice penal bun. Matei Basarab, domnitor al Ţării Româneşti,
contemporan cu Vasile Lupu, a copiat într-un codice al Ţării Româneşti, intitulat Îndreptarea
legii şi tiparit la Târgoviste în anul 1652. Astfel, lucrări de specialitate observă pe bună
dreptate ca Pravila din Moldova a fost aplicată în Ţara Românească şi Transilvania, prin
extinderea legislaţiei moldoveneşti în Muntenia, ca şi în Transilvania s-a realizat o operă
românească remarcabilă „menită să afirme şi să servească unitatea juridică a românilor…”-
susţine Val. Al. Georgescu.
Concluzionând asupra acestui ultim aspect se poate susţine că importanţa Codicelui
Vasilian rezultă şi din răspândirea lui în cele trei ţări româneşti, precum şi din aceea că a
rezistat multă vreme. Spre exemplu, Nicolae Mavrocordat cerea în 1724 să i se facă o copie
după Pravila lui Vasile Lupu. O altă copie era utilizată la Iaşi în 1817. Dimitrie Cantemir a
consemnat faptul că Vasile Lupu „a poruncit câtorva bărbaţi , cunoscători de legi, să adune
într-o colecţiune toate legile scrise şi nescrise, şi a făcut din toate un singur Codice, care este
norma de astăzi pentru judecători, pentru a judeca drept.”
La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate pravilele laice. Prima pravilă laică
în istoria dreptului nostru este Cartea românească de învăţătură. Această legiuire a fost
elaborată de către logofătul Dragoş Eustraţie din ordinul domnitorului Vasile Lupu şi tipărită
în 1646 la tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi.
130
Izvoarele acestei legiuri au fost:
- Legea Ţării;
- basilicalele (legiuirile împărăteşti);
- legea agrară bizantină, apărută în sec. al V I I I - lea sub domnia lui Leon Isaurul;
- tratatul modern de drept penal şi de procedură penală scris de italianul Prosper
Farinnaci la începutul secolului al XVII-lea, tratat care se bucura de o mare faimă în Europa
acelei vremi.
Unii autori au afirmat în mod greşit că această legiuire ar fi avut un scop didactic, întrucât au
interpretat în mod eronat termenul de "învăţătură". În realitate, termenul de "învăţătură" a fost
utilizat cu înţelesul de normă juridică. De altfel, logofătul Eustraţie precizează în introducere
că toţi cei care nu vor urma acele învăţături vor fi loviţi de urgia domnească.
Drepturile persoanelor sunt pe larg tratate: felurile, exerciţiul, dobândirea şi pierderea
lor. Persoanele fizice sunt tratate în raport de statutul lor şi de poziţia de clasă. Pravila
cuprinde şi reglementări cu privire la familie şi persoane, poziţia fiului de familie, capacitatea
persoanelor, poziţia lor în funcţie de clasă, religie, vârstă, stare mintală, înrudire, profesiune,
domiciliu şi stare civilă. Pravila cuprinde reguli cu privire la proprietatea bunurilor, posesiune
şi uzufruct. Un alt domeniu se referă la problema obligaţiilor (izvoare, garanţii, contracte), a
faptelor ilicite (dolul şi culpa), actelor juridice şi a reprezentării. Calea judecătorească de
apărarea drepturilor subiective este tratată în mod deosebit, vorbindu-se despre judecători,
împricinaţi, instanţe, înscrisuri, martori, experţi, jurământ, prezumţii, hotărâri şi executarea
acestora.
Sunt reglementate de asemenea, tentativa, recidiva, complicitatea, cumulul de
infracţiuni, cauzele care apără de pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul
superiorului, legitima apărare, denunţul).
Printre circumstanţele care micşorează pedeapsa sunt prevăzute: mânia, vârsta, beţia,
obiceiul locului, ignoranţa, somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinţa sau destoinicia
făptaşului şi aprecierea judecătorului.
De asemenea, pravila se ocupă în amănunt de unele infracţiuni, cum sunt trădarea,
rebeliunea, ultragierea solilor, calpuzania, omorul, paricidul, otrăvirea, bigamia, biandria,
adulterul, hotria, răpirea, atentatul la pudoare, sosomia şi injuria. Acţiunea penală porneşte la
iniţiativa victimei sau a reprezentantului acesteia şi se încheie sau se pierde prin prescripţie,
executarea hotărârii sau prin împăcare.
131
Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în anul 1652. La fel ca şi în
,,Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa şi cu
toată cheltuiala a lui Vasile voievodul şi domnul Ţării Moldovei, de multe scripturi tălmăcite
de limba italienească pre limba românească,,.
Porunca lui Matei Basarab determină această Îndreptare a legii să aibă acelaşi
conţinut. Întregul cuprins al lucrării este mai bine sistematizat, iar traducerea este mai bună.
Partea a doua, cea cu privire la partea penală, este luată întocmai din Cartea românească de
învăţătură.
Pravila este împărţită în 417 articole sau glave, fiecare articol fiind divizat în zaceale,
care reprezintă alineatele. Faţă de modelul moldovean, sunt şi unele prevederi noi cu privire
la închiriere, asociere, donaţie, căsătorie, divorţ, moştenire şi unele prevederi procedurale.
În perioada feudalismului timpuriu şi în prima perioadă a feudalismului dezvoltat,

dreptul scris a cuprins o seamă de norme prevăzute în Decretele regale. Dacă la început aceste
decrete emanau de la Regatul feudal maghiar, în perioada Principatului acest izvor de drept se
completează cu legile elaborate de principi în colaborare cu Dietele, iar sub împăraţii
Habsburgi, prin legile generale ale imperiului şi cele particulare ale Transilvaniei. Decretele
regale au reglementat atât dreptul public, cât şi cel privat. Acestea au consolidat drepturile şi
privilegiile clasei nobiliare, dau au cuprins şi norme procesuale de drept civil, drept
administrativ şi bisericesc.
În timpul Voievodatului, în Transilvania, ca urmare a tendinţei de autonomie, au
apărut, ca o desfacere de autoritate centrală, activităţi intense de legiferare, conduse de
voievozi. Totuşi, decretele au fost principalul izvor de drept până la desprinderea de statul
ungar.
132

Dezvoltarea economiei, a producţiei de mărfuri şi a schimbului, precum şi prefacerile
din domeniul relaţiilor sociale au impus schimbări în domeniul suprastructurii, printre care şi
în domeniul instituţiilor juridice. Vechile reglementări nu mai corespundeau, iar obiceiurile
juridice, diversificate, neprecise şi deseori necunoscute de cei chemaşi să le aplice, mai ales
când aceştia erau străini, reclamau şi ele noi reglementări pe plan juridic.
După formarea statelor româneşti de sine stătătoare, domnii s-au preocupat de
organizarea bisericii, de propagarea ideologiei religioase, de introducerea unor regulamente
juridice care să le asigure stabilitate.
Pravilele bisericeşti au un caracter oficial deoarece au fost întocmite din ordinul
domnului sau al mitropolitului. Potrivit concepţiei autorilor de pravile bisericeşti,
reglementările de drept civil, penal sau procesual ţineau de domeniul religios, dispoziţiile din
pravile fiind impuse atât clerului, cât şi laicilor şi în domeniul juridic.

Cartea românească de învăţătură, pravilele împărăteşti, circumstanţe atenuante.
Întrebări de control şi teme de dezbatere:

1. Explicaţi conceptele : pravilele împărăteşti, decretele regale, pravila .
2. Care sunt izvoarele Cărţii româneşti ?
3. Ce înţelegeţi prin Cartea românească de învăţătură?
4. Daţi exemplu de circumstanţe atenuante.
5. Cum era structurată Pravila cea mare?
133
Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi
că propoziţia este falsă) :
a) Cele mai vechi izvoare de drept se regăsesc în lucrările canonice scrise în limba slavonă,
limba oficială în Ţările Române.
b) Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în anul 1652.
c) Printre circumstanţele care micşorează pedeapsa sunt prevăzute: mânia, vârsta, beţia,
obiceiul locului, ignoranţa, somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinţa sau destoinicia
făptaşului şi recunoaşterea vinovăţiei.
Bibliografie:
1. VOICU COSTICĂ, Istoria Statuluiş şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2008
2. CLIPA CRISTIAN, MICULESCU PETRU, Istoria Instituţiilor Juridice În Spaţiul
Românesc, Editura Worldteach, Timişoara, 2007
Bucureşti, 2012
134
DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA REGIMULUI FANARIOT PÂNĂ LA 1821
Cuprins:
9.1. Introducere
9.3.1.1. Reforma socială
9.3.1.3. Reforma justiț iei
9.3.2. Evoluț ia dreptului scris. Primele Codificări
9.3.3. Regulamentele Organice - expresie a luptei dintre nou ș i vechi
9.1. Introducere
Deşi unele aspecte au mai fost discutate în capitolele de mai înainte, în subiectul de
faţă ne vom ocupa de redarea în mod mai sistematizat a evoluţiei şi organizării judecătoreşti
în condiţiile unei perioade (epoci) de mari şi consistente transformări din societatea
românească.

135

- Înţelegerea anumitor termeni juridici;
9.3.1.1. Reforma socială

Primul domnitor care a încercat o reformă radicală în materie de justiţie a fost
Constantin Mavrocordat, care a domnit succesiv în Ţara Românească şi Moldova. Reformele
concepute de el au fost puse în aplicare mai întâi în Muntenia, apoi şi în Moldova, ceea ce a
dat unitate şi consistenţa începutului înnoitor. În cadrul reformelor sale au fost create posturi
de ispravnici ai judeţelor în Ţara Românească, şi ai ţinuturilor în Moldova. În aceste posturi
au fost numiţi boieri (de rangul I sau II) cu deplină competenţă administrativă şi
judecătorească, chiar dacă împricinaţii erau de rang similar sau mai mare.
Erau luate atribuţiile administrative şi judecătoreşti de la căpitanii de judeţ (Ţara
Românească), şi de la pârcălabi (conducătorii ţinuturilor) în Moldova, realizându-se astfel
despărţirea acestor atribuţii de cele militare, care rămâneau vechilor conducători. Au fost
stabilite norme de organizare, competenţă şi procedură pentru jurisdicţia ispravnicilor, aceştia
având obligaţia de a judeca neîntârziat şi cu „uşile deschise” etc. Totodată, se interzicea
ispravnicilor să fie judecători şi globnici.
Constantin Mavrocordat a încercat să creeze instituţia modernă a judecătorilor de
profesie, salarizaţi de stat, nu de către ispravnici, instituind pe lângă fiecare isprăvnicie câte
un judecător sau doi, care puteau judeca şi în absenţa ispravnicului. În acest caz se făcea un
pas real în direcţia separaţiei puterii judecătoreşti de cea executivă. A fost un început care se
va adânci prin reforma lui Alexandru Ipsilanti. Separarea completă a puterii judecătoreşti de
136
cea executivă a constituit un proces anevoios, pe care nici Regulamentul Organic nu-l va
clarifica în întregime. Pentru instituţionalizarea justiţiei, domnitorul Constantin Mavrocordat
a mai prevăzut şi alte măsuri, între care introducerea procedurii scrise, înfiinţarea condicilor
în care erau copiate hotărârile în ordine cronologică, cu trimiterea în fiecare lună a unui
exemplar domnitorului spre dovedire. Asemenea măsuri (reforme) au fost acceptate cu greu
de către ispravnici, care, să nu se uite, erau boieri de rangul I sau II. Remarcabil este faptul că
domnitorii care au urmat lui Mavrocordat au continuat măsurile acestuia.
Reforma socială realizată de Constantin Mavrocordat a urmărit două obiective
fundamentale:
- Eliminarea autorităţii senioriale exercitate de boieri şi egumeni asupra ţăranilor
şerbi;
- Uniformizarea regimului de obligaţii faţă de stăpânii de domenii pentru a înlătura
una din cauzele deplasării ţăranilor de pe o moşie pe alta.
Această reformă a fost iniţiată prin desfiinţarea ,,rumâniei şi veciniei,,. În Ţara
Românească, rumânia a fost desfiinţată şi înlocuită cu starea de clăcaş, prin Hotărârea
Obşteştii Adunări din 5 august 1746. Prin această hotărâre, boierii rîmâneau proprietari
ereditari, iar rumânii primeau dreptul de a se răscumpăra, plătind câte zece taleri de cap.
Astfel, ţăranii deveneau liberi, dar fără pământ în proprietate, care urma să fie folosit
în schimbul a douăsprezece zile de clacă.
Desfiinţarea veciniei în Moldova s-a făcut la 6 aprilie 1749, dar dreptul de strămutare
de pe moşii era limitat, iar zilele de clacă erau stabilite la douăzeci şi patru; în schimb ţăranii
moldoveni nu plăteau taxe pentru eliberare. Se poate aprecia că prin această reformă ţăranii
deveniţi liberi au rămas în continuare pe moşii, iar zilele de clacă au fost mărite din ce în ce
mai mult, exploatarea ţărănimii începând să aibă trăsături capitaliste.

Prin măsurile fiscale, marii boieri ai ţării, dregătorii şi mazilii au fost scutiţi de
impozite şi dări către stat. În acelaşi timp, ţăranii erau obligaţi să plătească banii steagului şi
capitaţia într-o sumă fixă de 105 parale pe fiecare familie, sau 35 parale pentru nefamilişti,
sumă care se achita în patru rate anuale numite sferturi.
Ţăranii au primit fiecare, în urma unui recensământ, o fişă de impunere, prin aceasta
fiind feriţi de abuzurile agenţilor fiscali. Dregătorii şi agenâii fiscali primeau leafă pentru
serviciile de strângere a dărilor şi nu puteau cere dări abuzive de la ţărani, toate sumele fiind
vărsate la trezoreria statului. Chiar şi preoţii care nu ştiau carte erau trecuţi la impozitare,
137
prin aceasta obligându-i să se ridice din punct de vedere al pregătirii. Fiecare localitate era
recezată, iar slujbaşul vistieriei, vatmanul sau vornicelul, întocmea o listă de cisluire, în urma
căreia fiecare cap de familie primea o pecete, respectiv o fişă cu impozitul ce trebuia achitat.
Ispravnicii trebuiau să facă ulterior un control, pentru a vedea dacă toţi locuitorii
aveau fişele de impozitare. Ei făceau, de asemenea, recensăminte fiscale, pe care le raportau
cancelariei domneşti. În Moldova, inspectorii fiscali se numeau zapcii. Cele mai mari
perturbări erau în cazurile în care ţăranii îşi schimbau domiciliul, domnitorul cerând limitarea
unor asemenea tendinţe.
9.3.1.3. Reforma justiției

După anul 1741, organizarea justiţiei centrale şi locale a intrat în atenţia domnitorului
pentru a fi reformată. Ca urmare, s-au înmulţit instanţele de judecată şi s-a renunţat la
normele Obiceiului pământului, care erau interpretate în mod subiectiv.
Dintre boierii fără dregătorii au fost numiţi judecători, funcţie care a devenit o
profesie ce depindea de o pregătire ştiinţifică. Între septembrie 1741-martie 1743, domnitorul
a trimis tuturor ispravnicilor circulare cu privire la atribuţiunile judecătorilor, procedura scrisă
ce trebuia folosită în mod obligatoriu, modul de redactare şi consemnare a hotărârilor, precum
şi procedura de ascultare a părţilor. Domnul a hotărât ca dreptatea să nu se vândă, procedura
să fie consemnată în cartea de judecată, care urma să fie întocmită în două exemplare.
S-a stabilit pentru toate instanţele ca judecata să se facă la termen, iar cărţile de
judecată, respectiv hotărârile instanţelor, să fie înscrise în registre duble, din care unul era
trimis la domnie, iar celălalt era lăsat la isprăvnicie.
Judecătorii nu puteau refuza judecarea unei pricini, iar judecata din capitalele de judeţ
s-a stabilit să fie de fond. Divanul era instanţă de apel, dar putea judeca unele pricini şi în
fond. Atribuţii judecătoreşti aveau şi marii dregători, iar pentru decongestionarea Divanului a
fost constituită la Iaşi o instanţă formată din trei judecători, cu competenţe similare cu cele ale
Divanului. Între funcţiile domnului intra şi aceea de a studia, tria şi repartiza plângerile
adresat Divanului, trimiţându-le către judecători. Punerea în executare a unei hotărâri a
Divanului se realiza printr-o dispoziţie domnească, care era înscrisă într-o carte domnească.

Măsurile luate de domnitorul Constantin Mavrocordat pe linia activităţii
administrative urmăreau să elimine suprapunerea atribuţiunilor administraţiei centrale şi
138
locale. În aceste condiţii, ispravnicii au luat locul pârcălabilor, cărora li s-au fixat atribuţiunile
în mod clar.
Ispravnicii trebuiau să detalieze modul cum se aplică măsurile luate de domn. Prin
aceasta s-a format un limbaj şi o terminologie specifice administraţiei în limba română, s-a
uniformizat practica elaborării actelor administrative şi notariale, au fost create arhive unde se
puteau găsi copii autentice ale unor acte importante ale persoanelor fizice şi juridice. Faptul
că înlocuirea ispravnicilor din funcţie crea obligaţia acestora de a lăsa înlocuitorilor toate
instrucţiunile a statornicit principiul continuităţii în administraţie, eliminându-se marile
abuzuri din acest domeniu.

Trebuie avut în vedere că domnitorul Constantin Mavrocordat a fost un fanariot
sprijinit de Poartă, având interesul să dispună măsuri convenabile acesteia. În acest context,
desfiinţarea armatei permanente este pe deplin în concordanţă cu interesele otomane, care
vedeau în această măsură eliminarea unei surse de primejdie.
Odată cu micşorarea costurilor întreţinerii unei armate, domnitorul a luat măsura
diminuării aparatului de stat, prin reducerea numărului slujitorilor de la curte, care măreau
cheltuielile. Pentru realizarea ordinii interne, în fiecare judeţ funcţiona câte un steag,
respectiv o formaţie poliţienească subordonată ispravnicului, precum şi în capitală, cu rol de
apărare a domnitorului. Aceste steaguri erau plătite din cisle, nu din vistieria statului.
9.3.2. Evoluţia dreptului scris. Primele Codificări
În perioada 1711-1821, legislaţia scrisă dobândeşte o importanţă tot mai pronunţată

faţă de dreptul cutumiar, înmulţindu-se numărul şi categoriile scrierilor cu caracter normativ
ce tind să cuprindă ş să reglementeze cele mai diverse compartimente ale vieţii sociale.
Deoarece pravilele nu cuprindeau soluţii pentru toate cazurile ivite în practică, în 1797,
Alexandru Ipsilanti a înfiinţat Logofeţia de obiceiuri, însărcinată să culeagă normele de drept
consuetudinar.
Confruntaţi cu existenţa unor sisteme legale multiple, spre sfârşitul sec. al XVIII-lea,
domnii au luat primele măsuri de unificare a acestora, înfăptuind o reformă generală a
normelor i procedurilor judiciare. Cele mai importante codificări au fost:
- Capetele de porunci (1714 – Muntenia) – au fost întocmite de mitropolitul
Munteniei, Antim Ivireanul, în scopul reglementării uniforme a materiei succesiunilor,
139
redactarea testamentelor (diate) ţinând exclusiv de competenţa clerului. Lucrarea
constituia un îndreptar pentru preoţi şi diaconi privind condiţiile de întocmire a
testamentelor. Formată din şapte capitole, lucrarea cuprindea dispoziţii de ordin
general:
 Testamentul trebuia făcut când omul este cu mintea întreagă;
 Testamentul trebuia să se facă fără vicleşug şi fără pismă, atât din
partea celui care îl făcea, cât şi din partea celui care îl întocmea;
 La întocmirea testamentului trebuiau avute în vedere rudele cu drept de
moştenire; acestea nu puteau fi lipsite de acest drept pe motiv că
testatorul nu a fost îngrijit la nevoie sau că au existat vrajbe între
dânşii; încălcarea acestor dispoziţii nu producea nici un efect deoarece
rudele aveau dreptul la moştenirea lor legală;
 În diată trebuiau menţionate: zestrea soţiei, după foaia de zestre,
darurile dinaintea nunţii şi podoabele; datoriile testatorului, arătându-se
cui îi este dator; cheltuielile de înmormântare; cheltuielile cu pomenile
până la un an; alte milostenii şi „sărindare”. Restul moştenirii se
împărţea la moştenitori;
 Pentru a fi valabil, testamentul trebuia să cuprindă numele testatorului,
satul în care locuia, semnătura testatorului şi a şapte sau cel puţin trei
martori.
- Codul lui Mihai Fotino (1765 – Muntenia) – a reprezentat prima încercare de
codificare, întocmită de juristul Mihai Fotino din porunca domnitorului Ţării
Româneşti, Ştefan Racoviţă. Destinat să cuprindă toate normele imperiale şi canonice
bizantine, poruncile legale şi obiceiurile pământului, Codul se adresa tuturor
judecătorilor, atât ai divanului domnesc, cât şi ai ţării, care erau obligaţi să aplice
legea „fără patimă”, fără părtinire şi „fără răsturnare a dreptăţii”, în caz contrar fiind
pedepsiţi. Lucrarea este alcătuită din trei părţi care conţin dispoziţii de drept penal
referitoare la regimul infracţiunilor şi pedepselor, dispoziţii de drept civil privind
căsătoria, contractele, succesiunile, statutul judecătorilor, procedura de judecată,
precum şi fragmente din diferite canoane, din legile agrare şi maritime bizantine.
- Pravilniceasca condică (Manualul de legi – 1780 – Muntenia) – a fost
redactată din porunca lui Alexandru Ipsilanti, domnitorul însuşi colaborând la
întocmirea şi redactarea lucrării. Pravilniceasca condică a reprezentat un cod complet
de legi cu privire la organizarea instanţelor judecătoreşti şi procedura judiciară pe care
140
Ipsilanti le reorganizase, cu cinci ani în urmă, prin Hrisovul intitulat „Pentru rânduiala
departamenturilor de judecăţi”. Astfel, domnul îi sfătuia pe boierii judecători să
judece fără zăbavă, numai după pravilă, cu toată dreptatea, ca să nu cheltuiască
oamenii luptând cu judecăţi multă vreme (principiul procedural modern al celerităţii).
Pravila s-a aplicat până la intrarea în vigoare a Legiuirii Caragea, când a fost abrogată
tacit prin dispoziţiile contrare ale legiuirii. Anumite dispoziţii referitoare la succesiuni,
hotărnicii, zestre au continuat să se aplice şi după această dată, până la intrarea în
vigoare a Codului civil, la 1 decembrie 1865.
- Sobornicescul hrisov (1785 – Moldova) – dat de Alexandru Mavrocordat,
cuprinde două hrisoave domneşti de întărire a unor anaforale ale Sfatului de obşte.
Este o legiuire specială, prima parte cuprinzând dispoziţii referitoare la danii de moşii,
vii, case, locuri de case etc. pentru care urma să se aplice dreptul de protimis şi prin
care se urmărea protecţia răzeşilor de cei care vroiau să le ia proprietăţile, iar partea a
doua fiind alcătuită din norme privitoare la ţigani, situaţia lor, căsătoriile dintre robii
ţigani, căsătoriile dintre moldoveni şi ţigani etc. Conform prevederilor primei părţi,
daniile trebuiau să se facă numai între rude şi între cei care aveau un statut social egal,
de către cei bogaţi celor săraci şi de către toată starea către sfintele mănăstiri şi
biserici. Partea a doua prevedea că, în cazul căsătoriilor dintre robi ţigani aparţinând
unor stăpâni diferiţi, stăpânul ţiganului era obligat a da stăpânului de la care pleacă
ţiganca altă ţigancă în schimb, astfel încât cei căsătoriţi să rămână în sălaşul ţiganului,
să nu fie despărţiţi, nici ei şi nici copiii lor. Atunci când stăpânul ţiganului nu avea o
altă ţigancă să dea în schimb, stăpânul ţigăncii avea dreptul să primească un alt ţigan
în schimb şi să ia şi sălaşul acestuia. Toate aceste dispoziţii erau menite să păstreze
unitatea familiilor de robi ţigani. Căsătoriile dintre moldoveni şi ţigani erau interzise,
iar dacă interdicţia era încălcată, căsătoria se desfăcea.
- Pandectele lui Toma Carra (1806 – Moldova) – redactată de către paharnicul
Toma Carra, la porunca domnului Alexandru Moruzi, lucrarea era destinată să se
constituie într-un cod civil, alcătuit din trei părţi, referitoare la persoane, lucruri şi
acţiuni. Moartea autorului a împiedicat finalizarea lucrării, neputând fi terminată decât
prima parte care cuprinde trei cărţi. Prima carte se referă la drepturile persoanei,
libertate, cetăţenie, raporturile dintre soţi, drepturile şi privilegiile tatălui asupra
copiilor, succesiuni, drepturile şi privilegiile copiilor faţă de tată, drepturile reciproce
ale mamei şi copiilor faţă de tată, drepturile reciproce ale mamei şi copiilor, drepturile
reciproce ale celorlalte rude în materie succesorală etc. În cartea a doua sunt tratate
141
logodna, căsătoria şi divorţul, zestrea şi regimul ei, datoria bărbatului de a-şi
recunoaşte copiii, datoria de întreţinere reciprocă dintre părinţi şi copii etc. Cartea a
treia este dedicată în întregime tutelei.
- Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814 – Moldova) – tipărit la
tipografia mitropoliei din Iaşi, manualul cuprinde dispoziţii de drept civil şi penal,
organizare judecătorească şi procedură civilă. În ceea ce priveşte organizarea
judecătorească şi procedura civilă, Manualul fixează regulile privind numirea
judecătorilor şi arbitrilor, conduita judecătorilor, statutul reclamantului şi pârâtului.
Dispoziţiile de drept civil privesc obligaţiile şi izvoarele acestora, contractele, precum
şi norme de dreptul familiei referitoare la căsătorie, logodnă, zestre, rudenie,
succesiuni etc. Manualul juridic al lui Andronache Donici s-a aplicat în Moldova,
până la intrarea în vigoare a Codului Calimach – 1817.
- Codul civil al lui Scarlat Calimach (1817 – Moldova) – numit şi Codul
Calimach sau Codica Ţivilă a Moldovei, a intrat în vigoare la 1 iunie 1817 şi
reprezenta o sinteză a tot ceea ce era mai valoros în domeniul dreptului civil pentru
epoca respectivă, având ca izvoare Codul civil francez de la 1804 şi Codul civil
austriac de la 1811. Ideea alcătuirii codului aparţine domnitorului Alexandru
Calimach (1795-1799), dar a fost pusă în practică de fiul său, Scarlat Calimach (1812-
1819). Redactat iniţial în limba greacă, abia în anul 1838 a fost tradus în limba
română. În partea introductivă se vorbeşte despre legi, puterea lor şi modul lor de
interpretare. Partea I („Pentru dritul persoanelor”) reglementează drepturile
persoanelor, căsătoria, raporturile dintre părinţi şi copii, epitropii de orfani, curatori.
Tot în această parte, în varianta originală (greacă), este inclus şi un hrisov dat de
Scarlat Calimach în iulie 1817 prin care înfiinţa un tribunal pentru problemele
orfanilor, compus din mitropolit sau episcopii locali, câte doi boieri şi doi negustori.
Tribunalul avea să funcţioneze în Iaşi, Roman şi Huşi. Partea a II-a („Pentru dritul
lucrurilor”) cuprinde două secţiuni referitoare la drepturile reale. În prima secţiune
sunt reglementate regimul bunurilor, proprietatea şi modurile de dobândire a
proprietăţii, succesiuni, amanet, indiviziune, „împreunarea proprietăţii şi alte drepturi
reale. Secţiunea a doua tratează drepturile personale asupra lucrurilor, diferite obligaţii
şi contracte (vânzarea-cumpărarea, împrumutul, donaţia, depozitul), căsătoria, zestrea,
darurile de nuntă, darurile dintre soţi, dreptul de despăgubire etc. Partea a III-a
(„Pentru înmărginirile ce privesc către dritul persoanelor dimpreună şi a lucrurilor”)
reglementează obligaţiile, modurile de stingere a obligaţiilor, diferitele garanţii
142
(chezaşi, gajul, ipoteca). Codul cuprindea şi două anexe, una referitoare la concursul
creditorilor, cealaltă la licitaţie sau mezat, după obiceiul pământului.
- Legiuirea lui Caragea (1818 – Muntenia) - întocmită şi publicată în anul
1818, din ordinul domnitorului Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea, urmând a
intra în vigoare cu un an mai târziu, s-a aplicat, ca şi Codul Calimach, până la intrarea
în vigoare a Codului civil român (1 decembrie 1865). Deşi a avut la bază şi unele
coduri europene ale vremii (în special dispoziţiile Codului civil napoleonian din 1804
referitoare la contracte şi moşteniri), principala sursă de inspiraţie a Legiuirii au
constituit-o obiceiul pământului şi pravilele mai vechi (Pravilniceasca Condică). Fiind
în cea mai mare parte a sa „o pravilă a pământului”, Legiuirea reprezintă un cod civil
aproape complet (primele patru părţi), ca şi Codul Calimach, la care se adaugă şi
dispoziţii de drept penal (partea a cincea), organizare judecătorească, procedura de
judecată şi probe (partea a şasea). Partea I („Pentru obraze”) cuprinde dispoziţii
privind persoanele sub raportul statutului lor social, sexului, vârstei, stării sănătăţii.
Partea a II-a („Pentru lucruri”) se referă la bunuri, proprietate, servituţi şi vecinătăţi.
Partea a III-a („De obşte pentru tocmeli”) este cea mai cuprinzătoare, referindu-se la
diferite contracte (vânzare-cumpărare, schimb, închiriere, împrumut), garanţii
contractuale (zălogul, chezaşii), logodnă, căsătorie, zestre. Partea a IV-a este dedicată
donaţiilor, succesiunilor şi testamentelor. Partea a V-a („Despre vini”) cuprinde
dispoziţii de drept penal. Partea a VI-a („Pentru ale judecătorilor”) reglementează
organizarea judecătorească, procedura de judecată şi probele.
9.3.3. Regulamentele Organice - expresie a luptei dintre nou şi vechi
Organizarea centrală, în conformitate cu principiul separării puterilor în stat în Ţările

Române, opera de reformare a lui Constantin Mavrocordat (începutul modernizării dreptului)
şi încercările de formulare a unei legi fundamentale (Cererile norodului românesc, Constituţia
cărvunarilor) i-au găsit împlinirea în adoptarea Regulamentelor Organice, prima lege
fundamentală a Principatelor. Opera legislativă a lui Napoleon (Codul civil francez) s-a
bucurat de autoritate şi în Ţările Române, ca de altfel în întreaga Europă. Regulamentele au
fost redactate de două comisii speciale care au funcţionat la Bucureşti şi Iaşi, au fost aprobate
de puterea protectoare şi puterea suzerană şi au servit drept constituţie a Ţărilor Române până
în anul 1858 (cu întrerupere în Ţara Românească în perioada iunie-septembrie 1848).
143
Regulamentele Organice reprezintă primele legi fundamentale de organizare a Ţărilor
Române, prin care, s-a stabilit, după modelul constituţiilor burgheze, o organizare de stat
întemeiată formal pe principiul separaţiei puterilor, prevăzându-se norme referitoare la
alegerea domnului şi la limitarea într-o oarecare măsură a puterii domneşti. Înfiinţarea
adunării obşteşti, organizarea administrativă şi judecătorească, precum şi alte măsuri au
contribuit la progresul Ţărilor Române şi au creat condiţii favorabile pentru unirea lor.
Regulamentele Organice au înfiinţat ministerele şi au organizat învăţământul în limba
română, care a fost declarată limbă oficială.
Prevederile Regulamentelor Organice pot fi nominalizate succint:
- separarea puterilor în stat:
- puterea executivă era deţinută de domn, ales pe viaţă de Adunarea Obştească
Extraordinară;
- domnul avea iniţiativa legislativă şi guverna prin decrete-legi;
- puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească care elabora legi şi prezenta
rapoarte domnului;
- sistemul judecătoresc reprezentat prin tribunalele judeţene, instanţele de apel şi
instanţa supremă – Înaltul divan domnesc; s-a înfiinţat corpul de avocaţi şi procuratura;
- reorganizarea administraţiei (crearea departamentelor);
- modernizarea sistemului fiscal i instituirea bugetului;
- reorganizarea armatei;
- reorganizarea colilor;
- instituirea Comitetului sănătăţii publice;
- instituirea Comitetului central al pensiilor şi a Casei milelor, destinată ocrotirii
văduvelor şi familiilor sărace;
- întocmirea unui nou Regulament al temniţelor.
Adunarea Obştească Ordinară -În Valahia (Muntenia), Obişnuita Obştească Adunare

se compune din 42 de membri, iar aceea a Moldovei din 35 de membri. Mitropoliţii şi
episcopii erau membri de drept în adunări, datorită funcţiunii pe care o deţineau. Ceilalţi
deputaţi erau aleşi dintre boieri, iar corpul electoral era alcătuit numai din boieri, după cum
arată art. 45 şi art. 46 din Regulamentul Organic al Valahiei, ca şi art. 48 şi 49 din
Regulamentul Organic al Moldovei. Alegătorii deputaţi de judeţe erau boierii şi feciorii de
144
boieri, în vârstă de cel puţin 25 de ani, proprietari de moşie şi domiciliaţi în judeţul respectiv.
Preşedintele Adunării era Mitropolitul ţării.
Membrii erau:
1) episcopii;
2) 20 de boieri de treapta I în Muntenia şi 6 de treapta I şi a II-a în Moldova, în vârstă
de 30 de ani, pământeni sau împământeniţi, după vechiul obicei şi aleşi numai în capitală de
semenii lor;
3) 19 deputaţi ai judeţelor în Muntenia (câte unul de judeţ şi unul al Craiovei), 16 în
Moldova, boieri proprietari, feciori de boieri, în vârstă de cel puţin 30 de ani.
Adunarea îşi constituia biroul alegând dintre membrii săi doi secretari şi doi secretari
supleanşi. Miniştrii nu puteau fi membri ai adunării. Deputaţii puteau fi numiţi în orice alte
slujbe ale statului, fără să-şi piardă mandatul.
Domnul avea iniţiativa legilor, el trimite Adunării proiectele de legi prin pitac
domnesc (art. 48 lit. e din Regulamentul Organic al Valahiei) sau ţidula domnească în
Moldova (art. 51 lit. a). Proiectele de lege se votau în întregime sau cu modificări, Adunarea
putând să respingă proiectul. Hotărârile Obişnuitei Obşteşti Adunări nu aveau însă putere de
lege decât prin întărirea domnului (sancţionare), care rămânea liber de a le întări, fără arătarea
de motive. Amendamentele la diverse articole trebuiau să fie sprijine de cel puţin 6 membri ai
Adunării.
Adunarea avea dreptul să atragă atenţiunea domnului prin anaforale asupra
chestiunilor de interes obştesc, asupra nedreptăţilor şi plângerilor locuitorilor, putea să le facă
cunoscute doar celor două Curţi. Sintetizând atribuţiile Adunării obşteşti, am putea reliefa cea
dintâi atribuţie, şi anume aceea de a aviza proiectele de legi care se trimiteau spre dezbatere la
Domn, prin mesaj contrasemnat de secretarul statului. Legile se votau cu majoritate absolută.
Rezultatul votului era comunicat Domnului prin adresă semnată de toţi deputaţii care
participaseră la şedinţă. Nici o lege nu putea intra în vigoare fără sancţiune domnească.
Adunarea nu avea iniţiativa legilor. Ea putea numai să exprime domnului deziderate.
Adunarea era aleasă pe 5 ani. Domnul putea să o dizolve, raportând celor două Curţi
motivele dizolvării şi cerându-le autorizaţia de a realege o nouă adunare, ceea ce era, evident,
o încălcare a autonomiei ţării, pe care tratatele o consacraseră.
Domnul era obligat să convoace Adunarea în fiecare an la 1 decembrie.
Sesiunea ordinară era de două luni, iar domnul o putea prelungi. La începutul fiecărei
sesiuni se cita ofisul domnesc de deschidere; se numea apoi comisia pentru cercetarea
titlurilor deputaţilor aleşi, se fixa numărul şedinţelor pe săptămână, se alegeau comisiunile:
145
financiară, administrativă, bisericească, judecătorească. În fine, Adunarea răspundea ofisului
domnesc de deschidere.
Pentru validarea dezbaterilor, prezenţa a 2/3 din numărul membrilor Adunării era
necesară. Dreptul recunoscut adunărilor de „a se tângui celor două Curţi” era însă o uşă
deschisă, mai ales Rusiei, pentru a interveni în afacerile noastre, întreţinea intrigile în
interiorul clasei conducătoare şi slăbea autoritatea domnească.
Alegerea domnului era încredinţată Adunării Extraordinare compusă din mitropolit
(preşedinte), episcopi (3 în Muntenia, 2 în Moldova); 50 de boieri de rangul I în Muntenia şi
45 în Moldova, luaţi din arhondologie în ordine ierarhică, de la vel ban la vel cămăra, de la
vel logofăt la vel agă, născuţi români şi locuitori în ţară; 73 de boieri de treapta a II-a, de la
clucer la comis în Muntenia, 30 de la agă la ban, în Moldova, feciori de boieri şi proprietari
de moşii; 36 de deputaţi ai judeţelor – boieri proprietari în Muntenia; 32 de boieri proprietari,
feciori de boieri în Moldova, 27 de deputaţi ai isnafurilor orăşeneşti în Muntenia, 21 în
Moldova.
Domnia. Prin Regulamentele Organice, alegerea domnilor se făcea în fiecare principat
de către Obşteasca Adunare Extraordinară, având în Muntenia 190 de membri (art. 2), iar în
Moldova 132 de membri (art. 2 şi 3). Prezenţa a 3/4 din membrii Adunării era necesară pentru
a se putea proceda la alegerea domnului.
Înainte de apă şi la alegere, deputaţii depuneau următorul jurământ: „Jur că la alegerea
ce voi face nu voi fi amăgit de vreun interes în parte, sau de vreo îmbulzire străină, nici de
vreo altă cugetare, ci binele şi fericirea obştii îmi va fi cel dintâi scop”. Domnul se alegea la
primul tur de scrutin dacă întrunea 2/3 din voturi sau cu majoritate simplă din cei zece
candidaţi mai favorizaţi, în caz de balotaj. După alegere se făceau în aceeaşi şedinţă un arz
către Poartă, cerându-se confirmarea domniei, cât şi o notă oficială de informaţiune către
Curtea proteguitoare. Ambele adrese se iscăleau de toţi membrii Adunării (art. 42
Regulamentul Organic al Valahiei), care se dizolva imediat.
Domnul era uns la Curtea Veche din Bucureşti, respectiv la Sf. Nicolae din Iaşi, şi
jura pe Evanghelie „în numele Prea Sfintei şi nedespărţitei Treimi”, de a păzi cu sfinţenie atât
legile, cât şi aşezămintele Principatului după Regulamentul statornicit. Domnul era ales pe
viaţă, el putea fi destituit de Curţile suzerană şi protectoare, în urma unei anchete. Putea
abdica, dar abdicarea trebuia primită de cele două curţi. La orice vacanţă de domnie, puterea
domnească era imediat exercitată de Vremelnica Ocârmuire a caimacamilor. Candidaţii la
domnie trebuiau să aibă vârsta de cel puţin 40 de ani împliniţi, să fie dintr-o familie
146
boierească a cărei notabilitate „să suie cel puţin la moşul său”. Caimacamii prezidau alegerile;
votarea candidaţilor se făcea cu bile.
După numirea în scaun a Domnului, caimacamii trebuiau să dea socoteală domnului şi
Obişnuitei Obşteşti Adunări. După confirmare, domnul depunea jurământul cerut de art. 44 al
Regulamentului Organic al Valahiei şi art. 48 Regulamentul Organic al Moldovei. Domnul
avea dreptul de iniţiativă legislativă. Trimitea prevederile de legi cu pitacuri domneşti , în
terminologia modernă, mesaje. Adunarea avea dreptul de a aproba proiectul, a-l modifica sau
a-l respinge. După ce era votat, proiectul se supunea Domnului spre intrare, care echivala
sancţionarea. Dacă refuza întărirea, domnul putea să trimită proiectul Adunării „spre o nouă
chibzuinţă”. Dacă îl sancţiona, dădea ordin de executare, ceea ce echivala cu promulgarea.
Sub noua aşezare, Domnul nu mai avea drept decât la lista civilă, care era fixată la 1,2
milioane pe an.
Miniştrii. Prin noua organizare, întâlnim pentru prima dată numele de miniştri. În
sistemul regulamentar, domul numea şi revoca pe colaboratorii săi, fără să ţină seama de alte
considerente decât acelea care-l interesau pe el. Miniştrii nu puteau urmări o altă politică
decât aceea a domnitorului, care dădea directivele şi impulsurile necesare.
Miniştrii făcând parte din Adunare, aceasta nu le putea da vot de blam, putea însă prin
anaforale adresate către domn să „arate” reaua administraţie, marile nedreptăţi înfăptuite de
anumiţi miniştri. Adunarea avea posibilitatea legală de a comunica aceste „arătări” şi celor
două Curţi, care puteau ordona o anchetă, al cărei rezultat putea fi destituirea domnului, cum
s-a întâmplat în 1841 cu domnitorul Alexandru Ghica. După Regulamentul Organic al
Valahiei, miniştrii erau:
- Ministrul Trebilor dinlăuntru sau Marele Vornic, Ministrul Finanţelor sau Vistierul,
- Marele Postelnic sau Secretarul de Stat, Logofătul sau Ministrul dreptăţii, Logofătul
(ministrul) trebilor bisericeşti, Spătarul sau Ministrul oştirii.
Sfatul Administrativ era alcătuit din principalii dregători, reuniţi sub preşedenţia
domnului sau a marelui vornic dinlăuntru. Îmbrăca două forme:
 Sfatul administrativ ordinar era compus din miniştrii de interne, de finanţe şi
secretarul statului, avînd rolul de sfătuire a domnului şi de pregătire a
materialelor lucrărilor Adunării Obşteşti. De asemenea, elabora proiectele de
legi care, după aprobarea lor de către domn, erau supuse deliberării Adunării
Obşteşti Ordinare;
 Sfatul administrativ extraordinar („marele sfat al mini trilor”) era compus din
membrii Sfatul administrativ ordinar şi din şefii celorlalte departamente al
147
dreptăţii, al credinţei şi şeful miliţiei. A funcţionat numai în Muntenia. Se
aduna numai în împrejurări importante şi era prezidat de către domn.
Regulamentele Organice au înfiinţat departamentele:
• Departamentul internelor, cu atribuţii în politica generală, supravegherea
municipalităţilor, împiedicarea scumpirii preţurilor şi asigurarea îndestulării
publice;
• Departamentul finanţelor, „rezervorul” în care se strângeau toate veniturile şi
din care se plăteau toate cheltuielile statului.
Organizarea justitiei.Regulamentele Organice au creat, în Ţara Românească, Înaltul

divan, iar în Moldova, Divanul domnesc ca a treia şi cea mai înaltă instană, competentă să
judece pricinile civile, comerciale sau penale.
Prin Regulamentele Organice din Ţara Românească (1831) şi Moldova (1832) s-a
încercat despărţirea puterii judecătoreşti de cea executivă, laicizarea justiţiei, stabilirea
modului de recrutare a judecătorilor, scurtarea cursului judecăţii. Se stabilesc două categorii
de instanţe judecătoreşti: ordinare şi extraordinare. Din prima categorie făceau parte
instanţele civile, iar din cea de-a doua, instanţele militare şi cele ecleziastice. Instanţele civile
erau şi ele ordinare şi speciale.
Instanţele civile ordinare erau de trei grade:
o primul grad de jurisdicţie era reprezentat de judecătoriile „du prin sate”
sau de împăciuire, compuse din preotul satului şi trei juraţi aleşi de
obşte pentru rezolvarea pricinilor minore, şi judecătoriile de judeţ,
respectiv tribunalele de ţinut, ca instanţe de prim grad compuse dintr-
un preşedinte şi doi membri, iar în Ţara Românească şi un procuror,
numiţi de domn, competente să judece pricini civile, comerciale şi
plângerile clăcaşilor împotriva boierilor;
o divanurile judecătoreşti sau divanurile de apelaţiune, instanţe de al
doilea grad de jurisdicţie, înfiinţate la Bucureşti (unul civil şi altul
penal) şi Craiova (unul civil şi altul penal), competente să judece
apelurile declarate împotriva hotărârilor civile, comerciale şi penale;
o Înaltul divan în Ţara Românească sau Divanul domnesc în Moldova
constituiau al treilea grad de jurisdicţie, fiind competente să judece
148
apelurile declarate împotriva deciziilor divanurilor judecătoreşti şi ale
tribunalelor de comerţ.
Din categoria instanţelor civile speciale făceau parte:

o judecătoriile „du prin sate” sau de împăciuire, ca primă instanţă;
o Judecătoria Poliţiei, tot instanţă de prim grad;
o Tribunalul de pricini comerciale, instanţă de apel, în competenţa căruia
intrau apelurile în pricinile comerciale.
În ceea ce priveşte moralizarea justiţiei, Regulamentele Organice realizează un
progres, creând o justiţie cu magistraţi de carieră şi funcţionari judecătoreşti, toţi retribuiţi de
stat cu salarii şi nu plătiţi de împricinaţi.
Procedura de judecată. În ceea ce priveşte procedura de judecată, Regulamentele
Organice au adus următoarele inovaţii:
a) abrogarea dreptului deţinut de domn de a judeca, lăsându-i-se numai dreptul de
întărire a hotărârilor definitive;
b) admiterea principiului autorităţii de lucru judecat;
c) desfiinţarea caznei ca mijloc de aflare a adevărului în materie penală.
Judecata începea cu expunerea plângerii reclamantului, urma apărarea pârâtului, se
administrau probele cerute de părţi, a căror discuţie se făcea şi apoi se da hotărârea.
Mijloacele de probă erau: jurământul, martorii, blestemul şi cartea de blestem, înscrisurile,
cercetarea la faţa locului, expertiza, prezumţiile, cunoaşterea personală a judecătorului,
măsurile de asigurare.
Căile de atac erau:
- opoziţia – dreptul împricinatului nemulţumit de soluţia dată de a o ataca în faţa
aceleiaşi instanţe în termen de 8 zile;
- apelul – dreptul de a ataca hotărârea la instanţa superioară;
- apelul la apel – se introducea la Înaltul Divan, ca a treia şi cea mai înaltă instanţă.
Hotărârea acestuia urma să fie întărită de domn şi pusă în executare.
Regulamentele Organice şi epoca lor reprezintă timpul încercărilor grele de adaptare a
vieţii noastre întârziate la viaţa şi progresul Europei, adaptarea noilor concepţii la
împrejurările de la noi.
Regulamentele Organice constituie o tranziţie dintre feudalism şi epoca modernă,
prefaţând organizarea modernă a statului român, a viitoarelor structuri ale statului modern.
Ele reprezintă o verigă în tranziţia de la feudalism la capitalism, reprezintă un proces în care
149
aportul elementului autohton la elaborarea Regulamentelor Organice este evident şi pregnant.
În linii generale, Regulamentele Organice au oferit un câmp larg de afirmare a relaţiilor
capitaliste, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus bazele unor noi relaţii ce au determinat
schimbări de mentalitate, au reuşit să creeze cadrul ideologic şi instituţional necesar formării
statului naţional român modern.

Caracterul de lege feudală, de clasă, a Regulamentelor Organice rezultă atât din
condiţiile în care au fost pregătite şi elaborate, cât şi din conţinutul lor. Comisiile de elaborare
şi redactare a regulamentului au fost compuse numai din reprezentanţii ai marii boierimi,
preocupaţi să-şi apere interesele de clasă şi să-şi întărească privilegiile.
Considerăm că Regulamentele Organice au fost o lege fundamentală care a
modernizat unele instituţii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. El reorganizat vechile servicii
publice şi a creat şi altele noi, a determinat componenţa şi competenţa lor, a organizat un corp
de funcţionari permanenţi, a fixat condiţiile de numire, de salarizare şi de pensionare, a
constituit miliţia naţională, a simplificat şi modernizat sistemul financiar, a abolit venalitatea
funcţiilor, a format o adunare legislativă, a introdus domnia pe viaţă şi a reglementat
raporturile dintre proprietari şi chiriaşi. Meritul dispoziţiilor Regulamentelor Organice a
constat în reorganizarea vechilor aşezăminte, înzestrând ţările noastre cu o serie de instituţii
susceptibile de a favoriza dezvoltarea capitalismului şi organizându-le într-o formă aproape
identică, a pregătit unirea lor într- un stat modern şi centralizat".
Valoarea şi noutatea principiilor introduse au relevanţă cu privire la asigurarea
domniei naţionale prin alegere şi pe viaţă, separaţia puterilor, aşezarea statului pe temelii noi,
moderne, organizarea judecătorească pe cele mai bune baze şi după model european,
organizarea învăţământului până la facultăţi şi triumful limbii româneşti în şcoli şi în toată
viaţa oficială. Regulamentele Organice şi epoca lor reprezintă timpul încercărilor grele de
adaptare a vieţii noastre întârziate la viaţa şi progresul Europei, adaptarea noilor concepţii la
împrejurările de la noi.
Regulamentele Organice constituie o tranziţie dintre feudalism şi epoca modernă,
prefaţând organizarea modernă a statului român, a viitoarelor structuri ale statului modern.
150
Ele reprezintă o verigă în tranziţia de la feudalism la capitalism, reprezintă un proces în care
aportul elementului autohton la elaborarea Regulamentelor Organice este evident şi pregnant.
În linii generale, Regulamentele Organice au oferit un câmp larg de afirmare a relaţiilor
capitaliste, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus bazele unor noi relaţii ce au determinat
schimbări de mentalitate, au reuşit să creeze cadrul ideologic şi instituţional necesar formării
statului naţional român modern.

Reformă, testament,, pravilniceasca condică, Legiuirea lui Caragea, Regulamentele
Organice, puterea executivă, puterea legislativă, sistemul judecătoresc.

1. Care au fost obiectivele reformei sociale?
2. Ce funcţii avea domnul?
3. Enumeraţi primele codificări.
4. Ce reprezintă Regulamentele Organice?
1. Regulamentele Organice au înfiinţat:
a. tribunalele săteşti ca judecătorii de pace ;
b. Tribunalul administrativ la Bucureşti şi Iaşi şi Înaltul Divan ;
c. tribunale de apel în probleme de comerţ, tribunalul de pricini comerciale, judecătoria
poliţiei, judecătorii de pace, judecătorii la judeţe în Ţara Românească şi tribunale în Moldova;
forul judecătoresc suprem devenind Înaltul Divan în Ţara Românească şi Divanul domnesc în
Moldova.
151
2. În istoria medievală a românilor, infracţiunile au fost numeroase, putând fi grupate în
următoarele categorii:
a. infracţiuni contra vieţii, contra proprietăţii, contra justiţiei, contra statului şi şefului statului;
b. infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului, infracţiuni contra vieţii,
infracţiuni contra proprietăţii, infracţiuni contra integrităţii corporale, infracţiuni împotriva
normelor de convieţuire socială, infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei, infracţiuni
îndreptate împotriva religiei;
c. înalta trădare, încălcarea hotarelor, răpirea de fată sau de femeie.
3. În Evul Mediu românesc, sistemul pedepselor s-a caracterizat prin cruzimea şi varietatea
lor. Pedepsele pecuniare constau în:
a. ocna, înecare, sugrumare, îngropare de viu;
b. confiscarea, cnosul, surghiunul, bătaia cu toiagul;
c. duşegubina, gloaba, confiscarea anumitor bunuri sau în totalitate a patrimoniului
vinovatului.
4. Începuturile ştiinţei dreptului, în Ţările Române, se identifică cu primele codificări
ale unor norme de drept. Printre pravilele scrise în limba slavonă se numără :
a. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său – Teodosie, Pravila de la Ieud, Pravila aleasă
scrisă de logofătul Eustraţie;
b. Îndreptarea legii, Pravila de la Mănăstirea Bistriţa;
c. Pravila de la Târgovişte, Pravila de la Putna, Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Oltenia),
Pravila de la Galaţi.
5. Îndreptarea legii (Pravila cea Mare) tipărită la Târgovişte în anul 1652 a constituit:
a. prima încercare de codificare a nomocanoanelor bizantine, prelucrate într-o viziune
proprie, cu trăsături originale;
b. prima pravilă oficială tipărită la tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi ;
c. traducerea nomocanonului grecesc al lui Mihail Mlaxos.
6. În perioada regimului fanariot, domnii Ţărilor Române erau numiţi :
a. direct de către Poartă din rândul familiilor influente româneşti sau greceşti;
b. direct de către Poartă numai din rândul familiilor greceşti;
c. direct de către ţarul Rusiei din rândul familiilor influente româneşti sau greceşti.
7. În Principatele Romane, până la Regulamentele Organice s-a realizat trecerea treptată de la
pedepsele expiatorii (cele care urmăreau ispăşirea vinei) la pedepsele educative (cele care
urmăreau reeducarea făptuitorului). Dintre pedepsele pecuniare, confiscarea averii a fost
interzisă tacit, prin omisiune. Unde întâlnim această omisiune?
152
a. Legiuirea lui Caragea;
b. Manualul juridic al lui Andronache Donici;
c. Criminaliceasca Condică din Moldova.
8. Legiuirea lui Caragea (1818, Muntenia) a avut la bază unele coduri europene ale vremii (în
special dispoziţiile Codului civil napoleonian din 1804 referitoare la contracte si moşteniri).
Care a fost principala sursă de inspiraţie a acestei legiuiri?
a. obiceiul pământului şi pravilele mai vechi;
b. Codul Civil al lui Scarlat Calimah;
c. Pandectele lui Toma Carra.
9. Regulamentele Organice stabileau două categorii de instanţe judecătoreşti: ordinare si
extraordinare. Care erau instanţele care făceau parte din prima categorie?
a. instanţele militare şi cele ecleziastice;
b. instanţele civile (ordinare si speciale);
c. divanurile judecătoreşti înfiinţate la Bucureşti şi instanţele militare.
10. Potrivit Codului Calimach, care sunt izvoarele obligaţiilor?
a. legea, contractul, delictul;
b. tocmeala, vătămarea, neîndeplinirea obligaţiilor;
c. tocmeala, prejudiciile cauzate de intenţie.
Bibliografie:

Bucureşti, 2012

Bucureşti, 2013
153
DREPTUL ROMÂNESC ÎN EPOCA MODERNĂ
Cuprins:
10.1. Introducere
10.3.4. Organizarea Statului unitar român
10.3.5.2. Reforma electorală
10.1. Introducere
Al. I. Cuza, neputând exercita o domnie efectivă în condiţiile fixate prin Convenţia de
la Paris, a fost nevoit să impună o nouă lege fundamentală, prezentată drept un act
constituţional al Convenţiei de la Paris. Cu toate că, în realitate, convenţia a fost încălcată,
puterile garante au acceptat politica faptului împlinit.
Potrivit Statului Dezvoltător, domnul cumula atribuţii executive şi legislative, putând
emite decrete fără consultarea Parlamentului. De asemenea, iniţiativa legislativă aparţinea în
exclusivitate domnului, care pregătea proiectele de legi cu concursul Consiliului de Stat.
Domnul avea şi dreptul de veto absolut, putând să refuze sancţionarea proiectelor votate de
adunările legislative. Atunci când legislativul, nu se afla în sesiune, domnul putea emite
decrete, fără obligaţia ratificării ulterioare a acestor decizii.
154

- Înț elegerea anumitor termeni juridici;
- Argumentarea cu date şi fapte oferite de acest capitol.
Începutul epocii moderne în ţările române constă în progresele realizate în plan

economic şi social în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea
manifestate prin extinderea producţiei meşteşugăreşti şi creşterea celei manufacturiere,
volumul sporit al schimbului de mărfuri pe piaţa internă şi externă, prin acumulări lente de
capitaluri printr-o accentuare a legăturilor dintre exploatările agricole de diferite dimensiuni
şi piaţă. Începuturile epocii moderne , marcate de revoluţia de la 1821 condusă de Tudor
Vladimirescu, au arătat hotărârea şi voinţa limpede exprimată a unor categorii sociale mijlocii
pentru înnoirea organizării interne, pentru revenirea la domniile pământene, act care în
perspectiva timpului constituia cel dintâi pas spre restaurarea suveranităţii depline a celor
două ţări româneşti.
Revoluţia din 1821 ne apare ca un moment istoric în care idealurile naţionale s- au
împletit cu cele sociale. Dintre toate documentele revoluţiei cel mai reprezentativ este cel
intitulat: „ Cererile norodului românesc", un adevărat proiect de constituţie în care sunt
formulate propunerile de organizare politică a ţării:
155
- dregătoriile nu se vor mai da pe bani şi nici după naştere, ci după vrednicie;
- privilegiile străinilor se desfiinţează;
- domnii nu vor mai aduce cu ei decât cel mult patru boieri greci şi numai pentru
curte;
- clericii să fie pământeni şi să întreţină şcoli româneşti;
- miliţia naţională a ţării se va alcătui din 4000 de panduri şi 200 de arnăuţi;
- vămile interne se desfiinţează;
- numărul căpitanilor de judeţe se reduce;
- se păstrează numai dările din vremea lui Vodă Caragea;
- Tudor Vladimirescu devine ocârmuitor al ţării şi este scutit de dări;
- se reinstaurează domniile pământene după mai bine de un secol.
În concluzie, Tudor Vladimirescu preconiza organizarea unei vieţi naţionale, politice

şi administrative, de cinste şi dreptate, bazate pe idei de emancipare naţională. Bazată pe o
strategie şi tactică pregătită din timp, având un program politic, un nucleu conducător şi o
forţă armată proprie, a fost o revoluţie naţională democratică pentru liberttate şi dreptate
socială, rezultând intenţia lui Tudor Vladimirescu de a introduce un regim constituţional
modern întemeiat pe principii şi instituţii avansate.
Convenţia de la Paris din anul 1858 a dat posibilitatea Principatelor Romane să-şi
statornicească instituţiile statale politico-juridice, ele căutand chiar să cucerească şi restul
libertăţilor ce nu au fost consacrate în acest act constituţional. Adunările elective instituite
prin Convenţie aveau sarcina să-1 aleagă pe domnitor. Adunarea electivă din Moldova,
constituită la 28 decembrie 1858, a rezolvat mai întâi situaţia alegerii ca deputat a principelui
Grigore Sturdza, care era contestat de alegători deoarece slujise Porţii Otomane cu grad de
general de divizie, după care, în şedinţa din 5 ianuarie 1859, a ales pe colonelul Alexandra
loan Cuza, fostul prefect, iar ulterior, deputat de Covurlui, cu unanimitate de voturi, în funcţia
supremă de Domn. În aceeaşi şedinţă Domnul A. I. Cuza a depus următorul Jurămant: „Jur, în
numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele
Patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi spiritul ei, că în toată Domnia mea voi
priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi toată ura,
iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei
156
decât binele şi fericirea naţiunii române. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi compatrioţii mei sa-mi
fie de ajutor".
În Muntenia, Adunarea Electivă se constituie între 8 şi 12 ianuarie, iar întrunirea are
loc în 20 ianuarie. În data de 24 ianuarie 1859, prin voinţa deputaţilor, Principatul Muntenia
alege în funcţia de Domn pe domnitorul Moldovei, reuşind să depăşească cu mult prevederile
Convenţiei de la Paris.
Domnia lui A.I. Cuza începe cu difilcultăţi şi excepţii ridicate de Comisia centrală,
care punea problema validării alegerii domnitorului conform Legii electorale. De asemenea,
pe plan politic Cuza conducea de fapt două state, cu două parlamente, cu două guverne, având
ca instituţii comune Comisia centrala de la Focşani, Curtea de casaţie şi armata. În scopul
creării unui singur stat, prin Proclamaţia din 11 decembrie 1861, el prorogă Adunările
Moldovei şi Munteniei, alese potrivit Legii electorale stabilite de Convenţia de la Paris până
la 24 ianuarie 1862, când trebuiau să se reunească, ca un adevarat Parlament, în capitala ţării,
la Bucureştti. Dubla alegere a lui A.I. Cuza nu a fost recunoscută imediat de puterile garante.
Franţa, Sardinia şi Rusia aveau interese care favorizau unirea, Anglia a manifestat o
atitudine inconsecvenţă, Austria şi Turcia erau opuse procesului unificator.
Domnitorul A.I. Cuza nu a cerut confirmarea sa de către Poartă, decât după ce, la
Conferinţa din august 1859, Turcia Austria au recunoscut dubla alegere. Trecând peste
prevederile Convenţiei de la Paris, A.I. Cuza a procedat la unificarea treptată a organelor
centrale ale statului. În cele două guverne a numit persoane originare din cele două state, iar
ministerele moldovene au fost transformate în Directorate subordonate celor bucureştene. În
Adunările elective ale fiecărui principat au fost aleşi deputaţi în mod altemativ, dintr-un
principat sau celălalt.
În privinţa armatei, domnitorul a stabilit că modul de instruire şi regulamentele
militare să fie identice, armamentul de acelaşi tip, iar ministrul şi statul major să fie unice
pentru întreaga oştire. Intărirea armatei a fost necesară pentru cazul intervenţiei puterilor
străine, ca urmare a încălcarii prevederilor Convenţiei de la Paris, precum şi pentru o
eventuală reizbucnire a revoluţiei în Transilvania, care ar fi putut crea posibilitatea unirii
acesteia cu ţara mamă.
În ceea ce priveşte unificarea administrative, s-au întreprins măsuri pentru crearea
unei reţele extinse de telegraf, de transport şi a unei reţele sanitare. S-a simplificat procedura
de transmitere a ordinelor şi directivelor de la organele centrale la cele locale, corespondenţa
flind trimisa direct celor interesati, nu prin intermediul ministerelor de externe.
157
În vederea unirii spirituale a bisericii ortodoxe, s-a trecut la înlăturarea egumenilor
greci şi s-a realizat secularizarea averilor manastireşti. La Poarta Otomană s-a trecut la un
singur organism de reprezentare pentru ambele principate, activitatea diplomatic rezolvând
problemele tuturor românilor din Moldova şi Muntenia.
Turcia, ca putere suzerană, a acceptat cu multă greutate aceste măsuri, dar la
Conferinţa de la Constantinopole, din septembrie 1861, puterile garante au fost de acord cu
toate măsurile, dar condiţionându-le aplicabilitatea pe timpul domniei lui A.I. Cuza.
Ca urmare, domnitorul a proclamat constituirea statului România şi a anunţat unirea
Guvernelor în anul 1861 şi a Adunărilor Elective în anul 1862.
Domnitorul Al. I. Cuza a fost nevoit să depună mari eforturi şi să recurgă frecvent la
politica faptului împlinit pentru asigurarea autonomiei legislative, judecătoreşti şi
administrative a statului. Autonomia legislativă a fost recunoscută mai întâi prin Convenţia de
la Paris, care cerea Principatelor române să-şi revizuiască întreaga legislaţie pentru a o pune
de acord cu cerinţele moderne, ca şi prin recunoaşterea internaţionaşă a organizării de stat
impusă prin reformele succesive ale lui Cuza; cu alte cuvinte, recunoaşterea internaţională a
sistemului legislativ creat de către Cuza echivala cu recunoaşterea autonomiei legislative.
De asemenea, tot pentru a apăra suveranitatea de stat, Principatele nu au mai
recunoscut valabilitatea paşapoartelor eliberate de Turcia pentru Principate, nici valabilitatea
în Principate a paşapoartelor eliberate de alte state pentru Turcia.
Aşadar, Principatele au început să elibereze paşapoarte proprii şi le-au acceptat pe
cele străine numai dacă erau eliberate pentru Principate.
O altă problemă care afecta suveranitatea şi interesele statului nostru, a fost aceea a
secularizării averilor mănăstireşti.
Perioada care a urmat reprimării revoluţiei române de către forţele intervenţioniste
străine a fost marcată de încheierea şi semnarea următoarelor documente:
- Convenţia de la Balta-Liman (1849) care restaura dominaţia tradiţională comună a
Rusiei şi Turciei asupra Principatelor şi modifica în mod restrictiv Regulamentele Organice
astfel: domnia nu mai era electivă şi viageră; domnii erau consideraţi înalţi funcţionari
otomani, numiţi pe un termen de 7 ani de puterea suzerană, cu acordul puterii protectoare;
a. căimăcămia formată din trei persoane s-a redus la una singură;
158
b. Adunarea Obştească Legiuitoare şi Adunarea Obştească Extraordinară erau
dizolvate şi înlocuite cu Consilii (Divanuri Obşteşti), compuse din notabili de
încredere şi membri ai clerului înalt, numiţi de domn şi având ca prerogative
adoptarea bugetului, a proiectelor de legi, controlul finanţelor publice şi al gestiunii
statului;
c. Armata şi poliţia erau astfel reorganizate încât să slujească puterea suzerană
în apărarea ordinii sociale i politicii existente.
- Tratatul de la Paris (30 martie 1856) menţinea suzeranitatea otomană asupra
Principatelor, însă desfiinţa protectoratul unilateral rusesc, instituind protecţia colectivă a
puterilor garante semnatare în următoarele condiţii:
• Orice intervenţie militară în Principate trebuia să întrunească acordul
prealabil colectiv al puterilor garante, în unanimitate;
• Cele trei judeţe din sudul Basarabiei au fost retrocedate Moldovei;
• Principatelor li s-a recunoscut independenţa administrativă, dreptul
fiecăruia de a întreţine o armată naţională, de a emite legi şi de a se
angaja liber în comerţul cu alte state;
• A fost instituită o Comisie permanentă a statelor riverane Dunării,
incluzând şi Principatele, care urma să elaboreze regulamentele de
navigaţie;
• Voinţa populaţiei cu privire la viitorul statut al Principatelor urma să
fie consultată prin convocarea unor adunări ad-hoc reprezentative
pentru toate stările sociale. În scopul cunoaşterii stării interne şi a
propunerilor adunărilor ad-hoc se instituia o comisie specială de
informare a puterilor semnatare, cu sediul la Bucureşti. O conferinţă
ulterioară a garanţilor urma să decidă statutul definitiv, intern şi
internaţional, al Principatelor, sub forma unui hati şerif al sultanului.
Depăşind prevederile restrictive ale Tratatului, Adunările ad-hoc (1857) au funcţionat
ca organe împuternicite de alegători să consacre pe cale legală imperative naţionale.
Rezoluţiile adoptate de adunări au cerut:
- autonomia şi neutralitatea celor două ţări;
- unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat cu numele de România;
- guvern responsabil şi constituţional;
- adunare legiuitoare reprezentativă;
159
- prinţ străin dintr-o dinastie europeană domnitoare ai cărui urma şi să fie crescuţi în
religia ţării.
10.3.4. Organizarea Statului unitar roman
În perioada anilor 1859-1866, organizarea statului unitar român s-a întemeiat pe

Convenţia de la Paris din anul 1858 şi Statul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, din anul
1864.
Prevederile acestor convenţii internaţionale au fost aplicate prin intermediul legilor
ordinare edictate de statul român suveran şi independent. Potrivit legilor adoptate, organele
centrale ale statului au fost:
A. Parlamentul ţării. Acest organ a fost format potrivit dispoziţiilor Convenţiei de
la Paris, care au prevăzut câte o Adunare Electivă pentru fiecare principat, organizată
unicameral. Inovaţiile Statului dezvoltăror al Convenţiei de la Paris au determinat organizarea
bicamerală a parlamentului român şi într-o oarecare măsură lărgirea corpului electoral, fără a
se introduce votul universal, egal, direct şi secret.
Cele două camere ale parlamentului român au fost:
- Adunarea electivă, formată din deputaţi aleşi prin scrutin de două grade,
corpul electoral fiind împărţit, după avere, în alegători primari indirecţi şi alegători
direcţi cu dispensă de cens, format mai ales din intelectuali români. Alegătorii din
ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani, iar cetăţenii români aleşi ca deputaţi
trebuiau să aibă 30 de ani şi un venit anual de 200 de galbeni.
- Adunarea Ponderatrice, Senatul, formată din 64 de membrii numiţi, 32 fiind
desemnaţi de Al. I. Cuza din rândul unor personalităţi române, restul de 32 fiind
desemnaţi din rândul consiliilor judeţene, câte unul din fiecare judeţ din cele trei
propuneri făcute de către fiecare judeţ.
B. Şeful statului român. Cu ocazia Unirii şi întemeierii statului naţional unitar

Român, în funcţia de şef al statului a fost ales Alexandru Ioan Cuza. Convenţia de la Paris a
prevăzut între organele centrale investite cu exerciţiul puterii publice şi Domnitorul , ales pe
viaţă de către Adunarea Electivă, moldovean sau muntean în vârstă de cel puţin 35 de ani, cu
160
un venit financiar minim de 3000 de galbeni, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu le-a
schimbat.
Potrivit acestui Statut al Convenţiei de la Paris, şeful statului cumula atribuţii
executive şi legislative, putând emite decrete fără consultarea parlamentului, ori de câte ori
situaţia impunea măsuri urgente.
C. Guvernul României. Contopirea efectivă a guvernului celor două principate şi
formarea în decembrie 1861 a Guvernului României, urmată de unificarea deplină a
administraţiei centrale a statului şi proclamarea oraşului Bucureşti drept capitala ţării, sunt
acţiuni menite să consolideze puterea statului naţional unitar modern, se impunea organizarea
unui sistem administrativ unitar. Acest sistem de organe administrative a fost organizat, la
început, pe baze centralizate, tocmai din necesitatea aplicării uniforme a legilor ţării, după
care în evoluţia organizării puterii executive, urma să-şi facă loc descentralizarea
administrativă şi îngustarea prerogativelor guvernului.
În această perioadă, pe plan central, puterea executivă era încredinţată domnitorului,
care o exercita prin guvernul său şi prin miniştri ce erau numiţi şi revocaţi de el.
Întemeiat în condiţii istorice favorabile, statul unitar romţn dispunea de instituţii
politico-juridice moderne.

Prin art. 1 al Legii rurale promulgate la 14 august 1864 se dispunea că ţăranii sunt şi
rămân proprietari pe loturile pe care le foloseau. În baza acestei legi, „sătenii clăcaşi sunt şi
rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin
legea în fiinţă”. Suprafaţa pământului asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate al
ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite pe care ace tia le stăpâneau. Acest criteriu a
împărţit proprietarii de pământ în trei categorii: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi. Pământul
dobândit nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul
clăcăşiei (dijma, podvezile, zilele de meremet), în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii
urmau să o plătească în termen de 15 ani, prin sume repartizate anual.
După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din pământurile moşierilor
(aproximativ 2/3) au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică lovitură
dată poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură prin care s-au deschis
largi perspective dezvoltării capitaliste în ţara noastră.
161
Cu toate limitele sale, reforma din anul 1864 înseamnă, în esenţă, primul pas istoric de
amploare al aplicării programului social al revoluţiei din anul 1848, cu efecte determinante
asupra structurilor social-economice ale ţării, marcând momentul generalizării relaţiilor
capitaliste în ansamblul economiei româneşti, nu numai în agricultură.
10.3.5.2. Reforma electorală

Noul aşezământ electoral, pe care fosta Adunare nu a vrut să-l dezbată, a fost aprobat
prin plebiscit. Legea electorală din 1864 a menţinut censul pe avere, condiţia de 25 ani
împliniţi şi prevedea că legătorii sunt fie primari, fie direcţi. Erau incluşi în categoria
alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale, cei ce plăteau
un impozit de 80 sau 100 lei în comunele urbane (în funcţie de numărul acestora), precum şi
patentarii, până la clas a V-a inclusiv. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător
direct. Erau alegători direcţi cei ce aveau un venit de 100 de galbeni, indiferent de
provenienţă, venit ce se putea dovedi prin biletele de plata impozitului sau în alt chip. Puteau
fi alegători direcţi, fără a justifica venitul de 100 de galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi
colegilor, doctori şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţi, ingineri, arhitecţi, cei ce aveau diplome
recunoscute de guvern sau erau conducătorii unor instituţii.
Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani.
S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii alegători îşi
exercitau drepturile în comunele tribale, ir alţii în comunele rurale (colegii de oraşe şi colegii
de judeţe).

De numele lui Alexandru Ioan Cuza sunt legate şi Codul civil, Codul de procedură
civilă, Codul penal şi Codul de procedură penală, elaborate în vremea şi din dispoziţia lui
Cuza. Aceste coduri au constituit sistemul de drept burghez, au creat cadrul juridic necesar
dezvoltării legislaţiei româneşti. Prin adoptarea acestor coduri, România a intrat în rândul
ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza a influenţat
pozitiv teoria şi practica juridică, a stimulat dezvoltarea învăţământului juridic, a ştiinţei
dreptului, a dus la afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare.
Codul civil a fost redactat de Comisia Centrală de la Focşani din ordinul lui Cuza.
Comisia, ale cărei lucrări au durat până în 1864, a folosit ca principale izvoare legiuirile
româneşti anterioare, Codul civil francez din 1804, care se bucura la acea vreme de un imens
prestigiu şi care servise drept model celor mai multe coduri burgheze, proiectul Codului civil
162
italian Pisaneli, care fusese atunci elaborat şi care se bucura în Europa acelor vremuri de o
deosebită apreciere, legislaŃia civilă a Belgiei şi doctrina juridică a vremii.
Codul civil român a fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În
momentul publicării, s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, iar după abdicarea lui Cuza s-a
republicat sub titlul de Codul civil român. Legislatorii lui Cuza au avut ca principală sursă de
inspiraţie Codul civil francez, dar principiile şi dispoziţiile acestuia nu au fost preluate în mod
mecanic, ci selectiv, prin adaptarea lor la realităţile româneşti. Codul civil elaborat în vremea
lui Cuza a preluat mod selectiv şi dispoziţii din alte coduri străine şi a avut permanent în
vedere dispoziţiile din legiuirile româneşti anterioare, de sorginte bizantină. Dreptul bizantin
a fost dreptul roman adaptat la condiţiile feudalismului.
Codul civil român este format dintr-un preambul, care se referă la lege în general,
precum şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu, din trei cărţi şi din partea privitoare la Dispoziţiile
finale. Prima carte era consacrată persoanelor, cea de a doua era consacrată bunurilor, iar
ultima modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.
Codul civil din 1865 are următoarea structură:
- Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi spaţiu;
- Cartea I-a despre persoane;
- Cartea a II-a despre lucruri;
- Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii;
- Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi abrogarea
altor legiuiri mai vechi.
Preambulul este format din 5 articole care se referă la lege în general, precum şi la
aplicarea ei în timp şi spaţiu. Cartea întâia este consacrată persoanelor, cea de-a doua
bunurilor, iar cea de-a treia modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.
În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei proprietăţii, cartea a doua
se referă în întregime la bunuri, iar cartea a treia la modurile prin care proprietatea se poate
dobândi. Codul civil român ca şi cel francez, a fost denumit şi "Codul patronilor şi al
proprietarilor", deoarece cartea a II-a şi a III-a reglementau regimul proprietăţii private
capitaliste, mai mult de 2/3 din articolele codului fiind consacrate proprietăţii, precum şi
datorită dispoziţiilor cuprinse în două articole (1471 şi 1472) care aveau o deosebită
importanţă practică.
Astfel, articolul 1471 interzicea încheierea pe timp nedeterminat a unei convenţii prin
care o persoană îşi angajează munca sau serviciile. Această prevedere urmărea să împiedice
vânzarea sau închirierea forţei de muncă pe toată viaţa, căci o asemenea practică ar fi dus la
163
reînvierea relaţiilor de tip feudal. Articolul 1472 prevedea că în litigiile dintre patroni şi
muncitori cu privire la condiţiile salarizării şi la plata salariului, patronul va fi crezut pe
cuvânt. Examinarea acestui text ne dă posibilitatea să constatăm, în sens negativ, că în
elaborarea Codului civil român nu s-a procedat pur şi simplu la copierea celui francez. Astfel,
în textul corespunzător francez pentru cuvântul patron este utilizat cuvântul stăpân, iar pentru
cuvântul muncitor este utilizat cuvântul servitor.
Aşadar, Codul civil francez se referea la contractele încheiate între stăpâni şi servitori,
având ca obiect servicii casnice, pe când Codul civil român se referă la relaţiile de muncă din
întreprinderile capitaliste.
În cartea I-a, la baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice este pus
principiul egalităţii tuturor în faţa legilor. Codul face distincţie între capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu. Cu privire la capacitate de folosinţă, codul prevede că ea începe în
momentul naşterii, dacă copilul s-a născut viu, pe când codul francez cere ca noul născut să
fie şi viabil.
Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevede şi o procedură a emancipării
persoanei de la 18 ani când are capacitate apropiată de a majorilor, potrivit cu care
emancipatul poate încheia anumite acte şi îşi poate angaja răspunderea chiar înainte de
această dată.
Persoanele juridice se împărţeau în două categorii: cu scop lucrativ şi fără scop
lucrativ. Cele cu scop lucrativ urmau a fi reglementate prin Codul de comerţ. Cele fără scop
lucrativ care îşi propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice, se
înfiinţau prin decret domnesc, deoarece se socotea că persoana juridică nu are o relaţie
proprie, ci este o ficţiune a legii.
Codul penal a fost publicat în 1865 şi a rămas în vigoare până în 1937. La elaborarea
acestui cod, legislatorii lui Cuza s-au inspirat din legiuirile româneşti anterioare, din Codul
penal francez din 1810 şi din Codul penal prusian din 1851.
La baza Codului penal român a fost pusă concepţia clasică a dreptului penal, profund
individualistă, care îl priveşte pe om ca pe o fiinţă abstractă, desprinsă din mediul în care îşi
desfăşoară activitatea. Această concepţie priveşte infractorul ca pe un om raţional, conştient
de urmările faptei sale, care are porniri antisociale, motiv pentru care trebuie a fi exclus din
societate prin aplicarea pedepselor cu un pronunţat caracter de intimidare. Abia mai târziu,
odată cu apariţia noilor concepţii cu privire la faptă şi făptuitor, precum şi cu privire la rolul
pedepselor, au început a fi luaţi în considerare şi factorii sociali care determină
164
comportamentul uman, ceea ce a dus la o serie de modificări ale codului în cauză, cu accent
pe necesitatea reeducării infractorilor în vederea reintegrării lor în viaţa socială.
Codul penal de la 1865 a fost structurat în trei cărţi:
- Cartea I - Dispoziţii cu privire la pedepse şi la felul lor;
- Cartea a II-a - Norme cu privire la crime şi delicte;
- Cartea a III-a - Contravenţii.
Infracţiunile cuprinse în cod erau de trei feluri:
 crime - erau sancţionate cu pedepse criminale;
 delicte - erau sancţionate cu pedepse corecţionale;
 contravenţii - erau sancţionate cu pedepse poliţieneşti.
În Codul penal de la 1865 sunt considerate ca fiind cele mai grave, avându-se în
vedere gradul lor de pericol social, infracţiunile contra statului: răsturnarea ordinii de stat şi
trădarea. Apoi urmează în funcţie de gravitatea lor infracţiunile contra Constituţiei: faptele
contra sistemului parlamentar şi a celui electoral. Sunt apreciate ca făcând parte din categoria
infracţiunilor mai grave infracţiunile contra intereselor publice, care priveau exercitarea
funcţiilor administrative de către funcţionari: abuzul de putere şi delapidarea. Alte infracţiuni
sunt îndreptate împotriva funcţionarilor publici: ultrajul, opunerea faţă de ordinele
autorităţilor. Cele mai multe dintre infracţiunile cuprinse în codul penal de la 1865 erau cele
îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii corporale, a onoarei şi a patrimoniului.
Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul civil.
Plecând de la concepţia fundamentală, conform căreia normele de procedură civilă sunt cele
care dau viaţă întregului sistem de drept privat, legislatorii lui Cuza au acordat o atenţie
deosebită elaborării acestui cod. Pentru aceasta, s-au inspirat din Codul de procedură civilă
francez, Codul de procedură civilă belgian, precum şi din legiuirile româneşti anterioare.
Codul în cauză este structurat în şapte cărţi:
- Cartea I - Procedura înaintea judecătorului de plasă;
- Cartea a II-a - Tribunalele de judeţ;
- Cartea a III-a - Curţile de apel;
- Cartea a IV-a - Arbitri;
- Cartea a V-a - Executarea silită;
- Cartea a VI-a - Proceduri speciale;
- Cartea a VII-a - Dispoziţii speciale.
Procedura de judecată este orală, publică şi contradictorie. Codul arată că în
165
procesul civil pot fi administrate ca probe actele scrise, martorii, expertizele, jurământul
judiciar şi prezumţiile. Erau prevăzute următoarele căi de atac: apelul, când se proceda la o
nouă judecată de fond, opoziţia, care se utiliza împotriva hotărârilor date în lipsă, contestaţia
şi recursul. Prin recurs se stabilea dacă legea a fost bine interpretată şi aplicată.
Codul de procedură penală a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul penal.
Principalele surse de inspiraţie pentru legislatorii lui Cuza au fost legiuirile româneşti
anterioare, Codul de instrucţie criminală francez din 1808 şi doctrina juridică a vremii. Codul
în cauză prevedea că procesul penal cuprindea două faze.
Prima fază, cea premergătoare judecăţii, avea ca obiective descoperirea, urmărirea şi
instrucţia
infractorilor. Faza a doua era cea a judecăţii. Codul de procedură penală era structurat în două
cărţi, corespunzătoare celor două faze ale procesului.
Prima fază a procesului era realizată de către ofiţerii de poliţie judiciară, care aveau ca
sarcină descoperirea infracţiunilor, de către procurori, care aveau ca sarcină urmărirea
infractorilor şi de către judecătorii de instrucţie, ce aveau ca sarcină anchetarea infractorilor,
numită instrucţie.
Faza a doua a judecăţii era realizată de către judecătoriile de plasă, tribunalele
judeţene, curţile cu juri şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Datorită lipsei
personalului calificat, judecătoriile de plasă nu au funcţionat, atribuţiile lor fiind încredinţate
subprefecţilor ce administrau plasa respectivă. În competenţa tribunalelor intrau delictele, iar
în competenţa curţilor cu juri intrau crimele. Curţile cu juri erau formate dintr-un complet de
judecători şi dintr-un juriu compus din cetăţeni.
Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la două întrebări:
- Dacă persoana este sau nu vinovată? În ipoteza în care persoana era găsită
vinovată, se proceda la a doua întrebare.
- Dacă acea persoană merită sau nu circumstanţe atenuante? Dacă juriul
răspundea afirmativ la prima întrebarea, judecătorii făceau încadrarea faptei în textul
de lege corespunzător şi fixau pedeapsa în funcţie de dispoziţiile legii şi de părerea
juriului în ceea ce priveşte circumstanţele atenuante.
166

Statul naţional unitar român s-a constituit în cadrul unui proces revoluţionar intern,
prin adunări plebiscitare, într-un context internaţional favorabil, când dreptul de
autodeterminare a devenit drept internaţional, când marile imperii au dispărut în urma primei
conflagraţii mondiale.
Odată cu făurirea statului naţional unitar, potenţialul economic al României a crescut,
permiţând consolidarea relaţiilor capitaliste şi dezvoltarea forţelor de producţie, evoluţia vieţii
politice într-o democraţie din păcate neconsolidată.
Făurirea statului unitar român a impus adoptarea unei noi Constituţii care să reflecte
transformările ce au avut loc în organizarea statului român. Prin Constituţia de la 1923 a
României întregite s-a realizat unificarea organizării de stat şi a legislaţiei ca urmare a
înfăptuirii unităţii naţionale; ea corespundea angajamentelor luate de statul român prin
tratatele internaţionale postbelice.

Emancipare naţională, Adunare Electivă, Convenţia de la Paris, Şeful statului român,
Guvernul României.

1. Ce înţelegeţi prin autonomie legislativă?
2. Ce reprezintă suveranitatea de stat?
3. Cum era împărţit Parlamentul ţării?
4. Cum s-a format Guvernul României?
5. Ce atribuţii avea Şeful statului?
167
1. Conform dispoziţiilor Convenţiei de la Paris din anul 1858, Parlamentul a fost organizat ca
organ:
a. bicameral;
b. unicameral;
c. la latitudinea domnitorului.
2. Conform Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) s-a instituit sistemul
parlamentar bicameral, format din :
a. Camera Lorzilor şi Camera de Jos ;
b. Adunarea Electivă şi Adunarea Ponderatrice ;
c. Senat şi Camera de Sus.
3. Prin Constituţia din anul 1866, cele trei puteri în stat erau declarate independente una
de alta. Puterea legislativă era exercitată de către :
a. domn şi Camera deputaţilor;
b. domn şi Senat;
c. domn şi reprezentanţa naţională.
4. Conform Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864), de cine era
exercitată puterea legislativă?
a. domn şi Adunarea Electivă;
b. Parlament şi Adunarea Electivă;
c. domn şi Parlament.
5. Conform Codului Civil (1865), căsătoria era privită ca un contract, o tranzacţiejuridică,
precedată de cele mai multe ori de logodnă. Întocmirea actelor de stare civilă a fost dată în
competenţa ofiţerului de stare civilă. Ce reprezenta căsătoria?
a. un act religios;
b. un act religios şi un act civil;
c. un act pur civil.
6. Conform Codului Civil (1865), proprietatea era cel mai important drept real. Dreptul
de proprietate era considerat sacru şi inviolabil. Prin ce fel de acte putea fi transmisă
proprietatea?
168
a. acte juridice încheiate între persoane în viaţă sau prin acte juridice încheiate pentru
cauză de moarte;
b. acte juridice încheiate între persoane în viaţă;
c. acte juridice încheiate pentru cauză de moarte.
7. Conform Codului de procedură civilă (1865) căile de atac erau ordinare si extraordinare.
De câte ori putea fi utilizată o cale de atac?
a. o singură dată;
b. de două ori;
c. de patru ori.
8. Conform Codului de procedură penală (1865) de câte feluri erau sentinţele Tribunalului?
a. de condamnare şi de achitare;
b. de condamnare şi de absolvire;
c. de condamnare, de achitare, de absolvire, de incompetenţă.
9. Potrivit Codului Penal (1865), crimele si delictele au fost grupate în patru categorii.
Care erau acestea?
a. trădarea, calomnia, distrugerea de bunuri, furtul;
b. infracţiuni îndreptate împotriva statului, infracţiuni împotriva Constituţiei, infracţiuni
împotriva intereselor publice, infracţiuni îndreptate contra intereselor particulare;
c. omorul, abuzul de putere, falsificarea operaţiunilor electorale, infracţiuni contra
libertăţii.
10. În istoria medievală a românilor se cunosc două forme de răspundere penală colectivă
(deşugubină):
a. răspunderea penală colectivă a satului pentru omorul sau furtul săvârşit pe teritoriul lui şi
răspunderea penală familială ;
b. răspunderea penală individuală şi răspunderea penală familială;
c. răspunderea penală familială şi răspunderea autorităţilor
Bibliografie
Bucureşti, 2012
169
STATUL ŞI DREPTUL MODERN ÎN PERIOADA 1866-1918
Cuprins:
11.1. Introducere
11.3. Conţinutul unităşii de învăţare
11.3.1. Scurtă privire asupra situaşiei economice, sociale şi politice
11.3.2. Caracterizarea generală şi izvoarele dreptului
11.1. Introducere
Dreptul român din perioada monarhiei constituţional-parlamentare a fost un drept

burghez. El a consacrat proprietatea particulară, pe care a decretat-o „sacră şi inviolabilă”,
dându-i toate garanţiile. Principalele izvoare ale dreptului au fost Constituţia din 1866 şi
Codurile adoptate în epoca lui Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept modern.
Alături de acestea s-au aflat o serie de legi speciale care au fost adoptate în scopul promovării
principiilor progresiste din epocă.
În istoriografia de specialitate din România din această etapă se evidenţiază faptul că
izvoarele dreptului au fost: legea, cutuma, contractul, doctrina şi jurisprudenţa
170


- Înțelegerea anumitor termeni juridici;
Timpul alocat unităţii:2h
11.3.1. Scurtă privire asupra situaţiei economice, sociale şi politice
Constituţia din anul 1866 a fundamentat în România un regim politic democratic. În

anul 1895 s-a inaugurat rotativa guvernamentală, constând în alternanţa la guvernare a
conservatorilor şi liberalilor, rolul de arbitru revenind monarhiei.
Dreptul român din perioada monarhiei constituţional-parlamentare a fost un drept
burghez. El a consacrat proprietatea particulară, pe care a decretat-o „sacră şi inviolabilă”,
dându-i toate garanţiile. Principalele izvoare ale dreptului au fost Constituţia din 1866 şi
Codurile adoptate în epoca lui Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept modern.
Alături de acestea s-au aflat o serie de legi speciale care au fost adoptate în scopul promovării
principiilor progresiste din epocă.
În istoriografia de specialitate din România din această etapă se evidenţiază faptul că
izvoarele dreptului au fost: legea, cutuma, contractul, doctrina şi jurisprudenţa.
Sistemul de drept a evoluat în această etapă în strânsă legătură cu transformările
sociale şi economice, vizând modernizarea vieţii sociale şi de stat. Întreaga perioadă luată în
171
discuţie a fost dominată de problema agrară şi problema electorală. După obţinerea
independenţei totale de stat, România a primit un nou statut juridic internaţional, fapt relevant
în evoluţia societăţii. Constituţia din anul 1866 a fundamentat în România un regim politic
democratic.
În Transilvania, victoria reacţiunii a determinat abrogarea Constituţiei din anul 1849 şi
instaurarea regimului neoabsolutist (1851-1861), bazat pe centralizare, putere armată,
cenzură, germanizare şi catolicizare. Sub presiunea unor factori externi şi interni, a fost
instaurat un regim de guvernare liberală de scurtă durată, după care a fost instaurat regimul
dualist austro-ungar (1867-1918) care a reprezentat „o recrudescenţă a politicii de
discriminare şi oprimare a naţiunii române”. Anexarea Banatului (1860) şi a Transilvaniei
(1867) a declanşat politica de deznaţionalizare la care românii s-au pronunţat prin ample
manifestări:
- Pronunciamentul de la Blaj (1868), mişcarea memorandistă etc. Integrarea forţată şi
politica de rusificare şi deznaţionalizare a Transilvaniei a declanşat o amplă mişcare de
emancipare naţională a cărei finalizare a dus la Unirea cu ţara în martie 1918.
- Eliminarea jurisdicţiei consulare şi recunoaşterea legilor româneşti, înfiinţarea
agenţiilor diplomatice ale României, renunţarea la paşaportul otoman, convenţiile
internaţionale poştale, telegrafice şi comerciale şi, mai ales, Tratatul de la Berlin (1878) au
conferit României un nou statut internaţional în concertul popoarelor suverane europene.
- Prefacerile structurale şi instaurarea monarhiei constituţionale au reclamat o nouă
lege fundamentală, materializată în Constituţia promulgată la 1/13 iulie 1866 (8 titluri
împărţite în capitole şi secţiuni).
11.3.2. Caracterizarea generală și izvoarele dreptului
Dreptul României din perioada monarhiei constituţional-parlamentare a fost un drept

burghez. Acesta a consacrat proprietatea particulară, pe care a decretat-o ,,sacră şi
inviolabilă,, , dându-i toate garanţiile.
A fost reglementată şi libertatea şi egalitatea pentru toţi cetăţenii, fapt ce atestă
caracterul democraţiei burgheze, adesea limitat, situaţie confirmată de dispoziţii ca acestea: ,,
Libertatea individuală este garantată. Nimeni nu poate fi urmărit,,
Este de subliniat că, deşi s-a înscris în Constituţia României un anumit număr de
drepturi şi libertăţi, au fost înscrise foarte puţine drepturi fundamentale, fiindu-le preferate
libertăţile.
172
Dreptul etapei pe care o analizăm a fost împărţit în drept public şi drept privat. De
asemenea, în structura sistemului dreptului din această etapă nu au fost cunoscute o serie de
ramuri de drept: dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul financiar. Aceasta s-a datorat felului
cum au fost apreciate raporturile sociale din aceste domenii, legiuitorul preferând
reglementarea prin legi, şi nu prin coduri. Aşa de exemplu, datorită faptului că raporturile de
familie au fost considerate a fi numai de ordin patrimonial, iar căsătoria un contract, normele
care au reglementat această importantă instituţie juridică au fost incluse în ramura dreptului
civil.
În concepţia doctrinarilor din România, din această etapă izvoarele dreptului au fost:
- Legea care, după concepţia timpului, a fost emanaţia puterii legiuitoare, elaborată cu
respectarea unei anumite proceduri. Pentru acest punct de vedere s-au invocat textele
constituţionale care prevedeau că orice lege cere învoirea a câtor trele ramuri ale puterii
legiuitoare, accentul căzând pe aspectul formal şi nu pe conţinut s-a adoptat, în legătură cu
legea ca diviziune principală, împărţirea în legi fundamentale şi legi ordinare, cunoscându-se
şi categoria legilor excepţionale a fost practicată în România de la un moment dar,
generalizându-se în condiţiile stării de asediu.
- Cutuma, în legislaţia României etapei pe care o analizăm nu s-a statuat expres că
obiceiul juridic este izvor al dreptului, fiind texte de lege care l-au admis însă.
- În ceea ce priveşte contractul, acesta a existat mai mult în domeniul dreptului
internaţional. Pe plan intern, contractul a fost, în reglementarea anumitor relaţii sociale, izvor
al dreptului admis în limitele legilor în vigoare şi al politicii promovate de clasele dominante.
- Jurisprudenţa, a fost socotită izvor al dreptului. De asemenea, s-a admis precedentul
judiciar ca izvor al dreptului, judecătorul putând crea noi norme de drept, acoolo unde legea
nu prevede nimic.
- Doctrina, poate fi de asemenea un izvor formal al dreptului pozitiv.
Invocarea jurisprudenţei şi a doctrinei a fost adesea uzitată de instanţe judecătoreşti
din România, în principal din cauza unor lacune ale legislaţiei, cu toate că uneori, pe această
cale s-a realizat şi eludarea legii.
Între 1859 şi 1918, în România au avut aplicabilitate trei acte constituţionale:

• Convenţia de la Paris, din 7 august 1858,
173
• Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864 şi
• Constituţia din 1866, reprezentând acel compromis dintre marea burghezie şi
moşierime, modificată de mai multe ori.
Până la ultimul război mondial, două modificări au fost mai importante: în 1879 s-a
modificat art.7, prevăzându-se de acum posibilitatea naturalizării tuturor străinilor, indiferent
de religie, cu precizarea că numai românii şi cei naturalizaţi români puteau dobândi imobile
rurale în România, iar în 1884 modificarea făcută a avut loc după proclamarea ţării ca regat,
pe noi interesându-ne, în principal, schimbările aduse în regimul electoral.

Parlamentul a fost organizat, prin dispoziţiile Convenţiei de la Paris, ca organ
unicameral, prevăzându-se câte o Adunare Electivă pentru fiecare principat, aleasă pe 7 ani
prin vot bazat pe un cens de avere foarte ridicat, care a făcut ca Adunările Elective să fie
organele marilor proprietari, ale negustorilor şi industriaşilor bogaţi. Conflictul care s-a
născut între domn şi asemenea adunări elective, conflict care reflecta, de fapt, o realitate
obiectivă – lupta dintre elementele adepte ale progresului şi cele retrograde – nu s-a putut
rezolva decât prin lovitura de stat din mai 1864.
Inovaţiile Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris au constat în organizarea
bicamerală a Parlamentului şi într-o oarecare lărgire a corpului electoral, fără a se fi introdus
votul universal, egal, direct şi secret.
Cele două camere ale Parlamentului au fost:
- Adunarea Electivă, compusă din deputaţi aleşi prin scrutin de două grade,
corpul electoral fiind împărţit, după avere, în alegători primari – ce alegeau indirect –
şi alegători direcţi, fiind cunoscuţi şi alegători direcţi cu dispensă de cens, mai ales
dintre intelectuali.
- Adunarea Ponderatoare, compusă din: membri de drept şi membri numiţi; din
cei 64 de membri numiţi, 31 erau numiţi de domn, restul fiind numiţi din rândul
consiliilor judeţene, câte unul din fiecare judeţ, din cele trei propuneri făcute de
fiecare judeţ.
Corpul ponderator a fost conceput de Cuza ca un organ permanent, care-şi
reînnoia componenţa la anumite intervale de timp (Statutul dezvoltător a stabilit că la
174
fiecare doi ani se reînnoia 1/3 din numărul membrilor acestui organ, iar în art. XVIII
din „Modificaţiunile îndeplinătoare Statutului”, din preambulul Statutului s-a stabilit
că reînnoirea se făcea din trei în trei ani pentru o doime a lui).
Dispoziţiunile Statutului dezvoltător au rămas în vigoare până la Constituţia din 1866,
care a prevăzut în art. 31 că: „Toate puterile statului emană de la naţiune care nu le poate
exercita decât numai prin delegaţiune”. De asemenea, se proclamau o serie de principii
fundamentale de drept: drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului, suveranitatea
naţională, separaţia puterilor în stat, responsabilitatea ministerială.
Conform principiului separaţiei puterilor în stat, cele trei puteri erau declarate
independente una de alta. Puterea legislativă se exercita de către domn şi Reprezentanţa
Naţională. Puterea executivă era încredinţată domnului care o exercita prin organele
administrative. Puterea judecătorească revenea curţilor şi tribunalelor.
Legiuitorul constituţional din anul 1866 a optat tot pentru organizarea bicamerală a
Parlamentului. Parlamentul se numea Reprezentanţa Naţională (Corpurile Legiuitoare) şi era
format din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Iniţiativa legislativă aparţinea domnului, Adunării
Deputaţilor şi Senatului. Dispoziţiile privind compunerea şi alegerea membrilor
Parlamentului erau inserate în Constituţie şi în legea electorală (modificată în 1864).
Domnul avea dreptul de a convoca, amâna şi dizolva Corpurile Legiuitoare, precum şi
dreptul de a sancţiona şi promulga legile. Domnul nu mai avea dreptul de a guverna prin
decrete, dar putea să supună Parlamentului proiecte de legi sau să opună altora dreptul său de
veto absolut. Conform Constituţiei, Reprezentanţa Naţională avea dreptul de autoconducere,
interpelare a miniştrilor şi anchetă parlamentară. Principala funcţie a Reprezentanţei era
legiferarea, constând în dezbaterea şi aprobarea legilor, dar Adunarea Deputaţilor îndeplinea
şi o atribuţie executivă: dezbaterea şi adoptarea bugetului de stat.
Şeful statului. Convenţia de la Paris a prevăzut, în art. 3, între organele învestite cu
„puterile publice”, şi Domnitorul (Hospodarul), ales pe viaţă de către Adunarea Electivă (art.
10), moldovean sau muntean, în vârstă de cel puŃin 35 de ani, cu un venit funciar public timp
de 10 ani, sau care să fi fost membru al Adunării, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu le-
a schimbat.
Puterea executivă revenea, potrivit art. 35 din Constituţie, domnitorului (Alteţă Regală
din anul 1879, rege din 1881, după proclamarea României ca regat). Domnitorul (şeful
statului) era un organ unipersonal, ales sau ereditar, ale cărui atribuţii erau limitativ
consacrate în textele constituţionale şi care se bucura de anumite privilegii. Domnul beneficia
de privilegiul irevocabilităţii, al inamovibilităţii şi neresponsabilităţii, în sensul că
175
răspunderea revenea miniştrilor care contrasemnau toate actele sale. Domnul numea şi
confirma în toate funcţiile publice, era capul oştirii (calitate în baza căreia conferea gradele
militare), avea dreptul de a declara război, de a încheia tratate şi convenţii cu alte state, de a
bate monedă şi de a conferi decoraţii. Între 1859 şi 1918 au fost cunoscute, în România, şi
alegerea şi realegerea în funcţia de şef al statului, ultima fiind cea mai lungă ca durată.
Constituţia a reglementat locotenenţa domnească, pentru caz de vacanţă a tronului, şi regenţa,
instituită atunci când succesorul la tron era minor sau monarhul se afla în imposibilitatea de a
domni din diferite motive, în special boală.
Miniştrii şi guvernul. Toate actele constituţionale ale României din etapa aceasta l-au declarat
pe şeful statului neresponsabil şi au stabilit că acesta îşi exercită atribuţiile sale de ordin
administrativ-executiv cu ajutorul miniştrilor, declaraţi răspunzători pentru actele monarhului,
pe care le-au contrasemnat (Convenţia de la Paris în art. 14-15; Constituţia din 1866 în art. 92
şi 93).Miniştrii erau titulari ai departamentelor – ministerelor, care nu se înfiinţează decât prin
lege.
Potrivit Constituţiei, Guvernul era format din miniştri aparţinând partidului care
deţinea majoritatea parlamentară (regulă deseori încălcată).
Puterea judecătorească era exercitată de instanţele judecătoreşti, dar toate hotărârile
acestora se executau în numele domnitorului, care avea şi dreptul de amnistie şi de graţiere.
În art. 36 al Titlului al III-lea din Constituţia din 1866 se sublinia că activitatea judecătorească
era exercitată de curţi şi tribunale, iar, potrivit art. 104, alin. 3, pe întregul teritoriul statului
român avea competenţă o singură Curte de Casaţie.
Instanţele judecătoreşti erau:
- judecătoriile de plasă;
- tribunalele judeţene;
- curţile de apel;
- curţile cu juri, în materie criminală;
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La activitatea judecătorească mai participau şi alte organe, precum Ministerul Public
sau Parchetul.
Conform art. 128 din Constituţie, instanţele judecătoreşti erau competente să
controleze constituţionalitatea legilor. Astfel, în caz de contradicţie între o lege sau o
prevedere legală şi o dispoziţie constituţională, judecătorul era obligat să dea prioritate
textului constituţional, acesta reprezentând norma legislativă supremă căreia toate celelalte
norme juridice îi erau subordonate.
176
Legile de organizare judecătorească au instituit inamovibilitatea magistraţilor.
Sistemul electoral. Conform Constituţiei din 1866 şi dispoziţiilor Legii electorale din
30 iulie 1866, sistemul electoral se baza pe votul cenzitar al censului de avere, în principal.
Pentru Adunarea Deputaţilor, corpul electoral era împărţit în 4 colegii: de la un venit funciar
de 300 de galbeni (colegiul I) la un venit de 80 de lei (industriaşii şi comercianţii din colegiul
III). Erau scutiţi de îndeplinirea acestei condiţii privind venitul liber-profesioniştii, ofiţerii în
retragere, profesorii şi pensionarii statului, care erau alegători direcţi. Colegiul IV îi includea
pe toţi cei care plăteau un impozit cât de mic. Dintre aceştia, 50 de alegători (consideraţi
primari) alegeau un delegat, iar aceştia îl alegeau pe deputat. În anul 1881, prin modificarea
Constituţiei, numărul colegiilor a fost redus la trei, fapt care avantaja burghezia şi
liberalismul politic.

Dreptul civil cunoaşte o serie de transformări substanţiale în domeniile proprietăţii,
persoanei, condiţiei juridice, contractelor. La baza acestei ramuri de drept a rămas Codul civil
român adoptat în vremea lui Cuza.
Proprietatea. În materia proprietăţii statul a manifestat o preocupare specială,
intervenţia lui făcându-se simţită, mai ales după cucerirea independenţei de stat. A fost creat
un regim general cuprinzând măsuri ce vizau dezvoltarea industriei naţionale. În anul 1887 s-
a adoptat o primă lege de încurajare a industriei naţionale care prevedea condiţiile necesare
pentru crearea unei întreprinderi, avantajele de care beneficiau cei care înfiinţau întreprinderi
industriale, precum şi o formă specială a dreptului de proprietate – dreptul de proprietate
industrială.
În anul 1912, o nouă lege de încurajare a industriei naţionale a extins înlesnirile şi
ajutorul statului şi la meseriaşii care utilizau cel puţin 4 calfe şi meşteri, la societăţile
cooperatiste de meseriaşi cu un capital de cel puţin 2000 lei, cu îndeplinirea anumitor condiţii
stabilite de lege, la cooperativele săteşti şi întreprinderile care întrebuinţau, fie la un loc, fie la
domiciliu, 30 de lucrători în industria casnică.
Alte reglementări importante cu implicaţii în domeniul proprietăţii industriale au fost
Legea asupra mărcilor de fabrică şi de comerţ din anul 1879 şi Legea asupra brevetelor de
invenţiune din ianuarie 1906 care reglementa dreptul de proprietate pentru inventatori. În
temeiul acestei legi, inventatorul avea drepturi exclusive şi temporare de exploatare în
România, brevetul conferindu-i dreptul exclusiv de a exploata în folosul său brevetul şi de a
urmări înaintea tribunalului pe uzurpatori.
177
Dezvoltarea capitalismului a determinat consolidarea proprietăţii bancare, prin
intermediul căreia s-a înfăptuit controlul băncilor asupra industriei. În anul 1880 a fost
înfiinţată Banca Naţională a României, ca un centru de control asupra întregii vieţi bancare.
Între 1894 şi 1911 au fost create toate băncile comerciale mari, un rol foarte important
jucându-l capitalul străin care reprezenta, în perioada 1881-1903, 41% din totalul capitalului
bancar.
În domeniul proprietăţii miniere a fost adoptată Legea din anul 1895 prin care s-a
admis separarea proprietăţii asupra solului de cea asupra subsolului, statul devenind
proprietarul substanţelor miniere (cu excepţia celor din cariere) pe care le putea şi concesiona.
Proprietatea funciară a ţăranilor s-a fărâmiţat deoarece Codul civil prevedea
împărţirea bunurilor decedatului în părţi egale moştenitorilor. Legea învoielilor agricole din
anul 1866, cu modificările sale ulterioare, deroga de la principiile Codului civil. Contractele
(învoielile) dintre proprietarii de moşii şi ţăranii lipsiţi de pământ aveau ca obiect arendarea
unei suprafeţe de teren, în schimbul prestării unor zile de muncă pe moşia proprietarului.
Aceste învoieli erau transcrise într-un registru al primăriei comunale, înscrisul fiind investit
cu formulă executorie la simpla cerere a proprietarului, fără judecată. Moşierul dispunea de
trei căi de executare: plata unei despăgubiri în contul obligaţiei neexecutate sau, în caz de
neplată, scoaterea la vânzare; angajarea altei persoane, a cărei plată era suportată de cel
obligat prin învoiala încheiată; obligaţia autorităţii administrative de a „îndemna” pe ţăran să
presteze muncile pentru care s-a obligat.
Legea a fost modificată în anul 1872 în sensul constrângerii cu forţa armată a
formaţiunilor de dorobanţi, dispoziţie ulterior abrogată. Alte clauze abuzive ale legii
prevedeau probarea în justiţie a datoriilor ţăranilor exclusiv în baza registrului propriu al
moşierului, precum şi o procedură specială de executare pe motivul că muncile agricole
trebuiau efectuate la timpul optim. Răscoala ţăranilor din anul 1907 a impus modificarea
legislaţiei agricole şi adoptarea unei noi Legi a învoielilor agricole (23 decembrie 1907/5
ianuarie 1908) care interzicea munca sau dijma la tarla (obligaţia ţăranului de a lucra pentru
moşier o suprafaţă egală cu cea arendată). Contractele colective între moşieri şi ţărani erau
încheiate potrivit unor formulare elaborate de Ministerul Agriculturii, autentificate de
procuror şi supuse înregistrării obligatorii. O comisie specială fixa preţul maxim şi un plafon
minim la preţurile plătite ţăranilor pentru muncile efectuate. Legea trusturilor arendăşeşti din
anul 1908 limita dreptul de a ţine în arendă mai multe moşii, conractele ce depăşeau 4000 ha
putând fi anulate de procuror. Cu toate acestea, arendaşii au găsit mijloace de eludare a legii,
închiriind moşii fără a-i trece numele în contracte.
178
În perioada 1866-1918 au fost adoptate, de asemenea, reglementări cu privire la
persoanele juridice care au fost introduse prin Codul de comerţ şi prin unele legi speciale ce
priveau cu prioritate dreptul de asociere. Codul comercial din 1887 a suferit o serie de
modificări în anii 1895, 1900, 1902, 1906. Reglementări noi au fost făcute şi în alte domenii
ale dreptului civil (răspunderea civilă, contractele, contractul de închiriere, contractul de
muncă etc.).
Căsătoria civilă era obligatorie şi se încheia înaintea ofiţerului de stare civilă. Legea
nr. 31/1894 prevedea impedimentele la căsătorie, a căror nerespectare făcea căsătoria nulă sau
atacabilă.

Principalul izvor de drept l-a constituit Codul penal din anul 1865, la care s-au
adăugat o serie de legi speciale. Acest cod a fost modificat, completat i aplicat ulterior a a
cum le-a convenit mai bine claselor dominante din România.
Cea mai importantă modificare a Codului penal până în anul 1918 a fost făcută la 17
februarie 1874, când 18 crime au fost transformate în delicte. Scopul acestei modificări nu a
fost îndulcirea pedepselor pentru aceste fapte, ci scoaterea lor de sub competenţa curţilor cu
juri, guvernanţii timpului fiind nemulţumiţi de faptul că, în cazurile respective, aceste instanţe
decideau cel mai adesea achitarea infractorilor.
Legi penale au fost adoptate şi în legătură cu starea de război.

Codurile de procedură civilă şi penală s-au aplicat pe întreaga perioadă de care ne
ocupăm, adoptându-se însă şi legi noi prin care s-au introdus proceduri speciale.
Dreptul procesual civil. În domeniul procedurii civile, în anul 1900, cu ocazia
republicării Codului din anul 1865, s-au introdus modificări vizând îmbunătăţirea tehnicii de
redactare a textelor, modificări de conţinut care vizau soluţionarea rapidă a litigiilor etc.
Dreptul procesual penal. În materia dreptului procesual penal, cele mai importante modificări
suferite de Codul de procedură penală până la izbucnirea primului război mondial au fost:
- Legea privitoare la libertatea individuală din 15 martie 1902, prin care
inculpatul a primit, printre altele, dreptul de a avea un apărător în cursul instrucţiei şi
de a comunica cu el „conformându-se regulilor închisorii”;
- Legea privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a
flagrantelor delicte (1913), care se referea la instrucţiunea şi judecarea flagrantelor
179
delicte (cu excepţia delictelor de presă şi politice) săvârşite în oraşele reşedinţă de
judeţ, în gări, în porturi, în bâlciuri ce ţineau de aceste ora e „chiar atunci când acele
gări, porturi şi bâlciuri ar fi fost situate în afară de raza oraşului”.
Astfel, s-a introdus o procedură specială prin care persoanele puteau fi arestate pe loc
şi aduse în faţa procuraturii, care le interoga şi le trimitea în faţa judecătoriilor de ocoale sau a
tribunalelor (în aceeaşi zi, fără parcurgerea fazelor premergătoare, se pronunţa o hotărâre
urgentă de judecare). S-a mai prevăzut că „la trebuinţă, tribunalul sau judecătoria de ocol se
puteau convoca dinadins (art. 3), că martorii puteau fi chemaţi şi verbal prin orice ofiţer de
poliţie, judecător sau agent al forţei publice, că se putea acorda pevenitului timp de cel puţin 3
zile pentru a- i putea pregăti apărarea (art. 5), că „instanţa de apel va judeca de urgenţă şi cu
precădere, facerile prevăzute prin legea de faţă, în termen de cel mult 20 de zile de la data
primirii apelului” (art. 8).
În anul 1909, conform noii Legi pentru organizarea judecătorească, instanţele
judecătoreşti erau:
- judecătoriile de ocoale (urbane şi rurale);
- tribunalele de judeţ;
- curţile de apel;
- curţile de juraţi;
- Curtea de Casaţie (instanţă supremă).

Desi în domeniul relaţiilor de muncă nu exista, în România, o ramură de drept
propriu-zisă, perioada 1866-1918 a fost caracterizată de elaborarea unei vaste legislaţii în
domeniu.
Constituţia din anul 1866 a reglementat dreptul de asociere în organizaţii profesionale
(art. 27), urmând ca regimul juridic al acestora să fie concretizat prin legi ordinare, legi care
însă s-au lăsat mult timp a teptate. Încălcând dispoziţiile art. 27 din Constituţie, guvernanţii
au adoptat Legea meseriilor („Legea Misir”) din anul 1902 prin care s-a stabilit
obligativitatea muncitorilor şi patronilor de aceeaşi meserie de a se grupa şi a constitui
laolaltă o corporaţie, sub lozinca „comunităţii de interese”. Prin instituirea acestei obligaţii s-a
urmărit ca muncitorii „să nu- i poată vedea interesele lor de lucrători care sunt potrivnice
patronilor şi să rămână în robie şi în întunericul de mai înainte” (I.C. Frimu).
O altă lege din anul 1909 –Legea contra sindicatelor, asociaţiunilor profesionale a
funcţionarilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice („Legea Orleanu”) – a
180
interzis funcţionarilor, meseriaşilor, muncitorilor şi oricărui salariat al statului, judeţelor,
comunelor şi stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial şi comercial, precum şi
tuturor celor cărora le era încredinţată asigurarea unui serviciu public de această natură, „să
facă parte din vreo asociaţie profesională”, guvernul neadmiţând sub nici un motiv ca acestea
să fie considerate persoane juridice. Această lege a declan at un şir neîntrerupt de proteste,
manifestaţii muncitoreşti, greve, demonstraţii prin care se cerea abolirea ei.
În anul 1912 a fost adoptată Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi
asigurărilor muncitoreşti, prin care s-au dezvoltat principiile legii din anul 1902, dar care
conţinea şi o parte referitoare la asigurările muncitoreşti – prima reglementare juridică în
materie, menită să asigure condiţii de muncă şi de trai mai omeneşti.
Primele legi care cuprindeau reglementări în materia duratei zilei de muncă au fost
Legea pentru organizarea serviciului sanitar (iunie 1874), Regulamentul pentru industria
insalubră (1875) şi Legea sanitară (1885), ultimele două referindu-se şi la reglementarea
muncii minorilor în sensul neadmiterii copiilor sub 12 ani la lucru. Prin Regulamentul
industriei insalubre din anul 1894 s-a stabilit că, pentru copii şi femei, atât în atelierele mici,
cât şi în fabrici, în cariere, la antiere, munca zilnică nu putea începe înainte de orele 5 a.m. şi
nu putea dura decât cel târziu pânăla orele 8.30 p.m. Pentru lucrătorul major însă, care „este
stăpân pe timpul şi pe felul muncii sale” (art. 12), nu s-a stabilit nici un fel de măsură de
limitare a timpului de lucru, acesta fiind obligat în continuare să accepte condiţiile impuse de
patroni.
Prin Legea din 6 martie 1897, repausul duminical a fost reglementat la o jumătate de
zi, de la orele 12 către seară – pentru lucrătorii şi ucenicii din mediul urban şi până la orele 12
– pentru cei din mediul rural. Ulterior, Legea repaosului duminical din anul 1910 a
reglementat acest aspect mai amănunţit.
Opoziţia burgheziei faţă de recunoaşterea dreptului la grevă al muncitorilor s-a
manifestat prin interzicerea, chiar dacă nu făţişă, a acestui drept. Astfel, Legea minelor din
anul 1895 a prevăzut pierderea dreptului la pensie a „lucrătorului care va fi dovedit că a silit
pe un alt lucrător să participe la grevă, sau că a împiedicat lucrul acelora care nu vor să se
asocieze la grevă” (art. 130). Prin Legea din 1906 s-a interzis expres minerilor folosirea
dreptului la grevă, iar prin Legea contra sindicatelor, asociaţiunilor profesionale a
funcţionarilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice („Legea Orleanu”) din
1909 s-a interzis funcţionarilor, meseriaşilor şi muncitorilor statului, judeţelor, comunelor şi
stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial şi comercial şi tuturor celor cărora le
181
fusese încredinţată asigurarea unui serviciu public de natura celor de mai sus să utilizeze
dreptul la grevă, instituind şi pedepse aspre în cazul nerespectării acestei prevederi.
Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi a asigurărilor muncitoreşti din 1912
a stabilit posibilitatea patronului de adesface oricând contractul de muncă dacă muncitorii,
calfele sau meşteşugarii „primejduiesc siguranţa fabricii, atelierului sau casei”, formulare a
cărei ambiguitate dădea uşor prilejul patronilor de a o putea folosi împotriva mişcării
revendicative a muncitorimii.
În ceea ce priveşte asigurările pentru accidentele de muncă, Codul civil din 1864
statua teoria responsabilităţii delictuale potrivit căreia, pentru a-i valorifica dreptul la
indemnizaţie, victima unu accident de muncă trebuia să facă proba că accidentul s-a produs
din culpa patronului, lucru practic irealizabil în condiţiile legislaţiei existente în acel moment.
Mai târziu, s-a făcut apel la teoria răspunderii contractuale, în baza căreia patronul trebuia să
facă proba nevinovăţiei lui, muncitorul accidentat fiind scutit de probă. Un mare progres l-a
constituit adoptarea Legii pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor sociale din
anul 1912 care a introdus teoria riscului profesional i s-a conturat, pentru prima dată, regimul
asigurărilor sociale. Prin această lege s-au asigurat muncitorii pentru accidente survenite cu
ocazia şi în timpul muncii i s-a instituit obligativitatea acestor asigurări pentru toate
întreprinderile şi meseriile care utilizau maşini cu motoare de tot felul, pentru întreprinderile
de construcţii, pentru mine, diferite exploatări etc. Existau însă şi categorii de salariaţi ai
întreprinderilor ce intrau în sistemul asigurărilor sociale, lucrătorii din domeniul meseriilor
care nu întrebuinţau motoare, lucrătorii din comerţ şi muncitorii agricoli care nu beneficiau de
dispoziţiile legii. Beneficiau de asigurări numai cei care plăteau cotizaţia stabilită de lege.
Iniţial, contractul individual de muncă a fost guvernat de principiile Codului civil care
îi lăsa pe muncitori la dispoziţia patronilor. Odată acceptat, contractul avea putere de lege
între părţile contractante, iar, în cazul izbucnirii unui conflict între muncitori şi patroni, art.
1472 din Codul civil dispunea că „patronul se crede pe cuvântul său: pentru câtimea
salariului, pentru plata salariului anului expirat şi pentru aconturile date pe anul curgător”,
făcând ineficace orice mijloc de probă invocat de muncitor.
Contractul de ucenicie a fost reglementat foarte vag, pentru prima oară, de Legea
pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor sociale din anul 1912.
În ceea ce priveşte jurisdicţia muncii, Legea meseriilor a înfiinţat comisia de arbitri,
cu sarcina de a împăca lucrătorul cu patronul în caz de conflict. Legea pentru organizarea
meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti a dat această sarcină comisiilor de împăcare.
182
Dacă aceste comisii nu realizau împăcarea părţilor, competenţa de a judeca conflictul de
muncă revenea judecătoriilor de ocol.

În legislaţia românească din perioada analizată, un loc aparte l-a ocupat Legea
învoielilor agricole din 1866. Această lege, care se aplica ţărănimii, deci majorităţii
populaţiei, afecta profund condiţia juridică a acesteia, precum şi starea ei materială. Legea
reglementa contractele sau învoielile dintre moşieri şi ţărani, care aveau ca obiect arendarea
unor suprafeţe de pământ.
Învoiala încheiată între moşier şi ţăran era transcrisă într-un registru special ţinut de
către primăria comunei. Din momentul transcrierii, contractul devenea autentic şi era învestit
cu formulă executorie, la simpla cerere a moşierului. Primarul îl punea în executare fără vreo
judecată, printr-un sistem care se abătea în mod vădit de la dispoziţiile Codului civil şi ale
Codului de procedură civilă. În anul 1872 s-a adus, prin modificarea legii, o precizare
importantă, constând în aceea că, pentru a-i determina pe ţărani să-şi îndeplinească obligaţia
de a munci pe moşia boierului, autorităţile administrative locale pot recurge la constrângerea
cu forţa armată.
După marea răscoală a ţăranilor din 1907, au fost aduse Legii învoielilor
agricole mai multe modificări:
-desfiinţarea dijmei la tarla (formă de arendare pe care ţăranii erau nevoiţi să lucreze
pentru moşieri o suprafaţă de teren egală cu cea arendată);
-dreptul ţăranului de a contesta, în termen de 5 zile, la judecătoria de ocol, hotărârea
autorităţilor administrative;
-stabilirea anumitor limite la preţurile plătite pentru pământ şi pentru muncile
agricole; -controlul respectării dispoziţiilor legale în relaţiile dintre moşieri şi ţărani de către
inspectori regionali;
-încheierea contractelor potrivit unor formulare împărţite de ministerul Agriculturii şi
autentificate de către primar, asistat de către executorul comunal.
183

Sistemul de drept a evoluat în această etapă în strânsă legătură cu transformările
sociale şi economice, vizând modernizarea vieţii sociale şi de stat. Întreaga perioadă luată în
discuţie a fost dominată de problema agrară şi problema electorală. După obţinerea
independenţei totale de stat, România a primit un nou statut juridic internaţional, fapt relevant
în evoluţia societăţii. Constituţia din anul 1866 a fundamentat în România un regim politic
democratic.
În Transilvania, victoria reacţiunii a determinat abrogarea Constituţiei din anul 1849 şi
instaurarea regimului neoabsolutist (1851-1861), bazat pe centralizare, putere armată,
cenzură, germanizare şi catolicizare. Sub presiunea unor factori externi şi interni, a fost
instaurat un regim de guvernare liberală de scurtă durată, după care a fost instaurat regimul
dualist austro-ungar (1867-1918) care a reprezentat „o recrudescenţă a politicii de
discriminare şi oprimare a naţiunii române”. Anexarea Banatului (1860) şi a Transilvaniei
(1867) a declanşat politica de deznaţionalizare la care românii s-au pronunţat prin ample
manifestări:
Pronunciamentul de la Blaj (1868), mişcarea memorandistă etc. Integrarea forţată şi
politica de rusificare şi deznaţionalizare a Transilvaniei a declanşat o amplă mişcare de
emancipare naţională a cărei finalizare a dus la Unirea cu Ţara în martie 1918.

Drept public, drept privat, ramuri de drept, lege, cutumă, contract, jurisprudenţă,
doctrină, instanţe judecătoreşti, proprietate.

1. Daţi exemplu de câteva ramuri de drept.
2. Enumeraţi izvoarele dreptului.
184
3. Ce reprezintă jurisprudenţa?
4. Care erau instanţele judecătoreşti conform Noii Legi?
5. Ce reglementa Legea învoielilor agricole din 1866?
1. Codul penal a fost publicat in anul 1865. Până când a rămas in vigoare?
a. 1937 ;
b. 1990 ;
c. 1948.
2. Între anii 1859 şi 1918, în România, au avut aplicabilitate 3 acte constituţionale :
a. Regulamentele Organice, Constituţia din 1866 şi Convenţia de la Paris;
b. Convenţia de la Paris, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi Constituţia din 1866;
c. Constituţia din 1866, Convenţia de la Paris şi Convenţia de la Balta-Liman.
3.În anul 1895, în România s-a inaugurat:
a. rotativa guvernamentală;
b. pluralismul politic;
c. monarhia constituţională.
4. Consiliul de Miniştri, ca organ suprem al administraţiei de stat, îndeplinea următoarele
atribuţii:
a. stabilirea măsurilor generale pentru îndeplinirea politicii interne şi externe a statului,
asigurarea executării legilor, elaborarea proiectului planului de stat şi a proiectului bugetului
de stat;
b. stabilirea măsurilor generale pentru îndeplinirea politicii interne şi externe a statului,
stabilirea datei alegerilor de deputaţi, acordarea cetăţeniei;
c. stabilirea măsurilor generale pentru îndeplinirea politicii interne şi externe a statului,
stabilirea gradelor militare, acordarea decoraţiilor şi titlurilor de onoare.
5. Ca organe locale ale puterii de stat, Sfaturile populare aveau următoarele atribuţii:
a. supraveghea respectarea legii de către ministere, adopta bugetul şi planul economic local;
b. controla activitatea comitetelor executive ale Sfaturilor populare inferioare ierarhic;
185
c. adopta bugetul şi planul economic local, alegea şi revoca comitetul executiv al sfatului
popular.
Bibliografie

Bucureşti, 2012
Bucureşti, 2013
Bucureşti, 2008
186
Cuprins:
12.1. Introducere
12.1. Introducere
În perioada 1918-1938 problema fundamentală care s-a pus pe planul reglementării

juridice a fost aceea a unificării legislative, pentru a se realiza acordul necesar dintre unitatea
politică şi cea juridică.
Procesul unificării a fost de lungă durată, în unele domenii prelungindu-se până în
preajma celui de al doilea război mondial.

187

În materia dreptului constituţional a rămas în vigoare Constituţia din 1866 până în
anul 1923, când a fost adoptată o nouă Constituţie. Aceasta a fost promulgată la 28 martie şi
publicată la 29 martie 1923.
În procesul de elaborare a noii constituţii s-a pornit de la textele Constituţiei din 1866,
dintre care aproximativ 60% au fost preluate. De aceea, în doctrina juridică s-a afirmat că, în
realitate, Constituţia din 1923 este doar o modificare a celei din 1866. Consfinţind făurirea
statului naţional unitar român, Constituţia prevedea că "România este un stat naţional, unitar
şi indivizibil" şi că "teritoriul României este inalienabil".
Constituţia a consfinţit regimul parlamentar democratic, a recunoscut drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti şi a consacrat principiul separaţiei puterilor în stat. Potrivit Constituţiei,
activitatea legislativă urma a fi exercitată de către rege şi Reprezentanţa naţională (formată
din Senat şi Camera Deputaţilor), cea executivă de către rege şi Guvern, iar cea judiciară de
către instanţele judecătoreşti.
Iniţiativa legislativă aparţinea fie regelui, fie uneia dintre cele două adunări ale
Reprezentanţei naţionale. După aprobarea de către majoritatea membrilor ambelor adunări,
legile urmau a fi sancţionate de către rege.
Constituţia din 1923 a introdus controlul constituţionalităţii legilor, exercitat de către
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care avea dreptul să declare inaplicabile legile contrare
Constituţiei, dar numai cu privire la cazul judecat.
De asemenea, a fost introdus şi principiul controlului legalităţii actelor administrative,
potrivit căruia instanţele judecătoreşti puteau cenzura actele emanate de la administraţia de
stat şi puteau obliga statul la plata unor despăgubiri către persoanele particulare.
188
Prin Legea electorală din martie 1926 s-a reglementat, pe larg, dreptul de a alege şi de
a fi ales, desfăşurarea alegerilor, structura Adunării Deputaţilor şi a Senatului.
În perioada 1927-1930 a funcţionat, conform prevederilor constituţionale, instituţia
regenţei . Instituirea regenţei a fost determinată d e renunţarea lui Carol, fiul cel mare al
regelui Ferdinand, la prerogativele de moştenitor al tronului .
În ianuarie 1926 Corpurile legiuitoare au ratificat actul renunţării , proclamându-l
moştenitor pe Mihai, fiul lui Carol. Totodată, a fost creată o regenţă, formată din trei
persoane, care urma a-şi exercita prerogativele, în eventualitate a în care Mihai ar fi ajuns
rege înainte a major atului . Regenţa a început să îşi exercite atribuţiile din iunie 1927, ca
urmare a morţii regelui Ferdinand. În anul 1930 Carol a revenit în ţară şi s-a proclamat rege
(restauraţia ), astfel încât regenţa şi-a încetat activitatea.

În perioada de referinţă au fost adoptate noi legi de organizare administrativă atât pe
plan central, cât şi pe plan local . Menţionăm în acest sens Legea pentru organizarea
ministerelor din 2 august 1929, prin care s-a creat cadrul general de organizare al ministerelor
într-un sistem unitar. Potrivit acestei legi, regele desemna persoana care urma să formeze
Guvernul, îi numea şi îi revoca pe miniştri. Legea mai prevedea înfiinţarea Directoratelor
ministeriale locale, în număr de şapte, pentru fiecare minister, ca centre de administraţie şi
inspecţie locală.
La 14 iunie 1925 a fost adoptată Legea pentru unificarea administrativă, prin care s-a
stabilit un sistem unitar de organizare teritorială a statului naţional şi s-a prevăzut constituirea
organelor locale eligibile. Conform legii, teritoriul României se împărţea din punct de vedere
administrativ, în judeţe şi comune. Comunele erau de două feluri: rurale şi urbane. Comunele
rurale se puteau forma din unul sau mai multe sate, în funcţie de numărul locuitorilor pe care
îl aveau. Comunele urbane erau centre de populaţie recunoscute ca atare prin lege; la rândul
lor, ele se împărţeau în comune reşedinţă de judeţ şi comune nereşedinţă de judeţ. Unele
comune urbane reşedinţă de judeţ, de mai mare importanţă, puteau fi declarate prin lege ca
municipii.
Judeţele erau împărţite în plăşi, iar comunele urbane în sectoare. Administraţia
judeţului se afla sub conducerea perfectului, numit prin decret regal, la propunerea
Ministerului de Interne. În fruntea administraţiei comunale se afla primarul, care executa
189
hotărârile Consiliului local şi ale Delegaţiei permanente comunale. Primarul era ales de către
Consiliul comunal.
Conducerea plăşii era exercitată de către un pretor, numit prin decizie ministerială.
La nivelul comunelor şi judeţelor funcţionau consilii şi delegaţii permanente,
competente să decidă potrivit legii. Prin Legea pentru organizarea administraţiei locale din 3
august 1929 s-au adus o serie de modificări sistemului organizării administrative. Această
lege prevedea că toate comunele, urbane sau rurale, puteau fi împărţite în sectoare şi că se
bucurau de personalitate juridică atât judeţele şi comunele, cât şi sectoarele comunale.
Satele care făceau parte dintr-o comună rurală earu considerate ca fiind sectoare ale
acesteia şi aveau conducere proprie.
În perioada de referinţă, au fost adoptate o serie de legi privind crearea:
- Consiliului Legislativ;
- Consiliului Superior Administrativ;
- Casei Pensiilor;
- Camerelor Agricole;
- Camerelor de Muncă;
- precum şi reorganizarea Camerelor de Comerţ şi Industrie;
- a fost adoptat Statutul funcţionarilor publici.

În domeniul dreptului civil a rămas în vigoare codul adoptat în anul 1864, dar s-au
aplicat şi unele legi speciale, a căror adoptare a fost impusă de transformările economico-
sociale.
Unificarea legislaţiei civile s-a realizat în mod treptat şi diferenţiat de la o provincie la
alta. Astfel, dacă la sfârşitul deceniului al treilea, în vechea Românie şi în Basarabia se
aplicau aceleaşi norme de drept civil, în Transilvania au continuat să se aplice unele norme
specifice până în timpul celui de al doilea război mondial.
În anumite domenii ale dreptului civil au intervenit noi reglementări şi au fost
introduse noi principii. Astfel, în materia proprietăţii, dacă potrivit concepţiei clasice,
exprimată în art. 480 din Codul civil, dreptul de proprietate are un caracter absolut,
Constituţia din 1923 şi legislaţia civilă specială au consacrat concepţia proprietăţii ca funcţie
socială. Pe această cale s-a creat baza juridică în vederea exproprierii pentru cauză de utilitate
naţională. Prin Constituţia din 1923 a fost reformulat conceptul de "utilitate publică", dându-
i-se o accepţiune mult mai largă faţă de cea consacrată prin Constituţia din 1866. Pe această
190
bază au fost adoptate o serie de măsuri în vederea limitării dreptului de proprietate absolută.
Aceste măsuri au fost necesare, întrucât, potrivit concepţiei romane clasice, preluată de
codurile civile burgheze, proprietarul unui teren avea drepturi depline atât asupra subsolului,
cât şi asupra spaţiului aerian aflat asupra acelui teren.
Constituţia 1923 a prevăzut, însă, că bogăţiile subsolului trec în proprietatea statului,
ceea ce echivalează cu o naţionalizare a subsolului. De asemenea, s-au adus îngrădiri cu
privire la dreptul asupra spaţiului aerian, în interesul societăţilor de navigaţie aeriană.
Totodată, s-a procedat la naţionalizarea unor întreprinderi de armament şi a unor uzine
metalurgice.
În fapt, după naţionalizare au fost trecute în folosinţa unor particulari, sub pretextul că
particularii pot pune mai bine în valoare decât statul bogăţiile subsolului şi întreprinderile.
Cu privire la proprietatea funciară s-a adoptat o serie de legi pentru înfăptuirea
reformei agrare. Aceste legi au fost distincte pentru vechea Românie şi pentru vechile
provincii. Reforma agrară, legiferată în anul 1921, a presupus două operaţii distincte.
Prima operaţie a fost aceea a trecerii terenurilor expropriate în proprietatea statului, cu
plata unor substanţiale despăgubiri. Preţul răscumpărării era egal cu preţul regional al arendei
înmulţit cu 40 în vechea Românie, şi cu 20 pentru restul ţării. Această primă operaţie s-a
putut efectua într-o perioadă scurtă de timp, cu atât mai mult cu cât despăgubirile urmau a fi
plătite de către stat.
Cea de a doua operaţiune consta în vânzarea pământurilor de către stat ţăranilor.
Această formulă juridică prin care s-a făcut împroprietărirea a avut menirea să dea impresia
că pământurile nu au trecut din proprietatea moşierilor în cea a ţăranilor, ci că au fost vândute
de către stat. Legile de împroprietărire au prevăzut că pământurile repartizate ţăranilor nu
puteau fi vândute sau ipotecate înainte de stingerea datoriilor către stat.
Regimul juridic al proprietăţii asupra subsolului a fost stabilit prin Legea minelor din
3 iulie 1924. Această lege a reafirmat principiul constituţional privind proprietatea statului
asupra bogăţiilor subsolului, cu unele excepţii. Astfel legea a recunoscut drepturile câştigate
asupra bogăţiilor subsolului, cunoscute şi exploatate în acel moment, ceea ce a constituit o
importantă limită a reglementării. Aşa se face că dispoziţiile legii urmau a se aplica integral
numai pentru concesionarea terenurilor terenurilor aflate în rezerva statului şi pentru
terenurile persoanelor particulare care nu puteau exploata subsolul pe teren propriu.
Regimul juridic al proprietăţii statului a suferit o serie de modificări prin Legea pentru
exploatarea minelor din 29 martie 1929 şi prin Legea privitoare la comercializarea şi
controlul întreprinderilor economice ale statului din 6 iunie 1929. Prevederile acestor legi au
191
fost astfel formulate încât să favorizeze capitalul privat, inclusiv capitalul străin. Aşa, de
pildă, proporţia participării capitalului privat nu era fixată, astfel încât acesta, în baza unei
participări simbolice, dobândea acces la exploatarea bunurilor statului.
În perioada de referinţă, prevederile dreptului civil cu privire la condiţia juridică a
persoanei au fost completate cu noi reglementări.
Menţionăm în acest sens:
- Legea din 1928 cu privire la actele de stare civilă;
- Legea din 1929 asupra contractelor de muncă;
- Legea din 1932 cu privire la ridicarea incapacităţii femeii măritate.
Prin aceste legi s-a atenuat inegalitatea dintre bărbat şi femeie în domeniul dreptului
civil. Astfel, s-a prevăzut că femeia nu mai trebuie să ceară consimţământul soţului în vederea
încheierii unei convenţii de muncă şi că femeia are dreptul de a-şi încasa salariul şi de a
dispune de el, precum şi dreptul de a-şi înstrăina bunurile fără autorizaţia soţului.
În materia persoanelor juridice, au intervenit modificări impuse de transformările din
viaţa social-economică. Astfel, prin Legea din 26 mai 1921 se autoriza organizarea
sindicatelor, cu condiţia ca acestea să se preocupe numai de problemele cu caracter strict
profesional, economic, social şi cultural ale membrilor lor. Se interzicea sindicatelor
desfăşurarea oricărei activităţi politice, ca şi dependenţa faţă de vreun partid politic.
Prin Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924, vechiul sistem, potrivit cu
care personalitatea juridică se acorda prin lege, a fost înlocuit cu sistemul acordării
personalităţii juridice pe baza unei proceduri speciale, care se desfăşura în faţa instanţelor
judecătoreşti.
Reglementările noi ce au intervenit în materia obligaţiilor au dat statului posibilitatea
de a dirija raporturile dintre creditori şi debitori, mai ales în perioada crizei e conomice.
Menţionăm în acest sens Legea din 20 august 1929 pentru libera circulaţie a bunurilor
agricole (Legea Mihalache), prin care loturile provenite din împroprietăriri puteau fi scoase la
vânzare de către creditori. Pentru soluţionarea datoriilor agricole ale ţăranilor, care au generat
adânci nemulţumiri, statul a intervenit cu o serie de măsuri vizând reducerea datoriilor
ţăranilor, prelungirea scadenţelor pentru datoriile care mai rămâneau de plătit, organizarea
creditului agricol şi suspendarea executării silite asupra ţăranilor.
Asemenea dispoziţii cuprind Legea pentru asanarea datoriilor agricole din 19 aprilie
1933, Legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane din 14 aprilie 1932, precum şi
Legea conversiunii datoriilor agricole din 7 aprilie 1934. În perioada de referinţă au intervenit
modificări şi în fizionomia contractului de vânzare-cumpărare. Potrivit codului civil,
192
contractul de vânzare-cumpărare era translativ de proprietate, fapt care, în condiţiile crizei,
genera serioase inconveniente pentru capitalişti.
Aceasta întrucât, în momentul falimentului, bunurile aflate în magazinele
comercianţilor erau vândute la licitaţie, iar suma rezultată era împărţită în mod proporţional
între creditorii falitului. În practica relaţiilor comerciale, mărfurile erau procurate periodic
prin contractul de vânzare-cumpărare, iar plata urma a se face la scadenţele prevăzute: marii
comercianţi deveneau proprietari ai mărfurilor în momentul primirii lor, chiar dacă preţul nu
era plătit. Iar dacă mărfurile rămâneau nevândute, în condiţiile generate de criza economică,
comercianţi cu amănuntul dădeau faliment, iar creditorii le scoteau bunurile la vânzare pentru
a se despăgubi.
Urmarea era că industriaşii şi angrosiştii nu-şi mai puteau valorifica drepturile de
creanţă născute din contractele încheiate cu micii negustori, aşa încât dădeau şi ei faliment.
Pentru a se evita asemenea consecinţe s-a recurs la vânzarea bunurilor fără transferul
dreptului de proprietate, dacă preţul nu era plătit în momentul remiterii mărfurilor.
În domeniul relaţiilor de muncă au fost adoptate, în acea perioadă, noi reglementări,
inclusiv de unificare legislativă. Au fost adoptate o serie de legi care cuprindeau dispoziţii cu
privire la soluţionarea conflictelor colective de muncă, la repausul duminical, la durata zilei
de muncă, ocrotirea minorilor şi a femeilor, la contractele de muncă, la jurisdicţia muncii.

În domeniul dreptului penal a rămas în vigoare codul adoptat în anul 1864.
După făurirea statului naţional unitar român s-a trecut la elaborarea unui nou cod
penal, care a fost adoptat, după îndelungate tergiversări, la 18 martie 1936 şi a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1937.
Noul cod penal a fost sistematizat în trei părţi:
- Cartea I - Dispoziţii generale;
- Cartea a II-a - Dispoziţii privitoare la crime şi delicte;
- Cartea a III-a - Dispoziţii privind contravenţiile.
În perioada la care ne referim au fost adoptate şi o serie de legi penale speciale care se
refereau la apărarea liniştii şi creditului ţării (1930), la reprimarea concurenţei neloiale
(1932), la reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice (Legea Mârzescu - 1924), la
apărarea regimului monarhic din România (1927), la introducerea stării de asediu (1933) şi la
apărarea ordinii (1934).
193
În domeniul procedurii civile a continuat să se aplice codul adoptat în anul
1864.Unificarea legislativă în această materie s-a realizat atât prin extinderea unor dispoziţii
de procedură civilă din vechea Românie în noile provincii, cât şi prin adoptarea unor noi legi.
Menţionăm în acest sens Legea din din 19 mai 1925, care viza unificarea unor dispoziţii de
procedură civilă şi comercială, înlesnirea şi accelerarea judecăţilor, precum şi competenţa
judecătorilor.
Şi în domeniul dreptului procesual penal a rămas în vigoare vechiul cod. În anul 1935,
la 19 martie, a fost adoptat un nou cod de procedură penală, care a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1937. Noul cod a preluat numeroase dispoziţii din cel anterior, dar a prevăzut şi
unele reglementări noi. În scopul creării unui cadru unitar pentru aplicarea dreptului a fost
dată, la 25 ianuarie 1924, Legea pentru unificarea organizării judecătoreşti.
Conform dispoziţiilor acestei legi, instanţele judecătoreşti erau constituite într-un
sistem format din:
- judecătorii;
- tribunale;
- curţi de apel;
- curţi cu juri;
- Curtea de Casaţie.
• Judecătoriile erau rurale, urbane şi mixte.
• În fiecare judeţ funcţiona un tribunal, compus din una sau mai
multe secţiuni.
• Curţile de apel, în număr de 14, erau compuse din una sau mai
multe secţiuni.
• Curţile cu juri judecau numai procese penale.
• Instanţa supremă era Curtea de Casaţie.
În vederea unificării modului de compunere a corpului de avocaţi s-a dat o lege
specială în anul 1923, modificată în anul 1925.
194

În noua Constituţie găsim mai bine formulat şi exprimat principiul egalităţii şi
supremaiei prin art. 103 reglementându-se problema controlului constituţionalităţii legilor.
Mai precis a fost formulat şi principiul suveranităţii prin prevederea potrivit căreia puterea de
stat aparţine naţiunii, care o exercita prin delegaţiune şi nu direct. Cu privire la organizarea
judecătorească, recursul a fost declarat de ordin constituţional, iar justiţiei militare i s-a
rezervat o organizare separată. A fost organizat Consiliul legislativ cu scopul de a asigura
supremaţia Constituţiei şi a legalităţii. De asemenea, s-a introdus instituţia contenciosului
administrativ.
Organizarea administrativă a suferit modificări atât în privinţa unităţilor administrativ-
teritoriale, cât şi în privinţa înţelesului descentralizării administrative.

Constituţie, regim parlamentar, separaţia puterilor în stat, comune urbane.

1. Ce regim parlamentar a consfinţit Constituţia?
2. La ce se referă principiul separaţiei puterilor în stat?
3. De câte feluri erau comunele?
4. Ce reprezintă naţionalizarea subsolului?
5. Care este instanţa supremă?
195
1. Cele mai importante principii prevăzute de Constituţia din anul 1923 au fost:
a. principiul egalităţii şi supremaţiei
b. principiul suveranităţii
c. principiul egalităţii, principiul supremaţiei, principiul suveranităţii, principiul controlului
constituţionalităţii legilor
2. Constituţia din anul 1923 proclama votul universal, egal, direct şi secret, pentru toţi
locuitorii, începând cu vârsta de 25 de ani, dar exercitat în limitele Decretului-lege din 16
decembrie 1918 care nu permitea participarea la vot a :
a. femeilor;
b. magistraţilor;
c. femeilor, magistraţilor, ofiţerilor .
3. În planul puterii judecătoreşti, Constituţia din anul 1923 a proclamat principiul supremaţiei
legii şi principiul statului de drept care, în vederea punerii în practică, au necesitat
organizarea controlului de constituţionalitate a legilor. Competenţa exercitării acestui control
a fost încredinţată:
a. contenciosului administrativ;
b. Curţii de Casaţie;
c. Înaltei Curţi de justiţie.
4. Constituţia din anul 1923 a promovat o nouă concepţie cu privire la proprietate.
Proprietatea privată trebuia să dobândească :
a. o funcţie socială, fiind subordonată interesului naţional;
b. o funcţie socială, fiind subordonată individului proprietar;
c. o funcţie economică, fiind subordonată statului.
5. Conform Constituţiei din 1923, miniştrii erau numiţi şi revocaţi de către:
a. rege;
b. Parlament;
c. guvern.
196
Bibliografie
Bucureşti, 2012
197
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂN MODERN ÎN PERIOADA DICTATURILOR
Cuprins:
13.1. Introducere
13.3.3.1. Perioada dictaturii regale 1938-1940
13.3.3.2. Perioada dictaturii totalitare 1940-1944
13.1. Introducere
Neîndrăznind să consacre desfiinţarea parlamentului şi aceasta în primul rând, datorită
voinţei imensei majorităţi a poporului român - adept al democraţiei şi instituţiilor ei,
Constituţia din 1938 a menţinut această instituţie tradiţională a democraţiei burgheze în
structura bicamerală - Adunarea deputaţilor şi Senatul. Au fost luate însă o serie de măsuri
legislative prin care s-a căutat să se facă din această instituţie (denumită încă "Reprezentanţă
Naţională") un auxiliar al regelui. În viaţa politică, Carol al II-lea şi cercurile din jurul său nu
au reuşit să transforme parlamentul într-un reazim al politicii lor. Parlamentul constituit în
urma alegerilor din 1939, în scurta-i existenţă, a devenit mai degrabă o tribună a răbufnirii
unor puternice nemulţumiri ce existau în cercurile largi ale opiniei publice.

- Însuşirea cunoţtinţelor juridice;
198
Timpul alocat unităţii: 2 h

13.3.3.1. Perioada dictaturii regale 1938-1940
Conjunctura politico-diplomatică şi-a pus amprenta asupra evoluţiei societăţii

româneşti în ansamblul său. La 11/12 februarie 1938, printr-o lovitură de stat s-a făcut
trecerea de la democraţia parlamentară la instaurarea dictaturii autoritare a regelui şi a unei
părţi a cercurilor burgheziei şi moşierimii adepte a politicii de dreapta, neofasciste, pro-anglo-
franceze.
Cauzele instaurării monarhiei autoritare le găsim în plan intern (situaţia economică
dificilă din timpul crizei din anii 1929-1933, divergenţele dintre partidele politice, sciziunile
din cadrul partidelor, legile din 1934 care obligau partidele şi grupările politice să-şi
desfăşoare activitatea „de acord” cu legile ţării, ignorarea Parlamentului ca for legislativ,
guvernarea prin decrete-legi, prelungirea stării de asediu şi a cenzurii, rezultatele campaniei
electorale din anul 1937 etc.) şi în plan extern ( primele agresiuni ale puterilor fasciste,
politica de conciliatorism dusă de Anglia şi Franţa, creşterea tensiunii în relaţiile
internaţionale etc. ).
Atributele monarhiei autoritare au fost exprimate de o guvernare de mână forte „peste
partide”, de un regim al puterii personale a regelui, în care antagonismele sociale s-au
amplificat, datorită caracterului nedemocratic al dictaturii regale, al practicării politicii de
lichidare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, de un regim care a încercat să
instituţionalizeze principiile dictaturii, inspirându-se din doctrina fascismului italian, de
introducerea pedepsei cu moartea, pe timp de pace, pentru atentate politice.
199
În perioada dictaturii regale, fără a se fi schimbat concepţia doctrinei cu privire la
izvoarele dreptului, câteva trăsături importante sunt de amintit: a fost elaborată o nouă
constituţie; au dobândit prioritate decretele-legi – operă a regimului dictatorial, în raport cu
legea – operă a Parlamentului etc. În 20 februarie 1938 s-a publicat o nouă constituţie,
redactată de Istrate Micescu, prin care s-a menţinut formal principiul separaţiei puterilor în
stat.
În perioada regimului autoritar, camarila regală s-a aflat în apogeul influenţei sale
politice. Până către anul 1939, regele a sperat să se folosească de legionari ca de o masă de
manevră, fapt nerealizat. Începând cu aprilie 1938, printr-un decret-lege, aceştia au fost
incriminaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare (executaţi 13 legionari sub pretextul fugii
de sub escortă).
La 30 martie 1938 s-a creat Consiliul de Coroană, ca un organ consultativ al regelui,
alcătuit din membri numiţi de acesta din rândul demnitarilor statului, ai bisericii, ai armatei şi
dintre personalităţile de seamă ale ţării. În aprilie 1938 au fost dizolvate toate partidele şi
grupările politice şi închise cluburile şi localurile de întrunire prin decrete-lege. În august
1938 a fost decretată o nouă reformă administrativă: pe lângă judeţ, plasă, comună, s-a
adăugat ţinutul, condus de un rezident regal (10 la nivelul ţării).
În decembrie 1938 s-au pus bazele Frontului Renaşterii Naţionale, unica formaţiune
politică autorizată care, în anul 1940, i-a schimbat denumirea în Partidul Naţiunii. Sub
presiunea legionarilor în plan intern, a revizionismului, fascismului şi nazismului în plan
extern, sistemul autoritar al lui Carol al II-lea s-a prăbuşit nu înainte ca România să piardă
importante teritorii: Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Nord-Vestul Transilvaniei,
Cadrilaterul.
Constituţia din 24 februarie 1938

Noua Constituţie a introdus pentru prima dată principii împrumutate din legislaţia
corporatismului fascist italian. Constituţia din 1938 păstra, formal, principiul conform căruia
toate puterile statului emană de la naţiunea română; prin această Constituţie se asigura
conducerea autoritară a regelui şi supremaţia executivului.Regele era decretat în mod expres
capul statului, iar prerogativele lui nu mai erau limitate. Regele numea guvernul, regele
exercita puterea legislativă prin Reprezentanţa Naţională; el era capul oştirii, el confirma
decoraţiile, el declara război, el numea ambasadorii, el încheia pace. Regele guverna prin
decrete-legi. Art. 33 al Constituţiei preciza că activitatea judecătorească se exercită „de
200
organele ei”, dar hotărârile instanţelor, pronunţate în numele legii, „se execută în numele
regelui”.
Parlamentul a fost menţinut însă, era un auxiliar al regelui. Senatul era compus din
senatori numiţi, senatori de drept şi senatori aleşi, dar nu era stabilit niciun criteriu pentru
desemnarea lor, regele numindu-i după bunul său plac. Forul legislativ era considerat dizolvat
în intervalul dintre sesiuni, iar rolul său (predominant decorativ) se reducea doar la dezbaterea
proiectelor de lege iniţiate de rege şi de guvernul său. Dreptul de vot se exercita de la vârsta
de 30 de ani. Dreptul de vot era condiţionat de apartenenţa la una dintre următoarele categorii
de profesiuni: agricultură şi muncă manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale.
Instituirea sistemului parlamentar corporatist şi creşterea limitei de vârstă au restrâns în mod
simţitor votul universal, deşi Legea electorală din 9 mai 1939 a recunoscut femeilor dreptul
de a alege, nu însă şi de a fi alese.
Miniştrii erau numiţi şi revocaţi de către rege. Constituţia din 1938 a abandonat regula
după care miniştrii erau recrutaţi din rândul majorităţii parlamentare, numirea acestora de
către rege după bunul său plac transformându-i în simpli funcţionari. În relaţiile dintre rege şi
miniştri se preciza că persoana regelui era inviolabilă, iar miniştrii de resort erau răspunzători.
În domeniul judiciar, principiul inamovibilităţii magistraţilor a fost relativizat,
Constituţia prevăzând doar că urma să fie statornicit printr-o lege specială.
În ceea ce priveşte libertatea individuală, art. 12 din Constituţie prevedea garantarea
acesteia în sensul că nimeni nu putea fi urmărit şi percheziţionat, nu putea fi deţinut sau
arestat decât în temeiul legii şi în puterea unui mandat judecătoresc, motivat şi comunicat în
momentul arestării sau cel mai târziu în 24 de ore după arestare, în afară de cazurile de vină
vădită sau urgenţă.
Monarhia constituţională a păstrat însă şi unele elemente de democraţie parlamentară
(Parlamentul cu atribuţii reduse, presă însă cenzurată, o oarecare posibilitate de acţiune a
partidelor politice şi chiar o confruntare de idei), fapt care nu permite clasificarea regimului
politic din această perioadă ca fiind o dictatură clasică sau o dictatură de tip fascist.
Trăsăturile fundamentale ale Constituţiei din 1938 au fost:
• confuziunea puterilor statului în persoana regelui şi primatul executivului asupra
legislativului;
• transformarea Parlamentului într-un organ auxiliar al regelui în materie legislativă;
• drepturile şi libertăţile democratice, precum şi instituţiile corespunzătoare regimului
parlamentar au fost fie ciuntite, fie lichidate complet;
• s-a proclamat primatul datoriilor în raport cu drepturile;
201
• centralismul birocratic i autoritar în administraţia de stat, stabilit în Constituţie în
linii directoare, a fost ulterior concretizată de legislaţia ordinară;
• Constituţia a introdus pentru prima dată principii constituţionale împrumutate din
legislaţia corporatismului fascist italian.
Constituţia carlistă a înscris şi principiul suveranităţii naţionale, apărarea proprietăţii
particular-capitaliste, monarhia ereditară, menţinând chiar şi anumite aspecte ale regimului
reprezentativ, fapt care a clasat regimul drept autoritar şi nu totalitarist.
Organizarea judecătorească
Prin Decretul-lege din februarie 1938, starea de asediu a fost extinsă pe tot cuprinsul
ţării, statuându-se că „starea de asediu se va ridica când se va crede oportun”. Competenţa
autorităţilor militare a crescut, instanţele de acest gen devenind pentru multe infracţiuni
reglementate de Codul penal din anul 1937, instanţe ordinare de judecată. Instanţele Justiţiei
militare au devenit instrumente ale regimului dictaturii regale şi ale politicii ei represive.
Legea pentru organizarea judecătorească din august 1938 a creat două feluri de
judecătorii, înfiinţând judecătoria comunală, a lichidat inamovibilitatea magistraţilor, a exclus
curţile de juraţi. Hotărârile organelor puterii judecătore ti se pronunţau în numele legii i se
executau „din ordinul regelui”.
Izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi cesiunile teritoriale din anul 1940 au
determinat accentuarea crizei regimului politic al dictaturii regale, înlocuirea acesteia cu
dictatura legionar-antonesciană, concretizată prin Decretul-lege din 14 septembrie 1940, când
România a fost proclamată stat naŃional-legionar.
După înăbuşirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, s-a instaurat dictatura
militaro-antonesciană, puterea de stat concentrându-se în mâinile mare alului Ion Antonescu.
Regimul de dictatură militară s-a menţinut până la 23 august 1944, el având şi caracterul unui
regim de război.
În planul dreptului internaţional, România ia act de noua ordine europeană, asistând
neputincioasă la pierderile teritoriale din vara anului 1940. În noiembrie 1940 aderă la Pactul
Tripartit şi intră, în iulie 1941, în cel de-al doilea război mondial, ca partener al acestei
coaliţii. Atragerea României în război avea să influenţeze organizarea de stat şi organizarea
instituţiilor juridice după norme totalitare.
202
România, izolată de aliaţii ei tradiţionali şi mutilată teritorial în urma Pactului
Ribbentrop-Molotov (august 1939), a fost nevoită să adopte un regim de factură personală,
transformat într-un regim legionar prin Constituţia din 14 septembrie 1940.
Dreptul constituţional
Elementele noi, proprii acestei perioade de dictatură, au fost aduse prin decretele-lege
din septembrie 1940. Prin Decretul-lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat
Constituţia din 1938; guvernarea ţării s-a făcut fără o lege fundamentală, Parlamentul fiind
dizolvat. Legiferarea s-a concretizat în decrete-legi – operă a mareşalului Ion Antonescu.
Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu führeri şi duci), prin Decretul-lege nr.
3053, din 5 septembrie 1940, s-a creat instituţia Conducătorului statului, „cu depline puteri în
conducerea statului român” (art. 1), căruia funcţionarii publici îi jurau „credinţă şi supunere”.
Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului, numirea miniştrilor şi a subsecretarilor de
stat s-a făcut la început de către rege, decretele regale fiind contrasemnate de preşedintele
Consiliului de Miniştri, iar la Decretul regal nr. 3067, din 6 septembrie 1940, acest drept a
fost asumat de către Conducătorul statului.
De la 14 septembrie 1940, România a fost declarată „stat naţional-legionar” (art. 1),
mişcarea legionară „singura mişcare recunoscută în noul stat” (art. 2), iar generalul Ion
Antonescu, „Conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar” (art. 3).
Regimul dictatorial din acea perioadă s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile
conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniile
legislativ şi executiv. Conducătorul statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri, devenit
apoi Mareşal al României, era unicul legiuitor al statului şi se ocupa, totodată, şi de
executarea legilor; era şeful guvernului şi al aparatului administrativ, decidea direcţiile
politicii statului, miniştrii lucrând sub directa lui conducere.
Generalul a ţinut sub control instituţia monarhică, el având puteri depline, nefiind
răspunzător în faţa vreunui for. În urma conflictului din ianuarie 1941 dintre legionari şi
Antonescu, prin Decretul 314 din 15 februarie 1941, s-a abrogat denumirea de stat naţional-
legionar. România a adoptat non-beligeranţa, aderând la Axă în perioada septembrie 1940-
iunie 1941 şi a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice prin cunoscuta comandă „Vă
ordon: Treceţi Prutul!”. Liderii politici ai partidelor istorice au considerat acest lucru o gravă
eroare. România a ieşit din războiul împotriva Aliaţilor prin actul din 23 august 1944, luptând
alături de SUA, URSS, Anglia şi Franţa, până la capitularea necondiţionată a Germaniei
naziste din 9 martie 1945.
203
Monarhia, cu toate că i-au fost reduse atribuţiile, a avut, totuşi, o anumită participare
la conducerea statului. Între atribuţiile regelui a figurat şi numirea „primului ministru,
însărcinat cu depline puteri”.
Organizarea judecătorească nu a suferit modificări structurale în timpul regimului
antonescian. A crescut însă rolul instanţelor militare; starea de asediu a fost generalizată şi
permanentizată, iar din iunie 1941 şi starea de război. Au fost create instanţe militare
speciale, compuse din generali numiţi de către Ministerul de Război, iar în cazuri urgente, de
către Comandamentul Armatei sau al Corpului de Armată de la locul comiterii faptei
incriminate.
Guvernarea instaurată în septembrie 1940 s-a caracterizat, în domeniul dreptului penal, printr-
o amplificare a incriminărilor şi o înăsprire drastică a sancţiunilor.
După intrarea României în război, în anul 1941, o serie de noi infracţiuni au fost
reglementate: împotrivirea la încorporare, nesupunerea la mobilizarea agricolă, dezertarea din
armată. În condiţiile stării de război, pe măsura înregistrării de înfrângeri militare, legislaţia
penală a cunoscut o înăsprire fără precedent a regimului pedepselor: internarea în lagăre,
domiciliul forţat, pedeapsa capitală – care a fost pronunţată tot mai frecvent, deşi a fost pusă
în aplicare în destul de puţine cazuri.
13.3.3.2. Perioada dictaturii totalitare 1940-1944

La 6 septembrie 1940, în împrejurările înrăutăţirii serioase a situaţiei internaţionale şi
a crizei profunde a regimului politic al dictaturii regale (datorită şi politicii de cedare şi
capitulare în faţa Germaniei pe plan internaţional, cât şi politicii greşite a unor cercuri din
interior) a fost instaurată în România dictatura totalitară de către generalul T. Antonescu, în
colaborare cu Garda de Fier — organizaţie fascistă, teroristă, agentură a Germaniei hitleriste
în ţara noastră.
S-a considerat atunci, în condiţiile de haos politic în care se găsea ţara, că generalul I.
Antonescu era singura persoană capabilă să redreseze situaţia, atât politic, cât şi economic.
Evenimentele ce s-au derulat începând cu această zi — 6 septembrie 1940, dată la care a
abdicat regele Carol al II-lea în favoarea fiului său Mihai, au marcat şi începutul imixiunii
grosolane, făţişe a Germaniei hitleriste în treburile noastre interne. Lucreţiu Pătrăşcanu arăta
că regele ar fi fost incapabil să impună ţării, cu autoritatea necesară, încadrarea în Axă a
României şi de aceea Germania hitleristă a făcut tot ce i-a stat în putinţă şi a reuşit să impună
un regim care să-i facă .jocul" aici, la gurile Dunării, într-un punct vital pentru politica ei
războinică. „O echipă guvernamentală recrutată din conducătorii legionari oferea această
204
siguranţă. Crescuţi la şcoala nazismului, stipendiaţi la Berlin, foştii bursieri din timpul
emigraţiei ai lui Goebbeis şi Himmler erau tocmai oamenii de care avea nevoie Germania. Ea
nu căuta în România aliaţi, ci doar servile instrumente pentru atingerea ţelurilor politice.
Vechea şi noua generaţie de conducători gardişti ofereau deplina garanţie că dorinţele lui
Hitler vor fi executate întocmai".
A început prima subetapă a dictaturii totalitare, anume: dictatura legionar-
antonesciană, concretizată şi în faptul că prin Decretul-lege nr. 3151, din 14 septembrie 1940,
România a fost proclamată „stat naţional-legionar", având un guvern în care marea majoritate
a portofoliilor erau deţinute de legionari, guvernare care s-a bazat pe abuz şi teroare (crimele
comise de acea poliţie legionară paralelă cu poliţia de stat, deci neutralizată, funcţionând
ilegal, au înspăimântat, au arătat faţa adevărată a acestei agenturi străine, trădătoare de neam
şi ţară, dar nu s-a întreprins nimic pentru a fi stopată în activitatea ei şi cei vinovaţi n-au fost
traşi la răspundere).
După înăbuşirea rebeliunii legionare (23 ianuarie 1941), rebeliune ce a fost expresia
tipică pentru putere, decizia finală adoptându-se la Berlin şi fiindu-i favorabilă generalului
Antonescu, s-a instaurat în România a doua subeetapă a dictaturii totalitare, anume: dictatura
militaro-antonesciană. „După înlăturarea legionarilor din guvern, Ion Antonescu a concentrat
puterea de stat în mâinile sale, dispunând în mod dictatorial asupra problemelor economice,
sociale şi politice ale statului, monarhia fiind trecută pe un plan secundar în elaborarea
deciziilor importante privind conducerea statului, dar, pe care, în majoritatea situaţiilor,
regele le-a validat". Nu se poate născoci faptul că regele Mihai I, chiar şi în această postură,
poartă o mare răspundere pentru guvernarea din timpul regimului antonescian, ca de altfel şi
în guvernarea până în 1947, inclusiv, când a propulsat pe scena istoriei româneşti regimul
comunist.
La sfârşitul lunii ianuarie 1941, Ion Antonescu a creat un nou regim politic în ţară, şi
anume un regim de dictatură militară, care s-a menţinut până la 23 august 1944, regim care,
de la 22 iunie 1941, a avut şi caracterul unui regim de război.
Elementele noi, proprii dictaturii totalitare, au fost aduse prin decretele-lege din
septembrie 1940. Prin Decretul-lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat
Constituţia din 1938, de acum guvernarea ţării facându-se fară o constituţie şi a fost dizolvat
parlamentul, legiferarea s-a concretizat în decrete-legi — operă a dictatorului.
Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu fuhreri şi duci), prin Decretul-lege nr.
3053, din 5 septembrie 1940, s-a creat instituţia Conducătorului statului, „cu depline puteri în
205
conducerea statului român", (art. 1), căruia i se jura de către funcţionarii publici „credinţă şi
supunere".
Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului, numirea miniştrilor şi a
subsecretarilor de stat s-a făcut la început de către rege, decretele regale fiind contrasemnate
de preşedintele Consiliului de Miniştri, iar de la Decretul regal nr. 3067, din 6 septembrie
1940, acest drept a fost asumat de către Conducătorul statului.
De la 14 septembrie 1940, România a fost decretată „stat naţional-legionar" (art. 1),
mişcarea legionară „singura mişcare recunoscută în noul stat" (art. 2), iar generalul Ion
Antonescu, „Conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar" (art. 3).
Regimul dictaturii totalitare s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile
conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniul
legislativ şi executiv. Se poate spune, fără a greşi, că Conducătorul statului şi preşedinte al
Consiliului de Miniştri, devenit apoi şi Mareşal al României — dictatorul — a fost unicul
legiuitor al statului şi s-a ocupat de executarea legilor, a fost şeful guvernului şi al aparatului
administrativ, a decis direcţiile politicii statului, miniştrii lucrând sub directa lui conducere.
Monarhia, cu toate că i-au fost reduse din atribuţii, a avut totuşi o anumită participare
la conducerea statului. între atribuţiile regelui a figurat şi numirea „primului- ministru,
însărcinat cu depline puteri".
Pe plan central, funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost deţinută de
Conducerea statului, art. 1 al Decretului regal nr. 3053, citat mai sus, statuând: „învestim pe
dl. general Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu puteri depline în
conducerea statului român". De fapt, toate actele normative ale timpului apar sub formula
„Conducătorul Statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri".
Pornindu-se de la teza falsă că România devenise „un stat al Conducătorului", „o
maşină tehnică care trăieşte mai ales prin puterea tehnică pe care ştie s-o impună executivului
coeziuniunii maselor", în care administraţia publică trebuia înlocuită cu administraţia tehnică,
nefiind necesar ca această administraţie să fie pe placul „celor mulţi", să fie „populară", au
fost luate măsuri de organizare pe principiul denumit al comandamentului unic, caracterizat
nu numai prin puterile nelimitate ale Conducătorului statului, ci şi prin puterile depline ale
subordonaţilor săi — centrali şi locali — împuterniciţi să conducă fară a ţine seama de popor.
Răspunderea acestora era numai faţă de superiorii ierarhici şi faţă de „conducătorul unic".
Pe linia aplicării în practică a unei astfel de concepţii, au fost create, în cadrul
aparatului de stat, organe ca Consiliul de cabinet, Ministerul Propagandei Naţionale, precum
şi diferite organisme şi organizaţii, ca: Oficiul Muncă şi Lumină, cu misiunea „educării"
206
funcţionarilor, patronilor şi comercianţilor în spiritul doctrinei totalitare; Consiliul de
Patronaj, Grupul etnic german, Munca tineretului român, Uniunea naţională a studenţilor
creştini ş.a.
Constituirea Grupului etnic german a însemnat consacrarea, pentru minoritatea
germană din România, a unei situaţii privilegiate din punct de vedere politico-juridic, în
raport cu celelalte minorităţi şi chiar în raport cu poporul român. Decretul din 20 noiembrie
1940, punând în aplicare pseudoteoria fascismului hitlerist, a existenţei comunităţii germane
de sânge şi rasă, şi de aceea nu a avut situaţia minorităţii naţionale în cadrul statului nostru, ci
pe cea de grup etnic, cu drepturi şi privilegii corespunzătoare „superiorităţii de rasă". în al
doilea rând, Grupul etnic german a format o unitate politică distinctă, având faţă de statul
român atribute de suveranitate, iar faţă de statul german atribute de formaţie politică, cu
sarcina de a duce la îndeplinire politica agresivă, fascistă a Germaniei hitleriste.
S-a mers aşa de departe încât s-a dat, prin art. 4 al Decretului de organizare a Grupului
etnic german, dreptul ca această organizaţie să emită acte cu forţă juridică, obligatorii pentru
membrii grupului, după ce erau aprobate de Conducătorul statului. De asemenea, din
noiembrie 1914, s-a recunoscut Grupului etnic german dreptul de a-şi organiza învăţământul
primar şi secundar (cu numirea cadrelor didactice şi stabilirea programelor analitice), precum
şi dreptul de a organiza instituţii de educaţie de orice categorie.
S-a creat, în cadrul Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor, o direcţie specială, al
cărui şef a fost desemnat de Grupul etnic german.
Două lucruri mai trebuie menţionate în legătură cu această organizaţie, pentru a vedea
până unde au fost împinse lucrurile. S-a permis ca în teritoriile „Grupului" să fie abordat,
alături de tricolorul românesc, drapelul Germaniei fasciste şi, în timp ce toate partidele şi
organizaţiile politice române erau interzise, în cadrul Grupului etnic german a fiinţat un
partid- filială a partidului fascist german.
A avut loc reorganizarea masivă a aparatului represiv (poliţia, jandarmeria, dar mai
ales siguranţa) care, alături de alte măsuri, a avut menirea de a constrânge, prin teroare,
populaţia ţării să participe la politica regimului.
Dictatorul Ion Antonescu s-a sprijinit la început pe elementele legionare şi i-a fost în
intenţie să facă din Garda de Fier baza politică a regimului impus poporului român. Lupta
izbucnită între Antonescu şi căpeteniile legionare a spulberat aceste planuri. Garda de Fier s-a
compromis şi s-a demascat ca agentură a Gestapoului.
207
Neputând realiza dorinţa căpeteniilor hitleriste de a crea un partid fascist, care urma să
dea un anumit suport dictaturii totalitare din România, Antonescu, pentru a lăsa impresia că
politica sa se bucură de sprijinul poporului român, a recurs la practica „plebiscitului".
Actele normative pentru convocarea adunării obşteşti plebiscitare subliniau că se
urmărea prin această practică exprimarea aprobării sau dezaprobării faţă de politica
dictatorului şi să se „exprime încrederea ca Mareşalul Antonescu şi procedeze la reforma
naţională a statului şi la apărarea drepturilor neamului".
Participarea la votul plebiscitar a fost obligatorie pentru toţi cetăţenii români de la
vârsta de 21 de ani împliniţi, legea prevăzând expres excluderea evreilor. Votul se exprima pe
faţă, prin da sau nu.
Adunările plebiscitare (două la număr) s-au ţinut sub teroare, organizarea şi
desfăşurarea lor fiind de competenţa, expres stabilită a, Ministerului de Justiţie, a Ministerului
de Interne şi a Ministerului de Război.
Calea prin care generalul Antonescu a ajuns să acapareze cele două demnităţi de stat a
fost cea a învestiturii.
În privinţa Consiliului de Miniştri, acesta s-a compus din membri numiţi, de la
Decretul nr. 3067, din 6 septembrie 1940, de către dictator, în calitatea sa de conducător al
statului, pe care i-a putut destitui când a crezut de cuviinţă, pe baza deplinelor puteri pe care
şi le-a asumat.
În concepţia sa totalitară, Ion Antonescu, printr-un Decret din 21 iunie 1941 şi-a
desemnat un înlocuitor, un urmaş. Prin art. II al acestui decret s-a statuat că: „Pe timpul
absenţei mele... atributele conducerii guvernului vor fi exercitate în locul meu şi pentru mine
de domnul profesor M. Antonescu", care era vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
În conducerea statului, în exercitarea puterii nelimitate pe care şi-a asumat-o,
dictatorul a fost ajutat de un număr de auxiliari. Această aşa-numită elită avea, în afară de
conducerea organelor de stat, în fruntea cărora se afla, puteri proprii de decizie. În privinţa
responsabilităţii pentru activitatea desfăşurată, dictatorul nu a dat socoteală nimănui, niciunui
organ.
Pe plan local, considerând nesatisfacătoare organizarea local-administrativă din
timpul dictaturii regale, generalul Antonescu a desfiinţat-o şi s-a revenit la organizarea în
judeţe şi comune. Aceasta n-a însemnat renunţarea la centralismul birocratic excesiv şi la
organizarea administraţiei pe principii totalitare. Dimpotrivă, prefectul a fost numit prin
decret de către Conducătorul statului şi pe aceeaşi cale a putut fi revocat şi destituit. La
început au fost numiţi prefecţi şi primari şi din rândul legionarilor. După rebeliunea legionară
208
conducerea judeţelor şi oraşelor mari a fost încredinţată militarilor de carieră, ataşaţi
regimului.
Este de subliniat că Germania hitleristă, prin Legaţia sa de la Bucureşti, s-a amestecat
în mod grosolan şi continuu în treburile noastre interne şi „sugestiile", „sfaturile" date de
diferiţi „experţi şi „tehnicieni" veniţi din Germania aveau menirea de „a ajuta" regimului
dictaturii totalitare în a „înnoi" aparatul administrativ, aparatul economic, pe cel de
propagandă şi educaţie, după modelul celui din Reichul german.
Eram trataţi, în urma politicii dictaturii totalitare, la mijlocul secolului al XX-lea, aşa
cum fusesem trataţi în feudalism, sub dominaţia Imperiului Otoman. Se căuta, de fapt, a se
realiza ceea ce căpeteniile Reichului german îşi propuseseră de mult: transformarea
răsăritului Europei în teritorii vasale Germaniei fasciste.
Organizarea judecătorească nu a cunoscut schimbări structurale. Ceea ce reţine atenţia
a fost creşterea deosebită a rolului instanţelor militare, starea de asediu generalizată şi
permanentizată, iar din iunie 1941 şi starea de război, fiind factorii determinanţi.
Pe această linie menţionăm că au fost create, încă din 1941, instanţe militare speciale,
compuse din generali numiţi de Ministerul de Război (trei la număr), iar în cazuri urgente de
Comandamentul Armatei sau al Corpului de armată de la locul comiterii faptei încriminate,
competenţa acestor instanţe fiind foarte bine determinată.Semnificativ pentru măsurile
adoptate în domeniul organizării de stat a fost contribuţia acestor organe la birocratizarea,
militarizarea şi chiar o anumită aliniere la unele teze ale fascismului.
Cu toată teroarea, opoziţi poporului român s-a manifestat de la începutul acaparării
puterii de către dictatorul totalitar şi clica sa: poporul român - duşman de moarte al
fascismului - nu numai că s-a opus cu hotărâre politicii şi măsurilor dictaturii totalitare, dar a
trecut şi la acţiuni concrete împotriva regimului instaurat în septembrie 1940, pentru a-1
înlătura.
Cu toate că a rămas în vigoare Codul civil român de la 1864 şi legile elaborate ulterior
în vederea modificării şi completării acestui cod, etapa dictaturii totalitare s-a caracterizat
prin adoptarea multor acte normative în acest domeniu.
1. Proprietatea şi dreptul de proprietate. Caracteristic pentru etapa dictaturii totalitare
a fost sprijinul substanţial, indiferent de mijloace, dat marii proprietăţi, întăririi, dezvoltării şi
consolidării ei. Foarte semnificative au fost măsurile adoptate în vederea organizării, apărării
şi încurajării capitalului monopolist, dezvoltându-se în această etapă nu numai capitalul
monopolist particular (au fost creat organisme monopoliste ca ODESFER, OFAUL, ORAP,
Oficiul bumbacului ş.a.) toate puse sub controlul şi îndrumarea unui şir de ministere, iar
209
nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la activitatea lor ducea după sine sancţiuni civile
şi penale, ci şi capitalului monopolist de stat (statul a fost acţionar la o serie de întreprinderi
ca: ASTRA, Societatea Româno- Germană, Societatea Anonimă Romalcool ş.a.
In al doilea rând, trebuie să menţionăm că au fost întreprinse o serie de acţiuni care au
însemnat un atac direct la dispoziţiile cu privire la dreptul de proprietate - ca un drept absolut
şi exclusiv -, categoric în defavoarea proprietăţii mici şi mijlocii. Două din aceste acţiuni ni se
par foarte semnificative. Mai întâi, problema rechiziţiilor. Luând ca bază dispoziţiile
Decretului-lege nr. 583 din februarie 1940, regimul dictaturii totalitare le-a adus o serie de
modificări şi completări; de acum, dispoziţiile în materie s-au aplicat nu numai în mediul
rural, ci şi la imobile, mergându-se la rechiziţionarea constantă a forţei de muncă. S-a instituit
un regim sancţionator foarte aspru în cazul nerespectării dispoziţiilor elaborate în materie.
În al treilea rând, trebuie să arătăm că regimul dictaturii totalitare de dreapta a
legalizat preluarea de către stat a bunurilor (proprietăţilor) evreilor, sub pretextul politicii de
românizare.
2. Capacitatea juridică a persoanelor a fost, în reglementarea ei juridică, influenţată de
o serie de factori, ca: lipsa unei constituţii care, fie şi formală, să mai fi proclamat drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti, permanentizarea stării de asediu, cu toate consecinţele ei, starea de război
şi chiar unele influenţe ale ideologiei fasciste, politica faţă de cetăţenii români de etnie
evreiască neconcretizându-se în România în punerea în aplicare a „soluţiei totale".
Dictatura totalitară s-a caracterizat prin lichidarea totală a oricăror drepturi şi libertăţi,
printr-o politică antipopulară şi prin metode teroriste de guvernare. Dreptul de vot a fost
lichidat. Dreptul de organizare şi asociere a fost şi el lichidat, dictatura totalitară desfiinţând şi
organizarea profesională de tipul breslelor din timpul dictaturii regale, camerele de muncă,
reorganizate din 1940 cu caracter permanent statal, fiind singurele admise în acest domeniu.
În privinţa întrunirilor şi manifestaţiilor, în noiembrie 1940 s-a stabilit prin Decretul-lege nr.
3802 că: „Acei care determină sau iau parte la întruniri sau manifestaţiuni cu caracter politic,
potrivnic prevederilor Decretului-lege nr. 3151, din 14 septembrie 1940, vor fi internaţi într-
un lagăr de muncă sau li se va fixa domiciliu obligatoriu" (art. 1), că pedepsele se stabileau de
organe ale administraţiei centrale a statului (Ministerul Afacerilor Interne, pe baza unui jurnal
al Consiliului de Miniştri, art. 1 alin. 2), iar aceste acte ale organelor administraţiei centrale a
statului au fost „considerate ca acte de guvernământ şi nu sunt generatoare de daune" (art. 1
alin. 4).
Abuzul a fost astfel pe deplin legalizat. Dispoziţiile de mai sus au fost amplificate
prin Decretul-lege nr. 142 din 23 ianuarie 1941, care a interzis: „orice fel de întruniri, adunări
210
de orice fel în pieţe publice sau case particulare, localuri închise, fară autorizaţia
Comandamentelor militare respective" (art. II) şi a stabilit, pentru cei ce încălcau aceste
dispoziţii, „pedeapsa cu muncă silnică de la 5 la 12 ani şi degradarea civilă de la 3 la 5 ani, iar
în caz de violenţă, muncă silnică de la 8 la 15 ani cu degradarea civilă de la 5 la 8 ani" (art.
III).
Menţionăm, pe linia atentatului la libertatea persoanei, folosirea ca pedepse a:
domiciliului obligatoriu şi internarea în lagăre de muncă.
Atentatul ia inviolabilitatea domiciliului a fost consacrat prin dispoziţiile care au dat
de acum percheziţiile în competenţa organelor militare.
În legislaţie s-au introdus prevederi în care se arată că, de pildă: „Când infracţiunile de
mai sus sunt comise de persoane de altă origine etnică decât cea română, sancţiunile
prevăzute se vor dubla". Aceste dispoziţiuni nu s-au aplicat locuitorilor României de origine
etnică germană, care au avut o situaţie privilegiată.
În materie s-au stabilit fără rezerve dispoziţiile Decretului-lege nr. 2650, din 8 august
1940, dar mai ales cele ale Decretului-lege nr. 2651, din aceeaşi zi, pentru oprirea căsătoriilor
între români de sânge şi evrei.
Dispoziţiile actelor normative mai sus citate au fost amplificate printr-o serie de
decrete date de dictator, dintre care amintim: Decretul-lege nr. 3804 din 12 noiembrie 1940
pentru căsătoria funcţionarilor, modificat în 7 aprilie 1941, prin care s-a stabilit că
funcţionarii publici şi cei care funcţionau în temeiul unor legi speciale nu se putea căsători cu
persoane de origine etnică străină şi cei ce se căsătoreau „împotriva prevederilor acestei legi
vor fi puşi în disponibilitate pe data căsătoriei, iar acei care se vor căsători împotriva
prevederilor decretului-lege pentru oprirea căsătoriilor între români de sânge şi evrei vor fi
destituiţi".

Elementele noi, proprii dictaturii totalitare, au fost aduse prin decretele legii din
septembrie 1940. Prin Decretul-lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat
Constituţia din 1938, de acum guvernarea ţării făcându-se fără o constituţie şi a fost dizolvat
parlamentul, legiferarea s-a concretizat în decrete-legi — operă a dictatorului.
211
Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu führeri şi duci), prin Decretul-lege nr.
3053, din 5 septembrie 1940, s-a creat instituţia Conducătorului statului, "cu depline puteri în
conducerea statului român", (art. 1), căruia i se jura de către funcţionarii publici "credinţă şi
supunere".
Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului, numirea miniştrilor şi a
subsecretarilor de stat s-a făcut la început de către rege, decretele regale fiind contrasemnate
de preşedintele Consiliului de Miniştri, iar de la Decretul regal nr. 3067, din 6 septembrie
1940, acest drept a fost sumat de către Conducătorul statului.
De la 14 septembrie 1940, România a fost decretată "stat naţional-legionar" (art. 1),
mişcare legionară "singura mişcare recunoscută în noul stat" (art. 2), iar generalul Ion
Antonescu, "Conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar" (art. 3).
Regimul dictaturii totalitare s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile
conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniul
legislativ şi executiv. Se poate spune, fără a greşi, că Conducătorul statului şi Preşedinte al
Consiliului de Miniştri, devenit apoi şi Mareşal al României — dictatorul — a fost unicul
legiuitor al statului şi s-a ocupat de executarea legilor, a fost şeful guvernului şi al aparatului
administrativ, a decis direcţiile politicii statului, miniştrii lucrând sub directa lui conducere.

Monarhie autoritară, partide politice, dictatură regală, monarhie constituţională,
dictatură totalitar.

1. Ce prevedea Constituţia cu privire la libertatea individuală?
2. Enumeraţi trăsăturile fundamentale ale Constituţiei din 1938.
3. Caracterizaţi regimul dictatorial.
4. Prin ce s-a caracterizat dictatura totalitară?
5. În ce dată România a fost decretată ca fiind un stat naţional-legionar?
212
1. Conform Constituţiei din februarie 1938, iniţiativa legilor aparţinea:
a. regelui care aproba legile votate de cele două adunări ;
b. celor două adunări care votau şi impuneau legile fără aprobarea regelui ;
c. regelui care avea dreptul să propună legi celor două adunări.
2. Organele centrale ale statului român în etapa 23 august 1944 – 6 martie 1945 au fost:
a. guvernele Sănătescu, Rădescu;
b. monarhia constituţională, neparlamentară;
c. guvernele Sănătescu, Rădescu şi monarhia constituţională, neparlamentară.
3. În perioada 23 august 1944 – 30 decembrie 1947, din punct de vedere al tipului istoric
de stat, România a fost:
a. un stat capitalist;
b. un stat comunist;
c. un stat dictatorial.
4. Obiectivele politicii partidului şi statului comunist în domeniul economic în perioada
1945-1953 au fost:
a. dirijarea producţiei particulare, a circulaţiei şi desfacerii producţiei, preluarea de către stat a
tuturor pârghiilor economice;
b. libertatea producţiei particulare, a circulaţiei şi desfacerii producţiei;
c. neintervenţia statului în problemele economice.
5. Aplicând articolul 209 din Codul Penal, între anii 1957-1959, activitatea Partidului
Comunist se evidenţiază prin:
a. întemniţarea opozanţilor politici şi a proprietarilor de pământ care au manifestat ezitări faţă
de intrarea în gospodăriile agricole colective;
b. confiscarea parţială sau totală a averilor celor care manifestau atitudine ostilă faţă de
intrarea în gospodăriile agricole colective; pedepsirea actelor de nesupunere
şi răzvrătire faţă de ordinea socială;
c. toate variantele sunt corecte.
6. Conform Constituţiei din anul 1938, capul statului era decretat :
a. regele;
213
b primul ministru;
c. mitropolitul.
7. În timpul regimului antonescian, organizarea judecătorească nu a suferit modificări
structurale. A crescut, însă, rolul instanţelor militare, fiind create :
a. Tribunale politice;
b. Judecătoriile de judeţ;
c. Instanţele militare speciale.
8. Conform Constituţiei din anul 1938 şeful statului era decretat:
a. primul ministru
b. mitropolitul
c. regele
9. În decembrie 1938 s-au pus bazele Frontului Renaşterii Naţionale, care în anul 1940
şi-a schimbat denumirea în:
a. Partidul Poporului
b. Garda de Fier
c. Partidul Naţiunii
10. În 14 septembrie 1940 România a fost declarată:
a. stat de drept
b. monarhie constituţională
c. stat naţional-legionar.
Bibliografie
Bucureşti, 2012
Bucureşti, 2013
Bucureşti, 2008
214
Cuprins :
14.1. Introducere
14.1. Introducere
Acest capitol îşi propune să ofere studenţilor date esenţiale referitoare la instituţiile
juridice din perioada 1948-1989, în conexiune cu realităţile economice, sociale şi politice.


Timpul alocat unităţii: 2 h
215
Noile condiţii politice şi social-economice, precum şi conjunctura internaţională după

23 august 1944 au făcut ca România să rămână singură şi neputincioasă în faţa ofensivei
sovietice. Părăsită de aliaţii tradiţionali şi monedă de schimb în tratativele de pace şi
Conferinţa de la Paris, România a suferit o serie de transformări începând cu 6 martie 1945,
când a fost instaurat guvernul dr. Petru Groza, „guvern hotărât să rămână neclintit la postul
său, pentru a continua şi desăvârşi opera constructivă începută la 6 martie 1945", se spunea
într-un comunicat conform cu punctai de vedere exprimat de Partidul Comunist.
Crearea Frontului Naţional Democrat, rolul principal jucându-1 PCR, partid ce
număra în 1944 maximum 1.000 de membri. Frontul Naţional Democrat şi-a asigurat
colaborarea unei importante fracţiuni a burgheziei liberale conduse de Gh. Tătărăscu şi a
grupării naţionalist-ţărăniste conduse de Anton Alexandrescu.
După ce în februarie 1945, din iniţiativa PCR, Frontul Plugarilor a lansat lozinca
ocupării cu forţa a pământurilor moşiereşti de către ţărani, la 23 martie 1945, în baza legii
pentru înfăptuirea reformei agrare au fost expropriate 1.468.946 ha teren aparţinând
elementelor fasciste şi celor ce au colaborat cu Germania nazistă, criminalilor de război şi
celor vinovaţi de dezastrul ţării, precum şi terenurile agricole ce depăşeau suprafaţa de 50 ha
aparţinând celorlalţi moşieri. Un număr de peste 400.000 de familii ţărăneşti fără pământ şi-
au întemeiat gospodării, iar alte aproximativ 500.000 şi-au întărit puterea economică, în
detrimentul marilor proprietari şi în condiţiile în care Constituţia din 1923 era valabilă şi
decreta în art. 16 că este inviolabilă şi că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauze de
utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire" (loan Muraru şi Gh. lancu -
Constituţiile române - 1995).
Conferinţa Naţională a PCR din 16-21 octombrie 1945 şi alegerile din 19 noiembrie
1946 vor schimba raportul de forţe în România. Acordul sinucigaş de colaborare şi participare
comună în alegeri al partidelor istorice conduse de Gh. Tătărăscu (PNL) şi Anton
Alexandrescu (PNŢ) va face ca PCR, mai întâi cu Partidul Social Democrat, apoi cu Frontul
Plugarilor, Partidul Naţional Popular, apoi cu PNL şi PNŢ să constituie, la 17 mai 1946,
Blocul Partidelor Democrate (BPD). Tăvălugul bulgărelui de zăpadă şi febra schimbărilor
direcţionate de la Moscova avea să culmineze începând cu alegerile din 19 noiembrie 1946
când au avut loc alegeri parlamentare, la care au participat 7 milioane de cetăţeni români,
alegeri în care forţele având în frunte PCR au obţinut o „victorie,,.
216
Au fost abrogate normele constituţionale existente (art. 2), urmând ca o Adunare
constituantă să elaboreze o nouă constituţie (art. 5).
În privinţa organelor centrale ale statului, legea a stabilit că activitatea legislativă
urma să fie exercitată de Adunarea deputaţilor, până la dizolvarea ei şi formarea Adunării
constituante (art. 4), iar activitatea executivă a fost încredinţată unui Prezidiu al Republicii,
compus din cinci membri, aleşi cu majoritate de voturi de Adunarea deputaţilor, „dintre
personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale ale Republicii Populare Române" (art. 6).
Promulgarea legilor a aparţinut Consiliului de Miniştri (art. 9).
Prin Legea nr. 364/1947 au fost numiţi cei cinci membri ai Prezidiului Republiicii
Populare Române: C. I. Parhon, M. Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. Stere, şi loan Niculi.
Proiectul a fost adoptat în unanimitate (295 bile albe).
Cu anul 1948 poporal român a păşit pe calea socialistă. Partidul Social-Democrat,
reorganizat în anii 1944-1945, promovând lideri adepţi ai Frontului Unic cu comuniştii,
printre care L. Rădăceanu, Ştefan Voitec, Th. Iordăchescu ş. a., aripa PSD legată de
democraţia social-democrată din Europa centrală şi apuseană va fi diminuată ca reprezentare
în viaţa politică, prin marginalizarea liderului acesteia, C. Titel-Petrescu, de către social-
democraţii de stânga. în 21-23 februarie 1948 se realizează unificarea Partidului Comunist
Român cu Partidul Social Democrat, luând naştere Partidul Muncitoresc Român (ulterior, la
Congresul al IX-lea al partidului, a fost adoptată hotărârea schimbării denumirii partidului în
aceea de Partidul Comunist Român, Congresul I al Partidului Muncitoresc Român devenind
Congresul al VI-lea al PCR).
România va deveni o anexă a sistemului sovietic. în România, lideri instruiţi în URSS,
comunişti aflaţi în emigraţie în Uniunea Sovietică, „activişti" precum Ana Pauker, L. Laszlo,
I. Chişinevschi, C. Drăghici, L. Pressman ş. a. vor domina conducerea partidului comunist,
înconjurându-se de slujitori semidocţi şi de mulţi neromâni, care vor fi modelaţi după
orientările date de „tătucul" Stalin. „Cu rândurile strânse", Gh. Gheorghiu-Dej va reuşi după
1948, să dezvolte ofensiva pentru a zdrobi „duşmanul de clasă". Aparatul represiv se
perfecţionează, în anii 1948-1950, prin prezenţa oficială a consilierilor sovietici profesionişti
şi prin folosirea vechilor agenţi ai NKVD-ului în România. între aceştia se detaşau:P.
Bogdarenko, Pantiuşa, Nikonov, Posteuka, Babenko şi mulţi alţii.
După Congresul PMR din 1948, Pantiuşa îşi va lua numele de Gheorghe Pintilie, fiind
„eminenţa cenuşie" a serviciilor secrete staliniste din România şi mâna dreaptă a lui Theohari
Georgescu, ministrul de interne, şi apoi a lui C. Drăghici.
217
Arestarea liderilor de frunte ai partidelor democrat-burgheze a fost urmată de o
adevărată vânătoare de lideri regionali, comunali etc. ai acestor partide, cărora li s-au intentat
procese, mulţi dintre ei fiind întemniţaţi şi prea puţini reuşind să fugă în Occident.
Comandanţi militari, generali renumiţi, participanţi la întregirea României, apoi la războiul
antisovietic şi la războiul antihitlerist, au fost declaraţi criminali de război. Sute de ofiţeri
superiori au fost condamnaţi, în procese, sub această acuză, când e de ştiut că în alte ţări ale
Europei, până şi în Germania, stigmatul de „criminal de război" a fost aplicat numai factorilor
responsabili ai ţării.
Astfel, mulţi dintre ofiţerii superiori au fost condamnaţi la numeroşi ani de temniţă
grea în lagărele de la Aiud, Râmnicu-Sărat, Sighet, Caracal. Aici ei s-au găsit laolaltă cu
lideri politici, scriitori, profesori, jurişti, medici, actori, cercetători. Asemenea acţiuni profund
ilegale şi inumane au lipsit atunci catedrele facultăţilor, spitalele, scenele teatrelor,
laboratoarele de mari capacităţi şi somităţi de care ţara, poporul, ştiinţa aveau nevoie spre a se
redresa după război. Represiunea a cuprins toate palierele societăţii, inclusiv pe unii lideri
comunişti. In februarie 1948, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost demis din funcţia de ministru al
justiţiei, arestat, anchetat, judecat şi omorât în aprilie 1954.
La 21 noiembrie 1948 s-a început acţiunea de verificare a întregului activ de partid, în
perioada 1948-1953 au fost arestate peste 60. 000 de persoane, o parte condamnate pentru că
au fost „demascaţi" ca legionari, fascişti, trădători.
Ocupaţia sovietică până în 1958 şi impunerea unui regim străin de spiritul poporului
român a generat o amplă mişcare de rezistenţă care a luat forme multiple, inclusiv lupta cu
arma în mână, lupta de partizani în munţi Represiunea a vizat cu precădere distrugerea acestei
mişcări. în martie 1948 a fost arestat grupul de comandă a Mişcării Naţionale de Rezistenţă în
frunte cu Gheorghe Mânu şi Horia Măcelariu. Sub îndrumarea consilierilor sovietici are loc
anchetarea şi condamnar ea la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii. La 22 mai 1948
guvernul Petru Groza i-a retras regelui Mihai I şi familiei sale cetăţenia română, iar cinci ani
mai târziu au fost trecute în proprietatea statului toate bunurile Casei Regale.
În 1949-1950 au fost arestaţi toţi foştii lideri politici care au ocupat funcţii de stat
înainte de 1945 şi au fost închişi la Sighet, Arad, Gherla, Râmnicu-Sărat, etc. Mulţi dintre ei
şi-au pierdut viaţa în închisori: luliu Maniu, Ion Mihalache, Gh. Brătianu, Constantin
Argetoianu. Numeroşi foşti lideri politici şi alţi adversari ai regimului comunist au fost supuşi
unui regim de exterminare în lagărele sovietice sau la Canalul Dunăre-Marea Neagră. O altă
formă de represiune a celor ce se opuneau regimului de sovietizare a fost deportarea în
Bărăgan a celor circa 50 de mii de familii.
218
Spre a impune aceste prefaceri, spre a crea „omul nou", principiu anunţat cu emfază
de Ana Pauker şi Iosif Chişinevschi, în discursurile lor demagogice din anii 1947-1948, ca şi
în broşurile de propagandă ale partidului comunist, s-a desfăşurat o vastă campanie de
propagandă şi diversiune. Unul dintre obiectivele acestei campanii 1-a constituit desprinderea
României de structurile occidentale. Această desprindere a făcut paşi repezi prin legarea
economică, în primul rând de Uniunea Sovietică, şi renunţarea, în parte, la tradiţionalele
raporturi economice cu ţările avansate. Spiritual, desprinderea a fost mult mai dificilă şi,
practic, nu s-a realizat decât în cadrul unui număr restrâns de adepţi ai internaţionalismului
dirijat de la Moscova. Perenitatea patriotismului a fost piesa de rezistenţă, decenii la rând,
după 1948.
Emisarii cultivării în România a nonpatriotismului internaţionalist s-au înscris, în
primul deceniu postbelic, într-un registru variat, incluzând consilieri sovietici, lideri
comunişti pregătiţi în URSSS, specializaţi la Moscova, Kiev, Leningrad, în diferite domenii
ale ştiinţei, economiei, culturii, armatei, securităţii statului, învăţământului, presei ş. a.,
efectele activităţii acestei cohorte de exponenţi ai noii societăţi şi ai „omului nou", efecte care
se cereau a fi rapide, au fost însă diminuate de prezenţii, în toţii porii societăţii, a valorilor
naţionale şi creştin-ortodoxe.
Creşterea reticenţei investitorilor occidentali faţă de noile tipuri bizare în economia
românească, reducerea creditelor occidentale, datoriile de război faţă de URSS au împins
România în braţele comunismului. Ministrul român al afacerilor externe, Gh. Tătărăscu, în
Memoriul adresat guvernului în mai 1947 reliefa: „O cercetare mai obiectivă a stării care
stăpâneşte azi toate categoriile sociale şi toate categoriile producătoare duce la concluzia că în
ţara întreagă se ridică un val de nemulţumire care sporeşte zi de zi şi în ultimul timp în
proporţii îngrijorătoare". Ministrul liberal (omul politic care a pus interesul ţării mai presus de
interesul de partid şi de cel personal şi care a încercat să salveze tot ce se mai putea salva în
faţa tăvălugului sovietic) şi fost prim-ministru (2 ianuarie 1934-28 decembrie 1937) arăta în
primul rând că este vorba de „rezultate negative ale întregii noastre politici economice... După
doi ani de guvernare producţia generală a ţării reprezintă abia 48% din producţia anului
1938... Suntem singura ţară în care nu s-a putut începe un plan de refacere".
Ministrul de Externe arăta şi implicaţiile situaţiei grele prin care trecea ţara pentru
relaţiile economice internaţionale, punctând concis şi real natura raporturilor cu URSS: „Intre
o producţie reprezentând 48% din producţia anului 1938 şi între sarcinile Armistiţiului, care
reprezintă 50% din veniturile statului, era fatal ca flagelul inflaţiei, scumpirea vieţii să ducă la
ruină şi suferinţe, la adevărate stări de exasperare... şi cât timp acest climat va dura orice
219
tentativă de refacere va eşua, ţara va continua să se zbată în cleştele nemulţumirilor provocate
de o economie falimentară." La aceste cauze el adăuga şi „excesele regimului de excepţie
care mai dăinuieşte şi în primul rând excesele arestărilor preventive... şi care instaurează în
întreaga ţară un regim de nelinişte şi nesiguranţă..." Sunt arestaţi oameni absolut nevinovaţi şi
din considerente care nu au nici o legătură cu liniştea şi ordinea publică. Se creează o
atmosferă prielnică înfiripării unei legi după care nu am fi decât un regim care se menţine
prin forţă şi teroare, un regim impopular şi nedemocratic. „
După proclamarea Republicii au fost constituite organele supreme ale puterii de stat:
Marea Adunare Naţională şi Sfaturile populare (denumite ulterior consilii populare). Pentru
constituirea Marii Adunări Naţionale au avut loc, la 28 martie 1948, alegeri generale. La 13
aprilie 1948 Marea Adunare Naţională adopta Constituţia în care înscria principalele „cuceriri
ale poporului român", libertăţile şi drepturile democratice.
Plenara PCR din 10-11 iunie 1948 şi actul votat de Marea Adunare Naţională la 11
iunie 1948 face să aibă loc naţionalizarea principalelor mijloace de producţie industriale,
miniere, bancare, de asigurări, de transport. Ca urmarea acestui act, în proprietatea statului
socialist au trecut peste 8. 500 de întreprinderi siderurgice şi metalurgice, şantiere navale, căi
ferate particulare, întreprinderi petroliere, chimice, textile etc. Naţionalizarea a avut un rol
hotărâtor în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor şi lichidarea burgheziei industriale şi
financiare, înlăturând investiţiile de capital străin în ţara noastră şi creând sectorul socialist în
economia României. În procesul de organizare a statului, un loc important 1-a avut
constituirea organelor administraţiei, menite să organizeze şi să dezvolte economia şi cultura
socialistă.
Astfel, au fost constituite unele organe centrale necunoscute în trecut, cum au fost
Comitetul de Stat al Planificării şi Comisia Controlului de Stat. S-a desfăşurat procesul de
creare a unei noi armate, iar în locul poliţiei şi jandarmeriei a fost creată miliţia, ca
„instrument al dictaturii proletariatului, a cărei misiune era menţinerea ordinii publice şi
apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. „în vederea „reprimării comploturilor, a
sabotajului şi a altor acţiuni duşmănoase" au fost create în anul 1948 organele de securitate
ale statului.
Un rol deosebit în viaţa statului îl are şi Consiliul de Miniştri - organ suprem al puterii
executive şi administrative, care avea rolul de a înfăptui politica internă şi externă a PCR,
asigura executarea legilor, conducea, coordona şi controla activitatea ministerelor şi a
celorlalte organe ale puterii de stat. Consiliul de Miniştri ca organ colectiv şi fiecare membru
al său răspundea în faţă MAN pentru întreaga activitate desfăşurată.
220
Cel dintâi preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost după 1945 dr. Petru Groza. în
anul 1952, când acesta a devenit preşedintele Prezidiului MAN, a fost „ales" preşedinte al
Consiliului de Miniştri Gheorghe Gheoghiu-Dej, care era şi prim-secretar al PMR (PCR). Din
1955, MAN l-a ales pe Chivu Stoica, iar din 1961, pe Ion Gheorghe Maurer, care a deţinut
funcţia până în 1974.
„Multe din greşelile noastre ne-au fost impuse, s-a ascuns adevărul înţelegerilor de la
Yalta; ni s-a promis repudierea lor, am crezut în înţelepciunea, moralitatea şi abilitatea
conducătorilor Occidentului în faţa pericolului rusesc. Ne-am înşelat şi am fost înşelaţi"
(Istoricul exilat N. Baciu în „Istoria Românilor" de Titu Geogescu). „Din Stettin la Baltica, la
Triest pe Adriatica o cortină de fier a căzut asupra continentului", declara, încă din 1946,
preşedintele SUA, Truman. „Cortina de fier", tragica realitate a Europei postbelice, s-a
menţinut de nepătruns, timp de un sfert de veac, pentru a trebui, ulterior, încă pe atâta timp
pentru a fi, treptat, demontată.
„Fenomenul Piteşti", prin care victima era transformată în călău, deţinutul era torturat
de către un alt deţinut şi individul dezumanizat, «stil» ce a fost extins şi la închisorile de la
Gherla, Ocnele Mari, Târgu-Ocna, la Canal, monstruozităţi diabolice ale securităţii conduse
de Nikolski care dorea lichidarea rezistenţei morale a tinerilor deţinuţi politici, în special
studenţi, slujindu-se de un grup (nucleu) de deţinuţi, un comando având în frunte pe Eugen
Ţurcanu. în 1952, Ministerul de Interne a decis să interzică asemenea practici şi a trimis în
judecată şi condamnat la moarte grupul Ţurcanu.
Moartea lui Stalin în martie 1953 a fost urmată de o scurtă destindere. Noul lider de la
Kremlin, N. S. Hruşciov a acceptat o anumită libertate de mişcare a liderilor ţărilor satelite.
La congresul al XX-lea al PCUS (feb. 1956) el a criticat cultul personalităţii lui Stalin. Cu
toate acestea Hruşciov a decis ca Armata Roşie să înfrângă revoluţia din Ungaria (oct, 1956).
în acest context extrem de complex, Gheorghe Gheoghiu-Dej a iniţiat unele măsuri pozitive:
desfiinţarea sistemului de cote obligatorii, eliberarea unor deţinuţi politici, a dat dreptul unor
deportaţi politici să se întoarcă în localităţile lor de origine.
În relaţiile cu URSSS, Dej a reuşit să obţină, la 24 mai 1958, o victorie importantă:
acordul de la Moscova privind retragerea definitivă din ţară a trupelor Armatei Roşii.
Oarecum paradoxal, acest act a fost urmat de un nou val de arestări politice, fiind condamnaţi
scriitorii: Vasile Voiculescu, Vladimir Streinu, Ion Caraion, Edgar Papu etc. Din 1960, dm
ordinul lui Dej au fost emise mai multe decrete de graţiere, culminând cu cel din 1964 când
au fost eliberaţi din închisori ultimii 10. 000 de deţinuţi politici.
221
Această hotărâre a fost adoptată pe fondul unei evidente detaşări faţă de linia
Moscovei, reflectată pregnant în Declaraţia PMR din aprilie 1964.
România, ţară membră a CAER şi a Tratatului de la Varşovia, aflată în faţa
perspectivelor de a-şi pierde identitatea economică şi independenţa (lideri ca Ion Gherghe
Maurer şi Al Bârlădeanu au obiectat la integrarea socialistă europeană a României).
Rezultatele vor fi modeste, dar ele învederau o anumită dispunere a forţelor interne, o stare de
spirit a populaţiei peste care nu se putea trece uşor.
„Planul Valev", conceput în anii 1962-1963, preconiza „adâncirea integrării" statelor
socialiste est-europene, odată cu transformarea unor importante atribute ale suveranităţii lor
naţionale către un forum internaţional patronat de Moscova. Unul dmtre „argumentele"
necesităţii acestei „confrerii" supranaţionale îl reprezintă imperativul unirii eforturilor statelor
socialiste, spre a lua de către Europa occidentală spre consolidarea „Pieţei Comune".
Declaraţia din aprilie 1964 a respins cu hotărâre orice acţiuni sau tendinţe de încălcare
a independenţei naţionale, de ştirbire a integrităţii teritoriale, pronunţându-se împotriva
formelor şi practicilor care aduceau atingere atributelor fundamentale ale suveranităţii
statului. Se respingea categoric existenţa unui centru unic conducător al statelor socialiste.
România arăta că „orice ştirbire sau încălcare a lor nu poate decât să creeze surse de
neînţelegeri şi diversiuni". „Fenomenul românesc" se manifesta într-o perioadă când se
accentua „schisma chineză" în „lagărul socialist". Confruntarea chino- sovietică a adus
Bucureştiul în postura de mediator, România câştigând astfel o relativă libertate de mişcare în
direcţia unui „ socialism independent".
Constituţia din august 1965 votată de MAN consacra trăsăturile fundamentale ale
orânduirii sociale şi de stat din ţara noastră: caracterul unitar al statului; deţinerea
suveranităţii, a întregii puteri de către întregul popor; proprietatea socialistă asupra
mijloacelor de producţie; rolul conducător al clasei muncitoare în viaţa întregii societăţi;
alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea; participarea activă a intelectualităţii la munca
desfăşurată de poporul nostru; egalitatea deplină a tuturor cetăţenilor. Art. 3 stipula: „In
Republica Socialistă România, forţa politică conducătoare este Partidul Comunist Român".
Moartea lui Dej la 19 martie 1965 a dus la desemnarea lui Nicolae Ceauşescu, ca
prim-secretar, la 22 martie 1965, apoi secretar general al partidului. Ales statutar la Congresul
al IX-lea al PCR, Nicolae Ceauşescu, timp de aproape 25 de ani va angaja România pe un
drum al „dezvoltării societăţii socialiste multilateral dezvoltate", în totală disonanţă cu teza
„ţară în curs de dezvoltare". Cutezanţa sa, mai ales după „Primăvara de la Praga", a dus la
câştigarea unui sprijin popular al maselor şi simpatia unor lideri occidentali. „Epoca Nicolae
222
Ceauşescu" se conturează în tot acest timp, atingând apogeul în anii '80, ea reprezentând
monopolizarea puterii de către clanul prezidenţial (devenit preşedinte de stat după 1974) şi
punerea tuturor mijloacelor de propagandă în mâinile „conducătorului iubit", executarea cu
servilism şi obedienţă a tuturor indicaţiilor şi hotărârilor, unele chiar aberante, ale secretarului
general.
Aparatul de partid, şcolit la Academia „Ştefan Gheorghiu", creatorul revoluţionarilor
de profesie, activiştii şi-au stabilit ca principal obiectiv idolatrizarea cuplului Nicolae şi Elena
Ceauşescu.
Regimul totalitar comunist a făcut ca viaţa personală să se afle sub controlul statului
care îşi asuma rolul nu numai de a stabili unităţile economice, activităţile de producţie, dar şi
modul de organizare a timpului liber (munci agricole, manifestaţii procomumste etc.), dar şi a
vieţii intime. Cu deosebire în anii '50-'60 viaţa cotidiană a românilor a fost extrem de dificilă.
Cu ajutorul aparatului de represiune hiperdezvoltat s-a reuşit ca poporul să fie înregimentat şi
uniformizat ideologic. înregimentarea începea cu preşcolarii în organizaţia „Şoimii patriei",
cei de la ciclul primar şi gimnazial deveneau „pionieri", iar liceenii se înscriau în UTC;
studenţii erau membrii Asociaţiei Studenţilor Comunişti, unii deveneau membri PCR sau ai
Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste.
În mediul rural munca se desfăşura în CAP-uri şi IAS-uri, fără tragere de inimă, cu
câştiguri modeste şi cu greul pe elevi, muncitori şi funcţionari, ţăranii fiind aproape dispăruţi
ca vârstă şi preocupare.
La oraşe, oamenii lucrau în 2-3 schimburi pentru îndeplinirea planului anual şi
cincinal, după deviza „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim".
Pe străzi, în comune şi oraşe, la fiecare loc de muncă, în fiecare sală de festivităţi erau
lozincile de o „inestimabilă valoare" a lui Nicolae Ceauşescu sau sloganuri cu: „Partidul,
Ceauşescu, România", „Partidul, Ceauşescu, Pace", „Trăiască PCR centru! vital al întregii
naţiuni" etc.
Ignorarea legilor evoluţiei istorice, ignorarea stării de spirit a întregului popor,
ignorarea şi marginalizarea intelectualităţii, a culturii şi învăţământului, scăderea drastică a
nivelului de trai şi a dreptului la informaţii, la accesul la cultură şi libertatea de opinie şi de
exprimare, încălcarea flagrantă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor (de
altfel stipulate în mare parte în Constituţia României, dar nerespectate), fanatismul islamic în
identificarea tuturor realizărilor poporului român cu cuplul prezidenţial, complicitatea tacită
şi expresă a clicii înconjurătoare, a întregului aparat de partid şi de stat, identificarea dintre
„partid şi stat", dintre „lege şi hotărâri de partid", somnul instituţiilor statului în faţa prăpastiei
223
ce-i separa pe cei din „vârful piramidei" de realităţile zilnice, propaganda deşănţată şi
paranoică, cultul personalităţii ce se accentua şi atinsese paranoia cu cât situaţia generală a
ţării se degrada, sunt fapte de istorie şi de justiţie ce au generat o puternică stare de
nemulţumire în rândurile întregii populaţii.
În mod cert, între conducătorii regimului comunist şi poporul român se crease o
prăpastie, care va genera revolta şi evenimentele din Decembrie 1989.

Cucerirea puterii de către comuniştii români s-a încadrat perfect în tiparul general
european al Democraţiilor Populare, proiectat de către Stalin. Peste tot Partidul Comunist a
sprijinit iniţial politica guvernelor de coaliţ ie în care i-a mărit treptat influenţa şi ponderea
până ce, prin protecţia sovietică şi intimidare, a reuşit să-şi înlăture adversarii, în etape
succesive, pentru a rămâne singur stăpân pe putere. Ideologia a fost folosită, de cei care
deţineau monopolul filozofiei marxiste ca obligaţie de a şi-o asuma şi de a trăi conform
preceptelor ei. Restructurarea radicală şi iraţională a vechiului sistem de valori şi a
instituţiilor administrative, şiinţifice şi culturale pe care acesta se întemeiase avea ca finalitate
construirea omului nou.
Punerea de acord a caracterului relaţiilor de producţie cu caracterul puterii politice s-a
realizat prin crearea proprietăţii socialiste, ca proprietate a întregului popor.
Sistemul de drept a fost substanţial modificat astfel încât să corespundă noului său
conţinut social şi noilor sale finalităţi. Unitatea de esenţă socialistă s-a realizat treptat, fiind
conturată prin Constituţia din anul 1948, prin cea din anul 1952, prin cea din anul 1965,
precum şi prin legislaţia elaborată pe baza acestora.
Etapa 1948-1989 a prezentat o serie de trăsături specifice regimurilor totalitare
comuniste, în special stalinismului importat în primii ani postbelici, într-o serie de state care
au adoptat forma de „republică populară”.
Organizarea piramidală a puterii politice, concentrarea prerogativelor decizionale la
un pol al conducerii, desfiinţarea sistemului pluripartidist, lichidarea opoziţiei politice,
instaurarea „puterii partidului unic”, adoptarea procedurilor electorale formale, întărirea
aparatului represiv al statului, stabilirea unei ideologii oficiale şi dominante în susţinerea
224
teoriei absolutizării luptei de clasă şi a teoriei liderului charismatic cu un prestigiu social de
neatacat, demagogia drepturilor şi libertăţilor fundamentale formale şi, nu în ultimul rând,
socializarea principalelor mijloace de producie prin restrângerea sau lichidarea proprietăţii
private au constituit caracteristicile regimului comunist care a condus România circa o
jumătate de secol.

Frontul Naţional Democrat, Marea Adunare Naţională, Sfatul popular.

1. Ce reprezenta Frontul Naţional Democrat?
2. Caracterizaţi regimul totalitar comunist.
3. În ce an a luat naştere Partidul Muncitoresc Român?
4. Care au fost organele supreme ale statului?
5. Care a fost rolul Consiliului de Miniştri?
Teste de evaluare /autoevaluare

1. Obiectivele politicii partidului şi statului comunist în domeniul economic în perioada
1945-1953 au fost:
a. dirijarea producţiei particulare, a circulaţiei şi desfacerii producţiei,
preluarea de către stat a tuturor pârghiilor economice;
b. libertatea producţiei particulare, a circulaţiei şi desfacerii producţiei;
c. neintervenţia statului în problemele economice.
2. Conform Constituţiei din anul 1965, organele supreme ale puterii de stat erau
225
următoarele:
a. Marea Adunare Naţională şi Partidul Comunist Român;
b. Marea Adunare Naţională şi Consiliul de Miniştri;
c. Marea Adunare Naţională şi Consiliul de Stat.
3. Constituţia din 24 februarie 1938 a introdus, pentru prima dată, principii împrumutate
din legislaţia :
a. URSS;
b. Germaniei naziste;
c. corporatismului fascist italian.
4. În timpul regimului antonescian, organizarea judecătorească nu a suferit modificări
structurale. A crescut, însă, rolul instanţelor militare, fiind create :
a. Tribunale politice;
b. Judecătoriile de judeţ;
c. Instanţele militare speciale.
5. Conform Constituţiei din anul 1965, cine avea atribuţia de a reglementa sistemul electoral,
de a organiza Consiliul de Miniştri, de a adopta şi de a modifica Constituţia, de a adopta
bugetul de stat?
a. Consiliul de Stat;
b. Consiliul de Miniştri;
c. Marea Adunare Naţională.
6. Conform Constituţiei din anul 1952, cine înfăptuia puterea judecătorească ?
a. Tribunalul Suprem al RPR, tribunalele populare şi instanţele judecătoreşti speciale ;
b. Tribunalul Suprem al RPR, tribunalele regionale, tribunalele populare şi instanţele
judecătoreşti speciale ;
c. Tribunalul Suprem al RPR, tribunalele populare, instanţele judecătoreşti speciale şi
Arbitrajul de Stat.
7. Potrivit Constituţiei din anul 1948, instanţele judecătoreşti erau:
a. judecătoriile populare, sfaturile populare
b. Curtea Supremă, miliţia
c. judecătoriile populare, tribunalele, Curtea Supremă
8. În decembrie 1938 s-au pus bazele Frontului Renaşterii Naţionale, care în anul 1940 şi-a
schimbat denumirea în:
a. Partidul Poporului
b. Garda de Fier
226
c. Partidul Naţiunii
9. În 14 septembrie 1940 România a fost declarată:
a. stat de drept
b. monarhie constituţională
c. stat naţional-legionar
10. În ianuarie 1933 Hitler a depus jurământul pe Constituţia de la Weimar şi a devenit:
a. preşedintele Germaniei
b. cancelar al Germaniei
c. preşedinte al Partidului Nazist
Teme de control
Redactaţi referate cu următoarele teme:
1. Instaurarea regimului fanariot în Ţările române şi evoluţia dreptului în această

perioadă.
2. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi reformele legislative ale acestuia.
3. Abdicarea lui AlexandruIoan Cuza şi venirea în ţară a principelui străin.
4. Convenţia de la Paris şi Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris.
5. Constituţiile din 1866 şi 1923
Temele de control se transmit către tutore prin platforma eLearning. Rezultatele temelor
de control vor fi transmise de către tutore către studenţi prin platforma eLearning.
Bibliografie

Bucureşti, 2012
Bucureşti, 2013
Bucureşti, 2008
227
ANEXA
Raspunsurile la testele de evaluare/autoevaluare

Unitatea de invatare 2: 1-a; 2-c; 3-b; 4-a; 5-b; 6-c.
Unitatea de invatare 3: 1-c; 2-a ; 3-a; 4-a; 5-b; 6-c.
Unitatea de invatare 4 : 1-a; 2-a; 3-b; 4-c; 5-a; 6-b.
Unitatea de invatare 5: 1-b; 2-a; 3-c; 4-c; 5-a; 6-b;7-c; 8-c; 9-a; 10-a.
Unitatea de invatare 6: 1-c; 2-a; 3-a; 4-a; 5-c.
Unitatea de invatare 7: 1-b; 2-a; 3-b; 4-c; 5-a.
Unitatea de invatare 9: 1-c; 2-b; 3-c; 4-c; 5-a; 6-a; 7-c; 8-a; 9-b; 10-a.
Unitatea de invatare 10: 1-b; 2-b; 3-c; 4-c; 5-c; 6-a; 7-a; 8-c.
Unitatea de invatare 11: 1-a; 2-b; 3-a; 4-a; 5-c.
Unitatea de invatare 12: 1-c; 2-c; 3-b; 4-a; 5-a.
Unitatea de invatare 13: 1-c; 2-c; 3-a; 4-a; 5-c.
Unitatea de invatare 14: 1-a; 2-c; 3-c; 4-c; 5-c; 6-b; 7-c; 8-c; 9-c; 10-b
228
Bibliografie

4. CHIŞIOAN, Istoria Statuluil şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
5. CLIPA CRISTIAN, MICULESCU PETRU, Istoria Instituţiilor Juridice în Spaţiul
Românesc, Editura Worldteach, Timişoara, 2007
6. CONSTANTIN FLORIN, O istorie sinceră a poporului român,, Univers
enciclopedic, Bucureşti, 1997
7. CRONŢ GHEORGHE, Editarea izvoarelor vechiului drept românesc. Revistă de
istorie 1960
8. FIROIU DUMITRU V., Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1976
9. GOGEANU PAUL, Istoria Dreptului Românesc, Bucureşti, 1985
10. GRECU ALEXANDRU, Începuturile dreptului scris în limba română, Revistă de
istorie, 1954
11. HANGA VLADIMIR, Istoria dreptului românesc. Dreptul cutumiar, Editura
Chemarea, Iaşi, 1993
12. HERLEA ALEXANDRU, Studii de istorie a dreptului, vol. II, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1997
13. MARCU LIVIU P., Istoria Dreptului Românesc, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1997
14. MOLCUŢEMIL, OANCEA DAN, Drept roman, Casa de Editură şi Presă "Şansa",
Bucureşti, 1997
15. NEAGU DJUVARA, Între orient şi occident. Ţările române la începutul epocii
moderne, Editura Humanitas, 2002
Bucureşti, 2013
17. OROVEANU MIHAI T., Istoria Dreptului Românesc şi Evoluţia Instituţiilor
Constituţionale, Editura Cerma, Bucureşti, 1995.
229

978-606-751-504-6 Istoria Statului Si Dreptului Romanesc

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

978-606-751-504-6 Istoria Statului Si Dreptului Romanesc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cornelia Ene-Dinu

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

Istoria statului și dreptului românesc

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

1.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

Istoria Dreptului Românesc reprezintă o parte a ştiinţelor juridice istorice, ce

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilităţi privind:

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi

Structura cursului şi durata medie de studio individual

Unitatea de învăţare 1 : Obiectul istoriei Statului si Dreptului Românesc (2h)

Unitatea de învăţare 2 : Statul şi dreptul geto-dac (2h)

Unitatea de învăţare 3 : Statul şi dreptul în Dacia-provincie romană (2h)

Unitatea de învăţare 5 : Formarea statelor feudale româneşti (2h)

Unitatea de învăţare 6 : Instituţia Domniei (2h)

Unitatea de învăţare 7 : Organizarea justiţiei (2h)

Unitatea de învăţare 8 : Evoluţia dreptului scris până în sec. al XII-lea (2h)

Unitatea de învăţare 9 : Dreptul Românesc în perioada Regimului Fanariot până la 1821

Unitatea de învăţare 10 : Dreptul Românesc în epoca modernă (2h)

Unitatea de învăţare 11 : Statul şi Dreptul modern în perioada 1866-1918 (2h)

Unitatea de învăţare 12 : Statul şi Dreptul în perioada 1918-1938 (2h)

Unitatea de învăţare 13 : Statul şi Dreptul român modern în perioada dictaturilor (2h)

Unitatea de învăţare 14 : Statul şi dreptul în perioada 1945-1989 (2h)

Cursul conţine 2 teme de control. Acestea se regăsesc în UI nr. 5 şi nr. 14

Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei Intoria statului şi dreptului

În studiul apariţiei şi evoluţiei dreptului românesc este necesară cercetarea atentă şi

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare :

Competenţele unităţii de învăţare :

Timpul alocat unităţii : 2 h

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Necesitatea studierii istoriei Dreptului Românesc

Periodizarea constă în împărţirea timpului istoric în intervale delimitate de anumite

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. ARDELEANU I., PETRU MUŞAT, De la statul geto-dac, la statul naţional unitar

Studiul va contribui la cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a evoluţiei dreptului

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare :

Timpul alocat unităţii : 2 h

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Organizarea statului geto-dac

2.3.1.3. Organizarea militară

2.3.1.4. Organizarea religioasă

2.3.2 Dreptul geto-dac

2.3.2.1 Legislaţia statului geto-dac

2.3.2.2. Instituţiile juridice

Sinteza unităţii de învăţare 2

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Creaţia juridică a popoarelor se circumscrie nemijlocit marelui proces cultural al

Obiectivele unităţii de învăţare :

Competenţele unităţii de învăţare :

Timpul alocat unităţii : 2h

3.3. Continuţul unităţii de învăţare

3.3.1. Constituirea şi structura provinciei Dacia

3.3.1.1. Organizarea fiscală

În Dacia se percepeau următoarele impozite directe:

Administraţia provinciilor folosea aceste impozite directe pentru a achita

Pentru cucerirea Daciei au fost angrenate nouă legiuni, zece detaşamente de

În Dacia provincie romană au existat aşezări urbane şi rurale. Primele se

3.3.1.4. Organizarea centrală