Sunteți pe pagina 1din 328

Prof. univ. dr.

IOAN BITOLEANU

INTRODUCERE ÎN ISTORIA DREPTULUI


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BITOLEANU, IOAN
Introducere în istoria dreptului / Ioan Bitoleanu.
– Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
320 p.; 20,5 cm.
Bibliogr.
ISBN 973-725-478-3
34(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006


UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Prof. univ. dr. IOAN BITOLEANU

INTRODUCERE
ÎN ISTORIA DREPTULUI

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE


Bucureşti, 2006
1

CUPRINS

CAPITOLUL I
Introducere în dreptul antichităţii
I. Definiţia dreptului. Necesitatea cunoaşterii istoriei dreptului
II. Izvoarele dreptului
1. Obiceiul
2. Legea
3. Doctrina şi jurisprudenţa
III. Diviziunile dreptului
IV. Esenţa dreptului. curentele de gândire
V. Orientul antic
1. Codul lui Hammurapi
2. Legea şi dreptul în Egiptul antic
3. Societatea şi dreptul în Legile lui Manu (India antică)
4. Gândirea juridică în China antică
5. Vechiul Testament
VI. Reformarea dreptului în grecia antică
VII. Dreptul roman
1. Însemnătatea dreptului roman
2. Diviziunile dreptului roman
3. Scurtă prezentare istorică a statului şi dreptului roman
Regalitatea
Republica romană. Legea celor 12 Table
Principatul
Dominatul
Iustinian. Corpus Iuris Civilis
4. Izvoarele dreptului roman

CAPITOLUL II
Organizarea social–politică a traco-daco-geţilor în perioada prestatală şi statală. Legislaţia şi
instituţiile juridice
I. Periodizarea timpului preistoric şi istoric
II. Societatea. Structuri ierarhice politice şi militare
2

III. Geneza statului dac. Instituţiile sale


IV. Legislaţia şi instituţiile juridice
1. Izvoarele dreptului
2. Cutumă şi lege
3. Regimul persoanelor şi familia
4. Bunuri şi obligaţii
5. Relaţiile externe
6. Sistemul punitiv geto-dac. Procedura de judecată

CAPITOLUL III
Statul şi dreptul în provincia romană Dacia (106 – 271 d.hr.)
I. Dreptul public. Organizarea administraţiei centrale şi locale
1. Izvoarele dreptului
2. Împărţirea administrativ-teritorială
3. Organele centrale
4. Organele locale
5. Organizarea financiară
6. Organizarea militară
II. Dreptul privat
1. Statutul persoanelor
2. Familia
3. Regimul bunurilor. Dreptul de proprietate
4. Obligaţii şi contracte
5. Infracţiuni şi pedepse. Procedura de judecată
III. Concepţii juridice

CAPITOLUL IV
Introducere în istoria dreptului medieval universal
I. Continuitatea tradiţiei dreptului roman în evul mediu
II. Teologia creştină şi concepţia despre drept
III. Dreptul bizantin, moştenitor al dreptului roman clasic, izvor al dreptului medieval românesc

CAPITOLUL V
Începuturile dreptului medieval
I. Etnogeneza românilor. Statornicie şi continuitate
1. Periodizarea
3

2. Etnogeneza românilor
II. Obştea sătească şi instituţiile sale
III. Norme privind bunurile, munca şi statutul persoanei
1. Proprietatea
2. Normele privind relaţiile de muncă
3. Statutul persoanei
IV. Obligaţiuni civile şi răspundere penală.
Procedura de judecată
1. Obligaţiunile civile
2. Răspunderea penală
3. Procedura de judecată

CAPITOLUL VI
Ţările şi legea ţării (ius valachicum), secolele IX-XIV
I. Cristalizarea societăţii feudale la români. economie şi mutaţii sociale
II. Ţările, formaţiuni statale incipiente
III. Cristalizarea normelor juridice
1. Conceptul de lege
2. Legea Ţării, Geneza
IV. Legea ţării, creaţie originală românească

CAPITOLUL VII
Geneza statului şi dreptului medieval românesc
I. Întemeierea statelor medievale româneşti
1. Transilvania
2. Ţara Românească
4. Dobrogea
II. Structuri economice şi sociale
1. Viaţa economică
2. Organizarea socială şi proprietatea
III. Statul şi principalele sale instituţii
1. Instituţiile politice
2. Organizarea militară
3. Biserica
4. Organizarea administrativ-teritorială. Unităţi teritoriale, regionale şi locale
5. Organizarea fiscală
4

CAPITOLUL VIII
Instituţiile de drept în evul mediu românesc (secolele XV-XVII)
I. Persoane, rudenie, familie
1.Statutul persoanelor
2. Rudenia
3. Familia
4. Despărţirea şi recăsătorirea
II. Regimul bunurilor. proprietatea şi succesiunea
1. Dreptul de proprietate
2. Succesiunea
3. Forme şi modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate
4. Hotărnicia şi evidenţa proprietăţii funciare
III. Obligaţii şi contracte

CAPITOLUL IX
Organizarea justiţiei (secolele XV-XVII)
I. Legea ţării şi instituţiile sale în aceste veacuri
II. Organizarea judecătorească
1. Trăsăturile justiţiei medievale
2. Instanţele de judecată
III. Procedura de judecată
1. Organizarea procesului
2. Administrarea probelor
3. Pronunţarea hotărârii judiciare
4. Executarea hotărârilor
IV. Proceduri speciale
V. Infracţiuni şi pedepse
1. Infracţiuni
2. Pedepse

CAPITOLUL X
Evoluţia dreptului scris din Ţările Române până în secolul al XVII-lea. începuturile ştiinţei
dreptului
I. Izvoarele dreptului medieval. Elaborarea primelor pravile
II. Pravila şi hrisovul domnesc
5

1. Pravila
2. Hrisovul domnesc
III. Principalele monumente ale dreptului medieval din Moldova şi Ţara Românească
IV. Dreptul scris din voievodatul şi principatul Transilvania (1176-1699)
1. Voievodatul Transilvaniei (1176-1541)
2. Principatul Transilvaniei (1541-1699)
V. Începutul învăţământului juridic şi ale ştiinţei dreptului

CAPITOLUL XI
Organizarea de stat a ţărilor române în timpul noilor regimuri politice: fanariot şi habsburgic.
Structurile instituţionale
I. Regimul fanariot
1. Economia
2. Societatea
3. Regimul politic. Instituţiile statului
II. Transilvania sub habsburgi

CAPITOLUL XII
INTRODUCERE ÎN ISTORIA GÂNDIRII ŞI PRACTICII JURIDICE A RENAŞTERII ŞI
EPOCII MODERNE
I. RENAŞTERE, UMANISM, ILUMINSIM – CADRU ISTORIC PRIELNIC
IDEII DE DOMNIE A LEGILOR
II. DREPTUL NATURAL ŞI CONTRACTUL SOCIAL. SUPREMAŢIA LEGII
III. ANGLIA. DE LA MAREA CARTĂ A LIBERTĂŢILOR LA PARLAMENTUL FĂURITOR
DE LEGI
1. Common Law
2. Magna Charta Libertatum
3. Petiţia dreptului. Parlamentul englez
IV. NAŞTEREA DEMOCRAŢIEI NORD-AMERICANE. CONTRIBUŢIA SA LA BIRUINŢA
LEGILOR
V. MODELUL FRANCEZ DE GUVERNARE. CODUL CIVIL NAPOLEONIAN
1. Încercări de codificare înainte de Napoleon Bonaparte
2. Marea Revoluţie Franceză. „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului”
3. Opera legislativă a lui Napoleon. Codul Civil Francez

CAPITOLUL XIII
I. ÎNCEPUTUL MODERNIZĂRII DREPTULUI. MAREA OPERĂ
6

DE CODIFICARE
II. ORGANIZAREA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI
1. Statutul persoanelor
2. Rudenia, familia şi căsătoria
3. Regimul bunurilor
IV. DREPTUL PENAL
1. Infracţiuni şi pedepse
2. Dreptul procesual
3. Începuturile regimului penitenciar
V. DREPTUL TRANSILVAN SUB HABSBURGI

CAPITOLUL XIV
REVOLUŢIA ROMÂNĂ ŞI SPIRITUL REFORMATOR MODERN (1821-1848)
I. REVOLUŢIA DE LA 1821 CONDUSĂ DE TUDOR VLADIMIRESCU
1. Cauzele revoluţiei
2. Programul revoluţiei
II. ECONOMIE ŞI SOCIETATE
1. Viaţa economică
2. Societatea
III. REGIMUL POLITIC
IV. PLEDOARIE PENTRU DOMNIA LEGII ŞI PENTRU REGIM CONSTITUŢIONAL
V. REGULAMENTELE ORGANICE – PRIMUL ACT CU VALOARE
CONSTITUŢIONALĂ AL PRINCIPATELOR LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE
1. Geneza Regulamentelor Organice
2. Dispoziţii. Instituţii
VI. PROGRAMUL REVOLUŢIEI DE LA 1848, IZVORUL MARILOR REFORME DE
MODERNIZARE A ROMÂNIEI

CAPITOLUL XV
ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1849-1866
I. ORGANIZAREA DE STAT SUB SEMNUL UNIFICĂRII POLITICE
II. DREPTUL CONSTITUŢIONAL
1. Convenţia de la Balta Liman
2. Tratatul de la Paris
3. Rezoluţiile cu semnificaţie constituţională adoptate de Adunările ad-hoc – 1857
4. Convenţia de la Paris
7

5. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris


III. LAICIZAREA DREPTULUI
IV. DREPTUL CIVIL
V. CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ
VI. DREPTUL PENAL
VII. DREPTUL PROCESUAL PENAL
VIII. LEGE ŞI REFORMĂ

CAPITOLUL XVI
DREPTUL MODERN AL ROMÂNIEI ÎNTRE 1866-1918
I. VIAŢĂ ECONOMICĂ ŞI STRUCTURI SOCIALE
1. Economia
2. Structuri sociale
II. VIAŢA POLITICĂ. PLURIPARTIDISM ŞI RESPONSABILITATE GUVERNAMENTALĂ

1. De la domnul pământean la prinţul străin. Actul de la 10 mai 1866


2. Proclamarea independenţei de stat
3. Trăsăturile generale ale regimului politic
III. ROMÂNII DIN AFARA STATULUI NAŢIONAL
IV. DREPTUL INTERNAŢIONAL
V. DREPTUL CONSTITUŢIONAL
VI. PRINCIPALELE REFORME INTERNE
1. Legislaţie agrară
2. Comerţ, industrie, finanţe, legislaţia muncii
3. Învăţământ, putere armată, administraţie, justiţie
VII. ŞTIINŢA DREPTULUI ŞI ÎNVĂŢĂMÂNTUL JURIDIC

CAPITOLUL XVII
ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL DUPĂ MAREA UNIRE PÂNĂ LA
INSTAURAREA EGIMULUI TOTALITAR ANTONESCIAN 1918-1940
I. ORGANIZAREA DE STAT
1. Marea Unire şi consacrarea ei internaţională
2. Progresele economiei naţionale
3. Sistemul partidelor politice
4. Noile concepţii politico-juridice
5. Forma de guvernământ şi regimul politic
8

II. EVOLUŢIA DREPTULUI


1. Izvoarele dreptului
2. Unificarea legislativă. Organizarea judecătorească
3. Dreptul constituţional
4. Dreptul administrativ
5. Dreptul comercial şi bancar, sistemul bancar şi instituţiile de credit
6. Dreptul internaţional
7. Dreptul civil
8. Dreptul procesual civil
9. Dreptul penal
10. Dreptul procesual penal
12. Ştiinţa dreptului şi învăţământul juridic

BIBLIOGRAFIE
CUVÂNT ÎNAINTE

Prin însăşi formularea dată, Introducere în


istoria dreptului se defineşte ca o ştiinţă interdis-
ciplinară, situată la graniţa dintre istoria societăţii şi
civilizaţiei universale şi normele, instituţiile şi
concepţiile juridice ale popoarelor şi naţiunilor
lumii. Laolaltă, acestea alcătuiesc sfera Dreptului
pozitiv din toate perioadele timpului istoric. Pe acest
fond se integrează istoria bimilenară a poporului
român şi lucrul său pentru a-şi întemeia viaţa pe
ideea de ordine, lege şi dreptate.
Înainte de a se trece la studierea ramurilor
fundamentale ale Dreptului, această disciplină oferă
studenţilor cunoaşterea gândirii despre legi, drepturi,
îndatoriri şi structuri juridice, despre principalele
monumente ale dreptului universal, de la Codul lui
Hammurapi la Legile lui Iustinian şi până la Codul
lui Napoleon. Astfel, poziţia disciplinei în raport cu
domeniile cunoaşterii implică o largă deschidere
spre alte ştiinţe, precum istoria doctrinelor sociale,
economice şi politice, istoria filosofiei şi a religiilor,
istoria diplomaţiei şi istoria militară, oferind o viziune
cuprinzătoare asupra Dreptului, de la izvoarele sale,
în evoluţia pe epoci istorice, până la a deveni
temeiul Dreptului actual. Familiarizarea studentului
din primul an de studii cu instituţiile, normele şi
5
concepţiile juridice de la antichitate la contempora-
neitate, examinarea izvoarelor, doctrinelor şi juris-
prudenţei (practicii judiciare) fiecărei epoci sunt
menite să contribuie la înţelegerea şi însuşirea temei-
nică a celorlalte ramuri şi discipline ale Dreptului:
public, privat, constituţional, civil, penal, administrativ,
comercial, procesual etc.
Din motive lesne de înţeles, vom stărui
asupra istoriei dreptului românesc, preocupaţi însă şi
de conexiunile sale cu principiile, jurisprudenţa şi
izvoarele dreptului universal, puţine popoare având
privilegiul de a-şi aşeza legile pe temeiul unor
izvoare fundamentale de drept, cum sunt Dreptul
civil roman, Dreptul bizantin din timpul împăratului
reformator Iustinian şi Dreptul civil francez inspirat
de Napoleon.
Obiectivele care trebuie atinse de cursant
după studierea şi aprofundarea disciplinei ar trebui
să fie:
1. Să-şi însuşească temeinic cunoştinţele
despre gândirea şi practica juridică din toate vârstele
timpului istoric şi din focarele de civilizaţie ale
omenirii: Orientul antic, lumea greco-romană, tradiţiile
romanităţii în evul mediu şi epoca modernă, şi să
înţeleagă influenţa lor asupra statalităţii şi dreptului
românesc.
2. Să fie în măsură a defini, folosind conţi-
nutul cursului, Dicţionarul Explicativ al Limbii
Române, Dicţionarul de termeni juridici uzuali
explicativ practic (1997), noţiunile din domeniul
Dreptului referitoare la persoane, familie, proprietate
6
şi succesiune, drepturi, obligaţii, răspundere şi con-
tracte – concepte care înlesnesc însuşirea ramurilor
principale ale dreptului.
3. Să înţeleagă şi să-şi explice evoluţia
concepţiilor politice, a ştiinţei dreptului şi jurispru-
denţei de-a lungul istoriei, de la formele neevoluate
(cumularea puterilor, pluralitatea condiţiei juridice şi
insecuritatea persoanelor, instabilitatea proprietăţii)
la societatea modernă, întemeiată pe separaţia
puterilor, pe domnia legilor şi pe garantarea consti-
tuţională a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
4. Să argumenteze, cu datele şi faptele oferite
de disciplina predată, filiaţia dreptului românesc cu
ilustrul drept roman – componentă a obârşiei româ-
nilor însăşi – şi, deci, implicit, cu valorile europene
la care tindem să aderăm.
În acest chip, disciplina Introducere în istoria
Dreptului înzestrează pe viitorul jurist cu elementele
de cultură fără de care nici o profesiune nu este
desăvârşită.

7
8
Capitolul I
INTRODUCERE ÎN DREPTUL ANTICHITĂŢII

I. DEFINIŢIA DREPTULUI. NECESITATEA CUNOAŞTERII


ISTORIEI DREPTULUI

În ştiinţa juridică, cuvântul DREPT cunoaşte mai multe


înţelesuri.
1. În primul rând, el exprimă facultatea unei persoane
(subiect) de a săvârşi un act care să fie recunoscut sau să nu fie
interzis de lege. De aceea, cu acest sens, el se numeşte Drept
subiectiv. În acest caz, legea ocroteşte actul împotriva acelora
care se opun exercitării lui prin sancţiuni externe şi reale.
2. Al doilea sens exprimă totalitatea regulilor juridice
care asigură exerciţiul drepturilor subiective. În acest înţeles,
Dreptul este definit ca ansamblul legislaţiei şi se numeşte Drept
obiectiv (general), structurat pe categorii şi diviziuni: civil,
penal, comercial etc.
3. Cel de-al treilea sens priveşte ştiinţa Dreptului. Din
vechime însă, aceasta a fost socotită şi o artă, o adevărată vocaţie;
celebrii jurisconsulţi romani Celsius şi Ulpian au şi numit-o
sugestiv ars aequi et boni (arta echităţii şi binelui).
În altă ordine de idei, plecând de la faptul că ambele au
ca obiect raporturile dintre oameni, pentru a armoniza interesele
individuale cu interesul general, Morala şi Dreptul sunt înrudite.
Cea dintâi este însă abstractă şi idealistă, ţinând de conştiinţa
umană – un factor lăuntric deci, implicând sancţiuni emoţionale –,
în timp ce Dreptul este practic şi realist, deci pozitiv, stabilind
norme juridice obligatorii impuse prin sancţiuni externe şi reale.
9
Aşa cum va rezulta, învăţaţii din timpurile vechi şi până în epoca
modernă au vorbit şi despre existenţa unui drept natural.
Fiecare ştiinţă îşi are istoria sa. De aceea, studierea şi
cunoaşterea acesteia sunt, pentru cel care o practică, o obligaţie
şi o necesitate. Pentru argumentarea unei soluţii sau apărarea
unei cauze, juristul simte nevoia incursiunii în istorie, de unde să
extragă explicaţii logice, fundamentarea regulii, practica anterioară
a sute de generaţii şi pe durata a mii de ani. De aceea, însuşirea
de cunoştinţe din istoria dreptului nu constituie doar o chestiune
de cultură generală, cu care trebuie să fie înzestrat orice intelec-
tual, ci una de competenţă profesională.

II. IZVOARELE DREPTULUI


Într-o accepţiune generală, teoreticienii acestei ştiinţe au
identificat ca izvoare principale ale Dreptului: obiceiul, legea,
doctrina şi jurisprudenţa.
1. Obiceiul (datinile juridice). Acesta constituie dreptul
consuetudinar sau cutumiar, constând într-o sumă de reguli de
conduită nescrise, formate prin repetarea îndelungată a unor
practici generale, regionale sau locale. Obiceiul a jucat un mare
rol la toate popoarele aflate în primele faze ale dezvoltării lor
juridice (în Franţa, până la redactarea oficială a obiceiurilor, în
secolul al XVI-lea, „la coutume” a reprezentat principalul izvor
de drept, ca şi la români de altfel, până un secol mai târziu). Şi
astăzi Anglia şi SUA continuă să atribuie cutumei acelaşi statut,
totalitatea obiceiurilor juridice purtând numele de Common Law.
2. Legea. Evoluând, societatea a simţit nevoia, într-o primă
etapă, a unificării, armonizării şi codificării obiceiurilor, trans-
formarea lor în legi, prin adunarea şi sancţionarea lor în formă
scrisă, în colecţii generale numite Coduri.
Conceptul de lege prezintă două accepţiuni: în sens larg,
ea desemnează orice act normativ emis de un organ de stat împu-
ternicit să emită astfel de acte, conform unei proceduri prestabilite;
10
în sens strict, trebuie înţelese numai actele normative emise de
Parlament.
3. Doctrina şi jurisprudenţa sunt considerate izvoare
secundare. Doctrina rezultă din lucrările unor jurişti iluştri, care
explică şi comentează regulile juridice, expun teoriile de Drept,
concepţiile lor în problemele juridice controversate. Jurisprudenţa
se defineşte ca totalitatea soluţiilor date de instanţele de judecată
de toate gradele în speţele judecate. Începând din antichitate şi
până în epoca modernă, istoria dreptului oferă exemple celebre
de jurisprudenţă, pline de învăţăminte.

III. DIVIZIUNILE DREPTULUI


Dreptul pozitiv (dreptul în vigoare) este compus din două
mari ramuri : dreptul internaţional şi dreptul naţional. Cel dintâi
priveşte Dreptul internaţional public, care reglementează relaţiile
dintre state, precum şi Dreptul internaţional privat, care regle-
mentează raporturile de interes privat dintre supuşii diferitelor
state. Şi dreptul naţional se subdivide în Dreptul public (Consti-
tuţional, Administrativ, Penal) şi Dreptul privat (Civil, Comer-
cial etc).

IV. ESENŢA DREPTULUI. CURENTELE DE GÂNDIRE


Prima formă de reglementare a raporturilor dintre oameni
a fost, aşadar, obiceiul (cutuma). Când a apărut conştiinţa reli-
gioasă, preceptele religioase s-au adăugat uzanţelor primitive.
Sfânta Scriptură şi Coranul cuprind multe astfel de precepte,
devenite apoi norme juridice, ca şi Codul lui Hammurapi, una
din primele colecţii de legi cunoscute în istorie (se va trata
distinct, la capitolul Antichitate).
Dreptul canonic (religios) a exercitat, deci, o influenţă
considerabilă până în timpurile moderne (mai ales în materie de
familie) în toate statele creştine, tot astfel şi Şeriatul – legea
11
sacră islamică, în lumea musulmană. Se ştie că relaţiile sociale
au privit raporturile omului cu mediul natural şi cele de familie,
care au implicat iniţial norme impuse prin oprobriul colectiv, iar
apoi, odată cu apariţia statului, constrângerea normelor juridice.
În acest cadru, exegeţii ştiinţei dreptului au stabilit o
seamă de relaţii esenţiale pentru înţelegerea acestei ştiinţe :
1. Dintre drept şi politică, cel dintâi având un caracter
esenţialmente politic.
2. Dintre drept şi justiţie – întrebarea care s-a pus fiind
aceea dacă dreptul este sau cel puţin ar trebui să fie echivalent
cu dreptatea (justiţia).
3. Dintre drept şi morală. Deşi în multe privinţe normele
de drept şi regulile morale sunt înrudite, aşa cum s-a relevat, ele
nu se pot confunda. Căutând sancţiuni în preceptele religioase,
precum şi în propria conştiinţă, morala este abstractă şi idealistă.
Dreptul impune respectarea regulilor de conduită prin sancţiuni
externe şi reale fiind, deci, pozitiv.
Explicaţia dreptului a făcut obiectul diverselor şcoli şi
curente de gândire, din Evul Mediu şi până astăzi. Ne oprim, pe
scurt, asupra celor mai importante dintre ele.
1. Şcoala originii divine a Dreptului a fost fondată în
Evul Mediu de Sf. Augustin, iar concepţia sa a fost dezvoltată
în secolul al XIII-lea de Thomas d'Acquino. Esenţa acesteia era
că oamenii sunt supuşi voinţei lui Dumnezeu şi, prin extensie,
autorităţii suveranului (împărat, rege, principe) – reprezentantul
puterii divine pe pământ.
2. Şcoala Dreptului natural, contrară celei dintâi, a fost
fondată de gânditorul Hugo Grotius (De jure belli ac pacis –
1625), inspiratorul ideii Contractului social între oameni, al
cărui rezultat a fost crearea statului. O versiune a acestei concepţii
aparţine renumitului filosof englez Thomas Hobbes (Elements
of Law Natural and Politic – 1640). El susţine că nu solidaritatea
socială, ci, dimpotrivă, natura egoistă a indivizilor (vezi celebrul
12
adagiu homo homini lupus – omul este lup pentru om) i-a forţat
să se organizeze în societate civilă (stat). Cei doi gânditori sunt
însă de acord că poporul a delegat apoi irevocabil puterile sale
suveranului, căruia, astfel, îi datorează ascultare. Ei justificau
puterea absolută a acestuia. Simbolul acestei puteri, regele
Franţei, Ludovic al XIV-lea, a rămas vestit pentru afirmaţia sa –
„l’Etat c’est moi !” (statul sunt eu !).
Un pas înainte este făcut de John Locke (On the
Government – 1960): prin contractul social realizat – considera
el – poporul a cedat suveranului numai puterea executivă, dar a
păstrat-o pe cea legislativă – deci, suveranitatea – suport al
monarhiei constituţionale instituită în Anglia în timpul revoluţiei
burgheze din secolul al XVI-lea. Dar cea mai pură viziune
aparţine lui Jean-Jacques Rousseau (Le Contract Social – 1761).
Oamenii se nasc liberi şi egali – a afirmat el în esenţă, iar suve-
ranitatea poporului este, astfel, inalienabilă. Ea nu se deleagă, ci
se exercită direct.
Deşi teoria a îmbrăcat un sens utopic şi romantic, ea a
fost îmbrăţişată cu entuziasm de minţile reformatoare cele mai
luminate ale vremii din cele două continente – Europa şi America;
această concepţie a devenit combustia marilor revoluţii ale vea-
cului al XVIII-lea – cea franceză şi nord-americană – care aveau
să schimbe faţa lumii, spre modernitate.

V. ORIENTUL ANTIC
În antichitatea orientală, dreptul (legea) a stat cu precă-
dere sub stăpânirea credinţelor mitico-religioase. Pe o anumită
treaptă de evoluţie, societatea a simţit nevoia de ordine; pe
fondul explicării naive a realităţilor naturale şi sociale, guver-
nate de zei, poruncile acestora, transmise prin vocea preoţimii,
vor produce noi configuraţii pe planul relaţiilor dintre indivizi,
înlocuind comportamentul bunului plac cu ordinea întemeiată pe
precepte morale, transformate în norme juridice. Prin traducerea
13
obiceiurilor în norme, cutuma devine lege, deşi aşezarea socială
şi normele de drept continuă să fie socotite de inspiraţie divină.
1. Codul lui Hammurapi
Pe valea Nilului (Egipt) şi în Mesopotamia – ţara dintre
fluviile Tigru şi Eufrat – au luat naştere cele mai vechi centre ale
civilizaţiei umane, de la care lumea greco-romană – leagănul
civilizaţiei europene – a preluat valoroase tradiţii culturale.
Regatul Babilonului din Mesopotamia a fost rezultatul unificării
unor vestite oraşe-cetăţi unde s-au promulgat cele mai vechi legi
ale omenirii.
Rege al Babilonului (1793-1750 î.Hr.), fondator al
Imperiului Babilonean, Hammurapi şi-a legat numele de primul
cod amănunţit de legi cunoscut în istorie, unul din cele mai
vechi monumente ale dreptului societăţii orientale antice.
Textul, în scriere cuneiformă, a fost eternizat pe un stâlp de
bazalt negru, astăzi în custodia muzeului Luvru din Paris.
Importanţa Codului lui Hammurapi consta nu atât în înnoirile pe
care le aducea, cât, mai ales, în unificarea şi armonizarea
tradiţiei precedente. Spre deosebire de multe acte normative ale
vremii, acesta a fost o lege laică, mireană, elaborată, este
adevărat, din porunca zeilor, dar de către rege, considerat ca
învestit cu putere divină. Codul punea în centrul preocupărilor
ocrotirea proprietăţii, organizarea familială, reprimarea infrac-
ţiunilor de natură penală etc.
Primele articole erau consacrate procedurii judecătoreşti.
Amplele dispoziţii care urmează priveau proprietatea imobiliară,
în special funciară: drepturile şi îndatoririle persoanelor care
arendează pământ, stăpânirea caselor şi terenurilor destinate
construcţiilor. Codul reglementează dreptul de depozit, dreptul
datoriilor (asigurarea împrumutului prin persoana membrilor de
familie ai datornicului) şi cămătăria. Sclavii – bun de seamă al
patrimoniului mobiliar – erau socotiţi obiect de proprietate,
putând fi vânduţi sau zălogiţi.
14
Strâns legată de proprietate era materia obligaţiilor:
contractul de vânzare-cumpărare, garanţii, contractul de locaţiune
(închiriere), cele privind bunurile imobile precum şi serviciile
(forţa de muncă), cu reglementarea preţurilor (maxime sau
minime).
Un loc important revenea dreptului familial. Familia era
întemeiată pe căsătoria monogamă, precedată de logodna cu
daruri (din partea familiei băiatului) şi presupunea constituirea
dotei (zestre) de către familia fetei. Deşi averea era administrată
de soţ, soţia rămânea proprietarul bunurilor dotale, păstrându-şi
capacitatea juridică. Codul reglementa, de asemenea, autoritatea
părintească, desfacerea căsătoriei, adopţiunea, succesiunea.
Numeroase articole erau consacrate infracţiunilor şi
pedepselor, care instituiau un sistem aspru, represiv. În dreptul
privat funcţiona principiul pluralităţii condiţiei juridice a oame-
nilor; la infracţiunile împotriva persoanei se făcea distincţie,
gradând pedeapsa, în raport cu poziţia socială a victimei sau a
infractorului. Pedeapsa capitală se administra pentru infracţiuni
împotriva patrimoniului, ameninţarea securităţii statului (de
exemplu, răscoala), pentru încălcarea eticii familiale (adulter,
incest ş.a). Erau prevăzute, de asemenea, pedepse corporale
(domeniu în care se autorizau utilizarea ordaliilor* sau legea
talionului**); dări în natură (sclavi, grâne, animale) şi pecuniare
(amenzi). Din textul legii rezultă că era cunoscut şi principiul
circumstanţei atenuante.
Pe planul judecării pricinilor, instanţele judiciare ecle-
ziastice au fost înlocuite precumpănitor cu magistraţi civili, care
________________
*
Ordalie – mod de stabilire a dreptăţii sau a vinovăţiei părţilor în
litigiu, prin diferite probe ( a focului, a apei clocotite şi a fierului încins),
considerat ca judecată divină.
**
Talion – pedepsire, răzbunare a unei ofense, a unui prejudiciu etc.
Legea talionului – lege penală a unor popoare antice prin care se aplica
vinovatului o pedeapsă identică cu fapta de care se făcea culpabil.
15
erau funcţionari de carieră. Hotărârile, irevocabile după pronun-
ţarea lor, erau redactate în scris şi precizau: obiectul pricinii,
lista martorilor, data întocmirii, numele scribului. Sistemul
administrării probelor era foarte dezvoltat şi se întemeia pe
martori, jurământ şi ordalii (ca probă, dar şi ca sancţiune). De
remarcat că articolele sunt foarte aproape de speţă şi departe de
preocupările doctrinare. Ele desemnează mai degrabă o decizie
judecătorească decât o normă juridică abstractă şi generală de
conduită. De multe ori, textul are în vedere cazuri concrete,
oferind şi soluţia juridică corespunzătoare.

2. Legea şi dreptul în Egiptul antic


În străvechiul stat din valea Nilului lipsesc codurile de
legi în înţelesul lor propriu. În schimb, cărţile egiptene de
înţelepciune, deşi nu sunt tratate de morală şi, cu atât mai puţin,
de drept, cuprind precepte morale şi juridice ce converg spre
ideea de respectare a ordinii universale stabilite de zei adică, în
înţelesul cetăţii, al legii şi dreptăţii imanente. De aceea, oricine
încalcă legea trebuie pedepsit: „Dă pedepse grele şi osândeşte
tare, căci dai astfel o pildă împiedicând [în viitor] o faptă rea”,
recomanda o vestită povestire de învăţături.

3. Societatea şi dreptul în Legile lui Manu (India antică)


Vestita colecţie de legi conţine un ansamblu de regle-
mentări juridice, religioase şi morale, exprimând trecerea de la
obicei la lege şi constituie baza dreptului public şi privat indian.
Manu, fiul înţelept al zeului Brahma, „părintele întregii lumi, al
cerului şi al pământului, strămoşul tuturor fiinţelor”, a dat oame-
nilor acest îndreptar de conduită, întemeind ordinea socială a
cărei respectare echivala cu însăşi voinţa forţei divine. Pentru
aceasta, Brahma a creat cele patru caste: brahmanii (preoţimea şi
înţelepţii), kşatrya (războinicii), vaisya (producătorii liberi) şi
16
sudra (servitorii), ceea ce implică şi pluralitatea condiţiei juridice
a persoanelor fizice, reflectată, spre pildă, în aplicarea diferenţiată
a sancţiunilor şi pedepselor. Pe lângă inegalitatea socială, Legile
lui Manu statuau şi inegalitatea dintre sexe, femeia având pe
toată perioada vieţii o poziţie subordonată bărbatului.
Răspunzător de respectarea ordinii sociale era regele,
care reprezenta autoritatea normativă, cât şi cel ce trebuia să
pedepsească pe cei vinovaţi, ocrotindu-i pe ceilalţi („Dreptatea
stă în a aplica pedeapsa conform legii”). Judecata, însă, o făceau
judecătorii aleşi de rege din rândul primelor trei caste. Proba-
ţiunea consta din martori, pe bază de jurământ, dar erau admise
şi ordaliile. Remarcabil este faptul că precizarea datoriilor
presupunea şi preocuparea de a înlătura arbitrariul şi anarhia din
relaţiile interumane.
4. Gândirea juridică în China antică
Adepţii filosofiei daoiste (dao – „strămoşul tuturor
lucrurilor, principiul cerului şi al pământului”), precum şi ai
confucianismului (Confucius – celebru filosof chinez sanctificat)
din secolele VII-VI î.Hr, sunt creatori ai învăţăturii morale ce
îndemna omul spre virtute, îndeplinirea datoriei şi respectarea
normelor de convieţuire socială. Ei sunt precursori ai legiştilor,
curent de gândire juridică din secolele IV-III î.Hr. Meritul
legiştilor a fost acela că făceau distincţie între obicei şi legea
scrisă, considerată superioară, şi căreia trebuia să i se supună toţi
oamenii, indiferent de rang. Ei au fost printre primii care au
formulat în mod explicit principiul egalităţii persoanelor în faţa
legilor.
5. Vechiul Testament
În civilizaţiile vechiului Orient, religia domina toate
aspectele vieţii, în nici una însă caracterul dominant nu apare
atât de absolut şi de exclusiv ca în aceea a vechilor evrei.
17
Potrivit Vechiului Testament, Iahve, ca singur Dumnezeu şi unic
legiuitor, este încarnarea justiţiei supreme. Spre deosebire de
Legile lui Manu, cartea sfântă a evreilor afirma egalitatea tuturor
fiilor lui Israel în toate domeniile de bază ale vieţii.
În gândirea lor, dreptatea se raporta la egalitatea
persoanelor în faţa legilor („Să nu faceţi nedreptate la judecată”,
suna un precept de bază al cărţii). Omul este drept prin ceea ce
face, şi nu prin poziţia lui sau prin ceea ce este (bogăţie, putere,
prestigiu social). Dreptatea înseamnă respectarea celuilalt, a
voinţei lui referitoare la propria persoană, precum şi a bunurilor
sale („ Să nu doreşti casa aproapelui tău, femeia lui, nici ogorul
lui, nici sluga lui, nici boul sau asinul lui”).
Dreptul penal ebraic admitea vechea lege a talionului
(aici este formulată celebra dispoziţie „suflet pentru suflet, ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte”). Administrarea dreptăţii apar-
ţinea tribunalelor oraşelor, instanţa supremă fiind tribunalul din
Ierusalim, devenit capitala regatului iudeo-israelian în timpul
regilor David şi al fiului său, înţeleptul Solomon (secolele XI-X
î.Hr.). Judecata se făcea pe baza oralităţii şi a prezenţei mar-
torilor, fapt pentru care şi mărturia mincinoasă era aspru
pedepsită.

VI. REFORMA DREPTULUI ÎN GRECIA ANTICĂ


Organizarea polis-ului grecesc (oraşul-stat) pe baze
democratice directe, având ca model Atena (aici fiecare cetăţean
lua parte la viaţa publică – în agora* sau alte instituţii – putând fi
desemnat, prin tragere la sorţi, în funcţiile de magistrat sau jurat
în instanţele de judecată), a permis nemaiîntâlnita afirmare a
filosofiei, doctrinei, jurisprudenţei şi instituţiilor judiciare.
Cultul pentru nomos, însemnând îndeosebi dreptul cutumiar al
cetăţii, înmănunchia accepţiunea de lege divină şi lege umană,
________________
*
Agora – adunare publică la vechii greci.
18
obiceiul, tradiţia, moravurile, comportamentul uman. Reformele
înfăptuite de-a lungul câtorva secole au permis trecerea de la
atotputernicia statului aristocratic spre libertatea individuală,
prin intermediul dreptului bazat pe norme morale şi pe raţiune.
Chiar şi în Sparta, cea de-a doua cetate importantă a Greciei, stat
extrem de conservator şi de anacronic, legislatorii au impus
măsuri de natură să lărgească drepturile cetăţenilor.
Un astfel de model a fost Lycurg (secolul VIII î.Hr.),
care, prin reformele sale, a limitat puterea regilor ca stăpâni
absoluţi şi a realizat, prin instituţiile nou create – Senatul şi
Corpul Eforilor (magistraţi cu largi atribuţii interne şi externe),
alcătuite din reprezentanţi ai aristocraţiei, un echilibru al
puterilor între regalitate şi popor. În domeniul dreptului, eforii
erau cei care judecau în materie civilă, iar Senatul judeca
crimele, lipsind astfel pe regi de dreptul de a împărţi discreţionar
dreptatea. Reformele din domeniul social (redistribuirea resurselor
pentru a permite fiecărui cetăţean să aibă asigurată subzistenţa
alimentară), din domeniul moral (o educaţie aspră şi austeră –
„spartană” – a tinerilor), reglementarea relaţiilor de familie –
erau menite ca, laolaltă, să întărească cetatea, capacitatea ei de
apărare, prin subordonarea individualităţii interesului colectiv.
Atenianul Solon (secolul VII î.Hr ) este socotit unul din
cei şapte înţelepţi ai Greciei antice. Desemnat arhonte (magistrat
suprem al republicii) cu puteri extraordinare, a reformat statul,
dând prima Constituţie democratică a Atenei. În acea vreme,
cetatea era sfâşiată de grave contradicţii între stările sociale.
Înglodaţi în datorii, mii de oameni liberi au fost transformaţi în
sclavi şi vânduţi în afara cetăţii. Filosofia în materie de drept a
fost aceea că promulgarea de legi în interesul tuturor era condiţia
stabilităţii şi armoniei în societate, iar esenţa democraţiei consta
în dreptul cetăţeanului de a apela la justiţie pentru orice hotărâre
a unei autorităţi. În acest sens, Solon a creat un sistem
19
instituţional echilibrat. În justiţie a instituit, pe lângă magistraţi,
corpul de juraţi desemnaţi prin tragere la sorţi, la care aveau
acces toţi cetăţenii.
De mare importanţă au fost legile care hotărau retroce-
darea pământurilor celor deposedaţi abuziv de patriciat, eliberarea
celor vânduţi ca sclavi pentru datorii şi readucerea lor în cetate,
limitarea puterii părinteşti asupra copiilor (dreptul de viaţă şi de
moarte), fiul major devenind egal în faţa autorităţii cu tatăl său.
Efectul final a fost îngrădirea puterii oligarhiei şi consolidarea
sistemului democratic de guvernare.
Măsurile întreprinse de Clistene (secolul VI î. Hr.), om
politic şi reformator al statului sclavagist atenian, au reprezentat
episodul final al luptei dintre aristocraţia gentilică şi demos.
Printre altele, el a introdus ostracismul („judecata cioburilor”),
constând în votul secret al cetăţenilor care înscriau pe un ciob
numele persoanei considerată primejdioasă pentru ordinea
democratică. În baza verdictului popular, aceasta putea fi exilată
din cetate timp de 10 ani, dar fără confiscarea averii.
În gândirea vechilor greci a avut loc o interesantă contro-
versă privind raportul dintre legile normative instituite de oameni
şi legile naturale imuabile. Curentul de gândire al sofiştilor (de
la Sofist – filosof grec din secolul V î.Hr.) a repus în discuţie
existenţa dreptului natural (în concordanţă cu natura lucrurilor
şi a oamenilor), opus de ei dreptului pozitiv (totalitatea legilor în
vigoare), creat în interesul şi prin arbitrariul oamenilor, aflat în
opoziţie cu natura.
Un reprezentant de seamă al acestui curent a fost
Protagoras. Natura nu cunoaşte norme – a afirmat el. Introdu-
cerea aceasta este o operă a omului, socotit a fi homo mensura
(omul – măsura tuturor lucrurilor). Angajat în dezbaterea asupra
raportului dintre legea naturală şi cea raţională, Sofocle (secolul
V î.Hr.) a afirmat valabilitatea amândurora. De aceea – susţineau
20
sofiştii – dreptul pozitiv trebuia să revină la dreptul natural
egalitar întrucât, prin natura lor, toţi oamenii sunt egali („Divi-
nitatea i-a făcut pe toţi ca oameni liberi; pe nimeni natura nu l-a
făcut sclav”), concluzia fiind că dreptatea şi libertatea sunt
naturale. Dreptatea este, deci, egalitatea în faţa legii – afirma
Pericle, conducătorul democraţiei ateniene din secolul V î.Hr.
Marele învăţat al Antichităţii concilia, într-o logică impecabilă,
ideea de drept natural şi drept pozitiv, în sensul că egalitatea
naturală trebuia să se regăsească în lege. Sistemul desemnării în
funcţiile de stat prin tragere la sorţi, şi nu prin vot, introdus de
el, a permis oricărui cetăţean să exercite aproape orice demnitate
publică, iar retribuirea funcţiei a îngăduit şi celor de condiţie
materială inferioară să se poată ocupa de treburile cetăţii. Dar,
cu aceasta, controversa nu era încheiată. Caracterul pasionant al
disputei a fost amplificat de replica altor gânditori, printre care
poetul Pindar. Peste tot în natură, afirma el, funcţiona legea
după care cel puternic domina pe cel slab. Prin urmare, dreptul
natural n-ar fi impus egalitatea, ci, dimpotrivă, nesfârşita inegalitate
dintre oameni. În această lumină, egalitatea şi dreptatea nu erau,
deci, decât invenţii ale celor slabi care, inferiori din natură,
râvneau să devină, cu ajutorul legii, egali cu cei puternici.
Remarcabilă este concepţia filosofului Democrit (seco-
lele V-IV î. Hr.), apropiată de viziunea modernă, potrivit căreia
esenţa legii pozitive era principiul ce impunea fiecăruia, sub
sancţiunea constrângerii, de a nu prejudicia pe celălalt.
Gândirea juridică a fost puternic influenţată şi de viziunea
asupra Dreptului a marelui gânditor al Antichităţii, Platon, cel
mai de seamă discipol al lui Socrate. În celebrele sale dialoguri
din Legile şi Republica, el a susţinut ideea supremaţiei legilor
întemeiate pe conceptul Binelui şi Dreptăţii, dar concepţia sa
despre legile pozitive a cunoscut şi aspecte contradictorii. Iniţial,
el şi-a manifestat ostilitatea faţă de dreptul scris, considerat
21
formalist şi rigid. În cetatea ideală, condusă de filosofi – oameni
culţi, educaţi pentru servirea intereselor superioare ale comu-
nităţii pe baza raţiunii –, legea şi constrângerile nu erau necesare,
stăruind în a confunda dreptul cu morala. Cum, însă, societatea
era imperfectă şi nu corespundea acestor exigenţe, Platon se
pronunţa pentru supremaţia legii („nimeni în cetate să nu
îndrăznească să întreprindă ceva împotriva legilor, iar cel care ar
îndrăzni, să fie pedepsit cu moartea şi cu toate pedepsele
extreme”). În ciuda acestor recomandări excesive de pozitivism
juridic, contrastând cu viziunea sa senină despre virtuţi şi
morală, este de reţinut faptul că Platon a fost – potrivit unor
specialişti în istoria Dreptului – primul mare gânditor care a
formulat teoria prevenţiei* generale şi particulare, cât şi a
caracterului expiatoriu** al pedepsei.
Aristotel a fost elevul lui Platon. Spre deosebire de
acesta însă, la care noţiunea de drept apare nediferenţiată de
morală, Aristotel a dat un înţeles mult mai precis celui dintâi
concept, subliniind că ceea ce este drept este şi just. Deoarece
cel ce încalcă legile este un om nedrept, iar cel ce le respectă
este drept, filosoful conchide că toate dispoziţiile legale sunt
drepte şi, întrucât tot ceea ce se stabileşte prin legislaţie este
legal, fiecare dintre aceste prescripţii este dreaptă.
Distribuirea dreptăţii colective trebuie să se întemeieze
nu numai pe legalitate, dar şi pe egalitate; legea trebuie să ia în
considerare numai natura delictului, tratând pe picior de egalitate
părţile în cauză, indiferent de condiţia socială a persoanei.
O deosebită valoare o are opinia lui Aristotel privind
raportul dintre dreptul comun şi dreptul privat. Dreptul comun
________________
*
Prevenţie – măsură privativă de libertate luată în cursul soluţionării
unui proces penal, în scopul de a preveni fie dispariţia infractorului, înainte
de pronunţarea hotărârii penale, fie influenţarea martorilor de către inculpat.
**
Expiator – care poate şterge, ispăşi, răscumpăra o greşeală.
22
este chiar dreptul natural – afirma el –, fiind valabil pentru orice
cetate unde acţionează, deci, legea comună, care nu are nevoie
de recunoaştere, pe când legea privată este cea convenită între
oameni. În concepţia sa, spre deosebire de alţi gânditori, între
dreptul natural şi dreptul pozitiv nu există opoziţie; dimpotrivă,
legile statului completează dreptul natural. Aşadar, Aristotel a
fost un partizan declarat al legilor pozitive; legile au autoritate,
susţinea el, pentru că se întemeiază pe ştiinţa dreptului natural.
De aceea, şi legea trebuia să fie suverană. În prelungirea acestei
idei, Aristotel a susţinut primatul Constituţiei, ca lege funda-
mentală, cea care determină în stat organizarea sistematică a
puterilor, dar mai ales a puterii suverane. Astfel s-a născut ideea
de constituţionalitate a legilor.

VII. DREPTUL ROMAN


1. Însemnătatea dreptului roman
Specialiştii consideră, pe bună dreptate, că abia odată cu
epoca romană se poate vorbi de Drept în accepţiunea modernă a
cuvântului. La temelia ordinii juridice romane a stat Legea celor
XII Table, considerată de Cicero drept obârşia universală a
dreptului.
Dreptul roman a avut o evoluţie milenară, ale cărui înce-
puturi se situează în epoca de formare a cetăţii Roma (mijlocul
secolului VIII î.Hr.) şi care s-a încheiat la moartea împăratului
Iustinian (565 d.Hr.), ultimul împărat care a vorbit limba latină
pe ţărmurile Bosforului.
Ca şi egiptenii, babilonienii sau indienii, romanii nu au
realizat iniţial o distincţie clară între normele juridice, religioase
şi morale, dar ei au depăşit mai repede această confuzie, ajutaţi
de vocaţia gândirii riguros exacte, cât şi de pronunţata lor încli-
naţie spre lucruri practice. Făcând dovada unei extraordinare
23
vitalităţi, Dreptul roman a influenţat în mod hotărâtor evoluţia
generală a ideilor şi instituţiilor juridice, fiind preluat şi adaptat
la realităţile societăţii medievale pentru ca, mai târziu, să con-
stituie principalul izvor de inspiraţie în procesul elaborării codu-
rilor moderne. Concepţia juridică a romanilor a fost puternic
influenţată de gânditorii greci: Platon, stoicii şi, mai ales,
Aristotel, în materie de dreptate, lege, echitate, drept natural.
Unul din meritele sale constă în faptul că a creat o
terminologie juridică exprimată într-un limbaj juridic de o
excepţională precizie şi rigoare, simetria construcţiilor juridice
permiţând sistematizarea întregului drept intrat în universalitate.
Însuşi cuvântul Drept provine de la latinescul directum (con-
form cu regula), deşi romanii n-au utilizat această formă de
exprimare, ci au folosit cuvântul jus (de la iubere – a porunci).
Tot limba latină a impus cuvântul lex (de la legere – ceea ce este
scris şi se poate citi). La romani, cuvântul lex avea înţelesul de
convenţie (contract) când intervenea între două persoane fizice;
când înţelegerea intervenea între magistrat şi popor, căpăta
înţelesul de lege. Termenul de Cod provine de la codex –
alcătuire de tăbliţe de lemn cerate, pe care se scria cu un stilet;
legate laolaltă, acestea formau un fel de carte, iar denumirea s-a
extins, desemnând în final colecţiile de legi. Devize celebre care
au înfruntat timpul: ars aequi et boni (arta binelui şi a dreptăţii)
sau dura lex sed lex (legea este dură, dar este lege) sunt citate
frecvent de specialişti. Dreptul roman a cunoscut principii, con-
cepte şi categorii juridice cu caracter universal, care formează
fundamentul legislaţiilor moderne: regula după care orice faptă
producătoare de prejudiciu altei persoane angajează răspunderea
celui care a comis-o; principiul lucrului judecat ş.a.
Odată cu Roma se poate discuta cu adevărat despre
dreptul privat, în care sunt circumscrise drepturile şi obligaţiile
părţilor. La romani s-a înlocuit constrângerea fizică a debitorului
24
prin constrângerea juridică. Printre inovaţii, cele care privesc
familia, libertatea, proprietatea, succesiunea şi obligaţiile sunt
fundamentale. Din toate măsurile pe care le-au adoptat rezultă că
romanii au înţeles ca nimeni alţii valoarea morală şi juridică a
persoanei, trasându-se, astfel, drumul spre libertatea individuală.
Chiar dacă era departe de a fi deplină, persoana câştigă în raport
cu epoca cetăţii-stat, când nu existau persoane ci doar cetăţeni
care se identificau cu statul.
Reguli noi au vizat şi procedura. S-a introdus buna
credinţă în opoziţie cu acţiunea dreptului scris. Bona fides este
adevărata revoluţie în sistemul procedural. Dreptul roman clasic
a consacrat, de asemenea, principiul echităţii (aequitas), îndem-
nând la interpretarea legii în litera şi spiritul ei (ratio legis).
Jurisprudenţa (ştiinţa dreptului) era strâns legată de litera
legii, în perioada în care jurisconsulţii (specialişti consultaţi în
probleme controversate de drept) emiteau doctrine cu putere
de lege.

2. Diviziunile dreptului roman


Romanii au tratat distinct dreptul privat (ale cărui norme
juridice apără interesele indivizilor având ca obiect condiţia
juridică a persoanei, relaţiile patrimoniale, soluţionarea litigiilor
dintre persoane) şi dreptul public (cel care apără interesele statului
şi reglementează raporturile între stat şi cetăţeni).
a) Dreptul public („ius publicum”) cu principalele sale
ramuri dreptul administrativ şi dreptul penal, având ca obiect
delictele publice, judecate după normele procedurii penale de
instanţe speciale, distincte de cele civile.
b) Dreptul privat. Celebrul juris consult Ulpian şi alţi
confraţi ai săi au enumerat trei surse ale dreptului privat:
– ius naturale, însemnând legile naturale;
25
– ius gentium, consacrând reguli ce guvernau viaţa
naţiunilor;
– ius civile sau dreptul quiritar, cuprinzând normele
pozitive în vigoare, drept privat aparţinând exclusiv romanilor
(ius proprium civium Romanorum), dominat, până către sfârşitul
Republicii, de un formalism rigid şi de ritualuri, de natură să-l
facă inaccesibil străinilor.
Instituţiile juridice romane au dăinuit peste 19 secole şi
au cunoscut următoarele perioade, reflectând fazele distincte ale
statalităţii: Regalitatea, Republica, Imperiul (Principatul şi
Dominatul).

3. Scurtă prezentare istorică a statului şi dreptului roman


Regalitatea
Potrivit tradiţiei, fondarea Romei pe cele şapte coline din
centrul peninsulei italice a avut loc la jumătatea secolului VIII
î.Hr. Populaţia de agricultori şi păstori, eterogenă etnic, era
organizată pe baze gentilice şi divizată în două stări sociale:
patricienii (populus romanus) – castă socială dominantă, fonda-
toare a statului – şi plebeii, populaţiile vecine supuse romanilor.
Cetatea era condusă de un rege ales de Adunarea
Poporului, alcătuită din patricieni. În formă statală, Regalitatea a
dăinuit de la mijlocul secolului VIII î.Hr. până în anul 509 î.Hr.
când ultimul rege din cei şapte, câţi a numărat tradiţia, este
izgonit şi se proclamă Republica. Regele cumula atribuţiile de
şef al administraţiei şi religiei, conducător militar şi judecător
suprem.
Alte instituţii ale statului erau Senatul, care deţinea
puterea pe perioada când, prin decesul regelui, funcţia regală
devenea vacantă, precum şi Comiţiile (centuriată şi curiată).
Cum regele consulta poporul în adoptarea hotărârilor sale (votul
se efectua în Comitium – o piaţă de lângă Forum), locuitorii se
26
constituiau în Comiţii: Comitia Curiata a patricienilor şi
Comitia Centuriata în care aveau acces plebeii.

Republica romană (509-27 î.Hr.)


În secolul I d. Hr., Roma a ajuns un imens imperiu
tricontinental, cel mai puternic stat al Antichităţii, organizat ca o
Republică, iniţial aristocratică, pentru ca în secolul III î.Hr. să
devină o republică democratică. În această etapă a dezvoltării
sale, a dispărut distincţia dintre patricieni şi plebei; sclavia, la
început patriarhală, a căpătat un caracter clasic.
Principalele instituţii ale statului au fost: Adunările
poporului roman (în număr de patru), care adoptau hotărâri cu
caracter legislativ; Senatul, care confirma legile votate de
Adunare; magistraţii aleşi – înalţi funcţionari de stat cu atribuţii
administrative şi jurisdicţionale; doi consuli care exercitau
jurisdicţiunea (competenţa de a judeca) civilă şi penală; pretorii,
învestiţi cu judecarea proceselor private.

Legea celor XII Table


Nemulţumirile plebeilor din Republica Romană consta şi
în incertitudinea din domeniul dreptului. Întrucât, la origine,
obiceiurile juridice erau ţinute în secret de pontifi şi, deoarece,
fiind nescrise, legile puteau fi interpretate, adesea, în mod
arbitrar de consuli, plebea a cerut cu tărie ca ele să fie codificate
şi publicate în Forum (piaţă publică în Roma antică, unde se
desfăşura viaţa politică şi unde se judecau procese) pentru a fi
cunoscute de popor. În urma acestui demers, o comisie trimisă
în Grecia să studieze opera lui Solon a redactat legile sub forma
a zece table de lemn (completate în anul 449 la 12 table de
bronz), care au fost apoi expuse în Forum. Deşi a avut doar
câteva decenii o existenţă publică, Legea celor XII Table a intrat
pentru totdeauna în conştiinţa poporului roman: conform lui
27
Cicero, după aproape patru secole, memorarea legilor era o
lecţie obligatorie pentru elevi.
Legea cuprindea întreaga materie a dreptului public şi
privat. În domeniul dreptului privat un loc central îl ocupau
dispoziţiile privitoare la proprietate (punând accent pe regimul
proprietăţii quiritare), succesiuni şi organizarea familiei (tablele
5-6). Se acorda mai multă atenţie individualităţii umane, în
sensul unei tot mai mari preocupări a legiuitorului pentru
asigurarea libertăţii, integrităţii şi viaţa persoanei.
Tablele 9 şi 10 tratau chestiuni de drept public şi drept
sacru. În penal se introduceau împăciuirea şi acordul prin bună
înţelegere. Procedura de judecată (tablele 1-2) rămânea primitivă
şi brutală, fapt explicabil prin aceea că, în secolul V î.Hr.,
romanii erau încă un popor de păstori şi agricultori, alcătuind o
societate arhaică. Însăşi legea în ansamblul său nu era decât o
codificare a obiceiurilor, ea rămânând tributară unor principii şi
practici înapoiate, chiar barbare (cum erau uciderea şi tăierea în
bucăţi a corpului debitorului insolvabil – pentru a da un singur
exemplu). Cu toate acestea, deşi în epoca clasică multe din
dispoziţiile sale au devenit anacronice în raport cu marile
progrese ale societăţii, această lege pe care se sprijinea
impresionantul edificiu al Dreptului roman, n-a fost abrogată
niciodată, rămânând în vigoare, din punct de vedere formal, timp
de unsprezece secole.
Principatul (de la împăratul Augustus – 27 î.Hr. la
Diocleţian – 284 d.Hr.)
În anul 27 î.Hr., Octavianus primeşte titulatura sacrală de
Augustus şi funcţia de Imperator. Cu el începe în istoria Romei
epoca Principatului, formă constituţională deghizată a monarhiei.
Cu timpul, împăratul va cumula puterea administrativă, militară,
religioasă şi juridică.
28
Are loc adâncirea stratificării sociale. Clasa superioară
era structurată în ordinul senatorial, ecvestru (cavalerii) şi al
decurionilor; plebea rurală şi urbană trăia la limita subzistenţei;
colonii, oameni liberi ce arendau pământ, erau legaţi în final de
solul pe care-l munceau. Sclavia, în declin, a făcut loc categoriei
liberţilor, asimilaţi şi ei colonilor.
În organizarea de stat au loc transformări semnificative.
Senatul îşi mai menţine un timp o parte din atribuţiuni: continuă
să judece procesele penale şi adoptă acte normative (senatus
consulte) pentru a părăsi în cele din urmă prim-planul vieţii
politice. Magistraturile se menţin, dar cu atribuţiuni diminuate.
Dominatul (de la Diocleţian la căderea Romei – 476 d.Hr.)
Este perioada de declin al Imperiului roman, caracte-
rizată prin decăderea vieţii urbane, prin extinderea marilor
latifundii şi procesul de ruralizare, prin restrângerea circulaţiei
monetare şi întoarcerea la practicile economiei naturale.
Statul. Dominatul consacră monarhia absolută de drept
divin (monarhul este dominus et deus – stăpân absolut zeificat) –
proces ce se încheie în epoca lui Constantin cel Mare. Statul
înfăţişează imaginea unui uriaş aparat birocratic, riguros ierar-
hizat şi militarizat. În ultima parte a existenţei sale, împăratul a
devenit un autocrat, care exercita singur puterea, fiind socotit
mai presus de lege.
Tarele interne – îndeosebi criza sistemului sclavagist –,
precum şi atacurile popoarelor migratoare, au avut ca efect
dezmembrarea Imperiului. În anul 330, Constantin cel Mare a
întemeiat cea de-a doua capitală la Constantinopol, oraş care îi
poartă numele. Urmarea a fost aceea că în 395 Imperiul Roman
s-a împărţit de drept în Imperiul Roman de Apus şi Imperiul
Roman de Răsărit (numit şi Bizantin după grecizarea sa). Roma
a căzut sub barbari în anul 476, iar partea de Răsărit a dăinuit
până în anul 565, la moartea împăratului Iustinian.
29
În contrast cu atmosfera generală de decadenţă, gândirea
juridică a rămas ascuţită, ajungând la maturitatea sa. Un exemplu
în acest sens este opera lui Cicero (106-42 d.Hr.), celebru om
politic, orator şi filosof, autorul unor memorabile discursuri
politice şi pledoarii juridice. În principalele sale lucrări Despre
stat şi Despre legi, el a abordat problema principiilor dreptului,
printre care conceptul de justiţie. Cicero a pus la baza politicului
şi juridicului morala, a cărei esenţă era binele comun, iar la
temelia statului – justiţia. O cetate bine organizată, afirma el,
trebuie să aibă ca fundament justiţia, dreptul public şi principiile
morale. Statul, lucrul public (res publica), era definit ca o
comunitate unită într-un sistem juridic, întemeiat pe un acord în
vederea realizării binelui comun.
Cu aceste lucrări de apoteoză, dreptul roman s-a apropiat
de culmile sale, oferind timpurilor viitoare modelul dreptăţii
întemeiate pe lege. Opera de legiferare a împăratului Iustinian a
venit apoi să dea o expresie practică acestor idei înaintate.

Iustinian (527-565 d.Hr.). Corpus Iuris Civilis


Căderea Romei cezarilor sub barbari va face ca împăraţii
răsăriteni să continue tradiţiile Romei eterne, inclusiv în
domeniul dreptului. Acum, izvorul principal de drept, aproape
exclusiv, este reprezentat de Constituţiile imperiale.
Planul ambiţios al lui Iustinian de a reface unitatea
Imperiului (în anul 546, recucereşte vremelnic Roma) a eşuat. În
schimb, iniţiativele sale pentru sistematizarea volumului imens
de legi ale lumii romane, apusă în parte, au dat cele mai rodnice
rezultate. Astfel, în anul 529, o comisie de reputaţi jurişti ai
timpului, conduşi de marele jurisconsult Triboniu, a publicat o
primă culegere de constituţii imperiale, purtând numele de
Codex Iustinianus; timp de cinci ani, ei au trudit la prelucrarea
celor 4650 de constituţii cuprinse în cele trei codice anterioare,
30
de la Hadrian la Iustinian, în sensul eliminării dispoziţiilor
căzute în desuetudine şi sistematizării celorlalte. Din această
muncă a rezultat o nouă ediţie, completă, a primului Cod.
De o revizuire generală aveau nevoie însă nu numai
constituţiile, ci şi operele jurisconsulţilor, în sensul eliminării
contradicţiilor existente în textele lor. Aşa au apărut Digestele
(culegere) sau Pandectele (colecţie completă, în limba greacă,
devenită limbă oficială a Imperiului Roman de Răsărit). Această
lucrare a constituit, secole de-a rândul, izvor de inspiraţie şi
model pentru aproape toţi teoreticienii şi practicienii Dreptului.
Textul era împărţit în 50 cărţi, iar acestea în titluri. Meritul
Digestelor a constat în tratarea pragmatică a problemelor de
drept, pornind de la analiza speţelor. De asemenea, deşi con-
stituie o operă de tradiţie clasică, lucrarea introduce inovaţii
pentru a adapta textele clasice din trecut la noile realităţi.
O a treia lucrare valoroasă a fost Institutiones – un ma-
nual juridic desăvârşit pentru uzul studenţilor secolului al VI-lea,
având ca model opera cu acelaşi nume a vestitului jurisconsult
Gaius.
În sfârşit, când Codul din 529 a devenit depăşit,a fost
elaborată o a doua ediţie adăugită, numită Novellae Constitu-
tiones. Laolaltă, cele patru lucrări menţionate, care formau un tot
unitar, vor fi cunoscute din secolul al XII-lea sub denumirea de
Corpus Iuris Civilis (Colecţia dreptului civil) – model de tratare
a problemelor: pragmatic, cazuistic, pornindu-se de la analiza
speţelor. Deşi o reeditare a Dreptului roman clasic, Legiuirile lui
Iustinian cuprindeau prevederi noi – modificări numite interpelaţii –
în acord cu evoluţia societăţii. Principalele dispoziţii priveau
dreptul privat – cele mai multe referitoare la proprietate şi suc-
cesiuni –, dar şi dreptul public, dreptul internaţional public,
dreptul penal şi procedura penală. În materie de persoane,
31
inovaţiile facilitau dezrobirea sclavilor şi reglementau statutul
juridic al colonilor; în materie de familie, se clarifică puterea
părintească, recunoscându-se copiilor capacitatea patrimonială
aproape deplină, şi se elimină unele impedimente la căsătorie,
ceea ce a avut ca efect relaxarea relaţiile de familie etc.
Cu această lucrare, Dreptul roman a ajuns pe culmile
sale, oferind timpurilor viitoare modelul distribuirii dreptăţii
întemeiate pe lege.
Se cuvine a menţiona şi contribuţia învăţământului juri-
dic la afirmarea Dreptului. În epoca imperială, aceasta tinde să ia
forme tot mai academice. Cele mai vestite şcoli de drept au fost
cele de la Roma, apoi de la Constantinopol, după crearea
Imperiului Roman de Răsărit. Durata învăţământului era de 4 ani,
extinsă la 5 ani prin reforma împăratului Iustinian. Pregătirea
îmbina învăţarea dogmatică (teoretică) cu cea practică.

4. Izvoarele dreptului roman au fost obiceiul, legea,


edictele magistraţilor, jurisprudenţa, senatus-consultele şi consti-
tuţiile imperiale.
a. Obiceiul (dreptul consuetudinar – consuetudo) a fost,
inclusiv o vreme şi în timpul Republicii, unicul izvor de drept
privat, fiind mai mlădios, putându-se modela nevoilor practice şi
situaţiilor particulare.
La începutul Romei, în epoca Regalităţii, nu existau nici
„lex”, nici „ius”; abia în Republică, şi sub influenţa Greciei, s-a
trecut la organizarea dreptului prin intermediul cutumei, ajun-
gându-se la Legea celor XII Table, care a dat naştere lui „ius”.
Consuetudinea a dispărut ca izvor de drept în timpul Dominatului,
când, printr-o constituţie din anul 319 d.Hr. a împăratului
Constantin, nu s-a mai permis abrogarea prin consuetudine a
legilor în vigoare.
32
b. Legea. Aşadar, existenţa legilor a fost îndoielnică în
timpul Regalităţii, devenind certă în vremea Republicii, când a
devenit cel mai important izvor de drept. Proiectul de lege
elaborat de magistraţi printr-un edict era aprobat sau respins de
cetăţeni pentru ca apoi să fie supus ratificării Senatului; odată
votată, legea intra în vigoare. Ea putea fi abrogată fie parţial, fie
în totalitate. Cu timpul, s-a instaurat obiceiul de a se da con-
sultaţii juridice în public, răspunzându-se la orice întrebare a
cetăţenilor. Orice om cult, care era interesat să dobândească
prestigiu şi notorietate, trebuia să cunoască bine dreptul.
c. Jurisconsulţii. Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului
creată de jurisconsulţi prin interpretarea dispoziţiilor cuprinse în
legi. Ea a atins culmea strălucirii sale în epoca clasică, atunci
când dispoziţiile empirice ale vechilor legi au trebuit, printr-o
fină interpretare creatoare, să ajute la soluţionarea unor noi
cazuri ţinând de cerinţele mereu schimbătoare ale vieţii. Inter-
pretarea legilor (interpretatio) a constituit activitatea juriscon-
sulţilor şi a reprezentat un important izvor de drept în timpul
Republicii. Monopolizată iniţial de pontifi (preoţi), jurisprudenţa
sacerdotală a fost apoi secularizată. Misiunea jurisconsulţilor
consta, în primul rând, în interpretarea dreptului pozitiv; ei
acordau, totodată, consultaţii publice, elaborând şi valoroase
tratate de drept.
Chiar Constituţiile imperiale (Novellae, de exemplu, o
culegere de constituţii imperiale) au fost inspirate din codurile
lui Gaius, Papinian, Ulpian ş.a. – lucrări care şi-au adus o
contribuţie importantă la consacrarea unor concepte-cheie pentru
dreptul roman, cum ar fi acelea de justiţie, jurisprudenţă,
diviziunile dreptului etc. Principii ale dreptului, aşa cum au fost
gândite de jurisconsulţi – „a da fiecăruia ce este al său, ori „a nu
vătăma pe aproapele tău”– şi-au păstrat în toate timpurile intacta
lor valoare morală.
33
Printre jurisconsulţii celebri s-a distins Gaius. Cunoscuta
sa lucrare Instituţiile a fost considerată un model de conciziune
şi claritate, definitivată apoi în timpul împăratului Iustinian.
Începând cu perioada Principatului, rolul jurisconsulţilor
a fost din ce în ce mai şters.
d. Edictele magistraţilor. Edictum (ex sau e dicere- a
anunţa, a proclama) era programul de guvernare al magistratului
ales (pretor, edil, cenzor, guvernatorii provinciilor cucerite –
exemplu, Dacia) pe timpul mandatului său, în temeiul dreptului
de a legifera acordat de cetăţeni. Totuşi, edictul nu avea carac-
terul imperativ al legii, fiind temporar şi aplicabil pe un teritoriu
limitat.
e. Senatus-consultele
Cum, odată cu creşterea numărului cetăţenilor, reunirea
lor pentru adoptarea legilor pe cale plebiscitară a devenit
imposibilă, s-a delegat Senatului acest drept, prin aşa – numitele
senatus-consulte. S-a relevat că şi în trecut Senatul a influenţat
procesul de legiferare; legile nu intrau în vigoare fără ratificarea
sa. Începând însă cu reforma împăratului Hadrian (începutul
secolului II d.Hr.), hotărârile sale – senatus-consultele – au
devenit izvoare de drept în sens formal, dar puternic influenţate
de voinţa împăratului.
f. Constituţiile imperiale (Constitutionis principis),
exprimând hotărârile împăratului, au căpătat putere de lege în
timpul Principatului şi, mai ales, al Dominatului. Elaborate de
jurisconsulţi, acestea se clasificau în edicte – dispoziţii cu
caracter general (un vestit exemplu a fost Edictul lui Caracalla,
care acorda cetăţenie peregrinilor din imperiu) – şi decrete –
hotărâri judecătoreşti date de împărat.

34
Capitolul II
ORGANIZAREA SOCIAL-POLITICĂ A TRACO-DACO-
GEŢILOR ÎN PERIOADA PRESTATALĂ ŞI STATALĂ.
LEGISLAŢIA ŞI INSTITUŢIILE JURIDICE

I. PERIODIZAREA TIMPULUI PREISTORIC ŞI ISTORIC


Preistoria – cea dintâi şi cea mai îndelungată subdivi-
ziune a timpului istoric – cuprinde Paleoliticul (circa 600.000 –
10.000 î.Hr.) şi Neoliticul (5.600-2.500 î.Hr.). Acum s-au for-
mat şi s-au afirmat primele comunităţi umane migratoare, apoi
sedentare.
Protoistoria cuprinde perioada Bronzului (circa 2500
î.Hr.– secolul XII î. Hr.) şi perioada Fierului (1.150 î.Hr. –
106 d.Hr.). Ea coincide cu apariţia tracilor, neam viguros,
membru al familiei popoarelor cunoscute ale Antichităţii: celţii,
grecii, latinii, ilirii.
Antichitatea nord-dunăreană este prima diviziune a
timpului istoric propriu-zis şi se încadrează între anul 82 î.Hr.,
când s-a constituit statul dac condus de Burebista şi a avut loc
integrarea Daciei în orbis Romanus, şi începutul secolului al
VII-lea d.Hr., când s-a produs retragerea temporară a frontierei
romano–bizantine de la Dunărea de Jos.

II. SOCIETATEA. STRUCTURI IERARHICE


POLITICE ŞI MILITARE

În secolele VIII-VI î.Hr., în aria de locuire a tracilor s-a


individualizat ramura de nord, geto-dacică, cu centrul în
Carpaţi, cea mai evoluată din neamul său, de altfel, singura care
şi-a creat un stat propriu.
35
Acumulările interne profunde, precum şi dialogul fecund
cu lumea înconjurătoare – celţi, greci şi romani – au contribuit la
progresul accelerat al societăţii geto-dace. La cumpăna erei
vechi şi a celei creştine, în ultimele secole dinaintea cuceriri
romane, această civilizaţie a atins apogeul pe plan material şi
cultural. Acum se constituie structuri militare şi politice embrio-
nare ale viitoarei organizări statale, iar normele morale tradiţio-
nale tind să îmbrace un caracter juridic.
Creşterea cantităţii de bunuri şi consolidarea proprietăţii
private au reprezentat suportul procesului de stratificare socială.
Aşezările rurale şi protourbane (faimoasele dave, cetăţi de pe
înălţimi populate de aristocraţia militară şi sacerdotală) cu
locuinţe diversificate ca stare materială – realitate confirmată de
inventarul necropolelor – dovedesc afirmarea elitelor conducă-
toare. Iordanes în Getica şi Cassius Dio în Istoria Romana
atestau, la cumpăna celor două ere, existenţa unor grupuri
sociale distincte: tarabostes (pileati) – elita dacică, ce exercita
demnităţi politice, militare şi ecleziastice – şi comati (capilati) –
masa producătorilor liberi.
Iniţial, autoritatea căpeteniilor comunităţilor umane a avut
un caracter precumpănitor moral, iar înzestrarea lor cu prero-
gativele autorităţii publice a fost un proces de durată.
Structurile politice şi militare s-au cristalizat în Epoca
Fierului. Evocând confruntările armate cu macedonenii, grecii şi
bastarnii, istoricii Strabon, Arrian, Iustinus, Trogus Pompeius
semnalau regi (rex) sau basilei: Dromihaites, Zalmodegicos,
Rhemaxos, Rubobostes, Oroles – conducători de puternice
uniuni de triburi, oştiri şi cetăţi fortificate, înzestraţi cu autoritate
transmisă uneori cu titlu ereditar. Ca şi mai târziu, ei împărţeau
puterea cu marele preot, a cărui autoritate religioasă conferea
forţa necesară normelor de conduită socială.
Existenţa unei adunări a poporului, cu putere de decizie,
despre care vorbesc unii autori de azi, este îndoielnică sau
36
disproporţionat evaluată. De asemenea, sintagma de democraţie
militară, utilizată în unele lucrări, este tributară unor puncte de
vedere depăşite şi nu-şi găseşte corespondent în realităţile spa-
ţiului românesc probate prin izvoare.
Este, însă, de reţinut că îmbinarea sacrului cu profanul
în conducerea societăţii şi distribuirea dreptăţii au imprimat
gândirii juridice din această perioadă amprenta mentalităţii
participative (concursul forţelor supranaturale).

III. GENEZA STATULUI DAC. INSTITUŢIILE SALE


Statul dacilor a rezultat din unificarea de către regele
Burebista, ajutat de marele preot Deceneu, a spaţiului nord şi
sud dunărean locuit de acest neam şi a exercitat:
1) o funcţie internă, realizată în cadrul instituţionalizat
de organizare şi funcţionare a unei societăţi ajunsE la un grad
superior de evoluţie;
2) o funcţie externă, de apărare, îndeosebi împotriva
expansiunii romane, împrejurare care a şi grăbit procesul unificării.
Organizarea statului pe baze teritoriale. Unificarea a
avut ca rezultat constituirea unui teritoriu statal cu frontiere
corespunzătoare ariei de locuire a etnosului geto-dac, dar şi a
neamurilor alogene întâlnite în acest spaţiu. Caracterul de „stat
unitar”, despre care vorbesc unele lucrări contemporane, trebuie
înţeles mai ales sub aspect instituţional, întrucât structura sa
înfăţişa mai degrabă trăsăturile unei federaţii de neamuri opusă
Romei.
Forma de stat era monarhică. Puterea supremă era
deţinută de rege, care cumula uneori (în cazul lui Deceneu şi al
lui Comosicus, spre pildă) funcţia de mare preot şi judecător
suprem. Instituţia monarhică tindea să devină ereditară (în
succesiune paternă sau colaterală).
37
Regele era asistat de un vicerege (probabil Deceneu în
raport cu Burebista, în timpul vieţii acestuia, sau Vezina, al
doilea om în stat după Decebal). Iordanes afirma despre
Deceneu că se bucura de „o putere aproape regească”.
Puterea supremă dispunea de un aparat de stat orga-
nizat ierarhic: un consiliu, ca instituţie colegială (după modelul
elenistic), alcătuit din rudele apropiate ale regelui (exemplu:
Diegis, fratele lui Decebal), mari dregători, căpetenii religioase
şi militare. Există dovezi despre o specializare a funcţiilor
publice: notabili cu funcţii de resort din domeniul administrativ,
fiscal şi militar răspundeau de organizarea muncilor agricole,
colectarea dărilor, exploatarea minelor, construirea de fortificaţii,
apărarea cetăţilor, diplomaţie. Vestitul sol Acornion din Diony-
sopolis ducea importante mesaje ale regelui Burebista către
conducătorii Romei.
Forţa publică privea constituirea unei armate desprinse
de comunitate; potrivit lui Strabo, acelaşi rege putea mobiliza o
armată de 200.000 de luptători. Existenţa unui sistem de
impozite era destinat îndestulării clasei conducătoare, dar şi
trebuinţelor obşteşti. Intensificarea circulaţiei mărfurilor a impus
apariţia centrelor de emisiune monetară; după unificare, la
Tilişca (azi în judeţul Sibiu), s-a creat un centru unic de emitere.
Aşa cum s-a mai menţionat, un rol important revenea
castei clerului; cultul zeului suprem Zamolxe a imprimat un
caracter aproape monoteist religiei geto-dacilor şi a contribuit,
tocmai prin aceasta, la procesul de unificare.

IV. LEGISLAŢIA ŞI INSTITUŢIILE JURIDICE


Prelucrând piatra şi metalele pentru a-şi confecţiona
unelte, arme, singura fiinţă a planetei înzestrată cu inteligenţă a
devenit o fiinţă socială. Legile naturii, implacabile, proprii lumii
38
animale, au făcut loc legilor concepute de om, schimbătoare în
funcţie de sistemele social-politice care s-au succedat, dar tinzând
să consacre valori imuabile permanente: dreptatea, echitatea,
servirea binelui public, ca idealuri morale supreme. Asumate
prin convingere sau impuse prin constrângere, legile au dat
măsura civilizaţiei şi gradului de cultură ale grupurilor, popoa-
relor şi naţiunilor lumii.

1. Izvoarele dreptului
Lucrările unor scriitori clasici şi postclasici greci şi
romani contribuie în mod hotărâtor la cunoaşterea realităţilor
economice, structurilor sociale, instituţiilor politice şi militare,
vieţii spirituale şi normelor morale cu valoare juridică la traco-
daco-geţi. Herodot, Arrian, Diodor din Sicilia, Strabon, Iordanes,
Suetonius, Dio Cassius, poeţii latini Vergiliu, Ovidiu şi Horaţiu
au transmis preţioase informaţii din care se pot reconstitui nu
numai organizarea internă a acestor strămoşi îndepărtaţi, evo-
luând către un stat întins şi puternic, dar şi despre locul lor
proeminent în istoria Antichităţii europene.
Izvoarele narative sunt completate de inscripţiile epi-
grafice, imaginile sculptate de pe Columna lui Traian şi monu-
mentul triumfal de la Adamclisi, de celebrele tăbliţe cerate din
munţii Apuseni, cât şi de descoperirile monetare.
Principalele monumente ale dreptului elin, ca şi cele ale
dreptului roman provincial constituie surse de cunoaştere a
sistemului juridic din Dacia. Pentru perioada stăpânirii romane,
este vorba despre dreptul roman clasic, ius gentium şi dreptul
cutumiar local care reglementau, prin complementaritate,
raporturile dintre stat, cetăţenii romani rezidenţi în Dacia, pere-
grini şi autohtonii geto-daci, până la contopirea lor progresivă
într-un sistem de drept unitar, daco-roman.
39
Edictele guvernatorilor, pentru provinciile conduse de
aceştia, precum şi constituţiile imperiale pentru întreg cuprinsul
statului reprezintă, de asemenea, izvoare majore ale dreptului
daco-roman.

2. Cutumă şi lege
În ordinea apariţiei lor, izvoarelor dreptului dacic au fost
cutuma şi legea.
Societatea umană a timpului preistoric a fost guvernată
de norme de conduită cu caracter cutumiar, care priveau organi-
zarea muncii şi repartiţia produselor, interdicţiile referitoare la
relaţiile dintre rude (incest), la prescripţiile magico-religioase
(tabu) sau ritualurile funerare. Cu timpul, aceste norme au
început să capete un caracter juridic, fiind prestabilite şi
înzestrate cu sancţiune materială deşi, desigur, nu se poate vorbi
de un drept în înţelesul juridic al cuvântului.
Din lucrările lui Herodot, Strabo, Pomponius Mela,
Diodor din Sicilia rezultă că normele de conduită fără caracter
juridic, „cutumele” – comune la traci, sciţi şi celţi, erau impuse
de preoţi ca legi inspirate de zei, ceea ce le conferea autoritate şi
trăinicie, aşa cum s-a întâmplat în vremea regelui zeificat
Zamolxe.
Organizarea statală a implicat adoptarea unor norme
juridice noi, reflectate în poruncile regale şi îndemnurile
preoţimii, concomitent cu preluarea unora din vechile cutume.
Unii autori afirmă, plecând de la informaţiile lui Iordanes, că
recurgându-se la autoritatea marelui preot Deceneu (care se
bucura de o „putere aproape regească”), în vremea lui Burebista
s-a realizat un sistem de legi sub formă scrisă (conscriptores)
cuprinzând dispoziţiile regelui. Neconfirmată de alte izvoare,
această relatare trebuie reţinută cu prudenţă, dacă nu cu scep-
ticism.
40
Existenţa legilor scrise fiind, deci, îndoielnică, se poate
admite că, asemenea vremilor de la începutul Romei, conser-
varea şi transmiterea lor se făceau prin procedeul mnemo-
tehnic semnalat de Aristotel la agatârşii din Transilvania:
versificate şi cântate pentru a nu se uita.
Totodată, în condiţiile existenţei sporadice a sclavilor
domestici, al căror statut social era mult diferit faţă de sclavia
clasică, cu greu se poate vorbi despre un stat şi un drept cu
caracter sclavagist.
3. Regimul persoanelor şi familia
Încă din perioada prestatală, procesul de diferenţiere pe
bază de avere a avut ca rezultat cristalizarea unor grupuri
sociale distincte: aristocraţia laică şi ecleziastică (tarabostes),
masa producătorilor liberi şi oameni de arme (comati), un număr
restrâns de sclavi domestici, socotiţi membri inferiori ai familiei
stăpânului lor.
Dacă, în secolul al VI-lea î.Hr., Herodot vorbea despre
familia tracă poligamă, Horaţiu atesta pentru vremea sa –
secolul I î.Hr.- familia dacă monogamă patrilineală, păzită cu
străşnicie. Căsătoria pereche, care a înlocuit treptat căsătoria pe
grupe, a introdus în familie un element nou în privinţa filiaţiei,
dreptului de proprietate şi succesiunii bunurilor. Soţia se
cumpăra la un preţ simbolic; ea venea în căsătorie cu bunuri
dotale (zestre), dar principala ei zestre consta în virtute;
adulterul femeii, care avea un statut inferior, se pedepsea cu
moartea. Pe linie de moştenire rezultă că acum fiii puteau cere
de la părinţi delimitarea părţii ce li se cuvenea din proprietatea
comună.
4. Bunuri şi obligaţii
Alături de proprietatea obştească a comunităţilor
asupra bunurilor imobiliare, şi îndeosebi asupra pământului, se
41
consolidează proprietatea privată asupra terenurilor arabile.
Herodot, Horaţiu, Ovidiu vorbesc despre pământul nehotărnicit,
dar şi despre loturi în folosinţă cu rotaţia anuală prin tragere la
sorţi, aşa cum se va proceda până târziu în satele devălmaşe
româneşti. Roadele erau „libere” (libera fruges) aparţinând, prin
urmare, celui ce le obţinea. Dovadă sunt comerţul activ, circu-
laţia vie a monedelor macedonene, denarului roman şi, în final, a
monedelor locale. Comerţul a implicat, logic, norme şi obligaţii
contractuale care, pe măsura intensificării circulaţiei bunurilor şi
a operaţiilor de schimb, sporesc în amploare şi diversitate.
Învoielile dintre părţi (contractele) îmbrăcau forma
jurământului însoţit de un ceremonial tradiţional (adeseori
jurământul pe zeităţi regale). Furtul era socotit o gravă încălcare
a normelor sociale.

5. Relaţiile externe
Crearea statului dac, important centru de putere al
Antichităţii europene, a implicat încheierea de tratate (de
alianţă, de pace), aşa cum au fost cele dintre regele Decebal cu
împăraţii Domiţian şi Traian din anii 89 şi, respectiv, 102 d.Hr.
Dacii percepeau tribut (sau stipendii) învinşilor, inclusiv
grecilor sau romanilor, dar nu dispreţuiau nici legăturile
matrimoniale pentru a-şi consolida statutul extern: Dromihetes
a luat în căsătorie pe fiica lui Lisimah, adversarul său iniţial.
Potrivit lui Suetonius, împăratul Augustus a făgăduit pe fiica sa,
Iulia, regelui get Cotiso, în vreme ce el însuşi a cerut în căsătorie
pe fiica acestuia.
Practicile diplomatice implicau, probabil, existenţa unor
norme de drept internaţional, şi în mod sigur un anumit ritual
cu prilejul încheierii tratatelor, precum rezultă din relatările unor
autori despre tratativele din anul 89 d.Hr. dintre Domitianus şi
Diegis, fratele regelui Decebal. Mai înainte, regele Burebista a

42
recurs la serviciile diplomatului grec Acornion, care a purtat
negocieri rodnice cu Pompeius, rivalul lui Caesar.

6. Sistemul punitiv geto-dac. Procedura de judecată


Din puţinele informaţii rămase, rezultă că dreptul penal
geto-dac cuprindea dispoziţii severe referitoare la apărarea sta-
tului, a persoanei, familiei şi proprietăţii. Printre infracţiunile
mai aspru pedepsite era şi încălcarea interdicţiilor religioase,
socotite sacrilegii. Totodată, ca pretutindeni în această vreme, au
persistat şi practici mult mai vechi, cum erau răzbunarea
sângelui (vendeta), ordaliile (proba focului, a fierului încins),
duelul judiciar, ca mijloc de rezolvare a litigiilor. Sistemul
punitiv avea la bază ideea de reciprocitate (talion); cel vinovat
era supus oprobriului public şi silit să părăsească comunitatea.
Pedepsele aveau un caracter expiatoriu (prin ispăşirea,
răscumpărarea unei greşeli), fiind destinate să purifice comu-
nitatea de sacrilegiul comis şi să evite atragerea mâniei
divinaţiilor.
Organizarea instanţelor judecătoreşti şi procedura de
judecată reliefau interferarea prerogativelor politice, religioase
şi judiciare. Astfel, regii geto-daci erau, în acelaşi timp, capi ai
justiţiei şi, atunci când nu erau ajutaţi de pontiful suprem, erau ei
înşişi mari preoţi.

43
Capitolul III
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ DACIA
(106 – 271 d.Hr.)

I. DREPTUL PUBLIC. ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI


CENTRALE ŞI LOCALE

1. Izvoarele dreptului
În concepţia romanilor, dreptul cunoştea două diviziuni
fundamentale: dreptul public (ius publicum) şi dreptul privat.
Primul reglementa organizarea statului, precum şi raporturile
dintre particulari şi stat, pe când cel de-al doilea se aplica numai
raporturilor dintre particulari.
La rândul său, dreptul privat se compunea din trei părţi:
dreptul civil (ius civile), dreptul ginţilor (ius gentium) şi dreptul
natural (ius natural).
Dreptul civil. La început, romanii înţelegeau prin drept
civil dreptul quiritar, destinat să reglementeze în exclusivitate
raporturile dintre cetăţenii romani, accesul necetăţenilor la nor-
mele sale fiind interzis cu desăvârşire. Poate şi de aceea, el era
caracterizat printr-un formalism riguros şi rigid, încheierea
actelor juridice fiind înconjurată de ritualuri solemne compli-
cate, de natură să-l facă inaccesibil străinilor.
Legea ginţilor. Dreptul ginţilor cuprindea normele
juridice care se aplicau în raporturile dintre cetăţeni şi străini.
Lipsit de formule solemne şi accesibil tuturor persoanelor fizice
cu statut de oameni liberi, ius gentium se va impune ca o replică
evoluată la dreptul civil, devenit, cu timpul, anacronic.
44
Popoarele cucerite, în cazul de faţă geto-dacii, dispuneau
însă ele însele de un sistem propriu de drept.
După anul 106, dreptul cutumiar local (obiceiul, con-
suetudo) s-a menţinut în măsura în care nu venea în contradicţie
cu dreptul roman scris, acum introdus.
Izvoarele formale ale dreptului roman şi-au schimbat
structura în perioada Principatului (27 î.Hr. – 284 d.Hr.). Odată
cu creşterea autorităţii împăraţilor, constituţiile imperiale
(constitutiones) au dobândit o importanţă sporită în raport cu
senatus-consultele şi edictele pretoriene∗. În acest sens, spre
exemplu, o importanţă deosebită a avut-o Edictul lui Caracalla
(Constitutio Antoniana) din anul 212 d.Hr., prin care se acorda
drept la cetăţenie peregrinilor din Imperiu, aşadar şi celor din
provincia Dacia.
Un izvor important de drept l-au constituit opiniile
juriştilor, care, în virtutea unor concesii speciale din partea
împăraţilor, au devenit norme obligatorii.
Dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul local s-au con-
topit, cu timpul, într-un sistem de drept nou, daco-roman, ca
un factor de seamă al procesului de romanizare şi al etno-
genezei româneşti.
2. Împărţirea administrativ-teritorială
Războaiele daco-romane din anii 85-88, cu Domitianus, şi
din anii 101-106, cu Traian, au făcut din Dacia mai întâi un stat
clientelar şi apoi o provincie romană frontalieră. Teritoriul
________________

În epoca Republicii (secolele VI – I î.Hr.), Senatul a fost una din
cele mai însemnate instituţii politice. Hotărârile sale purtau numele de
senatus consulte. Pretorii erau înalţi magistraţi a căror principală activitate
consta în organizarea judecării proceselor private. La începutul executării
funcţiei, ei publicau edicte care puneau la dispoziţia părţilor mijloacele
procedurale necesare apărării intereselor lor. Începând cu Hadrian, succesorul
lui Traian, constituţiile imperiale au căpătat putere de lege.
45
acesteia cuprindea Banatul, Oltenia, Transilvania până la cursul
superior al Someşului Mare şi viza, mai cu seamă, zona auriferă
din Munţii Apuseni. Muntenia, sudul Moldovei şi sud-estul
Transilvaniei au făcut iniţial parte din Moesia Inferior (provincie
din sudul Dunării), rămânând apoi extra provinciam, aflându-se,
deci, doar sub controlul nominal al legiunilor romane.
În timpul împăratului Traian, Dacia şi-a păstrat unitatea
administrativă ca provincie imperială (numită aşa pentru că,
asemenea altor provincii frontaliere, se afla sub autoritatea
directă a împăratului, spre deosebire de provinciile senatoriale
din interiorul imperiului). După anul 117, împăratul Hadrian a
împărţit provincia în două subdiviziuni: Dacia Superior în nord
şi Dacia Inferior în sud. Tot în timpul său, probabil în anul 124,
partea de nord a celei dintâi a fost detaşată, constituind Dacia
Porolissensis (cu reşedinţa la Porolissum, Moigradul de astăzi);
în anul 168, împăratul Marcus Aurelius a creat în partea centrală
Dacia Apulensis (cu reşedinţa la Apulum – Alba Iulia) şi Dacia
Malvensis, în sud (cu reşedinţa la Malva, localitate încă
neidentificată).

3. Organele centrale
Împărţită, pentru o mai eficientă administrare, în trei
subdiviziuni, Dacia a rămas în toată perioada existenţei sale o
singură provincie a Imperiului. În prima etapă, ea a avut în
frunte un legatus Augusti pro praetore, deci un guvernator de
rang înalt, din ordinul senatorilor, întrucât avea sub comanda sa
mai multe legiuni. După prima divizare s-a creat funcţia de
procurator Augusti, sau praeses (procurator presidial), cu
atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti. Odată cu crea-
rea celor trei Dacii, pentru a asigura unitatea de comandament a
celor două legiuni staţionate aici, precum şi coordonarea
46
administrativă, a fost numit un guvernator suprem, un legatus
Augusti pro praetore Daciarum trium, cu reşedinţa la Ulpia
Traiana Augusta Sarmizegetusa.
Pe lângă atribuţiile deja enumerate, guvernatorul dispunea
şi de dreptul de a emite edicte (decrete), în temeiul dreptului
provincial. Competenţa sa jurisdicţională era identică celei pe
care o aveau consulii, pretorii, prefectul oraşului şi al pretoriului
Romei.
Probabil în timpul împăratului Marcus Aurelius (161-180)
s-a constituit un Concilium Daciarum trium – adunare provin-
cială alcătuită din delegaţi ai oraşelor, dar cu atribuţii limitate
(plângeri adresate împăratului legate de abuzurile magistraţilor
etc). Prezidată de sacerdotul provinciei, adunarea era menită,
probabil, să întreţină cultul imperial.

4. Organele locale
Aşezările provinciei Dacia – aproape toate evoluând din
vechile localităţi geto-dacice – aveau caracter rural şi urban.
Oraşele aveau statutul de colonii şi municipii. Colonii ca
Apulum (Alba Iulia), Drobeta (Turnu Severin), Napoca (Cluj),
Potaissa (Turda), Romula erau aşezări puternic romanizate,
bucurându-se de ius latii (statut juridic intermediar între cel de
cetăţean roman şi cel de peregrin), fie chiar de dreptul de
cetăţenie romană, având în acest caz acces la ius Italicum (solul
lor fiind asimilat cu cel italic), putând, deci, exercita proprietatea
quiritară şi nefiind obligate să plătească impozitul funciar.
Municipii ca Dierna (Orşova), Porolissum (Moigrad,
judeţul Sălaj), Tibiscum (Jupa-Caransebeş) aveau o poziţie
inferioară, locuitorii lor bucurându-se numai de un statut juridic
intermediar între cetăţeni şi peregrini. Pe măsură ce procesul de
romanizare a autohtonilor avansa, în aceeaşi măsură deosebirea
47
existentă la origine între colonii şi municipii se estompa,
juriştilor romani înşişi venindu-le greu a face distincţie între ele.
O poziţie aparte a revenit metropolei Ulpia Traiana
Augusta Sarmizegetusa, iniţial colonie, care a devenit sediul
administraţiei centrale a provinciei.
În fruntea coloniilor şi municipiilor se afla un consiliu
orăşenesc (ordo decurionum), alcătuit din 30-50 de membri din
ordinul decurionilor, care exercitaseră anterior o magistratură. Ei
îndeplineau, îndeosebi, sarcini administrative: fiscale, edilitare
dar şi religioase şi diplomatice. Cei mai de seamă magistraţi ai
aşezărilor urbane erau aşa-numiţii duumviri (în colonii) şi
quatuorviri (în municipii) şi aveau, în principal, atribuţii
judecătoreşti. Pe lângă jurisdicţia contencioasă, ei îndeplineau şi
pe cea graţioasă: eliberări de sclavi, emancipări etc.
Ierarhia funcţionărească din oraşe era formată din
magistraţi inferiori: aedili, având în competenţă treburi edilitare,
poliţia pieţelor ş.a., şi quaestori, cu funcţia de casieri comunali.
Aşezările rurale se clasificau în mai multe categorii:
canabae (aşezări civile care luau fiinţă în jurul castrelor unde
staţionau unităţi militare); pagus (sat risipit, cătun); vicus (sat
compact, cu reţea stradală şi centru civic). Satele erau conduse
de magistraţi şi chestori, ajutaţi în treburile administrative de un
consiliu comunal (ordo).
Un ordin distinct erau colegiile, constituite pe criterii
etnice, profesionale (fierari, corăbieri, luntraşi, aurari, negustori)
sau religioase, conduse de un praefectus sau magister.
Cea mai înaltă magistratură sacerdotală era aceea de
pontifex maximus.

5. Organizarea financiară
Administrarea finanţelor era încredinţată unui procurator
financiar din rândul ordinului ecvestru (cavalerilor), sau al
48
procuratorilor presidiali. Pentru stabilirea impozitelor se
organizau din cinci în cinci ani recensăminte fiscale dirijate de
magistraţi specializaţi.
Impozitele directe (tributa) se stabileau pe proprietatea
funciară, clădiri şi persoane. Dările funciare grevau toate tere-
nurile particulare (de la faptul că deţinătorul avea doar drept de
folosinţă sau posesiune, proprietatea deplină aparţinând statului
roman). Stabilirea cuantumului impozitului funciar se făcea în
temeiul declaraţiei proprietarului, în funcţie de fertilitate şi
valoare economică. Oraşele care se bucurau de ius Italicum nu
plăteau acest impozit,deoarece, printr-o ficţiune juridică, solul
lor era socotit ca făcând parte din teritoriul roman, fiind, în
consecinţă, neimpozabile.
Un impozit pe persoană (tributum capitas) se percepea
de la cetăţeni şi peregrini. Şi negustorii plăteau impozit special.
Venituri importante aduceau statului impozitele indirecte.
Acestea rezultau din moşteniri, vânzări şi eliberări de sclavi,
circulaţia mărfurilor şi persoanelor. Pentru încasarea taxelor
vamale – pentru mărfuri şi persoane – erau înfiinţate oficii
(stationes), interne sau de frontieră.
În aceeaşi categorie de venituri intrau şi monopolurile.
Minele de fier şi salinele erau concesionate arendaşilor, iar cele
de aur – proprietate a împăratului – erau administrate de un
procurator aurarium.

6. Organizarea militară
Forţele armate ale provinciei, terestre şi navale, erau
alcătuite din:
a) Legiuni: Legiunea I Adiutrix, cu garnizoana în Munţii
Şureanu; Legiunea IV Flavia Felix, în Banat ambele transferate
apoi în alte provincii; Legiunea V Macedonica, la Potaissa;
Legiunea XIII Gemina, cu garnizoana la Apulum – ultimele
49
două unităţi staţionate în Dacia până la retragerea din 271. Toate
legiunile se aflau sub comanda legatului imperial şi a procu-
ratorilor presidiali.
b) Trupe auxiliare: (cohortes, alae, numeri, ca unităţi de
infanterie şi cavalerie). După Gallienus, comanda acestor unităţi
a revenit unui praefectus legionis, recrutat dintre militarii de
profesie.
c) Flota (classis) dunăreană şi maritimă.
d) Miliţiile municipale şi provinciale pentru paza ordinii.

7. Organizarea religioasă
Caracterul compozit al populaţiei: autohtoni geto-daci şi
alogeni coabitanţi, colonişti proveniţi ex toto orbe Romano,
militari şi veterani explică sincretismul religios: adorarea unor
divinităţi asemănătoare, dar de origini diferite, precum şi feno-
menul de interpretatio romana: cultul unor divinităţi locale sub
denumiri romane.
În Dacia se disting următoarele forme de cult:
a) Privat, în jurul divinităţilor aparţinând altarului casei
şi care implicau ceremonialul la naştere, căsătorie, moarte;
b) Popular, în jurul divinităţilor comune unor părţi /
grupuri mai largi de populaţii;
c) Public, privind cultul împăratului divinizat. Toate
aceste culte aveau ca oficianţi: capul familiei, colegiile, corpo-
raţiile, sacerdotul suprem al celor trei Dacii de la Sarmizegetusa.

II. DREPTUL PRIVAT


1. Statutul persoanelor
Constituţia lui Caracalla delimita clar pe locuitorii liberi
ai provinciei în trei categorii: cetăţeni romani, latini şi peregrini.
a) Cetăţenii romani locuiau în municipii şi colonii.
Statutul lor era reglementat de normele dreptului civil (numit şi
50
drept quiritar) – rigid, formalist şi exclusivist, neaccesibil
latinilor şi peregrinilor. Ei se bucurau de plenitudinea drepturilor
politice şi civile, asemenea rezidenţilor din Roma şi Italia: de ius
comercii (putinţa de a încheia acte juridice în conformitate cu
dreptul civil roman); de ius conubii (dreptul de a încheia o
căsătorie potrivit legilor romane); de ius militiae (dreptul de a
face parte din legiuni); de dreptul de a alege şi a candida la ma-
gistraturi.
Exista o singură excepţie: în materie imobiliară nu
puteau dispune de o adevărată proprietate romană în afară de
cazurile când, printr-o ficţiune juridică, pământul provinciei
respective căpăta ius Italicum, cu alte cuvinte calitatea de sol
roman.
Cetăţenii purtau tria nomina: praenomen, nomen şi
cognomen (nume, prenume şi poreclă).
b) Latinii coloniari erau locuitorii provinciilor încor-
porate la Roma prin cucerire şi care primeau condiţia juridică a
latinilor din coloniile fondate în Italia, din care cauză se numeau
latini fictivi. Aceştia ocupau o poziţie intermediară între cetăţeni
şi peregrini. Ei beneficiau de dreptul latin (ius latii), având
aceleaşi drepturi patrimoniale ca romanii (ius comercii), dar nu
şi de dreptul de a se căsători în conformitate cu dispoziţiile legii
romane. În cazul în care municipiile erau ridicate la rangul de
colonii, locuitorii lor latini deveneau cetăţeni romani printr-o
naturalizare colectivă.
c) Peregrinii alcătuiau majoritatea populaţiei, incluzând
şi pe autohtonii liberi. Situaţia lor era reglementată prin legea de
organizare a provinciei (lex provinciae) şi prin edictele guverna-
torilor. Edictul lui Caracalla le-a conferit dreptul de cetăţenie.
Din punct de vedere juridic, peregrinii puteau încheia
între ei acte conform dreptului cutumiar local. Ei aveau acces la
51
ius gentium – diviziune a dreptului roman, destinată să se aplice
în relaţiile între peregrini, precum şi între peregrini, latini şi
cetăţeni. Se poate spune chiar că aceasta era mult mai evoluată
faţă de dreptul civil, în măsura în care nu presupunea formule
solemne şi ritualuri, şi se întemeia pe libera manifestare a
voinţei persoanelor. Un statut deosebit revenea peregrinilor
deditici, categorie inferioară a acestor grupuri etnice, deoarece
cetăţile lor, rezistând asaltului roman, au fost desfiinţate din
punct de vedere juridic şi administrativ.
d) Sclavii erau împărţiţi în trei categorii: publici, privaţi
şi imperiali. La cucerirea Daciei, instituţia era deja în declin.
Poate şi de aceea, Roma nu a introdus un sclavaj de tip clasic, ci
a amplificat doar sclavia domestică. Eliberaţi, sclavii deveneau
în marea lor majoritate peregrini sau coloni.
e) Colonii aveau statutul juridic de persoane fizice cu
libertate limitată, în raport cu stăpânii domeniilor, dar care pri-
meau dreptul de căsătorie.
f) Dreptul roman cunoştea şi persoane juridice: muni-
cipiile, coloniile, colegiile, care grupau îndeosebi persoane de
aceeaşi profesiune: fierari (fabri), aurari (collegium aurarium),
corăbieri şi luntraşi (nautae, utriculari), negustori (negotiatores).

2. Familia
Instituţia familiei la cetăţenii romani din provincii era
reglementată de dreptul roman, dar şi de unele dispoziţii spe-
cifice. Gaius, jurisconsult din secolul al II-lea d.Hr., menţiona,
spre pildă, controversa dacă legea Iulia de fundo dotali (con-
simţământul soţiei pentru înstrăinarea de către soţ a imobilelor
dotale provinciale) se putea aplica şi cetăţenilor din provincii,
asemenea celor italici.
52
La peregrini, căsătoria (matrimonium) se făcea conform
legii lor naţionale, iar la peregrinii deditici, potrivit dreptului
popoarelor (ius gentium).
Uniunea sclavilor era acceptată de facto, neavând
valoarea unei căsătorii. În rare situaţii aveau loc uniuni între
servi publici bogaţi şi femei libere, îndeosebi peregrine sau
dezrobite.
Instituţiile dreptului familial (tutelă, curatelă, adopţiune)
erau guvernate de legile romane cu particularităţi procedurale
ale dreptului roman provincial.

3. Regimul bunurilor. Dreptul de proprietate


Au existat două forme esenţiale de proprietate funciară:
quiritară şi provincială.
a) Pământurile statului (ager publicus), în care se inclu-
dea şi solul popoarelor cucerite, nu erau susceptibile de proprie-
tatea privată. Proprietatea quiritară era accesibilă numai
cetăţenilor romani şi ţinea de domeniul dreptului civil. De aceea,
ea se transmitea prin forme solemne, exclusiviste şi formaliste.
Către sfârşitul Republicii, s-a accentuat tendinţa cuprinderii lui
ager publicus în dominium (proprietate quiritară).
b) Pământul cucerit devenea, de asemenea, ager publicus
în provinciile senatoriale sau proprietate a împăratului în cele
imperiale – cazul Daciei. Aici, autohtonii liberi exercitau cu
titlul de folosinţă o posesiune de uzufruct, pentru care plăteau
impozit funciar (tributum, stipendium). În fapt, proprietatea
provincială reprezenta o stăpânire reală: pământul trecea asupra
urmaşilor şi putea fi transmis între vii conform dreptul ginţilor.
Succesiunea putea fi deferită ab intestat (conform legii) sau pe
cale testamentară. Peregrinii utilizau forma de testament orală.
53
Ei puteau veni şi la succesiunea cetăţenilor romani, deşi nu se
bucurau de ius comercii.

4. Obligaţii şi contracte
Obligaţia reprezintă un raport juridic în temeiul căruia
creditorul are dreptul de a pretinde o prestaţie de la debitor. În
vederea valorificării acestui drept, creditorul are posibilitatea de
a urmări patrimoniul debitorului.
În clasificarea lor, cele mai frecvente obligaţii erau
contractuale şi delictuale. Romanii înţelegeau prin delict o faptă
ilicită, cauzatoare de prejudicii, care dădea naştere la obligaţia
delincventului de a repara prejudiciul cauzat.
Obligaţiile, îndeosebi cele contractuale, erau supuse unui
regim juridic extrem de complex, rezultat din împletirea unor
elemente de drept civil, dreptul ginţilor şi dreptul cutumiar.
Un izvor excepţional pentru reconstituirea noului drept
daco-roman sunt Tripticele din Transilvania (secolul al II-lea
d.Hr.). În număr de 25, tăbliţele cerate de la Alburnus Major
(Roşia Montană) reprezintă contracte consensuale (folosind
formulare model): de vânzare-cumpărare, închiriere, asociere,
împrumut (acestea dezvăluind mecanismul şi rolul stipulaţiunii:
capital, garanţii, dobânzi), de depozit şi cauţiune. Interesante
sunt şi contractele de muncă (locaţiune de servicii) din minerit,
care introduc elemente cum sunt sancţiunea şi derogarea. Alte
clauze cuprinse în aceste contracte sunt daunele moratorii sau
penalizarea convenţională în caz de dol.
Asemenea contracte au fost încheiate mai ales între
peregrini, aflaţi în afara dreptului civil. De aceea, pentru a fi
întărite, prevederile contractuale erau dublate de o stipulatio
(vezi mai sus), sau de intervenţia unui chezaş.
54
Faptul însă că cetăţenii şi peregrinii încheiau între ei acte
ce conţineau elemente de drept roman şi drept autohton vorbeşte
despre coexistenţa lor o anumită perioadă şi realizarea, în final, a
unei sinteze originale, dreptul daco-roman.

5. Infracţiuni şi pedepse. Procedura de judecată


Din punct de vedere al dreptului penal, un număr limitat
de infracţiuni (delicta publica) erau socotite a atinge interesele
statului: înalta trădare, delapidarea, luarea de mită. Pedepsele
erau capitale, necapitale sau constau în decăderea din drepturi.
Cetăţenii şi peregrinii se adresau instanţelor potrivit pro-
cedurii formale: guvernatorul sau reprezentantul său – legatus –
trimiteau părţile în faţa unui judecător (judex) sau a unor jude-
cători multipli (recuperatores).
În materie penală, guvernatorul avea ius gladii (sentinţa
pedepsei cu moartea). În caz de pedeapsă capitală, cetăţenii
provinciei puteau face apel la Roma. Un notabil al popoarelor
supuse putea fi condamnat astfel numai de împărat.

III. CONCEPŢII JURIDICE


Forma de guvernământ introdusă de Augustus – Princi-
patul – a însemnat şi concentrarea puterii în mâinile împăratului,
care-şi impunea voinţa prin acte normative (constitutiones
principis). Dreptul clasic – public şi privat – a cunoscut modifi-
cări de esenţă: îndeosebi după codificarea Edictului lui Hadrian,
magistraţii depind de puterea imperială, iar un rescript al ace-
luiaşi împărat a sporit importanţa opiniilor jurisconsulţilor.
De asemenea, criza muncii servile, manifestată chiar în
timpul stăpânirii romane în Dacia, a impus noi măsuri legislative
pe linia încurajării activităţii oamenilor liberi, închirierii
55
terenurilor agricole pe termen lung, îngrădirii puterii stăpânilor
asupra sclavilor, sporirii drepturilor persoanelor dependente de
capul familiei, în special în materie succesorală.
În Dacia, îndeosebi după Edictul lui Caracalla, a avut loc
un proces de sincretism juridic: coexistenţa dreptului roman cu
dreptul local a contribuit la integrarea organică a societăţii locale
in orbis romanus, iniţial printr-un proces de aculturaţie, apoi de
sinteză juridică. Dreptul roman a jucat, aşadar, rolul de factor de
romanizare cu efect vizibil.

56
Capitolul IV
INTRODUCERE ÎN ISTORIA DREPTULUI MEDIEVAL
UNIVERSAL

I. CONTINUITATEA TRADIŢIEI DREPTULUI ROMAN


ÎN EVUL MEDIU

La venirea popoarelor migratoare, în Imperiul Roman de


Apus normele de conduită din legislaţia romană s-au impus şi
alogenilor asimilaţi. Chiar dacă în secolele următoare s-au
constituit în această arie geografică noi state (Regatul vizigoţilor
în Peninsula iberică, Regatul francilor în Gallia, Regatul ostro-
goţilor în Italia, regatele anglo-saxone din Britania), dreptul
roman a continuat să stea la temelia legislaţiei. Astfel, legile lui
Iustinian au rămas baza teoriei şi, în mare măsură, a practicii
dreptului, ori de câte ori cutumele nu erau suficient de clare.
Din secolul al XI-lea, două puteri rivale îşi disputau
autoritatea de a hotărî regula de Drept: Biserica catolică, repre-
zentată de Papalitate, şi puterea laică, reprezentată de împăraţii
din fruntea Imperiului german, luptă care a durat câteva secole şi
s-a încheiat cu victoria celui din urmă.
După Antichitatea ajunsă la un grad rafinat de cultură, cu o
societate guvernată de ordine şi legi, Evul Mediu – cel puţin în
primele sale veacuri – oferă imaginea unui timp violent, mistic
şi intolerant, un pas înapoi în respectul persoanei. În acest cadru
s-a desfăşurat lupta unor gânditori înaintaţi ai vremii împotriva
intoleranţei Bisericii şi a tiraniei statului laic, pentru câştigarea,
recunoaşterea şi respectarea drepturilor personale. În această
confruntare s-a invocat din nou vechea noţiune de drept natural,
57
apelându-se la judecată şi la raţiune. Unii dintre ei au încercat
desprinderea de religie şi de instituţia ei – Biserica, făcând un
pas hotărâtor pe drumul emancipării dreptului de dogma religioasă.
Pe acest fond s-au altoit, desigur, cutumele regionale ale
noilor popoare. După prăbuşirea Romei, în urma năvălirii nea-
murilor germanice, pe teritoriul vechiului Imperiu Roman de
Apus au coexistat două feluri de obiceiuri: ale barbarilor
cuceritori şi ale populaţiei autohtone latinofone. Un exemplu în
acest sens este Legea salică a francilor (salici – de la mare),
populaţie germanică stabilită din secolul al V-lea în Gallia, unde
regele lor, Clovis, a întemeiat un puternic regat. Legea salică
reprezenta o culegere de vechi obiceiuri juridice ale francilor. Ea
era alcătuită din 70 de titluri, referitoare la diverse infracţiuni:
furturi, ofense, mutilări, omoruri, cât şi la pedepsele corespun-
zătoare, riguros reglementate, constând, mai ales, în amenzi.
Pentru a ilustra gradul de detaliere a faptelor, redăm un astfel de
articol, intitulat „Despre cazul când cineva apucă o femeie liberă
de braţ, de mână sau de deget”. Era tratat, în mod distinct, furtul
albinelor, al câinilor de vânătoare etc., ceea ce demonstrează
grija legiuitorului pentru protejarea individului şi a proprietăţii.
Împăraţii germani se considerau continuatori ai Imperiului
Roman (statul întemeiat de ei se şi numea Sfântul Imperiu
Romano-German). Receptarea dreptului roman s-a realizat treptat
pe cale cutumiară în Germania şi Ţările de Jos, unde a continuat
să fie principalul izvor de drept până la apariţia codurilor
moderne, iar într-o formă redusă în Italia, Franţa, Anglia.

II. TEOLOGIA CREŞTINĂ ŞI CONCEPŢIA DESPRE DREPT


Odată cu răspândirea creştinismului şi transformarea sa
în religie dominantă, şi gândirea societăţii medievale şi-a schim-
bat caracterul. Se consideră în mod convenţional că evul mediu
58
filosofic (în care se include şi filosofia dreptului) începe în
secolul al V-lea şi durează o mie de ani. Preluând ideile vechilor
învăţaţi greci, dar şi tradiţia iudaică, apologeţii şi cărturarii
patristici (părinţi ai bisericii) au formulat idei în care se întrevăd,
uneori, sclipiri de geniu uman.
Unul din primii gânditori a fost Sfântul Aurelius
Augustin, teolog creştin de la sfârşitul secolului IV şi începutul
secolului V, canonizat de Biserica Romano-Catolică. Esenţa
doctrinei sale, inclusiv în domeniul dreptului, este de natură
transcendentală. Pornind de aici, el consideră ansamblul ordinii
păgâne, legile laice, imperfecte şi chiar injuste, în măsura în care
nu se conformau preceptelor creştine şi voinţei divine. Cu toate
acestea, pornind de la faptul că însuşi Iisus pare a fi acceptat în
parabolele sale cutumele profane, el recomanda creştinului ca, în
trecerea sa pe pământ, să respecte statul profan şi legile sale
pentru că însăşi lumea, aşa cum era ea, era creaţia lui
Dumnezeu.
Un alt autor consacrat a fost Toma d’Aquino, vestit
teolog din secolul al XIII-lea, sanctificat pentru viaţa sa
evlavioasă, care a exprimat idei valoroase despre drept. El a
extins concepţia sa mistică şi asupra fenomenului juridic, subor-
donând ideea de drept natural raţiunii divine.
După lex aeterna (legea divină), Toma d’Aquino plasează
lex naturalis, acolo unde raţiunea divină întâlneşte libertatea
umană. Legea naturală se va regăsi astfel în lex humana – drep-
tul pozitiv, care are funcţiunea de a legifera, de a crea norme de
conduită în societate. Conţinutul dreptului îl constituie omul şi
actele sale, a susţinut el, iar justiţia asigură echilibrul în societate
între o libertate excesivă şi lipsa de libertate.
Apropiat ca epocă, Marsilio da Padova (sfârşitul seco-
lului XIII – începutul secolului XIV) a afirmat câteva din principiile
59
de bază ale statului de drept, care fac materia fundamentală a
dreptului constituţional:
1. Principiul suveranităţii poporului în opera de adoptare
a legilor (elaborate de jurişti şi aprobate de adunarea generală a
poporului).
2. Afirmarea răspicată a principiului separaţiei puterilor
în stat: cea legislativă şi cea executivă, Marsilio da Padova fiind
primul autor care formulează explicit acest termen. Autoritatea
executivului rezultă din alegerea sa de către legiuitor şi este res-
ponsabil faţă de acesta. Prin aceste idei, autorul lor este precursorul
filosofiei moderne a dreptului, reprezentată de Thomas Hobbes,
J. Locke, H. Grotius, J.J. Rousseau, Montesquieu ş.a.

III. DREPTUL BIZANTIN, MOŞTENITOR AL DREPTULUI


ROMAN CLASIC, IZVOR AL DREPTULUI MEDIEVAL
ROMÂNESC

Faptul că stăruim asupra dreptului bizantin este lesne de


înţeles: moştenitor al dreptului roman clasic, el aparţine roma-
nităţii orientale, arie geografică şi culturală în care poporul
român s-a format ca entitate etnică şi a împrumutat, în faza
constituirii statelor medievale româneşti, modele de instituţii
politico-administrative şi judecătoreşti, cât şi norme ale drep-
tului canonic ortodox, Constantinopolul fiind nu numai reşedinţa
împăraţilor răsăriteni, dar şi sediul Patriarhiei ortodoxe.
Într-adevăr, legislaţia lui Iustinian – în fapt o chintesenţă
a dreptului roman – a servit drept izvor de inspiraţie celor mai
importante monumente ale dreptului bizantin care, în ultimă
instanţă, este un drept romano-bizantin. Aproape o mie de ani
monarhii din răsăritul Europei, şi nu în ultimul rând domnitorii
Ţărilor Române, s-au inspirat din ea, în opera lor de legiferare şi
60
de codificare ca „dătători de legi”, dar şi „păstori de datini” din
dreptul bizantin.
ECLOGA
Cu timpul, legile lui Iustinian n-au mai ţinut întru totul
pasul cu dinamica societăţii, situaţie în care dreptul obişnuielnic
a început să treacă, în importanţă practică, înaintea acestora. De
aceea, în timpul împăratului Leon al III-lea, o comisie anume
constituită a redactat şi publicat, în 726, Ecloga („Extrase de
legi”), dominată de ideea de dreptate şi echitate socială. Ea
aducea în multe privinţe soluţii juridice noi, impuse de practica
judiciară a vremii sau de cutumele locale, care uneori se gene-
ralizaseră. Prin această legiuire, împăratul a rânduit ca judecă-
torii să fie remuneraţi din visteria imperială, pentru a preveni
corupţia magistraţilor. Pe de altă parte, numeroasele trimiteri la
scrierile ecleziastice denotă transformarea lentă a spiritului laic,
ce domina dreptul roman şi cea mai mare parte a legilor lui
Iustinian, într-unul creştin, caracteristic lumii medievale europene.
Legiuirile bizantine – textele lui Iustinian, Ecloga şi cele
care vor urma – au inspirat mai târziu procesul de legiferare din
răsăritul şi sud-estul Europei (Rusia, Bulgaria, Serbia, Ţările
Române: Îndreptarea legii din 1652, Manualul lui Donici, din
1814 ş.a.).

BASILICALELE
O vie şi rodnică activitate legislativă au desfăşurat împă-
raţii din dinastia macedoneană: Vasile al II-lea Macedoneanul şi,
mai ales, fiul său, Leon al VI-lea (secolul IX – începutul
secolului X). În cadrul unei ambiţioase reforme juridice, sub cel
dintâi s-a alcătuit un cuprinzător Manual de legi care să ser-
vească, în egală măsură, practicii juridice, cât şi învăţământului.
Cel de-al doilea a lăsat cel mai voluminos, dar şi cel mai
important monument al dreptului bizantin – Basilicalele (în
61
traducere – Legile împărăteşti), având ca izvoare cele mai
importante reglementări din legile lui Iustinian, cu eliminarea
prevederilor care nu mai prezentau importanţă teoretică şi
practică, precum şi actele normative ulterioare acestor legi.
Cele 60 de cărţi cuprindeau, practic, întreg dreptul
romano-bizantin în vigoare la data redactării. Ordinea în care
sunt prezentate instituţiile juridice este: dreptul bisericesc,
normele de procedură, regulile de drept civil, dreptul familiei,
succesiunea, proprietatea şi modurile de dobândire a acesteia,
instituţiile dreptului public, modul de aplicare a pedepselor.
Întrucât, prin dimensiunile sale, noua legiuire s-a dovedit
greu de utilizat, în secolele X-XII au apărut rezumate ale
Basilicalelor, mai uşor de mânuit de către magistraţi şi teore-
ticieni. Şi această remarcabilă lucrare a influenţat gândirea şi
practica juridică din răsăritul Europei, inclusiv din Ţările
Române.

NOMOCANOANELE
Încă din epoca lui Iustinian, dar mai ales după moartea
acestuia, o deosebită importanţă a revenit aşa-numitelor
Nomocanoane, care adunau la un loc normele de drept laic
(nomoi politikoi) cu cele de drept bisericesc (kanones), prezente
încă în Codul şi în Novellele împăratului reformator. Primele
izvorau din puterea de decizie a statului, iar celelalte erau pro-
mulgate de Biserică. Ambele prezentau însă sfere de interferenţă,
îndeosebi în materie de persoane şi familie.
Pentru istoria dreptului românesc, importanţa lor rezultă
din faptul că dreptul canonic medieval (ca ansamblu de norme
religioase) a avut la bază tocmai Nomocanoanele bizantine, care
au servit la reglementarea juridică a vieţii ecleziastice, dar şi la
judecarea mirenilor, aşa cum va rezulta.

62
Capitolul V
ÎNCEPUTURILE DREPTULUI MEDIEVAL

I. ETNOGENEZA ROMÂNILOR. STATORNICIE


ŞI CONTINUITATE

1. Periodizarea
Convenţional, Evul mediu românesc a început după anul
602 d.Hr., când, sub presiunea migraţiilor, a avut loc retragerea
temporară a frontierei romano-bizantine de la Dunărea de Jos, şi
s-a încheiat la începutul secolului al XIX-lea. Acest timp istoric
se împarte în trei subdiviziuni:
a. Perioada obştilor săteşti, cu normele sale juridice –
secolele IV-VIII – când se încheie şi etnogeneza românilor;
b. Perioada ţărilor cu Legea ţării (Ius Valachicum) –
secolele IX-XIV;
c. Perioada statelor româneşti, cu dreptul feudalismului
maturizat, secolul al XIV-lea – începutul secolului al XIX-lea.

2. Etnogeneza românilor
Formarea poporului român este o componentă a proce-
sului european de constituire a familiei popoarelor romanice şi a
limbilor neolatine.
După retragerea aureliană, în fosta provincie Dacia a
rămas o populaţie ireversibil romanizată – daco-romanii – esti-
mată la un milion de locuitori.
63
Sub împăraţii Diocleţian, Constantin cel Mare şi Justinian,
procesul de romanizare a continuat: la nord de Dunăre, în ve-
chile cetăţi, s-a semnalat revenirea garnizoanelor romane şi a
continuat circulaţia monedelor romane.
Procesul etnogenezei românilor a fost marcat de feno-
menul îndelungat al migraţiilor (secolele V-XIII), cât şi de
difuzarea creştinismului în limba latină.
Daco-romanii au stabilit cu migratorii relaţii tributale,
aceştia exercitând asupra spaţiului carpato-dunărean o dominaţie
nominală. Un rol particular, prin numărul lor şi statornicirea în
spaţiul geografic locuit de populaţia romanică, l-au jucat slavii.
Asimilarea culturii şi civilizaţiei romane (în viaţa econo-
mică, obiceiuri, religie, mod de viaţă, limbă) a avut loc într-o
arie periferică a latinofoniei, cum a fost spaţiul daco-moesian,
iar efectele migraţiilor, constând îndeosebi în restrângerea vieţii
urbane, au determinat rusticizarea limbii; limba română este
singura reprezentantă de azi a latinii populare, vorbită odinioară
în Peninsula Balcanică şi provinciile dunărene ale Imperiului
roman.
Daco-romanii au fost cel dintâi grup de populaţie roma-
nizată rămasă în afara Imperiului Roman. Ei au îndeplinit,
primii, condiţia constituirii într-un neam romanic distinct –
poporul român. Vigoarea romanităţii rezultă din faptul că
aşezarea temporară sau definitivă a unor migratori n-a reuşit s-o
altereze.
Daco-romanii s-au afirmat ca popor distinct în lumea
barbară şi superior acesteia prin nivelul culturii materiale şi
spirituale.
Etnogeneza românilor s-a încheiat în secolul al VIII-lea.
Din secolul următor, izvoarele narative atestă pe vlahi (valahi,
volohi) ca popor distinct, menţionând, totodată, şi ţările lor,
numite vlahii.
64
Acest nume a fost folosit iniţial de germani pentru toate
neamurile romanice, apoi slavii şi bizantinii l-au preluat pentru a
desemna în chip special doar pe români. De altfel, aceştia s-au
numit numai astfel pe ei înşişi: români, fiind singurul popor
latin care a încorporat în etniconul său sigiliul romanităţii –
numele cetăţii eterne, Roma, de unde ne-au venit şi legile cele
mai drepte cunoscute de istorie.
Dacă alte numeroase neamuri s-au creştinat relativ târziu
după zămislirea lor, poporul român s-a născut creştin.
În Scythia Minor (Dobrogea de astăzi), încă provincie
romană până la începutul secolului al VII-lea d.Hr., creştinismul
a biruit de timpuriu, prin tradiţie încă din secolul I d.Hr., odată
cu evanghelizarea ţinutului de către Sf. Apostol Andrei, iar prin
dovezi, din secolul al III-lea d.Hr. De aici, mai cu seamă, s-a
produs către nordul Dunării o penetraţie lentă şi tăcută a noii
religii, dar atât de temeinică, încât a anihilat puternica ofensivă
apostolică a Regatelor catolice vecine, iar mai apoi asaltul
Islamului, făcând din Ţările Române un bastion al lumii
creştine în răsăritul Europei.

II. OBŞTEA SĂTEASCĂ ŞI INSTITUŢIILE SALE


Retragerea autorităţilor romane din Dacia a avut ca efect
desfiinţarea administraţiei centrale a provinciei. Cum teritoriul
său n-a intrat într-un alt cadru statal, o nouă administraţie
centrală nu i s-a putut substitui. Efectul negativ a fost dispariţia
coeziunii actului de guvernare; cel pozitiv a constat în im-
pulsionarea formelor locale de organizare, care prezentau o mai
mare capacitate de modelare la situaţiile particulare impuse de
migraţii.

65
Un fenomen explicabil au fost decăderea oraşelor şi depla-
sarea centrului de greutate al vieţii sociale din mediul urban în
cel rural, cadru istoric în care s-au cristalizat obştile săteşti.
Procesul de ruralizare s-a produs însă treptat, astfel că oraşul a
putut transfera satelor din territoria (aria teritorială din jur)
denumirea şi atribuţiile administrative şi judecătoreşti ale acelor
magistraţi – duumviri iure dicundo (judices), de vreme ce dregă-
torii similari ai satelor româneşti se vor numi jude, judeţ.
Satul (de la latinescul fosatum – aşezare întărită) repre-
zenta o comunitate de oameni liberi asociaţi pe criterii teritoriale
care, în procesul muncii, stabileau relaţii de solidaritate caracte-
ristice obştei. În această perioadă, satul a devenit forma predomi-
nantă de organizare administrativă, creându-şi instituţii originale,
cu adânci rădăcini în tradiţia daco-romană. Sporul demografic a
contribuit la creşterea lor numerică şi la răspândirea pe întreg
teritoriul locuit de români.
Structurile de conducere, constituite pe baze elective şi
ierarhice, erau compuse din: adunarea megieşilor, deţinători ai
proprietăţii devălmaşe, cu competenţe generale; Sfatul oamenilor
buni şi bătrâni (homines boni et veterani), având sarcini judi-
ciare; juzi şi cnezi – şefi militari, dar care exercitau şi atribuţii
administrative şi judiciare.
Satele se asociau în uniuni de obşti, situate în zone cu
configuraţie geografică unitară – văi de ape, depresiuni intra-
montane, zone protejate de păduri etc.
În unele lucrări de istorie a statului şi dreptului românesc
este înfăţişată imaginea unei obşti ţărăneşti cu structuri imobile
în timp – de la daco-geţi la daco-romani şi români – definită prin
proprietatea obştească asupra pământului şi prin egalitatea socială
a membrilor săi. Obştea românească a fost, însă, un organism
66
viu – este adevărat, tradiţionalist – care a evoluat o dată cu
societatea însăşi: o comunitate în care libertatea juridică a per-
soanei (egalitatea în drepturi) nu poate fi confundată cu egali-
tatea socială. În cadrul său, procesul de stratificare pe bază de
avere a fost timpuriu (o dovedeşte inventarul diferenţiat de
bunuri al locuinţelor şi necropolelor atestate arheologic). Acest
proces a fost urmat de desprinderea unei elite conducătoare,
deţinătoare de funcţii transmise ereditar, dar în coexistenţă cu
principiul electiv.
Este adevărat că elementele incontestabile de continuitate
de la obştea teritorială dacică şi apoi daco-romană au implicat şi
un fenomen juridic corespunzător: cuvintele de origine latină:
drept, dreptate, jude, judeţ, judecător indică o evidentă continuitate
romană în domeniul Dreptului.
Lipsa unui organism statal organizat în faza iniţială a
migraţiilor a făcut ca distribuirea judicioasă a dreptăţii să fie
asigurată prin forţa de constrângere nu a statului, ci a obştei,
transformându-se astfel în norme juridice cutumiare.

III. NORME PRIVIND BUNURILE, MUNCA


ŞI STATUTUL PERSOANEI

1. Proprietatea asupra bunurilor imobiliare a avut un


dublu caracter:
a. Devălmăşia era forma de stăpânire şi folosire în
comun a pământurilor din hotarul satului (moşia, ca moştenire
indivizibilă a obştei). Terenurile arabile puteau fi atribuite în
stăpânire şi folosinţă personală – practică aflată la obârşia
proprietăţii private, dar nu puteau fi înstrăinate. Această formă
de proprietate cuprindea, de asemenea, pădurile, apele, păşunile,
67
fondul de rezervă pentru anii neprielnici, subsolul, iazurile şi
moara comună.
b. Proprietatea privată
Prima desprindere din devălmăşie au fost terenul de casă
şi curtea anexă, apoi câmpul, prin delimitarea unui lot de teren
pentru cultură – lucrat prin rotaţie potrivit asolamentului bienal
sau trienal, curăturile rezultate din defrişări de pădure, devenite
apoi ogoare, vii, pometuri, prisăci, părţi desţelenite din pajiştea
destinată păşunatului liber, iazuri pentru peşte.
Gardul ori semne speciale, delimitând hotarele, marcarea
animalelor cu semne familiale moştenite din generaţie în gene-
raţie sunt indicii ale generalizării şi consolidării proprietăţii
private.
Pentru înstrăinarea bunurilor imobiliare era nevoie de
acordul rudelor sau vecinilor care aveau un drept de preferinţă
(protimisis) la cumpărare. Acest act implica practici tradiţionale:
arvuna, aldămaşul oferit de vânzător după încheierea tranzacţiei,
zălogul (garanţia cu bunuri), chezaşii (angajamentul terţilor).

2. Normele privind relaţiile de muncă s-au modelat


după îndeletnicirile oamenilor – agricultură, creşterea vitelor,
minerit, vânătoare, şi reglementau:
– repartiţia câmpurilor de cultură, timpul potrivit pentru
arat, semănat, cules, distribuirea produselor;
– pornirea turmelor pentru păstoritul sedentar, stabilirea
locurilor şi perioadelor de păşunat;
– exploatarea minereurilor – foarte bogate şi diversificate,
organizarea cetelor de vânători.
Procesul de specializare a avut ca rezultat apariţia meşte-
şugurilor, meşteşugarii fiind socotiţi proprietari ai produselor
muncii lor.
68
Solidaritatea caracteristică obştei a luat forma unor obli-
gaţii reciproce liber consimţite, cum era claca, în cazul strângerii
recoltelor, construirii casei etc.

3. Statutul persoanei
Membrii obştei săteşti erau oameni liberi din punct de
vedere juridic. Servitutea personală, sub forma şerbiei, s-a insti-
tuit târziu în statele româneşti, în raport cu Apusul Europei, şi
diferenţiat ca intesitate. Diferenţierea de avere a conferit, totuşi,
celor înstăriţi importante privilegii care s-au permanentizat şi
apoi s-au instituţionalizat.
Familia mică a devenit celula de bază a societăţii. Patri-
moniul familial comun reprezenta temeiul drepturilor egale şi a
determinat caracterul solidar al relaţiilor de familie. În succe-
siune, descendenţii aveau o egală vocaţie la moştenirea bunurilor
familiei. Dreptul de moştenire era recunoscut şi soţului supra-
vieţuitor. Copiii plecau la propria lor gospodărie după căsătorie,
cu excepţia celui mai mic, ce moştenea casa părintească.
Căsătoria se încheia prin liberul consimţământ şi binecuvântarea
bisericii şi se făcea în ordinea vârstei. Bunurile se împărţeau
copiilor în principal la căsătorie, iar restul la moartea părinţilor.

IV. OBLIGAŢIUNI CIVILE ŞI RĂSPUNDERE PENALĂ.


PROCEDURA DE JUDECATĂ

1. Obligaţiunile civile priveau, îndeosebi, diverse tran-


zacţii (vânzare-cumpărare), sub formă de contracte, prin simplul
consimţământ al părţilor şi fără formalismul caracteristic drep-
tului roman.

2. Răspunderea penală
În materie penală, infracţiunile priveau, în general,
familia (cu sancţiuni morale) şi proprietatea (cu sancţiuni
69
materiale). Răspunderea pentru faptele personale se împletea
însă cu principiul solidarităţii rudelor. Cea mai gravă pedeapsă
era excluderea din comunitate, pentru că ea însemna, de fapt,
moartea civilă.

3. Procedura de judecată
Instanţele de judecată erau comune pentru cauzele civile
şi penale. Judele, precum şi sfatul oamenilor buni şi bătrâni
aveau deplina competenţă de a cerceta faptele şi de a hotărî
pedepsele.
Folosirea ca probe a jurământului cu brazda, pentru
diferendele privitoare la hotare, chemarea conjurătorilor, dar
lipsa ordaliei de factură barbară sunt elemente care dovedesc
constituirea pe baze proprii a vechiului sistem juridic popular
românesc.

70
Capitolul VI
ŢĂRILE ŞI LEGEA ŢĂRII
(IUS VALACHICUM), SECOLELE IX-XIV

I. CRISTALIZAREA SOCIETĂŢII FEUDALE LA ROMÂNI.


ECONOMIE ŞI MUTAŢII SOCIALE

Finalizarea etnogenezei românilor, petrecută în secolul al


VIII-lea, a coincis cu cristalizarea structurilor economice,
sociale şi politice ale feudalismului românesc. Cultura Dridu
(secolele IX-IX), numită aşa după aşezarea eponimă din judeţul
Ialomiţa unde s-au descoperit primele vestigii caracteristice, s-a
generalizat în aria romanităţii răsăritene de la Nord şi Sud de
Dunăre, având ca rezultat crearea unei civilizaţii unitare, din
munţii Balcani până la pantele nordice ale Carpaţilor Orientali.
Numiţi vlahi (volohi, valahi, blachi, olahi) de germani,
slavi şi unguri, romani de bizantini – mai apropiaţi de cunoaş-
terea obârşiei lor romanice, românii s-au dovedit superiori
tuturor alogenilor stabiliţi în spaţiul romanităţii orientale, prin
sedentarism, organizare, cultură şi apartenenţă la creştinism.
Sporul demografic, indiciu al vitalităţii neamului, este
dovedit arheologic de creşterea numărului de aşezări rurale
(sate), dar şi protourbane (cetăţi de pământ sau de piatră).
Suprapunerea neîntreruptă, multiseculară, pe aceleaşi vetre, a
locuinţelor mai multor generaţii dovedeşte sedentarismul şi
continuitatea românilor.
71
Extinderea suprafeţelor defrişate şi desţelenite, abundenţa
gropilor de cereale, a morilor hidraulice, a cuptoarelor pentru
reducerea minereurilor, înmulţirea atelierelor şi tezaurelor mo-
netare atestă continuitatea pe plan superior a îndeletnicirilor
tradiţionale: agricultura, creşterea animalelor, mineritul, meşte-
şugurile, negoţul. Proprietatea privată s-a consolidat.
Inegalitatea de avere şi stratificarea socială au generat şi
relaţii servile. În societatea românească însă comunităţile de
ţărani liberi au fost, până în secolul al XV-lea, mai numeroase
decât ţăranii aserviţi, realitate care s-a reflectat cu vigoare în
Legea ţării.
Apariţia unor elite sociale înstărite a fost confirmată de
izvoare narative recunoscute şi credibile. Diploma cavalerilor
ioaniţi din 1247, emisă de cancelaria regalităţii ungare şi privind
realităţile din teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre, îi numea
majores terrae (mai marii pământului), iar un raport papal se
referea la aceiaşi potentaţi din teritoriul de la Răsărit de Carpaţi
cu termenul de puternicii acelor părţi. În acest fel s-a constituit
ceea ce numim astăzi o clasă politică, din rândul căreia s-au
impus acei juzi, jupani, cnezi, voievozi, duci, exercitând prero-
gative administrative, juridice şi militare – elemente constitutive
ale viitoarelor funcţii statale.
Obârşia slavă a unor termeni desemnând funcţii de con-
ducere (cneaz, voievod) se reduce la aspectul lingvistic şi nu
pune la îndoială caracterul autohton al acestor instituţii. Astfel,
în timp ce la slavi cneazul era sinonim cu principele (şef de stat),
iar voievodul, cu atribuţii militare, îi era subordonat, la români
voievodul era mai mare peste o confederaţie de cnezi. De
asemenea, preluarea de către regalitatea ungară a instituţiei
voievodatului în Transilvania a fost o dovadă a preexistenţei
românilor în raport cu venirea ungurilor, cât şi a organizării lor
politice proprii.
72
II. ŢĂRILE, FORMAŢIUNI STATALE INCIPIENTE

În secolele XI-XII, populaţia romanică din Răsăritul


Europei cu structurile sale politice şi religioase se găsea răspân-
dită pe o mare întindere, din sudul Peninsulei balcanice până în
Nordul arcului carpatic.
Uniunile de obşti deja menţionate, numite vlahii de
izvoarele narative străine, romanii populare de Nicolae Iorga,
erau formaţiuni de întindere şi putere variabile, modelate după
cadrul geografic, adevărate fortăreţe naturale cu funcţii vitale în
supravieţuirea lor, conduse de cnezi, juzi, jupani.
Procesul de unificare a continuat progresiv, începând cu
gruparea acestora în ţări (terrae), cârmuite de voievozi (dux-
duce, în izvoarele străine), pentru a se constitui, în final, în state,
conduse de domni (dominus).
Documente de cancelarie sau izvoare narative cum sunt:
Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) a notarului regal anonim
– de unde şi numele de Anonymus (secolul X); Viaţa Sfântului
Gerard (secolul XI); Alexeiada Anei Comnena; Gesta Hunorum
et Hungarorum, cronică semnată de Simion de Keza; Diploma
cavalerilor ioaniţi, emisă de cancelaria regelui ungur în 1247,
alte izvoare slave şi germane atestă existenţa unor astfel de
formaţiuni cum sunt:
1. În spaţiul intracarpatic şi Banat, la venirea ungurilor,
românii erau organizaţi în structuri politice, militare şi ecle-
ziastice protostatale conduse de ducii Gelu, Menumorut, Glad,
Gila (Iuliu), Ahtum.
2. La sud de Carpaţi – Ţara Severinului, cnezatele lui
Ioan şi Farcaş, voievodatele lui Litovoi (cuprinzând şi Ţara
73
Haţegului) şi Seneslau (stăpânind şi Ţara Făgăraşului). Aceste
ţări dispuneau de un remarcabil potenţial economic şi militar
(oşti puternice de călăreţi, pedestraşi şi arcaşi).
3. La răsărit de Carpaţi sunt menţionate Ţara Românilor
(Wlahenland), Ţara Sipeniţului, Codrii Cosminului, Câmpul
lui Dragoş, ocolul Câmpulung ş.a..
4. În ţinutul dintre Dunăre şi Mare sunt atestaţi conducători
ai unor formaţiuni locale: Tatos, Satza, Seslav, Ţara Cărvunei.
5. În spaţiul balcanic, ţările vlahilor s-au unificat sub
conducerea lui Petru şi Asan, constituind, în secolul al XII-lea,
un puternic stat recunoscut de Papalitate şi apoi de Bizanţ.

III. CRISTALIZAREA NORMELOR JURIDICE

1. Conceptul de lege

Din cele spuse rezultă că obştea sătească a reprezentat


cadrul în care s-au conservat valorile morale tradiţionale, com-
pletate cu norme juridice noi, numite de români lege, cu înţelesul
de drept nescris, dar având consensul întregii comunităţi.
La romani, lex însemna numai legea scrisă, impusă
societăţii prin forţa de constrângere a aparatului de stat. Când,
sub forma codurilor scrise – pravile – din secolul XVII-lea,
norma scrisă a început să fie numită lege, vechiul drept nescris a
devenit obiceiul pământului.
Ortodoxia a influenţat profund conţinutul moral al con-
ştiinţei românilor, făcând să se nască legea creştină, cuprinsă în
nomocanoane – legile bisericeşti.

74
2. Legea Ţării, geneza
Geneza sistemului normativ tradiţional cu caracter
consuetudinar nescris – Legea Ţării sau obiceiul pământului – a
făcut obiectul unor opinii diverse: s-a vorbit de obârşia tracică,
romană, barbară – îndeosebi slavă, completată cu influenţe
bizantine şi principii ale moralei creştine. În realitate, acest
sistem reprezintă o sinteză originală care reflectă însuşi drumul
etnogenezei românilor.

Drept (lege) şi dreptate. Dominaţia bizantină din seco-


lele X-XIII în spaţiul dunărean-maritim locuit de români nu a
rămas fără urmări sub aspect politico-juridic. Prezenţa unui
drept feudal constituit pe un fundament roman local a permis
autohtonilor să vină în contact nemijlocit cu dreptul bizantin,
ceea ce face ca fenomenul receptării acestuia să reflecte persis-
tenţa tradiţiilor juridice romanice.
Puternicele influenţe ale dreptului bizantin asupra siste-
mului juridic românesc sunt, aşadar, fireşti atâta vreme cât
normele sale erau ele însele de sorginte romanică. Un decret al
împăratului bizantin Alexios I Comnenul (secolul al XI-lea)
stabilea dările pentru păşunat ale vlahilor „după lege şi drep-
tate”, formulă întâlnită în mod curent şi în actele de mai târziu
ale judecăţii domneşti din Ţările Române.
Sorgintea ei trebuie căutată în principiul dreptului roman
ars aequi et boni, ce exprimă legătura dintre binele public şi
echitate (nepărtinire); cu alte cuvinte, normele de drept trebuie
interpretate şi aplicate în conformitate cu principiile echităţii. De
altfel, persistenţa ca organ jurisdicţional a sfatului oamenilor
buni şi bătrâni este dovada recunoaşterii autorităţii unei instituţii
ce exprima perfect concordanţa dintre Drept şi Dreptate.
75
Progresele economice, precum şi dinamica vieţii sociale
şi politice (consolidarea proprietăţii private, procesul de dife-
renţiere socială, formarea unei clase conducătoare, cristalizarea
instituţiilor administrative, ecleziastice şi militare) au generat
afirmarea unor norme şi practici juridice.
Astfel, dreptul de proprietate s-a modelat după prepon-
derenţa proprietăţii private. S-au consacrat dreptul protimisis
(preferinţa la cumpărare a pământului recunoscută rudelor şi
vecinilor) şi facultatea de răscumpărare a înstrăinărilor făcute
cu nerespectarea regulilor protimisului.
Statutul persoanelor a reflectat, la rândul său, procesul
de stratificare socială şi ierahizare politică. O categorie înstărită,
deţinătoare de funcţii: juzi, jupani, cnezi, voievozi, cu prerogative
în distribuirea dreptăţii şi privilegiul de a fi judecaţi conform
unei proceduri speciale, exista alături de masa producătorilor
liberi, meşteşugari, neguţători şi de persoanele aservite – ţărani
şerbi şi robi.
În conformitate cu aceste structuri s-a constituit un
sistem statutar ce stabilea norme de drept care reglementau pri-
vilegiile potentaţilor laici şi ecleziastici, precum şi obligaţiile
(îndatoririle) producătorilor liberi şi dependenţi.
Amplificarea schimburilor atestată de circulaţia monetară
a stimulat relaţiile contractuale conform unor reguli juridice
care indicau începuturile unui drept comercial.

IV. LEGEA ŢĂRII, CREAŢIE ORIGINALĂ ROMÂNEASCĂ

Originalitatea Legii ţării este indiscutabilă. Influenţele


străine, îndeosebi slave, sunt rezultatul existenţei unei instituţii
asemănătoare şi se reduc mai cu seamă la terminologie (aşa cum
76
în perioada anterioară unii termeni latineşti au dublat pe cei de
origine traco-dacă): veteran, moş, mai apoi moşie de origine
tracică – baştină de origine slavă, latinescul judex – termenul
slav voievod etc. – şi aceasta pentru că la venirea slavilor
instituţiile româneşti erau deja formate.
Având în vedere aria etnogenezei româneşti – mult mai
largă decât actualul teritoriu al României – Legea Ţării, numită
Ius Valachicum în vlahiile sud-dunărene, în enclavele româ-
neşti din Galiţia polonă, din Ungaria şi statul Moravia Mare
(Cehia de astăzi), şi Lex olachorum în Transilvania şi Banat,
aflate sub dominaţia coroanei ungare, a fost recunoscută de
autoritatea statală respectivă pentru teritoriile locuite compact de
români, coexistând cu statutul lor juridic oficial.
Deşi ţările românilor purtau denumiri diferite (Ţara
Românească, Moldova, Transilvania), îndeosebi din raţiunea de
a fi mai bine localizate, Legea Ţării a avut un caracter unitar.
Ca şi limba vorbită, aceeaşi în fiecare ţară, ea reflecta unitatea
etnică a tuturor românilor.
Fiind „legea ţării”, deci a unui teritoriu locuit de o popu-
laţie politiceşte organizată, ea are implicit caracter teritorial, şi
nu personal, asemenea normelor populaţiilor migratoare.
Această trăsătură rezultă îndeosebi din reglementarea proprie-
tăţii imobiliare, în primul rând a pământului. Acesta era riguros
hotărnicit, fie că era vorba de cel obştesc sau de cel personal.
Normele existente prevedeau proceduri speciale pentru delimi-
tarea şi apărarea hotarelor cât şi pentru rezolvarea conflictelor
rezultate din încălcarea lor. Or, toate acestea erau indicii de viaţă
sedentară tradiţională ale românilor, cât şi ale unei proprietăţi
stabile.

77
Capitolul VII
GENEZA STATULUI ŞI DREPTULUI
MEDIEVAL ROMÂNESC

I. ÎNTEMEIEREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI


Formaţiunile politice româneşti amintite anterior în
spaţiul carpato-dunărean şi la sud de Dunăre au fost supuse în
secolele XI-XIII unui puternic asalt având ca obiectiv final
desfiinţarea identităţii lor şi încorporarea în Regatul ungar şi,
respectiv, în Imperiul Bizantin. Ameninţate să dispară, aceste
formaţiuni au reacţionat energic prin trecerea de la cadrul politic
tradiţional de ţară la organizarea de stat.
Sfârşitul secolului al XIII-lea a marcat momentul în care
a triumfat statalitatea românească. Criza dinastică din Ungaria
de la începutul secolului al XIV-lea – constând în stingerea
vechii dinastii arpadiene şi înlocuirea sa cu noua dinastie de
Anjou în Apusul spaţiului românesc –, precum şi slăbirea
Hoardei de Aur a tătarilor, în Răsăritul acestui spaţiu, au oferit
voievodatelor româneşti cadrul prielnic pentru a îndepărta domi-
naţia mongolilor şi a se concentra asupra desfacerii legăturilor
de vasalitate faţă de Regatul Ungar.

1. Transilvania
După Marea Schismă (despărţirea, în 1054, a bisericilor
catolică şi ortodoxă), Papalitatea, prin monarhii catolici europeni,
a început o adevărată cruciadă de prozelitism şi convertire reli-
gioasă cu substrat politic. Adoptând, după creştinarea din anul
1001, structurile de organizare politică şi ecleziastică a lumii
78
apusene, Regatul Ungariei a încercat să le substituie structurilor
româneşti tradiţionale din interiorul arcului carpatic. Dar, în
expansiunea lor spre Răsărit, ungurii au întâmpinat rezistenţa
dârză a structurilor politice româneşti: voievodatul, districtele
teritoriale, sistemul de apărare, biserica ortodoxă, cârmuitori
politici şi militari puternici.
Extinderea dominaţiei Regatului Ungar până la limita
Carpaţilor Răsăriteni şi Meridionali, înfăptuită în două secole de
lupte cu cnezii şi voievozii români, a fost însoţită de încercarea
neizbutită de a impune propriile sale instituţii: principatul,
comitatul regal şi episcopatul catolic.
În anul 1113, izvoarele menţionau, pentru prima dată, un
principe, dar, ca urmare a frământărilor şi rezistenţei forţelor
locale, în anul 1176, voievodatul a fost restaurat ca instituţie
tradiţional românească şi a rezistat până în anul 1541, când a
devenit un principat sub suzeranitatea Porţii. Păstrarea acestei
instituţii a întruchipat timp de secole autonomia acestei pro-
vincii istorice populate în majoritate de români, în raport cu
regalitatea ungară.
Cele două descălecate pornite din Ţara Făgăraşului şi
din Ţara Maramureşului spre Sud şi Răsărit de Carpaţi, având ca
efect întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei ca state de sine
stătătoare, sunt dovada potenţialului demografic şi instituţional
al Transilvaniei şi, implicit, a lipsei de temei a tezei roesleriene,
care a negat preexistenţa românilor în raport cu venirea ungu-
rilor în această regiune.
2. Ţara Românească
La sfârşitul secolului al XIII-lea, societatea ortodoxă de
la Sud la Carpaţi, descrisă în Diploma cavalerilor ioaniţi, s-a
opus dominaţiei regilor unguri. În 1247, voievodul Litovoi a
denunţat suzeranitatea ungară, pentru ca în 1291, potrivit tra-
diţiei, să aibă loc primul descălecat, eveniment socotit ca fiind
începutul istoriei Ţării Româneşti. În acest an, sosit în
79
Transilvania pentru a readuce sub ascultare pe voievod, regele
Andrei al III-lea a anulat autonomia românească a Ţării
Făgăraşului. Reacţionând vehement, voievodul semilegendar
Radu Negru a trecut Carpaţii, la Câmpulung şi Argeş, a unit
Oltenia cu Muntenia, punând temelia primului stat românesc.
Istoria certă începe însă cu Basarab I întemeietorul, care
a unit în jurul nucleului argeşean cnezatele şi voievodatele dintre
Carpaţi şi Dunăre, a eliminat în Răsărit stăpânirea mongolilor şi
s-a eliberat în 1330, în urma bătăliei de la Posada, de sub suzera-
nitatea ungară. Aceasta a fost prima afirmare de suveranitate din
istoria noastră medievală.
Numită din afară Ungrovlahia – pentru o mai bună loca-
lizare în raport cu poziţia geografică a Regatului Ungar –, Ţara
Românească cuprindea Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia şi
ţinutul de la nord de gurile Dunării, smuls tătarilor şi numit
Basarabia, după numele domnului unificator. Acest stat şi-a
consolidat independenţa în timpul primilor domni din dinastia
Basarabilor, urmaşii întâilor întemeietori, Nicolae Alexandru şi
Vladislav Vlaicu.

3. Moldova
În expediţia pentru eliminarea prezenţei perturbatoare a
tătarilor de la Răsărit de Carpaţi (1345-1354), coroana ungară a
creat în nordul Moldovei o marcă militară suprapusă forma-
ţiunilor politice preexistente, condusă de voievodul Dragoş din
Maramureş, vasal al regelui – eveniment care, în tradiţia româ-
nească reflectată în cronici, a reprezentat primul descălecat din
acest ţinut românesc.
În 1359, un alt voievod maramureşan, Bogdan, a săvârşit
al doilea descălecat: reacţionând împotriva încercării de anulare
a autonomiei ţării, el se răscoală, trece munţii cu cetele sale şi, în
cooperare cu forţele feudale de la Răsărit de Carpaţi, elimină pe
Dragoşeşti şi organizează Moldova într-o domnie, ca stat neatârnat.
80
Urmaşii săi din dinastia Muşatinilor (Petru Muşat,
Roman I, Ştefan I) unifică ţara în hotarele sale istorice: Carpaţii
orientali, Nistru, frontiera cu Polonia în nord, Dunărea şi Marea
Neagră în sud, şi o înzestrează cu instituţiile statului medieval.

4. Dobrogea
În zona maritimă a provinciei bizantine Paristrion s-a
constituit în secolul al XIII-lea o formaţiune politică distinctă,
Ţara Cărvunei (Cavarnei), recunoscută în 1325 de Bizanţ şi
socotită a fi nucleul viitorului stat dobrogean.
După 1347, Dobrotiţă (Dobrotici) a unificat ţările dintre
Dunăre şi Mare, fiind recunoscut despot (guvernator autonom)
de împăratul de la Constantinopol. Eliminând pe bizantini, vene-
ţieni şi genovezi, statul nou creat a devenit independent. În faţa
pericolului turcesc, Mircea cel Bătrân a încorporat vremelnic
acest ţinut Ţării Româneşti (1388).

II. STRUCTURI ECONOMICE ŞI SOCIALE


1. Viaţa economică
Economia a avut un caracter mixt, agrar şi pastoral,
tradiţional la români. Preponderenţa acestor îndeletniciri rezultă
şi din faptul că dijma se percepea în produse cerealiere şi anima-
liere. Ca urmare a extinderii suprafeţelor de pământ deţinute,
valoarea economică a satelor a crescut, ca şi populaţia acestora,
ce reprezenta un imens potenţial productiv.
Concomitent, s-a intensificat exploatarea bogăţiilor sub-
solului. Prelucrarea acestora, precum şi a roadelor pământului, a
avut ca rezultat afirmarea meşteşugurilor, care cunosc un proces
de specializare pe ramuri şi produse. Din secolul al XVI, când
s-au constituit breslele, oraşele au devenit centre meşteşugăreşti
prospere.
81
Creşterea cantităţii de produse agricole, animaliere şi
meşteşugăreşti a stimulat intensificarea comerţului intern, extern
şi de tranzit.
Caracterul complementar al economiei Ţărilor Române a
făcut ca legăturile lor comerciale să fie permanente şi intense.
La rândul lor, acestea au contribuit la dezvoltarea reţelei de
drumuri şi la înflorirea oraşelor. Acordarea de către domnie a
unor privilegii negustorilor români şi străini a contribuit la
amplificarea relaţiilor economice cu statele vecine.

2. Organizarea socială şi proprietatea


Fizionomia vieţii economice a fost determinată, cu pre-
cădere, de natura relaţiilor de proprietate, aşa cum şi structurile
sociale s-au constituit în strânsă relaţie cu formele proprietăţii.
Nobilimea feudală era alcătuită din potentaţii laici şi
ecleziastici.
Boierii din Ţara Românească şi Moldova erau proprietari
de moşii şi sate sau deţinători de dregătorii, ale căror titluri de
boierie erau conferite prin hrisoave domneşti.
Cu timpul s-au conturat două categorii de boieri: curtenii,
deţinătorii de slujbe (dregătorii domneşti), şi boierimea de ţară
(mica boierime).
În secolele XIV-XV, nobilii români din Transilvania –
cnezi şi voievozi – au fost deposedaţi de averi şi funcţii de
nobilii maghiari, saşi şi secui, constituiţi din 1437 în Unio Trium
Nationum (naţiuni privilegiate), şi au decăzut în rândurile micii
nobilimi sau chiar ale ţărănimii. Când statutul de nobil a fost
condiţionat de apartenenţa la catolicism, ei au fost excluşi şi din
congregaţiile nobiliare (adunarea generală a nobilimii). Totodată,
prin uzurparea pământurilor româneşti, s-a format pe cale vio-
lentă o proprietate caracterizată prin exercitarea lui dominium
82
eminens de către rege şi a lui dominium utile (dreptul de
folosinţă asupra domeniilor atribuite) de către stările privilegiate
amintite.
Clerul înalt – mitropoliţi, episcopi, egumeni, abaţi – era
la rândul său deţinător de domenii şi beneficia de statutul imu-
nităţii feudale*.
Marea proprietate feudală era dobândită prin moştenire,
danii domneşti, vânzare-cumpărare, donaţii sau cotropirea
pământului obştilor libere. Domeniul domnesc, boieresc sau
mănăstiresc era compus din rezerva feudală (cultivată de ţăranii
aserviţi în contul rentei în muncă) şi fondul de două treimi
repartizat ca loturi în folosinţă (sesii, delniţe) aceloraşi ţărani
dependenţi, pentru care aceştia prestau renta în produse (dijma).
Ţărănimea reprezenta principalul producător de bunuri
materiale, cât şi principala forţă de apărare a ţării.
Ţăranii liberi (numiţi moşneni în Ţara Românească şi
răzeşi în Moldova) erau proprietari ai gospodăriilor din vatra
satului, pământului cultivabil, rezultat din defrişări şi desţeleniri,
uneltelor şi vitelor. Proprietatea devălmaşe a obştei mai cuprin-
dea păşunile, pădurile şi apele din hotarul satului.
Ţăranii aserviţi (numiţi iobagi şi jeleri în Transilvania,
vecini în Moldova şi rumâni în Ţara Românească) dispuneau de
o proprietate care se reducea la gospodării, vite şi unelte de
muncă.
După ce Codul de legi Tripartit (1517) a decretat şerbia
absolută şi veşnică, procesul de aservire s-a generalizat în
Transilvania. În Ţara Românească şi Moldova, fenomenul s-a
agravat abia către sfârşitul secolului al XVI-lea.
________________
*
Prin imunitate se înţelege un privilegiu acordat de domn sau rege
unui nobil (boier) laic sau for bisericesc, prin care se interzicea dregătorilor
statului să-şi exercite atribuţiile lor administrative, fiscale şi judecătoreşti în
cuprinsul domeniilor ce aparţineau acestora.
83
Renta feudală, suma obligaţiilor ţăranilor dependenţi, se
percepea în produse (dijma), în muncă (robota) şi în bani.
Orăşenimea era compusă din patriciatul înstărit (deţinători
de ateliere meşteşugăreşti şi negustori bogaţi), din meşteşugari
şi din plebea săracă.
Robii alcătuiau o categorie socială cu regim juridic
aparte: spre deosebire de şerbi, ei puteau fi vânduţi separat de
moşii, fie individual, fie cu întreaga familie, dar puteau stăpâni
anumite bunuri cu titlu de proprietate: sălaşul (locuinţa) şi unel-
tele de muncă.

III. STATUL ŞI PRINCIPALELE SALE INSTITUŢII


1. Instituţiile politice
Puterea centrală era personificată de domn, în Ţara
Românească şi Moldova, şi de voievod, în Transilvania (principe,
după anul 1541). Titlul de domn a fost deţinut pentru întâia oară
de Basarab I şi Bogdan I, apoi de urmaşii lor. Calitatea de singur
stăpânitor semnifica şi existenţa de sine stătătoare a ţării.
Domnul exercita atribuţii ale puterii executive, legisla-
tive şi judecătoreşti.
Calitatea de domn însuma tradiţii locale şi influenţe ale
monarhiei bizantine de obârşie romanică (dominus), amplificate
de principiile ortodoxiei şi concepţiei teocratice, care, socotind
pe domn uns al lui Dumnezeu (prin ceremonia ungerii cu mir de
către mitropolit), devenea stăpânitor deplin al ţării şi al supu-
şilor săi.
În calitate de şef al statului, domnul exercita următoarele
atribuţiuni: hotăra întreaga organizare administrativă a ţării;
confirma pe dregători şi capii ierarhici ai Bisericii (mitropoliţi,
episcopi); convoca sfatul domnesc; bătea monedă, încheia
tratate, declara starea de război şi de pace, primea şi acredita
ambasadorii.
84
Ca şef al puterii executive, domnul emitea porunci,
verbal sau în scris, prin: cărţi de poruncă, pitace, hrisoave sau
cărţi de judecată.
În calitate de mare voievod, domnul era comandantul
suprem al oştirii. Din secolul al XV-lea, acesta dispunea de o
armată proprie – oastea cea mică – condusă de dregători cu
atribuţii militare.
În activitatea de legiferare, ca şi împăratul bizantin,
domnul era unicul legiuitor, întruparea terestră a voinţei divine,
prerogativa sa legiuitoare exercitându-se direct, prin emiterea de
hrisoave, acte normative prin care se stabilea, în special, dreptul
de proprietate. În actul de legiferare, domnul consulta, de obicei,
sfatul domnesc şi chiar adunarea stărilor. El putea hotărî însă şi
singur în privinţa normelor de drept, modificând atât obiceiul
pământului, cât şi pravilele deja existente, tot astfel cum putea
dispune receptarea unor acte normative străine, îndeosebi
bizantine.
Ca judecător suprem, domnul reprezenta instanţa supremă
de apel atunci când nu judeca în prima instanţă, iar hotărârile
sale erau definitive, nefiind supuse căilor de atac. Singur domnul
putea să revină asupra hotărârilor sale, dar urmaşii săi la domnie
puteau relua judecarea unei cauze care, astfel, se putea prelungi
pentru mai multe generaţii.
Sistemul succesiunii la tron era electiv-ereditar. Tradiţia
impunea ca pretendenţii să aparţină vechilor familii domneşti,
dar aleşi de adunarea ţării. Ereditatea se exercita prin descendenţă
directă sau colaterală: fii, fraţi, veri etc. Aveau vocaţie suc-
cesorală atât fiii legitimi, cât şi cei nelegitimi, aşa cum a fost
Petru Rareş, fiul natural al lui Ştefan cel Mare, caz fericit de
urmaş şi cârmuitor priceput şi autoritar.
Acest sistem original românesc a prezentat neajunsuri,
dar şi avantaje. Pe de o parte, el a generat lupte interne pentru
tron între facţiunile boiereşti ce susţineau pe unul sau altul dintre
85
pretendenţi; pe de altă parte, el a impus persoane proeminente,
cu calităţi reale de conducători, în locul fiilor nevârstnici sau al
celor lipsiţi de experienţă sau chiar de chemare. Prin alegere se
hotăra care din pretendenţii cu vocaţie succesorală devenea
domn. Procedura alegerii consta în două ceremonii: învestitura
bisericească a ungerii cu mir, care îi conferea domnului calitatea
de monarh autocrat, şi încoronarea după ritualul vechi bizantin,
ceremonie care avea loc la înscăunare şi care s-a păstrat până
târziu, în secolul al XIX-lea.
Principiul electiv-ereditar a suferit deteriorări în secolul
al XVI-lea, când turcii au anulat alegerea domnului pe viaţă,
instituind întărirea periodică a domniei de către Poartă, şi când
orice mare boier a început să aibă acces la tron (exemplu –
Movileştii, Cantacuzinii).
Când domnul era minor, când lipsea din scaun sau în caz
de vacanţă a tronului, prerogativele domniei erau exercitate vre-
melnic de locţiitori domneşti (regenţa în cazul minoratului). Din
a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când s-a instaurat domi-
naţia otomană, la mazilirea domnului de către Poartă, tronul
devenea vacant, iar divanul alegea o locotenenţă până la înscău-
narea noului domn. Membrii acestui organ se numeau ispravnici
de scaun sau caimacami.
Însemnele puterii domneşti erau: coroana, hlamida
(mantia), buzduganul, spada, steagul şi pecetea.
În pofida politicii integratoare a regilor unguri, voievozii
Transilvaniei au dispus de largi prerogative care confereau ţării
(voievodatul) o largă autonomie. Şi după cucerire, Transilvania a
rămas un adevărat regnum – în sensul de existenţă suverană a
statului: regnum Transilvaniae, distinct de regnum Hungariae.
Astfel, voievozii Roland Borşa şi Ladislau Kan au guvernat ca
adevăraţi suverani; ei dispuneau de curţi şi cancelarii proprii,
ducând o politică externă distinctă şi, uneori, opusă coroanei
ungare. De asemenea, existenţa unor adevărate dinastii de voievozi –
86
inclusiv de nobili români, cum a fost aceea a Corvineştilor – a
fost expresia acestui statut politic.
Voievodul Transilvaniei exercita prerogative similare
domnului din celelalte ţări româneşti. El numea pe vicevoievod
şi pe comiţi, prezida congregaţiile nobiliare, dar competenţa sa
administrativă era limitată de autonomia comitatelor şi a
scaunelor, de privilegiile bisericii catolice şi de subordonarea
faţă de regele Ungariei.
După 1541, când, ulterior transformării Ungariei centrale
în paşalâc, Transilvania a devenit principat autonom sub suzera-
nitatea Porţii, principele era ales de Dietă şi confirmat de sultan.
Acesta dispunea de atribuţii foarte largi. Pe plan legislativ, avea
dreptul de a aproba sau respinge hotărârile Dietei; era judecător
suprem atât în procesele civile, cât şi în cele penale; avea dreptul
de a graţia sau de a comuta pedepsele.
Ca forme de guvernământ s-au impus în linii mari două
regimuri politice: regimul domnesc sau voievodal – cu un aparat
administrativ central subordonat domnului şi cu controlul
autoritar asupra celorlalte instituţii de stat, şi regimul nobiliar,
caracterizat prin rolul precumpănitor şi privilegiat al marii
boierimi în conducerea ţării, prin controlul domniei în temeiul
principiului habeas corpus (respectarea libertăţilor nobiliare) şi
a unor pacta et conventa impuse domniei (instituţiei voievodale).
Sfatul domnesc, instituţie cu care domnul se consulta în
problemele cârmuirii ţării, a luat fiinţă încă de la începutul
constituirii statale româneşti, fiind alcătuit iniţial din toţii marii
boieri şi reprezentanţii clerului înalt, pentru ca în secolele XVI-
XVII să fie format numai din boierii deţinători de dregătorii.
Prin tradiţie, numărul lor era de 12. O dată cu accentuarea
dominaţiei otomane, termenul divan înlocuieşte treptat pe cel de
sfat; spre deosebire de acesta, divanul avea o compunere mai
largă. Sfatul exercita atribuţii corespunzătoare tuturor prero-
gativelor domnului: întărea daniile domneşti şi acorda imunităţi,
87
participa la judecarea proceselor penale şi civile, garanta
respectarea tratatelor încheiate cu alte state, era consultat în toate
problemele de ordin financiar (fixarea dărilor), bisericesc
(alegerea ierarhilor bisericii, înfiinţarea de eparhii) şi militar.
Dregătoriile. Dregătorii erau înalţi demnitari ai statului,
numiţi şi revocaţi de domn sau voievod, cărora le depuneau
jurământul de credinţă. Sistemul dregătoriilor (aparatul central
de stat) s-a cristalizat în Ţara Românească şi Moldova în timpul
lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, fiind cu totul
asemănător. Marii dregători exercitau atribuţii pe plan
administrativ, judiciar şi militar.
Marele vornic avea atribuţii precumpănitor judecătoreşti.
Marele logofăt era şeful cancelariei domneşti şi purtător al ma-
relui sigiliu. El judeca şi pricini, competenţa sa specială îndrep-
tându-se spre stăpânirea de pământ şi de hotărnicii. Marele
vistier se îngrijea de tezaurul ţării, de repartizarea şi încasarea
dărilor. Marele postelnic era tălmaciul principal al domnului şi
coordona relaţiile cu alte state. Marele spătar era purtătorul de
spadă şi al buzduganului domnesc la ceremonii, comandantul
oştirii în lipsa domnului.
În Moldova mai cu seamă, un rol militar important reve-
nea hatmanului şi pârcălabilor – comandanţi ai cetăţilor. Marele
armaş se îngrijea de ordinea publică. Atribuţia sa principală era
să prindă, să cerceteze şi să întemniţeze pe vinovaţii de crime.
Principalii dregători din serviciul domnului sau al curţii
domneşti erau marele paharnic, marele stolnic, marele comis,
care se îngrijeau de pivniţele, cămările şi grajdurile domneşti.
În Ţara Românească, un rol cu totul aparte a revenit
Băniei Craiovei. Banul (mai întâi de Severin, apoi al întregii
Oltenii) deţinea de la sfârşitul secolului al XV-lea prima poziţie
ierarhică după domn, cu importante atribuţii administrative şi
judecătoreşti pentru această parte de ţară. În Moldova, funcţia
echivalentă a fost aceea de portar (exemplu, portarul Sucevei).
88
Până la reforma lui Constantin Mavrocordat din secolul
al XVIII-lea, dregătorii nu erau retribuiţi, ci răsplătiţi cu mila
domnească şi beneficiind de sistemul tradiţional al veniturilor
din slujbă, ceea ce înlesnea venalitatea şi corupţia.
Adunările de stări şi Congregaţiile generale ale nobi-
limii. În Ţara Românească şi Moldova adunarea stărilor, de tip
restrâns sau lărgit (Marea adunare a ţării) reprezenta, alături de
domnie şi sfatul domnesc, o instituţie fundamentală a statului
medieval. Originea sa trebuie căutată, în primul rând, în tradiţia
vechilor adunări şi a ţărilor, despre care s-a vorbit anterior.
Peste variaţiile de compoziţie, alcătuirea clasică a acestei
instituţii cuprindea stările privilegiate: boieri, cler, orăşeni, uneori
şi ţărani liberi. Principalele sale prerogative constau în alegerea
domnului, avizarea politicii externe, precum şi în asocierea la
decizii şi probleme judiciare, militare, financiare şi fiscale,
referitoare la organizarea bisericească.
În Transilvania, adunările nobiliare (congregatio generalis
nobilium) au cuprins iniţial şi pe nobilii români. Din 1366, când
diploma regelui Ludovic I a condiţionat calitatea de nobil prin
apartenenţa la catolicism (majoritatea românilor fiind ortodocşi),
şi după constituirea în 1437 a lui Unio Trium Nationum, care
grupa exclusiv nobilimea maghiară, patriciatul săsesc şi secuiesc,
nobilii români au fost excluşi din Congregaţiile nobiliare, pe
criterii etnice şi confesionale.
Din 1541, când Transilvania a devenit un principat auto-
nom sub suzeranitatea Imperiului otoman, s-a constituit Dieta
principatului, adunare deliberativă supremă pentru probleme de
legiferare, justiţie şi administraţie. Numeroasele sale hotărâri cu
putere de lege aveau să fie sistematizate în cunoscutele Approbatae
et Compilatae Constitutiones.

89
2. Organizarea militară
Armata Ţărilor Române era constituită din oastea cea
mare şi oastea cea mică (armata permanentă a domnului).
Menţionată în documentele Ţării Româneşti la începutul
secolului al XV-lea, în vremea domniei lui Mircea cel Bătrân,
oastea cea mare a cunoscut apogeul în timpul lui Ştefan cel
Mare, domnul Moldovei, în a doua jumătate a acestui veac.
Având ca principal rezervor ţărănimea liberă, oastea cea mare
putea atinge un efectiv de 40.000-50.000 de luptători reprezen-
tând, prin număr, combativitate şi motivaţie, structuri militare
fără egal în Europa creştină, raportate la potenţialul demografic
al statelor. Astfel, principii români au purtat bătălii de apărare cu
Regatul Ungariei, Regatul Poloniei şi Imperiul otoman, unele cu
efecte hotărâtoare pentru salvagardarea statalităţii româneşti şi
pentru soarta Europei răsăritene.
Agravarea dominaţiei otomane, interesată în slăbirea ca-
pacităţii de apărare a principatelor vasale, precum şi schimbările
intervenite în organizarea şi dotarea armatelor cu arme de foc, în
a doua jumătate a secolului al XVI-lea, au determinat declinul
acestei instituţii.
Oastea cea mică (armata permanentă a domnitorului) era
alcătuită din curteni (steagurile recrutate din rândurile micii
boierimi), slujitorii domneşti (dorobanţi şi călăraşi) şi mercenari.
Un sistem de cetăţi de margine şi din interior a amplificat
capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române, stăvilind sau tem-
porizând invaziile străine. Unele din acestea au fost ocupate de
otomani şi transformate în raiale, cu rol represiv şi de supra-
veghere (Turnu, Giurgiu, Brăila, Tighina, Hotin).

3. Biserica
Biserica a reprezentat o instituţie fundamentală a statului
medieval. Ortodoxia a zăgăzuit prozeletismul catolic, apărând,
90
implicit, independenţa statală faţă de regatele vecine şi a sprijinit
lupta antiotomană. Biserica ortodoxă a reprezentat, totodată, un
focar de cultură, contribuind în mod esenţial la menţinerea
unităţii spirituale a tuturor românilor.
În 1359 şi 1401, în timpul lui Mircea cel Bătrân şi
Alexandru cel Bun, au fost întemeiate Mitropolia Ungro-Vlahiei,
care-şi exercita jurisdicţiunea ecleziastică şi asupra ortodocşilor
din Transilvania, şi Mitropolia Moldovei, cu reşedinţele la Argeş
şi, respectiv, Suceava, dependente de Patriarhia ecumenică de la
Constantinopol. Aceste evenimente au fost urmate de organizarea
ierarhică a bisericii. Aşezămintele bisericeşti – mitropoliile,
episcopiile, mănăstirile şi bisericile – aveau în frunte mitropoliţi,
episcopi, protopopi, egumeni şi preoţi.
Mitropolitul ţării deţinea largi prerogative: era locţiitor al
domnului în caz de vacanţă a tronului şi primul său sfetnic, con-
ducea soliile externe, lua parte le promulgarea actelor legislative
ale statului, avea atribuţii judecătoreşti.
Biserica se afla sub autoritatea domnului, care confirma
în funcţii pe mitropoliţi şi episcopi. Dreptul canonic (ansamblu
de norme religioase) a avut la bază nomocanoanele bizantine,
care au servit la reglementarea juridică a vieţii ecleziastice, dar
şi la judecarea mirenilor.
Potrivit normelor nomocanonice, biserica judeca pe
clerici, dar şi pricini referitoare la dreptul de familie: înrudirea,
adulterul, divorţul, moştenirea, filiaţia.
În Transilvania, biserica catolică, deţinătoare de privilegii
şi imunităţi, a uzurpat poziţiile şi drepturile ortodoxiei – confe-
siune pusă în afara legii prin decretele din 1366 ale regelui
ungur Ludovic I. În acelaşi timp, dreptul de a percepe dări s-a
extins şi asupra populaţiei ortodoxe. Şi în perioada Principatului
(1541-1699), biserica oficială a rămas cea catolică; confesiunile
91
calvină, luterană şi unitariană au fost recunoscute ca religii
recepte (oficial recunoscute), iar ortodoxia a avut statutul de
tolerată, asemenea întregii naţii româneşti.

4. Organizarea administrativ-teritorială.
Unităţi teritoriale, regionale şi locale
Obârşia subdiviziunilor administrative a fost vechea
structură a uniunilor de obşti. Ţara Românească era organizată
în judeţe, iar Moldova în ţinuturi. Denumirea de judeţ a derivat
de la judicium (instanţa de judecată) – dovadă a importanţei
componentei actului de justiţie al vechilor formaţiuni politice.
Din secolul al XVI-lea, o dată cu consolidarea aparatului
central de stat, dregătorii locali aleşi de comunitate au fost
dublaţi de slujitori domneşti, pentru a cunoaşte apoi un proces
de contopire în funcţii cum erau cele de judeţi, vornici, pâr-
călabi.
În Transilvania, districtele româneşti au rezultat din vechile
cnezate din secolul al XIII-lea, conduse de voievozi, cnezi, juzi,
conform obiceiului pământului (vechiul drept românesc).
Scaunele săseşti şi secuieşti s-au organizat după modelul
districtelor, iar denumirea lor provine de la vechile scaune de
judecată ale românilor; câte o universitate (adunare teritorială şi
politică) a saşilor şi secuilor avea în frunte un comite numit de
rege, dar aflat de fapt sub autoritatea voievodului, aspect care
ilustra larga lor autonomie. Comitatele regale şi nobiliare au fost
expresia voinţei regalităţii de a încadra Transilvania organizării
de stat maghiare, fără a reuşi să elimine, aşa cum s-a afirmat,
structurile tradiţionale româneşti, mai vechi şi caracterizate prin
trăinicie. Comitatele erau conduse de un comite, numit de rege
sau de voievod şi aveau o adunare proprie a nobilimii (congre-
gatio comitatensis).
92
În linii mari, organizarea local-teritorială a Transilvaniei
din epoca Voievodatului s-a menţinut şi în perioada Principatului
şi a stăpânirii habsburgice, până la reformele împăratului Iosif
al II-lea.
Târguri şi oraşe. Târgurile şi oraşele constituiau comu-
nităţi privilegiate închise, al căror statut le conferea o oarecare
autonomie.
Administraţia orăşenească, aproape identică în Ţara
Românească şi Moldova, se caracteriza prin coexistenţa a două
categorii de organe administrative: cele alese de comunitate:
şoltuzul şi pârgarul, şi cele numite de domn sau de stăpânul
domeniului: vornicul şi pârcălabul. Toţi aceştia au avut, încă din
primele timpuri, dreptul de judecată în unele pricini, civile sau
penale, ale orăşenilor din vatra şi hotarul târgului. O adunare
generală a orăşenilor se întrunea periodic pentru a lua decizii.
În Transilvania, oraşele dispuneau de o largă autonomie,
ceea ce reflectă statutul stărilor privilegiate care le populau. Un
jude (magister civium) şi un consiliu municipal (sfat orăşenesc
alcătuit din 12 juraţi recrutaţi din rândul locuitorilor înstăriţi)
erau organele conducătoare alese de orăşeni.
Satul. Satele libere, de moşneni în Ţara Românească şi
răzeşi în Moldova, erau cârmuite de obşte, cu care adesea se
identificau. Dispunând de autonomie, domnul exercita asupra lor
numai o autoritate de drept public.
Organul colectiv de conducere a obştei libere era sfatul
oamenilor buni şi bătrâni cu largi competenţe privind patri-
moniul satului, judecarea pricinilor civile şi penale.
Satele aservite erau domneşti, bisericeşti şi mănăstireşti,
în ele administraţia şi justiţia se aflau sub autoritatea unor
dregători publici, a boierilor proprietari de sate şi a egumenilor
aşezămintelor ortodoxe.
93
Organizarea administrativă a satului transilvan a purtat
pecetea vechii organizări a obştii săteşti a românilor. În fruntea
comunităţii săteşti se aflau juzii şi cnezii, ce dispuneau de atri-
buţii administrative, fiscale, de a judeca pricini mărunte – atribuţii
întărite de rege, voievod sau principe.

5. Organizarea fiscală
În calitate de titular al lui dominium eminens, domnul
avea dreptul de a percepe dări. Prin practica daniilor şi a acor-
dării imunităţilor feudale, el putea concede însă o parte a acestui
drept posesorilor de domenii feudale.
Până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, au predo-
minat dările în natură şi în muncă. Apoi, cele mai multe au fost
convertite în bani, pentru ca acestea să devină predominante în
secolul al XVII-lea şi aproape exclusive în cel următor.
După forma lor, dările se percepeau:
1. În natură (dijma), numită zeciuială în Ţara Românească,
deseatină în Moldova şi decima în Transilvania, întrucât repre-
zenta a zecea parte din mai toate produsele gospodăriei, şi nona
(a noua parte din produse), datorată nobilului laic şi ecleziastic
din Transilvania.
2. În muncă, obligaţie prestată în folosul public sau al
domniei de ţăranii liberi (construirea de cetăţi şi drumuri, tran-
sporturi şi slujbe legate de oaste) şi de ţăranii aserviţi pe dome-
niul stăpânului de moşie. În Transilvania, robota a sporit în
secolul al XVI-lea la o zi legiuită pe săptămână.
3. Darea în bani, introdusă în secolul al XV-lea pentru a
susţine efortul de apărare, a devenit un impozit personal numit
bir în Ţara Românească şi dare în Moldova, generalizându-se şi
căpătând un caracter permanent.
94
Plătit o vreme de toate stările sociale, cu timpul boierii
(îndeosebi cei cu dregătorii), curtenii, slujitorii, târgoveţii în mai
mică măsură, au fost scutiţi de plata unor dări.
Baza fiscală a statului a fost ţărănimea, principala categorie
a birnicilor, împărţită în categorii fiscale, după starea materială
apreciată în numărul de vite deţinute.
Pentru colectarea eficientă a dărilor, fiscul a aplicat prin-
cipiul răspunderii colective: de neplata dărilor unui contribuabil
insolvabil răspundea întreaga colectivitate: familia, satul, satele
limitrofe. Executarea lor silită a purtat numele de năpastă.
Fiscalitatea excesivă a creat situaţii când, în neputinţă de plată,
sate întregi au fost aservite în contul datoriei.
Instituţiile publice alimentate de sistemul fiscal erau:
• Tezaurul, reprezentând acea rezervă la care domnia
apela numai în cazuri extreme, când mijloacele băneşti puse la
dispoziţie de vistierie şi de cămara domnului erau epuizate.
• Vistieria, susţinută în principal din colectarea birului.
Veniturile sale erau destinate nevoilor publice: apărare, între-
ţinerea oştirii, achitarea obligaţiilor băneşti faţă de puterile
suzerane.
• Cămara domnului, alimentată din impozitele indirecte:
ocne, vămi, amenzi, dijmele din produse plătite de ţărani.
Timp de patru veacuri (din a doua jumătate a secolului al
XVI-lea până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea), Princi-
patele Române au fost obligate la prestaţii apăsătoare faţă de
Poarta otomană: la sfârşitul secolului al XVII-lea, de exemplu,
50% din totalul veniturilor Ţării Româneşti erau destinate acestei
obligaţii.
Ea îmbrăca forma haraciului (tributul), care a crescut de
la cifra iniţială de 3000 de galbeni la 155.000 de galbeni la
95
mijlocul secolului al XVI-lea, peşcheşurilor – sume periodice
plătite sultanului şi înalţilor demnitari turci, zaherelelor – pro-
duse destinate armatelor otomane aflate în interminabile campanii
militare.
Deşi inferioare obligaţiilor plătite de Ţara Românească şi
Moldova, sarcinile băneşti ale Transilvaniei faţă de Imperiul
otoman au fost destul de ridicate. În general, povara prestaţiilor
către Poartă a influenţat direct fiscalitatea din Ţările Române în
sensul agravării ei.

96
Capitolul VIII
INSTITUŢIILE DE DREPT ÎN EVUL MEDIU ROMÂNESC
(SECOLELE XV-XVII)

I. PERSOANE, RUDENIE, FAMILIE


1. Statutul persoanelor
Termenul de persoană nu figurează în izvoarele drep-
tului românesc din evul mediu. Pentru a reda în limba română
sensul termenului latin persona, utilizat de Prosper Farinaccius
în tratatul său Practica şi teoria penală, autorii pravilelor din
secolul al XVII-lea au utilizat cuvântul om, apoi expresia
generalizată de obraz – obraze, laici şi clerici, cu înţeles de per-
soană fizică, definită ca subiect de drepturi şi obligaţii începând
de la naştere şi până la deces.
Ca şi în timpurile mai vechi, există şi persoana juridică
– asociaţii cu patrimoniu propriu, ocrotite în vederea exercitării
drepturilor şi obligaţiilor membrilor săi.
Calificativul esenţial de identificare personală a omului
era numele, dobândit prin filiaţie legitimă sau prin adopţiune.
Numele dublu (prenumele şi patronimicul – numele de familie)
apare începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea, înlo-
cuind treptat numele unic. Onomastica românească tradiţională a
avut un caracter unitar pentru întreg spaţiul românesc, atestând
personalitatea istorică a poporului român.
Numele oamenilor s-a aflat într-o strânsă condiţionare cu
locul naşterii şi domiciliul lor – elemente esenţiale ale identităţii
şi definirii capacităţii juridice a persoanelor fizice.
97
Capacitatea de exerciţiu (folosinţă) a drepturilor şi obli-
gaţiilor era recunoscută tuturor oamenilor liberi, dar într-o pro-
porţie inegală, conform poziţiei lor pe scara socială, inegalitatea
subiecţilor de drept fiind o trăsătură definitorie a dreptului
medieval românesc; cu cât rangul era mai înalt, cu atât persoana
se bucura de mai multe drepturi.
Consecinţa a fost o pluralitate de poziţii juridice: marea
boierime de curte şi clerul înalt, boierii de ţară şi clerul inferior,
orăşeni, ţărani liberi şi ţărani aserviţi, robi, aşa cum a rezultat din
paginile anterioare.
Capacitatea juridică s-a diferenţiat şi după alte criterii: în
Transilvania, apartenenţa românilor la ortodoxism a avut ca
efect eliminarea lor din stările privilegiate.
Legea Ţării a rezervat străinilor un statut juridic definit
prin toleranţă, mai ales dacă erau creştini: armenii şi grecii au
primit chiar dreptul de împământenire.
Capacitatea de exercitare a drepturilor nu era egal repar-
tizată persoanelor fizice. Vârsta şi sexul au fost elemente de
natură să atragă incapacităţi temporare sau definitive de exerciţiu.
Vârsta. În sistemul popular, incapacitatea pricinuită de
vârstă înceta odată cu căsătoria tinerilor. Potrivit pravilelor din
secolul al XVII-lea însă, majoratul se socotea de la vârsta de
25 de ani, persoana având toate drepturile de a face „tot lucrul”.
Deşi tot potrivit credinţei populare, reflectată în textul pravilei,
puterea de discernământ scădea după 50 de ani, bătrânii se
bucurau conform tradiţiei de prestigiu în comunitate, instituţia
oamenilor buni şi bătrâni jucând rolul ştiut în distribuirea
dreptăţii din obştea sătească.
În Transilvania, existau trei categorii de vârstă: impuber-
tatea, pubertatea şi majoratul (24 ani, pentru băieţi, şi 16 ani,
pentru fete), ultima treaptă conferind şi capacitatea deplină de
exerciţiu a drepturilor.
Sexul a fost, cu unele excepţii, izvorul reducerii unor
capacităţi, atât în sistemul normativ popular, cât şi în legea
98
scrisă. Pravilele din secolul al XVII-lea au consacrat, de exem-
plu, poziţia inferioară a femeii în exercitarea drepturilor.
Tutela nevârstnicilor era încredinţată rudelor celor mai
apropiate: părinţi, bunici, fraţi mai mari, legea stabilind şi înda-
toririle tutorelui faţă de minori, orfani, văduve, cuprinzând,
totodată, şi dispoziţii anume pentru sancţionarea administrării
necinstite a tutelei.
Actele de stare civilă. Din punct de vedere al dreptului
privat, starea civilă includea date privind naşterea, căsătoria şi
decesul persoanelor fizice. Până în epoca modernă, întocmirea
actelor de stare civilă şi păstrarea registrelor de evidenţă a aces-
tora au fost o atribuţie a bisericii, care avea competenţa de a
oficia taina botezului, căsătoria şi înmormântarea.

2. Rudenia
Rudenia reprezenta o relaţie specială între persoane
exprimând fie o legătură biologică – rudenia de sânge –, fie
rudenia prin alianţă şi cea spirituală.
a. Rudenia naturală (de sânge) a conservat vechi structuri
daco-romane şi de obşti săteşti. Ea se stabilea după tată (iar în
lipsa acestuia, după mamă), pe linie directă (ascendenţi şi des-
cendenţi) şi colaterală, după numărul generaţiilor până la gradul
al şaptelea (a şaptea spiţă) în dreptul popular şi al optulea în
dreptul scris. Acest gen de rudenie a creat drepturi şi obligaţii de
ajutor reciproc şi întreţinere, precum şi de vocaţie succesorală,
dar a impus şi anumite interdicţii la căsătoria persoanelor înru-
dite prin sânge, întărite de biserică, condamnându-se căsătoria
între rude până la un anumit grad.
b. Rudenia prin alianţă avea la bază căsătoria. În vechea
familie românească, patriarhală şi patrilocală, femeia lua, de
regulă, domiciliul bărbatului şi denumirea după soţ.
O formă caracteristică, de tradiţie geto-dacă, a fost con-
simţământul liber al tinerilor, concretizat în practici precum
99
vederea în fiinţă şi urmarea de vorbă, care ajutau acestora să se
cunoască mai bine, spre deosebire de unele legiuiri bizantine
care dădeau numai părinţilor dreptul de a decide.
c. Rudenia spirituală rezulta din botez, între naşi şi fini,
şi implica îndatoriri reciproce cum erau ocrotirea celor dintâi şi
ascultarea celor din urmă.
d. Alte forme de rudenie sunt cele derivate din înfiere
(adopţiunea sau luarea de suflet), cu consimţământul părinţilor,
în care copilul adoptiv avea aceleaşi drepturi ca şi copiii
naturali, precum şi înfrăţirea.

3. Familia
La baza familiei stătea căsătoria, moment esenţial în
ciclul vieţii, deşi dreptul medieval scris nu a cunoscut un
contract de căsătorie în adevăratul înţeles al cuvântului (la
oficierea căsătoriei nu se încheia un act scris). Ea începea cu
logodna, contractată de obicei cu prilejul peţitului, şi se încheia
cu ceremonialul de nuntă, manifestare precumpănitor laică, deşi
precedată de cununia religioasă, în care tinerii îşi jurau credinţă
şi primeau binecuvântarea bisericii.
În sistemul popular, dar în forme mai atenuate în dreptul
transilvan, puterea părintească avea forme absolute, părintele
putând dispune în timpul vieţii de copii după bunul plac. De
aceea, o variantă a căsătoriei a fost cea făcută cu fuga, prin răpi-
rea fetei, dar cu consimţământul ei, pentru a forţa încuviinţarea
părinţilor.
Impedimentele la căsătorie rezultau din rudenia de sânge
până la un anumit grad, din deosebirile de confesiune, nevârst-
nicie, legea îngăduind însă unele dispense.
În familie, raporturile dintre soţi erau dominate – atât în
dreptul canonic, cât şi în cel laic – de inegalitatea sexelor, femeia
100
fiind obligată a-şi urma soţul, a-i fi fidelă, a primi corecţii
(îndeosebi bătaia) din partea acestuia.
Dota sau zestrea a fost iniţial un drept al ambilor tineri,
pentru a deveni apoi o obligaţie exclusivă a viitoarei soţii, şi
consta îndeosebi în bunuri mobile. Foile de zestre au apărut abia
în secolul al XVII-lea, de când părinţii fetelor au început să-şi
asigure măsuri juridice de protecţie a integrităţii dotei, concre-
tizate în regimul dotal modern.

4. Despărţirea şi recăsătorirea
Căsătoria se putea desface prin moartea unuia dintre soţi
sau prin divorţ. Conform dreptului scris (mai puţin în
Transilvania, la populaţia de confesiune catolică), divorţul era
îngăduit atât la iniţiativa bărbatului, cât şi a femeii, în temeiul
unei cărţi de despărţire, situaţie în care se proceda la împărţirea
bunurilor.
Recăsătorirea nu era posibilă decât în lipsa copiilor
minori, iar după legea scrisă, numai după trecerea termenului de
viduitate (văduvie). Nu se îngăduiau mai mult de trei căsătorii
succesive. Canoanele bisericeşti şi pravilele condamnau şi pre-
scriau pedepse aspre pentru relaţiile prenupţiale sau extra-
conjugale.
Dreptul medieval românesc a admis situaţia morţii pre-
zumate a soţului care, părăsind domiciliul conjugal pentru a
căuta de muncă sau se află în captivitate, nu comunică vreme de
cinci ani cu soţul rămas acasă; în ambele cazuri se permitea
recăsătorirea celui ce dovedea cu martori moartea prezumtivă a
celui absent.

101
II. REGIMUL BUNURILOR. PROPRIETATEA ŞI SUCCESIUNEA
1. Dreptul de proprietate
Dreptul de proprietate a cunoscut o diferenţiere funda-
mentală între bunurile mobiliare şi imobiliare. Proprietatea asupra
pământului a constituit temelia instituţiilor politice şi juridice
feudale. Din acest punct de vedere, diferenţierea bunurilor imo-
biliare după titulari a creat următoarele categorii :
a. Proprietatea ţărănească corespundea obştilor libere
sau aservite.
Dreptul de proprietate în obştea liberă avea un caracter
mixt: în devălmăşie şi personală. Vechea obşte sătească a exercitat
un drept de stăpânire superioară – dominium eminens – asupra
întregului teritoriu din cuprinsul hotarelor sale şi privea dreptul
de păşunat pe izlaz, munţii, miriştea obştei; de a pescui în apele
curgătoare şi bălţile sale; de a folosi pădurea comună (vânat,
lemne, păşunat, fructe).
Dreptul de stăpânire personală privea pământul desprins
din devălmăşie prin desţelenire şi defrişare pentru a dobândi
vatra de casă, ogorul, poiana, grădina, via, prisaca, vadul de
moară etc., dar, mai cu seamă, câmpul (ţarina), reprezentând
pământul de arătură, denumit şi delniţă, ocină sau moşie, care
era transmis ereditar.
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea s-a intensificat
aservirea obştilor de răzeşi din Moldova şi moşneni din Ţara
Românească. Dreptul de proprietate în obştea aservită aparţinea
stăpânului feudal. Ţăranii aserviţi (rumâni şi vecini) dispuneau
de o proprietate mai consolidată asupra casei şi bunurilor create
de el – terenuri desţelenite, branişte şi curături (pădure scoasă
din stăpânirea devălmaşă), prisăci şi vii, grădină şi livadă, cât şi
de dreptul de proprietate deplină asupra vitelor şi uneltelor lor.
102
Iobagii şi jelerii din Transilvania dispuneau de dreptul
nelimitat de folosinţă asupra sesiei (de la latinescul sesio) ca
teren de cultură şi de stăpânire deplină asupra casei, proprietăţii
imobiliare şi curăturilor obţinute prin munca lor.
b. Proprietatea domnească şi proprietatea regală
În Ţara Românească şi Moldova, proprietatea domnească
cuprindea pământurile ce nu aparţineau particularilor, terenurile
pustii, moştenirile vacante rămase de la cei decedaţi fără moş-
tenitori, bunurile confiscate pentru hiclenie. Această imensă avere,
aflată sub incidenţa dreptului de dominium eminens, reprezenta
principalul izvor de danii, practică ce a restrâns treptat întinderea
proprietăţii domneşti.
Pe de altă parte, încă din secolul al XV-lea a început să
se producă distincţia între domeniul statului (visteria) şi cel
domnesc (cămara domnului), deşi o anumită confuzie între cele
două mase de bunuri a persistat până în secolul al XVIII-lea. Se
înţelege că domeniul domnesc era scutit de obligaţii funciare.
c. Proprietatea feudalilor laici (boieri în Ţara Românească
şi Moldova, nobili în Transilvania) provenea din moştenire, din
acte între vii, din donaţii (danii), condiţionate de credinţă faţă de
suveran, putând, deci, să fie confiscate în caz de trădare (hicle-
nie). Acestea au devenit, cu timpul, proprietate ereditară, numită
prin hrisov domnesc ohabă în Ţara Românească şi uric în
Moldova şi scutită, de asemenea, de sarcini fiscale.
În Transilvania, o caracteristică a fost ponderea precum-
pănitoare a moşiilor donative, atribuite de rege pentru diverse
servicii, îndeosebi militare, fiind iniţial beneficii temporare, apoi
feude ereditare.
d. Proprietatea bisericească aparţinea episcopiilor, mă-
năstirilor, parohiilor şi provenea îndeosebi din daniile ctitorilor:
103
domn, boieri, clerici, orăşeni, ţărani şi consta din pământuri,
sate, munţi, păduri. Odată cu dania, domnul conceda perceperea
unei părţi din birul satelor, precum şi alte venituri.
Din secolul al XVI-lea a început închinarea unor lăcaşuri
de cult din Principate, laolaltă cu averile lor, Locurilor sfinte
ortodoxe din Orient, strâmtorate material de dominaţia otomană.
Gest generos şi pios al domnilor, această practică a avut însă ca
efect înstrăinarea unor însemnate bunuri din patrimoniul româ-
nesc, ceea ce a pus mai târziu problema secularizării acestor
averi.
e. Proprietatea urbană
Comunităţile urbane dispuneau de un îndoit drept de
proprietate asupra vetrei oraşului şi teritoriului din hotarul
târgului: obştească, asupra suprafeţelor agricole, păşuni, fâneţe,
prisăci, mori, şi privată, a orăşenilor şi târgoveţilor.
De la sfârşitul secolului al XVIII-lea, proces accelerat în
cel următor, şi până la mijlocul secolului al XIX-lea, domnii au
donat oraşe întregi unor particulari, răscumpărarea fiind foarte
anevoioasă din cauza sumelor mari pretinse. Această dependenţă
a avut urmări negative asupra dezvoltării generale a vieţii urbane.

2. Succesiunea
Moştenirea (transmiterea bunurilor mortis causa) se făcea
pe cale legală şi testamentară.
Dreptul nescris şi, apoi, de la mijlocul secolului al XV-lea,
documentele timpului au atestat cele două moduri tradiţionale de
moştenire: în virtutea legii (ab intestato) şi testamentar (prin
diată – testament scris).
a. Moştenirea legală a cunoscut mai multe clase de moş-
tenitori legitimi: descendenţi, ascendenţi şi colaterali; copii
104
adoptivi (înfiaţi), copii naturali şi vitregi; soţul supravieţuitor;
autoritatea publică (domnul, fiscul etc.) în lipsa moştenitorilor
legali.
În cazul descendenţilor, copiii legitimi şi adoptivi (băieţi
şi fete) aveau o egală vocaţie succesorală a bunurilor. Sistemul
egalităţii sexelor la succesiune a coexistat în Ţările Române şi în
unele părţi ale Transilvaniei (Ţara Făgăraşului), cu privilegiul
masculinităţii, în care averea imobiliară (pământul) revenea
descendenţilor bărbaţi. Pentru a înlătura trecerea averii în
patrimoniul domniei (prădalică) şi, deci, ieşirea ei din familie în
cazul când defunctul nu avea descendenţi masculini, acesta
putea obţine în timpul vieţii de la domn, printr-o ficţiune
juridică, formula „prădalică să nu fie”, care echivala cu aşezarea
fiicei ca moştenitoare în loc de fiu, pentru ca apoi averea să fie
transferată fiilor şi nepoţilor acesteia prin revenirea, deci, la
ordinea masculinităţii.
Copiii legitimi şi adoptivi (băieţi şi fete) aveau o egală
vocaţie succesorală a bunurilor. Copiii naturali succedau numai
la moştenirea mamei lor, în timp ce copilul vitreg avea acelaşi
drept de moştenire cu cel legitim, dar numai la succesiunea
părintelui bun. Legea ţării recunoştea şi soţului supravieţuitor
drept de moştenire în concurs cu copiii.
Ascendenţii (părinţi, bunici, străbunicii defunctului) erau
chemaţi la succesiune în lipsa descendenţilor, înlăturându-i, în
general, pe colaterali.
Colateralii erau rudele chemate la moştenire în lipsa des-
cendenţilor şi ascendenţilor şi constituiau două clase: colateralii
privilegiaţi (fraţi, surori şi descendenţii lor) şi colateralii ordinari
(celelalte rude până la un anumit grad).
b. Moştenirea testamentară se deschidea pe baza
testamentului oral (numit în termeni populari limbă de moarte)
sau scris (diata). Caracterul solemn al testamentului rezulta şi
din prezenţa martorilor, aleşi dintre persoanele notabile şi morale.
105
Dacă testamentul era semnat de testator (chiar fără a fi scris şi
datat de el), prezenţa acestuia nu mai era necesară, cu condiţia
ca voinţa lui să nu fi fost viciată. Numeroase testamente
medievale conţineau blesteme pentru a le întări respectarea.
Părinţii puteau dezmoşteni pe fiii răufăcători.
Dreptul feudal admitea substituţia fideicomisară, ceea ce
însemna învestirea de către testator a unui legatar care să
păstreze bunurile moştenite în scopul de a le transmite la decesul
său unei persoane indicate de el, sau chiar unor moştenitori
succesivi peste mai multe generaţii.
Pentru conservarea patrimoniului familiei, mai ales în
Transilvania, s-a consacrat, alături de privilegiul masculinităţii,
şi cel al primogeniturii (primul născut de sex masculin).

3. Forme şi modalităţi de dobândire a dreptului


de proprietate
La începutul evului mediu, în Ţara Românească şi Moldova,
regula de stăpânire în obştea sătească a pământului (baştină,
ocină) era indiviziunea, fiecare familie având însă o cotă-parte
care putea face obiectul oricărei tranzacţii: vânzări, zălogiri, donaţii.
Cu timpul s-a creat putinţa ieşirii din indiviziune şi
hotărnicirii proprietăţii. La aceasta s-a adăugat, în feudalismul
dezvoltat proprietatea donativă (ohabă, uric), primită de la
domn (de la rege în Transilvania), constând din moşii atribuite
boierilor, ţăranilor liberi pentru merite ostăşeşti, bisericii, danii
însoţite, de obicei, de un act de imunitate.
Titlurile juridice de dobândire a proprietăţii rezultau,
aşadar, din moştenirea legală, din dania domnească, vânzare-
cumpărare, schimb, desţeleniri. Deşi nici în dreptul transilvan nu
s-a făcut o distincţie netă între posesiune şi drept de proprietate,
legea Tripartitum înţelegea în mod corect prin posesiune atât
bunurile imobiliare, cât şi stăpânirea, folosirea şi administrarea
unui bun mobil sau imobil.
106
4. Hotărnicia şi evidenţa proprietăţii funciare
Cu prilejul ieşirilor din indiviziune sau pentru trasarea
riguroasă a limitelor moşiilor divize se aplica procedura hotăr-
niciei, prin fixarea, în prezenţa martorilor, a unor semne durabile
(movile, pietre de hotar ş.a.), procedură în urma căreia în
Transilvania se redactau acte (cărţi funciare rurale şi urbane).
Importanţa hotărârilor şi frecvenţa proceselor privind hotarele
moşiilor au făcut ca terminologia juridică privind dreptul pro-
cesual să se răsfrângă şi asupra limbii curente – vezi cuvintele
a hotărî, hotărâre.
Transmiterea de proprietate a fost consemnată în Ţara
Românească şi Moldova în catastiful târgului.

III. OBLIGAŢII ŞI CONTRACTE


În sistemul popular, obligaţiile rezultau din evenimentele
cardinale în viaţa omului: naştere, nuntă, zestrea şi claca fiind,
de asemenea, forme tradiţionale de obligaţii.
În altă ordine de idei, Legea Ţării consacra răspunderea
personală, deşi s-a păstrat şi tradiţionala răspundere solidară a
obştii pentru faptele membrilor săi în materie fiscală, penală etc.
În sistemul de impozit numit cisla, satul era impus la
plata unei sume globale, repartizată apoi pe gospodării, după
puterea lor economică. După întemeierea statelor, unele atribuţii
ale obştilor în soluţionarea faptelor penale au trecut în compe-
tenţa aparatului de stat. Pentru infracţiuni grave (omucidere) se
aplicau amenzi grele – deşegubine, constând dintr-un mare nu-
măr de vite – suportate de întregul sat dacă acesta nu putea preda
pe vinovat.
1. Contractele sunt, în dreptul scris, acte juridice cons-
titutive de drepturi şi obligaţii pentru părţile contractante, şi se
împart în contracte reale şi consensuale.

107
a. Dintre contractele reale, principala categorie era
donaţia. Donatorii puteau fi domnul, regele ungur, apoi principele
pentru Transilvania, persoane private, dar cu confirmarea dom-
nului, în calitatea sa de emitent. În Transilvania, concomitent cu
domeniul primit, beneficiarul obţinea şi calitatea de nobil.
Schimbul putea să aibă ca obiect pământul, dar şi per-
soane – ţărani şerbi şi robi.
Împrumutul consta în special în sume de bani, garantate
cu bunuri imobiliare (zălog).
b. Contractele consensuale. Contractele de vânzare-
cumpărare ocupau primul loc, având ca obiect pământul, deşi au
fost destul de rare în Ţara Românească şi Moldova; în condiţiile
proprietăţii funciare condiţionate, şi persoanele (ţăranii liberi
care îşi vindeau stăpânilor feudali libertatea, devenind rumâni şi
vecini, precum şi robii) puteau fi obiect de vânzare.
În sistemul popular acţiona dreptul de protimisis – întâie-
tatea la vânzare a rudelor şi vecinilor.
Elementele esenţiale ale contractului de vânzare-cumpă-
rare erau consimţământul, obiectul tranzacţiei şi preţul. Consim-
ţământul nu trebuia viciat prin silă; vânzarea încheiată sub
imperiul dolului sau a erorii era lovită de nulitate. Obiectul
vânzării (de obicei pământul) era determinat în contract prin
semne de hotar, menţionându-se uneori şi suprafaţa. Preţul vânzării
era menţionat în bani (aspri, taleri, florini etc.), dar şi în natură
(vite, cereale, miere, vin etc.). Preţul se plătea integral în mo-
mentul convenţiei, dar uneori şi parţial, cu achitarea arvunei şi
constituirea unui zălog, constând în bunuri mobile şi imobile,
din şerbi cu delniţele lor şi cu implicarea unor garanţi numiţi
chezaşi.
Forma de încheiere a contractului se făcea în scris sau
verbal, dar întotdeauna în prezenţa martorilor, aldămăşarilor şi
108
chezaşilor. Zapisul (actul între particulari) cuprindea numele
părţilor, martorilor, aldămăşarilor, forma de plată, zălogul etc.
Hrisovul domnesc de întărire a vânzării se putea obţine şi
ulterior încheierii contractului, în baza prezentării zapisului.
Actele scrise distruse sau pierdute puteau fi reconstituite de către
domn şi sfatul domnesc pe bază de martori şi jurători.
Alte contracte consensuale erau cele de închiriere: de lo-
cuinţe şi servicii (contracte de antrepriză, constând în angajarea
de forţă de lucru calificată); contracte de arendare: de pământ,
vămi, dijme, târguri, prăvălii; contracte de asociere.

2. Proba obligaţiilor. Garanţia


Din necesitatea asigurării publicităţii actelor, îndeosebi
la vânzare-cumpărare, s-a apelat la procedeul aldămăşarilor,
pentru ca participanţii la mica petrecere cu băutură dată de cum-
părător să păstreze în memorie amintirea contractului şi să fie
eventualii martori în caz de litigiu.
Datul mâinii şi jurământul părţilor erau practici care,
încălcate, puteau avea urmări nefaste în credinţa populară.
Garanţiile erau personale şi reale. Persoanele care-şi
angajau răspunderea într-o înţelegere se numeau chezaşi. Garan-
ţia reală cea mai utilizată era gajul (zălogul), constând în bunuri
imobiliare şi mobiliare. Executarea obligatorie privea atât bunurile,
cât şi persoanele.

109
Capitolul IX
ORGANIZAREA JUSTIŢIEI (SECOLELE XV-XVII)

I. LEGEA ŢĂRII ŞI INSTITUŢIILE SALE ÎN ACESTE VEACURI


Numele de ţară, desemnând vechile uniuni de obşti,
s-a extins şi asupra statelor româneşti rezultate din unificarea
acestor formaţiuni, fiind tradus în documentele slavone cu
termenul zemlea, iar în limba latină cu terra (de unde şi ţarină),
ceea ce înseamnă însă, în ambele cazuri, şi pământ.
Această terminologie a creat confuzii în momentul când
s-a generalizat redactarea actelor juridice în limba română, fiind
necesară traducerea vechilor documente slavone: aşa cum
latinescul terra avea un dublu sens – acela de ţară, în limba
română, dar şi de pământ, ca în limba franceză (terre), tot aşa
zemlea însemna atât ţară, cum a fost în uzul cancelariei
domneşti, cât şi pământ.
Plecând de aici, Legea Ţării este denumirea care s-a
generalizat de la începutul feudalismului pentru ansamblul
normelor juridice din primele ţări, fără un determinativ teri-
torial-geografic sau etnic, ceea ce dovedeşte caracterul unitar al
acestor norme. Deosebirile determinate de separata organizare
politică a celor trei ţări româneşti s-au reflectat, inevitabil, şi pe
plan juridic, printr-un pluralism al sistemelor de drept, fără a-i
suprima unitatea de ansamblu şi evoluţia unitară. Acolo unde a
putut avea o dezvoltare organică neîntreruptă, şi anume în
mediul statal medieval propriu (Ţara Românească şi Moldova),
ea a evoluat, cu adânci transformări, consacrându-se atât în actele
cancelariei domneşti, cât şi în zapisele (actele) particularilor,
110
concomitent cu sintagma de Obiceiul Ţării, sau Obiceiul pă-
mântului.
Dualitatea de nume român-vlah a determinat şi echivalenţe
dintre Legea românească şi Legea Valahilor (Lex Valachorum,
sau Lex Valachicum). Cu timpul, Lex Valachicum a devenit
echivalent cu Legea Ţării (lex terrae) sau obiceiul (consuetudo
terrae), iar mai târziu şi cu obiceiul pământului, fără alt cali-
ficativ în raport cu calitatea de român (valah), ceea ce a contri-
buit la asimilarea progresivă a obiceiului cu legea scrisă.
Normele dreptului medieval nescris au fost desemnate în
perioada de început a feudalismului cu denumirea de zakon
zemli – cu sensul de lege, alături de termenul pravo, ceea ce
indica nu atât legea nescrisă – cutuma –, cât echitatea, adică
morala timpului. Cuvântul obicei (obiceai) avea o sferă şi mai
largă, cuprinzând în sine atât pe zakon, cât şi pe pravo.
Concepţia despre obârşia divină a puterii domneşti a con-
ferit domniei, mai cu seamă în timpul unor guvernări autoritare,
un rol cu totul deosebit în evoluţia dreptului românesc. Legile
domneşti au avut o vreme semnificaţia de poruncă individuală.
Hotărârile normative ale domnilor alcătuiau dreptul domnesc,
deosebit şi de obicei, cât şi de pravilă, dar capabil în timp să le
modifice sau să le întregească într-un sistem de drept nou (ius
novum). Prin reducerea multiplicităţii de sisteme juridice, s-a
creat premisa istorică a dreptului modern, unitar şi naţional.
Se ştie că statele româneşti (valahe) n-au cuprins întreg
teritoriul locuit de români. Aşa cum a rezultat deja dintr-un
capitol anterior, Ius Valachorum, ca sistem de drept al obştilor
săteşti din cuprinsul acestei arii, avea să fie receptat şi de statele
limitrofe Ţărilor Româneşti, în care se aflau comunităţi com-
pacte de români: Halici, Polonia, Moravia, Serbia, Croaţia,
Dalmaţia, Ungaria, deşi, uneori în conflict secular cu legea
111
oficială a statelor respective, dispoziţiile acestui drept au fost
îngrădite şi s-au restrâns cu timpul.
Aşa, bunăoară, în cadrul statului ungar – în Transilvania,
Banat şi Partium, Ius Valachorum a decăzut în favoarea
dreptului feudal al statului dominant, păstrându-se ca obicei
românesc, ale cărui dispoziţii se aplicau în aria unor relative
autonomii locale ale ţărilor româneşti. Acceptarea de către statul
ungar a unor vechi instituţii autohtone de drept public şi privat
este reflectată în păstrarea voievodatului, a ţărilor şi districtelor,
a scaunelor de judecată, a unor părţi de obiceiuri în materie de
drept privat, drept penal, drept procesual, deşi, cu timpul, aceste
practici au fost sever restricţionate şi apoi înlocuite treptat cu
instanţele generale şi cu dreptul comun al regatului.
Reîntorcându-ne la statele româneşti de sine stătătoare –
Ţara Românească şi Moldova –, se cade să relevăm că aspectele
lingvistice explicate anterior au făcut ca traducerea termenului
slav zemlea să ia sensul de pământ, astfel că Legea Ţării apare şi
ca Legea pământului şi, mai ales, Obiceiul pământului. Deşi
greşită, expresia s-a consacrat, în mod convenţional, ca denu-
mire a vechiului drept cutumiar românesc. O dată cu apariţia
legislaţiei laice scrise în secolul al XVII-lea, termenul de Lege a
început să desemneze numai normele juridice scrise, iar obicei
pe cele nescrise (delimitarea apare în cunoscuta pravilă din
timpul lui Vasile Lupu, Cartea românească de învăţătură).
Folosirea abuzivă a termenului obicei al pământului a
dat prilejul unor autori să afirme că Legea Ţării ar fi fost doar un
drept privitor la actele de proprietate asupra pământului. Este
adevărat, ca drept al unui popor sedentar, de agricultori, Legea
Ţării cuprindea numeroase norme referitoare la proprietatea
imobiliară, îndeosebi la pământ, dar nu se reducea nicidecum
la atât.
112
Mai târziu, Codul Civil din 1865 a restrâns rolul nor-
melor nescrise doar la cazurile când legea scrisă încuviinţa apli-
carea lor.

II. ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ


1. Trăsăturile justiţiei medievale
Multă vreme, separaţia puterilor în stat a rămas necunos-
cută; abia la începutul secolului al XIX-lea, Regulamentele
organice vor statornici delimitarea dintre aceste atribuţii.
O altă trăsătură a fost confuzia dintre jurisdicţia civilă şi
cea penală, care a început să ia sfârşit o dată cu crearea depar-
tamentelor criminaliceşti.
Un neajuns resimţit în multe domenii a fost inexistenţa
autorităţii lucrului judecat, prin practica reluării unei cauze
odată cu schimbarea domnului. Tendinţa de a limita la trei
domenii redeschiderea unui proces a fost însă un indiciu de
schimbare a procedurii de judecată.

2. Instanţele de judecată
În Ţara Românească şi Moldova, competenţa judecăto-
rească revenea domnului, divanului domnesc, organelor de jus-
tiţie orăşenească, stăpânului feudal local (laic şi ecleziastic),
instanţelor de judecată ale obştei ţărăneşti libere, Bisericii –
atunci când pricinile civile şi penale aveau o anumită legătură cu
dogmele sau canoanele bisericeşti –, departamentelor, din se-
colul al XVIII-lea, când au fost create anume prin lege.
Domnia. Date fiind întinderea teritoriului supus auto-
rităţii sale, numărul locuitorilor şi mulţimea pricinilor, domnul
delega unor dregători dreptul de judecată: în Ţara Românească,
banului şi vornicului, iar în Moldova, vornicului şi, de asemenea,
113
cârmuitorilor judeţelor şi ţinuturilor: pârcălabii, şoltuzii şi
pârgarii oraşelor.
Justiţia ecleziastică. În spiritul vechilor dispoziţii
canonice bizantine, pravilele româneşti din secolele XVII-XVIII
consacrau atât separarea (dreptul episcopilor de a judeca pe
preoţi şi pe diaconi, precum şi dreptul sinodului prezidat de
mitropolit de a judeca pe episcopi), cât şi cooperarea dintre
justiţia bisericească şi justiţia laică, menţionând interferenţa
acestora mai ales în cazurile când aducerea la îndeplinire a
sancţiunilor reclama sprijinul autorităţii statale.
Ca şi boierii pe moşiile lor, egumenii, episcopii şi
mitropoliţii aveau drept de judecată asupra locuitorilor satelor
aservite şi a oraşelor dependente din cuprinsul hotarului
domenial.
Justiţia urbană. Justiţia municipală a avut o organizare
proprie. Preşedintele instanţei locale era şoltuzul. În complet
intrau, de drept, pârgarii şi alte persoane notabile. Acest organ
de jurisdicţie avea în competenţa sa judecarea în primă instanţă a
proceselor civile şi penale în care erau implicaţi membrii
comunităţii, dar şi plângerile negustorilor străini.
Încă din secolul al XV-lea, instanţa de judecată a ora-
şelor avea o jurisdicţie ce depăşea vatra acestora, putând judeca
pricini din cuprinsul ocolului sau al satelor din ţinutul aferent.
Din secolul al XVIII-lea are loc o restrângere a atribuţiilor
instanţelor locale orăşeneşti care trec, treptat, ca şi cele admi-
nistrative, asupra reprezentanţilor puterii, ca vornicul de târg,
starostele de ţinut şi pârcălabul.
În Transilvania, instanţele de judecată au cunoscut
particularităţi în funcţie de schimbarea statutului juridic al ţării.
În perioada Voievodatului (1176-1540) au existat urmă-
toarele structuri:
114
– instanţele domeniale, prin care feudalii – laici sau ecle-
ziastici – îşi exercitau jurisdicţia seniorială asupra ţăranilor de pe
domeniile lor;
– instanţele comitatelor, superioare celor dintâi, care jude-
cau apelurile împotriva hotărârilor acestora;
– instanţele orăşeneşti, rezultat al dobândirii, pe cale
privilegială, a autonomiei administrative şi de jurisdicţie. În
fruntea acestora se afla judele, asistat de 10-12 juraţi;
– instanţele ecleziastice pentru judecarea clericilor;
– instanţa voievodală (scaunul de judecată al voievodului
şi vicevoievodului) reprezenta cel mai înalt for de justiţie al ţării;
– Curtea regală, ca instanţă supremă, avea căderea de a
judeca în ultimă instanţă pricinile venite de la cele inferioare.
În perioada Principatului (1541-1699), justiţia a reflectat
lărgirea autonomiei politice a statului. Astfel, conducerea supremă
în materie judecătorească revenea principelui, asistat de un
iudex curiae (demnitar corespunzător, ca funcţie, vornicului din
Ţara Românească şi Moldova). El îşi exercita acest drept prin-
tr-un organ numit Tabla principelui, prezidat de primarium
iudex şi alcătuit din juraţi nobili care judeca apelurile împotriva
hotărârilor instanţelor inferioare, dar şi, în primă şi ultimă
instanţă, procesele mai importante.
După 1699, în perioada dominaţiei habsburgice, o
consecinţă a încorporării Transilvaniei în cadrul statal austriac a
fost aceea că împotriva hotărârilor instanţelor provinciale
superioare enumerate mai sus a fost deschisă calea de atac la
forurile supreme ale Imperului: Tabla regească de la Târgu
Mureş, Guberniul regesc, Cancelaria aulică de pe lângă Curtea
de la Viena.
115
Multă vreme, în autonomiile locuite de români sau de
populaţiile colonizate – saşi şi secui – au funcţionat, pe lângă
organele judecătoreşti create de statul feudal, şi instanţe cu
caracter special: scaunele de judecată laice din ţări şi districte,
cum erau Haţegul, Maramureşul, Făgăraşul, Banatul, forurile
ecleziastice (scaunele protopopeşti, episcopale, vicariale),
instanţele scăunale săseşti şi secuieşti.

III. PROCEDURA DE JUDECATĂ


1. Organizarea procesului
În documentele vremii, judecata apărea şi sub denumirea
de pricină sau gâlceavă. Reclamantul se chema pârâş, jăluitor,
prigonitor, iar pârâtul era numit prigonit, iar în penal învinuit.
Împricinaţii se prezentau de obicei în instanţă în per-
soană, dar justiţia admitea şi reprezentarea unui grup (ceată),
printr-un fruntaş al ei, şi chiar prezenţa unui reprezentant al
persoanei fizice.
Cererea pentru chemarea în judecată era adresată, în
general, domnului, printr-o plângere orală sau scrisă (pâră,
jalbă), înmânată uneori acestuia într-un proţap când trecea alaiul
domnesc. În faţa celorlalte instanţe, plângerea era, în general,
orală.
Divanul fixa, apoi, un termen de judecată (soroc), la care
asculta susţinerea părţilor, administra probele şi proceda la
judecată. Dacă împricinatul nu se prezenta la termenul fixat,
putea fi adus cu ajutorul forţei publice la noul termen ce se fixa.
În Transilvania, pârâtul primea o citaţie, iar neprezentarea era
sancţionată cu amendă.
Cu privire la durata desfăşurării procesului, în Transilvania,
pe lângă procedura obişnuită, în cauzele civile şi penale care
prezentau gravitate era admisă şi procedura accelerată.
116
2. Administrarea probelor
Mijloacele de probaţiune erau: mărturisirea şi jurământul
pe Evanghelie a împricinatului, depoziţiile martorilor (grupuri
sau persoane), jurătorii, blestemul şi cartea de blestem (afuri-
senie) pentru împricinat sau martori. De asemenea, înscrisurile,
prezumţiile, expertiza, cercetarea la faţa locului (ancheta efec-
tuată de instanţă de judecată sau un delegat al ei).
Un mijloc important de probaţiune erau înscrisurile ofi-
ciale sau particulare prezentate de împricinaţi: cărţi, ispisoace,
hrisoave, urice, zapise.
Prezumţia putea fi combătută prin proba contrară, satul
(comunitatea) putând fi exonerat de răspundere dacă se desco-
pereau răufăcătorii.
O probă importantă cu caracter pur juridic, atât în
cauzele civile, cât şi în cele penale a fost mărturisirea unui fapt,
sau recunoaşterea unui drept. În civil, acesta din urmă scutea de
alte probe, în penal, scutea de tortură.
Tortura, ca metodă de smulgere, în final, a mărturisirii,
a fost curent folosită în procedura penală medievală din toate
cele trei ţări româneşti.

3. Pronunţarea hotărârii judiciare


În Ţara Românească şi Moldova, după administrarea
probelor urmau pronunţarea, redactarea şi comunicarea
hotărârii (carte de judecată sau anafora). Cât priveşte căile de
atac, apelul şi recursul nu au fost cunoscute şi reglementate în
vechea noastră procedură juridică; nici principiul autorităţii
lucrului judecat n-a fost cunoscut decât la începutul secolului al
XIX-lea, orice cauză putând fi reluată, odată cu schimbarea
domnului. De aceea, pentru limitarea redeschiderii proceselor în
cazul unor hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de domn,
117
s-a recurs la practici cum erau zaveasca, prada, gloaba,
constând în bani sau animale mari plătite stăpânirii, ca o condiţie
prealabilă a atacării actului sau a reluării judecăţii.
Nici în Transilvania, dreptul medieval cutumiar nu a
cunoscut autoritatea lucrului judecat, pentru stabilirea reluării
proceselor apelându-se la procedee asemănătoare celor de
dincolo de Carpaţi. Mai mult decât atât, prin dispoziţiile sale,
Approbatae Constitutiones a încercat să impună, mai ales în
materie de bunuri imobiliare, sentinţa definitivă împotriva căilor
de atac. Părţii nemulţumite de hotărârea unei instanţe i s-a
recunoscut, totuşi, dreptul de apel (appellatio) la scaunul de
judecată superior.

4. Executarea hotărârilor
Hotărârea civilă se executa împotriva bunurilor debitorului
sau chiar asupra persoanei sale. Procedura executării era pre-
cedată de o somaţie.
În Transilvania, procesul – civil sau penal – se putea
încheia cu o tranzacţie între părţi, realizată însă înainte de
pronunţarea hotărârii. De asemenea, aici a fost cunoscută jude-
cata prin arbitraj, realizată cu ajutorul unor conciliatori (arbitri).

IV. PROCEDURI SPECIALE


Atestate în Transilvania încă din perioada feudalismului
timpuriu, ordaliile sau judecata lui Dumnezeu (iudicium Dei) se
aplicau îndeosebi sub forma purtării în mâini a fierului înroşit în
foc. Sub înrâurirea dreptului imperial bizantin, refractar, ca şi
dreptul roman clasic, practicilor ordalice, acestea n-au fost
cunoscute de către dreptul oficial din Ţara Românească şi
Moldova.
118
În schimb, în toate cele trei state româneşti s-a recurs la
jurământ ca mijloc de probaţiune, sub forma jurătorilor tocmel-
nici şi a cojurătorilor adeveritori, cu vechi rădăcini în dreptul
românesc, mai ales în procesele civile şi în hotărnicii. Potrivit
literaturii de specialitate, rolul lor era mai mult de judecători
decât de martori. În cazul jurământului strâmb, procedura
curentă ce se aplica se numea legea peste lege şi consta în
prezentarea de către împricinatul nemulţumit a unui număr
dublu de cojurători faţă de cei ce făcuseră legea în instanţa
anterioară (de obicei 24 faţă de 12).
O altă procedură cu caracter probatoriu în procesele de
hotărnicie, la care se recurgea în lipsa altor dovezi sigure, a fost
jurământul cu brazda în cap – practică străveche, simbolizând
judecata dreaptă a pământului ca divinitate a fecundităţii.

V. INFRACŢIUNI ŞI PEDEPSE
În dreptul feudal românesc, infracţiunea a purtat diferite
denumiri: faptă rea, păcat, vină, aceasta din urmă fiind cel mai
des folosită. După constituire, statul s-a substituit obştilor săteşti
(care aplicau un drept penal nescris, întemeiat pe obicei), pre-
luând treptat, prin judecători domneşti, competenţa faptelor penale.
Răspunderea penală era colectivă şi personală.
a) Răspunderea solidară a obştii rezulta din obligaţia
acesteia de a descoperi, a prinde şi a sancţiona pe infractori. În
caz de nereuşită, plătea o gloabă însemnată (deşegubină), numită
şi năpastă, prin caracterul ei împovărător;
b) Răspunderea familială. Deşi nici pravila, nici obiceiul
pământului nu prevedeau extinderea răspunderii penale la membrii
familiei vinovatului, principiul personalizării răspunderii penale
a fost deseori încălcat, mai ales pentru vina de hiclenie.
119
1. Infracţiuni
Infracţiunile erau clasificate, după gravitate, astfel:
a) împotriva ordinei publice.
Hiclenia (hainia sau înalta trădare, comisă de boier prin
necredinţa faţă de domn); osluhul – neascultarea faţă de porun-
cile acestuia; calpuzănia – falsificarea monedei, monopol al
domniei. Toate se pedepseau cu moartea şi confiscarea averii;
b) împotriva persoanei.
Omorul (moartea de om) era o vină gravă şi se pedepsea
cu moartea, mutilarea, tortura, închisoarea, surghiunul, gloaba
(plata capului, constând în răscumpărarea vinei de la rudele
victimei). Potrivit pravilei, paricidul era uciderea părinţilor,
copiilor, fraţilor sau soţiei (soţului). Pedeapsa tradiţională era
moartea cea mai cumplită, arderea de viu. Alte fapte, cum erau
rănirea, lovirea, insulta (sudalma, ocara) şi defăimarea, se
pedepseau cu gloaba şi bătaia;
c) împotriva proprietăţii.
Tâlhăria (furtul însoţit de violenţă) era pedepsită cu
moartea prin spânzurătoare. Furtul (de la latinescul fur) era cea
mai frecventă infracţiune, sancţionându-se cu moartea (pedeapsă
rar aplicată însă), ocna, mutilarea, bătaia sau deşegubina pentru
furtul simplu;
d) împotriva familiei.
Violul şi răpirea de fecioare (femei) erau încadrate
faptelor foarte grave, fiind judecate adeseori de domn, tot astfel
cum la fel de des vina era răscumpărată prin gloabă, ca sursă de
venit a visteriei.
Seducţia (ademenirea) era pedepsită mai uşor. Sodomia
(inversiunea sexuală) şi zoofilia (împerecherea cu animale) se
pedepseau cu moartea sau tăierea membrului sexual bărbătesc,
dar acestea au fost infracţiuni rar întâlnite în Ţările Române.
120
Desfrânarea (curvia) era legătura sexuală dintre bărbat şi
femeie stabilită în afara căsătoriei.
Incestul (amestecul de sânge) şi adulterul (preacurvia)
erau tratate de lege în mod deosebit faţă de concubinaj; pravilele
din secolul al XVII-lea priveau concubinajul ca o căsătorie de
fapt, la periferia moralei, dar nu imorală. Incestul şi adulterul
erau condamnate şi pedepsite atât de dreptul laic, cât şi de cel
canonic, cu cele mai variate pedepse: moartea, pierderea zestrei
în favoarea soţului înşelat, dar cel mai adesea cu o gloabă mare.
Pravila condamna, de asemenea, şi proxenetismul;
e) împotriva justiţiei.
Printre faptele incriminate figurau falsul (numit vicleşug,
înşelăciune) în înscrisuri, măsuri, semne de hotar – tratate indul-
gent de obiceiul pământului, jurământul mincinos (mărturia
strâmbă), precum şi nesupunerea la executarea hotărârilor unei
instanţe;
f) împotriva bisericii şi a moralei, cuprinzând vini cum
erau erezia, lepădarea de credinţă, profanarea lucrurilor sfinte,
vrăjitoria (magia neagră).

2. Pedepse
Clasificarea pedepselor în sistemul dreptului penal
medieval din Ţările Române prezintă un aspect extrem de variat,
vădind şi bogata imaginaţie a legiuitorului.
Pedepsele se grupau în corporale, privative de libertate,
pecuniare, alte pedepse accesorii sau complementare.
a. Pedepse corporale
Pedeapsa cu moartea a cunoscut mai multe forme: spân-
zurătoarea (punerea în furcă) pentru oamenii de rând, decapitarea
pentru boieri, arderea şi îngroparea de viu sau înecarea, cele
din urmă rar semnalate însă documentar în Ţara Românească şi
Moldova.
121
Mutilarea (sluţirea) se făcea prin scoaterea ochilor sau
tăierea membrelor; înfierarea (cu fierul roşu pe obraz, frunte,
crestarea la nas, ca semn al infamiei) se aplica marilor criminali,
recidiviştilor, boierilor „hicleni”. Bătaia era pedeapsa cea mai
frecventă, aplicată îndeobşte pentru vini uşoare, şi lua forme
variate: bătaia simplă, cu toiagul, la tălpi, pe uliţa târgului, bătaia
cu buzduganul sau cu topuzul, rezervată boierilor.
b. Pedepse privative de libertate
Condamnarea la ocnă pe viaţă sau pe timp mărginit în
saline se pronunţa pentru crime ca tâlhăria, bigamia, răpirea de
fecioare, viol. Temniţa (închisoare, opreală) era pedeapsa pentru
omor, furt, siluirea unei văduve etc. Grosul era închisoarea des-
tinată detenţiunii preventive pentru oamenii de rând. În sfârşit,
surghiunul reprezenta izgonirea vinovatului din comunitate: sat,
târg, moşie, pentru diferite infracţiuni de drept comun, uneori la
mănăstire, pentru boieri.
c. Pedepse pecuniare
Din motive lesne de înţeles, pentru a alimenta vistieria
ţării cu surse de venituri, legea ţării îngăduia răscumpărarea pen-
tru orice infracţiune cu bani, deşegubine (amenzi în vite mari) şi
ocine.
Deşegubina* a avut iniţial sensul de infracţiune: moarte
de om, extinsă apoi la tâlhărie, furt, incest, adulter, pentru ca în
secolul al XVII-lea să ajungă a însemna pedeapsă colectivă
(gloabă), pentru satul răspunzător cu făptaş nedescoperit.
Gloaba era pedeapsa penală constând în amenda plătită
domniei în bani sau în natură (boi, cai, ocine etc.), aplicată
pentru foarte multe fapte: moarte de om, tâlhărie, furt, viol,
răpiri etc.
________________
*
Deşegubina – de la cuvântul slavon po gubit = pierderea sufletului;
de aici, derivatul în limba română – păgubit.
122
d. Pedepse accesorii sau complementare
Tortura (cazna) a fost un mijloc curent de cercetare
penală, pentru a smulge celor bănuiţi mărturia de vinovăţie, dar
şi pedeapsă propriu-zisă aplicată vinovatului dovedit.
Degradarea civică se aplica pentru infracţiuni grave:
bigamia, sodomia etc. Raderea bărbii era socotită ocară mare,
aceasta fiind atât podoabă, cât şi semn de cinste, şi se aplica
pentru neascultare, jurământ mincinos etc. O pedeapsă foarte
frecventă a fost confiscarea averii.
În Transilvania, procesul penal era pornit, în cazuri
grave, şi din oficiu. Şi aici a funcţionat proba cu jurători, alte
probe decisive fiind ordaliile, mărturisirea şi tortura. Infracţiu-
nile flagrante aveau drept consecinţă de ordin procedural – con-
form dispoziţiilor din Tripartitum şi Approbatae Constitutiones –,
judecarea accelerată a cauzei.

123
Capitolul X
EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS DIN ŢĂRILE ROMÂNE
PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA. ÎNCEPUTURILE
ŞTIINŢEI DREPTULUI

I. IZVOARELE DREPTULUI MEDIEVAL. ELABORAREA


PRIMELOR PRAVILE

În evul mediu au existat în Ţările Române două izvoare


formale: cutuma şi legea. Principalul izvor de drept a fost Legea
Ţării – ansamblu de norme juridice cutumiare din cadrul uniu-
nilor de obşti (ţări ale românilor) şi apoi al statelor medievale
româneşti, denumite cu acelaşi termen – ţară. Legea Ţării s-a
aplicat în perioada evului mediu dezvoltat concomitent cu
dreptul scris concretizat sub forma pravilelor bisericeşti şi laice
sau a codificării vechilor cutume.
Pe lângă dreptul cutumiar şi dreptul scris, în Ţările
Române au funcţionat, în anumite situaţii, şi legiuirile bizantine,
îndeosebi Basilicalele, fie integral – căci pravilele lui Vasile
Lupu şi Matei Basarab vorbesc limpede că „pravilele cele
împărăteşti” aveau putere ca şi „obiceaiele locului” (vezi Cartea
românească de învăţătură) –, fie prin includerea în pravilele
româneşti a unor dispoziţii din monumentele de drept bizantin.
Subordonarea canonică a Bisericii ortodoxe române faţă
de Patriarhia de la Constantinopol a avut ca urmare întocmirea
pravilelor bisericeşti şi apoi a legilor laice din Ţările Române
după izvoarele canonice bizantine. Cum, însă, influenţa bizantină
a fost receptată la nord de Dunăre prin filiera slavilor situaţi
124
geografic între Bizanţ şi statele româneşti nord-dunărene,
slavona a devenit limba oficială a cancelariei domneşti, cât şi a
cultului religios.
Acest fapt explică de ce primele pravile scrise au fost în
limba slavonă: Pravila de la Târgovişte (1452); de la Putna (1581);
de la mănăstirea Bistriţa – Moldova (1618); de la mănăstirea
Bistriţa – Oltenia (1636).
Din această perioadă, cele mai importante izvoare au fost
Syntagma alfabetică a lui Matei Vlastares, un repertoriu alfa-
betic de drept canonic (scrisă la Salonic în 1335 şi tradusă în
româneşte în 1474), unele nomocanoane aparţinând scriitorilor
patristici (cărturari ai bisericii), texte din legile împăraţilor
bizantini.
În secolul al XVI-lea, odată cu biruinţa scrisului în limba
română şi cu introducerea tiparului, au început alcătuirea şi
traducerea textelor de legi în limba vorbită de popor. Adevărate
monumente ale dreptului medieval românesc, în ordinea intrării
lor în vigoare, au fost:
- Pravila Sfinţilor Apostoli, numită şi Pravila de la Ieud
– Maramureş, unde a fost descoperită, dar tipărită la Braşov de
diaconul Coresi;
- Pravila aleasă (1632), având la bază nomocanonul
grecesc al lui Mihail Malaxos;
- Pravila de la Govora sau Pravila cea mică, tipărită în
1640 din porunca lui Matei Basarab;
- Pravila Şapte taine ale Bisericii (1644), tradusă din
slavoneşte, probabil de mitropolitul Varlaam;
- Cartea românească de învăţătură (1646), prima legiuire
laică oficială învestită cu autoritate legală, tipărită la Trei Ierarhi
– Iaşi, din dispoziţia lui Vasile Lupu, şi având la bază scrieri ale
unor jurişti bizantini şi italieni. Aceasta a fost un adevărat
manual didactic de drept civil şi penal;
125
- Îndreptarea legii sau Pravila cea mare, tipărită în
timpul lui Matei Basarab, partea canonică – civilă fiind tradusă
după manualul de legi al lui Malaxos.
Aşadar, în Ţările Române au funcţionat trei sisteme
juridice.
1. Primul sistem juridic al lumii medievale româneşti a
fost dreptul obişnuelnic (cutuma, legea ţării).
2. Al doilea sistem juridic a fost dreptul bizantin recept
iustinianen (dreptul scris ce preluase moştenirea juridică a anti-
chităţii romane), perceput ca drept romano-bizantin, ce reunea
canoanele eclesiastice cu legile laice, rezultând de aici nomo-
canoanele.
3. În sfârşit, al treilea sistem juridic a fost dreptul domnesc.
Acesta însuma obiceiul şi pravila, uşurându-le aplicarea. Până la
sfârşitul secolului al XVII-lea, dreptul domnesc nu s-a mani-
festat prin acte normative generale, ci prin acte cu caracter
individual (privind, deci, situaţii particulare): hrisoave, cărţi
domneşti, porunci, asupra cărora vom reveni.
Cele trei sisteme au condus la un pluralism juridic con-
curent, care, mai târziu, s-a cerut eliminat.
În Transilvania, dreptul scris a fost cuprins în decretele
şi privilegiile regale (princiare, în perioada Principatului),
statutele locale, convenţiile (înţelegerile) dintre stările sociale,
cum a fost cunoscutul Unio Trium Nationum. De o deosebită
importanţă, prin uzul lor, au fost codurile şi colecţiile de mari
proporţii: în 1517, juristul Ştefan Werböczi a elaborat codul de
legi Tripartitum, iar sintezele hotărârilor Dietelor transilvănene
dintre anii 1540-1669 au fost culese într-un corpus intitulat
Approbatae constitutiones (1655) şi Compilatae constitutiones
(1669). După ce Diploma leopoldină din 1691 – o adevărată
Constituţie – a consacrat noul statut al stăpânirii habsburgice
126
asupra Transilvaniei, actele normative imperiale (diplome, patente)
s-au impus cu valoare de lege.
În final, este de reţinut că:
- receptarea monumentelor dreptului bizantin s-a făcut
prin prelucrarea şi adaptarea lor la realităţile româneşti;
- vechile pravile româneşti au inclus în text numeroase
cutume, acordându-le putere de lege;
- textele receptate s-au armonizat cu aceste realităţi pe un
fond juridic de tradiţie romană, imprimând astfel procesului un
caracter organic;
- legiuirile româneşti, indiferent de provincia unde au
fost alcătuite, au circulat în toate celelalte (Pravila de la Govora,
Cartea românească de învăţătură), fapt care a asigurat o unitate
de concepţie juridică şi de practică judiciară pe întreg pământul
românesc, precedând, în acest plan, cu mai bine de două secole,
unirea politică.

II. PRAVILA ŞI HRISOVUL DOMNESC


1. Pravila
Utilizarea în practică a pravilelor în limba slavonă a
cunoscut mari dificultăţi, deoarece poporul, ca, de altfel, şi cea
mai mare parte a clerului, nu cunoştea slavona. Odată cu apariţia
pravilelor în limba română, importanţa dreptului scris a crescut,
iar sfera sa de aplicare s-a extins.
Eclectice prin conţinut – întrucât cuprindeau atât texte
religioase, cât şi laice –, pravilele bisericeşti aveau un caracter
oficial, fiind alcătuite din porunca domnului sau a mitropo-
litului, iar dispoziţiile lor se impuneau atât clerului, cât şi
mirenilor.
127
Dispoziţiile juridice propriu-zise nu erau redactate siste-
matic: normele de drept canonic alternează cu cele de drept laic,
sau cele de drept civil cu cele de drept penal.
Numeroase dispoziţii se refereau la:
- statutul juridic al persoanelor, în primul rând la
organizarea familiei: logodnă, căsătorie, divorţ;
- domeniul contractelor: de vânzare, împrumut, depozit;
- norme de drept penal, prin prisma viziunii religioase:
infracţiunea era socotită păcat, iar pedeapsa ispăşire; erau
incriminate – pe baza textelor bizantine sau biblice – omorul,
insulta, calomnia, vrăjitoria. Pedepsele prevăzute erau fizice, aşa
cum s-a mai spus, sau duhovniceşti: posturi, rugăciuni, mătănii.
Deşi pravilele bisericeşti au fost aplicate în activitatea
tuturor instanţelor, documentele care să ateste că hotărârile
judecătoreşti erau pronunţate în temeiul lor sunt puţine la număr.
Acest fapt se explică prin aceea că hotărârile din domeniul
dreptului penal sau al dreptului familial se dădeau frecvent în
formă orală.
Cu totul alta era situaţia în cazul litigiilor referitoare la
proprietate, care se soluţionau prin redactarea unor hotărâri
scrise şi motivate în temeiul dispoziţiilor pravilelor, ceea ce
confirmă fără putinţă de tăgadă aplicarea lor în activitatea
judiciară.

2. Hrisovul domnesc
Dacă, până la sfârşitul secolului al XVI-lea, hrisoavele
emise de cancelaria domnească – acte ce serveau ca titlu de
proprietate, privilegii etc., au avut o strictă aplicare a legii la
cazuri particulare, ele au dobândit apoi valoare normativă,
cuprinzând dispoziţii cu caracter general pentru întregul cuprins
al ţării.
128
Un exemplu ilustrativ este cunoscuta Legătură a lui
Mihai – aşezământ emis în 1595 de Mihai Viteazul -, întărită în
deceniile următoare de hrisoavele lui Ştefan Tomşa (1622) şi
Miron Barnovschi (1628). Conform Legii Ţării, şerbia (rumânia
şi vecinia) era imprescriptibilă, ţăranii aserviţi fugiţi putând fi
urmăriţi şi readuşi pe moşie de stăpânul acesteia. Hrisoavele
amintite au modificat însă dispoziţiile dreptului nescris
referitoare la readucerea rumânilor şi vecinilor, urmând ca,
asemenea unor ţărani liberi refugiaţi din calea turcilor pe moşiile
boiereşti unde găseau mai multă siguranţă, să rămână legaţi de
acea moşie pe veci, „care pe unde va fi”.

III. PRINCIPALELE MONUMENTE ALE DREPTULUI


MEDIEVAL DIN MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ

La mijlocul secolului al XVII-lea, au apărut aproape


concomitent două veritabile monumente ale dreptului românesc.
În 1643, a fost întocmită la Iaşi, de logofătul Eustatie, din
porunca lui Vasile Lupu, Cartea românească de învăţătură,
prima codificare legislativă cu caracter laic din istoria dreptului
românesc. Îndreptarea legii (Pravila cea mare – Târgovişte,
1652) a fost elaborată de Daniil Panoneanul, viitor mitropolit al
Ardealului, din dispoziţia lui Matei Basarab.
Este de observat că traducerea şi prelucrarea unor
nomocanoane bizantine au fost codificate într-o viziune proprie,
ambele lucrări fiind opere de sinteză cu trăsături originale şi
cuprinzând dispoziţii asemănătoare.
Partea I reglementa raporturile dintre stăpânii domeniilor
şi ţărani: obligaţiile ţăranilor aserviţi, legarea de pământ, readu-
cerea fugarilor pe moşii, interdicţia de a-i primi pe alte domenii,
obligaţia de a-i preda stăpânilor legitimi.
129
Partea a II-a reglementa instituţiile de drept civil, penal
şi procesual.
Din punct de vedere al proprietăţii, se făcea o clasificare
a bunurilor în mobiliare şi imobiliare, laice şi bisericeşti. Unele
dispoziţii se refereau la modalitatea de dobândire a proprietăţii.
Clasificarea persoanelor se întemeia pe criteriul social.
Persoanele fizice (obrazele) erau oameni liberi (boieri, ţărani) şi
robi, existând posibilitatea eliberării acestora prin dezrobire.
Majoratul era stabilit la 25 de ani, dar răspunderea penală se
făcea de la 18 ani.
Relaţiile de familie erau reglementate prin dispoziţii
cuprinse în pravilele deja existente: bărbatul avea dreptul de a
administra bunurile dotale ale soţiei, de a exercita puterea mari-
tală asupra acesteia, inclusiv dreptul de corecţie. Desfacerea
căsătoriei se hotăra de biserică pentru adulter, rudenie de sânge,
bătaie peste măsură etc.
În materie de obligaţii, cele două pravile cuprindeau
dispoziţii privind contractele (tocmeala), cu precizări referitoare
la vicierea voinţei unei părţi prin violenţă (silă) sau dol (amă-
gire). Erau consacrate garanţiile personale (chezăşia) şi cele
reale (zălogul).
Succesiunea putea fi transmisă prin testament scris
(zapis) sau oral. Moştenitorii erau clasificaţi în descendenţi şi
colaterali.
Potrivit dispoziţiilor penale, infracţiunile (vina, greşeala)
erau mari şi mici, cu caracter flagrant (vina de faţă) şi neflagrant.
Se opera cu noţiuni evoluate: tentativa, complicitatea, recidiva,
concursul de infracţiuni. De asemenea, erau enumerate faptele
care înlăturau răspunderea penală: alienarea, legitima apărare,
ordinul superiorului, precum şi cele care diminuau răspunderea:
mânia, pasiunea, ignoranţa ş.a.
130
Pedepsele prevăzute erau fizice, privative de libertate,
expunerea oprobriului public, pecuniare, religioase. Printre faptele
incriminate se numărau: hiclenia, falsificarea de bani (calpuzănia),
omorul, furtul, răpirea de persoane, incestul, bigamia, adulterul,
mărturia mincinoasă, erezia.
Ca mijloace de probă erau enumerate înscrisurile,
martorii, jurământul, expertizele. Unele fapte puteau fi prescrise:
după 30 de ani pentru valorificarea creanţelor, 5 ani pentru furt,
10 ani pentru rănire etc.

IV. DREPTUL SCRIS DIN VOIEVODATUL


ŞI PRINCIPATUL TRANSILVANIA (1176-1699)

1. Voievodatul Transilvaniei (1176-1541)


Evoluţia dreptului scris a reflectat confruntarea dintre
poziţia factorilor locali (naţiunile privilegiate, pe de o parte, şi
naţiunea română discriminată, pe de altă parte, interesate, dar
din motive diferite, în consolidarea autonomiei) şi politica cen-
tralizatoare a coroanei ungare.
Astfel, alături de Ius Valachicum – străvechiul drept
românesc – naţiunile privilegiate au impus un sistem juridic
discriminatoriu care să ocrotească interesele nobilimii locale.
Ca urmare, deşi diplomele (decretele) regale au ocupat
un loc secundar în sistemul de drept al Voievodatului, când s-au
impus a fost tocmai pentru că promovau aceste interese. Dintre
acestea, menţionăm decretele regilor Andrei al II-lea şi Ludovic I
(1359), cel din urmă fixând prin lege obligaţiile iobagilor faţă de
nobili.
Totuşi, regalitatea a impus unele reglementări şi a trecut
la codificarea dreptului nescris şi scris existent, corespunzătoare,
în fond, intereselor nobilimii.
131
Astfel, Bula de aur (1220) a regelui Andrei al II-lea
statua drepturile şi privilegiile nobililor. Diplomele regilor Carol
Robert şi Ludovic I vizau dările, armata, obligaţiile iobagilor şi
condiţionarea calităţii de nobil de apartenenţa la catolicism, ceea
ce a avut ca efect excluderea boierilor români din rândul stărilor
nobiliare.
Colecţia de drept Decretum Tripartitum, întocmită de
juristul Ştefan Verböczi (1517), nepublicată oficial, s-a aplicat
însă în practica instanţelor până în 1848. Confirmată de Diploma
leopoldină din 1691, Tripartitul întărea drepturile nobilimii,
legarea iobagilor de glie şi statua procedura de judecată.
Un interes aparte oferă Statutele Ţării Făgăraşului, for-
maţiune cu o largă autonomie şi puternic legată de istoria Ţării
Româneşti. Acestea întruchipează o codificare a principalelor
norme juridice cuprinse în Ius Valachicum şi care s-a impus
autorităţilor. Utilizând o terminologie şi reglementări similare
sau chiar identice codurilor din Ţara Românească şi Moldova,
aceste statute reflectă unitatea dreptului românesc. Dispoziţiile
lor priveau persoana, relaţiile de familie, proprietatea, succe-
siunea, răspunderea colectivă în materie penală, în acord cu
obiceiurile şi tradiţiile românilor.

2. Principatul Transilvaniei (1541-1699)


În 1541, Transilvania a devenit un principat cu o largă
autonomie, sub suzeranitatea Porţii, asemenea Moldovei şi Ţării
Româneşti, ceea ce a contribuit la întărirea statutului lor politic
comun.
De la această dată, cu excepţia Tripartitului lui Verböczi
(dar nu ca lege oficială, ci ca o simplă culegere cu caracter
privat), legile ungare au fost abrogate, iar Dieta a emis un mare
număr de legi proprii.
132
Fundamentul dreptului public au rămas Unio Trium
Nationum şi statutul religiilor receptate, ceea ce promova în con-
tinuare interesele nobilimii privilegiate şi starea de discriminare
socială, politică şi confesională a românilor. Astfel, ţăranii
români erau declaraţi toleraţi şi acceptaţi pro tempore, iar preoţii
români erau asimilaţi ţăranilor aserviţi şi supuşi obligaţiilor
iobăgeşti.
Noile legi emise de Dietă priveau organizarea de stat şi a
bisericii, procedura de judecată, obligaţiile iobagilor, dreptul
civil şi penal. În secolul al XVII-lea s-a trecut la sistematizarea
legilor prin gruparea lor cronologică: Approbatae Constitutiones
Regni Transilvaniae (1540-1653) şi Compilatae Constitutiones
(1653-1669) au format o lucrare unică, cu titlul prescurtat
Approbatae et Compilatae Constitutiones.
După unirea Ardealului cu Ţara Românească, Mihai
Viteazul a adoptat măsuri legislative în conformitate cu obiceiul
românesc: recunoaşterea dreptului de păşunat al satelor româneşti
în zona hotarnică a satelor ungureşti şi săseşti, sau scutirea
preoţilor români de robotă şi alte sarcini iobăgeşti.

V. ÎNCEPUTUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI JURIDIC


ŞI AL ŞTIINŢEI DREPTULUI

Răspândirea uzului actelor scrise cu caracter juridic, cât


şi atribuţia redactării unor astfel de acte în limbile oficiale de
cancelarie (slavonă, apoi română în Ţara Românească şi Moldova,
latină în Transilvania) sunt împrejurări care au impus formarea
de cunoscători ai dreptului.
Primele forme de instruire a clericilor şi funcţionarilor
laici din Transilvania au fost atestate în şcoli juridice din
Regatul Ungariei şi Italia. În 1581, la Universitatea din Cluj
funcţiona o facultate de drept.
133
Răspândirea legilor scrise în limba română în toate
provinciile istorice ale ţării a contribuit la dezvoltarea unei
culturi juridice pe o bază unitară. Modul cum au fost alcătuite
pravilele din secolul al XVII-lea, precum şi prefeţele lor (vezi
Îndreptarea legii) dovedesc existenţa unei pleiade de învăţaţi cu
o vastă cultură, cunoscători ai literaturii juridice din Orient şi
Occident, precum şi un proces vizibil de formare a conştiinţei
juridice.
Ca şi în concepţia juriştilor romani, mentalitatea dominantă
în obştea sătească era idealul echităţii („dreptatea este să nu iei
dreptul altuia, să nu înşeli, să nu părtineşti pe cineva în dauna
altuia”). De o apreciere deosebită – reflectată în proverbe şi
maxime – se bucura cinstea („cinstea nici nu se cumpără, nici se
vinde”), fapt care explică prestigiul oamenilor buni şi bătrâni.
În primele veacuri ale Evului Mediu, gândirea vremii,
inclusiv cea juridică, a avut un caracter teologic, prin conţinutul
şi influenţa dogmelor bisericeşti.
Pe terenul puterii politice şi al dreptului s-au confruntat
două concepţii antagoniste. Pe de o parte, s-a manifestat intere-
sul boierimii (nobilimii) de a domina puterea centrală (domnul,
voievodul) după modelul chartelor de libertăţi din Apus: un
monarh prea autoritar era declarat vrăjmaş al divinităţii, de aici
derivând şi dreptul de a-l înlătura. De exemplu, Bulla aurea din
1212 recunoştea nobililor dreptul la insurecţie.
Pe de altă parte, monarhii autoritari au promovat politica
centralizatoare, în sensul impunerii caracterului autocratic al
puterii de stat. În acest sens au pledat cronicile de curte din
secolul al XVI-lea, îndeosebi de la curtea lui Ştefan cel Mare, şi
remarcabile lucrări din veacul următor: Cronicile lui Macarie,
Eftimie, Azarie în Moldova, cronica Buzeştilor în Ţara Românească.
134
Un loc deosebit în literatura vremii a revenit scrierii
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, autentic
manual de guvernare, comparabil cu Principele lui Machiavelli
(1513), însă bazat pe o altă concepţie, ce punea accentul pe
virtuţile morale: cârmuirea domnului trebuia să urmărească
binele obştesc, iar justiţia să împartă echitabil dreptatea.
Doctrina statului nobiliar, menţionată anterior, a dominat
literatura secolului al XVII-lea; esenţa sa consta în subordonarea
monarhiei marii nobilimi. În replică, la începutul secolului al
XVIII-lea, în cunoscuta sa lucrare Descrierea Moldovei,
Dimitrie Cantemir a făcut o primă şi profundă argumentare a
concepţiei guvernării absolutiste de factură iluministă, a cărei
esenţă era o domnie autoritară şi ereditară cu caracter dinastic.
Principiul centralismului judiciar rezida nu numai în concentrarea
prerogativelor judecătoreşti în mâna monarhului, ci şi în auto-
ritatea absolută a judecăţii domneşti, ce trebuia să se situeze mai
presus de abuz şi corupţie.

135
Capitolul XI
ORGANIZAREA DE STAT A ŢĂRILOR ROMÂNE
ÎN TIMPUL NOILOR REGIMURI POLITICE: FANARIOT
ŞI HABSBURGIC. STRUCTURILE INSTITUŢIONALE

I. REGIMUL FANARIOT
Încorporarea Transilvaniei în Imperiul habsburgic,
recunoscută prin Pacea de la Karlowitz (1699), a făcut din
Principatele dunărene, vasale Porţii, avanposturile cele mai
expuse ale Imperiului otoman spre centrul Europei. În aceste noi
împrejurări, Constantinopolul a hotărât introducerea în aceste
ţări a unui regim politic de natură să-i dea siguranţa atitudinii lor
în confruntarea cu puterile creştine, cât şi controlul efectiv
asupra resurselor lor materiale. Astfel, după domniile lui
Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, vădit orientate
spre rivalii sultanilor – Austria şi Rusia, în Moldova (1711) şi
Ţara Românească (1716) a fost instaurat regimul fanariot, care a
dăinuit până în 1821. Denumirea sa rezultă din faptul că, în locul
domnilor pământeni, au fost numite persoane cu rezidenţa în
cartierul Fanar, din Constantinopol, unde se afla şi sediul
Patriarhiei ortodoxe.
Instaurarea regimului fanariot a concis cu o simţitoare
degradare a statutului de drept internaţional al Principatelor
române. Numirea şi destituirea discreţionară a domnului,
lipsirea lui de o politică externă proprie şi de dreptul de a încheia
tratate sunt numai câteva semne ale acestor realităţi. Cu toate
136
acestea, Ţara Românească şi Moldova şi-au păstrat identitatea
statală şi instituţiile proprii.
Din multiple cauze, Imperiul otoman nu a suprimat
structurile tradiţionale politico-administrative ale celor două
state, mulţumindu-se să le controleze şi să le subordoneze
intereselor sale, astfel încât autonomia lor, cu încălcările la care
ne vom referi, a fost menţinută în esenţa sa.

1. Economia
Vreme îndelungată, Imperiul otoman a impus Principatelor
dunărene preţuri arbitrare şi derizorii pentru produsele lor, ceea
ce a avut efecte grave pentru economia românească, lipsind-o de
însemnate capitaluri. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 1774 a
restrâns monopolul comercial practicat de Poartă. Ca urmare,
perspectivele unor schimburi profitabile cu alte state la preţurile
curente ale pieţei au stimulat factorii productivi, cât şi interesul
boierimii pentru sporirea cantităţii de produse agricole destinate
exportului.
Ca urmare, proprietarii de moşii au extins rezerva
feudală (partea din domeniu care nu intra sub incidenţa dreptului
de folosinţă al ţăranilor clăcaşi), în dauna loturilor atribuite
acestora, cât şi a pământului satelor libere. De asemenea, boierii
au sporit numărul zilelor de clacă şi au apelat – acesta fiind un
fenomen nou, indiciu al promovării economiei de piaţă – la
munca salariată. Odată cu creşterea producţiei agricole, au cres-
cut şi preţul pământului şi, ca atare, şi interesul proprietarilor
pentru valorificarea lui cât mai rentabilă.
Principala ramură a economiei a rămas agricultura. În
secolul al XVIII-lea, peisajul agricol a rămas aproape neschim-
bat, dominat de întinderi imense de păduri, lunci, păşuni; doar o
mică parte din terenul agricol se cultiva. Domnia a încurajat
practica defrişărilor şi desţelenirilor, ca mijloc de a evita secă-
tuirea solului, atâta vreme cât nu se făcea abuziv. În aceste
137
împrejurări, se acordau ţăranilor drepturi depline de uzufruct
asupra noilor pământuri. La sfârşitul secolului al XVIII-lea –
începutul secolului al XIX-lea, acest drept a fost, totuşi, îngrădit:
legea afirma principiul că dreptul de posesiune trebuia susţinut
cu documente scrise.
Creşterea animalelor a rămas ramura cea mai profitabilă
a agriculturii. Ea furniza ţăranului animalele de povară, fiind
principala sursă de venituri băneşti şi hrană. De aceea, păşunile
au devenit obiect de aprigă concurenţă şi dispută între ţăran şi
boier. Obiceiul pământului îl obliga pe acesta din urmă să-i
ofere celui dintâi o suprafaţă de păşune suficientă, dar rareori
această obligaţie era aplicată.
În această perioadă s-a extins practica arendării pămân-
tului, dreptul de arendare fiind recunoscut chiar şi ţăranilor
clăcaşi, aşa cum stipula Pravilniceasca condică din 1780. În
această situaţie, clăcaşii erau exoneraţi de robotă şi dijmă,
creându-li-se posibilitatea de a dobândi resurse pentru răscum-
părarea în bani a obligaţiilor feudale.
Pentru a stăvili emanciparea clăcaşilor – a căror muncă
gratuită era principala sursă de cultivare a moşiei boiereşti –,
proprietarii domeniilor au obţinut prin Legea din 1815 în
Moldova şi Legiuirea Caragea din 1818 în Ţara Românească,
anularea dreptului de preemţiune, dându-se astfel posibilitatea
cumpărării pământului obştesc.
Bresle şi manufacturi. Multă vreme, produsele finite de
toate felurile au fost asigurate de bresle. Breslele erau asociaţii
de meşteşugari ce funcţionau în temeiul unor statute (ponturi),
menite să le reglementeze activitatea, să asigure membrilor lor
monopolul producţiei şi, adesea, al desfacerii produselor. Auto-
rizaţia de înfiinţare era dată de domn prin hrisov.
O formă superioară de producţie – verigă intermediară
între breasla medievală şi fabrica modernă – a fost manufactura.
Dispersate şi centralizate, manufacturile erau înfiinţate de boieri,
138
negustori, sau chiar de domnie. În schimbul unor largi concesii
(monopolul produsului, scutiri de taxe etc.), ele contribuiau la
sporirea veniturilor fiscale ale visteriei.

2. Societatea
Societatea Principatelor române a continuat să fie organi-
zată în stări: boieri, cler, orăşeni, ţărani – model lipsit însă de
rigiditatea structurilor similare din centrul şi apusul Europei.
Statutul juridic al fiecărei ţări nu era reglementat în mod
sistematic şi depindea mai degrabă de obiceiul pământului. În
secolul al XVIII-lea, stările au căpătat contururi mai distincte,
iar reformele lui Constantin Mavrocordat au consolidat poziţia
potentaţilor laici şi religioşi – boierimea şi clerul, dar au uşurat
şi statutul juridic al ţăranilor dependenţi.
Discriminarea între stări era exprimată prin titluri, îmbră-
căminte, locuinţă, grad de instruire. Stările înseşi erau departe de
a fi omogene, existând adânci deosebiri chiar în interiorul lor.
Boierimea reprezenta un grup social puţin numeros – în
1806, în Ţara Românească existau 593 boieri de toate rangurile,
deţinători de dregătorii –, dar reprezenta clasa cea mai înstărită
şi mai influentă.
În timpul regimului fanariot, boierii greci şi clientela
domnitorilor, infiltraţi în toate structurile puterii politice şi
ecleziastice, au exercitat un prelungit asalt asupra proprietăţii
boierilor pământeni şi a ţăranilor liberi.
Constantin Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti au codi-
ficat statutul clasei boiereşti. Dacă, iniţial, criteriul apartenenţei
la această stare era pământul, iar mai apoi deţinerea de dregă-
torii, treptat tradiţia şi inovaţia au fost reconciliate, boierii
obţinând atât pământ, cât şi funcţii.
139
În urma reformelor, s-a creat o ierarhie cuprinzând două
categorii: 1) marii dregători din Divan (boierii veliţi) cu urmaşii
lor (neamurile); 2) boierii de rang inferior şi urmaşii lor, numiţi
mazili.
Sub presiunea vremurilor moderne, încălcând vechile
tradiţii, mulţi boieri de rang superior au făcut investiţii în comerţ
şi manufacturi.
Clerul ortodox nu constituia o stare omogenă. Majori-
tatea înalţilor prelaţi proveneau din clasa boierească şi dintre
preoţii greci din afara Principatelor. Ponderea celor din urmă a
crescut în timpul regimului fanariot, în dauna pământenilor, ceea
ce a creat un ascuţit conflict de interese.
Clerul de parohie era recrutat din straturile de jos ale
societăţii, îndeosebi din rândul ţărănimii, majoritatea preoţilor
de ţară fiind obligaţi să-şi cultive singuri pământul şi să
plătească dări asemenea enoriaşilor lor.
Ţăranii (liberi şi clăcaşi) alcătuiau majoritatea covârşi-
toare a populaţiei, baza piramidei sociale.
Reforma lui Constantin Mavrocordat a desfiinţat şerbia.
Legarea de pământ, care implica dependenţa personală, a fost
înlocuită cu dependenţa întemeiată pe învoială (contract). Depo-
sedat de dreptul de folosinţă asupra lotului de pământ – rămas în
stăpânirea moşierului –, ţăranul presta acestuia un serviciu numit
clacă, de unde şi denumirea de clăcaş.
Această obligaţie a cunoscut reglementări succesive în
dauna prestatorului şi rareori pentru a-i uşura soarta.
Aşezământul lui Constantin Mavrocordat din 1749
stabilea 24 de zile de clacă în Moldova. În 1766, Grigore Ghica
le-a redus la 12 (cuantum fixat în 1780 de Pravilniceasca
Condică şi în Ţara Românească), dar a introdus nartul, o normă
zilnică de muncă ce depăşea posibilitatea realizării ei, astfel
140
încât numărul zilelor de clacă devenea, în realitate, mai mare
decât cel legiuit, ajungând să se dubleze şi chiar să se tripleze.
Satele libere, cu statutul de personalitate juridică, aveau
ca instituţie de bază obştea (adunarea satului condusă de notabili
aleşi), deţinătoarea nominală a pământului. Sub povara fiscalităţii,
mulţi ţărani liberi şi-au înstrăinat ocinele, devenind clăcaşi. Spre
sfârşitul perioadei fanariote, ţărănimea liberă reprezenta numai o
mică fracţiune a clasei ţărăneşti.
Oraşul înfăţişa imaginea unui mediu social eterogen, în
care trăiau laolaltă negustori, meşteşugari, reprezentanţi ai pro-
fesiunilor libere: avocaţi, medici, învăţători – dar puţin numeroşi,
plebea (sărăcimea oraşelor): calfe, ucenici, slugi de casă, zilieri.
Marii negustori (toptangii) şi meşterii erau proprietari de
case de comerţ şi ateliere, deţinători de capitaluri, ceea ce le
permitea investiţii în afaceri şi un trai îndestulat. Prin cumpătare,
hărnicie şi spirit întreprinzător s-au arătat deosebiţi de boierimea
risipitoare, care-şi irosea averile, dar în rândul căreia tânjeau
însă să pătrundă, cumpărând moşii şi titluri de boierie.
O categorie distinctă au fost sudiţii – cetăţeni străini,
apoi şi locuitori ai Principatelor – aflaţi sub protecţia unei puteri
străine, beneficiind de privilegii şi protecţie legală derivând din
statutul de extrateritorialitate şi jurisdicţie consulară.
Pe treapta cea mai de jos se aflau ţiganii – robi încă din
secolul al XIV-lea, când sunt menţionaţi documentar – proprie-
tate a domnitorilor, mănăstirilor, boierilor. Ei puteau fi vânduţi,
cumpăraţi, lăsaţi moştenire, ca orice alt bun.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Hrisoavele
lui Grigore Ghica (1766) şi Alexandru Mavrocordat (1785)
au interzis vânzarea şi lăsarea lor ca moştenire individuală, ceea
ce contribuia la descompunerea familiei, şi au atenuat stigmatul
statutului de ţigan, prevăzând că un moldovean căsătorit cu o
141
ţigancă rămânea un om liber, ca şi copiii săi. Îşi făcea astfel loc
ideea emancipării viitoare a ţiganilor.

3. Regimul politic. Instituţiile statului


Regimul fanariot în Ţara Românească şi Moldova şi re-
gimul habsburgic instaurat aproape concomitent în Transilvania
corespund formei de guvernământ a absolutismului luminat cu
caracter reformist, personificat de împăratul Iosif al II-lea şi
domnitorul Constantin Mavrocordat.
Frământările sociale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea
şi de la începutul secolului al XIX-lea au confirmat necesitatea
reformelor legiferate, menite să modernizeze şi să consolideze
statul feudal.
Răscoala ţărănească din 1784 din Transilvania, condusă
de Horea, a premers, sub aspect programatic, războiul declarat
nobilimii europene de Marea revoluţie franceză din 1789. Deşi
înfrântă, ea a constrâns autorităţile imperiale să dea Patenta din
1785, prin care se desfiinţau dependenţa personală şi legarea de
glie a ţăranilor iobagi.
Prin Supplex Libellus Vallachorum, adresat Curţii de la
Viena în 1791, mişcarea de emancipare naţională şi politică a
românilor din Transilvania a cunoscut un moment de radica-
lizare, care s-a prelungit peste Carpaţi – desigur, într-un alt
context şi din alte cauze – prin revolta populară din 1821
condusă de Tudor Vladimirescu. Proclamaţia de la Padeş şi
Cererile norodului românesc au reprezentat un adevărat
program de reforme, care-şi propunea să întroneze o nouă ordine
socială şi politică.
Urmată de înlăturarea fanarioţilor şi restabilirea dom-
niilor pământene, această adevărată revoluţie a însemnat pentru
142
istoria românilor începutul epocii moderne, cu toate reformele
însemnate ce i-au urmat.
Reacţia boierimii şi nobilimii conservatoare faţă de
ridicarea forţelor populare şi faţă de curentul înnoirilor a fost
vehementă. Regulamentele Organice au însemnat, sub aspectul
regimului politic, alături de măsurile şi dispoziţiile novatoare, şi
o încercare vădită de restaurare a regimului nobiliar, aşa cum
poate rezulta din garantarea constituţională a privilegiilor marii
boierimi. De asemenea, în perioada postiosefinistă, împăratul
Leopold al II-lea a fost obligat să facă nobilimii concesii pe linia
restabilirii vechilor autonomii şi instituţii feudale, a imunităţilor
şi privilegiilor nobiliare.
Absolutismul luminat a avut ca esenţă încercarea de în-
noire a statului feudal prin reforme de sus, înlocuirea monarhiei
de drept divin printr-o guvernare bazată pe dreptul natural şi
contract social, încurajarea forţelor productive ale societăţii.
În pofida particularităţilor de regim politic, în toate cele
trei Ţări Române absolutismul luminat a avut şi trăsături esen-
ţiale comune: transformarea nobilimii în funcţionari de stat, sistem
juridic unic, desfiinţarea barierelor vamale interne, armată per-
manentă, impozite fixe, dominaţia şi controlul Curţii asupra
vieţii politice a ţării, eliminarea treptată a privilegiilor de castă.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, instituţiile
politice au cunoscut un proces de modernizare, dar separaţia
puterilor se producea lent. Funcţia executivă şi judecătorească
erau încă strâns asociate, iar legea civilă şi cea bisericească
continuau să se suprapună. Înnoirile, puţine, se manifestau cu
mai multă vigoare în domeniul codificării legilor, unde avea loc
aşezarea pe baze mai raţionale a sistemului judecătoresc.
143
Domnia
Numiţi direct de Poartă, din rândul familiilor influente
greceşti, dar şi româneşti, prin derogări de la procedurile tradi-
ţionale de alegere, domnii ajung executori fideli ai însărcinărilor
date de autoritatea otomană, deşi, pe plan intern, aceştia se
manifestau ca aspiranţi la puterea absolută.
Practica ocupării prin licitaţie a tronurilor, în schimbul
unor mari sume de bani, precum şi destituirea abuzivă, la scurte
intervale, a domnitorilor au generat instabilitate, au subminat
continuitatea administraţiei, descurajând guvernarea bazată pe
ordine şi siguranţă. Este adevărat că hatişerifurile, care stabileau
durata domniei la 7 ani, au reprezentat un început de stabilitate
politică.
Pe plan administrativ, domnul dispunea de dreptul numirii
şi destituirii dregătorilor, eliberării de paşapoarte şi înfiinţării de
târguri şi sate.
Atribuţiunile sale legislative au căpătat noi dimensiuni
din momentul în care pravilele au început să fie întărite prin
hrisoave domneşti.
Şi prerogativele judiciare rămâneau importante. Domnul
era judecător suprem, audia pricini de orice fel, civile sau
penale, laice ori ecleziastice, exercitând dreptul Curţii supreme
de apel. Astfel, el putea pronunţa sentinţe, graţia sau comuta
pedepse după cum dorea. Aceste prerogative au fost îngrădite pe
măsura creării unor noi instanţe inspirate de sistemul judiciar
modern. În planul relaţiilor externe, atribuţiile domnului conti-
nuau să fie limitate de puterea suzerană, iar după tratatul de la
Kuciuk-Kainargi, din 1774, într-o oarecare măsură, şi de protec-
toratul Rusiei. Domnul nu avea dreptul de a face politică externă
proprie, să încheie tratate, să declare război, să acrediteze soli.
144
Dar, prin abilitate şi curaj, el reuşea adesea să eludeze aceste
oprelişti.
Spre pildă, continuând tradiţia, îndată după înscăunare,
domnii o notificau ambasadorilor străini de la Constantinopol,
unde erau reprezentanţi de capuchehăi, care, practic, aveau rolul
de adevăraţi diplomaţi. De asemenea, sub cuvânt că procură
informaţii turcilor, domnii ţineau pe faţă agenţi diplomatici în
principalele capitale europene, sugestiile lor influenţând adesea
politica otomană. Toate acestea contribuiau la reactivarea diplo-
maţiei româneşti şi la afirmarea suveranităţii Ţărilor Române pe
plan internaţional.

Sfatul de obşte
Aşa cum s-a relevat, societatea românească a continuat şi
în epoca fanariotă structura pe stări. Reformele lui Constantin
Mavrocordat n-au făcut decât să accentueze, în raport cu
trecutul, statutul juridic de stare al boierimii şi al clerului.
Aflată în declin, marea adunare a stărilor a fost înlocuită,
treptat, din necesitatea unei structuri reprezentative, cu sfatul de
obşte – instrument docil în mâinile domnului autoritar, fără nici
o procedură de alegere şi fără reprezentativitate. Convocat de
domn, sfatul era alcătuit dintr-un număr restrâns de clerici şi
boieri, denumiţi de obşte, în opoziţie cu cei de divan. Cât
priveşte competenţa, aceasta se referea la legislaţia ordinară şi la
codificare, stabilirea impozitelor, probleme curente ale cârmuirii
şi administrării ţării.
În ceea ce priveşte executarea hotărârilor, anaforaua
sfatului răspundea prin propuneri la problemele înscrise în actul
domnesc de convocare, iar pe baza ei, Domnul emitea un hrisov,
dacă îşi însuşea soluţiile propuse, împreună cu propriile sale
amendamente.
145
Divanul domnesc
Distinct de sfatul de obşte, a funcţionat şi Sfatul sau
Divanul domnesc. Cu toate că puterea domnească a crescut, prin
înlăturarea electivităţii domnului, totuşi însemnătatea Divanului
a sporit şi ea, la aceasta contribuind şi perioadele lungi de
ocupaţie străină (turcă, austriacă, rusă), când Divanul funcţiona
desprins de persoana domnului absent şi când s-a numit Divanul
Prinţipatului Valahiei sau Divanul Moldovei.
Până la Regulamentele Organice, Divanul era alcătuit
exclusiv din dregători, boieri mari, divaniţi, în mod tradiţional în
număr de 12, numiţi de domn. Locurile erau încredinţate îndeo-
sebi grecilor, de unde şi duşmănia surdă a boierilor pământeni
împotriva sistemului. Şi tot până atunci, a cumulat atribuţiuni
judecătoreşti şi executive (politice şi administrative), cât şi
legislative. După Regulamentele Organice, care au consacrat
separaţia puterilor, Divanul domnesc a rămas numai cu atribu-
ţiuni judecătoreşti, acţionând ca o adevărată instanţă supremă.

Organizarea administrativă
Ca şi în trecut, Ţara Românească era împărţită în judeţe
(17-18 la număr), iar Moldova în 16-19 ţinuturi. Reforma lui
Constantin Mavrocordat a introdus în ambele ţări noi subdivi-
ziuni administrative: plasa (plaiul, în zonele de munte), conduse
de zapcii şi vătafi de plai, în Ţara Românească, ocoale în
Moldova. În ceea ce priveşte judeţele, ele erau grupate în trei
mari unităţi geografice: Oltenia istorică, având în frunte un ban
cu reşedinţa la Craiova, Ţara de Sus şi Ţara de Jos în stânga
Oltului, conduse de un mare vornic şi un mare logofăt.
146
Vorbind de dregători, numărul acestora s-a triplat în
timpul fanarioţilor şi pentru că vânzarea funcţiilor devenise o
însemnată sursă de venituri; această practică a avut un efect
dezastruos asupra moralităţii şi eficienţei aparatului adminis-
trativ: numirea unor funcţionari lipsiţi de vocaţie pentru activi-
tatea lor. Ei înşişi ridicau apoi corupţia la rangul de normă de
conduită. S-a creat, de asemenea, o birocraţie parazitară. Sistemul
veniturilor din slujbă (dregătorii nefiind remuneraţi) a generat
venalitatea şi abuzurile din administraţie.
Un rol important revenea secretarului turc al domnitorului,
numit divan-efendi. Prerogativele sale mergeau de la îndatoririle
protocolare iniţiale la înfăţişarea firmanelor emise de sultan şi
asumarea unor importante atribuţii judecătoreşti. Astfel, el
răspundea de judecarea şi arbitrarea pricinilor dintre pământeni
şi supuşii otomani.
Un alt personaj indispensabil era capuchehaia – repre-
zentantul diplomatic al domnului la Poartă (iniţial pământean, şi
apoi grec). El era un intermediar între domn, dregătorii otomani
şi lumea bancară de la Constantinopol – plătea birul, achita
peşcheşurile etc.

Armata
Dizolvarea oştirii pământene a făcut din armată o forţă
simbolică, alcătuită din următoarele componente:
- garda personală de arnăuţi ai domnitorului;
- oastea dinăuntru, destinată menţinerii ordinii publice.
Poliţia celor două capitale era asigurată de agie.
- oastea dinafară, creată pentru apărarea hotarelor.
Insuficienţa efectivelor a obligat pe domnitori să apeleze
la formaţiunile neregulate de voluntari, cum au fost unităţile de
147
panduri din Oltenia; scutiţi de dări, aceştia exercitau funcţia de
miliţie teritorială, putând fi activaţi în timp de război.

Biserica. Organizarea ecleziastică


Biserica din Principate se afla sub jurisdicţia Patriarhiei
de la Constantinopol (dependenţă care s-a accentuat în secolul al
XVIII-lea, când domnii fanarioţi au supus-o procesului de
grecizare, prin numirea de ierarhi greci).
Autoritatea tutelară reală era însă Domnul, care confirma
alegerea mitropoliţilor şi episcopilor. Hotărârile cele mai impor-
tante erau luate de Sinod, care dispunea de dreptul de legiferare
în materie ecleziastică. Organele de justiţie bisericeşti puteau lua
decizii de afurisenie, pentru laici, şi caterisire (excludere) în
cazul clerului.
Jurisdicţia ecleziastică era exercitată de episcopi, atât în
materie religioasă, cât şi civilă, îndeosebi în cazurile care
priveau căsătoria, divorţul şi moştenirea (o separaţie vizibilă s-a
produs după reforma din 1776 a lui Alexandru Ipsilanti).
Mitropoliţii şi episcopii autentificau în mod obişnuit
documentele legale (dotale sau testamentale). Ei se făceau astfel
indispensabili sistemului judecătoresc şi situaţia va rămâne ca
atare până în anii ’30 ai secolului al XIX-lea, la Regulamentele
Organice, care au secularizat instituţiile şi procedurile
judecătoreşti. Biserica ortodoxă era socotită biserică naţională
(prin apartenenţa covârşitoare a populaţiei la aceasta), dar şi
parte integrantă a ortodoxiei răsăritene. Ea ocupa un loc special
prin sprijinul consistent (averile mănăstirilor închinate) acordat
Patriarhiilor Orientului; scos aproape total în afara jurisdicţiei
ecleziastice şi politice autohtone, acest patrimoniu făcea să
migreze uriaşe sume de bani în aur, lipsind ţările de capitalurile
necesare progresului.
148
Prestigiul funcţiei ecleziastice a îndrituit înaltul cler la
întâietate faţă de boieri. Mitropolitul ocupa locul de cinste,
alături de domnitor, în Divan, pe care îl prezida de drept.
Atunci când judeca singur o pricină, el adresa domnito-
rului un raport scris – anafora –, prezentându-i faptele şi reco-
mandându-i o soluţie, rareori ignorată.

Sistemul financiar-fiscal
Regimul fanariot a fost prin excelenţă spoliator: spre
sfârşitul său, cheltuielile curente ale Principatelor erau de 35 %
în beneficiul turcilor, 25 % pentru domnitor şi numai 40 % erau
rezervate ţării (din care o jumătate pentru plata dregătorilor!).
Dările erau grele şi deseori arbitrare. Principala sursă a
vistieriei statului era birul (impozitul personal achitat de popu-
laţia masculină peste 16 ani, cu excepţia unor categorii mai jos
prezentate).
Cămara domnului se alimenta din impozitele indirecte
(ocne şi vămi) şi numeroase dări în natură: dijmăritul (deseatina),
vieritul (goştina), vinăriciul (vădrăritul) în Ţara Românească şi,
respectiv, Moldova, pentru turme, porci, stupi şi vin etc.
Din pricina evidenţei contabile haotice şi a lipsei
bugetelor anuale oficiale, n-a fost posibilă o distincţie clară între
veniturile vistieriei statului şi cămara domnului. Un obstacol major
în sporirea veniturilor statului şi aşezarea echitabilă a dărilor a
fost scutirea totală sau parţială a unor grupuri privilegiate însu-
mând o jumătate din populaţie: boieri, neamuri, clerul, posluş-
nicii şi scutelnicii (categorii de ţărani care prestau numai pe
pământul stăpânilor de moşii); în această situaţie, povara
fiscalităţii era suportată, în mod disproporţionat, de sărăcime.
149
Încercând să aşeze sistemul fiscal pe baze mai raţionale,
care să stăvilească abuzurile şi arbitrariul slujbaşilor publici,
Constantin Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti au stabilit, în
locul multiplelor dări, o dare anuală fixă pe cap de familie, care
se putea plăti în 4 sferturi, iar în 1783 s-a instituit o nouă unitate
fiscală – ludea – alcătuită dintr-un număr variabil de birnici
solidari la plată.

II. TRANSILVANIA SUB HABSBURGI


După ocuparea ei militară, Transilvania a fost încor-
porată de iure Imperiului austriac, prin Diploma Leopoldină
(1691), situaţie ratificată de Tratatul de pace de la Karlowitz
(1699). Din acest moment, organele centrale ale Imperiului au
avut competenţă şi asupra noii provincii încorporate, prin
limitarea drastică a autonomiei sale.
Epoca Mariei Tereza (1740-1780) şi a fiului său, Iosif al
II-lea (1780-1790), a inaugurat o nouă fază a reformismului
iluminist moderat, perioadă dominată de pragmatism. Obiectivul
era să consolideze, prin încurajarea forţelor productive, ordinea
existentă şi să facă mai funcţional mecanismul instituţiilor de
stat.
Reforma urbarială, financiară, judiciară, a armatei, sepa-
rarea afacerilor administrative de justiţie au vizat organizarea
tuturor provinciilor Imperiului pe baze moderne.
Împăratul deţinea şi titlul de Principe al Transilvaniei;
guvernatorul, care-l reprezenta, era ajutat în actul administrativ
de un Guberniu alcătuit din 12 consilieri. Aceste organe exe-
cutau însă dispoziţiile Cancelariei aulice de la Viena.
150
În 1786, Guberniul s-a separat în două secţiuni: politică
şi judecătorească, marcând un început de separare a puterilor.
Unităţile administrativ-teritoriale erau: comitatele (în
număr de 14), districtele, scaunele săseşti şi secuieşti, conduse
de comiţi, vicecomiţi, juzi scăunali şi regali.
Iosif al II-lea a separat afacerile administrative de cele
judiciare, căutând să scoată justiţia de sub puterea forurilor
nobiliare locale şi s-o pună sub controlul autorităţii imperiale
centrale.
Pe lângă armata ţării (condusă de un general ardelean)
s-a creat o oaste în frunte cu un general austriac; în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, s-au constituit regimentele
grănicereşti, dintre care trei româneşti, ai căror ofiţeri s-au
implicat în mişcarea Supplex-ului.

Biserica catolică şi-a păstrat întâietatea, iar bisericile


reformate aveau statutul de confesiuni recepte.
Religia ortodoxă şi mozaică au fost recunoscute ca
„tolerate”. În 1697, Sinodul de la Alba Iulia a hotărât unirea unei
părţi a românilor cu Biserica Romei. Ei s-au numit „uniţi” sau
greco-catolici.
Răscoala lui Horea (1784), Revoluţia franceză (1789),
Supplex Libellus Vallachorum (1791) au afirmat principii care
au alarmat nobilimea retrogradă. Asaltat de stările privilegiate,
înaintea morţii sale, Iosif al II-lea a semnat, fără tragere de
inimă, un decret ce revoca o mare parte din reformele sale, pe
care le vom trata în paginile următoare.
În perioada care a urmat, nobilimea a dat principiilor
constituţionale moderne de suveranitate, egalitate, drepturi,
contract social, înţelesul de suveranitate a stărilor privilegiate,
151
egalitate numai în interiorul castei nobiliare, contractul cu
imperialii pentru reinstaurarea vechilor instituţii, legi, privilegii
şi imunităţi. Se poate spune astfel că a urmat o perioadă
caracterizată prin intensificarea cursului reacţionar al politicii
nobiliare, dar şi printr-o radicalizare a mişcării naţionale a
românilor, culminând cu revoluţia de la 1848.
Alături de Transilvania, şi alte provincii istorice româ-
neşti au fost încorporate imperiilor vecine.

În Dobrogea, provincie a Imperiului otoman, comunitatea


românească, cea mai numeroasă şi mai activă, şi-a creat instituţii
de cultură proprii şi a cunoscut un efervescent proces de redeş-
teptare naţională, care a pregătit revenirea ţării în cadrul statului
românesc, în 1878.

Banatul a fost ocupat de Habsburgi în 1718, după Pacea


de la Passarovitz, iar Bucovina în 1775.
În 1812, prin Pacea de la Bucureşti, Rusia a ocupat
teritoriul Moldovei dintre Nistru şi Prut – Basarabia, supusă
persistent şi sub toate aspectele unui brutal proces de rusificare.

Statutul pământenilor. Condiţia străinilor. Jurisdicţia


consulară
În Ţara Românească şi Moldova, calitatea de pământean
a fost asociată cu proprietatea asupra pământului. În timpul
regimului fanariot, atribuirea de ranguri şi funcţii străinilor a
implicat, tot mai frecvent, împământenirea.
Codul Calimach a făcut, pentru prima oară în dreptul
scris, distincţie expresă între pământeni şi străini.
Până când Regulamentele Organice au instituit, pe baza
dreptului reciproc al muntenilor şi moldovenilor de a obţine pro-
152
prietăţi în ţara vecină, dubla cetăţenie moldo-munteană, aceştia,
precum şi transilvănenii, aveau în Principate un statut privilegiat.
De asemenea, creştinii străini puteau primi mai lesne
împământenirea, mai ales ortodocşii, care puteau dobândi
proprietăţi imobiliare.
Poziţia de dependenţă a Principatelor a făcut posibilă
aplicarea jurisdicţiei consulare, potrivit căreia resortisanţii
puterilor străine erau judecaţi, pentru infracţiuni comise pe
teritoriul Ţărilor Române, nu de instanţele acestora, ci de
consulii statului respectiv, servitute desfiinţată abia după
formarea statului naţional român modern, în 1859.

153
Capitolul XII
INTRODUCERE ÎN ISTORIA GÂNDIRII ŞI PRACTICII
JURIDICE A RENAŞTERII ŞI EPOCII MODERNE

I. RENAŞTERE, UMANISM, ILUMINISM – CADRU ISTORIC


PRIELNIC IDEII DE DOMNIE A LEGILOR

Din a doua jumătate a secolului al XV-lea – cu precădere


în Occident – s-au conturat noi direcţii de evoluţie a lumii: elibe-
rarea treptată a gândirii de dogmele religioase, adâncirea crizei
sistemului de valori ale societăţii medievale întemeiate pe privi-
legii, afirmarea treptată a economiei de piaţă şi a burgheziei,
ideea de egalitate în faţa legii şi de drepturi individuale, ceea ce
anunţa prezenţa Epocii Moderne.
Renaşterea – una din cele mai înfloritoare epoci din
istoria Europei secolelor XIV-XVII – este caracterizată printr-o
mare efervescenţă culturală. Esenţa sa a fost Umanismul,
doctrină morală care recunoaşte în om valoarea supremă şi care
a militat pentru apărarea dreptului său la libertate şi demnitate.
Renaşterea şi umanismul au revigorat gândirea medievală
anchilozată, iar Reforma religioasă din secolul XVI, generând
noi credinţe (luteranismul, calvinismul, anglicanismul), a pus
capăt controlului excesiv al Romei catolice asupra gândirii şi
vieţii private a omului şi a dat naştere noilor biserici creştine din
Europa de Apus, Centrală şi Orientală (Transilvania).
Deşi dezavantajată de situarea sa geografică la intersec-
tarea intereselor rivale şi a confruntării centrelor de putere din
Apus şi din Răsărit, societatea românească a receptat prin gân-
ditorii săi cei mai de seamă valori ale Renaşterii şi Umanismului,
154
reflectate şi în opera de sistematizare, codificare şi treptată
modernizare a legilor.
Concomitent, marile descoperiri geografice au pus pe
europeni în contact nemijlocit cu alte lumi, dând economiei şi
circulaţiei ideilor dimensiuni planetare. Secolele XVIII-XIX au
fost martore revoluţiei ştiinţifice şi industriale, tranziţiei de la
guvernarea absolutistă la cea participativă, îndeosebi în Olanda
şi Anglia, primele state europene unde se poate vorbi şi despre o
revoluţie politică.
Un profund ecou au avut programele iluminiştilor- pro-
motori ai unei gândiri avansate, sub semnul căreia s-au pregătit
revoluţiile burgheze din Franţa şi America de Nord – momente
de răscruce în istoria universală.
Sub influenţa gândirii iluminiştilor, care afirmau ca valori
politice dreptul natural, guvernarea responsabilă, suveranitatea
poporului, libertatea persoanei şi a proprietăţii, o seamă de monarhi
şi principi luminaţi din ţări ca Prusia, Austria, Rusia, Ţările
Române, au înfăptuit reforme economice, sociale, politice şi
instituţionale, apropiind statele lor de exigenţele lumii moderne
care se năştea. În Ţările Române, principi fanarioţi luminaţi,
cum au fost Constantin Mavrocordat sau Alexandru Ipsilanti, au
iniţiat măsuri care să pună ordine în justiţia şi administraţia
existentă.
În tot acest interval, Lumea Veche n-a încetat a fi
tulburată de războaie de hegemonie între eternele rivale –
Anglia, Franţa şi Imperiul Romano-German. Dar, începând din
1648 (sfârşitul războiului de 30 de ani), s-a instalat un anumit
echilibru de putere, întărit prin Congresul de la Viena din 1815,
după eşecul tentativei lui Napoleon de a reconstitui un Imperiu
Universal, sugerând pe cel al romanilor.
La începutul secolului al XIX-lea, întemeindu-se pe
economia şi cultura lor avansată, pe formele de guvernare
democratică, Europa şi America de Nord s-au situat în fruntea
progresului lumii, pentru edificarea unei societăţi moderne.
155
II. DREPTUL NATURAL ŞI CONTRACTUL SOCIAL.
SUPREMAŢIA LEGII

Epoca înfloritoare a Renaşterii, precum şi epoca modernă


care i-a urmat au înscris în istoria gândirii umane o preocupare
accentuată pentru problematica politică şi juridică. Renaşterea a
situat în centrul preocupărilor omul şi aspiraţiile sale, ceea ce
constituie, de altfel, şi esenţa Umanismului, care i-a corespuns.
Este epoca laicizării gândirii umane, eliberată de tutela dogmelor
religioase şi reorientată spre raţiune, după modelul vechilor
antici. Concepţiile cele mai reprezentative, din acest punct de
vedere, sunt cele ale lui Niccolo Machiavelli, Jean-Jacques
Rousseau şi Montesquieu în Franţa, B.Spinoza şi Hugo Grotius
în Olanda, John Locke şi Thomas Hobbes în Anglia.
Plecând de la concepţia cu privire la dreptul natural şi de
la ideea contractului social, una din preocupările lor a fost aceea
de a găsi forma de stat ideală, alternativa monarhie-republică,
absolutism-democraţie căpătând multiple şi variate soluţii. De
rolul statului era asociată şi ideea de lege şi dreptate, într-o
viziune laică, proprie timpurilor moderne, precum şi probleme
de drept constituţional, cum era separaţia puterilor.
Niccolo Machiavelli (1469-1527) este primul gânditor
modern care a folosit termenul de stat, indicând şi formele sale
optime: republica şi monarhia, dar, fie că aparţinea poporului,
fie principelui înţelept, puterea trebuia să aibă în vedere interesul
(binele) public. Ambele forme de guvernare aveau nevoie, deci,
de legi puternice, care să promoveze acest principiu.
Hugo Grotius (1583-1645) este cel care, la începutul
epocii moderne, a explicat geneza şi evoluţia instituţiilor juri-
dice, reluând ideea dreptului natural de la anticii greco-romani şi
156
de la cugetătorii medievali, căreia, însă, i-a atribuit o finalitate
laică.
Condus de instinctul său de fiinţă socială – a susţinut
gânditorul –, omul a transformat prin raţiune normele dreptului
natural în legi civile. Adept al mai vechii teorii contractualiste,
Grotius a susţinut că oamenii au transferat provizoriu, printr-o
convenţie tacită, drepturile suverane unor conducători, manda-
tându-i să guverneze în numele lor. Condiţiile vieţii sociale au
impus norme de convieţuire ale dreptului pozitiv (privat, public
sau internaţional), tot astfel cum încălcarea acestora a reclamat o
sancţiune. Aplicarea pedepsei este însă un drept al societăţii.
Grotius s-a pronunţat pentru gradarea pedepsei în raport cu vina,
faptele rele fiind clasificate în crime publice, împotriva per-
soanei, familiei şi proprietăţii.
Thomas Hobbes (1588-1678). În dezacord cu alţi cuge-
tători ai timpului său, acesta a susţinut că omul nu este o fiinţă
sociabilă. Egoist, dând frâu liber pasiunilor, în virtutea stării sale
naturale, el este călăuzit numai de propriul său interes, văzând în
semenul său un duşman înnăscut (celebrul adagiu homo homini
lupus – omul este lup pentru om). Tocmai de aceea, indivizii au
încheiat între ei un pact (contract social), prin care conced
statului laic în mod total şi definitiv dreptul lor suveran,
învestindu-l cu puterea absolută de a păstra ordinea şi legea.
John Locke (1632-1704). Până la un punct, gânditorul
englez are o viziune identică celei a lui Hobbes asupra originii şi
rolului statului. Ceea ce îi deosebeşte priveşte natura oamenilor,
aflaţi în raporturi paşnice, de ajutor natural. Drepturile lor
fundamentale, în stare naturală, sunt dreptul de libertate, de
egalitate şi de prosperitate. Pentru apărarea lor, oamenii încheie
un contract social, prin care înfiinţează statul – o monarhie
constituţională J. Locke reia de la predecesori ideea separării
157
puterilor, subliniind primatul puterii legislative şi oferind drept
model Parlamentul bicameral englez.
Lui Montesquieu (1689-1755), om de legi, îndeplinind
diferite funcţii juridice, problemele dreptului, începând cu drep-
tul roman, îi sunt familiare. Lucrarea sa fundamentală, Despre
spiritul legilor, a rămas celebră pentru originalitatea opiniilor,
temeinicia argumentelor şi orizonturile deschise ştiinţei dreptului,
angajat pe calea reformării şi modernizării sale. Văzând în
libertate dreptul oricui de a se bucura de legalitate, el a formulat
celebra formulă potrivit căreia „nimeni să nu fie constrâns să
facă lucrurile la care legea nu-l obligă”.
Ceea ce a contribuit la autoritatea sa a fost şi modul
abordării teoriei separaţiei puterilor în stat, care, de atunci şi
până astăzi, stă la baza dreptului constituţional. În domeniul
dreptului penal, Montesquieu a clasificat infracţiunile în patru
categorii: împotriva religiei, a bunelor moravuri, a ordinii publice
şi a siguranţei persoanei, fiecăreia corespunzându-i o pedeapsă
corespunzătoare. De aici a decurs, de altfel, şi un principiu de
bază al dreptului penal: natura pedepsei trebuie să decurgă din
natura infracţiunii.
În sfera dreptului civil, Montesquieu a susţinut ideea,
călăuzitoare pentru societatea burgheză modernă, că proprie-
tatea reprezintă temeiul libertăţii, legea civilă având menirea de
a o apăra împotriva oricărei încălcări, ca pe un drept sacru,
exproprierea unui bun particular fiind admisă doar cu o echita-
bilă despăgubire. Toate aceste principii îşi vor găsi în viitor un
loc de seamă în dreptul modern.
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) a dezvoltat tema
contractului social, dar s-a detaşat net, aflându-se uneori chiar în
opoziţie, de gânditorii timpului său prin abordarea, din alt unghi,
a acestei probleme.
158
Oamenii – a susţinut el – se nasc liberi şi egali, iar
dreptul lor de suveranitate este inalienabil şi netransmisibil; ca o
asociaţie de oameni liberi, societatea civilă trebuia să-şi exercite
direct acest drept, J.J. Rosseau fiind, prin această convingere,
adeptul democraţiei pure. Chiar dacă admite sistemul reprezen-
tativ, prin delegarea puterilor, el arată că aleşii poporului trebuie
să rămână sub controlul acestuia pe tot timpul mandatului lor.
Afirmând că „nu există libertate acolo unde nu sunt legi”,
Rousseau susţine cu tărie ideea controlului puterii legislative
asupra celei executive. Proiectând o societate întemeiată pe
drepturile omului şi o proprietate particulară bazată pe muncă,
principala sa lucrare, Contractul social, a deschis noi perspec-
tive gândirii juridice. Chiar marea revoluţie din Franţa, socotesc
gânditorii acestei ţări, va asculta în derularea sa de ritmul
gândirii lui Rousseau, iar idealul juridic formulat de el şi-a găsit
expresie în însuşi Codul Civil al lui Napoleon.
Cezare Beccaria (1737-1794). Contemporan cu Revoluţia
franceză, Beccaria completează pleiada de gânditori raţionalişti
din secolul al XVIII-lea care s-a ridicat împotriva legislaţiei
penale, plină de cruzime şi lipsită de umanitate, a dreptului penal
feudal. În cunoscuta sa lucrare Despre infracţiuni şi pedepse, el
a tratat problema prevenirii infracţiunilor ca mijloc de protecţie
socială.
Teoria pedepsei este partea cea mai relevantă pentru
doctrina juridică a lui Beccaria. Principiile dezvoltate de el sunt:
legalitatea pedepselor („Numai legile pot stabili pedepsele
privitoare la infracţiuni”); egalitatea pedepselor („Pedepsele
trebuie să fie aceleaşi pentru primul şi pentru ultimul cetăţean”);
personalizarea pedepselor („Nu poate exista răspundere pentru
fapta altuia”); moderaţia pedepselor (de pildă, Beccaria se
pronunţă împotriva pedepsei cu moartea); proporţia dintre
infracţiuni şi pedepse.
159
Lucrarea sa a contribuit la modernizarea legislaţiei
penale şi a regimului penitenciarelor, demonstrând că infrac-
ţiunile pot fi combătute mai eficient prin măsuri de prevenire.

Gândirea fecundă a acestei strălucite generaţii a pregătit


Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, document istoric
care a fundamentat biruinţa drepturilor individuale din epoca
modernă.

III. ANGLIA. DE LA MAREA CARTĂ A LIBERTĂŢII


LA PARLAMENTUL FĂURITOR DE LEGI

1. Common Law
Ca pretutindeni, şi în Anglia a fost mai întâi obiceiul. În
epoca regilor anglo-saxoni (secolele V-XII) n-a existat un corp
de jurişti care să alcătuiască din mulţimea cutumelor un cod de
legi pe speţe pentru întreaga naţiune britanică. De aici neajunsul
existenţei pentru aproape fiecare unitate politico-administrativă
a propriilor legi tradiţionale şi locale, cu complicatele lor pro-
ceduri juridice. Legislaţia a primit un semnificativ imbold prin
cucerirea daneză (începutul secolului XI). Semnificativ este
faptul că însuşi cuvântul law (lege) este de origine daneză. Încă
din secolul anterior a avut loc unificarea definitivă a Angliei
într-un regat, ceea ce a facilitat şi unificarea legislaţiei. Legea
comună pentru întreaga Anglie a fost elaborată sub formă de
Cod în timpul dinastiei Plantageneţilor, fondată de regele Henric I
în 1154, de jurişti de profesie de la Curtea regală. Tot din
vremea dinastiei daneze s-a introdus obiceiul constituirii pe lângă
Curtea de judecată regală a comitatelor de oameni liberi – teren
propice pentru dezvoltarea viitoare a curţilor medievale cu juri.
160
2. Magna Charta Libertatum
Primul pas pe calea constituţională a fost Magna Charta
Libertatum, menită să limiteze puterile plenare ale regalităţii, să
obţină libertăţi publice şi să controleze pe rege prin Common
Law. Acest document a fost, de asemenea, primul pas către prin-
cipiul parlamentar.
În anul 1215, baronii regatului (feudalii laici), care şi-au
asociat şi celelalte stări, cât şi populaţia Londrei, impun regelui
Ioan Fără de Ţară principiul respectării drepturilor (privilegiilor)
câştigate, extinse generaţiilor viitoare la drepturile tuturor. Acest
principiu s-a întrupat în faimoasa Cartă a libertăţilor engleze.
Principalele sale clauze dădeau expresie conceptului de libertate
individuală („Nici un om liber nu va fi luat, sau întemniţat, sau
deposedat, sau exilat … fără să fie judecat legal de egalii săi sau
de legea ţării”). Plecându-se de la această dispoziţie, s-a afirmat
chiar că Marea Cartă a prefaţat viitoarea lege cu privire la Habeas
Corpus Act, care a garantat inviolabilitatea persoanei, votată de
Parlamentul englez în 1679. În secolul XVI, când Regele Iacob I
şi poporul s-au aflat din nou pe poziţii antagoniste, întemeiaţi pe
Common Law şi pe Magna Carta, marii jurişti englezi au spriji-
nit lupta pentru afirmarea drepturilor Parlamentului. Chiar şi
îndepărtatele colonii americane s-au revoltat împotriva tiraniei
metropolei britanice în numele aceleiaşi Carte.

3. Petiţia dreptului. Parlamentul englez


Instituţia care a oferit lumii modelul organizării puterii
legislative centrale – Parlamentul bicameral – s-a născut în
Anglia, fiind rezultatul unei aprige şi îndelungate bătălii dintre
absolutismul monarhic şi forţele ce militau pentru recunoaşterea
drepturilor civile.

161
În timpul regelui Eduard I (1272-1307), supranumit
pentru activitatea sa legislativă „Iustinian al Angliei”, nu se
putea vorbi încă de „camere”; din 1265 exista o singură Adunare
a stărilor numite şi comune (baroni, cavaleri – ca reprezentanţi ai
micii nobilimi – şi orăşeni), numită şi „Înalta Curte a Parlamen-
tului”, prezidată de rege. Cu timpul, puterea reală a instituţiei a
crescut necontenit, până când a fost chemată să voteze impozite
şi să facă legi. La începutul războiului de 100 de ani dintre
Anglia şi Franţa (1337-1453), cavalerii şi orăşenii, care până
atunci se întruneau separat, au început să-şi ţină şedinţele în
comun; acest eveniment semnifică apariţia Camerei Comunelor,
în timp ce Camera Superioară – Camera Lorzilor – era formată
din baronii proprietari ai unei baronii (marea aristocraţie),
îndeplinând şi funcţia de Înaltă Curte de Justiţie.
Dreptul Camerei Comunelor de a iniţia proiecte de legi
(bills), ce urmau să fie adoptate de Parlament ca legi, îşi are
originea în timpul domniei lui Henric IV, care începe în 1399. În
prima jumătate a secolului al XVI-lea, Henric VIII a întărit
regimul monarhiei absolute, preluând de la regele medieval
argumentul fundamentat pe dreptul divin, principiu pe care-l
introduce şi în practica juridică laică, astfel încât funcţiile
Parlamentului cunosc o reală restrângere. La începutul secolului
următor, în timpul lui Iacob I şi Carol I, a izbucnit un puternic
conflict între regalitate şi Parlament, care a prezentat Coroanei
Petiţia dreptului, unul din cele mai însemnate acte consti-
tuţionale din istoria Angliei, după Magna Charta. În conţinutul
său, Petiţia afirma principiul garantării libertăţilor individuale
împotriva arbitrariului puterii de stat; nimeni să nu fie arestat ori
despuiat de averea sa decât prin procedură judiciară şi potrivit
legilor în vigoare, prevedea acest document istoric.
162
Reacţia regalităţii a fost dizolvarea Parlamentului, urmată
de conflictul armat dintre forţele militare ale regelui şi cele ale
Parlamentului conduse de Oliver Cromwell (1642-1649),
încheiat cu victoria acestuia din urmă. Regele a fost capturat,
judecat şi executat. Războiul civil a fost urmat de proclamarea
Commonwealth-ului (Comunitatea politică a legii şi a binelui),
în care funcţionau separarea puterilor în stat (legislativă,
executivă, judecătorească), egalitatea cetăţenilor în faţa legii,
protejarea proprietăţii şi a drepturilor civile etc. În faţa încer-
cărilor de reinstaurare a absolutismului, Parlamentul a adoptat
Habeas Corpus Act (1679), care interzicea orice arestare abuzivă,
fără o acuzaţie formulată expres.
Într-o etapă finală a procesului de aşezare a vieţii parla-
mentare, regele Wilhelm de Orania, fondatorul noii dinastii
engleze, a inaugurat în 1688 monarhia constituţională şi s-a
angajat să respecte Declaraţia drepturilor (Bill of Rights). Recu-
noscând Parlamentului dreptul de a adopta şi de a suspenda
legile, Declaraţia a consacrat supremaţia legislativă a acestuia.
Astfel s-a născut instituţia etalon a sistemului modern de
legiferare, adoptat de mai toate statele democratice ale lumii.

IV. NAŞTEREA DEMOCRAŢIEI NORD-AMERICANE.


CONTRIBUŢIA SA LA BIRUINŢA LEGILOR

Descoperit la sfârşitul secolului XV, continentul american


a fost colonizat de europeni. Abia la începutul secolului al XVII-
lea, au fost înfiinţate primele colonii engleze, care cunosc o
accelerată dezvoltare economică şi culturală. Lipsa dreptului de
autoguvernare, monopolul comercial instituit de Metropolă, abu-
zurile administraţiei şi armatei britanice au determinat hotărârea
americanilor de a-şi obţine neatârnarea.

163
La 4 iulie 1776, cele 13 colonii engleze din America de
Nord s-au răsculat împotriva Metropolei, constituindu-se în
republica federală şi independentă Statele Unite ale Americii.
Pentru prima dată în istoria modernă a omenirii, în opoziţie cu
monarhiile din Vechiul Continent, s-au pus bazele unui stat în
conformitate cu principiile iluministe de suveranitate a poporului
şi cu drepturile cetăţeanului. Evenimentul a marcat profund istoria
universală a secolelor XIX şi XX, desfăşurându-se în urmă-
toarele etape.
În 1774, Congresul General al coloniilor a redactat
Declaraţia Drepturilor, care a prefaţat istorica Declaraţie de
independenţă din 1776. Armata condusă de George Washington,
care va deveni primul preşedinte american, repurtează succese
hotărâtoare. Tratatul de pace de la Versailles din 1783 a consacrat
independenţa S.U.A.
Document istoric, Declaraţia de independenţă afirma
răspicat că:
- Toţi oamenii s-au născut egali şi înzestraţi cu drepturi
inalienabile: la viaţă, libertate şi fericire.
- Pentru a-şi asigura aceste drepturi, oamenii au instituit
guverne, ale căror autoritate şi putere derivă din consimţământul
celor guvernaţi, îndreptăţiţi să înlăture guvernările ce se abat de
la această misiune.
Constituţia S.U.A. adoptată în 1787 în acest spirit pro-
clama principiul suveranităţii poporului, al proprietăţii, libertăţilor
individuale, echilibrului şi controlului reciproc al puterilor. În
temeiul Constituţiei erau create structuri de guvernare bazate pe
principiul separării reale a puterilor în stat, cu îmbinarea
atribuţiilor de autoritate ale instituţiilor federale şi locale.
164
Fiecare stat membru se guverna potrivit propriilor legi,
avea un guvernator ales, instituţii proprii în plan judecătoresc şi
financiar. Conducerea federală exercita atribuţii în planul poli-
ticii externe, fiscale şi de apărare, bătea monedă naţională şi
reglementa comerţul Federaţiei.
Republică prezidenţială, S.U.A. are în frunte un preşe-
dinte învestit cu puterea executivă, ales cu un mandat de 4 ani.
El este şef al statului şi al guvernului şi comandant suprem al
armatei. Preşedintele are drept de veto, putând suspenda apli-
carea unei legi, situaţie în care el cere o nouă dezbatere a
acesteia.
Puterea legislativă aparţine Congresului S.U.A. – parla-
ment bicameral format din Senat şi Camera Reprezentanţilor.
Congresul examinează, aprobă sau respinge actele de guvernare,
votează legile, adoptă bugetul, stabileşte orientarea politicii externe,
ratifică tratatele internaţionale.
Curtea Supremă de Justiţie, care veghează la respectarea
Constituţiei şi la supremaţia legii, este cea mai înaltă instituţie a
puterii judecătoreşti.
Pentru a defini cu mai multă claritate drepturile şi
libertăţile individuale, în 1791 în Constituţie au fost incluse 10
amendamente – Legea drepturilor omului. Erau, astfel, legife-
rate: libertatea persoanei, libertatea religioasă, libertatea cuvân-
tului şi a presei, dreptul de petiţiune, de întrunire şi judecată
echitabilă, introducerea tribunalelor cu juraţi. Astfel, garantând
drepturile individuale şi colective, statul şi instituţiile sale erau
puse, cu adevărat, în slujba naţiunii.

165
V. MODELUL FRANCEZ DE GUVERNARE.
CODUL CIVIL NAPOLEONIAN

1. Încercări de codificare înainte de Napoleon Bonaparte


Vechiul Drept francez, anterior Revoluţiei de la 1789,
prezenta caracteristica de a fi fost lipsit de unitate. În provinciile
de la nord de fluviul Loire predomina dreptul consuetudinar,
obiceiurile de origine germanică fiind principalul izvor de drept.
De aceea, această parte purta şi numele de „pays de cutume”. În
provinciile de sud, temeinic latinizate, principalul izvor îl
reprezentau textele Dreptului roman, fiind denumite „pays de
droit écrit”.
La sfârşitul secolului al XV-lea, regii Franţei au ordonat
adunarea, redactarea, uniformizarea şi codificarea obiceiurilor în
lucrări oficiale scrise. Prima încercare serioasă a fost făcută în
timpul lui Ludovic XIV (1643-1715), întruchiparea monarhului
absolut, de ministrul său Colbert. În ajunul Revoluţiei, diversi-
tatea era încă deplină, menţinută prin rezistenţa tradiţiilor locale
ale provinciilor. În scrierile sale, marele scriitor şi filosof Voltaire
ridiculiza mulţimea de cutume „care se schimbă ori de câte ori
diligenţele îşi schimbă caii”, astfel că în preajma Revoluţiei
ideea reformei justiţiei şi a codificării legislative se impunea tot
mai mult.

2. Marea Revoluţie Franceză. „Declaraţia drepturilor


omului şi cetăţeanului”
Incapabil să-şi reformeze regimul absolutist, regele
Ludovic al XVI-lea a convocat în 1789 Adunarea Stărilor
Generale, formate din nobilime şi cler ca stări privilegiate, şi
„starea a treia” – burghezia şi ţărănimea – care reprezenta 96%
din naţiune. Tocmai pe acest temei, ea s-a despărţit de primele
166
două şi s-a declarat Adunare Naţională Constituantă. După
răscoala Parisului şi căderea Bastiliei (14 iulie 1789), în aşteptarea
redactării Constituţiei, Adunarea a adoptat Declaraţia drepturilor
omului şi cetăţeanului care va constitui, de altfel, şi preambulul
Constituţiei din 1791. Iată câteva prevederi ale acestui document
istoric, chintesenţă a întregii gândiri consacrate problematicii
drepturilor omului:
Art. 1: Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi.
Art. 2: Scopul oricărei asocieri politice este păstrarea
drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Aceste drep-
turi sunt libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune.
Art. 10: Nimeni nu poate fi hărţuit pentru opiniile sale,
chiar religioase, atâta timp cât manifestarea sa nu tulbură
ordinea publică stabilită de lege.
Art. 11: Libera circulaţie a gândurilor şi a opiniilor este
unul dintre drepturile cele mai preţioase ale omului: orice cetă-
ţean poate, deci, vorbi, scrie, tipări liber, fără a răspunde pentru
abuzul acestei libertăţi, exceptând cazurile determinate prin lege.
Art. 17: Proprietatea fiind un drept inviolabil şi sacru,
nimeni nu poate fi lipsit de ea, decât în caz de utilitate publică
legal constituită şi cu condiţia unei juste şi prealabile despă-
gubiri.
Se poate, deci, constata, că prin Declaraţia drepturilor
omului, Marea Revoluţie Franceză a realizat biruinţa drepturilor
individuale: libertatea politică şi civilă, cu singura restricţie a
respectării libertăţii celorlalţi semeni şi a drepturilor esenţiale ale
statului. Participarea individului la viaţa politică a naţiunii şi
autonomia voinţei individuale în actele dintre particulari, sunt
cele două principii introduse în dreptul modern de Revoluţia
franceză. Aceste idei au stat la baza Codului civil francez şi a
celui român din secolul al XIX-lea.
167
Constituţia din 1791 a fost următorul pas. Conform
procedurilor sale, suveranitatea emană de la popor, puterea
legislativă aparţinând unei Adunări unicamerale, cu dreptul de
iniţiativă, de amendare şi adoptare a legilor. Independentă faţă
de rege (monarhia a fost abolită abia în 1792, când a fost pro-
clamată prima Republică franceză), Adunarea exercita controlul
asupra puterii executive graţie dreptului de interpelare a miniş-
trilor. Regele, care reprezenta puterea executivă alături de miniştri,
era iresponsabil şi inviolabil, toate actele sale fiind contrasem-
nate de miniştrii de resort. Avea drept de veto, pe care nu-l putea
folosi decât o singură dată pe parcursul a două legislaturi. Pute-
rea judecătorească îi era retrasă. Prin Constituţia din 1791 s-a
instaurat în Franţa regimul monarhiei constituţionale, graţie
căruia locuitorii ţării şi-au schimbat statutul juridic din supuşi ai
monarhului absolut în cetăţeni ai statului democratic.
În 1793, noua adunare legislativă, Convenţia Naţională,
dominată de elementele cele mai radicale – iacobinii, a adoptat
Constituţia Anului I, după care puterea a fost preluată de
Convenţia republicanilor moderaţi, numiţi girondini. După ani
de convulsiuni sociale şi politice, explicabile pentru perioadele
de reaşezare a temeliilor societăţii, în 1799 s-a instaurat ca
formă de guvernământ Consulatul, în fapt o dictatură personală a
generalului Napoleon Bonaparte, deşi noua Constituţie a anului VIII
menţinea, formal, instituţiile democratice de conducere politică.
Sigur pe sine, acesta organizează în 1802 un plebiscit în urma
căruia este declarat Consul pe viaţă. Ulterior, instituie monarhia
ereditară, Senatul proclamându-l, în 1804, Împărat al francezilor
sub numele de Napoleon I.
Rezultat al cuceririlor din perioada Revoluţiei, Imperiul
napoleonian a durat puţin, până la abdicarea împăratului, în
1815. Revoluţia franceză şi domnia lui Napoleon au lăsat însă
168
urme adânci în istoria Europei. Libertatea individului şi
participarea cetăţenilor la viaţa publică sunt doar câteva dintre
principiile preluate de programele revoluţionare din secolul al
XIX-lea, inclusiv de cele ale românilor. Aproape peste tot pe
bătrânul continent s-au adoptat reforme care au vizat separarea
puterilor în stat, administraţia publică locală, justiţia. S-au
adoptat Coduri civile şi penale după model napoleonian.
De aceea, orice demers de cunoaştere a dreptului naţional
modern are datoria de a examina acest model, ale cărui principii
constituţionale şi dispoziţii se regăsesc, unele aproape identic
formulate, în codurile clasice contemporane.

3. Opera legislativă a lui Napoleon. Codul Civil


Francez
a) Moştenirea revoluţiei
Bun cunoscător al istoriei Romei, genialul conducător de
oşti era, totodată, adeptul concepţiei romane că ceea ce se
cucereşte cu sabia trebuie cucerit a doua oară cu plugul şi cu
legea. Deşi a înlocuit o monarhie cu alta (în 1804 s-a proclamat
împărat cu drepturi ereditare), Napoleon a rămas, într-un fel, la
răspântie de istorie, un „soldat al Revoluţiei” şi al idealurilor
sale esenţiale.
Opera sa legislativă a fost, desigur, contradictorie. Pe de
o parte, instituindu-se un stat centralizat şi autoritar în care era
suprimată autonomia administraţiilor locale, libertăţile politice
au fost sever îngrădite. Pe de altă parte, noul regim imperial a
rămas moştenitorul transformărilor radicale suferite de dreptul
public şi cel privat în sensul că: libertatea şi proprietatea
individuală au primit o protecţie sigură; s-a proclamat egalitatea
persoanelor; pământul a fost eliberat de sub povara nenumă-
ratelor drepturi feudale care îl încătuşau şi a reintrat în libera
169
circulaţie; căsătoria a fost secularizată şi sustrasă puterii
bisericeşti; egalitatea succesiunilor a fost asigurată prin supri-
marea privilegiilor de masculinitate şi de primogenitură.
Alături de activitatea sa legislativă, Revoluţia a reluat
ideea elaborării unui Cod civil, redactat în 1801 de Convenţie şi
promulgat apoi de Napoleon în 1804. Codul Civil Francez sau
Codul Napoleon a fost primul cod important din Europa, cu un
enorm răsunet în multe legislaţii europene ulterioare: în Belgia,
Olanda, Spania şi chiar în Japonia şi Brazilia. În 1865, el a
devenit şi modelul Codului Civil Român, intrat în vigoare în
timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
b) Organizarea judiciară în timpul Imperiului
Napoleon I a dat Franţei şi o nouă organizare judiciară,
în funcţie de împărţirea sa în departamente, arondismente,
cantoane şi comune. Cea mai înaltă instanţă judecătorească era
Curtea de Casaţie a Franţei, organizată pe două secţii: civilă şi
penală. În departamente funcţionau Curţile de apel, în arondis-
mente Tribunalele civile şi în subdiviziunile acestora – cantoa-
nele – Judecătorii de pace.
Judecarea proceselor penale era încredinţată unor instanţe
speciale: Curţile de justiţie criminală în departamente, instanţele de
Poliţie corecţională în arondismente şi Tribunalele de canton în
cantoane. Caracterul despotic al regimului imperial şi-a găsit oglin-
direa şi în legislaţia penală, concretizată în Codul de procedură
penală (1808) şi Codul penal (1810). Clasificându-se infracţiunile
în funcţie de gravitatea lor, şi pedepsele se administrau în funcţie
de circumstanţele atenuante sau agravante, mergându-se până la
pedeapsa capitală pentru delictele politice.
Convins de importanţa reglementării juridice a raporturilor
sociale, împăratul a numit în 1800 o comisie de jurişti însărcinată

170
să redacteze proiectul unui cuprinzător Cod Civil, pentru a-l
aşeza la temelia noului edificiu social. Aşa s-a născut Codul
Napoleon din 1904, devenit Codul Civil Francez. Doi ani mai
târziu i-a urmat Codul de procedură civilă, iar în 1807 Codul
Comercial. Cu modificările ulterioare, ele au continuat să se
aplice până în zilele noastre.
c) Codul Napoleon
La dezbaterea proiectului Codului Civil a participat cu
însufleţire însuşi împăratul. Precum se ştie, Bonaparte nu avea
cunoştinţe juridice aprofundate. Se afirmă însă că, pe vremea
când era tânăr ofiţer, fiind pedepsit cu câteva zile de arest, a
găsit din întâmplare un Cod al lui Iustinian pe care, citindu-l din
scoarţă în scoarţă, l-a memorat cu uşurinţă şi mare interes. Poate
de aceea, în timpul dezbaterii proiectului, aşa cum afirma un
autor francez, „părea născut jurisconsult, aşa cum fusese născut
general şi diplomat”.
Odată adoptat, Codul care-i poartă numele număra 2281
de articole şi urma, ca plan, ordinea Instituţiilor lui Iustinian:
persoane, bunuri, succesiuni, obligaţii şi contracte, în final fiind
adăugate privilegiile, ipotecile* şi prescripţia**.
Socotită drept sorgintea oricăror libertăţi individuale,
proprietatea privată era situată în centrul reglementării juridice a
Codului: „Nimeni nu poate fi constrâns a ceda proprietatea sa
decât numai pentru cauză de utilitate publică şi în schimbul unei
________________
*
Ipotecă – drept real pe baza căruia creditorul poate vinde bunul
imobil primit în garanţie de la debitor, în cazul când acesta nu îşi plăteşte în
termen datoria.
**
Prescripţie – stingere a unui drept la acţiune sau la executarea unei
hotărâri prin neexecutarea lui în termenul prevăzut de lege sau dobândire a
dreptului de proprietate asupra unui lucru prin posedarea lui, cu bună-credinţă,
un anumit timp (în termenul prevăzut de lege) 10, 20, 30 de ani etc.
171
juste şi prealabile despăgubiri”; era preluat astfel, sub formă de
dispoziţie de lege, unul din principiile esenţiale ale Declaraţiei
Drepturilor Omului.
Bunul privat era un drept absolut, exclusiv şi perpetuu
(fiind transmis persoanelor ce se substituie proprietarului
decedat sau care îşi înstrăinează lucrul). Conform Codului,
dreptul de proprietate funciară cuprindea solul, inclusiv apele
care-l străbăteau, subsolul, precum şi spaţiul aerian cores-
punzător fondului. Dreptul de proprietate se dobândea pe calea
moştenirii legale şi testamentare. Prin contract (vânzare-
cumpărare, donaţie, schimb etc.), transferul proprietăţii rezulta
din însăşi încheierea acestuia. Proprietatea se putea dobândi şi
prin prescripţie achizitivă sau uzucapiune (usus = uz + capere =
a lua) – principiu creat de dreptul roman - , mod de dobândire a
unui bun imobiliar, prin posedarea lui o anumită perioadă.
Acţiunea de revendicare era considerată imprescriptibilă.
Un rol important revenea materiei obligaţiilor, unde sunt
legiferate libertatea contractuală şi forţa obligatorie a contrac-
tului, ambele întemeiate pe principiul autonomiei de voinţă.
„Convenţiile legal încheiate au putere de lege pentru cei care
le-au încheiat. Ele nu pot fi revocate decât prin consimţământul
natural sau pentru cauzele autorizate de lege. Ele trebuie
executate cu bună credinţă” – suna unul din articolele Codului.
Un text fundamental din Codul Napoleon se referă la
delicte şi cvasidelicte în materie de răspundere contractuală. El
stipulează că „orice faptă a omului care pricinuieşte altuia o
pagubă, obligă pe acela din a cărui culpă a fost provocată să o
repare”. Intenţionată, fapta antrena răspunderea civilă delictuală,
neglijenţa reprezentând un semidelict.
Obligaţiile erau înzestrate cu o acţiune în justiţie prin
care se asigura executarea lor forţată dacă debitorul nu executa
de bunăvoie, până la satisfacerea completă a creditorului. Codul
172
punea, de asemenea, la dispoziţia creditorului garanţii personale
(cauţiunea* terţilor) şi reale (garantarea cu bunurile debitorului).
Codul Napoleon a acordat o justificată importanţă orga-
nizării familiei, care se constituie prin căsătorie, transformată
într-o instituţie civilă – un adevărat „contract civil”. Ea trebuia
să îndeplinească anumite condiţii de fond: deosebirea de sex,
pubertatea soţului şi nubilitatea soţiei (vârsta maturaţiei func-
ţiilor sexuale), fixate la 18 şi, respectiv, 15 ani (cu excepţia
dispenselor), consimţământul viitorilor soţi, cât şi consimţământul
părinţilor (petru băiatul până la 25 de ani şi fata până la 20 de
ani). O condiţie de formă era celebrarea căsătoriei înaintea ofi-
ţerului de stare civilă şi a martorilor.
Încheierea contractului de căsătorie producea efecte între
părţile contractante, constând în îndatoriri: coabitare, fidelitate,
ajutor şi asistenţă reciprocă, pe temelia cărora Codul a aşezat
puterea maritală a soţului (supremaţia bărbatului asupra femeii,
contrară egalităţii dintre părţi), ceea ce făcea din bărbat un
adevărat pater familias din dreptul roman, cu puteri şi prerogative
foarte întinse asupra tuturor persoanelor care alcătuiau familia.
El administra bunurile comune, dar şi pe cele dotale, aparţinând
soţiei, putea intenta acţiune de divorţ pentru adulterul soţiei
(aceasta numai dacă soţul şi-a adus concubina în căminul
familial!).
Căsătoria se putea desface prin moartea unuia dintre soţi,
prin nulitatea acesteia declarată de o instanţă, sau prin divorţ.
Acesta era limitat la trei cazuri: adulterul, excese (loviri sau in-
jurii grave) şi condamnarea unuia dintre soţi la pedepse infamante.
Pentru a o consolida, Codul a acordat atenţie numai
familiei legitime. De aici rezervele faţă de adopţie, cât şi faptul
că nu îngăduia cercetarea paternităţii naturale şi stabilirea
________________
*
Cauţiune – sumă de bani depusă pentru garantarea executării de
către debitor a unei obligaţii.
173
filiaţiei. Revoluţia franceză a adus schimbări radicale în dome-
niul dreptului succesoral. În continuarea sa, Codul Napoleon a
abrogat privilegiile succesorale, a acordat moştenirii legale
întâietate faţă de cea testamentară şi a introdus ideea de egalitate
în materie succesorală.
Codul a stabilit următoarele clase de moştenitori: legitimi
(descendenţi, ascendenţi şi colaterali în ordinea vocaţiei succe-
sorale), naturali, soţul supravieţuitor şi statul. Pe lângă succesiunea
legală, Codul Napoleon recunoştea şi pe cea testamentară, dar
nu acorda testatorului o libertate completă, impunându-i anumite
obligaţii faţă de rudele mai apropiate (descendenţi şi ascendenţi
legitimi), cărora trebuia să le transmită o parte din moştenire
(aşa-zisa rezervă testamentară).
Codul Napoleon s-a bucurat, şi după dispariţia iniţiatorului
său, de o autoritate şi de o forţă de expansiune comparabilă cu
aceea pe care a cunoscut-o dreptul roman codificat de Iustinian.
Explicaţiile sunt numeroase. Redactat cu o claritate clasică şi
într-un stil accesibil, Codul francez nu prezenta nici o dificultate
pentru cei cărora li se adresa. Suficient de cuprinzător în organi-
zarea instituţiilor, el corespundea nevoilor pe care le reclamau
raporturile civile ale epocii. Iată de ce formarea statelor naţionale
în Europa şi în alte continente a uşurat procesul de receptare a
Codului francez, socotit modelul celei mai desăvârşite legislaţii
civile. El a fost preluat sau luat ca model în Belgia, Olanda,
Grecia, Spania. De o largă audienţă s-a bucurat Codul în posesiu-
nile franceze din cele două Americi, în coloniile portugheze din
America de Sud, devenite naţiuni şi năzuind spre independenţă,
cât şi în Africa (Egipt) şi Asia (Japonia).
Din dispoziţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, juriştii
români îl traduc şi, cu prescurtări şi cu unele adaosuri, îl pun în
vigoare la 1 decembrie 1865, dispoziţiile sale putând fi găsite
până târziu, în legislaţia civilă românească.

174
Capitolul XIII
TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE ÎN DREPTUL ROMÂNESC
LA CUMPĂNA DINTRE MEDIEVAL ŞI MODERN

I. ÎNCEPUTUL MODERNIZĂRII DREPTULUI.


MAREA OPERĂ DE CODIFICARE

Societatea Principatelor române din prima jumătate a


secolului al XVIII-lea oferea imaginea unui moment de criză.
Fuga în masă a ţăranilor de pe moşii, povara insuportabilă a
fiscalităţii, disfuncţionalităţile din administraţie, erodată de
venalitate şi corupţie, organizarea desuetă a justiţiei, nesiguranţa
proprietăţii şi a afacerilor erau semne evidente ale acestei crize.
Acestor simptome li s-a opus ideologia reformistă sub
varianta despotismului luminat din timpul celor două decenii ale
lui Nicolae Mavrocordat şi, mai ales, al fiului său, Constantin
Mavrocordat, de formaţie intelectuală preiluministă, autor al unei
vaste reforme în sectoarele principale ale vieţii sociale şi de stat.
Modernizarea dreptului a început, practic, prin chiar
Constituţia lui Constantin Mavrocordat. Reformistă, înnoitoare,
cu tendinţe unificatoare pentru ambele Principate, ea îşi afirma
legătura cu valorile europene prin însăşi denumirea de
Constituţie şi prin publicarea ei în limba de cultură a Europei,
franceza („Mercur de France”, 1742).
Începutul modernizării a fost dominat de problema
codificării dreptului. În acest sens, s-au impus câteva direcţii şi
principii cum sunt:
175
a. Suprimarea pluralismului de sisteme de drept
paralele şi concurente, dreptul fiind receptat ca drept al statului,
pe cale de a deveni drept naţional.
b. Consacrarea codurilor specializate pe ramuri moderne
de drept; Legiuirea Caragea a fost ultimul cod general, în cu-
prinsul căruia se juxtapuneau patru coduri specializate: civil,
penal, procedură civilă şi procedură penală.
c. Caracterul de sinteză al codurilor şi proiectelor, care
armonizează dreptul bizantin recept, obiceiul pământului şi
dreptul domnesc, rezultat din hrisoave, cărţi şi pitace domneşti.
d. Formarea unei limbi a dreptului şi a unei termi-
nologii juridice compatibile cu expresivitatea şi structura latină
a limbii comune româneşti.
e. Afirmarea învăţământului juridic prin organizarea în
ţară, concomitent cu studiul în marile centre universitare din
Austria, Franţa, Italia, Germania, a unor cursuri înalte de legi,
încurajate de Alexandru Ipsilanti, Grigore Ghica, Ion Caragea şi
care ajutau pe tinerii jurişti să imprime dreptului modern român
o selectivitate europeană, dar şi un caracter naţional.
Principalele legiuiri ale acestei epoci au fost: Manualul
de legi al lui Mihail Fotino (1765); Pravilniceasca condică din
vremea lui Alexandru Ipsilanti (1775); Arta judecătorească
redactată de Dumitru Panaiotache (1799); Manualul juridic al
lui Andronache Donici (1814); Codul Calimach elaborat din
porunca domnitorului Scarlat Calimach (1817); Legiuirea
Caragea (1818).

Izvoarele dreptului românesc şi sistematizarea sa


Legea bizantină (ius receptum), cunoscută în limba română
în general sub numele de pravilă, a stat la baza jurisprudenţei
176
româneşti şi în secolul al XVIII-lea; toate proiectele de codi-
ficare dintre 1765-1818 se refereau continuu la sursele bizantine,
pravila fiind norma după care se măsura temeinicia tuturor
noilor coduri.
Textele bizantine cele mai larg folosite sunt aşa-zisele
Basilicale (Cărţi împărăteşti); un Compendiu de drept civil şi
penal (Hexabiblos – 1345); Sintagma lui Matei Vlastares –
culegere de legi canonice organizate alfabetic – 1335; Nomo-
canoanele (colecţii de legi imperiale şi canoane ale sinoadelor
bisericeşti); Nomocanonul lui Malaxos tradus în limba română
sub titlul de Pravila aleasă (Iaşi, 1632) ş.a.
Paralel, s-a aplicat şi legea cutumiară (obiceiul pămân-
tului); deşi niciodată confirmat de domnitor sau de o curte
superioară de judecată, niciodată codificat, studiat de învăţaţi
sau predat ca atare în academiile vremii, neexistând nici o ediţie
oficială sau particulară a acestuia, Obiceiul pământului a fost un
sprijin de importanţă majoră în actul de justiţie până în primele
decenii ale secolului al XIX-lea.
Deoarece pravilele (neexistând nici o codificare cores-
punzătoare a legilor) nu cuprindeau soluţii pentru toate cazurile
ivite, erau dese situaţiile când singura modalitate era invocarea
normelor tradiţionale; în 1797, Alexandru Ipsilanti a înfiinţat
Logofeţia de obiceiuri, menită să culeagă normele de drept
consuetudinar.
Cu toate acestea, doar ocazional, tradiţia nescrisă a pre-
valat asupra codurilor scrise. În 1797, Divanul Ţării Româneşti a
stipulat că, în problemele referitoare la zestre, se va urma
obiceiul, deşi acesta venea în contradicţie cu pravila.
Confruntaţi cu neajunsurile unor sisteme legale multiple,
în anii ’60-’70 ai secolului al XVIII-lea, domnii au luat primele
măsuri de unificare a acestora şi au procedat la o reformă
generală a normelor şi procedurilor judiciare.
177
Prima încercare a aparţinut domnitorului Ţării Româneşti,
Ştefan Racoviţă; în 1765-1766, eminentul jurist Mihail Fotino a
reunit într-o operă erudită, Manualul de legi în 3 volume, legea
imperială şi canonică bizantină (ius receptum), cu legea dom-
nească (ius novum) şi obiceiul pământului, într-un singur cod
pentru a sluji judecătorilor. Acesta avea ca izvoare Basilicalele,
lucrările lui Matei Vlastares, Constantin Armenopol şi Obiceiul
ţării.
Cel mai cuprinzător program de codificare a fost săvârşit
în timpul lui Alexandru Ipsilanti.
Hrisovul cu ponturi (1775) a stat la baza reorganizării
justiţiei; stabilea îndatoririle Divanului şi crea noi departa-
mente, diferenţiate pe cauze penale, comerciale şi civile.
Cartea domnească statua separarea puterii judecătoreşti
de cea executivă. Rămânând cu prerogative administrative şi
poliţieneşti considerabile, ispravnicul de judeţ era acum lipsit de
dreptul de a mai judeca pricini.
Pravilniceasca condică, promulgată în 1780, s-a con-
stituit într-un cod complet de legi, ce reglementa organizarea
instanţelor judecătoreşti şi procedura judiciară. Ca izvoare,
lucrarea făcea trimitere la Basilicale, Obiceiul pământului,
jurisprudenţa (poveţele) şi doctrina juridică modernă rezultată
din opera lui Montesquieu şi Beccaria.
În 1814, înaltul magistrat Andronache Donici a elaborat
un nou Manual de drept civil – un compendiu sistematic de
norme juridice aplicate – întemeiat pe Basilicale şi Obiceiul
pământului. Uşor de utilizat, el s-a bucurat de o largă folosinţă
până în 1685.
Din porunca lui Ion Caragea, întemeiaţi pe legea bizan-
tină, pe lucrarea predecesorului său, dar şi pe surse occidentale
(Codul civil napoleonian din 1804 referitor la contracte şi
178
moşteniri), juriştii de la începutul secolului al XIX-lea şi un Sfat de
obşte convocat în 1818 au elaborat şi aprobat celebra lucrare
cunoscută sub numele de Legiuirea lui Caragea – în vigoare
până la promulgarea noului Cod civil din 1865. Cu o structură
eterogenă, cele patru părţi ale legiuirii cuprind norme de drept
civil, drept penal şi de procedură.
În 1817, Scarlat Calimach a promulgat un cod cuprin-
zător – Codul Calimach – bazat pe izvoarele tradiţionale, dar
pentru întâia oară, şi în mare măsură, pe codurile occidentale.
Redactat în limba greacă (abia în 1838 a fost tradus în limba
română), a avut o mai restrânsă utilizare.
În 1820, Mihai Şuţu a sancţionat Codul de procedură
penală în limba română; era o sinteză însumând prevederi din
dreptul bizantin, obiceiul pământului şi articole din Codul penal
austriac din 1803 şi a rămas în vigoare până la promulgarea
Codului penal dat de Alexandru Ioan Cuza în 1865.
În Transilvania, s-au impus izvoare cu o largă aplicare în
perioada stăpânirii habsburgice: hotărârile dietale (dintre care
Articuli novellaris dintre anii 1744-1748 şi Articuli provisiona-
lis, 1791-1792), alte legi civile, penale, financiare, comerciale.

II. ORGANIZAREA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI


Instituţiile juridice din perioada destrămării structurilor
medievale şi afirmarea noilor realităţi corespunzătoare tranziţiei
spre societatea modernă au continuat să poarte amprenta
vechilor rânduieli. Este cauza pentru care înrâurirea dreptului
apusean modern a întâmpinat rezistenţa forţelor conservatoare.
În pofida opreliştilor de tot felul, semnele progresului îşi
făceau loc, deşi lent, în economie, viaţa socială, în gândire şi
politică, iar ideea de drept şi nevoia de ordine au reclamat
renovarea justiţiei în concordanţă cu progresul general.
179
În acest curent s-a încadrat preocuparea perseverentă a
unor domnitori cultivaţi: Constantin Mavrocordat, Alexandru
Ipsilanti, Scarlat Callimachi (scris şi Calimach), Ion Caragea –
de codificare şi reformare a sistemului judecătoresc, pentru o
nouă organizare a instanţelor.
În anii 1730-1731, în Ţara Românească, şi 1741-1744, în
Moldova, Constantin Mavrocordat a procedat la o însemnată
reformă a justiţiei, călăuzită de principiul, revoluţionar în fond
pentru această vreme, ca dreptatea să fie aceeaşi pentru toţi. În
acest sens, au fost numiţi ispravnici în judeţe şi ţinuturi cu
împuternicirea de a judeca pricinile civile indiferent de rang
(până atunci, marii boieri aveau dreptul să compară doar în faţa
Divanului domnesc). Numai în materie penală competenţa lor
era redusă la fapte de mică importanţă. S-a creat, totodată, o
categorie de judecători de profesie, salariaţi de stat, rânduiţi pe
lângă fiecare isprăvnicie, putând judeca şi în lipsa ispravnicilor,
ceea ce a reprezentat un început de separare a puterilor. În
direcţia instituţionalizării justiţiei, o atenţie sporită s-a acordat
procedurii scrise şi organizării arhivelor instanţelor. Astfel,
dispoziţiile priveau înscrierea hotărârii într-o carte de judecată,
în două exemplare: unul îndosariat în arhiva judecătoriei,
celălalt înmânat părţii câştigătoare.
Cu Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti s-a
continuat în Ţara Românească sistemul judiciar început de
Constantin Mavrocordat: delimitarea activităţii judiciare de cea
administrativă, organizarea instanţelor de judecată într-un sistem
ierarhic, delimitarea competenţelor diferitelor trepte de
jurisdicţie prin crearea a patru instanţe noi, numite departa-
menturi. Departamentul vinovaţilor era destinat să judece
procesele penale. Judecătoria după la judeţ, formată dintr-un
judecător şi un logofăt, rezolva pricini mărunte şi procesele
180
civile dintre ţărani. Două departamente egale în grad, alcătuite
din 7-8 judecători, judecau procesele civile mai importante.
Dintre acestea, Departamentul boierilor veliţi judeca în primă
instanţă procesele dintre boieri şi în apel hotărârile celorlalte
departamente. Divanul domnesc, format din boieri veliţi sub
preşedinţia domnului, reprezenta instanţa supremă, fie în primă
instanţă, fie în apel în procesele penale şi civile, sistem introdus
şi în Moldova, unde, la Iaşi, funcţiona un Departament
Criminalicesc pentru procesele penale.
În cele două ţări, departamente speciale judecau străinele
pricini – procese între localnici şi străini.

III. DREPTUL CIVIL


1. Statutul persoanelor
Codul Calimach a introdus la vremea sa un concept
modern, considerând că „persoană se zice, în legi, omul ce are
într-un stat stare politicească, adică politiceşti drituri (drepturi)
şi îndatoriri”. Plecând de aici, măsuri legislative repetate – vezi
Manualul lui Donici, Codul Calimach, Legiuirea Caragea – au
contribuit la reglementarea de ansamblu şi în detaliu a capaci-
tăţii juridice a persoanelor. Toate au ca numitor comun discrimi-
narea pe criterii de apartenenţă socială a locuitorilor: potentaţi şi
clase producătoare.
Prin reforma lui Constantin Mavrocordat din 1739,
criteriul de evaluare a statutului de boier nu mai era pământul, ci
dregătoria. Prin retribuirea de la vistierie, pentru prima oară, a
funcţiilor, se cristaliza un nou sistem de ierarhizare, făcându-l pe
beneficiar dependent şi răspunzător faţă de autoritatea statului.
Membrii clerului şi-au păstrat aproape în întregime poziţia
privilegiată pe care au avut-o anterior. Dispoziţiile acestui
181
aşezământ au rămas în vigoare până în 1858, când, prin articolul
46 al Convenţiei de la Paris – noua Constituţie a Principatelor –,
au fost desfiinţate privilegiile şi monopolurile boiereşti.
Faţă de pericolul iminent al descompunerii structurilor
feudale, agravat de abuzurile boierilor şi dregătorilor, cât şi de
fenomenul bejeniei în masă a ţăranilor, Aşezămintele din 1746 şi
1749 ale aceluiaşi domnitor au desfiinţat relaţiile servile,
rumânii şi vecinii devenind persoane libere sub raportul
capacităţii de drept, fiind desemnaţi prin termenul de clăcaşi.
Aşa cum s-a mai relevat, obligaţiile lor erau stabilite de acum
prin învoielile încheiate cu boierii.
În Transilvania, mai multe patente şi ordonanţe succesive
au contribuit la modificarea statutului iobăgiei. Certa puncta
emisă de împărăteasa Maria Tereza în 1769 a reglementat
amănunţit obligaţiile şi drepturile iobagilor şi jelerilor. Prin alte
două acte normative, din 1783 şi 1785, Iosif al II-lea a desfiinţat
dependenţa personală, acordându-se iobagilor libertatea de
căsătorie, dreptul de a învăţa şi exercita meserii, de a dispune de
bunurile de pe proprietatea lor. Dreptul de liberă mutare a fost
întărit apoi de un decret al împăratului Leopold al II-lea şi de
hotărârea Dietei de la Cluj, din 1791.
Capacitatea de exerciţiu a drepturilor era condiţionată
de vârstă, de sex şi de incapacităţi.
Până la 7 ani, copiii erau prunci. Băieţii până la 14 ani,
iar fetele până la 12 ani erau consideraţi nevârstnici şi, ca atare,
nu puteau încheia nici un act juridic. Între 14 şi 25 de ani,
tânărul era socotit prevârstnic, având o capacitate de exerciţiu
limitată. Administrarea averii acestor categorii, precum şi a celor
loviţi de incapacităţi, era încredinţată părinţilor sau, în lipsa
acestora, tutorilor (epitropi) şi curatorilor.

182
Capacitatea juridică a femeii continua să fie mult redusă,
iar participarea ei la viaţa publică – exclusă. În sistemul de drept
din Ţara Românească şi Moldova, pe lângă cei nevârstnici şi
prevârstnici, erau loviţi de incapacitate şi cei suferinzi de boli
mintale, risipitorii ş.a.
Persoane juridice erau asociaţiile lucrative cu caracter
comercial, breslele meşterilor, confreriile pastorale (asociaţii de
oieri), şcolile, tiparniţele, aşezămintele religioase etc.
2. Rudenia, familia şi căsătoria
În secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului
următor, rudenia, strâns legată de structura de familie, nu a
suferit schimbări substanţiale în sistemul normativ cutumiar,
unde continua să se facă distincţie între rudenia naturală,
izvorâtă din filiaţiune, cea creată de raporturile matrimoniale şi
cea spirituală, la care se adăuga înfrăţirea sub diferite forme.
Rudenia era de sânge (directă sau colaterală); duhov-
nicească (prin botez); prin alianţă (în urma căsătoriei). Deşi
reglementate conform vechilor dispoziţii ale dreptului bizantin,
rudenia şi familia au implicat şi elemente noi. Astfel, codurile
Calimach şi Caragea reglementau adopţiunea (înfiala), tutela
(epitropia), curatela (curatoria) după modelul celor mai noi
legiuiri europene.
În materie de căsătorie, Hrisovul lui Ştefan Mihai
Racoviţă (1756) interzicea căsătoria dintre străini şi pământeni,
iar Pravilniceasca Condică reglementa căsătoria ţiganilor:
copilul – natural – rezultat din unirea unei persoane slobode cu
una roabă – era întotdeauna slobod. La constituirea zestrei,
bunurile mobile erau preţuite, cu efectul că la divorţ soţul
trebuia să răspundă pentru valoarea fixată în momentul preţuirii.
Prin Codul Calimach, obligaţia de înzestrare a fetelor revenea
183
numai părinţilor, iar prin Pravilniceasca Condică şi Codul
Caragea, şi fraţilor. Adulterul soţiei avea ca efect pierderea
zestrei, care trecea în proprietatea bărbatului.
De reţinut, de asemenea, că la baza răspunderii civile şi
penale a fost aşezat principiul răspunderii personale: soţia nu
răspundea pentru faptele soţului, părinţii pentru faptele copiilor
majori.
3. Regimul bunurilor
a. Dreptul de proprietate a cunoscut modificări de
substanţă doar sub aspectul concentrării accelerate a pământului,
îndeosebi prin brutala deposedare a ţăranilor, în mari latifundii
boiereşti, având ca efect disoluţia vechilor structuri devălmaşe şi
îngustarea drastică a proprietăţii ţărăneşti libere.
Sobornicescul hrisov din 1775 a fost o timidă încercare
de a limita acest proces.
Îngăduind rumânilor şi vecinilor să-şi redobândească
libertatea, reforma lui Constantin Mavrocordat a urmărit, de fapt,
degajarea proprietăţii domeniale de drepturile acestora asupra
pământului pe care-l lucrau şi transformarea concomitentă a
proprietăţii funciare într-o proprietate absolută, liberă de orice
condiţionare şi, în consecinţă, putând forma obiect de tranzacţii,
fără obligaţii faţă de cei ce o puneau în valoare.
Dreptul de proprietate absolută s-a extins şi asupra pădu-
rilor, de vreme ce, în comparaţie cu trecutul, pentru folosinţă
ţăranul trebuia să plătească taxe sau zeciuială. Potrivit Codului
Caragea, ţăranii dobândeau accesul la folosirea pământului în
baza unui contract de emfiteoză.
Atât Pravilniceasca Condică, dar şi Legiuirea Caragea
cuprindeau texte referitoare la ocrotirea dreptului de proprietate,
protimisis, hotărnicie, indiviziune, înţelese în vechiul spirit
184
medieval, dar şi măsuri favorabile păturilor de jos, din raţiunea de
a stimula producţia şi interesul pentru muncă. Astfel, Soborni-
cescul hrisov din 1775 oprea pe săracii din starea de jos de a dărui
„puternicilor şi bogaţilor sau chivernisiţilor” orice averi, sub
forma daniilor meşteşugite, în spatele cărora se ascundeau rapturi
de pământuri săvârşite sub imperiul datoriilor şi al pauperizării
ţăranilor. De asemenea, zălogirea de pământ era permisă numai
cu înştiinţarea Divanului, pentru a fi dată publicităţii.
În ştiinţa dreptului a stârnit interes controversa dintre
domnitorul Scarlat Calimach şi Sfatul de obşte: primul a încercat
să impună principiul conform căruia nu putea exista proprietate
asupra pământului fără hrisov de danie, urmând ca cel fără acte
să revină domnului, ca titular al lui dominium eminens; Sfatul a
respins această tentativă, invocând prescripţia achizitivă
(uzucapiunea) pe o perioadă de 40 de ani care, conform
Basilicalelor, se aplica şi proprietăţii domneşti.
b. Succesiunea (moştenirea)
Legislaţia celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea
şi de la începutul secolului al XIX-lea a marcat o schimbare
importantă în dreptul succesoral din Ţările Române, apropiată
codurilor moderne din Europa apuseană. Dispoziţiile cuprinse în
Manualul de legi al lui Andronache Donici, Codul Calimach sau
Legiuirea Caragea dovedesc cu prisosinţă această afirmaţie.
Moştenirea legală. Aceste legiuiri cuprindeau norme
referitoare la clasele de moştenitori şi succesiunea testamentară
(testamente, legate, rezerva testamentară, departajarea, dez-
moştenirea, lichidarea succesiunii).
Succesiunea era deferită fără testament (ab intestat) sau
cu testament. Clasele de succesori erau, în linii mari, aceleaşi ca
în dreptul anterior, vocaţia succesorală aparţinând celor trei

185
categorii de rude de sânge. Descendenţii erau preferaţi celorlalţi
moştenitori, ascendenţi şi colaterali, ale căror drepturi erau însă
reglementate în amănunţime, cum ar fi acelea ale soţului
supravieţuitor.
Acesta primea o parte (egală cu a unui copil) sub formă
de uzufruct, când venea în concurs cu copiii, sau 1/3, 1/6 în
deplină posesiune când aceştia lipseau sau venea în concurs cu
copiii din altă căsătorie a soţului defunct. În lipsa rudelor suc-
cesibile, soţul supravieţuitor dobândea întreaga moştenire. În
lipsă de moştenitori, toată averea succesorală devenea vacantă şi
revenea fiscului, cutiei milelor şi caselor publice.
Fetele căsătorite – şi, deci, înzestrate – nu puteau cere
adăugarea bunurilor dotale la masa succesorală pentru a dobândi
pe această cale vocaţie succesorală. Conform Codului Calimach,
copiii naturali veneau la moştenire chiar în concurs cu cei
legitimi, pe când potrivit Codului Caragea ei veneau numai la
succesiunea mamei.
Actele normative amintite reglementau materia nedem-
nităţii şi dezmoştenirii, enumerând faptele care puteau îndepărta
o persoană de la dreptul de moştenire.
Principalele legiuiri amintite au întregit şi reglementările
în materie de moştenire testamentară, prevăzând că dispună-
torul trebuia să fie capabil, cu mintea întreagă şi cu voinţa liberă,
adică nepătată de violenţă, de dol sau de eroare, fără de care tes-
tamentul nu avea nici o tărie. Capacitatea era necesară şi pentru
martorii testamentului, enumerându-se, totodată, persoanele
incapabile de calitatea de martor.
Păstrând tradiţia, principalele coduri admiteau că testa-
mentul putea fi scris sau oral, ultimul încheiat în faţa a 3-5 martori,
când dispunătorul nu putea testa în scris.

186
Legiuirea Caragea prevedea ca „diata să se facă în scris”,
în formă autentică, secretă sau olografă, ori în formă orală. Ca şi
în alte numeroase cazuri, din dreptul roman s-au luat pravilele
secolelor XVIII-XIX şi testamentul secret, mistic sau tăinuit,
prezentat în faţa martorilor, strâns şi pecetluit, iscălit de aceştia
în exterior, fără a-i cunoaşte conţinutul.
Tot aceste acte normative reglementau legatele, fidei-
comisul, substituţia fideicomisară, categoriile de rezervatari,
prin stabilirea cotelor fixe din masa succesorală ce urmau să
revină copiilor şi ascendenţilor, condiţiile nulităţii şi revocării
testamentelor şi legatelor.
c. Obligaţii şi contracte
Perioada a cunoscut aceleaşi categorii contractuale: de
vânzare-cumpărare, de locaţiune, de schimb, de împrumut, arendă,
depozit, sechestru, chezăşie, zălog, de donaţii etc. Contractele se
clasificau după formă (scrise şi nescrise) şi după efecte (unila-
terale, bilaterale). Spre deosebire de feudalismul maturizat, în
care contractele reale precumpăneau asupra celorlalte categorii,
în perioada de trecere spre epoca modernă au trecut pe primul
loc contractele consensuale.
Manualul de legi al lui Donici consacra un capitol special
principiilor generale ce guvernau materia obligaţiilor (tocmeli),
dar trata amănunţit principalele categorii contractuale. Dintre
toate, Codul Calimach se prezenta ca un cod de factură nouă faţă
de legile anterioare. El preconiza libertatea formală a contrac-
tanţilor în faţa legii, introducea contracte noi (de locaţiune, de
editură etc.), iar în materie de răspundere civilă reglementa
principiul abuzului de drept. Un ansamblu sistematic oferea
Legiuirea Caragea, care cuprindea numeroase reguli privitoare
la garanţii şi la răspunderea civilă.

187
Cu privire la valabilitatea contractelor, această legiuire
introducea principiul cauzei licite: un astfel de act nu se putea
încheia împotriva dispoziţiilor legii şi a bunelor moravuri; pentru a
fi valabil, consimţământul trebuia să fie lipsit de silă şi vicleşug.
Deosebit de amănunţit era reglementat contractul de
vânzare-cumpărare, fie în formă scrisă, fie orală. Astfel, moşiile
şi robii se puteau vinde numai prin contract scris; la cumpărarea
pământului se respecta vechea regulă a protimisisului; se
admitea stricarea vânzării, când preţul reprezenta mai puţin de
jumătate din valoarea reală a lucrului. Pravilniceasca Condică
prevedea forma scrisă a contractului de împrumut şi prezenţa a
trei martori pentru garantarea înscrisului.
Zălogul putea fi scos la mezat numai la cererea credi-
torului şi numai prin hotărâre judecătorească. Dobânda legală
era de 10%, cu interzicerea dobânzii la dobândă şi cametei, deşi
dispoziţia nu a pus capăt acestor practici.
d. Probe şi garanţii
Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, actele
scrise întocmite de oficialităţi au dobândit o pondere sporită în
dovedirea obligaţiilor. Garanţiile obligaţiilor puteau fi perso-
nale, cu intervenţia chezaşilor, sau reale, prin zălogiri, de obicei
pământuri. Neîndeplinirea obligaţiilor atrăgea, după Pravilni-
ceasca Condică, introducerea procedurii de executare silită şi
vânzarea averii la mezat.

IV. DREPTUL PENAL


1. Infracţiuni şi pedepse
În domeniul dreptului penal, mai puţin evoluat, infrac-
ţiunile (vinile) continuau să fie clasificate în mari şi mici.
Textele nu defineau însă clar infracţiunile, ci se refereau doar la
categorii de infractori: tâlhari, furi, plastografi, haini etc.
188
Cu toate acestea, noile practici economice şi realităţi
sociale, puternicele influenţe europene au supus dreptul penal
din toate cele trei ţări române unor transformări semnificative.
La temelia sa s-au aşezat treptat noi principii călăuzitoare, cum
sunt:
- „individualizarea răspunderii penale”, cu personali-
zarea pedepsei şi excluderea răspunderii familiale;
- „legalitatea încriminării şi a pedepsei”;
- „respectarea libertăţii individuale”, prin arestarea cu
forme legale, cercetarea fără tortură şi interzicerea detenţiei
preventive prelungite;
- „aplicarea pedepsei după judecată”, printr-o hotărâre
motivată;
- „umanizarea pedepselor”, cu excluderea pedepsei cu
moartea şi a pedepselor mutilante, „îmblânzirea regimului peni-
tenciar”.
Noile reglementări penale nu rupeau formal cu tradiţia
juridică, deoarece se păstrau, în general, trăsăturile esenţiale ale
vechiului drept penal din Legea Ţării. De exemplu, publicitatea
aplicării pedepselor prin defăimarea în faţa obştei (cum ar fi
bătaia pe uliţă) era păstrată, dar, potrivit principiilor lui Beccaria
– care au influenţat puternic gândirea juridică românească –,
urmărindu-se solicitarea opiniei publice nu atât pentru condam-
narea faptelor comise, cât pentru prevenirea lor.
Aspecte noi priveau, mai ales, teoria modernă a infrac-
ţiunii şi reglementarea mai amănunţită a acesteia, cu referire la
recidivă, complicitate, circumstanţe atenuante şi agravante, insti-
garea, falimentul fraudulos, falsul în acte publice şi private,
prescripţia.
În materie de infracţiuni şi pedepse se produc schimbări
substanţiale. În raport cu vechea hiclenie se conturează forme
noi de trădare ca uneltirea, conspiraţia, răzvrătirea, intrarea în
serviciul unei puteri străine, dar condamnările la moarte pentru
189
aceste infracţiuni au fost tot mai rare, iar confiscarea averii nu le
mai însoţea întotdeauna. În locul lor, Criminaliceasca Condică
din 1820-1826 pedepsea cu ocna neascultarea (nesupunerea,
împotrivirea), iar Pravilniceasca Condică incrimina şi alte fapte
ale slujbaşilor şi dregătorilor, cum erau abuzurile, delapidarea,
mita.
De asemenea, numeroase texte incriminau abuzurile de
putere ale judecătorilor faţă de părţi, cele ale ispravnicilor faţă
de locuitorii judeţelor, abuzurile agenţilor executivi, ori ale vor-
nicilor la colectarea dărilor.
Dintre infracţiunile contra persoanei, noile coduri pe-
depseau cu moartea numai omorul cu intenţie.
Faţă de pravile, care aplicau lesne pedeapsa cu moartea
pentru infracţiuni împotriva patrimoniului (averii), noul drept
domnesc îmblânzea pedepsele şi pentru infracţiuni ca tâlhăria
fără săvârşirea de omor, furtul până la a treia recidivă, punerea
de foc, pedepsite mai ales cu bătaia şi ocna, încălcarea de hotar,
sancţionată cu pedepse domneşti.
Dintre infracţiunile contra familiei şi bunelor moravuri,
incestul, adulterul, răpirea de fecioare, viol, seducţie, sodomie,
proxenetism continuă să fie incriminate, dar pierd din gravitatea
ce li se atribuia în perioada precedentă, ajungându-se ca desfrâ-
narea (curvia) să fie suprimată din dreptul penal.
Modificări importante s-au produs mai ales în legătură cu
pedepsele, în sensul îmblânzirii represiunii penale şi al umani-
zării condiţiilor de executare a acestora.
Dintre pedepsele corporale, deşi în textul legilor se mai
păstrau formal cele destinate intimidării (tragerea în ţeapă,
arderea de viu, mutilarea) până la Regulamentele Organice s-a
delimitat progresiv trecerea de la pedepsele expiatorii (ispăşirea
vinei) la cele ce urmăreau reeducarea.
190
Pedeapsa capitală a cunoscut o evidentă regresie în
aplicarea ei. Codul Caragea a marcat un progres în dozarea
pedepsei: omorul era pedepsit diferenţiat, după cum era cugetat
(cu intenţie) sau necugetat. Dispoziţiile referitoare la mutilare şi
tortură aveau să fie abrogate de Regulamentele Organice, iar
înfierarea rar aplicată, îndeosebi pentru recidiva în tâlhărie.
Bătaia, în schimb, a continuat să fie aplicată, fie şi pentru că a
suplinit în numeroase cazuri pedepsele desfiinţate.
Din aceeaşi cauză, pedepsele privative de libertate s-au
înmulţit în toate cele trei ţări româneşti. De exemplu, ocna şi
temniţa înlocuiesc din ce în ce mai frecvent pedeapsa capitală,
iar în Transilvania şi unele pedepse corporale. Pentru executarea
acestei categorii de pedepse s-au construit ori s-au amenajat
clădiri speciale, cum a fost vestitul penitenciar de la Gherla, din
Transilvania.
Dintre pedepsele pecuniare, confiscarea averii imobiliare
a fost interzisă tacit de Criminaliceasca Condică din Moldova
prin omisiune, pentru a fi condamnată apoi de Regulamentele
Organice.
Din categoria pedepselor accesorii a continuat să figu-
reze în legi şi să se aplice în practica judiciară degradarea civică
pentru cei condamnaţi pentru crime şi fapte grave, dintre care
boierii îşi pierdeau rangul şi dregătoria, fiind şterşi din efectivele
Arhondologiei (Condica oficială a rangurilor boiereşti).
În noul sistem de probaţiune în justiţie, bazat pe înscri-
suri şi mărturii, se prevedeau pedepse pentru falsificatorii de
acte şi martorii mincinoşi, care erau trecuţi în Condica şireţilor,
pentru a nu mai putea depune ca martori în viitor. Acest docu-
ment poate fi socotit un început de evidenţă prin cazier judiciar.
Pedepse erau prevăzute şi pentru faliţii frauduloşi (numiţi
şi mofluzi mincinoşi), cei care în mod fraudulos se declarau în
191
stare de încetare a plăţilor pentru a nu-şi achita datoriile, precum
şi tăinuitorii bunurilor lor. Ca vestigii ale vechilor practici s-au
menţinut şi unele tipuri de pedepse fizice, cum era tăierea mâinii
pentru plastografie, dar practici anacronice cum erau ordaliile,
zaveasca, jurătorii au dispărut sau au trecut pe un plan secundar.

2. Dreptul procesual
Dreptul procesual s-a orientat spre modernizarea orga-
nizării instanţelor şi a sistemului de evidenţă a actelor.
În desfăşurarea procesului civil, cartea de judecată –
porunceau Constantin Mavrocordat şi Grigore Alexandru Ghica
ispravnicilor – trebuia să reflecte concordanţa dintre motivare şi
soluţie, iar hotărârea, semnată de toţi judecătorii, urma să fie
înscrisă în Condica de hotărâri. Încă din primele decenii ale
secolului al XVIII-lea, cărţile de judecată şi anaforalele
Divanului au început să se motiveze de fapt şi de drept, iar
hotărârile erau date numai în prezenţa ambelor părţi şi întărite cu
pecetea domnească.
Căile de atac şi executarea hotărârii sunt aspecte care
au preocupat, fără excepţie, întreaga legislaţie a vremii. În
esenţă, dispoziţiile priveau dreptul împricinaţilor nemulţumiţi de
soluţiile ispravnicilor sau ale unor instanţe de a se adresa instan-
ţelor superioare (Divanul judecătoresc din Moldova şi Divanului
de apelaţie din Ţara Românească) şi, în final, Divanului domnesc,
organizate ca instanţe de apel.
Dintre procedurile speciale un loc aparte a revenit
hotărniciilor şi mezatului. Mai toate codurile vremii au acordat o
atenţie specială hotărniciei, prin învestirea unor comisii de boieri
hotarnici şi, în cazuri mai complicate, recurgerea la specialişti
(ingineri hotarnici). Uimitoarea este menţinerea ca mijloc extrem
de probaţiune până în deceniul III din secolul al XIX-lea, a
jurământului cu brazda în cap, folosit încă din vremuri uitate.
192
Numeroasele procese având ca obiect proprietatea
explică înmulţirea cazurilor de scoatere la mezat a bunurilor
imobiliare de tot felul, fie în cazul vânzării silite cerute de
creditor, fie în cazul vânzării la cererea debitorului. Alte pro-
ceduri judiciare care şi-au făcut loc au fost falimentul şi
arbitrajul comercial.
Dintre celelalte inovaţii rămân de reţinut putinţa repre-
zentării în justiţie prin mandatari (vechili) sau avocaţi (vechili de
judecăţi), afirmarea probelor scrise, a declaraţiei martorilor oculari,
ori cercetarea făcută de instanţa însăşi (dovezi cu meşteşug).
S-a încetăţenit, de asemenea, obligaţia judecătorilor de a
ţine condici speciale pentru vânzările de moşii, testamente sau
foi de zestre – un început al publicităţii tranzacţiilor imobiliare şi
al instituţiei notariatului.
Procedura penală era deschisă în faţa Tribunalului
criminalicesc în temeiul jalbei jeluitorului împotriva pârâtului,
hotărârile Curţii apelative fiind puse în executare de domn.
După apelaţie, partea nemulţumită mai avea la dispoziţie calea
recursurilor.
După ce hotărârea penală devenea definitivă, se permitea
revizuirea procesului în cazul în care apăreau probe noi, victima
într-o infracţiune de omucidere se dovedea a fi în viaţă sau
martorii ar fi depus mărturie mincinoasă.
Pârâtul era obligat să se prezinte personal în faţa instanţei
criminale, deoarece judecata penală din Ţara Românească şi
Moldova nu admitea reprezentarea prin vechil, în timp ce în
Transilvania părţile puteau fi asistate prin avocat. Martorii erau
obligaţi, de asemenea, să răspundă citării, fiind, în caz contrar,
sancţionaţi cu amenzi.
Hotărârea se redacta în scris în temeiul probelor admi-
nistrative, fiind comunicată vinovatului la încheierea judecăţii.
Dacă dovezile nu erau depline, bănuitul era pus în libertate pe
chezăşie, judecata întreruptă fiind reluată odată cu descoperirea
193
unor noi date şi dacă între timp fapta penală nu s-a prescris. Era
practicată şi judecata în contumacie, cu sechestrarea averii.
3. Începuturile regimului penitenciar
La începutul secolului al XIX-lea, executarea pedepselor
privative de libertate se făcea în ocnele de sare, pentru oamenii
de rând, şi în temniţe, pentru cei cu pedepse mai uşoare, sau la
mănăstiri, când era vorba de boieri.
Condiţiile de viaţă în ocne erau primitive, având ca efect
o rapidă distrugere fizică a celor închişi. Şi condiţiile din temniţe
duceau la degradarea fizică şi morală a deţinuţilor. De aceea,
inspirându-se după modelul sistemului penitenciar din Occident,
numeroşi autori s-au pronunţat împotriva vechii practici a deţi-
nerii în comun, pentru o separare a condamnaţilor după natura
pedepselor, pentru o reeducare a lor prin muncă şi măsuri morale
de îndreptare – proiecte care îşi vor găsi în parte soluţionarea
către sfârşitul acestui secol şi la începutul secolului XX.

V. DREPTUL TRANSILVAN SUB HABSBURGI


După 1695, justiţia a funcţionat în temeiul unor legiuiri
anterioare (Tripartitul continua să reglementeze, de exemplu,
materia succesiunilor, având ca principală finalitate conservarea
patrimoniului nobilimii), al decretelor (patente şi edicte) impe-
riale, al deciziilor şi ordonanţelor adoptate de Dieta Transilvaniei.
În materie de legiferare, epoca împăraţilor reformatori
Maria Tereza şi Iosif al II-lea a fost cea mai bogată în înnoiri.
Dacă baza reglementării în materie de obligaţii a fost acelaşi
Tripartitum, legi speciale austriece (legea falimentului, bancrutei,
legea comercială şi cambială) aduceau elemente novatoare.
Dieta a adoptat, de asemenea, legi referitoare la comerţ, fabrici,
societăţi pentru profit etc.
Cel mai remarcabil domeniu a fost însă acela în care
statul a reglementat prin noi acte normative obligaţiile ţăranilor
194
faţă de nobili. Astfel, decizia Dietei din 1714 stabilea ca iobagii
ereditari să slujească nobilului 4 zile pe săptămână, iar jelerii 5
zile. Mai apoi, Ordonanţa din 1747 stabilea pentru iobagi 4 zile
cu palmele sau 3 cu vitele proprii, precum şi regimul păşunilor
şi pădurilor. Regulamentul urbarial al Mariei Tereza din 1769,
cunoscut sub numele de Certa puncta, a modificat cuantumul
prestaţiei la două zile pe săptămână – prevedere nesocotită însă
de nobili.
Printr-un Decret preliminar din 1783 şi apoi Patenta
imperială din 22 august 1785, după răscoala condusă de Horea,
Iosif al II-lea interzicea nobililor însuşirea loturilor în folosinţă
ale ţăranilor, legifera desfiinţarea servituţilor personale ale
iobagilor, dreptul lor de strămutare după achitarea integrală a
obligaţiilor, dreptul ţăranilor de a dobândi pământ.
Tot în 1784, s-a decretat abolirea vechiului sistem de
împărţire administrativă în comitate nobiliare. Toate naţiona-
lităţile urmau să aibă acelaşi tratament în faţa legii, iar criteriul
principal de ocupare a unei funcţii publice trebuia să fie
meritele, şi nu poziţia socială sau legăturile de familie.
În sfârşit, Edictul de toleranţă (1781) asigura liberul
exerciţiu religiilor necatolice, dreptul lor de a-şi crea şcoli, fără a
prejudicia prin aceasta primatul catolicismului.
Aşa cum s-a amintit, nobilimea a impus împăratului Iosif
al II-lea o restitutio in integrum, în sensul anulării acestor
reforme, cu excepţia Patentei din 1785 şi a Edictului de
toleranţă. Pentru români, beneficiul imediat au fost impulsul dat
învăţământului şi recunoaşterea oficială a Bisericii Ortodoxe,
instituţii care au militat pentru recunoaşterea statutului
constituţional al naţiunii.

195
Capitolul XIV
REVOLUŢIA ROMÂNĂ ŞI SPIRITUL
REFORMATOR MODERN (1821-1848)

I. REVOLUŢIA DE LA 1821 CONDUSĂ


DE TUDOR VLADIMIRESCU

1. Cauzele revoluţiei
Începutul secolului al XIX-lea a cunoscut o activizare a
mişcării de eliberare socială şi naţională, strimulată de ideile
Revoluţiei franceze despre dreptate, egalitate şi dreptul popoa-
relor la autodeterminare. O acută stare insurecţională s-a mani-
festat în sud-estul Europei, unde naţiunile oprimate – români,
sârbi, bulgari, greci – s-au ridicat împotriva stăpânirii otomane.
La această vreme, asupra societăţii româneşti din Principate
au acţionat din direcţii diferite două categorii de factori: de
progres (economic, social şi politic) şi de destructurare, încurajaţi
de Poartă.
La baza factorilor de progres au stat reglementări
interne şi internaţionale care au asigurat un minimum de
stabilitate economică şi politică. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi,
din 1774, care diminua monopolul comercial faţă de Poartă, a
stimulat forţele productive. Hatişeriful din 1802 stabilea durata
domniei la 7 ani, ceea ce conferea mai multă stabilitate vieţii
politice interne. Reformele lui Constantin Mavrocordat au deschis
calea emancipării ţăranilor.
Pe plan juridic, Codul Calimach şi Legiuirea Caragea,
inspirate din Codul civil austriac şi Codul napoleonian au înscris
196
legislaţia românească în modernitate, fiind o tentativă de a aşeza
ordinea şi legea în drepturile lor.
Acestei tendinţe i s-au opus factori de destructurare
cum au fost: cumpărarea domniei, grecizarea instituţiilor,
vânzarea funcţiilor, venalitatea şi corupţia, majorarea abuzivă a
obligaţiilor materiale faţă de Poartă, sporirea fără precedent a
fiscalităţii, lipsirea Principatelor de o politică externă proprie,
gravele cesiuni teritoriale despre care s-a vorbit.
De aceea, impulsul unei mişcări reformatoare – temă-
toare încă de accente radicale – a pornit de la noua elită de boieri
cultivaţi, marginalizată de fanarioţi şi ostilă regimului, căreia i
s-a alăturat pătura abia formată de întreprinzători. Aceste forţe
au militat pentru înlăturarea regimului fanariot şi revenirea la
domniile pământene, obiective ce puteau reprezenta preludiul
unor reforme sociale şi politice temperate, dar necesare pro-
gresului.
În aceste împrejurări, istoria a hărăzit unui om abia
ridicat din popor – exprimând, deci, în chipul cel mai autentic
aspiraţiile forţelor producătoare – menirea de a proiecta asupra
spaţiului românesc de la începutul secolului al XIX-lea prin-
cipiile iluminismului clasic: libertatea şi egalitatea ca drepturi
naturale ale omului, organizarea societăţii şi a statului în confor-
mitate cu principiul suveranităţii poporului.

2. Programul revoluţiei
Programul revoluţiei din 1821 rezultă dintr-un ansamblu
de documente elaborate în cancelaria lui Tudor Vladimirescu:
proclamaţii, acte oficiale, scrisori, dintre care de notorietate au
fost Proclamaţia de la Padeş, proclamaţiile adresate locuitorilor
din Bucureşti, Cererile norodului românesc, adevărat proiect de
197
Constituţie, dar cu o structură nesistematizată – documente din
care se desprind obiective înaintate, cum sunt:
- recunoaşterea suveranităţii poporului, singura în măsură
să legitimeze puterea şi să impună legea;
- separarea puterilor în stat, prin organizarea pe baze
distincte a executivului (un domn responsabil în faţa celor ce
l-au ales) şi a puterii legiuitoare, reprezentată de Adunarea
Norodului, care să exprime voinţa suverană în stat;
- o largă reformă cuprinzând justiţia, administraţia,
învăţământul şi armata urma să se înfăptuiască;
- reorganizarea sistemului judiciar implica şi desfiinţarea
privilegiilor în faţa justiţiei. Totodată, accesul la dregătorii urma
să se întemeieze pe meritul personal, şi nu pe vânzarea
funcţiilor;
- pentru a face suportabilă fiscalitatea, se prevedeau un
impozit fix, achitat în patru rate, precum şi desfiinţarea excep-
tărilor de la plata birului, ceea ce ar fi avut ca rezultat creşterea
numărului de contribuabili şi, deci, a veniturilor statului;
- desfiinţarea vămilor interne urma să uşureze comerţul.
Dezacordul cu Mişcarea Eteristă a grecilor, atitudinea
duplicitară a Rusiei, care, altfel, se pretindea „protectoare” a
creştinilor din Balcani, au încurajat intervenţia armată otomană,
iar revoluţia a fost înfrântă. În ciuda acestui fapt, un obiectiv
esenţial al Partidei Naţionale a fost realizat: în 1822, a luat
sfârşit regimul fanariot, revenindu-se la sistemul domniilor
pământene, ale căror iniţiative reformatoare au fost susţinute de
partea cea mai activă şi mai liberală a clasei politice româneşti.
Principiul separaţiei puterilor, egalitatea cetăţenilor în faţa legilor,
renovarea instituţiilor după modelul apusean au rămas marile
idealuri călăuzitoare în perspectiva făuririi statului român modern.
198
II. ECONOMIE ŞI SOCIETATE
1. Viaţa economică
Progresul general european, noul climat internaţional,
precum şi şubrezirea rânduielilor arhaice interne după revoluţia
din 1821 au adus noi elemente în viaţa economică.
Eliminarea restricţiilor asupra comerţului românesc după
convenţia de la Akkerman (1826) şi Tratatul de la Adrianopol
(1829) a stimulat dezvoltarea producţiei agricole destinate
exportului şi a atras după sine o seamă de consecinţe: creşterea
valorii pământului, extinderea rezervei boiereşti cu regim de
proprietate absolută, limitarea loturilor în folosinţă ale ţăranilor
clăcaşi concomitent cu sporirea numărului zilelor de clacă,
extinderea sistemului arendării pământului.
Aceleaşi împrejurări au contribuit şi la afirmarea unei
industrii moderne incipiente, prin trecerea de la bresle (asociaţii
meşteşugăreşti tipice societăţii medievale) la manufacturi. Până
la mijlocul secolului al XIX-lea, au luat fiinţă sute de stabili-
mente, în primul rând pentru prelucrarea produselor agricole, dar
şi ateliere specializate şi întreprinderi de extracţie şi prelucrare a
minereurilor, dispunând de mijloace mecanizate şi folosind forţa
aburului (mai ales în Transilvania), precum şi munca salariată.
Concomitent, a început exploatarea sistematică a bogă-
ţiilor subsolului: sare, cărbune, petrol, minereuri metalifere, cu
participarea capitalului străin.
Creşterea producţiei agricole şi manufacturiere, elimi-
narea restricţiilor interne şi externe din calea circulaţiei mărfurilor
au avut drept consecinţe dezvoltarea accelerată a comerţului şi,
direct legată de acesta, perfecţionarea căilor de comunicaţie:
sistemul de drumuri, cele dintâi căi ferate, amenajarea porturilor
199
dunărene. Economia de schimb a contribuit astfel la formarea
pieţei naţionale.

2. Societatea
Până la constituirea statului naţional modern român şi
legiferarea unui nou statut al persoanelor, societatea din cele
două Ţări Române a continuat să fie organizată pe stări, depar-
tajate de situaţia materială, pe beneficiul drepturilor şi privile-
giilor pentru unii şi al obligaţiilor pentru alţii: boierimea, clerul,
orăşenimea şi ţărănimea, al căror statut juridic nu era regle-
mentat în mod sistematic, depinzând mai curând de obiceiul
pământului.
Faţă de perioada anterioară, în concordanţă cu acumu-
lările economice, societatea a cunoscut o anumită dinamică.
Boierimea – conservatoare sau liberală – a sporit numeric
(fapt aparent paradoxal) pe seama noilor îmbogăţiţi care aspirau
să beneficieze de privilegiile acestei clase. Astfel, o parte a
boierimii a cunoscut un proces de îmburghezire în două sensuri:
prin intrarea în rândul ei a unor categorii de negustori, arendaşi,
slujbaşi, intelectuali, ori prin angajarea ei în activităţi cu caracter
lucrativ: comerţ, manufacturi. Astfel, prin ocupaţii şi schimbarea
treptată a mentalităţii, această parte a boierimii începe să aparţină,
în fapt, burgheziei. Însuşindu-şi concepţii liberale, boierimea
cultivată din Principate, şcolită în Apus, a constituit Partida
Naţională, promotoare a curentului reformist.
Ascensiunea burgheziei şi afirmarea ideologiei burgheze
au fost factorul cel mai dinamic şi mai activ al vieţii sociale, cel
care a impulsionat şi sensul reformelor. În Transilvania, burghezia
română, slabă pe teritoriul economiei, şi-a găsit un teren de
afirmare mai prielnic în mediul intelectual.
200
Marea masă a populaţiei o alcătuiau ţăranii, din care
peste 70 % erau ţărani clăcaşi, pauperizaţi şi storşi de vlaga
productivă; emanciparea lor a devenit una din condiţiile pro-
gresului social.

III. REGIMUL POLITIC


Deşi înfrântă, revoluţia de la 1821 a însemnat un moment
cardinal al luptei pentru autodeterminare şi pentru curentul
reformator care i-a urmat, fie şi pentru că ea şi-a impus ca
obiectiv esenţial schimbarea de regim politic. Revenirea dom-
nilor pământeni în scaunele de la Iaşi şi Bucureşti, în 1822,
trebuie percepută ca începutul Renaşterii româneşti.
Până la revoluţia de la 1848 au urmat câteva perioade
distincte, a căror succesiune a fost determinată hotărâtor de
cursul evenimentelor externe, cât şi de actele internaţionale care
le-au însoţit.
1. Perioada primelor domnii pământene (1822-1828),
cu Grigore Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi Ioniţă Sandu
Sturdza în Moldova, a cunoscut două astfel de reglementări:
Convenţia ruso-turcă de la Akkerman (1826). Era
primul act internaţional care avea ca obiect în mod special
statutul politico-juridic şi organizarea internă a Principatelor. Ea
recunoştea explicit suveranitatea internă, domnii pământeni aleşi
pe durata de 7 ani, precum şi înzestrarea Ţărilor Române cu un
regulament general cu caracter constituţional.
Tratatul de la Adrianopol (1828) prevedea deplina
libertate a comerţului, delimitarea riguroasă a hotarului pe Dunăre,
retrocedarea raialelor, domnia pământeană electivă şi viageră.
Ambele documente au consacrat noul statut politic inter-
naţional al Principatelor, instituind apăsătorul protectorat rusesc,

201
ce se juxtapunea vechii suzeranităţi otomane şi care a durat până
la Tratatul de la Paris, din 1856.
2. Perioada ocupaţiei şi administraţiei ruseşti (1828-
1834) a fost rezultatul războiului ruso-turc din 1828-1829 şi a
constat din conducerea celor două ţări de către guvernatori
numiţi de Curtea de la Petersburg, în calitate de preşedinţi ai
Divanurilor de la Iaşi şi Bucureşti. Evenimentul cel mai important
al acestor ani au fost elaborarea şi intrarea în vigoare a Regula-
mentelor Organice, socotite de unii autori ca fiind prima
Constituţie a Principatelor de la începutul epocii moderne.
3. Perioada domniilor regulamentare (1834-1849),
numită aşa pentru că Alexandru Dimitrie Ghica şi Gheorghe
Bibescu în Ţara Românească şi Mihail Sturdza în Moldova au
domnit în conformitate cu dispoziţiile Regulamentelor Organice.
Guvernarea lor, contradictorie, a îmbinat aspecte de conducere
despotică cu măsuri reformatoare, inclusiv în domeniul judiciar,
cum ar fi – în vremea celui dintâi domnitor citat – lichidarea
proceselor restante, revizuirea Condicii civile, adoptarea Condicii
Comerciale, de inspiraţie franceză.

IV. PLEDOARIE PENTRU DOMNIA LEGII


ŞI PENTRU REGIM CONSTITUŢIONAL

Contactele cu societatea apuseană şi ideologia ei, dar mai


cu seamă propria experienţă revoluţionară au contribuit la
redimensionarea gândirii reformiste în sensul accentuatei sale
radicalizări.
În Principate, aproape toţi boierii reformatori cunoşteau
lucrarea lui Montesquieu, De l’Esprit des Lois, deşi continuau în
mare măsură să dea ideilor sale un înţeles în conformitate cu
propriile interese.

202
Din acest suport teoretic s-au inspirat proiectele de reformă
constituţională şi administrativă dintre cele două revoluţii, dintre
care cele mai însemnate au fost: Constituţia Cărvunarilor din
Moldova, elaborată de Ioniţă Tăutu, care cuprinde 77 de articole;
Programul filosofului iluminist Eufrosin Poteca de la Academia
Sf. Sava din Bucureşti; lucrarea intitulată Însemnări a călă-
toriei mele, aparţinând boierului Dinicu Golescu, scrisă în urma
vizitei sale în Europa Centrală şi Apuseană; scrierile lui Nicolae
Rosetti Roznoveanu, primul boier cărturar care a vizitat Anglia
în 1818, luând contact cu lucrările economiştilor Adam Smith şi
David Ricardo, cu realităţi în care generaţia sa vedea remedii
pentru stările de lucruri din Principate; Osăbitul act de numire
a suveranului românilor, din 1838, an în care Partida Naţională
a redactat un remarcabil document reformator – Actul de Unire
şi Independenţă. În sfârşit, în 1840 a apărut Programul
Societăţii Secrete din Ţara Românească, alcătuită din cărturari
proeminenţi.
În ansamblu, din toate aceste documente se desprinde un
program cutezător de reforme economice, sociale şi politice
menit să făurească un stat modern, asemenea modelului apusean,
în care să-şi găsească împlinirea şi aspiraţiile naţionale ale
românilor.
Un semn important al schimbării mentalităţii în contact
cu societatea evoluată din Occident a fost preocuparea crescândă
pentru drepturile individuale, în contradicţie cu grija aproape
exclusivă a legislaţiei existente pentru drepturi colective –
reflectată în atitudinea faţă de proprietatea individuală, consi-
derată un drept sacru şi imprescriptibil.
În acelaşi spirit apare şi ideea garantării constituţionale a
siguranţei persoanei şi respectării libertăţilor fundamentale:
203
egalitatea în faţa legii, libertatea cuvântului, a presei şi a întru-
nirilor, votul universal, dreptul la liberă circulaţie.
Alte obiective se refereau la: separaţia puterilor în stat,
egalitatea la numirea în funcţii, punându-se pe întâiul plan
primatul competenţei, iar nu al bogăţiei şi originii; impozitul
proporţional cu averea, fără scutiri bazate pe clase sau pe
ranguri; lichidarea proprietăţii de tip feudal şi abolirea relaţiilor
servile (claca), împroprietărirea ţăranilor cu loturile în folosinţă
prin răscumpărare – cerinţă de avangardă, care nu s-a bucurat
decât de sprijinul cercurilor celor mai radicale; instituirea
libertăţii în învoielile dintre proprietari şi ţărani; autonomie şi
chiar independenţă statală, unirea Principatelor.
Aceste cerinţe, în acord cu spiritul veacului şi cu nevoile
înseşi ale societăţii româneşti, şi-au făcut loc progresiv în legile
timpului, începând cu Regulamentele Organice.

V. REGULAMENTELE ORGANICE – PRIMUL ACT


CU VALOARE CONSTITUŢIONALĂ AL PRINCIPATELOR
LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE

1. Geneza Regulamentelor Organice


Aşa cum s-a menţionat, Convenţia de la Akkerman a
prevăzut înzestrarea Principatelor române cu regulamente admi-
nistrative generale – legi organice cu caracter constituţional –,
iar prin Tratatul de la Adrianopol, cele două puteri, suzerană şi
protectoare, se angajau să confirme viitoarele legiuiri.
Plecând de la aceste dispoziţii, ţarul Nicolae I a însărcinat
pe contele Pavel Kiseleff, ofiţer energic şi administrator luminat,
preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor celor două Principate în
timpul ocupaţiei ruse, să coordoneze elaborarea documentelor.
În urma cooperării strânse între autorităţile ruse şi
influenţi notabili români, două comisii boiereşti au redactat
204
proiectul, amendat ulterior de Curtea imperială rusă. El a fost
adoptat de Adunările Obşteşti Extraordinare de la Bucureşti şi
Iaşi şi confirmat în final de Poartă abia în 1834. Regulamentele
Organice, în mare parte identice, au intrat oficial în vigoare la
1 iulie 1831 în Ţara Românească şi la 1 iulie 1832 în Moldova.
Obiectivul general al puterii protectoare şi al clasei con-
ducătoare au fost consolidarea ordinii sociale existente, a siste-
mului de privilegii, perpetuarea dominaţiei boierilor în viaţa
politică, recunoscându-li-se dreptul exclusiv de a fi reprezentaţi
în noul legislativ, deşi autorii Regulamentelor au fost constrânşi
să accepte o participare limitată a clasei mijlocii la conducerea
treburilor ţării.
Totodată, însă, multe din vechile practici şi instituţii au
fost modificate sau abolite, neputându-se tăgădui consistentele
inovaţii, în multe cazuri cruciale, în administrarea treburilor
publice.
Regulamentele Organice n-au fost prima constituţie scrisă
românească, aşa cum s-a afirmat adesea, ele nefiind expresia
voinţei societăţii, nici măcar sub formă delegată, deoarece
Adunările Obşteşti Extraordinare nu erau organe reprezentative,
ci primele legi fundamentale de organizare a Principatelor.

2. Dispoziţii. Instituţii
Unul dintre principiile călăuzitoare ale Regulamentelor
Organice a fost separarea puterilor în stat, cerută încă în
timpul revoluţiei din 1821 şi apoi în proiectele de reformă boiereşti.
a. Puterea executivă
Reglementările anterioare Regulamentelor prevedeau un
domn ales din rândul marilor familii boiereşti, pe durata de
7 ani. Regulamentele Organice consacrau domnia electivă şi
205
ereditară. Principalul factor al executivului central erau domnii
regulamentari, aleşi pe viaţă de Adunarea Obştească Extra-
ordinară şi care exercitau atribuţii legislative, executive şi jude-
cătoreşti, deşi împuternicirile lor erau mai restrânse decât în
trecut.
Domnul avea iniţiativa legislativă, fiind singurul îndrituit
să introducă proiecte de legi, şi sancţiona legile alcătuite de
Adunarea Obştească. El numea şi revoca pe funcţionari, era
capul oştirii, iar în condiţii speciale putea dizolva Adunarea
legislativă. Deşi nu mai avea dreptul de a judeca, domnul
întărea hotărârile judecătoreşti rămase definitive. Vistieria
statului a fost complet separată de Cămara domnului, acestuia
fixându-i-se, ca sursă de venituri, o listă civilă. Regulamentul
stabilea că, în caz de vacanţă a tronului, se instituia Vremel-
niceasca ocârmuire – o comisie provizorie alcătuită din trei
caimacami (locţiitori de domn).
Divanul domnesc a cunoscut transformări fundamentale
de compoziţie şi competenţă faţă de instituţia tradiţională.
Atribuţiile sale administrative au fost preluate de Sfatul
Administrativ, iar cele legislative de Adunarea Obştească,
deoarece Regulamentele au interzis cumulul acestora. Numai în
Moldova, Divanul a păstrat anumite atribuţii judecătoreşti ca
instanţă supremă.
Sistemul dregătoresc central cuprindea următoarele funcţii
corespunzătoare celor ale miniştrilor:
- marele vornic al treburilor dinlăuntru – ministru de
interne;
- marele logofăt al dreptăţii – ministru al justiţiei;
- marele spătar, în Ţara Românească, şi marele hatman,
în Moldova – comandanţi ai Miliţiei pământene;
- marele vistier – ministru de finanţe, şef al Visteriei;
206
- marele postelnic – şeful cancelariei domneşti, conducea
treburile externe;
- marele agă – şef al poliţiei;
- logofătul pricinilor bisericeşti – dirija treburile cultelor.
Reuniţi sub preşedinţia domnului, principalii dregători
alcătuiau Sfatul Administrativ, analog unui consiliu de miniştri
restrâns, compus din şase înalţi funcţionari ai Executivului:
Interne, Afaceri Străine, Finanţe, Justiţia, Cultele şi Armata.
Acest organism elabora proiectele de legi, supuse apoi
deliberării Adunărilor Obşteşti.
Administraţia locală
Extinderea competenţei Sfatului Administrativ la scara
întregii ţări a făcut să înceteze existenţa unor înalte funcţii
administrative instituite încă din secolul al XVI-lea, cu atribuţii
inclusiv judecătoreşti: Marele Ban al Olteniei, Marele Vornic
din Ţara de Sus sau Ţara de Jos a Moldovei.
La nivel local s-au menţinut vechile judeţe şi ţinuturi,
împărţite acum în plaiuri şi plăşi în Ţara Românească, admi-
nistrate de ocârmuitori şi subocârmuitori, şi ocoale în Moldova,
conduse de ispravnici şi privighetori numiţi de domn pe termen
de trei ani şi revocabili.
Oraşele aveau personalitate juridică şi erau administrate
de un sfat având un preşedinte desemnat de Obşteasca Adunare.
Satele erau conduse de pârcălabi în Ţara Românească şi
vornicei în Moldova, care colectau şi impozitele.
Sistemul fiscal a devenit mai simplu şi mai eficient. S-a
introdus bugetul anual, bazat pe estimarea veniturilor şi chel-
tuielilor, elaborat de Executiv şi aprobat de Obşteasca Adunare.
Numeroase dări indirecte au fost desfiinţate şi înlocuite cu o
dare unică pe cap de familie – capitaţia – şi cu patenta pentru
negustori, industriaşi şi meseriaşi; boierii şi clerul continuau să
207
fie scutiţi de dări. Desfiinţarea liudei (unitate fiscală ce promova
principiul răspunderii colective solidare pentru plata dărilor) a
trecut fiscalitatea pe seama contribuabililor individuali, tot astfel
cum desfiinţarea posluşnicilor şi scutelnicilor (categorii sociale
scutite de plata dărilor) a sporit numărul acestor contribuabili.
Pentru îmbunătăţirea administraţiei s-a stabilit condiţia
juridică a funcţionarilor publici, în sensul că ei deveneau sala-
riaţi ai statului cu retribuţie fixă, interzicându-se venitul din
slujbe, care alimenta corupţia şi venalitatea.
Armata a fost organizată pe baze naţionale. S-a con-
stituit astfel Oştirea pământeană alcătuită din unităţi permanente
de infanterie, cavalerie, artilerie şi grăniceri. Durata serviciului
militar a fost stabilită la 6 ani. Miliţiile teritoriale au fost create
pentru păstrarea ordinii publice. Comanda supremă aparţinea
domnului, care o exercita cu ajutorul marelui spătar şi marelui
hatman.
Biserica. Regulamentele Organice au accelerat subor-
donarea Bisericii Ortodoxe faţă de stat. Astfel, domnitorul
confirma alegerea mitropoliţilor şi episcopilor, a preoţilor şi
egumenilor, iar participarea înalţilor ierarhi la treburile obşteşti
s-a redus drastic: odată cu desfiinţarea Divanului domnesc,
aceştia şi-au pierdut puterile judecătoreşti şi administrative,
interzicându-li-se orice intruziune în treburile publice, păstrân-
du-şi doar locul în Obşteasca Adunare. Totodată, a sporit depen-
denţa financiară a Bisericii faţă de stat: pe lângă veniturile
tradiţionale, preoţii primeau un fel de salariu.
Şcoala. Regulamentele Organice au organizat învăţă-
mântul în limba română, declarată limbă naţională.
b. Puterea legislativă revenea Obişnuitei Adunări Obşteşti,
aleasă pe 5 ani şi alcătuită exclusiv din reprezentanţi ai boierilor
şi clerului. Deşi nu dispunea de iniţiativă legislativă, această
adunare ordinară elabora legile din porunca domnului şi le
208
adopta, întocmea bugetul de stat şi exercita controlul asupra
cheltuielilor şi veniturilor. În sfârşit, ea prezenta domnului
anaforale – rapoarte despre starea ţării şi propunea măsuri şi
remedii de îndreptare.
Adunarea Obştească a reprezentat, se poate spune, un
moment de tranziţie între Divanul domnesc din vechiul regim şi
Parlamentul sfârşitului de secol XIX.
c. Puterea judecătorească. Regulamentele Organice au
contribuit la efortul de modernizare a justiţiei. Sistemul jude-
cătoresc a fost supus unei profunde reorganizări pe baza unor
principii noi, cum sunt: separarea activităţii juridice de cea
administrativă, laicizarea justiţiei, introducerea într-o formă
incipientă a inamovibilităţii judecătorilor, organizarea ierarhică
a instanţelor şi specializarea lor, retribuirea judecătorilor fără a
mai primi avantaje de la părţi, scurtarea cursului proceselor.
Instituind o justiţie cu magistraţi de carieră şi funcţionari
judecătoreşti, toţi retribuiţi de stat cu „lefi cuviincioase”, iar nu
plătiţi de împricinaţi, Regulamentele Organice au realizat un
progres demn de relevat în ceea ce priveşte moralitatea justiţiei.
Pe linia măsurilor pregătitoare pentru unificarea politico-
administrativă a celor două Principate figurau unificarea legis-
laţiei penale, precum şi încheierea de acorduri pentru extrădarea
infractorilor.
Instanţele de judecată. Regulamentele Organice distin-
geau două categorii de instanţe judecătoreşti: ordinare (în care
se încadrau instanţele civile, la rândul lor ordinare şi speciale) şi
extraordinare.
Instanţele civile ordinare erau de trei grade.
1. În prima categorie, la nivel sătesc, au fost instituite
judecătoriile de împăciuire, compuse din preot şi trei juraţi
aleşi de obşte, pentru rezolvarea cauzelor minore. Judecătoria
209
de judeţ (tribunalele de ţinut), formate dintr-un preşedinte, doi
membri şi un procuror erau competente să judece în primă
instanţă pricinile civile, comerciale şi plângerile clăcaşilor
împotriva boierilor.
2. Ca al doilea grad de jurisdicţie funcţionau Divanurile
judecătoreşti (divanurile de apelaţiune), două la număr în Ţara
Românească: Divanul judecătoresc din Bucureşti şi Craiova, cu
o secţie civilă şi alta penală, competentă să judece apelurile
declarate împortiva hotărârilor civile, comerciale şi penale, pro-
nunţate de judecătoriile de întâia cercetare. Şi la Iaşi funcţionau
două divanuri de apelaţiune, numai pentru cauzele civile şi
comerciale, organizate distinct de Tribunalul de pricini criminale,
în competenţa căruia intrau apelurile în procesele penale.
3. Al treilea grad de jurisdicţie era reprezentat de Înaltul
Divan Domnesc, format din boieri inamovibili aleşi pe termen
de trei ani, instanţă supremă de apel, ale cărei hotărâri erau
definitive. Crearea sa a pus capăt practicii reluării interminabile
a cauzelor odată cu schimbarea domnului, noul procedeu fiind o
binefacere pentru stabilizarea relaţiilor de proprietate, conferind
mai multă siguranţă contractelor comerciale şi financiare.
Procedura de judecată şi căile de atac. Efortul de
modernizare a dreptului procesual, pregătit de codurile ante-
rioare, apare manifest în dispoziţiile celor două capitole din
Regulament intitulate Pentru judecători şi Rânduiala judecă-
torească, care cuprind însemnate inovaţii pe linia progresului:
abrogarea dreptului deţinut de domn de a judeca, lăsându-i-se
numai dreptul de întărire a hotărârilor definitive; admiterea
principiului autorităţii lucrului judecat; desfiinţarea caznei ca
mijloc de aflare a adevărului în materie penală. În materie de
procedură, cererea de chemare în judecată era înaintată preşe-
dintelui judecătoriei de primă instanţă, care fixa termenul.
Aceasta era înscrisă într-o condică specială şi comunicată în
210
copie pârâtului împreună cu citaţia (răvaşul de soroc). Împotriva
tărăgănării proceselor au fost înscrise dispoziţii privind acce-
lerarea judecăţii.
Toate aceste reforme au fost amplificate ulterior prin
numeroase dispoziţii înscrise în legi, regulamente, ofise, inspirate
în cea mai mare parte din dreptul apusean.
Regulamentele Organice au mers pe linia modernităţii şi
în privinţa căilor de atac, mai tehnic reglementate. S-a organizat
astfel opoziţia – dreptul împricinatului nemulţumit de soluţia
dată de a o ataca în faţa aceleiaşi instanţe în termen de opt zile,
sau de a face direct apel, în termenul legiuit, la instanţa supe-
rioară.
Apelul la apel se adresa, aşa cum s-a relevat, Înaltului
Divan, ca a treia şi cea mai înaltă instanţă. Hotărârea ultimă a
acestuia urma să fie întărită de domn şi pusă în executare.
Sistemul penitenciar. Regulamentul Organic al Ţării
Româneşti a prevăzut întocmirea unui nou Regulament al
temniţelor, menit să stea la baza modernizării regimului peni-
tenciar. Elaborat şi pus în aplicare în 1831-1832, acest act
normativ reglementa administrarea, ordinea, regimul de detenţie,
organizarea lucrului, instrucţia morală şi religioasă a condam-
naţilor din temniţe, ocne şi închisori – dispoziţii menite să
contribuie la umanizarea sistemului penitenciar, dar care aveau
să se contureze în practică abia după câteva decenii.
Există opinii că, neconţinând dispoziţii privitoare la
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, Regulamentele Organice nu
pot fi considerate o Constituţie autentică, deşi ele introduc în
Principate primele elemente de drept constituţional. Oricum, im-
portant rămâne faptul că, prin dispoziţiile lor aproape identice,
Regulamentele au consacrat pentru locuitorii Ţării Româneşti şi
Moldovei un regim unitar, iar posibilitatea liberei circulaţii şi
211
dreptul de a dobândi imobile în oricare din cele două ţări
instituiau, în fapt, cetăţenia unică moldo-munteană, pregătind
astfel apropiata lor unificare politică.

VI. PROGRAMUL REVOLUŢIEI DE LA 1848, IZVORUL


MARILOR REFORME DE MODERNIZARE A ROMÂNIEI

Revoluţia română, veriga cea mai sudică a ansamblului


revoluţionar continental, a fost, aprecia Nicolae Bălcescu, o
continuare pe o treaptă superioară a revoluţiei din 1821. Ea a
exprimat spiritul democratic al românilor, deschiderea spre
reforme a societăţii româneşti şi a afirmat cu vigoare ideologia
naţională – daco-românismul.
Specificul revoluţiei române au fost marile adunări
populare cu caracter plebiscitar. Ea a prezentat un caracter
unitar, în ciuda separaţiei politice a Ţărilor Române, aspect care
rezultă, îndeosebi, din unitatea ideologică şi programatică.
Desfăşurată aproape simultan în toate cele trei Ţări
Române, revoluţia a prilejuit elaborarea unor documente pro-
gramatice oscilând între obiective minimale, moderate şi altele
maximale, cu caracter radical.
Anul 1848 a avut în frunte, în toate Ţările Române, o
pleiadă de jurişti care s-au situat la înălţimea momentului istoric
şi au dat actelor revoluţiei o haină juridică modernă ca limbaj şi
gândire de drept. Nicolae Bălcescu studiase dreptul cu Eftimie
Murgu, iar Simion Bărnuţiu, Al. Papiu-Ilarian, Avram Iancu,
Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, fraţii Goleşti aveau o bună
formaţie juridică.
Un prim document programatic a fost redactat în Moldova,
la 28 martie 1848, şi s-a intitulat Petiţiune – Proclamaţiune. El
cuprindea obiective moderate, înscrise în limitele legalităţii
212
politice: siguranţa persoanei, eliberarea deţinuţilor politici, des-
fiinţarea cenzurii, dizolvarea vechii Adunări legislative, înfiin-
ţarea gărzii naţionale etc.
În mai 1848, o mare adunare populară ţinută la Blaj, în
Transilvania, a votat în unanimitate Petiţia Naţională, adresată
autorităţilor imperiale. Având un caracter reprezentativ şi
plebiscitar, acest document a prezentat o valoare constituţională.
Autorii – notabili români, în frunte cu Simion Bărnuţiu – reven-
dicau participarea naţiunii române la guvernarea ţării, în Dietă,
administraţie, justiţie şi armată, proporţional cu numărul său
preponderent, cât şi oficializarea limbii române în viaţa de stat.
Se mai cereau libertatea persoanei, a întrunirilor şi a
presei, desfiinţarea privilegiilor şi egalitatea tuturor în faţa
sarcinilor publice, organizarea de instanţe speciale cu juraţi şi
publicitatea dezbaterilor acestora, învăţământ naţional de toate
gradele.
Sub influenţa adunării de la Blaj, revoluţionarii
moldoveni reuniţi la Braşov (24 mai) au redactat un legământ
intitulat Principiile noastre pentru reformarea patriei, care-şi
propunea să realizeze unirea Moldovei şi Munteniei într-un
singur stat românesc neatârnat, libertatea persoanei şi egalitatea
în faţa legilor, desfiinţarea clăcăşiei şi împroprietărirea ţăranilor
fără despăgubire.
Unul din cele mai reprezentative documente progra-
matice ale revoluţiei române a fost Proclamaţia de la Islaz din
Ţara Românească. Prin esenţă, formă şi conţinut, adoptată pe
cale plebiscitară şi sancţionată de domnitorul Gheorghe Bibescu,
Proclamaţia este considerată a fi prima constituţie din Ţările
Române (Istoria dreptului românesc, vol. II, partea I, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1984, p. 137).
213
Documentul preconiza organizarea statului pe baza
regimului reprezentativ, întemeiat pe principii şi obiective cum
erau: o adunare legiuitoare reprezentativă pentru toate stările
sociale; domn responsabil, ales pe cinci ani, din toate straturile
societăţii; răspundere ministerială şi a funcţionarilor publici;
egalitatea în drepturi politice, emanciparea israeliţilor şi drepturi
cetăţeneşti indiferent de confesiune, dezrobirea robilor ţigani;
libertatea absolută a tiparului; desfiinţarea pedepsei degradante
cu bătaia şi a pedepsei cu moartea.
În august 1848, Mihail Kogălniceanu a redactat la
Cernăuţi un program intitulat Dorinţele partidei naţionale din
Moldova, dezvoltat ulterior în Proiectul de constituţie pentru
Moldova, care cuprindea elementele de bază ale viitorului stat
român modern organizat pe baze constituţionale, cu un regim
reprezentativ.
Puterea legiuitoare urma să fie exercitată de o Adunare
obştească, formată din deputaţi aleşi pe baza votului censitar.
Puterea judecătorească revenea unor instanţe (judecătorii de
primă instanţă, de apel şi de comerţ, Divanul domnesc şi Curtea
de Casaţie) independente în exercitarea atribuţiilor lor.
După modelul constituţiilor apusene, proiectul cuprindea
un capitol special privitor la drepturi şi libertăţi. Se proclamau
egalitatea în drepturi civile şi politice, desfiinţarea titlurilor
nobiliare, a privilegiilor de naştere sau personale, libertatea
individuală, inviolabilitatea domiciliului. Prin conţinutul său,
art. 93 („Proprietăţile sunt sfinte şi se apără de către Cons-
tituţie”) consacra caracterul absolut al proprietăţii private.
Considerând unirea Moldovei cu Ţara Românească drept
„cheie de boltă a edificiului naţional”, aceste documente dădeau
214
glas impetuosului sentiment naţional care, abia peste un deceniu,
a rodit în întemeierea statului naţional modern român.
Cucerind vremelnic puterea, guvernul provizoriu al Ţării
Româneşti a considerat, de asemenea, că esenţial pentru o
schimbare capitală era elaborarea unei Constituţii care să înlo-
cuiască Regulamentele Organice, principalul garant al suzeranităţii
otomane şi al apăsătorului protectorat rusesc. Înfrântă, revoluţia
nu a avut răgazul să aplice decât într-o mică măsură aceste dezi-
derate, dar ele vor inspira în mod hotărâtor reformele viitoare.

215
Capitolul XV
ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL
ÎN PERIOADA 1849-1866

I. ORGANIZAREA DE STAT SUB SEMNUL


UNIFICĂRII POLITICE

Reprimarea revoluţiei române de către forţele interven-


ţioniste străine a fost urmată de un nou val de reacţiune internă
şi internaţională. Convenţia de la Balta-Liman din 1849 restaura
dominaţia tradiţională comună a Rusiei şi Turciei asupra
Principatelor şi modifica în mod restrictiv Regulamentele
Organice. În acelaşi spirit, Curtea de la Viena a abrogat
Constituţia liberală din 1849, care recunoştea unele drepturi
românilor din Imperiu.
O nouă criză internaţională – războiul Crimeei din anii
1853-1856, cu participarea tuturor marilor puteri ale Europei – a
readus în atenţia generală problema românească, devenită
subiect de drept internaţional. Ocupate succesiv de armatele
ruseşti, otomane şi austriece, Principatele au redevenit obiectul
preocupărilor diplomaţiei europene. Se contura astfel ideea
unirii lor într-un stat care să se interpună între cei doi veşnici
rivali: Rusia şi Turcia. Din considerente şi interese proprii,
Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia sprijineau această soluţie, în
timp ce Austria şi Turcia se opuneau din motive lesne de înţeles.
Turcia era temătoare că noul stat unificat şi-ar fi putut revendica
neatârnarea, iar Austria se temea că acest eveniment ar fi înrâurit
puternic starea de spirit a românilor din Transilvania.
216
Oricum, fruntaşii impetuoasei mişcări unioniste au
profitat de complicatul joc de interese, strecurându-se cu
perseverenţă spre obiectivul unificării statale. Această cauză era
comună şi altor naţiuni însemnate ale Europei: italieni, germani,
polonezi, unguri, slavii de sud, bucurându-se, deci, de simpatia
şi înţelegerea opiniei publice europene şi de sprijinul unor
cercuri guvernante din Occident.
Conştientă că nu putea conta pe şansa ca obiectivele
politice legitime ale românilor să fie înţelese şi apreciate altfel
decât în conformitate cu mentalitatea tutelară a marilor puteri de
garante ale ordinii internaţionale existente, clasa conducătoare
românească (domnul ales în 1859 în ambele Principate,
Adunarea Legiuitoare, guvernul, corpul diplomatic), plecând de
la deviza prin noi înşine, a aplicat tenace şi eficient tactica
punerii puterilor europene în faţa faptului împlinit.
Într-o primă etapă, din programul global al daco-româ-
nismului, care ar fi implicat unirea tuturor românilor într-un
singur stat, s-a detaşat cu iscusinţă obiectivul situat pe terenul
legalităţii juridice internaţionale: unirea principatelor Moldova şi
Ţara Românească, mai lesne de realizat şi pregătită, aşa cum s-a
văzut, încă de Regulamentele Organice.
Nu este, aşadar, întâmplător că la Congresul de la Paris
din 1856, care a pus capăt războiului Crimeei, cele mai incisive
dezbateri au vizat statutul Principatelor dunărene, întrucât de
viitorul lor – unificare sau separaţie – cele două categorii de
state îşi legau propriile calcule.
Întrucât disensiunile legate de acest subiect n-au fost
imediat eliminate, Tratatul de la Paris adoptat de Congres a
prevăzut alegerea în ambele ţări a unor adunări ad-hoc
consultative, care să facă propuneri menite să ajute puterile
semnatare în conturarea viitorului statut juridic internaţional şi a
principiilor de organizare internă a celor două Principate.
217
În anul 1857, lucrările celor două adunări s-au finalizat
cu redactarea unor Rezoluţii aproape identice, care cereau în
mod explicit unirea Moldovei şi Valahiei într-un singur stat.
Dar un stat unificat şi independent românesc nu intra în
acel moment în calculele celor mai mulţi dintre garanţi. Aşa se
explică de ce Convenţia adoptată de Conferinţa de la Paris a
puterilor garante, convocată pentru a adopta statutul juridic
„definitiv” al Principatelor, a exprimat dezacordul lor cu năzu-
inţele românilor şi soluţiile propuse de adunările ad-hoc.
Totuşi, principala dispoziţie – constituirea unui stat
denumit Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, deşi cu
domnitori şi instituţii diferite, dădea românilor şansa de a face
un pas înainte pe calea dorită a construcţiei lor statale.
După 1848, regimul de ocupaţie militară a creat o stare
internă de nesiguranţă şi provizorat. Cei doi domni, Barbu Ştirbei
şi Grigore Alexandru Ghica, au fost revocaţi şi înlocuiţi cu
caimacami (locţiitori de domn), însărcinaţi de conferinţa pute-
rilor europene cu organizarea alegerilor celor doi domni. În
atmosfera unei aprige confruntări între partida unionistă şi cer-
curile antiunioniste, reduse numericeşte, dar înstărite şi influente,
la 5 şi 24 ianuarie 1859, moldovenii şi muntenii au ales un
singur domnitor, în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza.
Deşi încălcarea „ordinii garante” a surprins în chip
neplăcut şi chiar a nemulţumit marile puteri, neobişnuite cu
astfel de sfidări, dubla alegere a domnitorului Cuza a rămas
definitivă şi a marcat începutul unor rapide şi profunde prefaceri
şi reforme structurale, având ca rezultat fundamentarea statului
român modern.
Unificarea graduală, dar definitivă a misiunilor diploma-
tice acreditate la Constantinopol, a forţelor armate, a serviciilor
publice, constituirea în 1862 a unui guvern unic şi a unei
218
Adunări Legiuitoare unice la Bucureşti, devenit capitala
României (denumire folosită acum în actele oficiale ale ţării)
sunt fapte care au golit de conţinut în numai trei ani noul statut
impus din afară şi, tocmai de aceea, sortit să nu dăinuiască.
Toate aceste acte exprimau, în esenţă, condiţia unei
suveranităţi depline, voinţa românilor de a-şi impune calea
proprie de construire a edificiului naţional. Marile reforme din
timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) şi al
guvernării principalului său sfetnic, Mihail Kogălniceanu:
secularizarea averilor mănăstireşti, legea rurală, unificarea
forţelor armate, reforma justiţiei (Codul penal şi de procedură
penală, Codul civil, Legea organizării judecătoreşti), reforma
învăţământului etc. au fost ireversibile acte unificatoare şi
explicite manifestări de independenţă. Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris din 1864, socotit o adevărată Constituţie
a României, adoptat prin plebiscit, fără consultarea Porţii şi fără
învoirea garanţilor, a dovedit-o cu prisosinţă.
Acest deceniu al restructurării naţional-statale şi întreaga
legiferare care i-a corespuns au fost, în mare parte, rodul gândirii
forţelor radicale şi moderate ale societăţii româneşti. Ritmul
prefacerilor a alarmat însă clasa marilor proprietari funciari,
adeptă a unor schimbări săvârşite cu paşi mărunţi, ceea ce a
imprimat competiţiei pentru putere între liberali şi conservatori
o nepermisă încordare, păgubitoare pentru viitorul naţional, la
orizontul căruia se profilau imperative cum erau independenţa şi
finalizarea unificării statale.
În aceste împrejurări s-a impus soluţia aducerii la tron a
unui prinţ străin, dintr-o dinastie cunoscută a Europei, cu rolul
de a arbitra şi de a tempera disputele vieţii politice interne, pe de
o parte, şi de a asigura României sprijinul unei puteri europene
influente în realizarea obiectivelor sale, pe de altă parte. Aşa s-a
219
instaurat, la 10 mai 1866, dinastia de Hohenzollern Sigmaringen,
care a domnit în România până la 30 decembrie 1947.

II. DREPTUL CONSTITUŢIONAL


1. Convenţia de la Balta Liman
Convenţia de la Balta Liman, încheiată în aprilie 1848
între Rusia şi Turcia, a pus bazele constituţionale ale instaurării
vechii ordini regulamentare din Principate, inclusiv a condomi-
nium-ului ruso-turc, dar, în realitate, a modificat în mod sub-
stanţial Regulamentele Organice. Principalele sale dispoziţii au
fost următoarele:
- Domnia înceta de a mai fi electivă şi viageră; domnii
erau socotiţi înalţi funcţionari otomani, urmând a fi numiţi pe un
termen de şapte ani de puterea suzerană, cu acordul puterii
protectoare.
- Căimăcămia în trei (locotenenţa domnească în caz de
vacanţă a tronului) s-a redus la o singură persoană (ca în cazul
celor care au vegheat la alegerile pentru adunările ad-hoc din
1858 şi al celor doi domni din 1859).
- Adunarea Obştească Legiuitoare şi Adunarea Obştească
Extraordinară erau dizolvate şi înlocuite cu Consilii (Divanuri
obşteşti) compuse din notabili de încredere şi membri ai clerului
înalt, numiţi de domn şi având ca prerogative adoptarea
bugetului, a proiectelor de legi, controlul finanţelor publice şi al
gestiunii statului.
- Reorganizarea armatei şi poliţiei, în ideea de a sluji
stăpânirea în apărarea ordinii sociale şi politice existente.
2. Tratatul de la Paris
Tratatul de la Paris, din 30 martie 1856, a confirmat, prin
hotărârile sale, faptul că statutul Principatelor şi, în general,
220
problema românească deveniseră probleme europene majore şi
subiect de drept internaţional.
Tratatul menţinea suzeranitatea otomană, dar desfiinţa
protectoratul unilateral şi apăsător rusesc, instituind protecţia
colectivă a puterilor garante semnatare.
Orice intervenţie militară în Principate trebuia să întru-
nească acordul prealabil colectiv, unanimitate greu, dacă nu
imposibil, de realizat.
O dispoziţie cu titlu de reparaţie istorică a privit
retrocedarea către Moldova a trei judeţe din sudul Basarabiei,
anexate de Rusia în 1812 (Cahul, Ismail şi Bolgrad, în suprafaţă
de 5.000 km²). În felul acesta, Rusia pierdea accesul la gurile
Dunării, suferind consecinţele înfrângerii în războiul abia încheiat.
Au fost recunoscute independenţa administrativă a
Principatelor, dreptul fiecăruia de a întreţine o armată naţională,
de a emite legi şi de a se angaja liber în comerţul cu alte state. O
comisie permanentă a statelor riverane Dunării, incluzând şi
Principatele, s-a instituit pentru elaborarea regulamentelor de
navigaţie.
La propunerea delegatului Franţei de unire a celor două
ţări, având în vedere opoziţia Turciei şi Austriei, Congresul a
hotărât consultarea voinţei populaţiei cu privire la viitorul lor
statut, prin convocarea unor Adunări ad-hoc reprezentative
pentru toate stările sociale. Se instituia, totodată, o comisie spe-
cială de informare a puterilor semnatare cu sediul la Bucureşti,
care să cerceteze starea internă, să ia notă de propunerile
adunărilor ad-hoc şi să facă recomandări privind viitoarea formă
de guvernământ. În sfârşit, o conferinţă ulterioară a garanţilor
urma să decidă statutul defitiv intern şi internaţional al
Principatelor, sub forma unui hatişerif al sultanului.
221
3. Rezoluţiile cu semnificaţie constituţională
adoptate de Adunările ad-hoc – 1857
Aşadar, în 1857 s-au desfăşurat lucrările Adunărilor ad-
hoc, învestite cu rol consultativ, destinate să exprime dezide-
ratele privitoare la viitoarea organizare internă a Principatelor.
Recunoscându-le acest drept, puterile garante îşi asumau
implicit obligaţia de a da urmare acestei voinţe, deoarece actele
acestor foruri erau fundamentate pe principiul autodeterminării.
Depăşind prevederile restrictive ale Tratatului, adunările
s-au comportat ca organe împuternicite de alegători să consacre
pe cale legală imperative naţionale. Natura juridică a adunărilor
ad-hoc defineşte şi natura juridică a actelor pe care le-au adoptat
în finalul lucrărilor ca organe reprezentative.
Rezoluţiile adoptate, aproape identice în conţinut, au cerut:
- autonomia şi neutralitatea celor două ţări;
- unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat cu
numele de România;
- guvern responsabil şi constituţional, o adunare legiu-
itoare reprezentativă;
- prinţ străin dintr-o dinastie europeană domnitoare ai
cărui urmaşi să fie crescuţi în religia ţării.
Astfel formulate, şi în viitorul apropiat realizate, obiec-
tivele rezoluţiilor n-au rămas doar simple avize consultative.
Aceste elemente au conferit celor două documente caracterul
unor acte cu valoare şi forţă juridică constituţională, pe care, în
ciuda reticenţelor, puterile garante au fost nevoite până la urmă
să le recunoască.

4. Convenţia de la Paris
După ce, în baza propunerilor adunărilor ad-hoc, comisia
europeană de informare şi-a depus raportul şi concluziile,
Conferinţa de la Paris a puterilor garante a adoptat Convenţia de
222
la Paris, menită să decidă asupra statutului juridic internaţional
şi a organizării interne. Actul era însoţit în anexă şi de o lege
electorală.
Deşi unii autori consideră Convenţia de la Paris un text
având atributele unei adevărate constituţii, alţii admit doar
valoarea sa de act internaţional (Istoria dreptului românesc, vol. II,
partea I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1984, p. 142) prin
care puterile europene au statornicit, vremelnic şi în opoziţie cu
voinţa clar exprimată în adunările reprezentative ale Princi-
patelor, un regim politic străin acestei voinţei: o unire trunchiată.
Astfel, deşi art. 1 consacra denumirea oficială de Prin-
cipatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, acestea erau menţinute
ca state distincte, cu domni aleşi pe viaţă de adunările elective şi
învestiţi de sultan, adunări legiuitoare, guverne şi administraţie
separate. Până la alegerea viitorilor şefi de stat, guvernarea a fost
atribuită în fiecare Principat unei Comisii provizorii, formată din
trei caimacami.
Se mai prevedeau armate naţionale separate, dar cu un
comandant-şef unic, numit alternativ de cei doi domni, cât şi
inamovibilitatea judecătorilor şi independenţa lor faţă de Executiv.
Cât priveşte statutul lor extern, Principatele rămâneau
sub suzeranitatea Porţii, dar legăturile lor continuau să aibă un
caracter contractual, ce stabilea drepturi şi obligaţii reciproce.
Autonomia lor internă era garantată.
Pentru a atenua sentimentul românilor că cererile lor au
fost ignorate, s-au prevăzut şi două instituţii comune, ambele cu
sediul la Focşani: Comisia Centrală, competentă să elaboreze
proiecte de legi de interes comun pentru ambele Principate, şi
Înalta Curte de Casaţie, ca forul judecătoresc cel mai înalt.
Aceste dispoziţii au creat noi condiţii favorabile viitoarei uniri.
De exemplu, Comisia Centrală era chemată să pregătească legi
vizând unificarea vămilor, a serviciilor de poştă şi telegraf,
223
stabilirea regimului monetar unic, a aceluiaşi sistem de măsuri şi
greutăţi.
Din punct de vedere al organizării interne, Convenţia
consacra principiul separaţiei puterilor. Puterea executivă era
exercitată de domnitor, puterea legislativă de domn, Adunarea
obştească şi Comisia Centrală, în timp ce puterea judecătorească
era încredinţată magistraţilor numiţi de domn. Şeful statului avea,
aşadar, prerogative largi. El promulga legile, emitea regulamente
pentru aplicarea acestora, avea drept de graţiere şi de comutare a
pedepselor în materie criminală.
Pe linia spiritului european, Convenţia înscria un vechi
deziderat al forţelor democratice: abolirea rangurilor şi privile-
giilor boiereşti, stabilind egalitatea în drepturi şi libertăţi, în
ocuparea funcţiilor publice pe baza meritelor personale şi în
susţinerea contribuţiilor publice.
Prin dispoziţiile sale, Convenţia deschidea perspectiva
statornicirii raporturilor dintre proprietari şi ţărani pe baze noi,
moderne, menite să înlăture stările juridice feudale. Era admisă
exproprierea în scop de utilitate publică, cu o dreaptă despăgu-
bire, ceea ce deschidea posibilitatea împroprietăririi, fie şi parţiale,
a ţăranilor clăcaşi.
În acelaşi timp, Legea electorală anexată Convenţiei
consacra sistemul votului cenzitar, restrictiv şi conservator:
participarea la vot era condiţionată de un prag al proprietăţii atât
de înalt, încât numărul electorilor direcţi era limitat la câteva mii
de persoane, în special moşieri, sistem care stăvilea accesul
majorităţii neînstărite a populaţiei la viaţa publică – aşa-zişii
alegători primari, care votau prin delegaţie.
Având în vedere toate aceste aspecte, în ciuda lacunelor
în mare parte explicabile, Convenţia a prezentat atributele unei
adevărate constituţii, este adevărat, de inspiraţie externă.
224
5. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris
Reticenţa şi chiar atitudinea potrivnică a unora dintre
statele garante faţă de unirea efectivă a Principatelor au deter-
minat clasa conducătoare românească să apeleze la calea proprie.
Îmbinând energia cu supleţea, ea a aplicat politica prin noi
înşine, alegând în continuare tactica de a pune marile puteri în
faţa faptului împlinit.
Cum cadrul constituţional creat de Convenţia de la Paris
devenise caduc prin prisma unificării depline a aparatului de stat
despre care s-a vorbit, a altor evenimente ulterioare şi a nevoii
de schimbare, o nouă Constituţie, şi prima românească, se impunea.
La 2/14 mai 1864, primul ministru Mihail Kogălniceanu
a dat citire decretului domnesc de dizolvare a Adunării
Legiuitoare, dominată de conservatorii ostili reformelor, cu care
Alexandru Ioan Cuza şi guvernul său n-au putut rezolva
problemele litigioase pe cale constituţională. După lovitura de
stat, un nou proiect de Constituţie – Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris – şi o nouă Lege electorală au fost adop-
tate prin plebiscit, consultare încheiată cu o aprobare zdrobitoare
a reformelor de către corpul electoral.
Statutul dezvoltător a statornicit principiile şi normele
fundamentale ale organizării de stat şi a constituit temeiul refor-
melor care i-au urmat. Asemenea celorlalte constituţii moderne,
a consacrat principiul separaţiei puterilor în stat.
Puterea legiuitoare se exercita colectiv de către dom-
nitor, Adunarea Legiuitoare şi Senat (Corpul Ponderator), instituţie
nou creată, adoptându-se astfel sistemul parlamentar bica-
meral. Statutul sporea considerabil prerogativele domnului, care
primea iniţiativa legislativă, proiectele de legi fiind pregătite cu
concursul Consiliului de Stat. El avea dreptul de veto absolut,
putând să refuze sancţionarea proiectelor votate de adunările
225
legislative. Tot domnul emitea decrete când legislativul nu se
afla în sesiune, fără a exista obligaţia ratificării ulterioare a
acestor decizii.
Adunarea Legiuitoare bicamerală a purtat de acum denu-
mirea oficială de Corpurile Legiuitoare. Adunarea Deputaţilor,
compusă din 60 de membri, al cărei preşedinte era numit de
domn, dezbătea proiectele de legi, pe care nu le putea respinge,
ci doar restitui Corpului Ponderator spre reformulare, şi aproba
bugetul de stat. Senatul (Corpul Ponderator) era prezidat de
mitropolit şi era compus din 64 de membri, din care 1/3 numiţi
de domn. El aproba toate proiectele de legi adoptate de Adunare,
înainte de a fi sancţionate de domn, având şi dreptul de a judeca
constituţionalitatea legilor.
Legea electorală anexată Statutului a sporit în mod
considerabil numărul de alegători (de la câteva mii la 570.000),
raportat la normele electorale ce au însoţit Convenţia din 1858.
Corpul electoral era împărţit în alegători primari, stabiliţi con-
form unui prag de impozitare: 50 de alegători primari numeau
un alegător direct, şi alegători direcţi – cetăţeni români cu un
venit de 100 de galbeni, alături de cler, profesiuni libere, diplomaţi.
Dreptul de a alege revenea locuitorilor de peste 25 de
ani. Dreptul de a fi ales revenea cetăţenilor români de peste 30
de ani, cu un venit de 200 de galbeni. Dispoziţiile avantajau
burghezia, lărgind accesul său la viaţa politică. Totuşi, prin
stabilirea censului pe avere, destul de ridicat faţă de starea
materială a populaţiei, consultarea voinţei masei de cetăţeni
rămânea un deziderat.
Se poate aprecia, în concluzie, că Statutul, influenţat de
Constituţia franceză din 1853, păstra formele parlamentare, dar
esenţa constituţionalismului românesc a constat, din acest mo-
ment şi până la noua Constituţie din 1866, în sistemul guvernării
226
personale. Chiar dacă, însă, sistemul cenzitar nu permitea
exprimarea integrală a voinţei naţionale, Corpurile Legiuitoare
au căpătat caracter de Parlament, în sensul de Reprezentanţă
Naţională, iar faptul că puterea executivă avea un ascendent
asupra celei legislative nu a fost în măsură să reducă importanţa
progresului realizat în sistemul politic al ţării.

III. LAICIZAREA DREPTULUI


Procesul în care cârmuirea civilă a intervenit tot mai des
în treburile bisericii pentru a o subordona administraţiei de stat a
fost de lungă durată şi a evoluat progresiv.
Dreptul şefului statului de a numi capii bisericii şi de a
controla patrimoniul acesteia a fost asumat de împăratul hab-
sburgic în Transilvania şi Bucovina încă în secolul al XVIII-lea,
iar în Principate a căpătat prin Regulamentele Organice un nou
conţinut juridic.
În temeiul acestui drept, Alexandru Ioan Cuza a adoptat
cunoscutele măsuri de secularizare a averilor mănăstireşti,
căutând să transforme pe membrii clerului în funcţionari publici.
Din numeroasele legiuiri înscrise în procesul de laicizare a
dreptului, relevăm Legea comunală din 1864, prin care actele de
stare civilă treceau de la parohiile urbane şi rurale în seama pri-
măriilor, precum şi legislaţia civilă, care lăsa chestiunile privind
familia, rudenia, căsătoria şi divorţul în jurisdicţia exclusivă a
instanţelor civile.
Şi în Transilvania, s-a produs înlocuirea treptată a
dreptului canonic cu cel laic, într-o primă etapă prin includerea
unor reguli de drept laic în cel canonic, şi anume instituţiile
legate de viaţa matrimonială: căsătoria, dota, testamentul, evi-
denţa naşterilor, căsătoriilor şi deceselor cu procedura judiciară
corespunzătoare.
227
Sub influenţa ideilor iluministe, acest proces s-a accen-
tuat în epoca lui Iosif al II-lea, când dreptul de stat s-a emancipat
de supremaţia papală şi a dreptului canonic, culminând cu legea
din 1895, care suspenda orice jurisdicţie ecleziastică privitoare
la raporturile cu dreptul penal şi civil.

IV. DREPTUL CIVIL


Codul Civil Român, promulgat de Alexandru Ioan Cuza
la 4/16 decembrie 1864, a intrat în vigoare în 1865. Autorii săi
au avut ca model Codul civil francez din 1804, Legea belgiană
din 1851 şi Codul civil italian al lui Pisanelli în materie de bunuri,
obligaţii, privilegii şi ipoteci – dispoziţii preluate selectiv şi
adaptate realităţilor româneşti.
În organizarea sa, Codul civil era alcătuit din trei cărţi,
un preambul şi dispoziţii finale.
a. Cartea întâi era consacrată persoanelor. Această parte
reglementa condiţia juridică a persoanelor fizice, majore de la
vârsta de 21 de ani, în baza principiului egalităţii tuturor în faţa
legilor.
Persoanele juridice se clasificau în cele cu scop lucrativ,
a căror activitate era reglementată de Camera de Comerţ, şi fără
scop lucrativ (care îşi propuneau obiective culturale, sportive, de
binefacere sau politice), înfiinţate prin decret domnesc.
Relaţiile de rudenie priveau căsătoria, divorţul, paternitatea.
Cum Codul civil a adoptat principiul secularizării drep-
tului (trecerea acestuia din patrimoniul bisericii în competenţa
statului), familia a fost acum laicizată prin aceea că întocmirea
actelor de stare civilă – naştere, căsătorie, divorţ – era trecută
din seama clerului în competenţa ofiţerului de stare civilă, cu
obligaţia acestuia de a le înscrie în registre speciale. Ca şi în
Codul napoleonian, căsătoria era considerată un contract. Spre
228
deosebire însă de Codul civil francez, cel românesc a menţinut
divorţul, ca şi în trecutul dreptului civil din Ţările Române.
Raporturile dintre soţi au fost dominate de principiul
puterii maritale a soţului (decretat „cap de familie”), femeia
fiind lipsită de drepturi, inclusiv de cele politice (de exemplu, de
a alege şi de a fi aleasă într-o funcţie publică). Cercetarea pater-
nităţii era interzisă, sub pretextul apărării familiei legale. Chiar
recunoscut de tată, fiul natural putea avea doar beneficiul stării
civile, dar nu şi alte drepturi şi obligaţii, existente doar între
mamă şi copilul ei natural.
b. Cartea a doua şi a treia priveau bunurile şi modul de
dobândire şi transmitere a proprietăţii.
Proprietatea era amplu reglementată: formele de stăpâ-
nire (nuda proprietate, posesia, detenţia), drepturile reale (servi-
tuţile, uzufructul ş.a.), precum şi cele de creanţă. Bunurile erau
clasificate în imobile şi mobile.
Răspunderea civilă era contractuală (creată prin încăl-
carea unei obligaţii născute din contract) sau delictuală (rezultată
din faptul ilicit al unei persoane care aducea un prejudiciu alteia) –
în ambele cazuri prejudiciul trebuind să fie acoperit integral de
partea care nu-şi îndeplinea obligaţia.
Codul proceda la clasificarea contractelor în consensuale
(încheiate prin simplul acord de voinţă) şi solemne (a căror
încheiere era însoţită de îndeplinirea unei formalităţi).
Tot în materie de obligaţii şi contracte, Codul civil pre-
vedea libertatea părţilor contractante. În principiu, orice convenţie
încheiată de persoane capabile era permisă, cu condiţia să nu fie
contrară unei dispoziţii legale, ordinii publice sau bunelor moravuri.
În încheierea contractelor s-a consacrat principiul auto-
nomiei de voinţă a părţilor, consimţământul acestora trebuind să
fie liber şi neviciat prin eroare, dol sau violenţă. Desfiinţarea
contractelor putea fi cauzată de nulitatea sau rezoluţia lor (când,
229
din neexecutarea obligaţiilor debitorului, creditorul putea cere pe
cale judecătorească executarea acestora sau desfiinţarea contrac-
tului), de revocare sau reziliere.
Succesiunea putea fi deferită ab intestat, în care ordinea
succesorală era dată de gradul de rudenie, şi pe cale testamentară.
Testamentul putea fi olograf (scris, semnat şi datat de
testator), autentic (semnat de testator şi transmis judecătorului
care îi conferea autenticitate prin citirea în şedinţă publică) sau
mistic (secret, semnat de testator şi prezentat judecătorului închis
şi pecetluit în baza unui proces-verbal, pentru a putea fi deschis
în condiţiile indicate de testator).
Codul civil reglementa amănunţit deschiderea succesiunii,
categoriile de succesori, lichidarea succesiunii, donaţiile între vii.
Succesorii legali erau grupaţi în trei clase: a) succesorii
legitimi (descendenţi, ascendenţi şi colaterali până la gradul 12).
Pe acest plan, Codul introducea ideea de egalitate în materie de
moştenire, abolind privilegiul masculinităţii; b) succesorii nere-
gulaţi (copii naturali, soţul supravieţuitor, statul), chemaţi la
moştenire numai în lipsa celor legitimi; c) succesorii anormali.
În sfârşit, Codul interzicea substituţia fideicomisară, ca o
reminiscenţă feudală.

V. CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ


Intrat în vigoare concomitent cu Codul civil român,
Codul de procedură civilă era împărţit în şapte cărţi: procedura
înaintea judecătorului de plasă (nepusă în vigoare din lipsă de
cadre); tribunalele de judeţ (cu o competenţă generală, dar
mărginită de un plafon valoric al obligaţiilor debitorului);
Curţile de apel, în număr de cinci; arbitri; executarea silită;
proceduri speciale; dispoziţii generale.

230
Judecarea pricinilor
Subiectele procesului civil erau reclamantul şi pârâtul,
judecătorul fiind un arbitru al părţilor, chemat să urmărească
respectarea dispoziţiilor legii.
Cererea de chemare în judecată în faţa instanţei com-
petente putea fi făcută de orice persoană având liberul exerciţiu
al drepturilor civile. Codul reglementa cu grijă şi sub pedeapsă
de nulitate citarea persoanelor fizice şi juridice, precum şi
conţinutul citaţiei şi termenul de judecată.
Procedura de judecată era orală, publică şi contra-
dictorie. În materie civilă şi contencioasă, procesele se judecau
în şedinţă publică, în afară de cazurile când legea prevedea
altfel. Părţile se puteau înfăţişa în persoană sau prin mandatari
asistaţi de avocaţi. În pricinile de despărţire sau în cele în care
ordinea sau moralitatea publică erau implicate, şedinţele erau
secrete. Înainte de începerea judecării procesului, pârâtul putea
ridica excepţia de incompetenţă a instanţei.

Sentinţa
Dacă completul de judecată era format numai din doi
judecători şi ei nu erau de acord asupra soluţiei, se declara
divergenţă şi, judecându-se din nou procesul, în complet de trei
judecători, hotărârea se lua cu majoritate de voturi, cel rămas în
minoritate urmând să-şi motiveze opinia separată, care se alătura
sentinţei.

Procedurile probatoare
Dacă erau necesare probe pentru stabilirea temeiniciei
pretenţiilor părţilor, instanţa putea încuviinţa, în mod pregătitor
şi probator, verificarea scriptelor, cercetarea prin martori, exper-
tize, interogatoriul părţilor, mărturisirea şi jurământul judiciar,
prezumţiile şi orice alte măsuri necesare pentru aflarea adevărului.
231
Înscrisurile puteau fi autentice sau sub semnătură privată.
Proba cu martori era practicată pentru obligaţii mai mici de 150 lei.
Instanţele apelau tot mai frecvent la expertize prin specialişti în
chestiuni tehnice, cum erau cele contabile sau construcţiile.
Prezumţiile erau stabilite de lege, un exemplu fiind hotărârea
judecătorească rămasă definitivă care avea autoritate de lucru
judecat în baza prezumţiei legale că ea exprima adevărul.

Căile de atac. Executarea hotărârii


Procesul parcurgea o dublă judecată de fond: în faţa primei
instanţe şi în faţa instanţei de apel, după care urma judecata în
recurs.
Căile de atac erau ordinare şi extraordinare, supuse
regulii după care nu se putea face uz decât o singură dată de o
cale de atac, nu se admitea cumularea a două căi de atac, nu se
putea recurge la o cale extraordinară de atac decât după ce s-au
epuizat cele ordinare – apelul şi recursul.
Căile de atac erau: apelul (prilej cu care se făcea o nouă
judecată de fond), opoziţia (împotriva hotărârilor date în lipsă),
contestaţia şi recursul. Partea nemulţumită de hotărârea unui
tribunal care nu judeca în ultimă instanţă se putea adresa Curţii
de Apel, ale cărei decizii, la rândul lor, puteau fi supuse
recursului în faţa Curţii de Casaţie. Recursurile se judecau şi în
lipsa uneia dintre părţi, cu drept de opoziţie motivată în opt zile
de la comunicarea hotărârii.
În general, desfăşurarea proceselor era greoaie, implicând
termene lungi pentru administrarea probelor şi costisitoare prin
taxele ridicate de judecată şi de timbru.

Executarea silită
Potrivit Codului de procedură civilă, o hotărâre judecă-
torească rămasă definitivă sau un titlu executor cărora debitorul
refuză să li se supună erau puse în executare. Aceasta se întindea
232
asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, cu
excepţiile prevăzute de lege; adjudecarea, ca act final în materie
de bunuri, era un fel de vânzare silită impusă proprietarului
urmărit şi o achiziţie reală pentru adjudecător.
Codul reglementa şi cazurile de proceduri speciale, cum
erau sechestrul asigurător şi judiciar, interdicţia, cesiunea bunurilor,
convenţiile matrimoniale, deschiderea succesiunii etc.

VI. DREPTUL PENAL


În Regulamentul Organic al Ţării Româneşti s-a prevăzut
constituirea unei comisii care să elaboreze o condică criminală
completă. Aceasta s-a întrunit în 1838, dar lucrarea completă a
fost publicată în 1851, cu denumirea de Condica criminalicească
cu procedura ei. În acest timp, în Moldova era în vigoare, încă
din 1826, Condica criminală, ceea ce impunea în mod imperios
modificarea şi modernizarea legislaţiei penale.
Codul penal român, publicat în 1865, a dat curs acestui
deziderat. El a avut ca izvoare Codul penal francez din 1810,
Codul prusian din 1851 şi a preluat unele dispoziţii anterioare
ale Condicilor criminaliceşti din Moldova şi Ţara Românească,
din acel moment abrogate.
Normele înscrise au fost grupate într-o parte generală, ce
conţinea un ansamblu de reguli juridice aplicabile la toate
infracţiunile, şi o parte specială, destinată diferitelor categorii de
infracţiuni cu sancţiunile corespunzătoare. Criticat pentru unele
lacune privitoare la reglementarea unor instituţii de bază ale
dreptului penal (tentativa, concursul de infracţiuni, recidiva,
instigarea, suspendarea executării pedepsei, responsabilitatea
penală), cât şi pentru caracterul relativ blând al pedepselor,
Codul penal din 1864, cu modificările sale ulterioare, a avut o
longevitate apreciabilă, rămânând în vigoare până în anul 1937.
233
Codul avea în centrul reglementărilor sale infracţiunea şi
pedeapsa şi era structurat în trei cărţi: 1. Dispoziţii privitoare la
pedepse şi la felul lor; 2. Normele cu privire la crime şi delicte;
3. Materia contravenţiilor şi pedepsele lor.
Cartea a II-a, intitulată Despre crime şi delicte în special
şi despre pedepsele lor, cuprindea dispoziţii privind incriminarea
următoarelor grupe de infracţiuni: crime şi delicte contra
Constituţiei, contra intereselor publice şi contra particularilor.
În dispoziţiile preliminare ale Codului s-a adoptat clasi-
ficarea tripartită a infracţiunilor în crime, delicte şi contra-
venţii (clasificare fără temei teoretic, de vreme ce între crime şi
delicte nu există deosebiri esenţiale, ambele desemnând fapte
săvârşite cu intenţie). Ca urmare, şi pedepsele se clasificau în
criminale, corecţionale şi contravenţionale (poliţieneşti).

Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe cate-


gorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl
reprezentau, astfel:
1. Infracţiuni îndreptate împotriva statului (trădarea,
răsturnarea ordinii de stat).
2. Infracţiuni împotriva Constituţiei (fapte potrivnice
sistemului parlamentar sau celui electoral).
3. Infracţiuni împotriva intereselor publice (abuzul de
putere, delapidarea, falsificarea – de monedă, înscrisuri – ultra-
jul, opunerea faţă de autoritate).
4. Cele mai numeroase infracţiuni erau îndreptate împo-
triva intereselor particulare (împotriva vieţii, integrităţii corporale,
onoarei şi proprietăţii).
Codul penal din 1864 reglementa modul de pedepsire a
tentativei, care era asimilată cu infracţiunea consumată, şi a
complicităţii (complicele pedepsindu-se ca şi autorul principal).
234
Dispoziţii speciale priveau circumstanţele atenuante, cauzele ce
înlăturau dolul sau culpa (constrângerea, inconştienţa infracto-
rului). De asemenea, în stabilirea pedepsei, faţă de reglementările
anterioare, s-a proclamat principiul legalităţii acesteia: „Nici o
infracţiune nu se va pedepsi dacă pedepsele nu vor fi hotărâte
înaintea săvârşirii sale” (art. 2).
Cu privire la aplicarea pedepselor, Codul penal român
din 1864 reflecta concepţia beccariană de moderaţie. Spre deo-
sebire de Codul penal francez, acesta nu mai prevedea pedeapsa
cu moartea, confiscarea averii şi pedepsele corporale. De aceea,
era considerat ca fiind cea mai blândă lege penală din Europa.
Împreună cu legislaţia ulterioară în materie, Codul penal
român din 1864 reglementa şi alte instituţii ale dreptului penal:
corecţionalizarea, recidiva, cumulul de infracţiuni, graţierea, am-
nistia, reabilitarea ş.a.

VII. DREPTUL PROCESUAL PENAL


Codul de procedură penală din 1864, cu aplicare din
anul următor, a avut ca principal izvor Codul de instrucţie
criminală din Franţa (1808).
Acţiunea penală
Încă în art. 1, Codul făcea distincţie între acţiunea*
publică şi cea privată. Cum însă orice infracţiune care produce o
tulburare a ordinii publice sau sociale dă naştere unei acţiuni
publice (penale), această infracţiune lezează şi interesele per-
soanei. De aici decurge şi o acţiune privată pentru repararea
prejudiciului cauzat acesteia.
________________
*
Prin acţiune se înţelege facultatea de a recurge la autoritatea
judecătorului pentru a obţine recunoaşterea unui drept violat şi asigurarea
restabilirii lui prin mijloace legale.
235
În sistemul procedurii penale române, acţiunea penală
era încredinţată unui corp de magistraţi, cunoscut sub numele de
Ministerul Public.
Odată pusă în mişcare, acţiunea penală nu mai putea fi
retrasă, stingându-se fie prin hotărâre judecătorească (în ultimă
instanţă) într-unul din modurile prevăzute de lege: prin achitare,
condamnare sau absolvire, fie prin împăcarea părţilor sau
precripţie.
Codul de procedură penală a realizat un compromis între
vechea procedură: secretă, de tip inchizitorial (menţinută acum
doar în prima fază a procesului), scrisă şi fără dezbaterea contra-
dictorie a probelor, şi judecata penală modernă: publică, orală şi
contradictorie, aplicată în faza a doua, cea a judecăţii.
Procesul penal se desfăşura în trei acte: cercetarea şi
descoperirea infractorului, urmărirea şi instrucţiunea propriu-zisă
în vederea adunării probelor constituiau cele trei momente din
prima fază a procesului penal; urmau judecata şi apoi executarea
hotărârii, în caz de condamnare.
Instrucţiunea
Descoperirea infractorilor revenea ofiţerului de poliţie
judiciară, ce strângea probele referitoare la infracţiunile săvâr-
şite de autor şi înainta dosarul procurorului, care se ocupa de
procedura urmăririi infractorului.
În cazuri mai complicate, acesta înainta cauza unui jude-
cător de instrucţie, care proceda la o anchetă numită instrucţie.
Instrucţia preparatorie avea un caracter secret: ea se
desfăşura în cabinetul judecătorului şi în absenţa inculpatului,
care nu avea calitatea de a asista la depoziţia martorilor. După
încheierea instrucţiunii, judecătorul elabora o ordonanţă definitivă,
iar procurorul sesiza instanţa de judecată.
236
Judecata
Instanţele de judecată erau: judecătoriile de plasă, tribu-
nalele de judeţ, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Judecătoriile alcătuiau prima instanţă penală de judecată,
în care hotărârile puteau fi pronunţate în lipsă sau în contra-
dictoriu. Partea condamnată în lipsă avea dreptul la opoziţiune
sau la apel.
De regulă, delictele erau de competenţa tribunalelor, iar
crimele de competenţa Curţilor cu juri, formate dintr-un complet
de judecători şi un juriu compus din cetăţeni.
Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la îndoita
întrebare: dacă persoana era vinovată; dacă merita circumstanţe
atenuante. Desigur că răspunsurile erau adesea influenţate de
factori subiectivi: convingeri, prejudecăţi etc. Dacă juriul răs-
pundea afirmativ, judecătorii făceau încadrarea faptei în textul
de lege corespunzător şi stabileau pedeapsa.
Dar, deoarece autorii unor crime cum erau infracţiunile
împotriva statului – de competenţa Curţilor cu juri – erau
achitaţi prin răspunsul negativ al juriului (care nu era obligat să-
şi motiveze verdictul), legi penale speciale ulterioare au adus
modificări Codului penal astfel:
- pentru aceleaşi fapte, în loc de pedepse criminale s-au
prevăzut pedepse corecţionale; în felul acesta, faptele deveneau
delicte. Pe această cale, unii infractori au fost scoşi de sub
competenţa Curţilor cu juri şi daţi în competenţa tribunalelor
(care judecau delicte). Aici, însă, sentinţele erau pronunţate de
judecători de carieră care aplicau strict legea, fiind obligaţi să
motiveze o eventuală sentinţă de achitare.
Trecerea unor infracţiuni din categoria crimelor în cea a
delictelor nu a dus, cum s-ar putea crede, la îmblânzirea legii
penale, pentru că pedepsele corecţionale au fost mărite şi a fost
237
ridicat pragul minim al pedepsei, chiar în cazul acordării
circumstanţelor atenuante.
Căile de atac
S-a menţionat anterior că partea condamnată în lipsă sau
nemulţumită de soluţie avea dreptul de opoziţiune sau de apel.
Tribunalele reprezentau, în ordine ierarhică, a doua
instanţă penală cărora părţile li se puteau adresa în recurs. Dacă
motivele de recurs erau considerate întemeiate, tribunalul casa
cartea de judecată, iar cauza era judecată din nou, în fond.
Împotriva sentinţei tribunalului existau, de asemenea, două căi
de atac: opoziţiunea şi apelul adresat Curţii de Apel.
Aşa cum, de asemenea, s-a amintit, judecarea infracţiu-
nilor grave (crime, delicte politice şi de presă) se făcea la Curtea
cu juraţi, a cărei procedură era publică (cu unele excepţii), orală
şi contradictorie. Împotriva deciziilor sale nu exista decât
recursul de casaţie, cale extraordinară de atac, de competenţa
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

VIII. LEGE ŞI REFORMĂ


Formarea statului român modern şi chemarea la
guvernare a liberalilor moderaţi, cu vederi reformatoare, au creat
cadrul prielnic pentru legiferarea unor prefaceri reclamate în
mod imperativ de societate. Opera cea mai fecundă, cu atât mai
impresionantă cu cât a fost înfăptuită într-o perioadă scurtă de
timp, a fost legată de numele lui Mihail Kogălniceanu, sfetnic
devotat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
În afară de remarcabila reformă a justiţiei, înfăţişată pe
larg în paginile anterioare, alte numeroase reforme au vizat
relaţiile sociale, statutul proprietăţii, modernizarea instituţiilor
fundamentale ale statului.

238
Legea secularizării averilor mănăstireşti
Averile mănăstirilor închinate aşa-numitelor „locuri sfinte”
din Orientul ortodox s-au constituit prin danii seculare repetate
ale domnilor români, cu scopul declarat de a susţine lupta anti-
otomană, precum şi ortodoxia. Ele însumau 25 % din suprafaţa
agricolă a celor două Principate. Administrându-le direct, prin
perceperea dobânzilor în aur, Patriarhiile Orientului acţionau în
detrimentul intereselor statului român, contribuind la secătuirea
ţării.
Ca o compensaţie pentru exproprierea preconizată, gu-
vernul român a oferit o importantă despăgubire în bani precum
şi alte bunuri, dar propunerea a fost respinsă. Ca urmare, prin
legea adoptată la 25 decembrie 1863, averile mănăstireşti intrau
în patrimoniul statului, iar veniturile lor reveneau bugetului. În
felul acesta se constituia şi un important fond funciar în pers-
pectiva emancipării clăcaşilor şi împroprietării lor cu pământ.
Legea rurală promulgată la 14 august 1864 a stat la
temelia primei reforme agrare importante din România modernă.
Asimilând dreptul de folosinţă preexistent cu dreptul de
proprietate indiviză, legea stabilea ca circa 2/3 din marea
proprietate funciară să revină ţăranilor, cu excepţia pădurilor,
care rămâneau moşierilor. Criteriul împroprietării a fost puterea
economică, exprimată în numărul de vite posedat. În felul acesta
se stabileau trei categorii de proprietari: fruntaşi, mijlocaşi şi
pălmaşi.
Răscumpărarea se făcea cu o dobândă de 8%, eşalonân-
du-se pe 15 ani şi plătindu-se diferenţiat pe categorii de bene-
ficiari. Pământul dobândit nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani.
Se desfiinţau pentru totdeauna claca (boierescul), dijma,
precum şi toate servituţile în natură şi în bani prestate către
proprietarii de moşii.
239
Urmarea a fost împroprietărirea a 463.000 familii cu
peste 1.800.000 ha. Înfăptuirea reformei a întâmpinat şi
dificultăţi şi din pricina lipsei unui regulament clar de aplicare.
Urmările reformei, deşi moderate, au fost importante
pentru angajarea economiei noului stat pe o cale modernă, în
sensul că sporul de producţie obţinut de gospodăria ţărănească,
eliberată de constrângeri, a alimentat creşterea exportului, iar
despăgubirile au dat marilor proprietari posibilitatea acumu-
lărilor de capital, orientate spre investiţii şi achiziţia de maşini.
Legea instrucţiunii publice din 7 decembrie 1864 dădea
învăţământului o orientare modernă şi o structură unitară. Prin
dispoziţiile sale, România se înscria între primele ţări din Europa
care dispuneau de un învăţământ de 4 ani, obligatoriu şi gratuit.
Prin Legea organizării puterii armate, din 9 decembrie
1864, modificată în 1868, oştirea era structurată pe cinci compo-
nente: armata activă (operativă), armata teritorială formată din
dorobanţi şi călăraşi, miliţiile, garda civică (orăşenească) şi gloatele.
În materie de justiţie militară, s-au aplicat Condica
penală ostăşească (1852) şi Codul justiţiei militare (1873).
Lărgirea pieţei capitaliste şi accelerarea circulaţiei măr-
furilor au reclamat legi corespunzătoare în materie de comerţ,
industrie şi finanţe. În 1864, Alexandru Ioan Cuza a promulgat
Legea introducerii sistemului de unităţi şi măsuri metrice,
precum şi Legea Contabilităţii, şi a autorizat crearea Curţii de
Conturi, care verifica actele financiare ale statului.
Votând Legea privind numirea de către domn a
mitropoliţilor şi episcopilor, Camerele legiuitoare au deschis
calea viitoarei autocefalii a Bisericii Ortodoxe Române, ca atri-
but al independenţei depline.

240
Capitolul XVI
DREPTUL MODERN AL ROMÂNIEI ÎNTRE 1866-1918

I. VIAŢĂ ECONOMICĂ ŞI STRUCTURI SOCIALE


1. Economia
Agricultura reprezenta sectorul precumpănitor al econo-
miei, marea proprietate funciară fiind dominantă, atât în Vechiul
Regat, cât şi în Transilvania, ceea ce a determinat şi o afirmare
mai lentă a capitalismului. Cu toate acestea, producţia agricolă a
fost remarcabilă.
România se afla în prima fază a societăţii industriale,
grevată de insuficienţa capitalului autohton, de nivelul tehnic
scăzut precum şi de concurenţa străină. Această situaţie a impus
pe plan legislativ o politică de protejare şi încurajare a industriei
naţionale. Efectele acestei orientări au fost creşterea numărului
de întreprinderi şi accelerarea ritmului de industrializare. O şansă
a României a fost punerea în valoare, cu concursul capitalului
străin, a marilor sale resurse petrolifere. În ajunul primului răz-
boi mondial, România ocupa locul al patrulea în lume la exportul
de grâu (după Rusia, Canada şi S.U.A.) şi locul al doilea în
Europa la producţia de petrol.
Aceste creşteri au stimulat dezvoltarea reţelei de trans-
porturi şi comunicaţii şi au sporit volumul schimburilor.
Cucerirea independenţei de stat, în 1878, precum şi pro-
gresele economice relevate s-au constituit, la rândul lor, în condiţii
pentru crearea unui sistem financiar-bancar şi de credit
naţional. În 1880, a fost fondată Banca Naţională a României, a
241
fost introdusă moneda naţională proprie, s-au constituit bănci cu
capital autohton şi participare străină. În 1881, a început să
funcţioneze Bursa de Valori, cu sediul la Bucureşti, ca instituţie
financiară de credit.

2. Structuri sociale
Pe lângă puterea rezultată din stăpânirea pământului,
marii proprietari funciari au investit în industrie şi bănci, tot
astfel cum burghezia industrial-bancară deţinea întinse pro-
prietăţi agricole. Astfel, s-a produs o interferenţă a intereselor
economice şi sociale ale celor două clase, dar s-a menţinut riva-
litatea lor politică, prin cele două partide – liberal şi conservator –,
contradicţie rezultând din viziunea diferită asupra reformelor ce
se impuneau a fi înfăptuite.
Clasa lucrătorilor industriali, care număra la începutul
secolului al XX-lea circa 500.000 de persoane, provenea din
rândurile meşteşugarilor pauperizaţi şi ale ţărănimii sărăcite –
categorie socială angajată pe calea organizării sale politice şi
profesionale.
Ţărănimea, reprezentând partea covârşitoare a societăţii,
era stratificată într-o categorie înstărită, mai redusă numericeşte,
şi ţărănimea săracă, dispunând de resurse extrem de precare şi
care reprezenta 70 % din populaţia satelor. Marcată de nedreapta
distribuire a pământului, de povara învoielilor agricole, starea
ţărănimii a fost o sursă generatoare de frământări sociale (marile
răscoale din 1888 şi 1907), conjugate cu acţiuni revendicative
ale muncitorilor industriali.
Viaţa social-politică a fost dominată de problema agrară
şi problema electorală. Reforma agrară din 1864 a menţinut
inechitabila repartiţie a pământului: circa 8.000 de moşieri
deţineau mai mult pământ decât un milion de gospodării ţără-
neşti. Sistemul arendăşiei impunea ţărănimii condiţii oneroase.
Legea tocmelilor agricole, din 1866 (modificată în 1872),
242
autoriza folosirea forţei în executarea învoielilor. După răscoala
din 1907, legiuitorul a adoptat un ansamblu de acte normative
destinate să amelioreze viaţa sătenilor, dar măsuri cu adevărat
substanţiale s-au luat abia după Războiul de Reîntregire, în noul
cadru statal al României Mari.

II. VIAŢA POLITICĂ. PLURIPARTIDISM


ŞI RESPONSABILITATE GUVERNAMENTALĂ

1. De la domnul pământean la prinţul străin.


Actul de la 10 mai 1866
Domnia a reprezentat o creaţie politică original românească.
Alături de biserică, ea a fost principala instituţie a statalităţii în
secolele XIV-XIX. Domnii erau încoronaţi conform principiilor
electiv şi ereditar.
Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc ale Moldovei şi Valahiei
din 1857 au cerut, alături de celelalte puncte, un prinţ străin cu
drept de moştenire a tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare
europeană.
Deşi contrară acestei prevederi, dubla alegere a lui
Alexandru Ioan Cuza a reprezentat piatra de temelie a statului
modern român, iar domnia sa, deşi scurtă, a fost mănoasă în reforme
ce au contribuit la modernizarea şi propăşirea statului român.
În anul 1866, din raţiuni deja amintite în capitolul anterior,
s-a înfăptuit un triplu act de voinţă: alegerea prin plebiscit,
proclamarea ca domn la 10 mai şi întronarea prinţului Carol I –
act menit să pună capăt frământărilor interne şi stării de
provizorat rezervată Unirii de puterile garante.
Potrivit Constituţiei din 1866 – care va fi examinată în
mod distinct – România era, ca formă de stat, o monarhie
constituţională şi ereditară, şeful statului, domnul, bucurându-se
243
de largi prerogative, care-i permiteau să exercite în mod auto-
ritar rolul de arbitru în disputele politice legate de guvernare.
În anul 1881, Corpurile Legiuitoare au proclamat România
ca Regat şi a avut loc încoronarea regelui Carol I şi a reginei
Elisabeta. Prin pactul de familie din acelaşi an s-a reglementat
succesiunea la tron: în lipsa unor moştenitori direcţi, succesorul
tronului a fost desemnat principele Ferdinand de Hohenzollern,
nepot de frate al regelui.

2. Proclamarea independenţei de stat


După întemeierea României, independenţa de stat a devenit
ţelul major al naţiunii, bucurându-se de susţinerea unanimă a
întregii societăţi. Graţie politicii prin noi înşine, legăturile de
dependenţă faţă de Poarta otomană deveniseră aproape simbolice.
Când, în primăvara anului 1877, a început războiul ruso-
turc, Corpurile Legiuitoare au adoptat moţiuni care cereau
ruperea acestor legături şi apărarea integrităţii statului român.
Dând curs acestor imperative, la 9 mai 1877, ministrul de externe
Mihail Kogălniceanu a făcut în forul legislativ istorica declaraţie
de independenţă, care s-a bucurat de o uriaşă adeziune populară.
Contribuţia militară majoră a armatei române la victoria
împotriva Imperiului otoman îndreptăţea România la calitatea de
putere beligerantă şi, în consecinţă, la participarea cu drepturi
egale la negocierile de pace. Deşi, ca urmare a ingratitudinii şi
perfidiei diplomaţiei ruseşti, aceste drepturi nu i-au fost
recunoscute, prin Tratatul de la San Stefano şi Tratatul de la
Berlin din 1878, România şi-a văzut realizate principalele
deziderate naţionale. Astfel, se recunoştea independenţa de
stat, iar Dobrogea, străvechi teritoriu românesc, Delta Dunării
şi Insula Şerpilor intrau în componenţa României. Profitând
244
de conjunctură, Rusia reanexa cele trei judeţe româneşti din
sudul Basarabiei – Ismail, Cahul şi Bolgrad.
Noul statut juridic internaţional, rezultat din redobân-
direa suveranităţii de stat şi, apoi, din actul prestigios al procla-
mării Regatului, a contribuit la afirmarea României în concertul
european şi a deschis perspectivele realizării statului naţional
unitar din 1918.

3. Trăsăturile generale ale regimului politic


Constituţia din 1866 a fundamentat în România un regim
politic democratic. Procesul de democratizare a evoluat însă
lent, marcat printre altele şi de limitarea dreptului de vot, prin
menţinerea votului cenzitar. Cu toate aceste limite, în această
perioadă s-au cristalizat principalele instituţii ale statului
modern, s-au pus bazele partidelor politice, s-a fundamentat
spiritul civic, iar în 1895 s-a inaugurat rotativa guvernamentală,
constând în alternanţa la guvernare a liberalilor şi conserva-
torilor, rolul de arbitru revenind monarhiei.
a. Partidele politice
Pluralismul politic a fost expresia caracterului democratic
al sistemului politic existent. În această perioadă s-au cristalizat
partidele de guvernământ: Partidul Naţional Liberal, exponent
politic al burgheziei, şi Partidul Conservator, reprezentant al
intereselor marilor proprietari funciari.
În programul său de guvernare, Partidul Naţional
Liberal, fondat în 1875, a înscris obiective vizând modernizarea
statului român: reforma electorală prin crearea colegiului unic de
alegători (votul universal), precum şi o nouă reformă agrară,
printr-o largă expropriere a marii proprietăţi în vederea împro-
prietării ţăranilor.
245
Având în frunte familia Brătienilor, P.N.L. a fost cea mai
prestigioasă formaţiune politică din istoria modernă a României,
un adevărat partid istoric, deoarece şi-a legat numele de cele mai
importante momente ale vieţii noastre naţionale.
Partidul Conservator s-a constituit în 1880. Deşi nu
respingea ideea de progres, el era împotriva reformelor radicale,
pronunţându-se pentru măsuri graduale, care să nu lezeze
interesele şi privilegiile economice şi politice ale vechilor elite
sociale.
Desprinderea, în 1908, a grupării conduse de influentul
om politic Take Ionescu a fost urmată de formarea a două
partide distincte: Partidul Conservator Progresist, condus de
Alexandru Marghiloman, şi Partidul Conservator Democrat,
sub preşedinţia lui Take Ionescu.
Afirmarea clasei muncitorilor industriali, precum şi
răspândirea ideilor social-democrate în rândurile cercurilor
radicale ale intelectualităţii au avut ca efect crearea, în 1893, a
Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România
(din 1910, Partidul Social Democrat), care a militat pentru
reforme democratice.
Deşi ţărănimea reprezenta segmentul covârşitor al
populaţiei, Partida Ţărănească fondată în 1882 nu reprezenta
un partid politic în sensul său clasic. Un astfel de partid s-a
constituit abia după primul război mondial.
b. Parlamentul
Constituţia din 1866 a consacrat sistemul parlamentar
bicameral. Parlamentul, cu denumirea oficială de Corpurile
Legiuitoare, era alcătuit din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Înaltul
for legislativ rezulta din alegeri periodice, marcate de limitele
votului cenzitar. El reprezenta cadrul oficial de dezbatere, în

246
sesiuni parlamentare anuale, a proiectelor de legi vizând direcţiile
de dezvoltare a ţării, precum şi perfecţionarea cadrului legislativ.

III. ROMÂNII DIN AFARA STATULUI NAŢIONAL


1. Transilvania era cea mai importantă provincie cu
populaţie românească aflată sub dominaţie străină: din 5,2 mi-
lioane de locuitori, conform recensămintelor autorităţilor ungare,
peste 47 % - deci, marea majoritate a populaţiei – erau români.
Se ştie că în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz,
Transilvania a trecut sub dominaţia Imperiului Habsburgic,
iar politica de centralizare dusă de Curtea de la Viena a avut ca
efect restrângerea drastică a autonomiei. Sub presiunea revoluţiei,
împăratul Francisc Joseph I a promulgat Constituţia din 4 martie
1849, care recunoştea Transilvaniei o autonomie limitată.
Victoria reacţiunii a determinat, în 1851, abrogarea
Constituţiei şi instaurarea regimului neoabsolutist (1851-1861),
bazat pe centralizare, puterea armată, cenzură, germanizare şi
catolicizare.
Sub presiunea unor factori externi şi interni, Curtea
imperială a autorizat apoi un regim de guvernare liberală
(1861-1867), în cadrul căruia Diploma imperială din octombrie
1860 a hotărât reînfiinţarea Principatului Transilvaniei, cu
guvern şi dietă proprii.
Încurajată de evenimente, Conferinţa de la Sibiu a mişcării
naţionale române, din ianuarie 1861, a cerut egala îndreptăţire a
naţiunii române. Abia în 1863 însă a fost convocată noua Dietă
a Transilvaniei cu sediul la Sibiu, care a fiinţat numai până
la 1864.
Reflectând în parte structura etnică a provinciei, în con-
formitate cu noua lege electorală, Dieta de la Sibiu era compusă
din 48 de deputaţi români, 44 maghiari şi 33 saşi, aleşi alături de
cei numiţi de împărat, o compoziţie realizată, aşadar, pe principiul
247
reprezentării proporţionale, ceea ce a permis românilor să deţină
o majoritate relativă, devenită absolută prin refuzul deputaţilor
maghiari de a participa la lucrări.
Acest fapt, unic în istoria provinciei, a permis adoptarea
unor importante acte normative: Legea pentru egala îndreptăţire
a naţiunii române şi a confesiunilor ei şi Legea pentru folosirea
limbii române ca limbă oficială, alături de maghiară şi germană.
Sancţionate de împărat, aceste legi au rămas în vigoare în scurta
perioadă de activitate a Dietei de la Sibiu.
După grava înfrângere militară a Austriei în războiul din
1866, cu Prusia, Pactul dualist austro-ungar s-a încheiat ca un
compromis între Habsburgi şi clasa politică ungară.
Regimul dualist austro-ungar (1867-1918) a reprezentat
o recrudescenţă a politicii de discriminare şi oprimare a naţiunii
române. La 18 decembrie 1866, contrar voinţei majorităţii etnice,
Dieta nobiliară de la Cluj a proclamat anexarea Transilvaniei
la Ungaria (aşa cum s-a întâmplat şi cu Banatul, în 1860). După
abrogarea legilor Dietei de la Sibiu, noul for legislativ a adoptat
în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi la începutul seco-
lului al XX-lea un ansamblu de legi urmărind deznaţionalizarea
românilor, cum au fost Legea învăţământului (1868), Legea Trefort
(1879) şi Legea Apponyi (1907), care prevedeau predarea obli-
gatorie a limbii maghiare în şcolile naţionale şi confesionale,
Legea Banffy pentru maghiarizarea denumirilor de localităţi.
Pronunciamentul de la Blaj, din 1868, a fost primul
protest public vehement al mişcării naţionale româneşti împotriva
regimului dualist. Documentul solicita autonomia Transilvaniei,
repunerea în vigoare a legilor Dietei de la Sibiu şi convocarea
unui for legislativ pe baze reprezentative.
Din deceniul al 6-lea al secolului XIX, lupta pentru
emancipare naţională a intrat într-un cadru organizat şi centralizat,
248
prin cristalizarea unor curente şi partide ale burgheziei şi munci-
torimii române. În anul 1881, a fost fondat Partidul Naţional
Român, iar în 1905 a luat fiinţă Secţia română a Partidului
Social-Democrat din Ungaria (devenită apoi Partidul Social-
Democrat din Transilvania).
Apogeul luptei politice pentru drepturi naţionale s-a
concretizat în Mişcarea memorandistă începută în 1892.
Memorandumul a fost adresat împăratului Franz Joseph I, care a
refuzat însă să-l examineze şi l-a expediat guvernului de la
Budapesta. Documentul revendica recunoaşterea românilor ca
naţionalitate, precum şi acordarea drepturilor lor fireşti. Sub
pretextul unui „atentat contra statului ungar”, autorităţile ma-
ghiare au intentat autorilor Memorandumului un proces politic,
desfăşurat la Cluj, în jurul căruia s-a născut o puternică mişcare
de solidaritate, inclusiv în multe din statele Europei. Numai
după intervenţia regelui Carol I, şi dorind să menţină adeziunea
României la Puterile Centrale, împăratul a graţiat pe memorandişti.
După intrarea României în primul război mondial, alături
de Antantă, guvernul de la Budapesta a intensificat prigoana
împotriva partidelor politice şi presei româneşti, dar înfrângerea
finală şi dezmembrarea Austro-Ungariei, în 1918, au creat
cadrul internaţional prielnic unirii provinciilor deţinute de acest
imperiu cu România.
Legile în Transilvania emanau, până la constituirea mo-
narhiei dualiste, de la Curtea imperială (patentele şi ordonanţele
imperiale), dar şi de la Dieta Transilvaniei, for legislativ local.
După aceea, de la Parlamentul Ungariei, stat căruia i-a fost
integrată din punct de vedere administrativ vechea provincie
românească.
2. Bucovina, ţinutul de nord al Moldovei, a fost anexată
de Habsburgi în anul 1775, primind un statut administrativ
249
schimbător, până în 1849, când a devenit provincie autonomă a
Casei de Austria, cu titlul de ducat. Politica oficială de
colonizare cu alogeni şi încurajarea imigrării au avut ca efect
descreşterea numerică a populaţiei autohtone româneşti şi
ascendentul, îndeosebi, al populaţiei ucrainene.
Politica de deznaţionalizare a vizat, de asemenea, princi-
palele instituţii tradiţionale – şcoala şi biserica, încât mişcarea
naţională a îmbrăcat forma acţiunii politice, culturale şi de presă.
Conducătorii societăţilor culturale Arboroasa, Concordia şi ai
Partidului Naţional Român din Bucovina, creat în 1892, au
militat pentru conservarea identităţii naţionale, pentru autonomia
şi individualitatea provinciei.
3. Basarabia a fost numele atribuit teritoriului Moldovei
dintre Nistru şi Prut, anexat de Rusia prin Tratatul de la Bucureşti,
din 1812, cu scopul de a i se schimba identitatea istorică. După o
scurtă perioadă în care s-au păstrat elemente de autonomie, în
1818 provincia a primit statutul de regiune de graniţă (oblastie)
condusă de un guvernator militar, iar în 1828 a devenit o simplă
provincie (gubernie) a Imperiului rus.
Integrarea forţată a fost exprimată de politica de rusifi-
care şi deznaţionalizare, prin introducerea instituţiilor ruseşti,
obligativitatea folosirii limbii ruse în administraţie, şcoli şi
biserică, însoţită de un proces de colonizare cu populaţie slavă.
În ciuda acestei politici brutale, la sfârşitul secolului al XIX-lea,
statisticile oficiale confirmau încă prevalenţa românilor, de la 87
de procente, în 1812, la 47 % în 1897, ceea ce – sub aspectul
principiului naţionalităţilor, după care a fost redesenată harta
Europei după primul război mondial – conferea deplină legiti-
mitate juridică revenirii Basarabiei în cadrul statal românesc.
4. Dobrogea, cucerită cu sabia, a fost dislocată din stata-
litatea românească în al doilea deceniu al veacului al XIV-lea şi,
250
până în 1878, a fost organizată ca provincie de margine, cu
destinaţie militară, a Imperiului otoman.
Autohtonia multiseculară a vechilor romanici, vecinătatea
lumii româneşti din stânga Dunării, de unde s-a produs un flux
permanent de populaţie agrar-păstorească, sprijinul material al
domnilor şi cărturarilor români din toate timpurile acordat
conaţionalilor dobrogeni au făcut ca, în ajunul Războiului de
Independenţă din 1877-1878, românii să reprezinte în Dobrogea
grupul etnic cel mai numeros dintre comunităţile creştine. Aşa
cum s-a relevat, aceste realităţi au conferit legitimitate istorică
tratatelor de la San Stefano şi Berlin, care au atribuit României
Dobrogea şi gurile Dunării.
În acest context, este de reţinut valoarea morală şi,
deopotrivă, juridică a Proclamaţiilor adresate de domnitorul
Carol I armatei care intra în Dobrogea, precum şi populaţiei
multietnice a noii provincii din dreapta Dunării, publicate în
Monitorul Oficial. Apartenenţa la valorile europene şi spiritul
legalităţii au inspirat îndemnul adresat ostaşilor de a fi apărători
ai drepturilor României şi antemergători ai legalităţii şi civili-
zaţiei Europei. Totodată, şeful statului dădea minorităţilor
asigurarea solemnă că „religiunea voastră, familia voastră,
pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre şi nimeni nu
le va putea lovi fără a-şi primi legitima pedeapsă” (Monitorul
Oficial nr. 296 / 1878, p. 7161-7162).
Alinierea Dobrogei la noul cadru administrativ, politic şi
legislativ s-a făcut progresiv, pentru o integrare organică şi fără
convulsiunile ce ar fi putut rezulta din ignorarea cutumelor şi
particularităţilor vechiului sistem şi legislaţii otomane.
În perioada 1878-1880 a funcţionat un regim regula-
mentar, dar în guvernarea prin regulamente (Regulamentul
pentru împărţirea şi organizarea administrativă a Dobrogei,
251
Regulamentul asupra organizării judecătoreşti etc.) contem-
poranii au văzut o copie fidelă a legilor ţării.
Cu Legea pentru organizarea Dobrogei, promulgată la
9 martie 1880, începea regimul excepţional legal, care a durat
până în anul 1909. Legea organică din 1880, socotită de Mihail
Kogălniceanu o adevărată Constituţie a Dobrogei, era replica
vie a Constituţiei României din 1866, impresionând mai cu
seamă partea consacrată drepturilor dobrogenilor (egalitatea în
faţa legii, fără deosebire de origină şi religiune), deşi, pentru a
feri noua provincie de urmările confruntărilor politice sterile
într-un cadru statal neconsolidat, aceştia nu au primit de la
început dreptul constituţional de a alege şi de a fi reprezentaţi în
Corpurile Legiuitoare, măsură din care rezultă şi caracterul de
excepţie al actului.
Această lege organică, precum şi Legea pentru organizarea
judecătorească a Dobrogei din 30 martie 1886 au reglementat şi
exercitarea puterii judecătoreşti. Atrage atenţia dispoziţia
potrivit căreia pentru procesele între musulmani se înfiinţau la
Constanţa şi Tulcea două tribunale mahomedane, sub preşedinţia
unor cadii. După 1913, s-au înfiinţat la Silistra, Turtucaia,
Bazargic şi Balcic tribunale similare, care judecau în materie de
drepturi familiale şi succesiuni între musulmani.
Totodată, Legea din 1880 cu modificările sale din 1884,
precum şi alte legi succesive, privind bunurile şi titlurile imobi-
liare, dădeau o reglementare unitară problemelor proprietăţii în
Dobrogea şi eliminau treptat dispoziţiile Codului proprietăţii
funciare otomane din 1858, care cuprindea o clasificare compli-
cată a pământului, în cinci categorii.
În 1909, locuitorilor Dobrogei le-au fost legiferate drep-
turile politice constituţionale, s-au constituit partidele politice,
iar în 1911 forţele locale au participat, pentru întâia oară, la
alegerile parlamentare din vechiul Regat.
252
S-a amintit că în 1913 în componenţa României au intrat
şi cele două judeţe din sudul Dobrogei – Durostor şi Caliacra.
Asemenea primelor acte normative de după 1878, Legea pentru
organizarea Dobrogei Noi, promulgată în 1914, a avut un
caracter excepţional, fiind menită să realizeze o liniştită tranziţie
şi o armonioasă integrare în sistemul proprietăţii, administraţiei
şi justiţiei Vechiului Regat.
După aşezarea vieţii de stat pe noi baze constituţionale,
prin Constituţia din 1923, Legea pentru modificarea unor dispo-
ziţii din legea pentru organizarea Dobrogei Noi şi Legea pentru
dobândirea şi pierderea naţionalităţii române au reprezentat un
pas decisiv în reglementarea dreptului de proprietate şi a regi-
mului juridic al locuitorilor din cele două judeţe.

IV. DREPTUL INTERNAŢIONAL


Până în 1878, România s-a aflat, din punct de vedere al
normelor dreptului internaţional, sub suzeranitatea formală a
Porţii şi sub garanţia puterilor semnatare ale Convenţiei de la
Paris, din 1858. Aplicând politica „prin noi înşine” şi punând
puterile garante în faţa faptului împlinit, guvernanţii României
au golit de conţinut, prin acţiuni succesive, statutul juridic
existent, îndreptându-se cu energie spre obţinerea recunoaşterii
internaţionale a suveranităţii de stat. Astfel, în ajunul războiului
de independenţă, legăturile de vasalitate faţă de Poartă erau aproape
simbolice, reducându-se, de fapt, la plata unui tribut moderat.
La toate acestea au contribuit: eliminarea jurisdicţiei
consulare şi recunoaşterea legilor româneşti; ramificarea relaţiilor
consulare şi înfiinţarea primelor agenţii diplomatice ale României:
la Paris (1860), Belgrad (1863), Viena (1868); renunţarea la
paşaportul otoman pretins călătorilor români; admiterea secu-
larizării averilor mănăstireşti, prin care un sfert din suprafaţa
253
arabilă a ţării a fost readus în patrimoniul statului român; înche-
ierea de convenţii internaţionale poştale, telegrafice şi apoi
comerciale cu diverse state europene şi convenţii pentru extră-
darea infractorilor.
Statutul dezvoltător promulgat în 1864 de Alexandru
Ioan Cuza a fost acceptat cu mici amendamente de Poartă şi
puterile garante, ca act adiţional al Convenţiei din 1858. Con-
form acestuia, noul stat urma să figureze în actele oficiale cu
numele de România, denumire consacrată explicit în Constituţia
din 1866, unde, nu întâmplător, suzeranitatea otomană nu mai
era menţionată.
Un moment semnificativ pe calea independenţei de stat a
fost Convenţia româno-rusă din 4/16 aprilie 1877, prin care, în
schimbul autorizării tranzitului trupelor ruse spre teatrul de
operaţiuni din Balcani, România dobândea, pentru prima oară
din partea unei puteri vecine, condiţia de parte într-un acord
politic, fără clauze de subordonare. La 9/21 mai 1877, Corpurile
Legiuitoare au proclamat independenţa României, ceea ce
semnifica o declaraţie unilaterală, opozabilă din punct de vedere
al dreptului internaţional atât Porţii, cât şi puterilor garante.
Tratatul de la San Stefano şi Tratatul de la Berlin, ale
căror prevederi au fost relevate anterior, recunoşteau şi de iure
situaţia existentă de facto, şi nicidecum nu o acordau ca un gest
de graţie. Este adevărat că s-au impus condiţionări, la ale căror
exigenţe România a fost constrânsă să se supună, cum au fost
modificarea art. 7 din Constituţie, în sensul acordării dreptului
de cetăţenie locuitorilor evrei, şi cesiunea părţii de sud a Basarabiei,
care a intrat în componenţa Rusiei.
După războiul de independenţă, pentru a contracara ame-
ninţarea potenţială a Rusiei şi pentru a dobândi garanţii de secu-
ritate, România a încheiat, ca stat suveran, Tratatul defensiv
secret cu Austro-Ungaria şi Germania.
254
Utilă pe termen scurt, alianţa cu Austro-Ungaria, care
prigonea milioane de români de peste Carpaţi, s-a dovedit con-
trară firii şi intereselor naţionale de perspectivă ale României.
Distanţarea de Puterile Centrale şi, apoi, orientarea spre
o cooperare politică şi militară cu puterile Antantei (Anglia,
Franţa, Rusia) au rezultat din implicarea României în războaiele
balcanice din 1912-1913, în urma cărora, prin Tratatul de pace
de la Bucureşti din 1913, România încorpora judeţele din sudul
Dobrogei, teritoriu cunoscut şi sub numele de Cadrilater.
Curând după aceea, opţiunea României pentru a intra în
Războiul de Reîntregire (1916-1918) alături de Antantă a fost
precedată de încheierea unui Tratat politic şi a unei Convenţii
militare care-i recunoşteau dreptul asupra teritoriilor româneşti
deţinute de Austro-Ungaria şi reglementau aspectele cooperării
militare în timpul campaniei.

V. DREPTUL CONSTITUŢIONAL
Formarea statului naţional modern, prefacerile structurale,
precum şi instaurarea monarhiei constituţionale au reclamat o
nouă lege fundamentală a statului. Adunarea Constituantă aleasă
în aprilie 1866 a început dezbaterile pentru adoptarea Constituţiei.
Foarte disputate s-au dovedit problema Senatului, pentru a cărui
menţinere s-a pronunţat însuşi domnul – soluţie contrară propu-
nerii de sistem unicameral, dreptul de veto acordat monarhului,
acordarea drepturilor politice evreilor şi succesiunea colaterală
la tron, în situaţia că monarhul ar fi fost lipsit de urmaşi direcţi
în linie bărbătească.
Adoptată în unanimitate de deputaţi, Constituţia a fost
promulgată de domn la 1/13 iulie 1866. Degajând un spirit
liberal, ea avea ca model Constituţia belgiană din 1831, dar
cuprindea şi elemente ce ţineau de condiţiile specifice României.
255
Constituţia din 1866 era alcătuită din 8 titluri, împărţite
în capitole şi secţiuni: 1. Teritoriul României şi titlul statului;
2. Drepturile românilor; 3. Puterile statului; 4. Finanţe; 5. Puterea
armată; 6. Dispoziţii generale; 7. Revizuirea Constituţiei; 8. Dis-
poziţii tranzitorii şi suplimentare.
În titlul referitor la Puterile statului se proclama principiul
separaţiei puterilor, cu precizarea că puterea emană „de la naţiune”
şi se exercită numai „prin delegaţiune”. Acest principiu, rudi-
mentar aplicat prin Regulamentele Organice, sensibil alterat în
Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, a fost în bună
parte limitat şi în Constituţia din 1866 prin poziţia relativ pre-
cumpănitoare a executivului în raport cu legislativul.
Constituţia proclama principii de drept cum erau libertăţile
şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului, suveranitatea naţio-
nală, separarea puterilor în stat, responsabilitatea ministerială.
Principiul separaţiei puterilor se exprima în funcţio-
narea a trei categorii de organe ce exercitau puterile statului:
legislativă, executivă şi judecătorească, declarate independente
una de alta. Într-un regim reprezentativ atipic, organele puterii
legiuitoare deţineau numai formal un rol proeminent, prepon-
derenţa revenind, în fapt, executivului reprezentat de monarh şi
guvernului numit de acesta.
Puterea legislativă era exercitată de domnitor, prin
miniştrii săi, şi de Reprezentanţa Naţională (Corpurile Legiui-
toare), formată din Adunarea Deputaţilor şi Senat, iniţiativa
legislativă aparţinând deopotrivă domnului şi fiecăreia din cele
două adunări. Domnul avea dreptul de a convoca, amâna şi
dizolva Corpurile Legiuitoare, precum şi dreptul de sancţionare
şi promulgare a legilor.
Cârmuirea prin decret (asemenea Statutului lui Alexandru
Ioan Cuza) nu mai era posibilă, dar domnul putea să supună
256
Parlamentului proiecte de legi sau să opună altora dreptul său de
veto absolut.
Reprezentanţa naţională avea dreptul de autoconducere,
interpelare a miniştrilor şi anchetă parlamentară. Principala sa
funcţie era legiferarea (dezbaterea şi adoptarea legilor). Camera
(Adunarea Deputaţilor) deţinea şi o atribuţie executivă: dezba-
terea şi adoptarea bugetului de stat.
Puterea executivă era încredinţată, potrivit art. 35 din
Constituţie, domnitorului (Alteţă Regală din 1879, rege din
1881, când România a fost proclamată regat). Titular al acestei
puteri, domnul o exercita prin miniştrii săi, pe care îi numea şi îi
revoca. Domnul se bucura de privilegiul irevocabilităţii, al
inviolabilităţii şi neresponsabilităţii, în sensul că răspunderea
revenea miniştrilor, care contrasemnau toate actele sale. În
calitate de şef al statului, domnul numea şi confirma în toate
funcţiile publice, era capul oştirii (calitate în care conferea grade
militare), avea dreptul de a declara război, de a încheia tratate şi
convenţii cu alte state, de a bate monedă şi de a conferi decoraţii.
Puterea judecătorească era exercitată de instanţele
judecătoreşti (curţi şi tribunale), dar toate hotărârile lor se exe-
cutau în numele domnitorului, care avea, de asemenea, dreptul
de amnistie şi graţiere.
În conformitate cu art.128, instanţele judecătoreşti erau
competente să controleze constituţionalitatea legilor; în caz de
contradicţie între o lege sau o dispoziţie legală şi o prevedere
constituţională, judecătorul trebuia să dea prioritate textului
constituţional, ca normă legislativă supremă, căreia norma legală
îi era subordonată.
Drepturile civile şi politice erau rezervate şi garantate
numai cetăţenilor români: art. 7 acorda cetăţenie – şi, deci, drep-
turi politice – doar străinilor de religie creştină. Aceste drepturi
257
erau: egalitatea în faţa legii, libertatea deplină a conştiinţei, a
presei (neexistând cenzură şi cauţiune), a adunărilor publice,
dreptul de asociere, inviolabilitatea domiciliului şi a persoanei
împotriva oricărei percheziţii şi arestări arbitrare. Constituţia
înscria, de asemenea, dreptul la azil politic.
Constituirea cetăţeniei române
Controversatul art. 7 al Constituţiei din 1866 impune o
succintă înfăţişare a procesului de constituire a cetăţeniei române.
Crearea statului naţional a condus, nemijlocit, la consti-
tuirea cetăţeniei române, ai cărei titulari originari au fost cetă-
ţenii celor două Principate Unite. Atributele cetăţeneşti erau
legate de protecţia diplomatică, extrădare, expulzare, dreptul de
domiciliu, dreptul cetăţenilor de a fi judecaţi după legile ţării –
drepturi care, deşi nelegiferate, au fost întotdeauna respectate în
practică.
Codul civil din 1864 a dat o primă reglementare modernă
a dobândirii şi pierderii calităţii de cetăţean român, iar Constituţia
din 1866 a limitat prin art. 7 – aşa cum s-a relevat deja – posi-
bilitatea împământenirii numai la străinii de rit creştin.
După Războiul de Independenţă, noul art. 7 a consacrat
principiul încetăţenirii individuale, prin lege, cu înlăturarea
restricţiei religioase, ce se înscria pe linia ideii de cetăţenie laică.
Acordarea cetăţeniei române locuitorilor Dobrogei, după
încorporarea sa în cadrul statal românesc, a fost recunoscută
principial şi fără reticenţă prin Proclamaţiile domneşti adresate
armatei şi populaţiei noii provincii în noiembrie 1878 şi aplicată
treptat prin Decretele din 1880 şi 1909. Un proces similar de
încetăţenire a avut loc şi în Dobrogea de sud, după Pacea de la
Bucureşti din 1913.
După 1918, încetăţenirea locuitorilor din noile provincii
s-a întemeiat pe actele de unire a Basarabiei, Bucovinei şi
258
Transilvaniei, ratificate de primul parlament al României întregite,
iar pe plan internaţional odată cu elaborarea, semnarea şi aplica-
rea tratatelor de pace care recunoşteau dreptul României asupra
acestor teritorii.
Legea electorală, care completa Constituţia, consacra însă
un sistem electoral restrictiv, bazat pe cens, ceea ce promova
dominaţia politică a cercurilor avute, îndeosebi a marilor pro-
prietari funciari.
Pentru Adunarea Deputaţilor, de exemplu, corpul electoral
era împărţit în patru colegii: primele trei de la un venit funciar
de 300 de galbeni (colegiul I), la 80 lei (industriaşii şi comer-
cianţii din colegiul III). Erau scutite profesiunile libere, ofiţerii
în retragere, profesorii şi pensionarii statului; toţi aceştia erau
alegători direcţi. În colegiul IV intrau toţi cei ce plăteau un
impozit cât de mic. Dintre aceştia, 50 de alegători (socotiţi
primari) alegeau un delegat, iar aceştia îl alegeau pe deputat.
În 1881, prin modificarea Constituţiei, numărul colegiilor
a fost redus la trei, fapt care avantaja burghezia şi liberalismul
politic.
Constituţia a garantat proprietatea privată, proclamată
sacră şi inviolabilă. Exproprierea era admisă doar în caz de
utilitate publică, redusă la apărare, comunicaţii şi salubritate, şi
numai cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Concluzie. Precumpănirea puterii executive, ca şi
imixtiunea monarhului în guvernarea ţării erau stări de fapt
comune şi altor state avansate cu regim constituţional. Faptul că
Parlamentul putea fi expresia guvernului („Daţi-mi puterea şi vă
dau Parlamentul”, afirmaţie a omului politic P.P. Carp, devenită
aforism) era justificat de nivelul politic redus al corpului
electoral şi, prin rotaţia bipartită la guvernare de mai târziu –
liberali şi conservatori, al cărei arbitru era însuşi monarhul, se
259
urmăreau echilibrul şi stabilitatea politică. Oricum, sistemul
politic al vechii Românii era mult mai avansat faţă de cel existent
în ţările vecine, făcând din el un avanpost al parlamentarismului
şi liberalismului în sud-estul şi răsăritul Europei.

VI. PRINCIPALELE REFORME INTERNE


1. Legislaţie agrară
Legea învoielilor agricole din 1866, cu modificările sale
ulterioare se înfăţişa ca un act normativ ce deroga de la prin-
cipiile Codului civil. Contractele (învoielile) dintre proprietarii
de moşii şi ţăranii lipsiţi de pământ aveau ca obiect arendarea
unei suprafeţe de teren, în schimbul prestării unor zile de muncă
pe moşia proprietarului. Transcrise într-un registru al primăriei
comunale, acest înscris era învestit cu formulă executorie la
simpla cerere a proprietarului, fără judecată.
În acest sens, moşierul dispunea de trei căi de executare:
1. Plata unei despăgubiri în contul obligaţiei neexecutate
sau, în caz de neplată, scoaterea la vânzare;
2. Angajarea altei persoane, a cărei plată era suportată de
cel obligat prin învoiala încheiată;
3. Obligaţia autorităţii administrative „de a îndemna” pe
ţăran să presteze muncile pentru care s-a obligat. Prin modifi-
carea din 1872 a legii, „îndemnul” a luat forma constrângerii cu
forţa armată a formaţiunilor de dorobanţi, dispoziţie ulterior
abrogată, odată cu reducerea la un an a termenului învoielilor.
Abuzive erau şi probarea în justiţie a datoriilor ţăranilor
exclusiv în baza registrului propriu al moşierului, precum şi
procedura specială de executare, motivându-se faptul că muncile
agricole trebuia efectuate la timpul optim, or apelul la instanţele
de judecată reclama timp şi cheltuieli.
260
Răscoala ţăranilor din 1907 a impus cercurilor guver-
nante modificarea legislaţiei agricole, abrogându-se vechile
dispoziţii privind învoielile. Astfel, Legea învoielilor agricole,
din 23 decembrie 1907 / 5 ianuarie 1908, interzicea munca sau
dijma la tarla (obligaţia ţăranului de a lucra pentru moşier o
suprafaţă egală cu cea arendată). Contractele colective între
moşieri şi ţărani erau încheiate potrivit unor formulare elaborate
de Ministerul Agriculturii, autentificate de procuror şi supuse
înregistrării obligatorii. O comisie specială fixa preţul maxim şi
un plafon minim la preţurile plătite ţăranilor pentru muncile
efectuate.
Legea trusturilor arendăşeşti din 1908 limita dreptul
de a ţine în arendă mai multe moşii. Procurorul putea cere
anularea contractelor ce depăşeau 4.000 ha, dispoziţie rămasă în
practică fără efect, deoarece arendaşii eludau legea, închiriind
moşii fără a-şi trece numele în contracte.
Un întreg pachet de legi, menit să amelioreze starea
economică a plugarilor şi să le înlesnească acestora cumpărarea
de pământ (Legea Casei Rurale, Legea băncilor populare,
Legea judecătoriilor de ocoale şi Legea pentru constituirea
obştilor ţărăneşti de arendare), au rămas, în ansamblu, simple
paliative, care nu rezolvau problema nedreptei împărţiri a
pământului.

2. Comerţ, industrie, finanţe, legislaţia muncii


În perioada care a urmat formării statului român modern
s-a produs o diferenţiere mai clară a Dreptului Comercial de
Dreptul civil. La 1/13 septembrie 1887 a intrat în vigoare Codul
Comercial (cu numeroase modificări ulterioare), cuprinzând
reglementări amănunţite şi dispoziţii privind faptele de comerţ,
operaţii de navigaţie, titlurile de credit, comerţul de bursă,
261
cooperaţiile de credit, operaţii asupra muncii etc. Acest Cod a
dat o mai mare libertate înfiinţării de asociaţii cu scop lucrativ
(societăţi de capitaluri), având ca model societăţile anonime
formate pe baza acţiunilor subscrise de membrii lor.
Din 1878 au intrat în vigoare dispoziţii privind apărarea
mărcilor de fabrică şi comerţ (semn distinctiv care însoţeşte
orice produs industrial sau bun destinat pieţei; contrafacerea
atrăgea plata unor mari despăgubiri).
Legea asupra brevetelor de invenţie din 1906 intro-
ducea noi reglementări în domeniul proprietăţii industriale şi
utilizării invenţiilor tehnice.
În sectorul minier, Legea minelor din 1895 a stabilit
separarea proprietăţii solului de cea a subsolului, ale cărui resurse
(cu excepţia ţiţeiului) au fost etatizate.
După Războiul de Independenţă, legile din domeniul
economic au vizat cu precădere încurajarea şi protejarea industriei
naţionale. Astfel, Legea pentru încurajarea industriei naţionale,
din 1887 şi 1912, oferea însemnate avantaje întreprinderilor
mari ale capitaliştilor autohtoni: acordarea de terenuri pentru
construcţii, înlesniri la importul de maşini, utilaje, materii prime,
scutiri de vamă şi impozite, facilităţi la transporturile pe căile
ferate, preferinţe în comenzi de stat. Legile speciale de încura-
jare a industriei hârtiei şi zahărului, care prevedeau scutiri de
taxe la importul de maşini, tariful vamal protecţionist legiferat
în 1886 au contribuit la crearea cadrului legislativ necesar stimu-
lării şi dezvoltării mai accelerate a economiei.
Pe planul preocupărilor pentru crearea unui sistem
naţional de credit, încă în timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza (1864) a fost fondată Casa de Depuneri şi Consem-
naţiuni, pentru ca în 1880 să ia fiinţă Banca Naţională a
262
României, eveniment urmat de înfiinţarea altor numeroase bănci
de credit.
În această perioadă, o legislaţie incipientă a muncii a
început să se contureze.
Constituţia din 1866 a consacrat dreptul la asociere şi
organizare, prevedere care a stat la baza legislaţiei muncii din
anii următori. În 1887 s-a promulgat Legea repausului dumi-
nical şi al sărbătorilor legale. În anul 1902, a intrat în vigoare
Legea meseriilor (legea Missir) prin care se creau, ca persoană
juridică, corporaţiile de meseriaşi, laolaltă cu patronii, sub
controlul statului.
După răscoala ţărănească din 1907 şi ca urmare a
radicalizării muncitorimii, în climatul general de tensionare a
relaţiilor sociale, cercurile guvernante au adoptat în 1909 Legea
în contra sindicatelor, asociaţiilor profesionale a funcţio-
narilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor pu-
blice, care interzicea lucrătorilor şi funcţionarilor statului să
organizeze greve.
Dar, tot sub efectul emoţional al radicalizării mişcărilor
revendicative, cât şi al legislaţiei europene în materie, legiuitorul
a iniţiat şi unele măsuri vizând ocrotirea muncii, îndeosebi a
femeilor şi copiilor. Încă din 1895, Legea minelor a interzis
munca în subteran a copiilor sub 14 ani. În 1906, Legea asupra
muncii minorilor şi femeilor în aşezămintele industriale şi
exploatări miniere şi, apoi, Legea pentru organizarea mese-
riilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti din 1912 regle-
mentau durata zilei de muncă, limita minimă pentru admiterea la
lucru a minorilor şi interzicerea muncii de noapte pentru aceştia,
contractul de muncă şi contractul de ucenicie, asigurările
sociale, regimul pensiilor de vârstă, boală, pierderea capacităţii
de muncă – toate având ca efect o oarecare atenuare a condiţiilor
263
grele ale muncii industriale. În sfârşit, noua Lege asupra
repausului duminical din 1910 reglementa repausul săptămânal
în unităţile industriale şi comerciale, cu excepţia instituţiilor
statului şi administraţiei publice, pentru care s-au elaborat legi
speciale.

3. Învăţământ, putere armată, administraţie, justiţie


a. Şcoala
Cercurile guvernante şi elitele intelectuale au atribuit
şcolii un rol deosebit în propăşirea culturii şi, îndeosebi, în ridi-
carea lumii satelor prin ştiinţa de carte. După remarcabila Lege a
instrucţiunii publice din 1864, un moment distinct avea să fie
Legea învăţământului secundar şi superior din 1898, elabo-
rată de Spiru Haret, prin care se instituiau învăţământul secundar
de opt clase, în două cicluri (inferior şi superior) şi în secţii
(modernă, reală şi clasică), gimnazii şi şcoli normale, organi-
zându-se mai temeinic învăţământul superior.
b. Organizarea şi structura armatei
Legea organizării puterii armate din 1864, cu modifi-
cările din 1868 şi 1872, structura oştirea pe cinci componente:
armata activă permanentă (operativă), armata teritorială (compusă
din corpul dorobanţilor, călăraşilor şi grănicerilor), miliţiile, garda
civică (orăşenească) – desfiinţată ulterior, şi gloatele. Potrivit
acestor acte normative, serviciul militar devenea obligatoriu
între 20 şi 50 de ani cu o durată variabilă, pe categorii de arme.
Legea din 1882 împărţea teritoriul ţării în patru regiuni
de corpuri de armată (Dobrogea devenind, apoi, a cincea regiune).
Conducerea operativă a armatei revenea Marelui Stat Major. În
preajma primului război mondial, în componenţa organizatorică
a oştirii au fost oficializate noi structuri cu pondere tehnică, aşa
264
cum erau marina militară, aviaţia, artileria, serviciul sanitar al
armatei.
În domeniul justiţiei militare, după Condica penală ostă-
şească din 1852, a intrat în vigoare, în 1873, Codul justiţiei
militare, care stabilea următoarele instanţe judiciare în timp de
pace: consiliile de disciplină, consiliile de război, consiliul de
revizuire (instanţă de recurs) în capitala ţării. În timp de război,
intrau în acţiune curţile marţiale.
c. Aparatul administrativ central şi local
Actul unirii Moldovei şi Ţării Româneşti a fost urmat de
profunde transformări în organizarea aparatului de stat şi, implicit,
noi reglementări legislative vizând organizarea administrativ-
teritorială. Realizarea unui sistem administrativ unitar a impus,
iniţial, organizarea pe baze centralizate, după care urma să-şi
facă loc principiul descentralizării administrative. În România,
însă, acest proces a fost sinuos şi nu întotdeauna în folosul
colectivităţilor locale.
Organele centrale ale administraţiei de stat au fost
studiate anterior: atribuţiile exercitate de domnitor (rege după
1885), guvern şi miniştri. Prin Legile de organizare adminis-
trativă judeţeană şi comunală (care s-au succedat şi completat
în 1874, 1882 şi 1884), precum şi prin Legea de organizare şi
funcţionare a organelor centrale ale administraţiei de stat s-a
creat un aparat administrativ centralist birocratic, cu ierarhii
stricte, compus din miniştri, prefecţi, subprefecţi, primari, ale
căror numiri, revocări şi responsabilităţi au fost statornicite cu
rigurozitate de legiuitor.
Pentru organizarea administraţiei locale, în toată această
perioadă au continuat să fie în vigoare dispoziţiile Legii Comunale
din 1864 cu completările ulterioare. Potrivit dispoziţiilor sale,
265
unităţile administrativ-teritoriale erau judeţele şi comunele urbane
şi rurale, iar ca unităţi intermediare plăşile.
La nivel comunal, funcţionau: Consiliul Comunal, format
din membri aleşi, ca organ deliberativ, şi primarul, organ exe-
cutiv însărcinat cu administraţia curentă. Deşi ales, acesta avea
calitatea de reprezentant al puterii centrale în teritoriu, fiind
subordonat prefectului şi subprefectului, care puteau anula şi
deciziile Consiliului Comunal.
d. Justiţia
Opera legislativă din timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza a avut ca efect crearea unui sistem judiciar modern:
înflorirea ştiinţei dreptului, a învăţământului juridic, afirmarea
gândirii juridice româneşti, creşterea eficienţei practicii instan-
ţelor. Caracterul chibzuit al legilor organice elaborate în această
epocă rezultă cu prisosinţă fie şi numai din apreciabila lor longe-
vitate, despre care s-a amintit. Puţine amendamente, impuse de
datele noi ale evoluţiei societăţii, s-au produs în deceniile
următoare, mai cu seamă în domeniul dreptului procesual civil şi
al dreptului procesual penal.
Astfel, cu prilejul republicării în 1900 a Codului civil
din 1865 s-au introdus inovaţii nu numai în formă (tehnica de
redactare a textelor), dar şi în conţinut. Faţă de vechiul Cod, în
care procedura obişnuită era cea contencioasă, implicând lupta
juridică dintre părţi în şedinţă publică în baza principiului ora-
lităţii şi dezbaterii contradictorii, noua procedură era graţioasă
şi prevedea desfăşurarea şedinţei în cabinetul preşedintelui
instanţei, fără formele procedurale tradiţionale, ceea ce permitea
hotărâri rapide, de obicei cu caracter provizoriu.
În materia dreptului procesual penal, modificările cele
mai importante au rezultat din Legea din 15 martie 1902, care
266
dădea inculpatului dreptului de a avea un apărător în timpul
instrucţiei şi de a comunica cu el, dar conformându-se regulilor
închisorii, precum şi din Legea privitoare la instrucţiunea şi
judecarea în faţa instanţelor corecţionale a flagrantelor
delicte din 1913 (Legea micului parchet), prin care a sporit
competenţa Ministerului public (Parchetul), introducându-se
procedura sumară şi rapidă pentru judecarea flagrantelor delicte.
Potrivit noului act normativ, persoanele surprinse în momentul
comiterii unei infracţiuni puteau fi arestate pe loc, aduse în faţa
Procuraturii, iar judecătorii puteau pronunţa o hotărâre urgentă
(în aceeaşi zi), fără parcurgerea fazelor preliminare: constatare,
urmărire, instrucţie. În înseşi dispoziţiile sale, acest act normativ
preciza că el „nu se aplica delictelor de presă şi politice”.
Potrivit Legii pentru organizarea judecătorească din
1909, instanţele de judecată erau: judecătoriile de ocoale
(urbane şi rurale); tribunalele de judeţ cu secţiunile lor; Curţile
de juraţi (pentru fiecare judeţ); Curţile de apel cu reşedinţele la
Bucureşti, Craiova, Galaţi şi Iaşi; Curtea de Casaţie ca instanţă
supremă.
e. Regimul penitenciar
După întemeierea statului naţional, în cadrul profundelor
restructurări care au avut loc, s-a realizat şi o unificare a servi-
ciilor penitenciare. Noile Regulamente din 1862-1864 stabileau
următoarele categorii de locuri de detenţie, rămase în vigoare
pentru multă vreme: preventive, corecţionale, de recluziune la
munci silnice mai uşoare, corecţionale pentru nevârstnici, închi-
sorile pentru femei.
Regimul penitenciar a căpătat o nouă organizare în
1874 şi a fost modificat în 1877 prin introducerea sistemului
celular mixt, constând în izolarea de noapte şi munca în comun
267
ziua. Locurile de detenţie erau împărţite în două mari grupe: de
prevenţie şi de osândă, prima fiind pentru delicte şi pentru
crime, cealaltă cuprinzând, la rândul său, patru categorii: de
pedeapsă corecţională şi poliţienească, de muncă silnică, de
recluziune şi de detenţie, toate în regim penitenciar mixt.

VII. ŞTIINŢA DREPTULUI ŞI ÎNVĂŢĂMÂNTUL JURIDIC


Complexitatea relaţiilor juridice care au caracterizat epoca
modernă, ca şi introducerea unei legislaţii avansate au deschis
largi perspective afirmării ştiinţei dreptului, caracterizată şi
printr-un învăţământ juridic superior. O întreagă pleiadă de
oameni de ştiinţă şi gânditori au elaborat opere de valoare în
care se îmbinau marile idei ale epocii cu teze originale, proprii
specificului românesc.
În domeniul teoriei juridice şi dreptului constituţional s-a
remarcat Simion Bărnuţiu, profesor la catedra de filosofie a drep-
tului a Universităţii Iaşi. Printr-o tratare erudită şi critică s-au
remarcat lucrările de drept public ale eminentului jurist
C.G. Dissescu. Probleme capitale de drept administrativ au fost
abordate în studiile sale de Ion Ghica, cel care a formulat soluţii
avansate de organizare comunală şi descentralizare administrativă.
În materia dreptului civil, s-au impus tratatele şi lucrările
juriştilor C. Bossianu, Constantin Nacu, Dimitrie Alexandrescu,
în timp ce V. Petroni, Vasile Boerescu şi George Costaforu sunt
socotiţi pionieri ai dreptului penal. O lucrare de mare erudiţie în
epocă a fost cursul de Drept şi procedură penală al juristului
I. Tanoviceanu.
Fondatorul ramurii procedurii civile a fost G.G. Tocilescu,
autor a trei volume redactate la nivel european şi apărute la Iaşi
şi Bucureşti în anii 1900-1901. În domeniul dreptului internaţional

268
public, Simion Bărnuţiu a pus în evidenţă caracterul abuziv şi
anacronic al jurisdicţiei consulare. Valoroase lucrări au fost
scrise şi în domeniul dreptului internaţional privat şi al drep-
tului roman de C. Bossianu, G.G. Danielopolu şi S.G. Longinescu.
Istoria dreptului românesc a făcut obiectul preocupării
marilor istorici B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Nicolae Iorga.
Legea instrucţiunii publice din 1864 a deschis o nouă
etapă pentru învăţământul superior juridic. În baza dispo-
ziţiilor sale, au fost înfiinţate universităţile din Bucureşti şi Iaşi,
care cuprindeau şi două facultăţi de drept. În Transilvania au
funcţionat, până în 1887, Academia de Drept din Sibiu şi, din
1872, Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj, unde şi-au
făcut studiile şi numeroşi tineri români.

269
Capitolul XVII
ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL
DUPĂ MAREA UNIRE PÂNĂ LA INSTAURAREA
REGIMULUI TOTALITAR ANTONESCIAN 1918-1940

I. ORGANIZAREA DE STAT
1. Marea Unire şi consacrarea ei internaţională.
Actele plebiscitare cu caracter constituţional
Răsplata uriaşelor sacrificii ale românilor în Războiul
pentru Reîntregire a fost formarea statului unitar, numit de con-
temporani România Mare. Provinciile aflate până la primul război
mondial sub stăpânire străină s-au unit cu România în urma unor
hotărâri plebiscitare.
La 27 martie / 9 aprilie 1918, Sfatul Ţării din Chişinău,
organ reprezentativ al populaţiei Basarabiei, anexată la Rusia în
1912, a hotărât unirea teritoriului dintre Prut şi Nistru cu România.
La 15/28 octombrie, Congresul General al Bucovinei de
la Cernăuţi, reprezentând toate naţionalităţile acestui ţinut, a
proclamat unirea necondiţionată şi pe vecie a Ţării de Sus a
Moldovei, anexată de Habsburgi în 1775, cu Regatul României.
În sfârşit, la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională
de la Alba Iulia a adoptat Rezoluţia care hotăra unirea teritoriilor
locuite de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş
cu ţara-mamă. Toate aceste documente au reprezentat şi verita-
bile declaraţii de drepturi şi libertăţi democratice, care s-au
regăsit în viitoarea Constituţie din 1923.
270
În 29 decembrie 1919, Corpurile Legiuitoare au votat
legile prin care se ratifica unirea celor trei provincii, intrate de
la această dată sub incidenţa ordinii de drept a statului român.
Tratatele de pace semnate la Conferinţa Păcii de la Paris:
cu Austria, la Saint-Germain, cu Ungaria, la Trianon, şi cu
Bulgaria, la Neuilly-sur-Seine, au consacrat pe plan juridic inter-
naţional această realitate. În 1920, prin Tratatul de la Paris,
Anglia, Franţa, Italia şi Japonia recunoşteau dreptul României
asupra Basarabiei.
În urma actului istoric al Uniunii din 1918, suprafaţa ţării
a crescut de la 137.000 km² la 295.000 km². În mod cores-
punzător, de la 7.250.000 locuitori, înainte de război, populaţia
ţării a ajuns la 18.000.000 locuitori, potrivit statisticilor din
1930. O altă consecinţă a fost amplificarea potenţialului econo-
mic şi a capacităţii de creaţie a naţiunii române şi a minorităţilor
cu care coabita. De aceea, perioada care a urmat a fost epoca
unor efervescente împliniri pe toate planurile şi a unei emulaţii
creatoare fără precedent.
Pe plan internaţional, România – devenită ţară de mărime
medie a Europei – s-a afirmat ca stat paşnic, factor de echilibru,
de stabilitate şi cooperare. Prin iniţiativele sale diplomatice, prin
marii oameni de stat pe care i-a dat şi prin rolul jucat în orga-
nismele internaţionale, România s-a bucurat, de asemenea, de un
mare prestigiu între statele Europei.

2. Progresele economiei naţionale


Comparativ cu 1914, suprafaţa arabilă a României a
crescut de la 6,6 milioane la 14,6 milioane ha, reţeaua căilor
ferate de la 4.300 km la circa 11.000 km, în timp ce forţa
motrice a industriei s-a mărit cu 235 %.
În intervalul 1923-1938, industria românească s-a dez-
voltat într-un ritm de 5,4 % pe an, unul dintre cele mai ridicate
271
din întreaga lume. În perioada interbelică, România ocupa
primul loc în Europa şi locul al şaselea în lume la producţia de
petrol şi locul al doilea în Europa la extracţia de aur. Sprijinul
statului pentru înfiinţarea de mari întreprinderi metalurgice şi
constructoare de maşini a fost însemnat; în acest sens, un rol
important a revenit Societăţii Naţionale de Credit Industrial,
constituită în 1923. Ramurile neagricole aveau o pondere de
50,8 %, ceea ce indică limpede că România încetase să mai fie
un stat agrar, devenind o ţară industrial-agrară.
Agricultura a rămas, totuşi, principala ramură a econo-
miei naţionale, iar legiferarea reformei agrare (1918-1921) a
consolidat proprietatea ţărănească mijlocie.
Transporturile (reţeaua rutieră, feroviară, transportul
aerian, fluvial şi maritim) s-au modernizat, ajungând în unele
ramuri la nivel european.
Finanţele au cunoscut evoluţii fluctuante, influenţate de-
sigur şi de situaţia monetară internaţională. Între 1920-1929 s-au
realizat unificarea şi stabilizarea monetară, întrerupte de criza
economică şi bancară din anii 1930-1933. Peste toate acestea, în
întreaga perioadă interbelică, leul a rămas o monedă liber-con-
vertibilă, participând la operaţiunile de bursă din Europa şi S.U.A.
În comerţul exterior, balanţa comercială a rămas în
general activă, semn al unei economii viguroase şi echilibrate.
Ca urmare, şi venitul naţional – indicatorul cel mai
semnificativ al economiei – era, în 1938, superior celui al ţărilor
care ne întrec astăzi: 110 dolari pe locuitor, faţă de Grecia – 76
dolari, Polonia – 94 dolari, Ungaria – 108 dolari.
Reformele postbelice şi transformările economice au
schimbat substanţial şi vechea structură socială: marea proprie-
tate funciară a fost desfiinţată, România a devenit o ţară de mici
proprietari, iar clasa mijlocie şi proprietatea deţinută de ea s-au
consolidat.
272
3. Sistemul partidelor politice
După Marea Unire, lichidarea monopolului politic al celor
două partide ale „rotativei guvernamentale” a făcut loc pluri-
partidismului, care a oferit cadrul concurent de confruntare a
doctrinelor politice, precum şi a alternativelor de guvernare.
Acest fenomen a îmbrăcat un aspect complex, întrucât spectrul
politic, având ca segment de echilibru centrul democratic, a cu-
noscut şi partide şi grupări de extremă dreaptă şi extremă stânga.
Dintre vechile partide antebelice, partidele conservatoare
(Partidul Conservator Progresist, prezidat de Alexandru
Marghiloman, şi Partidul Conservator Democrat, condus de
Take Ionescu) au dispărut din viaţa politică a ţării ca efect al
reformei agrare şi al legiferării votului universal.
În schimb, Partidul Naţional Liberal a rămas cel mai
important partid de guvernământ al României întregite. Având
în frunte pe Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I.G. Duca şi
Constantin (Dinu) Brătianu, P.N.L. a acţionat ca promotor al
liberalismului economic şi politic. În decada brătienistă (1918-
1928) şi în perioada ulterioară de guvernare (1934-1937) a intrat
în vigoare Constituţia din 1923 şi au fost aplicate numeroase
legi care au contribuit la progresul economiei şi culturii, la
unificarea administrativă şi legislativă, la stabilitatea climatului
social şi la consolidarea democraţiei parlamentare.
Rodnicia guvernării P.N.L. a rezultat din forţa financiară
fără egal în comparaţie cu alte formaţiuni, din disciplina de partid
şi din existenţa unui corp de cadre eficient şi bine distribuit în
aparatul de stat central şi local pe întreg teritoriul ţării.
Al doilea partid de importanţă istorică din zona centrului
democratic, puternic ataşat principiilor constituţionale şi parla-
mentare, a fost Partidul Naţional Ţărănesc, rezultat al fuziunii,
în 1926, dintre Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional Român.
273
Partidul Ţărănesc întemeiat în 1918 de Ion Mihalache a
fost exponentul elementelor înstărite şi al intelectualilor me-
diului rural din Vechiul Regat şi a dispus, după legiferarea
votului universal, de suportul electoral masiv al ţărănimii.
Partidul Naţional Român, întemeiat în Transilvania în
1881, a avut ca lider pe Iuliu Maniu, iar ca bază ideologică şi
programatică Rezoluţia din 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia.
Partidul Naţional Ţărănesc a guvernat în perioada crizei
(1929-1933), confruntându-se cu imense dificultăţi economice,
cu deraparea spre autoritarism a regimului politic şi cu recru-
descenţa extremei drepte legionare.
În primul deceniu interbelic, s-au exprimat de pe poziţii
doctrinare şi programatice proprii şi alte partide care au aspirat
şi au avut acces la guvernare. Partidul Naţional Democrat,
fondat în 1910, condus de Nicolae Iorga şi A.C. Cuza, s-a afir-
mat ca partid monarhic şi naţionalist. În 1923, această formaţiune
s-a divizat: A.C. Cuza a creat Liga Apărării Naţional Creştine
(L.A.N.C.), partid antisemit şi adept al sistemului corporatist,
după modelul fascismului italian.
Partidul Poporului s-a constituit în 1920 sub preşedinţia
lui Alexandru Averescu. Bucurându-se de o imensă popularitate
în rândul ţăranilor demobilizaţi, a guvernat în anii 1920-1921 şi
1926, legându-şi numele de legiferarea reformei agrare, unifi-
carea monetară, reforma financiară şi adoptarea primului buget
al României reîntregite.
Sectorul stângii şi extremei stângi a fost ocupat de
Partidul Social Democrat, refăcut în 1927, care milita pentru
un socialism evolutiv realizat pe calea reformelor, şi Partidul
Comunist din România (1921), aservit Cominternului dirijat de
Moscova. Propunându-şi răsturnarea ordinii democratice, instau-
rarea dictaturii după modelul puterii bolşevice din Rusia, cât şi
274
dezmembrarea statului român, Partidul Comunist a fost scos în
afara legii în anul 1924.
Partidele de dreapta şi de extremă dreaptă s-au alimentat
din frustrările sociale, din starea materială precară a maselor, din
lipsa culturii politice şi acuta decădere morală şi s-au inspirat din
curentele extremiste externe – fascismul şi nazismul – fără a le
copia.
În 1932, Octavian Goga, desprins din Partidul Poporului,
a pus bazele Partidului Naţional Agrar. În 1935, acesta a
fuzionat cu Liga Apărării Naţional Creştine, formând astfel
Partidul Naţional Creştin cu orientare de dreapta, adus la
guvernare în 1937 de regele Carol al II-lea pentru a-i netezi
calea spre instaurarea regimului autoritar. Pe aceleaşi poziţii se
situa şi Frontul Românesc, întemeiat de Alexandru Vaida
Voievod, desprins din P.N.Ţ., cu deviza xenofobă numerus
valachicus.
La extrema dreaptă s-a situat mişcarea legionară. În
1927, Corneliu Zelea Codreanu s-a desprins din L.A.N.C. şi a
pus bazele Legiunii Arhanghelului Mihail (de unde şi denu-
mirea de legionari). În 1930, aceasta s-a intitulat Garda de
Fier, organizaţie ostilă sistemului democratic, adeptă a unui
regim totalitar care să realizeze „regenerarea naţională”. Regis-
trul său tactic se modela principiului terorismului politic şi
suprimării prin violenţă a adversarilor politici. Dizolvată în 1933
printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri, Garda a revenit în
viaţa publică sub denumirea de Totul pentru Ţară.

4. Noile concepţii politico-juridice


Confruntarea de idei a avut o frumoasă tradiţie în România
la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. S-au
afirmat doctrine ca: liberalismul, junimismul, poporanismul,
275
social-democraţia. După Marea Unire, principalele curente de
gândire au fost:
Neoliberalismul se pronunţa pentru calea industrializării
României prin intervenţionismul de stat;
Ţărănismul avea în vedere primatul agriculturii şi edifi-
carea statului ţărănesc;
Marxismul social-democrat accepta necesitatea evoluţiei
capitaliste, menită să pregătească, pe calea reformelor, edificarea
societăţii democratice socialiste;
Concepţia de extremă stângă a comuniştilor susţinea
teza instaurării prin revoluţie a dictaturii proletariatului;
Curentul de extremă dreaptă, cristalizat în deceniul al
patrulea în Mişcarea legionară, îşi propunea o „regenerare mo-
rală” a ţării prin eliminarea vechilor structuri şi elite politice şi
instaurarea unui regim totalitar bazat pe valorile naţionalismului
şi ortodoxiei.
Multe din concepţiile partidelor ataşate ordinii demo-
cratice şi-au găsit aplicare în actele de guvernământ, cât şi în
legislaţia timpului.

5. Forma de guvernământ şi regimul politic


Din punct de vedere al sistemului de guvernare, între
1919-1930 a existat un regim democratic-parlamentar, cu alter-
nanţa la putere a principalelor partide de guvernământ (P.N.L.,
Partidul Poporului, P.N.Ţ.), în care însă, potrivit tradiţiei ante-
belice, parlamentul rezulta din voinţa şi interesele guvernelor de
partid învestite de rege – adeseori prin vicierea alegerilor cu
ajutorul forţei publice – şi nu invers, aşa cum s-ar fi cuvenit unei
democraţii autentice.
Constituţia din 1923 consacra, asemenea vechiului act
fundamental, forma de guvernământ a monarhiei constituţionale.
276
Clasa politică a încercat însă să rezerve instituţiei regalităţii, mai
ales după moartea regelui Carol I şi încetarea domniei sale auto-
ritare, un rol mai mult simbolic şi tradiţionalist („regele domneşte,
iar nu guvernează”).
Acestor asalturi împotriva prerogativelor monarhiei, care
lezau însăşi esenţa instituţiei, Carol al II-lea, urmaşul regelui
Ferdinand, cu sprijinul camarilei sale, le-a răspuns printr-o
soluţie opusă, şi anume aceea a guvernării „de mână forte”.
Între 1930 (când, încălcând legile adoptate de Corpurile
Legiuitoare cu privire la succesiunea la tron şi uzurpând drepturile
legitime ale propriului fiu, regele Mihai I, principele Carol s-a
proclamat rege cu titlul de Carol al II-lea) şi 1938 a fost înre-
gistrat regimul restauraţiei carliste, a cărui esenţă a constat din
guvernarea personală a monarhului. În toţi aceşti ani, erodat de
disfuncţionalităţi care l-au şubrezit, regimul parlamentar-consti-
tuţional a devenit vulnerabil.
Profitând de confuzia din viaţa politică internă şi de
climatul internaţional tensionat, în 1938 regimul monarhic a
trecut din faza conducerii personale la practica guvernării
autoritare. Constituţia promulgată la 27 februarie 1938, cât şi
decretul de dizolvare a partidelor politice din 31 martie dădeau o
grea lovitură fragilei democraţii româneşti. Dizolvarea partidelor
politice şi instituirea partidului unic – Frontul Renaşterii Naţio-
nale – au reprezentat un preludiu al viitoarelor regimuri totalitare.
Afirmându-şi însă răspunderea personală şi substituindu-se
răspunderii guvernamentale consacrată de tradiţia constituţio-
nală, regele îşi asuma şi riscurile unui asemenea act: prin
analogie cu demisia ministerială, abdicarea devenea, legalmente,
inevitabilă.
Regimul parlamentar a încetat să mai existe de drept la
5 septembrie 1940, odată cu suspendarea Constituţiei şi cu
dizolvarea Reprezentanţei Naţionale, ceea ce însemna, practic,
277
încetarea ordinii constituţionale. Incapabil să facă faţă gravelor
frământări interne, cât şi dureroaselor pierderi teritoriale în
folosul statelor vecine, la 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a
abdicat, transferând întreaga putere generalului Ion Antonescu,
devenit oficial conducător al statului. Astfel, s-a instaurat în
România regimul totalitar.
Se înţelege că aceste schimbări s-au regăsit în toate
ramurile dreptului românesc.

II. EVOLUŢIA DREPTULUI


1. Izvoarele dreptului
Istoria dreptului românesc în epoca modernă a cunoscut
mai multe etape: 1) perioada 1859-1866, consacrată introducerii
unei legislaţii de bază; 2) anii 1866-1878 reprezintă etapa
afirmării acestui drept; 3) 1887-1918, când s-a produs revizuirea
sa critică prin alternanţa la guvernare a liberalilor şi conservato-
rilor; 4) perioada după 1918, definită prin unificare legislativă,
impusă de realizarea statului naţional unitar, proces care a durat
aproape două decenii.
Doctrina din epoca elaborării în Vechea Românie a marilor
coduri moderne a considerat că izvoarele formale ale Dreptului
erau legea, cutuma (în necontenită regresie şi marginalizare),
doctrina şi jurisprudenţa, alte opinii adăugând regulamentul şi
convenţia, acordându-se în unanimitate întâietate legii.
Dintre clasificările legilor făcute de jurişti, este de reţinut
aceea care se referă la Constituţii sau legi fundamentale, legi
ordinare şi legi extraordinare (dintre care un loc aparte revenea
decretelor legi emise de monarh).
Doctrina a împărţit Dreptul, în altă ordine de idei, în
dreptul natural şi dreptul pozitiv, iar acesta din urmă în drept
public şi drept privat.
278
Dreptul public cuprindea totalitatea principiilor şi
normelor ce se aplicau statului şi raporturilor acestuia cu cetă-
ţenii săi şi era compus, la rândul săi, din dreptul constituţional,
administrativ, dreptul penal şi procedura penală. La rândul său,
dreptul privat exprima principiile şi normele ce reglementau
viaţa indivizilor şi raporturile dintre aceştia, având ca ramuri
dreptul civil, dreptul comercial şi procedura civilă.
De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
XX, modernizarea dreptului românesc a cunoscut un proces de
maturizare, în sensul renunţării la receptarea excesivă a siste-
melor străine, un drept românesc afirmându-se treptat, cu propria
identitate.
În primul deceniu al perioadei interbelice, dreptul a fost
chemat să facă faţă sarcinilor mari şi complexe ale consolidării
statului naţional unitar, unificării legislative şi administrative,
organizării constituţionale a regimului democratic parlamentar.
Cât priveşte metoda aplicată pentru unificare, ideea revizuirii
vechii legislaţii a triumfat în materie penală, în timp ce în
celelalte domenii s-a procedat pe calea extinderii legislaţiei din
Vechiul Regat în noile provincii unite, Basarabia, Bucovina şi
Transilvania.
Odată cu Restauraţia din 1930, dreptul a fost supus
asaltului forţelor politice care sprijineau ideea instaurării unui
regim monarhic autoritar, ceea ce a avut drept consecinţă
erodarea independenţei justiţiei şi subordonarea ei progresivă
faţă de puterea executivă. Aşa se face că, spre deosebire de
prima parte a perioadei interbelice, deceniul al patrulea reţine
atenţia prin prioritatea pe care o capătă guvernarea prin decrete-
legi regale, ordonanţe şi jurnale ale Consiliului de Miniştri,
practică consacrată de Constituţia din 1938.
279
2. Unificarea legislativă. Organizarea judecătorească
a. Unificarea legislativă
Problema fundamentală a dreptului românesc după 1918
a fost realizarea acordului necesar dintre unitatea politică şi uni-
ficarea juridică, având în vedere că legislaţiile noilor provincii
reprezentau sisteme juridice substanţial diferite de cel al Vechii
Românii. Acesta a fost însă un proces de durată.
În opera de unificare, slujitorii legii din România nu au
recurs la metoda impunerii instituţiilor proprii, preferând ca
legile de unificare ce izvorau din dreptul de suveranitate să fie
introduse treptat în aplicare.
După Marea Unire, reglementări paralele – vorbind de
legile statelor din care s-au desprins provinciile româneşti – s-au
constatat în toate ramurile dreptului: în domeniul dreptului civil
în provinciile Vechiului Regat se aplicau dispoziţiile Codului
din 1864, în timp ce în Transilvania era în vigoare Codul civil
austriac din 1911; şi acesta este un singur exemplu. De aceea, în
toate ramurile dreptului, principala preocupare a legiuitorului a
fost de a realiza unitatea de reglementare pe planul dreptului
constituţional şi al dreptului administrativ, care vizau nemijlocit
organizarea puterii şi administraţiei de stat.
Unificarea legislativă s-a realizat prin două metode:
1) extinderea aplicării legilor Vechiului Regat la scara
întregii ţări, utilizată îndeosebi în dreptul constituţional şi drep-
tul penal;
2) elaborarea de noi acte normative, unice. Prin îmbi-
narea acestor două metode s-a creat, în final, sistemul de drept
unic al României interbelice.
b. Organizarea judecătorească
Potrivit Legii organizării judecătoreşti din 1924, orga-
nele puterii judecătoreşti erau aceleaşi ca în Legea din 1909:
280
judecătorii, tribunale, Curţile de Apel, Curţile cu juraţi şi Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Justiţia pentru infracţiunile comise
de militari era organizată prin legi deosebite.
Completările şi inovaţiile aduse de noua lege, precum şi
modificările care i-au urmat priveau repartiţia teritorială, cir-
cumscripţiile şi secţiile instanţelor, personalul şi competenţele
lor, compunerea completelor de judecată.
Ministerul Public funcţiona pe lângă tribunale şi Curţi
prin procurori, ale căror atribuţii au fost stabilite de Codul de
procedură penală. Ministerul Justiţiei era capul suprem al
Ministerului Public. Parchetul de pe lângă Curtea de Casaţie
se compunea dintr-un procuror general şi cinci, apoi şase
procurori de secţie, inamovibili, ca şi membrii Curţii.
Competenţa Curţii cu atribuţii de casare a înregistrat
două inovaţii, stabilite de Constituţia din 1923. Aceasta stabilea
că dreptul de recurs în casare este de ordin constituţional şi că
numai Curtea de Casaţie, în secţiuni unite, are dreptul de a
judeca constituţionalitatea legilor şi de a declara inaplicabile
pe acelea care sunt contrare Constituţiunii (art. 103).
Legea organizării judecătoreşti din 1924 reglementa şi
statutul personalului din justiţie: magistraţi, avocaţi, portărei,
grefieri.
O preocupare de căpetenie a fost formarea unui corp
judecătoresc competent şi călăuzit doar de litera şi spiritul legii.
În acest sens, întreaga legislaţie în materie a urmărit să
reglementeze cât mai riguros condiţiile de admitere şi înaintare
în corpul judecătoresc, prerogativele conferite magistraţilor pentru
a le permite să judece imparţial, îndatoririle şi răspunderile lor.
O salarizare corespunzătoare îi punea la adăpost de grijile
materiale.
281
Constituţia din 1923 a prevăzut în mod expres inamo-
vibilitatea judecătorilor, iar Legea din 1924 a completat-o, în
sensul garanţiei date magistraţilor că nu-şi vor pierde slujba decât
prin demisie sau ajungerea la limita de vârstă stabilită de lege.
3. Dreptul constituţional
Constituţia din 1923
Cercurile guvernante au considerat că, întrucât România
postbelică era un stat aproape nou, el trebuia clădit pe o altă
temelie juridică, în măsură să-i dea caracterul de stat modern,
naţional şi democrat. Ca urmare, Corpurile Legiuitoare alese în
1922 au dobândit caracter de Constituantă. Aici au avut loc
dezbateri aprinse între Putere şi Opoziţie, principalele partide ale
acesteia din urmă prezentând propriile proiecte de Constituţie.
Adoptată la 26 şi 27 martie, Constituţia a fost promulgată
la 28 martie şi publicată la 29 martie 1923; ea cuprindea opt titluri:
teritoriul României; drepturile românilor; puterile statului; finanţe;
puterea armată; dispoziţii generale; revizuirea Constituţiei; dis-
poziţii tranzitorii şi suplimentare.
Deşi era vorba de o Constituţie nouă, filiaţia faţă de actul
fundamental din 1866 era evidentă, prin preluarea unor principii
ca suveranitatea naţională, separaţia puterilor, garantarea dreptu-
rilor şi libertăţilor democratice, supremaţia legii, descentrali-
zarea administrativă, primatul ordinii publice şi al apărării inte-
resului general. Într-un cadru istoric nou, legea fundamentală
cuprindea şi principii noi. Astfel, păstrând României caracterul
de stat indivizibil, noua Constituţie îi adăuga şi atributul de stat
naţional unitar.
Titlul I prevedea, aşadar, că România este un stat
naţional, unitar şi indivizibil, şi că teritoriul României este
inalienabil.
282
Titlul II, Despre drepturile românilor, stabilea că
românii (în sensul de cetăţeni români), fără deosebire de origine
etnică, de limbă şi religie, se bucură de toate libertăţile şi drep-
turile stabilite prin legi. Art. 5 consacra libertatea individuală,
libertatea conştiinţei, inviolabilitatea domiciliului, secretul cores-
pondenţei, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, dreptul de
petiţionare, dar exercitarea lor trebuia „stabilită prin legi”; se
crea posibilitatea îngrădirii, pe această cale, a drepturilor şi
libertăţilor constituţionale. Art. 28 preciza chiar că întrunirile,
procesiunile şi manifestările pe căile şi pieţele publice sunt
supuse legilor poliţieneşti. În aceeaşi direcţie se înscria şi art. 128,
în baza căruia, în caz de pericol de stat, se putea introduce
starea de asediu general sau parţial (dispoziţie la care, alături
de cenzură, s-a apelat abuziv).
Constituţia proclama votul universal, egal, direct şi
secret, pentru toţi locuitorii, începând cu vârsta de 25 de ani, dar
în limitele Decretului-Lege din 16 decembrie 1918, care nu
permitea participarea la vot a femeilor, magistraţilor şi ofiţerilor.
În pofida acestor limite, votul universal a deschis larg porţile
manifestării politice pentru milioane de cetăţeni, de la 500.000,
în 1912, la 3,4 milioane, în 1926, şi 4,6 milioane, în 1937.
O delicată problemă de ordin constituţional a fost aceea
privind împământenirea evreilor. Tratatul pentru ocrotirea
minorităţilor, impus României în 1919, crea obligaţia de a
recunoaşte drept supuşi români pe toţi evreii care locuiau pe
teritoriul ţării şi care nu s-ar fi putut folosi de altă cetăţenie.
Drept urmare, două decrete-legi au recunoscut cetăţenia evreilor
născuţi în Vechiul Regat, iar Constituţia din 1923 a trecut în
competenţa Consiliului de Miniştri acordarea individuală a
naturalizării, luând-o Corpurilor Legiuitoare.
283
Titlul III, Despre puterile statului, prevedea separaţia
puterilor.
Parlamentul (Reprezentanţa Naţională) avea o structură
bicamerală, fiind compus din Adunarea Deputaţilor şi Senat. La
baza activităţii sale au stat art. 33 şi 42, care au prevăzut că
„puterea emană de la naţiune” şi că „membrii Parlamentului
reprezintă naţiunea”.
Iniţiativa legislativă aparţinea deopotrivă regelui, cât şi
fiecăreia dintre cele două Camere. Un Consiliu Legislativ, cu rol
consultativ, avea atribuţia de a formula, sub aspect tehnic, pro-
iectele de legi. După dezbaterea şi adoptarea lor cu majoritatea
ambelor adunări, legile erau sancţionate de rege.
Dacă Adunarea Deputaţilor era formată din deputaţi aleşi
de electoratul organizat pe circumscripţii electorale, Senatul
cuprindea şi membri de drept, după criterii stabilite de lege, din
rândul clerului înalt şi al foştilor înalţi demnitari ai statului.
Regele avea dreptul de a convoca, proroga şi dizolva
Parlamentul.
Noua lege electorală din martie 1926 a înlocuit prin-
cipiul reprezentării proporţionale cu cel al primei majoritare.
Potrivit acestuia, în alegerile pentru Adunarea Deputaţilor,
partidul care obţinea 40 % din voturi primea 50 % din mandate
şi, prin redistribuirea celorlalte, alte procente. De natură să
altereze voinţa alegătorilor, acest procedeu a permis partidelor
de guvernământ să-şi asigure majorităţile parlamentare necesare
adoptării legilor şi, prin urmare, o anumită stabilitate politică.
Puterea executivă revenea regelui, care o exercita prin
guvern. Monarhul numea şi revoca miniştrii, răspunzători pentru
conţinutul actelor suveranului, pe care le contrasemnau. Pentru
vină vădită, miniştrii puteau fi trimişi în faţa Înaltei Curţi de
Casaţie. De asemenea, regele numea sau confirma în funcţii
284
publice, era capul oştirii, confirma gradele militare, conferea
decoraţii ale statului român, bătea monedă, încheia acorduri,
exercita dreptul de graţiere.
Consiliul de Miniştri era prezidat de un preşedinte
însărcinat de rege cu formarea Guvernului. În perioada anilor
1927-1930, după moartea regelui Ferdinand, a funcţionat Regenţa,
în conformitate cu prevederile constituţionale şi legile din 4 ia-
nuarie 1926, care au ratificat actul renunţării la tron a principelui
Carol şi au proclamat drept succesor pe fiul său, Mihai I, regele
minor.
Pe planul puterii judecătoreşti, înscriind principiile
supremaţiei legii şi al statului de drept, Constituţia a organizat
controlul constituţionalităţii legilor, recunoscut Curţii de
Casaţie, creată în 1925 prin lege specială. În vederea ocrotirii
drepturilor şi libertăţilor constituţionale, s-a instituit conten-
ciosul administrativ: art. 107 prevedea că cel vătămat în drep-
turile sale printr-un act administrativ se putea adresa instanţelor
judecătoreşti pentru recunoaşterea dreptului său. Erau exceptate
de la aceste dispoziţii actele de comandament cu caracter militar.
Inamovibilitatea judecătorilor se acorda numai în condi-
ţiile fixate de lege.

Constituţia din 1938


Trecerea la un regim de guvernare autoritară, cu accent
pe funcţia represivă a statului – justificată în parte de acţiunile
violente ale mişcării legionare –, a fost pregătită după 1933. În
anul următor, a fost promulgată Legea pentru autorizarea
stării de asediu, generalizată apoi şi permanentizată în 1937,
când guvernul a fost autorizat să conducă în mod curent prin
decrete-legi, eludând Parlamentul ca for legislativ.
285
La 27 februarie 1938, după ce a fost supusă populaţiei
„spre ştiinţă şi învoire”, printr-un plebiscit organizat în pripă, a
fost promulgată o nouă Constituţie, redactată de juristul Istrate
Micescu. Aceasta prezenta următoarele trăsături definitorii:
- interferarea puterilor statului prin cumul în persoana
monarhului şi primatul executivului asupra legislativului;
- limitarea, până aproape de lichidare uneori, a dreptu-
rilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ajungându-se la primatul datoriilor
în raport cu drepturile;
- centralismul birocratic şi autoritar în administraţia de
stat.
În baza prevederilor noii Constituţii şi a legilor speciale
care au urmat, organele centrale ale statului au fost regele,
Parlamentul şi Guvernul.

Regele. Deşi a menţinut formal principiul separării pute-


rilor şi ideea că „puterea emană de la naţiune”, noua lege
fundamentală a privilegiat puterea regală. Regele era decretat
cap al statului (art. 30) şi dispunea de largi prerogative. Art. 31
preciza că „puterea legislativă se exercită de rege prin Repre-
zentanţa Naţională” (şi nu împreună, ca în vechea Constituţie),
în timp ce art. 33 stipula: „Puterea executivă este încredinţată
regelui, care o exercită prin guvernul său”. În continuare, art. 33
dispunea că activitatea judecătorească se exercită de „organele
ei”, dar hotărârile instanţelor, pronunţate în numele legii, „se
execută în numele regelui”.
Regele numea guvernul, era capul oştirii, conferea deco-
raţii, putea încheia pace şi declara război, bătea monedă şi
acredita pe ambasadori. El guverna prin decrete-legi.
Parlamentul, cu atribuţii mult reduse, a devenit o insti-
tuţie cu pronunţar caracter decorativ. Forul legislativ era considerat
286
dizolvat în intervalul dintre sesiuni, iar rolul său se reducea doar
la dezbaterea proiectelor de lege iniţiate de rege şi de guvernul său.
Adunarea Deputaţilor era compusă din deputaţi aleşi de
cetăţenii români care aveau vârsta de 30 de ani.
Dreptul de vot rezulta din apartenenţa la una din urmă-
toarele categorii de profesiuni: agricultură şi muncă manuală;
comerţ şi industrie; ocupaţii intelectuale. Instituirea sistemului
parlamentar corporatist şi creşterea limitei de vârstă au restrâns
în mod simţitor votul universal, deşi Legea electorală din 9 mai
1939 a acordat şi femeilor dreptul de a alege deputaţii, dar nu şi
dreptul de a fi alese.
Senatul era alcătuit din senatori aleşi – pe baze corpo-
ratiste –, senatori de drept şi senatori numiţi de rege.

Guvernul. Constituţia din 1938 a abandonat regula


regimului parlamentar după care miniştrii urmau să fie recrutaţi
din rândul majorităţii parlamentare. Numindu-i după bunul plac,
regele i-a transformat pe aceştia în funcţionari care aveau
răspunderea „numai faţă de rege”, aşa cum glăsuia textul
constituţional.

În materie judecătorească, principiul inamovibilităţii –


garanţie a separaţiei puterilor – a fost relativizat, prin dispoziţia
că urma să fie statornicit printr-o viitoare lege specială.

În ceea ce priveşte libertatea individuală, art. 12 statua


că ea este garantată: nimeni nu putea fi urmărit şi perche-
ziţionat, nu putea fi deţinut sau arestat decât în temeiul legii şi în
puterea unui mandat judecătoresc motivat şi comunicat în
momentul arestării sau cel mai târziu în 24 de ore după arestare,
în afară de cazurile de vină vădită sau de urgenţă.
287
4. Dreptul administrativ
Unificarea organizării administrativ-teritoriale a ţării a
devenit, după 1918, o condiţie imperioasă a consolidării statului
român, deoarece, deşi vremelnic, au funcţionat concomitent
patru sisteme de drept administrativ: cel din Vechiul Regat,
administraţia ungară în Transilvania, cea austriacă în Bucovina
şi cea rusească în Basarabia. Calea aleasă a fost extinderea în
noile provincii a sistemului de organizare administrativă din
Vechea Românie.
La 29 decembrie 1919, Corpurile Legiuitoare au votat
legile prin care se ratifica unirea Transilvaniei, Bucovinei şi
Basarabiei cu România. În urma acestei decizii, la 4 aprilie 1920
au fost dizolvate Consiliul Dirigent al Transilvaniei, precum şi
directoratele şi secretariatele de serviciu din Basarabia şi Bucovina,
organe administrative provizorii care gestionaseră treburile publice
în perioada imediat următoare unirii cu România.

Organele administraţiei centrale


Regele, ca şef al statului, exercita prerogative care au fost
enumerate anterior. Actele prin care ministrul îşi exercita pre-
rogativele sale în domeniul administraţiei erau decretele regale.
Ele trebuia să fie contrasemnate de un ministru de resort, care îşi
asuma răspunderea conţinutului lor.
Consiliul de Miniştri emitea hotărâri numite jurnale ale
Consiliului de Miniştri, ce puteau fi atacate în faţa instanţelor de
judecată. Instituţia nu dispunea de o competenţă generală în
materie de administraţie publică, ci numai în cazuri speciale
stabilite de Constituţie şi de legi.
Ministerele funcţionau pe baza Legii pentru organizarea
ministerelor din 2 august 1929, prin structurarea lor într-un
sistem unitar. Serviciile statului erau grupate în zece ministere:
288
Interne, Externe, Finanţe, Justiţie, Instrucţiune Publică şi Culte,
Armată, Agricultură şi Domenii, Industrie şi Comerţ, Lucrări
Publice şi Comunicaţii, Muncă, Sănătate şi Ocrotiri Sociale. Pe
lângă miniştrii secretari de stat – titulari de portofolii, făceau
parte din guvern miniştri secretari de stat fără portofolii. Legea
crea şi funcţia de subsecretar de stat (adjunct al ministrului).
Legi ulterioare au dispus înfiinţarea unor alte instituţii
centrale, cum au fost: Consiliul Superior Administrativ, care
controla şi coordona activitatea comunelor şi judeţelor,
Camerele Agricole şi Camerele de Muncă; au fost reorganizate
Camerele de Comerţ şi Industrie şi Casa Pensiilor.

Organele administraţiei locale


Legea pentru unificarea administrativă din 14 iunie
1925, dată în timpul guvernării naţional-liberale, a extins orga-
nizarea existentă în Vechea Românie (în judeţe, plăşi şi comune)
şi în noile provincii, stabilind un sistem unitar de organizare
teritorială.
Comunele rurale şi urbane erau conduse de un primar
ales de Consiliul comunal. Comunele urbane se împărţeau, la
rândul lor, în comună reşedinţă de judeţ (dintre care unele puteau
fi declarate prin lege ca municipii) şi nereşedinţe de judeţ. În
intervalul dintre sesiunile Consiliului comunal, funcţiona delegaţia
permanentă, ca organ consultativ al primarului.
Pentru înlesnirea controlului şi supravegherea aplicării
legilor, judeţele erau împărţite în plăşi, conduse de pretori,
având şi funcţia de ofiţeri de poliţie judiciară şi şef al poliţiei din
această subdiviziune.
Judeţul se afla sub conducerea prefectului, numit prin
decret regal, la propunerea Ministerului de Interne. El executa
hotărârile consiliului judeţean şi ale delegaţiei permanente judeţene.
289
La 14 august 1938, în timpul regimului monarhic
autoritar al regelui Carol al II-lea, s-a decretat o nouă lege
administrativă. Vechilor unităţi administrative locale, amintite
deja, li s-a adăugat ţinutul. În număr de zece la nivelul ţării,
ţinuturile erau conduse de un rezident regal, numit de rege.
Legea pentru organizarea administraţiei locale din
3 august 1929, promulgată în timpul guvernării naţional-ţărăniste,
a plecat de la ideea programatică a descentralizării administraţiei
şi s-a concretizat, între altele, în crearea directoratelor adminis-
trative, ca verigă de legătură între guvern şi judeţ. Principiul
descentralizării administrative a rămas însă un deziderat în
România. Centralismul birocratic s-a amplificat, iar felul cum
au funcţionat tutela administrativă şi controlul ierarhic constituie
o dovadă elocventă în această privinţă.
De asemenea, deşi Statutul funcţionarilor publici din
1923 oferea acestei categorii de slujbaşi – care asigurau apli-
carea legilor în relaţiile dintre stat şi cetăţeni – numeroase
avantaje: stabilitatea în funcţie, o bună salarizare, pensii decente,
ca preţ al unei exemplare prestaţii, mentalităţile orientale din
România au făcut ca şi aceasta să rămână, în mare parte, un
deziderat.

5. Dreptul comercial şi bancar, sistemul bancar


şi instituţiile de credit
Problemele noi din activitatea comercială şi bancară de
după 1918: nevoia de credit, reglementarea sistemului de preţuri,
organizarea activităţii bancare pe întreg teritoriul naţional etc.
şi-au găsit soluţii în acte normative adecvate.
Remarcabile au fost unificarea legislaţiei referitoare la
înscrierea firmelor comerciale, a mărcilor de fabrică şi comerţ,
crearea şi funcţionarea Camerelor de comerţ şi de industrie şi a
290
registrelor de comerţ deschise pe lângă acestea pentru înregis-
trarea actelor a căror publicitate era impusă de lege.
Printre obiectivele majore urmărite de legiuitor au fost
stabilitatea monetară şi valorificarea de către stat în condiţii de
rentabilitate a patrimoniului său sub forma regiilor.
Pe parcursul celor două decenii interbelice, au fost
elaborate legi pentru eliminarea speculei ilicite, crearea Burselor
şi a Consiliilor de arbitraj de pe lângă ele, care să regleze
operaţiile de comerţ, instituirea vânzărilor pe credit – ultimele
două intrate în vigoare în 1929. Sunt de reţinut, de asemenea,
Legea cametei (1931), Legea pentru reprimarea concurenţei
neleale (1932), Legea cambiei şi a cecului bancar (1934), ca
titluri de credit.
Pentru reglementarea activităţii cooperativelor de credit
şi, mai ales, a creditului la sate, a fost dată în 1929 Legea pentru
organizarea cooperaţiei, care punea bazele regimului legal şi
statutar al cooperaţiei. În anul următor, a intrat în vigoare o lege
pentru constituirea şi funcţionarea societăţilor de asigurare.
În perioada interbelică, dreptul bancar, ramură a drep-
tului comercial, a căpătat un caracter de sine stătător tot mai pro-
nunţat. Acestuia i-a revenit misiunea de a acţiona în domenii legate
de finanţarea organismelor economice, reorganizarea creditului,
înlesnirea circulaţiei şi stabilităţii monetare, echilibrarea bugetară.
Cea mai importantă legiferare cu caracter bancar s-a
produs în 1925, când a apărut o adevărată lege organică a Băncii
Naţionale a României, cu numeroase modificări ulterioare, care
preciza că B.N.R. avea privilegiul exclusiv de a emite bilete de
bancă la purtător.
Pentru înlesnirea circulaţiei monetare, a tranzacţiilor co-
merciale şi economice, în 1927 a intrat în vigoare Legea pentru
înfiinţarea serviciului de conturi curente, viramente şi cecuri
poştale. Din anul următor, operaţiunile Casei de depuneri şi
291
consemnaţiuni, fondată în 1876, s-au extins şi în noile teritorii.
Casa generală de economii, înfiinţată în 1930, pentru atragerea
economiilor populaţiei oferea deponenţilor o dobândă conve-
nabilă. Prin repetate acte normative din deceniul 4, comerţul de
bancă destinat să atragă capitalurile disponibile şi să asigure,
totodată, interesele deponenţilor a fost încredinţat unor societăţi
bancare specializate, sub controlul Consiliului superior bancar,
organism care funcţiona pe lângă B.N.R.

6. Dreptul internaţional
În anii 1919-1920, la Conferinţa Păcii de la Paris, s-au
semnat cele cinci tratate cu statele învinse (menţionate anterior
în prezentul curs) şi care au constituit aşa-numitul sistem politic
de la Versailles. Prin atitudinea faţă de sentinţa acestor tratate, în
lume s-au confruntat două orientări: statele care se pronunţau
pentru respectarea statu-quo-ului teritorial creat şi gruparea de
state revizioniste, în frunte cu Germania.
Realizarea unităţii statale a creat României cadrul juridic
pentru o puternică afirmare pe tărâm internaţional. Obiectivele
politicii sale externe în perioada interbelică au fost apărarea
unităţii şi integrităţii statale, inviolabilitatea tratatelor care stă-
teau la temelia statu-quo-ului postbelic, securitatea internaţională,
cooperarea cu toate statele paşnice. Marele diplomat Nicolae
Titulescu a rezumat lapidar şi sugestiv această politică prin
formula „de la naţional prin regional spre universal”.
În acest cadru, România a militat, în deplin acord cu
normele dreptului internaţional, în două direcţii: pe plan
mondial, în spiritul Pactului Societăţii Naţiunilor – organism al
cărui membru fondator a fost –, pentru crearea unui sistem de
securitate colectivă, şi pe plan regional, pentru inviolabilitatea
frontierelor prin încheierea unor tratate de cooperare politică şi
militară cu statele vecine antirevizioniste.
292
Atitudinea ezitantă şi conciliatoristă a marilor învingători
europeni, Anglia şi Franţa, faţă de statele revizioniste, precum şi
politica izolaţionistă a S.U.A au şubrezit stabilitatea interna-
ţională şi au redus la numai două decenii starea de pace instau-
rată în 1919. Un astfel de semnal a fost Pactul de la Locarno,
din 1925, care, garantând frontiera franco-germană, orienta
politica revanşardă a Germaniei spre vecinii săi de la Răsărit,
Polonia şi Cehoslovacia, aliaţii fireşti ai României.
De aceea, România a aderat la tratatul universal cunoscut
sub numele de Pactul Briand-Kellogg, din 1928, semnat de 63
de state, ce interzicea războiul ca instrument de reglementare a
relaţiilor dintre state, şi apoi la Protocolul de la Moscova, de
bună vecinătate, între U.R.S.S. (care nu recunoscuse frontiera
comună cu România) şi vecinii săi europeni.
Diplomaţia românească a jucat un rol important în
încheierea, la Londra, a Conferinţei pentru definirea agresiunii
(3-5 iulie 1933) şi a luat parte activă la lucrările Conferinţei
pentru reducerea şi limitarea armamentelor din anii 1932-
1935. Acestea au rămas, însă, acţiuni pacifiste formale, lipsite de
eficienţă şi garanţii de securitate.
Fragilitatea situaţiei internaţionale, precum şi recrudescenţa
politicii revanşarde practicate de chiar unele state limitrofe au
determinat România să acţioneze pentru crearea unui sistem
regional de securitate, împreună cu ţările vecine interesate în
apărarea în comun a integrităţii lor teritoriale, de la Marea
Baltică la Marea Mediterană.
Un prim pas a fost încheierea la 3 martie 1921 a
Tratatului de alianţă româno-polon, reînnoit în 1926 şi 1931,
de cooperare împotriva oricărei agresiuni. Acesta a fost urmat de
semnarea, în acelaşi an, a Convenţiei de alianţă defensivă cu
Cehoslovacia şi Iugoslavia, care a stat la baza Micii Înţelegeri,
puternică organizaţie regională, factor de stabilitate europeană şi
293
de descurajare a politicii revizioniste ungare. În anul 1926,
România a încheiat două Tratate de amiciţie cu Franţa şi cu
Italia, ultimul denunţat de guvernul Mussolini în 1934.
Din iniţiativa lui Nicolae Titulescu, la 9 februarie 1934
s-a semnat la Atena actul de constituire a Înţelegerii Balcanice,
care grupa România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia, menită să
consolideze pacea şi stabilitatea în Balcani.
Deceniul al patrulea din secolul XX a fost caracterizat
prin crize internaţionale grave, care au pus capăt scurtei perioade
de stabilitate de după primul război mondial. Regimul nazist
instaurat în Germania în 1933 a denunţat toate angajamentele
anterioare, iar în jurul său s-au coagulat înţelegeri şi acorduri
grupând şi alte state revanşarde, interesate în revizuirea grabnică
a clauzelor politice, militare şi teritoriale ale tratatelor de pace
existente. În acest cadru internaţional, s-a produs şi apropierea
dintre Germania hitleristă şi regimul stalinist din U.R.S.S.,
oficializată în Pactul Ribbentrop – Molotov şi protocolul
adiţional secret, prin care Hitler îşi manifesta „înţelegerea” faţă
de interesul părţii sovietice pentru Basarabia.
România a luat act târziu de noua ordine europeană care
se prefigura, a păstrat un devotament rigid marilor democraţii
occidentale şi a privit neputincioasă la dispariţia, ca state
suverane, a unora din aliaţii săi, cât şi la dureroasele pierderi
teritoriale din vara anului 1940: Basarabia, Bucovina de Nord,
ţinutul Herţa, nordul Transilvaniei şi sudul Dobrogei (Cadrilater),
anexate de Uniunea Sovietică, Ungaria şi Bulgaria. Abia în acest
moment, România a manevrat pe plan diplomatic pentru a-şi
modela politica externă în funcţie de noua ordine internaţională
existentă: la 23 noiembrie 1940, România a aderat la Pactul
Tripartit (alianţa puterilor Axei, constituită din Germania, Italia
şi Japonia) şi a intrat în cel de-al doilea război mondial ca
partener al acestei coaliţii.
294
7. Dreptul civil
Deşi Codul civil din 1864 a rămas în vigoare şi după
Marea Unire, legislaţia din domeniul dreptului civil a fost
supusă unui proces de unificare şi punere de acord cu noile idei
şi realităţi postbelice. Acest proces s-a dovedit dificil datorită
caracterului extrem de eterogen al relaţiilor patrimoniale din
noul stat unificat, în special, şi s-a realizat progresiv şi dife-
renţiat de la o provincie la alta.
a. Statutul persoanelor fizice nu a suferit modificări
notabile. În materie de persoane, Legea privitoare la actele
stării civile din 1928 (intrată în vigoare în 1929) a dat o
reglementare unitară actelor de stare civilă.
Şi familia a cunoscut noi reglementări, întărindu-se
caracterul contractual al căsătoriei. Cât priveşte statutul femeii,
Constituţia din 1923 a proclamat deplina egalitate între soţi, iar
actele normative ulterioare au atenuat întrucâtva vechea inega-
litate dintre bărbat şi femeie în domeniul dreptului civil.
Legea asupra contractelor de muncă din 1923 a
permis femeii să nu mai fie obligată să ceară consimţământul
soţului în vederea încheierii unei convenţii de muncă, să-şi
încaseze salariul şi să dispună de el. De asemenea, Legea
pentru ridicarea incapacităţii femeii măritate din 1932 a
consacrat explicit sub aspect juridic drepturile civile ale femeii,
a abrogat unele dispoziţii ale Codului civil şi ale Codului de
procedură civilă; femeia putea, de exemplu, să-şi înstrăineze
bunurile fără autorizaţia soţului.
În perioada guvernării carliste şi a celei antonesciene
(1938-1944), dreptul civil a cunoscut modificări ce reflectau
natura noului regim politic instaurat. În ceea ce priveşte capaci-
tatea juridică a persoanei, Constituţia din 1938 şi legile ulterioare
295
au lichidat progresiv, până aproape de suspendare, drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti, punând accent pe primatul datoriilor. În
legătură cu familia, Decretul-lege din 8 august 1940 a introdus
elemente discriminatorii şi de segregaţie, oprind căsătoriile între
„românii de sânge” şi evrei.
b. Statutul persoanelor juridice a cunoscut, în raport cu
cel al persoanelor fizice, modificări importante.
Legea asociaţiilor profesionale (26 mai 1921) a stabilit
cadrul juridic al organizării sindicale din România. Legea
restrângea activitatea sindicatelor la obiective cu caracter strict
profesional, economic, social şi cultural; acestora li se interziceau
orice activitate politică, precum şi dependenţa faţă de partide;
recunoaşterea sindicatelor se făcea în baza unei proceduri spe-
ciale, în faţa instanţelor judecătoreşti.
Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924
clasifica persoanele juridice în trei categorii: 1) de drept public,
şi care puteau fi create numai prin lege; 2) societăţi şi asociaţii
prevăzute de Codul de comerţ; 3) fără scop lucrativ, al căror
regim special era reglementat prin legea amintită.
Acestea din urmă puteau dobândi personalitate juridică
numai prin decizia unui tribunal civil, la cererea celor interesaţi
şi cu avizul Ministerului Public. Nu se putea recunoaşte
personalitatea juridică acelor asociaţii care aveau un obiect ilicit,
contrar ordinii publice sau bunelor moravuri. Acestea puteau fi
dizolvate prin hotărârea tribunalelor şi prin decizii ale puterii
executive (un Jurnal al Consiliului de Miniştri). Pe acest temei
s-a decis dizolvarea Partidului Comunist, în 1924, şi a Gărzii de
Fier, în 1933. Din acest moment, Statul putea exercita un control
extrem de sever asupra persoanelor juridice şi reprima orice
activitate potrivnică ordinii de stat.

296
c. Bunurile
Ca o măsură echitabilă faţă de sătenii care luptaseră eroic
pentru făurirea statului naţional unitar, în 1917 art. 17 al Con-
stituţiei din 1866 a fost modificat în vederea împroprietăririi.
Art. 17 al Constituţiei din 1923 confirma că proprietatea era
garantată de stat, dar îndeplinea şi o funcţie socială, în sensul că
prevedea posibilitatea exproprierii în caz de utilitate publică, dar
cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie.
Constituţia introducea, de asemenea, principiul naţionalizării
subsolului (iar alte dispoziţii au introdus îngrădiri şi cu privire la
spaţiul aerian), ceea ce îngrădea penetraţia capitalului străin.
Principalele dispoziţii privind regimul juridic al pro-
prietăţii asupra subsolului au fost cuprinse în Legea minelor din
3 iulie 1924. Potrivit politicii liberale exprimate în deviza „prin
noi înşine”, legea a recunoscut drepturile câştigate asupra bogă-
ţiilor subsolului, dar concesionarea terenurilor aflate în rezerva
statului urmărea să avantajeze capitalul autohton: capitalul
detentorilor români trebuia să fie de minimum 60 % din capi-
talul social; două treimi din membrii Consiliului de Adminis-
traţie şi preşedintele său, comitetul de direcţie trebuia să fie
cetăţeni români. În 1925, sub presiunea capitalului străin, legea a
fost modificată, stabilindu-se ca proporţia capitalului românesc
să fie de minimum 50,1 %. Noua guvernare naţional-ţărănistă –
adeptă a doctrinei economice exprimate în deviza „porţilor deschise”
– a aplicat Legea pentru exploatarea minelor (29 martie 1929)
prin care se eliminau toate restricţiile impuse de legea anterioară.
Importantă a fost şi Legea privitoare la comerciali-
zarea şi controlul întreprinderilor economice ale Statului
(7 iunie 1924), prin care se creau două categorii de întreprinderi:
1) de interes general (C.F.R., Poştă-Telefon-Telegraf – P.T.T.,
Regia Monopolurilor Statului – R.M.S., Atelierele armatei etc.)
297
şi care formau obiectul unui monopol al Statului; 2) cu caracter
pur comercial (miniere, metalurgice, transporturi fluviale şi
maritime etc.), care puteau fi exploatate şi administrate în regie
mixtă, în asociaţie cu capitalul privat şi sub forma unor societăţi
anonime.
Procedeul „etatizării” unor importante ramuri ale econo-
miei era simplu şi ingenios: într-o primă etapă, întreprinderile se
„naţionalizau”, iar în a doua etapă, statul, devenit proprietar, le
concesiona deţinătorilor de capitaluri apropiaţi Puterii.
Legea energiei şi Legea asupra regimului apelor din
România (mai-iunie 1924) afirmau, de asemenea, o politică de
stat în domeniul izvoarelor de energie şi al valorificării siste-
mului hidrografic.
Legi anume au adus noi reglementări în materie de
obligaţii, contracte, garanţii şi succesiuni.
Proprietatea funciară a cunoscut efectele reformei
agrare, înfăptuită în două etape: adoptarea actelor normative de
expropriere şi apoi adoptarea legilor de împroprietărire.
La 14 decembrie 1918, a apărut Decretul-lege pentru
exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat,
prin care se expropriau integral terenurile arabile ale Coroanei,
Casei Regale, persoanelor juridice, instituţiilor de mână moartă,
supuşilor străini şi absenteiştilor, precum şi alte două milioane
de hectare din proprietăţile particulare. Au urmat Decretele-Lege
din 1918-1919, care stabileau condiţiile exproprierii în
Basarabia, Transilvania şi Bucovina, în baza cărora în întreaga
ţară s-au expropriat peste şase milioane de hectare.
Primul Parlament al României Mari a adoptat apoi legile
de împroprietărire: la 10 martie 1920 pentru Basarabia, la 17 iulie
1921 pentru Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea, iar la
30 iulie 1921 pentru Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.
298
Trecerea terenurilor expropriate în proprietatea statului s-a făcut
cu plata unei substanţiale despăgubiri: în Vechiul Regat, aceasta
era egală cu de 40 de ori media anuală a preţului regional de
arendă în anii 1917-1922, iar în restul ţării de 20 de ori.
A doua operaţiune – vânzarea pământurilor de stat ţăra-
nilor – s-a prelungit mult: în 1943, abia 66 % din suprafeţele
expropriate anterior fuseseră repartizate ţăranilor. Acestea nu
puteau fi vândute sau ipotecate înainte de stingerea datoriilor
către stat.
În materie de bunuri, Constituţia din 1938 a statuat că
proprietatea de orice natură, precum şi creanţele asupra parti-
cularilor, cât şi asupra statului „sunt inviolabile şi garantate ca
atare”.
d. Obligaţiile au cunoscut noi reglementări, sporind inter-
venţia statului în raporturile dintre creditori şi debitori, mai cu
seamă în perioada crizei economice din anii 1929-1933, dominată
de supraproducţie, de falimente în sectoarele industrial şi bancar,
de insolvabilitatea gospodăriei ţărăneşti.
În scopul asanării economice, dar şi pentru a ajuta pe
creditori să-şi recupereze creanţele, s-a adoptat un ansamblu de
legi:
- Legea pentru buna circulaţie a bunurilor agricole
(20 august 1929) a desfiinţat inalienabilitatea loturilor provenite
din împroprietăriri, permiţând creditorilor scoaterea lor la vânzare.
Pentru a preveni tulburări sociale rezultate din vânzarea silită a
pământului sau din practicarea dobânzilor cămătăreşti la împru-
muturile bancare, dar şi pentru a redresa situaţia creditelor, s-au
aplicat, din 1931, Legea pentru suspendarea execuţiilor silite,
iar din 1932, Legea conversiunii datoriilor agricole. Potrivit
acestora, pentru mica proprietate sub 10 ha, datoriile erau reduse
299
cu 50 %, dar, până la achitarea integrală a restului datoriei,
proprietatea era supusă unui regim de restricţii. În anii 1933-
1934, au urmat alte legi de conversiune, stabilindu-se termenul
amortizării datoriilor, anuităţile, cuantumul dobânzilor etc.
e. Legislaţia muncii a cuprins dispoziţii cu privire la
soluţionarea conflictelor colective de muncă, repausul duminical,
durata zilei de muncă de 8 ore, ocrotirea femeilor şi minorilor,
contractele de muncă, jurisdicţia muncii etc.
Legea pentru reglementarea conflictelor de muncă
(8 septembrie 1920) admitea formal dreptul la grevă, dar exer-
citarea acestuia era îngrădită de o procedură complicată de arbi-
traj între patroni şi muncitori. Erau interzise grevele cu caracter
politic. Legea asupra contractelor colective de muncă din
1929, care dădea o reglementare completă şi unitară acestor con-
tracte, prevedea că refuzul unei părţi de a se supune procedurilor
de conciliere şi arbitraj constituia un motiv de anulare a contrac-
tului de muncă.

8. Dreptul procesual civil


La 25 iunie 1924, prin dispoziţiile Legii privitoare la
organizarea judecătorească, s-a realizat unificarea în materie,
instanţele judecătoreşti fiind:
a) Judecătoriile (rurale, urbane şi mixte) ;
b) Tribunalele judeţene ;
c) Curţile de apel, 14 la număr, cu una sau mai multe
secţii ;
d) Curţile cu juri, care judecau numai procese penale
(„în toate materiile criminale şi pentru delictele politice
şi de presă”);
e) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu competenţă
generală de recurs.
300
Un important act normativ în materie a fost Legea
privitoare la unificarea unor dispoziţii de procedură civilă şi
comercială pentru înlesnirea şi accelerarea judecăţilor
înaintea tribunalelor şi Curţilor de apel, precum şi pentru
unificarea competenţei judecătorilor, din 19 mai 1925, care a
avut ca efect simplificarea formelor procedurale, scurtarea
termenelor de apel (de la 30 la 15 zile), desfiinţarea opoziţiei
(cale de atac pentru care partea neprezentată la primul termen
putea cere reînceperea procesului).
Importante dispoziţii priveau procedura de intentare a
acţiunii în justiţie, şi anume:
- orice acţiune civilă trebuia să cuprindă pretenţiile
reclamantului, mijloacele de probă ce urmau a fi administrate;
- pârâtul era obligat ca, în termen de 30 de zile de la
primirea comunicării, să depună în instanţă o întâmpinare scrisă,
din care să rezulte cum înţelegea să se apere faţă de pretenţiile
reclamantului şi ce dovezi urma să administreze;
- încă de la primul termen, instanţa putea să treacă la
soluţionarea procesului, evitându-se astfel numeroasele amânări.
Dar trăsăturile esenţiale ale procedurii civile – stabilite
încă de Codul de procedură civilă din 1864 – s-au păstrat:
judecarea de două ori a fondului procesului (în primă instanţă şi
în apel), după care urma calea de atac a recursului.
Constituţia din 1923 a dat o nouă reglementare proce-
durii contenciosului administrativ care era „în căderea puterii
judecătoreşti, potrivit legii speciale”, precizând că „puterea
judecătorească nu are cădere în a judeca actele de guvernământ,
precum şi cele de comandament cu caracter militar”. Prin Legea
pentru contenciosul administrativ din 1925, instanţele chemate
să se pronunţe (Curţile de apel şi Curtea de Casaţie) puteau
considera că şi alte activităţi se încadrau în categoria acestor
301
fapte şi, deci, puteau fi scoase de sub incidenţa jurisdicţiei
ordinare.

9. Dreptul penal
Legislaţia penală a vizat îndeosebi faptele considerate a
fi potrivnice siguranţei statului, ordinii legale şi formei de
guvernământ. Trăsătura generală a dreptului penal au fost, în
această perioadă, multiplicarea încriminărilor şi amplificarea
pedepsei.
Confruntată cu planurile şi acţiunile de subminare şi
destabilizare ale extremei drepte legionare şi extremei stângi
comuniste, Puterea politică a asimilat uneori în mod abuziv
manifestările revendicative faptelor contrare ordinii de stat şi
le-a tratat în exces.
Legea pentru reglementarea conflictelor colective de
muncă, din 1920, a definit pentru prima dată sabotajul, consi-
derând ca infracţiune „rezistenţa pasivă care paralizează produc-
ţiunea, împiedicând funcţionarea normală a întreprinderilor”,
adică greva. La 19 decembrie 1924, a intrat în vigoare Legea
pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice
(Legea Mârzescu). Aceasta considera ca delict şi pedepsea cu
închisoare corecţională afilierea la asociaţii internaţionale, pri-
mirea de instrucţiuni şi mijloace materiale pentru acţiuni îndreptate
împotriva proprietăţii şi persoanelor, sau care urmăreau schim-
barea ordinii sociale şi politice. Pe acest temei juridic, Partidul
Comunist din România, secţie a Internaţionalei a III-a Comuniste
(Comintern), a fost pus în 1924 în afara legii.
Tensionarea climatului politic din deceniul al patrulea şi
acţiunile sfidătoare ale Gărzii de Fier au contribuit la elaborarea
şi adoptarea unui ansamblu de legi cu caracter penal. În 1933,
Legea pentru reprimarea unor noi infracţiuni contra liniştii
302
publice viza în chip special răsturnarea prin violenţă a ordinii
sociale existente în România. A urmat Legea pentru autori-
zarea stării de asediu (4 februarie 1933), care dădea guvernului
dreptul de a decreta starea de asediu generală sau parţială pe
termen de şase luni. Delictul de ultraj se pedepsea prin aplicarea
pedepsei maxime, iar în caz de recidivă cu îndoitul maximului.
După asasinarea primului ministru I.G. Duca, la 7 aprilie
1934 a intrat în vigoare Legea pentru apărarea ordinii în stat,
care dădea Consiliului de Miniştri dreptul de a dizolva printr-un
act guvernamental grupările politice socotite că periclitează
ordinea publică şi socială.
Dar, evenimentul cel mai remarcabil a fost noul Cod
Penal, redactat în texte precise, cu definiţii şi concepte clare –
expresie a nivelului evoluat al ştiinţei penale şi penitenciare
româneşti. A fost adoptat la 18 martie 1936 şi a intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1937. Operă de unificare legislativă, acesta abroga
toate codurile şi legile precedente aflate în vigoare în România
la acea dată. Codul penal adoptat acum punea la dispoziţia
statului mijloacele de apărare şi represiune necesare într-o
perioadă de reale primejdii interne şi externe.
Noile reglementări penale au fost sistematizate în două
părţi: partea I cuprindea dispoziţii generale, iar partea specială
(Cartea a II-a şi a III-a), dispoziţii referitoare la infracţiuni.
Noul Cod penal s-a remarcat printr-o reglementare minu-
ţioasă a infracţiunii: alături de crime, delicte şi contravenţii
(vezi Codul penal din 1864) au fost introduse dispoziţii privind
infracţiunile de drept comun, ce puteau deveni, în raport cu
împrejurările în care au fost comise sau cu mobilul lor, infrac-
ţiuni politice. În această ultimă categorie erau enumerate acum
uzurparea politică, surparea ordinii constituţionale, asocierea
contra siguranţei statului, insurecţia armată etc.
303
Şi sub aspectul clasificării sancţiunilor s-a menţinut
sistemul tripartit, împărţindu-se pedepsele în aceleaşi clase sta-
bilite de Codul din 1864: 1) principale (crime, delicte, contra-
venţii); 2) accesorii; 3) complementare, din ultimele două făcând
parte degradarea civică, interdicţia corecţională, decăderea din
puterea părintească ş.a.
Codul penal din 1936 a adus elemente noi şi în privinţa
reglementării tentativei, recidivei, participaţiei, a concursului de
infracţiuni, a circumstanţelor (agravante şi atenuante), a cauzelor
ce înlătură răspunderea penală etc. În raport cu reglementările
anterioare, noul Cod penal a prevăzut o înăsprire a regimului
punitiv, maximul pedepselor fiind mai ridicat.
Legislaţia penală din perioada 1938-1944
Codul penal din 1936, cât şi Codul justiţiei militare au
cunoscut în aceşti ani completări şi modificări substanţiale. Ele
au fost aduse de Decretul-Lege din 17 februarie 1938 pentru
modificarea legilor anterioare privitoare la reprimarea unor
infracţiuni împotriva ordinii publice şi pentru apărarea ordinii în
stat, cât şi de Legea pentru reprimarea unor noi infracţiuni
împotriva liniştii publice din 27 februarie 1938. Nota dominantă
a acestor acte normative a fost o înăsprire a regimului pedepselor
prevăzute.
Guvernarea instaurată în septembrie 1940 s-a caracterizat
printr-o şi mai accentuată amplificare a încriminărilor şi o mai
mare înăsprire a sancţiunilor, iar după intrarea României în război,
în 1941, noi infracţiuni şi-au găsit reglementarea legislativă:
împotrivirea la încorporare, nesupunerea la mobilizarea agricolă,
dezertarea din armată. În condiţiile stării de război, şi pe măsura
înfrângerilor militare, politica penală a cunoscut o înăsprire fără
precedent a regimului pedepselor: internarea în lagăre, domiciliul
forţat, pronunţarea frecventă a pedepsei capitale, deşi executarea
ei a fost pusă în aplicare în destul de rare cazuri.
304
10. Dreptul procesual penal
Dispoziţiile Codului de procedură penală din 1864,
rămas în vigoare, au fost extinse în 1925 la scara întregii ţări.
Este vorba de textele cu privire la Ministerul Public, poliţia
judiciară şi competenţa sa, judecătorii de instrucţie, mandatele
de înfăţişare, aducere, depunere şi arestare, eliberarea provizorie
şi cauţiuni, competenţa Curţilor cu juri, recurs şi revizuire.
Un moment distinct în domeniu au fost adoptarea, la 19
martie 1936, şi intrarea în vigoare în anul următor a noului Cod
de procedură penală.
Potrivit dispoziţiilor sale, se simplificau formalităţile de
desfăşurare a procesului şi, în mod deosebit, a instrucţiei, care în
practica anterioară se prelungea excesiv.
Instanţele de judecată prevăzute erau: judecătoriile
comunale, judecătoriile de pace, tribunalele, Curţile de apel şi
Curtea de Casaţie. În ceea ce priveşte competenţele şi gradul
de jurisdicţie, contravenţiile erau de competenţa judecătoriilor,
delictele de competenţa tribunalelor, iar crimele de competenţa
Curţilor de Apel. Acestea exercitau o triplă jurisdicţie: primă
instanţă sau prima şi ultima instanţă (secţiunile criminale), de
apel (asupra sentinţelor date de tribunale), de recurs (asupra
sentinţelor date de tribunale ca instanţe de apel). Prima fază a
procesului (cercetarea, urmărirea, instrucţia) şi-a păstrat carac-
terul inchizitorial, iar cea de a doua (judecata), pe cel acuzatorial.
În prima fază a procesului, cercetarea (descoperirea
infracţiunii) era de competenţa poliţiei judiciare; urmărirea
(strângerea şi verificarea probelor, identificarea făptuitorului şi
stabilirea răspunderii acestuia) intra în competenţa Ministerului
Public; instrucţia (în vederea trimiterii în judecată) se afla în
competenţa judecătorului de instrucţie.
305
În soluţionarea cazurilor penale s-au păstrat achitarea şi
condamnarea, la care s-au adăugat încetarea şi anularea urmăririi
penale.
Dreptul procesual penal în perioada 1938-1944
În timpul regimului carlist, foarte multe cauze penale au
fost deferite justiţiei militare, ca urmare a permanentizării stării
de asediu. De asemenea, a devenit caracteristică judecata urgentă,
rapidă şi comprimată, după procedura de judecată a flagrantelor
delicte.
S-au înregistrat în această perioadă şi primele atentate
împotriva căilor de atac în procesul penal. De exemplu, hotă-
rârile instanţelor militare nu mai puteau fi supuse recursului la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în privinţa infracţiunilor ce
interesau ordinea publică şi siguranţa statului, pe timpul stării de
asediu şi mobilizării de război.
În timpul regimului antonescian, procesul penal a cunos-
cut substanţiale modificări, diminuându-se drastic garanţiile pro-
cesuale, ca o consecinţă a transformării instanţelor militare – în
condiţiile stării de război şi ale permanentizării stării de asediu –
în instanţe competente a judeca foarte multe fapte decretate ca
infracţiuni. De asemenea, tendinţa lichidării căilor de atac a
mers până la capăt pentru că, aşa cum suna art. 2, al. 3 din
decretul nr. 3987 din 5 decembrie 1940, „nici o cale de atac
ordinară şi extraordinară nu poate fi introdusă”.

11. Sistemul penitenciar


Sistemul penitenciar a cunoscut transformări în perioada
interbelică prin textul Legii penitenciarelor şi institutelor de
prevenţiune din 1929, completată de legislaţia penală din 1937.
Locurile de detenţie erau împărţite, după gravitatea şi
durata pedepselor, în penitenciare de drept comun: de muncă
306
silnică (Ocnele Mari, Aiud), de temniţă grea (Doftana), de
închisoare corecţională şi poliţienească, şi penitenciare politice:
de detenţiune grea, riguroasă şi simplă. Existau, de asemenea,
locuri speciale de detenţie pentru femei şi institute de corecţie
pentru minori.
Progresivitatea regimului penitenciar consta în faptul că
executarea pedepsei nu era aceeaşi de la început până la sfârşit.
În funcţie de comportamentul deţinutului, existau, în principiu,
patru faze: izolarea individuală (cu durata de la unu la doi ani şi
până la trei ani pentru recidivişti); regimul în comun (izolarea
noaptea, munca în comun ziua); trecerea în colonii penitenciare
de muncă pentru cei care dădeau dovadă de îndreptare; elibe-
rarea condiţionată după executarea unui anumit termen din
cuantumul pedepsei.

12. Ştiinţa dreptului şi învăţământul juridic


a. Ştiinţa dreptului
Perioada interbelică a coincis cu o adevărată emulaţie de
creativitate în toate ramurile dreptului, încât orice selecţie de
nume este relativă şi riscantă. Pe planul teoriei generale a
dreptului şi în logica juridică s-a distins eruditul jurist Mircea
Djuvara, prin lucrări de notorietate naţională şi internaţională.
D. Drăghicescu s-a impus, de asemenea, prin studii interdisci-
plinare şi multidisciplinare apropiate sociologiei dreptului.
Istoria dreptului a făcut obiectul cercetărilor lui Ion Peretz,
autor al unui vast curs în materie (4 volume). În acest domeniu,
şi-au continuat prodigioasa lor activitate Andrei Rădulescu şi
George Fotino, care au făcut cunoscute vechile noastre legiuiri,
subliniind valoarea şi originalitatea dreptului românesc.
În domeniul dreptului roman s-a remarcat printr-o rodnică
activitate Ştefan N. Longinescu. Dreptul constituţional a evidenţiat
307
numele lui P. Negulescu, prin cursurile consacrate Constituţiilor
din 1923 şi 1938, iar A. Teodorescu este autorul unui valoros
tratat de drept administrativ.
În dreptul civil este de remarcat, în primul rând, vasta
operă a lui I. Alexandresco. Un amplu tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, cu utile puncte de vedere referitoare la organi-
zarea judecătorească, a fost elaborat de E. Neroveanu.
Dreptul penal a avut ca reprezentant de seamă pe Traian
Pop: cele trei volume din Dreptul penal impresionează prin
modul de sistematizare şi analiză pe baze comparative. Un tratat
complet de medicină legală a fost pus la dispoziţia specialiştilor
de Mina Minovici, creatorul şcolii româneşti a acestei ramuri.
Vespasian Pella a pus temelia dreptului penal interna-
ţional prin studii de specialitate cu larg răsunet peste hotare.
Dreptul internaţional public a avut în Nicolae Titulescu un
strălucit reprezentant. El a reliefat principii care i-au atras res-
pectul diplomaţiei din întreaga lume, cum au fost cele referitoare
la organizarea păcii şi securităţii colective.
Pentru studenţii facultăţilor de drept care doresc să
consulte o bibliografie mai amplă pentru toate ramurile drep-
tului, sistematizată pe materii, în vederea cercetării ştiinţifice sau
elaborării lucrării de licenţă, recomandăm studierea „Biblio-
grafiei selective” de la sfârşitul fiecăruia dintre cele trei volume
ale tratatului publicat sub egida Academiei Române, Istoria
dreptului românesc, Bucureşti, 1987.
b. Învăţământul juridic
În mod firesc, învăţământul superior juridic a urmat
cursul ascendent al întregii ştiinţe a dreptului. Legea pentru
organizarea învăţământului universitar din 1932 şi noul
Regulament pentru funcţionarea Facultăţii de Drept din
308
Bucureşti cuprindeau dispoziţii cu caracter general, comune
tuturor facultăţilor de drept din ţară. Astfel, durata studiilor a
fost extinsă de la trei la patru ani. Aceste acte normative
reglementau şi licenţa absolvenţilor, în pregătire acordându-se o
mai mare importanţă Dreptului civil, studiat acum în toţi cei 4
ani, precum şi pregătirii prin doctoratul juridic.
Facultăţile de drept din Bucureşti şi Iaşi au beneficiat în
perioada interbelică de profesori străluciţi, cum au fost C.C.
Dissescu, C. Arion, N. Titulescu, I. Tanoviceanu, George Fotino,
Andrei Rădulescu, Vespasian V. Pella. După 1919, când
Universitatea din Cluj a devenit universitate românească, învăţă-
mântul juridic a fost restructurat după modelul celor două uni-
versităţi din Vechiul Regat. Laolaltă, aceste instituţii au con-
tribuit la formarea a numeroase cadre, temeinic pregătite pentru
magistratură, avocatură, administraţia de stat, în munca de
cercetare ştiinţifică şi pentru învăţământ.

309
BIBLIOGRAFIE

Alexandresco, D., Manualul de drept civil, 3 vol., Bucureşti, 1928-1929.


Cernea, Emil; Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti,
1998.
Ciobanu, Dan, Introducere în studiul dreptului, Editura Hyperion, Bucureşti,
1922.
Cocoş, Ştefan, Drept roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.
Diehl, Ch., Justinien et la civilisation byzantine en VIe siècle, Paris, 1901.
Focşeneanu, Eliodor, Istoria constituţională a României, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1999.
Hamangiu, C., Codul general al României, vol. 1-38 (1909-1943).
*** Istoria dreptului românesc, vol. I-II (părţile 1, 2), Editura Academiei,
Bucureşti, 1980-1984.
*** Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
Madaule, Jacques, Istoria Franţei, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
Marcu, Liviu, Istoria dreptului românesc, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1997.
Montesquieu, Despre spiritul legilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
Maurois, André, Istoria Angliei, Editura Politică, Bucureşti, 1977.
Muraru, I., Constituţiile române, Bucureşti, 1980.
Negulescu, P.P., Filosofia Renaşterii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986.
Popa, Nicolae ş.a., Filosofia dreptului. Marile curente, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002.
Rădulescu, A., Privire asupra dezvoltării juridice a României de la 1864
până azi, Bucureşti, 1933.
Rădulescu, A., Pagini din istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1970.
Rousseau, J.J., Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
Stroe, Constantin-Culic, Nicolae, Momente din istoria filosofiei dreptului,
Bucureşti, 1994.
*** The Spirit of 'Seventy-Six. The story of the American Revolution as told
by participants, New York, 1958

310
CUPRINS

Cuvânt înainte ………………………………………………………… 5

Capitolul I
INTRODUCERE ÎN DREPTUL ANTICHITĂŢII
I. DEFINIŢIA DREPTULUI. NECESITATEA CUNOAŞTERII ISTORIEI
DREPTULUI ………………………………………………………… 9
II. IZVOARELE DREPTULUI ………………………………………….. 10
1. Obiceiul ……………………………………………………... 10
2. Legea ………………………………………………………... 10
3. Doctrina şi jurisprudenţa ……………………………………. 11
III. DIVIZIUNILE DREPTULUI ………………………………………... 11
IV. ESENŢA DREPTULUI. CURENTELE DE GÂNDIRE ………………. 11
V. ORIENTUL ANTIC …………………………………………………. 13
1. Codul lui Hammurapi ……………………………………….. 14
2. Legea şi dreptul în Egiptul antic ……………………………. 16
3. Societatea şi dreptul în Legile lui Manu (India antică) ……... 16
4. Gândirea juridică în China antică …………………………… 17
5. Vechiul Testament ………………………………………….. 17
VI. REFORMAREA DREPTULUI ÎN GRECIA ANTICĂ ……………….. 18
VII. DREPTUL ROMAN ………………………………………………. 23
1. Însemnătatea dreptului roman ………………………………. 23
2. Diviziunile dreptului roman ………………………………… 25
3. Scurtă prezentare istorică a statului şi dreptului roman …….. 26
Regalitatea ………………………………………………….. 26
Republica romană. ………………….………………………. 27
Legea celor 12 Table ………………………………………. 27
Principatul …………………………………………………... 28
Dominatul …………………………………………………... 29
Iustinian. Corpus Iuris Civilis ………………………………. 30
4. Izvoarele dreptului roman …………………………………... 32
311
Capitolul II
ORGANIZAREA SOCIAL-POLITICĂ A TRACO-DACO-
GEŢILOR ÎN PERIOADA PRESTATALĂ ŞI STATALĂ.
LEGISLAŢIA ŞI INSTITUŢIILE JURIDICE
I. PERIODIZAREA TIMPULUI PREISTORIC ŞI ISTORIC ……………… 35
II. SOCIETATEA. STRUCTURI IERARHICE POLITICE ŞI MILITARE …. 35
III. GENEZA STATULUI DAC. INSTITUŢIILE SALE ………………….. 37
IV. LEGISLAŢIA ŞI INSTITUŢIILE JURIDICE ………………………… 38
1. Izvoarele dreptului …………………………………………... 39
2. Cutumă şi lege ………………………………………………. 40
3. Regimul persoanelor şi familia ……………………………... 41
4. Bunuri şi obligaţii …………………………………………… 41
5. Relaţiile externe ……………………………………………... 42
6. Sistemul punitiv geto-dac. Procedura de judecată ………….. 43

Capitolul III
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ DACIA
(106 – 271 d.HR.)
I. DREPTUL PUBLIC. ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI CENTRALE
ŞI LOCALE …………………………………………………………. 44
1. Izvoarele dreptului …………………………………………. 44
2. Împărţirea administrativ-teritorială …………………………. 45
3. Organele centrale …………………………………………… 46
4. Organele locale ……………………………………………… 47
5. Organizarea financiară ……………………………………… 48
6. Organizarea militară ………………………………………… 49
II. DREPTUL PRIVAT …………………………………………………. 50
1. Statutul persoanelor …………………………………………. 50
2. Familia ………………………………………………………. 52
3. Regimul bunurilor. Dreptul de proprietate ………………….. 53
4. Obligaţii şi contracte ………………………………………... 54
5. Infracţiuni şi pedepse. Procedura de judecată ………………. 55
III. CONCEPŢII JURIDICE …………………………………………….. 55

312
Capitolul IV
INTRODUCERE ÎN ISTORIA
DREPTULUI MEDIEVAL UNIVERSAL
I. CONTINUITATEA TRADIŢIEI DREPTULUI ROMAN ÎN EVUL
MEDIU ……………………………………………………………... 57
II. TEOLOGIA CREŞTINĂ ŞI CONCEPŢIA DESPRE DREPT …………. 58
III. DREPTUL BIZANTIN, MOŞTENITOR AL DREPTULUI ROMAN
CLASIC, IZVOR AL DREPTULUI MEDIEVAL ROMÂNESC …………... 60

Capitolul V
ÎNCEPUTURILE DREPTULUI MEDIEVAL
I. ETNOGENEZA ROMÂNILOR. STATORNICIE ŞI CONTINUITATE … 63
1. Periodizarea …………………………………………………. 63
2. Etnogeneza românilor ………………………………………. 63
II. OBŞTEA SĂTEASCĂ ŞI INSTITUŢIILE SALE ……………………… 65
III. NORME PRIVIND BUNURILE, MUNCA ŞI STATUTUL PERSOANEI… 67
1. Proprietatea ………………………………………………….. 67
2. Normele privind relaţiile de muncă …………………………. 68
3. Statutul persoanei …………………………………………… 69
IV. OBLIGAŢIUNI CIVILE ŞI RĂSPUNDERE PENALĂ. PROCEDURA
DE JUDECATĂ ……………………………………………………. 69
1. Obligaţiunile civile ………………………………………….. 69
2. Răspunderea penală …………………………………………. 69
3. Procedura de judecată ……………………………………….. 70

Capitolul VI
ŢĂRILE ŞI LEGEA ŢĂRII (IUS VALACHICUM),
SECOLELE IX-XIV
I. CRISTALIZAREA SOCIETĂŢII FEUDALE LA ROMÂNI.
ECONOMIE ŞI MUTAŢII SOCIALE ………………………………… 71
II. ŢĂRILE, FORMAŢIUNI STATALE INCIPIENTE …………………… 73
III. CRISTALIZAREA NORMELOR JURIDICE ………………………... 74
1. Conceptul de lege …………………………………………… 74
2. Legea Ţării, geneza ………………………………………… 75
IV. LEGEA ŢĂRII, CREAŢIE ORIGINALĂ ROMÂNEASCĂ …………... 76

313
Capitolul VII
GENEZA STATULUI ŞI DREPTULUI
MEDIEVAL ROMÂNESC
I. ÎNTEMEIEREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI ……………. 78
1. Transilvania …………………………………………………. 78
2. Ţara Românească …………………………………………… 79
3. Moldova …………………………………………………….. 80
4. Dobrogea ……………………………………………………. 81
II. STRUCTURI ECONOMICE ŞI SOCIALE …………………………… 81
1. Viaţa economică …………………………………………….. 81
2. Organizarea socială şi proprietatea …………………………. 82
III. STATUL ŞI PRINCIPALELE SALE INSTITUŢII …………………… 84
1. Instituţiile politice …………………………………………... 84
2. Organizarea militară ………………………………………… 90
3. Biserica ……………………………………………………… 90
4. Organizarea administrativ-teritorială. Unităţi teritoriale,
regionale şi locale …………………………………………… 92
5. Organizarea fiscală ………………………………………….. 94

Capitolul VIII
INSTITUŢIILE DE DREPT ÎN EVUL MEDIU ROMÂNESC
(SECOLELE XV-XVII)
I. PERSOANE, RUDENIE, FAMILIE …………………………………… 97
1. Statutul persoanelor …………………………………………. 97
2. Rudenia ……………………………………………………… 99
3. Familia ………………………………………………………. 100
4. Despărţirea şi recăsătorirea …………………………………. 101
II. REGIMUL BUNURILOR. PROPRIETATEA ŞI SUCCESIUNEA …….. 102
1. Dreptul de proprietate ……………………………………….. 102
2. Succesiunea …………………………………………………. 104
3. Forme şi modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate …. 106
4. Hotărnicia şi evidenţa proprietăţii funciare …………………. 107
III. OBLIGAŢII ŞI CONTRACTE ………………………………………. 107
1. Contractele …………………………………………………. 107
2. Proba obligaţiilor. Garanţia ………………………………… 109

314
Capitolul IX
ORGANIZAREA JUSTIŢIEI (SECOLELE XV-XVII)

I. LEGEA ŢĂRII ŞI INSTITUŢIILE SALE ÎN ACESTE VEACURI ……… 110


II. ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ ……………………………... 113
1. Trăsăturile justiţiei medievale ………………………………. 113
2. Instanţele de judecată ……………………………………….. 113
III. PROCEDURA DE JUDECATĂ …………………………………….. 116
1. Organizarea procesului ……………………………………… 116
2. Administrarea probelor ……………………………………... 117
3. Pronunţarea hotărârii judiciare ……………………………… 117
4. Executarea hotărârilor ………………………………………. 118
IV. PROCEDURI SPECIALE …………………………………………... 118
V. INFRACŢIUNI ŞI PEDEPSE ………………………………………… 119
1. Infracţiuni …………………………………………………… 120
2. Pedepse ……………………………………………………… 121

Capitolul X
EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS DIN ŢĂRILE ROMÂNE
PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA. ÎNCEPUTURILE
ŞTIINŢEI DREPTULUI
I. IZVOARELE DREPTULUI MEDIEVAL. ELABORAREA PRIMELOR
PRAVILE …………………………………………………………… 124
II. PRAVILA ŞI HRISOVUL DOMNESC ……………………………….. 127
1. Pravila ……………………………………………………….. 127
2. Hrisovul domnesc …………………………………………… 128
III. PRINCIPALELE MONUMENTE ALE DREPTULUI MEDIEVAL
DIN MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ ………………………... 129
IV. DREPTUL SCRIS DIN VOIEVODATUL ŞI PRINCIPATUL
TRANSILVANIA (1176-1699) ……………………………………… 131
1. Voievodatul Transilvaniei (1176-1541) ……………………. 131
2. Principatul Transilvaniei (1541-1699) ……………………… 132
V. ÎNCEPUTUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI JURIDIC
ŞI AL ŞTIINŢEI DREPTULUI …………………………………….… 133

315
Capitolul XI
ORGANIZAREA DE STAT A ŢĂRILOR ROMÂNE
ÎN TIMPUL NOILOR REGIMURI POLITICE: FANARIOT
ŞI HABSBURGIC. STRUCTURILE INSTITUŢIONALE
I. REGIMUL FANARIOT …………. …………………………………... 136
1. Economia ……………………………………………………. 137
2. Societatea …………………………………………………… 139
3. Regimul politic. Instituţiile statului …………………………. 142
II. TRANSILVANIA SUB HABSBURGI ……………………………….. 150

Capitolul XII
INTRODUCERE ÎN ISTORIA GÂNDIRII ŞI PRACTICII
JURIDICE A RENAŞTERII ŞI EPOCII MODERNE
I. RENAŞTERE, UMANISM, ILUMINSIM – CADRU ISTORIC PRIELNIC
IDEII DE DOMNIE A LEGILOR …………………………………….. 154
II. DREPTUL NATURAL ŞI CONTRACTUL SOCIAL. SUPREMAŢIA LEGII… 156
III. ANGLIA. DE LA MAREA CARTĂ A LIBERTĂŢII
LA PARLAMENTUL FĂURITOR DE LEGI ………………………... 160
1. Common Law ……………………………………………….. 160
2. Magna Charta Libertatum …………………………………... 161
3. Petiţia dreptului. Parlamentul englez ……………………….. 161
IV. NAŞTEREA DEMOCRAŢIEI NORD-AMERICANE. CONTRIBUŢIA
SA LA BIRUINŢA LEGILOR …………………………………………... 163
V. MODELUL FRANCEZ DE GUVERNARE. CODUL CIVIL
NAPOLEONIAN ……………………………………………………. 166
1. Încercări de codificare înainte de Napoleon Bonaparte …….. 166
2. Marea Revoluţie Franceză. „Declaraţia drepturilor omului
şi cetăţeanului” ……………………………………………… 166
3. Opera legislativă a lui Napoleon. Codul Civil Francez ……... 169

Capitolul XIII
TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE ÎN DREPTUL ROMÂNESC
LA CUMPĂNA DINTRE MEDIEVAL ŞI MODERN
I. ÎNCEPUTUL MODERNIZĂRII DREPTULUI. MAREA OPERĂ
DE CODIFICARE …………………………………………………... 175
Izvoarele dreptului românesc şi sistematizarea sa ………………. 176
316
II. ORGANIZAREA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI ……………….. 179
1. Statutul persoanelor …………………………………………. 181
2. Rudenia, familia şi căsătoria ………………………………... 183
3. Regimul bunurilor …………………………………………... 184
IV. DREPTUL PENAL …………………………………………………. 188
1. Infracţiuni şi pedepse ……………………………………….. 188
2. Dreptul procesual …………………………………………… 192
3. Începuturile regimului penitenciar ………………………….. 194
V. DREPTUL TRANSILVAN SUB HABSBURGI ………………………. 194

Capitolul XIV
REVOLUŢIA ROMÂNĂ ŞI SPIRITUL REFORMATOR
MODERN (1821-1848)
I. REVOLUŢIA DE LA 1821 CONDUSĂ DE TUDOR VLADIMIRESCU ….. 196
1. Cauzele revoluţiei …………………………………………… 196
2. Programul revoluţiei ………………………………………… 197
II. ECONOMIE ŞI SOCIETATE ………………………………………... 199
1. Viaţa economică …………………………………………….. 199
2. Societatea …………………………………………………… 200
III. REGIMUL POLITIC ………………………………………………... 201
IV. PLEDOARIE PENTRU DOMNIA LEGII ŞI PENTRU REGIM
CONSTITUŢIONAL ……………………………………………….. 202
V. REGULAMENTELE ORGANICE – PRIMUL ACT CU VALOARE
CONSTITUŢIONALĂ AL PRINCIPATELOR LA ÎNCEPUTUL
EPOCII MODERNE ……………………………………………….. 204
1. Geneza Regulamentelor Organice …………………………... 204
2. Dispoziţii. Instituţii ………………………………………….. 205
VI. PROGRAMUL REVOLUŢIEI DE LA 1848, IZVORUL MARILOR
REFORME DE MODERNIZARE A ROMÂNIEI ……………………. 212

Capitolul XV
ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL
ÎN PERIOADA 1849-1866
I. ORGANIZAREA DE STAT SUB SEMNUL UNIFICĂRII POLITICE …. 216
II. DREPTUL CONSTITUŢIONAL …………………………………….. 220
1. Convenţia de la Balta Liman ………………………………... 220
2. Tratatul de la Paris ………………………………………….. 220
317
3. Rezoluţiile cu semnificaţie constituţională adoptate
de Adunările ad-hoc – 1857 …………………………………. 222
4. Convenţia de la Paris ………………………………………... 222
5. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris ………………. 225
III. LAICIZAREA DREPTULUI ………………………………………... 227
IV. DREPTUL CIVIL …………………………………………………... 228
V. CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ …………………………………. 230
VI. DREPTUL PENAL …………………………………………………. 233
VII. DREPTUL PROCESUAL PENAL …………………………………. 235
VIII. LEGE ŞI REFORMĂ ……………………………………………... 238

Capitolul XVI
DREPTUL MODERN AL ROMÂNIEI ÎNTRE 1866-1918
I. VIAŢĂ ECONOMICĂ ŞI STRUCTURI SOCIALE ……………………. 241
1. Economia ……………………………………………………. 241
2. Structuri sociale …………………………………………….. 242
II. VIAŢA POLITICĂ. PLURIPARTIDISM ŞI RESPONSABILITATE
GUVERNAMENTALĂ ……………………………………………... 243
1. De la domnul pământean la prinţul străin. Actul de la 10 mai 1866 … 243
2. Proclamarea independenţei de stat ………………………….. 244
3. Trăsăturile generale ale regimului politic …………………… 245
III. ROMÂNII DIN AFARA STATULUI NAŢIONAL …………………... 247
IV. DREPTUL INTERNAŢIONAL ……………………………………... 253
V. DREPTUL CONSTITUŢIONAL …………………………………….. 255
VI. PRINCIPALELE REFORME INTERNE …………………………….. 260
1. Legislaţie agrară …………………………………………….. 260
2. Comerţ, industrie, finanţe, legislaţia muncii ………………... 261
3. Învăţământ, putere armată, administraţie, justiţie …………... 264
VII. ŞTIINŢA DREPTULUI ŞI ÎNVĂŢĂMÂNTUL JURIDIC …………… 268

Capitolul XVII
ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL
DUPĂ MAREA UNIRE PÂNĂ LA INSTAURAREA
EGIMULUI TOTALITAR ANTONESCIAN 1918-1940
I. ORGANIZAREA DE STAT ………………………………………….. 270
1. Marea Unire şi consacrarea ei internaţională. Actele
plebiscitare cu caracter constituţional ……………………… 270
318
2. Progresele economiei naţionale …………………………….. 271
3. Sistemul partidelor politice …………………………………. 273
4. Noile concepţii politico-juridice …………………………….. 275
5. Forma de guvernământ şi regimul politic …………………... 276
II. EVOLUŢIA DREPTULUI …………………………………………… 278
1. Izvoarele dreptului ………………………………………….. 278
2. Unificarea legislativă. Organizarea judecătorească ………… 280
3. Dreptul constituţional ……………………………………….. 282
4. Dreptul administrativ ……………………………………….. 288
5. Dreptul comercial şi bancar, sistemul bancar şi instituţiile
de credit ……………………………………………………… 290
6. Dreptul internaţional ………………………………………... 292
7. Dreptul civil …………………………………………………. 295
8. Dreptul procesual civil ……………………………………… 300
9. Dreptul penal ………………………………………………... 302
10. Dreptul procesual penal ……………………………………. 305
11. Sistemul penitenciar ……………………………………….. 306
12. Ştiinţa dreptului şi învăţământul juridic …………………… 307

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………….. 310

319
Redactor: Constantin FLOREA
Tehnoredactor: Brînduşa DINESCU
Coperta: Cornelia PRODAN
Bun de tipar: 28.12.2005; Coli de tipar: 20
Format: 16/61x86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, sector 6, O.P. 83
Tel/Fax: 316.97.90; www.SpiruHaret.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

320